Sunteți pe pagina 1din 20

Satul românesc- vatră a plămădirii, păstrării şi promovării conştiinţei naţionale şi

ecleziale româneşti

Istorici si etnologi, precum Nicolae Iorga si Mehedinti Soveja, dascali ai neamului; poeti
si ganditori, precum Octavian Goga si Mircea Vulcanescu, inspirati de una si aceeasi dragoste de
tara; ierarhi si vizionari, precum Andrei Saguna si Nicolae Balan, ai semnelor vremii profeti, au
pus toti in lumina unul si acelasi adevar, care nu este altul decat adevarul insusi al satului
romanesc. Ce vrea sa ne descopere acest adevar, la o rascruce a existentei noastre milenare pe
pamantul strabun? Ne descopera mai intai sensurile prin care se cuvine sa ne definim satul si
astfel sa ne definim pe noi insine. Vorbind despre sat, ne referim la matricea neamului romanesc,
punem in lumina albia istorica a dainuirii lui in istorie si nu mai putin intrezarim linia unui destin
ce tinde sa-si adulmece viitorul. Precum este un fapt de constatare istorica documentara si de
intuitie vizionara, este si un fapt de experienta curenta, iar asupra acestuia din urma se cuvine sa
insistam. Criza vietii satului romanesc, care se traduce prin depopulare, prin instrainarea si
parasirea ogoarelor strabune, prin foamete si saracie, prin nori negri care apasa asupra situatiei
sumbre a satenilor, zilei de maine, anemierea traditiei si inundatia unei culturi din bataia
vantului, nu sunt simple lamentatii fara continut, ci realitati incontestabile. Veniti si vedeti! Fara
a cadea intr-o nostalgie a repetitiei trecutului, suntem obligati a constata rezistenta unei crize a
satului romanesc, atat din punct de vedere practic cotidian, cat si spiritual. Nu este afectata doar
prosperitatea materiala a satului, ci insasi identitatea lui, adevarul lui de doua ori milenar. Pe
drept cuvant s-a spus ca satul romanesc este oarecum rastignit intre idealizare poetica si uitare
practica. Dar mai profund este rastignit intre adevarul traditiei si implicatia tranzitiei, cu un viitor
incert, care produce un sentiment de nesiguranta si necunoscut. In continuare, criza actuala a
satului romanesc este amplificata si de tensiunea existenta intre potentialul de dezvoltare si
neputinta de afirmare! Pamant bogat si oameni saraci! Mult teren si putine mijloace de a-l lucra,
intr-o societate in care tehnologia isi sarbatoreste avantul. Iata din nou adevarul: prin parasirea
traditiei satului romanesc, ne pierdem steaua polara a neamului insusi. Nu vom insista asupra
tuturor cauzelor care ne-au adus pana in fata acestei drame nationale existentiale. Nu vom omite
insa faptul ca, in primul rand, este vorba despre o traditie care ne-a nascut, care ne-a crescut si
prin care am razbatut prin toate catastrofele istoriei si care, fara indoiala, este de natura spirituala.
Nu ne este greu sa demonstram acest lucru, incercand chiar sa vedem cum o reinnoire a
sufletului nostru ancestral ramane singura cale de regenerare a vietii satului, constituind pentru
noi, in conditiile de globalizare in care ne aflam, mai mult decat o sansa de supravietuire, o
chezasie de viitor. Explicatia nu o avem decat intr-o experienta umana generala si anume aceea
ca durerea ne face sa cugetam asupra noastra insine. Intr-adevar, cand intentiile altora iti
urmaresc situatia precara in care te afli, cand tu insuti te indoiesti de propriile tale posibiltati,
intoarcerea la radacinile existentei in care mai zac inca nebanuite puteri neirosite din etnogeneza,
izvoare pe care le putem numi traditie, constituie un autentic mijloc terapeutic. Unde mai putem
afla aceste radacini? Acolo unde mai exista Romania-si ea exista-atunci acolo se mai afla un om
care mai crede in steaua lui polara, intrucat pentru el cerul mai acopera pamantul patriei,
mormintele parintilor mai sunt inca deschise, in grai mai pastreaza inca focul Rusaliilor, iar in
constiinta suprematia miracolului euharistic din etnogeneza, atunci, acolo, zic, se afla sursa
regenerarii satului romanesc.

Reperele reinnoirii spirituale ale satului romanesc.


Desigur, nu se cuvine ca din aceste repere sa facem oarecare metafore, pe care apoi sa cladim
esafodul unei constructii imaginare. Durerea anemierii vietii satului romanesc, ca sa nu mai
vorbim de eventuala lui disparitie, nu poate fi decat o realitate. Este durerea unei grave constatari
pe care o propozitiune a lui Shakespeare o exprima astfel: "este atat de intunecat cerul incat
numai o furtuna il mai poate limpezi". In aceasta furtuna se cuprind atat elemente negative de
rezistenta si chiar opunere in fata raului endemic, cat si elemente pozitive, care privesc reinnoirea
sufletului romanesc insusi. Luand aminte la faptul ca vorbirea despre o criza a vietii satului, la
baza acesteia se afla alte trei crize ale omului de astazi: criza constiintei morale moderne, criza
familiei contemporane, ca si criza in care au intrat toate natiunile vremii noastre. Dintre acestea
trei, criza familiei pare a fi cea mai semnificativa, daca e sa o referim la realitatea obstei satesti,
in care se oglindesc tarele sociale pe care le-a adus cu sine secularizarea si pe care o traim pe viu.
Toti cercetatorii onesti constata ca, in noul ansamblu al existentei noastre nationale, pot fi
enumerati o multime de factori care contribuie la slabirea vietii familiale, vizand casatoria
asezata pe principiul sterilitatii sistematice si gasind un sprijin, o cultura laica ce sprijina
colaborarea adulterului si a divortului, a pornofiliei si a coruptiei, dar mai ales a pruncuciderii.
Ce face Scoala, ce fac celelalte institutii publice si chiar ce face Biserica in vederea suprimarii
nefastei "planificari a familiei", cand se stie atat de bine ca, pe una si aceeasi albie, aceasta
planificare curge impreuna cu actiunea pruncuciderii generalizate, chirurgicale si hormonale?
Rezultatele acestei actiuni, ce nu se observa eclatant in mediul urban, sunt parca inregistrate
ostentativ in mediul rural. Ne mai mira oare aceea ca tinerii nostri care si-au pierdut radacinile isi
cauta drum prin strainatate? Dupa ce ne tradam zestrea biologica, comoara si ea nestemata a unei
avutii spirituale, nu ne este usor sa ne vindem pamantul parintesc? Cand satul in care ne-am
nascut ajunge sa poarte urmele unui dezastru, se mai pastreaza in noi sentimentul bucuriei de a
ne simti pe acest pamant acasa.? Ne-am raportat numai la unul dintre agentii care submineaza
temelia existentei noastre milenare, de a carui agresivitate suntem mai direct responsabili, dar
asupra mai multora vom reveni. Ce vrea sa insemne insa raportarea noastra la factorii pozitivi
care sa actioneze in directia unei refaceri iminente a vietii satului, care urmeaza sa fie o reinnoire
a acestei vieti, adica sa fie, cum am mai spus, un mijloc terapeutic la care sa apelam in
momentele de fata? Raspunsul este acesta: sa ne intoarcem la noi insine, la radacinile noastre
etnice, sa ne apropiem de ceea ce constituie samburele nealterabil al comunitatii noastre de cuget
si simtire, sa redescoperim tezaurul unei traditii sfinte, care e in masura sa ne ridice deasupra
vicisitudinilor istoriei. Traditia despre care vorbim, nu este numai o cale de acces, ci puterea ce
ne imprumuta forta unei infaptuiri. Fara indoiala ca aceeasi putere se cuvine sa ne arate ca
suntem pe drumul cel bun, demonstrandu-ne si asigurandu-ne, astfel ca, o actiune de asemenea
valoare nu reprezinta o simpla creatie a vointei noastre, ci un imperativ divin.

