Sunteți pe pagina 1din 18

UNIVERSITATEA TEHNICĂ DIN CLUJ-NAPOCA

CENTRUL UNIVERSITAR NORD BAIA MARE


FACULTATEA DE LITERE
DEPARTAMENTUL DE ȘTIINȚE SOCIO-UMANE, TEOLOGIE, ARTE
MASTERAT
TEOLOGIE CREȘTINĂ ȘI SPIRITUALITATE EUROPEANĂ

Biserica Ortodoxă în secolele XIX-XX.


Vechile Patriarhate

- Lucrare de seminar -

COORODONATOR:
Pr. Lect. Univ. Dr. Dorinel DANI

MASTERAND:
Preot Adrian POP

Baia Mare
2020
Cuprins

Introducere .................................................................................................................. 2
Patriarhia Ecumenică de Constantinopol ................................................................... 3
Patriarhia Alexandriei ................................................................................................ 6
Patriarhia Antiohiei .................................................................................................... 8
Patriarhia Ierusalimului ........................................................................................... 11
Concluzii ................................................................................................................... 15

1
Introducere

La început de secol XIX, din anul 1800 înspre noi, națiunile ortodoxe erau dispersate
de trei mari Imperii: Imperiul Otoman, Imperiul Rus și într-o mică parte, Imperiul Austriac.
Imperiul Otoman, pentru o bună administrare a populației de alte religii, înafară de
musulmani, a creat un sistem, numit „milet”. Existrau trei milete: cel iudaic, cel armean
(regrupa pe armeni și populația monofizită, pe copți și iacobiți) și cel ortodox. În cazul
miletului ortodox, erau reunite mai multe popoare ortodoxe, precum: grecii, sârbii, românii,
albanezii, bulgarii și arabii. Conducătorul care se afla în fruntea acestora, era patriarhul de
Constantinopol, având titlul de patriarh ecumenic, indicând faptul că în raport cu ceilalți
patriarhi ortodocși, deținea un primat de onoare. Patriarhul de Constantinopol nu a fost
niciodată un papă ortodox, cu toate că se considera „primus inter pares” 1.
În cadrul Istoriei Bisericești, începând cu secolul XIX, avem o serie de noi
evenimente de o importanță deosebită. Acestea constau în faptul că în această perioadă,
aproape toate Bisericile Ortodoxe națioanle din Peninsula Balcanică obțin autocefalia sau
unele dintre ele, chiar devin independente. Spre exemplu: Biserica din Grecia devine
independentă la 29 iunie 1850; Biserica Ortodoxă din Serbia, în 20 octombrie 1879: Biserica
Română pe 25 aprilie 1885; Biserica din Albania, în 12 aprilie 1937; iar Biserica Bulgariei, la
25 februarie 19452.
Cu toate că au existat aceste schimbări de administrație și jurisdicție, respectiv,
fiecare Biserică Ortodoxă autocefală sau independentă este condusă de către Sfântul Sinod al
Bisericii Locale, ele „formează laolaltă o singură Biserică – una, sfântă, sobornicească și
apostolică Biserică a lui Hristos”3.
Aceste Biserici noi formate, au apărut odată cu formarea noilor state din Peninsula
Balcanică. Statele noi formate au luptat apoi, pentru a creea și Bisericile naţionale, în care să
se ţină seama de etosul specific al fiecărui popor. Începând cu secolul al XIX-lea Bisericile
naţionale s-au identificat cu istoria şi cultura naţională a diferitelor popoare ortodoxe4.

1
Pr. Emanoil Băbuș, „Istoria Bisericească Universală”, Editura Sophia, București, 2003, p. 291;
2
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Milan Șesan, Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, „Istoria
Bisericească Universală (vol. II 1054-1982)”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1993, p. 429;
3
Ibidem.,
4
Pr. Prof. Univ. Dr. Valer Bel, „Unitatea Bisericii în teologia contemporană, studiu interconfesional
ecumenic”, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003, p. 31;

2
Observând prin decursul istoriei apariția unor noi state, la care se alătură odată cu ele
și apariția a noi biserici naționale, independente și autocefale, vechile patriarhate nu a fost
neglijate. Pentru aceasta, conform temei propuse, o să încerc să fac o documentare științifico-
istorică a situației vechilor patriahate ortodoxe din răsăritul creștin, în perioda secolelor XIX
și XX.
După cum bine știm, vechile patriarhate despre care vom vorbi sunt:
1. Patriarhia Ecumenică de Constantinopol;
2. Patriarhia Alexandriei;
3. Patriarhia Antiohiei;
4. Patriarhia Ierusalimului.

Patriarhia Ecumenică de Constantinopol

Precum bine știm, până în veacul al IV-lea, Biserica de la Constantinopol nu a fost


foarte cunoscută, dar odată cu transformarea acestui oraș în capitală de Imperiu, situația
Bisericii s-a schimbat și pe plan administrativ. De ce are întâietate între patriarhii, Biserica de
la Constantinopol? Biserica de la Constantinopol a primit acest titlu deoarece a fost
influențată de situația politică a orașului. Putem spune că Biserica, făcând parte din capitala
Imperiului bizantin, „s-a dezvoltat în strânsă legătură cu viaţa Imperiului Roman, iar apoi cu
stăpânirea turcească”5.  
Începând cu veacul al IV-lea al creștinătății, moment când Biserica începe să fie
zguduită de noi erezii, erezii legate de Persoanele Sfintei Treimi, de Maica Domnului, mai
apoi despre iconoclasm, s-a desfășurat o perioadă, cunoscută în Biserică ca perioada
Sinoadelor Ecumenice. Această perioadă începe cu anul 325, când are loc Primul Sinod
Ecumenic de la Niceea, în care s-a combătut arianismul, și se termină în anul 787, cu Sinodul
al VII-lea Ecumenic, tot la Niceea, unde se combate iconoclasmul. Perioda aceasta, în cadrul
Istoriei Bisericii Universale, la periodizarea ei, este cunoscută ca perioada a II-a a I.B.U.. În
cadrul Sinodelor Ecumenice, dar și al unor sinoade locale, pe lângă lupta și condamnarea
ereziilor și ereticilor, dar și dicuții cu privire la problemele de doctrină, Sfinții Părinți și
ceilalți membri care au participat la dezbateri, au formulat și au lăsat și anumite canoane, cu

