Sunteți pe pagina 1din 60

INTRODUCERE

Odată cu instaurarea democraţiei la noi în ţară, pe lângă alte efecte negative derivate
dintr-o înţelegere greşită a libertăţii individuale, ne confruntăm cu o explozie a infracţionalităţii.
Prin urmare, a crescut considerabil numărul deţinuţilor din penitenciare, fapt îngrijorător pentru
buna funcţionare a societăţii, care, la rândul ei, are o responsabilitate, pe lângă multe altele, şi pe
aceea de a resocializa indivizii care au comis acte antisociale. Penitenciarul este o instituţie nu
tocmai nouă şi nu foarte mult modificată de la începutul existenţei sale până acum. Motivele
pentru care un individ comite un act antisocial sunt multiple, îmbrăcând numeroase forme, dintre
cele mai diverse. Un motiv important este proasta socializare, marginalizarea cu care o persoană
de acest fel se confruntă. În mod natural, societatea deţine mecanisme corespunzătoare pentru a
îndrepta comportamentul antisocial al membrilor comunităţii, prin instituţiile speciale ale
statului.
Univers fascinant şi revoltător în egală măsură, penitenciarul cu coordonatele sale de
existenţă, cum sunt: crima, eşecul, patologicul, stresul, durerea, disperarea, neputinţa, necesită o
analiză diferenţiată şi complexă, în sensul că nu putem surprinde toate aspectele specifice acestui
spaţiu care poartă încărcătura atâtor drame umane, capabil să trezească sentimente dintre cele
mai diferite şi mai controversate: de la disperarea noului venit până la resemnarea celui care a
ispăşit mulţi ani, de la nesiguranţa continuă dovedită de noii veniţi până la adaptarea şi integrarea
totală a celui vechi.
Gheorghe Florian vorbind despre spaţiul carceral, îl denumeşte ca fiind „un spaţiu închis,
dihotomic, penal, un spaţiu al autorităţii”. Este un spaţiu închis deoarece închiderea sa este
constitutivă structurii şi funcţionalităţii sale; este un spaţiu dihotomic fiindcă divizează populaţia
penitenciară în două grupuri de-o parte şi de alta a gratiilor 1. Spaţiul carceral este un spaţiu penal
din punct de vedere juridic, un spaţiu al „disciplinei penale”, al experienţei-limită pentru deţinuţi
dacă vom considera că omul este o fiinţă pentru libertate. De asemenea, spaţiul carceral e un
spaţiu al autorităţii, este o zonă a interacţiunilor asimetrice.
Toate mijloacele şi tehnicile folosite în formarea individului din închisoare au la bază
caracterul coercitiv, elementul specific acestei instituţii, spre deosebire de celelalte obișnuite.
1
Gheorghe Florian, Studii psiho-sociologice privind mediul penitenciar, Editura D.G.P., Bucureşti, 1987, p. 31.

2
Astfel că închisoarea se întemeiază în primul rând pe forma simplă a privării de libertate si este
“pedeapsa prin excelenţă”, deoarece trăim într-o societate în care libertatea este bunul cel mai de
preţ şi de care fiecare se simte legat printr-un sentiment „universal şi constant”.
Activitatea misionară pe care preotul capelan o are de îndeplinit în cadrul penitenciarului
e una specială, având in vedere cu cine are de lucru. Pin prezența capelanului în închisori se
implineste si cuvintele Scripturi, de a cerceta pe cei strâmtorați. Ne-am putea pune câteva
întrebari,adică, uare toți cei închiși sunt vinovați de aceiași pedeapă? Uare pot fi ei indreptațiți?
S-ar putea ca ei,prin activitatea preotului, sa-și dorească reintegrarea, atât socială cât și
spirituală? Uare ce i-a determinat pe uni sa parăsească biserica? Poate preotul trezi conștiința
deținuților?
Pe acest drum vreau să vă conduc acum, încercănd să desluşesc ceiace a stat in umbra
multa vreme. Preotul desemnat cu această misiune, ce tehnici va folosi și dacă poate el se
trezeasca constiințele si faptul că trebuie sa fie responsabili de fapte; scopul fiind mântuirea.

I. MISIUNEA SOCIALĂ A BISERICII DIN PERSPECTIVA TEOLOGIEI


ORTODOXE

3
I.1 Preliminarii.

În perspectiva ortodoxă, misiunea semnifică trimiterea Bisericii în lume ca mărturisitoare a


Învierii lui Hristos, în vederea extinderii împărăţiei lui Dumnezeu, inaugurată de Domnul şi
Mântuitorul nostru pe pământ. Misiunea se intemeiază atât pe porunca explicită a lui Iisus
Hristos către Apostolii Săi de a propovădui Evanghelia, de a chema la pocăinţă şi de a boteza în
numele Sfintei Treimi (Mat. 28, 19-20), cât şi pe trimiterea văzută a Fiului şi a Duhului Sfânt,
voită şi iniţiată de Tatăl: “Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan. 20,
21). Ea îşi are punctul de plecare în însăşi viaţa intratrinitară a lui Dumnezeu, în mişcarea iubirii
Tatălui către Fiul şi, prin aceasta, către întreaga lume. În lumina Învierii, misiunea Bisericii are
dimensiuni noi: ea include predicarea Evangheliei, iertarea păcatelor (Ioan. 20, 23), prin botez
(Fapt. 2, 38), exorcizarea puterilor răului (Mat. 10, 1) şi vindecarea celor bolnavi (Luc. 9, 1-2).
Misiunea nu este altceva decât extinderea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, prin puterea lui
Hristos cel înviat (Fapt. 4, 33).
Pentru a scoate în evidenţă particularităţile morale specifice misiuni ortodoxe, poate fi
folosită comparaţia cu sistemele şi programele misionare practicate în Occident mai cu seamă în
epoca modernă. În timp ce în Occident “misiunea” evocă spaţiul, teritoriul, geografia, contextul,
într-un cuvânt, extinderea vizibilă a Bisericii prin implantarea de noi comunităţi în regiuni
neîncreştinate şi implicit o agresivă incultură. În Răsărit “misiunea” se identifică cu “tradiţia” şi
evocă istoria, continuitatea Bisericii în timp, transmiterea credinţei de la o epocă la alta, de la o
generaţie la altă generaţie.
“Astfel preotul trebuie să-şi asume după modelul hristic, calitatea de centru de iradiere al
unei iubiri dezinteresate, într-o stare de permanentă vigilenţă şi atenţie la avertismentul Sfântului
Clement Alexandrinul potrivit căruia cel ce vrea să lucreze pentru folosul aproapelui, să se
gândească <<dacă nu cumva din slava deşartă face şi pe altii părtaşi cuvântului său>>. Întrucât
Biserica însăşi exista ca manifestare a tainei preoţiei lui Hristos şi ca reflex al ei în lume, se poate
afirma că <<ungerea într-o treaptă de slujire, în contextul comuniunii euharistice, implică faptul
că pecetea Sfântului Duh care este dată, nu poate subzista în afara relaţiei existenţiale a celui care

4
o primeşte, în comunitatea. Nu este vorba de o simplă funcţie, care s-ar putea exercita în afara
unei legături profunde cu această comunitate. Este o legătură de dragoste...>>"2.
Această legătură a dragostei care nu este circumscrisă unei comunităţi încremenite, ci
"forţează" dilatarea spaţiului eclezial este condiţia de căpătâi a unei misiuni eficiente, orientată
spre "taina fratelui".3
Prima misiunea creştină pentru care este chemat să o realizeze preotul, este “indisociabilă
de vocaţia profetică şi cea sfinţitoare. În calitate de profet, adică de învăţător, preotul are rolul de
a degaja semnificaţiile evenimentelor concrete ale vieţii individuale şi comunitare în lumina
Revelaţiei absolute pe care ne-o oferă Hristos. La rândul ei, vocaţia sfinţitoare implică
"ontologizarea" creaţiei printr-o acţiune euharistică ce solidarizează întregul univers şi-l
transformă într-o negrăită epifanie a iubirii divine” 4. Ambele vocaţii presupun însă o stare de
trezvie, care nu poate fi dobândită decât în urma unei asceze susţinute.
Încredinţat că preoţia nu este o călăuzire sub steaua hazardului, într-o "no men's lend", ci
presupune o cunoaştere empirică atât a locului cât şi a itinerariului, preotul misionar poate să-şi
însuşească drept deviză cotidiană, recomandarea Sfântului Grigorie Teologul: "Să te curăţeşti
mai întâi pe tine însuţi şi apoi să curăţeşti pe alţii, / Să devii tu însuţi mai înţelept şi spoi să
înţelepţeşti pe alţii, / Să devii tu insuţi mai întâi lumină şi apoi să luminezi pe alţii, / Să te apropii
tu însuţi de Dumnezeu şi să aduci la El şi pe alţii, / Să te sfinţeşti tu însuţi mai întâi şi apoi să
sfinţeşti pe alţii"5.
Departe de a constitui o simplă masă lipsită de vigoare, pasivă şi manipulabilă,
credincioşii reprezintă alături de preot al doilea factor indiscutabil al misiunii creştine. Punctul de
plecare al misiunii laicatului se află în Sfânta Liturghie, “în care <<Sfintele>> se dau
<<sfinţilor>>, adică acelora care <<văzând lumina cea adevarată şi primind Duhul cel ceresc>>,
vor ieşi în lume ca mărturii vii ale Evangheliei lui Iisus Hristos. Întrucât prin Taina Mirungerii
toţi creştinii ortodocşi sunt investiţi cu harul preoţiei generale. Ei au un rol deosebit în misiunea
Bisericii, astfel că, după cum o confirmă Tradiţia, în caz de necesitate, ei pot chiar boteza în mod
valid. După cuvintele Sfântului Apostol Petru, membrii Bisericii alcătuiesc o preoţie sfântă, ce

2
Pr. Nicodim Belea, “Chemarea către preoţie”, în revista, Mitropolia Ardealului , Anul XIV (1985), nr. 3-4, p. 15.
3
Ioan Mărginean, „Schiţă de indicatori ai calităţii vieţii, în revista”, Calitatea vieţii, Editată de Academia Română,
Bucureşti, Anul II (1991), nr. 3–4, p. 5.
4
Pr. Nicodim Belea, art. cit, p. 15.
5
Pr. Prof. Galeriu Constantin, “Preoţia ca slujire a Cuvântului”, în revista Patriarhiei Române Ortodoxia, Anul
XXVII (1979), nr. 2, p. 41.

5
poate aduce laude, ofrande şi binecuvântări: <<Şi voi înşivă ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă
duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bineplăcute lui Dumnezeu prin
Iisus Hristos>> (1 Petr. 2, 5).”6
Trebuie amintit că încă pe vremea Mântuitorului, pe lângă Apostoli, au existat laicii care
mărturiseau, adică răspândeau cuvântul adevărului. Pe aceştia, Domnul nu numai că nu i-a oprit,
ci selectiv, i-a trimis chiar să-L vestească. Astfel, atunci când Ioan I-a adus la cunoştinţă
Mântuitorului că a văzut pe cineva scoţând demoni în numele Său, Acesta a zis: "Nu-l opriţi,
căci nu e nimeni care, făcând vreo minune, în numele Meu, să poată, degrabă, să Mă vorbească
de rău. Căci cine nu este împotriva noastră este pentru noi" (Marc. 9, 39-40). Aici este vorba de
un laic care propovăduia credinţa în Hristos şi numele Lui şi prin această credinţă scotea diavoli.
Hristos nu l-a oprit pe laic de la aceasta, arătând că unul ca acela nu-L va vorbi de rău ci de bine
şi va răspândi astfel învăţătura Sa. Mai mult, în cazul unui îndrăcit, după ce l-a tămăduit, l-a
trimis acasă cerându-i să vestească alor săi cele ce i s-au întâmplat: "Mergi în casa ta, la ai tăi, şi
spune-le câte ţi-a făcut ţie Domnul şi cum te-a miluit" (Marc. 5, 19). Avem în faţă, două exemple
de recunoaştere şi chiar recomandare a ajutorului pe care laicii îl pot acorda Bisericii în lucrarea
ei misionară.
La început, laicii şi clerul formau un tot, reprezentând poporul pe care Dumnezeu şi l-a
agonisit (I Petr. 2, 9) dar mai târziu, sub influenţe cvasi-sociologice, cele două categorii s-au
diferenţiat, clerul primind printr-o taină specială, hirotonia, misiunea de a predica Evanghelia, de
a binecuvânta poporul şi de a păstori o comunitate. Respingând orice tentative de disociere şi
supraordonare caracteristice în speţă teologiei scolastice, actuala reflecţie misionară reafirmă
rolul esenţial şi co-responsabilitatea credincioşilor în edificarea trupului eclesial al lui Hristos7.
Pe temeiul slujirii comune (preot şi credincioşi), parohia poate fi antrenată pe calea
sfinţeniei care se câştigă printr-un efort gradual, căutând răspunsuri şi identificând atitudinile
morale corecte în faţa problemelor cotidiene. Fără îndoială că "eficienţa mărturiei misionare va fi
direct proporţională cu experierea creştină a dragostei lui Hristos. Această dragoste, zice Sfântul
Apostol Pavel, << ne stăpâneşte >> (II Cor. 5, 14)8. Odată ce flacăra acestei iubiri a cuprins
inima cuiva, ea îl împiedică să se izoleze confortabil în existenţa lui personală sau în aceea a
6
Petroniu Florea, Merinde pentru Suflet, Editura Episcop Nicoae Popovici, Oradea 2006, p. 120.
7
Pr. Prof. Dr. Grigorie Marcu, “Misiune şi îndatoriri pastorale”, în revista Mitropolia Ardealului, Anul XXX
(1982), nr. 4-6, p. 30.
8
Diac. Conf. Petru David, “Preotul ortodox şi propovăduirea evangheliei” , în revista Patriarhiei Române
Ortodoxia, Anul XXXIV (1981), Nr. 4 , p. 437.

6
comunităţii proprii. Trimiterea credincioşilor la sfârşitul Liturghiei prin cuvintele <<Cu pace să
ieşim>>, nu înseamnă că Liturghia s-a sfârşit, ci că ea s-a transpus într-o altă formă în care se
continuă prin cultul lăuntric al inimii într-o viaţă ancorată în viaţa de zi a societăţii umane"9.

I.2. Obiectivele şi scopul misiunii sociale

Redefinirea strategiilor misiunii creştine într-o epocă grevată de primatul


obiectului asupra subiectului, constituie o necesitate de prim ordin care trebuie să pornească de la
abolirea actualei" confuzii a limbilor"10.
Criza religioasă a omului modern exprimă printre altele teribila sa înstrăinare operată prin
intermediul mass-media şi, mai recent, a canalelor multi-media, care-l cufundă în anonimat sau,
mai grav, îl reduc la dimensiunile unui simplu receptor al unui monolog instituţionalizat şi
dirijist. Pierdut într-un univers ficţional, omul devine el însuşi o ficţiune, o cantitate neglijabilă, o
victimă a statisticii, confirmând astfel sumbrele predicţiuni orwelliene11.
“Disjuncţia dintre praxis şi episteme, curentă în epoca actuală, îmbracă în spaţiul
religios, forme adesea hilare. Proclamaţia postmodernistă a "morţii" omului, curentă în
demersurile filosofice de tip structuralist, nu este decât o constatare dureroasă a dramei unei
modernităţi, pentru care Dumnezeu nu mai constituie decât un obstacol epistemologic.
Consecinţele funeste ale scolasticii medievale, care a transformat creştinismul din viaţă în
ideologie obiectivând şi localizând în afara omului existenţa lui Dumnezeu (das Ganz Andere) şi
punând astfel bazele ateismului ontologic, sunt evidente: nihilismul antropologic şi morala
ambiguităţii”12 .
Pe de altă parte, trebuie afirmat împotriva declaraţiilor triumfaliste şi a stridentului
recurs la valorile tradiţiei, că Biserica nu mai poate conta prea mult astăzi pe mecanismul
transmiterii fidele de la o generaţie la alta a convingerilor şi practicilor religioase sau morale.
Tânăra generaţie nu mai aderă la sistemul de valori al predecesorilor, ceea ce distruge orice fals
sentiment de securitate, dar nutreşte, în viziunea lui Serghei Avernitev, şi o mare speranţă, căci
9
Ibidem, p. 436.
10
Ioan Mărginean, art.cit., p. 10.
11
Ibidem, p. 7.
12
Pr. Prof. Alexe Ştefan, “Curente şi tendinţe noi în teologia contemporană”, în revista Patriarhiei Române
Ortodoxia, Anul XXIV (1977); Nr. 1, p. 13.

7
oferă şanse reale creştinismului originar, creştinismului înţeles ca religie misionară, întemeiată
pe dinamica Bunei Vestiri, al cărei impuls declanşator este bucuria13. Într-o lume inundată de
plăceri triviale, într-o lume identică în multe privinţe cu cea de la apusul Imperiului Roman,
şansa Bisericii rezidă în redescoperirea acelei fervori originare a martorilor Învierii lui Hristos.
Aşa cum avertizează însă, cu o remarcabilă pertinenţă, filosoful francez Alain Becancon,
"nici fervoarea, nici pietatea nu pot fi judecători ai credinţei".
Referindu-se la contraofensiva misionară a catolicismului de la începutul veacului XX
("Franţa, ţară de misiune" - afirma în 1893 Abatele Naudet, autor remarca faptul că "misiunea"
respectivă a constat în difuzarea stilurilor, comportamentelor şi ideilor "catolice" în afara cărora
nu există o adevărată apartenenţă. Pericolul care ameninţă într-o oarecare măsură şi Biserica
Răsăriteană, este de a confunda creştinismul cu o doctrină, cu un "mesaj", opozabil unui alt
"mesaj", ceea ce evident nu este, după cum Biserica nu este o simplă organizaţie
nonguvernamentală cu preocupări circumscrise moralei cotidiene, ci organismul teandric, în care
omul vieţuieşte în proximitatea lui Dumnezeu Însuşi.
Întemeiată pe misiunea lui Hristos, misiunea Bisericii este, mai întâi de toate, o traducere
în practică a teologiei trinitare, care ne descoperă faptul că Dumnezeu este în Sine viaţa
comunitară. Fideli revelaţiei neotestamentare, Părinţii capadocieni vorbesc despre Dumnezeu nu
în termenii naturii Sale unice (cum o va face pe urmele lui Augustin, întreaga metafizică
occidentală, substantialistă), ci în termenii comuniunii de Persoane. Pentru Sfântul Vasile cel
Mare fiinţa lui Dumnezeu este comuniune, unitatea Sa rezidând în "koinonia tes theotetos" 14.
Consecinţa misiologică a acestei teologii trinitare este evidentă: dacă "Dumnezeu este iubire" (I
Ioan. 4, 8), deci comuniune, reiese că angajarea Sa în istorie este orientată în vederea atragerii
umanităţii şi a întregii creaţii în comuniunea de iubire şi de viaţă a Persoanelor Sfintei Treimi.
"Misiunea creştină bazată pe hristologia cosmică promovează o vedere a metodei de tratare
naturistă a creaţiei: ea sesizează unitatea ultimă a umanităţii şi solidaritatea interioară a întregii
creaţii în faţa Creatorului. Din această perspectivă, se vede că întreaga creaţie este un dar al lui
Dumnezeu şi scopul său este să devină un sacrament permanent al dragostei Sale pentru lume.
Activitatea misionară trebuie să afirme nu numai realitatea îngrozitoare a păcatului uman, ci şi

13
Bădescu Ilie, Metode şi tehnici de cercetare sociologică, Editura Enciclopedică, Bucuresti; 1981. p. 20.
14
Pr. Prof. Galeriu Constantin, art.cit., p. 37.

