Sunteți pe pagina 1din 23

Facultatea de Științe, Educație Fizicã şi Informaticã

Departamentul de Științe ale naturii 

Masterat universitar “Biologie medicală”

TEHNICI SI INSTRUMENTE DE DIAGNOSTIC AL


INFECTIILOR BACTERIENE SI VIRALE

Student master “Biologie medicala”anul II

Dragan Georgiana

1
Capitolul I. BACTERIILE

Bacteriile sunt microorganisme  procariote și alcătuiesc domeniul Bacteria (sinonim


Eubacteria). Prezintă de cele mai multe ori o lungime de câțiva micrometri, dar sunt foarte
diverse din punct de vedere morfologic, regăsindu-se sub formă sferică, alungită sau spiralată
(elicoidală). Bacteriile au fost printre primele forme de viață care au apărut pe Pământ și sunt
prezente în majoritatea habitatelor existente.

Se regăsesc în sol, apă, izvoare termale, deșeuri radioactive, chiar și la adâncimi mari din


scoarța terestră. Bacteriile trăiesc în relații de simbioză sau sunt uneori paraziți ai plantelor și
animalelor. Majoritatea acestora nu au fost caracterizate, iar aproximativ doar jumătate
dintre încrengăturile bacteriene cuprind specii care pot fi crescute în laborator. Știința care se
ocupă cu studiul bacteriilor se numește bacteriologie și este o ramură a microbiologiei.

Într-un gram de sol se regăsesc aproximativ 40 milioane de celule bacteriene, iar într-un
mililitru de apă dulce se regăsesc aproximativ 1 milion de celule bacteriene. Un calcul ar indica
faptul că pe Pământ există circa 5×1030 bacterii, așadar acestea alcătuiesc o biomasă cu mult mai
mare decât cea corespunzătoare plantelor și animalelor la un loc. Bacteriile sunt organisme vitale
în multe cicluri ecologice, având rolul de circulare al nutrienților, precum este cazul fixării
azotului din atmosfera terestră. Un alt exemplu este descompunerea cadavrelor, bacteriile fiind
responsabile de etapele de putrefacție ale acestui proces.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Bacterie

2
Cel mai mare număr de bacterii se regăsește în flora intestinală și de asemenea un mare
procent este reprezentat și de microflora pielii. Vasta majoritate de specii bacteriene care trăiesc
în corpul uman sunt considerate ca fiind inofensive, datorită mecanismelor de apărare specifice
organismului, precum este sistemul imunitar. Există și bacterii care sunt chiar benefice, în special
cele ce aparțin florei intestinale. În ciuda acestui fapt, unele specii sunt patogene și, odată
pătrunse în organism, produc diverse boli infecțioase, printre care se numără holera, sifilisul,
antraxul, lepra și ciuma bubonică. Cele mai comune patologii infecțioase bacteriene fatale sunt
infecțiile respiratorii, tuberculoza fiind cauza de deces a aproximativ 2 milioane de persoane în
fiecare an, cu precădere în Africa Subsahariană.

În țările dezvoltate, antibioticele sunt utilizate în tratamentul infecțiilor bacteriene, dar au


aplicații și în domeniul agriculturii, ceea ce a dus la apariția unei probleme serioase, și anume
fenomenul de rezistență la antibiotice. Bacteriile sunt extrem de folositoare în industrie, în
epurarea apelor, în obținerea de produse lactate fermentate (precum brânza și iaurtul), în
recuperarea aurului, paladiului, cuprului și a altor metale în industria minieră, în biotehnologie și
în procesul de fabricație al unor antibiotice și al altor compuși chimici.

Deși erau considerate ca făcând parte din regnul Plantae, alcătuind clasa Schizomycetes,
în prezent se consideră că bacteriile sunt organisme procariote. Spre deosebire de celulele
eucariote, care sunt specifice organismelor vegetale și animale, bacteriile nu prezintă nucleu
celular și rareori prezintă organite celulare delimitate de membrană. Chiar dacă în mod
tradițional se considera că termenul de bacterie făcea referire la toate procariotele, a fost
dezvoltată o nouă clasificare științifică, după descoperirea în anii 1990 a faptului că procariotele
reunesc două grupuri distincte de organisme care au evoluat de la un strămoș comun. Cele două
domenii au primit denumirile de Bacteria și Archaea.

Etimologie- termenul “bacteria” este forma de plural a cuvântului neolatin bacterium, care este
forma latinizată a termenului grecesc βακτήριον (bakterion), forma de diminutiv a βακτηρία
(bakteria), care înseamnă „baston”.Această denumire provine de la faptul că primele bacterii care
au fost descoperite aveau formă de bastonaș (bacil).

Origine și evoluție- strămoșii bacteriilor care trăiesc în ziua de azi erau microorganisme
unicelulare, cel mai probabil primele forme de viață de pe Pământ, și au apărut acum

3
aproximativ 4 miliarde de ani. Timp de 3 miliarde de ani, majoritatea organismelor vii erau
microscopice, iar bacteriile și arhebacteriile erau formele dominante de viață.Deși au fost
identificate bacterii fosile, precum sunt stromatolitele, acestea nu oferă niciun detaliu distinctiv
legat de morfologia lor, ceea ce duce la imposibilitatea de a examina istoria evolutivă a
bacteriilor. Totuși, secvențele de gene pot fi folosite pentru reconstrucția filogeniei bacteriene,
iar aceste studii indică faptul că bacteriile au evoluat din ramura arhebacterii/eucariote.

În prezent se pune întrebarea dacă primele organisme procariote care au apărut au fost
bacteriile sau arheele. Unii oameni de știință sunt de părere că domeniul Bacteria este mai vechi
decât domeniul Archaea și că domeniul Eukarya a derivat de la acesta, în timp ce alții consideră
că domeniul cel mai vechi este Archaea.Se crede că cel mai recent strămoș comun al bacteriilor
și arhebacteriilor este un organism hipertermofil care a trăit acum 2,5-3,2 miliarde de ani. În
schimb, alți savanți susțin faptul că ambele domenii sunt relativ recente (de aproximativ 900 de
milioane de ani) și că au evoluat pornind de la o bacterie Gram-pozitivă (cel mai probabil o
actinobacterie), care a dat naștere cladei Neomura prin înlocuirea peretelui de peptidoglican cu
un perete glicoproteic.