5
Irineu Crăciunaș, „Patriarhia Constantinopolei”, în revista Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 3-4, 1959,
p. 261;

3
referire la organizarea bisericilor, cu privirea la hirotonirea episcopilor, preoților și diaconilor
ș.a.. Astfel, conform canonului 3 de la Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol, din 381,
canonul 28 de la Sinodul IV de la Calcedon din 451 și canonul 28 al Sinodului quinisext (VI)
de la Constantinopol, din 691/692, Patriarhia de Constantinopol ocupă primul loc de onoare
în cadrul Ortodoxiei, nu de jurisdicție 6. În urma prevederi acestor canoane, hotărârea consta
în faptul că Patriarhul „Romei celei Noi”, adică Constantinopolul, să beneficieze de aceeași
cinste ca și Patriarhul de la Roma, adică Papa, după care urma în ordinea ierarhică. Tot în
cadrul canoanelor acestora, Patriarhul de Constantinopol era urmat în scaun de către
Patriarhii de la Alexandria, Antiohia și Ierusalim7.
Titlul de patriarh ecumenic la primit pe timpul Împăratului Justinian I (527-565), mai
exact, în anul 533, când Patriarh la Constantinopol era Epifanie (520-535). În urma unui
Sinod din anul 588 de la Constantinopol, s-a hotărât ca Patriarhul Ioan al IV-lea Postitorul
(582-595) și urmașii săi să poarte, până în zilele noastre, să poarte cu demnitate acest titlu,
dar fără a implica vreo autoritate juridică asupra celorlalți patriarhi 8. În urma unui asediu de
aproape două luni, Constantinopolul, inima Ortodoxiei, cade sub turci la 29 mai 1453.
Imperiul Bizantin este cucerit de sultanul Mahomed II (1451-1481), care îl va recunoaşte ca
patriarh pe Ghenadie al II-lea Scholarios în anul 1454. Din acest an Patriarhia
Constantinopolului avea să treacă printr-o perioadă foarte grea, încadrată într-un Imperiu
musulman, cu „alţi stăpâni, alte obiceiuri, altă viaţă pe care avea să o cunoască Marele Oraş
de acum încolo şi, cu el întreaga lume ortodoxă”9.
Oliver Clément spune că, prin dispariţia Imperiului bizantin, s-a creat un vid istoric şi
juridic, dat fiind că împăratul era cel care convoca sinoadele. Dar acest vid a fost acoperit de
patriarhul de Constantinopol, datorită rolului de conducător al popoarelor ortodoxe, rol
acordat lui de sultan. Pentru musulmani domeniul civil şi cel religios sunt inseparabile10.
În urma acestui privilegiu, Patriarhul devine un conducător religios și civil al
ortodocşilor, în virtutea titlului de etnarh, primind atribuţii judecătoreşti, administrative şi
chiar politice. Datorită faptului că la baza justiţiei mahomedane stătea Coranul, raporturile cu
creştinii erau impuse de el. Turcii nu aveau un drept deosebit de cel religios, de aceea legea
era făcută de religie. Datorită acestui fapt, creştinii se situau în afara legii. Tocmai acest

6
Ibidem., p. 262;
7
Pr. Dr. Adrian Carebia, „Bisericile Ortodoxe în secolul al XIX-lea (I)”, în revista „Altarul Banatului”, Nr.
7-9, 2016, p. 124;
8
Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creștinismului, vol. IV, Editura Trinitas, Iași, 2005, p. 297;
9
Adrian N. Popescu, „Situaţia creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman în secolul al XIX-lea”, în revista
„Studii Teologice”, nr. 7-8, 1955, p. 454;
10
Olivier Clément, „Adevăr şi libertate. Ortodoxia în contemporaneitate”, Editura Deisis,Sibiu, 1997, p. 26;