8
faptul că această creaţie a lui Dumnezeu este, înainte de toate, bună şi că dragostea lui Dumnezeu
cuprinsă în Hristos cel înviat este mai puternică decât puterile întunericului şi ale păcatului"15.
Misiunea creştină nu are ca scop fundamental transmiterea unui corp doctrinar sau a unui
cod etic, ci transmiterea vieţii întemeiată pe comuniunea care există în Dumnezeu, astfel că,
"«Trimiterea» misionară este, în esenţă, trimiterea Duhului (Ioan. 14, 26), care dezvăluie anume
viaţa lui Dumnezeu ca viaţă- comuniune" (I Cor.13, 13). Această atitudine misiologică, specifică
Răsăritului ortodox, îşi are expresia în liturghia euharistică, în a cărei celebrare se reunesc toate
categoriile şi generaţiile de oameni. Liturghia este un eveniment misionar axat pe propovăduirea
şi trăirea concretă a prezenţei tainice a Împărăţiei lui Dumnezeu. Din cele afirmate mai sus,
reiese astfel că scopul misiunii este edificarea trupului eclesial al lui Hristos, printr-o creştere
progresivă a comuniunii cu Dumnezeu şi cu oamenii.
Pe de altă parte, oriunde pot fi identificate semne ale prezenţei Împărăţiei, are loc un
eveniment misionar. Misiunea lui Hristos Însuşi începe prin afirmarea manifestării Împărăţiei a
cărei apropiere este corelativă metanoiei. Misiunea este condiţionată şi de primirea Duhului
Sfânt căci, Apostolilor li se porunceşte să nu părăsească Ierusalimul, ci să aştepte evenimentul
Cincizecimii (Luc. 22, 49), locul prin excelenţă al epiclezei fiind Biserica. Ea are misiunea de a
da mărturia unităţii "pentru că în ea, Dumnezeu nu este cunoscut ca un Monarh ci ca o
comuniune desăvârşită a trei Persoane".
Pentru a se evita o abordare "instrumentalistă" a Bisericii, trebuie precizat că, "Deşi
Biserica este cel mai desăvârşit acces la iconomia mântuirii, ea reprezintă scopul, dar şi resortul
misiunii, mai degrabă decât instrumentul misiunii. Ca instituţie, Biserica arată spre adunarea care
celebrează Euharistia, ca spre singurul ei chip adevărat, ca spre icoana transparentă a lui
Hristos". Această abordare iconologica a Bisericii este o temă cunoscută în patristica răsăriteană,
unul dintre cele mai elocvente exemple oferindu-ni-l Sfântul Maxim Mărturisitorul: "Sfânta
Biserică este o icoană a lui Dumnezeu ca una care lucrează printre credincioşi aceeaşi unire care
este în Dumnezeu"16.

I.3. Asistenţa socială ca preocupare a Bisericii

15
Ibidem, p. 37.
16
Ibidem , p. 39.

9
Marele teolog român al secolului al XX-lea, Părintele Dumitru Stăniloae, sublinia relaţia
de netăgăduit dintre credinţă şi lucrarea practică a Bisericii: “activitatea practică este o cale de
întărire a credinţei, o cale cu atât mai eficientă, cu cât această activitate se desfăşăoară în
atmosfera de solidaritate cu activităţile semenilor, în forma asistenţei sociale. Credinţa şi
activitatea caritativă nu stau într-un raport de alternativă, ci sunt cele două feţe necesare ale
aceleiaşi energii, sunt cauza şi efectul sau inima interioară şi cordul exterior al oricărei
întruchipări de viaţă”17
Aşa cum spunea cineva că, “bucăţica de lume în care asistentul social îşi desfăşoară
activitatea este omul, omul în nevoie, omul în impas existenţial, omul care are probleme sau care
el însuşi reprezintă o problemă”.
Orice teorie a asistenţei sociale ia în considerare construcţia socială a realităţii din trei
perspective: a clientului, a asistentului social şi a mediului. În cazul Bisericii, asistenţa religioasă
acestea sunt construite de modele, norme şi valori creştine.
Pentru asistentul social creştin profesia sa este o asumare a slujirii la care este chemat de
Hristos, la baza ajutorului oferit stând concepţia creştină despre natura umană. Asistentul social
se consideră frate cu cei care au nevoie de ajutor (au acelaşi Tată).
Dimensiunea religioasă a conceptului de asistenţă socială creştină se referă la:
 Concepţii care stau la baza explicării problemelor şi nevoilor persoanelor asistate şi ale
societăţii (raportate la păcat) şi a elaborării răspunsurilor la acestea (raportate la prezenţa
Harului dumnezeiesc).
 Adoptarea de către asistenţii sociali creştini a normelor şi valorilor creştine.
 Includerea în procesul de consiliere a unor convingeri religioase.
 Abordarea unor chestiuni religioase în asistenţa socială, consiliere şi practică18.
Relaţia de ajutor dintre asistentul social creştin şi persoana asistată este o întâlnire
dintre două persoane. Ambii sunt chip al lui Dumnezeu, vase ale Duhului Sfânt. Fiecare vede în
celălalt pe Hristos: unul pe Hristos în durere şi lipsuri, celălalt pe Hristos alinând durerea şi
lipsurile. În numele Lui Hristos unul ajută, celălalt primeşte ajutor.
Filantropia Bisericii, dezvoltată odată cu această instituţie, a fost prima formă de

17
Pr. Prof. Dr. Olivian Pop, Misiunea preotului capelan în unitatea penitenciară, Editura Ando-Tours, Timişoara,
1998, p. 44.
18
Bădescu Ilie, op.cit., p. 26.

10
asistenţă socială organizată. Se poate spune că filantropia socială, specifică Bisericii, a fost
prototipul creării asistenţei sociale standardizate de către instituţiile statului. În acelaşi timp,
filantropia socială s-a transformat în asistenţă socială, specifică Bisericii asigurând sistemului ca
ansamblu aplicabilitatea și continuitatea. Asistenţa socială a Bisericii reprezintă un mijloc
suplimentar pentru asigurarea unei stări de normalitate unor grupuri de oameni defavorizaţi pe
plan social.
Pe plan naţional mănăstirile au fost primele comunităţi care s-au preocupat organizat de
semenii aflaţi în suferinţă. Activităţile erau în primul rând orientate spre ocrotirea sănătăţii.
Începând cu secolele XIV-XV se atestează documentar primele sihăstrii cu bolniţe şi în jurul lor
ca în Ţara Făgăraşului, Vodiţa, Tismana, Prislop, Neamţ etc. Domnitorul Ştefan cel Mare şi
Sfânt iniţiază pentru prima oară un început de asistenţă socială expresă, încredinţând mănăstirilor
grija nevoiaşilor proveniţi din oraşele şi târgurile Moldovei, sau din numeroasele războaie pe
care le-a purtat. Datorită noilor cunoştinţe care au pătruns în principatele, şi datorită marilor
probleme de sănătate publică declanşate de anumite epidemii, de aglomeraţia urbană cu
consecinţele ei,, începând cu secolul al XVIII-lea, oficialităţile domneşti din ţările române
înfiinţează noi forme de ocrotire a sănătăţii, construindu-se spitale orăşeneşti în mai toate urbiile
pe lângă care funcţionau şi secţiile de ocrotire a leproşilor. Se înfiinţează servicii ale servicii
specializate ale medicilor comunali cu atribuţii precise, prevenţioniste19.
În privinţa situaţiei din ţara noastră, în ciuda lipsei unor izvoare informaţionale
abundente, privind asistenţa religioasă în închisori, ţinând seama de caracterul unic creştin al
tradiţiei noastre, suntem îndreptăţiti să credem că ea a fost practicată dintotdeauna. Este unanim
recunoscut, că prezenţa preotului în penitenciar a avut un efect benefic asupra deţinuţilor, nu
numai în restaurarea lor morala, ci şi în lupta acestora cu singurătatea şi cu toate neajunsurile
sistemului.
În Moldova şi Ţara Românească, cei condamnaţi pentru crime grave, erau trimişi să-şi
execute pedepsele la mănăstire. Amplasarea închisorilor medievale în incinta mănăstirilor, în
clopotniţe sau pe lângă sediile episcopale şi trimiterea celor condamnaţi pentru comiterea unor
abateri grave aici, este un semn că printre altele se urmărea şi moralizarea acestora. Munca
silnică dar utilă, pe care o prestau pe domeniile mănăstireşti, şi asistenţa religioasă de care
beneficiau aici, erau cu siguranţă considerate drept mijloace terapeutice. Cele mai renumite

19
Burke Peter, Istorie si teorie socială, Editura Humanitas, Bucuresti, 1999, p. 50.

11
mănăstiri de acest gen, au fost : Cernica, Snagov şi Văcăreşti (Bucureşti), Plătăreşti (Ilfov),
Schitu (Argeş), Viforata (Dâmboviţa), Mănăstirea Dintr-un lemn şi Amota (Vâlcea), Mărgineni
şi Mislea (Prahova), Bucovăţ (Dolj), Pangarati Secu şi Bisericani (Neamţ), Galata (Iaşi).În
Transilvania, principalele locuri de detenţie erau temniţele cetăţilor medievale, îndreptarea
morală a celor condamnaţi căzând în sarcina capelanului cetăţii20.
Dreptul deţinuţilor la asistenţa religioasă, este menţionat odată cu adoptarea
Regulamentului teritoriului din 1833. Fiecare închisoare urma să fie prevăzută cu o capelă, în
care un preot trebuia să săvărşească serviciul divin. Toate regulamentele ulterioare de
funcţionare a închisorilor şi a centrelor de internare (1864, 1874, 1876, 1929, 1936, 1938, 1942,
1944), prevedeau dreptul la practicarea credinţei. Astfel, Regulamentul general al penitenciarelor
centrale, din 24 mai 1874, dedică un întreg capitol activităţii religioase. Aici se menţiona că
"...pentru îndrumarea morală a condamnaţilor şi internaţilor, se fac lecturi cu subiect exclusiv
moral şi religios, având drept scop sădirea de fapte bune sau deşteptarea asupra religiei
creştine..."21. Se prevedea totodată , construirea unei capele în fiecare închisoare, menţionându-se
că preotul penitenciarului se va ocupa de problemele strict spirituale, adică de aspectul religios al
închisorii. Preotul mai avea datoria de a cunoaşte caracterul fiecărui deţinut şi viciile cele mai
importante, pentru a le putea contracara, răspundea de buna desfăşurare a serviciilor religioase,
vizitarea bolnavilor din infirmerie, a celor aflaţi sub pedeapsa disciplinară, precum şi de
serviciile funerare. Religia era considerată a fi un puternic factor de îndreptare morală”.
După anul 1949, asistenţa religioasă în penitenciarele din Romania a fost întreruptă. Deşi
Legea executării pedepselor, nr. 23/1969, respecta prevederile Ansamblului de reguli minime
pentru tratamentul deţinuţilor din 195522 , aprobate de O.N.U., cu Rezoluţia 663 (XXI) din 31
iulie 1957. Aceasta nu face nici o precizare în legatură cu libertatea de conştiinţa şi de credinţă a
deţinuţilor. Eludarea intenţionată a acestei precizări, însemna practic, suprimarea, sau
interzicerea oricărei forme de manifestare religioasă în penitenciar. Capelele existente au fost
distruse sau dezafectate. De exemplu, capela Penitenciarului Gherla, a fost transformată în punct
de lucru pentru deţinuţi, iar biserica Penitenciarului Văcăreşti , în magazie.

20
Locot. col. Angela Mihalea, Asistenţa religioasă în penitenciarele româneşti, Editura Fundaţiei Peniel, Bucuresti,
1998, p. 75.
21
Ibidem, p. 80.
22
Legea executării pedepselor, nr. 23/1969, respecta prevederile Ansamblului de reguli minime pentru tratamentul
deţinuţilor din 1955.

12
După decembrie 1989, mai precis începând cu 1 iulie, 1990, a început colaborarea între
Direcţia Generală a Penitenciarelor şi Patriarhia Română, în vederea reînnodării firului rupt al
tradiţiei slujirii celor închişi. Slujirea deţinuţilor este o îndatorire pastoral-misionară care se
bazează pe învăţătură şi practică Bisericii noastre. Ea este realizabilă în actualul cadru legislativ,
deoarece, Legea 23/1969, (deşi nu prevede), nici nu interzice în mod expres, asistenţa religioasă .
Actuala legislaţie internaţională privind libertatea de credinţă şi dreptul deţinuţilor la
asistenţa religioasă, se bazează în speţă, pe următoarele acte normative 23
Contactul deţinuţilor cu reprezentanţii religieilor, este reglementat de Regula 41 (3), din
R.M.S., unde citim : "Dreptul de a intra în legatură cu reprezentantul calificat al unei religii nu se
va refuza niciodata unui deţinut. Dimpotrivă, dacă un deţinut se opune unui reprezentant al unei
religii, trebuie să se respecte din plin atitudinea sa”24.
Datorită caracterului confidenţial al unei astfel de întâlniri, aceasta trebuie să se
desfăşoare în afara auzului vreunui angajat al închisorii.. “Toţi deţinuţii au dreptul la sprijin şi
asistenţă spirituală, ori de câte ori doresc. Aici sunt incluşi şi cei aflaţi în suferinţă, detenţie
solitară, tentativă suicidară, greva foamei, cei grav bolnavi sau muribunzi şi cei cu probleme
familiale deosebite. După cum reiese din R. M. S., Regula 41, paragrafele 1 şi 2, religia este un
drept al tuturor deţinuţilor :
1.<< Dacă aşezământul cuprinde un număr suficient de deţinuţi aparţinând aceleiaşi
religii trebuie să fie numit sau aprobat un reprezentant calificat al acelei religii. În caz că numărul
deţinuţilor justifică şi împrejurările permit, măsura trebuie luată pentru mai mult timp>> .
2 .<< Reprezentantul calificat, numit sau aprobat conform paragrafului 1, trebuiesă fie
autorizat să organizeze periodic slujbe religioase şi să facă de fiecare dată când este indicat,
vizite duhovniceşti în particular deţinuţilor care au religia sa >>. (Aceleaşi lucruri sunt prevăzute
şi în Regulile 47.1 si 2 ale R. P. E.)”25 .
Este bine să precizăm , ca aceste prevederi exprimă dreptul şi nu îndatorirea deţinuţilor
de a-şi profesa credinţa. Regula 42 , precizează : " În măsura în care acest lucru este practicabil,
fiecărui deţinut i se va permite să-şi satisfacă nevoile vieţii sale religioase, prin participare la

23
Adunarea Generală O.N.U. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată, în 1948, Regulile minime
standard pentru tratamentul deţinuţilor, adoptate de O.N.U. în 1955 şi Regulile Penitenciare Europene, adoptate în
Consiliul Europei, de către Comitetul Director pe Probleme legate de Crimă, prin Recomandarea 87 (3)
24
Pr. Prof. Dr. Pop Olivian, Misiunea Bisericii în penitenciar, Editura Tradiţie, Bucureşti: 2000; p. 40.
25
Ibidem, p. 41.

13
serviciile religioase puse la dispoziţie în instituţie, având în posesie cărţile sale religioase şi
instrucţiun privind cultul din care face parte "26.

I.3.1. Asistenţa socială în Biserica primară

Lucrarea mantuitoare a lui Hristos in umanitatea sa personală se extinde, prin intermediul


Duhului Sfant şi in celelalte fiinţe umane, luând naştere Biserica, cea care este “imanentul care
are in ea transcendentul, comunitatea treimică de Persoane plină de o nesfârşită iubire faţă de
lume, intreţinand in aceasta o continuă mişcare de autotranscendere prin iubire”27.
Naşterea creştinismului nu se poate explica doar ca o mişcare sau o revelaţie socială. “In
primul rand la apariţia sa au fost factori de natură religioasă. Insă această nouă realitate religioasă
are un impact sigur şi foarte puternic asupra <<socialului>>, chiar dacă indirect, intrucat
Evanghelia nu furnizează indicaţii concrete sau reţete pentru o practică socială, ci acestea sunt
deduse din principiile sale morale,28 şi, in primul rand, din marele principiu “să iubeşti pe
aproapele tău ca pe tine insuţi” (Mt. 19, 19). Acesta este elemental caracterizat al noutăţii
creştine.
Srigătele sau nevoile celor suferinzi, a celor care prin anumite acte au fost, oarecum,
îndepărtați de catre societate, au fost auzite înca din viacul Apostolic. Ei (Apostolii),s-au îngrijit
personal de aceștia, iar mai pe urma au delegate oameni si i-au indemnat pe toți la a nu uita că
grija pentru semenul nostru este ca o rugaciune inaintea Lui Dumnezeu. Aici Sfantul Apostol
Iacov spune răspicat că: “religia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este
să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor” (Iac. 2:27). Gija pentru cei săraci s-a aflat și
în centrul activității misionare a Sfântului Apostol Pavel29.
Este cunoscut faptul, că la inceput, mesajul lui Hristos se adresa unor oameni oprimaţi
din punct de vedere economic, aflaţi într-o societate dominată de tensiuni puternice şi în căutare
de răspunsuri. Acest nou mesaj evanghelic, s-a transpus în binefacere şi împărţire frăţească a

26
Ibidem, p. 42.
27
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 137.
28
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, “Responsabilitatea creştină”, în revista Ortodoxia, anul XVIII (1970) nr. 2, p.
89.
29
Pr. Ioan G. Coman , Rolul social al milei creştine la Părinţii Capadocieni, Tipografia Diecezană, Beiuş, 1945, p.
54.

14
bunurilor. Ecoul acestuia este limpede exprimat de nou-înfiinţata comunitate creştină din
Ierusalim: “Iar inima şi sufletul mulţimii celor care au crezut era una; şi nici unul nu zicea că
este al său ceva din averea sa, ci toate e erau de obşte. Şi cu mare putere dădeau Apostolii
mărturie despre invierea Domnului Iisus Hristos şi mare har era peste ei toţi…Şi impărţea
fiecăruia după cum avea nevoie”(Fapte 4, 32-35) Această renunţare al bunurile personale nu a
fost inţeleasă de către toţi creştinii la inceput, fiind privită cu un oarecare scepticism. Este cazul
relatat de Faptele Apostolilor 5, 1-6, cu privire la Anania şi Safira, care au tăinuit o parte din
bani.
În virtutea universalităţii lucrării Sale mântuitoare, Hristos "S-a coborat şi a propovăduit
şi duhurilor ţinute în închisoare' (I Petr. 3, 19). Identificarea Lui cu cei închisi: "în tenmită am
fost si ati venit la Mine' ( Mat. 25, 36), căci "întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei,
prea mici Mie Mi-aţi făcut' (Mat. 25, 40), deci, dacă aţi venit la ei, "aţi venit la Mine' şi
pogorârea Lui la iad ("în cele mei de jos ale pământulului ca să dezlege legăturile celor ferecaţi,
sunt indicii clare că Dumnezeu nu doreşte ca aceştia să fie abandonaţi ci ca, dimpotrivă, ei
constituie cu precădere obiectul misiunii creştine. Sfântul Ioan Evanghelistul, ne încredinţează că
"pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu ca să strice lucrurile diavolului' (I Ioan. 3, 8). În
acest scop S-a pogorât El cu sufletul la iad, pentru ca duhul Său să propovăduiască şi duhurilor
de acolo. Această renunţare al bunurile personale nu a fost inţeleasă de către toţi creştinii la
inceput, fiind privită cu un oarecare scepticism. Este cazul relatat de Faptele Apostolilor 5, 1-6,
cu privire la Anania şi Safira, care au tăinuit o parte din bani.
În vremurile de demult, închisorile aminteau de iad. Gemetele deţinuţilor, care se
înteţeau pe măsură ce loviturile de bici făceau să ţăşnească sângele; suspinele femeilor
care rosteau blesteme înăbuşite în pernele lor; pruncii tipănd înnebuniţi de singurătate, cu greu
puteau face pe cineva să creadă că Hristos ar fi fost prezent acolo şi aceasta, pentru că noi L-am
asociat pe Iisus cu liniştea, cu blândetea, cu pacea şi armonia care trebuie să domnească în
Biserică şi L-am juxtapus valorilor morale conventionale.Ne aşteptăm să-L găsim între cei
virtuoşi şi Îl căutăm numai în faptele generoase ale sfinţilor, uitând adesea că El este prezent mai
ales "în locul unde lacrima se naşte”.