Bacteriile au luat parte la a doua divergență evolutivă majoră, anume cea a arhebacteriilor
și eucariotelor. În cazul organismelor eucariote, evoluția a avut loc prin asocierea endosimbiotică
a bacteriilor. Acest fenomen a însemnat ingerarea de către celulele proto-eucariote a unor
simbionți alfa-proteobacterieni, ceea ce a dus la transformarea acestora în organite precum
mitocondrii sau hidrogenozomi, încă prezente în celulele eucariote. Ulterior, unele celule
eucariote care deja conțineau mitocondrii au ingerat organisme de tip cianobacterii, ceea ce a dus
la formarea cloroplastelor la alge și la plante. Acest fenomen este cunoscut sub denumirea de
endosimbioză primară.Prin fenomene ulterioare de endosimbioză secundară, au apărut organisme
autotrofe eucariote, organisme cheie în dezvoltarea vieții marine.

Morfologie bacteriană

Mărimi și forme- bacteriile prezintă o mare varietate de forme și dimensiuni, iar forma este un
criteriu important de clasificare și identificare a bacteriilor, aceasta variind în funcție de vârstă și
de factori ereditari specifici, uneori depinzând chiar și de mediul de cultură. Celulele bacteriene
măsoară aproximativ o zecime din lungimea unei celule eucariote și au o lungime de 0,5 până la

4
5 micrometri. Există și unele excepții, cum este cazul a două specii care sunt vizibile cu ochiul
liber: Thiomargarita namibiensis are jumătate de milimetru în lungime, iar Epulopiscium
fishelsoni poate ajunge chiar la 0,7 mm.Printre cele mai mici bacterii se numără speciile din
genul Mycoplasma, care măsoară doar 0,3 micrometri, comparabil cu dimensiunea celor mai
mari virusuri.Unele bacterii pot fi chiar mai mici în dimensiune, însă asemenea specii nu au fost
încă studiate îndeajuns.

Majoritatea speciilor bacteriene prezintă ori formă sferică, fiind în acest caz coci (din
grecescul kókkos, „sămânță”), ori formă cilindrică sau alungită, de bastonaș, fiind în acest caz
bacili (din latinescul baculus, „băț”).La coci se pot deosebi și mai multe varietăți, fiind ovoidali,
lanceolați sau reniformi, iar bacilii pot avea capete drepte (Bacillus anthracis), rotunjite
(Escherichia coli) sau ascuțite (Fusiobacterium fusiforme). Unele bacterii se aseamănă cu o
virgulă, fiind în acest caz vibrioni, iar altele prezintă formă spiralată sau elicoidală, asemănător
formei literei S, având spire neregulate sau regulate, fiind în acest caz spirili sau spirochete. Mai
pot avea formă de filament, care ajunge la zeci de microni lungime, fără a prezenta diviziuni
transversale. Există de asemenea pe lângă aceste forme principale de observație și forme
specifice și anume speciile pedunculate și cele filamentoase (neramificate, pseudoramificate și
ramificate). Au fost descrise și câteva specii cu forme neobișnuite, precum sunt bacteriile stelate.
Principalii factori care determină această mare varietate de forme bacteriene sunt peretele celular
și citoscheletul, iar forma are o importantă influență asupra capacității bacteriei de a procura
nutrienții din mediu, de a se atașa de suprafețe, de a se deplasa prin medii lichide și de a scăpa de
prădători.

Diferitele mărimi pe care le prezintă procariotele, în comparație cu cele ale altor organisme și
biomolecule.

Structură celulară

Bacteriile sunt organisme cu structură relativ simplă și cu dimensiuni reduse. Frecvent


măsoară doar 0,5-1,5 μm, dar bacilii pot ajunge la o lungime de 7-8 μm. Sunt organisme
procariote, așadar pentru ele este caracteristică lipsa unui nucleu celular delimitat de o
membrană, iar materialul genetic este distribuit sub forma unei structuri citoplasmatice
nucleoidice. Spațiul citoplasmatic este lipsit de organitele membranare și de formațiunile

5
protoplasmatice specifice celulelor eucariote. Totuși, în citoplasmă se regăsesc plasmide, mici
molecule circulare de ADN care coexistă cu nucleoidul și care conțin gene ce pot fi transferate
prin procesul de conjugare bacteriană. În citoplasmă se mai regăsesc și vacuole, organite bogate
în substanțe de rezervă, și ribozomi, sediul sintezei proteice.

Membrana citoplasmatică, formată dintr-un bistrat fosfolipidic, este asemănătoare cu cea


a celulelor eucariote, însă majoritatea bacteriilor posedă și un perete celular compus din
peptidoglican (mureină). Unele bacterii prezintă o a doua membrană lipidică, denumită
membrană externă, care înconjoară peretele celular. Spațiul dintre membrana citoplasmatică și
peretele celular este denumit spațiu periplasmic.Unele specii prezintă o capsulă, iar altele sunt
capabile să se diferențieze în endospori, forme latente rezistente la condiții extreme de
mediu.Printre structurile celulare externe tipice bacteriilor se numără flagelul bacterian și pilii.

Structuri intracelulare

Fiecare celulă bacteriană prezintă o membrană celulară, care este alcătuită majoritar din
fosfolipide. Această membrană delimitează conținutul celular și funcționează pe post de barieră,
menținând în citoplasmă compușii esențiali ai metabolismului bacterian.Spre deosebire de
celulele eucariote, bacteriile sunt lipsite de structuri celulare mari și nu prezintă nucleu celular,
mitocondrii, cloroplaste sau alte organite prezente la eucariote.Totuși, unele bacterii prezintă
organite delimitate de structuri proteice citoplasmatice, care sunt specifice pentru diferitele
activități metabolice bacteriene, cum sunt de exemplu carboxizomii și magnetozomii.În plus,
celulele bacteriene posedă un citoschelet format din mai multe componente, care are rolul de a
controla localizarea proteinelor și acizilor nucleici de la nivel celular și de a dirija procesul de
diviziune celulară.