Punctul nostru de plecare il constituie familia, asupra crizei careia ne-am raportat mai mult pana
acum. Se repeta necontenit, si inca partea specialistilor in materie, formula: "familia este celula
societatii". Chiar daca nu este cazul sa scoatem din uz aceasta formula, se cuvine insa sa-i
aducem completarile de vigoare.

Familia adevarata, care isi pastreaza la noi valentele spirituale din etnogeneza, institutie creata de
Dumnezeu, si ridicata printr-o sfanta taina la o inaltime dumnezeiasca, este mai mult decat o
celula a societatii. In calitatea ei de putere formativa a neamului nostru, este sursa creatoare si
laborator sacru in care s-a plasmuit si se mai plasmuieste, a luat chip si se intretine ca atare, in
fiecare moment, neamul si pamantul sau, carora le dam numele de Romania. Pe masura, insa, ce
aceasta "celula" nu mai este hranita de seva divina a tainei lui Hristos, fapt ce corespunde unei
tradari ce-i vine, fie prin pacatele alcovului conjugal, dintre care cel mai grav este pruncuciderea,
fie prin lepadarea de credinta, respectiv traditiei, se anemiaza si sufera un fenomen de
dezorganizare, cunoscut si ca dezradacinare din ordinea spirituala a existentei. Se verifica, de
data aceasta, o lege generala si anume aceea ca natura, lasata doar la puterile sale, este
neputincioasa a se conserva, ca fara ordinea supranaturala, ce ne este indicata noua prin traditie,
virtutile si morala nu pot subsista intacte. Istoriceste vorbind, familia a avut la romani ca
fundament si suport Ortodoxia, adica traditia neamului. Si tot atat de adevarat si justificat este si
faptul ca doar aceasta traditie i-a permis sa-si dezvolte completamente valentele si virtutile.
Traditia crestina, avand ea insasi drept suport miracolul euharistic, puterea tainei ce-i uneste pe
soti pe vesnicie, patrunde si sustine familia, in sensul formarii unei structuri puternice si ducand-
o impreuna cu neamul pe care il intemeiaza, la inaltimea unei realitati inalterabile in istorie si
facand din ea o cetate inexpugnabila, cum a fost si mai este viata satului romanesc. Vorbind chiar
la modul universal al cuvantului, istoricii convin ca epocile de prosperitate si putere ale
popoarelor coincid intotdeauna cu epocile de puritate si solidaritate a vietii familiale. Dar si
invers. Coruptia si degradarea vietii sociale sunt contemporane cu decaderea morala a familiei.
Desigur, nu e suficient sa avem in vedere o singura sansa, pe care ne-o ofera traditia, in sensul
restrans al cuvantului, in scopul regenerarii vietii satului romanesc, desi aceasta este cea dintai.
Caci aceasta sansa, care implica promovarea si apararea familiei, din care izvoraste viata satului,
se afla ea insasi corelata cu acele valori etnice cu care impreuna sustin una si aceeasi realitate:
satul, drept o comunitate spirituala. Viata va izbucni mereu in Taina Nuntii si Nunta va fi mereu
o sarbatoare a unei noi creatii. Atat familia cat si neamul, circumscrise ca atare in ceea ce numim
viata satului, renasc mereu in fiecare generatie, fiecare reprezentand nu doar o colectivitate
biologica, ci in primul rand o fiinta spirituala. E vorba despre acea fiinta ce apartine unei realitati
naturale, dar care sta la incheietura ordinii divine cu istoria, in unitatea ei, impreunandu-se intr-
un destin pamantul si trecutul, sangele si legea, limba si cultura, realizand o entitate vie de trecut
retrait, de prezent transfigurat si de viitor preintampinat.

Sa ne referim la cateva repere care definesc neamul, fiind in masura sa sustina o lucrare de
regenerare a vietii satului romanesc. Pe scurt, vom aminti de fiecare reper, privindu-l din
perspectiva unei exigente actuale. Astfel:
1. Pamantul, privit din perspectiva paradisului etnic romanesc pe care el il reprezinta, este
privelistea care pastreaza in sine atata farmec si inspiratie, atatea miresme si bunatati, incat cel ce
o contempla nu poate sa nu-i guste toate bucuriile ceresti si sa nu se patrunda in toata

fiinta lui de tainica prezenta a Mantuitorului in spatiu de origine si in istoria neamului sau
romanesc. Leagan al acestui neam, stropit cu sange din veac in veac, pastrator al osemintelor
parintilor, comoara de avutii pamantesti: paduri, ogoare, sesuri, ape, toate in ceasul de fata
parasite si instrainate. E cazul sa amintim de acest pamant: pe cati fii ai tarii ii poate hrani? Cate
suprafete pana acum au fost vandute cu miile de hectare acelor ce fara indoiala nu-si satura din
ele proprii lor copii? Fara pamant nu exista nici sat si nici patrie, iar dragostea de glie e forta
spirituala a rezistentei noastre in istorie, caruia Eminescu ii zicea "iubirea de mosie", zid
inexpugnabil in existenta neamului.

