N Botu Curs Fundatii PDF

7/13/2019 71029831 N Botu Curs Fundatii
CURS FUNDATII PROF.DR.ING.NICOLAE BOTU
CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE PRIVIND PROIECTAREA

Ş I EXECU Ţ IA FUNDAŢ IILOR
I.1. Defini ţ ia sistemului structural
Toate construcţiile sunt realizate în baza unui „sistem structural”

ce reprezintă ansamblul elementelor care asigur ă rezistenţa şi stabilitatea
acestora sub acţiunea încărcărilor statice şi dinamice, inclusiv cele
seismice.
Elementele structurale se grupează în patru subsisteme:
Fig. I.1 Componentele sistemului structural: Suprastructura S;

Substructura B; Fundaţ iile F; Terenul de fundare T; Ι nfrastructura Ι
- Suprastructura (S) – ansamblul elementelor de rezistenţă situate

deasupra infrastructurii;
- Substructura (B) – zona poziţionată între suprastructur ă şi fundaţii;
- Fundaţ ia (F) – ansamblul elementelor structurale care asigur ă
transmiterea în bune condiţii de rezistenţă şi stabilitate a sarcinilor
1
http://slidepdf.com/reader/full/71029831-n-botu-curs-fundatii 1/253
exterioare la terenul de fundare;

- Terenul de fundare (T) – reprezintă suportul construcţiei, sau
volumul de rocă sau de pământ care resimte influenţa construcţiei
respective, sau în care pot avea loc fenomene care s ă influenţeze
construcţia.
Substructura şi fundaţ iile formează infrastructura construc ţi ei (I).
Dacă substructura lipseşte, atunci infrastructura este alcătuită numai din
fundaţii.
I.2. Cerinţ e privind proiectarea substructurilor
În vederea proiectării substructurii unei construcţii (alcătuită de

regulă din elemente structurale de subsol verticale – pere ţi, stâlpi – şi
orizontale sau înclinate – grinzi, plăci...), se vor avea în vedere
următoarele:
- Se va ţine cont de conlucrarea dintre funda ţii şi suprastructur ă;
- Se vor lua în considerare încărcările proprii, cele transmise de
suprastructur ă şi de terenul de fundare;
- Încărcările transmise din acţiunile seismice se vor asocia
mecanismului de plastificare al suprastructurii. În zonele
seismice de calcul E şi F (conform NP 100-92) această condiţie
nu este obligatorie.
- Se vor impune condiţiile de verificare la stările limită ultime şi ale
exploatării normale. Infrastructura se va proiecta astfel încât s ă
fie solicitată în domeniul elastic de comportare.
I.3. Factori de care depinde alegerea sistemului de fundare
O problemă foatre importantă o constituie alegerea tipului de

fundaţie corespunzător fiecărui caz în parte. Pentru aceasta este necesar
să luăm în considerare următorii factori:
I.3.1. Sistemul structural al construc ţ iei .
- tipul de structur ă (monolită, prefabricată, pe cadre, sau pe

diafragme...);
- planul construcţiei în care trebuie să fie incluse dimensiunile
elementelor ce formează atât suprastructura, cât şi substructura:
- deschideri, travei, înălţaimi...

materiale preconizate se folosi: beton, metal, zidărie...
- acţiunile transmise la nivelul superior al funda ţiei, natura lor şi
combinaţiile cele mai defavorabile în grupările fundamentale şi

speciale de încărcări;
- mecanismul de disipare a energiei induse de acţiunea seismică
(poziţia zonelor potenţial plastice, eforturile transmise fundaţiilor...)
- sensibilitatea la tasări a sistemului structural.
I.3.2. Condi ţ iile de teren.

- proprietăţile şi structura terenului de fundare de pe amplasamentul
construcţiei, stratificaţia şi caracteristicile fizico - mecanice ale
pământului şi evoluţia acestora în timp;
- condiţiile de stabilitate general ă a terenului în cazul ampalsamentelor
în pantă cu potenţial de alunecare;
- condiţii hidrogeologice (nivelul şi variaţia sezonier ă a apelor
subterane, agresivitatea şi circulaţia apei în pământ);
- condiţiile hidrologice (poziţionarea apelor de suprafaţă, riscul de
inundare, posibilitatea de afuiere).
I.3.3. Condi ţi ile de exploatare ale construc ţ iei
- eforturile transmise la nivelul fundaţiilor din sarcini statice, şi dinamice;

- posibilitarea pierderilor de apă sau substanţe chimice din instalaţiile
sanitare sau industriale;
- încălzirea terenului în cazul construcţiilor cu degajări mari de căldur ă
(cuptoarem furnale...);
- degajări de gaze agresive care polueaz ă apele meteorice şi
accentuează agresivitatea chimică a apelor subterane;
- influenţa deforma
a construc ţiei; ţiilor terenului de fundare asupra exploatării normale
- limitarea tasărilor în funcţie de cerinţele trhnologice specifice.
I.3.4. Condi ţi ile de execuţ ie ale infrastructurii
- forma şi adâncimea săpăturii pentru realizarea fundaţiilor şi modul de

asigurare a stabilităţii acesteia;
- expertizarea construcţiilor din vecinătate ce pot fi afectate de lucr ările
de excavaţie a infrastructurii (alunecarea pereţilor, afuierea sau
tasarea terenului la realizarea epuismentelor...);
- sistemul ş epuismente;
- prezen ţa de
reţdrenaje
elelor de iap ă - canal, gaze, energie electrică, telefonie.
I.4. Factori ce condi ţ ioneaz ă alegerea adâncimii de fundare
Adâncimea de fundare este distanţa la care este aşezată talpa fundaţiei

faţă de nivelul terenului natural sau sistematizat.
Adâncimea de fundare notată prescurtat Df , depinde de o serie de factori
dintre care cei mai importanţi sunt:
– destinaţia tehnologică a construcţiei;
– adâncimea de îngheţ;
– capacitatea portantă a terenului de fundare şi deformabilitatea
sa;
– cota de fundare a clădirilor învecinate;
– caracterul stratificaţiei pământului şi poziţia nivelului apelor
subterane.
I.4.1. Destinaţ ia tehnologic ă a construc ţ iei
Adâncimea de fundare se determină în multe cazuri pe baza

destinaţiei tehnologice a construcţiei, a comunicaţiilor subterane, a
existenţei sau inexistenţei subsolurilor, etc.
Astfel la clădiri f ăr ă subsol, adâncimea de fundare se ia ca în fig. I.2,
iar la clădiri cu subsol ca în fig.I.3, cu specificaţia că în acest din urmă caz
putem avea o adâncime de fundare exterioar ă Dfe şi una interioar ă Dfi
calculată de la talpa fundaţiei la cota pardoselii subsolului.
La cl ă diri cu subsoluri neînc ă lzite, adâncimea minim ă de

fundare pentru pere ţ ii exteriori este de 100 cm sub nivelul
pardoselii subsolului, iar la subsolurile înc ă lzite, de cel pu ţ in
50 cm.Dac ă terenul este înclinat ş i construc ţ ia are o suprafa ţă
mic ă în plan, adâncimea de fundare se ia în axul construc ţ iei
respective (fig. I.4 ).

Fig.I.2. Adâncimea de fundare la Fig.I.3. Adâncimea de fundare la
cl ădiri f ăr ă subsol. cl ădiri cu subsol.
1 – cuzinet; 2 – bloc fundatie 1 – elevaţ ie; 2 – bloc fundatie
3 – pardoseala; 4 – perete 3 – pardoseala; 4 – perete
Fig.I.4. Adâncimea de
fundare în cazul unui teren
înclinat
I.4.2. Adâncimea de îngheţ
Terenul de fundare este supus pe o anumită adâncime variaţiilor

sezoniere de temperatur ă sau altfel spus îngheţului şi dezgheţului.
Acest factor are o mare importanţă în alegerea cotei de fundare,

deoarece sub acţiunea îngheţului pământul î şi măreşte volumul
producând eforturi suplimentare asupra t ălpii fundaţiei. Pentru a evita
acest efect negativ, adâncimea de fundare trebuie să depăşească adâncimea
de îngheţ din zonă, cu 10 – 20 cm.
Tabelul I.1. Adâncimea minimă de fundare conform NP112 – 04

H Adâncimea minimă de
H î
adâncimea adâncimea fundare (cm)
apei
de îngheţ
Terenul de subterane Terenuri
conform Terenuri
fundare faţă de cota supuse
STAS ferite de
terenului acţiunii
6054-77 îngheţ*)
(cm) natural îngheţului
(m)
Roci
stâncoase oricare oricare 30 ÷ 40 20
Pietrişuri H ≥ 2.00 H î 40
curate,
nisipuri mari oricare
şi mijlocii
H < 2.00 H î + 10 40
curate
H ≥ 2.00 80 50
H î ≤ 70
Pietriş sau H < 2.00 90 50
nisip argilos,
argil gras H ≥ 2.00 H î + 10 50
ă ă H î > 70 H < 2.00 H î + 20 50
Nisip fin H ≥ 2.50 80 50
pr ăfos, praf H î ≤ 70
H < 2.50 90 50
argilos, argilă
pr ăfoasă şi H ≥ 2.50 H î + 10 50
H î > 70
nisipoasă H < 2.50 H î + 20 50
*) Valorile indicate pentru cazul terenurilor ferite de îngheţ se măsoar ă

de la cota inferioar ă a pardoselii.
Conform STAS 6054 / 77 adâncimea maxim ă de îngheţ se exprimă

prin geoizoterma de 0 0C care indică adâncimea maximă, în cm, până
6
la care temperaturile pot atinge valori ≤ 00 C .

Adâncimea de îngheţ se măsoar ă de la cota terenului nivelat din jurul
construcţiei şi are valorile indicate în fig.I.5, pentru terenuri f ăr ă strat de
zăpadă protector.
Normativul NP.112-04 indică adâncimile minime de fundare funcţie de
adâncimile de îngheţ, de nivelul apei subterane şi de natura terenului
de fundare (tab.I.1).
I.4.3. Capacitatea portant ă a terenului şi deformabilitatea sa
De multe ori adâncimea de fundare este dictat ă de valoarea

capacităţii portante a terenului. Acest lucru se întâmplă în special la
clădirile ce transmit terenului sarcini importante (blocuri de locuit cu cel
puţin P+6 nivele, castele de apă, rezervoare etc.).
Se ştie că relaţiile de calcul ale capacităţii portante a terenului de
fundare pentru starea limită de deformaţii ( p pl ) (I.1) respectiv pentru
starea limită de capacitate portantă ( pcr ) (I.2 ) sunt (STAS 3300/2–85):
P pl= m l ⋅ (γ ⋅ B ⋅ N 1 + q ⋅ N 2 + C ⋅ N 3 ) (I.1)
∗
Pcr = γ ⋅ B′ ⋅ N γ ⋅ λ γ ⋅ iγ + q ⋅ N q ⋅ λ q ⋅ iq + C ⋅ N c ⋅ λ c ⋅ ic (I.2)
unde q reprezintă suprasarcina de calcul care acţionează la nivelul

tălpii fundaţiei, lateral faţă de fundaţie.
Prin creşterea adâncimii de fundare se m ăreşte influenţa
acesteia asupra valorii capacităţii portante deoarece q = γ ⋅ D f (γ-
greutatea volumic ă a pământului

natural, pân ă la talpa fundaţiei). de la nivelul terenului amenajat sau
La pământurile contractile adâncimea de fundare se va plasa
sub 1,50 m pentru terenuri cu nivelul hidrostatic subteran la o adâncime
mai mică de 2,00 m şi sub 2,00 m când nivelul apei este la o adâncime
mai mare de 2,00 m. Aceste adâncimi reprezintă zonele până la care
au loc variaţii sezoniere de umiditate, ce produc varia ţii de volum ale
argilelor.
Pentru pământuri macroporice sensibile la umezire, adâncimea
de fundare se stabileşte în funcţie de clasa construcţiei respective, de
numărul de nivele şi de poziţia fundaţiei în cadrul clădirii.
Fig.I.5. Zonarea după adâncimea maximă de îngheţ
I.4.4. Cota de fundare a cl ădirilor învecinate
Sunt numeroase cazurile când este necesar ca o construcţie să

se amplaseze în imediata apropiere a uneia mai vechi. Fundaţiile
marginale învecinate se recomandă să se aşeze cu tălpile la acelaşi
nivel.
Dispunerea fundaţiei noi la o cotă mai ridicată nu este admisă,
deoarece presiunile ce se dezvoltă pe talpă produc împingeri pentru
care fundaţia existentă nu a fost dimensionată (fig.I.6 a).
Când fundaţia nouă este necesar a se amplasa sub nivelul t ălpii
fundaţiei vechi (fig.I.6 b), se recomandă s ă se studieze posibilitatea co-
borârii cotei de fundare prin subzidire, la construcţia veche. O altă solu-
ţie pentru această situaţie constă în executarea în imediata apropiere a
construcţiei existente a unui perete din beton turnat direct în p ământ
(pereţi mulaţi), la adăpostul căruia se execută săpătura pentru noua
fundaţie.
Fig.I.6. Fundaţ ii învecinate dispuse la cote diferite

În cazul când fundaţia nouă nu se află în imediata apropiere a
celei vechi (fig.I.7) se poate executa o s ăpătur ă nesprijinită cu condiţia
asigur ării stabilităţii taluzului ce uneşte tălpile celor două fundaţii.
La pământurile necoezive α ≤ Φ iar la cele sub nivelul apei
subterane α ≤ 0,55 Φ (Φ este unghiul de frecare dintre particulele de
pământ).
Fig.I.7. Executarea taluz ării sub fundaţ ii învecinate
I.4.5. Caracterul stratificaţ iei pământului şi pozi ţ ia nivelului apelor

subterane
Factorii analizaţi anterior pentru determinarea adâncimii minime
de fundare î şi pierd valabilitatea atunci când la cota determinată nu se
întâlneşte un teren bun de fundare. Analiza profilului geotehnic are în
vedere în primul rând separarea straturilor bune de fundare de cele
necorespunzătoare.
Pe baza acestor două categorii de pământuri, stratificarea
terenului se poate schematiza în patru cazuri:
1. Terenul este alcătuit dintr-un pământ de bună calitate şi într-un strat
de
nivelgrosime
sub celmare,
minimuniform,
admis.care
Din permite amplasarea
punct de fundaţla
vedere tehnic, iei aceast
la oriceă
adâncime capacitatea portantă a pământului trebuie să fie mai mare
decât presiunea transmisă de construcţie prin intermediul fundaţiei.
Această schemă (fig.I.8) cuprinde trei variante funcţie de nivelul apelor
subterane sau de suprafaţă din amplasamentul respectiv.
În cazul a (fig. I.8a) se va căuta ca săpătura să nu fie dusă prea adânc,
pentru a se evita lucr ări de epuismente (h > 50 cm).
În cazul b (fig.I.8b) este necesar a se proceda la lucr ări de epuis-
mente pentru evacuarea apei din s ăpătur ă sau la folosirea unor meto-
de de executare a fundaţiilor sub apă.
În cazul c (fig. I.8c) vor fi folosite metode speciale fie de izolare a
amplasamentului de apa înconjur ătoare prin batardouri, palplanşe etc.,
fie de execuţie a fundaţiilor sub apă.
10
a. b. c.
Fig.I.8. Teren bun de fundare cu variantele pozi ţ iei nivelului apei

subterane:
a – apă subterană la adâncime mare;
b – apă subterană la adâncime mic ă;
c – amplasament submersat
2. Terenul este alcătuit la suprafaţă pe o adâncime h, dintr-un
pă-mânt necorespunzător, după care urmează un teren bun de fundare.
Pentru a asigura buna comportare a construc ţiei, fundaţiile se
încas-trează cel puţin 20 cm în terenul bun.
Şi în acest caz sunt posibile trei variante func ţie de nivelul apei
sub-terane (fig.I.9).
Fig.I.9. Teren bun de fundare la adâncimea h cu variantele pozi ţ iei

nivelului apei subterane
11
În cazul a, cu nivelul apei subterane la adâncime mare, execuţia

nu pune probleme deosebite. Singura condiţie este aceea de încastrare
pe cel puţin 20 cm în terenul bun de fundare. Func ţie de grosimea H a
stratului necorespunzător, se pătrunde cu toată fundaţia până la tere-
nul bun sau se fundează în acest teren numai păr ţi restrânse din su-
prafaţa construcţiei asamblate la partea superioar ă într-un bloc comun
(fundaţii de adâncime: piloţi, coloane, chesoane, rigidizate la partea
superioar ă cu grinzi sau radier).
În scopul reducerii de material ce intr ă în alcătuirea fundaţiei, se
poate înlocui terenul slab cu o pern ă de pământ sau balast. De
asemenea se poate acţiona pentru îmbunătăţirea acestui strat de
pământ prin meto-de mecanice, chimice sau electrice.
În cazul b se poate funda în stratul bun cu ajutorul unor lucr ări de
epuisamente, sau se folosesc metodele de îmbun ătăţire ale terenului
slab descrise pentru cazul a. O altă variantă o constituie adoptarea unor
soluţii de execuţie care să nu fie influenţate de prezenţa apei subterane.
În cazul c se pot adopta soluţiile de mai sus luându-se măsuri de
izolare a amplasamentului de apa înconjur ătoare.
3. Teren alcătuit la partea sa superioar ă dintr-un pământ bun de
grosime mică, după care urmează un strat necorespunzător ce poate
avea la bază un alt strat bun, sau poate fi de grosime foarte mare ce nu
poate fi practic str ăbătută nici din punct de vedere tehnic şi nici
economic (fig.I.10).
Fig.I.10. Teren bun de fundare la suprafaţă cu variantele pozi ţ iei

nivelului apei subterane:
a – apă subterană la adâncime mare;
b – apă subterană la adâncime mic ă;
c – amplasament submersat
12
O primă cale de rezolvare a problemei adâncimii de fundare în

acest caz o constituie dimensionarea tălpii fundaţiei. Pentru ca aceasta
să fie amplasată în terenul bun de la suprafaţa amplasamentului este
nece-sar ca aria tălpii să fie astfel calculată încât fundaţia să nu
transmită la stratul necorespunzător o presiune mai mare decât capacitatea sa
portantă. Atunci când calculele economice şi tehnice o permit, fundaţia poate fi
amplasată în terenul bun din adâncimea amplasamentului.
O altă soluţie constă în ameliorarea calităţilor constructive ale
terenului necorespunzător în dreptul fundaţiilor sau sub toată
construcţia (perne de pământ sau balast, piloţi, coloane, chesoane,
fundaţii ştanţate).
În cazul prezenţei apei se vor adopta metode de excavaţie care
să asigure posibilitatea efectuării lucr ărilor de săpătur ă şi fundaţii.
4. Teren de fundare alcătuit dintr-un pământ uniform dar

necorespunzător, ce se întinde pe o adâncime mare (fig. I.11).
În acest caz dacă nu se poate renunţa la amplasament, se vor
lua măsuri de îmbunătăţire a terenului combinate cu m ăsuri de
reducere a greutăţii construcţiei. Folosirea materialelor uşoare atât la
structur ă cât şi la infrastructur ă este o cale de rezolvare a acestor
probleme, ca şi folosirea radierelor în scopul transmiterii unor presiuni
mai mici la terenul de fundare.
Fig.I.11. Teren de fundare necorespunz ător
13
I.5. Materiale utilizate la executarea fundaţ iilor
Fundaţiile se execută din materiale de bază folosite şi la alte

elemente de construcţii: pământ, lemn, piatr ă, căr ămidă, beton, metal.
De asemenea pentru termo şi hidroizolare se folosesc materiale
auxiliare ca: bitum, carton şi pânză asfaltată, folie P.V.C., geotextile,
geogrile, geomembrane etc.
a. Pământul se foloseşte la executarea fundaţiilor construcţiilor
agrozootehnice, la unele clădiri din mediul rural cu maxim un nivel, la
diguri, terasamente şi drumuri, ca material de umplutur ă. În general
aceste construcţii au un caracter provizoriu. Pentru ca sensibilitatea la
acţiunea îngheţului şi dezgheţului, la contracţie şi umflare, să fie
scăzută, pământurile trebuie să fie alcătuite din mai multe frac ţiuni.
b. Lemnul se foloseşte la lucr ările provizorii şi auxiliare: sprijinirea

pereţilor săpăturilor, palplanşe, piloţi, etc. Pentru a-i mări durata de
funcţionare şi durabilitatea la valorile prescrise lemnul se foloseşte
numai în medii uscate sau umede. În medii cu regim alternant de
umezeală se utilizează după ce s-a vopsit cu solu ţii protectoare din
substanţe bituminoase, sau s-a impregnat cu r ăşini epoxidice (altfel se
poate ajunge la o putrezire rapidă).
c. Piatra se foloseşte mai mult în zonele de deal şi de munte pentru a

reduce costul transportului. Trebuie să aibă o rezistenţă la compresiune
de cel puţin 200 daN cm2 , o rezistenţă suficientă la acţiunea
intemperiilor şi dimensiuni de 10÷30 cm.
Fundaţiile de piatr ă se pot executa f ăr ă mortar (la construcţiile de
mică importanţă) sau cu mortar de ciment şi var hidraulic (la celelalte
construcţii de obicei din mediul rural). Blocurile de piatr ă se aşează în
poziţie de echilibru stabil.
Grosimea fundaţiilor va fi de cel pu ţin 60 cm pentru piatra brută
spartă neregulat şi bolovăniş de râu şi de cel puţin 50 cm pentru piatra
brută cu două feţe plane şi paralele. Mortarul întrebuinţat va avea
marca de cel puţin M 10.
In general, pentru proiectarea fundaţiilor din zidărie de piatr ă se
aplică prevederile STAS 2917-79.
d. Căr ămida se foloseşte mai ales la executarea subzidirilor. Trebuie

să fie bine arsă, să aibă o rezistenţă medie la compresiune de cel
puţin 120 daN cm2 , de preferinţă dublu presată. Se foloseşte şi în
14
medii agresive pentru ciment.

e. Betonul se foloseşte la executarea fundaţiilor ca beton ciclopian,
beton simplu sau armat.
Betonul ciclopian se foloseşte în elementele masive de funda ţie

ce nu sunt supuse la solicitări importante şi nu sunt expuse la acţiunile
mediilor agresive. Propor ţia de materiale înglobate (bolovani de piatr ă)
este de max. 50% din volumul elementelor de construc ţie, în cazul
folosirii betonului de clasă până la Bc7.5 inclusiv şi de max. 30% în
cazul folosirii betonului de clas ă mai mare ca Bc7.5.
Bolovanii ce urmază a fi înglobaţi trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
o nu trebuie să aibă cr ăpături;
o dimensiunile nu trebuie să depăşească 1/6 din cea mai mic ă
dimensiune a elementului de construcţie;
o raportul dintre dimensiunea maximă şi minimă nu trebuie să
depăşească valoarea de 2,5;
o roca nu trebuie să fie gelivă;
o înainte de a fi introduşi în beton, trebuie s ă fie cur ăţaţi şi spălaţi,
de preferinţă cu jet de apă sub presiune.
Pentru a se obţine acest material de construcţie, se toarnă un strat
de beton cu grosimea de 25÷30cm de consistenţă obişnuită în care se
aşează piatra brută bine îndesată de masa de beton. Operaţiunile se
succed până la terminarea completă a execuţiei fundaţiei.
În construcţia elementelor de fundaţie alcătuite din beton simplu

se foloseşte clasa minimă de beton C4/5 – pentru umpluturi, egaliz ări şi
bloc de fundare la fundaţiile tip bloc şi cuzinet.
Clasele minime de beton folosite pentru realizarea fundaţiilor de
beton armat sunt:
- C8/10 pentru fundaţii izolate sau continue, funda ţii pahar
monolite, cuzineţi, radiere şi reţele de grinzi neexpuse la acţiuni
agresive, cu procente optime de armare;
- C12/15 pentru fundaţii pahar prefabricate, fundaţii supuse la
solicitări importante şi fundaţii supuse la acţiuni dinamice.
În condiţii de agresivitate caracteristicile betoanelor se stabilesc
conform prevederilor din NE 012-99 şi Instrucţiunile Tehnice C215-88.
În tabelul I.2 sunt date criteriile pentru aprecierea gradelor de

agresivitate ale apelor naturale.
15
Tabelul I.2 Criterii pentru aprecierea gradelor de agresivitate ale apelor

naturale (cu excepţia apei din Marea Neagr ă)
Gradul agresivităţii
Natura agresivităţii foarte foarte
slab intens
slabă ă ă intensă
Sulfatică ( SO 42 − )
150...249 250...500 501...1000
mg / dm 3 > 1000
−
Dezalcalinizare ( HCO3) < 120
- - -
3
mg / dm (duritate, G ) 0 (< 7)
General acidă, pH - 6.5...5.6 5.5...4.5 < 4.5
Carbonică ( CO2 liber)
mg / dm 3 , pentru duritatea
temporar ă în 0G , de:
≤2 10...14 15...30 31...60 > 60
15...29 30...60
2,1......6 15...29 30...90 61...90
91...150 90
>> 150
6,1......15
< 300 ≥ 300 - -
>15
2+
Magneziană ( Mg )
3
100...199 200...1000 1001...3000 > 3000
mg / dm
+
Săruri de amoniu ( NH 4 ), mg
50...99 100...200 201...500 > 500
/ dm 3
−
Oxizi alcalini ( OH )
3
- 17.5...25 > 25 -
g / dm
Conţinutul total de săruri,
3 - 10...20 20.1...50 > 50
g / dm
f. Metalul se foloseşte atât la realizarea fundaţiilor din beton armat sub
formă de armătur ă, cât şi la lucr ările auxililare de sprijinire a
malurilor, la şpraiţuri, palplanşe etc.
Pentru fundaţiile din beton armat se foloseşte:

o oţel beton rotund neted, marca OB 37, pentru armături
constructive şi de rezistenţă (rezultată din motive
constructive);
o oţel beton marca PC sau plase sudate din STNB pentru
armătur ă de rezistenţă rezultată din calcul .

Ca şi betonul, metalul, ca element de sprijinire sau ca arm ătur ă,
16
este supus acţiunii factorilor exteriori (în special a s ărurilor din pânza
freatică) producându-se fenomenul de coroziune.
Protecţia armăturii împotriva coroziunii se asigur ă prin folosirea
unor cimenturi speciale (Pa 35, SR ş.a.), sau printr-o acoperire sporită
cu beton la elementele îngropate. Astfel, la funda ţiile cu strat de
egalizare, grosimea minimă a startului de acoperire a arm ăturilor de la
faţa interioar ă este de 3,5 cm iar la fundaţiile amplasate în contact
direct cu pământul de 5 cm. Pentru fe ţele laterale ale elementelor de
fundaţie se acceptă o grosime minimă a stratului de acoperire de 4,5
cm. Acesta poate fi redus la 2,5 cm, dacă ulterior se execută tensuieli
cu mortar M 10, în grosime de minim 2,0 cm sau hidroizolare (1 pânză
+ 2 bitum).
Piesele metalice de sprijinire se protejează în mai multe moduri:
- prin adăugare în compoziţia oţelului a 0,25 % cupru;
- acoperirea cu un strat de beton aplicat prin torcretare, ungere cu
amestec bituminos, vopsire cu r ăşină sintetică;
- vopsire catodică.
g. Materiale auxiliare
La hidroizolarea fundaţiilor se folosesc: bitumul, cartonul şi pânza

asfaltată, folie P.V.C., tablă de plumb şi metal, etc.
În ultima perioadă de timp se folosesc tot mai des geomembranele şi
geotextilele ca elemente filtrante, drenante şi chiar de consolidare
pentru terenurile de fundare. Aceste materiale sunt alcătuite din fire,
fibre de polimeri sintetici ţesute (pânze) sau neţesute (împâslituri) şi se
întâlnesc la următoarele lucr ări de pământ:
- drenaje
drenului din micăă spart
de piatr adâncime, la carestratul
ă, aliminând geotextilele format ădin
exterior îmbrac corpul
filtru
invers sau două - trei strate;
- căptuşirea canalelor sau albiilor de râuri;
- rambleuri din material granular pe pământuri argiloase, moi, la care
o foaie de geotextil pusă la baza umpluturii împiedică pătrunderea
materialului granular în formaţiunea de bază în timpul compactării;
- ramblee rutiere prin aşezarea unei foi de geotextil direct pe stratul
vegetal pentru a mări rigiditatea sistemului;
- ramblee feroviare pe terenuri permeabile cu apă freatică la mică
adâncime, la care două foi de geotextil a şezate la baza fundaţiei
ă drenarea şi evacuarea spre drenurile longitudinale a apei
asigur
subterane.
Geotextilele se mai folosesc la: ranforsarea argilelor şi nisipurilor,
17
extinderea porturilor marine şi fluviale, construcţia de bazine (împreună

cu geomembranele), prevenirea degradării drumurilor prin fenomenul
de îngheţ-dezgheţ etc.
Din exemplele de mai sus se poate trage concluzia c ă folosirea
geomembranelor şi geotextilelor duce la reducerea consumului de
materiale granulare şi a volumului de excavaţii şi la simplificarea
tehnologiilor de execuţie.
I.6. Clasificarea fundaţ iilor
Pentru a putea transmite sarcinile construcţiei la un strat de

pământ care să le poată prelua în bune condiţii de rezistenţă şi
stabilitate, se folosesc diferite soluţii constructive, denumite sisteme de
fundare.
Clasificarea sistemului de fundare se face în funcţie de:
a) scopul şi destinaţia suprastructurii;

b) adâncimea de fundare;
c) forma în plan a fundaţiilor de suprafaţă;
d) forma fundaţiilor de adâncime;
e) rigiditatea fundaţiilor;
f) modul cum sunt luate în calcul for ţele ce contribuie la stabilitatea
fundaţiilor;
g) poziţia fundaţiilor faţă de nivelul apelor subterane;
h) modul de execuţie;
i) natura solicitărilor la care sunt supuse;
j) materialul din care sunt executate.
a. În raport cu scopul şi destinaţ ia suprastructurii construc ţ iei,

fundaţ iile sunt pentru:
- construcţii agrozootehnice: grajduri, depozite, crescătorii, etc.;
- clădiri civile şi social-culturale: blocuri de locuinţe, spitale, teatre,
case de cultur ă, săli de sport etc.;
- construcţii industriale: hale, silozuri, castele de apă, rezervoare,
coşuri de fum etc.;
- construcţii speciale: turnuri de radio şi televiziune, linii pentru
transportul energiei electrice etc.;
- utilaje grele şi maşini;
- ă hidrotehnice: diguri, baraje, ecluze;
lucr
- căi deri comunica ţii şi lucr ări de artă: drumuri, poduri, viaducte etc.
18
b. Func ţi e de adâncimea la care este aşezat ă talpa fundaţ iei faţă de

cota terenului natural sau amenajat, fundaţ iile se pot grupa astfel :
- fundaţii de suprafaţă (de mică adâncime), folosite atunci când
stratificaţia şi proprietăţile fizico-mecanice ale terenului permit
aşezarea ei la o adâncime Df ≤ B , unde B este lăţimea fundaţiei
(f ăr ă să depăşească adâncimea de 5 – 6 m). Se mai numesc şi
fundaţii directe deoarece talpa vine în contact direct cu suprafeţele
realizate prin săpare;
- fundaţii de adâncime, la care Df > 5B , întâlnite în zone cu
umpluturi, terenuri argiloase cu I c ≤ 0,5 , terenuri mâloase, prafuri
afânate etc. Acestea se mai numesc şi fundaţii indirecte, deoarece
legătura dintre fundaţia propriu - zisă şi terenul bun de fundare se
realizează prin intermediul unor elemente speciale numite: pilo ţi,
picoţi, barete, coloane, chesoane etc.
c. Fundaţ iile de suprafaţă (mic ă adâncime, directe) pot fi clasificate

după forma lor în plan astfel :
- fundaţii izolate sub stâlpi: alcătuite dintr-un bloc de beton sau alte
materiale (fig.I.12), bloc de beton simplu şi cuzinet de beton armat
(fig.I.13), elastice (fig.I.14), pahar (fig.I.15).
- fundaţii continue sub ziduri sau diafragme (fig.I.16.)
- fundaţii continue sub şiruri de stâlpi (fig.I.17.) ce leagă mai mulţi
stâlpi de-a lungul unei direcţii şi repartizează pe teren sarcinile
transmise de aceştia.
- fundaţii pe reţele de grinzi încrucişate (fig.I.18.) la care stâlpii
transmit terenului sarcinile prin grinzile aşezate pe două direcţii
- fundaţii pe radier general (fig.I.19.) la care sarcinile sunt transmise
pe întreaga suprafaţă a construcţiei în proiecţie orizontală.
Fig.I.12. Fundaţ ie izolat ă alc ătuit ă din bloc de beton simplu
19
Fig.I.13. Fundaţ ie izolat ă bloc şi cuzinet
Fig.I.14. Fundaţ ie izolat ă elastic ă
Fig.I.15. Fundaţ ie izolat ă tip pahar
20
Fig.I.16. Fundaţ ie continuă sub şiruri de stâlpi
Fig.I.17. Fundaţ ie continuă sub

ziduri sau diafragme
Fig.I.18. Fundaţ ie pe reţ ele de grinzi

21
Fig.I.19. Fundaţ ie pe radier general.

Fundaţiile sub formă de radier pot fi:
- sub formă de plăci drepte;
- sub formă de placă şi grinzi;
- sub formă de planşeu ciupercă şi stâlpi.
- fundaţii sub ziduri cu descărcare pe rezeme (fig.I.20.) transmit

încărcările exterioare terenului de fundare în mod discontinuu, prin
blocuri de fundaţie izolate.
- fundaţii speciale pentru încărcări mari (fig.I.21.).
Fig.I.20. Fundaţ ie sub ziduri cu desc ărcare pe reazeme

1 – grind ă; 2 – reazem de desc ărcare din beton simplu;
3 - zid ărie de c ăr ămid ă.
22
a. b.
Fig. I.21. Fundaţ ie pentru înc ărc ări mari (fundaţ ie izolat ă cu plac ă şi

contrafor ţ i).
a – sec ţi une vertical ă; b – vedere în plan
1 – stâlp; 2 – contrafor ţi ; 3 – plac ă de baz ă; 4 – strat de egalizare.
d. Fundaţ iile de adâncime (indirecte) pot fi grupate astfel :

- fundaţii pe piloţi, piloţi la diametru mare, coloane.
Fig.I.22. Piloţ i din beton armat.
23
Piloţii pot fi executaţi din lemn, beton armat, beton precomprimat

sau din metal, cu secţiune plină sau gol în secţiunea transversală.
Coloanele se execută în general din materiale granulare.
- fundaţii pe barete sau pereţi mulaţi (fig.I.23.).
Fig.I.23. Forme de pereţ i mulaţ i şi barete.
Baretelesaualcăptuite
prefabricat ământdinstabilizat,
beton, beton armat, înc
pot prelua beton
ărcăriarmat
din
suprastructur ă sau din sarcina geologic ă şi de asemenea, pot fi
executate şi cu rol de etanşare pentru înlăturarea permeabilităţii şi
infiltraţiei apei din incinta gropii de fundare.
Pereţii mulaţi sunt destinaţi şi pentru hidroizolaţii sau
impermeabilizări.
- fundaţii pe chesoane deschise sau puţuri (fig.I.24.)
Fig.I.24. Fundaţ ii pe chesoane deschise.
- fundaţii pe chesoane cu aer comprimat (fig.I.25.).
24
Fig.I.25. Fundaţ ii pe chesoane cu aer comprimat.
e. Funcţie de rigiditatea fundaţiei, avem:
- fundaţii rigide, caracterizate prin faptul că secţiunea cea mai

solicitată nu preia decât eforturi de compresiune, sau cel mult
eforturi de întindere şi forfecare ce pot fi preluate de rezisten ţa
materialului din care este construită fundaţia (fig.I.26.a). Fundaţiile
rigide au deformaţiile proprii foarte mici în comparaţie cu cele ale
terenului de fundare pe care reazemă.
Fig.I.26.
- funda ţii elastice

mai solicitat ă potrealizate din beton
apare tensiuni de armat, la care
întindere în sec ţce
şi forfecare iunea cea
trebuie
să fie mai mici decât rezistenţele prescrise ale betonului armat
(fig.I.26.b). Au deformaţii proprii comparabile cu ale terenului.
25
f. Func ţi e de modul cum sunt luate în calcul for ţ ele care contribuie la

stabilitatea ei avem:
- fundaţii rezemate pe teren ce transmit încărcările preluate de la

suprastructur ă numai prin presiunile de contact la nivelul presiunii
de separaţie dintre terenul de fundare şi talpa fundaţiei (fig.I.27.a).
Sunt fundaţiile asupra cărora acţionează numai for ţe verticale şi
momente încovoietoare (for ţele orizontale sunt nule sau
neglijabile);
- fundaţii asupra cărora acţionează şi for ţe orizontale (sau înclinate
ce se descompun în for ţe orizontale şi verticale) în afara celor
verticale şi a momentelor încovoietoare şi care admit în exploatare
mobilizarea rezistenţei laterale a masivului de p ământ (împingere
pasivă notată cu P p ) (fig.I.27.b). Aceste situaţii se întâlnesc la
culeele podurilor şi viaductelor, la fundaţiile zidurilor de sprijin etc.
Fig.I.27. Ac ţ iuni a eforturilor exterioare asupra fundaţ iilor:

a) for ţe verticale şi momente încovoietoare;
b) for ţ e verticale şi orizontale.
g. În raport cu pozi ţ ia t ălpii fundaţ iei faţă de nivelul apelor subterane

distingem:
- funda ţii executate

amplasate în tran“în
şeeuscat” în rândurile
deschise şi carecărora aşăezate
sunt intr fundaţiile
toate direct pe
stratele respective de fundare. În cazul prezen ţei apei subterane,
se recurge la o metodă de eliminare, directă din săpătur ă.
26
- fundaţii executate sub nivelul apelor subterane în care sunt incluse

toate sistemele de fundare la care săpăturile şi lucr ările de
realizare a corpului de fundaţie se execută sub nivelul apei prin una
din următoarele metode:
- săparea sub apă cu dispozitive mecanice şi betonarea blocurilor de
fundaţie prin metode speciale de betonare sub apă (fig.I.28.)
- umpluturi de pământuri nisipoase executate sub ap ă, care
înlocuiesc starturile neconsistente şi servesc ca suport pentru
executarea fundaţiei (fig.I.29.);
- executarea fundaţiei sub nivelul apei, din blocuri prefabricate din
beton (fig.I.30.).
Fig.I.28. Executarea fundaţ iilor sub apă:

a) excavaţ ia; b) turnarea betonului.
Fig.I.29. Umplutur ă de pământ sub apă

1 – miez de beton sau argil ă
27
Fig.I.30. Fundaţ ie din blocuri prefabricate amplasate sub apa.
h. După modul de execuţ ie, fundaţ iile se împart în:
- fundaţii monolite executate direct din săpătur ă;

- funda ţii prefabricate, realizate în ateliere de prefabricate sau pe
piste special amenajate, transportate şi montate la faţa locului.
Acestea pot fi executate ca fundaţii definitive sau demontabile.
i. În func ţ ie de natura solicit ărilor la care sunt supuse avem:
- fundaţii supuse la solicitări preponderent statice (la construcţii

civile, agrozootehnice, social-culturale etc.);
- fundaţii supuse la solicitări dinamice (fundaţii de maşini).
j. După materialul din care sunt executate, fundaţ iile se clasific ă în:
- fundaţii de pământ stabilizat;

- fundaţii din amestec de pământ compactat;
- fundaţii din lemn;
- fundaţii din zidărie de piatr ă sau căr ămidă cu sau f ăr ă mortar;
- fundaţii din beton ciclopian;
- fundaţii din beton simplu;
- fundaţii din beton armat;
- fundaţii din metal.
28
Capitolul II
FUNDAŢII DE SUPRAFAŢĂ
II.1. Generalit ăţ i. Principii de proiectare
Aşa cum s-a ar ătat în capitolul I: “ Aspecte generale privind

proiectarea şi execuţ ia fundaţ iilor ”, funcţie de adâncimea la care este
aşezată talpa fundaţiei faţă de cota terenului natural sau amenajat,
aceste elemente de construcţie se împart în:
- fundaţii de suprafaţă (directe, de mică adâncime);

- fundaţii de adâncime (indirecte).
Fundaţiile de suprafaţă se folosesc atunci când terenul bun de
fundare se află situat la o adâncime mică faţă de cota terenului natural.
Prin teren bun de fundare se în ţelege acel suport al tălpii fundaţiei
care asigur ă capacitatea portantă necesar ă preluării încărcărilor date
de construcţie.
Fundaţiile de suprafaţă sunt cel mai des întâlnite în practic ă,
deoarece sunt mai eficiente sub aspect tehnico-economic. Numai în
cazul în care aplicarea acestui sistem de fundare nu este posibil, se
trece la îmbunătăţirea terenului sau în ultimul caz, la folosirea unui tip
de fundaţie de adâncime.
La proiectarea fundaţiilor se urmăreşte ca dimensiunile lor să fie
astfel calculate încât să nu depăşească valoarea capacităţii portante a
terenului de fundare,
structura construc ă nu produc
ţiei, iarseforturile ă din
interne deforma ţii funda
corpul incompatibile
ţiei să nu cu
fie
mai mari decât capacitatea de rezistenţă a materialului din care este
alcătuită. Exprimarea matematică a acestor principii se poate scrie sub
forma următoarelor relaţii:
a) Δ ≤ Δ
b) Q ≤ m ⋅ R (II.1)
c) σef ≤ σadm
unde:
– reprezintă deplasări sau deformări probabile ale construcţiei
datorate deplasărilor şi deformaţiilor terenului de fundare;
Δ – reprezintă deplasări sau deformări admisibile ale construcţiei;
Q – reprezintă încărcarea de calcul asupra terenului de fundare
29
provenită din acţiunile din grupările speciale. Poate fi de natura unei

presiuni efective, for ţă de alunecare, moment de r ăsturnare etc.;
m – este un coeficient al condiţiilor de lucru;
R – reprezintă capacitatea portantă de calcul a terenului de fundare.
Poate fi de natura unei presiuni critice, rezisten ţe de forfecare, moment
de stabilitate etc.;
σ ef – este efortul unitar ce apare în corpul funda ţiei datorită înc ărcărilor
exterioare şi reacţiunii terenului (efort de întindere, compresiune etc.);
σadm – reprezintă efortul unitar admisibil din corpul funda ţiei (rezistenţa
la întindere, la compresiune etc.).
Proiectarea unei fundaţii admite două păr ţi distincte:
a) dimensionarea tălpii fundaţiei în aşa fel încât să nu se producă
deformaţii incompatibile cu structura construcţiei sau chiar ruperea te-
renului de fundare;
b) dimensionarea corpului fundaţiei astfel încât să reziste la
solicitările la care este supus.
În urma execuţiei unei fundaţii, asupra terenului de fundare
acţionează o serie de eforturi „p” produse de încărcările exterioare P, H
şi M (în încărcarea P am inclus şi greutatea proprie a fundaţiei). La
nivelul planului I–I (fig.II.1) situat la limita dintre talpa fundaţiei şi teren,
se asigur ă echilibrul sarcinilor, dacă se introduce o distribu ţie de eforturi
„q” ce satisfac condiţiile iniţiale de încărcare numite reacţiuni sau
presiuni reactive. De asemenea, asupra terenului acţionează şi sarcina
geologică Pq = γ ⋅ D f unde γ reprezintă greutatea volumică a pământului
de deasupra tălpii fundaţiei, iar Df este adâncimea de fundare.
Fig.II.1. Eforturi ce ac ţ ioneaz ă asupra fundaţ iei şi terenului de

fundare.
30
Proiectarea unei fundaţii este rezolvată dac ă se cunoaşte legea de

distribuţie a presiunilor reactive. Studiile au ar ătat că această lege
depinde de mai mulţi factori, dintre care cei mai importan ţi sunt:
- deformabilitatea materialului din care este alcătuită fundaţia;
- forma şi dimensiunile fundaţiei;
- proprietăţile fizico-mecanice ale terenului de fundare;
- modul de transmitere a sarcinilor de la suprastructur ă.
II.2. Determinarea eforturilor din corpul fundaţ iei
Pentru a cunoaşte eforturile unitare ce iau naştere în corpul fundaţiei,

s-a admis ca model de calcul o pan ă cu vârful retezat, acţionată la
partea ei inferioar ă de o sarcină uniform distribuită de intensitate „p”
(fig.II.2). Pana reprezintă o parte din corpul funda ţiei. Cunoaşterea stării
de tensiune şi deformaţii pe diferitele feţe ale penei permite
determinarea lor şi în corpul fundaţiei.
Consider ăm în jurul punctului M unde dorim să determinăm starea de
tensiuni, o suprafaţă elementar ă dA asupra căreia acţionează eforturile
unitare de compresiune σr şi de întindere σt.
Fig.II.2. Calculul
eforturilor unitare în
corpul fundaţ iei
1- fisuri;
2 - zonă de întindere
maximă.
31
Aceste eforturi depind de:
σr ( t ) = f (p , r , a, α, θ)
Materialele din care se execută fundaţiile au o comportare diferită la
cac ţiunea
ămida,eforturilor
ăr betonul desimplu,
întindere faţă dearmat
betonul cele deşi compresiune. Piatra,
celelalte materiale
tradiţionale au o rezistenţă mult mai mare la eforturi de compresiune,
decât la cele de întindere.
De aceea prezintă un deosebit interes cunoaşterea eforturilor unitare
de întindere t din corpul fundaţiei. Relaţiile de calcul stabilite de teoria
elasticităţii pentru cazul analizat, arată că t creşte odată cu mărirea
efortului p şi a distanţei r şi cu micşorarea unghiului şi a distanţei a.
Rezultatele teoretice au fost verificate experimental prin încercări la
scar ă naturală, pe modele sau prin folosirea foto-elasticimetriei,
rezultând o bună concordanţă între teorie şi practică.
II.3. Modele folosite în calculul fundaţ iilor
Pentru stabilirea legii de distribuţie a presiunilor pe suprafaţa de

contact dintre fundaţie şi teren, se impune alegerea unui model de
calcul care este cu atât mai aproape de situa ţia reală cu cât ipotezele
care se admit, ţin seama de mai mulţi factori care influenţează
comportarea ansamblului structur ă – fundaţie - teren de fundare.
În literatura de specialitate sunt precizate o serie de modele care se
refer ă în special la calculul elementelor structurale în contact cu terenul
de fundare. Modelele cele mai des utilizate sunt:
II.3.1. Modelul distribuţ iei plane a presiunilor reactive
Este cel mai simplu model elaborat pentru calculul elementelor de

fundare. Stabilirea legii de repartizare a reacţiunilor – folosind ecuaţiile
echilibrului static – se bazează pe două ipoteze:
- fundaţia este considerată ca un element perfect rigid;
- distribuţia presiunilor pe suprafaţa de contact este plan-liniar ă
(fig.II.3).
Valoarea presiunilor reactive se stabileşte funcţie de modul de
încărcare a tălpii fundaţiei.
32
Fig. II.3 Distribuţ ia plană a

presiunilor reactive
La o încărcare centrică, excentricitatea fiind egală cu zero (fig.II.3 a),

presiunea reactivă efectivă pef este uniform distribuită pe toată talpa
fundaţiei având valoarea:
P
p ef = (II.2)
B ⋅ L
în care:
P este încărcarea totală la nivelul tălpii fundaţiei ce acţionează în
centrul de greutate,
B – lăţimea tălpii fundaţiei,
L – lungimea tălpii fundaţiei.
33
În cazul în care for ţa P acţionează în interiorul sâmburelui central (0