I.3.2. Asistenţa socială în perioada patristică şi post-patristică

15
Misiunea aceasta au continuat-o și urmașii Apostolilor, iar din viacul a IV-lea, din timpul
Marelui Sfânt teolog Vasile, cel mai mare organizator al asistenței sociale, renumitele Vasiliade.
De aici capăta un character caritativ si prin aceasta find un exemplu creștin demn de urmat.
In ceea ce priveşte raportul dintre bogaţi şi săraci, scriitorii creştini au subliniat faptul că
bogăţia este dată de către Dumnezeu pentru ca oamenii să se folosească de bunurile materiale
pentru dobandirea Impărăţiei cerurilor şi pentru ajutorarea celor lipsiţi.
In acest sens Clement Romanul spune: “Cei mari nu pot fi fără cei mici şi nici cei mici
fără cei mari; este o legătură intre toţi şi sunt de folos unul altuia. Să luăm ca pildă trupul
nostru; capul fără picioare nu este nimic, la fel nici picioarele fără cap; iar cele mai mici
mădulare ale trupului nostru sunt de neapărată trebuinţă şi folositoare intregului trup; dar toate
mădularele se inţeleg şi au nevoie de o unică supunere pentru bunăstarea intregului trup. Să se
mantuie dar, intreg trupul nostrum in Iisus Hristos şi fiecare să se supună semenului său, aşa
precum a fost randuit in harisma lui. Cel tare să se ingrijească de cel slab, iar cel slab să
respecte pe cel tare; bogatul să ajute pe sărac, iar săracul să mulţumească lui Dumnezeu, care
I-a dat să-şi implinească prin cel sărac lipsa lui”30
Sub aspect social, scrierea Păstorul lui Herma este caracterizată de un “patriarhalism al
iubirii”, care atenuează diferenţele sociale recunoscand complementaritatea bogaţilor şi săracilor
in interiorul aceloraşi grupări creştine: primii ii ajută material pe ceilalţi, iar aceştia ii susţin pe
cei dintai cu rugăciunile lor: “Gandiţi-vă la judecata ce va să vină. Aşadar, cei care aveţi
(bogăţii sau bunuri materiale) cercetaţi pe cei flămanzi pană se va termina de zidit turnul; că
după terminarea turnului, veţi voi să faceţi bine, dar nu veţi avea prilej. Vedeţi, dar, voi, care vă
lăudaţi cu bogăţia voastră, vedeţi să nu suspine cumva cei lipsiţi, iar suspinul lor să se urce la
Domnul şi să fiţi lăsaţi, cu bogăţiile voastre in afara uşii turnului”31. Însă dărnicia credincioşilor
este zadarnică fără iubire. Sfantul Grigore de Nazianz scrie că “omul nu are nimic aşa
dumnezeiesc ca facerea de bine”32.
Sfântul Vasile cel Mare s-a făcut cunoscut printr-o latură care tuturor trebuie să ne fie la
inimă: asistența socială. Săracii, bolnavii, lipsiții au fost obiectivele și preocupările acestui

30
Sfântul Clement Romanul, comentariu la Epistola Către Corinteni, trad. Pr. D. Fecioru, în “Scrierile Părinţilor
Apostolici”, în revista Mirtopolia Olteniei, Anul XXVIII (2005), Nr. 3, p. 65.
31
Ibidem , p. 67.
32
Pr. Ioan G. Coman , op.cit, p. 101.

16
Sfânt.Astfel că în vremea lui s-a întâmplat in Capadocia un mare cutremur, o îndelungata secetă
și o mare foamete. Cuvântările rostite de el, in acel timp, sunt nemuritoare până astăzi. Și atunci
erau săraci si bogați, suflete miloase si împietrite. Pe aceștia căuta să-i câstige Sfântul Vasile,
prin înțelegerea evangheliei păcii, a iubirii, prin dezlegarea pungii, prin milostenie și ajutorare,
fără ingenunchere si umilință. „Foametea este cea mai grozavă dintre toate nenorocirile
omenești, glăsuiește Sfântul, cea mai înfricoșată dintre toate boalele și cea mai crudă dintre toate
morțile. Ea sleiește sângele, stinge căldura naturală, consumă sănătatea, împuținează forțele"...
Foametea este un flagel social care trebuie remediat pe calea ajutorării celui găsit in suferință33.
După ce Sfântul a ajuns pe scaunul Mitropoliei Cesarea Capadociei, cu dreptate s-a spus
ca Cesareea, (in timpul Sfantului Vasile), ajunsese mai degraba un oras al asistentei sociale.
Acolo, in acele asezaminte botezate „Vasiliade", fiecare boala, fiecare durere si fiecare
nenorocire isi avea apartamentele sale si ingrijitorii sai speciali. Oamenii valizi de munca erau
repartizati la diferite ateliere, muncind dupa puterile si priceperea lor. In fruntea fiecarei ramuri
de munca era pus cate un reprezentant al Bisericii.
Întreținerea așezamintelor acestora de asistenta sociala, Sfântul Vasile a facut-o din
averile sale și ale Bisericii. Dar, la aceasta lucrare uriașa Sfantul a cautat sa trezeasca
sentimentele alese, creștinești ale bogaților, prin aratarea ca, bogatiile sunt de la Dumnezeu, iar
oamenii sunt numai administratorii lor intru ajutorarea semenilor lor. Bogatiile sunt in masura sa
descuie portile Cerurilor cand, oamenii, dezbracați de egoism, de lux si de robia patimilor,
ințeleg sa traiască Evanghelia iubirii si nesiliți de nimeni să le imparta saracilor si suferinzilor.
Cine nu face asa, este, dupa Sfantul Vasile, un om nedrept si lacom, un talhar public, care face
nedreptate tuturor acelora a caror saracie ar putea-o alina34.
Câteva secole mai tarziu,după ce prin anumite mișcări religioase, i-au ființă cultele
protestante,încep si ele să-și îndrepte atenția spre grija de cei săraci cum ar fi cele iniţiate de
puritanii britanici (sec. XVI-XVII), de mişcarea pietistă din Germania sau de comunităţile
moraviene conduse de prinţul Zinzendorf (sec. XVII). Și mai pe urmă în dorinta de a pridicare
mesajului hristic dar si inplicarea in social,a dus la construirea de școli,spitale,azile de
bătrâni,etc.
Trebuie să apreciem faptul că exponenţii de seamă ai Bisericii au fost cei dintâi filantropi
şi organizatori ai unor sisteme de asistenţă socială.
33
Ibidem , p. 98.
34
Ibidem, p. 100.

17
Nu putem nega faptul că Biserica creștină s-a ocupat in prealabil si neântrerupt, oferind o
atenție deosebită celor defavorizaţi şi marginalizaţi chiar dacă uneori nu a putut scăpa de
nemulțumirea unora.
Ni se pare de la sine înţeles faptul că, oricare ar fi modelul teologic cu care operează,
acţiunea socială a Bisericii trebuie să ţină cont de contextul concret în care aceasta fiinţează. Nu
este foarte dificil de argumentat faptul că societatea românească postcomunistă se confruntă cu
tot felul de patologii de natură economică, politică, socială sau religioasă.
În acest punct este necesar să ne întrebăm dacă este posibilă o angajare socială creştină cu
impact vizibil într-o societate bântuită de asemenea patologii? Răspunsul pe care ni-l sugerează
Evanghelia este că „nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi” (Luca 5:31)35.

I.3.3. Asistenţa socială în actualitate

Într-o concepţie tradiţională, asistenţa socială este definită ca „un ansamblu de măsuri,
organizate şi finanţate în totalitate sau în mare parte de stat, prin care se asigura îngrijirea,
întreţinerea şi ocrotirea unor persoane, ţinându-se cont de starea lor materială, de vârstă ori de
starea sănătăţii lor (unele categorii de minori, persoane handicapate , bătrâni persoane inapte de
muncă şi lipsite de mijloace materiale, etc.).
O altă opinie despre conceptul de asistenţă socială este aceea că desemnează o „serie de
instituţii, programe, măsuri, activităţi profesionalizate, servicii speciale de protejare a
persoanelor, grupurilor, comunităţilor cu probleme sociale, aflate temporar în dificultate, care
datorită unor motive de natură economică, socio-culturală, biologică sau psihologică nu au
posibilitatea de a realiza prin mijloace şi eforturi proprii un mod normal, decent de viaţă36
Pentru a putea înţelege aspectele la care vrem să ne referim, în legătură cu asistenţa
socială în Biserică, trebuie în primul rând să definim termenii care denumesc formele de
asistenţă socială, şi anume: protecţie socială, asistenţă socială.

35
Ibidem , p. 101.
36
Elena Zamfir, Cătălin Zamfir Politici Sociale. România în context european, Editura Alternative, Bucureşti, 1995,
p.100.

18
Protecţie socială – este organizată doar de Stat, printr-un pachet de legi, care vizează
protecţia persoanelor care din diverse motive nu produc venit, deci nu au cu ce trăii. Aici avem
protecţia persoanelor cu handicap, protecţia copiilor, a bătrânilor, etc. Însă unele din aceste
persoane se află în această stare din motive dependente de ele însele. De exemplu legea
ajutorului social asigură venitul minim garantat fiecărei persoane fără muncă37. În ultima vreme
legiuitorul a încercat să impună efectuarea unui număr de ore de muncă în folosul comunităţi
pentru venitul asigurat prin această lege, dar asistaţii nici măcar aceste ore nu le prestează. În
acest sens, protecţia socială, fără asistenţă socială nu este eficientă, pentru că încurajează ne-
munca
Noţiunea de “asistenţă socială creştină” este folosită pentru a desemna activitatea
filantropică desfăşurată de cultele creştine în Occident.
La baza asistenţei sociale creştine se alflă învăţătura despre Fiinţa şi lucrările necreate ale
lui Dumnezeu. Asemănarea omului cu Dumnezeu, se realizează după lucrare, şi nu după fiinţă
sau persoană: “Evanghelia nu porunceşte să comparăm firile întreolaltă, cea omenească cu cea
dumnezeiască, ne arată Sf. Grigorie din Nyssa, ci doar lucrările şi faptele bune să se imite, pe cât
e cu putinţă în viaţă. (…) Întâi şi întăi înstrăinarea pe cât posibil de orice răutate cu fapta şi cu
cuvântul, cât şi cu gândul curăţându-ne de orice întinăciune a păcatului 38.
Marele teolog român al secolului al XX-lea, Părintele Dumitru Stăniloae, sublinia relaţia
indisolubilă dintre credinţă şi lucrarea practică a Bisericii: “activitatea practică este o cale de
întărire a credinţei, o cale cu atât mai eficientă, cu cât această activitate se desfăşăoară în
atmosfera de solidaritate cu activităţile semenilor, în forma asistenţei sociale. Credinţa şi
activitatea caritativă nu stau într-un raport de alternativă, ci sunt cele două feţe necesare ale
aceleiaşi energii, sunt cauza şi efectul sau inima interioară şi cordul exterior al oricărei
întruchipări de viaţă”39.
Aşa cum zicea cineva, “bucăţica de lume în care asistentul social îşi desfăşoară activitatea
este omul, omul în nevoie, omul în impas existenţial, omul care are probleme sau care el însuşi
reprezintă o problemă”40.

37
Poenaru Maria, Politica sociala si indicatori sociali, Editura All ,Bucuresti, 1998. p. 45.
38
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Responsabilitatea creştină, art.cit. p. 90.
39
. Ibidem, p. 89.
40
Elena Zamfir, op.cit., p. 101.

19
În societatea secularizată de astăzi, asistenţa socială creştină îşi găseşte justificarea nu
numai în conştiinţa Bisericii, ci şi în dorinţa de a găsi răspunsuri reale şi eficiente la problemele
reale şi complexe. Asistenţa socială creştină are însă o dimensiune eclezială. A apărut în
Biserică, ca răspuns la o necesitate spirituală, aceea a împlinirii poruncii iubirii.
În toate timpurile si pe toate meridianele, comunităţile umane s-au confruntat cu multiple
probleme, generate de insuficienţa resurselor existenţiale şi de inechitabila lor repartiţie. Pe de
altă parte au existat întotdeauna catastrofe naturale, conflicte intra şi intercomunitare, generate de
excese ale puterii politice şi administrative, de abuzul puterii economice sau chiar de
incapacitatea de gestionare a bunului comun de către potentaţii vremii. Odată cu evoluţia şi
progresul omenirii pe plan cultural şi de civilizaţie, condiţiile de viaţă ale oamenilor s-au
îmbunătăţit semnificativ în ceea ce priveşte confortul, sănătatea, transportul, educaţia,
comunicaţia şi informaţia. Această îmbunătăţire poate fi pusă pe seama apariţiei serviciilor
publice specializate în domeniile respective, chiar dacă acestea s-au format la început ca urmare
a unor iniţiative caritabile susţinute de biserică,
confesionale şi de altă natură.
Pe măsura progresului gândirii sociologice şi pe măsura apariţiei şi adâncirii a tot mai
multe aspecte de inechitate socială, comunităţile au început să instituie un cadru de legi
referitoare la activităţile de asistenţă socială, care să se alăture celor confesionale, caritabile şi
morale, deja existente. Necesitatea apariţiei unui sistem centralizat şi susţinut de comunitate, s-a
impus datorită războaielor, în care oamenii folosesc mijloace tehnice din ce în ce mai sofisticate
pentru distrugerea vieţii şi a bunurilor materiale, aşa cum s-a constatat după tragicele experienţe
din ultimul secol al mileniului. Ca atare ultimul veac al mileniului II, a conturat o corelare a
activităţilor de asistenţă indiferent de originea lor (cele ale bisericii sau ale statului) sub un nou
spirit de gestionare a socialului concretizat în constituirea sistemelor naţionale de protecţie
socială41.
În perioadele de echilibru social şi economic, gravitatea unor disfuncţii din diferitele
compartimente ale sistemului social se diminuează. Nu acelaşi lucru se poate afirma de
perioadele de criză sau în timpul evenimentelor negative conjuncturale, când se înregistrează
creşteri alarmante ale fenomenelor sociale negative. “Anumite cataclisme naturale, crizele din
cadrul sistemelor financiar – bancare, războaiele şi revoluţiile constituie fenomene sociale pe cât

41
Ibidem, p. 103.

20
de negative pe tot atât de nefavorabile stabilităţii sociale în sine. În aceste situaţii, se resimte acut
necesitatea intervenţiei reglatoare a instituţiilor şi organizaţiilor cu funcţii speciale de protecţie
socială. Statul şi diferitele grupări ale societăţii civile au menirea de a susţine instituţiile de
asistenţă socială în activităţile de restaurare a echilibrului şi refacerea capacităţii de funcţionare
socială normală a indivizilor, grupurilor şi comunităţilor”42.

42
Bădescu Ilie, op. cit, p. 29.

21
II. ASISTENŢA MORAL RELIGIOASĂ ÎN PENITENCIARE

2.1. Cadrul legal al asistenţei religioase în penitenciarele din România

În privinţa situaţiei din ţara noastră, în ciuda lipsei unor izvoare informaţionale
abundente, privind asistenţa religioasă în închisori , ţinând seama de caracterul eminamente
creştin al tradiţiei noastre, suntem îndreptăţiti să credem că ea a fost practicată dintotdeauna. Este
unanim recunoscut, că prezenţa preotului în penitenciar a avut un efect benefic asupra
deţinuţilor, nu numai în restaurarea lor morala, ci şi în lupta acestora cu solitudinea şi cu toate
neajunsurile sistemului43.
În Transilvania, principalele locuri de detenţie erau temniţele cetăţilor medievale,
îndreptarea morală a celor condamnaţi căzând în sarcina capelanului cetăţii44.
După aproape şaptezeci de ani, apare Regulamentul asupra regimului de
executarea pedepselor din (1942), care se ocupă în capitolul II , de "Educaţia morală şi
religioasă" .
“În art. 199 se preciza: " Toţi condamnaţii şi internaţii sunt supuşi educaţiei morale şi
sunt admişi a primi asistenţa religioasl, conform cultului lor, autorizat de stat ", iar în art. 201
scria : " Pentru condamnaţii şi internaţii de religie creştină, se organizează servicii religioase în
duminici şi în fiecare sărbatoare legală . În acest scop fiecare stabiliment are o capela ". Preotul
era obligat să oficieze serviciul religios şi să se ocupe de educaţia religios-morală a deţinuţilor
cel puţin o dată pe săptămână. În sărbătorile mai importante, deţinuţii puteau fi scutiţi de lucru şi
să participe la serviciul religios. Regulamenentul mai prevedea obligaţia administraţiei
penitenciarelor de a asigura, la cererea deţinuţilor aparţinători altor grupări religioase, dreptul de
a-şi exercita cultul.
Deţinuţii care doreau să treacă de la un cult la altul, puteau solicita aceasta în sens administraţiei
locale care, la rândul ei, raporta administraţiei centrale, singura în măsură să decidă”45 .

43
Ibidem, p. 55.
44
Vasile Mangra, “Istoric si militar pentru drepturile romanilor transilvaneni”, în revista Mitropolia ardealilui, anul
XXXV (1990), nr 2, p. 16.
45
Col. Mircea Surugiu, Mr. George Vasilescu, “Dreptul la informare al deţinuţilor, dreptul la asistenţă religioasă şi
prozelitismul în penitenciare”, în revista Valenţe recuperatorii ale activităţilor moral religioase, nr. 1, 1996, p. 41.