2. Trecutul viu, care nu se pastreaza in hrisoave, cum se pastreaza in viata satului, caci el se afla
in unitate organica cu pamantul strabun, privind plasmuirea in etnogeneza a sufletului romanesc.
Precum are un rai, un paradis etnic, neamul are si un suflet. Despre el putem spune ca a aparut in
istorie in momentul in care paradisul etnic a prins forme in adancul sau tainic. Daca pozitiv
putem spune ca in fiecare fiu neamul isi sarbatoreste nemurirea, negativ, suntem constransi a
constata adevarul ca, cu fiecare pruncucidere, acelasi neam isi asculta prohodul.

3. Legea romaneasca, izvorul credintei si al constiintei neamului, este pentru viata satului un san
pastrator al tuturor darurilor pe care Dumnezeu le-a daruit fiilor sai, potrivit unui plan divin si
chemarii ce le este incredintata. La drept vorbind, istoria ne arata ca nu noi am tinut Legea, ci
Legea ne-a tinut pe noi. Intr-un sens mai restrans, Legea este aceea care ne descopera valoarea
traditiei, identica cu Ortodoxia, caci numai prin ea Hristos-Domnul isi transmite voia Sa acestui
neam, facand ca sufletul lui sa fie integrat planului divin si astfel sa fie purtatorul unui destin. E
cu neputinta de inchipuit faptul ca satul romanesc ar fi putut exista fara aceasta Lege. Am putea
chiar spune ca viata satului este intruchiparea Legii sale ortodoxe, care aduna in unitatea
aceluiasi chip: peisaj, trecut, arhitectura si oameni, in transfigurarea unuia si aceluiasi duh local.

4. Sangele harismatic, altceva decat biologicul luat in sine. Ne-am pastrat credinta cu pretul
martiriului, sange varsat, pe de-o parte; dar pe de alta parte, aceeasi credinta, dobandita in
etnogeneza, prin botezul inaintasilor, ne-a ajutat, datorita virtutilor ei, sa ne pastram zestrea
biologica transfigurata de har. Nu am putea vorbi nici despre sufletul neamului, despre dainuirea
lui vesnica, fara ca din apele innoitoare ale acestui val de sfintenie sufletul sa se adape
necontenit. Un neam este purtatorul sfinteniei in istorie si vesnicie numai daca duce in sufletul
lui prezenta alesilor Domnului, a mortilor-vii, care il insotesc din veac in veac. Suprimarea
acestei influente benefice in succesiunea generatiilor poate veni prin patrunderea in vistieriile
vietii ale unor pacate in masura sa surpe zestrea ereditara a neamului, cum este pacatul
pruncuciderii, putand duce pana la pieirea unui popor. Neamul romanesc se gaseste, potrivit
afirmatiilor Prea Fericitului Parinte Patriarh Teoctist, tocmai in acest prag, cunoscand faptul ca
statisticile din tara noastra consemneaza uciderea a cel putin un milion de copii in fiecare an.

Dar rezultatele pruncuciderii hormonale generalizate care sunt?

Limba si portul. Limba este cel dintai mare poem al neamului. Este o fiinta vie, durand din
timpurile indepartate ale etnogenezei si fiind vie, durand din timpurile indepartate ale
etnogenezei si fiind una din cele mai scumpe mosteniri din partea stramosilor, care au contribuit,
generatie de generatie, la imbogatirea ei. Rolul satului in pastrarea valorilor limbii romanesti este
indiscutabil, tinand mai ales seama de legatura interioara care exista intre grai si credinta
stramoseasca (traditie), prin credinta patrunzand in limba noastra sfintenia si maretia divina.
Astfel, prin erezie si coruptia morala proprie unei societati secularizate, in cuvinte patrunde
otrava minciunii. E vorba despre o lucrare de surpare a duhurilor rele care duce pana acolo incat
graiul se preface intr-o limba de lemn si care aduce cu sine pierderea colectivitatii spirituale a
neamului. In propria noastra patrie, pe vechea vatra a pamantului romanesc, putem ajunge prin
minciuna, care pune stapanire pe limba, sa nu mai fim romani. Oare stricarea limbii, la care ne
raportam, nu este un fenomen modern la care satul asista astazi zilnic, prin televizor (mai mult
decat prin radiou)? E drept, la una si aceeasi actiune nefasta se aliniaza mass-media, alcatuind,
impreuna cu muzica rock, un intreg cortegiu de distractii impudice, sub titlul de divertisment,
care vizeaza toata pornofilia. O mai buna lamurire ne-o ofera portul, care, prin traditionalism, a
mentinut in viata satului o spiritualitate ortodoxa exemplara, cu cele mai importante implicatii si
cele mai vadite contributii in realizarea unui destin national, strabatand intru demnitate si
castitate sirul veacurilor de asupriri religioase si seculare. E un exemplu graitor faptul ca biruinta
ostasului roman de la Marasesti este atribuita, cel putin in parte, camasii romanesti. Ce vrea sa
fie moda, care inunda tot mai adanc albia vietii satului, altceva decat o actiune corosiva in sanul
comunitatii noastre traditionale, creand acele resorturi interioare care duc, in cele din urma, la
parasirea nu doar a satului, ci pana si a tarii. Nu vizeaza oare, aceasta realitate, exodul tinerilor
din mediul rural? Bunaoara, nu sunt ei primii pregatiti, printr-o anume tinuta vesmantara, sa
ajunga victimile muzicii rock, de care tine imbracamintea juvenila de astazi, binecuvantand si
efectele filmului erotic la televizor?

Datini si virtuti sociale. In ce priveste aceste datini si virtuti, s-a reliefat, in parte, semnificatia lor
in prima parte a acestui expozeu. In sanul familiei se continua datinile strabune, se implinesc
idealurile generatiilor trecute, se intaresc si se perpetueaza traditiile si bunele randuieli care se
constituie drept sursa sufletului unui neam. De vreme ce in acest laborator sacru, care este
familia, viata se dezorganizeaza si se dezintereseaza, ne putem astepta la cele mai grave
prejudicii, ce pot fi aduse existentei sociale. Ceea ce, in decursul vremii, a edificat traditia,
ofensiva conjugata a unei anumite culturi a faradelegii (planificarea familiei ca exemplu), cu
egoismul, individualismul, hedonismul si senzualismul, promovate de modernism, este in masura
sa surpe viata satului.