L
< e < ) distribuţia presiunilor reactive este trapezoidală admiţând o
6
valoare maximă p1.şi una minimă p2. (fig.II.3 b).
p1 = B P.L + BP..Le2 p2 = B
P.L − BP..Le2 (II.3)
6 6
L
Dacă excentricitatea e = , atunci diagrama presiunilor reactive este
6
triunghiular ă cu valorile extreme (fig.II.3. c):
P P.e
p1 = + 2 p 2 = 0 (II.4)
B.L B.L
6
Dacă for ţa totală rezultantă se află în afara treimii mijlocii a laturilor
fundaţiei (sau în afara sâmburelui central) apar pe talpă zone de
întindere ( p2 0). Suprafaţa de contact nu poate prelua aceste eforturi
şi atunci se lucrează cu aria activă de la nivelul tălpii fundaţiei (B x A’)
(fig.II.3 d) în care avem numai eforturi de compresiune. Pentru a
determina valoarea p1 se egalează încărcarea totală cu rezultanta
volumului presiunilor reactive:
P = 1 p1.B.3⎛
⎜ L2 − e ⎞⎟
2 ⎝ ⎠
de unde (II.5)
4P
p1 =
3B(L − 2e )
L
Dacă notăm − e = c relaţia (II.5 ) poate fi pusă sub forma:
2
2P
p 2 = (II.6)
3 B ⋅ c
Pe baza modelului distribuţiei plane a presiunilor reactive, s-au
dezvoltat mai multe metode de calcul valabile mai cu seam ă la
determinarea diagramei de for ţe tăietoare, sau la construcţiile de
34
importanţă III sau IV fundate pe elemente rigide şi pe un teren cu

capacitate portantă scăzută.
II.3.2. Modelul Winkler
Acest model asimilează pământul cu un mediu elastic continuu, în

care tasarea W(x) în orice punct este propor ţională cu încărcarea p(x),
constanta de propor ţionalitate notată cu k, purtând denumirea de
coeficient de pat :
p ( x) = k ⋅ W ( x) (II.7)
Fig.II.4 Modelul mecanic Winkler
Din punct de vedere mecanic, modelul este alcătuit dintr-un sistem

de arce independente cu caracteristica de elasticitate k, fixate pe o
bază rigidă (fig.II.4.).
Fundaţia amplasată pe suprafaţa modelului se va tasa propor ţional cu
presiunea medie, iar ladeîndep ărtarea încărcării resoartele vor reveni la
poziţia iniţială. Dincolo limitele fundaţiei suprafaţa nu se deformează.
Pentru modelul Winkler se mai fac şi următoarele ipoteze:

- fundaţia păstrează legătura cu terenul pe toată suprafaţa de contact;
- între fundaţie şi teren lipseşte frecarea;
- toate deformaţiile se presupun suficient de mici pentru a se aplica
principiul suprapunerii efectelor, însumând deformaţiile datorate
diverselor acţiuni;
- tasarea într-un punct depinde numai de presiunea exercitată în acel
punct.
Acest model care presupune o legătur ă exclusiv locală, simplifică

mult problema din punct de vedere matematic îns ă nu reprezintă
35
întotdeauna corect interpretarea modului real în care r ăspunde terenul

de fundare la încărcarea exterioar ă. Observaţiile asupra construcţiilor şi
cercetările experimentale au ar ătat că:
- tasarea terenului de fundare depinde nu numai de sarcina din
punctul respectiv ci şi de cele din punctele vecine;
- terenul se tasează nu numai sub fundaţie ci şi în vecinătatea ei;
- tasarea depinde nu numai de natura terenului, ci şi de mărimea şi
forma suprafeţei de încărcare.
Având în vedere aceste neajunsuri, putem spune c ă modelul Winkler
se foloseşte cu rezultate bune doar în cazul p ământurilor necoezive şi a
suprafeţelor de încărcare relativ mici.
II.3.3. Modelul coeficientului de rigiditate (combinat Winkler –

Boussinesque)
Pentru a îmbunătăţi modelul Winkler s-a căutat ca la determinarea lui

k să se ţină seama de dimensiunile şi forma tălpii de fundare, de
adâncimea de fundare, de grosimea stratului compresibil. Pentru
aceasta s-au egalat relaţiile de calcul pentru determinarea tasării
terenului propuse de Winkler (pe baza ipotezei mediului elastic
continuu) şi de Schleicher (pe baza ipotezei semispaţiului continuu,
elastic, omogen şi izotrop).
y =
p mn
=
p mn ⋅

) ⋅ ω
A (1 − ν 2

m
k E
de unde rezultă: (II.8)
E
k = ω m ⋅ A (1 − ν 2 )
În relaţiile de mai sus s-au f ăcut următoarele notaţii:

Pmn – presiunea medie netă pe talpa fundaţiei ( p mn = p ef − γ ⋅ D f );
A – aria tălpii fundaţiei ( A = B ⋅ L );
E – modulul de deformaţie liniar ă a terenului;
ν – coeficientul lui Poisson pentru teren;
ωm – coeficient adimensional care depinde de grosimea echivalent ă a
H
stratului ( β = , unde H este grosimea stratului compresibil şi b,
b ţiei) şi de raportul dintre lungimea şi lăţimea tălpii
semilăţimea funda
36
a
fundaţiei ( α = ).
2b
II.3.4. Modelul Winkler cu doi coeficienţ i de rigiditate
Acest model ia în considerare neomogenitatea orizontal ă şi verticală

a masivului de pământ şi a proprietăţilor de repartiţie a acestuia. Cei doi
coeficienţi de rigiditate sunt:
c(x) – caracterizează compresibilitatea terenului de fundaţie şi se ia

variabil în lungul fundaţiei (în plan orizontal).
h – caracterizează proprietăţile de repartiţie ale terenului de fundare şi
se ia constant pe lungimea fundaţiei.
Aceşti coeficienţi se pot determina pe cale experimentală. Ecuaţia
diferenţială a fibrei medii deformate este:
4 2
EI ⋅ d W 4( x ) = p − c( x ) ⋅ W ( x ) + h ⋅ d W 2( x ) (II.9)

dx dx
unde:
EI – reprezintă rigiditatea la încovoiere a fundaţiei;

p – este sarcina efectivă ce acţionează asupra terenului de fundare.
II.3.5. Modelul Boussinesque (teoria elasticit ăţ ii)
Masivul de pământ este asimilat cu un semispaţiu continuu, liniar -

elastic, omogen şi izotrop. Starea de eforturi din semispa ţiu într-un
punct M(x,y,z) pentru o sarcină concentrată P este dată de următoarele
relaţii:
3P z3
σz =
⋅
2π R 5
3P ⎧⎪ y 2 z 1 − 2ν ⎡ 1 (2R + z )y 2 z ⎤ ⎫⎪ (II.10)
σy = ⎨ + − − ⎬
2π ⎪⎩ R5 3 ⎢⎣ R(R + z ) (R + z )2 R3 R3 ⎥⎦ ⎪⎭
37
3P ⎧
⎪ x 2 ⋅ y 1 − 2ν ⎡ 1 (2 R + z ) ⋅ x 2 z ⎤ ⎫⎪
σ x = ⎨ + ⎢ − − ⎥⎬
2π ⎪
⎩ R
5
3 ⎣ R ⋅ ( R + z ) ( R + z )2 ⋅ R 3 R 3 ⎦ ⎪
⎭
3P x ⋅ z 2
τ xz = τ zx = ⋅ 5
2π R
2
τ yz = τ zy = 32π

P ⋅ y ⋅ z5
R
3P ⎡ x ⋅ y ⋅ z 1 − 2ν (2 R + z ) ⋅ x ⋅ y ⎤
τ xy = τ yx = ⋅⎢ 5 − ⋅ ⎥
2π ⎣ R 3 ( R + z )2 R 3 ⎦
unde: R reprezintă distanţa de la punctul de aplicaţie al for ţei P, la

punctul M(x,y,z) din semispaţiu în care dorim să determinăm starea de
eforturi.
Utilizarea acestui model ce a eliminat inconvenientele modelului
Winkler a dat posibilitatea rezolvării multor probleme din practica de
proiectare.
În ultimul timp a început să se folosească tot mai des modelul me-
diului continuu, elastic, anizotrop ce ţine cont de anizotropia pământului
datorită stratificaţiei lui şi a faptului că, la scar ă microscopică, fiecare
strat poate avea proprietăţi heterogene, în timp ce la scar ă
macroscopică devin predominant anizotrope şi respectiv modelul
mediului continuu, elastic, neomogen în care se consider ă că parametrii
G şi ν depind de poziţia punctului în spaţiu:
G = G ( x, y, z ) şi υ = υ ( x, y

, z ) (II.11)
II.3.6. Modele reologice
Sub acţiunea for ţelor exterioare, sistemele materiale nu sufer ă numai

translaţii şi rotaţii ci şi modificări de formă sau volum (deformaţii). De
asemenea, din încercările practice s-a constatat că deformaţia unui
sistem material nu este funcţie numai de mărimea şi natura for ţei
aplicate sau de proprietăţile fizico-chimice şi mecanice ale materialului
propriu-zis ci depinde în mare măsur ă şi de timp. Ramura fizicii ce
studiază comportarea în timp a sistemelor materiale care posedă cel
puţin una din proprietăţile de bază (elasticitatea, plasticitatea sau
vâscozitatea), poartă denumirea de reologie.
Funcţie de proprietăţile lor, sistemele pot fi: rigide (când deformaţia
38
este nulă), perfect elastice (deformaţie temporar ă reversibilă), pur

vâscoase (deformaţie permanentă nereversibilă), vâsco-elastice
(deformaţie par ţial temporar ă, par ţial permanentă), plastic ă (deformaţie
continuă sub sarcină constantă).
Pământul poate fi considerat ca un sistem material trifazic, alc ătuit
din schelet mineral, apă şi aer. În comparaţie cu metalul, masele
plastice, betonul etc., materiale a căror deformaţie în timp poate fi
determinată folosind relaţii din mecanica clasică, deformaţia p ământului
depinde de o multitudine de factori ce cu greu pot fi introdu şi în calculul
matematic propriu-zis. În general se poate spune c ă sub acţiunea unei
sarcini exterioare, terenul de fundare are o comportare elasto – vâsco -
plastică, deoarece admite deformaţii ce se pot încadra în fiecare din
cele trei proprietăţi de bază ale materialului.
În studiul reologic al pământului, trebuie să se îmbine două tendinţe
generale: pe de o parte s ă se caute o exprimare matematic ă cât mai
fidelă a fenomenului fizic, iar pe de alt ă parte schematizarea
fenomenului prin folosirea unor modele matematice structurale, astfel
alese, încât să reproducă esenţa fenomenului fizic şi a proprietăţilor
pământului respectiv.
Pentru a descrie aceste proprietăţi fundamentale s-au conceput

modele matematice simple:
- modelul elastic (Hooke – H) reprezentat schematic printr-un resort

elastic perfect (arc coloidal), cu masa foarte redus ă în aşa fel încât
for ţele iner ţiale şi gravitaţionale să se poată considera ca fiind
neglijabile. Constanta elastică este E (modulul de deformaţie
longitudinală);
- modelul vâscos (Newton – N) reprezentat schematic printr-un
amortizor alcătuit dintr-un piston perforat, mobil, f ăr ă frecare solidă
ce culisează într-un cilindru conţinând un lichid cu vâscozitatea η.
Efectele iner ţiale, gravitaţionale şi de capăt se neglijează. Sub
acţiunea sarcinii σ deplasarea pistonului creşte continuu, viteza
r ămânând constantă atât timp cât σ = ct ;
- modelul rigid plastic (Saint-Venant – St.V.) reprezentat schematic

prin două plăci presate ce alunecă una faţă de alta cu frecare. Cele
două corpuri alunecă şi se deformează ireversibil numai după ce
solicitarea a atins limita de curgere plastică.
39
La aceste modele matematice se adaug ă alte două considerate ca

fiind ideale:
- modelul perfect rigid (corpul lui Euclid) – în care deformaţia este
egală cu zero, indiferent de mărimea sarcinii exterioare;
- modelul lichidului ideal (corpul lui Pascal) – cu deformaţie

permanentă pentru solicitări egale cu zero.
În cazul terenului de fundare, cele trei proprietăţi fundamentale sunt
combinate în propor ţii diferite obţinându-se pentru fiecare caz în parte
proprietăţi reologice specifice.
Pentru a se face posibilă abordarea matematică a problemelor, s-a
creat conceptul de model compus, obţinut prin combinarea modelelor
simple, care să posede proprietăţi reologice bine definite şi cât mai
apropiate de cele ale materialului real pe care îl aproximează. Legarea
acestor corpuri simple se face prin legarea componentelor în serie,
paralel sau combinat.
În tabelul II.1 sunt redate cele mai simple modele mecanice utilizate
în reologie precum şi modul de comportare sub sarcin ă sau deformare
constantă.
Legătura dintre tensiuni, deformaţii specifice şi derivatele lor funcţie

de timp, formează ecuaţiile reologice de stare şi sunt de forma:
⎛ 0 0
⎞
F ⎜ σ ij , σ ij , ε ij , ε ij ⎟ = 0 (II.12)
⎝ ⎠
Parametrii scalari ce intr ă în aceste ecuaţii se numesc coeficienţi

reologici ce caracterizează proprietăţile fizico - mecanice ale
materialelor.
În afara modelelor prezentate în tabelul II.1, s-au mai propus o serie
întreagă de modele liniare şi neliniare sau generalizate, de o mare
complexitate, ce aproximează mai bine comportamentul “in situ” a
terenului de fundare.
40
Tab. II.1 Modele mecanice simple utilizate in reologie
II.4. Solicit ări transmise infrastructurilor
II.4.1. Prevederi generale

Elementele ce formează infrastructura unei construcţii pot fi
solicitate de eforturile transmise de suprastructur ă, (încărcări din
greutatea proprie, din încărcări de exploatare, for ţe seismice etc.),
presiuni sau împingeri ale pământului, presiunea apei etc.
Determinarea acestor eforturi se face atât cu înc ărcări din
gruparea fundamental ă, cât şi din gruparea special ă.
41
Solicitările transmise infrastructurilor se determină cu valori

corespunzătoare proiectării elementelor de beton ale infrastructuturii şi
cu valori corespunzătoare verificării terenului de fundare.
Elementele de infrastructur ă se vor dimensiona la Starea Limit ă
de Deformaţii (SLD) cu încărcări din Gruparea Fundamentală (GF) şi se
vor verifica la Starea Limită de Capacitate Portantă (SLCP) cu încărcări
din Gruparea Specială (GS).
II.4.2. Solicit ări transmise infrastructurilor în grupările fundamentale de
înc ărc ări
Pentru verificarea rezistenţei infrastructurilor şi a terenului de
fundare se vor lua în considerare valorile de calcul ale eforturilor
transmise de suprastructur ă.
Valorile solicitărilor transmise infrastructurii se determină
conform STAS 10101/0-77 şi coeficienţii încărcărilor din STAS
10101/2A1-87.
II.4.3.
înc ărc ăSolicit
ri ări transmise infrastructurilor în grupările speciale de
În gruparea specială de încărcări (acţiuni seismice), când, de
regulă, se acceptă plastificarea suprastructurii şi dezvoltarea unui
mecanism de disipare a energiei induse de cutremur, solicitările
transmise infrastructurilor se determină corespunzător for ţelor
generalizate (N, M, Q etc.) dezvoltate în sec ţiunea de la baza
suprastructurii (fig II.5).
Fig. II.5. Solicit ările transmise infrastructurii de suprastructur ă.

42
Calculul va considera orice direcţie de acţiune seismică

semnificativă pentru proiectarea infrastructurii. De regul ă se vor
considera 8 direcţii în plan orizontal, corespunzătoare direcţiilor
principale şi direcţiilor oblice (la 45º şi 135º) ale construcţiei.
Valorile for ţelor generalizate transmise infrastructurii sunt
determinate prin majorarea for ţelor capabile dezvoltate de mecanismul
de plastificare a suprastructurii cu coeficientul kF:
k F = 1.35 (II.13)
For ţele generalizate capabile se determin ă considerând

rezistenţele de calcul ale materialelor.
Dacă for ţele generalizate capabile se determină considerând
rezistenţele medii ale materialelor valoarea coeficientului kF este:
k F = 1.00 (II.14)
Efectul componentei verticale a acţiunii seismice se va lua în

considerare la proiectarea sistemelor de fundare conform prevederilor
din normativul P100-92; în cazul fundaţiilor sensibile la for ţă tăietoare
(radiere tip dală groasă etc.) valorile coefientului seismic de calcul pe
direcţie verticală sunt ± 2ks.
În grupările speciale de încărcări care cuprind şi acţiunea
seismică, se consider ă acţiunea de lungă durată a încărcărilor aplicate
direct elementelor infrastructurii precum şi for ţele seismice de calcul
stabilite pe baza unui coeficient seismic cu valoarea minimă:
cs = 1, 5 ⋅ α ⋅ k s (II.15)
II.5. Stabilirea dimensiunilor bazei fundaţ iei (Conform NP 112-04)
II.5.1. Condi ţ ii generale
Lungimea şi lăţimea tălpii fundaţiei se stabilesc pe baza

calculului terenului de fundare, conform STAS 3300/1-85 şi STAS
3300/2-85. Aceste valori se calculează astfel încât presiunile transmise
terenului de fundare s aib valori acceptabile, pentru a se împiedica
apariţia unor st ări limit ăă careă să perecliteze siguranţa construcţiei şi/sau
exploatarea normală a construcţiei.
43
Stările limită ale terenului de fundare pot fi:

- starea limit ă ultimă (SLU), a cărei depăşire conduce la pierderea
ireversibilă, în parte sau în totalitate, a capacităţii funcţionale a
construcţiei;
- starea limit ă a exploat ării normale (SLEN), a cărei depăşire conduce
la întreruperea exploatării normale a construcţiei.
Potrivit STAS 3300/1-85, stările limită ale terenului de fundare

sunt:
- starea limit ă de deformaţ ii (SLD),
- starea limită ultimă (SLD.U), pentru care deformaţiile
terenului conduc la deplasări şi deformaţii ale construcţiei
incompatibile cu structura de rezistenţă;
- starea limită a exploatării normale (SLD.EN), dacă
deformaţiile terenului împiedică exploatarea normală a
construcţiei;
- starea limit ă de capacitate portant ă (SLCP), care corespunde unei

extinderi a zonelor în care se îndepline şte condiţia de rupere (efortul
tangenţial efectiv este egal cu rezisten ţa la forfecare a materialului)
astfel încât are loc pierderea stabilităţii terenului şi a construcţiei, în
parte sau în totalitate; Această stare este întotdeauna de natura
unei stări limite ultime.
Presiunile acceptabile pe terenul de fundare se pot stabili, în
cazul fundării directe, în trei moduri:
- ca presiuni convenţionale, pconv;
- ca presiuni care să asigure îndeplinirea condiţiilor calcului la starea
- limită de deforma
ca presiuni care sţiiă asigure
(SLD.U şîndeplinirea
i SLD.EN); condiţiilor calcului la starea
limită de capacitate portantă (SLCP).
Din punctul de vedere al construc ţi ei , calculul terenului de

fundare se diferenţiază în funcţie de următorii factori:
a. clasa de importanţă
- construcţii speciale, CS (din clasele de importanţă I şi II
conform STAS 10100/0 - 75);
- construcţii obişnuite, CO (din clasele de importanţă III, IV, V).
b. sensibilitatea la tasări
- construcţii sensibile la tasări diferenţiale (CSEN);
44
- construcţii nesensibile la tasări diferenţiale.
c. existenţa restricţiilor de deformaţii în exploatare:

- construcţii cu restricţii (CRE);
- construcţii f ăr ă restricţii.
Din punctul de vedere al terenului de fundare, calculul terenului

de fundare se diferenţiază în funcţie de apartenenţa terenului la una din
următoarele categorii (STAS 3300/2-85):
a. terenuri bune (TB) – vezi Tabelul II.2
b. terenuri dificile
Tabelul II.2
Nr.
Tipuri de terenuri bune
crt.
Blocuri, bolovănişuri sau pietrişuri conţinând mai puţin de
40% nisip i mai pu in de 30% argil , în condi iile unei
ş
1 stratificaţii practic ţ
uniforme ă (având înclinarea
şi orizontale ţ
mai mică de 10%)
Pământuri nisipoase, inclusiv nisipuri pr ăfoase, îndesate sau
2 de îndesare medie, în condiţiile unei stratificaţii practic
uniforme şi orizontale
Pământuri coezive cu plasticitate redusă: nisipuri argiloase,
3 prafuri nisipoase şi prafuri, având e ≤ 0, 7 şi Ic ≥ 0, 5 în
condiţiile unei stratificaţii practic uniforme şi orizontale
Pământuri coezive cu plasticitate medie: nisipuri argiloase,
4 prafuri nisipoase-argiloase, având e ≤1 şi Ic ≥ 0, 5 în condiţiile
unei stratificaţii practic uniforme şi orizontale
Pământuri coezive cu plasticitate mare: argile nisipoase,
5 argile pr ăfoase şi argile, având e ≤1,1 şi Ic ≥ 0, 5 în condiţiile
unei stratificaţii practic uniforme şi orizontale
Roci stâncoase şi semistâncoase în condiţiile unei stratificaţii
6
practic uniforme şi orizontale
7 Orice combinaţie între stratificaţiile precizate la nr. crt. 1...6
Umpluturi de provenienţă cunoscută realizate organizat,
8
conţinând materii organice sub 5%
Not ă: P ământurile coezive saturate de consistenţă ridicat ă (I c > 0,5), pot

fi considerate „terenuri bune” în accepţ ia tabelului II.2.
45
În tabelul II.3. sunt indicate condiţiile de efectuare a calculului

terenului de fundare, în vederea stabilirii unor dimensiuni ale bazei
fundaţiei care să conducă la presiuni acceptabile pe teren.
Tabelul II.3
Modul de Terenul Construcţii
calcul ) Pământ
B l
i coeziv Sensibilitatea Restricţii de
(stabilirea T c
( f
i
presiunii i saturat Importanţa la tasări deformaţii în
n D
acceptabile) u încărcat diferenţiale exploatare
B rapid
i
i
ă
l ţ
i
ă i ă ) c
i i
t ă
i ) l b l
i N r ţ )
u a ) i b t c
i
i
n O c S s i E s r E
t
n s e
r s R
ş
i ( C e C e n S
b p ( s e C ă
e C
r (
O S e S ( r
ă u
N F C
pconv x x x x
SLD.U x
SLD.U x
SLD.U x
SLD.EN x
SLCP x
SLCP x
Calculul terenului de fundare pe baz ă de presiuni convenţionale

impune îndeplinirea simultană a patru condiţii. În schimb, o singur ă
condiţie este suficientă pentru a face obligatoriu calculul la starea limită
de deformaţie (la SLD.U sau SLD.EN) sau calculul la starea limită de
capacitate portantă (SLCP).
În cazul fundării pe rocă, folosirea presiunilor convenţionale ca

presiuni acceptabile este admisă în toate cazurile, cu excepţia
construcţiilor speciale când se impune calculul la starea limită de
capacitate portantă (SLCP).
II.5.2. Calculul terenului de fundare pe baza presiunilor convenţ ionale
Presiunile convenţionale sunt presiuni acceptabile stabilite pe

cale empirică, ţinând seama de experienţa de construcţie din ţar ă.
Condiţiile care trebuie respectate în cazul calculului terenului de
fundare pe baza presiunilor convenţionale sunt sintetizate în tabelul II.4.
46
Pentru stabilirea dimensiunilor în plan ale funda ţiei este necesar ă,

îndeplinirea tuturor condiţiilor specificate în tabel.
Tabelul II.4
Tipul Cu excentricitate Cu excentricitate
încărcării Centrică după o singur ă după două
direcţie direcţii
Gruparea
de
încărcare
GF pef ≤ pconv pef max ≤ 1.2pconv pef max ≤ 1.4pconv
GS P’ef ≤ 1.2 pconv p’ef max ≤ 1.4pconv p’ef max ≤ 1.6pconv
II.5.3. Calculul terenului de fundare la starea limit ă de deformaţ ii
Prin calculul terenului de fundare la starea limită de deformaţii se

cere îndeplinirea a două seturi de condiţii, sintetizate în tabelele II.5 şi
II.6.
Tipul stării limită de deformaţie Tabelul II.5

Condiţia de îndeplinit
SLD.U Δs ≤ Δs
SLD.EN Δt ≤ Δ t
unde:
Δs - deplasări sau deformaţii posibile ale construcţiei datorate tasărilor
terenului de fundare, calculate cu încărcări din gruparea fundamentală
pentru SLU;
Δ t - aceeaşăi pentru
fundamental semnifica ţie ca şi Δs , calculate cu încărcări din gruparea
SLEN;
47
Δs - deplasări sau deformaţii de referinţă admise pentru structur ă,

stabilite de proiectantul structurii; în lipsa unor valori stabilite de
proiectant pot fi luate în considerare, orientativ, valorile specificate în
anexa B pentru construcţii neadaptate în mod special în vederea
preluării tasărilor neuniforme;
Δ t - deplasări sau deformaţii admise din punct de vedere tehnologic,
specificate de proiectantul tehnolog.
Tabelul II.6
Tipul Cu excentricitate
încărcării Centrică Cu excentricitate
după o singur ă după două direcţii
direcţie
Condiţia
de pef ≤ ppl pef max ≤ 1.2ppl pef max ≤ 1.4ppl
îndeplinit
În ă condi
reprezint ţiile definite
presiunea în tabelul
corespunz ătoare 6.5, pl (presiunea plastică)
unei pextinderi limitate pe o
B
adâncime egală cu , B fiind lăţimea fundaţiei, a zonei plastice în
4
terenul de fundare. Prin zonă plastică se înţelege zona pe conturul şi în
interiorul căreia se îndeplineşte condiţia de rupere în pământ.
II.5.4. Calculul terenului de fundare la starea limit ă de capacitate

portant ă
Prin calculul terenului de fundare la starea limită de capacitate

portantă, în cazul fundării directe, se cere respectarea condi ţiei
generale Q ≤ mR , cu cele trei forme particulare date în tabelul II.7.
48
- Q reprezintă încărcarea de calcul asupra terenului de fundare,

provenită din acţiunile din grupările speciale;
- R reprezintă valoarea de calcul a rezistenţei terenului de fundare;
- m reprezintă coeficientul condiţiilor de lucru.
Tabelul II.7
Fundaţie de Fundaţie Fundaţie pe taluz sau
suprafaţă solicitată în apropiere de taluz
transversal
Tipul
lucr ării
Cazul
de SLCP.1 SLCP.2 SLCP.3
calcul
Condiţia T ≤ 0.8μ N
N ≤ 0.9L’B’pcr Mr ≤ 0.8Ms
Q ≤ mR
II.6. Fundaţ ii izolate
Funda ţ
cadre, câtiile izolate
şi în cazul se
unorfolosesc foarte
elemente des, atât
structurale pentrudac
continue, structuri în
ă acestea
sunt proiectate considerând rezemările concentrate.
Tipurile de fundaţii izolate sunt următoarele:
1. Fundaţii pentru stâlpi de piatr ă sau căr ămidă:

- fundaţii tip bloc de beton simplu (fundaţii rigide)
2. Fundaţii pentru stâlpi de beton armat monolit:
- fundaţii tip bloc şi cuzinet (fundaţii rigide),
- fundaţii tip talpă de beton armat (fundaţii elastice),
3. Fundaţii pentru stâlpi de beton armat prefabricat:
- fundaţii tip pahar,
- alte tipuri de fundaţii adaptate sistemului de îmbinare dintre
stâlpul prefabricat şi fundaţie,
49
4. Fundaţii pentru stâlpi metalici:

- fundaţii tip bloc şi cuzinet (fundaţii rigide),
- fundaţii tip talpă de beton armat (fundaţii elastice).
La proiectarea fundaţiilor izolate se vor avea în vedere şi următoarele

reguli cu caracter general:
a. Stratul de beton de egalizare ce se va turma sub fundaţiile de
beton armat monolit va avea grosimea de 5-10 cm funcţie de
condiţiile de teren, de execuţie şi de suprafaţa fundaţiei.
b. Sub fundaţiile de beton armat prefabricat se prevede un pat de
nisip cu grosimea de 7-15 cm,
c. Fundaţiile se amplasează de regulă centrat în axul stâlpului,
d. În cazul fundaţiilor de rost (calcan), momentul transmis tălpii
fundaţiei se poate reduce prin realizarea unor grinzi de
echilibrare.
II.6.1. Fundaţ ii izolate tip bloc de beton simplu (rigide)
Fundaţiile rigide sunt acelea la care, sub ac ţiunea încărcărilor date

de construcţie şi a reacţiunilor terenului, apar în secţiunea cea mai
solicitată mari eforturi de compresiune, sau dacă apar şi tensiuni de
întindere, acestea sunt preluate de capacitatea de rezistenţă la
compresiune şi întindere a materialului din care sunt executate (fig.II.6).
Din acest motiv, fundaţiile rigide pot fi realizate din: piatr ă, căr ămidă
sau din beton simplu. Betonul armat se foloseşte numai în cazul în care
fundaţia rigidă se proiectează cu cuzinet.
La acest tip de fundaţie, ordinul de mărime al deformaţiei este foarte
mic în comparaţie cu dimensiunile ei.
Fig.II.6. Tensiuni în fundaţ ia rigid ă

50
II.6.1.1. Determinarea distribuţ iei presiunilor reactive
La o fundaţie perfect rigidă, distribuţia presiunilor reactive poate fi

determinată – atât în cazul unei solicitări centrice, cât şi excentrice – în
problema plană, cu ajutorul relaţiilor din teoria elasticităţii. Se obţine
astfel o distribuţie teoretică pentru presiunile reactive sub form ă de
“şea” (fig. II.7).
Fig.II.7. Distribuţ ia presiunilor reactive sub fundaţ iile rigide:

a – înc ărcare centric ă; b – înc ărcare excentric ă.
1. – diagrama teoretic ă de calcul; 2. – diagrama real ă a presiunilor
reactive; 3. – diagrama de calcul a presiunilor reactive.
La fundaţia perfect rigidă încărcată centric, relaţia de calcul pentru

determinarea presiunilor reactive conform teoriei elasticităţii este:
P
p(x ) =
B2 (II.16)
π − x2
4
2P B
- pentru x → 0 rezultă p(0 ) = ; pentru x → ± rezultă
πB 2
⎛ B ⎞
p⎜ ± ⎟ → ∞
⎝ 2 ⎠
Pentru fundaţia perfect rigidă încărcată excentric, relaţia de calcul

devine:
51
⎛ 1 + 8 ⋅ e ⋅ x ⎞ ⋅ P
⎜ ⎟
⎝ B 2 ⎠
p ( x ) = (II.17)
B 2
π ⋅ − x 2
4
2P B
- pentru x → 0 rezultă p(0) = π ⋅ B ; pentru x →
±2 rezultă
⎛ B ⎞
p⎜ ± ⎟ → ∞
⎝ 2 ⎠
Realitatea arată că la marginea fundaţiei nu putem avea valori

infinite, deoarece dacă se depăşeşte capacitatea portantă a terenului
de fundare se produce o plasticizare a p ământului. Neconcordanţa
dintre distribuţia teoretică şi cea practică se explică prin faptul că între
eforturi şi deformaţii există o relaţie liniar ă numai până la o anumită
valoare a eforturilor unitare. La marginea funda ţiilor această relaţie nu
mai este valabilă. Plasticizarea pământurilor de la marginile funda ţiei
conduce la o redistribuire a presiunilor reactive. În această zonă
presiunea reactivă poate atinge cel mult valoarea efortului ce produce
plasticizarea pământului.
În calculul ingineresc se admite distribuţia plană a presiunilor reactive
pentru cazul spaţial sau distribuţia liniar ă pentru cazul plan.
II.6.1.2. Calculul presiunii reactive în ipoteza distribu ţ iei plane
Pentru a determina relaţia de calcul a presiunii reactive se consider ă

că fundaţia este acţionată de un sistem de for ţe ce se reduce fa ţă de
centrul de greutate al tălpii la o for ţă rezultantă R şi un moment
rezultant M. For ţa se descompune într-o componentă orizontală H (ce
se descompune la rândul ei în H x şi Hy)şi una verticală V, iar momentul
în două componente Mx şi My după sistemul de coordonate adoptat (fig.II.8).
52
Fig.II.8. Schema de calcul a presiunilor reactive în ipoteza distribuţ iei

plane la o fundaţ ie rigid ă
Componenta verticală produce eforturi unitare normale. Componenta

orizontal ă produce eforturi unitare tangenţiale. Momentul produce
eforturi de întindere sau compresiune.
Se consider ă pe talpa fundaţiei o suprafaţă elementar ă dA = dx.dy
asupra căreia acţionează presiunea reactivă p ce trebuie determinat ă.
Ecuaţia planului unde acţionează această presiune este de forma:
p = a ⋅ x + b ⋅ z + c (II.18)
Constantele a, b şi c se determină scriind cele trei condiţii de

echilibru static:
∑ V = 0 ; ∑ M x
= 0; ∑ M y
= 0
Din condiţia ∑ V = 0 rezultă:

V = ∫ A pdA = ∫ A (ax + by + c )dxdy = ∫A axdxdy + ∫ A bydxdy + ∫ A cdxdy =

∫ A cdxdy = c A
.
V
de unde: c =
A
Din condiţia ∑ M x = 0 rezultă:
53
Mx = ∫ A p.ydA = ∫ A (ax + by + c ).ydxdy = ∫A axydxdy + ∫ A by 2dxdy +

+ ∫ A cydxdy = ∫ A by 2dxdy = b.Ix
de unde: b = M
I
x
x
Din condiţia ∑ M y = 0 rezultă:
My = ∫ A p.xdA = ∫ A (ax + by + c ).xdxdy = ∫A ax 2dxdy + ∫ A bxydxdy +

+ ∫ A cxdxdy = ∫ A ax 2dxdy = a.Iy
My
de unde: a =
Iy
În relaţiile de mai sus, ∫ xdxdy = ∫ ydxdy = ∫ xydxdy = 0 deoarece
A A A
reprezintă momentele statice faţă de centrul de greutate O al t ălpii
fundaţiei.
Înlocuind valorile constantelor în relaţia (II.18) se obţine:
My M V
p= ⋅x+ x ⋅y + (II.19)
Iy Ix A
Ţinând cont că Ix = Wx şi Iy = Wy şi că momentele Mx şi My pot

y x
acţiona în ambele sensuri, rezultă relaţia generală de calcul a presiunilor
reactive în ipoteza distribuţiei plane, pentru o fundaţie cu dublă
excentricitate:
V M M (II.20)
p1,2,3,4 = ± x ± y
A Wx Wy
În cazul în care excentricitatea este pe o singur ă direcţie, relaţia

(II.20) devine:
54
V M (II.21)
p1,2 = ±
A W
iar dacă încărcarea este centrică:
V
p = A (II.22)
II.6.1.3. Calculul eforturilor din corpul fundaţ iilor rigide. Definirea

unghiului de rigiditate
Datorită încărcărilor exterioare date de construcţie şi de reacţiunea

terenului, în corpul fundaţiilor apar eforturi normale şi tangenţiale. Cele
mai periculoase sunt eforturile unitare normale de întindere, deoarece
fundaţiile rigide se execută din materiale ce au o rezisten ţă redusă la
acest tip de sarcini.
Calcululs-a
laborios, exact pentru
stabilit determinarea
o schem acestor
ă aproximativ ă eforturi
de lucru fiind deosebit
pornind de de
la
modul de rupere al fundaţiilor rigide. Ţinând cont de faptul că fundaţiile
lucrează în condiţiile stării plane de deformaţii, pentru determinarea
presiunilor interioare se va lua în calcul un tronson de lungime unitar ă
(fig.II.9).
Se consider ă fundaţia rigidă din figura II.9.c şi se analizează
eforturile ce apar în secţiunea periculoasă I–I asupra căreia acţionează
for ţele N şi T. For ţa P se împarte pe cele dou ă jum ătăţi ale fundaţiei. În
P
felul acesta Q = .
2
P P
N = Q ⋅ cos β = ⋅ cos β ; T = Q ⋅ sin β = ⋅ sin β
2 2
În secţiunea I – I for ţa N produce un efort de compresiune σNc :
Error! Objects cannot be created from editing field codes.

(II.23)
For ţa T produce în aceeaşi secţiune un efort tangenţial τT :

Error! Objects cannot be created from editing field codes.
(II.24)
55
Dacă for ţa Q ar trece prin punctul E de intersecţie al for ţelor N şi T,

în secţiunea I – I ar exista numai eforturile σNc şi τT .
Deoarece acest lucru nu se întâmplă decât în cazuri particulare,
trebuie să determinăm momentul încovoietor faţă de centrul secţiunii de
calcul. P
M I − I = Q ⋅ d = ⋅ d
2
d fiind distanţa de la punctul E la suportul for ţei Q.
Fig.II.9. Schema de calcul a eforturilor din corpul fundaţ iei:

a,b – sec ţi uni periculoase de rupere; c – schema propriu-zisă de
calcul; d – poligonul for ţe lor din corpul fundaţ iei.
1 – diagramă teoretic ă de calcul; 2 – diagrama real ă a presiunilor
reactive; 3 – diagrama de calcul a presiunilor reactive.
Momentul MI–I produce în secţiune eforturi normale de compresiune σMc şi
56
de întindere σMt :
MI−I P 1 3P.d
σMc (t ) = ± = ± ⋅ d ⋅ 2 = ± 2 ⋅ cos2 β
WI−I 2 l .1 h (II.25)
6
Prin sumarea relaţiilor (II.31) şi (II.29) se obţine relaţia :
P 3P.d
σc (t ) = σNc ± σMc (t ) = cos2 β ± 2 cos2 β (II.26)
2h h
Efortul rezultant maxim de compresiune va fi:
P
σc = σNc + σMc = 2
2 β
(h + 6d)cos (II.27)
h
Condiţia ce trebuie îndeplinită este ca:
σc ≤ Rmat
c (II.28)
Rmat
c fiind rezistenţa la compresiune a materialului din care este
alcătuită fundaţia.
Dacă σNc ≤ σMc (t ) atunci în secţiunea I – I avem eforturi de întindere
( σ t ≤ 0 ).
P 3P.d P
σ t = σNc − σMt = cos2 β − 2 cos2 β = 2 (h − 6d) cos
2 β (II.29)
2h h h
Din relaţia (II.29) rezultă că σ t ≤ 0 dacă h ≤ 6d. În acest caz se

impune condiţia:
σ t ≤ Rmat
t (II.30)
Rmat
t fiind rezistenţa la întindere a materialului din care este alcătuită
fundaţia.
Din condiţiile (II.28) şi (II.30) se stabileşte care este mărimea for ţei P
57
şi care sunt unghiurile α, β şi γ pentru ca eforturile din corpul funda ţiei

să nu depăşească rezistenţa materialului din care este alcătuită.
Se defineşte în acest mod unghiul de rigiditate α, ce reprezintă
unghiul pentru care în corpul fundaţiei sunt întâlnite numai eforturi
unitare de compresiune. În aceste condiţii fundaţia are deformaţii proprii
foarte mici şi poate fi considerată în calcul ca fiind absolut rigid ă.
Deci pentru ca o fundaţie să poată fi considerată rigidă, este necesar
să fie respectată condiţia unghiului de rigiditate. Valorile minime ale
tangentei unghiului α sunt date în tab.II.8.
Tabelul II.8 Valorile minime ale tg α pentru proiectarea fundaţ iilor rigide
H/L minim pentru care nu

Presiunea
este necesar ă verificarea la H/L minim pentru
efectivă
for ţă tăietoare a fundaţiei care nu se verifică
maximă
rigiditatea fundaţiei
pe teren (kPa) Beton C8/10Beton
C12/15*
100 0.22 0.20 0.25
150 0.25 0.23 0.26
200 0.27 0.26 0.27
250 0.29 0.27 0.28
300 0.30 0.29 0.29
400 0.32 0.30 0.33
600 0.39 0.35 0.35
*pentru betoane de clasă superioar ă se utilizeaz ă valorile date în
tabelul II.2. pentru clasa C12/15.
Valoarea minimă a unghiului de rigiditate depinde de mărimea
presiunilor reactive de pe talpa fundaţiei şi de rezistenţele mecanice ale
materialului din care este alcătuită.
II.6.1.4. Proiectarea fundaţ iei rigide izolate
Deoarece rezistenţa terenului de fundare este inferioar ă rezistenţei

materialului din care este realizat ă suprastructura, fundaţia se
proiectează sub formă evazată în adâncime, pentru a racorda suprafa ţa
elementului de construcţie cu suprafaţa de rezemare a fundaţiei.
Formele care satisfac posibilităţile racordării suprafeţei stâlpului sau
diafragmei la suprafaţa tălpii sunt: obelisc sau prismatică (fig.II.10.a)
58
sau în trepte (fig.II.10. b şi c).