Structura membranei citoplasmatice bacteriene este foarte asemănătoare din punct de vedere
structural cu cea vegetală și animală, cu mențiunea că aceasta nu prezintă colesterol.

Structuri extracelulare

Celulele bacteriene dispun de perete celular, o structură ce delimitează membrana


citoplasmatică. Peretele celular bacterian este format din peptidoglican sau mureină, care este un
compus glico-peptidic alcătuit din catene polizaharidice legate de catene peptidice, formate la

6
rândul lor din D-aminoacizi. Acești aminoacizi nu sunt prezenți în structura proteinelor, având
aici rolul de protecție al peretelui celular de acțiunea distructivă a unor peptidaze. Peretele
celular bacterian este diferit de cel aflat la exteriorul celulelor vegetale sau fungice, care sunt
compuse din celuloză și respectiv chitin De asemenea, există diferențe în ceea ce privește
peretele celular chiar și în comparație cu arhebacteriile, care nu prezintă perete cu peptidoglican.
Peretele celular este un component esențial al supraviețuirii organismului bacterian, iar
penicilinele, de exemplu, sunt antibiotice care omoară bacteriile prin inhibarea unei etape de
sinteză a peptidoglicanului.

Există două tipuri de pereți celulari, ceea ce impune o clasificare a bacteriilor în două
mari categorii, și anume: bacteriile Gram-pozitive și bacteriile Gram-negative. Denumirea
acestor termeni provine de la afinitatea tinctorială a celulelor în cazul colorației Gram, un test
microbiologic utilizat pentru identificarea și clasficarea speciilor bacteriene.Bacteriile Gram-
pozitive prezintă un perete celular gros care este alcătuit din numeroase straturi de peptidoglican
și acid teichoic. În schimb, bacteriile Gram-negative au un perete relativ subțire, constituit din
mai puține straturi de peptidoglican, dar care este înconjurat de o a doua membrană lipidică,
externă, alcătuită din lipopolizaharide și lipoproteine.

Micoplasmele sunt o excepție, întrucât nu prezintă perete celular. Majoritatea bacteriilor


aparțin clasei Gram-negativelor, iar singurele Gram-pozitive sunt speciile din încrengăturile
Firmicutes și Actinobacteria. Aceste două grupe de bacterii erau cunoscute în trecut sub
denumirile de bacterii Gram-pozitive cu conținut GC scăzut și respectiv bacterii Gram-pozitive
cu conținut GC ridicat, și prezintă un aranjament alternativ. Aceste diferențe ale particularităților
structurale ale peretelui celular conduc la diferențe semnificative în ceea ce privește
susceptibilitatea la tratamentul antibiotic. De exemplu, vancomicina poate omorî doar bacterii
Gram-pozitive și este inactivă pe agenții patogeni Gram-negativi, precum sunt Haemophilus
influenza.

Flagelii sunt structuri proteice filamentoase, care au 20 de nanometri în diametru și până


la 20 de micrometri în lungime, a căror rol este motilitatea celulară. Mișcarea flagelilor este
imprimată de energia obținută prin procesul de transfer al ionilor. Acest transfer este la rândul
său antrenat de gradientul electrochimic care există de o parte și de alta a membranei
citoplasmatice.

7
Fimbriile sunt structuri proteice filamentoase, de obicei cu un diametru de 2–10
nanometri și până la câțiva micrometri în lungime. Sunt distribuite la suprafața celulei bacteriene
și se aseamănă, la observarea prin microscopie electronică, cu firele de păr. Principala funcție
cunoscută a fimbriilor este adeziunea pe suprafețe solide sau pe alte celule, iar la unele specii
patogene sunt factori de virulență.

Pilii sunt anexe celulare, puțin mai mari decât fimbriile, care au rolul de transfer al
materialului genetic de la o celulă bacteriană la alta în cadrul unui proces denumit conjugare.
Aceste tipuri de pili pot fi întâlniți și sub denumirile de pili de conjugare sau pili de sex.Pilii mai
pot fi implicați și în motilitate, caz în care sunt denumiți pili de tipul IV.

Structuri extracelulare bacteriene:

Multe specii bacteriene sunt capabile să secrete la exteriorul celulei diverse structuri
glicoptoreice cu scop de acoperire a suprafeței celulare. Depinzând de rigiditate și de relația lor
cu celula, aceste structuri pot fi reprezentate de capsulă sau de glicocalix. Capsula este o
structură rigidă, atașată strâns de suprafața celulară, iar glicocalixul este o structură mai flexibilă.
Principalul rol al acestor structuri extracelulare este de a proteja bacteriile de a fi fagocitate de
către unele celule eucariote, precum sunt macrofagele (ce fac parte din sistemul imunitar).[De
asemenea, acestea pot acționa ca antigene și pot fi implicate în recunoașterea celulară, având și
un rol în adeziunea de suprafețe și în formarea de biofilme.

Clasificarea bacteriilor

Bacterii Gram-negative

 Proteobacterii  Epsilon subgrup


 Alpha subgrup  Bacteroides
 Beta subgrup  Cyanobacterii
 Gamma subgrup  Chlamidii
 Delta subgrup  Spirochete

Bacterii Gram-pozitive

 Firmicutes  Bacili Gram-Pozitivi

8
 Coci Gram-Pozitivi  Mycobacterii și
 Actinomicete Corynebacterii

Mycoplasme

Importanță tehnologică și industrială

Multe substanțe chimice importante, precum alcoolul etilic, acidul acetic și acetona, sunt
produse ca parte a metabolismului specific bacterian. Unele specii bacteriene, în special
bacteriile lactice din genurile Lactobacillus și Lactococcus, au fost utilizate de mii de ani în
combinație cu drojdiile și mucegaiurile pentru obținerea alimentelor fermentate, precum sunt
brânza, murăturile, sosul de soia, varza murată, oțetul, vinul și iaurtul.