Munca si indeletnicirile fizice si culturale. Poporul roman s-a format si s-a calit intr-un regim de
viata activa, mijlocita ca atare de agricultura si pastorit. Marile incercari ale istoriei si ale
asupririlor sociale, l-au legat puternic de glie. Sanatatea si rigurozitatea fizica i-au fost prilejuite
de o spiritualitate care il introducea in ritmurile unei liturghii cosmice, dar de unde, intr-un
anumit fel, chiar acestea izvorau. Munca, pentru el nu de putine ori robota de iobag, in perioade
de asupriri, fie etnice, fie sociale, nu a insemnat numai corvoada, ci si asigurarea unei autentice
integritati fizice. Desigur, dezradacinarea taranului din traditia sa crestina ancestrala a adus cu
sine prejudicii corespunzatoare. In noile conditii de existenta, saracia ii dauneaza indiscutabil:
destrama solidaritatea comunitara si-i inspira grija pentru ziua de maine intr-un mod alarmant.
Iata cum saracia dintr-o "tara" bogata il alunga pe roman din sat, urmand, la oras, sa-l pasca lipsa
locurilor de munca si somajul. Remediile acestei situatii nu pot fi aduse decat printr-o judicoasa
regenerare a vietii satului romanesc.
Perspectivele regenerarii vietii satului romanesc in conditia globalizarii

Regenerarea vietii satului romanesc este posibila, in sensul in care nu este o simpla speranta fara
temei, iar temeiul nu-l aflam in alta parte decat in noi insine, in zestrea spirituala pe care o
purtam in numele neamului caruia ii apartinem. Din toate cele enuntate mai inainte se poate
deduce ca ne aflam la o rascruce a istoriei: darurile pe care le-am primit ca popor crestin in
decursul veacurilor de la Dumnezeu ne sunt revendicate de Creator, iar de pacatele noastre se
cuvine sa dam seama. Intre samanta semanata si speranta rodirii este o legatura directa, cu
conditia, insa, de a fi evocata binecuvantarea lui Dumnezeu. Intrebarea ramane aceasta: la simpla
noastra evocare, dobandim aceasta binecuvantare? Intr-un anumit fel, regenerarea la care ne
raportam presupune o intelegere sporita a continuitatii vietii in satul romanesc, ca traditie si
transmitere a valorilor mostenite de la generatiile trecute, la care urmeaza sa adaugam si noi
ceva, pentru a darui generatiilor viitoare. Si iarasi, in ce acord ne aflam noi cu binecuvantarea pe
care o cerem de la Dumnezeu? E indiscutabil: ni se cere sa ne armonizam cu providenta divina.
Noi ne rugam de Dumnezeu sa ne ajute, iar Dumnezeu se roaga de noi sa ne lasam de pacate.
Cine de cine sa asculte mai intai? Este cazul astfel sa luam, aminte la aceste faradelegi ce se
savarsesc pe pamantul strabun, pangarit de desfrau si inundat de sange nevinovat, nu mai putin
insa la necesitatea de a se pune capat ofensivei, de pe taramurile modernitatii distructive,
indreptata impotriva traditiei crestine de la noi, aproape de doua ori milenara, care a generat
existenta vietii satului, dupa cum i-a si asigurat continuitatea pana in vremea de acum. Daca
acest lucru nu depinde de noi, cei care traim drama pierderii valorilor prin care existam si ne
afirmam cu o anume identitate intre alte popoare ale pamantului, nu putem spune ca nu depinde
de noi sa fim constienti de zestrea spirituala pe care o ducem, ca natiune purtatoare a unui chip
etern romanesc, nu doar in sensul de a cunoaste lumea cu care ne confruntam, izbavindu-ne de
ispitele ce ne vin de la ea, ci chiar de a ne apara in fata eventualelor surpari ce ne sunt pregatite.
Accentul nostru major, intr-o lucrare de regenerare a vietii satului, se cuvine a-l pune pe
elementele de ordin pozitiv, care intra in componenta uneia si aceleeasi intoarceri spre noi insine.
Mai intai, constiinta unei puteri care ne-a mai ramas reprezinta ea insasi o forta de edificare
spirituala nemijlocita. A fi constienti ca de noi depinde sa pierim sau nu ca neam, redusi la un fel
de inexistenta in era globalizarii, odata cu pierderea satului, e un lucru ce ne indeamna la o
reactie pozitiva. Un exemplu, desi nu intru totul identic, ni-l ofera, in istoria moderna,
Danemarca. Episcopul Grundwig care a reusit sa-si salveze neamul apeland la valorile satului
danez. Constienti fiind, si noi, nu e mai putin important sa ne indreptam spre traditia care a
constituit resortul launtric al supravietuirii noastre intr-o istorie bantuita de furtuni si sa
dobandim, nu numai a certitudine, ci totodata cunoasterea adevarului ca, prin mijlocirea
Traditiei, ne bucuram de sprijinul unei interventii divine. Desigur, e vorba sa ingemanam
constiinta cu certitudinea, caci aceste doua se sprijina pe una si aceeasi responsabilitate ce ne
revine tuturor fiilor acestui pamant, tuturor celor ce ne bucuram de darurilor propriei noastre
identitati, fie ca mai traim in sat, fie ca ne aflam in oras. E un fapt binecunoscut ca totdeauna
raspunderea cuiva se afla in raport direct cu zestrea nativa pe care o detine si functia pe care o
ocupa. E o indatorire a fiecarui roman de a se regasi in darul prin care apartine neamului sau si
de a deveni un stalp de nadejde al acestui neam, mai ales atunci cand el se gaseste in imprejurari
precare, cum este aceasta a satului romanesc contemporan. Care din institutiile noastre nationale
de astazi ar putea ramane in afara unui imperativ al vremii, precum angajarea pe linia suprimarii
crizei despre care tot vorbim? Desigur, unora le incuba raspunderi mai mari si mai deosebite, dar
asupra acestora vom reveni.