4
caracter religios discriminatoriu al legislaţiei şi justiţiei turceşti a făcut pe Mahomed II să
acorde creştinilor justiţie proprie, după dreptul lor, ortodocşi după cel bizantin, străini după
dreptul ţării lor 11.
La începutul secolului al XIX-lea, Patriarhia de Constantinopol avea 138 de
mitropolii şi episcopii în componenţa ei, dată la care în cadrul acestei cifre erau socotite şi
mitropoliile cu episcopiile sufragane din afara Imperiului Otoman, este vorba de mitropolia
din Rusia, din Țara Românească şi din Imperiul Austro-Ungar. Dintre Patriarhii de la
începutul secolului al XIX-lea îl amintim pe Grigorie al V-lea, martirul independenţei
grecilor, el păstorind de 3 ori, între 1797-1798, 1806-1808, 1818-1821. Acesta a fost un om
cu calităţi duhovniceşti deosebite şi a avut planuri mari în ceea ce priveşte activitatea
Patriarhiei. Dorea să înfiinţeze o tipografie şi să reformeze viaţa clerului. El a trimis scrisori
pastorale şi s-au luat măsuri împotriva preoţilor ce nu-şi făceau datoria. Scos din scaun pentru
prima oară se refugiază la Athos. În 1808 este scos a doua oară de sultanul Selim, iar în a III-
a păstorire a reuşit să înfiinţeze un fond de ajutorare al săracilor creştini12.
În secolul al XX-lea un număr de episcopii din nordul Greciei au fost trecute sub
jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, pentru a acorda prestigiul cuvenit. Acest lucru s-a petrecut
în 1922, pe fondul scăderii vertiginoase a populaţiei ortodoxe din Turcia. Tot sub jurisdicţia
Patriarhiei Ecumenice se află şi arhiepiscopia grecească din America de nord şi sud,
arhiepiscopiile şi episcopiile greceşti din Europa Occidentală (Anglia) şi comunităţile greceşti
din Australia şi Noua Zeelandă 13.
Mai amintim şi un număr de episcopii ne-greceşti, ucrainiene sau albaneze din Europa
occidentală şi S.U.A. Aceste episcopii se bucură de o oarecare autonomie. De asemenea sub
jurisdicţia ei se află şi Biserica Ortodoxă din Finlanda şi Carpato-rusă din S.U.A.. Prestigiul
acestei Patriarhii se datorează nu atât întinderii jurisdicţionale, cât primatului de onoare pe
care i-l acordă celelalte Biserici Ortodoxe Răsăritene 14.
Autoritatea Patriarhiei ecumenice constă în dreptul de iniţiativă pe care celelalte
Biserici Ortodoxe îl recunosc în interes comun. Patriarhia Ecumenică cu sediul în Istanbul are
în frunte un Patriarh ajutat de Sfântul Sinod. Până în 1923 Sfântul Sinod a fost constituit din
ierarhi provenind din toate ţările ortodoxe aflate sub jurisdicţia Constantinopolului. Din anul
1923, episcopilor din afara graniţelor Turciei nu li s-a mai permis să participe la dezbaterile
11
Teodor M. Popescu, „Cinci sute de ani de la căderea Constantinopolei sub turci”, în revista „Ortodoxia”,
nr. 3, 1953, p. 419;
12
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Milan Șesan, Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, cf.op.cit., p.
443;
13
Pr. Nicolae Chifăr, cf. op. cit., pp. 299-300;
14
Ibidem., pp. 300-301;

5
Sinodului, şi aşa se face că episcopii din Turcia s-au constituit într-un fel de Sinod
Permanent.
Până mai aproape de zilele noastre clericii au fost pregătiţi la o Facultate de Teologie
ce a funcţionat pe insula Halki. Organul oficial de presă este revista „Ortodoxia”, care până în
1964 a fost secundată şi de revista „Apostolos Andreas”15.

Patriarhia Alexandriei

În primele trei secole creştine primul loc între patriarhii Orientului îl avea patriarhul
Alexandriei. Originile Bisericii din Egipt sunt legate de activitatea misionară a lui Ioan
Marcu. În secolul II persecuţiile lui Septimiu Sever au făcut mulţi martiri la Alexandria şi
Tebaida. Începuturile vieţii monahale la Alexandria au originea în secolul al IV-lea. În
secolele V-VI, în timpul ereziilor hristologice, cei mai mulţi creştini din Egipt au refuzat să
recunoască hotărârile Sinodului de la Calcedon (451), din acest moment, formându-se
Biserica monofizită sau coptă sau necalcedoniană. În această situaţie scaunul de la
Alexandria a fost disputat de ortodocşii necalcedonieni. Până la urmă apar doi episcopi în
Alexandria, acesta fiind primul semn al schismei.
Ortodocșii devenind în minoritate, necalcedonieni au câștigat teren. Ortodocşii au fost
numiţi de necalcedonieni, melkiţi, adică oameni ai împăratului. Calcedonienii ortodocşi
foloseau în cult limba greacă, iar necalcedonieni, limba coptă, din acest punct de vedere
ortodocşii erau considerați străini. În secolele XVII-XVIII situaţia Patriarhiei s-a înrăutăţit
atât de mult încât patriarhii rezidau la Constantinopol. Autoritatea lor a scăzut mult şi „sunt în
bună măsură dependenţi de fapt, dacă nu şi de drept, de colegul lor din capitală şi nu vor
adopta decât rareori, cel puţin în chestiuni de interes general, o atitudine diferită cu a
acestuia” 16.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Egiptul încearcă să se elibereze de
dominaţia turcă. Lupta este iniţiată de guvernatorul Mehmet Ali, care era de origine albanez.
Acesta încearcă să scoată Egiptul de sub dominaţia turcească prin două războaie între 1832-
1833 şi 1839-1841. În urma tratatului încheiat la 13 iulie 1840 între Poartă, Anglia, Rusia şi

15
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Milan Șesan, Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, cf.op.cit., p.
531;
16
Jean Meyendoff, „Biserica Ortodoxă ieri şi azi”, Editura Anastasia, București, 1995 p. 87;