Abilitatea bacteriilor de a descompune o mare varietate de compuși organici este


remarcabilă, și a fost utilizată în procesarea reziduurilor și în bioremediere. Bacteriile care pot
digera hidrocarburile din petrol sunt adesea utilizate pentru remedierea scurgerilor de petrol.De
exemplu, după accidentul ecologic Exxon Valdez, au fost utilizați fertilizatori pe plajele din
împrejurimile strâmtorii Prince William cu scopul de a promova creșterea acestor bacterii.
Rezultatele au fost favorabile doar pe plajele care nu erau acoperite într-un strat prea gros de
petrol. De asemenea, bacteriile pot fi folosite și pentru bioremedierea reziduurilor toxice
industriale. În domeniul industriei chimice, principala utilizare a bacteriilor este producerea de
compuși chimici enantiopuri, folosiți apoi ca medicamente sau substanțe agrochimice.

Bacteriile pot fi utilizate în locul pesticidelor, în controlul biologic al dăunătorilor. În


acest caz, este comună utilizarea speciei Bacillus thuringiensis, o bacterie Gram-pozitivă care
trăiește în sol. Subspeciile acestei bacterii sunt folosite ca insecticide cu specificitate pentru
lepidoptere, cu denumirea comună de Dipel și Thuricide.Datorită specificității lor, aceste
pesticide sunt considerate a fi ecologice, fără să prezinte un anumit efect asupra oamenilor,
vietăților din mediul natural, insectelor polenizatoare sau a celor benefice.

Datorită abilității lor de a crește foarte repede și de a ușurinței relative cu care pot fi
manipulate, bacteriile sunt uneltele perfecte care pot fi utilizate în cercetarea în domeniul
biologiei moleculare, geneticii și al biochimiei. Prin producerea artificială a mutațiilor în ADN-ul
bacterian și examinarea fenotipurilor rezultate, oamenii de știință pot determina care este funcția

9
genelor, enzimelor și a căilor metabolice bacteriene, iar apoi pot aplica același raționament și la
organismele mai complexe. Pentru înțelegerea proceselor biochimice de la nivel celular este
nevoie de un nivel mare de informații legate de cinetica enzimatică și de exprimarea genică, însă
astfel se pot concepe modele matematice valabile pentru întreg organismul. Acestea se pot
realiza pentru unele bacterii bine cunoscute, astfel că în prezent are loc producerea și testarea
unor noi modele metabolice pentru Escherichia coli.Această înțelegere a metabolismului și a
geneticii bacteriene a permis utilizarea biotehnologiilor pentru a obține bacterii ce pot să producă
anumite proteine de uz terapeutic, precum sunt insulina, factorii de creștere sau anticorpii.

Cele mai frecvente infectii bacteriene:

Salmonella – infectia cu aceasta bacterie este asociata cu consumul unor alimente


contaminate. Insa odata infectat, pacientul devine contagios, intrucat bacteria se poate transmite
prin materiile fecale. Persoanele care au aceasta infectie trebuie sa respecte cu strictete regulile
de igiena, pentru a nu transmite bacteria si altora.

Informatii generale

Genul Salmonella apartine familiei Enterobacteriaceae si include bacili Gram-negativi


nesporulati, facultativ anaerobi. Clasificarea curenta separa genul in doua specii: Salmonella
enterica, ce contine 6 subspecii (I, II, IIIb, IV si VI) si Salmonella bongori care constituia
anterior subspeciile V. Subspeciile I contin aproape toate serotipurile patogene pentru om.
Membrii celor 7 subspecii de Salmonella pot fi serotipati in mai mult de 2500 serotipuri
(serovaruri) pe baza reactivitatii imunologice a antigenelor somatice polizaharidice O
termostabile si a antigenele flagelare H termolabile.

Serotipurile specifice de Salmonella produc adesea sindroame clinice caracteristice cum ar fi


gastroenterita, febra tifoida, bacteriemie si infectie vasculara, infectii localizate, precum si starea
de purtator cronic; evolutia infectiei este influentata semnificativ de serotipul implicat.

Febra tifoida este o afectiune sistemica severa caracterizata prin febra si dureri


abdominale produsa ca urmare a infectiei diseminate cu S. typhi  sau S. paratyphi. Pacientii
imunodeprimati prezinta un risc crescut de boala severa. Desi tabloul clasic cuprinde de obicei
manifestari cu caracter acut, se intalnesc adesea si simptome nespecifice, cu debut insidios.

10
Diagnosticul de febra tifoida trebuie luat in considerare la orice persoana cu febra care a calatorit
recent intr-o regiune tropicala sau sub-tropicala. Un procent de pana la 10% dintre pacientii cu
febra tifoida netratata excreta S. typhi in scaun o perioada de maxim 3 luni, iar 1-4%
dezvolta starea de purtator cronic.

Gastroenteritele produse cel mai frecvent de serovarurile S. enteritidis si S.


typhimurium au in majoritatea cazurilor o evolutie autolimitanta; dupa 6-48 ore de la ingestia de
apa sau alimente contaminate apar greata, varsaturi, diaree, dureri abdominale, febra si frisoane.
Cel mai adesea diareea este moderata, fara caracter sanguinolent si se remite in maximum 7 zile;
persistenta diareei mai mult de o saptamana sugereaza un alt diagnostic. Dupa rezolutia
gastroenteritei, agentul patogen poate persista in scaun 4-5 saptamani, in functie de  serotipul de
Salmonella. Tratamentul antibiotic poate sa creasca durata portajului.

Un procent de pana 8% dintre pacientii cu gastroenterita dezvolta bacteriemie, iar la 5-10%


dintre acestia vor  aparea infectii localizate. Salmonella prezinta o susceptibilitate fata de grefele
vasculare, infectia rezultata fiind asociata cu mortalitate mare. Printre infectiile extraintestinale
localizate se numara: endocardita, infectiile SNC, osteomielita, colecistita, abcesele hepatice,
ovariene sau testiculare. Afectarea articulara poate fi de doua feluri:

–artrita septica: incidenta 0.1-0.2%; se dezvolta in special la pacientii cu artroza, boli de tesut
conjunctiv, siclemie, proteze articulare; sunt afectate cel mai adesea articulatiile genunchiului,
soldului si umarului; diagnosticul este stabilit prin examenul microbiologic al lichidului sinovial;

–artrita reactiva: incidenta 0.6%; se dezvolta in special la pacientii cu marker HLA-B27 precum
si la cei care au primit tratament antibiotic pentru gastroenterita; apare dupa 1-4 saptamani de la
infectia enterala; sunt afectate cel putin 3 articulatii (in special genunchi, glezna, pumn,
sacroiliaca); durata medie: 5 luni; culturile bacteriene din lichidul sinovial sunt negative2.