22
“Tot aşa, Regulile minime standard pentru tratamentul deţinuţilor ( Regula 6 (2) ), arată
necesitatea respectării credinţei şi perceptelor morale ale deţinuţilor. Deşi nu se face referire
expresă la felul credinţelor sau perceptelor, este de la sine înţeles că aici nu intră şi cele
exclusiviste, care promovează violenţa , cruzimea şi ameninţarea şi care în consecinţă, vin în
contradicţie cu Articolul 1 (care consfinţeşte egalitatea în drepturi şi demnitate, afirmând spiritul
de fraternitate) şi Articolul 7 (care exclude discriminarea de orice fel, inclusiv din motive
religioase) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. A pune regulile în acţiune”46.
Reformarea sistemului nostru penitenciar, în vederea integrării europene şi euro-
atlantice, presupune în primul rând, adoptarea legislaţiei Internaţionale actuale în domeniu. În
acest scop, “până la instituţionalizarea slujirii preoţeşti în penitenciar, chiriarhii au desemnat
pentru aceasta misiune câte un preot, fie dintre cei misionari, fie dintre cei cu parohii, trasându-le
această grijă ca pe o sarcină adiacentă. Ulterior, la 21 octombrie 1993, între Patriarhia Română şi
Ministerul Justiţiei s-a încheiat un protocol, care are în vedere atât amintita legislaţie cât şi
tradiţia de veacuri a poporului român. Acest document marchează un pas important în istoria
slujirii preoţeşti îndreptată spre cei închişi. În el se arată că "acordarea asistenţei religioase în
penitenciare constituie o îndatorire pastoral-misionară a Bisericii întemeiată pe învăţătura,
tradiţia, canoanele şi legiuirile ei bisericeşti, în virtutea cărora, începând cu data de 1 iulie, 1990,
aceasta activitate a fost reluată în penitenciarele din Romania. Constatând ca prezenţă şi
activitatea preoţilor în penitenciare răspunde cerinţelor spirituale şi de îndreptare a persoanelor
care execută pedepse privative de libertate, Ministerul Justiţiei a aprobat înfiiţarea unor posturi în
care să fie încadraţi preoţi care acordă asistenţă religioasă" 47. Protocolul este în acord cu
prevederile generale ale Constituţiei României privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale
cetăţenilor. În conformitate cu acesta, s-a trecut la angajarea câte unui preot în fiecare unitate şi
astfel, asistenţa religioasă în penitenciar a dobândit un caracter organizat.
Preoţii din penitenciare sunt angajaţi ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor, în faţa căreia
răspund din punct de vedere administrativ şi financiar. Canonic, ei sunt subordonaţi direct
chiriarhului locului. Cei desemnaţi, au făcut cunoştinţă cu mediul, cu măsurile de securitate,
înlesnindu-li-se accesul în locurile în care îşi desfăşoară activitatea deţinuţii48.

46
Locot. col. Angela Mihalea, Op cit., p. 22.
47
Ibidem , op.cit. p. 40.
48
Ibidem .p. 40.

23
Concomitent, au început în toate penitenciarele, lucrări de amenajare şi construirea
locaşurilor de cult, iar eparhiile au ajutat la amenajarea şi dotarea spaţiilor cu cele necesare, în
vederea desfăşurării activităţilor de cult49.
Consilierea, o întâlnim pe parcursul Sfintei Scripturi, în sensul conştientizării,
atenţionării, avertizării, prezentării soluţiei salvatoare.
În schimb, consilierul (preotui capelan) şi consiliatul (deţinutul) trebuie mai întâi , să se
armonizeze din punct de vedere duhovnicesc.
“Consilierul, îl va introduce în atmosfera duhovnicească pe deţinut, lăsându-l însă
responsabil, cu gândurile, cuvintele şi acţiunile lui trezind , mai întâi , conştiinţa răspunderii
,<<la judecată >> a deţinutului, adică , el va răspunde pentru binele sau răul pe care l-a făcut cât
trăia în trup. Credinţa se măsoară prin fapte. Suntem veniţi pe lume să facem ce dorim , dar nu ne
putem mântui numai participând la comuniunea cu Dumnezeu”50.

2.2. Aspecte psihosociale ale privării de libertate

“Şocul încarcerării, contactul cu subcultura de penitenciar are o influenţă deosebită


asupra vieţii si comportamentului deţinutului, afectând grav sentimentul de siguranţă al
acestuia”51.
Subcultura de penitenciar este formată dintr-un sistem de norme si reguli creat si aplicat
de către detinuţi pentru a-şi asigura condiţii de viaţă cât mai acceptabile din punctul lor de
vedere. Printre regulile generale ale acestui sistem se numără: fiecare cu problemele sale, duritate
faţă de cei slabi, în orice situaţie să se depună un minimum de efort, convingerea că nu sunt
crezuţi de nimeni, idei de persecuţie, obsesia denunţării de către alţi deţinuţi etc.
Se consideră că normele specifice subculturii de penitenciar au o funcţionalitate negativă
faţă de “acţiunile reeducative exercitate asupra deţinuţilor. Ele au ca efect solidarizarea
deţinuţilor, crearea unei coeziuni a grupului de de detenţie şi constituie o barieră puternică în
calea influenţelor de natura educativă. Desigur, nu toti deţinuţii adera la acest sistem de norme,
dar aceştia sunt dispreţuiţi dezaprobaţi si ţinuţi la periferia grupului. Unii deţinuţi se

49
Col. Mircea Surugiu, Mr. George Vasilescu, art. cit., p.40.
50
Floare Chipea, Ordine socială si comportament deviant, Editura Cogito: București, 1996, p. 55.
51
Florian Gheorghe, Op.cit. p. 30.

24
subordonează acestor reguli fără a avea un real sentiment de solidaritate, păstrând secretul acestei
insubordonări, ştiind că altfel nu au o viaţă <<liniştită>> în locul de detenție”52.
În penitenciar, deţinuţii au o structură ierarhică autoritară, rigidă, iar poziţia fiecărui
deţinut în cadrul sistemului depinde de experienţa si specialitatea sa infracţională, de durata
condamnării şi de structura personalităţii sale.
Subcultura de penitenciar, în scurtă vreme il va face pe deţinut să-şi formeze, nu neaparat
în mod explicit, o nouă viziune asupra propriei personae şi să elaboreze o „strategie de
supravieţuire”. El ajunge să adopte si să împărtăţească concepţia încarceraţilor despre viaţa din
penitenciar şi despre societate în general.
“Prizonizarea incumbă adoptarea unei atitudini ostile (faţisă sau ascunsă) faţă de
personalul închisorii, faţă de lumea <<de afară>> şi concomitent, dezvoltarea unei loialităţi faţă
de ceilalţi deţinuţi. În această situaţie deţinutul va încerca să se integreze în grupul informal de
deţinuţi si se va supune necondiţionat liderului informal, chiar dacă riscă să nu fie văzut bine de
cadrele penitenciarului.
În grupul deţinutilor întâlnim relaţii de simpatie, antipatie si indiferenţă, precum si
diverse statusuri informale: lideri populari, izolaţi, solidari, respinşi. O caracteristică specifică
structurii informale din grupurile de deţinuţi o reprezintă numărul mare de respingeri. O pondere
însemnată în cadrul respingerilor o au deţinuţii condamnaţi pentru omor si tâlhărie”53.
Grupul deţinuţilor se supune unor norme care nu sunt similare cu cele dorite de
conducerea penitenciarului, de asemenea “există unele <<tradiţii>> transmise de la o generaţie
de detinuţi la alta.. Există un limbaj specific folosit între deţinuţi pentru a-şi ascunde acţiunile,
intenţiile etc. Fenomenele socio-afective apar uneori cu deosebită virulenţă, atât prieteniile cât şi
ostilităţile sunt <<pe viaţă şi pe moarte>>, fapt care poate afecta climatul organizaţional şi starea
de disciplină a deţinuţilor”54.
Un loc aparte il ocupă solitarii care, de fapt, nu participă la viaţa socio-afectivă a grupului
şi de cele mai multe ori conştientizează acest lucru. În scopul evitării marginalizării acestora,
factorii educaţionali trebuie să le acorde o atenţie deosebită.
Un alt element care poate facilita individualizarea acţiunilor reeducative este legat de
modul cum deţinuţii percep propriu status sociometric. De pildă, marea majoritate a izolaţilor se

52
Ibidem , p. 31.
53
Florian Gheorghe , Psihologia penitenciară , Editura Oscar-Print, Bucureşti, 1996; p. 20.
54
Ibidem , p. 20.

25
consideră mult mai preferaţi decat sunt in realitate, iar popularii, dimpotrivă, se consideră mult
mai puţin agreaţi55.

2.3. Responsabilitatea faţă de cei privaţi de libertate – un imperativ divin

Aşa “cum lumina Învierii lui Hristos răzbate pănă în cele mai întunecate locuri ale
Sheolului, misiunea Bisericii nu poate ocoli acele zone sumbre şi terifiante în care sunt
încarcerate mădularele bolnave ale acesteia. Având un dublu temei scripturistic, respectiv,
implicit (Pilda oii sau a drahmei celei pierdute) si explicit (<<gol am fost şi M-aţi îmbrăcat ;
bolnav am fost şi M-aţi cercetat ; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine>>) - (Mat. 25, 36),
caracterul imperativ al acestei misiuni este exprimat de autorul Epistolei către Evrei de o manieră
tranşantă şi lipsită de echivoc: <<Aduceţi-vă aminte de cei închisi ca şi cum aţi fi închişi cu ei ;
aduceţi-vă aminte de cei ce îndură rele întrucât şi voi sunteti în trup>> (Evr. 13, 3). Ascultând
cu supunere glasul Mirelui sau, Biserica a răspuns acestei chemări în decursul istoriei sale, atât
prin rugăciune (<<pentru cei robiţi şi pentru mântuirea lor>> - una dintre cererile cuprinse în
Ectenia mare), cât şi prin acţiune”56.
Departe de a fi o preocupare circumstanţială impusă de vectorul "socializării" bisericii
noastre, actuala practică a misiunii în penitenciar, devenită posibilă în contextul post decenibrist,
se reinserează în mod firesc pe canavaua unei tradiţii ale cărei rădăcini se regăsesc în veacul
apostolic.
Dintru începuturile sale, Biserica a manifestat o grijă deosebită pentru cei care, fie pe
temeiuri legale, fie în urma unor abuzuri, au fost deferiţi justiţiei seculare, care i-a încarcerat sau
lea anulat condiţia de persoane libere şi responsabile, transformându-i în sclavi. Expresia acestei
solicitudini au constituit-o, în Biserica primară, atât rugăciunile pentru cei închişi cât şi acţiunile
de răscumpărare a sclavilor, pentru ale căror vieţi , episcopii au renunţat în mai multe rânduri la
averile personale (cum vor proceda de altfel şi în Evul Mediu pentru eliberarea creştinilor din
captivitatea turcească)57.

55
Ibidem , p. 22.
56
Ibidem, p. 21.
57
Bădescu Ilie, Op. cit, p. 44.

26
Manifestările grijii faţă de deţinuţi, capătă, odată cu edictul din 313, un character
instituţional şi un cadru nomocanonic. Constantin cel Mare recunoaşte Bisericii dreptul de a
vizita detinuţii, iar Valentinian I introduce în anul 367 aşa-numita " indulgenţă de Paşti " prin
care celor întemniţaţi li se acorda libertate cu prilejul sărbătorii Învierii Domnului. Mai târziu,
bisericilor li se acordă dreptul de azil, iar episcopilor dreptul de a interveni în favoarea celor
condamnaţi58.
Făcându-se " nu numai ascultători ci şi împlinitori ai cuvântului ", creştinii din Biserica
veche, ai căror exponenţi paradigmatici au fost Părinţii, au iniţiat şi dezvoltat o reţea a
comuniunii, iubirii şi compasiunii, rămasă în multe privinţe inegalată până în zilele noastre.
Interiorizând principiul enunţat de Hristos : " Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are ,
ca viaţa să şi-o pună pentru prietenii sai" (loan. 15, 13), Biserica nu s-a limitat la simpla
exortaţie având drept nucleu legea cea nouă a iubirii, ci a aplicat cu exemplaritate această lege,
îndreptându-şi necontenit atenţia spre "cei osteniţi şi împovăraţi" ( Mat. 11, 28)59.
Această pasiune a slujirii, cu implicaţiile sale concrete în viaţa socială , n-a trecut
neobservată nici măcar de către detractorii creştinismului, fapt atestat la sfârşitul sec. al II-lea de
mărturia lui Lucian de Samosata : " Primul lor legiuitor le-a transmis convingerea că sunt fraţi
între ei. Ei dezvoltă o mişcare rapidă îndată ce se întâmplă ceva privitor la interesele lor sociale "
. Opera caritativă a Bisericii în primele veacuri creştine.
Biserica a creat în cadrul său instituţional o nouă societate care excludea distincţia între
elini şi barbari, bogaţi şi săraci, robi şi oameni liberi, în virtutea calităţii membrilor săi, de
mădulare ale trupului cel tainic al lui Hristos. “Interesul manifestat pentru cei defavorizaţi
constituie, după cum afirmă Tertulian, o trăsătură specifică, ce-i evidenţiază pe creştini în raport
cu restul membrilor societăţii : <<Grija noastră pentru cei neajutoraţi, exercitarea de către noi
a dragostei, este pentru duşmanii noştri caracteristica distinctă>> : <<vedeti, spun, cum se
iubesc între ei …>> “60
Pe lângă milostenia personală, considerată şi o manifestare a "pocăinţei păcatului,
Biserica veche a instituţionalizat un sistem de ajutorare a celor nevoiaşi. Începând cu secolul al
II-lea, în numeroase biserici creştinii aduceau în mod regulat, cu ocazia liturghiilor duminicale,
diverse daruri constând în bani şi produse naturale pe care le înmânu proestosului care le sfinţea
58
Vasile Tîrgovişteanul, “Opera caritativă a Bisericii în primele veacuri creştine”, în revista Patriarhiei Române
Ortodoxia, Anul XXXIV (1991), Nr. 2, p. 80.
59
Florian Gheorghe, Psihologia penitenciară, p. 100.
60
Ibidem , p. 105.

27
şi apoi le distribuia celor săraci sau nevoiaşi 61. Sfântul Justin Martirul şi Filosoful recomanda ca
cei care au din belşug şi care vor, să dea după dorinţă, darurile lor fiind adunate la proestos.
Acesta are grijă de orfani şi văduve, şi de cei bolnavi sau împovăraţi, de cei care sunt în lanţuri,
sau în călătorie, făcându-se apărător al tuturor celor care sunt în nevoi.
Grija pentru orfani şi văduve recomandată de Sfânta Scriptură (Fapt. 6, l ş.u.; Iac. 1, 27),
este concludent exprimată în preocupările episcopului Romei, Corneliu, prin străduinţa căruia în
jurul anului 250, cca. 1500 de văduve şi orfani erau hrăniţi de către biserica din Roma62.
În privinţa celor marcaţi de stigmatul sărăciei sau al bolii, un exemplu emoţionant ni-1
oferă Fabiola despre care Fericitul Ieronim afirma că "şi-a împărţit şi vândut întreaga avere
disponibilă – o avere dintre cele mai mari pe măsura demnităţii rasei sale - punând la îndemâna
săracilor banii astfel dobândiţi. Cea dintâi dintre toate (s.c. femeile pioase), ea a înfiinţat un
spital pentru găzduirea infirmilor , luându-i din piaţa publică, spre a îngriji mădularele roase de
boli şi de lipsuri ale acestor nefericiţi
Cel mai grăitor exemplu al grijii instituţionalizate pentru marginalii epocii sale, rămâne
însă, Sfântul Vasile cel Mare creator al Vasiliadei, instituţia eponimă, expresie desăvărşită a
preocupărilor sociale în Biserica veche. “Împânzind Pontul cu bolniţe şi xenodokiumuri,
arhiepiscopul Cezareei s-a dovedit a fi, potrivit sinaxarelor, <<tată al orfanilor şi ocrotitor al
văduvelor, bogăţie pentru săraci şi toiag de bătrâneţe, învăţătură pentru tineri, şi călugărilor
dreptar al faptei bune>>”63.
Un loc central în slujirea creştină a primelor veacuri l-a ocupat îngrijirea celor aflaţi în
temniţe. Dintru început, Biserica a avut grijă de cei în închisori (Mat. 25, 36), de cei aflaţi "în
lanţuri" (Evr. l, 34). Epistola lui Aristide precizează că "atunci când creştinii aud că unul dintre ei
este în închisoare sau este chinuit din cauza numelui lui Hristos, toţi au grijă de nevoile lui şi
când e posibil să-l elibereze, îl eliberează 64"
La rândul său, Eusebiu elogia dragostea manifestată de Origen la vârsta de 18 ani, prin
vizitarea sfinţilor martiri ce erau închişi. Oricând era posibil, creştinii îi mângâiau pe cei aflaţi în
închisoare aducându-le hrană, oferindu-le Sfânta împărtăşanie şi făcând eforturi materiale

61
Ibidem , p. 78.
62
Ibidem , p. 78.
63
Pr. Prof. Dr. Pop Olivian, “Buna dispoziţie a preotului de penitenciar”, în revista Lumină şi Speranţă, Editată de
Centrul de reeducare Găeşti, anul XXII (2000), nr. 1- 6, p. 8.
64
Ibidem, p. 9.

28
considerabile pentru răscumpărarea lor, ilustrativă fiind din acest punct recomandarea Păstorului
lui Hernia : în loc de ogoare, cumpăraţi suflete întristate , dacă este cu putinţă".

29
III. RESPONSABILITĂŢILE PREOTULUI CAPELAN DIN PENITENCIAR

3.1. Profilul moral spiritual al Capelanului din penitenciar

Preotului din închisoare nu-i este de ajuns să fie înzestrat numai de la natură cu însuşiri
intelectuale şi morale şi nici cunoştinţele ce le dobândeşte în Facultatea de Teologie nu-i sunt
suficiente, oricât de temeinic le-ar fi aprofundat, ci mereu trebuie să se perfecţioneze, să capete
o cultură cât mai vastă şi de actualitate. El trebuie să citească mult, să cunoască foarte bine
regulamentul de ordine interioară, legislaţia în domeniu, să culeagă din scrierile şi lucrările
Sfinţilor Părinţi idei şi cunoştinţe folositoare pentru nevoile pastorale, să fie asemenea unei
albine, veşnic neobosite.
Ca intermediar între oameni şi Dumnezeu, cu glasul lui aduce pe Hristos pe Sfânta Masă,
şi tocmai din această cauză rolul său într-o comunitate este indispensabil, iar acel rol îl are şi ca
duhovnic într-un penitenciar.
Un preot din penitenciar are o misiune grea, dar tocmai de-aceea este folositoare. În
penitenciar el va spovedi şi va da după caz dezlegările de păcate cu canoanele respective, dar mai
ales le va întreţine deţinuţilor speranţa în eliberare, hotărârea de îndreptare şi dorinţa de a reintra
în rândul oamenilor liberi, vindecaţi de „bolile” care i-au adus în închisoare. Izolaţi de societate,
de familie, bărbaţi şi femei trăiesc adesea zguduiri sufleteşti de mare tensiune şi de cele mai
multe ori îi încearcă disperarea; pe alţii îi nimicesc sufleteşte indiferenţa, neîncrederea în destinul
lor, teama de viitor, dar sunt şi cazuri când tocmai această singurătate şi izolare le întărește
încrâncenarea împotriva societăţii şi tocmai de aceea preotul de penitenciar trebuie să le fie
părinte, ba chiar prieten, să le dea curaj, să-i împace cu Dumnezeu şi să le dea speranţă în viaţă.65
El mai trebuie, ca duhovnic, să le lumineze calea celor aflaţi în întunericul păcatelor, să
reaprindă candela speranţei prin sfaturile sale duhovniceşti şi prin exemplul său personal, iar
pilda vieţii lui să fie vrednică şi demnă de urmat. Cei din detenţie, cu mintea întunecată de
păcate, trăiesc aşadar absenţa prezenţei lui Dumnezeu, iar rolul preotului duhovnic este acela de
a-L aduce într-un astfel de suflet pe Hristos cel răstignit pentru fiecare din noi.