6
Prusia, el este obligat să recunoască suzeranitatea sultanului. Obţine în schimb autonomia
Egiptului şi dreptul de a întemeia o nouă dinastie 17.  
Dându-şi seama că este necesară colaborarea cu europenii, acordă creştinilor oarecare
drepturi, copţilor mai multe iar ortodocşilor, care erau în majoritate greci, mai puţine. La
1845 Patriarhia de Alexandria avea doar 1750 de credincioşi, în majoritate greci, un patriarh,
un episcop şi 50 de clerici aproape toţi călugări18.
Credincioşii ortodocşi aveau 10 biserici şi două mănăstiri. Ortodocşii au fost sprijiniţi
material de Rusia şi de Ţările Române, unde Patriarhia avea moşiile mănăstirilor închinate,
pentru care au avut procese cu călugării din mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai şi
cu Patriarhia Ecumenică de Constantinopol. Cele două mănăstiri ale Patriarhiei se aflau una
la Cairo şi alta la Alexandria.
Sub urmaşii lui Mehmet Ali: Abas I (1849-1854), Said (1854-1863), Ismail Paşa
(1863-1878), creştinii ortodocşi s-au bucurat de libertate. Ismail Paşa ia titlul de „Kediv”,
adică Vicerege, iar Egiptul cunoaşte sub el o adevărată înflorire. Aceasta şi datorită faptului
că în 1869 s-a inaugurat deschiderea Canalului de Suez, construit sub conducerea francezului
Ferdinand de Lesseps (1805-1894), scurtându-se calea maritimă între ţările Europei
Occidentale şi ţările Asiei, îndeosebi ale Extremului Orient. Aceasta este una din mișcările
politico-economice, precum am văzut, facilitând și situația bisericească din Alexandria.
În timpul Kediv-ului Mohamed Tewfik (1879-1892), Anglia ocupă Egiptul în
septembrie 1882, prin amiralul Seymur şi îl supune vasalităţii sale. Creştinii s-au bucurat şi
sub urmaşul acestuia Abbas al II-lea Hilmi (1892-1912) de liberate. Prevederile Hatti-
Şerifului de la Ghul-Hane dat de sultanul Abdul Medgid (1839-1869) la 3 noiembrie 1839 şi
ale edictului Hatti-Hamayium din 2 martie 1856, în care se prevedea respectarea libertăţii, a
persoanei şi a bunurilor creştinilor, s-au aplicat mai corect în Egipt. Pentru că această ţară era
la periferia Imperiului Otoman, turcii doreau ca aici să fie linişte şi pace.
Am văzut că situaţia Patriarhiei era foarte grea, dar în veacul al XIX-lea Patriarhia
Alexandriei intră într-o perioadă nouă. Deşi avea de luptat cu multe greutăţi, ea reuşeşte
totuşi să se dezvolte simţitor datorită creşterii comunităţilor greceşti prin emigraţia, în prima
jumătate a secolului, grecilor şi arabilor ortodocşi. Ei se organizează, astfel încât au ajuns să
întemeieze adevărate colonii ortodoxe la Alexandria, Cairo, Mansura, Port-Said, Senez.
Comunităţile greceşti din Egipt s-au organizat în 1843 şi au ales ca preşedinte pe Mihail

17
Adrian N. Popescu, cf. op. cit., p. 461;
18
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Milan Șesan, Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, cf.op.cit., p.
445;

7
Tositas, care a contribuit cu sume mari la zidirea unei biserici, a trei şcoli şi a altor opere de
folos obştesc 19.
A doua jumătate a secolului XIX reprezintă un progres continuu în cadrul patriahie
alexandrine. Numărul comunităților creștine a crescut, construindu-se biserici şi mănăstiri,
aşezăminte filantropice şi culturale, se înfiinţează o tipografie, se pregăteşte mai bine clerul,
se iniţiază o frumoasă mişcare teologică în jurul revistelor teologice. Patriarhul Sofronie
(1840-1899) întemeiază o şcoală, o biserică şi un spital grecesc la Alexandria. În timpul său
numărul comunităţilor ortodoxe creşte ajungând la 34, iar numărul credincioşilor era de 50 de
mii. Urmaşul său, Fotie (1899-1925) a contribuit la apariţia revistei teologice „Ecclesiasticos
faros” („Farul bisericesc”). În timpul său iau fiinţă noi eparhii, numărul lor ajungând la 6,
astfel fiind posibilă existenţa unui Sinod 20.
Patriarhul Meletie (1925-1937) a fost până la alegerea sa, arhiepiscop al Muntelui
Athos. El mai întemeiază două episcopii noi: una la Johannesburg în Africa de Sud şi una la
Cartagina. În 1926 înființează un Seminar Teologic şi un orfelinat la Cairo. Tot pe vremea
vremea lui s-a reconstruit Catedrala Sfântul Mamas. Numărul credincioşilor ajunge cam la
150 de mii, din care 30 de mii sunt arabi iar restul africani. Pe vremea lui funcţionau 9
Mitropolii, existau 93 de Biserici şi 110 preoţi.
Pe vremea lui Hristofor I ales în 1939 s-au mai întemeiat încă 3 Mitropolii la Acra,
una pentru Africa de Răsărit şi cealaltă pentru Africa centrală. S-a deschis un Seminar la
Nairobi. În prezent la Alexandria funcţionează 4 Patriarhii. Pe lângă cea ortodoxă mai
funcţionează și Patriarhia Coptă, de care aparţin peste 2 milioane de credincioşi, Patriarhia
Catolică Coptă şi o Patriarhie Unită Coptă.

Patriarhia Antiohiei

Antiohia Siriei a fost întemeiată în anul 300 î.Hr. de către regele Seleticos Nicator,
devenind apoi capitala regatului sirian al Seleucizilor. A fost unul dintre cele mai însemnate
centre economice, politice şi culturale ale antichităţii, păstrându-şi acest întreit rol şi după ce
Siria a fost cucerită de romani în 64 î.Hr. Biserica Antiohiei a fost întemeiată înainte de anul
50 d.Hr. Aici s-a dat denumirea de creştini urmaşilor lui Hristos (Fapte 11, 26) pentru prima
oară. Antiohia a devenit cel mai important centru creştin din perioada apostolică, după

19
Irineu Crăciunaș, „Patriarhia Alexandriei”, în revista „Mitropolia Moldovei si Sucevei”, nr. 5-6, 1959, p.
381;
20
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Milan Șesan, Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, cf.op.cit., p.
446;