In ceea ce priveste mecanismul patogenic al artritei reactive se considera ca bacteriile


supravietuiesc la nivelul mucoasei digestive si ganglionilor limfatici si sunt transportate ulterior,
prin intermediul mononuclearelor, la sinoviala. La acest nivel au fost puse in evidenta prin
tehnici de biologie moleculara antigene peptidice si acizi nucleici din bacteriile incriminate, care
alaturi de proprietatile imunogenetice ale gazdei determina aparitia unei artrite reactive

11
declansate de infectie . Marker-ul genetic HLA-B27 este prezent la aproximativ 80% din
pacientii cu artrita reactiva, comparativ cu prevalenta sa de 7% in populatia generala.
Teoria peptidului artritogen propune un model conform caruia, in cursul unei infectii, un peptid
bacterian care este antigenic, similar cu un peptid propriu (un component al cartilajului) ar fi
recunoscut preferential de celulele prezentatoare de antigen HLA-B27 pozitive. Ca urmare a
prezentarii antigenului limfocitele CD8+ activate vor reactiona incrucisat fata de peptidul propriu
cu structura similara, generand boala. Totusi aceasta teorie nu explica specificitatea de organ
intalnita la pacientii cu artrita reactiva, avand in vedere faptul ca antigenul HLA-B27 este intalnit
pe suprafata tuturor celulelor nucleate.

Artrita reactiva dupa infectii enterale afecteaza in mod egal ambele sexe. Cel mai
frecvent se manifesta prin forme acute de boala: atac autolimitant (35%), in care pacientul
prezinta un singur episod in cursul evolutiei, sau atacuri intermitente (35%), cu restitutio ad
integrum intre atacuri. Mai rar, prezinta forme cronice cu evolutie ondulanta (25%), fara revenire
la normal intre atacuri, sau severa, distructiva, cu spondilita secundara

12
Capitolul II. VIRURILE

In biologie, un virus este un agent patogen inframicrobian, invizibil la microscopul optic,


care nu are capacitatea de autoreproducere, ci este multiplicat de celula parazitată. Virusurile
provoacă diverse boli infecțioase numite viroze.

Virusurile reprezintă cea mai simplă formă de viață acelulară. Virusurile nu sunt
considerate ființe vii, dar cu toate aceste dispun de material genetic, aflându-se la intersecția
dintre viu și neviu. Spre deosebire de celelalte forme de viață, nu consuma hrană și nu produc
energie.

Ca structură, virusul este o particulă submicroscopică, alcătuită dintr-o parte centrală


numită genom viral, format din material genetic, care poate fi ADN sau ARN, și o teacă sau
înveliș protector de natură proteică, numită capsidă. Capsida și genomul viral
alcătuiesc nucleocapsida. La virusurile mai complexe mai apare un înveliș exterior de natură
proteică numit pericapsidă, peplos sau anvelopă virală. Din punct de vedere al prezenței
învelișului pericapsidal, virusurile se împart în două categorii: nude și învelite în peplos.

Proprietati:

 Din punct de vedere chimic virusurile sunt constituite din nucleoproteide. La un înalt
grad de puritate ele pot cristaliza.
 La virusul herpesului capsida este prevăzută cu prelungiri proteinice (capsomeri) care
acoperă toată suprafața virionului.
 Deosebiri față de bacterii:
o Virusurile au dimensiuni foarte mici (de la 8 nm până la 500 nm, astfel că pot
traversa filtrele poroase ce rețin bacteriile).
o Reproducerea virusurilor este posibilă numai în interiorul celulelor vii, în
organisme sau în medii de cultură care conțin astfel de celule.
o Au rezistență mare la glicerină și la solvenții lipoidelor, față de care sunt sensibili
majoritatea microbilor.
 Virusurile sunt agenți patogeni ai unor boli denumite generic viroze.

13
 În general, virusurile dau imunitate, dar infecția poate fi determinată și de acizii nucleici
extrași din virusuri; în acest caz nu se obține imunizare, datorită lipsei proteinei.
 Exemple: virusul variolei, virusul turbării, virusul encefalitei, HIV, virusul gripal, etc.
 Există și viroze ale plantelor, cel mai cunoscut agent fiind Virusul mozaicului tutunului.
 Alte viroze ale plantelor: mozaicul castraveților, viroza mozaicului porumbului, răsucirea
frunzelor de cartof, bășicarea frunzelor de piersic.
 Viroze ale animalelor: febra aftoasă, turbarea, pesta porcină, aviară, ovină.
 Viroze ale oamenilor: turbarea, gripa, oreionul, varicela, variola, poliomielita.

Clasificare:

 Încrengătura Virophyta cuprinde numai ordinul Virales, împărțit în 3 subordine:


o Subordinul Phytophagineae (virusurile plantelor), cuprinzând ribovirusuri care
produc fitoviroze.
o Subordinul Zoophagineae (virusurile animalelor), grupând dezoxivirusuri sau
adenovirusuri care parazitează animalele și omul (virusul gripei, turbării, poliomelitei,
variolei etc.)
o Subordinul Fhagineae (virusuri bacteriofage), grupează adenovirusuri parazite în
celulele bacteriene, distruse prin liză.
 După gazda care îi primește, se împart în patru grupe:
o virusuri patogene pentru bacterii: bacteriofagi:
o virusuri patogene pentru vegetalele superioare: virusurile plantelor;
o virusuri patogene pentru nevertebrate: virusurile insectelor;
o virusuri patogene pentru vertebrate, cuprinzând cinci grupe:
 virusuri al căror tropism este marcat pentru ectoderm (vaccin, variolă),
 virusuri neurotrope pure (turbare),
 virusuri endoteliomezodermice (limfogranulomatoză venerică la om),
 virusuri septicemice (rujeolă, rubeolă),
 virusuri proliferative (sarcomul lui Roux, leucoze și leucemii
transmisibile).