65
Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Editura Tipografiei eparhiale Sibiu, 1996, p. 205.

30
Prin prezenţa preotului capelan deţinuţii trebuie să vadă însăşi prezenţa lui Hristos,
capelanul fiind acela care aruncă sămânţa cuvântului dumnezeiesc, dar rolul lui nu trebuie să se
rezume numai la atât, ci şi la a se strădui pentru ca sămânţa să dea rodul ce îi va face vrednici de
Împărăţia cerurilor. Prin slujbele ce le oficiază, mai ales în cadrul Sfintei Liturghii, preotul
capelan poate să redea celor aflaţi în detenţie, prin rugăciunile ce le rosteşte către Părintele
Ceresc, acea linişte lăuntrică pe care păcatul a tulburat-o. Prin binecuvântarea ce o revarsă în
timpul săvârşirii Sfintelor Slujbe asupra deţinuţilor, el potoleşte furtuna patimilor ameninţătoare,
aducând pacea de care au atâta nevoie.
Tot preotul este cel care-i ajută pe deţinuţi să-L întâlnească în mod real pe Hristos, atunci
când le oferă Sfânta Împărtăşanie. Odată ce l-au primit pe Hristos în casa sufletului lor, apara
garanţia şi împăcarea cu sine a preotului, că ei s-au împărtăşit cu viaţa cea de veci, după cum
însuşi Hristos ne asigură când zice: „cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă
veşnică” (Ioan 6, 54).
Sfânta Împărtăşanie este hrană sufletelor şi balsam tămăduitor pentru fiecare creştin, dar
cu atât mai mult pentru cei care se află în detenţie. Sfânta Împărtăşanie este cea care aduce razele
dumnezeieşti în sufletul deţinutului, şi astfel ceaţa păcatului este împrăştiată. Prin această Sfântă
Taină, deţinutul devine un om nou, care a lepădat veşmântul păcatului şi a pus în locul aceluia
harul sfinţitor, ea îl face pe deţinut fiul Împărăţiei celei veşnice, oaia ce ascultă glasul Păstorului
ei.
Prin taina spovedaniei, el, preotul, acordă celui aflat în detenţie iertarea cuvenită care e
iertarea divină ce aduce alinarea şi liniştea necesară.66
În general preotul din penitenciar are obligaţia de a se strădui a fi permanent superior
celor din jurul lui, atât din punct de vedere moral, cât şi cultural, numai astfel va impune stimă şi
respect din partea deţinuţilor şi cadrelor în acelaşi timp. Fiind ”judecătorul” diferitelor
neînţelegeri ce apar, el trebuie să aibă putere de judecată pătrunzătoare, vederi largi, să fie animat
de duhul dreptăţii ca să liniştească spiritele, să le împace şi să aducă ordinea şi mulţumirea între
ele.
O astfel de misiune a preotului din închisoare se numeşte misiune conducătoare,
exercitându-se numai de preotul capelan duhovnic. Pe cât de nobile şi sfinte sunt misiunile sale
învăţătoreşti şi sfinţitoare, pe atât de dificilă şi grea este cea conducătoare, sau duhovnicia, care
66
Pr. Prof. Dr. Octavian Pop, “Preotul”, în revista Palatul de Justiţie, Editată de Uniunea Juriştilor din România,
Bucureşti, anul XXXV (2001), nr. 8, p. 6.

31
nu se mărgineşte la un ritual stabilit, ci prin ea se desfăşoară întreaga personalitate a preotului
care acţionează cu toate forţele sale pentru că are de-a face cu un întreg, cu sufletul deţinutului.
Un singur exemplu este de ajuns: un medic oricât de bun ar fi el în meseria sa, tot va
întâmpina greutăţi în stabilirea diagnosticului şi îi este necesar a se consulta cu colegii săi; cu atât
mai mult este sarcina de duhovnic, care are de cercetat şi de tămăduit bolile sufleteşti ascunse,
felurite şi adesea destul de învechite, care au brutalizat sufletul deţinutului şi au tocit în el orice
simţ moral.67
Dar sunt şi factori ce îngreunează lucrarea preotului din închisoare, care provin în primul
rând din partea celor păstoriţi (deţinuţii), iar pe alt plan chiar din partea personalului din
închisoare, care nu arată totdeauna respectul cuvenit faţă de preot. Cei păstoriţi provin de multe
ori din clase sociale inferioare, care au trăit departede Biserică, fiind lipsiţi de trăirea religioasă
necesară, ei refugiindu-se în religie într-un mod egoist, pentru că nu au unde să se refugieze, iar
dacă cererile lor nu se satisfac pe deplin, ei îl părăsesc pe Dumnezeu, socotindu-L nefolositor.
Alteori îl desconsideră pe preot, considerându-l ca fiind reprezentant al societăţii care i-a
condamnat, sau al lui Dumnezeu de care nu le pasă, iar această ură a lor se constată din dispreţul
cu care vorbesc.
Există şi alţi factori care îngreunează lucrarea pastorală a preotului: personalul închisorii,
care având ură personală pe preot, prinde ură şi pe cei care cer ajutorul său, şi astfel deţinuţii nu
mai apelează la serviciile preotului din pricina acestora.
Dar, cu toate aceste greutăţi, adevăratul preot dintr-o închisoare, odată ce a călcat pragul
unităţii, trebuie să devină un alt om; gândurile şi simţirile lui trebuie în aşa fel conturate, încât
problemele personale să rămână deoparte, să nu-l mai însoţească, şi el să se dedice întru totul
slujirii deţinuţilor, iar prin cuvintele sale duhovniceşti să-i facă să înţeleagă că au greşit şi că
trebuie să nu mai persiste în greşeală, dând dovadă de căinţă pentru cele săvârşite68
Fidelitatea creştinului faţă de Biserica-instituţie e asigurată numai acolo unde există
libertatea personală de a crede şi de a active.
“Redefinirea rolului preoţiei trebuie să plece de la asumarea conştientă şi în duh de
responsabilitate a unei realităţi pastorale de neocolit: ignoranţa catehetică şi liturgică a unui
imens numar (conform statisticilor) de "creştini ortodocşi'. Pentru a fi un adevărat "atlet' al lui

67
Pr. Prof. Dr. Olivian Pop, Misiunea preotului capelan în unitatea penitenciară., p. 36.
68
Idem, Buna dispoziție a preotului capelan în unitatea pentenciară, p. 11.

32
Hristos, preotul de azi trebuie să-şi asume mai întâi de toate, dificila sarcină a catehizării, cu
precădere în mediul urban unde cartiere întregi, locuite de o populaţie eterogenă, aflată pe o
treaptă socialmente inferioară, au fost induse într-un sistem parohial defectuos şi care, datorită
imixtiunii politicului, nu au putut face obiectul unui plan misionar ortodox organizat şi, cu atât
mai puţin, secondat de un interes minim pentru problemele care intră în sfera asistenţei
sociale”69. Această sarcină este de altfel explicită în canonul 58 Apostolic, care îi afuriseşte pe
clericii absenţi de la îndatorirea propovăduirii şi canonul 19 al Sinodului al VI -lea Ecumenic,
care dispune ca toţi membrii ierarhiei bisericeşti să-i înveţe pe credindioşi cuvintele măntuirii din
Sfânta . Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Fiind o sarcină fixată direct de Măntuitorul nostru Iisus
Hristos "Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura", Matei. 16, 1570.
Preoţii alături de episcopi şi diaconi, au datoria de a preda învăţătura Mântuitorului şi de a o
explica în aşa fel, încât să lumineze prin intermediul cuvântului calea ce duce la mântuire.
Într-una din rugăciunile de la Taina Hirotoniei, arhiereul se roagă pentru cel ce urmeaza a
fi consacrat, astfel: "Dumnezeule cel mare intru putere şi adânc intru înţelepciune, Însuţi
Doamne, pe acesta pe care ai binevoit a-l ridica la treapta de preot, umple-I de darul Sfântului
Tău Duh, ca să fie vredic să stea fără prihană înaintea jertfelnicului Tău, să vestească
Evanghelia Împărăţiei Tale, să liturghisească cuvântul adevărului Tău (subl. ns.), să-ţi aducă
Ţie daruri şi jertfe duhovniceşti, să înnoiască poporul Tău prin baia naşterii de-a doua"
(Arhieraticon)71.
Pe urmele Apostolilor care au fost slujitorii Cuvântului, preotul trebuie să fie un adevăra
învăţător, condiţie pe care şi-o poate asuma numai prin cercetarea asiduă a Sfintelor Scripturi şi
familiarizarea cu celelalte momente ale Tradiţiei. Acţiunea de catehizare nu poate fi axată decât
numai pe experienţa duhovnicească a Sfinţilor Părinţi care “meditau Sfânta Scriptură, se inspirau
din ea, vorbeau prin Sfânta Scriptură, o trăiau până la identificarea fiinţei lor cu Duhul Sfintei
Scripturi, a Cuvântului divin revelator de viaţa, Creatorlui. Citirea Sfintei Scripturi era pentru ei
o împărtăşire harică: < Mâncăm Trupul lui Hristos şi bem sânagele lui, din dunmezeiasca
Euharistie, dar şi din citirea Stintei Scripturi», învaţă Fericitul Ieronim. Aşa cum spusese

69
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Liturghia după Liturghie, Editura România Creştină, Bucureşti, p. 157.
70
Pr. Prof. Dr. Olivian Pop, Misiunea preotului capelan în unitatea penitenciară, p. 33.
71
Ibidem, p. 138.

33
Domnul: «Cel ce ascultă cuvântul Meu ... are viaţă veşnică» (Ioan, 5, 24), Sf. Nil arată că «Setea
după Sfânta Scriptură măsoară starea noastră duhovnicească>72.
Astăzi însă, mai mult ca oricând, Sfânta Scriptură impune şi o hermeneutică adecvată, o
exegeză pnevmatică care să faciliteze receptarea Cuvântului lui Dumnezeu în cadrul vieţii
actuale cu problematica sa specifică. Acest lucru se poate face în primul rand prin predici 73. După
cum avertizează I. P. S Antonie, "insuficienţa informaţiei biblice la foarte mulţi credincioşi,
lectura superficială, fără indrumător, îi face pe unii să ajungă la interpretări eronate, uneori de-
a dreptul nocive. Aşa se explica alunecările spre alte grupări. părăsirea Bisericii: ieşirea din
comuniunea tradiţională. Preotul trebuie să suplinească prin predică, de fapt, să împlinească şi
să completeze şi lipsa de informaţie şi greşita interpretare a unor texte legate de căile şi
mijloecele de mântuire dar şi de viaţa socială. Într-un fel, fiecare predică e şi cateheză, o
pregătire pentru viaţa de aici şi cea de dincolo"74.
Pentru ca predica să-şi atingă scopul, ea trebuie susţinută de o cultură bogată şi diversă
precum şi de talent pedagogic şi disponibilităţi empatice. Acest lucru implică studiu şi efort
compresiv, deoarece în acţiunile sale "frontale', preotul întâlneşte diverse concepţii, teorii
precum şi variate caractere umane. Sfântul Ioan Gură de Aur, în "Tratatul despre preoţie", ne
previne că "duşmanii nu se servesc toţi de aceleaşi arme. şi n-au planul să ne atace într-un
singur fel. Cel ce are de dus lupta impotriva tuturor trebuie să cunoască tehnicile lor ... Dacă
acel care vrea să învingă nu cunoaşte toate aspectele tehnicii, diavolul ştie că printr-o singură
porţiune, dacă e neglijată, să-şi introducă tâlharii ca să fure oile”75.
Dar ea, evlavia, exprimă sentimentul prezenţei intime a lui Dumnezeu şi sentimental
măreţiei lui Dumnezeu, deopotrivă, evlavia este plină de teologie şi teologia sau învăţătura
Bisericii despre Dumnezeu este insufleţită de evlavie. Nu este un sentimentalism lipsit de
conţinut şi teologia nu este o speculaţie rece despre un Dumnezeu total transcendent76.
Caracterul de misionar pe care trebuie să-l realizeze preotul ortodox este vădit atunci
când acesta caută oaia cea pierdută şi nu când îşi exercită "prerogativele” asupra celor nouăzeci
şi nouă, căci altfel riscă însăşi dărămarea staulului. Preotul misionar săvârşeşte un adevărat act
educativ doar în măsura în care legătura lui cu credincioşii este una de natură organică. Pentru
72
Diac. Conf. Petru David, art.cit, p. 430.
73
Ibidem, p. 427.
74
Dr. Antonie Plămădeală, op. cit. p. 180.
75
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preoţie, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Sophia București 2004. p. 101.
76
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Mica Dogmatică vorbită, Editura Deisis, Sibiu, 1995, p. 36.

34
realizarea unui progres duhovnicesc el trebuie să parcurgă trei stadii ale iniţierii pastoral-
rnisionare'". Cel dintâi, eliberarea de obstacole şi izbăvirea de patimi îşi are izvorul în Hirotonie,
care reprezintă trecerea într-o stare harismatică. Din acest motiv, în rânduiala Bisericii se
recomandă postul de patruzeci de zile înainte de hirotonire şi slujirea Sfintei Liturghii timp de
patruzeci de zile consecutiv consacrării. Preotul este deci, o fiinţă eliberată de orice răutate,
virtual puternică, pregătită pentru acţiune: "Nu fi nepăsător faţă de harul care este intru tine,
care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor maimarilor preoţilor“(I Tim. 4, 14)77. Darul
dobândit are menirea de a-i deschide inima preotului faţă de credincioşi căci, în afara dragostei
lucrarea sa misionară nu are eficienţă. Cunoaşterea de sine este un principiu indispensabil al
eliberării, ce presupune scufundarea în subterana locuită de monştrti păcatelor şi expulzarea lor78.
În primele zile ale creştinismului, atunci când persecuţiile îi vizau atât pe conducători cât
şi pe discipolii cei mai umili, şi când întemniţarea putea fi soarta oricărui ucenic credincios, era
normal ca grija pentru cei închişi să fie o îndatorire scumpă, cu toate că, de cele mai multe ori,
cei care veneau să-i vadă şi să-i încurajeze pe creştinii din închisori, plăteau prin a deveni ei
înşişi părtaşi la pedeapsa acelora, şi sortiți mai întotdeauna, unei morți martirice.
Astfel, se poate spune că Biserica n-a uitat niciodată uriaşa responsabilitate pe care o are
faţă de cei din închisori, chiar dacă în unele perioade istorice, mărturia ei nu a fost tocmai
convingătoare. Picturile de pe pereţii unor biserici medievale erau menite să readucă în memoria
mulțimilor neștiutoare de carte, învățăturile de bază ale credinţei creştine. Între scenele expuse,
adeseori se află una care înfăţişa cele şapte fapte ale milei creştine, printre care, evident, era şi
cercetarea şi ajutorarea celor închişi. Un astfel de exemplu îl găsim între scenele zugrăvite pe
pereţii Bisericii din Pickering, din secolul al XV-lea, unde deţinutul poate fi zărit uităndu-se
printre gratii la vizitatorul său79 .
Au fost vremuri în care, cârmuitorii "veacului acestuia", au despuiat abuziv Biserica de
acest drept şi îndatorire sacră (perioada persecuţiilor anticreştine, ori cea a totalitarismului
comunistateist). Au fost vremuri când, mormanul de corupţie umană din dosul gratiilor, părea
nedenm de lucrarea evanghelistului. Cu toate acestea, Dunmezeu a avut grijă ca, într-un fel sau
altul, mesajul Evangheliei lui Hristos să pătrundă în închisori în fiecare veac'". Astfel, cuvântul
lui Dunmezeu a pătruns aici odată cu întemniţarea unor oameni evlavioşi. Nu-i menţionăm decât

77
Dr. Antonie Plămădeală, Op.cit. p. 178.
78
Ibidem, p. 179.
79
Gheorghe Florian, Psihologia penitenciară, p. 88.

35
pe Iosif şi Ieremia, în perioada Vechiului Testament, pe Ioan Botezătorul, Petru, Ioan, Pavel şi
Sila, în cea a Noului Testament. Acestora li se adaugă zecile de mii de martiri din perioada
persecutiilor, a căror unică vină a constat în faptul de a fi ascultat mai mult de Dumnezeu decât
de oameni. Exhortatia paulina: "aduceti-vă aminte de cei închişi, ca şi cum aţi fi închişi cu ei;
aduceţi-vă aminte de cei ce îndură rele, întrucât şi voi sunteti în trup' (Evr. 13, 3), nu-i vizează
însă numai pe "sfinţii inchisorilor', adică pe cei care, asemenea celor enumerati mai sus, suferă
pe nedrept, ci pe toţi oamenii, buni sau răi deopotrivă, căci, Dunmezeu, "voieşte ca toţi oamenii
să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină"(l TIm. 2, 4) şi ''El face să răsară soarele
peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi' (Mat. 5. 45)80.
Consecventă vocaţiei sale rnisionare, Biserica nu vrea şi nici nu poate să-i renege pe cei
din închisori, aşa cum o face societatea civilă. Pentru cei aflati în libertate, următoarele cuvinte
ale lui Oscar Wilde, trebuie să constitute un permanent memento: "citind istoria ... te scârbeşti
complet nu de crimele pe care le-au săvârşit cei răi, ci de pedepsele pe care le-au administrat
cei buni"81. Este drept că unii delincvenţi au ajuns la o vădită stare de degradare morală, însă cu
toate acestea, "chipul' lui Dumnezeu din ei n-a dispărut, şi deşi faptele lor pot fi calificate uneori
drept inumane, ei rămăn totuşi, pe mai departe, oameni.
Preotul trebuie să se îndrepte către cei din închisori, tocmai pentru că şi cei de aici sunt
oameni, exact ca şi cei de afară. În mesajul său, câtre toţi cei aflaţi în penitenciare şi în instituţiile
de reeducare, mesaj prilejuit de sărbătorirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, patronii tuturor
instituţiilor de acest gen din ţară, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, spunea: "Ne îndeamnă
la această, chemarea la dragoste frăţească pe care ne-o face Mântuitorul Hristos. căci, fiecare
om, bun sau rău. credincios sau mai puţin credincios. stăpânit de virtuţi sau stăpânit de patimi,
este zidit de către Dumnezeu. Cel în Treime lăudat. ca purtător intru sine al chipului Său Cel
Sfânt (Fac. 1, 26)82. Ne îndcemnă însuşi Mântuitorul Hristos, Cel care. adeseori a arătat o grijă
deosebită celor aflaţi in suferinţele aduse de păcat în suflete, condamnând întotdeauna păcatul şi
nu pe om. chemându-ne şi pe noi la înţelegerea celui aflat în această robie, în aşteptarea
întoarcerii la sine. şi societate, la Dumnezeu şi Sfânta Sa Biserică (Luc. 15, 17-20),,. Patriarhul
arată apoi că, “în calitatea noastră de învăţători şi doctori ai sufletelor. calitate ce decurge din
Sfânta Taină a Hirotoniei, "ne simţim obligaţi ... să cercetăm aceste suflete. în care lucrează

80
Ibidem, p. 86.
81
Ibidem. p. 86.
82
Teoctist, Mitropolitul , Pe treptele slujirii creştin, Editura Mănăstirea Neamţ; 1980, p. 18.