8
Ierusalim. Prin canonul 6 al Sinodului I Ecumenic, de la Niceea (325), s-a recunoscut
episcopilor din Roma, Alexandria şi Antiohia o autoritate mitropolitană faţă de ceilalţi
episcopi din Italia, Egipt sau Siria, iar prin canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic, de la
Calcedon (451), Antiohiei i s-a recunoscut jurisdicţia asupra Siriei, Feniciei şi Arabiei21.
Amintim faptul că în secolul al III-lea, la Antiohia, s-a întemeiat o şcoală teologică,
care, în interpretarea Sfintei Scripturi, folosea metoda istorico-literală. Cei mai importanţi
reprezentanți sunt: Lucian de Samosata, Diodor din Tars, Teodor de Mopsuestia, Teodoret
din Cir. Cel mai reprezentant pentru Şcoala din Antiohia a fost însă Sfântul Ioan Gură de Aur,
care în 397 devine Patriarh la Constantinopol.  Din sumarele date expuse aici, se vede că
patriarhatul apostolic al Antiohiei a avut un rol de seamă în istoria Bisericii creştine din
primele veacuri. Cu vremea, însă, din pricina împrejurărilor politice, rolul Antiohiei în viaţa
Ortodoxiei a fost tot mai scăzut. Au urmat perioade grele atât pentru cler, cât şi pentru
credincioşi. Scaunul patriarhal rămânea perioade îndelungate fără cârmuitorul său.
La sfârşitul secolului XIII patriarhii au părăsit Antiohia stabilindu-şi reşedinţa în
diverse oraşe, iar în anul 1342 patriarhul Ignatie al II-lea stabilește reşedinţa Patriarhiei la
Damasc, unde se află şi astăzi. În 1517 Antiohia a fost cucerită de turci. Soarta Patriarhiei a
devenit şi mai grea căci „la lipsurile materiale se adaugă impozite şi legi privitoare la
ortodocşi, abuzurile autorităţii turceşti, iar din secolul al XVII-lea se adaugă şi propaganda
misionarilor catolici”22. Pentru a stânge ajutoare, ocupanții scaunului patriarhal au inteprins
călătorii în Țările Române și în Rusia, din pricina condițiilor grele de viață și a lipsurile
materiale. În 1751, Mănăstirea Popăuţi din Botoşani a fost închinată Patriarhiei de Antiohia.
Din acest an ea a fost cârmuită de egumeni trimişi de Patriarhia din Antiohia, dintre care unii
au şi fost înmormântaţi aici. În 8 decembrie 1746, închinată Patriarhiei a fost și Mănăstirea
Sfântul Spiridon Vechi din Bucureşti. Până în 1863, când s-a făcut secularizarea averilor
mănăstireşti, cele două mănăstiri închinate au dobândit mai multe proprietăţi. Mănăstirea
Sfântul Spiridon avea două proprietăţi funciare în judeţul Ilfov, hanul Sfântul Spiridon şi 20
de prăvălii în Bucureşti. Mănăstirea Popăuţi avea trei proprietăţi funciare în judeţul Vaslui şi
8 pogoane de vie la Nicoreşti. Între anii 1848-1854 Patriarhia Antiohiei a avut un venit de
36,350 de piaştrii valahi în Ţara Românească şi 153,185 piaştrii în Moldova, deci în total
189,533 piaştrii 23.

21
Ibidem., p. 462;
22
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, „Legăturile Țărilor Române cu Patriarhia Antiohiei”, în revista „Studii
Teologice”, nr. 9-10, 1964, p. 595;
23
Ibidem, p. 614;

9
În ceea ce priveşte patriarhii, aceştia au fost în secolele XVI şi XVII sirieni. Dar la
1728 Patriarhia de Constantinopol a impus numai alegerea unor patriarhi greci, ceea ce a
produs mari tensiuni între greci şi arabi. În secolul XIX patriarhul şi episcopii erau greci, deşi
numărul credincioşilor greci era doar de câteva sute, marea majoritate a credincioşilor fiind
arabi. Bisericii lor, doar grecii au încercat să-i impună un patriarh sirian. Lor li s-a răspuns că
există două motive pentru care acest lucru nu este posibil, primul motiv este că printre arabi
nu se găseşte un patriarh pregătit, iar al doilea că un arab n-ar face faţă cererii Porţii,
obişnuită să trateze cu un grec. În consecinţă, grecii aleg în 1894 ca patriarh pe Spiridon
(1894-1898), grec de origine. Această alegere a întâmpinat o vie opoziţie din partea arabilor
care au ieşit din catedrală atunci când patriarhul trebuia să intre. Spiridon a fost depus în
1898, iar la începutul anului 1899 a fost ales primul patriarh de origine siriană, Meletie
Dumani (1899-1906). Acesta n-a fost recunoscut de Patriarhiile de Constantinopol,
Alexandria şi Ierusalim24. După instalare el a trimis scrisori irenice tuturor celor 4 Patriarhii
răsăritene, dar Patriarhii celorlalte Patriarhii fiind greci de neam, nu l-au recunoscut. Această
recunoaştere a venit pe vremea succesorului său Grigorie al IV-lea Hadag (1906-1923), ce a
fost recunoscut ca Patriarh legitim.
Patriarhia de Antiohia s-a confruntat cu probleme delicate în secolul al XIX-lea. La
un Sinod din 1891 s-a pus problema realizării unui regulament de funcţionare a Bisericii
asemănător cu cel aprobat de Poarta Otomană pentru Patriarhia de Constantinopol. S-a
alcătuit un comitet de mitropoliţi, pentru a redacta acel regulament, dar acesta nu şi-a făcut
datoria. În 1898 a fost numit un alt comitet, care în 1901 a alcătuit regulamentul cerut. În
articolul doi se prezintă calităţile pe care trebuie să le îndeplinească un candidat la funcţia de
Patriarh. Acesta trebuie să facă parte din grupul mitropoliţilor de pe cuprinsul Patriarhiei de
Antiohia şi să aibă o pastoraţie ireproşabilă.
Regulamentul actual a fost elaborat în 1973 şi este recunoscut de guvernele ţărilor
Siria, Liban, Irak, Turcia şi Arabia Saudită, asupra cărora această Patriarhie îşi întinde
jurisdicţia. Potrivit acestui regulament, pe lângă Patriarh şi Sfântul Sinod mai funcţionează şi
un congres naţional bisericesc, alcătuit din mitropoliţi şi mireni. Azi Patriarhia de Antiohia
are în componenţă 365 de parohii, 5 Seminarii Teologice şi o Facultate la Palama. De această
Patriarhie mai aparţin şi comunităţi de arabi ortodocşi din S.U.A., cum ar fi episcopia de New
Jersey cu 100 000 de credincioşi şi Toledo cu 30 000 de credincioşi; de asemenea şi