E un fapt de experienta curenta ca mersul vremii ne-a adus pana in fata fenomenului globalizarii,
lucru care ar parea ca pune sub semnul intrebarii valoarea traditiei ca forta sustinatoare si
restauratoare a vietii satului romanesc la care suntem indemnati de istorie sa apelam. In aceasta
conditie, se crede a se infiripa o antiteza: traditie frumoasa, tranzitie anevoioasa, cu perspectiva
adaptarii solutiei care ar privi suprimarea celei dintai (a se vedea Fundatia "Noi Orizonturi"). Am
ramane datori sa raspundem la intrebarea: inseamna oare definitia traditiei: incremenire in
imobilitate, atata vreme cat consideram ca salvarea vietii satului nu ne poate veni decat din
credinta care ne-a nascut si ne-a crescut, ne-a fost mama si ne-a fost pavaza? Nicidecum! Sa nu
uitam ca prin Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, vesnicia insasi a intrat in timp. Traditia noastra, si
am putea chiar sa ii spunem: Sfanta noastra Traditie, este o realitate tocmai de acest gen. Apelul
la traditie, precum si observarea imperativelor ei, nu poate fi decat

o abordare creatoare. In sensul acesta, deschiderea satului, ca si a neamului, catre dinamismul


istoriei nu vine catusi de putin din exterior, acceptata prin imitatie, ci din adancul constiintei
romanesti, tasnind parca dintr-o traditie ce s-a cristalizat in etnogeneza. Este, de fapt, implicata
aici o anume capacitate de inrudire la care chiar se cuvine sa apelam, si care nu suprima in nici
un fel traditia, ci, dimpotriva, o descopera ca un factor activ. Sa remarcam, asadar, ca spiritul
salvator al traditiei se dovedeste a fi apt de trei functiuni:

- sa deschida viata satului catre un viitor, ce continua cursul valorilor ancestrale;

- sa pastreze in esenta lor spirituala aceste valori;

- si pastrandu-le, sa se imunizeze contra exceselor spiritului modern.

Cert este faptul, demonstrat cu prisosinta pana acum, fara traditie suntem sortiti pieirii, prada
unei gandiri nihiliste care si-a pierdut steaua polara, caci numai traditia e in masura sa ne invete
cum sa fim noi insine intr-o lume de astazi, dar si cum sa fim de folos altora intr-o noua conditie
istorica. A fi de folos inseamna a descoperi spiritul vremii celei noi, solutia care sa valorifice
resursele tehnicii si economiei contemporane, fiind in acelasi timp capabila sa-i tina sub control
efectele pustiitoare. Aceasta traditie este in stare sa-si impuna suprematia spiritului in intreaga
ordine a realitatilor sociale. Numai astfel satul romanesc se poate afirma, in continuare, drept un
sat in care viata ramane o binecuvantare, iar nu o indepartare a oamenilor de natura, de existenta
si de ei insisi. In sprijinul acestei deosebit de insemnate conceptii a afirmarii noastre "intru"
traditie, ne vine ecologia contemporana. Caci ce ne spune aceasta ecologie? Odata cu dezvoltarea
industrializarii, este distrusa natura si resursele ei nenumarate, iar efectele poluarii fiind foarte
mari creaza daune nebanuite. In Franta, bunaoara, s-a constatat ca, daca dispar formele agricole
de familie, dispare si o cultura intreaga odata cu ele. Sunt, intr-adevar, judicioase cuvintele Inalt
Prea Sfintitului Daniel, Mitropolitul Moldovei, "viata inseamna mai mult decat consum, nu traim
numai biologie, viata inseamna comuniune de gandire si de actiune intre contemporani,
generatiile trecute si cele viitoare. Criza ecologica se datoreaza lacomiei noastre si lipsei noastre
de respect pentru generatiile viitoare. Adesea, noi consumam totul si degradam totul, dovedind
lipsa de respect fata de Creator, nerecunostinta si nepasare fata de darurile primite".

Raportandu-ne la sansa de innoire pe care ne-o ofera traditia, se cuvine sa semnalam adevarul ca,
departe de a ingradi dinamismul vietii neamului, asa cum a cunoscut-o si a trait-o satul
romanesc, dimpotriva, ea sprijina acest dinamism. De ce? Pentru ca acest dinamism, nu este
numai de ordin imanent, ci totodata si divin. E vorba despre acel "simt romanesc al fiintei",
despre care vorbeste Constantin Noica, daca ar fi sa-l traducem in limbaj filosofice. Ca acest
"simt" contine in sine o forta tansfiguratoare si innoitoare, e cert ca ea se datoreaza naturii
ortodoxe a etnogenezei noastre. Lumea cereasca o cuprinde si pe cea de aici, dar si invers. Prin
urmare, valorile acestei lumi, care alcatuiesc traditia, sunt insirate pe firul vremii, iar sirul acesta
nu este sfarsit. Cu alte cuvinte, traditia este deschisa noutatii fara a se trada pe sine. In aceasta
viziune romaneasca a lumii, "sfintenia" apare, si ea, oarecum imanenta. Soarele e sfant. Oaia e
sfanta. Casa e sfanta. Tot ce e la locul lui si la timpul lui, in ordine si cu rost, este sfant, dreptatea
este sfanta si tara este sfanta, fara ca aceasta sfintenie sa fie o simpla dimensiune a existentei
lumii pamantesti, cum isi inchipuie deistii. Iata si motivul pentru care, la innoirea traditiei satului
romanesc, in scopul salvarii lui de la disparitie, este chemat, mai intai, tocmai preotul ortodox.
(zic preotul ortodox, dar nu orice fel de preot, ci doar acelea care traieste pe viu exigentele
innoirii vietii in acest ceas de rascruce a satului).

Vorbind despre o vocatie sacerdotala, prin aceasta trebuie sa intelegem atat un dar care revine
preotilor, cat si tuturor crestinilor ortodocsi botezati, pentru ca toti se bucura de asazisa preotie
imparateasca. Este vocatia pe care o intalnim, de fapt, in Biserica noastra apostolica, carpato-
dunareana si ne-a ramas mostenire in sentimentul "solidaritatii" romanului cu cosmosul, o
dimensiune proprie constiintei identitatii noastre romanesti. Dar, acest lucru nu inseamna
nicidecum inchidere in traditie, ci mai degraba deschidere. Asadar, ne intrebam, cum raspunde
acestei chemari, pe langa preot, si taranul de acum fermier de familie, urmand noilor imperative
ale dainuirii noastre in istorie, dascalul, medicul si agronomul. Raspunderea acestora, precum si
a tuturor institutiilor cu un rol de seama in viata cetatii, sat sau oras, vine in interesul, nu doar a
supravietuirii satului romanesc, ci chiar a pastrarii identitatii nationale, in conditia globalizarii la
care ne raportam.