36
ecum mustrările conştiinţei - judecătorul nevăzut şi pururea veghetor, din om - şi gândul
îndepărtării de la legea strămoşească, de principiile morale ale crestinismului şi ale neamului
nostru, pentru că pocăinţa, durerile şi lacrimile de astăzi, pot să insemne - şi trebuie să insemne
- îndreptarea de mâine, revenirea în mijlocul familiei, în societatea românească şi în Biserica
noastră “83.
Orice bun psiholog, ştie că profesiunea îşi pune amprenta asupra celui care o practică şi
ca cei care lucrează în mediul penitenciar sunt pândiţi de pericolul de a vedea mai mult "răul din
om", Virgil Gheorghiu afirma în stilul său inegalabil:' "Poliţiştii caută în fiecare fiinţă umană un
ucigaş,' înţeleptul şi filosoful caută în fiecare ucigaş o fiinţă umană. Noi, creştinii, căutam pe
Dumnezeu în fiecare persoană.:. chiar şi în ucigaş. Şi fiecare dintre noi va găsi ceea ce caută:
politistii îşi vor găsi ucigaşul, filosofii îşi vor găsi fiinţa umană; iar noi, noi il vom găsi pe
Dumnezeu în fiecare persoană"84.,Din acest motiv, preotul trebuie să reamintească tuturor celor
care lucrează cu deţinuţii, datoria de a descoperi în ei fiinţa umană creată după chipul lui
Dumnezeu.
În vremurile de demult, închisorile aminteau de iad. Gemetele deţinuţilor, care se înteţeau
pe măsură ce loviturile de bici făceau să ţăşnească sângele; suspinele femeilor care rosteau
blesteme înăbuşite în pernele lor; pruncii tipănd înnebuniţi de singurătate, cu greu puteau face pe
cineva să creadă că Hristos ar fi fost prezent acolo şi aceasta, pentru că noi L-am asociat pe Iisus
cu liniştea, cu blândetea, cu pacea şi armonia care trebuie să domnească în Biserică şi L-am
juxtapus valorilor morale conventionale.Ne aşteptăm să-L găsim între cei virtuoşi şi Îl căutăm
numai în faptele generoase ale sfinţilor, uitând adesea că El este prezent mai ales "în locul unde
lacrima se naşte'.

3.2. Principii fundamentale ale consilierii spirituale în penitenciare

1. Viaţa trebuie să aibă un sens esenţial . Dincolo de activităţile cotidiene vitale doar
pentru existenţa efemeră , Sfântul Apostol Pavel arată că , scopul existenţei umane este căutarea

83
Ibidem,p 18
84
Vlăsceanu Lazăr, Metodologia cercetarii sociale: metode si tehnici, Bucuresti: Editura Stiintifică si
Enciclopedică, 1986, p. 102.

37
şi găsirea lui Dumnezeu , neînţelegerea sensului vieţii generează stării depresive , angoasă şi
tulburări .
2. Speranţa de schimbare, încrederea în Dumnezeu şi Cuvantul Lui , temeiul speranţei ,
sunt toate , promisiunile lui Dumnezeu în Hristos . Trebuie ascultat cu răbdare şi apreciate doar
lucrurile bune .
3. Folosirea rugăciunii şi a postului - conştientizarea valorii lor pe temeiul biblic.
4. Dinamica biblică a consilierii duce la schimbare prin disciplinare .
Am putea adauga aici, că în practica consilierii spirituale si lmbajul este foarte
important85. Ce spunem, ce repetăm , poate duce la inducerea unei atitudini . Limbajul emoţiei şi
al acţiunii . Limbajul consiliatului , adesea este emotiv, lacrimogen , trebuie rupt acest cerc
vicios prin înţelegerea percepţiilor biblice ale necesităţilor mântuirii şi a siguranţei ce derivă din
încrederea în Dumnezeu (educaţia din copilărie, abuzuri sexuale, violuri, droguri, etc.) 86 toate
acestea lasă amprente puternice şi duce la dereglări psihice.
Atitudinea este iarasi un tipar de gândire ce influenţează puternic comportamentul.
Păcatul este problemă . De aceea , consilierea spirituală este un război complex.Si
binenteles ca scopul este ca penitentul sa ia cele doua decizii orientate spre Dumnezeu; cele
doua stilui de viata prin care sa-s puna intrebarea ,,Cine eşti Doamne?", ,,Ce vrei să fac?" Sfinţii
Părinţii spuneau : ,Nu păcătosul trebuie urât, ci păcatul care a pus stăpânire pe întreaga sa
fiinţă ". Păcatul este cel care le întunecă raţiunea şi le slăbeşte voinţa, îi face pe mulţi să
săvârşească tot felul de fapte josnice, ajungând până la a fi pedepsiţi şi privaţi de libertate .
Tocmai de aceea, se cuvine ca acestor persoane să le acordăm o atenţie deosebită , ajutându-i să
se reabiliteze şi să pornească pe drumul cel bun .

85
Bădescu Ilie, Op.cit. p. 35.
86
Ibidem, p. 32.

38
3.3. Metode pastorale folosite de Capelanul din penitenciar

3.3.1. Carantina

Preotul închisorii are datoria de a-i intervieva pe toţi noii deţinuţi, imediat după intrarea
lor în penitenciar. Momentul recepţiei, devansează alte îndatoriri ale capelanului nu doar în
ordinea cronologică ci şi a importanţei. Şi acesta, nu numai din motive practice, administrative.
Este vorba de acel prim pas pe care slujitorul lui Dumnezeu este obligat să-l facă în virtutea
chemării sale87. Nu ne putem complace într-o stare pasivă, de expectativă, de vreme ce
Mântuitorul ne-a poruncit explicit: „Mergeţi şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura”. (Marc.
16, 15). Căci, dacă din pricina neglijenţei sau a comodităţii noastre, misiunea Bisericii suferă,
putem fi etichetaţi pe bună dreptate, „slugi netrebnice”. Întrucât este vorba de primul nostru
contact cu noul venit, impresia creată acum va persista cu siguranţă88.
Acest moment constituie premisa tuturor întâlnirilor viitoare dintre capelan şi deţinut.”El
va constitui un adevărat punct de referinţă. Adeseori capelanului îi este dat să audă : <<când am
intrat aici, mi-aţi spus…>>. Este momentul risipirii oricărei confuzii sau suspiciuni, al zidirii
unei încrederi depline, bazată exclusiv pe interesul real şi binele personal al deţinutului. Nu sete
totuna dacă acesta va descoperi în noi pe Hristos, sau pe un birocrat oarecare; pe Samarineanul
milostiv, sau pe unul dintre slujbaşii care îşi îndeplinesc în mod conştiincios, dar stereotip
datoria”89. “Momentul cel mai potrivit pentru prima întâlnire, timpul în care cuvântul capelanului
are şanse maxime să prindă rădăcini, ideal pentru stabilirea unei legături personale durabile, care
nu poate fi realizată în cadrul formal al recepţiei oficiale, este sfârşitul primei zile petrecute în
penitenciar. O discuţie simplă, aflarea grijilor care-l frământă, asigurarea de întregul său sprijin,
un cuvânt de încurajare, toate acestea îl pot face pe om să creadă că slujirea Bisericii nu cunoaşte
limite şi că ea este gata întotdeauna să-i întâmpine pe fii săi” 90. Această întâlnire, într-o atmosferă
neîngrădită, poate produce o mare impresie asupra deţinuţilor, impresie ce nu poate fi creată în
nici una dintre întrevederile oficiale.

87
Ibidem,, p. 33.
88
Ibidem, p. 33.
89
Insp. Principal de penitenciar Ioana Morar, “Strategia Națională de Reintegrare Socială”, în revista de Ştiinţă
Penitenciară, Editată de Direcţia Generală a Penitenciarelor din România, nr. 3-4, Bucureşti, 1998, p. 34.
90
Ibidem, p. 35.

39
Cu excepţia cazurilor de recidivă, “primele zile în penitenciar, sunt o perioadă de
acomodare, în care deţinuţii sunt alimentaţi cu tot felul de informaţii legate de regulamentul şi
programul zilnic al instituţiei. Este bine ca acum, capelanul să aducă la cunoştinţa noilor veniţi
programul serviciilor religioase, precum şi disponibilitatea sa de a le oferi ajutorul în orice
împrejurare . Tot acum , preotul le mai poate oferi o Biblie sau Noul Testament (dacă celulele nu
sunt prevăzute cu câte un exemplar), o carte de rugăciuni, o iconiţă, etc., în funcţie de
posibilităţile materiale ale oficiului sau şi predispoziţia manifestată de cei intervievaţi. Despuiaţi,
frustraţi până şi de cele mai intime lucruri şi legături personale, cei mai mulţi vor fi bucuroşi să
plece de la prima lor întâlnire cu preotul, cu ceva în mână, fapt care” 91, nu le va crea numai
impresia că au ceva al lor, ci care prin natura sau consistenţa celor primite le va uşura senzaţia
însingurării. Un dar făcut în asemenea împrejurări înseamnă altceva decât o distribuire
impersonală .
Carantina fiind un moment important în derularea raporturilor ulterioare dintre capelan şi
deţinuţi, este bine ca toţi noii veniţi să fie contactaţi cât mai curând, fapt pentru care capelanului i
se va pune la dispoziţie o listă completă a acestora, precum şi un spaţiu adecvat acestui scop. Cu
această ocazie, capelanul vă caută să afle care este starea normală şi spirituală a celor veniţi,
înregistrându-se constatările făcute, pentru a avea o evidenţă cât mai elocventă asupra evoluţiei
lor subsecvente. Din rapoartele anuale ale Comisiei Închisorilor din Anglia, reiese că „fiecare
deţinut este intervievat cu ocazia recepţiei şi este rugat să sugereze<<… care este calea cea mai
bună în care poate fi ajutat”>>. Un capelan mărturisea: << Consider că cercetarea oamenilor cu
ocazia recepţiei este un aspect foarte preţios al activităţii noastre. Aceasta ia timp, dar este
răsplătită din plin prin stabilirea de la bun început, a unei legături fireşti şi prieteneşti între
capelan şi deţinut >>”92.
Ea constituie fundamentul întregii lucrări spirituale a capelanului. Din Rapoartele
închisorilor pe anul 1957 avem informaţii că, în această perioadă, în sistemul penitenciar britanic
s-a introdus procedeul ca la înrolare capelanul să–i întâlnească şi să se adreseze în bloc noilor
veniţi, în sectorul înrolărilor, lucru care pare să fi constituit un bun prilej pentru el de a se
prezenta şi de a da tonul viitoarelor contacte93.

91
Ibidem. p. 35.
92
Ibidem,p. 38.
93
Ibidem, p. 39.

40
Cu această ocazie, este foarte posibil ca unii deţinuţi să se declare fără religie . În urma
întrevederii, capelanul va constata că în realitate , ei nu sunt totalmente necredincioşi, ci posedă o
credinţă amorfă, fiind lipsiţi doar de o educaţie religioasă temeinică.

3.3.2. Vizita la celulă

Contactul personal inaugurat în momentul recepţiei continuă cu vizita celulară. Aceasta


poate fi socotită pe baza întregii activităţi a capelanului 94. Prezenţa şi deschiderea capelanului
faţă de nevoile păstoriţilor lui, este de o importanţă covârşitoare. Adeseori, pentru a-i aduce pe
unii la Hristos, este bine ca „omul lui Dumnezeu „ să mai strea printre ei, devenind prietenul lor
necondiţionat, care este gata să le ofere sfatul şi ajutorul în toate problemele materiale şi
spirituale pe care le au. Vizitele pot fi efectuate fie la iniţiativa capelanului fie la cererea
deţinutului.
Se cuvine ca cei dintâi vizitaţi să fie bolnavii din infirmerie sau spital precum şi cei
izolaţi disciplinar. “Aceştia trebuie cercetaţi săptămânal, dacă nu chiar mai des, fără însă ca
ceilalţi să fie neglijaţi. Capelanul este în general un musafir bine primit chiar dacă în celulă
<<locuiesc>> doi sau mai mulţi deţinuţi. La noi, unde predomină sistemul în comun , datorită
imposibilităţii practicării vizitei celulare personale, aceasta se transformă într-o primire
(audienţă) a deţinutului la biroul capelanului”95.
Contactul personal al capelanului cu deţinuţii nu poate fi înlocuit cu nimic. El se distinge
în întreaga sa activitate ca esenţial şi deosebit de preţios. Acesta îi oferă ideale posibilităţi de
exercitare a dimensiunii pastorate a activităţii sale.”Într-un aşezământ închis de felul acesta, sunt
sigur că numai prin vizita celulară capelanul poate stimula şiţine în viaţă acele calităţi şi
înclinaţii personale care, datorită faptului că îl protejează pe om împotriva sentimentului de
totală înregimentare, îl feresc de a se identifica cu o „clasă a deţinuţilor 96” şi păstrează baza,
atâta câtă mai există pentru regenerarea lui viitoare.”. Dincolo de impactul asupra deţinuţilor,

94
Ea se aseamănă vizitelor pastorate efectuate periodic familiilor de către preotul de enorie. Asemănarea vizează
desigur, acele parohii rurale mici şi mijlocii, în care preotul mai poate uza de această formă de pastoraţie şi nu de
unităţile gigantice din mediul urban, unde această practică pare, din nefericire, să fi apus demult.
95
Ibidem, p. 38.
96
Ibidem, p. 31.

41
vizita celulară oferă capelanului prilejul unui continuu memento a faptului că el lucrează cu
oameni.
Întrevederile particulare pot dobândi o valoare deosebită. Desigur, nu este chiar simplu să
găseşti un subiect comun de conversaţie, dar odată aflat, se poate trece la o temă serioasă 97.
“Pornind de la discuţii banale legate de înclinaţii, pasiuni , activităţi sportive etc., se poate ajunge
la probleme fundamentale cum sunt: viaţa de familie, pregătirea profesională şi îndeosebi, cele
de suflet. Până şi convorbirile centrate pe cele mai mundane subiecte oferă posibilitatea unei
proiecţii spirituale şi experienţa a dovedit că în astfel de împrejurări, preotul poate găsi ogorul în
care să semene sămânţa cea mai bună a cuvântului lui Dumnezeu care să aducă roade la vremea
potrivită. Este indicat să păstrăm o evidenţă a interviurilor şi consemnări în legătură cu cele
discutate, astfel încât la următoarea întâlnire să putem relua firul discuţiilor”98.
Întâlnirea personală cu cei aflaţi în celulă, oferă acestora din urmă şansa de a-şi mărturisi
dificultăţile, complicaţiile dar şi opiniile, şi, implicit, dau capelanului posibilitatea de a-i
cunoaşte dincolo de suprafaţă. Acum se descoperă gândurile, caracterul precum şi problemele
fundamentale ale deţinuţilor, întrezărindu-se măsurile ce se impun. Vizita,împreună cu tot ceea
ce incumbă ea, reclamă din partea capelanului multă răbdare, perspicacitate şi înţelepciune.
Acesta trebuie să asculte cu înţelegere toate necazurile reale sau imaginare ale deţinuţilor,
sfătuindu-i în acelaşi timp, să aleagă o cale mai bună în viaţă şi să devină cetăţeni utili şi supuşi
legilor societăţii. Cunoscând problemele majore cu care se confruntă, capelanul le poate oferi
ajutorul. Multă vrajbă şi neînţelegere a fost îndepărtată prin mijlocirea preotului capelan. „O
scrisoare către patron , prin care se cere păstrarea slujbei unui deţinut, sau una prin care să se
solicite amânarea obligaţiilor privind plata ratelor la anumite cumpărături, au adus uşurarea
multor persoane… Mai presus de toate beneficiile materiale aduse astfel omului, acesta îşi va da
seama că preotul este interesat de întreaga lui viaţă şi nu numai de sufletul său. De aici, până la
adevărurile mai profunde despre Hristos, Stăpânul întregii vieţi şi despre comuniunea Bisericii
nu mai e decât un pas”99.
Principalele griji ale deţinuţilor de azi, alături de cele strict materiale, par să fie cele de
ordin material, relaţional şi emoţional (probleme legate de căsnicie, devieri comportamentale,
moartea celor dragi). Ele reclamă o soluţie sau cel puţin ajutor şi se cer îndelung discutate. Un

97
Ibidem, p. 32.
98
Pr. Prof. Dr. Grigorie Marcu, art.cit, p. 25.
99
Pr. Dr.. Pop, Olivian, Misiunea Bisericii în penitenciar, p. 60.

42
oarecare capelan mărturisea: „ în şi prin intermediul convorbirilor individuale, am descoperit că
mulţi bărbaţi, în ciuda greşelilor şi a slăbiciunilor lor, păstrează un sentiment spiritual şi o
dorinţă de a face binele… Din discuţiile avute cu deţinuţii mai tineri, m-am convins mai mult ca
oricând că, una dintre cauzele criminalităţii este îndărătnicia unui număr mare de părinţi , în
legătură cu practicarea oricărei supravegheri în materie de religie şi comportament. Părinţi îşi
lasă copiii să-şi aleagă singuri religia, să hotărască ei înşişi dacă vor merge sau nu la Biserică
sau la şcoala de Duminică… şi să-şi găsească propriile standarde (modele) de bine şi rău.
Deteriorarea calităţii comportamentului izvorăşte din lipsa unui model absolut în viaţă… La fel
de serios, este refuzul unor părinţi moderni de a exercita orice fel de constrângere în probleme
de conduită, pe motiv că ar putea avea repercusiuni în plan psihologic”100.
Într-adevăr în zilele noastre, mulţi părinţi manifestă o indulgenţă exagerată (adevărat
libertinism) în ce priveşte conduita copiilor lor. Atâta timp cât tinerii nu sunt învăţaţi să
muncească cinstit şi să aştepte prea multe fără să ofere nimic, nivelul lor comportamental nu
poate fi îmbunătăţit.
Vizita celulară în închisorile noastre comportă un aspect particular. Cu zece sau chiar
treizeci şi cinci de camarazi în celulă, e dificil să obţii un oarecare grad de intimitate. S-a
constatat că, în aceste condiţii, deţinuţii îşi deschid mult mai repede sufletul în oficiul
capelanului decât în celulă. În cazul femeilor, este bine ca discuţia să aibă loc în văzul, nu însă în
auzul unui angajat101.
Uneori, preoţii din afară vin să cerceteze enoriaşii aflaţi în stare de arest. Un astfel de
preot spunea: „doresc să-i tratez pe cei din închisoare ca parohieni, aşa cum de astfel sunt
datorită şederii lor temporare în parohie şi să dau mărturie despre această relaţie în orice fel
posibil102”.
Capelanul va mijloci o astfel de întâlnire. Vizita poate avea loc în biroul lui şi chiar în
prezenţa acestuia. Astfel de vizite pot fi deosebit de folositoare deţinuţilor, ele furnizând
capelanului o mai profundă înţelegere a celor pe care îi păstoreşte şi a familiilor lor. „ Am
continuat să facilităm accesul clerului parochial pentru a-şi vizita <<turma>> în închisoare şi,
în consecinţă, s-au stabilit un număr de contacte utile între capelan şi parohia de denominaţiune
care manifestă interes pastoral. Din participarea capelanului la cererea deţinutului la astfel de

100
Ibidem, p. 62.
101
Ibidem, p. 65.
102
Pr. Prof.. Dr. Octavian Pop, Specificul Pastorației în închisori, Editura Tradiției, Bucureşti, 2003, p. 9.