24
Cairns E. Earle, „Creştinismul de-a lungul secolelor. O istorie a Bisericii creştine”, Editura „Cartea
creştină”, Oradea, 1997, p. 243;

10
credincioşii arabi din America de Sud şi sudul Australiei şi Noua Zeelandă. În sânul acestei
Patriarhii este foarte activă o mişcare a tineretului ortodox25.

Patriarhia Ierusalimului

Biserica Ierusalimului a ocupat întotdeauna o poziţie specială în sânul creştinismului,


pentru că ea este mama tuturor Bisericilor creştine din lume. Aici au avut loc toate
evenimentele importante din istoria mântuirii, de aceea Ierusalimul este oraşul de suflet al
tuturor creştinilor. De-a lungul istoriei, Palestina şi Ierusalimul au suferit numeroase
dominaţii şi ocupaţii: persane, arabe, turceşti şi creştine. Biserica Ierusalimului, dată fiind
importanţa sa, a fost ridicată la rangul de patriarhie prin canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic
de la Calcedom, din 451.
Pe teritoriul Palestinei, şi în mod special pe teritoriul oraşului Ierusalim, se află
sanctuare religioase de care sunt interesate trei religii: cea creştină, cea mozaică şi cea
musulmană. Aceste sanctuare formează locuri de pelerinaje pentru credincioşii proprii. Cu
timpul, aceste sanctuare au fost revendicate de credincioşii religiilor respective, făcându-se
astfel pricină de tulburări şi lupte. În cadrul creştinismului confesiunile ortodoxă, catolică şi
protestantă şi-au arătat interesul pentru Locurile Sfinte. Pe pământul Palestinei s-au format
încă din veacul al II-lea mici comunităţi monastice. Datorită afluenţei de creştini s-a ajuns la
dorinţa de a se transforma Locurile Sfinte în centre de răspândire a creştinismului. De aceea
s-au organizat o serie de şcoli după modelul celor păgâne. Sfânta Împărăteasă Elena a venit în
326 la Ierusalim şi a supravegheat zidirea a trei biserici: una pe mormântul lui Hristos, numită
„Biserica Învierii”; alta pe Golgota, „Biserica Crucii” şi a treia lângă „Biserica Învierii”,
numită la început „Bazilica Patimilor” iar mai târziu „Biserica Sfântului Constantin”26.  
În 330 Sfântul Hariton a întemeiat pe malurile Iordanului „Lavra Palestiniană” şi,
într-un loc pustiu în care se spune că ar fi postit Hristos 40 de zile, „Lavra lui Luca”. Iar
Sfântul Ilarion înfiinţează prima mare mănăstire aproape de Ierusalim în 328. Tot în această
perioadă, în jurul bisericii Sfântului Mormânt şi a bazilicii Patimilor s-au aşezat călugării care
au format sâmburele organizaţiei ce va fi cunoscută în istorie cu numele „Frăţia Sfântului
Mormânt”. Viaţa monastică şi învăţământul teologic luaseră avânt pe teritoriul Ţării Sfinte,

25
Pr. Nicolae Chifăr, cf. op. cit.,p. 306;
26
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Milan Șesan, Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, cf.op.cit., p.
450;