În cazul în care racordarea se face prin planuri înclinate (fig.II.10 a)
singura condiţie care se pune este cea de respectare a unghiului de
rigiditate. Dacă racordarea se face în trepte se mai pune şi condiţia ca
înălţimea acesteia să fie de minim 40 cm (când funda ţia are o singur ă
treaptă – fig.II.10 b) sau 30 cm (când fundaţia are două sau mai multe
trepte – fig.II.10 c).
Fig.II.10. Unghiul de rigiditate la principalele fundaţ ii izolate:

a – prismatice (obelisc); b – cu o treapt ă; c – cu două trepte
Aria feţei superioare a fundaţiei se determină funcţie de dimensiunea

elementelor de rezistenţă, ţinându-se seama de evazările ce se adoptă
pentru a elimina eventualele erori de trasare şi pentru aşezarea
cofrajelor elementelor suprastructurii (de obicei câte 5 cm de o parte şi
de alta a acestor elemente).
Suprafaţa tălpii de fundaţie se determină din condiţia respectării
capacităţii portante a terenului şi a tasării admisibile pentru structura
respectivă.
Dimensiunile minime necesare pentru executarea săpăturilor cu
mijloace manuale, în cazul fundaţiilor izolate, se iau din tab.II.9.
Tabelul II.9. Să pături în gropi izolate
Dimensiuni minime în plan ale săpăturii

Adâncimea săpăturii
h(m) când se urmăreşte o când se urmăreşte o
talpă cât mai îngustă talpă de lungime redusă
h ≤ 0,40 0,30 x 0,40 0,40 x 0,30
0,40 < h ≤ 0,70 0,40 x 0,70 0,40 x 0,70
0,70 < h ≤ 1,10 0,45 x 1,10 0,50 x 0,90
h ≥ 1,10 0,50 x 1,60 0,65 x 1,20
În calcul se aplică de obicei ipoteza distribuţiei plane a presiunilor
59
reactive. Relaţia generală pentru fundaţii rigide este rel.(II.31), ţinându-

se seama de natura încărcărilor, de excentricitatea solicitărilor luând în
considerare şi greutatea proprie a fundaţiilor, de capacitatea portantă a
terenului, de adâncimea de fundare adoptată.
Funcţie de natura încărcărilor, se întâlnesc următoarele situaţii:
- fundaţii rigide încărcate centric;
- fundaţii rigide încărcate excentric pe o direcţie;
- fundaţii rigide încărcate excentric pe două direcţii;
- fundaţii rigide încărcate cu sarcini verticale şi orizontale.
II.6.1.4.1. Fundaţ ii rigide înc ărcate cu sarcină centric ă
a) F ăr ă a ţ ine seama de greutatea proprie a fundaţ iei
Dimensionarea tălpii fundaţiei se face din condiţia
p ≤ p
ef ter
(II.31)
unde:
pef – presiunea efectivă transmisă de fundaţie terenului;
pter – presiunea admisibilă a terenului de fundare ( α.ppl, mc.pcr sau
β.pconv).
Cunoscându-se încărcarea exterioar ă centrică p şi capacitatea
portantă a terenului pter , pentru a determina lăţimea B şi lungimea L a
tălpii fundaţiei se impune raportul:
L l
B = bss = m (II.32)
Din condiţiile (II.31) şi (II.28) rezultă la limită:
⎧ p = P = P = p
⎪ ef A B ⋅ L ter
⎨ f
⎪ L = m ⋅ B
⎩
de unde:
60
⎧ P
⎪ Bnec =
⎪ m ⋅ p ter
⎨ (II.33)
⎪ L = m⋅P
⎪ nec = m ⋅ Bnec
⎩ p ter
Fig.II.11. Schema de calcul a
presiunilor reactive
înc ărcat ă cu fundaţ ăia f ărigid
sarcinăla centric r ă aă
ţ ine seama de greutatea proprie.
Valorile B şi L se rotunjesc la 5 cm. Verificarea presiunii efective

in planul tălpii fundaţiei se face cu relaţia:
P
p ef = ≤ p ter
B ⋅ L
b) Ţ inând seama de greutatea proprie a fundaţ iei
În acest caz presiunea efectivă pe talpă va fi:
pef = P + Gf ≤ p ter

A f
61
unde: G f = B ⋅ L

⋅ D f ⋅ γ b este greutatea proprie a funda ţiei, γb fiind
greutatea volumică a materialului din care este alc ătuită aceasta.
Deci se pune condiţia ca:
p ef = P + A f ⋅ D f ⋅ γ b

A f
≤ p ter (II.34)
La limită se determină aria tălpii fundaţiei:
P P
+ Df .γb = p ter A f = (II.35)
A f p ter − γ b ⋅ D f
Produsul D f .γ b = p ter poartă denumirea de sarcină geologică a

fundaţiei iar diferenţa pter – pg = pd reprezintă rezistenţa disponibilă a
terenului. Astfel relaţia (II.35) devine:
P p
A f = B ⋅ L = = (II.36)
p ter − p g p d
impunând condiţia (II.32) rezultă:
P m⋅P
B = L = (II.37)
m ⋅ p d p d
În cazul în care fundaţia este alcătuită din două sau trei trepte pre-
siunea totală pe talpă va fi:
p ef =
P+G+ ∑G p
(II.38)
A f
unde: ∑Gp este greutatea pământului de deasupra fundaţiei.

Suma G + ∑ G p = A f ⋅ D f ⋅ γ b ⋅ β unde β este un coeficient subunitar
ce ine cont de influen a greut ii p mântului.
ţ general se recomand
În ţ ă săăţ se ia ă β = 0,85.
În acest caz relaţia (II.38) devine:
62
P + A f ⋅ λ
⋅ D ⋅ 0,85
p ef = b f ≤ p ter (II.39)
A f
Punând condiţiile (II.32) se obţine:
⎧⎪ B = P
⎪ ( p ter − 0,85 ⋅ γ b ⋅ D f ) ⋅ m
⎨ (II.40)
⎪ L = m ⋅ B = m . P
⎪ p ter − 0,85 ⋅ γ b ⋅ D f
⎩
Din experienţa acumulată în proiectare se poate considera greutatea

proprie a fundaţiei ca fiind 10% din sarcina total ă transmisă de
elementul de structur ă. Astfel aria tălpii fundaţiei devine:
A f = B ⋅ L = 1,1 ⋅ P (II.41)

p ter
şi
⎧ 1,1 ⋅ P
⎪ B =
⎪ m ⋅ p ter
⎨ (II.42)
⎪ L = m ⋅ B 1,1 ⋅ m ⋅ P
⎪ p ter
⎩
II.6.1.4.2. Fundaţ ii rigide înc ărcate excentric pe o direc ţi e
Presiunile dezvoltate pe talpa fundaţiei se calculează în acest caz cu

relaţia (II.21):
P M P P⋅e P ⎛ 1 ± 6 ⋅ e ⎞

p1, 2 = ± = ± = ⎜ ⎟
A f W f B. L B ⋅ L
2
B ⋅ L ⎝ L ⎠ (II.43)
6
Funcţie de valoarea excentricităţii e, putem distinge pe talpa fundaţiei

următoarele cazuri:
p1 > p2 > 0 – situaţie în care asupra terenului (şi implicit asupra tălpii
63
fundaţiei, ca reacţiune) acţionează numai eforturi de compresiune

L
(fig.II.12 a). Excentricitatea e < sau altfel spus, for ţa exterioar ă P
6
acţionează în interiorul sâmburelui central al fundaţiei.
În acest caz singura condiţie ce trebuie îndeplinită este:
p1 ≤ pter (α .pp1; mc.pcr ; β.pconv)

- p 1 > 0; p2 = 0 – în acest caz for ţa P acţionează la limita sâmburelui
central, diagrama reacţiunilor fiind triunghiular ă (fig.II.12.)
Fig.II.12. Schema de calcul a presiunilor reactive la fundaţ iile rigide

înc ărcate excentric pe o direc ţ ie f ăr ă a ţ ine cont de propria greutate
b) asupra terenului acţionează eforturi de compresiune, condiţia ce se
impune fiind tot:
p1 ≤ pter α ⋅ p p 1 ; m
c ⋅ pcr ; β ⋅ pconv
- p1 > 0 ; p2 < 0 – situaţie în care asupra terenului acţionează atât

eforturi de compresiune cât şi de întindere, for ţa P având punctul de
L
aplicaţie în afara sâmburelui central (e > ). Condiţiile ce se impun în
6
acest caz sunt:
p1 ≤ pter α ⋅ p p 1 ; m
c ⋅ pcr ; β ⋅ pconv p 2 < p1
4
Cea de a doua condiţie a rezultat din faptul că se admite ca în
64
L
cazul în care e > , valoarea minimă a zonei active a t ălpii fundaţiei
6
(por ţiunea din talpă pe care apar numai eforturi de compresiune) – zona
haşurată în fig.II.12 c – să fie mai mare de 80% din aria totală a tălpii.
Pentru a determina efortul p1 = pmax se notează lungimea zonei
active cu 3c şi se face echilibrul for ţelor pe verticală.
p ⋅ 3 c ⋅ B 2P
p = 1 de unde rezultă: p1 = ≤ pter
2 3 B ⋅ c
b) Ţ inând cont de greutatea proprie a fundaţ iei
Presiunea efectivă pe talpa fundaţiei va fi dată de relaţia:

P M Pt ⎛ 6e ′ ⎞
p1; 2 = t ± = ⎜1 ± ⎟
A f W f A f ⎝ L ⎠
unde: P⋅e
Pt = P + G f şi e′ =
P + G f
notaţiile fiind cele din fig.II.13. Se constată că greutatea proprie produ-
ce o modificare a presiunilor în pla-nul tălpii, micşorând pe de o parte
excentricitatea, dar crescând efortul unitar mediu la nivelul de separaţie
P + G f
dintre fundaţie şi teren: p med = .
A f
Fig.II.13. Schema de calcul a

presiunilor reactive la fundaţ ia rigid ă
înc ărcat ă excentric pe o direc ţi e
ţ inând cont de greutatea proprie
65
I.6.1.4.3. Fundaţ ii rigide înc ărcate cu sarcini verticale excentrice pe

două direc ţ ii
Deoarece sarcina verticală este excentrică pe ambele direcţii,

presiunile reactive vor fi diferite în toate cele patru col ţuri ale tălpii
fundaţiei (fig.II.14):
P M x M y
p1, 2,3, 4 = ± ±
A f W
x W y
unde:
M x = P ⋅ e x – momentul încovoietor pe direcţia axei x;
M y = P ⋅ e y – momentul încovoietor pe direcţia axei y;
A f = B ⋅ L – aria tălpii fundaţiei (B – lăţimea; L – lungimea);
2
L . B
W x = 6 - modulul de rezistenţă al tălpii fundaţiei după axa x;
2
L. B
W y = - modulul de rezistenţă al tălpii fundaţiei după axa y.
6
Rezultă în final:
P ⎛ 6e x 6e y ⎞
p1, 2, 3, 4, = ⎜1 ± ± ⎟ (II.44)
B ⋅ L ⎜⎝ L B ⎠⎟
Condiţiile ce trebuiesc îndeplinite în acest caz sunt:
- p max1 = p1 ≤ pter α ⋅ p p1 ; m

- aria zonei active (suprafaţa nehaşurată în fig.II.14.b,c) să fie mai
mare decât 80% din suprafaţa totală a tălpii fundaţiei.
b) Ţ inând cont de greutatea proprie a fundaţ iei
În acest caz relaţia (II.44) devine:
P + G f ⎛ 6e x ′ 6e ′y ⎞
p1, 2,3, 4, = ⎜⎜1 ± ± ⎟⎟ (II.45)
B ⋅ L ⎝ L B ⎠
unde:
P ⋅ e x P ⋅ e y
e x′ = şi e y′ =
P + G f P + G f
66
a. b. c. d.
Fig.II.14. Schema de calcul a presiunilor reactive la fundaţ ia rigid ă

înc ărcat ă excentric pe ambele direc ţ ii. Suprafaţ a haşurat ă reprezint ă
zona inactiv ă, supusă ac ţ iunii de întindere.
II.6.1.4.4. Fundaţ ii rigide înc ărcate cu sarcini verticale centrice sau

excentrice şi cu sarcini orizontale
În afara verificării obişnuite a capacităţii portante a terenului de fun-

dare, aceste tipuri de fundaţii acţionate şi cu sarcini orizontale se vor
verifica şi la alunecare pe talpă cu relaţia:
η a = ∑V ≥ 1,10

f ⋅
(II.46)
∑ H
sau η a ≥ 1.30 dacă se ia în considerare şi împingerea pasivă a
terenului.
S-au f ăcut notaţiile:
ηa – coeficientul de siguranţă la alunecare pe talpa fundaţiei;

f – coeficientul de frecare între materialul din care este alc ătuită
fundaţia şi pământ (tab.II.10);
∑V – suma tuturor for ţelor verticale ce acţionează pe talpa fun-daţiei;
∑H – suma tuturor for ţelor orizontale ce acţionează pe talpa fundaţiei.
67
Tabelul II.10 Coeficientul de frecare pe talpa fundaţ iei

Denumirea pământului f
Argile:
Ic < 0,75 0,25
Ic ≥ 0,75 0,30
Argile nisipoase şi nisipuri argiloase 0,30
0,40
Nisipuri fine pr ăfoase
Pietrişuri, prundişuri, nisip mare 0,50
Terenuri stâncoase 0,60
II.6.1.4.4.1. Fundaţii rigide încărcate cu sarcini verticale centrice şi cu

sarcini orizontale ce acţionează pe direcţia axei de simetrie x – x sau y
– y
For ţa orizontală produce la nivelul tălpii fundaţiei un moment încovo-
ietor M = A.Df (fig.II.15. a) datorită căruia presiunile limită vor fi:
p1 = P + 6 ⋅ H ⋅ D f
≤ pter (α ⋅ p pl ; m c ⋅ p cr ; β ⋅ p conv )
B ⋅ L B ⋅ L
2
(II.47)
P 6 ⋅ H ⋅ D f
p 2 = − ≥0
B ⋅ L B ⋅ L
2
Fig.II.15.
înc Schema
ărcat ă cu sarcinide calcul acentrice
verticale presiunilor
sau reactive
excentrice şi cu ţ sarcini
la funda ia rigid ă
orizontale
68
II.6.1.4.4.2. Fundaţ ii rigide înc ărcate cu sarcini verticale centrice şi cu

sarcini orizontale ce nu ac ţ ioneaz ă pe direc ţi a unei axe de simetrie
For ţa orizontală H (fig.II.18.b) se descompune după cele două direcţii

principale:
- după axa x – x: Hcosθ
- după axa y – y: Hsinθ
Presiunile pe talpa fundaţiei vor fi diferite în toate cele patru colţuri:
P 6 ⋅ H ⋅ sin θ

⋅ D f 6 ⋅ H ⋅ cos θ ⋅ D f
p1, 2,3, 4 = ± ± (II.48)
B ⋅ L B 2
⋅ L B ⋅ L2
Se pun condiţiile:
- p1 ≤ pter α ⋅ p p 1; m
- p4 ≥ 0
II.6.1.4.4.3. Fundaţ ii rigide înc ărcate cu sarcini verticale excentrice şi cu

sarcini orizontale
Acest caz reprezintă situaţia cea mai complexă ce poate apare în

exploatarea unor fundaţii (fig.II.15.c). Relaţia de calcul a presiunilor pe
talpă este:
P M M
p1,2,3,4 = ± x ± y
A Wx Wy
unde:
B.L2 B2 .L
A = B ⋅ L ; Wx = Wy =
6 6
M x = P ⋅ e x + H x ⋅ D f =
P ⋅ e x + H ⋅ cosθ ⋅ D f
M y = P ⋅ e y + H y ⋅ D f = P ⋅ e y + H ⋅ sin θ ⋅ D f
Deci se obţine în final:
p1, 2, 3, 4 = P ± 6 P ⋅ e x + H ⋅ cos θ ⋅ D f ± 6 P ⋅ e y + H ⋅ sin θ ⋅ D f

(II.49)
B ⋅ L B ⋅ L
2
B 2 ⋅ L
69
Se pun condiţiile:
- p1 ≤ pter α ⋅ p p 1; m
- p4 ≥ 0
Se acceptă şi eforturi negative (de întindere) pe talpa fundaţiei, cu
condiţia ca zona activă să fie cel puţin 80% din aria tălpii.
loriDimensionarea acestor
pentru B, L şi D fundaţii se face prin încercări impunând va-
f , urmărindu-se apoi să se obţină presiuni pe talpa
fundaţiei cât mai apropiate de capacitatea portantă a terenului.
II.6.1.4.5. Calculul fundaţ iilor rigide când forma suprafe ţ ei t ălpii este
nesimetric ă sau oarecare
În practică se întâlnesc numeroase situaţii în care o fundaţie trebuie

realizată cu goluri interioare sau cu teşituri pentru a r ăspunde anumitor
scopuri. În acest caz determinarea eforturilor pe talpa funda ţiei este mai
dificilă.
Ecuaţia generală a eforturilor pentru orice punct de pe talp ă se poa-
te scrie sub forma:
p = a ⋅ x + b ⋅ y + c
deoarece admitem o distribuţie liniar ă.
Ecuaţiile de echilibru static sunt:
A A A
∫
P = pdA, M x
0
= ∫ y ( pdA),
0
M y = ∫ x( pdA)
0
(II.50)
unde:
A – aria tălpii fundaţiei (fig.II.16)
P – presiunea dată de for ţele exterioare pe talpa funda ţiei.
Ţinând cont că momentele statice în raport cu centrul de greutate al
A A A A
fundaţiei sunt nule ( ∫ xdA = ∫ ydA = 0 ) şi că ∫ dA = A, ∫ x dA = I (mo-
2
y
0 0 0 0
A
mentul de iner ţie faţă de axa y – y) ∫ y 2dA
= Ix (momentul de iner ţie faţă
0
A
de axa x – x) şi
devine:
∫ xydA = I
0
xy
(momentul centrifugal), sistemul (II.50)
70
⎧ A
⎪P = ∫ (ax + by + c )dA = c A
.
⎪ 0
⎪⎪ A
⎨Mx = ∫ y(ax + by + c )dA = a.Ixy + b.Ix

⎪ 0
A
⎪My = ∫ x(ax + by + c )dA = a.Iy + b.Ixy
⎪⎩ 0
Rezolvând acest sistem cu necunoscutele a, b şi c se obţine:
M y − M x I xy I x M x − M y I xy I y P
a = ; b = ; c =
I y (1 − I xy I x I y )
2
I x (1 − I xy I x I y )
2
A
Ecuaţia presiunii în orice punct de sub talpa fundaţiei este:
P My − Mx (Ixy Ix ) M − M (I I )
p= ± ⋅ x ± x 2y xy y ⋅ y (II.51)
A Iy (1 − Ixy IxIy )
2
Ix (1 − Ixy IxIy )
unde:
Ixy – momentul centrifugal (poate fi “+” sau “-“);
Mx;My – momentul încovoietor în jurul axei x, respectiv y, care poate
fi “+” sau “-“;
x; y – distanţa de la punctul considerat la axa y, respectiv x (poate fi
“+” sau “-“).
Direcţiile pozitive pentru P, M x şi My sunt cele indicate în fig.II.16.
Fig.II.16. Fundaţ ie nesimetric ă
71
În concluzie se poate spune că e-tapele de calcul pentru o fundaţie a

cărei talpă prezintă nesimetrie sunt următoarele:
- determinarea poziţiei centrului de greutate G al t ălpii;
- deterinarea axelor principale de iner ţie x’ – x’ şi y’ – y’;
- calculul caracteristicilor geometrice ale suprafeţei t ălpii fundaţiei (A;
Ix; Iy’; Ix’y’)
- stabilirea punctelor de pe suprafaţa tălpii în care este necesar să
se determine presiunile ;
- determinarea componentelor momentului rezultant după axele
principale de iner ţie (Mx’; My’);
- determinarea presiunilor în planul tălpii fundaţiei în punctele
caracteristice cu relaţia (II.51).
În cazul în care talpa fundaţiei are o formă oarecare (pătrată,
circular ă, triunghiular ă, trapezoidală etc.) presiunea reactivă poate fi
calculată în orice punct cu rela ţia (II.19) sau (II.20)
M M
p1,2,3,4 = A
P±M
Ix
x
⋅ y ±
Iy
y
⋅ x = ± ±
A Wx Wy
P M x y
Etapele de calcul pentru acest caz sunt:
- determinarea poziţiei centrului de greutate a tălpii;

- determinarea axelor principale de iner ţie;
- calculul momentelor de iner ţie faţă de axele principale (Mx; My);
- calculul modulelor de rezistenţă Wx şi Wy;
- determinarea presiunilor în punctele caracteristice.
În tabelul II.11 sunt date relaţiile de calcul pentru determinarea

momentelor de iner ţie şi a modulelor de rezisten ţă pentru principalele
forme posibile ale tălpii fundaţiei.
72
Tabelul II.11 Momente de iner ţie I şi module de rezistenţă W pentru

principalele forme ale tălpii fundaţiei
N
r Moment de Modul de
Forma tălpii fundaţiei
cr iner ţie rezistenţă
t
Secţiune inelar ă ( d = α ) πD 4 πD3
D Iy = Iz =
32
(
1 − α 4 ) Wy = Wz =
16
(1 − α 4 )
1
4
πD πD3
Iy = Iz = Wy = Wz =
32 16
Secţiune pătrată
L4 L3
2 Iy = Iz = 12 Wy = W
z= 6
Secţiune dreptunghiular ă
( L = n > 1)
B L3B L2B
Iy = Wy =
12 6
3 LB3 LB2
Iz = Wz =
12 6
II.6.1.4.6. Fundaţ ii izolate rigide, bloc şi cuzinet
La structurile de beton armat trecerea de la dimensiunile în plan ale

stâlpului la cele ale fundaţiei se poate face printr-un element
intermediar cu rezistenţe mecanice cuprinse între cele ale stâlpului şi
fundaţiei, numit cuzinet. Acest element se execută din beton armat de
clasă cel puţin C8/10 şi are forma în plan prismatic ă (fig.II.17).
Cuzinetul are deci rolul de a repartiza sarcina din stâlp pe o
suprafaţă mai mare, blocului de fundaţie.
73
a. b.
Fig.II.17. Fundaţ ii tip bloc şi cuzinet cu una sau dou ă (maxim 3)
trepte.
a – bloc de beton cu o treapt ă; b – bloc de beton cu două trepte.
II.6.1.4.6.1. Dimensionarea blocului de fundaţ ie

Blocul de fundaţie se execută din beton ciclopian sau beton simplu
de clasă cel puţin C4/5. În plan, blocul poate avea forma unei prisme cu
una, două sau trei trepte – fig.II.18.a – sau unui obelisc – fig. II.18.b –
(formă recomandată la fundaţii de dimensiuni mari, mai greu de
executat).
Pentru a dimensiona blocul de fundaţie trebuie să determinăm atât
suprafaţa de contact cu terenul de fundare (aria tălpii fundaţiei – B x L)
cât şi înălţimea blocului – H.
Dimensiunile în plan ale t ălpii fundaţiei se determină din condiţia ca
presiunea ă ă ăş ă ă
terenului. efectiv pe teren s nu dep easc capacitatea portant a
Pentru o fundaţie solicitată centric, această condiţie impune relaţiile:
⎧ P + G f
⎪⎪ p ef = B. ⋅ L ≤ p ter → (α . p pl ; β . p conv )
⎨ (II.52)
⎪ L ≈ l s = n → (1,0 ÷ 1,3)
⎪⎩ B bs
Rezolvând sistemul (II.52) se ob ţin lungimea (L) şi respectiv lăţimea
(B) tălpii fundaţiei (cu Gf = β·L·B·Df ·γb)
P n. ⋅
B= L = (II.53)
n(ppl − D f .γ b ) ( p pl − D f .γ b )
74
unde:
B, L – lăţimea, respectiv lungimea tălpii fundaţiei;
P – for ţa axială ce acţionează la baza stâlpului;
L
n – raportul cuprins între valorile 1,00 şi 1,30;
B
ppl – capacitatea portant ă a terenului de fundare la starea limită de
deformaţie (STAS 3300/2–85);
β - coeficientul de neuniformitate egal cu 0,85;
Df – adâncimea de fundare;
γb – greutatea volumică betonului din care este alcătuit blocul de
fundaţie.
a. b.
Fig.II.18. Fundaţ ii izolate rigide:
a – în trepte; b – obelisc
Pentru încercări excentrice pe o direcţie, presiunile efective pe talpa
fundaţiei vor fi date de rela ţia (s-a considerat excentricitatea pe direc ţie
longitudinală):
p1, 2 = P + G f ± M = P + β ⋅ B ⋅ L ⋅ D f ⋅ γ b ± 6 M 2 = P ± 6 M 2 + β ⋅ D f ⋅ γ b
B ⋅ L W B ⋅ L B ⋅ L B ⋅ L B ⋅ L
(II.54)
75
Se pun condiţiile:
⋅ p p 1; β ⋅ pconv ; p2 ≥ 0 ; L ≈ ls = n
p1 ≤ pter α
B bs
Pentru dimensionarea tălpii fundaţiei (când pter = α
⋅ p pl ), trebuie
rezolvat sistemul:
⎧ P + G f 6 M
⎪⎪ 1
p = + = α ⋅ ml (γ ⋅ B ⋅ N 1 + q ⋅ N 2 + c ⋅ N 3 )
B ⋅ L
2
B. L
⎨ (II.55)
⎪ L = l s = n
⎪⎩ B bs
Deoarece în primul termen al expresiei presiunii limită ppl se
întâlneşte valoarea “lăţime B”, îl vom considera la început egal cu zero
şi vom rezolva sistemul în B1 şi L1:
⎧ P + β ⋅ B1 ⋅ L1 ⋅ D f ⋅ γ b 6 M

⎪⎪ B1 ⋅ L1 + B1 ⋅ L12 = α ⋅ m (q ⋅ N + c ⋅ N )
l 2 3
⎨ (II.56)
⎪ L1 = l s = n
⎪⎩ B1 bs
obţinându-se ecuaţia de gradul III în B1:
[
n 2 α ⋅ m1 (q ⋅ N 2 + c ⋅ N 3 ) − β ⋅ D f ⋅ γ b ]⋅ B13 − n ⋅ P ⋅ B1 − 6M = 0 (II.57)
Această ecuaţie admite o singur ă soluţie reală. După rezolvare,

valoarea lui B1 se introduce în sistemul (II.51) rezultând:
⎧ P + β ⋅ B ⋅ L ⋅ D f ⋅ γ b 6 M

⎪ + = α ⋅ m1 ⋅ (γ 1 ⋅ N 1 + q ⋅ N 2 + c ⋅ N 3 )
⎨ B. L B ⋅ L (II.58)
⎪⎩ L = n ⋅ B
Acest sistem ia în considerare şi influenţa lăţimii fundaţiei asupra

capacităţii portante a terenului. Se obţine tot o ecuaţie de gradul III dar
de data aceasta în B:
−
n 2 ⎡⎢α ⋅ m1 ⎛
⎜ q⋅ B ⋅ N 1 + q ⋅ N 2 + c ⋅ N 3 ⎞
⎠⎟ − ⋅ ⋅ ⎤⎥⎦ ⋅ − ⋅ ⋅ −
β D f γ b B 3 n P B1 6 M = 0
⎣ ⎝
(II.59)
76
Soluţia reală a acestei ecuaţii reprezintă lăţimea tălpii fundaţiei ce

trebuie determinată. Lungimea va rezulta din relaţia L = n.B. Ambele
valori se rotunjesc prin adaos la 5 cm.
În felul acesta se obţine o dimensionare economică a suprafeţei tălpii
fundaţiei (p1 fiind puţin mai mic decât α.ppl).
Dacă se doreşte o rezolvare directă, f ăr ă sistemul intermediar (II.56)
se poate obţine valoarea lăţimii tălpii fundaţiei din sistemul (II.55)
rezolvând ecuaţia de gradul IV în B ce rezultă din cele două relaţii:
−
[ ]
α ⋅ n 2 ⋅ m1 ⋅ γ ⋅ N 1 ⋅ B 4 + n 2 α ⋅ m1 (q ⋅ N 2 + c ⋅ N 3 ) − β ⋅ D f ⋅ γ b ⋅ B3
(II.60)
− n ⋅ P ⋅ B1 − 6 M = 0
Ecuaţiile (II.57), (II.59) şi (II.60) se rezolvă prin încercări folosind

metoda înjumătăţirii pătratelor.
ţiile de mai sus s-au f ăcut următoarele notaţii:

M În
– rela
momentul de încovoiere rezultat din for ţele exterioare la nivelul
tălpii fundaţiei;
α – coeficient funcţie de modul de încărcare, conform STAS 3300/2-85
(coeficientul α este egal cu 1 pentru încărcări centrice, 1,2 pentru
încărcări excentrice pe o direcţie şi 1,4 pentru cele excentrice pe
ambele direcţii).
ml – coeficient al condiţiilor de lucru conform STAS 3300/2-85;
N1,N2,N3 – coeficienţi adimensionali funcţie de unghiul de frecare Φ
dintre particulele de pământ în stratul pe care este amplasată talpa
fundaţiei (STAS 3300/2-85);
γ – media ponderată a greutăţii volumice de calcul ale stratelor de sub
fundaţie cuprinse pe o adâncime B/4 măsurată de la talpa fundaţiei
q – suprasarcina de calcul la nivelul tălpii fundaţiei, lateral faţă de
aceasta;
c – valoarea de calcul a coeziunii stratelor de p ământ de sub talpa
fundaţiei.
La construcţiile cu subsol valoarea suprasarcinii q se înlocuieşte cu

2qe + qi

3
unde: qe,qi – suprasarcina de calcul la nivelul tălpii fundaţiei la exteriorul
şi respectiv interiorul fundaţiei de subsol.
La o dimensionare mai rapidă se poate considera Gf ≈ 0,1P şi de
77
aici ecuaţia de calcul pentru lăţimea tălpii fundaţiei:
1,1 ⋅ P 6 ⋅ M
B 3 − ⋅ B − =0 (II.61)
α ⋅ n ⋅ p pl ⋅ n ⋅ p pl
α 2
Dacă înfunda
efective ţia este solicitată excentric pe două direcţii, presiunile
colţurile suprafeţei de contact se stabilesc cu relaţia:
P + G f 6 ⋅ M B 6 ⋅ M L

p1, 2,3, 4 = ± ±
B ⋅ L B 2
⋅ L B ⋅ L2
unde:
MB; ML - sunt momentele încovoietoare ale înc ărcărilor ce solicită
fundaţia paralel cu latura B, respectiv L, în raport cu centrul de iner ţie al
suprafeţei tălpii.
Se pun condiţiile:
p ≤ p i p ≥ 0
( 1 )max ter
ş ( 4 )min
Pentru ca blocul de fundaţie să lucreze ca o fundaţie rigidă este
necesar ca raportul H/lo (fig.II.18) să satisfacă o anumită condiţie ce
rezultă din studiul tensiunilor din corpul blocului. S-a constatat c ă pe
măsur ă ce raportul H/lo scade, eforturile de întindere în secţiunea cea
mai solicitată a – a cresc, putând depăşi rezistenţa materialului din
care este alcătuit blocul de fundaţie. Plecând de la aceste consideraţii
se impun pentru H/lo = tgα valori minime [33] funcţie de presiunea pe
teren şi de materialul din care se execută fundaţia (tab.II.2),
respectându-se astfel condiţia unghiului de rigiditate.
În cazul în care rezultă o înălţime H ≤ 60 cm se recomand ă ca
blocul de fundaţie s ă fie alcătuit dintr-o treaptă cu H ≥ 40 cm. Dacă H
> 60 cm este indicată realizarea blocului în două sau trei trepte în aşa
fel încât dimensiunile pe ambele direcţii să satisfacă condiţiile:
ht ≥
30cm (40 cm pentru treapta inferioar ă)
ht (II.62)
lt ≤
tgα
unde:
ht şi lt reprezintă în ălţimea, respectiv lungimea treptelor iar valorile tgα
se găsesc în tab.II.8.
78
II.6.1.4.6.2. Dimensionarea şi armarea cuzinetului
Cuzinetul reprezintă elementul de construcţie ce face trecerea de la

secţiunea stâlpului la cea a blocului de funda ţie, având în mod obişnuit
o formă prismatică (fig.II.17 a).
Dimensiunile cuzinetului în plan orizontal (lc şi b c) se aleg astfel încât
să fie îndeplinite condiţiile:
lc bc
= = 0,50
÷ 0,65 , pentru un bloc cu o singur ă treaptă
L B (II.63)
lc b c
= = 0,40 ÷ 0,50 , pentru un bloc cu două sau trei trepte.
L B
Stabilirea înălţimii cuzinetului se va face ţinând cont de următoarele

condiţii:
30cm ;
hc ≥ tg β ≥ 0,65 ; hc ≥ 0,25 (II.64)
lc
Dacă înălţimea cuzinetului se alege astfel încât:
tg β ≥ 1 β ≥ 450
nu mai este necesar ă verificarea la for ţa tăietoare.
Se mai impune şi condiţia ancorare a armăturilor pentru stâlp, cu

lungimea lancorare + 250 mm, unde l ancorare se determină conform STAS
10107/0-90.
Cuzinetul va fi realizat din beton armat de clas ă minim C8/10.
Tipul betonului
compresiune ce ătrebuie
local folositdin
a betonului rezult ă şi din
cuzinet condi
în sec ţia de
ţiunea de rezisten ţă la
încastrare a
stâlpului (de regulă, Rc cuzinet ≥ 0.7 Rc stâlp);
Rostul de turnare dintre bloc şi cuzinet se tratează astfel încât să
se realizeze continuitatea betonului sau, cel pu ţin, condiţiile care
asigur ă un coeficient de frecare ≥ 1.0 (conform STAS 10107/0-90).
Pentru calculul momentelor încovoietoare necesare armăturii
cuzinetului se consider ă suprafaţa de contact dintre cuzinet şi bloc,
încărcată cu diagrama presiunilor reactive dată din încărcările
exterioare (fig.II.19). Din conlucrarea celor două elemente, rezultă la
baza cuzinetului tensiuni de întindere din încovoiere ce impun armarea
acestuia astfel încât secţiunile de beton armat (lc ⋅ h0 ) şi (bc ⋅ h0 ) din
dreptul stâlpului să poată prelua momentele încovoietoare My şi Mx.
79
Pentru o proiectare raţională se recomandă aplicarea metodei

dreptunghiului care constă în împăr ţirea fundaţiei în patru console
dreptunghiulare, ducând din dreptul stâlpului paralele la laturile
cuzinetului. Cele patru console se consider ă încastrate în stâlp şi
solicitate la presiunile reactive.
Fig.II.19. Metoda
dreptunghiului pentru
calculul momentelor
din cuzinet
Presiunile pe suprafaţa de contact dintre cuzinet şi blocul de
beton, dacă nu apar desprinderi sau aria activ ă este cel puţin 70%, se
determină cu relaţiile (II.65):
N C 6 M C ( x ) N C 6 M C ( y )

pc1, c 2 = ± ≥ 0 sau pc1, c 2 = ± (II.65)
lc ⋅ bc ⋅ bc lc ⋅ bc lc ⋅ bc2
2
l c
dac ă: pc2<0, atunci se admite pc2=0 iar pc1 se determină cu relaţiile

(II.66):
2 N C 2 N C
pc1 = sau pc1 =
⎛ lc M C ( X ) ⎞ ⎛ bc M C (Y ) ⎞ (II.66)
3 ⋅ bc ⎜⎜ − ⎟⎟ 3 ⋅ lc ⎜⎜ − ⎟⎟
⎝ 2 N C ⎠ ⎝ 2 N C ⎠
Momentele încovoietoare în cuzinet se calculeaz ă cu relaţiile

(II.67) şi (II.68).
⎡ l2 l2 ⎤
MX = b c ⋅ ⎢ p c 0 c1 + ( p c1 − p c 0 ) c1 ⎥ (II.67)
⎣ 2 3⎦
80
b c21 p + p
MY = c ⋅ cmed , p cmed = c1 c2
l p (II.68)
2 2
mai micDac ă aria70%

ă decât ă de
activdin suprafaţa de
pecuzinetului
talpa (lc·bcontact cuzinet – bloc este
c):
M X =
M C ( X ) şi M Y =
M C (Y ) (II.69)
Armarea cuzinetului se va face respectând următoarele condiţii:
a. Armătura de la partea inferioar ă se realizează ca o reţea de bare

dispuse paralel cu laturile cuzinetului; aria de arm ătur ă rezultă din
verificarea la moment încovoietor în sec ţiunile de la faţa stâlpului (Fig.
II.19).
Procentul minim de armare pe fiecare direc ţie este 0.10% pentru
armături OB37 şi 0.075% pentru armături PC52.
Diametrul minim al armăturilor este de 10 mm.
Distanţa dintre armături va fi de 100 - 250 mm, rezultând un
număr de 5-9 bare pe metru liniar.
Armătura se distribuie uniform pe lăţimea cuzinetului şi se
prevede la capete cu ciocuri cu lungimea minimă de 15φ.
b. Armătura de la partea superioar ă se dispune doar dacă

cuzinetul are desprinderi de pe blocul fundaţiei. Se realizează ca o
reţea de bare dispuse paralel cu laturile cuzinetului şi ancorate în blocul
de beton simplu; aria de armătur ă pe fiecare direcţie rezultă din:
- Verificarea la compresiune excentrică a secţiunii de beton
armat pe suprafaţa de contact dintre cuzinet şi bloc. În verificare se va
considera rezistenţa de calcul a betonului (Rc*) cu valoarea
+
2 M cap
R
*
= .cuzinet
(II.70)
bc ⋅ lc2
c
unde bc este lăţimea tălpii cuzinetului (fig. II.19).
- Dacă zona comprimată pe talpa cuzinetului este mai mare de

70% din talpa cuzinetului, pentru dimensionarea arm ăturilor de
81
ancorare în bloc se poate considera şi o schemă de calcul bazată pe

preluarea de armătur ă a rezultantei volumului de eforturi unitare de
întindere de pe suprafaţa de contact, obţinută dintr-o distribuţie liniar ă a
presiunilor;
- Verificarea la moment încovoietor negativ a cuzinetului încărcat
cu for ţele dezvoltate în armăturile de ancorare;

Distanţa între armături va fi de 100 - 250 mm.
c. Armături pentru stâlp (must ăţ i).

Armăturile verticale din cuzinet, pentru conectarea cu stâlpul de
beton armat, rezultă în urma dimensionării/verificării stâlpului.
Armăturile din cuzinet se alcătuiesc astfel încât în prima sec ţiune
potenţial plastică a stâlpului, aflată deasupra fundaţiei, barele de
armătur ă să fie f ăr ă înnădiri. Etrierii din cuzinet au rol de poziţionare a
armăturilor verticale pentru stâlp şi se dispun în cel puţin 2 secţiuni.
Armătura trebuie prelungită în fundaţie pe o lungime cel pu ţin
egală cu lungimea de ancorare majorată cu 250 mm. Armăturile
înclinate se dispun pentru preluarea for ţei tăietoare în consolele
cuzinetului dacă tgβ<1 (Fig. II.17) şi se dimensionează conf. STAS
10107/0-90.
Fig.II.20. Ancorarea cuzinetului în

blocul de beton
82
Aria necesar ă pentru armătura de ancoraj rezultă din relaţia:

c ⋅ T c b ⋅ d ⋅ p 2
Anec =
= ⋅ c (II.71)
R 2 R
în care:
c - este un coeficient de siguran egal cu 1,5
ţă
R - este rezistenţa de calcul la întindere a oţelului.
Se iau cel puţin două bare cu diametrul minim de 10 mm. Dacă zona
activă este mai mare de 70% din aria tălpii fundaţiei, cuzinetul se va re-
dimensiona.
II.6.1.4.6.3. Limita de aplicabilitate a fundaţ iilor rigide
La proiectarea fundaţiilor rigide, sub stâlpi cu încastr ări mari sau pe

terenuri cu capacitate portantă scăzută, se obţin suprafeţe ale tălpilor
de contact mari. Impunându-se respectarea condiţiei unghiului de
rigiditate,
creştere ase obţăţ
greut ine înălaţime
o f în
ii G şa mmare
ăsur ăa încât
fundanuţieimai
şi odată cu
poate aceasta oă
fi îndeplinit
condiţia (II.31):
σ ef ≤
σ ter
Astfel, pentru o fundaţie încărcată centric (fig.II.21) presiunea

efectivă pe talpa fundaţiei va fi dată de relaţia:
P + G f P G
σ ef = = + f
B ⋅ L B ⋅ L B ⋅ L
unde:
P - este al
superior sarcina
fundaţcentric
iei; ă produsă de for ţele exterioare până la nivelul
= B ⋅ L ⋅ D f ⋅ γ b ⋅ β ( β = 0.85)
Gf - este greutatea fundaţiei: G f
B,L - reprezintă lăţimea, respectiv lungimea tălpii fundaţiei.
B − bs
Din fig.II.21 rezultă că adâncimea de fundare D f = ⋅ tgα .
2
Deci,
P β ⋅ B ⋅ L ⋅ D f ⋅ γ b P B − bs

σ ef = + = + ⋅ β ⋅ γ b ⋅ tgα (II.72)
B ⋅ L B ⋅ L B ⋅ L 2
Pentru a determina lăţimea maximă a tălpii fundaţiei se determină
83
expresia (II.75) funcţie de B şi se egalează cu zero:
Fig.II.21. Schema de calcul pentru

determinarea lungimii maxime la
fundaţ iile fundaţ iile rigide izolate
înc ărcate centric
d σ ef P β
=− 2
+ ⋅ γ b ⋅ tgα = 0
dB B L 2
- de unde rezultă:
2P
B max = (II.73)
L ⋅ β ⋅ γ b ⋅ tgα
L ls
Ţinând cont că ≈ ≅ n se poate determina şi lungimea maximă
B bs
a tălpii fundaţiei:
2P ⋅ n 2
Lmax =3 (II.74)
β ⋅ γ b ⋅ tgα
Dacă din încercările de dimensionare rezultă

Anec > Amax
fundaţia rigidă nu poate fi realizată, impunându-se un alt tip de funda ţie

sau îmbunătăţirea terenului de fundare.
84
II.6.1.4.6.4. Dimensionarea fundaţ iilor solicitate la smulgere
În cadrul construcţiilor industriale, se întâlnesc situaţii (fundaţii pentru

rezervoarele de apă, ancoraje pentru cabluri la turnurile de radio sau
televiziune, fundaţii pentru farurile marine) în care fundaţiile sunt
solicitate la smulgere. Această acţiune poate fi considerată ca o
solicitare principală în procesul de exploatare al construc ţiei, sau ca o
ipoteză posibilă din diferitele combinaţii de sarcini.
Preluarea acestor eforturi de smulgere poate fi asigurat ă prin
utilizarea blocurilor de ancoraj.
În cazul folosirii blocurilor de ancoraj de greutate, componenta
verticală V a acţiunii de smulgere S va fi echilibrat ă de greutatea proprie
a blocului Gf , astfel încât să avem satisf ăcută condiţia (fig.II.22):
G f
≥ 1,6...2,0 (II.75)
V
Componenta orizontală va fi preluată de for ţa de frecare de pe talpa
fundaţiei şi de diferenţa dintre împingerea pasivă Pp şi cea activă Pa,
verificându-se condiţia (II.46).
Fig.II.22. Bloc de ancoraj de greutate
Fig.II.23. Schema de calcul

a fundaţ iei când for ţ a de
smulgere ac ţi oneaz ă
vertical
Dacă for ţa de smulgere este verticală (fig.II.23.) pentru uşurarea

calculului se poate aproxima suprafa ţa reală de rupere (curba ab) cu
85
suprafaţa liniar ă ab. Astfel, acţiunii de smulgere S i se va opune

greutatea fundaţiei Gf , suprasarcina pământului de deasupra fundaţiei
Gp, for ţa de frecare dată de împingerea pasivă Pp pe suprafaţa de ru-
pere şi for ţa de coeziune G.
Pentru o fundaţie circular ă de diametru B şi de adâncime de fundare
Df , trebuie satisf ăcută condiţia:
⎛
S ≤ ⎜ π ⋅ c ⋅ B ⋅ D f +
π ⎞
S f ⋅ B ⋅ γ ⋅ D f ⋅ k p ⋅ tgφ + G ⎟ ⋅
2 1
(II.76)
⎝ 2 F ⎠
Pentru fundaţii dreptunghiulare amplasate la adâncimi mici,
rezistenţa la smulgere poate fi calculată cu relaţia:
[
( 2
)
S ≤ 2 ⋅ c ⋅ D f ( B + L ) + γ ⋅ D f 2 ⋅ S f ⋅ B + L − B k p ⋅ tgφ + G ]⋅ 1
F
(II.77)
unde:
c – coeziunea dintre particulele de pământ pe suprafaţa db’ (kN/m2)

B, L – lăţimea, respectiv lungimea tălpii fundaţiei (m)
γ – greutatea volumică medie a pământului de deasupra
fundaţiei (kN/m3)
φ – unghiul de frecare dintre particulele de pământ
Sf – factor de formă determinat cu relaţia:
Kp – coeficient al împingerii active: K p = tg2 (45 + φ/2)
G – coeficient
F – greutatea de
verticală total
siguran ă (GII.13
ţă (tab.
f + Gp)
= G – după Bowles)
m ⋅ D f
S f = 1 + (II.78)
B
valorile lui m fiind date în tab.II.12 pentru diferite unghiuri de frecare:
Tabelul II.12 Valorile coeficientului m
φ 200 250 300 350 400 450 480

m 0,05 0,10 0,15 0,25 0,35 0,50 0,60
86
Tabelul II.13 Valorile coeficientului de siguranţă F (după Bowles)
Felul acţiunii Tipul de fundaţie F