43
vizite, a rezultat un număr destul de mare de contacte utile”103. Acţiunea conjugată a capelanului
şi a parohului are o mare valoare practică în ce priveşte influenţa ei asupra deţinuţilor.
Dimpotrivă, lipsa de cooperare a celor doi riscă să ducă la pierderea credibilităţii instituţiei
înseşi. „ Atunci când îi întreb pe cei nou veniţi dacă parohul obişnuieşte să-i viziteze acasă,
primesc aproape întotdeauna un răspuns negativ , fapt care dezvăluie trista stare de lucruri în
parohii”, mărturiseşte un capelan Capelanul poate impune ritmul colaborării cu parohul în
beneficiul deţinutului. La eliberare, el poate recomanda un pe ex-deţinut, rugând pe paroh să-l
aibă în vedere, să-l viziteze acasă, etc.

3.3.3. Slujbele divine oficiate în Capela penitenciarului( Sf. Liturghie, Vecernia,


Utrenia etc.)

Valoarea slujirii preotului în penitenciar este strâns legată de natura relaţiilor statornicite
între el şi ceilalţi angajaţi, pe de o parte şi între el şi deţinuţi, pe de altă parte .
Raporturile interumane sunt esenţiale în orice instituţie socială (şcoala, spital, fabrica, parohie,
etc.), cu atât mai mult într-una penala (care tinde să fie totala), bazată din capul locului pe una
strict subordonare.
Sistemul penitenciar presupune o muncă intensiva. În statele avansate, raportul numeric
dintre angajaţi si deţinuţi este de aproximativ 1 la 3. El trebuie să-i cunoască şi să colaboreze în
primul rând, cu funcţionarii mai importanţi dar, in acelaşi timp, să-i respecte pe toţi ceilalţi.
Desigur că activitatea capelanului este orientată în primul rând spre deţinuţi dar, deoarece
capelanul este preotul instituţiei, slujirea lui nu poate face abstracţie de ceilalţi care ostenesc aici.
El va fi gata să ofere asistenţă spirituală tuturor celor care îl caută 104. “Cultivarea, instaurarea şi
menţinerea unor relaţii sănătoase cu toată suflarea penitenciarului, constituie cheia succesului
întregii activităţi a capelanului . Relaţiile sale cu personalul închisorii pot fi de natură parental-
filială, însă în unele cazuri sau situaţii, acest gen de raportare poate deveni indezirabil fiind
preferabil unul de natură colegială”. Capelanul este în acelaşi timp, coleg cu ceilalţi membrii ai
personalului şi această relaţie poate aduce după caz, mari beneficii sau pagube deţinuţilor.

103
Ibidem, p. 18.
104
Ibidem, p. 18.

44
Fiecare penitenciar are un director răspunzător de bunul mers al întregului mecanism:
Îngrijirea şi securitatea deţinuţilor, implementarea politicii oficiale, folosirea procedeelor
disciplinare, desfăşurarea personalului etc. Capelanul trebuie să întreţină strânse relaţii de
colaborare, înainte de toate cu directorul penitenciarului.Acasta legatura cu conducatorul
penitenciarului trebuie sa aiba ca scop reintegrarea detinutilor. Conform Protocolului din 1993,
încheiat între Ministerul Justiţiei şi Patriarhia Română105
Prin reintegrare socială a deţinuţilor înţelegem reinseţia acestora îndiferitele componente
ale vieţii sociale astfel încât aceştia să nu mai recidiveze.
Prin manifestări cu caracter religios desfăşurate în penitenciar se înţeleg toate acţiunile
derulate de preotul capelan al unităţii de detenţie (slujbe, utreni, vecernii, spovedanii, maslu, etc.)
ai căror destinatari sunt condamnaţii.
“Prin acest proces de operaţionalizare conceptuală avem posibilitatea de a ajunge la
„semne” observabile şi măsurabile cu ajutorul cărora pot fi caracterizate unităţile sociale şi
calităţile acestora. Conceptul de reintegrare socială este susceptibil de a fi operaţionalizat aşa
cum se poate observa în tabelul de mai jos:

Conceptul Dimensiuni Indicatori


Familială Situaţie familială
Ocupaţională Situaţie ocupaţională
Locativă Situaţie locativă
Reintegrarea socială a Comunitară Grad de coeziune şi
foştilor deţinuţi apartenenţă la grupul de
vecini şi prieteni

Religioasă Grad de activism religios

Conceptul Dimensiuni Indicatori


Utrenii şi vecernii Nr. participări
Sfanta Liturghie Nr. Participări”
Acatiste Nr. participări
Manifestările religioase Slujbe religioase Nr. participări
derulate cu deţinuţii Spovedanie şi împărtăşanie Nr. participări
Rugăciuni Nr. rugăciuni
Discuţii şi consilieri Nr. discuţii şi consilieri
105
Protocol cu privire la acordarea asistenţei religioase în unităţile subordonate Direcţiei Generale a Penitenciarelor
şi statutul preotului de penitenciar”, încheiat între Patriarhia Română şi Ministerul Justiţiei, la 21 oct. 1993, art.3,
alin. 2)

45
duhovniceşti duhovniceşti
Respectarea postului Nr. posturi respectate

Serviciul divin. Având în vedere funcţia ontologic dialogică a Sfintei Liturghii, valoarea
ei este inestimabilă, chiar în condiţiile în care strălucirea îi este oarecum umbrită de măsurile de
securitate impuse de sistem. Liturghia oferă posibilităţi pastorale evidente. De aceea, din partea
capelanului, se cere o pregătire minuţioasă atât pentru slujirea propriu – zisă, cât şi pentru
propovăduirea sau „slujirea cuvântului”. Întrucât participarea la Sfânta Liturghie ţinteşte
reintegrarea eclesială deplină a celor prezenţi, capelanul va urmări implicarea lor activă la acest
act, prin promovarea cântării omofone, susţinerea stranei, citirea Apostolului, încredinţarea unor
sarcini administrative, etc.
Este bine ca deţinuţii să nu fie opriţi de a participa la serviciul divin, chiar dacă se află
sub pedeapsă sau internaţi în spital, cu excepţia cazurilor de prohibiţie medicală, a celor care s -
au făcut vinovaţi de perturbarea sfintelor slujbe sau care sunt pasibili de aşa ceva. În cazul în care
comandantul consideră binevenită o astfel de interdicţie, se cuvine ca aceasta să fie adusă la
cunoştinţa capelanului. În situaţii deosebite, atunci când se consideră inoportun ca deţinuţi din
anumite unităţi speciale să participe la slujbele din capela închisorii, acestora li se poate oferi
şansa de a avea servicii religioase în propriile lor unităţi. Doar foarte puţini recidivişti au vreo
legătură cu Biserica. Marea lor majoritate fie că nu au fost la Biserică niciodată, fie că n-au
participat la o sfântă slujbă din copilărie. Cu o astfel de „ moştenire spirituală „ , învingerea
prejudecăţilor împotriva religiei, înlocuirea ignoranţei şi a opoziţiei faţă de învăţăturile
fundamentale ale creştinismului cu recunoaşterea, fie ea cât mai slabă, a legăturii dintre credinţă
şi morală (comportament ), este un real succes.
În unele state apusene, datorită structurii pluriconfesionale a populaţiei din închisori, se
practică întrebuinţarea de către membrii diferitelor confesiuni, a aceluiaşi spaţiu pentru capelă.
Ţinând cont de structura confesională a populaţiei la noi, inclusiv a celei din închisori, precum şi
de importanţa tradiţiei în Biserica noastră, este necesar ca fiecare instituţie penitenciară să fie
prevăzută cu un locaş de cult ortodox. Aceasta va permite săvârşirea serviciilor divine la vremea
potrivită, în conformitate cu rânduielile şi practica Bisericii noastre.
În cele mai multe dintre penitenciarele noastre s-au amenajat capele în spaţii improvizate.
În unele, au început lucrări de zidire a unor adevărate biserici , iar în altele, aceste lucrări s-au

46
finalizat deja. Este greu de estimat faptul de a avea o biserica adevărată, o clădire aparte ,
închinată deţinuţilor , pentru rugăciunea în comun, pentru cea particulară şi pentru meditaţie.
Pentru mulţi deţinuţi, slujbele săvârşite în capela închisorii constituie o posibilitate de a reflecta
în mod serios şi liniştit la aspectele majore ale vieţii. Există o optică generală de a face deosebire
între capelă şi restul închisorii. Capela nu face parte integrantă din închisoare. Deşi cuprinsă în
ansamblul arhitectonic al penitenciarului, ea nu este închisoare! Dimpotrivă, capela contrastează
puternic cu tot restul închisorii. A face din capelă şi slujbele săvârşite aici, o altă formă de
captivitate, înseamnă a le goli de sens. Ceea ce înseamnă biserica parohială în viaţa comunităţii
locale, aceea înseamnă capela în spaţiul penitenciar. Parohul se va îngriji ca serviciile religioase
săvârşite în capela închisorii să nu se deosebească întru nimic de cele din bisericile parohiale, iar
autorităţile se vor strădui să asigure un cadru de desfăşurare cât mai uman, demn de un asemenea
loc, în contrast cu atmosfera de lagăr existentă ca şi cele săvârşite aici, îi ajută pe cei prezenţi să
uite, cel puţin pentru o clipă de gratiile, încuietorile şi grijile din afară. Este singura situaţie în
care adâncirea, înaintarea spre „interiorul „ închisorii, creează senzaţia pasului făcut spre
libertate. Capela oferă deţinuţilor o pregustare a libertăţii finale 106. Cu toată sărăcia, în unele
cazuri chiar lipsa totală a unei educaţii religioase anterioare, prezenţa şi percepţia sacrului în
spaţiul circumscris capelei, marchează puternic personalitatea celor ce pătrund în ea. „Numai în
biserică primim puterea să facem lucrul care ni se cere. Aici bărbaţii şi tinerii pot găsi iertarea ,
pacea minţii, tăria şi speranţa pentru viitor”107.
Trebuie evitată răceala, rutina, formalismul. Prin aspectul ei, biserica trebuie să captiveze
ochiul, urechea şi sufletul.

106
Pr. Prof. Dr.Octavian Pop, Misiunea preotului capelan în unitatea penitenciară, p. 312.
107
Ibidem, p. 300.

47
3.3.4. Spovedania – prilej de pastoraţie şi recuperare spirituală a deţinuţilor

Hristos prin opera Sa, a realizat împăcarea omului cu Dumnezeu. El a putut face lucrul
acesta întrucât a fost nu numai om ci şi Dumnezeu: „Dumnezeu era în Hristos, spune Pavel,
împăcând lumea cu Sine Însuşi”. Acesta, „punând în noi cuvântul împăcării” doreşte, „ să ne
înfăţişăm ca mijlocitori” cerând la rândul nostru oamenilor: „în numele lui Hristos, împăcaţi-vă
cu Dumnezeu”(II Cor. 5, 19-20)108. Capelanul de penitenciar poate fi pe bună dreptate considerat
drept sfetnicul deţinutului pe drumul reconcilierii cu sine, cu semenii (familia, prietenii,tovarăşii
de suferinţă, ofiţerii, funcţionarii, victimele etc.) şi cu Dumnezeu (pocăinţa şi întoarcerea la
Tatăl). O consiliere genuină şi eficientă se poate face mai cu seamă în Taina Spovedaniei,
moment în care sufletul celui credincios este mai sensibil şi mai deschis pentru a primi „sămânţa
cea bună”.
Capelanul poate fi deschis oricând să administreze Spovedania, îndeosebi în vremea
marilor posturi. Dorinţa de a comunica, respectiv de a te confesa, demonstrează intenţia de a–ţi
asuma faptele comise, de a-ţi abandona vechiul mod de viaţă şi de a începe de la capăt. Aceasta
implică luarea unei decizii. A o rupe cu trecutul, a-ţi examina comportamentul peste ani, a
îngenunchea şi aţi mărturisi păcatele săvârşite împotriva lui Dumnezeu, împotriva aproapelui şi
împotriva propriei tale demnităţi de fiinţa umană, este un act moral de curaj. Un capelan
mărturisea: „Nu-i deloc simplu să vorbeşti despre starea sufletească a oamenilor aflaţi într-un
loc ca acesta . Unii sunt mincinoşi desăvârşiţi iar cei mai mulţi sunt jalnic de slabi şi incapabili
de a-şi transpune în fapte intenţiile bune. În ciuda acestui fapt , am fost încurajat în câteva
rânduri de anumiţi bărbaţi care doreau cu adevărat să o ia de la capăt şi, în anumite cazuri, ,
arătau o adevărată penitenţă faţă de trecut . Trebuie să aştepţi până să se întâmple un astfel de
lucru, dar el se petrece chiar mai des decât te-ai putea aştepta. Câţiva s-au mărturisit pentru
prima dată ca un preludiu la un nou început pe care îl consider sincer”109.
Arareori însă, criminalul învederat arată vreun semn de pocăinţă pentru faptele sale. El nu
este nici măcar deprimat atunci când trebuie să satisfacă o nouă sentinţă de condamnare . E greu
să-l convingi pe un recidivist că el este un agent moral liber, cu putere de a alege între bine şi
rău. Recidiviştii vor blama pentru insuccesele vieţii lor, pe toţi şi pe toate mai puţin pe ei înşişi .
Cei mai mulţi par incapabili de a privi spre viitor . Sunt oameni pentru care timpul are doar două
108
Ibidem, p. 305.
109
Ibidem, p. 305.

48
dimensiuni: trecutul şi prezentul, căci viitorul le este acoperit de apatie 110. Pentru cei cu un astfel
de caracter, principala lipsă o constituie educaţia morală şi spirituală, iar rolul principal în
administrarea acesteia îi revine capelanului.

3.3.5. Predica şi cateheza – metode de zidire şi reabilitare sufletească a deţinuţilor

Adresarea trebuie să fie simplă dar convingătoare. Nivelul general de cunoştinţe


religioase al deţinuţilor este în general scăzut, fapt care ne obligă să menţinem la acelaşi
standard elementar şi cuvântul de învăţătură.
Predica cat si cateheza trebuie să fie axată pe probleme fundamentale ale vieţii acestora:
credinţa, curajul, buna – cuviinţă, etc. Există o dorinţă acută de cunoaştere şi înţelegere a
credinţei. Se vrea mai multă învăţătură şi mai puţine sfaturi căci „acea predică mi-a poruncit
mai mult inimii care mi-a luminat mai mult mintea”.
În cazul deţinuţilor căsătoriţi, se constată că aproape jumătate sunt despărţiţi de soţiile
lor,cei mai mulţi trăind alături de o altă femeie111. Descompunerea vieţii de familie, dezvăluie
declinul idealurilor conjugale şi abandonarea valorilor spirituale. Capelanul se poate prevala de
prilejul oferit de predica duminicală, ca să atace cauzele care duc la distrugerea căsniciei. Totuşi,
abordarea acestei probleme în contextul dialogului intim, poate duce la obţinerea unor rezultate
mai bune, datorită sentimentului deosebit pe care îl generează în sufletul fiecărui deţinut în
parte , interesul manifestat faţă de propriul său caz şi propria sa persoană.
Practica invitării unor predicatori din rândul clerului de enorie, poate stimula pe de o
parte interesul deţinuţilor, iar pe de o parte interesul deţinuţilor, iar pe de alta, poate stârni
sentimental responsabilităţii respectivilor preoţi şi ai parohienilor lor, faşă de soarta celor din
închisoare atât pe timpul executării pedepsei, cât şi după eliberare. Nepăsarea este rezultatul
ignoranţei, iar aceasta nu poate fi risipită decât cu ajutorul cunoaşterii. Invitarea unor preoţi
străini poate aduce la cunoştinţa opiniei publice greutăţile principale cu care se confruntă
aceştia112.

110
Insp. Principal de penitenciar Ioana Morar, art. cit. p. 37.
111
Ibidem, p.37.
112
Ibidem, p. 68.

49
3.3.6. Dialogul colectiv şi discuţiile în grupuri de lucru

De un real folos pot fi discuţiile realizate în grupuri, de regulă limitate la un număr mai
mic de participanţi. Ele au şansa să devină profitabile atât pentru capelan cât şi pentru cei care
asistă. Cu siguranţă, vor fi atacate cu această ocazie şi unele dintre cele mai serioase probleme.
Deţinuţii simt şi ei în anumite momente dorul după adevăr şi sinceritate, astfel că, din când în
când, este posibil să asistăm la adevărate mărturisiri de credinţă sau chiar la recunoaşterea
vinovăţiei, cu o francheţe care presupune un real curaj. Multe dintre discuţiile iscate pot fi axate
în jurul temelor abordate în cuvântările ocazionate de programul liturgic al capelei. Astfel de
convorbiri dezvăluie gândurile ascunse care-i frământă pe aceşti oameni precum şi măsura
interesului lor faţă de cele spirituale.
Experienţa ne demonstrează că apelul făcut de la suflet la suflet în spaţiul sacru al
capelei, îşi găseşte răspunsul cuvenit, fapt confirmat de atitudinea plină de respect a deţinuţilor în
timpul serviciului divin

3.3.7. Susţinerea spirituală a deţinuţilor după eliberarea din penitenciar

Preotul Capelanul poate cere conducerii penitenciarului o listă a deţinuţilor care urmează
să fie eliberaţi. Este bine ca acesta să-i vadă pe fiecare în parte înaintea plecării. Din rapoartele
Comisiei Închisorilor din Anglia, aflăm că înainte de punerea în libertate fiecare deţinut trebuia
să se prezinte în faţa unui Comitet, pentru a-şi expune planurile de viitor. Dacă deţinutul era de
acord, se putea lua legătura cu fostul său patron în vederea reangajării, iar în caz de eşec, urma să
se facă tot posibilul pentru găsirea unui alt lor de muncă potrivit. În ziua eliberării ex deţinutului
i se asigurau îmbrăcăminte, hrană, cazare şi tot ceea ce îi era necesar pentru a se descurca până la
primele salarii113. În acelaşi timp era contactat patronul care şi-a asumat oferirea unei slujbe.
Fostul deţinut era pus în legătură directă cu anumiţi clerici, precum şi cu diferite persoane
capabile să-i ofere o mână de ajutor.În raportul său, capelanul închisorii din Nottingham scria: „