Sensul in care regenerarea satului romanesc va face fata cuprinderii acesteia in programul
Uniunii Europene, fara sa dispara, atarna nemijlocit de un imperativ major: de cultivarea naturii,
privita in intregul ei ca masa a darurilor lui Dumnezeu. E masa painii atat pentru noi cei de
astazi, cat si pentru generatiile viitoare, copii si nepoti. Acest lucru vrea sa spuna ca satului, cu
constiinta viitorimii prin nasterea de prunci, ii revine cultivarea pamantului, de aceea nu poate fi
pierduta din vedere bogatia relationala om-natura. Practic, pentru prezent si viitor, incurajarea
fermelor de familie, singura care ar corespunde fostei gospodarii taranesti, in care se cultiva intr-
un mod propriu relatia familie-pamant, in vederea nasterii si proteguirii urmasilor, se cuvine sa
prevaleze in practica si economia agricola. Nu atat de mult cantitatea mare de productie sa fie
scopul ultim al agriculturii, cat calitatea relatiilor oamenilor cu natura, prin care comunica
Dumnezeu cu oamenii. Intemeierea fermei de familie, cu avantajele ei tehnologice, se inscrie
organic pe linia providentei divine, mai ales cand aceasta ferma, rod, la randul ei a asociatiei
agricole, se afla in slujba suprimarii din inima neamului a criminalei pruncuciderii generalizate,
chirurgicala si hormonala.

Desigur, rolurile, ca si raspunderile sustinerii unei activitati vii in vederea regenerarii satului
romanesc se impart dupa caracterul fiecarei categorii profesionale, chiar daca agentii lor nu-si au
locul de munca in mediul rural. O sarcina, insa, din cele mai importante, fara indoiala, revine
preotului ortodox, prin chemarea insasi cu care este investit in existenta romaneasca. Pentru ca
tendintei de secularizare a societatii noastre de astazi nu i se poate raspunde decat prin sfintenia
vietii, in primul rand, dar si pentru ca misiunea cu care intervine pe acest drum al regenerarii
spirituale tine de sentimentul unei vaste solidaritati a romanului cu intreg cosmosul, cum am mai
vazut. Care ar fi, asadar, posibila interventie de urgenta, practic vorbind, posibilul ajutor al
preotimii ortodoxe in starea de saracie in care se afla taranii de astazi, in sensul de a infrana
exodul din viata satului contemporan, mai ales a tinerilor angajati in agricultura? Ar fi, mai intai,
aceea de a deveni lideri de opinie in mediul rural, informand despre ceea ce inseamna
implicatiile integrarii in Uniunea Europeana, asupra agriculturii si dezvoltarii rurale, programele
Uniunii pentru finantarea acestor sectoare (SAPARD, LEADER etc.), corelate, desigur, cu
politica de stat, care promoveaza ideea de dezvoltare a fermelor de semisubzistenta si care, in
timp ce se dezvolta, devin ferme viabile. Preotul, insa, are menirea de a incadra aceasta
dezvoltare in orizonturile traditiei cosmice si liturgice ortodoxe. O conditie majora a realizarii
unei astfel de actiuni o constituie, insa, organizarea clericilor si a credinciosilor intr-o asociatie
nationala a preotilor (impreuna cu enoriasii lor) din mediul rural, prin care sa afirme ca un real
factor de sprijin in promovarea intereselor dreptmaritorilor crestini din mediul rural, in ceea ce
priveste agricultura, dezvoltarea rurala, asistenta sociala, etc. si devenind astfel partener de
discutii cu guvernul. Aceasta asociatie a preotilor va putea fi un factor de presiune asupra
guvernantilor, care vor trebui sa tina seama de doleantele care prin ei le transmite spre
solutionare viata satului romanesc, aflat in grea cumpana de veac.

Cateva sate de mii de membri, care ar constitui aceasta asociatie, ajunge a fi o entitate, de care ar
fi nevoiti, cei care fac politica si strategia tarii, sa tina seama. Toate aceste interventii, de care se
cuvine sa se sprijine preotimea ortodoxa urmeaza a se lega intr-o coerenta perfecta cu spiritul
traditiei, care pune in valoare ideea continuitatii unui destin si mai ales a unei misiunii de ordin
spiritual istoric in paradisul etnic romanesc.

La sfarsitul expunerii prezente, care are drept direct analiza unei stari de experienta curenta
referitoare la realitatea vietii satului romanesc, cu intentia de a-i identifica eventualele cai de
regenerare, decat a fi binevenita o precizare. Criza actuala a satului romanesc, privita cu
luciditate si abordata dintr-o perspectiva spirituala cu discernamant, are evidente sanse de
abolire. In acest sens, o anume speranta este si ea intemeiata, fiindu-i oferita chiar de traditia
acestui sat, care indiscutabil nu este lipsita de o deschidere spre innoire. Esecul, insa, al unei
intreprinderi existentiale de acest fel, la ora in care ne aflam, nu se poate spune ca nu este si el
posibil. Ne piere satul, ne piere neamul? Posibil, in conditia globalizarii pe care am specificat-o.
Raspunderea noastra, de generatie tradatoare, ar aduce cu sine o categorica vina, importata ca
atare de pruncuciderea generalizata. Cu toate acestea, pierderea vietii, viata care ne exprima si ne
sustine identitatea de neam intre celelalte neamuri ale Europei, nu este iremediabila. Credinta
noastra strabuna ne spune ca, totusi, speranta nu piere. Neamul nostru nu traieste numai in veac,
el traieste si in vesnicie, ceea ce inseamna ca in vesnicia lui se vor gasi alte ocazii de renastere,
care vor atarna de indurarea lui Dumnezeu. Ultimul adevar nu poate fi decat acesta: indatinata
expresie: "acum si niciodata!" nu apartine in esenta sufletului romanesc, suflet care in esenta sa
este inalterabil. El este ca o pasere ce se afla intr-un copac in bataia vantului turbat. Cand vantul
va dobori copacul, pasarea va avea aripi si va zbura, dar nu se va pierde odata cu arborele.