Forfecare Terasamente, baraje etc 1,2 – 1,6
Forfecare Ziduri de sprijin 1,5 – 2,0
Forfecare Palplanşe 1,2 – 1,6
Forfecare Sprijinituri pentru săpături 1,2 – 1,5
Forfecare Grinzi şi fundaţii izolate 2,0 – 3,0
Forfecare Radiere, chesoane 1,7 – 2,5
Hidrodinamică Chesoane, radiere de greutate 1,7 – 2,5
Hidrodinamică Conducte – tuburi 3,0 – 5,0
În cazul prevederii unui bloc pe piloţi, sarcinile verticală şi orizontală

se vor transmite piloţilor şi terenului de fundare. Verificarea pilo ţilor se
va face în primul rând la acţiunea de smulgere (se folosesc în special
piloţi înşurubaţi).
(fig.Dac ă sarcinile
II.24 condiţia: sunt mici, se pot folosi pl ăci de ancoraj
de smulgere
), punându-se
H
≥ 1,30 (II.79)
S
unde:
S – sarcina transmisă plăcii de ancoraj
H = G ⋅ cos α - componenta după direcţia de acţiune a sarcinii S, a
rezultantei dintre greutatea proprie a pl ăcii de ancoraj şi a pământului
din prismul ce se opune smulgerii.
Fig.II.28. Placa de ancoraj
II.6.1.4.6.5. Fundaţ ii încastrate
87
Numeroase construcţii ridicate în ţara noastr ă şi în str ăinătate (ex.:

hale industriale cu poduri rulante, turnări de antenă radio – TV, stâlpii
liniilor electrice, pile şi culee de poduri etc.) transmit terenului prin inter-
mediul fundaţiei eforturi orizontale sau momente încovoietoare mari în
raport cu descărcările verticale. Pentru o dimensionare economică, în
calculul acestor fundaţii se consider ă şi solicitările care iau naştere pe
suprafaţa lor laterală (presiuni active şi pasive).
Pentru a fi considerate încastrate, fundaţiile trebuie să respecte
- adâncimea de fundare (Df ) trebuie să depăşească 4,0 m (Df ≥ 4m)
- raportul dintre înălţime şi lăţime să fie mai mare decât 2
⎛ H Df ⎞
⎜ = > 2⎟
⎝ B B ⎠
- metoda de turnare sau introducere a funda ţiei în teren trebuie să
păstreze starea de îndesare naturală a masivului de pământ ce
înconjoar ă corpul fundaţiei
- fundaţia trebuie să fie absolut rigidă; pentru aceasta va trebui ca:
α ⋅ D f ≤ 2.5
(II.80)
unde:
Df este adâncimea de fundare
α este un coeficient de deformabilitate al fundaţiei ce se determină cu
formula
m ⋅ Bc
α = 5 (II.81)
E i
în care:
Ei reprezintă rigiditatea la încovoiere a fundaţiei
Bc este lăţimea de calcul pe care se consider ă aplicată presiunea
orizontală a pământului de pe suprafaţa laterală a fundaţiei.
Deoarece prin presarea peretelui vertical către terenul înconjur ător
este antrenat un masiv de pământ de dimensiuni mai mari decât lăţi-
mea blocului B se admite ca valoarea lăţimii de calcul să se determine
cu relaţia:
Bc = r (B + 1)
în care r variază după forma secţiunii fundaţiei de la 0,90 pentru cerc la
1,00 pentru dreptunghi.
m este un coeficient de propor ţionalitate ce caracterizează modificarea
88
coeficientului de pat cu adâncimea dat în tab. II.14 funcţie de natura

pământului prin care pătrunde fundaţia.
Tabelul II.14 Coeficientul de propor ţi onalitate m
Natura terenului n (kN/m4)

Argile şi argile pr ăfoase în stare plastic curgătoare, 1000 – 2000
mâluri
Argile, argile pr ăfoase, argile nisipoase în stare
2000 – 4000
plastic moale, nisipuri pr ăfoase, nisipuri afânate
Argile, argile pr ăfoase, argile nisipoase în stare
4000 – 6000*)
plastic consistente, nisipuri fine şi mijlocii
Argile, argile pr ăfoase, argile nisipoase plastic
6000 – 10000*)
vârtoase şi tari cu nisipuri mari
Nisipuri cu pietriş, pământuri cu blocuri mari 10000 – 20000*)
*) În cazul nisipurilor şi nisipurilor pr ăfoase îndesate, valorile se majoreaz ă cu

30%.
Luarea în considerare a împingerii pasive presupune un contact bun

între blocul de beton şi pământ. Astfel încastrarea devine eficientă la
fundaţii turnate direct în săpătur ă în pământuri argiloase, plastic -
vârtoase sau tari, sau în nisipuri, pietri şuri şi bolovănişuri în stare
îndesată.
Relaţiile stabilite pentru calculul deplasărilor şi presiunilor pe teren
ale fundaţiilor încastrate în pământ supuse la sarcini orizontale şi
momente
următoareleîncovoietoare
ipoteze: mari şi la sarcini verticale, se bazeaz ă pe
- pământul este considerat un mediu liniar deformabil, caracterizat
printr-un coeficient de pat K ce cre şte direct propor ţional cu adâncimea.
Această ipoteză se transpune matematic în două relaţii:
a) pentru talpa fundaţiei:
p = k ⋅ y
(II.82)
unde:
p – presiunea de contact (reacţiunea terenului) pe talpa fundaţiei
K – coeficientul de pat al terenului la nivelul t ălpii fundaţiei (la
adâncimea Df – fig.II.25)
y – deplasarea fundaţiei ca urmare a acţiunii for ţelor exterioare.
89
c) pentru feţele laterale ale fundaţiei:
z
K z = k ⋅ (II.83)
D f
unde:
Kz – coeficientul de pat la adâncimea z fa ţă de cota terenului natural
sau amenajat.
- se iau în calcul de regul ă numai încărcările de scurtă durată sau

accidentale (frânare), vânt, acţiuni seismice
- nu se iau în considera ţie for ţele de frecare sau de coeziune ce se
dezvoltă între fundaţie şi pământ pe feţele laterale ale blocului
- rigiditatea fundaţiei se consider ă infinit de mare în raport cu cea a
pământului.
ac În fig.II.25 este redată schema de calcul a unei fundaţii încastrată,

ţionată de eforturile exterioare P, H, şi M. Blocul are tendinţa de a se
roti în jurul unui punct O aflat la adâncimea zo şi de a se tasa,
mobilizând pe suprafaţa laterală împingerile active şi rezistenţele pasive
ale pământului pe talpă, reacţiunea terenului de fundare.
Fig.II.25. Schema de calcul a fundaţ iei încastrate
Ţinând cont de relaţia (II.82) unghiul de rotire al blocului ( α) se

determină astfel:
V 1 − V 2 p1 k −

p 2 k p1 − p2
tgα = = = (II.84)
L L k ⋅ L
90
Reacţiunea terenului pe suprafaţa laterală a blocului la adâncimea z

(cu z mai mare sau mai mic decât z 0) va fi:
z z0 − z p1 − p2

p z = K z ⋅ Δ z = k ⋅ z0 − z ⋅ tgα = z ⋅ (II.85)
D f D f k . L
Se constată că această curbă reprezintă o parabolă cu următoarele
valori caracteristice:
z = 0 p z = 0
2
z z p −p
z= 0 pz = 0 ⋅ 1 2 (II.86)
2 4.D f L
z = z 0 p z =0

z = D
pz = z0 − D ⋅ p1 − p2
L
Pentru ca presiunea pz să poată fi preluată de terenul înconjur ător
trebuie îndeplinită condiţia:
p z a )⋅ z = λ ⋅ z

≤ γ k p − k (II.87)
unde λ = k p − k a )⋅ γ
Valoarea limită (pentru z = 0 punct în care parabola este tangentă la
dreapta λ) a presiunii pz se determină în urma derivării expresiilor (II.85)
şi (II.87) în raport cu z:
dp z p1 − p2 dp z
= ⋅ z 0 − 2z şi = λ
dz Df .L dz
Pentru z = 0 rezultă
p1 − p2 λ
= (II.88)
D f ⋅ L z0
Înlocuind relaţia (II.88) în (II.85) se obţine:
91
z 0 − z
p z⋅⋅ lim = z ⋅ ⋅ λ (II.89)
z 0
Valoarea adâncimii z0 şi a reacţiunii pe talpa fundaţiei F se determină

având ecuaţiile de echilibru static al blocului de fundaţie:
∑ P = 0 ⇒ P + G − p +2 p ⋅ L ⋅ B = 0
i f
1 2
∑ H = 0 ⇒ H + F − ∫ p ⋅ B dz = 0

D f
i z c
0
∑ M = 0 ⇒ H ⋅ D + M − ∫ p ⋅ B ⋅ zdz − (P + G ) L2 + p +2 p L ⋅ B 2 p p ++ p p L
D f
A f z c f
1 2 2 1
⋅
0
2 1 3
(II.90)
Făcând calculele în relaţiile de mai sus şi ţinând cont de expresiile

(II.85) şi (II.88)F şse
necunoscutele : ţine prin ultimele două ecuaţii un sistem cu
i z0ob
⎧ λ ⋅ D f 2 ⋅ Bc
⎪ H + F − ⋅ (3 z 0 − 2 D f ) = 0
⎪ 6. z 0

⎨
⎪ H ⋅ D + M − λ ⋅ D f ⋅ Bc ⋅ (4 z − 3 D ) − λ ⋅ D f ⋅ L ⋅ B = 0
3
⎪ f
12 ⋅ z0
0 f
12 ⋅ z 0
⎩
Rezultă în final:
3 3
= λ ⋅ D L ⋅ B − 3 D ⋅ Bc

f f
z 0
[
4 3( H ⋅ D f + M ) − λ ⋅ D f 3 ⋅ Bc ] (II.91a)
λ ⋅ D f 2 ⋅ Bc
F = ⋅ (3 z 0 − 2 D f ) − H (II.91b)
6 ⋅ z0
Pentru a stabili valorile p 1 şi p2 se foloseşte prima ecuaţie a

sistemului (II.90) şi relaţia (II.88):
92
2 P + G f
p1 + p2 =
L. B
(II.92)
λ ⋅ D f ⋅ L
p1 − p2 =
z 0
Rezultă:
P + G f λ ⋅ D f ⋅ L
p1 = +
L ⋅ B 2 z0
(II.93)
P + G f λ ⋅ D f ⋅ L
p2 = −
L ⋅ B 2 z 0
Condiţiile ce se impun în cazul fundaţiilor încastrate sunt:

- pentru for ţele verticale:
p1 ≤ pter α ⋅ p pl ; m c ⋅ pcr ; β ⋅ pconv (II.94)

p2 ≥ 0
- pentru for ţele orizontale, presiunea pz trebuie să fie mai mică decât

rezistenţa pasică a pământului pe faţa laterală a fundaţiei.
D 4 ⎛ γ.D f ⎞
pentru z = f : pD f 3 ≤ η1.η2 ⋅ ⋅⎜ tgΦ + c ⎟
3 cos Φ ⎝ 3 ⎠ (II.95)
4
pentru z = Df : pD f ≤ η1.η2 ⋅ ⋅ (λ.Df .tgΦ + c )
cos Φ
unde:
Φ reprezintă unghiul de frecare internă de calcul al p ământului egal cu
valoarea normată redusă cu 10%, dar nu cu mai mult de 20
γ este greutatea volumică a pământului prin care trece fundaţia
încastrată (sub nivelul pânzei freatice se lucrează cu γsat)
c este valoarea de calcul a coeziunii rezultând din înmulţirea valorii
normate a coeziunii cu un coeficient de neomogenitate egal cu 0,5
η1 este un coeficient egal cu 1,00 pentru structuri cu sisteme static
determinate şi cu 0,70 pentru cele sensibile la deformaţii prin rotirea
suportului
⎛ M ⎞
η 2 = 0.2 + 0.8⎜1 − p
⎝ M ⎠⎟ şi exprimă influenţa raportului dintre
93
solicitările din încărcări permanente Mp şi cele date de încărcările to-tale

M
Mp reprezintă momentul dat în planul t ălpii fundaţiei de sarcinile
exterioare permanente.
În concluzie, calculul unei fundaţii încastrate se conduce în modul
următor:
1. se adoptă dimensiunile L, B şi Df
2. se calculează valoarea z0 ce trebuie să fie mai mică decât
adâncimea Df , cu relaţia (II.91a)
3. se calculează for ţa de frecare F cu rela ţia (II.91b), ce trebuie să
îndeplinească condiţia:
N.f
F≥
η
unde:
f - este coeficientul de frecare dintre fundaţie şi teren, conform

tab.
η - este un
II.3
coeficient de siguranţă mai mare decât 1,30
4. se calculează presiunile pe talpa fundaţiei p1 şi p2 cu relaţiile

(II.93) şi se verifică condiţiile (II.94)
5. se stabileşte dreapta limită a împingerilor laterale până la adânci-
mea Df :
pDf ≤ γ ⋅ k p − k a ) ⋅ Df = λDf
6. se verifică împingerile laterale pD f 3 şi pD f cu relaţiile (II.95).
II.6.2. Fundaţ ii izolate elastice

Când fundaţia izolată bloc şi cuzinet nu poate fi proiectată datorită
imposibilităţii respectării unghiului de rigiditate se poate adopta tipul de
fundaţie izolată elastic, pentru stâlpi turnaţi monolit. Se execută din
beton armat de clasă minimă C8/10. Fundaţia izolată elastică este
aşezată pe un strat de egalizare de 5 cm din beton C4/5 în terenurile
uscate şi de 10 cm în terenuri cu umiditate mare şi agresive pentru
betoane.
Acest tip de fundaţie se recomandă în cazul terenurilor cu capacitate
portantă sc ăzută, la fundarea stâlpilor ce transmit la baz ă solicitări mari
din for ţe axiale şi momente încovoietoare şi în cazul când prin
adoptarea lor pot fi evitate lucr ările de fundare sub nivelul apelor
freatice.
94
Avantajul acestor fundaţii în comparaţie cu tipul bloc şi cuzinet

constă în înălţimea de execuţie mult mai mică şi în reducerea volumului
de beton folosit (se consumă în schimb oţel-beton).
În raport de poziţia fundaţiei faţă de stâlp există:
- fundaţie izolată elastică centrică faţă de stâlp (fig.II.26 a);
- fundaţie izolată elastică excentrică în raport cu stâlpul (fig. II.26 b)
- fundaţie izolată elastică dezvoltată numai de o parte a stâlpului
(fig.II.26 c).
a. b. c.
Fig.II.30. Fundaţ ii izolate elastice sub stâlpi:

a – centric ă în raport cu stâlpul; b – excentric ă faţă de stâlp;
c – dezvoltat ă numai de o parte a stâlpului;
O – intersec ţ ia dintre axa stâlpului şi suprafaţ a de contact;
O1 – centrul de iner ţ ie al suprafeţ ei de contact.
II.6.2.1. Fundaţ ii izolate elastice, centrice faţă de stâlp
Acest tip de fundaţii elastice se foloseşte în cazul solicitărilor centrice

(pătrate) sau excentrice cu mică excentricitate (dreptunghiulare) şi
corespunde situaţiei în care axa verticală a stâlpului trece prin centrul
de iner ţie al suprafeţei de contact dintre fundaţie şi teren (fig.II.26 a).
Dacă suprafaţa bazei fundaţiei este de cel mult 1 m 2 se adoptă forma
prismatică (fig.II.27 a), iar dacă aceasta este mai mare de 1 m 2 forma
va fi de obelisc (fig.II.27 b), asigurându-se în jurul bazei stâlpului o
por ţiune orizontală de 5 cm lăţime pentru a permite rezemarea
cofrajului stâlpului.
Pentru a determina dimensiunile t lpii funda iei se rezolv sistemul
(II.51) de două ecuaţii cu necunoscutele ă B şi L (la
ţ fel ca la funda
ă ţia bloc
şi cuzinet):
95
⎧ P + G f 6 M
⎪⎪ p1 = B ⋅ L + B ⋅ L 2 ≤ pter (α ⋅ p pl ; β ⋅ pconv )
⎨ B b 1 (II.96)
⎪ ≈ = s
⎪⎩ L l s n
p1 P + G f 6 M
Se mai impune condiţia (II.69) p2 ≤ unde p2 = −
4 B ⋅ L B ⋅ L2
Fig.II.27. Tipuri de fundaţ ii izolate elastice:

a – prismatic ă; b – obelisc
1- beton de egalizare
Cunoscând secţiunea transversală a stâlpului şi suprafaţa tălpii

fundaţiei, se stabilesc celelalte dimensiuni astfel încât s ă fie asigurată
rigiditatea necesar ă la încovoiere, evitarea poansonării de către stâlp şi
un consum raţional de beton şi oţel.
Înălţimea H a fundaţiei se deteremină din condiţia de asigurare a
rigidităţii H/L
raportul pentru o bun
(L fiind ă repartizare
lungimea tălpii)atrebuie
presiunilor pe teren.valorile
să respecte În acest sens
minime
din tab.II.15. Pentru a asigura un consum minim de arm ătur ă se
96
recomandă ca raportul H/L să nu fie mai mic decât valorile din tab. II.14,
coloana 3. Dacă aceste condiţii sunt respectate, nu mai este necesar ă
verificarea la for ţă tăietoare a fundaţiei şi este admisă ipoteza
distribuţiei liniare a presiunilor pe teren. În ălţimea minimă constructivă H
a tălpii este de 30 cm.
Tabelul II.15 Valorile minime ale raportului H/L
H/L minim pentru care nu

Presiunea
este necesar ă verificarea la H/L minim pentru
efectivă
for ţă tăietoare a fundaţiei care nu se verifică
maximă
rigiditatea fundaţiei
pe teren (kPa) Beton
Beton C8/10
C12/15*
100 0.22 0.20 0.25
150 0.25 0.23 0.26
200 0.27 0.26 0.27
250 0.29 0.27 0.28
300 0.30 0.29 0.29
400 0.32 0.30 0.33
600 0.39 0.35 0.35
* ) pentru betoane de clasă superioar ă se utilizeaz ă valorile date în tabelul
II.15. pentru clasa C12/15
Înălţimea H’ la marginea obeliscului fundaţiei se determină punând

a) Înălţimea minimă necesar ă pentru ancorarea armăturilor de pe talpa
fundaţiei trebuie să fie de 15φmax;
b) Panta feţelor înclinate ale fundaţiei nu va fi mai mare de 1/3;
c) Valoarea minimă este H’min = 25 cm.
Dimensiunile geometrice rezultate se rotunjesc la multipli de 5 cm.

Calculul momentelor încovoietoare în fundaţie
Se consider ă secţiunile de încastrare de la faţa stâlpului şi

presiunile pe teren pe suprafaţa delimitată de laturile tălpii şi planul de
încastrare considerat (Fig.II.28).
Presiunea pe teren al
Calculul simplificat semomentelor
poate calcula conform Anexei
încovoietoare H. funda ţiei se
în talpa
face cu relaţiile II.97 şi II.98:
97
⎡ l 2x l2 ⎤ (II.97)
Mx = B ⋅ ⎢ p o + ( p1 − p 0 ) x ⎥
⎣ 2 3⎦
l 2y (II.98)
My = L ⋅ p med
2
Fig. II.28
În cazul fundaţiilor la care se respectă condiţiile privind raportul

minim H/L din tabelul II.18 stabilit în funcţie de condiţia de rigiditate a
tălpii şi pentru care aria activă este de minimum 80%, armătura
calculată funcţie de momentele încovoietoare (Mx şi My) se distribuie
uniform pe talpa fundaţiei.
Dacă aria activă este mai mică de 80%, în relaţia II.98 se
înlocuieşte pmed cu valoarea p1. Dacă fundaţia este solicitată cu
momente încovoietoare pe două direcţii (solicitare oblică) p1 are
semnificaţia de presiune maximă pe teren.
Armătura fundaţiei (Fig. II.29) este compusă din:

a) Armătura de pe talpă, va fi realizată ca o reţea din bare dispuse
paralel cu laturile fundaţiei.
Armătura rezultă din verificarea la moment încovoietor în sec ţiunile

de la faţa stâlpului. În calculul momentelor încovoietoare din funda ţie se
consider ă presiunile pe teren determinate de solicitările transmise de
stâlp. Se vor considera situaţiile de încărcare (presiuni pe teren) care
conduc la solicitările maxime în fundaţie.
armProcentul minim de armare pe fiecare direcţie este 0.10 % pentru

ături OB37 şi 0.075 % pentru arm ături PC52.
Diametrul minim al armăturilor este de 10mm.
98
Distanţa maximă între armături este de 25 cm, iar cea minimă de 10

cm.
Armătura se distribuie uniform pe l ăţimea fundaţiei şi se prevede la
capete cu ciocuri cu lungimea minim ă de 15φ.
b) Armătura de la partea superioar ă este realizată din 3÷4 bare

dispuse în dreptul stâlpului sau ca o reţea dezvoltată pe toată
suprafaţa fundaţiei.
Fundaţiile tip obelisc care nu au desprindere de pe terenul de

fundare au armătur ă constructivă la partea superioar ă, unde se dispun
pe fiecare direcţie principală minimum 3 bare de arm ătur ă OB37, cu
diametrul de minim 12 mm.
La fundaţiile care lucrează cu arie activă, armătura de la partea
superioar ă rezultă din calculul la încovoiere. Dimensionarea armăturii
se face în secţiunile de consolă cele mai solicitate, considerând
momentele
din încovoietoare
greutatea fundaţiei, anegative rezultate
umpluturii peste din acţţie
funda iunea ărcărilor
şi aîncsarcinilor
aplicate pe teren sau prin repartizarea momentului încovoietor transmis
de stâlp. În această situaţie de solicitare armătura se realizează ca o
reţea de bare dispuse paralel cu laturile fundaţiei.
Diametrul minim al armăturilor este de 10 mm. Distanţa dintre
bare va fi de 10-25 cm.
Armătura se distribuie uniform pe lăţimea fundaţiei şi se prevede
la capete cu ciocuri cu lungimea minimă de 15φ.
c) Armătura transversal ă pentru preluarea for ţelor tăietoare se

realizează ca armătur ă înclinată dispusă în dreptul stâlpului.
For ţa tăietoare în secţiunea de calcul se determin ă considerând
o fisur ă înclinată cu 45º şi presiunile dezvoltate pe teren de for ţele
transmise de stâlp. Dacă fundaţia lucrează cu arie activă, la calculul
for ţei tăietoare se vor considera presiunile efective pe teren.
d) Armături pentru stâlp (must ăţ i ). Armăturile verticale din fundaţie,

pentru conectarea cu stâlpul de beton armat, rezultă în urma
dimensionării/verificării stâlpului. Armăturile din fundaţie (mustăţile)
se alcătuiesc astfel încât în prima secţiune potenţial plastică a
stâlpului, aflată deasupra fundaţiei, barele de armătur ă să fie
continue (f ăr ă înnădiri). Etrierii din fundaţie au rol de poziţionare a
99
armăturilor verticale pentru stâlp; se dispun la distan ţe de maximum

25 cm şi cel puţin în 3 secţiuni.
Armătura trebuie prelungită în fundaţie pe o lungime cel pu ţin
egală cu lancorare + 250 mm, unde lancorare se determină conform STAS
10107/0-90.
Fig. II.29. Armarea fundaţ iilor tip talpă de beton armat
La fundaţiile situate la adâncimi mai mari şi solicitate de momente

încovoietoare importante transmise de stâlpi, pot apare momente
negative în zona cu presiuni reduse pe teren, datorit ă suprasarcinii date
de umplutura de pământ de deasupra fundaţiei. În acest caz, armătura
de la partea superioar ă se dimensionează pentru a prelua aceste
momente (fig.II.30).
Dac raportul
⎛ H ⎞ nu este satisf cut, se impune verificarea
ă ⎜⎝ B ⎠⎟min ă
tensiunilor principale de întindere σ cu relaţia:
Q Rt
σ = ≤ (II.99)
0,85 ⋅ h1 ⋅ b1 C 1
unde:
Q – for ţa tăietoare dată de reacţiunea terenului de la suprafaţa de
contact ijfbaei (fig.II.31);
Rt – rezistenţa la întindere a betonului din care este realizată fundaţia;
C1 – coeficient de siguranţă egal cu 1,5.
Dacă inegalitatea (II.99) nu este îndeplinită, fundaţia se armează şi
cu bare înclinate pentru preluarea for ţelor tăietoare suplimentare.
100
Fig.II.30. Verificarea
armăturii de la faţ a
superioar ă, la încovoiere
din greutatea pământului
Legătura dintre stâlp şi fundaţie este asigurată cu unităţi prevăzute în

fundaţie şi a căror diametru şi număr sunt identice cu armătura de la
baza stâlpului. Aceste unităţi vor fi de lungimi diferite pentru a asigura o
cât mai bună legătur ă între stâlp şi fundaţie.
101
Fig.II.31. Verificarea fundaţ iei la for ţ e t ăietoare
II.6.2.2. Fundaţii izolate elastice excentrice în raport cu stâlpul
La construcţiile ce transmit fundaţiei momente încovoietoare mari în

raport for ţele
faţă decustâlp axiale,
este proiectarea
neeconomic fundaţiilor excentricitatea
ă, deoarece izolate elasticemare
centrice
ce
rezultă la nivelul tălpii fundaţiei depăşeşte treimea mijlocie şi duce
implicit la eforturi de întindere ce nu pot fi preluate la nivelul de
separaţie dintre talpă şi teren. Pentru a preântâmpina o astfel de
situaţie nefavorabilă şi a se asigura o bun ă repartizare a încărcărilor la
teren, se pot proiecta funda ţii nesimetrice faţă de axul stâlpului,
dezvoltate mai mult în sensul excentricităţii, astfel ca rezultanta
încărcărilor să acţioneze pe cât posibil în zona centrală a suprafeţei de
contact (fig.II.32). Astfel se obţine o fundaţie de adâncime mai redusă
(deci consum de beton şi oţel mai scăzut) ce transmite terenului numai
eforturi de compresiune.
La proiectarea acestor fundaţii se vor respecta cele ar ătate la
fundaţiile izolate elastice centrice cu precizarea înălţimii H a fundaţiei se
102
va stabili din raportul H / (2L – ls).

Aceste fundaţii excentrice apar la construc ţiile lipite de calcanele
clădirilor existente (fundaţii elastică de calcan), la rosturile de tasare
(fundaţie elastică de rost), sau atunci când anumite utilaje tehnologice,
împiedică dezvoltarea fundaţiei de ambele păr ţi ale stâlpului.
Fig.II.32. Fundaţ ie izolat ă elastic ă excentric ă în raport cu stâlpul:

a – schema de calcul; b – armare.
Dimensionarea unei astfel de fundaţii se face la fel cu cea descrisă la

la capitolul “Fundaţii izolate elastice, centrice faţă de stâlp”. Astfel
pentru a determina suprafaţa tălpii fundaţiei B x L se pune condiţia ca
presiunea efectivă la acest nivel să nu fie mai mare decât capacitatea
portantă a terenului.
Considerând că la baza stâlpului acţionează numai for ţa axială P. din
condiţia ca întreaga suprafaţă a tălpii să fie activă rezultă (fig.II.33):
- dacă for ţa P acţionează centric faţă de baza stâlpului:
B ≤ 1.5bs ;
- dacă for ţa P acţionează excentric faţă de axa stâlpului cu
2
excentricitate e = bs : B ≤ 2bs ;
3
- dacă for ţa P acţionează excentric faţă de baza stâlpului cu

excentricitate e = 3 bs : B ≤ 2.25bs ;
4
103
Fig.II.33. Fundaţ ie excentric ă

dezvoltat ă numai de o parte a
stâlpului.
Schema de calcul.
În toate aceste cazuri am notat cu B şi bs, respectiv latura fundaţiei şi

a secţiunii bazei stâlpului pe direcţia excentricităţii e, date de
amplasarea excentrică a stâlpului faţă de centrul de greutate a t ălpii
fundaţiei (01). Această amplasare implică apariţia unui moment
încovoietor M B = P ⋅ e . Dacă pe cealaltă direcţie (în cazul nostru
paralelă cu lungimea fundaţiei) acţionează un moment ML rezultat din în
cărcarea exterioar ă, presiunile pe talpa fundaţiei vor fi date de rela ţia:
P + G f 6 ⋅ M L 6 ⋅ M B

1; 2;3; 4
p = B ⋅ L ± B ⋅ L ± B 2 ⋅ L
2
(II.100)
În cazul fundaţiilor izolate elastice, poate fi luată în considerare

104
conlucrarea dintre fundaţie şi structur ă, deoarece armăturile din stâlp şi

fundaţie constituie un tot unitar (între cele două elemente existând o
legătur ă perfect rigidă). Astfel momentul rezultat din amplasarea
excentrică a stâlpului, în secţiunea α - α, MB (şi numai acesta) se
repartizează stâlpului şi fundaţiei, propor ţional cu rigidităţile lor de rotire
K:
M B = P ⋅ e = M B f + M Bs (II.101)
unde:
MBf - momentul încovoietor preluat de fundaţie
MBs - momentul încovoietor preluat de stâlp
Rezultă:
K s K f
M f = M − M s = M − M = M
B B B B B
K s + K f B
K s + K f (II.102)
în care:
Ks este rigiditatea de rotire a stâlpului:
4 K b
- pentru stâlp încastrat în rigl ă: K s = ;
h
3 K
- pentru stâlp articulat în rigl ă: K s = b

h
Kb este rigiditatea secţiunii de beton a stâlpului:
K b = 0 . 6 ⋅ E b ⋅ lb
unde:
Eb – modulul de elasticitate al betonului
Ib – momentul de iner ţie al secţiunii de beton a stâlpului
Kf este rigiditatea suprafeţei de contact a fundaţiei:
K f = K p ⋅ l f
unde:
Kp – coeficientul de pat al terenului de fundare
If – momentul de iner ţie al suprafeţei de contact:
L ⋅ B
3
I f =
12
Înlocuind valorile rigidităţilor stâlpului şi fundaţiei în relaţia (II.102) se
obţine momentul încovoietor preluat de funda ţie MBf . Relaţia de calcul a
105
presiunilor pe talpa fundaţiei (II.98) devine:
P + G f 6 ⋅ M L 6 ⋅ M B f

p1; 2;3; 4 = ± ± (II.103)
B ⋅ L B ⋅ L B ⋅ L
2 2
ob ţinându-se presiuni mai mici decât cele ini ţiale. Momentul M va B

trebui să fie luat în considerare în calculul stâlpului.
Pentru a determina celelalte elemente constructive ale fundaţiei
elastice de rost se impun condiţiile:
- pentru înălţimea H’ de la marginea obeliscului:
- H ' ≥ 20cm
- H ' = ⎛
1 1 ⎞
⎜ ÷ ⎟ H
⎝ 2 3 ⎠
- pentru înălţimea H a fundaţiei, trebuie ca raportul A s ă respecte
valorile minime din tab.II.1, unde:
A = H pentru cazul când L > B (fig. II.34. a)
2 ⋅ L − bs
H
A = pentru cazul când L ≥ B (fig.II.34. b)
L
De asemenea, H ≥ 40 cm.
Fig.II.34. Fundaţ ie izolat ă elastic ă dezvoltat ă numai de o parte a

stâlpului. Metoda trapezului: a – cazul l x > l y ; b – cazul l x < l y
106
Momentele încovoietoare din corpul fundaţiei se stabilesc prin metoda trapezului:

- pentru cazul lx > ly (fig.II.34. a):
B ⋅ l x
2
l3
M x = (2 p1 + p2 ) − y ( p3 + p0 )
6 6 (II.104)
p med ⋅ l y
M = 3b + 2l
y
6 ( s y
)
- pentru cazul lx < ly (fig.II.34. b):
L ⋅ l x
2 3
l x
M x = (2 p1 + p0 ) + (2 p1 + p0 )
6 6 (II.105)
pmed
M y = (3 B ⋅ l 2
y −l 3
x )
6
Armarea fundaţiei izolate elastice dezvoltate numai de o parte a stâlpului

respectă prevederile descrise la armarea fundaţiei izolate elastice centrice.
Astfel, armătura de rezistenţă de la faţa interioar ă va fi alcătuită din bare in-
dependente sau plasă sudată din oţel PC 52 cu diametrul minim de 10mm.
Distanţele dintre bare vor fi cuprinse între 10 şi 25 mm. Dacă armătura de
rezistenţă rezultă din condiţia de procent minim de armare (ce se ia de 0,05%)
se pot folosi bare cu diametrul minim de 8 mm. La faţa superioar ă se pre-
vede o armătur ă constructivă compusă din două sau mai multe bare cu
diametrul minim de 10 mm astfel ca distan ţa dintre două bare să nu depă-
şească 50 cm (fig.II.35).
Fig.II.35. Fundaţ ii izolate elastice dezvoltate numai de o parte a

107
stâlpului. Armare: a – stâlp f ăr ă vut ă; b – stâlp cu vut ă.

II.6.2.3. Fundaţ ii izolate elastice sub sarcini mari
Când sarcinile transmise de stâlpi sunt foarte mari (2000 ÷ 3000 kN)
aria tălpii fundaţiei izolate elastice tip obelisc poate să depăşească
ordinul a 15 – 16 m2, ducând la un volum mare de lucr ări şi la consu-
muri specifice ridicate de materiale. În acest caz se pot folosi alte tipuri
de fundaţii mai complicate dar mai economice.
Un astfel de tip de element de construc ţie îl constituie fundaţia cu
contrafor ţi, ce asigur ă o mai bună preluare a încărcărilor de la stâlp şi la
transmiterea lor terenului de fundare. Această fundaţie (fig.II.36) este
alcătuită dintr-o placă de beton şi nervuri de rigidizare.
Fig.II.36. Fundaţ ii izolate elastice sub sarcini mari cu contrafor ţi

1 – stâlp; 2 – contrafor ţi ; 3 – plac ă de baz ă.
Placa din beton armat de grosime mai mare de 20 cm are forma in

plan pătrată, dreptunghiular ă, poligonală sau circular ă, impusă de
excentricitatea încarnărilor de la baza stâlpului. Mărimea tălpii fundaţiei
se stabileşte din condiţia:
108
P + G f M B M

p1; 2;3; 4 = ± ± L ≤ pter (α ⋅ p pl ; m c ⋅ pcr ; β ⋅ pconv )
B ⋅ L W B W L
considerând placa rezemată pe contrafor ţi şi încărcată cu diagrama de
presiuni efective p1;2;3;4.
Prin înălţimea (hc) şi lăţimea lor (lc), contrafor ţii asigur ă o preluare
corespunz ătoare a momentelor încovoietoare din stâlpi, reducând şi
lungimea de flambaj a acestora. Grosimea minimă a contrafor ţilor se va
lua de δ ≥ (15 ÷ 20)cm , iar dimensiunile h1 şi l 1 de cel puţin 20 – 30 cm.
Armarea lor se face constructiv. Dacă momentele încovoietoare de la
baza stâlpului sunt foarte mari, se recomandă o verificare a
contrafor ţilor, considerându-i console scurte încastrate în placă. În
fig.II.37 este reprezentată schema de calcul a contrafor ţilor. Astfel
verificările se fac la tensiunile σx pe direcţia x şi la tensiunile σy pe
direcţia y, unde:
6 ⋅ M L 6 ⋅ M B
σ x
= δ ⋅ h2
σ y
= δ ⋅ hc2 (II.106)
c
Fig.II.37. Schema de calcul a contrafor ţ ilor
În cadrul fundaţiilor izolate elastice acţionate de sarcini mari întîlnim

şi un alt tip de fundaţie, obţinut din fundaţia obelisc la care fa ţa
superioar ă se realizează în două pante (fig.II.38). Sistemul conduce la
economie de beton armat, f ăr ă a se mări prea mult consumul de oţel şi
manoper ă.
Înămai
cele lţimile H1 şi H1–1
solicitate:
2
se şdetermin ă prin
i respectiv luândările
2–2verific secţţiunea
efectuate înreac
în considerare iunile
terenului asupra tălpii fundaţiei. Armarea acestei tălpi se face utilizând
109
metoda trapezului.
Fig.II.42. Fundaţ ie izolat ă elastic ă sub sarcină mare, cu faţ a

superioar ă în două pante
Acest tip de fundaţie reduce de asemenea lungimea de flambare a

stâlpului prin crearea unei rigidizări mai puternice la baza lui.
II.6.2.4. Fundaţ ii izolate elastice cu grind ă de echilibrare
În proiectarea fundaţiilor cu excentricitate mare în raport cu stâlpii, la

care considerarea efectului de reducere a excentricităţii sarcinii din
stâlp nu conduce la o dimensionare economică a tălpii, precum şi la
fundaţiile excentrice la care împingerea orizontală nu este preluată de
suprastrucutr ă, se utilizează grinzi de echilibrare între funda ţii (fig.II.39).
Acestea îndeplinesc rolul de echilibrare şi rigidizare a două sau mai
multe fundaţii izolate (de obicei o funda ţie excentrică cu una centrică)
astfel încât să rezulte uniformizarea presiunilor pe terenul de fundare.
110
Fig.II.39. Fundaţ ia izolat ă elastic ă cu grind ă de echilibrare.

Schemă de calcul
Calculul şi dimensionarea fundaţiilor cu grindă de echilibrare se face

în două ipoteze:
a) Grinda de echilibrare are o rigiditate mare la încovoiere în raport

⎛ K ⎞
cu stâlpul ⎜ gr K = 10 ...15 ⎟ , caz în care grinda se consider ă suficient
⎝ st ⎠
de rigidă pentru a participa la transmiterea înc ărcărilor din stâlpi către
terenul de fundare. Grinda, împreun ă cu cele două fundaţii constituie o
grindă de fundare a cărei alcătuire şi calcul se fac în mod identic cu
cele pentru o fundaţie continuă elastică sub stâlpi. Suprafaţa de contact
a grinzii de fundare poate fi de l ăţime variabilă sau constantă.
b) Grinda de echilibrare are o rigiditate mică la încovoiere în raport

cu stâlpul ⎛
⎜ K gr K < 10 ⎞⎟ , solicitările din grindă pe distanţa dintre tălpi
⎝ st ⎠
fiind determinate numai la încărcările transmise prin secţiunea de capăt.
111
În acest caz, grinda nu mai prezintă rigiditatea necesar ă pentru a putea

participa la repartizarea presiunilro efective terenului de fundare, rolul ei
rezumându-se numai la uniformizarea reacţiunilor terenului pe
suprafaţa de contact a celor două fundaţii F1 şi F2. Grinda este solicitată
la încovoiere din încărcările din zona celor două fundaţii.
Calculul suprafeţei de rezemare pe teren se face la înc ărcările

transmise de stâlpi, la care se adaug ă greutatea proprie a acestora şi a
grinzilor de echilibrare.
Dimensiunile tălpilor rezultă după efectuarea a 2-3 încercări pornind
la început cu o excentricitate aproximativă “ e” şi cu încărcările din stâlpi
P1 şi P2, pentru ca în final, prin considerarea tuturor încărcărilor, inclusiv
a elementelor de fundaţie, să nu fie întrecute presiunile şi tasările
admisibile la nivelul de rezemare pe teren.
Rezultatele presiunilro reactive conform schemei din fig. II.39 sunt:
R1 = P1 ⎛
⎜⎜1 + Le ⎞⎟⎟
⎝ gr ⎠
(II.107)
P1 ⋅ e
R2 = P2 −
Lgr
Suprafaţa de rezemare a fundaţiei F1 rezultă din relaţia:

R1
S 1 =
Pter
în care Pter este capacitatea portantă a terenului de fundare.
Considerândgeometrice
dimensiunile a tălpii
dimensiuneaşiL1 cu astfel încât săluat
excentricitatea , se obăţ cu
fie ăcompatibil ine
dimensiunea B1 a tălpii.
Suprafaţa de rezemare a fundaţiei F2 se calculează în mod analog, la

încărcările P2 şi presiunea efectivă corespunzătoare.
Pe baza dimensiunilor tălpilor, se stabilesc dimensiunile în plan ver-
tical ale corpurilor celor două fundaţii şi ale grinzii de echilibrare.
Armarea tălpilor celor două fundaţii se face cu plasă din bare dispuse
paralel cu laturile având distanţa dintre ele de (10 ÷ 25) cm. Diametrul
minim este de 10 mm, PC 52. În cazul funda ţiilor pentru care rezultă
armări din condiţia de procent minim ( pmin = 0.05% ) se pot folosi şi
armături cu diametrul minim de 8 mm. La fa ţa superioar ă a fundaţiilor
se dispune o armătur ă constructivă cu diametrul minim de 10 mm.
112
Armăturile de rezistenţă din grinda de echilibru se conduc pe toat ă

lungimea L1 şi L2 a fundaţiilor izolate.
II.6.3. Fundaţ ii izolate tip pahar pentru stâlpi prefabricaţ i
Pentru cazul în care structura de rezistenţă a construcţiei este

alc ătuită din stâlpi prefabricaţi, se pot folosi ca fundaţii izolate fundaţiile
tip pahar ce asigur ă legătura dintre stâlp şi teren.
Fig.II.40. Fundaţii izolate tip pahar pentru stâlpi prefabricaţi

1 – beton de egalizare 50:100 mm; 2 – beton de monolitizare.
Această fundaţie este prevăzută cu un gol central în form ă de pahar
cu adâncimea egală cu “Hp” astfel calculată încât stâlpul să se poată
considera încastrat în fundaţie. La realizarea unor hale industriale pot
să apar ă cazuri când pentru doi sau trei stâlpi se realizeaz ă o fundaţie
comun ă II.41). Dimensiunile feţei superioare a fundaţiei sunt dictate
de numă (fig.
rul stâlpilor şi de secţiunile la bază ale acestora, rostul dintre
stâlpi fiind de 5 cm.
113
Fig.II.41. Fundaţ ii pahar pentru doi sau trei stâlpi

Stabilirea înălţimii paharului “Hp”: Pentru asigurarea lungimii
necesare de ancoraj a arm ăturilor longitudinale ale stâlpului în pahar se
ia înălţimea “Hp” egală cu lungimea de ancoraj la (conform STAS
10107/0-90) la care se adaugă 25 cm.
Condiţiile de aderenţă sunt stabilite funcţie de modul de realizare a
stâlpului prefabricat.
Limitarea efectului for ţei tăietoare pe lungimea de stâlp introdusă în
pahar impune utilizarea următoarei condiţii:
M ST ,cap
H P ≥ (II.108)
3 ⋅ l s ⋅ bs ⋅ Rt
unde:
MST.cap - momentul capabil al stâlpului în secţiunea de la faţa paharului;
ls, bs - dimensiunile secţiunii transversale a stâlpului;
Rt - rezistenţa de calcul la întindere a betonului din stâlp.
Dacă stâlpul este alcătuit din beton precomprimat, înălţimea “Hp” se

stabileşte în funcţie de sistemul de ancorare a arm ăturilor pretensiona-
te, pe bază de proiecte tip sau date experimentale.
Mai trebuie respectate următoarele valori minime pentru înălţimea
paharului Hp:
- la stâlpi cu inima plină:
H P ≥ 1
.2ls (II.109)
unde ls reprezintă lungimea secţiunii bazei stâlpului

- la stâlpii halelor industriale cu poduri rulante şi ai estacadelor:
⎧ ≥ H st
⎪ H p
⎨ 11 (II.110)
⎪⎩ H p ≥ 1,2l s
unde Hst - este înălţimea liber ă a stâlpului, de la faţa superioar ă a

paharului până la baza riglei acoperişului.
La construc iile etajate, cu stâlpii prefabrica i dintr-o singur bucat
ţ
pe mai multe niveluri, trebuie respectată în plus ţcondiţia: ă ă
114
Hp ≥ 50 cm (II.111)
Stabilirea grosimii fundului paharului “ hf ”. Această grosime se
determină din condiţia ca stâlpul să nu str ăpungă fundul paharului.
Pentru aceasta se admite în calcul c ă din încărcarea verticală totală
transmisă de stâlp, o fracţiune N1 cap se transmite prin pereţii paharului,
pe tot fundului
conturul paharului
acestuia, (fig.
iar II.42
diferen ţa N2 = NST – N1 cap se transmite
direct ). Înc ărcarea capabilă transmisă prin
pereţii paharului se calculează cu relaţia:
N 1cap = A S ⋅ mbt ⋅ Rt b (II.112)
unde:
As este aria suprafeţei laterale de contact între stâlp şi monolitizare;
mbt – coeficient al condiţiilor de lucru având valoarea:
- 0,3 pentru stâlpi de hale parter f ăr ă poduri rulante sau cu
poduri rulante cu regim uşor de lucru şi pentru stâlpii clădirilor
etajate
- 0,1 pentru stâlpi de hale cu poduri rulante cu regim mediu şi
greu de lucru;
Rbt - rezistenţa de calcul la întindere a betonului de monolitizare.
Secţiunea activă de str ăpungere a fundului paharului se
consider ă ca în fig. II.42 având în plan dimensiunile ls + h f şi bs + h f şi
perimetrul U = 2ls + 2b s + 4h f .
115
Fig.II.46. Schema de calcul pentru stabilirea grosimii

fundului paharului “hf ”
În faza de montaj, cu paharul nemonolitizat, verificarea la
str ăpungere este dată de condiţia
N ST ,montaj L ⋅ B − lS + H f bS + H f ≤ 0,75 ⋅ U ⋅ H f ⋅ Rt + N av (II.113)
L ⋅ B
unde:
N ST.montaj este for ţa axială maximă în stâlp în faza de montaj a structurii
prefabricate;
U = 2ls + 2b s + 4 H f este perimetrul secţiunii de forfecare;
Rt rezistenţa de calcul la întindere a betonului din fundaţia pahar;
N av = σ av ⋅ Aav ; σ av = 100 N
/ mm 2 şi Aav = aria de armătur ă verticală
dispusă pe faţa interioar ă a paharului, ancorată corespunzător pe
fiecare parte a planulului de cedare la str ăpungere;
În faza finală, for ţă axială maximă N ST ,max (valoare de calcul) trebuie

să respecte:
L ⋅ B − (lS + H f )( bS + H f )
NST , max ≤ 0,75 ⋅ U ⋅ Hf ⋅ R t + Nav + N1cap (II.114)
L⋅B
La fundaţiile de tip cuzinet şi bloc de beton simplu (fig.II.43), la

verificarea
simplu. la str ăpungere se ţine seama şi de aportul blocului de beton
116
Fig.II.43. Fundaţ ie bloc şi cuzinet tip pahar

1 – cuzinet tip pahar; 2 – bloc de beton simplu
Fig.II.44. Fundaţ ie cu talpa monolit ă şi paharul prefabricat

1 – pahar (guler) prefabricat
În funcţie de tipul şi destinaţia construcţiei, valoarea minimă a
grosimii fundului paharului trebuie să respecte condiţiile:
- la stâlpii construcţiilor zootehnice cu un singur nivel şi ai
construcţiilor uşoare (şoproane, etc.): h f ≥ 15cm
- la stâlpii construcţiilor civile şi ai halelor industriale f ăr ă poduri
rulante: h f ≥ 20cm
- la stâlpii halelor industriale cu poduri rulante: h f ≥ 25cm .
În cazul fundaţiilor cu pahar prefabricat ca element separat şi încastrat
în talpa monolită (fig.II.44), grosimea hf se măsoar ă la baza acestuia.
Verificarea pereţilor paharului
Această verificare se face la presiunile laterale produse de momentul
M şi for ţa tăietoare Q de la faţa superioar ă a paharului conform schemei
de calcul din fig.II.45.
Momentul încovoietor (M1) transmis paharului prin presiuni pe
peretele frontal se determină cu relaţia:
= 0.8⎛
a ⎞
M1 ⎜ M ST − N ST ⎟ ≥ 0,4M ST (II.115)
⎝ 3 ⎠
Rezultanta presiunilor (P) pe peretele frontal este
117
M 1
P = 1.25
+ QST (II.116)
H P
Fig. II.45. Solicit ări în pereţ ii paharului
Momentele încovoietoare rezultate în plan orizontal aplicate păr ţii

superioare a peretelui frontal sunt
M r = 0 .045
⋅ P ⋅ lb (II.117)
M c = 0 .020
⋅ P ⋅ lb (II.118)
For ţa de întindere în pereţii longitudinali (NP) rezultă

P
N P = (II.119)
2
Secţiunea de beton şi de armătur ă în pereţii paharului trebuie să
respecte următoarele:
a) Peretele frontal se verifică la acţiunea momentelor încovoietoare

Mr şi Mc stabilite cu relaţia (II.117), respectiv (II.118). Armătura
rezultată se dispune în treimea superioar ă a peretelui şi se
prelungeşte cu lungimea de ancorare măsurată de la jumătatea
grosimii peretelui lungitudinal al paharului (Fig. II.47).
b) Verificarea peretelui frontal la for ţă tăietoare implică limitarea
eforturilor principale în peretele paharului, condiţie care impune:
118
1.5P
b p ≥ (II.120)
H P ⋅ Rt
c) Pereţii longitudinali se verifică la întindere centrică cu for ţa NP.