113
Pr. Prof. Dr. Pop Olivian, Specificul pastorației în închisori, p. 150.

50
la eliberarea unui deţinut, uneori mai devreme, indiferent de confesiunea lui… Cei mai mulţi
sunt complet în afara oricărei legături cu vreo Biserică....Uneori, prin intermediul clericilor şi
al slujitorilor, obţinem informaţii valoroase pentru Societatea de Ajutoare a Deţinuţilor
Eliberaţi şi pentru serviciul prin asistenţă socială ”114. Capelanul poate recomanda
conducătorului bisericii locale, pe aceea care au arătat interes în activitatea religioasă din
penitenciar şi care doresc să continue această activitate şi după eliberare, în localităţile de
domiciliu. Din acelaşi raport aflăm că pentru aproximativ jumătate dintre tinerii eliberaţi, viitorul
este realmente dificil, lipsit chiar de speranţă, ei neavând o locuinţă la care să se întoarcă, nici
prieteni adevăraţi şi nici tăria de caracter atât de necesară pentru a putea înfrunta viaţa în astfel
de împrejurări. Unii spun că se simt mult mai bine şi mai în siguranţă în penitenciar. Doar
jumătate dintre ei primesc o slujbă sau măcar un ajutor de şomaj, şi de aceea celor mai mulţi le
este greu să se menţină în libertate.
Pentru unii deţinuţi, prezenţa şi lucrarea preotului în penitenciar s-a dovedit a fi
întradevăr mântuitoare. Faptul este relevat în scrisorile primite de capelan după eliberarea unora
dintre ei. Aceştia mărturiseau că în momentul eliberării s-au simţit cu totul alţii decât atunci când
au intrat, că au continuat să cerceteze Biserica, să practice împărtăşirea, Este îmbucurător să auzi
că unii dintre tineri s-au aşezat la casele lor, devenind buni creştini în parohiile lor.
Nu-i mai puţin adevărat că alţii, lipsiţi de familie sau de prieteni adevăraţi nu au nici un
stimulent personal care să-i îndemne să facă binele, neavând nici o motivaţie serioasă – bunăoară
să împlinească speranţele sau să justifice opinia cuiva – lipsiţi de orice fel de încurajare care să-i
ajute, astfel de oameni sunt deja pe cale să reintre în puşcărie înainte de a fi fost eliberaţi
A-i înţelege, a le vorbi pe înţeles şi a-i ajuta în orice împrejurare, pare să fie principala
datorie a oricărui capelan. În multe privinţe lucrarea capelanului de penitenciar este oarecum
nebuloasă şi insuficient definită. Spre deosebire de alţii (ex medicul, gardianul), el nu poate
raporta după o anumită perioadă de timp, că ar fi vindecat ori că ar fi ţinut în custodie, atâţia sau
atâţia deţinuţi. El nu-şi poate demonstra eventualele realizări pozitive, întrucât obiectul misiunii
sale îl constituie sufletul şi mintea deţinuţilor, iar rezultatele muncii sale nu se vădesc de îndată.
Totuşi, dacă preotul capelan poate aduce alinare şi sprijin celor care au nevoie, dacă poate
dezrădăcina amărăciunea şi ura din inimile celor otrăviţi, dacă poate încălzi şi readuce la viaţă un
suflet îngheţat şi necrozat, în aşa fel încât pe viitor omul să devină mai tare şi mai rezistent în

114
Ibidem, p.169.

51
faţa ispitelor sau mai deschis spre semenii săi, va putea oare cineva să spună că lucrarea lui a fost
în zadar? Munca lui este ingrată şi anevoioasă. E ca şi cum ar căuta comorile ascunse în
lepădăturile azvârlite peste bordul unei nave, în neostenita mare a civilizaţiei umane. Cât de bine
i se potriveşte capelanului cugetarea lui Terenţiu: „homo sum, nihil humani a me alienum puto „!
Capelanul rămâne ultimul prieten al deţinutului cel care nu are voie să-l abandoneze niciodată.
Este de datoria lui să-i aşeze în faţa idealului şi să-i sfătuiască să apeleze la mijloacele harului. „
Principala noastră datorie a fost aceea de a dezvolta practica religioasă personală a acolo unde
a existat, de o iniţia acolo unde a lipsit şi de a-i înzestra pe oameni cu un respect mai profund
faţă de Biserică şi credinţă creştină decât cel pe care l-au avut mai înainte”115.
Există dovezi clare ca prin răbdare, prin educaţia religioasă sistematică şi asiduă,
coroborată cu vizita celulară regulată, se poate câştiga încrederea celor mai mulţi dintre deţinuţi.
Graţie poziţiei sale deosebite, capelanul poate cunoaşte şi aduce la cunoştinţa organelor
superioare de decizie, acolo îşi pot găsi soluţionarea, problemele majore cu care se confruntă
deţinuţii. Numai în măsura în care vor constata dorinţa sa de implicare în rezolvarea tuturor
acestora, deţinuţii vor fi realmente interesaţi în mesajul pe care îl transmite în virtutea
„mandatului” pe care i l-a oferit hirotonia.

115
Poenaru Maria, Politica sociala si indicatori sociali, Editura All, Bucuresti 1998; p. 123.

52
Concluzii

Așadar, echipat cu arsenalul metodologic amintit şi făcând uz de mijloacelor duhovniceşti


ce-i stau la dispoziţie, preotul capelan îşi poate asuma în activitatea sa, o perspectivă autentic
creştină, în care, concepţia juridică a vinei este echilibrată în permanenţă, de porunca
evanghelică a iertării. Vinovăţia omului poate fi afirmată de pe poziţiile unei origini de viacuri,
întrucât originea înseşi, poate fi edificată doar pe temeiul Revelaţiei dumnezeieşti desăvârşită în
Iisus Hristos.
Fenomenul vinei trebuie, în consecinţă, considerat şi interpretat din punctul de vedere al
iertării, căci, omul poate fi cu adevărat descoperit, numai în lumina lui Hristos.
Omul este o fiinţă structural conştientă. Astfel, nu numai că are conştiinţă, dar este şi
conştient de propria-i conştiinţă. Omul este conştient de ideile pe care le zămisleşte, de scopurile
pe care le urmăreşte, de lipsurile şi suferinţele sale precum şi de faptul că este muritor. Tot astfel,
în relaţiile cu semenii săi, atunci când săvârşeşte fapte bune, omul este conştient nu numai de
faptele sale ci şi de asumarea ipostazei „făcătorului de bine ”. Conştiinţa de sine obiectivează şi
„sparge”unitatea eului care îşi asumă nenumărate ipostaze centrate în jurul unui rol.
Este demn de remarcat faptul că înainte de a se întoarce la tatăl său şi a se mărturisi ,
acesta traversează o criză lăuntrică ce poate fi descrisă potrivit următoarei succesiuni
evenimenţiale: şi a venit în fire şi-a amintit, a simţit o mare tristeţe, s-a hotărât, s-a întors la tatăl
său, s-a mărturisit şi în cele din urmă, a primit iertarea . Semnificaţia adâncă a pedagogiei
paterne este străină fratelui cel mare, a rămas încremenit în starea de „dreptate”.
Păcatul izolează şi afirmă izolarea omului, în timp ce pocăinţa îl redă comunităţii. Cu cât
o persoană este mai izolată, cu atât puterea păcatului asupra ei este şi mai mare, căci, în
întunericul incomunicabilităţii, acesta îi otrăveşte întreaga fiinţă. În schimb pocăinţa revarsă
asupra penitentului lumina harului dumnezeiesc şi alungă necunoscutul
Constrângerea prin normele de drept, este un mijloc de luptă împotriva relelor, fără
ambiţia metafizică de a stârpi însuşi răul. Ocolirea intenționată dreptăţii sau nesocotirea ei, este o
formă de hrănește răului.
Misiunea preotului de penitenciar nu este doar o lucrare de consolare. Prezenţa Bisericii
în acest spaţiu nu are valoare pur decorativă. Ea nu intenţionează să ofere doar puţină culoare
creştină instituţiei corecţionale, ci să-i transforme efectiv pe deţinuţi, în obiecte penitenciare, în

53
subiecte eclesiale. Reuşita acestui demers antropogeneti, este asigurată de întâlnirea între
dreptate şi iubire în taina ordinii morale. Fără dreptate, iubirea este oarbă, transformându-se în
toleranţă şi, la limită, în regres.
Biserica acceptă „martiriul neasumat” al detenţiei, având certitudinea potenţialului
benefic al acestuia. Conştiinţa vieţuirii într-un spaţiu concentrat îl confruntă pe om cu toate
posibilităţile sale, îl obligă să mărturisească. Reflecţia lucidă îi poate dezvălui întemniţatului la
capătul căutărilor sale, atent supravegheate de un părinte duhovnicesc, cele două alternative:
Dumnezeu sau neantul, viaţa sau moarte.

54
Cuprins

INTRODUCERE……………………………………………………..………………..……...…1
I. MISIUNEA SOCIALĂ A BISERICII DIN PERSPECTIVA TEOLOGIEI
ORTODOXE……………………..……………………………………………………..……......3
I.1. Preliminarii…………………….…………………...………….………………………………...….3
I.2. Obiectivele şi scopul misiunii sociale……………………….………………………………..……6
I.3. Asistenţa socială ca preocupare a Bisericii…………….……………………………………….…9
I.3.1. Asistenţa socială în Biserica primară………....……………………….………….……..13
I.3.2. Asistenţa socială în perioada patristică şi post-patristică…….…………………….…..15
I.3.3. Asistenţa socială în actualitate….………………………………………………………..18
II. ASISTENŢA MORAL RELIGIOASĂ ÎN PENITENCIARE……………………..…..…21
2. 1. Cadrul legal al asistenţei religioase în penitenciarele din România…………………….….….21
2. 2. Aspecte psiho-sociale ale privării de libertate…………………………………………….…….23
2. 3. Responsabilitatea faţă de cei privaţi de libertate – un imperativ divin…………….…………25
III. RESPONSABILITĂŢILE PREOTULUI CAPELAN DIN PENITENCIAR…...……..29
3.1. Profilul moral spiritual al Capelanului din penitenciar……………….………………………..29
3.2. Principii fundamentale ale consilierii spirituale în penitenciare…….…………………………37
3.3. Metode pastorale folosite de Capelanul din penitenciar…………………….………………….38
3.3.1. Carantina…………………….…………………………………………………………....38
3.3.2. Vizita la celulă……………………….………………………………………………...….40
3.3.3. Slujbele divine oficiate în Capela penitenciarului( Sf. Liturghie, Vecernia, Utrenia
etc.)……………………………………………………………………………………………….43
3.3.4.Spovedania – prilej de pastoraţie şi recuperare spirituală a deţinuţilor……………....47
3.3.5. Predica şi cateheza – metode de zidire şi reabilitare sufletească a Deţinuţilor..…..48
3.3.6. Dialogul colectiv şi discuţiile în grupuri de lucru……………………………….….…..49
3.3.7. Susţinerea spirituală a deţinuţilor după eliberarea din Penitenciar…………………..50
CONCLUZI………………………..…………………………………….…………………...…52
CUPRINS…………..……………………………………………………………..………….….54
BIBLIOGRAFIE……..………….……………………………………………..…………….…55
CURICULUM VITAE………………………...………………………………….…………....58
DECLARAȚIE…………..………………………………………………………..………….…59

55
BIBLIOGRAFIE

IZVOARE BIBLICE:
 Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxa, București-
2008
LUCRĂRI , STUDII, ARTICOLE Și REVISTE

 Bădescu Ilie, Metode şi tehnici de cercetare sociologică, Editura Enciclopedică, Bucuresti;


1981.
 Belea, Pr. Nicodim, Chemarea către preoţie, în revista ” Mitropolia Ardealului” , Anul XIV
(1985), nr. 3-4, p. 15-21.
 Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Liturghia după Liturghie, Editura România Creştină, Bucureşti.
 Burke Peter, Istorie si teorie socială, Editura Humanitas, Bucuresti, 1999.
 Constantin, Pr. Prof. Galeriu, Preoţia ca slujire a Cuvântului, în revista Patriarhiei Române
“Ortodoxia”, Anul XXVII (1979), nr. 2, p. 39-41.
 Legea executării pedepselor, nr. 23/1969, respecta prevederile Ansamblului de reguli minime
pentru tratamentul deţinuţilor din 1955
 Legea Nr. 275 din 4 iulie 2006 privind executarea pedepselor si a măsurilor depuse de
organelle indicate în cursul procesului penal.
 David, Diac. Conf. Petru, Preotul ortodox şi propovăduirea evangheliei, în revista Patriarhiei
Române “Ortodoxia”, Anul XXXIV (1981), Nr. 4, p. 427-437.
 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală O.N.U., în 1948,
Regulile minime standard pentru tratamentul deţinuţilor, adoptate de O.N.U. în 1955 şi
Regulile Penitenciare Europene, adoptate în Consiliul Europei, de către Comitetul Director
pe Probleme legate de Crimă, prin Recomandarea 87 (3)
 Floare, Chipea, Ordine socială si comportament deviant, Editura Cogito: București, 1996.
 Florea, Petroniu, Merinde pentru Suflet, Editura Episcop Nicoae Popovici, Oradea 2006.
 Gheorghe, Florian , Psihologia penitenciară , Editura Oscar-Print, Bucureşti, 1996.
 Gheorghe, Florian “Studii psiho-sociologice privind mediul penitenciar, Editura Direcţia
Generală a Penitenciarelor din România, Bucureşti, 1987.

56
 Ioan, Pr. G. Coman , Rolul social al milei creştine la Părinţii Capadocieni, Tipografia
Diecezană, Beiuş, 1945.
 Lazăr, Vlăsceanu, Metodologia cercetarii sociale : metode si tehnici, Editura Stiințifică si
Enciclopedică Bucuresti, 1986.
 Manga, Vasile, Istoric si militar pentru drepturile romanilor transilvăneni, în revista
“Mitropolia ardealilui”, anul XXXV (1990), nr 2, pp. 15-18.
 Marcu, Pr. Prof. Dr. Grigorie, Misiune şi îndatoriri pastorale, în revista “Mitropolia
Ardealului”, Anul XXX (1982), nr. 4-6; pp. 25-30.
 Mărginean, Ioan, Schiţă de indicatori ai calităţii vieţii, în revista „Calitatea vieţii” Editată de
Academia Română, Bucureşti, Anul II (1991), nr. 3–4, pp. 5-10.
 Maria, Poenaru, Politica sociala si indicatori sociali, Editura All, Bucuresti 1998.
 Mihalea, Locot. col. Angela Asistenţa religioasă în penitenciarele româneşti, Editura
Fundaţiei Peniel, Bucuresti. 1998.
 Mircea, Col. Surugiu, Mr. George Vasilescu, Dreptul la informare al deţinuţilor, dreptul la
asistenţă religioasă şi prozelitismul în penitenciare, în revista “Valenţe recuperatorii ale
activităţilor moral religioase”, nr. 1, anul XVIII (1996), pp. 41-46.
 Morar, Insp. Principal de penitenciar Ioana, Strategia Națională de Reintegrare Socială, în
revista de “Ştiinţă Penitenciară”, Editată de Direcţia Generală a Penitenciarelor din România,
nr. 3-4, Bucureşti, 1998, pp. 34-40.
 Octavian, Pr. Prof. Dr. Pop, Specificul Pastorației în închisori, Editura Tradiției, Bucureşti,
2003.
 Octavian, Pr. Prof. Dr. Pop, Buna dispoziţie a preotului de penitenciar, în revista “Lumină şi
Speranţă”, Editată de Centrul de reeducare Găeşti, nr. 1- 6, 2000, pp. 7-12,
 Octavian, Pr. Prof. Dr. Pop, Preotul, în revista “Palatul de Justiţie”, Editată de Uniunea
Juriştilor din România, Bucureşti nr. 8, 2001, pp. 6-11.
 Octavian, Pr. Prof. Dr. Pop, Misiunea Bisericii în penitenciar. Editura Tradiţie, Bucureşti:
2000.
 Octavian, Pr. Prof. Dr. Pop, Misiunea preotului capelan în unitatea penitenciară, Editura
Ando-Tours, Timişoara, 1998.
 Plămădeală, Dr. Antonie, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București.

57
 Revista Lumea credintei, Penitenciarul de maxima siguranta Rahova, mai 2004, pp. 6-9.
 Sfântul Clement Romanul, comentariu la Epistola Către Corinteni, trad. Pr. D. Fecioru, în
“Scrierile Părinţilor Apostolici”, în revista “Mirtopolia Olteniei”, Anul XXVIII (2005), Nr. 3,
pp. 50-67.
 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preoţie, trad de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Sophia
București 2004.
 Stăniloaie, Pr. Pof. Dr. Dumitru, Responsabilitatea creştină, în revista “Ortodoxia”, anul
XVIII (1970) nr. 2, pp. 85-102.
 Stăniloaie, Pr. Prof. .Dr. Dumitru, Mica Dogmatică vorbită, Editura Deisis, Sibiu, 1995.
 Stăniloaie, Pr. Prof. .Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , Bucureşti, 1997.
 Ştefan, Pr. Prof. Alexe, Curente şi tendinţe noi în teologia contemporană , în revista
Patriarhiei Române “Ortodoxia” , Anul XXIV (1977); Nr. 1, pp. 12-15.
 Teoctist, Mitropolitul , Pe treptele slujirii creştine. Mănăstirea Neamţ; 1980.
 Tîrgovişteanul, Vasile, Opera caritativă a Bisericii în primele veacuri creştine, în revista
Patriarhiei Române “Ortodoxia”, Anul XXXIV (1991) , Nr. 2, p. 80-83.
 Zamfir, Elena, Cătălin Zamfir Politici Sociale. România în context european, Editura
Alternative, Bucureşti, 1995.

58
Curriculum vitae

Ianc Mircea-Nicolae
Domiciliat în: ORADEA, Jud. BIHOR, str Canton CFR, Oradea Vest, nr. 115/B
Mobil: 0741 948 785
e-mail: marcyu_nycu88@yahoo.com
Data naşterii: 23.02.1988
Obiectiv: Preot, Profesor
Studii:
2007 – 2011 Universitatea din Oradea, Facultatea de Teologie Ortodoxă
„Episcop Dr. Vasile Coman”, Specializarea Pastorală.
2002 – 2007 Liceul Pedagogic Iosif Vulcan, Oradea
Aptitudini și abilități profesionale:
Conştiinciozitate, temeinicie, perseverenţă, operativitate, mobilitate temperamentală, capacitate
de analiză, obiectivitate, adaptabilitate, disponibilitate pentru a învăţa lucruri noi, capacitate de
organizare.
Limbi străine cunoscute:
Limba engleză, italiană - nivel mediu.
Alte informații de interes:
- capacitate pentru muncă în echipă;
- cunoştinţe de nivel mediu de operare pe calculator;
Declar pe propria răspundere că nu am cazier judiciar şi nu sunt implicat sau cercetat în
cauze penale. Nu sunt membru al vreunui partid politic.

Oradea Semnătura,
____________ _______________________

59
Declarație de autenticitate
a
lucrarii de finalizare a studiilor

Titlul lucrării: CAPELANUL ÎN ÎNCHISORI. TEHNICI ŞI METODE


PASTORALE DE RECUPERARE A DEŢINUŢILOR
Autorul lucrării : Ianc Mircea-Nicolae ……………………
Lucrarea de finalizare a studiilor este elaborată în vederea susținerii examenului de
finalizare a studiilor organizat de către Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității din
Oradea, sesiunea iunie - iulie a anului universitar 2011.
Prin prezenta, subsemnatul, Ianc Mircea-Nicolae, C.N.P: 1880223055094, declar pe proprie
răspundere că această lucrare a fost elaborată de către mine, fără nici un ajutor neautorizat și că nici
o parte a lucrării nu conține aplicații sau studii de caz publicate de alți autori.
Declar, de asemenea, că în lucrare nu există idei, tabele, grafice, hărți sau alte surse folosite
fără respectarea legii române și a convențiilor internaționale privind drepturile de autor.

Oradea,
Data: Semnătura,

60
61