11
când în 638 Ierusalimul cade sub stăpânire arabă, fiind cucerit de califul Omar Hattap27. Cu
toate acestea, în timpul stăpânirii arabe viaţa bisericească ia un avânt extraordinar. Şi un
exemplu în .acest sens este opera teologică a Sfântului Ioan Damaschin. După stăpânirea
arabă, Ierusalimul a fost condus 200 de ani de cruciaţii latini, care au venit în mai multe
rânduri (1099-1291-1292). Odată cu venirea latinilor începe lunga luptă pentru Locurile
Sfinte. Latinii au înlăturat „Frăţia Sfântului Mormânt”, pe călugării greci din Biserica
Sfântului Mormânt şi chiar pe patriarhul ortodox, pe care l-au înlocuit cu unul latin. În 1291
stăpânirea latină i-a sfârşit, iar călugării greci îşi reocupă vechile poziţii, de pe care fuseseră
alungaţi în urmă cu 200 de ani. În Ierusalim rămân doar câţiva călugări franciscani care vor fi
sprijiniţi încontinuu de statele catolice. Poziţia lor a fost consolidată abia în 1535 când Franţa
izbuteşte să încheie o convenţie cu Imperiul Otoman, prin care i se recunoaşte privilegiul de
protectoare a creştinilor catolici din Imperiu. Acest gen de privilegii sunt cunoscute în dreptul
inter-naţional sub numele de capitulaţiuni.
„Capitulaţiunile reprezintă o serie de diplome imperiale, hrisoave şi privilegii
eliberate de către Poartă diferitelor popoare europene, prin care supuşii acestora căpătau
dreptul de a intra fără piedică în ţările mahomedane, pentru a se ocupa de afacerile lor sau de
săvârşirea serviciilor religioase. Ele se deosebesc de tratate prin aceea că nu se bazează pe
reciprocitate, nu iau în discuţie chestiunile care ar interesa ambele părţi şi nu sunt întărite pe
baza foloaselor si cedărilor reciproce. Dimpotrivă, ele reprezintă nişte privilegii acordate
unilateral şi, din această cauză, guvernele corespunzătoare pot să le retragă oricând. Şi într-
adevăr, la diferite date Poarta desfiinţa privilegiile acordate vreunui popor, prin faptul că le
acorda şi altora sau le desfiinţa cu totul interzicând folosirea lor ulterioară. Caracterul aparte
al capitaţiunilor le transformă într-un izvor nesecat de certuri şi de plângeri din partea
ambasadorilor şi provocau un schimb abundent de note şi firmane care erau înnoite la fiecare
început de nouă domnie” 28.
Capitulaţiunile erau de fapt nişte concesii prin care suveranitatea otomană făcea un
adevărat act de capitulare. A permite ca o categorie dintre supuşii unui stat să fie protejaţi de
către un altul era o capitulare de la suveranitatea deplină a statului. Dar este adevărat că,
Imperiul Otoman n-a respectat totdeauna capitulaţiunile, de aceea ele au fost mereu reînnoite.
După războiul ruso-turc din 1787-1791, prin pacea de la Iaşi din 1791 s-a recunoscut formal
Rusiei dreptul de a proteja creştinii din întregul Orient, nu numai din Turcia. De la această

27
Jean Delumeau, „Religiile lumii”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 271;
28
Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, „Problema Locurilor Sfinte din Palestina”, în revista „Ortodoxia”, nr. 1, 1952,
p. 16;

12
dată influenţa Rusiei asupra Locurilor Sfinte din Orient începe să o depăşească pe cea a
Franţei. În timp ce influenţa Rusiei creşte tot mai mult, creşte şi numărul pelerinilor ruşi la
Sfântul Mormânt, astfel că, în 1819 sute de credincioşi ruşi vizitau Sfântul Mormânt. De
aceea, în acelaşi an, Rusia şi-a deschis un consulat la Ierusalim. În 1840 s-a încheiat la
Londra un tratat între Anglia, Rusia, Prusia şi Austria, pe de o parte, şi Turcia pe de altă
parte, pentru a reglementa situaţia Egiptului şi a Palestinei. Austria cere, ca împreună cu
Anglia, să ia Ierusalimul sub protecţia sa, însă Anglia propune ca toate cele patru state să ia
sub protecţia lor pe creştinii din Ierusalim şi să adopte un statut internaţional al Ierusalimului,
şi propune ca:
- Pelerinii creştini la Locurile Sfinte să fie scutiţi de orice taxă sau impozit.
Aceştia să depindă exclusiv de consulii sau ambasadorii creştini din Imperiul Otoman.
Locurile Sfinte trec sub stăpânirea comună a puterilor europene în următoarele
condiţii:
- Se răscumpără de la deţinătorii lor.
- În Sion se stabileşte o armată de câte 60 de soldaţi ai fiecăreia dintre cele trei
puteri.
- Colina Morea se ocupă de către armata otomană.
- Creştinii vor forma patru comunităţi: latină, greacă, armeană şi protestantă.
- Să se desemneze trei guvernatori: unul pentru latini desemnat alternativ de
Franţa şi Austria, altul pentru greci şi armeni desemnat de Rusia şi ultimul pentru protestanţi
desemnat alternativ de Anglia şi Prusia 29. 
Propuneri asemănătoare face şi Rusia în 1841, dar statele implicate nu pot cădea de
acord. Astfel că Rusia obţine singură o înţelegere cu Turcia. Ea obţine la 8 septembrie 1841
un firman prin care se dispunea închiderea şcolilor latine din Palestina, pentru că făceau
prozelitism. Iar printr-un al doilea firman obţine dreptul în virtutea căruia doar călugării greci
puteau repara biserica Sfântului Mormânt. În secolul XIX Bisericile Protestante şi cea
Catolică încep o puternică acţiune prozelitistă. Dacă în 1830 aproximativ 90% din creştini
erau ortodocşi, la sfârşitul secolului XIX doar 30% mai erau ortodocşi. Patriarhia
Ierusalimului se afla într-o situaţie materială deosebit de grea, de aceea patriarhii rezidau de
obicei la Constantinopol. Patriarhia a fost susţinută în decursul secolului XIX de Rusia.
Patriarhul Kiril rezidă până în anul 1860 la Constantinopol, iar în 1855, cu sprijin financiar
rusesc, pune bazele unui Seminar teologic la mănăstirea Sfânta Cruce.