*
Biserica
este Trupul lui Hristos. Ea este adunarea credincioşilor creştini,comunitatea de credinţă şi de
dragoste a oamenilor botezaţi şi sfinţiţi în numele SfinteiTreimi prin lucrarea Sfântului Duh şi
care îl au ca şi cap pe Mântuitorul lisus Hristos.Biserica este extensiunea comunitară şi istorică a
lui Hristos, cadrul distinct şi sfânt alesde Dumnezeu pentru împărtăşirea Harului Divin spre
mântuirea şi sfinţirea
oamenilor. în
ea se găsesc şi oameni buni şi oameni răi, şi bogaţi şi săraci, şi oameni culţi şi oamenisimpli, cu
condiţia de a crede şi a
-
L mărturisi pe Domnul lisus Hristos ca Dumnezeuadevărat şi Om adevărat, de a se împărtăşi cu
Sfintele Taine ale Bisericii şi de a sta înascultare faţă de preot şi episcop.

întemeiată în chip tainic prin jertfa sângeroasă de pe cruce „prin scump sângele Său"(Fapte 20,
28) de către Domnul lisus Hristos iar în chip văzut la Rusalii, prin pogorâreaDuhului Sfânt şi
pred
ica apostolilor, când s-
a format prima comunitate creştină de 3000 desuflete, Biserica continuă şi valorifică întreita
misiune a Mântuitorului Hristos:
profetică
sau învăţătorească, adică propovăduirea Evangheliei, mărturia creştină în mijlocul lumii,
slujitoare,
adică celebrarea credinţei, laude, Sfânta Liturghie şi cult şi pe cea
împărătească,
adică organizarea comunităţii creştine, relaţiile intra
-
bisericeşti şi într
-
ajutorarea creştină în societatea noastră.

Toate aceste slujiri sau chemări s


-au adresa
t şi se adresează bisericii vii, în principalcomunităţii locale, nouă tuturor, în vederea unei vieţi
frumoase, echilibrate şi curate, aunei vieţi în care să putem să ne bucurăm din tot sufletul de
darurile lui Dumnezeu şi de
roadele muncii mâinilor noast
re şi la capătul căreia, împăcaţi, să putem spune şi noi, împreună cu Sfântul Pavel: „ Lupta cea
bună m
-
am luptat, călătoria am săvârşit, credinţaam păzit. De acum mi s
-
a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da
-o în ziua
aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea lui."
(II Timotei 4, 7-8)
în paralel cu întreita misiune şi slujire a Bisericii, se derulează misiunea şcolii. Nu lipsit
deimportanţă este faptul că primele şcoli au fost organizate de biserică, în lăcaşul de cult, întinda
sau curtea acestuia, călugării şi preoţii aducând lumina credinţei şi apoi a ştiinţei înminţile
oamenilor atât de greu asupriţi şi împovăraţi de puterile străine sau chiar
autohtone care, sute de ani, s-au succedat neobosit
la conducerea provinciilor româneşti.

Şcoala
este instituţia chemată să socializeze omul încă din fragedă copilărie, să facăposibilă şi eficientă
vieţuirea lui în societate, să transmită, alături de alţi agenţi aisocializării cum ar fi familia,
biserica, prietenii, şi alte instituţii, valorile comune şiintegratoare ale unei societăţi. Mai mult
decât atât, şcoala este chemată şi ea să educe, sătransmită germenii ordinii şi ai organizării
sociale, să aducă, alături de Biserică, lumina înţelesului în minţile oamenilor, pentru ca aceştia să
poată deveni persoane împlinite,oameni dezvoltaţi perfect şi armonios şi să
-
şi poată găsi fericirea temporală şi veşnică.Responsabilitate imensă!
Ceea ce face deosebit de interesantă această însumare de realităţi funda
mentale este
că ambele
slujesc
omul pentru a-
l lumina şi înnobila şi caută să aducă un plan de realitatesuplimentar în lumea noastră prin
valorificarea şi potenţarea darurilor personale aşezate
de Dumnezeu în fiecare om, daruri cunoscute sub numele de
lat
enţe sufleteşti (I.
Bădescu). Iar această împreună lucrare înregistrează evidenţa maximă în contextul încă

destul de cuminte al satului românesc.


De ce fel de educaţie avem nevoie în lumea în care trăim? Avem nevoie de creşterecorporală, de
un trup de model? De formare artistică? De pregătire profesională? Deformare pentru viaţă? De
ştiinţă cât mai multă? De satisfacerea nevoilor primare, demâncare, băutură, adăpost şi
reproducere? După cum vedem, confuzia este mare pentrucă fiecare va indica scopul educaţiei în
sensul în care percepe scopul vieţii. în ceea cepriveşte adevăratul scop al vieţii, numai Biserica
creştină are o idee clară cu efecte beneficeasupra scopului educaţiei. Iar acest scop este de a
forma din copilul neputincios, care are
nevoie de
ajutor şi îndrumare, un creştin cu convingeri, un creştin de sine stătător, moralşi echilibrat, hafnic
şi cu discernământ, de a elibera latenţele sufleteşti ascunse în fiecaredintre noi şi a le materializa
creativ.

Noi suntem oameni datorită sufletului


pe care Dumnezeu l-
a aşezat de la procreare în noi. De aceea, educaţia pe care o facem azi trebuie să ţină cont şi să
subscriesupremaţiei spiritului. Prin valorificarea latenţelor sufleteşti, a acelor nestemate
alesufletului, Biserica şi Şcoala urmăresc să
-l ridice pe om deasupra acelor limite pe care în
mod curent noi le numim „natură".

Viaţa noastră se îndreaptă în mod spontan şi nechinuit spre Dumnezeu. Dumnezeu esteCalea,
Adevărul şi Viaţa, Frumuseţea şi Perfecţiunea absolută. Ceea ce este bun în lum
e
este bun în măsura în care este părtaş sau reflectă bunătatea Sa. Ordinea şi frumosul dinlume
trimit la Ordinea şi Frumuseţea absolută. Deci şi omul se poate cultiva şi ridica spreperfecţiune
numai în măsura în care se prosterne în faţa Domnului şi în măsura în care selasă luminat nu doar
de operele unor scriitori, de ecuaţii şi funcţii sau de istoria şigeografia patriei, ci mai ales de
cuvintele şi cugetările lui Dumnezeu. Fără acesta închinare în faţa lui Dumnezeu, fără o viaţă
conştientă în faţa lu
i Dumnezeu - singura care conduce
la libertate şi, de fapt, la totalitatea şi actualitatea vieţii, până şi cel mai mare savant, cutoată
ştiinţa şi priceperea sa, dovedeşte că este încă pe cale, departe de înţeles iar elpersonal rămâne un
sărac...
Accentu
area drepturilor unice ale sufletului nu urmăreşte nicidecum marginalizareatrupului. Omul este,
fără doar şi poate, o fiinţă în egală măsură spirituală şi corporală, iar înnobilarea omului nu se
poate concepe fără creşterea armonioasă a ambelor elemente.Mai mult, evoluţia spirituală
presupune şi plenitudinea organismului corporal. Eaurmăreşte doar să recunoască prioritatea care
i se cuvine sufletului, deşi trăim într
-o
societate deosebit de pragmatică, a vizualului, a carnalului, a imediatului. Şi aş insista sănu ne
temem că această idee ar duce la o fundătură şi la plictis, deoarece un suflet sănătosva şti
întotdeauna să înnobileze trupul şi lumea materială care îl înconjoară, în timp cenatura arogantă
şi dominată de instincte şi patimi târăşte constant în noroiul păcatelorsufletul nobil şi chipul lui
Dumnezeu din om.