14
 După proprietățile fizico-chimice:

 După tipul de acid nucleic pe care îl conțin


o Virusuri care conțin în genomul lor ARN sau ribovirusuri
o Virusuri care conțin în genomul lor ADN sau deoxiribovirusuri

15
METODE DE DIAGNOSTIC FOLOSITE ÎN MICROBIOLOGIE

1. Metode de identificare a bacteriilor pe baza caractere morfo-tinctoriale pe frotiuri


colorate Gram- constă în efectuarea frotiurilor din cultură şi recunoaşterea bacteriilor pe baza
caracterelor morfologice (coci, bacili, cocobacili, spirochete) şi tictoriale (Gram
pozitive/negative). Aceasta etapă de identificare este importantă întrucât deseori caracterele
culturale nu sunt concludente (forma, dimensiunea coloniilor, pigmentogeneza, proprietăţile
hemolitice pot fi uneori modificate, în special în cazul produselor provenite de la pacienţi aflaţi
pe antibioterapie).

2. Metode de identificare a bacteriilor pe baza caracterelor culturale

După incubarea culturilor (majoritatea 24 h la 37°C) şi identificarea pe baza caracterelor morfo-


tinctoriale pe frotiuri colorate Gram, urmează identificarea pe baza caracterelor culturale:
 caractere culturale pe medii lichide: valoare diagnostică o au numai acele medii care
sunt selective pentru o specie şi/sau indică un caracter biochimic evident prin modificări
caracteristice.
 caractere culturale pe medii solide interesează:
- dimensiunea coloniilor: mari (stafilococi, enterobacterii), mici (enterococii),
pulverulente (streptococii).
- forma coloniilor: rotunde (stafilococi, streptococi, gonococi, bacilul piocianic),
ondulate (bacilul cărbunos), în “floare de margaretă” (bacilul difteric tipul gravis).
- marginile: regulate (stafilococi, streptococi, bacilul coli, bacilul piocianic), nere-
gulate cu prelungiri
- opacitatea (colonii mucoide de stafilococi) sau transparenţa (coloniile la streptococul
beta hemolitic sau bacilul piocianic).
- relieful: bombat, mamelonat, ombilicat, aplatizat
- dacă colonia este de tip “S” sau “R”. Aceeaşi tulpină se poate prezenta sub 2 forme
de colonii: “S” care sunt netede, bombate, cu margini regulate, neemulsionabile în ser fiziologic
şi “R”, cu margini neregulate, suprafaţă rugoasă şi care aglutinează spontan în ser fiziologic.
- aspectul: mucos (colonii de Klebsiella spp), picătură de rouă (gonococ,
meningococ).
- prezenţa de pigment: alb (Staphylococcus epidermidis), auriu (Staphylococcus
aureus), citrin (Staphylococcus saprophyticus), verzui (Pseudomonas).
- consistenţa: apoasă (colonii matt şi colonii glossy la streptococul beta hemolitic),
mucoasă (colonii de Klebsiella spp).
- modul în care se detaşează de pe mediu: uşor (colonii de tip „S”), greu (colonii de tip
„R”)

- mirosul: de flori de salcâm (Pseudomonas aeruginosa), fetid (Proteus), drojdie de


bere (Candida sp.).

16
- modificarea mediului prin: hemoliză dacă mediul conţine sânge (colonii
hemolitice pe geloză sânge: S.aureus, streptococii, bacilul piocianic); virarea culorii
mediului prin fermentarea unor zaharuri din conţinutul lui (colonii lactozo-pozitive:
bacilul coli, Klebsiella spp, colonii lactozo-negative: Proteus, Salmonella, colonii
manito-pozitive: S.aureus).

A. Testul E- este o variantă de antibiogramă pe mediu solid, care permite stabilirea precisă a
CMI(concentraţia minimă inhibitorie)

Principiu: pe suprafaţa mediului de cultură gelificat şi însămânţat de aceeaşi manieră cu cea


descrisă la metoda difuzimetrică se aplică în locul microcomprimatelor de antibiotice fâşii de
hârtie de filtru impregnate cu antibiotic în concentraţie crescândă. La un capăt al fâşiei
concentraţia este minimă, iar la celălalt este maximă. Interpretarea zonei de inhibiţie permite
aflarea CMI. Cunoscând CMI pentru antibioticele la care un germene este sensibil, concentraţia
maximă în focar care se poate realiza şi capacitatea de difuzie a antibioticului în focarul
infecţios, se va putea alege varianta optimă de tratament.
Există şi situaţii în care această metodă este singura recomandată, de CLSI sau EUCAST,
pentru testarea sensibilităţii, ca de exemplu:

 testarea sensibilităţii la Vancomicină a stafilococilor,

 testarea sensibilităţii la Ceftriaxon a pneumococilor,

 testarea sensibilităţii la Colistin a bacililor Gram-negativi, testarea sensibilităţii la


antibiotice pentru germenii anaerobi

B. Reacţii de precipitare în gel- se bazează pe proprietatea soluţiilor de antigen şi anticorp


de a difuza lent în mediu semisolid (gel de agar, agaroză, amidon, gelatină) şi de a
precipita vizibil sub formă de linii, arcuri sau inele în zonele în care se întâlnesc în
proporţie optimă (zone de echivalenţă).
Imunodifuzia dublă şi bidimensională. Atât antigenii cât şi anticorpii se depun la
suprafaţa mediului în godeuri sau difuzează unul spre celălalt din două benzi de hârtie îmbibate
cu solutii, aşezate pe suprafaţa gelozei la distanţă una de cealaltă.(Elek)

Reactanţii difuzează unul spre celălalt în mediu şi precipită în locul de echivalenţă sub
forma de linii sau arcuri. Este o metodă calitativă utilizată pentru caracterizarea antigenelor în
amestec.