Arm ătura rezultată se dispune simetric pe fe ţele peretelui,
distribuită în treimea superioar ă a paharului (Fig. II.47).
d) Verificarea pereţilor longitudinali la for ţă tăietoare consider ă
secţiunea activă cu dimensiunile bp’a0 sau bp’b0 (Fig. II.46), în
funcţie de direcţia acţiunii în stâlp, şi for ţa tăietoare de calcul cu
valoarea NP.
Dacă:
N P ≤ 0.5 ⋅ bb' ⋅ a0 ⋅ Rt ( N P ≤ 0.5 ⋅ bb' ⋅ b0 ⋅ Rt ) (II.121)
armătura pentru preluarea for ţei tăietoare nu este necesar ă şi se

dispune pe considerente de armare minimă. În situaţiile în care condiţia
II.120 nu este respectată se dimensionează armătura pentru preluarea
for ţei tăietoare cu relaţia (II.121) sau se dimensionează ca etrieri;
armătura se distribuie în pereţii longitudinali pe direcţia
corespunzătoare dimensiunii mai mici a pere ţilor longitudinali (Fig.
II.46).
a. Cazul: a0 ≥ H
P −Δ b. Cazul: b0 < H
P −Δ
119
Fig. II.46. Direc ţ ia armăturii pentru preluarea for ţe i t ăietoare în pereţ ii

longitudinali ai paharului
Dacă armătura se dispune pe direcţie verticală în peretele

paharului a0 ≥ H
P − Δ , aria totală necesar ă (Aav) într-un perete rezultă
N P ⋅ H P
Aav = 0 .6 (II.122)
ao ⋅ Ra
Dacă b0 < H

P − Δ arm tura se dimensioneaz ca etrieri, conf.
ă ă
STAS 10107/0-90.
e) Verificarea în secţiunea orizontală de la baza paharului consider ă

secţiunea chesonată cu dimensiunile exterioare a0b0 şi grosimea
pereţilor bp’. Secţiunea se verifică la compresiune excentrică cu
valori ale eforturile de calcul N şi M, determinate astfel:
For ţa axială N = N 1cap .
Momentul încovoietor
M = M ST + Q ST ⋅ H P (II.123)
Armătura rezultată din calculul paharului la compresiune

excentrică se dispune pe direc ţie verticală, uniform distribuită pe laturile
secţiunii.
Grosimea minimă a pereţilor paharului (bP) este de:
- 200mm în cazul paharelor din beton armat monolit;
- 150mm la paharele din beton armat prefabricat.
Armătura dispusă în pereţii paharului trebuie să respecte şi
următoarele cerinţe minimale:
- Procentul minim de armătur ă orizontală este 0.10% pentru
armături OB37 şi 0.075% pentru armături PC52;
- Procentul minim de armătur ă verticală este 0.10% pentru armături
OB37 şi 0.075% pentru armături PC52.
Monolitizarea paharului
120
Dimensiunile golului paharului se aleg mai mari decât ale

secţiunii stâlpului pe fiecare direcţie şi sens cu 50÷75 mm la baza
paharului şi cu 85÷120 mm la partea superioar ă a paharului.
Îmbinarea dintre stâlp şi fundaţie se realizează prin betonarea
spaţiului din pahar. Betonul de clasă minimă C16/20 va avea
dimensiunea maximă a agregatelor 16 mm. Suprafe ţele stâlpului şi
paharului se cur ăţă şi se umezesc înainte de montare în pahar şi
monolitizare.
Armarea paharului
Schema de armare recomandat ă a paharului este dată în Fig.

II.47.a.
Varianta de armare din Fig. II.47.b corespunde situaţiilor în care
nu rezultă armătur ă pentru preluarea for ţei tăietoare în pereţii
longitudinali şi din verificarea secţiunii de la baza paharului (la
compresiune excentrică) nu rezultă necesar ă o armătur ă verticală.
Arm
ca bare ăturile
întinse II.47.c). se ancorează sau, după caz, se înnădesc,
orizontale
(Fig.
Armăturile verticale se ancorează în talpa fundaţiei (Fig. II.47a şi
b).
Armătura orizontală din pahar trebuie să respecte următoarele
condiţii:
- Diametrul minim φ10 mm în treimea superioar ă a paharului şi φ8
mm în restul paharului;
- Cel puţin 2x3 bare orizontale în treimea superioar ă a paharului;
- Distanţa maximă între armături este 25 cm.
Barele verticale din pahar au diametrul minim φ8 mm şi se
dispun la cel mult 25 cm distanţă.
Verificarea tălpii fundaţiei pahar.
Talpa fundaţiei pahar se verifică la moment încovoietor şi la for ţă

tăietoare.
Verificarea la moment încovoietor şi for ţă tăietoare se face în
secţiunile de la faţa paharului şi din axul stâlpului prefabricat.
Calculul momentelor încovoietoare se face la fel ca pentru o
fundaţie izolată elastică, pe fiecare direcţie principală a fundaţiei. Se
recomandă ca înălţimea Ht să fie stabilită astfel încât armătura calculată
în secţiunea din axul stâlpului, cu în ălţimea Hf , să fie suficientă pentru
preluarea momentului încovoietor din secţiunea de la faţa paharului. Se
vor respecta şi condiţiile:
121
H t ≥ H
f + 100mm
H t ≥ 0.6
l1
Procentul minim de armătur ă în talpa fundaţiei este 0.10% pentru

armături şi 0.075% pentru armături tip PC52.
tip OB37minim
Diametrul al armăturilor este 10 mm. Distanţa maximă
între armături este 25 cm.
Armătura se distribuie uniform pe lăţimea tălpii şi se prevede la
capete cu ciocuri având lungimea minimă de 15φ.
Verificarea la for ţă t ăietoare este semnificativă în secţiunile de la
faţa paharului.
Dacă înălţimea secţiunii (Ht) şi lungimile consolelor (l1, b1 − Fig.

II.40) respectă:
l1 ≤ H t şi b1 ≤ H t (II.124)
for ţa tăietoare este preluată de beton. Dacă condiţiile (II.124) nu sunt

realizate se dimensionează armătura transversală din bare înclinate.
122
Fig. II.47. Armarea paharului
II.7. Fundaţii continue din beton şi beton armat
În cazul în care sarcinile transmise de construcţie sunt mari, iar

terenul de fundare are o capacitate portantă relativ redusă, folosirea
fundaţiilor izolate devine neeconomică datorită dimensiunilor mari ce ar
rezulta din proiectare. În această situaţie se folosesc cu rezultate foarte
bune fundaţiile continue. Pentru construcţiile alcătuite din ziduri sau
diafragme, această soluţie de fundare este cel mai des întâlnită.
După natura materialului din care sunt alc ătuite, fundaţiile continue
se pot clasifica în:
-- funda ţ
fundaţiiii continue
continue din
din beton
beton simplu
armat
iar după tipul structurii întâlnim:
123
- fundaţii continue sub ziduri sau diafragme

- fundaţii continue sub şiruri de stâlpi.
II.7.1. Fundaţ ii continue de beton simplu sub ziduri sau diafragme
Acest sistem de fundare se adoptă în mod curent la toate categoriile

de pereţi, pentru clădiri de locuit şi social-culturale, precum şi pentru
construcţiile agrozootehnice.
Alcătuirea fundaţiilor se diferenţiază funcţie de următoarele condiţii:

a) Condiţiile geotehnice de pe amplasament;
b) Zona seismică de calcul a amplasamentului:
- seismicitate ridicată – zonele A÷D

- seismicitate redusă – zonele E÷F
c) Regimul de înălţime al construcţiei:

- foarte redus - clădiri parter (P) sau clădiri parter şi etaj (P+1E)
- redus – clădiri cu puţine niveluri (P+2E ÷ P+4E)
d) Clădire cu sau f ăr ă subsol.
De regulă fundaţiile se poziţionează centric faţă de pereţii interiori

sau exteriori. În anumite situa ţii însă, (ex: fundaţiile de rost) acestea pot
fi amplasate excentric faţă de pereţii pe care îi suportă.
În fig.înII.48
folosite ă: prezentate tipuri de fundaţii continue cel mai des
sunt
practic
- fundaţii cu secţiunea dreptunghiular ă utilizate atunci când lăţimea
B a tălpii fundaţiei depăşeşte lăţimea bs a peretelui sau soclului
de deasupra cu cel mult 5 – 15 cm de fiecare parte (fig.II.48 a);
- fundaţii cu două trepte (fig.II.48 b) utilizate atunci când lăţimea B
a tălpii fundaţiei depăşeşte lăţimea bs a peretelui sau soclului de
deasupra cu mai mult de 15 cm de fiecare parte. Raportul dintre
înălţimile şi l ăţimile treptelor (tg α) trebuie să respecte condiţia de
rigiditate.
124
a. b.
Fig.II.48. Fundaţ ii continue din beton simplu (rigide) sub ziduri:
a – cu o treapt ă (dreptunghiular ă ); b – cu 2 trepte;
1- perete structural interior; 2- hidroizolaţ ie; 3- plac ă suport a pardoselii;
4- strat de separare; 5- pietri ş; 6- bloc de fundaţ ie; 7- umplutur ă
compactat ă.
Presiunile dintre zid – soclu – funda ţie nu trebuie să depăşească
Fundaţaţiile
rezisten materialelor din care sunt
pereţilor exteriori, la clalc ătuite
ădiri f ăr ă(fig. II.49 a,b).
subsol, se alcătuiesc în
mod obişnuit conform fig.II.50 şi anume:
- când pardoseala este la aceeaşi cotă cu cea a trotuarului (fig.II.50a,b)
- când pardoseala parterului este până la 15 cm deasupra cotei
trotuarului, pe umplutur ă (fig.II.51 a,b);
- când pardoseala parterului este cu mai mult de 15 cm deasupra
cotei trotuarului, pe umplutur ă (fig.II.52 a,b);
În toate cazurile când trotuarul se realizează pe umplutur ă se va
prevedea un soclu din beton simplu.
125
a. b.
Fig.II.49. Fundaţ ii continue din beton simplu (rigide) sub ziduri:

a – cu soclu şi bloc; b – cu soclu şi bloc cu 2 trepte;
1- perete structural interior; 2- hidroizolaţ ie; 3- plac ă suport a pardoselii;
4- strat de separare; 5- pietri ş; 6- bloc de fundaţ ie; 7- umplutur ă
compactat ă; 8- soclu.
126
Fig.II.50. Fundaţ ii continue rigide când pardoseala este la aceeaşi cot ă

cu cea a trotuarului:
a – cu trotuarul la nivelul terenului; b – cu trotuarul pe umplutur ă;
1- perete din zidarie sau diafragmă; 2- hidroizolaţ ie; 3- pardoseal ă; 4-
trotuar; 5- pietri ş; 6- fundaţ ie continuă din beton simplu; 7- umplutur ă;
8- soclu din beton simplu; 9- dop din mastic de bitum; 10- soclu din
tencuial ă hidrofug ă.
a. b.
Fig.II.51. Fundaţ ii continue rigide în trotuarului:
cm deasupra cazul pardoselii aflate până la 15
a – cu trotuarul la nivelul terenului; b – cu trotuarul pe umplutur ă.
127
Fig.II.52. Fundaţ ii continue rigide în cazul pardoselii aflate la peste

15 cm faţă de cota trotuarului: a – cu trotuarul la nivelul terenului; b –
cu trotuarul pe umplutur ă; 1 – 10 idem cu fig.II.51.
Fig.II.53. Fundaţ ii pentru pereţ ii interiori: a – cu pardoseala la

nivelul trotuarului sau în să pătur ă; b – cu pardoseala pe umplutur ă; 1 –
fundaţ ie continuă din beton simplu; 2 – perete din zid ărie sau
diafragmă; 3 – soclu din beton simplu; 4 – pietri ş; 5 – pardoseal ă; 6 –
izolaţ ie hidrofug ă; 7 – umplutur ă.
128
Fundaţiile pereţilor interiori la clădirile f ăr ă subsol sunt de tipul

celor prezentate în fig.II.53.
Fig.II.54. Fundaţ ie sub perete exterior de subsol
Fundaţiile pereţilor exteriori la clădirile cu subsol sunt prezentate în

fig.II.54. Pentru realizarea zidului de protec ţie a hidroizolaţiilor talpa
fundaţiei se dezvoltă cu 7,5...15 cm mai mult spre exterior
În fig.II.55 sunt prezentate cele trei cazuri posibile pentru funda ţiile
pereţilor interiori la clădirile cu subsol.
La fundaţiile pereţilor exteriori realizaţi din zidărie din blocuri de b.c.a.
având grosimea de cel puţin 30 cm (fig.II.56), faţa exterioar ă a soclului
trebuie să fie retrasă în raport cu faţa exterioar ă a peretelui de
deasupra cu cel mult 5 cm. Înălţimea tălpii fundaţiei din beton simplu va
fi de cel puţin 40 cm.
129
Fig.II.55. Fundaţ ii continue rigide pentru pereţ i interiori la cl ădiri cu

subsol: a – cu subsoluri amplasate la aceeaşi cot ă; b – cu subsoluri
amplasate la cote diferite; c – cu subsol par ţ ial; 1 – fundaţ ie continuă
ă din5beton
rigid
subsol; – zid ăsimplu; 2 mid ăţ sau
rie din c ă–r ăizola mixt ă;ă6; 3– –pardoseal
ie hidrofug pietri ş; 4ă– parter; 7 –ă
pardoseal
zid ărie de protec ţi e a hidroizolaţ iei; 8 – planşeu peste subsol; 9 –
pardoseala parter.
Fig.II.56. Fundaţ ie continuă

rigid ă pentru zid din b.c.a.:
1 – fundaţ ie din beton
simplu; 2 – soclu din beton
simplu; 3 – pietri ş; 4 –
trotuar; 5 – umplutur ă; 6 –
pardoseal ă; 7 – izo-laţ ie
hidrofug ă; 8 – zid ărie din
b.c.a.; 9 – dop din mastic din
bitum.
130
Fig.II.57. a.
Fig.II.57. b.
131
c.
Fig.II.57. Detalii de fundare pentru cuzineţ ii din beton armat:
a – cuzinet amplasat deasupra fundaţ iei; b – cuzinet înglobat în cadrul
fundaţ iei; c - cuzinet pentru sarcini verticale mari; 1 – zid ărie;
2 – fundaţ ie din beton simplu; 3 – stâlpi şor din beton armat; 4 – cuzinet
din beton armat; 5 – izolaţ ie hidrofug ă; 6 – pietri ş; 7 – pardoseal ă.
La fundaţiile pereţilor cu sâmburi de beton armat, între sâmbure şi

fundaţie se prevede un cuzinet de repartiţie de beton armat (fig.II.57 a).
Când eforturile în stâlpi la for ţe orizontale sunt mari, se recomand ă
înglobarea cuzinetului în corpul fundaţiei (fig.II.57 b). La solicitările
verticale mari, talpa fundaţiei şi cuzinetul se pot lăţi din plan, conform
fig.II.57 c. În cazul sâmburilor aflaţi la distanţe mici (≤ 3,00 m) şi care
transmit încărcări mari în loc de cuzine ţi se pot prevedea centuri
continue la baza zidului.
Dimensionarea fundaţiilor continue rigide sub ziduri sau diafragme
Dimensiunile în plan ale acestor funda ţii se calculează pentru un

tronson de 1 m din lungimea lor. Suprafa ţa fundaţiei de lăţime B şi
lungime unitar se determin în raport cu capacitatea portant a
terenului pter . ă ă ă
132
Fundaţ ie continuă înc ărcat ă centric
Presiunea efectivă pe talpa fundaţiei va fi dată de relaţia:

P + G f
pef = ≤ p ter (α ⋅ p p1 ; β ⋅ pconv ) (II.125)
A
de unde rezultă la limită:

P + G f
A = B ⋅ 1 = (II.126)
pter
în care:
A = B x 1 este suprafaţa tălpii fundaţiei de lungime unitar ă şi lăţime B
P – încărcarea exterioar ă transmisă de zidărie sau diafragmă pe metru
liniar
Gf – greutatea proprie a fundaţiei pe metru liniar: G f = 0 .85 B ⋅ L ⋅ D f ⋅ γ b
pter – capacitatea portant ă a terenului de fundare.
Rezultă lăţimea necesar ă a tălpii fundaţiei:
P + G f
B = (II.127)
pter
Se impune şi condiţia: B ≥  b+100 mm; (B ≥ Bs+100 mm),
unde b şi Bs sunt respectiv grosimea peretelui sau a soclului care

sprijină pe fundaţie.
Fundaţ ie continuă înc ărcat ă excentric
Fundaţiile continue încărcate excentric se folosesc în cazul zidurilor-

calcan, în dreptul rosturilor de tasare. Datorit ă amplasării nesimetrice a
fundaţiei faţă de zid, la nivelul t ălpii fundaţiei apar şi momente
încovoietoare, presiunea efectivă determinându-se cu relaţia:
P + G f M 1 ⎛ 6 M ⎞

p ef = ± = ⎜ P + G f ± ⎟
B ⋅ 1 B
2
⋅1 B ⎝ B ⎠ (II.128)
6
Se pun condiţiile:
133
p1 ≤ pter ; α ⋅ p pl

; β ⋅ pconv ; p2 ≥ 0
Aceste funda ţii se dimensionează astfel ca rezultanta tuturor for ţelor

ce acţionează la nivelul tălpii elementului de construcţie să se menţină
în treimea mijlocie a bazei, astfel încât întreaga ei l ăţime să fie activă la
transmiterea presiunilor pe teren (fig.II.58).
Fig.II.58. Fundaţ ii continue rigide al ăturate, la calcan sau rosturi de

tasare:
1 – zid ăarie;
– dreptunghiular ă; b – în trepte;
2 – rost de tasare; 3 – fundaţ ie rigid ă.
Rezultă o lăţime maximă a tălpii fundaţiei egală cu:
1
B = 3 ⋅ ⋅ b z = 1 .5b z (II.129)
2
Dacă această lăţime nu satisface din punct de vedere al capacit ăţii

portante a terenului, este indicat ă admiterea unei lăţimi maxime a tălpii
fundaţiei egală cu:
3
B = 3 ⋅ ⋅ b z = 2 .25b z (II.130)
4
134
La calculul fundaţiilor continue solicitate excentric se ţine seama de

efectul favorabil al deformaţiilor terenului, în urma cărora rezultanta
for ţelor la baza peretelui (fig.II.58 b) se deplasează spre conturul
fundaţiei. Această deplasare se acceptă la cel mult ¼ din l ăţimea
zidăriei sau diafragmei în următoarele condiţii:
- peretele (zidărie sau diafragmă) trebuie să fie legat de construc ţie
la partea superioar ă prin placa sau centura plan şeului, precum şi prin
ziduri transversale amplasate la maximum 6 m depărtare între ele;
- presiunea maximă dintre perete şi fundaţie să fie mai mică decât
capacitatea portantă a materialelor din care sunt alcătuite cele două
elemente de construcţie.
Cunoscând lăţimea B a tălpii fundaţiei care nu trebuie să fie mai
mare decât Bmax, unde:
2 .P
Bmax =
γ m ⋅ tgα
şi l ăţimea peretelui bz, se determină înălţimea h a fundaţiei din condiţia

respectării unghiului de rigiditate α (tab.II.8). Se va ţine cont de faptul că
h ≥ 40 cm iar înălţimea treptelor ht ≥ 30 cm.
Dimensiunile minime necesare pentru executarea săpăturilor cu
mijloace manuale, în cazul fundaţiilor continue se iau din tabelul II.16.
Tabelul II.16. Să pături în şanţ continuu
Adâncimea săpăturii h(m) Lăţimea minimă (m)

h ≤ 0,40 0,30
0,40 < h ≤ 0,70 0,40
0,45
0,70 < h ≤ 1,10
h > 1,10 0,50
În cazul fundaţiilor sub pereţi cu goluri pentru uşi (Fig. II.63) se
verifică condiţia:
⎛ R 2 ⎞
Lo ≤ H ⎜⎜ t + ⎟
⎟ (II.131)
⎝ p efectiv tgα ⎠
unde:
tgα - valoare dată în tabelul II.2;
Rt - rezistenţa de calcul la întindere a betonului din blocul fundaţiei.
135
Fig. II.63
ă relaţia (II.131) este îndeplinită, fundaţia poate prelua

Dacde
presiunile pe deschiderea golului. În acest caz funda ţia se poate
realiza din beton simplu sau, dac ă se dispune armătur ă, aceasta poate
corespunde procentului minim de armare (p min = 0.10%).
În cazul în care relaţia (II.125) nu este respectată, fundaţia se
calculează la încovoiere şi for ţă tăietoare ca o grindă pe mediu elastic.
Armătura se calculează şi se dispune conform prevederilor din STAS
10107/0-90.
II.7.2. Prevederi privind conlucrarea pereţ ilor portanţ i la construc ţ ii

etajate
La construcţiile realizate din zidărie sau diafragme de beton armat cu

cel puţin două niveluri se poate ţine seama la dimensionarea fundaţiilor
mai multor pereţi ce se întretaie de conlucrarea spa ţială a acestora.
Astfel, la calculul distribuţiei presiunilor pe teren se poate admite o parte
din încărcarea ce revine fundaţiilor pereţilor cei mai solicitaţi se poate
descărca pe fundaţiile pereţilor mai puţin solicitaţi în următoarele
condiţii:
- conlucrarea spaţială a pereţilor este reală când întregul ansamblu
din zona studiată este capabil să preia solicitările ce provin din
scurgerea eforturilor;
- pereţii şi fundaţiile ce primesc spor de încărcări trebuie verificate
dacă pot prelua aceste sarcini suplimentare;
136
- încărcările fundaţiilor pereţilor cei mai solicitaţi se pot transmite

celorlalte fundaţii în valori ce nu trebuie s ă depăşească limitele din
tabelul II.17.
- dacă peretele mai puţin solicitat este limitat de un gol, procentele şi
lungimile aferente din tabelul II.17 se reduc la atât cât poate prelua
por ţiunea de perete până la gol.
Tabelul II.17. Conlucrarea pereţ ilor portanţ i la construc ţi i etajate
Procentele maxime
Lungimea par ţială
din sarcina pereţilor
Construcţii etajate cu aferentă de perete a
mai încărcaţi ce se
zidărie portantă sau cărui încărcare se
pot transmite pereţilor
diafragme transmite peretelui
alăturaţi pe lungimea
mai puţin încărcat (m)
par ţială aferentă (%)
2 niveluri 2.00 15
3 niveluri şi mai mult
4 niveluri 3.00
4.00 20
25
II.7.3. Racordarea fundaţ iilor continue cu adâncimi diferite
În cazul fundaţiilor continue cu adâncimi diferite, amplasate în zonele

de separaţie ale subsolurilor, la intersecţiile fundaţiilor pereţilor exteriori
cu cei interiori, pe terenurile în pant ă, etc., racordarea acestora se va
face având în vedere următoarele:
- legătura dintre fundaţiile cu adâncimi diferite se face în mod

obligatoriu în trepte:
- unghiul δ ce delimitează limita de pantă a treptelor (fig.II.60) trebuie
să respecte condiţia:
2
tg δ ≤ (II.132)
3
- înălţimea treptelor nu va depăşi valorile:

- 50 cm în terenuri puţin coezive;
- 70 cm în terenuri coezive sau compactate.
- cota
mea superioar ă a tălpii trebuie să r ămână constantă pe toată lungi-
de ancorare.
Dacă fundaţiile continue sunt amplasate pe roci stâncoase linia de
pantă a treptelor poate fi mai mare de 2/3.
137
În cazul terenurilor în pantă, dacă aceasta nu depăşeşte 2,5 %, se

admite executarea tălpii fundaţiei cu o pantă egală cu cea a terenului
natural cu luarea unor măsuri suplimentare împotriva infiltraţiilor.
Fig.II.60. Racordarea fundaţ iilor continue cu adâncimi diferite
II.7.4. Fundaţ ii la cl ădiri amplasate pe teren bun de fundare în zone

cu seismicitate ridicat ă
Solicitările la nivelul terenului de fundare se determin ă funcţie de

eforturile transmise de suprastructur ă considerând comportarea de
ansamblu a infrastructurii.
Fundaţiile se realizează, sub forma unor grinzi continue de beton
armat. Şi se calculează după modul de calcul al grinzilor continue.
Alcătuirea fundaţiilor este prezentată în Fig. II.65.a,b pentru
construcţiile f ăr ă subsol şi în Fig. II.66 pentru constructiile cu subsol.
138
a.
b.
Fig. II.61. Fundaţ ii armate pentru construc ţ ii f ăr ă subsol
1 – beton de egalizare; 2 – hidroizolaţ ie; 3 – grinda de fundaţ ie; 4-
stâlpi şor din b.a.
139
Fig. II.62. Fundaţ ii armate pentru construc ţ ii cu subsol
II.7.4. Solu ţ ii de fundare la pereţ i nestructurali
Pereţii nestructurali reazemă, de regulă, pe placa suport a

pardoselii. Placa trebuie aşezată pe teren bun sau umpluturi bine
compactate de cel mult 0.80 m grosime. Dac ă umpluturile se pot umezi
(prin pierderea apei din instalaţii etc.), grosimea maximă admisă a
acestora se va limita la 0.40 m.
Soluţiile de rezemare pot fi realizate astfel:
a) Dacă pereţii nestructurali transmit o încărcare de maxim 4 kN/m şi
au cel mult 3 m lungime placa se realizează de minim 80 mm grosime
cu
b) oDac
armatur ăţ suplimentar
ă pere ă dispus
ii nestructurali ă înolungul
transmit peretelui;
încărcare între 4÷10 kN/m şi au
cel mult 3 m lungime placa se va realiza cu o îngroşare locală de minim
200 mm grosime.
140
Armăturile suplimentare longitudinale dispuse în placă sub pereţi

vor avea diametrul minim φ10 mm.
Situaţiile care nu se încadrează la punctul a) sau b) se rezolvă ca
fundaţii ale pereţilor structurali (fundaţii continue sau cu rezemări
izolate).
Fig. II.63. Armare local ă a pl ăcii suport a pardoselii sub perete interior
nestructural
1 – perete despăr ţ itor (nestructural); 2 – placa suport a pardoselii
parterului; 3 – pardoseala; 4 – strat de separare; 5 – pietri ş;
6 – umplutur ă de pămant compactat.
Fig. II.64. Îngroşarea şi

armarea local ă a pl ăcii
suport a pardoselii sub
perete interior
nestructural
141
II.7.5. Fundaţ ii la cl ădiri amplasate pe terenuri dificile
În multe situaţii este necesar să realizăm diferite construcţii în

terenuri considerate ca fiind dificile de fundare. Pentru o corect ă
dimensionare a elementelor de infrastructur ă trebuie să ţinem cont de
comportamentul real al acestor terenuri sub sarcină, în condiţii extreme.
Se consider ă următoarele tipuri de pământuri dificile:
- pământuri foarte compresibile (argile, pământuri argiloase de

consistenţă redusă sau nisipuri afânate);
- pământuri sensibile la umezire (loessuri şi pământuri loessoide)
definite conform P-7/2000;
- pământuri contractile (argile sau pământuri argiloase cu umflări
şi contracţii mari), definite conform (NE 0001-1996).
Fundaţ ii continue pentru construc ţ ii cu pereţ i portanţ i amplasate pe

terenuri compresibile, sau sensibile la umezire.
Construcţiile realizate pe terenuri compresibile, sau sensibile la
umezire pot avea pe parcursul exploatării lor tasări neuniforme. Din
această cauză se va acţiona fie în vederea îmbunătăţirii terenului dificil
de fundare şi utilizarea de soluţii de fundare pentru terenuri bune, fie se
vor realiza fundaţii adaptate terenurilor dificile.
In acest al II-lea caz construcţia trebuie să poată prelua eforturile
suplimentare ce rezultă ca urmare tasărilor neuniforme probabile:
-- pentru tasăări inegale

inegale mici
marisesepot utiliza
poate fie ţpentru
funda
opta ii cu rigiditate sporit
realizarea ă;
unei
rigidităţi sporite a ansamblului suprastructur ă – infrastructur ă, fie
pentru o structur ă flexibilă adaptabilă la deformaţii mari.
La alcătuirea planului de fundaţii se cere respectarea

următoarelor condiţii:
- realizarea de elemente de leg ătur ă între fundaţiile pereţilor

structurali (Fig. II.65);
142
Fig. II.65
1 – perete portant; 2 – element de leg ătur ă.
Fig. II.66
143
- fundaţiile pereţilor să formeze contururi închise (Fig. II.66);

- lungimea fundaţiilor f ăr ă leg ături pe direcţie transversală nu trebuie să
depăşească 6 m.
Fundaţ ii pentru construc ţi i f ăr ă subsol
La construcţiile f ăr ă subsol amplasate în zone cu seismicitate

redusă, fundaţiile se prevăd cu două centuri armate dispuse la partea
superioar ă şi inferioar ă, iar betonul trebuie să fie de clasă minim C12/15
(Fig. II.67. a).
Dacă lăţimea B a tălpii este mai mare decât lăţimea elementului
din beton armat se prevede un bloc din beton simplu de clasă minim
C8/10 (Fig. II.67. b).
a. b.
Fig. II.67
1 – beton de clasa minim C12/15; 2 - beton de clasa minim C8/10
144
Centurile se realizează în mod curent cu o înălţime de 15÷20 cm,

armătur ă longitudinală de 6÷8 bare φ12 mm ÷ φ16 mm, pe unul sau
două rânduri şi etrieri φ6mm la 20÷30 cm, procent minim de armare
0.2%.
Barele longitudinale se înnădesc prin petrecere pe o lungime de
45φ respectând regula armării unghiurilor intrânde (Fig. II.68. a şi b).
a. b.
Fig. II.68.
Se realizează dispunerea într-un singur plan a armăturilor
inferioare respectiv superioare, devierea pe vertical ă fiind admisă cu
respectarea unei pante de 1:4.
Se va asigura realizarea unei aderen ţe cît mai bune a
suprafeţelor de separaţie între centuri şi betonul simplu.
Fundaţ ii pentru construc ţi i cu subsol
Fundaţiile construcţiilor cu subsol amplasate în zone cu

seismicitate redusă se realizează, de regulă, respectându-se
următoarele măsuri (Fig. II.69):
a). dispoziţia pereţilor longitudinali şi transversali trebuie să
alcătuiască un sistem spaţial cît mai simplu;
b). Se realizează pereţi transversali suficient de deşi la maximum
6.00 m;
c). fundaţiile se prevăd cu centuri de beton armat, pentru
preluarea eventualelor eforturi de întindere; pentru cazurile curente
centurile pot avea lăţimea zidului şi în ălţimea de 15÷20 cm cu armătura
145
longitudinală de 6÷8 bare φ12÷16 mm, pe unul sau doua rânduri şi

etrieri φ6 mm la 20÷30 cm; betonul de clasă minim C12/15;
d). se asigur ă conlucrarea centurilor din fundaţii cu peretele de
deasupra prin executarea unor centuri de beton armat şi la nivelul
planşeului de peste subsol;
e) se execută centuri de beton armat, atât la plan şeele monolite
cât şi la cele prefabricate, pe toată lăţimea pereţilor, pentru cei cu
grosimi de până la 37.5 cm; centurile se armează mai puternic la
planşeul peste primul nivel de deasupra fundaţiilor (cu o armătur ă
corespunzătoare celei din centura fundaţiilor);
f) pereţii construcţiei se execută din căr ămizi marca C100 şi cu
mortar minim M50; în caz c ă peretele de deasupra fundaţiei este de
beton acesta va fi de cel puţin clasa C12/15.
Fig. II.69.
1 - planşeu peste subsol;

2 – centur ă din beton armat.
146
Fundaţ ii pe pământuri cu umfl ări şi contrac ţ ii mari
Datorită variaţiilor mari de volum cauzate de cre şterea sau

diminuarea umidităţii umor astfel de terenuri, apare pericolul degradării
sau ruperii fundaţiilor, fenomen însoţit de apariţia de fisuri profunde în
pereţii structurali din zidărie.
La proiectarea acestor fundaţii se va urmări ca presiunea
efectivă transmisă la teren, să fie mai mare decât presiunea de umflare.
Fundaţ ii continue
Proiectarea fundaţiilor continue pe terenuri cu contrac ţii şi umflări

mari va ţine cont şi de următoarele condiţii:
a) adâncimea de fundare trebuie să fie de cel puţin 1.50 m, faţă de
cota trotuarului, în scopul evitării fundării în zona cu variaţii mari de
umiditate pentru pământ;
b) lăţimea excavaţiei pentru realizarea fundaţiilor sub zidurile
exterioare se alege cu cca. 40÷50 cm mai mare decât l ăţimea
fundaţiei respective, sporul de lăţime realizându-se către exterior;
c) sub talpa fundaţiei se prevede un strat de cca. 5 cm grosime de
nisip gr ăunţos curat; imediat după turnarea betonului în fundaţie
spaţiul r ămas liber între fundaţie şi peretele săpăturii se umple cu
pământ stabilizat conform NE 0001-1996 (Fig. II.70);
d) pentru preluarea eventualelor eforturi de întindere ce pot s ă apar ă
în fundaţii se prevăd centuri de beton armat continue pe întreaga
lungime a pereţilor; centurile se realizează, de regulă, cu o înălţime
de 15÷20 cm, din beton C12/15 şi armate simetric cu minim 4 φ12
e) mm
se iaudin toate
OB37;măsurile necesare pentru scurgerea şi îndepărtarea
apei din vecinătatea clădirii, prin nivelarea terenului, executarea de
rigole etc.;
f) apele meteorice trebuie evacuate cât mai departe de construc ţie,
prin rigole speciale prevăzute în acest scop; se recomandă
utilizarea burlanelor care conduc apa în condiţii mai bune;
g) trotuarul din jurul construcţiei va avea o l ăţime minimă de 1.0 m şi
se prevede cu o pantă de 5% spre exterior; acesta se a şează pe un
strat de 20 cm de p ământ stabilizat şi se prevede la margine cu un
pinten de 20x40 cm (Fig. II.70);
h) pentru realizarea unor astfel de fundaţii se recomandă ca:
147
- executarea construcţiei să se facă pe cât posibil într-un anotimp

în care nu sunt de aşteptat variaţii mari ale umidităţii pământului
şi anume primăvara sau toamna;
- locul ales pentru construcţie să fie bine cur ăţat şi nivelat înainte
de începerea săpăturilor astfel ca să nu se permită stagnarea
apelor meteorice;
- turnarea fundaţiilor să se facă imediat după terminarea
săpăturilor pentru a nu se modifica umiditatea terenului de
fundare.
Fig. II.70
1 – perete exterior; 2 – centur ă de beton armat; 3 – fundaţ ie de beton; 4
– strat de nisip; 5 – pamant stabilizat; 6 – pinten; 7 – trotuar; 8 – nivel
teren.
Fundaţ ii cu desc ărc ări pe reazeme izolate
Aceste tipuri de fundaţii se utilizează în cazul pereţilor ce transmit

încărcări mici la infrastructur ă sau atunci când terenul bun de fundare
se găseşte la adâncime mai mare de 2,00 m. Ele sunt alc ătuite din:
- blocuri de fundaţie ce constituie reazemele izolate, lucrând ca
fundaţii izolate rigide;
- elemente de descărcare a încărcărilor transmise de pereţi la
148
aceste reazeme (grinzi sau bolţi).