O bună educaţie conduce omul înspre o extraordinară ţesătură a trăirilor colective, înspre unitate
între oameni, înspre trăire adevărată, înspre comunicare, noi împărtăşindu
-ne adesea pr
oblemele noastre, durerile, necazurile sau realizările, modelele, modurile de afi şi de a gândi.
Dialogul vorbelor (când ne sfătuim sau ne sfădim, ca împreună căutătoriai supremaţiei
adevărului) şi dialogul faptelor (când ne ajutăm unii pe alţii şi ne fa
cem
trecerea prin această lume mai uşoară şi poate mai plăcută) sunt consecinţe directe aleactelor
noastre trăitoare. Prin experienţele noastre noi dialogăm nu numai unii cu alţii, cişi cu înaintaşii,
pe care într
-
un fel sau altul îi purtăm în noi prin n
ume, prin exemplu, prin
amintiri, prin calităţi sau defecte etc. Fără această trăire prin care noi dăm efectiv viaţălumii
înaintaşilor, a contemporanilor dar şi a succesorilor noştri, coeficientul nostru deviaţă este pus
sub semnul îndoielii. De trăirile
noastre depinde autenticitatea lumii

noastre. înţelegem, iată, sensul bine


-
cunoscutului aforism eminescian: „Cu fiecare om olume îşi face încercarea". Cutare om din
lumea aceasta „învie" o lume, dă viaţă uneirealităţi, dar tot el o poate urâţii şi livra

morţii celei de
-
a doua, căci el poate muri spiritual,sufleteşte, când biologic încă mai vieţuieşte, mănâncă, bea şi
se distrează.

Generaţia în care trăim observă această realitate, apropiindu


-
se şi îndepărtându
-se de cele
precedente prin trăsături diferite. Suntem chemaţi prin vocea părinţilor, a profesorilor, apreoţilor
şi a tuturor oamenilor de bine să trăim plenar, să învăţăm şi să muncim, săcunoaştem şi să avem
discernământ, să ne bucurăm în şi de lumea în care trăim, să fim buni, serioşi, să ne rugăm şi să
mulţumim Domnului, să îngrijim natura, să susţinemdreptul propietăţii, să ne iubim şi respectăm
unii pe alţii, să fim creativi, să păstrămlegătura cu trecutul nostru istoric extrem de bogat şi de
semnificativ. în momentul în care
aceste repere t
ind să fie puse în umbră sau înlocuite, atunci vorbim despre o oboseală ageneraţiei. înclinaţia
spre valori materiale, diminuarea sau absenţa idealurilor, atracţiazeflemelii, diminuarea credinţei,
negarea marilor opere şi personalităţi ale istoriei şi aculturii naţionale, respingerea directă sau
prin neparticipare a tradiţiilor şi a obiceiurilor,cultivarea plăcerii şi a distracţiei fărălimite, trăirea'
fără vise şi fără memorie, fără idealurişi fără poezie, fără rugăciune şi, uneori, fără muncă, sunt
semne de oboseală sufletească şide rătăcire. Experienţa generaţiilor trecute precum şi istoria ţării,
pe care ar trebui să lecunoaştem bine şi de care ar trebui să fim foarte mândri, au înţeles numai ca
dimensiuniale prezentului; iar dacă prezentul este minor, bineînţeles că trecutul apare şi el sub
semnul minoratului.*
Biserica, şcoala, satul românesc, părinţii au astăzi nobila misiune de a păstra şitransmite valorile
care ne definesc şi ne
-
au ajutat pe noi să ajungem până unde am ajuns.Fără ele, realitatea noastră ar fi schimonosită iar
viitorul incert. Biserica şi şcoala, prinslujbaşi bine pregătiţi trebuie să ne înveţe să trăim frumos,
să fim mai buni, să cunoaştemlumea în care trăim şi pe noi, drepturile dar şi responsabilităţile
care ne revin, să înţelegemcă Dumnezeu ne este favorabil şi ne iubeşte, că El nu vrea moartea
păcătosului ci să se întoarcă în braţele părinteşti şi să fie viu, să apreciem şi să înmulţim locurile
sau cadrelespirituale despre care am vorbit mai sus, cadre în care să ne întâlnim des şi să ne
bucurăm împreună, să înmulţim darurile pe care Dumnezeu Ie
-
a aşezat în noi, să fim morali şicinstiţi, să fim mai puţin ignoranţi şi superficiali, să trăim o
modernitate echilibrată, să fimmai atenţi unul la celălalt şi să ne acordăm
mai mult timp unii altora, în familie şi pestradă, astfel încât, atunci când copii noştri vor vorbi
despre noi şi despre vremurile pecare le trăim să nu le fie ruşine ci să
-
i îmbucure, să
-
i lumineze şi să
-
i întărească de fiecaredată când o fac.

Să ne iubim Biserica, să ne cinstim dascălii şi să dăm viaţă satelor noastre! Săancorăm vremurile
deja post
-
moderne pe care le trăim în Duhul prezenţei lui Dumnezeu,să ne luminăm minţile prin lectură, să
ne înnobilăm mâinile cu muncă, să ne sfinţim vieţile
pri
n rugăciune şi fapte bune, să păstrăm cuminţenia şi demnitatea ţăranului român dintotdeauna ca
pe un reper fundamental, convinşi fiind că rădăcinile ne ţin în viaţă şi ne dauputerea de a creşte şi
de a rodi.