17
Prin tehnica Outcherlony se evidenţia în trecut antigenul HBs în serul pacienţilor suspecţi de
infecţie cu virusul hepatitei B. Testul Elek se utilizează şi astăzi la evidenţierea toxinei bacilului
difteric.
C. Reacţia de fixare a complementului (RFC)
RFC este o reacţie ag-ac utilizată în diagnosticul serologic al multor infecţii (bruceloza,
leptospiroza, listerioza, sifilis) şi se bazează pe proprietatea complexelor ag-ac de a fixa
complementul, care nu va mai fi disponibil unui al doilea sistem ag-ac, sistemul indicator, format
din hematii de oaie şi ser antioaie.
RFC este utilizată pentru a detecta prezenţa de ac specifici în serul pacientului. Testul se
bazează pe utilizarea complementului, un factor seric labil, care determină citoliza imună (adică
liza celulelor pe suprafața cărora sunt fixaţi anticorpi).
Testul se bazează pe capacitatea complementului de a se activa în prezenţa complexelor antigen-
anticorp şi include următoarele etape:

- Se încălzește serul de testat la 56°C pentru a distruge complementul pacientului


- Se adaugă cantităţi cunoscute de complement şi de antigen (antigenul care trebuie
depistat prin detecţia anticorpilor împotriva sa)
o Dacă serul conține anticorpi specifici împotriva antigenului respectiv, aceştia se
vor lega la antigenul adăugat în etapa precedentă şi vor forma un complex Ag-Ac a cărui
prezenţă va activa complementul (de asemenea adăugat în etapa precedentă); se formează un
complex Ag-Ac-complement (deci, complementul este fixat de complexul ag-ac)
o Dacă serul pacientului nu conţine anticorpi specifici impotriva antigenului de
cercetat, complementul rămâne liber (deoarece nu se formează complexul Ag-Ac)
- Pentru a evidenţia una sau alta dintre cele două posibilităţi descrise mai sus
(fixarea sau non-fixarea complementului), se adaugă un amestec de hematii de oaie plus
anticorpi specifici anti-hematii de oaie
- În cazul unui test POZITIV (când serul pacientului conţine ac împotriva ag de testat):
complementul este fixat de complexul ag (microbian)-ac şi nu va acţiona împotriva complexului
format de hematiile de oaie şi ac împotriva acestora; ca urmare nu se va produce hemoliza
(distrugerea hematiilor)
- În cazul unui test NEGATIV (când serul pacientului nu conţine ac împotriva ag
microbian de cercetat), nu are loc nicio reacţie ag-ac şi complementul rămâne liber (nefixat). Ca
urmare, la adăugarea amestecului hematii de oaie plus ac anti-hematii de oaie, complementul
liber se va fixa pe complexele ag-ac (hematii-anticorpi anti-hematii) şi va determina liza
hematiilor ilustrată de coloraţia roz a tubului de reacţie.

18
D. Reacţii cu anticorpi marcaţi
 Reacţiile cu ac marcaţi au fost introduse în scopul de a mări sensibilitatea şi specificitatea
reacţiilor ag-ac. Moleculele de ac pot fi marcate cu substanţe radioactive, fluorescente
sau cu enzime şi se utilizează în radioimunodozări, în imunofluorescenţă şi respectiv în
testele Elisa.

D.I. Imunofluorescenţa
- Imunofluorescenţa (IF) se bazează pe folosirea ac conjugaţi chimic cu o substanţă
fluorescentă (fluorofor sau fluorocrom) cum ar fi izotiocianatul de fluoresceina (FITC –
fluorescein isothiocyanate) pentru a evidenţia un anumit ag (ag ţintă). La examinarea cu
microscopul cu fluorescenţă, fluoroforul permite vizualizarea ag ţintăîn proba biologică,
sub forma de particule fluorescente.
- IF directă foloseşte un singur ac anti-ag ţintă (anticorp primar). Ac primar este conjugat
direct cu un fluorofor, iar prezenţa ag ţintă în proba de testat se va evidenţia prin vizualizarea
fluorescenţei, ca urmare a fixării ac marcat cu fluorofor la antigenul ţintă.
La ora actuală sunt disponibile seruri imune pentru identificarea multor
microorganisme, ca de pildă: leptospire, listerii salmonele, shigele, stafilococi, pneumococi,
streptococi de diverse grupe. De asemenea se identifică şi virusuri, cum sunt: Adenovirusuri,
Herpesvirusuri, virusurile gripale, virusul rabic etc

- IF indirectă utilizează doi ac (primar = orientat împotriva ag ţintă; secundar =


orientat împotriva ac primar şi marcat cu fluorofor). În cazul în care ag ţintă este prezent
în proba de testat, ac primar se va lega de acesta, iar ac secundar marcat cu fluorofor se
va fixa la rândul lui de ac primar. Această variantă a IF este utilizată în general pentru
evidenţierea anticorpilor într-un mediu biologic, ca de pildă ac anti-Treponema pallidum
din ser, sau diagnosticul sediului unei infecţii urinare (prin evidenţierea complexelor ag-
ac în urină, marker al infecţiilor urinare înalte).

E. Reacţii imunologice cu anticorpi marcaţi cu enzime - Elisa


(Enzyme-linked Immunosorbent Assay)
- Testele ELISA se bazează reacţii ag-ac legate (conjugate) cu reacţii enzimă-substrat,
efectuate pe un suport solid (nitroceluloza).
- Tehnologia ELISA utilizează două tipuri de substanţe de sinteză: CONJUGATUL
(ac conjugaţi cu o enzimă) şi SUBSTRATUL (substratul enzimei din conjugat).