29
Pr. Eugen Drăgoi, „Istoria Bisericească Universală”, Editura Historica, Bucureşti, 2001, p. 125;

13
Patriarhia de Ierusalim are cel mai redus număr de credincioşi, aproximativ 60-70 de
mii, dintre care cam 2000 sunt greci. Preoţii sunt arabi majoritatea. Patriarhia este condusă de
Sfântul Sinod alcătuit din Patriarh, 12 Mitropoliţi, un episcop şi 6 arhimandriţi. În afară de
Patriarh, doar 6 Mitropoliţi sunt titulari, ceilalţi fiind doar onorifici. Aceştia sunt Mitropolitul
de Sevasta, Tabor, Filadelfia, Hieropolis, Bethleem şi Nazaret. Au existat şi încercări ale
populaţiei arabe de a deţine controlul asupra acestei Patriarhii. De exemplu în 1852 a avut loc o
revoltă împotriva Frăţiei, dar nu s-a realizat nimic. În 1908 avem o nouă încercare, când noul
Patriarh ales, Damian, grec de neam, sub presiunea maselor a făcut câteva concesii,
intenţionând să aleagă şi ierarhi arabi. A fost înlăturat din scaun de guvernul turc.
În 1917, controlul turcesc a fost înlăturat de englezi şi în 1938 sub protectorat englez s-
a elaborat o Constituţie Bisericească favorabilă credincioşilor arabi. După retragerea englezilor
în 1947 Palestina s-a împărţit în două: în Israel şi Iordania, Patriarhia de Ierusalim căzând pe
teritoriul Iordaniei. În 1958 statul Iordanian a cerut ca Patriarhul de Ierusalim să fie cetăţean al
Iordaniei şi să cunoască limba arabă. Atunci s-au pus bazele unui Consiliu al cetăţenilor arabi,
care să asigure finanţarea şcolilor, spitalelor şi aşezămintelor caritabile. În 1967 are loc o nouă
împărţire teritorială şi izbucneşte războiul pentru eliberarea Palestinei. În acest an Ierusalimul a
intrat în componenţa statului Israel, dar credincioşii au rămas pe teritoriul Iordaniei. Deşi s-au
emis hotărâri care să-i favorizeze pe localnici şi azi Frăţia deţine un control însemnat asupra
acestei Patriarhii. În Ierusalim există 4 mănăstiri de călugăriţe şi 18 de călugări şi avem şi noi
românii o Biserică acolo, aşa cum au majoritatea popoarelor creştine: ortodocşi, catolici,
monofiziţi şi protestanţi30.

30
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Milan Șesan, Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, cf.op.cit., p.
447-449.

14
Concluzii

Biserica Ortodoxă a trecut printr-o nouă etapă, în secolele XIX și XX. În cursul
istoriei acestor două secole, dar mai ales în secolul XIX, multe țări, odată cu formarea noilor
țări, bisericile naționale au trecut într-o altă formă de organizare. Unele Biserici, după cum
am văzut, au devenit autocefale, altele independente, iar unele au fost ridicate la rangul de
Patriarhie.
În cadrul lucrării de față am readus pe scurt, istorisirea vechiilor patriarhate, până în
perioada secolului al XX-lea, prezentând înainte de toate istoricul lor, de la origini. Vechiile
Patriarhate au fost grav zguduite și de influențele politice, în momentul în care Imperiul
Otoman a pus dominație pe regiunile, zonele și țările în care se aflau și se află aceste mari
centre de cultură și credință. Unele dintre ele au fost și mai avantaje, precum Patriarhia
Ecumenică de la Constantinopol, alte au fost mai neglijate, precum Patriarhia Alexandriei și
cea a Antiohiei.
Cu toate bunele și relele, aceste autentice și mărețe Patriarhii supraviețuiesc până
astăzi, lăsând în urmă o adevărată istorie a unei spiritualități creștine răsăritene.

15
Bibliografie

1. BĂBUȘ, Pr. Dr. Emanoil, Introducere în Istoria Bisericească Universală,


Editura Sophia, București, 2003.
2. BEL, Pr. Prof. Univ. Dr. Valer, „Unitatea Bisericii în teologia
contemporană, studiu interconfesional ecumenic”, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003.
3. CAIRNS, E. Earle, „Creştinismul de-a lungul secolelor. O istorie a Bisericii
creştine”, Editura „Cartea creştină”, Oradea, 1997.
4. CAREBIA, Pr. Dr. Adrian, „Bisericile Ortodoxe în secolul al XIX-lea (I)”,
în revista „Altarul Banatului”, Nr. 7-9, 2016, pp. 123-132.
5. CHIFĂR, Pr. Nicolae, Istoria creștinismului, vol. IV, Editura Trinitas, Iași,
2005.
6. CLEMENT, Olivier, „Adevăr şi libertate. Ortodoxia în contemporaneitate”,
Editura Deisis, Sibiu, 1997.
7. CRĂCIUNAȘ, Irineu, „Patriarhia Constantinopolei”, în revista Mitropolia
Moldovei şi Sucevei, nr. 3-4, 1959, pp. 261-266.
8. IDEM., „Patriarhia Alexandriei”, în revista „Mitropolia Moldovei si
Sucevei”, nr. 5-6, 1959, pp. 379-383.
9. DELUMEAU, Jean, „Religiile lumii”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.
10. DRĂGOI, Pr. Eugen, Istoria Bisericească Universală, Editura Historica,
București, 2001.
11. MEYENDOFF, Jean, „Biserica Ortodoxă ieri şi azi”, Editura Anastasia,
București, 1995.
12. PĂCURARIU, Pr. Prof. Dr. Mircea, „Legăturile Țărilor Române cu
Patriarhia Antiohiei”, în revista „Studii Teologice”, nr. 9-10, 1964, pp. 593-621.
13. POPESCU, M. Teodor, „Cinci sute de ani de la căderea Constantinopolei
sub turci”, în revista „Ortodoxia”, nr. 3, 1953, pp. 381-437.
14. POPESCU, N. Adrian, „Situaţia creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman
în secolul al XIX-lea”, în revista „Studii Teologice”, nr. 7-8, 1955, pp. 454-468.
15. RĂMUREANU, Pr. Prof. Dr. Ioan, ȘESAN, Pr. Prof. Dr. Milan,
BODOGAE, Pr. Prof. Dr. Teodor, Istoria Bisericească Universală (vol. II 1054-1982),
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993.

16
16. STAN, Pr. Prof. Dr. Liviu, „Problema Locurilor Sfinte din Palestina”, în
revista „Ortodoxia”, nr. 1, 1952, pp. 5-78.

17