Fundaţiile cu descărcări pe reazeme izolate nu sunt indicate în cazul
când sunt de aşteptat tasări inegale ale acestora. De asemenea, utili-
zarea lor se va evita în regiunile cu gradul de seismicitate mai mare de 7.
Pentru a preîntâmpina efectul umflării terenului din cauza îngheţului
sub elementele de descărcare, se prevede un spaţiu până la suprafaţa
terenului egal cu dimensiunea posibilă a umflării pământului (5...10 cm)
care se umple cu nisip gr ăunţos. Totodată se are în vedere şi
împiedicarea accesului apei în zonele respective.
Reazemele izolate se dispun de-a lungul pereţilor în punctele de
întretăiere sau în acelea în care sunt înc ărcări importante. De regulă,
aceste reazeme se prevăd în conformitate cu traveele construcţiei şi în
dreptul spaleţilor de zidărie.
Alegerea materialului, dimensionarea, stabilirea adâncimii de
fundare, alcătuirea constructivă a reazemelor izolate se fac analog
fundaţiilor continue rigide. În plus, acestea au de regul ă o formă
dreptunghiular ă (cu sau f ăr ă evazări sau trepte). În zonele de întretăiere
în “L” sau “T” a pereţilor se obişnuiesc forme de fundaţii conform
fig.II.71. Poziţia în plan a blocurilor de funda ţie se alege astfel încât
centrul de greutate al suprafeţei bazei lor să fie cât mai apropiat sau să
coincidă cu poziţia rezultantei încărcărilor transmise de pereţi.
Elementele de descărcare sunt alcătuite din grinzi sau bolţi care
constituie suportul pereţilor şi care transmit încărcările la blocurile de
fundaţie.
Fig.II.71. Pozi ţ ionarea reazemelor izolate în planul funda ţ iilor continue
În cazul construcţiilor f ăr ă subsol, elementele de descărcare

alcătuiesc şi soclul peretelui, depăşind cu cel puţin 25 cm cota
trotuarului construcţiei.
Grinzile se fac de regulă mai late decât peretele de deasupra cu
aproximativ 2,5 cm de fiecare parte.
149
Pentru asigurarea unei rigidităţi corespunzătoare se recomandă

⎛ 1 ⎞ ⋅ L , în care L reprezintă lumina dintre reazeme.
h≥⎜ ⎟
⎝ 6 ÷ 8 ⎠
Fig.II.72. Fundaţ ii continue sub ziduri cu desc ărcare pe reazeme
Suprafaţa în plan a blocului de fundaţie, ce constituie reazemul

izolat, se determină din condiţia de capacitate portantă a terenului,
aplicând relaţiile stabilite la fundaţia izolată rigidă. Încărcarea ce
acţionează asupra reazemului se consider ă centrică, dată de greutatea
zidului Gz, a grinzii Gg aferente reazemului şi de greutatea proprie Gr :
N = G z + G g + Gr
Dimensionarea elementelor de descărcare constă în calculul unei

grinzi de beton armat, considerată simplu rezemată pe elementele de
descărcare şi solicitată de zidăria de deasupra.
Pentru asigurarea unei rigidităţi corespunzătoare se recomandă

h≥⎜
⎛ 1 ⎞ ⋅ L .
⎟
⎝ 6 ÷ 8 ⎠
II.7.6. Fundaţ ii continue rigide pentru structuri cu diafragme din

beton armat
Principii generale de proiectare
150
Pereţii structurali de beton armat având rigiditate şi rezistenţă

mare transmit infrastructurii în grupările speciale de încărcări eforturi
semnificative (momente încovoietoare şi for ţe tăietoare).
Solicitările mari M, Q transmise de pereţi infrastructurii pot fi
preluate, în general, de fundaţii dezvoltate în plan ca o reţea de fundaţii
continue, pe una sau două direcţii sau de infrastructuri cu rezisten ţă şi
rigiditate foarte mare, alcătuite din pereţi de beton armat, planşee şi
fundaţii (radiere) considerate ca o structur ă spaţială.
Fig. II.73. Infrastructur ă rigid ă supraterană pentru construc ţ ii cu pereţ i

de beton armat
1 – infrastructur ă rigid ă; 2 - perete din beton armat; 3 – nucleu din
pereţ i de beton armat
Încărcări transmise infrastructurilor de pereţii structurali de beton armat
Valorile eforturilor transmise de pereţii structurali de beton armat

la infrastructuri se determină conform prevederilor de la Capitolul
Solicitări transmise infrastructurilor.
151
Dimensionarea tălpii fundaţiilor
Dimensionarea tălpii fundaţiilor se face conform prevederilor de

la capitolul Fundaţii izolate considerând lungimea de 1,00 m.
Dacă infrastructura este suficient de rigidă şi rezistentă pot fi
acceptate distribuţii liniare de presiuni pe teren. Calculul presiunilor pe
teren (şi implicit dimensionarea tălpii fundaţiilor) se poate face
acceptând ipoteza secţiunilor plane.
În cazul infrastructurilor cu deformaţii semnificative calculul
presiunilor pe teren se face pe baza unui model care permite luarea în
considerare a interacţiunii dintre infrastructur ă şi terenul de fundare.
Alcătuirea fundaţiilor pentru pereţii structurali de beton armat
Fundaţiile continue sub pereţi pot fi realizate ca tălpi de beton

armat (fig. II.74) sau cu bloc de beton simplu şi cuzinet de beton armat
(fig. II.76).
Fundaţ ii continue tip talpă de beton armat.
Secţiunea transversală a fundaţiei sub pereţii de beton armat se

poate alcătui ca în fig. II.74. Condiţiile minimale privind secţiunea de
beton a fundaţiei sunt următoarele:
• raportul H / B are valorile minime date în tabelul II.8;

• H are valoarea minimă 300 mm;
• H’ are valoarea mai mare de 250 mm;
• În ălţimea la marginea fundaţiei (H sau H’) se stabileşte
astfel încât să fie asigurată lungimea de ancoraj a
armăturilor transversale de pe talpa funda ţiei (la ≥ 15 φ)
152
Fig. II.74. Fundaţ ii continui sub pereţ ii de beton armat ai substructurilor

1 – beton de egalizare.
Clasa minim
Armarea ă de
funda beton
ţiilor înţilor
pere deţiebeton
funda 8/10.
este Carmat se realizează, de
principiu, ca în Fig. II.75.
Fig. II.75. Schema de armare a fundaţ iei peretelui de beton armat.
Armătura transversală (1) rezultă din verificarea consolei t ălpii la

moment încovoietor în secţiunea de la marginea peretelui. În unele
cazuri, în care
pot rezulta şi dinperetele estefunda
verificarea excentric
ţiei la pe talpa funda
momente ţiei, armăturile (1)
de torsiune.
153
Procentul minim de armare pe fiecare direcţie este 0.10% pentru

armături OB37 şi 0.075% pentru armături PC52.
Distanţa maximă între armături este de 25 cm; distanţa minimă
este de 10 cm.
Armătura de conectare cu peretele substructurii (2) poate rezulta

funcţie de următoarele condiţii:
• Verificarea la lunecare în rosturile de turnare ale betonului;
• Verificarea la for ţă tăietoare a peretelui substructurii;
• Verificarea la moment încovoietor şi for ţă axială a peretelui
substructurii; armătura rezultată din această condiţie nu poate
depăşi aria corespunzătoare greutăţii fundaţiei;
• Verificarea secţiunii de la baza peretelui la moment încovoietor
determinat de presiunea pământului pe planul peretelui; în calcul
se poate consider ă şi efectul favorabil al for ţei axiale din perete.
Diametrul minimă între
Distanţa maxim ăturilor
al armarm ăturieste
estede
de10
25mm; p mindistan
cm iar = 0,10%
ţa minimă de
10 cm.
Armăturile longitudinale (3) rezultă din verificarea secţiunii verticale

a peretelui la încovoiere. Arm ătura minimă (3) trebuie să corespundă
armăturii de repartiţie corespunzătoare mărcii (1)
Fundaţ ii continui cu bloc de beton simplu şi cuzinet.
Secţiunea transversală a fundaţiei sub pereţii de beton armat se

poate ătui ca în fig. II.80. Condiţiile minimale privind secţiunea de
beton aalc
funda ţiei sunt cele date la capitolul Fundaţii izolate.
Fundaţiile tip bloc şi cuzinet ale pereţilor nu sunt admise în cazurile
în care peretele este rezemat excentric faţă de talpa blocului de beton.
Condiţiile privind armarea minimă a cuzinetului sunt cele date la
Capitolul Fundaţii continue tip talpă de beton armat.
154
Fig. II.76. Fundaţ ie tip bloc şi cuzinet sub pereţ i de beton armat
II.5.9. Fundaţii continue sub stâlpi
II.5.9.1. Domeniu de aplicare şi alcătuire generală
Fundaţiile de grinzi continue sub stâlpi se utilizează în cazul în care,

datorită compresibilităţii pronunţate a terenului de fundare, este
necesar ă o rigidizare a construcţiei la nivelul inferior (fig. II.103 a). Dacă
este
grinzinecesar ă o b).
(fig.II.103 rigidizare pe ambele direc ţii se poate realiza o reţea de
Fig.II.103. Grinzi de fundare sub stâlpi: a – grindă independentă; b – reţele de grinzi

155
Grinda de fundare din beton armat se mai recomandă la amplasarea

unor clădiri pe terenuri cu capacitate portantă redusă, în cazul când
evazarea fundaţiilor izolate este împiedicată de un obstacol continuu în
lungul unui şir de stâlpi (fig.II.104), sau pentru a se evita fundaţiile ex-
centrice izolate la stâlpii de lâng ă un calcan vechi (fig.II.105), dacă dis-
tanţa dintre axele celor două rânduri de stâlpi este de 4,00...5,00 m.
Fig.II.104 Fundaţie continuă sub şiruri de stâlpi
Fig.II.105. Fundaţie continuă la calcan
În raport cu modul de dispunere în plan a stâlpilor, grinzile de funda-

re pot fi rectilinii (fig.II.103 a), întâlnite la hale industriale, clădiri social-
culturale şi administrative, sau poligonale sau circulare (fig. II.106), în-
tâlnite la castelele de apă, coşuri de fum etc.
156
Fig.II.106. Fundaţii continue sub stâlpi: a – poligonale; b – circulare.
Grinzile de fundare au în general, în sec ţiune, forma unui T întors,

fiind dispuse la partea inferioar ă cu o placă de lăţime B calculată din
condiţia de a nu se dep ăşi capacitatea portantă a terenului de fundare.
Înălţimea h a plăcii la exterior se ia func ţie de condiţiile:
⎛ 1 1 ⎞
h = ⎜⎝ 3 ⋅ ⋅ ⋅ 2 ⎠⎟ ⋅ H şi h ≥ 20 cm (II.129)
unde H este înălţimea plăcii în dreptul grinzii:
H = (0,25...0,35).B şi H ≥ 30 cm (II.130)
Dacă înălţimea exterioar ă a plăcii h = 20...30 cm se admite ca faţa

superioar ă a consolei să fie orizontală: dacă h > 30 cm faţa superioar ă
se va realiza în pantă (fig.II.107 b).
Fig.II.107. Fundaţii continue sub stâlpi: a – f ăr ă vute; b – cu vute.
157
Lăţimea grinzilor la partea superioar ă se determină din condiţia ca în

jurul stâlpilor să se realizeze o banchetă orizontală de 2,5...5,0 cm.
Funcţie de presiunea efectivă pe teren, urmărindu-se tasări egale în
lungul fundaţiei, grinzile pot fi alc ătuite sub formă trapezoidală, în trepte
sau cu vute (fig.II.108).
Funcţie de lăţimea B a plăcii grinzii, înălţimea H poate să rezulte
egală cu înălţimea grinzii, în care caz se folose şte o secţiune ca în
fig.II.109.
Înălţimea grinzii H1 se va lua:
⎛ 1 1 ⎞
H1 = ⎜ ⋅ ⋅ ⋅ ⎟L0 (II.131)
⎝ 6 4 ⎠
unde L0 reprezintă distanţa dintre doi stâlpi consecutivi (fig.II.107).
Fig.II.108. Fundaţii cu lăţime variabilă: a – trapezoidală; b – în trepte; c – cu vute.
Fig.II.109. Secţiune printr-o fundaţie continuă a cărei înălţime este egală cu cea a

grinzii
158
La grinzile dispuse cu vute se vor folosi condiţiile:
Hv = (1,2...1,5) H
⎛ 1 1 ⎞
Lv= ⎜ ⋅ ⋅ ⋅ ⎟L0
şi (II.132)
⎝ 6 4 ⎠
Grinzile de fundare se vor realiza, ori de câte ori este posibil, cu
console
bună nodurilor două extremit
la celemarginale. ăţi careacestor
Lungimea vor asigura o notat
console comportare
ă cu Lcmai
va
respecta condiţia:
Lc = (0,25...0,30) L0 (II.133)
Pentru stâlpii prefabricaţi, grinzile de fundaţie se realizează sub

formă de Π întors, cu un sistem de pahar în jurul stâlpului (fig. II.110).
Paharul se proiectează şi se verifică în mod identic cu fundaţia izolată.
Fig.II.110. Fundaţie continuă pentru stâlpi prefabricaţi
II.5.9.2. Armarea grinzilor continue sub stâlpi
Armarea grinzilor
longitudinale continue
atât la partea sub ăstâlpi
superioar cât şse
i laface
cea cu armăă turi
inferioar şi
transversale (fig.II.111). Procentul minim de armare pentru arm ătura
longitudinală din oţel PC 52 este de 0,1 % din secţiunea utilă, iar pentru
cea transversală din OB 37 de 0,05 %.
Momentele încovoietoare la care se dimensionează armătura
longitudinală se iau în secţiunile de la feţele stâlpilor. În secţiunile în
care placa grinzii este comprimată calculul se face ca pentru o sec ţiune
T, armătura longitudinală de rezistenţă amplasându-se în inima grinzii.
În placă se prevăd de o parte şi de alta armături longitudinale de
repartiţie cu o secţiune pe ml de cel puţin 10 % din arm ătura
transversală ţă a plăcii pe ml şi de minimum 3 Φ 8/ml.
Aceast ă arm ăde
tur ărezisten
poate fi luată în calcule pentru preluarea momentelor
pe reazeme. Armături longitudinale constructive se prev ăd şi pe lăţimea
159
grinzii, astfel ca distanţa dintre bare să nu depăşească 35 cm.

Dacă înălţimea grinzii la partea superioar ă este mai mare de 40 cm
sau dacă numărul barelor întinse pe un rând este mai mare ca 5, se
prevăd etrieri dubli.
Fig.II.111. Armarea fundaţiei continue sub stâlpi
Când din calcul rezultă armătur ă înclinată, aceasta se dispune la 450,

0
sau la grinzile cu înălţime mare, la 60 .
160
II.5.9.3. Metode de calcul ale grinzilor de fundare sub şiruri de stâlpi
II.5.9.3.1. Metode bazate pe ipoteza distribu ţiei plane a presiunilor

reactive
Această ipoteză este acceptată atunci când terenul de fundare are o
capacitate portantă redusă iar grinda poate fi considerată ca fiind foarte
rigidă. În acest caz se admite o distribuţie plană a presiunilor reactive
atât în sens transversal, cât şi longitudinal.
Pe baza acestei ipoteze au fost dezvoltate două metode
aproximative de calcul: metoda grinzii continue static determinate şi
metoda grinzii continue cu reazeme fixe.
II.5.9.3.1.1. Metoda grinzii continue static determinate
Această metodă este des folosită în proiectare deoarece este foarte

simplă şi necesită un volum minim de calcule. Rezultatele ob ţinute însă
dau erori destul de mari în comparaţie cu celelalte metode “mai exacte”,
în primul rând în calculul momentelor din secţiuni. Din această cauză
metoda se recomandă a se folosi numai la construcţiile de clasă de
importanţă mică şi sub formă de predimensionare la celelalte.
Grinda se consider ă sprijinită pe toată suprafaţa ei pe terenul de
fundare şi încărcată de sus în jos cu sarcinile exterioare P şi M şi de jos
în sus
Presiunea ţiunea ăterenului
cu reacreactiv va avea(fig.
valorile ).
II.112extreme p1 şi p2 determinate cu
relaţia:
P ⎛ 6e ⎞
p1; 2 = t ⎜1 ± ⎟
1 ⎝ L ⎠
161
Fig.II.112. Schema de calcul a metodei grinzii continue static determinate: a – în-

cărcarea exterioar ă reală; b – încărcarea exterioar ă concentrată şi diagrama reacţiu-
nii terenului; c – diagrama de for ţe tăietoare; d – diagrama momentelor încovoietoare.
L – lungimea totală a grinzii

Mt
e – excentricitatea de calcul; e = unde
Pt
n
Pt = ∑P
i =1
i (Pi – sarcinile concentrate exterioare, n – numărul lor).
n n
Mt = ∑ M j + ∑ Pi.ai (M j – momentele concentrate exterioare, n –
j =1 i =1
numărul lor, ai – distanţa de la for ţele
concentrate exterioare la centrul de greutate al
grinzii)
162
După trasarea diagramei de presiuni reactive se trece la determina-

rea for ţelor tăietoare T şi a momentelor M în fiecare sec ţiune
caracteristică a grinzii. Datorită existenţei echilibrului for ţelor pe
verticală, diagrama de for ţe tăietoare se va închide, adică T A = TD = 0
(fig.II.112 c).
Diagrama de momente însă, datorită impunerii distribuţiei plane a
presiunii reactive, nu se va închide şi în consecinţă se notează MD = ΔM
≠ 0 (fig.II.112 d). Raportând diagrama la o nouă linie de referinţă AD1 se
obţine diagrama corectată a momentelor încovoietoare în lungul grinzii.
Acelaşi rezultat se obţine dacă păstr ăm linia de referinţă iniţială, AD,
dar pentru fiecare secţiune determinăm momentele corectate (Mkc ) cu
relaţia:
l
Mkc = Mk − k ⋅ ΔM (II.134)
L
unde:
Mk – valoarea momentului în secţiunea k înainte de corec ţie
lk – distanţa de la capătul A al grinzii la secţiunea de calcul
L – lungimea totală a grinzii
ΔM – momentul necorectat în capătul D al grinzii.
În felul acesta se obţine şi în capătul D, momentul (MDc = 0) .
II.5.9.3.1.2. Metoda grinzii continue cu reazeme fixe
În ăcadrul
grind acestei
continu metode, fixe
ă cu reazeme elementul
(stâlpii)deşi fundare
încărcatăse jos în ăsus
deconsider cacuo
diagrama presiunilor reactive pe metru liniar de grind ă (fig.II.113).
Metoda se aplică cu rezultate satisf ăcătoare dacă încărcările de la baza
stâlpilor şi distanţele dintre stâlpi nu difer ă între ele cu mai mult de 20
%.
Grinda de fundare static nedeterminat ă se rezolvă printr-o metodă din
rezistenţa materialelor. În cazul în care reacţiunile Ri difer ă mult de
valorile iniţiale ale încărcărilor exterioare Pi, se va aplica altă metodă
pentru determinarea valorilor statice aferente grinzii.
Momentele M1 şi M2 de la capetele grinzii scurte (fig.II.113 c) se
determină ţinând cont de recţiunea terenului pe lungimea l1 şi respectiv
l4:
163
Fig.II.113. Schema de clacul pentru metoda grinzii continue cu reazeme fixe

l2
M1 = (2p2 + p 4 ) ⋅ 1
6 (II.135)
l24
M2 = (2p1 + p3 ) ⋅
6
Diagrama reacţiunii terenului se împarte pe fiecare tronson într-o
diagram ă dreptunghiular
aplică ecua ă şi una
ţia celor 3 momente ecuaţia lui ă
sau trapezoidal (fig.II.113 c, d) şi se
Clapeyron:
164
⎛ S S ⎞
Mn −1ln + 2Mn (ln + ln −1 ) + Mn +1ln +1 = −6⎜⎜ n −1 + n +1 ⎟⎟ (II.136)
⎝ ln ln +1 ⎠
unde:
Mi – momentele din grindă corespunzătoare reazemului i;
li – distanţele dintre reazeme;
Si – calculat
momentul faţăstatic al diagramei
de reazemul i. de momente de pe intervalul (i,i+1)
2 pl22 l2 pl24
În fig.II.113 c rezultă: S1B = S1C = l =
3 8 2 2 24
l 2 ⎛ pl px 3 ⎞ 4
În fig.II.113 d rezultă: S2B = ∫0 ⎜⎜ 2 ⋅ x − ⎟⎟ x.dx = pl2 (II.137)
⎝ 6 6l2 ⎠ 45
l 2 ⎛ pl px 3 ⎞ 7pl42
S2C = ∫0 ⎜ ⋅ x −
⎜ 2 ⎟ dx − S2B =
⎝ 6 6l2 ⎠⎟ 360
Folosind aceste relaţii se scrie ecuaţia celor 3 momente pe fiecare
reazem şi se determină în felul acesta momentele încovoietoare din
grindă.
Aceeaşi metodă se poate folosi şi în cazul în care consider ăm
diagrama presiunilor reactive ca o diagramă în trepte obţinută prin
repartizarea încărcării fiecărui stâlp la lungimea aferentă de fundaţie
(fig.II.114 b), sau în cazul ipotezei repartizării triunghiulare sub zona
aferentă (fig.II.114 c).
În fig.II.114 b s-a notat:
P P P
p1b = 1 ; p2b = 2 ; p3b = 3 ;
l l2 l3 l3
l1 + 2 + + l4
2
În fig.II.114 c s-a notat: 2 2 2 (II.138)
2P1 2P2 2P3
p1c = ; p 2c = ; p3 c = ;
l2 l2 l3 l3
l1 + + +l
2 2 2 2 4
165
Fig.II.114. Repartizarea încărcării din stâlp la lungimea aferentă de fundaţie
II.5.9.3.2. Metode bazate pe ipoteza deformaţiilor elastice locale

(Winkler)
Modelul Winkler are la bază ipoteza contactului permanent între

grinda de fundare şi teren şi faptul că sub acţiunea încărcărilor, defor-
maţiile terenului în toate punctele de pe suprafa ţa de contact sunt pro-
por ţionale cu deformaţiile grinzii, factorul de propor ţionalitate fiind co-
eficientul de pat k:
p = k.y (II.139)
166
Terenul de fundare este considerat ca o serie continuă de arcuri

elastice pe care sprijină grinda şi care se comprimă propor ţional cu
sarcina transmisă (constanta elastică a arcurilor fiind egală cu k).
Fig.II.115. Schema de calcul pentru ipoteza deformaţiilor locale
Ecuaţia for ţei t ăietoare într-o secţiune aflată la distanţa x de originea

sistemului de axe (cu O la mijlocul grinzii) este:
n x x
T = T0 – ∑ P + ∫ B (− q)dx + ∫ B.pdx
i =1
i 0 0
(II.140)
unde:
B – lăţimea grinzii;
p(x) – reacţiunea terenului de fundare;
q(x) – sarcina uniform distribuit ă pe grindă, atunci când se ia în con-
siderare greutatea proprie a grinzii.
Dar
d2M dT d2 y M d2 y
2
= = B(p − q) şi 2
= − ⇒ M = −EI 2
Rezultă cădx
: dx dx EI dx
d ⎛ d y ⎞
2 4
dy
B (p – q) = 2 ⎜⎜ − EI 2 ⎟⎟ = −EI 4 sau
dx ⎝ dx ⎠ dx
d4 y
EI 4 + B.p = B.q (II.141)
dx
Dacă se consider ă q(x) = 0 (se neglijează greutatea proprie a grin-

zii, sau se consider ă sarcina uniform distribuită ca o sarcină concentra-
tă pe anumite panouri, sau se scade direct din reac ţiunea terenului) şi
ţinând cont de expresia (II.139) relaţia (II.141) devine:
167
d4 y Bk d4 y
+ ⋅ y = 0 sau + 4α 4 y = 0 (II.142)
dx 4 EI dx 4
unde:
Bk
α=4 se numeşte factor de amortizare.
4EI
Se mai foloseşte şi noţiunea de lungime elastică notată cu
1 4 4EI
le = =
α Bk
x
Făcând substituţia ξ = = α.x în ecuaţia diferenţială (II.142) se obţine:
le
d4 y
+ 4α 4 .y = 0 (II.143)
dξ 4
cu soluţia generală: 4
y = ∑ [Ci ⋅ er i ⋅ξ ] (II.144)
i =1
şi ecuaţia caracteristică:
r 4 + 4 = 0 (II.145)
Această ecuaţie admite r ădăcini complexe:
⎧⎨r 1 = 1 + i ⎧⎨r 3 = i − 1
⎩r 2 = 1 − i ⎩r 4 = −i − 1
Soluţia generală va deveni în acest caz:
y = C1.e(1+i)ξ + C1.e(1-i)ξ + C1.e(i-1)ξ + C4.e(-i-1)ξ (II.146)
Funcţiile exponenţiale se înlocuiesc cu funcţii trigonometrice:
eiξ = cos ξ + i sin ξ

iξ
e = cos ξ – i sin ξ
Introducând aceste valori în (II.146) se obţine:
168
y = C1eξ.eiξ + C2eξ.e-iξ + C3eiξ.e-ξ + C4e-iξ.e-ξ = eξ [C1 (cos ξ + i sin ξ) +
+ C2 (cos ξ – i sin ξ)] + e-ξ [C3 (cos ξ + i sin ξ) + C4 (cos ξ – i sin ξ)] =
=eξ[(C1 + C2)cosξ + (iC1 + iC2)sinξ] + e-ξ[(C3 + C4)cosξ + (iC3 – iC4)sinξ]
Dacă se notează:
C1 + C2 = A; iC1 – iC2 = B; C3 + C4 = C; iC3 – iC4 = D
se obţine în final:
y = eξ (A cosξ + B sinξ) + e-ξ (C cosξ + D sinξ) (II.147)
Determinarea constantelor de integrare se face pe baza condiţiilor

iniţiale la
dreptul capeteleconcentrate,
sarcinilor grinzii, a condi ţiilor şde
precum i acontinuitate deforma ţaiilor
condiţiilor dea echilibru în
unui
element de grindă detaşat prin două secţiuni f ăcute imediat la stânga şi
la dreapta unei sarcini concentrate.
II.5.9.3.2.1. Grinda continuă de lungime infinită
O grindă se consider ă de lungime infinită atunci când α.xi > 7, unde

xi reprezintă distanţa de la prima sau ultima sarcină la capătul grinzii.
Pentru a rezolva o astfel de grind ă, este necesar a determina în primul
rând
înc constantele A, B, C şi D. Se consider ă succesiv că grinda este
ărcată cu for ţe concentrate şi apoi cu momente concentrate, în final
sumându-se efectele fiecărui caz în parte.
Grinda de lungime infinită încărcată cu o for ţă concentrată
Pentru determinarea constantelor ecuaţiei (II.147) se pun 3 condiţii:
a) deformaţia de la capătul grinzii este zero:
x → ∞ ( ξ → ∞) ⇒ y = 0
Se obţine A = B = 0 şi deci ecuaţia (II.147) devine:
y = e-ξ (C cosξ + D sinξ) (II.148)
169
Fig.II.116. Schema de calcul pentru grinda de lungime infinită

încărcată cu o for ţă concentrată
b) Maximul concentraţiei este în dreptul sarcinii (datorită simetriei):

dy dy dy
x=0⇒ = 0 unde = = 0 şi ξ = 0
dx dx ledξ
dy
dξ
= -e-ξ (C cosξ + D sinξ) + e-ξ (-C sinξ + D cosξ) = 0 ⇒
le
-ξ
⇒ e [(C – D) cosξ - (C – D) sinξ] = 0 ⇒ (C – D) cosξ = (C + D) sinξ
C−D
tgξ = şi deoarece ξ = 0 ⇒ C – D = 0 ⇒ C = D.
C+D
Relaţia (II.148) devine:
y = C.e-ξ (cosξ + sinξ) (II.149)
P
c) În origine, din motive de simetrie T dr = -
d3 y d3 y 2
T = −EI= −EI 3 şi
dx 3 l3 edξ
d3 y d ⎛ dy ⎞ d d
3
= 2 ⎜⎜ ⎟⎟ = 2 (− 2Ce− ξ sin ξ) = [+ 2Ce− ξ (sin ξ − cos ξ )] =
dξ dξ ⎝ dξ ⎠ dξ dξ
= 4Ce− ξ cos ξ
Deci:
P Bkl P
− = − e ⋅ 4Ce− ξ cos ξ şi pentru ξ → 0 ⇒ C =
2 4 2Bkle
Ecuaţia deformaţiei la o grindă de lungime infinită devine
170
P
y= ⋅ e − ξ (cos ξ + sin ξ) (II.150)
2Bkle
Ecuaţia presiunii reactive a terenului p devine în acest caz:
P
(II.151)
p = ky = ⋅ e − ξ (cos ξ + sin ξ)
2Ble
Pentru a determina celelalte m ărimi ale solicitărilor din grindă se

derivează expresia (II.150) astfel:
- pentru a determina rotirea grinzii:
dy 1 dy P
θ= = ⋅ = − 2 ⋅ e − ξ sin ξ (II.152)
dx le dξ Bkle
- pentru a determina momentul încovoietor:
d2 y Bkle4 d2 y Bkl2e P
M = −EI 2
= − ⋅ 2 2
= − ⋅2 ⋅ e −ξ (sin ξ − cos ξ )
dx 4 ledξ 4 2Bkle
sau
P.le − ξ
M= ⋅ e (cos ξ − sin ξ) (II.153)
4
- pentru a determina for ţa tăietoare:
d3 y Bkle d3 y Bkl P
T = −EI 3
= − ⋅ 3 = − e ⋅4 ⋅ e − ξ cos ξ
dx 4 d ξ 4 2Bkle
sau
P
T = − e− ξ cos ξ (II.154)
2
Dacă notăm:
ϕ1(ξ) = e-ξ (cosξ + sinξ)
171
ϕ2(ξ) = e-ξ sinξ (II.155)

ϕ3(ξ) = e-ξ (cosξ – sinξ)
ϕ4(ξ) = e-ξ cosξ
se obţin formulele de calcul:

P P P
y = 2Bkle ϕ1(ξ ); p = 2Ble ϕ1(ξ ); θ = − Bkl2e ϕ2 (ξ );
(II.156)
Ple P
M= ϕ (ξ ); T = − ϕ4 (ξ);
4 3 2
Variaţia funcţiilor ϕ i (ξ) este reprezentată în fig.II.117.
x
Pentru anumite valori carac-teristice ale argumentului ξ = s-au întocmit
le
tabele care ajută mult în calculul efectiv al unei astfel de grinzi (tabelul II.23).
Fig.II.117.Variaţia funcţiilor ϕ i (ξ)

Dacă în expresiile (II.156) facem P=1, se ob ţin funcţiile de influenţă ale
lui y, θ, M şi T pentru secţiunea x=0 când P parcurge grinda (fig. II.118).
172
Fig.II.118.Diagramele de variaţie a deformaţiilor şi solicitărilor în lungul grinzii infinite

încărcate cu o for ţă concentrată
173
Tabelul II.23
VALORILE FUNCŢIILOR ϕ i
174
Grinda de lungime infinită încărcată cu un moment concentrat

Pentru a determina constantele A, B, C, şi D din ecuaţia generală
(II.147) se pun şi în acest caz trei condiţii:
a) Deformaţia la capătul grinzii, x → ∞ este zero.
Deci pentru x → ∞ ⇒ ξ → ∞ şi y = 0. Rezultă că:
e-ξ (C cosξ + D sinξ) = 0 ⇒ C = D = 0

Ecuaţia (II.147) devine în acest caz identică cu ecuaţia (II.148), adică:
y = e-ξ (C cosξ + D sinξ)
b) În dreptul punctului de aplicaţii al momentului încovoietor,

deformaţia este zero, deci:
x = 0 (ξ = 0) ⇒ y = 0 sau
e0 (C cos0 + D sin0) = 0 ⇒ C = 0 şi deci ecuaţia (II.148) devine:
y = e-ξ D sinξ (II.157)
Fig.II.119. Grinda de lungime infinită încărcată cu un moment concentrat
c) În imediata apropiere a originii axelor, momentul este jumătate din M0:
M0
x = 0 (ξ = 0) ⇒ M =
2
Dar,
175
d2 y d2 y M0 le4Bk d2 y M
M = −EI 2
= −EI 2 2
= − ⇒ 2
⋅ 2 =− 0
dx ledξ 2 4le dξ 2

d2 y d
= [De− ξ (cos ξ − sin ξ )] = −2De −ξ cos ξ
dξ 2 d ξ
şi pentru
d2 y
ξ=0⇒ = −2D
dξ 2
Deci
l2eBk M M
− 2D =− 0 ⇒D= 2 0
4 2 leBk
şi ecuaţia (II.157) devine:
M0 − ξ
y= 2
e sin ξ (II.158)
l Bk
e
La acelaşi rezultat se ajunge şi dacă se exprimă cuplul concentrat

sub formă M0 P. Δx = P.Δξ (fig.II.119).
Rezultă o grindă de lungime infinită acţionată de două sarcini con-
centrate egale şi de sens contrar amplasate la distan ţa Δx una faţă de
x
cealaltă. Conform relaţiei (II.158) rezultă (ştiind că ξ = = αx ):
le
P P Δx
y= ϕ1(ξ) − ϕ1(ξ + Δξ) unde Δξ =
2Bkle 2Bkle le
y=− 1 ⋅ PΔξ ⋅ ϕ1(ξ + Δξ ) − ϕ1(ξ )
2Bkle Δξ
Trecând la limită Δξ → 0 şi PΔξ → M0 se obţine:
− M0 dϕ1(ξ) M ⎛ 2 ⎞ M
y= ⋅ = − 0 ⎜⎜ − e− ξ sin ξ ⎟⎟ = 2 e− ξ sin ξ (II.159)
2Bkle ledξ 2Bkle ⎝ le ⎠ leBk
Expresia presiunii reactive va fi:
M0
p = k.y = e− ξ sin ξ
l2eB (II.160)
Pentru a determina celelalte solicitări din grindă, se derivează

176
expresia (II.159) astfel:

- rotirea unei secţiuni a grinzii:
dy dy M
θ= = = 3 0 e− ξ (cos ξ − sin ξ) (II.161)
dx le dξ leBk
- momentul încovoietor într-o secţiune a grinzii:
d2 y d2 y le4Bk M0 − ξ
M = −EI = −EI = − ⋅ 2 4 e cos ξ ⇒
dx 2 l2edξ2 4 leBk
M0 − ξ (II.162)
M= e cos ξ
2
- for ţa tăietoare într-o secţiune a grinzii:
dM dM M
T= = = − 0 e− ξ (cos ξ + sin ξ ) (II.163)
dx ledξ 2le
Dacă folosim notaţiile (II.155) se obţine în final:
M0 M M
y= ϕ (ξ ); p = 02 ϕ2 (ξ ); θ = 03 ϕ3 (ξ);
2 2
2Bkle 2Ble Bkle
(II.164)
M0 M0
M= ϕ (ξ); T = − ϕ (ξ);
2 4 2le 1
Variaţia acestor mărimi statice este reprezentată în fig.II.120.
177
Fig.II.120. Diagramele de variaţie a deformaţiilor şi solicitărilor în

lungul grinzii infinite înc ărcate cu un moment concentrat
Grindă de lungime infinită încărcată cu o sarcină uniform distribuită
În acest caz, mărimile statice y, p, θ, M şi T se obţin prin integrarea

for ţelor elementare p.dx folosind relaţiile de la for ţa concentrată (II.156)
– fig.II.121.
178
Fig.II.121. Schema de calcul a grinzii de lungime

infinită încărcată cu o sarcină uniform distribuită
Dacă q(x) este constant (q(x) = q), rezultă:
1
dy = q .dx ϕ 1 (ξ )
2 Bkl e

x2 1
y = q .dx ϕ 1 (x )
x1 e
∫
sau în coordonate relative:
2 Bkl
1 ξ2
y=
2Bkle ∫ ξ1
q.dξle ϕ1(ξ )
unde
x2 x
ξ2 = ; ξ1 = 1 şi dx = le.dξ.
le le
Deci
q ξ2 q
y = 2Bk ∫ξ1 ϕ1(ξ ).dξ ⇒ y = − 2Bk [ϕ4 (ξ 2 ) − ϕ4 (ξ1 )] (II.165)
iar
q
p = ky = − [ϕ (ξ ) − ϕ4 (ξ1 )] (II.166)
2B 4 2
Rotirea unei secţiuni a grinzii se va calcula cu relaţia:
dy dy q
θ=
= = [ϕ (ξ ) − ϕ1(ξ2 )] (II.167)
dx ledξ 2Bkle 1 1
Momentul încovoietor în grindă va fi:
179
d2 y d2 y Bkle4 q
M = −EI 2
= −EI 2 2
= ⋅ ⋅ 2 ⋅ [ϕ2 (ξ2 ) − ϕ2 (ξ1 )] =
dx le dξ 4 2Bkl2e
(II.168)
ql2
= e [ϕ2 (ξ2 ) − ϕ2 (ξ1 )]
4
For ţa tăietoare va avea următoarea expresie:

dM dM qle
T= = = [ϕ (ξ ) − ϕ3 (ξ2 )] (II.169)
dx ledξ 4 3 1
Relaţiile (II.165) – (II.169) sunt valabile în cazul în care sec ţiunea

considerată este la stânga por ţiunii încărcate. Dacă secţiunea se
consider ă în interiorul acestei por ţiuni, sarcina distribuită se împarte în
două, la stânga şi la dreapta secţiunii considerate. Se calculează
separat influenţa produsă de secţiune de fiecare din cele dou ă încărcări
şi se aplică suprapunerea efectelor. Relaţiile de calcul vor fi în acest
caz:
q
y=− [ϕ (ξ ) + ϕ4 (ξ1 ) − 2]
2Bk 4 2
q
p = − [ϕ4 (ξ2 ) + ϕ4 (ξ1 ) − 2] (II.170)
2B
ql2
M = e [ϕ2 (ξ2 ) + ϕ2 (ξ1 )]
4
iar pentru θ şi T relaţiile vor fi identice cu (II.167) şi respectiv (II.169).

Valorile ξ1 şi ξ2 se iau întotdeauna pozitive.
În cazul în care grinda de lungime infinit ă este acţionată cu încărcări
complexe (P, q, M) se determină mărimile statice y, p, θ, M şi T pentru
fiecare caz în parte şi apoi se aplică principiul suprapunerii efectelor.
Semnul încărcărilor se consider ă pozitiv dacă P sau q sunt dirijate de
sus în jos şi M0 roteşte în sens orar. Valorile funcţiilor ϕi (ξ) se iau din
tabele. Pentru funcţiile ϕ2 (ξ) şi ϕ4 (ξ) valorile din tabel se introduc cu
semnul lor pentru for ţe şi cuple concentrate situate la stânga secţiu-nii
considerate şi cu semn schimbat pentru înc ărcările din dreapta.
Funcţiile ϕ1 (ξ) şi ϕ3 (ξ) se iau cu semnul lor indiferent de pozi ţia secţiunii.
180
II.5.9.3.2.2. Grinda de lungime finită (metoda Bleich)
O grindă se consider ă de lungime finită când sarcinile care o acţio-

nează influenţează cele două caapete ale ei sau când α xi < 7. Deter-
minarea mărimilor statice y, p, θ, M şi T se face cu ajutorul formulelor
de la grinda infinită după transformarea grinzii reale. La o grindă de
lungime finită, liber ă la capete, momentele şi for ţele tăietoare în A şi B
(fig.II.122) sunt nule.
Fig.II.122. Schema de calcul pentru grinda de lungime finită
Pentru o grindă de lungime infinită însă, ele au valori diferite de zero.

Din această cauză este necesar ca la fiecare capăt al grinzii finite să se
aplice for ţe sau momente concentrate fictive care să realizeze la
capătul grinzii condiţiile reale. Şi în calculul unei astfel de grinzi se
consider ă mai întâi acţiunea for ţelor şi apoi a momentelor concentrate,
iar în final se aplică principiul suprapunerii for ţelor.
În general se amplasează câte două for ţe (cuple) fictive de fiecare
parte a grinzii deoarece se pot scrie câte două condiţii statice pentru
fiecare capăt astfel:
- capăt liber: T = 0; M = 0
- capăt rezemat sau articulat: y = 0; M = 0
- cap t încastrat: y = 0; θ = 0.
ă
Amplasarea încărcărilor fictive se face arbitrar. Convenabil, se am-
plasează la abscisele transformate α.x = ξ = π/4; π/2; π; 3π/4 de
capetele A şi B al grinzii, deoarece pentru aceste valori func ţiile ϕi (ξ)
181
devin pe rând nule.

Astfel, pentru cazul grinzii încărcate cu for ţe concentrate (fig.II.122b)
for ţele fictive Vi se pot amplasa la distanţele ξ = π/4 şi respectiv ξ = π/2,
deoarece deoarece ϕ3 (π/4) = ϕ4 (π/2) = 0. Pentru cazul grinzii încărcate
cu momente concentrate (fig.II.122c), cuplele fictive M i se pot amplasa
la distanţele π/2 şi 3π/4, deoarece ϕ4 (π/2) = ϕ1 (3π/4) = 0.
După impunerea condiţiilor de capăt şi determinarea for ţelor fictive,
calculele se fac aplicând relaţiile de la grinda de lungime infinit ă pentru
segmentul AB, luând în considerare toate înc ărcările, inclusiv cele
fictive. În general, încărcările aflate la o distanţă mai mare decât 2πle
faţă de secţiunea de calcul se pot neglija.
Grinda finită poate fi considerată ca fiind: (L = lung. grinzii)
- lungă dacă α.L > 6
- de lungime medie când 0,6 < α.L < 6
- scurtă, când α.L < 0,6 (în acest caz rezolvarea se face conside-
rând grinda absolut rigidă cu I = ∞).
II.5.9.3.2.3. Grinda de lungime semiinfinită
O grindă se consider ă de lungime semiinfinită, dacă la un capăt α.x A>7

şi la celălalt α.xB < 7 (fig.II.123).
Fig.II.123. Grinda de lungime semiinfinită
În dreptul capătului în care grinda este finită (în cazul nostru, B) se

amplasează încărcările fictive V1, V2, M 1 şi M 2 care se determină în mod
identic cu cel al grinzii finite.
182
II.5.9.3.2.4. Reţele de grinzi de fundaţie rezemate pe mediu

Winklerian
Reţele de grinzi de fundaţie se folosesc la structurile de rezistenţă în

cadre cu mai multe nivele amplasate pe p ământuri compresibile.
Dezvoltarea şi legarea tălpilor pe ambele direcţii asigur ă nu numai o
suprafaţă de rezemare sporită, deci o presiuine pe talp ă mai redusă, ci
şi o mai puternică rigidizare a construcţiei la nivelul infrastructurii
necesar ă pentru a atenua efectul defavorabil al tasărilor neuniforme.
Din punct de vedere static, re ţeaua de grinzi este acţionată în noduri,
de solicitările de la baza stâlpilor, care mobilizează reacţiunea terenului
dirijată de jos în sus şi distribuită după o lege neliniar ă în lungul grinzilor
reţelei. Sub acţiunea unei for ţe oarecare Pij amplasate în nodul (i,j)
grinzile de pe direcţia x şi respectiv y (fig.II.124) se vor deforma
simultan, respectând condiţiile de continuitate:
- săgeata grinzii pe direcţia x va fi egală cu săgeata grinzii pe direcţia
y, sau
f ij x = f ij y (II.171)
- rotirea din încovoiere a grinzii pe direc ţia x(y) va fi egală cu rotirea
din torsiune a grinzii pe direcţia y(x) sau
M înc tors tors înc

ij x = Mij y ; Mij x = Mij y (II.172)
În general efectul momentelor din nodurile reţelei se neglijează.
Dacă la relaţia (II.171) adăugăm condiţia de continuitate a încărcă-
rilor exterioare P ij = P ij x + P ij y se pot scrie în fiecare nod câte un
sistem de două ecuaţii cu două necunoscute din care rezultă valorile
Pij x şi Pij y .
⎧⎪f ij x = f ij y
⎨ (II.173)
⎪⎩Pij = Pij x + Pij y
Pentru calculul unui astfel de sistem de fundare se fac se fac urmă-

toarele ipoteze:
- terenul este elastic omogen şi caracterizat printr-un coeficient de ri-
giditate k; după direcţiile x şi y au respectiv secţiuni constante;
- grinzile
- în orice nod al reţelei sunt valabile relaţiile (II.173).
183
Pentru rezolvare se folosesc formulele de calcul determinate ante-

rior pentru grinzi de fundaţie pe un mediu Winklerian
Pij − ξ P
y ij = e (cos ξ + sin ξ ) = ij ϕ1(ξ )
2Bkle 2Bkle
Punctele de încrucişare ale reţelei se împart în trei categorii:

a) puncte de câmp
b) puncte marginale
c) puncte de colţ.
La primele se poate face ipoteza că ar apar ţine unei grinzi de lungi-
me infinită, la celelalte marginale şi de colţ, distanţa de la punctul de
aplicaţie al for ţei la capătul grinzii fiind mai mică, se va aplica metoda
for ţelor fictive.
184
Fig.II.124. Schema de calcul pentru reţele de grinzi
a) Puncte situate în câmp

Deformaţiile după cele două direcţii vor fi:
Pij x
f ij x = yij x = ϕ (0)
2B xlke x 1

f ij y = yij y = P k ϕ1(0)
ij y
2B yle y
185
Conform relaţiilor (II.173) avem:
Pij x Pij y Pij x + Pij y Pij

f ij x = f ij y ϕ1(0 ) = ϕ1(0 ) = =
2B xle x k 2B yle y k B xle x + B yle y B xle x + B yle y
de unde rezultă că:
B x le x μ
Pij x = Pij = Pij (II.174)
B x le x + B y l e y 1+ μ
unde
B xle x 4EIx 4EIy
μ= , le x = şi le y =
B yle y B x .k B y .k
La fel
1
Pijy = Pij 1 + μ (II.175)
La determinarea relaţiilor (II.174) şi (II.175) s-a considerat că for ţele

vecine Pi-1,,j , Pi,,j-1 şi Pi,,j+1 nu influenţează practic mărimea săgeţii.
Deoarece ϕ1(0) = 1 şi ϕ1(2,1) = 0,0439, deci mai puţin de 5 % din
valoarea maximă, rezultă că aproximaţia f ăcută este valabilă pentru
l
ξ = x (y ) = 2,1 sau lx(y) = 2,1 le.
le
De asemenea valoarea la aproximativ – 0,05 se obţine pentru o
distanţă relativă ξ = lx (y ) = 3,14 (ϕ1(π) = – 0,0432). Pentru distanţe
le
relative mai mari, funcţia ϕ1(ξ) scade, ajungând la valoarea – 1,11 %
pentru ξ = 4,6.
b) Puncte marginale
Având în vedere faptul că distanţa de la capătul grinzii (axul x de
exemplu) la for ţa din nodul marginal este mai mic ă decât 2,1 le , se va
aplica în acest caz metoda for ţelor fictive.
Dacă notăm aceste for ţe fictive cu V1 şi V2 şi luăm în considerare
for ţa imediat vecină de la marginea grinzii se pot scrie condiţiile de colţ:
186
⎧ ⎛ π ⎞ ⎛ π ⎞ ⎛ l ⎞