19
ELISA direct – Etape:
- De regulă analitul este un ag (viral, bacterian etc.). Se adaugă serurile de testat pe
suportul solid (în godeurile plăcii). Se adaugă CONJUGATUL (anticorpi specifici conjugaţi cu
o enzimă - împotriva antigenului ţintă); dacă serul conţine antigenul ţintă, anticorpii specifici din
CONJUGAT se vor lega la acesta; dacă serul nu conţine antigenul ţintă nu se vor forma aceste
legături şi conjugatul adăugat va fi eliminat din godeu prin spălare;
-
- Se adaugă SUBSTRATUL enzimei conţinute în conjugat; în eventualitatea în care
CONJUGATUL a rămas legat prin intermediul reacţiei ag-ac, atunci se va produce şi reacţia
enzimă-substrat care se vizualizează printr-o reacţie de culoare; apariţia culorii relevă deci
prezenţa complexului “antigen ţintă + anticorp conjugat cu enzima + substrat al enzimei” = test
POZITIV; în cazul în care serul nu conține ag ţintă, la adăugarea conjugatului ac nu se vor lega
şi spălarea va îndepărta conjugatul din godeu iar substratul nu va intra în contact cu enzima şi nu
se va dezvolta reacţia de culoare.
ELISA indirect
- De regulă analitul este un anticorp (anti-viral, anti-bacterian etc.).
- Godeurile plăcii sunt tapetate (acoperite) din fabricaţie cu un antigen
corespunzător anticorpilor de testat.
-
- La adăugarea serului de testat, dacă acesta conţine ac respectivi, aceştia vor
reacţiona cu ag care tapetează godeul şi se vor forma complexe ag-ac; în cazul în care
serul nu conţine ac respectivi, nu se formează complexe ag-ac.
- Se adaugă CONJUGATUL care conţine ac anti-imunoglobulină umană (anticorpi “anti-
anticorpi”) conjugaţi cu o enzimă; dacă serul a conţinut ac de testat şi s-au format complexele ag-
ac,în etapa anterioară, adăugarea conjugatului va determina legarea ac anti-imunoglobulină
umană la ac de testat (care au rămas în godeu legaţi de ag cu care este tapetat acesta din
fabricaţie). Rezultatul este formarea unui complex “ag + ac seric + ac anti-imunoglobulină
umană conjugat cu enzimă”
- Acest complex este evidenţiat la adăugarea substratului enzimei prin dezvoltarea
reacţiei de culoare ceea ce relevă prezenţa anticorpilor de testat în serul pacientului

ELISA tip “sandwich”


- Analitul poate fi un ag sau un ac.
-
- Dacă analitul este un antigen (viral, bacterian etc.) godeurile sunt pre-tapetate cu
anticorpi “de captură” (specifici antigenului ţintă).
- La adăugarea serului, dacă acesta conţine ag ţintă, anticorpii “de captură” care
tapetează godeul vor lega acest antigen. Se adaugă apoi anticorpi “de detecţie” care se
vor lega la antigenul deja fixat (“capturat”) de anticorpii care tapetează godeul. În această
etapă, antigenul ţintă este legat între cei doi anticorpi, ca într-un sandwich.
- Se adaugă CONJUGATUL care conţine anticorpi anti-anticorpi de detecţie
conjugaţi cu o enzima. La adăugarea substratului enzimei are loc reacţia de culoare.
- Dacă analitul este un anticorp, godeurile sunt pre-tapetate cu antigenul corespunzător, iar
etapele se vor derula în mod similar. “Sandwich”-ul în acest caz este de tip “antigen-anticorp-
antigen”.

20
F. Teste “Western blot”
Aceste teste sunt, de obicei, utilizate pentru a confirma prezenţa de ac serici detectaţi prin
ELISA. Tehnologia este similara celei utilizate de testele ELISA, implicând reacții ag-ac legate
de reacții enzimă-substrat.
Proteinele din celule infectate cu agenţi patogeni cunoscuţi sunt separate prin
electroforeză şi fixate pe un suport solid (strip de nitroceluloză).
Serul de testat este pus în contact cu stripul şi incubat. Dacă ac specifici sunt prezenţi în
ser, ei se vor lega la stripul de nitroceluloză la nivelul fracţiunilor proteice separate
electroforetic. Se adaugă CONJUGATUL (ac anti-imunoglobulă umană conjugaţi cu o enzimă),
iar după incubare se adaugă SUBSTRATUL enzimei. Benzile colorate care apar pe suprafaţa
stripului de nitroceluloză indică prezenţa ac legaţi specific la fracţiunile proteice ale antigenului
ţintă.
Este metoda de referinţă în diagnosticul serologic în SIDA datorită sensibilităţii
deosebite.

Aplicabilitatea testelor imunoenzimatice este foarte largă, incluzând o gamă variată de


infecţii bacteriene, virale, fungice etc. Determinarea de ag şi/sau ac specifici împotriva agenților
infecțioși, cu posibilitatea aplicării de teste diferenţiate pentru clase de anticorpi specifici
(IgM/IgG/IgE) reprezintă baza realizării profilurilor serologice sugestive atât pentru diagnosticul
etiologic cât şi pentru stadializare, evaluarea răspunsului imun sau a eficacităţii terapiei sau
vaccinării.

21
Concluzii:

 bacteriile sunt impartite in doua categorii: benefice si nebenefice pentru om;


 virusurulie produc boli numite “viroze” intalnite la plante, animale si om;
 tehnologiile de diagnosticare sunt in plina dezvoltare.

22
Bibliografie:

 L.Debeleac (1994).  Microbiologie. București: Ed. Medicală Amaltea.  ISBN 973-9628-60-5.


 O.M. Dorobăț (2006). Bacteriologie medicală. București: Editura Universității „Titu Maiorescu”.  ISBN 973-
7674-00-6.
 N. Nestorescu (1961). Bacteriologie medicală. București: Editura Medicală.
 Elvira Sînziana Ciufescu. Virusologie medicală. Editura Medicală Națională. 2003
 Costin Cernescu. Virusologie medicală. Editura Medicală. 2012
 Aurel Ivan. Tratat de epidemiologie a bolilor transmisibile. Polirom 2002
 Ionica Deliu, Bacteriologie Medicală- Note de Curs –2019
 Ionica Deliu, Virologie si Imunologie-Note de Curs-2019

 Elvira Sînziana Ciufescu. Virusologie medicală. Editura Medicală Națională. 2003


 Costin Cernescu. Virusologie medicală. Editura Medicală. 2012
 Aurel Ivan. Tratat de epidemiologie a bolilor transmisibile. Polirom 2002
 René Taton, Istoria generală a științei, vol. IV, Editura științifică și enciclopedică, București, 1976, (pag. 285,
633-638, 838-840, 864, 879, 880-881, 885, 889);
 Dicționar enciclopedic român, Editura Politică, București, 1966, (pag.867);
 Ion Enescu, Microbii, Editura Ceres, 1988.
 Microbiologie Generală, ÎNDREPTAR DE LUCRĂRI PRACTICE, Editura „Victor Babeş”,Piaţa Eftimie
Murgu nr. 2, cam. 316, 300041 Timişoara, ISBN 978-606-8456-43-0

23