Sunteți pe pagina 1din 2

Duminica a XX-a după Pogorârea Sfantului Duh

Ev. Luca 7, 11-16

În numele Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh.

Preacucernice Părinte professor, dragi colegi.

În activitatea Sa pământeasca, Mântuitorul nostru Iisus Hristos putem spune ca a săvârșit


trei categorii de minuni:

 Asupra oamenilor
 Asupra naturii
 Asupra propriei Persoane

În pericopa evanghelică de astăzi ne este relatată o întâmplare extrem de tristă din viața noastă a
oamenilor. Mulțime multă de popor se adunaseră sa-i fie aproape unei vaduve care tocmai
mergea sa-și îngroape unicul fiu.

Încercăm o meditaţie mai adâncă la acest eveniment: de obicei, la început de viaţă, în


tinereţe suntem mai idealişti în ceea ce priveşte planurile şi scopul vieţii noastre, dar din
nefericire aceste idealuri scad la primele încercări, la întâlnirile cu greutăţile vieţii. Din avântaţi
în planurile noastre devenim oameni abătuţi, descurajaţi, chiar deznădăjduiţi. Devenim cu aripi
tăiate, ca şi oarecând Icar din legendele greceşti. De ce? Oare să nu mai plănuim nici un ideal?
Este o foarte mare diferenţă între planurile noastre şi realităţile vieţii care sunt uneori crude.
Constatarea este însă următoarea: ţinând cont numai de ideal se pare că rămânem suspendaţi
dincolo de realitate fără punerea lor în practică. Renunţând la ideal şi rămânând doar cu
realitatea, aceasta devine pentru noi insuportabilă cu tot ce aduce ea. Cum putem împăca idealul
cu realitatea? Aici constă rezolvarea problemei. Cum putem să rezolvăm această problemă?
Femeia din Evanghelie şi-a făcut şi ea planuri şi cu propriul său copil. Dar realitatea a devenit
aşa de crudă încât i-a stins orice ideal. Fără soţ, fără copil! Ce ideal? Ce planuri mai putea să facă
într-o realitate aşa de crudă când îşi ducea singurul copil să-l îngroape? Dar în acastă realitate
atât de crudă şi întunecată apare o altă realitate de necrezut diferenţiată de realitatea ce o trăia
femeia. Apare realitatea puterii dumnezeieşti, putere peste puterea morţii, putere mai presus de
puterile omeneşti; iubirea lui Dumnezeu care schimbă sensul realităţii crude înviind pe fiul ei şi
dăruind-i din nou lumină idealurilor ei.
Fiul Fecioarei l-a întâlnit pe fiul văduvei. A devenit un burete pentru lacrimile ei și viață
pentru fiul său cel mort. Moartea s-a întors în vizuina sa și i-a întors spatele Celui biruitor.

Hristos l-a înălțat pe cel care cobora în mormânt. Cum a făcut aceasta este spus limpede:
„s-a atins de sicriu și a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te”. De ce nu a fost de ajuns un singur cuvânt
pentru a-l învia pe cel care zăcea mort? Ce a fost atât de greu la aceasta sau la cea dinainte? Ce e
mai puternic decât Cuvântul lui Dumnezeu? De ce nu a făcut minunea printr-un singur cuvânt și
a atins și mormântul? Pentru ca noi, dragii mei, să învățăm că Trupul Sfânt al lui Hristos
mântuiește oamenii. Trupul Cuvântului Atotputernic este Trupul vieții și a fost îmbrăcat cu
puterea Sa. Cum fierul care se atinge de foc devine fier, în adevăratul sens al cuvântului, și își
plinește funcțiile, așa și Trupul lui Hristos are puterea de a da viață și de a birui moartea și
stricăciunea, căci este Trupul Cuvântului, dătător de viață. În marea Sa iubire de oameni
Măntuitorul nu putea să treacă indiferent pe lângă durerea de nemărginit a vaduvei, așa cum
aflăm la începutul acestui capitol ca nu a rămas indiferent nici la rugămintea sutașului care pe
bune dreptate se considera nedem ca Mântuitorul sa-i intre in casa și să-i vindece sluga care era
grav bolnavă. Iată așadar în ce constă iubirea lui Dumnezeu: Chiar dacă suntem nevrednici sa-L
primim El vine cu dragoste să se sălășluiască în noi, bineînțeles dacă Îl primim.

Fie ca Domnul nostru Iisus Hristos să se atingă de noi și să ne mântuiască de lucrarea


răului, de păcatele trupești și să ne unească întru asemănarea sfinților.