⎪T = V1ϕ4 ⎜ ⎟ + V2ϕ4 ⎜ ⎟ − Pi −1, j x ϕ4 ⎜⎜ 1x ⎟⎟ = 0
⎪ ⎝ 2 ⎠ ⎝ 4 ⎠ ⎝ le x ⎠
⎨ (II.176)
⎪ π
⎛ ⎞ π
⎛ ⎞ ⎛ l ⎞
⎪M = V1ϕ3 ⎜⎝ 2 ⎠⎟ + V2ϕ3 ⎜⎝ 4 ⎠⎟ + Pi −1, j x ϕ3 ⎜⎜ l ⎟⎟ = 0
1x
⎩ ⎝ e x ⎠
Deci:
⎛ l ⎞ ⎛ l ⎞
ϕ4 ⎜⎜ 1x ⎟⎟ ϕ3 ⎜⎜ 1x ⎟⎟
V2 = P i −1, j x ⎝ lex ⎠ şi V1 = − Pi −1, j x ⎝ lex ⎠
π ⎞ π ⎞
ϕ4 ⎛
⎜ ⎟ ϕ3 ⎛
⎜ ⎟
⎝ 4 ⎠ ⎝ 2 ⎠
Pe direcţia x se consider ă grinda de lungime finită iar pe direcţia y de

lungime infinit . Deci:
⎡ ⎛ l ă ⎞ ⎛ l ⎞ ⎤
⎢ ϕ3 ⎜⎜ 1x ⎟⎟ ϕ4 ⎜⎜ 1x ⎟⎟ ⎥
l ⎛ π l ⎞ l ⎛ π l ⎞ 1
y ix = ⎢− Pi−1, jx ⎝ ex ⎠ ⋅ ϕ1⎜⎜ + 1x ⎟⎟ + Pi−1 , jx ⎝ ex ⎠ ⋅ ϕ1⎜⎜ + 1x ⎟⎟ + Pi−1, jx ϕ1 (0 )⎥ ⋅
⎢ π ⎞ π ⎞ ⎥
⎢ ϕ3 ⎛ ⎜ ⎟ ⎝ 2 lex ⎠ ϕ4 ⎛
⎜ ⎟ ⎝ 4 lex ⎠ ⎥
2B xlex k
⎣⎢ ⎝ 2 ⎠ ⎝ 4 ⎠ ⎦⎥
1
y i −1, j y = P i −1 , j y ⋅ ϕ1(0 ) ⋅
2B yle y k
Prin egalarea săgeţilor se poate scrie:
⎡ ϕ ⎛ ⎜ l1x ⎞⎟ ϕ4 ⎛
⎜⎜ l1x ⎞⎟⎟ ⎤⎥
Pi −1, j x ⎢⎢ 3 ⎜⎝ lex ⎠⎟ ⎛ π l ⎞ l ⎛ π l ⎞
− ⋅ ϕ1⎜⎜ + 1x ⎟⎟ + ⎝ ex ⎠ ⋅ ϕ1⎜⎜ + 1x ⎟⎟ + ϕ1(0 )⎥ =
⎢ ⎛ π ⎞ π ⎞ ⎥
2B xle x k
⎢ ϕ3 ⎜ 2 ⎟ ⎝
2 le x ⎠
ϕ4 ⎛
⎜ ⎟ ⎝
4 le x ⎠
⎥
⎣⎢ ⎝ ⎠ ⎝ 4 ⎠ ⎦⎥
Pi −1, j y
= ⋅ ϕ (0 )
2B yle y k 1
Dacă notăm paranteza pătrată cu νx se obţine:
i −1, j x i −1, j y
B xle x = P
P = Pi −1, j
B yle y B xle x
+ B yle y
νx νx
187
de unde
B xle x μ
Pi −1, j x = Pi −1, j ⋅ = Pi−1, j ⋅
B xle x + ν xB yle y μ + νx
(II.177)
ν xByle y ν
Pi −1, j y = Pi −1, j ⋅ = Pi−1, j ⋅ x
B l +ν B l μ+ν
x ex x y ey x
În mod asemănător se procedează şi în cazul în care grinda se

desf ăşoar ă pe direcţia y. Rezultă în acest caz, pentru un nod (i, j-1):
νμ
Pi, j−1,x = Pi, j−1 ⋅ y
1+ ν yμ
(II.178)
1
Pi, j−1,y = Pi, j−1 ⋅
1+ ν yμ
c) Puncte de colţ
În acest caz se aplică metoda for ţelor fictive atât după direcţia x cât
şi după direcţia y:
Pmn x P ⎛ l ⎞ ⎛ l ⎞

ν x = mn y ν y cu ν x = f ⎜⎜ 1x ⎟⎟ şi ν y = f ⎜ 1x ⎟
B xle x B yle y ⎝ le x ⎠ ⎜ le y ⎟
⎝ ⎠
sau
Pmn x Pmn y Pmn
B x le x = B y le y = B x le x + B y le y
νx νy νx νy
de unde:
188
B xl e x
νx μν y
Pmn x = Pmn = ⋅P
B xle x B yle y ν x + μν y mn
+
νx νy
(II.179)
Bl
x ey
νy νx
Pmn y = Pmn = ⋅P
B xle x B yle y ν x + μν y mn
+
νx νy
Toate relaţiile determinate până acum au avut la bază neglijarea

for ţelor din nodurile vecine. Această ipoteză este valabilă atunci când
săgeata din nodul (ij) nu este influenţată de eforturile din (i-1,j), (i+1,j),
(i, j-1), (i, j+1). Acest lucru este valabil (cu o eroare de maxim 5 %) dac ă
distanţele dintre for ţe (x) îndeplinesc condiţia:
4EI
x ≥ 2 ,1le = 2,14 (II.180)
Bk
În cazul în care nu este satisf ăcută această condiţie trebuie luată în

consideraţie şi influenţa eforturilor din nodurile vecine, după ce în
prealabil s-a f ăcut un calcul conform celor descrise anterior (treapta I).
Această continuare a calculului poart ă denumirea de “treapta a II-a”.
Spre exemplu pentru nodul central (i,j) se va scrie ţinând cont de
relaţia (II.173):
Pi, j x P ⎛ l ⎞ P ⎛ l ⎞
ϕ1(0 ) + i −1, j x ϕ1⎜⎜ x ⎟⎟ + i +1, j x ϕ1⎜⎜ x ⎟⎟ =
2B xle x k 2B xle x k ⎝ le x ⎠ 2B xle x k ⎝ le x ⎠
(II.181)
Pi, j y Pi, j −1y ⎛ l ⎞ Pi, j +1y ⎛ l ⎞
= ϕ1(0 ) + ϕ1⎜ y ⎟ + ϕ1⎜ y ⎟
2B yle y k 2B yle y k ⎜⎝ le y ⎠⎟ 2B yle y k ⎜⎝ le y ⎠⎟
În felul acesta se pot scrie ecuaţii identice în fiecare nod, corectându-
se valorile calculate în prima etapă.
II.5.9.3.2.5 Metoda diferenţelor finite
Această metodă se bazează pe ipoteza lui Winkler, conform căreia,

189
între reacţiunea terenului şi deformaţia grinzii în orice secţiune există o

dependenţă liniar ă. Se pleacă de la ecuaţia diferenţială de ordinul II
⎛ d2 y ⎞ ⎛ 4 ⎞
⎜⎜ 2 = − M ⎟⎟ sau IV ⎜⎜ d y4 + kB y = 0 ⎟⎟ a fibrei medii deformate a grinzii
⎝ dx EI ⎠ ⎝ dx EI ⎠
şi se transpune într-o ecua ţie liniar ă, exprimând derivatele funcţiei y în
diferen ţe finite centrale. În felul acest are loc a şa numita “discretizare” a
problemei, în locul unui mediu sau a unei funcţii continue, obţinând un
mediu sau o funcţie discretă, în care sunt date valori numai în anumite
puncte.
Funcţia y = f(x) este definită numai în punctele x i (i = 1...5) în a şa fel
încât yi = f(xi).
Fig.II.125. Discretizarea funcţiei y(x)
d(y ) dy
Prima derivată a acestei funcţii va fi: = , sau transcris în
dx dx
Δy
diferenţe finite .
Δx
Dacă luăm intervalele xi – xi-1 egale înte ele şi le notăm cu Δx = h,
pentru primul domeniu vom avea:
⎛ Δy ⎞ = y 2 − y1 = y 2 − y1 (II.182)
⎜ ⎟
⎝ Δx ⎠1− 2 x 2 − x1 h
Derivata a II-a va avea următoarea formă:
190
y 3 − y1 y 2 − y1
d ⎛ dy ⎞ Δ ⎛ Δy ⎞ −
⎜ ⎟= ⎜ ⎟ = h h = y 3 − 2y 2 + y1 (II.183)
dx ⎝ dx ⎠ Δx ⎝ Δx ⎠1− 2 − 3 Δx h2
Δ ⎛ Δy ⎞ y − 2y + y
⎜ ⎟ = i +1 2 i i −1 (II.184)
Δx ⎝ Δx ⎠i −1,i +1 h
În mod analog se pot scrie şi derivatele de ordin superior ordinului II.
Fie grinda din fig.II.126 a la care axa deformată este dată de funcţia
y = f(x) (fig.II.126 b).
Împăr ţim grinda în n panouri egale de mărime a. Presupunând că se
cunoaşte funcţia y = f(x), putem aproxima curba s ăgeţilor grinzii cu o
variaţie în trepte (fig.II.126 c) sau sub forma unei parabole (fig.II.126b).
Dacă admitem variaţia în trepte, atunci pentru fiecare panou de
mărime a presiunea va fi p i = ki.yi iar rezultanta aplicată în centrul
acestuia, x = p .aB = k .y .aB, unde B este l imea grinzii. Aceste for e
concentratei vori înlocui contactul
i i grindă-terenăţreal (fig.II.126 d). ţ
Fig.II.126. Schema de calcul pentru metoda diferen elor finite

ţ
Folosirea ecuaţiei diferenţiale de ordinul II

191
Pentru un panou oarecare i, dacă exprimăm ecuaţia diferenţială de

⎛ d2 y M ⎞
ordinul II ⎜⎜ 2 = − ⎟⎟ în diferenţe finite centrale, se obţine:
⎝ dx EI ⎠
⎛
⎜⎜ d y2 ⎞⎟⎟ = −⎛
2
⎜ M ⎞⎟ = y i −1 − 2y2 i + yi +1 = − Mi
dx
⎝ ⎠i ⎝ EI ⎠i a EIi
sau:
a2 a
y i −1 − 2yi + y i +1 = − ⋅ Mi = − (∑ M Xi − ∑ MPi ) (II.185)
EIi EIi
Relaţia (II.185) poate fi scrisă pentru fiecare nod, cu excep ţia
primului şi ultimului panou, obţinându-se astfel (n – 2) ecuaţii. Sistemul
de n ecuaţii cu n necunoscute (Xi) se completează cu cele două condiţii
m n
de echilibru static: proiecţia for ţelor pe verticală ∑ P j = ∑ Xi şi ecuaţia
j =1 i =1
de moment în raport cu unul din capetele grinzii (MB = 0), La scrierea
momentului Mi din ecuaţia (II.185) se iau în considerare atât încărcările
exterioare P j cât şi for ţele concentrate Xi aflate la stânga secţiunii
panoului considerat.
Se rezolvă sistemul static determinat, obţinându-se valorile Xi pentru
fiecare nod în parte. Presiunile pi şi săgeţile yi se obţin cu relaţiile:
Xi Xi
pi = şi y i = (II.186)
aB k i.aB
Variaţia momentului încovoietor în lungul grinzii se stabileşte cu

relaţia:
EI
Mi = − 2i (yi − 1 − 2y i + yi +1 ) (II.187)
a
iar for ţele tăietoare cu expresia:
EIi
Ti = − (y − 2y + 2y i+1 − yi+ 2 ) (II.188)
2a3 i − 2 i −1
În cazul analizat, curba deformaţiei s-a aproximat cu o linie în trepte,

pentru determinarea reacţiunior. Această curbă poate fi aproximată şi
sub forma unor trepte sau parabole. În fig. II.127 sunt date aceste
192
metode de aproximare pentru o grind ă cu trei panouri şi valorile

reacţiunilor X1 şi X2 pentru centrele respective.
În relaţiile (II.189) ... (II.191), valorile X 1 se folosesc pentru punctele
marginale, iar X2 pentru cele intermediare.
(II.189)
(II.190)
(II.191)
Fig.II.127. Schema de calcul pentru o grind ă cu trei panouri
193
Folosirea ecuaţiei diferenţiale de ordinul IV
În afara ecuaţiei de ordinul II se mai folose şte în cadrul metodei

diferenţiale finite şi ecuaţia de ordinul IV, care este de forma:
⎛ d4 y kB ⎞
⎜⎝ dx + EI y = 0 ⎠⎟
4
şi prin discretizare se obţine:
yi − 2 − 4 y i −1 + 6 yi − 4 y i +1 + yi + 2 k iB
+ ⋅ y = 0 (II.192)
a4 EIi i
sau
yi-2 – 4yi-1 + (6 + γi) yi – 4yi+1 + yi+2 = 0 (II.193)
naturii γ este un
undeterenului, coeficient
a rigidit adimensional
ăţii funda eviden ţţiaz
care suprafe
ţiei şi a formei ei ăde
influen ţa
contact
asupra comportării sistemului grindă-teren (coeficient de rigiditate al
k .Ba 4
întregului ansamblu, γ i = i ).
EIi
Pentru a folosi ecuaţia diferenţială de ordinul IV, este necesar ca la
împăr ţirea grinzii în panouri să se considere încă patru panouri fictive
(câte două de fiecare margine a grinzii) ca în fig.II.128.
Fig.II.128.
În felul acest aecuaţia (II.193) poate fi scrisă în centrul fiecărui panou
de la zero la n, obţinându-se astfel (n +1) ecuaţii cu (n + 5) ne-
cunoscute. Necunoscutele suplimentare sunt respectiv deformatele în
punctele c, d, e şi f. Cele patreu ecuaţii care vor completa sistemul se
obţin din
Astfel, condi
pentru o ţgrind
iile de capăă la
ă liber t exprimate tot ţîn
capete, ecua iilediferenţe finitevor
suplimentare centrale.
fi:
194
M0 y d − 2y 0 + y1 T0 y c − 2 y d + 2 y1 − y
− = = 0 − = = 0
EI0 a2 EI 0 a2
M y − 2y + y T y − 2yn −1 + 2y e − y f
− n = n −1 2 n e = 0 − n = n − 2 = 0
EIn a EIn 2a3
de unde:
⎧ y c = 4 y 0 − 4 y1 + y 2
⎪y = 2y − y
⎪ d 0 1
⎨
⎪ y e = 2 y n − y n −1
⎪⎩y f = 4 y n − 4 y n −1 + y n − 2
Prin rezolvarea sistemului se obţin deformatele yi, care înmulţite cu
coeficient de potenţial dau ordonatele presiunilor pi. Ecuaţia (II.193) are
termenul liber egal cu zero numai pentru panourile neîncărcate. Dacă
panoul este încărcat cu o for ţă uniform distribuită qi, ecuaţia (II.193) va
deveni:
yi-2 – 4yi-1 + (6 + γi) yi – 4yi+1 + yi+2 = qi .a
4
(II.194)
EIi
iar dacă în centrul panoului există o for ţă concentrată Pi, se va scrie:
Pi .a3
yi-2 – 4yi-1 + (6 + γi) yi – 4yi+1 + yi+2 = (II.195)
EIi
Orice alt sistem de încărcare poate fi transformat într-unul echivalent,
compus din sarcini concentrate în centrul panourilor ca în fig. II129
(pentru for ţe concentrate – fig.II.129 a sau momente concen-trate –
fig.II.129 b).
Fig.
Marele
II.129. Transformarea sistemelor reale în sisteme echivalente
avantaj al acestei metode constă în faptul că permite luarea
în considerare a variaţiei coeficientului de pat al terenului şi al
195
momentului de iner ţie al grinzii în lungul elementului de fundaţie.

Metoda este cu atât mai exactă cu cât lungimea panoului este mai
mică. Se recomandă ca a = 1,0 ... 2,0 m. Metoda poate fi folosit ă foarte
uşor, utilizând programe de calcul special întocmite.
II.5.9.3.3. Metode bazate pe ipoteza semispaţiului elastic

omogen izotrop şi liniar deformabil
Aceste metode se bazează pe ipoteza din teoria elasticit ăţii prin care
terenul de fundare se consider ă a fi un mediu elastic, omogen, izotrop
şi liniar deformabil. Principiile de bază ale acestei ipoteze au fost
descris eîn capitolul anterior.
II.5.9.3.3.1. Metoda Jemocikin

În dezvoltarea metodei Jemocikin s-a bazat pe ipoteza spaţiului
semiinfinit elastic (Boussinesque), considerând terenul de funda ţie
continuu, omogen, izotrop şi liniar deformabil.
Particularitatea acestei metode constă în faptul că foloseşte pentru
calculul grinzilor de fundaţie procedeele cunoscute din mecanica
construcţiilor pentru sistemele static nedeterminate.
Ipotezele pe care se bazează metoda sunt:
- diagrama reală a presiunilor reactive se înlocuieşte cu o linie frânt ă
- distribuţia presiunii reactive pe lăţimea grinzii se consider ă uniformă
- între grindă şi terenul de fundare se presupune c ă se intercalează
penduli rigizi care preiau sarcina transmis ă de grindă şi o repartizează
uniform la teren
-datorită conlucr ării grindă-teren, se consider ă ca deformaţiile celor
ă elemente
douGrinda sunt
de lăţimeegale
B şi în secţiunea
lungime împarteă.într-un num ăr de n
considerat
2l se
2l
panouri egale de m ărime c = (fig.II.130 a).
n
196
Fig.II.130. Scheme de calcul pentru metoda Jemocikin

Pentru a reduce eroarea care se face neglijând neuniformitatea pre-
siunilor în sens transversal, Jemocikin recomandă ca alegerea panou-
rilor să se facă în aşa fel încât B/2 ≤ c ≤ 2B.
Pe baza ipotezelor enunţate mai sus, diagrama reală a distribuţiei de
presiuni reactive se poate reduce la o formă mai simplă (fig.II.130b).
Aproximaţia introdusă prin considerarea variaţiei în trepte a presiunii
reactive poate fi realizată f ăr ă erori prea mari, prin m ărirea până la o
valoare convenabilă a numărului de penduli rigizi intercala ţi înter grindă
şi terenul de fundaţie.
În locul diagramelor par ţiale de preiuni reactive (constante pe fiecare
panou în parte) se introduc în calcul rezultantele lor Xi conform fig.II.130
c. Suportul vectorului fiecărei rezultante în parte se consider ă a fi un
pendul rigid ce acţionează ca o for ţă concentrată asupra semispaţiului
omogen, izotrop şi liniar deformabil (fig.II.130 d).
Făcând o secţiune la mijlocul înălţimii acestor penduli (fig.II.130 d)
sistemul se descompune în următoarele două subsisteme:
- primul subsistem reprezintă o grindă solicitată de sus în jos de

for ţele şi momentele datorate suprastructurii construcţiei, şi de jos în
sus de for ţele reactive concentrate Xi aplicate în dreptul pendulilor;
- al doilea subsistem reprezintă terenul de fundare acţionat de for ţe-
le concentrate Xi egale cu reacţiunile din penduli.
Conlucrarea acestor două subsisteme este asigurată dacă deforma-
197
ţiile în secţiunile date sunt egale cu tasările terenului de fundare.

În felul acesta problema determinării distribuţiei de presiuni reactive
se rezumă la calcularea necunoscutelor din bare (penduli) prin meto-
dele mecanicii construcţiilor.
Prima problemă ce trebuie precizată o reprezintă sistemul de bază
adoptat pentru calculul reacţiunillor Xi.
În general se foloseşte grinda încastrată la un capăt şi liber ă la
celălalt (fig.II.131). În felul acesta numărul necunoscutelor creşte cu
două, prin introducerea rotirii θ0 şi deplasării verticale y0, în secţiunea
de încastrare (pentru a se respecta condiţiile reale de lucru).
Fig.II.131. Sistemul de bază pentru calculul reacţiunilor în metoda Jemocikin
Condiţiile de anulare a deplas ărilor totale în punctele se aplicaţie ale

for ţelor X1 ... Xn conduc la sistemul:
⎧ X1δ11 + X2δ12 + ... + Xnδ1n + Δ1p + y 0 + a1θ = 0

⎪
⎪⎨ X1δ21 + X2δ22 + ... + Xnδ2n + Δ 2p + y 0 + a2θ = 0 (II.196)
⎪.......... ..
⎪ X1δn1 + X2δn2 + ... + Xnδnn + Δnp + y 0 + anθ = 0
⎩
unde:
δki – deplasarea reazemului din secţiunea k, în urma acţiunii unui
efort unitar (Xi = 1) în sec ţiunea i;
Δkp – deplasarea reazemului din sec ţiunea k în urma acţiunii for ţelor
exterioare P;
ak – distanţa de la secţiunea de calcul k până la încastrarea
convenţională;
y0 şi θ0 – deplasarea verticală şi respectiv rotirea introduse în
încastrarea convenţională.
În felul acesta se ob ţine un sistem de n ecuaţii cu n+2 necunoscute.
198
Celelalte două ecuaţii care mai lipsesc pentru ca sistemul s ă devină

pătratic sunt ecuaţiile de echilibru static:
⎧⎪X1 + X2 + ... + Xn = ∑ P
⎨ (II.197)
⎪⎩X1a1 + X2a2 + ... + Xnan = ∑ M
Pentru rezolvarea sistemului avem nevoie de determinarea coefi-

cienţilor necunoscutelor. Deplasarea totală δki se compune din tasarea
terenului de fundare (Ski) şi din încovoie-rea grinzii (Wki).
Pentru calculul deformaţiei terenului de fundare se foloseşte expresia
propusă de Boussinesq în 1885 pentru un mediu omo-gen, izotrop şi
liniar deformabil acţionat de sarcina concentrată (fig.II.132).
Fig.II.132. Semispaţiu încărcat cu o for ţă concentrată
⎡ 2 ⎤
S = 4πPG0 ⎢⎣ R
z 3 + 2(1 − ν ) R
1 ⎥⎦
Deoarece tasarea se calculează la nivelul tălpii fundaţiei, rezultă z = 0 şi
P 1 E0
deci: S = 2(1 − ν 0 ) şi deoarece G = rezultă:
4πG0 r 2(1 + ν 0 )
1 + ν 02 P
S= ⋅ (II.198)
πE0 r
E0, G0 şi γ0 se refer ă la terenul de fundare.
Considerând două panouri “i” şi “k” cu dimensiuini în plan b x c
(fig.II.135) putem să determinăm relaţia tasării în secţiunea k atunci
când în i acţionează un efort unitar.
Deoarece s-a considerat că sarci-na ce acţionează pe suprafaţa pa-
noului “i” este egală cu unitatea, rezultă că:
199
1
1 = p.b.c ⇒ p =
b.c
Tasarea în punctul k în urma ac-ţiunii sarcinii unitare pe suprafaţa
dξdη este:
Fig.II.133. Schema de calcul pentru determinarea tasării
dξ.dη
p.dξ.dη = (II.199)
b.c
Din relaţia (II.198) se obţine:
1 − ν 02 dξ.dη 1 − ν02 x + c2 b2 dη
Ski = ∫∫ A
πE0 .b.c ∫x − c2 ∫− b2 r
⋅ = dξ =
πE0 b.c
2(1 − ν02 ) x + c2 b2 dη (II.200)
πE0 .b.c ∫x − c2 ∫0 ξ2 + η2
= dξ
Dar
b b
dη dη η
∫ 0
2
2
ξ +η2
= ∫02
⎛ η ⎞
2
şi pentru
ξ
= u (dη = ξ du) rezultă:
ξ 1 + ⎜⎜ ⎟⎟
ξ
⎝ ⎠
200
b
ξ.du b
b
∫0
2
ξ 1 + u2
= arcsh u 2 = arcsh
0
2ξ
(II.201)
Introducând această expresie în (II.200) obţinem:
Ski = 2(1 − ν 0 ) ∫ +c2arcsh b ⋅ dξ

2 x c
πE0 .b.c x − 2 2ξ
Rezolvarea se face prin integrare prin păr ţi şi rezultă:
⎧ x+
c
x+ ⎫
c
2(1 − ν 20 ) ⎪ b 2 2ξ 2 ⎪
Ski = ⎨ ξarcsh + arcsh ⎬ (II.202)
πE0 .b.c ⎪ 2ξ x − c b x−c ⎪
⎩ 2 2⎭
Se pot face urmă toarele

arcsh x =înlocuiri
ţ2
ln x + xinând
ă
+ 1 : cont c
⎧ ⎛ 2 ⎞
⎪arcsh b = ln⎜ b + ⎛ b ⎞
⎜⎜ 2ξ ⎜⎜ ⎟⎟ + 1 ⎟⎟
⎪ 2ξ ⎝ 2ξ ⎠ ⎟
⎪ ⎝ ⎠
⎨ (II.203)
⎪ 2ξ ⎛ 2ξ ⎛ 2 ξ ⎞ + 1 ⎞⎟
2
⎪arcsh = ln⎜⎜ + ⎜ ⎟ ⎟
⎪⎩ b b ⎝ b ⎠
⎝ ⎠
Expresia lui Ski devine:
⎧ x+
c
x+⎫ c
2(1 − ν 0 ) ⎪ ⎛ ⎞ ⎛ ⎞
2 2
2 ⎪ 2 2 ⎪⎪
⎜b ⎛ b ⎞ 2ξ 2 ξ ⎞
Ski = ⎨ ξ ln⎜ + ⎜⎜ ⎟⎟ + 1⎟⎟ + ln⎜⎜ + ⎛ ⎜ ⎟ + 1 ⎟⎟ ⎬
πE0 .b.c ⎪ ⎜ 2ξ ⎝ 2ξ ⎠ ⎟ b ⎝ b ⎠ ⎠ c ⎪
⎪⎩ ⎝ ⎠ x − c ⎝ x− ⎪
2 2⎭
Făcând calculele din paranteză şi reducând termenii asemenea se

obţine:
201
⎧
1 − ν 02 c ⎪ ⎧⎪⎡⎢ 2x c ⎞ ⎤⎥ ⎡⎢ 2x c ⎞ ⎤⎥ ⎫⎪
2 2
Ski =
⎛ ⎛
⎨ln⎨ 1 + 1 + ⎜ + ⎟ 1 + 1 + ⎜ − ⎟ ⎬ +
πE0 .c b ⎪ ⎪⎢ ⎝ b b ⎠ ⎥⎦ ⎢⎣ ⎝ b b ⎠ ⎥⎦ ⎪
⎩ ⎩⎣ ⎭
⎛ 2x c ⎞
2 ⎫ (II.204)
1+ 1+ ⎜ + ⎟ ⎪
⎡ 2
⎤
+ 2cx ⋅ ln ⎝ b b ⎠2 − ln⎢⎛ ⎜ 2bx ⎞⎟ − 1⎥ ⎬⎪
⎛ 2x c ⎞ ⎢⎣⎝ ⎠ ⎥⎦ ⎪
1+ 1+ ⎜ − ⎟ ⎪
⎝ b b ⎠ ⎭
2x
Se observă că paranteza mare depinde numai de rapoartele şi
b
c
ce se pot tabela. Notând această paranteză înaltă (cu tot cu terme-
b
c
nul din faţă) cu Fki, mărimea tasării terenului de fundare devine (în
cazulb problemei spaţiale):
1 − ν2
Ski = 0 ⋅ Fki (II.205)
πE0 .c
Valorile Fki sunt date şi în tabelul II.24.

Pentru determinarea tasării terenului în cazul problemei plane se
pleacă de la expresia propusă de Flamant în 1892. Autorul a folosit
expresia deformaţiei liniare relative după raza vectoare (fig.II.134):
εr = ∂∂ur = E1 [σr − μσϕ ]

în care:
2P cos β
σr = − ⋅ şi σϕ = 0
π r
Rezultă:
1 ⎡ 2P cos β ⎤ ∂u
εr =
− ⋅ = ;
E ⎢⎣ π r ⎥⎦ ∂r
2P cos β 2P
u=− ⋅ dr = − cos β ln r + C
În dreptul for ţei P, β = 0 ş∫i cos β = 1. Dacă presupunem că în toate
πE 0 r πE 0
punctele din semiplan nu au loc deplas ări laterale, atunci se poate

202
scrie:
2P
u0 = − ln r + C (II.206)
πE0
Fig.II.134.
Pentru determinarea constantei de integrare C se consider ă că un

anumit punct de pe axa v aflat la distan ţa d faţă de for ţa P nu are
deplasări verticale. În acest caz rezultă pentru r = d, u = 0 şi deci
2P
C= ln d (II.207)
πE0
Expresia lui Flamant devine:
2P 2P 2P d
u0 = − ln r + ln d = ln (II.208)
πE0 πE0 πE0 r
Această relaţie este valabilă în cazul stării plane de eforturi.

În starea spaţială de eforturi expresia lui Flamant devine:
2P d
u0 = (1 − μ20 ) ln (II.209)
πE0 r
unde (fig.II.135):
μ0, E0 se refer ă la terenul de fundare;
P – sarcina exterioar ă ce acţionează asupra fundaţiei;
r – distanţa de la punctul de aplicare al for ţei la secţiunea în care se
calculează tasarea;
d – distanţa de la secţiunea în care se calculeaz ă tasarea la punctul
din aceeaşi suprafaţă faţă de care se determină tasarea
respectivă.
203
Fig.II.135.
Deoarece starea de eforturi se consider ă a fi spaţială, relaţia folosită

pentru determinarea tasării este relaţia (II.209):
2P d
Ski = (1 − μ02 ) ln
πE0 r
Pentru r = 0 ⇒ Ski → ∞.
Din această cauză, se consider ă sarcina medie distribuită pe o
⎛ 1 ⎞
distanţă c, ⎜ p = ⎟ egală cu mărimea panoului considerat. În felul
⎝ c ⎠
1
acesta rezultanta P = c ⋅ = 1. Expresia (II.209) devine:
c
c
2
(1 − μ20 ) ln d .dr
x +
Ski = ∫
c
2 (II.210)
πE0c x−
2 r
⎛ x c d
Exprimăm lungimile în coordonate relative ⎜ x′ = ; c′ = = 1; d′ = ;
⎝ c c c
r dr ⎞
r′ = şi dr ′ = ⎟ notând valorile x’, c’, d’ şi r’ tot cu x, c, d şi r:
c c ⎠
204
2(1 − μ02 ) cx + 21 ⎛ d 1 ⎞ 2(1 − μ02 ) cx + 12 ⎛ d

Ski = ∫x 1 ln⎜ ⋅ ⎟ dr = ∫x 1 ⎜ ln − ln r ⎞⎟ dr =
πE0 c − 2 ⎝ r c ⎠ πE0 c − 2 ⎝ c ⎠

1 ⎛ 2 x ⎞
⎜ +1⎟
(II.211)
2(1 − μ02 ) d 2 ⎝ c ⎠
r ln − r ln r + r
πE0 c 1 ⎛ 2 x ⎞
⎜ −1⎟
2 ⎝ c ⎠
Dacă facem calculele şi reducem termenii asemenea, se ob ţine:

⎧ ⎛ 2x + 1 ⎞ ⎫
2 ⎪ ⎜ ⎟ ⎪⎪
1 − μ 0 ⎪ 2x ⎝ c ⎠ ⎡ 2x ⎞⎛ 2x ⎞⎤ d
Ski = ⎨− ln 2x − ln⎢⎛ ⎜ + 1⎟⎜ − 1⎟⎥ + 2 ln + 2 ln 2 + 2⎬
πE0 ⎪ c ⎛ − 1 ⎞ ⎣⎝ c ⎠⎝ c ⎠⎦ c ⎪
⎜ ⎟
⎪⎩ ⎝ c ⎠ ⎪⎭
Notăm:
⎧ ⎛ 2x ⎞
⎪ 2x ⎜ c + 1⎟ ⎡⎛ 2x ⎞⎛ 2x ⎞⎤
⎪ ⎝ ⎠
⎪⎨− c ln ⎛
⎜ 2x − 1 ⎞⎟ − ln⎢⎣⎜⎝ c + 1 ⎠⎟⎜⎝ c − 1 ⎠⎟⎥⎦ = F
ki
(II.212)
⎪ ⎝ c ⎠
⎪ d
⎪2 ln + 2 ln 2 + 2 = C
⎩ c
Valorile acestor coeficienţi sunt date în tabelul II.25.
În acest caz, tasarea terenului de fundare pentru starea plană de
deformaţie va fi:
1− μ2
Ski = 0 [Fki + C] (II.213)
πE0
Pentru starea plană de eforturi tasarea devine:
1
[F + C]
Ski = (II.214)
πE0 ki
Determinarea deformaţiei grinzii wki se obţine cu ajutorul metodei
Veresciaghin folosind relaţia:
MM
w ki = ∫ i k dx (II.215)
Ei
Pentru ak < ai:
ak – distanţa de la încastrarea conven ţională a grinzii până la sec-
ţiunea de calcul a săgeţii k;
ai - distanţa de la încastrarea convenţională a grinzii până la sec-
205
ţiunea “i” de aplicare a for ţei unitare Xi = 1.

Conform relaţiei (II.215) se obţine:
1 1 a ⎞
w ki = ⋅ ak ak ⎛
⎜ ai − k ⎟ =
EI 2 ⎝ 3 ⎠
(II.216)
1 2
= a (3ak − ai )
k
6EI
Fig.II.136.
În lungimi relative, funcţie de mărimea c a unui panou de grindă,

relaţia (II.216) devine:
2
c 3 ⎛ ak ⎞ ⎛ ak ai ⎞
w ki = ⎜ ⎟ ⎜3 − ⎟ (II.217)
6EI ⎝ c ⎠ ⎝ c c ⎠
Dacă se notează:
2
a a a
k
⎝ 3 c − c ⎞
k i
ω = ⎛
ki ⎜⎝ c ⎞
⎠⎟ ⎜⎛ ⎠⎟ (II.218)
se obţine:
206
c3
w ki = ⋅ ωki
6EI
Pusă sub această formă, deformaţia grinzii wki se poate determina
a a
uşor folosind tabele pentru ωki funcţie de lungimile relative k şi i
c c
(tabelul II.26).
Tot prin metoda Veresciaghin se determină coeficienţii Δkp. În cazul
în care pe grindă acţionează o for ţă concentrată P, problema se rezol-
vă la fel pentru determinarea lui w ki.
Deci se obţine:
2
ΔkM =
c3 ⎛ a ⎞ ⎛ a a ⎞
w kjP j unde w kj = ⎜ k ⎟ ⎜⎜ 3 j − k ⎟⎟ (II.219)
6EI ⎝ c ⎠ ⎝ c c ⎠
unde a j – distanţa de la încastrarea convenţională la punctul de aplica-
ţie al for ţei P j.
În cazul în care pe grindă acţionează un moment concentrat M, se
obţine (fig.II.137):
1 ⎡a + a − a ⎤ a c 2 ⎛ ak ⎞⎛ 2a j ak ⎞
ΔkM = δkj .M j = ⎢ j j k ⋅ ak ⎥ = k (2a j − ak ) = ⎜ ⎟⎜⎜ − ⎟⎟
EI ⎣ 2 ⎦ 2EI 2EI ⎝ c ⎠⎝ c c ⎠
Fig.II.137.
Dacă notăm:
⎛ ak ⎞⎛ 2a a ⎞
⎜ ⎟⎜⎜ j − k ⎟⎟ = ωkj (II.220)
se obţine: ⎝ c ⎠⎝ c c ⎠
207
c2
⋅ ω ⋅M Δ kM =
(II.221)
2EI kj j
Cunoscând expresiile tuturor coeficienţilor din sistemul de ecuaţii, se
poate scrie:
a – pentru starea spaţială de deformaţii
n
∑ X (S + w ) + a ϕ + y + Δ = 0
i =1
i ki ki i 0 0 ip
⎛ ⎞ 2 3 3 2
∑ X ⎜⎜⎝ 1π−Eμc F + ω 6cEI ⎠⎟⎟ + a ϕ + y + 6cEI ω P + 6cEI ω
n
i
0
ki ki i 0 0 kj j kj M j = 0
i =1 0
1 − μ02
Pentru a simplifica aceste calcule, se împarte expresia prin şi
πE0c
se obţine:
n
⎛ πE0c 4 ⎞ πE c πE c πE0c 4
Xi ⎜ Fki + ωki⎟ + aiϕ0 0 + y 0 0 + ωkjP j +
∑ π⎝ ⎜E c 3 6EI(1 − μ ) ⎠⎟ 1− μ 1 − μ 6EI(1 − μ )
i =1 2
0 2
0 2
0 2
0
(II.222)
+ 0
ω M =0
6EI(1 − μ 02 ) kj j
Facem următoarele notaţii:
π E 0 c 4 π E 0 c π E 0 c
= α ; ϕ 0 = ϕ o ; y 0 = y 0 (II.223)
6 EI 1 − μ ( 2
0 ) 1 − μ 2
0 1 − μ 02
şi se obţine:
n
3α
∑ X (F + α ⋅ ω ki ) + ai ϕ 0 + y 0 + α ∑ ω kj P j + ∑ ω .M = 0
i ki
i =1 c kj j
(II.224)
208
Tabelul II.24
Coeficienţii Fki pentru problema spaţială
x a F ki

a x b 2 b b b b b
= = 1 = 2 = 3 = 4 = 5
a 3 a a a a a
0 ∞ 4,265 3,525 2,406 1,867 1,542 1,322
1 1 1,069 1,038 0,929 0,829 0,746 0,678
2 0,500 0,508 0,505 0,490 0,469 0,446 0,424
3 0,333 0,336 0,335 0,330 0,323 0,315 0,305
4 0,250 0,251 0,251 0,249 0,246 0,242 0,237
5 0,200 0,200 0,200 0,199 0,197 0,196 0,193
6 0,167 0,167 0,167 0,166 0,165 0,164 0,163
7 0,143 0,143 0,143 0,143 0,142 0,141 0,140
8 0,125 0,125 0,125 0,125 0,124 0,124 0,123
9 0,111 0,111 0,111 0,111 0,111 0,111 0,110
10 0,100 0,100 0,100 0,100 0,100 0,100 0,099
11 0,091 0,091
12 0,083 0,083
13 0,077 0,077
14 0,071 0,071
15 0,067 0,067
0,063
16 0,063
0,059
17 0,059 0,056
18 0,056 0,053
19 0,053 0,050
20 0,050
209
Tabelul II.25
Coeficienţii Fki şi C pentru problema plană
x F ki c x F ki c

a a
0 0 - 5,5 -6,79290 6,79577
0,5 - 2,00000 6,0 -6,96746 6,96980
1,0 -3,29583 3,38629 6,5 -7,12802 7,12988
1,5 -4,15658 4,19721 7,0 -7,27647 7,27812
2,0 -4,75136 4,77258 7,5 -7,41455 7,41609
2,5 -5,20536 5,21887 8,0 -7,54396 7,54517
3,0 -5,57421 5,58351 8,5 -7,66517 7,66643
3,5 -5,88499 5,89182 9,0 -7,77951 7,78073
4,0 -6,15357 6,15888 9,5 -7,88806 7,88886
4,5 -6,39032 6,39443 10,0 -7,99082 7,99146
5,0 -6,60181 6,60517 10,5 -8,08815 8,08904
210
i
k
ω

i
l
u
u
t
n
e
i
c
i
6
f
2
e
. o
I c
I
l e
u l
l i
e r
o
b l
a a
T V

b – pentru starea plană de deformaţii
n
∑ X (S
i =1
i ki + w ki ) + a iϕ0 + y 0 + Δip = 0
211
n ⎛ 1 − μ02 c 3 ⎞ c3 c2
∑ X ⎜
i⎜ (F ki + C ) + ωki ⎟ + a δ
+ y + ω P + ω M = 0
6EI ⎠⎟ i 0 0 6EI kj j 6EI kj j
i =1 ⎝ πE0
1 − μ02
Se împarte expresia prin şi se obţine:
πE0
n ⎛ π E 0 c 3 ⎞ π E 0 π E 0 π E 0 c 3
∑ X i ⎜ ( F ki
⎜ + C ) +
6 EI (1 − μ 02 )
ω ki ⎟
⎟ + a i ϕ 0 1 − μ 2 + y 0 1 − μ 2 + 6 EI (1 − μ 02 )
ω kj P j +
i =1 ⎝ ⎠ 0 0
π E 0 c 2
+ ω kj M
j =0
6 EI (1 − μ 02 )
(II.225)
Facem următoarele notaţii:
πE0c 3 πE0 πE0

2
= α′; ϕ0 2
= ϕo ; y 0 = y0 (II.226)
6EI 1 − μ 1− μ 1− μ2
şi se obţine: ( )
0 0 0
n
3α ′
∑ X (( F + C ) + α ′ω ) + a ϕ + y
i =1
i ki ki i 0 0 + α ′∑ ω kj P j +
c
∑ ω .M
kj j = 0
(II.227)
Sarcinile exterioare uniform distribuite se asimilează cu sarcini

concentrate sau cu un sistem de sarcini concentrate.
Dacă momentul de iner ţie în lungul grinzii este diferit, grinda se va
împ ăţ ă ă
rigiditr ăţi i.în sectoare, astfel încât limitele s coincid cu zonele de diferite
Pentru calculele practice se consider ă distanţele ak şi ai astfel ca
lungimile relative ak/c şi ai/c să fie multiplu de 0,5 şi se folosesc tabelele
II.24 şi II.25 pentru ωki, Fki, Fki şi C.
În cazul în care încărcările exterioare de pe grindă sunt simetrice
(fig.II.138 a), este convenabil ca pentru rezolvarea problemei static ne-
determinate să se ia ca sistem de baz ă grinda încastrată în secţiunea din
mijloc (fig.II.138 b). În acest caz rezultantele presiunilor reactive Xi şi Xi’ vor
fi egale şi simetrice faţă de punctul de încastrare. Consider ăm pentru
început că asupra grinzii acţionează numai for ţe concentrate (fig.II.139).
212
Fig.II.138. Schema de calcul pentru metoda Jemocikin

în cazul grinzii cu secţiune şi încărcare simetrică
Fig.II.139. Grinda simetrică încărcată cu sarcini concentrate. Metoda Jemocikin.
Pentru a asigura conlucrarea grinzii cu terenul de fundare, va trebui

să avem egalitatea săgeţilor în punctele alese. Săgeata grinzii într-un
punct k va fi:
m n
ykg = ∑ δkjg .P j − ∑ δkig .Xi − y 0 (II.228)
j =1 i =1
c3 c3
δkig = ⋅ ωki ; δkjg = ⋅ω
6EI 6EI kj
Tasarea terenului într-un punct k va fi:
213
n n
y kt = ∑ δkit .Xi + ∑ δkt i′.X′i (II.229)
i =1 i =1
cu
1 − μ02 1 − μ2
δkit = ⋅F ; δkt i′ = 0 ⋅ Fki′
πE0c ki πE0c
Va trebui ca:
n m n
ykg = y kt ⇒ ∑ (δkit + δkt i′ )⋅ Xi = ∑ δkjg .P j − ∑ δkig .Xi − y 0
i =1 j =1 i =1
sau
n m
∑ (δ
i =1
t
ki + δkt i′ + δkig )⋅ Xi + y 0 − ∑ δkjg .P j = 0
j =1
(II.230)
Înlocuind δkit ; δkt i′ ; δkjg cu expresiile obţinute anterior rezultă:
n ⎛ 1 − μ02 1 − μ02 c 3 ⎞ m

c3
∑ ⎜
⎜
i =1 ⎝ πE0c
Fki +
πE0c ki′ 6EI ki ⎠⎟ 0 ∑
F + ⎟
ω +y −
j =1 6EI
ωkjP j = 0
πE0c
Înmulţim expresia cu şi notăm:
1 − μ20
πE 0 c 4 πE c
2
= α şi y0 0 2 = y0 obţinând în final:
6EI(1 − μ 0 ) 1 − μ0
n m
(II.231)
∑ (Fki + Fki′ + αωki ) Xi + y0 − α∑ ωkjP j = 0
i =1 j =1
În cazul în care asupra grinzii ar acţiona numai momentele

concentrate M se obţine (fig.II.140).
214
Fig.II.140. Grindă simetrică încărcată cu momente concentrate. Metoda Jemocikin
Deplasările grinzii în secţiunea k:

m n
ykg = ∑ δkjg .M j − ∑ δkig .Xi − y 0 (II.232)
j =1 i =1
c2
⋅ω δ jkg =
6EI kj
Tasarea terenului va fi asemănătoare cu relaţia (II.230). Deci:
n m n
ykg = ykt ⇒ ∑ (δkit + δkt i ′ )⋅ X
i = ∑ δkjg .M j − ∑ δkig .Xi − y 0
i =1 j =1 i =1
sau
n m
∑ (δkit + δkt i′ + δkig ) ⋅ Xi + y0 − ∑ δkjg .M j = 0
i =1 j =1
(II.233)
Înlocuind deplasările unitare cu relaţiile cunoscute din cazul general

şi considerând notaţiile α şi y 0 ca în cazul for ţelor concentrate, rezultă:
n
3α m
∑ (Fki + Fki′ + αωki )X i + y0 −
i =1 c ∑
j =1
ωij.M j = 0 (II.234)
Prin suprapunerea acestor două situaţii se obţine în final:

n m
3α m
∑ (F
i =1
ki + Fki′ + αωki )Xi + y 0 − α ∑ ωkj .P j −
j =1 c ∑
j =1
ωij .M j = 0 (II.235)
Dacă încărcarea exterioar ă este simetrică, rotirea la mijlocul grinzii ϕ0

va fi zero. Pentru a forma un sistem p ătratic mai este nevoie de relaţia:
n m
∑ X = ∑P
i =1
i
j =1
j (II.236)
215

Proiectarea radierelor de beton armat
Alcătuire generală şi domenii de aplicare
Fundaţia tip radier general reprezintă tipul de fundaţie directă,

realizată ca un planşeu întors şi care asigur ă o suprafaţă maximă de
rezemare pe teren a construcţiei.
Fundaţiile tip radier se utilizează, de regulă, în următoarele situaţii:
- terenuri cu rezistenţă scăzută care impun suprafeţe mari ale tălpii

fundaţiilor;
- terenuri dificile sau neomogene, cu risc de tasări diferenţiale;
- prezenţa apei subterane impune realizarea unei cuve etanşe;
- elementele verticale (stâlpi, pereţi) sunt dispuse la distanţe mici
care fac dificilă realizarea (execuţia) fundaţiilor izolate sau continue;
- radierul împreună cu elementele verticale structurale ale
substructurii trebuie să realizeze o cutie rigidă şi rezistentă;
- construcţii cu înălţime mare care transmit încărcări importante la
teren.
Radierul general se poate realiza în următoarele soluţii constructive:
a) radier general tip dală groasă, în care elementele verticale (stâlpi

sau pereţi structurali) sunt rezemate direct pe acesta;
• radier cu grosime constantă (Fig. 11.1); hr ≥ 1/8 lmax.;
• radier cu grosime variabilă (Fig. 11.2); soluţia poate fi
adoptat ă în cazul
care transfer unei construc
ă eforturi ţii cu
secţionale pereţi structurali
importante dină beton
într-o zon armat
centrală a
acestuia;

lmax
1 1
Radier tip
1-1 dală groasă
h r
Beton de
Fig. 11.1 Radier general tip dală egalizare
Perete
structural

1
r
h 2
r
h
-radier
-beton de
egalizare
b) radier general tip planşeu ciupercă;

c) radier tip placă şi grinzi (drepte sau întoarse) dispuse pe una s- au
două direcţii (Fig. 11.4); se recomandă alegerea înălţimii grinzii (hg)
şi a plăcii radierului (hr ) conform relaţiilor:
hg max=1/3÷1/6;
hr //llmax=(1/15 ÷1/20) (11.1)

Capite
1 1
Perete
perimetral
stâlp
1-1
a
45o h

Capitel cu o
pantă
stâlp c
Capitel
dre t
1-1

Capitel cu h
h
b două
Fig. 11.3 Radier de tip planşeu ciupercă
De obicei, grinzile au sec ţiune constantă. În cazul unor încărcări mari

se pot realiza grinzi cu vute.

Fig. 11.4 Radier tip placă şi grinzi pe două direcţii:
a – radier tip placă şi grinzi întoarse; b – radier tip placă şi grinzi

drepte
d) radier tip placă cu vute (Fig. 11.5.)
+
Fig. 11.5. Radier tip placă cu vute
e)-radier casetat alcătuit din două planşee solidarizate între ele prin

intermediul unor grinzi dispuse pe dou ă direcţii.

Fig. 11.6. Radier casetat
11.2. Elemente constructive şi de proiectare
11.2.1. Radierul poate fi folosit şi la construcţii situate sub nivelul

apei subterane (Fig. 11.7). În acest caz subsolul împreună cu
radierul realizează o cuvă etanşă.
Etanşarea cuvei se obţine prin dispunerea hidroizolaţiei la exteriorul

radierului şi a pereţilor perimetrali conform figurii 11.7.
Fig. 11.7.
Se impune condiţia: hr ≥ γw · ha / γb
11.3. Calculul radierelor

Radierul poate fi considerat ca rigid sau flexibil.
• Pentru radierele generale având forma dreptunghiular ă în plan

(LxB) şi grosimea uniformă (h) indicele de rigiditate se determină cu
expresia:
2
12 ⋅ π(1 − ν 2 ) E s
⋅ ⎛
L ⎞ B
K G = ⋅ ⎜ ⎟ ⋅ (11.5)
1 − ν s2 E ⎝ 2h ⎠ 2h
Radierul poate fi considerat rigid dacă este îndeplinită condiţia:
8
K G ≤
L (11.6)
B
•dispu
şiÎnechidistant
cazul radierelor încărcate
pe ambele direcde for ţe concentrate din stâlpi
ţii iar încărcările din stâlpi nu
difer ă cu mai mult de 20% între ele, se define şte un coeficient de
flexibilitate, λ, după cum urmează:
k s b f
λ=4 (11.7)
4EI f
unde bf şi I f se definesc ca lăţimea, respectiv momentul de iner ţie ale

unei fâşii de radier considerată între mijloacele a două deschideri
consecutive între stâlpi (Fig. 11.9).

Fig. 11.9: Împăr ţirea radierului în fâşii
Dacă bf este mai mare decât 1.75/ λ, atunci radierul poate fi
considerat flexibil.
• În cazul în care structura de rezistenţă a construcţiei este

realizată din cadre (stâlpi şi grinzi) şi din pereţi portanţi (diafragme)
iar fundaţia este un radier general se defineşte rigiditatea relativă,
KR, care permite evidenţierea conlucr ării dintre structur ă, radier şi
terenul de fundare.
E' I C
K R = (11.8)
E s B3
Unde E' I C reprezintă rigiditatea construcţiei şi a radierului. Această

valoare se calculează cu ajutorul relaţiei:
t d h 3d
E' I C = E' I F + ∑ E' I ca + E' (11.9)
12

unde:
E' I F este rigiditatea radierului,
∑ E' I
este rigiditatea cadrelor,
ca
td şi hd sunt grosimea şi respectiv înălţimea diafragmelor.
Dacă valoarea KR este mai mare de 0.5 atunci radierul poate fi
considerat rigid.
Metode simpl ificate pentru calculul radierelor ri gide
Metoda împăr ţirii radierului în fâşii de calcul (Fig. 11.9)
Atunci când încărcările din stâlpi şi distanţele dintre stâlpi nu difer ă

între ele cu mai mult de 20%, radierul poate fi împăr ţit în fâşii de
calcul independente.
Fiecare fâşie de calcul este încărcată de for ţele corespunzătoare
stâlpilor ce reazemă pe fâşia respectivă. Se determină diagrama
presiunilor de contact, admiţându-se o lege de variaţie liniar ă de tip
Navier.
Deşi poziţia rezultantei încărcărilor din stâlpi nu coincide cu pozi ţia

centrului de greutate al rezultantei presiunilor de contact, valorile
obţinute ale momentelor încovoietoare şi for ţelor tăietoare în
secţiunile semnificative pot fi folosite pentru armarea radierului.
Calculul radierelor pe mediu Winkler
În anexa E sunt prezentate unele metode de calcul pentru radierele

rezemate pe un mediu discret alcătuit din resoarte independente de
tip Winkler.
Calculul radierelor pe mediu Boussinesq

Se porneşte de la ecuaţia diferenţială de ordinul 4 a plăcii

supuse la încovoiere. Rezolvarea ecuaţiei (11.11) se bazează pe
Metoda elementelor finite.
Calculul radierelor pe mediu Winkler - Boussinesq
În anexa F este prezentat ă metoda hibridă de calcul pentru radierele

rigide rezemate pe un teren de fundare modelat printr-un mediu
compus Winkler – Boussinesq.

PILOTI, PILOTI FORATI DE DIAMETRU MARE, COLOANE

Pilot - Elemente structurale de fundare în adâncime, caracterizate printr-un raport
mare - de obicei peste 15, între lungime şi latura secţiunii transversale sau diametru.
Pilot forat de diametru mare, fig.1.1b, este atribuit piloţilor realizaţi prin forarea
unei găuri cu diametrul de 600 mm sau mai mare, introducerea unei carcase de arm ături şi
umplerea cu beton.
Coloanele, fig.1.1c, sunt elemente de fundare alcătuite din tuburi de beton armat,
precomprimat sau ţevi metalice introduse în teren prin vibrare, pe măsura evacuării
pământului din interior /5/. Şi în cazul coloanelor raportul D/d prezint ă valoare mare, fiind
de regulă mai mare ca 10.
Scopul este de a transfera încărcările ce le revin, masei de pământ prin repartiţia

acestora în lungul lor şi/sau aplicarea directă pe stratul în care se g ăseşte vârful sau baza
elementelor. În primul caz sunt definite drept elemente flotante, iar în cel de al doilea,
elemente purtătoare pe vârf (1.1d, f).
Fig.1.1. Elemente de fundare în adâncime: a-pilo ţ ii; b-pilo ţ i fora ţ i de diametru mare;

c-coloana; d-pilot flotant; e-pilot purt ător de vârf.
Utilizare:
- Cu scopul de a transfera încărcările verticale şi orizontale ale suprastructurii,
straturilor de pământ ce constituie terenul cu care vin în contact (fig.1.2-1.7).
- Pentru a prelua for ţe de subpresiune sau r ăsturnare în cazul radierelor de subsol
situate sub co
televiziune, nivelul
şuri deapei saufum,
r ăcire, picioarelor deaprezemare
castele de ă, etc.). a construc ţiilor înalte (turnuri de

2
- Compactarea depozitelor afânate, slab coezive şi necoezive, prin efectul combinat
al deplasării pământului din zona ocupată de pilot şi al vibr ării pe durata activităţii de
lucru.
- Pentru controlul tasărilor, atunci când fundaţiile izolate sau radierele sunt rezemate
pe p ământuri aflate în vecinătatea malurilor, cornişelor, taluzurilor sau pe straturi puternic
compresibile - fig.1.2.
- Pentru vibra
a amplitudinii a rigidiza pământul aflat sub fundaţiile de maşini în vederea controlului atât
ţiilor cât şi al frecvenţei sistemului maşină-fundaţie - teren de fundare.
Fig.1.2. Construc ţ ie înalt ă fundat ă pe Fig.1.3. Solu ţ ie de utilizare a

pilo ţ i, în condi ţ ii deosebite de pilo ţ ilor pentru construc ţ ii de
amplasament. locuin ţ e.
- Ca o siguranţă suplimentar ă la rezemarea culeelor şi pilelor de pod atunci când

asigurarea unei rezemări corecte constituie o problemă.
- Pentru realizarea platformelor marine unde trebuie asigurat ă transmiterea
încărcărilor la straturile de pământ aflate sub apă. Acestea constituie cazul unor piloţi
par ţial încastraţi supuşi la sarcini verticale şi orizontale cu posibilitatea de flambare.
- Asigurarea stabilităţii masivelor de pământ aflate în proces de alunecare, intrând în
alcătuirea diferitelor soluţii de consolidare (fig.1.9).
- Cu rol de elemente de infrastructur ă în unele dintre soluţiile de realizare a
fronturilor de acostare (cheiuri şi dane portuare maritime şi fluviale), construcţiilor de
dirijare, estacadelor - fig.1.7.
http://slidepdf.com/reader/full/71029831-n-botu-curs-fundatii 2 226/253

3

Fig.1.4. Arc de copertină pentru Fig.1.5. Pil ă pentru pod fundat ă pe
construc ţ ie industrial ă , cu deschidere de pilo ţ i
50m, cu rezemare pe pilo ţ i.
Fig.1.6. Traversare tubular ă fundat ă pe pilo ţ i înclina ţ i.
Fig.1.7. Pilo ţ i metalici d=122 cm, utiliza ţ i în structuri portuare.

4
Această soluţie tehnică reuneşte mai multe elemente ce sunt solidarizate la partea
superioar ă, de regulă printr-un radier, ceea ce defineşte o grupă de piloţi.
Fig.1.8. Solu ţ ie de funda ţ ie pe pilo ţ i - structur ă cu stâlpi prefabrica ţ i.
Fig.1.9. Utilizarea pilo ţ ilor fora ţ i de diametru mare

în consolidarea alunecărilor de teren.
Clasificare :
* După natura materialului din care sunt executaţi, piloţii pot fi: din lemn, din metal,
din beton simplu, din beton armat sau precomprimat şi piloţi compuşi. Piloţii compuşi sunt
utilizasimplu
beton
ţi în situaţii speciale şi pot fi alcătuiţi din: lemn şi beton simplu, lemn şi beton armat,
şi metal, etc;

5
* După efectul pe care procedeul de punere în oper ă a pilotului îl are asupra terenului
din jur, piloţii pot fi: de dislocuire şi de îndesare. Un pilot de dislocuire se realizează
printr-o tehnologie de dislocuire şi îndepărtare a unui volum de pământ egal cu volumul
pilotului, tehnologie care nu afectează semnificativ starea terenului de fundare din jur
(fig.1.10).
Pilotul de îndesare rezultă atunci când prin modul de punere în oper ă sau tehnologia
de execuţie a lui se realizează compactarea pământului din jurul şi de la baza pilotului
(fig.1.10b).
* După forma şi variaţia secţiunii transversale, piloţii pot fi: cu secţiune transversală

constantă şi cu secţiune transversală variabilă continuă, cu evazare la bază (fig.1.11) şi cu
evazări multiple. După forma secţiunii transversale piloţii pot fi de secţiune circular ă,
pătrată, dreptunghiular ă, trapezoidală, triunghiular ă, poligonală cu sau f ăr ă gol central.
Piloţii cu variaţie continuă a secţiunii transversale prezintă forma unor trunchiuri de con
(fig.1.12) sau piramidă (fig.1.13).
Fig.1.10. a - Pilo ţ i de dislocuire; b - pilot de îndesare.
• După modul de execuţie piloţii pot fi: prefabricaţi şi executaţi pe loc cu sau f ăr ă
elemente prefabricate (fig.1.11a şi fig.1.11b).
- Piloţii prefabricaţi se confecţionează în atelier, din lemn, metal, beton armat sau
beton precomprimat şi se înfig în teren prin batere, presare, vibrare, vibropresare,
înşurubare cu sau f ăr ă subspălare.
- Piloţii executaţi pe loc sunt acei piloţi la care corpul, în totalitate sau în cea mai
mare parte se realizează prin turnarea betonului într-o gaur ă efectuată chiar pe locul pe
care trebuie să-l ocupe.

6

Fig.1.11. Pilo ţ i fora ţ i cu evazare la bază: a - integral monolit;
b - cu elemente prefabricate.
Piloţii executaţi pe loc pot fi realizaţi prin unul din următoarele procedee: forare,
batere, vibrare şi vibropresare.
Forarea constând în realizarea găurii prin folosirea de utilaje de forare, permite
executarea piloţilor foraţi care pot fi clasificaţi după mărimea diametrului , modul de
sus ţ inere a pere ţ ilor g ăurilor.
Fig.1.12. Câteva tipuri de pilo ţ i executa ţ i pe loc şi adâncimea pe care se extind în mod
curent: a - pilot Western f ăr ă cămăşuial ă; b,c - pilot Franki cu bulb, f ăr ă şi respectiv cu
cămăşuial ă; d - pilot cu cămăşuial ă tubular ă sudat ă;
e - pilot Western cu cămăşuial ă; f - pilot Monotub; g - pilot standard tip Raymond;h -
pilot Raymond conic în trepte.

7

Fig.1.13. Pilo ţ i din beton armat piramidali: a - forme recomandate; b - armare pilot; a1 ,
a7 - pilo
soclu.
1 3 4 5 6
ţ i tip stâlp, a , a - pilo ţ i, a - pilo ţ i de îndesare, a - pilot pahar, a - pilot radier,
- După mărimea diametrului aceştia pot fi: cu diametru mic, când acesta prezintă
valori de până la 600mm, şi cu diametru mare în caz contrar.
- După modul de sus ţ inere a pere ţ ilor g ăurilor , piloţii executaţi pe loc prin forare
pot fi: foraţi în uscat şi netubaţi; foraţi sub noroi, foraţi cu tubaj recuperabil şi foraţi cu
tubaj nerecuperabil.
Piloţii realizaţi prin forare sunt, indiferent de modul de sus ţinere al pereţilor sau
diametru, piloţi de dislocuire.
Fig.1.14. Solu ţ ii cu pilo ţ i fora ţ i de diametru mare în cazul estacadelor.

8
• După direcţia solicitării în raport cu axa longitudinală, piloţii pot fi: supuşi la
solicitări axiale de compresiune sau smulgere (fig.1.14c), supu şi la solicitări transversale
(fig.1.9) şi supuşi la solicitări axiale şi transversale (fig.1.13 a şi b).
• După modul de transmitere a încărcărilor axiale la teren, piloţii pot fi: purtători

pe vârf (fig.1.15 a1) şi piloţi flotanţi (fig.1.15 a2, b).
• După poziţia radierului în raport cu suprafaţa terenului natural sau amenajat :

- fundaţii cu radier jos (fig.1.15a), pentru care radierul este total sau par ţial îngropat,
piloţii în acest caz fiind denumiţi piloţi adânci;
- fundaţii cu radier înalt, la care talpa radierului se afl ă deasupra nivelului terenului
(fig.1.15b), piloţii fiind denumiţi piloţi înalţi sau cu capăt liber.
Fig. 1.15. Funda ţ iile pe pilo ţ i: a - cu radier jos; b - cu radier înalt;

a1 - cu pilo ţ i purt ători pe vârf; a2 şi b - cu pilo ţ i flotan ţ i.

9

ALCATUIREA CONSTRUCTIVA ŞI PROCEDEE DE PUNERE ÎN

OPERĂ A PILOŢILOR PREFABRICAŢI
2.1. PILOTI PREFABRICATI, ALCATUIRE, CONSTRUCTIVA

2.1.1.Piloţi realizaţi din lemn.
Se folosesc la lucr ări provizorii. Pentru confecţionarea lor se foloseşte lemnul

rotund sau ecarisat din esenţe rãşinoase (brad, pin) şi foioase (stejar). Trunchiul lemnos
trebuie sã îndeplineascã urmãtoarele cerinţe (fig. 2.1.a):
- un diametru minim la partea inferioarã, d i şi superiorã ds de 15cm şi respectiv
25cm pentru lungimi de pânã la 7-8m;
- un diametru di şi ds de 15cm şi respectiv 30cm când lungimea este mai mare de 7-
8m;
- sã fie rectiliniu astfel ca linia ce une şte punctele de centru ale sec ţiunilor de cãpat
sã rãmânã în cuprinsul elementului sau fãrã a depãşi o sãgeatã de 1% din lungime;
- sã prezinte o variaţie uniformã a secţiunii transversale de 10mm/m.
Aceste condiþii sunt satisfãcute de materialul lemnos din esenþa rãºinoase, în

domeniul lungimilor de pânã la 15-20m ºi pânã la 8m pentru cel din esenþa foioase.
Totodatã materialul lemnos trebuie sã fie sãnãtos, fãrã defecte de creºtere, goluri ºi noduri.
Amenajarea vârfului este necesarã pentru uºurarea introducerii pilotului în teren ºi

cu scopul de a evita distrugerea lui în contact cu diferite obstacole - rãdãcini, bolovani,
fragmente de rocã, etc. Aceasta constã în cioplirea în forma unui trunchi de piramidã cu 4
feþe ºi atunci când este nevoie, protejarea acestuia cu un sabot cu aripi de oþel lat prins de
pilot prin cuie bãtute în gãuri ovale (fig.2.1c).
Capul pilotului se protejeazã cu piese metalice inelare sau sub formã de cãciulã
(fig.2.1b) fixate la cald dupã o prealabilã prelucrare a acestuia. Atunci când materialul
disponibil nu acoperã lungimea necesarã pilotului, se poate proceda la înnãdirea
elementelor de lemn în varianta cap la cap, cu eclise sau manºon de tablã sau în jumãtate
de lemn cu strângere prin semiinele metalice (fig.2.1d).

10

Fig.2.1. Piloþi din lemn
2.1.2. Piloţii din beton armat şi beton precomprimat

Aceºtia sunt realizaþi într-o gamã largã de dimensiuni ºi forma ale secþiunii
transversale, asigurându-se astfel cerinþele multora din situaþiile practice privind:
- Lungimea necesarã depãºirii unor succesiuni litostratigrafice cu portanþã redusã ºi
rezemarea vârfului pilotului pe strat cu caracteristici favorabile, fie prin realizarea lui
dintr-o singurã bucatã sau din tronsoane îmbinate. În mod curent, când pilotul este realizat
dintr-o singurã bucatã, la care funcþie de tip, dimensiunile în secþiunea transversalã ºi
armare, se asigurã lungimi între 3 ºi 20m /21/. Realizarea din tronsoane ºi îmbinare cap la
cap poate conduce ladupã
Dimensiunile obþinerea unortransversalã
direcþia lungimi performante de pânãceea
ºi longitudinalã, la 100m /5/.ca piloþii sã
ce face
prezinte capacitãþi semnificative de preluare a sarcinilor atât în conlucrare cu terenul, cât
ºi prin rezistenþa materialului din care sunt realizaþi. Transferul sarcinilor la terenul cu

11
care vin în contact are loc, dupã caz, atât prin mobilizarea frecãrilor laterale, cât ºi a
rezistenþelor pe vârf, ei lucrând ca piloþi flotanþi sau purtãtori pe vârf. Dimensiunile
secþiunii transversale sunt cuprinse în intervalul 20-60cm, modulate la multiplu de 5cm
/21/, /13/ ºi sunt recomandate pentru piloþi cu secþiunea pãtratã, dreptunghiularã ºi
poligonalã plinã sau inelarã (fig.2.5, 2.6).
Piloþii sunt confecþionaþi de cãtre unitãþile de specialitate ca elemente tipizate,
standardizate sub aspectul
lungime, al amenajãrii dimensiunilor,
zonelor de vârf ºi caparmãrii, greutãþii
ale pilotului, totalepunctelor
poziþiei sau pe deunitate de
prindere
pentru manipulare, al eforturilor secþionale capabile, calitãþii materialelor utilizate etc.
Piloþii din beton armat sunt realizaþi din beton de clasã minimã Bc 22,5, prin turnare în
tipare metalice sau din tegofilm. Piloþii precomprimaþi sunt realizaþi din beton de clasã
minimã Bc 30.
La noi în þarã, dimensiunile la care sunt realizaþi piloþii din beton armat ºi beton
precomprimat de secþiune poligonalã, pãtratã, dreptunghiularã ºi de secþiune inelarã,
corespund valorilor din tabelul 2.1 ºi respectiv 2.2. Curent, piloþii sunt realizaþi cu
secþiunedetransversalã
situaþii constantã
piloþi prefabricaþi pe întreaga
scurþi, lungime.
prezentând În literaturã
bazã lãrgitã /6/ sunt
sau în formã prezentate ºi
de panã.
Tabelul 2.1. Tabelul 2.2

Secþiunea Lungimea în m Diametru Grosimea Lungimea
peretelui
în cm2 armat precomprimat în cm în cm în m
20x20 4…6 - 20 4 3 ºi 4
25x25 4…8 - 25 5 5…7
30x30
35x35 5…15
9…17 8…16
10…16 30
35 56 5…12
7…14
40x40 13…20 13…20 40 7 8…15
45x45 - 15…20 45 7 9…15
50 8 10…15
Dacã pilotul va lucra în medii cu agresivitate naturalã sau artificialã, este necesarã
adoptarea unor reþele de beton corespunzãtoare ºi luarea unor mãsuri de protejare a
suprafeþei acestuia.
Armarea piloþilor are în vedere condiþiile de solicitare ce apar pe durata depozitãrii,
manipulãrii, introducerii lor în pãmânt ºi exploatãrii.
Pe durata de depozitare ºi manipulare solicitãrile sunt determinate de însãºi greutatea
proprie a pilotului.
Fig.2.4. Scheme statice de solicitare sub greutate proprie.

12
Schemele statice considerate sunt date în fig.2.4. Pe baza solicitãrilor furnizate de
aceste scheme se determinã armãtura longitudinalã a pilotului. Curent aceasta constã din 4
bare pentru piloþi cu latura de pânã la 35 cm ºi opt bare la latura mai mare. Pentru armarea
în sens longitudinal se utilizeazã bare din OB 37 sau PC 52 la diametru de 14…32mm.
Fig.2.5. Piloþi din beton armat:

a) cu secþiune plinã; b) cu gol, central
Armarea transversalã constã din etrieri sau fretã realizate din OB 37 sau PC 52 la diametru
de 8mm ºi respectiv 6mm cu distanþa de dispunere respectiv pasul diferit în sensul
longitudinal pilotului (fig.2.5 a ºi b). Pentru piloþii înfipþi în teren prin batere, zonele
extreme ale acestuia, capul ºi vârful, sunt asigurate pentru evitarea distrugerii lor sub
acþiunea loviturilor repetate ale berbecului sonetei ºi respectiv a eventualelor obstacole ce
pot fi întâlnite.
Capul este protejat prin încorporarea în beton a 3-5 plase din bare de 6mm cu ochiul
de 5-6cm, aºezate la 4-5cm una de cealaltã - fig.2.5 a.

13
Vârful pilotului se echipeazã cu un dorn metalic de diametru 30-40mm în jurul
cãruia se strânge armãtura longitudinalã. Dacã pilotul urmeazã sã pãtrundã cu vârful într-o
rocã stâncoasã sau semistâncoasã, vârful se protejeazã ºi printr-un sabot metalic (fig.2.5 a 2)
montat la confecþionarea pilotului. Acoperirea cu beton a armãturii, conform /26/ este de
5cm.
Piloþii din beton precomprimat constituie o variantã mai economicã în raport cu cei
din
suntbeton armat.
realizaþi Pentru
curent, cuosecþiune
aceeaºi secþiune consumul
transversalã plinã, de metalsau
integral se reduce
parþialcu circa 50%. Ei
precomprimaþi,
cu forme ale secþiunii transversale, pãtrate, triunghiulare, trapezoidale (fig.2.6) ºi de stea
/6/. Când piloþii au latura mai mare de 50cmeste mai economic sã se creeze un gol
interior.
Armarea longitudinalã se poate realiza fie din bare de oþel sau fascicole de sârmã,
fie prin combinarea acestora, fig.2.6, secþiunile 1-1, 3-3 ºi respectiv 2-2. Armãtura
longitudinalã poate fi dispusã axial sau cu poziþii perimetralã la partea superioarã ºi
strânsã la cea inferioarã - fig.2.6 a ºi respectiv 2.6 b ºi c.
Fig. 2.6. Piloþi precomprimaþi cu secþiune plinã fãrã armãturã transversalã:

a) de secþiune pãtratã sau trapezoidalã cu armãturã dispusã axial;
b), c) de secþiune triunghiularã ºi trapezoidalã cu armãturã strânsã la vârful pilotului.
Armãtura transversalã este plasatã numai în zonele extreme ale pilotului, cap ºi vârf
– fig.2.6, în scopul evitãrii distrugerii acestora pe durata baterii.
Utilizarea piloþilor prefabricaþi ridicã unele probleme legate de: folosirea de utilaje
de manipulare ºi batere cu capacitate de lucru aflatã în corelare directã cu caracteristicile
geometrice ºi de greutate ale piloþilor; costul ridicat al fabricãrii ºi de punere în operã.
Aceste aspecte fac, ca piloþii prefabricaþi sã fie utilizaþi în lucrãri de importanþã
deosebitã, când se justificã sub aspect tehnico-economic în raport cu alte soluþii.
2.1.3. Piloţii din metal

14
Aceºtia sunt realizaþi prin utilizarea de þeavã metalicã, palplanºe ºi profile din oþel
laminat, singulare sau ansamblate prin sudurã. Astfel se pot obþine diverse forme pentru
secþiounea transversalã apiloþilor – fig.2.7. În general, acestea corespund unor secþiuni H
ºi I, casetate ºi tubulare.
Fig.2.7. Piloþi metalici, forme ale secþiunii transversale.
Realizarea piloþilor din metal prezintã o serie de avantaje dar ºi dezavantaje ºi

anume:
⇒ Asigurarea lungimii dorite prin folosirea unui singur tronson când acesta este de
10-30m, sau prin îmbinare cap la cap a diferitelor tronsoane dacã se depãºeºte valoarea de
30m. Îmbinarea între tronsoane se poate realiza prin utilizarea unor eclise fixate prin
sudurã (fig.2.8 a) sau ajutorul ºuruburilor sau niturilor (fig.2.8 b) pentru piloþii cu
secþiunea H. La piloþii
fixat prin sudurã (fig.2.8tubulari
c). se poate accepta soluþia cu manºon la interior sau exterior
⇒ O uºoarã manipulare, introducere în teren ºi capacitate ridicatã de preluare a
încãrcãrilor, atât prin rezistenþa sporitã a materialului – curent de ordinul a 80MN/m 2, câr
ºi prin conclucrarea cu terenul – obiºnuit între 400-1200KN /2/. Avantajul greutãþii reduse
ºi uºoara punere în operã în raport cu piloþii din beton armat sau precomprimat îi
recomandã
spre folosinþã în cazul amplasamentelor greu accesibile sau situate în vecinãtatea unor
construcþii existente ce ar putea fi deteriorate ca urmare a vibraþiilor produse de batere
sau prin apariþia
Secþiunile reduse de tasãri cauzate
ºi rezistenþa maredea materialului
îndesarea pãmânturilor nelegate
face posibilã strãbãtute
utilizarea acestor de pilot.
piloþi în
terenurile unde pãtrunderea piloþilor din beton armat este greoaie, existând pericolul unor
deteriorãri numai în prezenþa unor bolovani sau blocuri de rocã mari.
⇒ O bunã comportare atât sub încãrcãri axiale de compresiune sau tracþiune, cât ºi
în raport cu cele transversale. Acest lucru este favorizat ºi de posibilitatea umplerii cu
beton a interiorului piloþilor de secþiune casetatã ºi tubularã închiºi la partea inferioarã
sau, în cazul piloþilor deschiºi la partea inferioarã introduºi în special în terenurile
argiloase, de formarea unui dop de pãmânt îndesat, asigurându-se astfel condiþiile ca
pilotul sã lucreze ca un pilot cu secþiune plinã /6/.

15

Fig.2.8. Solu ţ ii privind îmbinarea cap la cap.
⇒ Posibilitatea ataºãrii unui vârf elicoidal piloþilor tubulari ceea ce favorizeazã

introducerea în teren prin înºurubare ºi deci eliminarea oricãrei surse de vibraþii ºi o
sporire a capacitãþii de prelucrare a încãrcãrilor axiale de compresiune sau tracþiune.
⇒ Reducerea în timp, ca urmare a fenomenului de coroziune, a capacitãþii de
preluare a sarcinilor ce-i revin.
⇒ Un efect scãzut de îndesare a pãmântului aflat în vecinãtate, mai ales atunci când
piloþii sunt deschiºi, prin dislocuirea unui volum redus de pãmânt.
⇒ Costul ridicat al metalului, ceea ce face ca la noi în þarã sã fie mai puþin utilizaþi
deºi, în statele puternic industrializate folosirea lor constituie o practicã obiºnuitã pentru
situaþiile ce îi impun, piloþii fiind realizaþi ca elemente standardizate, livraþi cu piese
speciale ce au rol de vârf (fig.2.9 b). În lipsa acestora, pentru sporirea rigiditãþii în zona
vârfului ºi totodatã pentru creºterea efectului de îndesare se pot accepta soluþii de tipul
celor din fig.2.9 a.

16

Fig.2.9. Soluþii privind amenajarea vârfului piloþilor metalici:
a – prin rigidizare ºi închidere cu piese metalice sudate;
b – utilizarea de vârfuri ca forme impuse de secþiunea transversalã a pilotului.
2.1.4. Piloţii înşurubaţi

Astfel de piloþi sunt concepuþi în douã variante constructive ºi anume:
- sub forma
tub metalic, cãruia unor
i se piloþi lungi,
ataºeazã alcãtuiþi
la partea dintr-ununcorp
inferioarã vârftip
subpilot din de
formã beton armat
sabot sau
metalic
prevãzut cu aripioare elicoidale – fig.2.10 ºi 2.11
- sub forma unor piloþi scurþi sau elicoidali realizaþi din beton armat prin turnare în
forme speciale, având filetul elicoidal extins pe majoritatea lungimii acestora (fig.2.12).
Sabotul elicoidal prezintã 1,25 spire la un diametru de 3-3,5 ori diametrul corpului, de
regulã 0,40-1,2m.
Acest tip de piloþi se foloseºte în terenurile de consistenþã redusã, înºurubarea
realizându-se mecanic sau manual pentru piloþi lungi ºi respectiv scurþi. Înºurubarea
mecanicã,realizarea
permite: asiguratãunor
de un utilajmari
viteze cu mecanism tip acabestan
de avansare pilotuluice(20-30m/h)
se fixeazã înfingerea
pe corpul pilotului,
piloþilor
pe adâncimi mari (10-50m) atât ca piloþi vericali, cât ºi înclinaþi (cu panta de peste 3/1).
/16/.
Piloþii scurþi de tip elicoidal, fig.2.12 a, pot fi utilizaþi pentru fundarea
construcþiilor de locuinþe cu unul sau douã niveluri, la susþinerea jgheaburilor pentru
irigaþii, fig.2.12 b, la clãdiri provizorii dupã care pot fi recuperaþi, la realizarea unor
sisteme de ancorare pe stâlpii liniilor electrice, la consolidarea alunecãrilor de micã
adâncime /6/.
Piloþii înºurubaþi prezintã urmãtoarele avantaje:
- Introducerea rapidã în teren în absenþa vibraþiilor ceea ce permite utilizarea lor în
cazul amplasamentelor aflate în vecinãtatea construcþiilor existente.

17

Fig.2.10. Piloþi înºurubaþi din beton armat: a - corp inelar; b - vârf elicoidal
pentru corpul inelar; c - vârfuri elicoidale pentru corpuri cu secþiune plinã.
Fig.2.11. Piloþi înºurubaþi cu corp din tub metalic: a - cu vârf metalic din
tablã groasã; b - cu vârf metalic din tablã subþire umplut cu pastã de ciment.

18
- O bunã comportare sub solicitãri axiale de compresiune ºi smulgere în raport cu
alte categorii de piloþi dar la aceleaºi caracteristici geometrice - lungime ºi secþiune
transversalã. Acest fapt se datoreazã prezenþei pãrþii filetate care antreneazã în
conlucrarea pilot-teren un volum mai mare de pãmânt.
Fig.2.12. Piloþi elicoidali din beton armat: a - formã ºi secþiuni;

b - exemple de utilizare.
2.1.5. Piloþii alcãtuiþi din tronsoane prefabricate scurte sau piloþi Mega.
Sub aceastã denumire sunt cunoscuþi piloþii utilizaþi ca una dintre soluþiile de
consolidare a fundaþiilor. Desfãºurarea activitãþilor în spaþii limitate impune folosirea
unor
de lungimi reduse care prin rezemare cap la cap sunt presate în pãmânt, fig.2.13, primul
tronson fiind prevãzut cu vârf.
Fig. 2.13. Introducerea piloþilor Mega în teren:

1 - fundaþie; 2 - placã de repartiþie a presiunilor;3 - presã manualã; 4 - tronson cu vârf;
6 - tronson curent; 7 - sistem de sprijin orizontalã

19

Tronsoanele se confecþioneazã la secþiune transversalã circularã, de diametru 23-
45cm sau cu secþiune pãtratã cu latura de pân’ la 45cm,/15/ ºi lungime de 0,8-1,0m.
2.2. PROCEDEE DE PUNER ÎN OPERĂ A PILOŢILOR PREFABRICAŢI

În afara procedeelor de înºurubare ºi presare specificate la anumite categorii de piloþi,
avibrare.
cãror utilizare estesituaþii
În anumite în practicã
acesteamai
potredusã, înfigerea
fi completate se realizeazã
cu unele procedeecurent princum
auxiliare batere ºi
sunt:
subspãlarea ºi electroosmoza.
2.2.1. Înfigerea piloţilor prin batere

2.2.1.1 Executarea înfigerii prin batere
Baterea constă în aplicarea unor lovituri repetate pe capul pilotului de către o piesă
numită berbec. Aceasta se realizează, în mod obişnuit, cu ajutorul unor instalaţii mecanice
numite sonete. Sonetele pot fi concepute din fabricaţie ca utilaje numai pentru baterea
pilo ţilor,
utilaje tipcum suntă, cele
draglin de tipexcavator
macara, G-17 şi GF-22,
în cadruldarşantierelor
şi prin echiparea corespunz
de construc ătoare
ţii montaj. a unor
Sonetele
pot fi echipate cu berbeci ce lucrează prin cădere liber ă, cu abur sau aer comprimat, în
simplă şi dublă acţiune cu combustie diesel.
Utilizarea berbecilor cu cãdere liberã prezintã caracterul unei soluþii tradiþionale, ea
fiind folositã încã din antichitate pentru baterea piloþilor din lemn cu sonete realizate din
acelaºi material, înfigerea piloþilor scurþi fiind posibilã, chiar prin acþionarea manualã a
unui mai uºor, ce culiseazã pe un dorn de ghidaj, fig 2.14.a.
Fig.2.14. Berbec cu cãdere liberã:

a – cu ridicare manualã; b – cu ridicare mecanicã.
Sonetele propriu-zise sau rezultate prin echiparea corespunzãtoare a unor utilaje sunt
prevãzute cu berbeci realizaþi din fontã ce au masa înte 1 ºi 10 t, aceasta fiind limitatã,
pentru o anumitã sonetã, de sarcina maximã a troliului cu tambur dublu ce realizeazã
ridicarea berbecului. Ele asigurã baterea piloþilor atât cu axa verticalã cât ºi înclinatã.

20
Înclinãrile la care se pot înfige piloþii sunt cuprinse între limitele pe care o poate lua
lumânarea pentru baterea înclinatã în faþã sau spate.
Principalul dezavantaj al sonetelor echipate cu berbeci cu cãdere liberã este redusa
frecvenþã a loviturilor (5 – 10 lovituri/minut) ºi a lungimii de ghidare necesarã în faza
iniþialã de înfigere a pilotului, pentru asigurarea unei înãlþimi suficiente de cãdere pentru
berbec. Utillizarea acestor sonete se justificã în urmãtoarele situaþii:
- cândînechiparea
economicã raport cuunuia dintre unor
închirierea utilajele excavator,
sonete echipatedraglinã,
cu berbecmacara se cu
acþionat dovedeºte
abur saumai
tip
diesel;
- pentru lucrãri la care numãrul de piloþi este redus, caz în care închirierea ar mãri
costul lucrãrii cu un eventual avantaj privind durata punerii în operã a piloþilor.
Sonetele echipate cu berbeci acþionaþi cu abur, aer comprimat sau de tip diesel se
impun a fi folosite mai ales în cazul lucrãrilor cu numãr mare de piloþi, reducându-se
astfel durata de punere în operã a acestora.
Berbecii ce utilizeazã forþa aburului sau aerului comprimat sunt cu simplã acþiune
(fig.2.15 a)maiului
ridicarea ºi cu dublã
dupãacþiune (fig.2.15
care acesta cadeb),liber,
agentul
în de
al acþionare realizând,
doilea caz, în primulcâtcaz,ºi
atât ridicarea,
imprimarea impulsului de lovire. Generatorul de abur sau compresorul sunt montate, de
regulã, pe platforma de lucru a sonetei.
Avantajul principal al acestora constã în faptul cã asigurã frecvenþe ridicate de lovire
a capului pilotului, de 0,5-1 Hz în cazul celor cu simplã acþiune ºi 1,6-4 Hz pentru cei cu
acþiune dublã. De asemenea, berbeci cu dublã acþiune se pot folosi ºi la baterea sub apã a
piloþilor. Lungimea unor astfel de berbeci este de ordinul a 2 pânã la 4,5 m, mai redusã
pentru cei cu acþiune dublã în raport cu cei cu acþiune simplã, asigurându-se astfel
înãlþimi de cãdere a maiului între 0,6 – 1 m.
Fig.2.15. Berbeci cu acþiune mecanicã:

a – cu simplã acþiune; b – cu dublã acþiune; c – tip diesel
Folosirea lor în condiþii eficiente pentru înfigere impune ca raportul dintre greutatea
maiului ºi a pilotului sã fie între 0,5 ºi 1.
Berbecii diesel, fig.2.15. c, sunt alcãtuiþi din cilindru, mai, nicovalã ºi un sistem
simplu de injecþie a combustibilului, Maiul este pus în lucru la în ceputul baterii, operaþie

21
ce constã în ridicarea mecanicã a lui, urmatã de cãderea liberã, timp în care se injecteazã
combustibilul ce se aprinde datoritã încãlzirii aerului comprimat de mai.
Explozia produce ridicarea maiului ºi înfigerea pilotului. Dacã avansarea pilotului
este semnificativã, cazul unor terenuri de consistenþã redusã, este de aºteptat ca ridicarea
maiului sã nu fie suficientã pentru a iniþia aprinderea amestecului de aer cu carburant,
ceea ce impune o nouã iniþiere a aprinderii. Prin urmare, utilizarea lor este eficientã pentru
înfigerea piloþilor
când ridicarea în terenuri
maiului de consistenþã ridicatã, la strãpungerea unor straturi sau
este maximã.
Berbecii diesel sunt uºor de manevrat, au un consum redus (4-16 litri/orã), sunt mai
uºori decât cei acþionaþi de aerul comprimat sau abur ºi lucreazã bine pânã la temperaturi
exterioare de 00 C. Nu necesitã unitãþi generatoare de aer sau abur ºi în consecinþã
legãturile necesare aducerii agentului la berbec. Se evitã ºi pericolul glazurãrii cu gheaþã
la exterior specific berbecilor acþionaþi pe bazã de aer comprimat, atunci când se lucreazã
la temperaturi scãzute. Un berbec diesel poate avea lungimi de 3,5 – 8,2 m (curent 4,5 – 6
m), recomandându-se ca pentru înfigere sã se asigure un raport între greutatea maiului ºi a
pilotului /1/ cuprins
Delmag (D.12, D.22) între 0,25
ce sunt ºi 1. La
montaþi noi în þarã
pe sonetele G 17sesau
utilizeazã
GF 22. Cucurent berbecii
aceºtia se pot Diesel
înfige
2
piloþi de beton armat, de secþiune 35 x 35 cm , cu lungime de maxim 13,0 m ºi respectiv
17,0 m.
Frecvenþa de lovire este de 42-60 lovituri/minut la o masã a maiului de 12,5-22 kN.
Folosirea sonetelor pentru baterea piloþilor din beton armat, indiferent de modul de
acþionare a berbecului, necesitã luarea unor mãsuri suplimentare de protejare a capului
acestora. În acest sens se utilizeazã un capiºon, fig.2.14 b, alcãtuit dintr-o cascã metalicã care
reazemã pe capul pilotului prin intermediul unei bucãþi de lemn de esenþã tare, ambele
fasonate la dimensiunile ºi forma acesteia. Spaþiul dintre pereþii verticali ai cãºtii ºi pilot se
împãneazã cu pâslã. Lemnul poate fi înlocuit cu un alt produs pe bazã de material plastic sau
cauciuc. Baterea piloþilor se realizeazã pe baza planului de pilotaj. Pentru un anumit pilot,
fazele principale de operare cu soneta sunt:
- ridicarea pilotului de la sol ºi aducerea lui în poziþia verticalã pe punctul de înfigere,
materializat pe teren printr-un þãruº;
- alinierea pilotului la glisiera lumânãrii ºi asigurarea lui de aceasta, coborârea ºi
înfigerea sub greutate proprie;
- coborârea capiºonului ºi a berbecului;
- efectuarea baterii prin punerea în lucru a berbecului.
2.2.1.2. Condiþii de eficienþã a baterii

Diversitatea categoriilor de sonete ºi piloþi, sub aspectul disponibilitãþilor de lucru,
masei berbecului, înãlþimii de cãdere ºi respectiv al formei, dimensiunilor ºi greutãþii proprii,
impune analiza condiþiilor de eficienþã a baterii. În acest sens se asimileazã baterea cu o
ciocnire între douã corpuri imperfect elastice ºi libere, fig.2.16.
O parte din acesta, I, produce deformarea instantanee a corpului lovit ºi punerea in
miºcare a lui. Berbecul ºi pilotul se vor deplasa cu o vitezã v sub diferenþa de impuls (I 0 - I) ºi
respectiv I. Prin urmare viteza v poate fi exprimatã dupã cum urmeazã:
(I0 – I) = M.v = Q v ⇒ v = ⎛
⎜⎜ Q v 0 − I ⎞⎟⎟ g
g ⎝ g ⎠ Q

22
q gI
I = mv = v ⇒ v =
g q
g I g ⎛ Q ⎞
Condiþia = ⎜⎜ v 0 − I ⎟⎟ furnizeazã
q Q ⎝ g ⎠
Qq
I = v0 (2.1 b)
g(Q + q )
Fig.2.16. Înfigerea pilotului prin batere
La sfârºitul perioadei de restituire, deplasarea celor douã corpuri are loc sub valori
modificate ale impulsurilor, funcþie de coeficientul de restituire β, ºi anume:
I + β I pentru pilot ºi I0 – (1 + β) I pentru berbec.
Þinînd cont de relaþia (2.1 b), viteza v p ºi v b a pilotului ºi respectiv a berbecului vor fi:
q g.I(1 + β ) Q(1 + β )v 0
v p = I(1 + β) ⇒ v p = = (2.1 c)
g q Q+q
Q g Q − βq
I 0 − (1 + β )I = v b ⇒ v b = [I 0 − (1 + β )I] = v (2.1 d)
g Q Q+q 0
Prin urmare, la sfârºitul perioadei de restituire, energia cineticã a celor douã corpuri
luate separat sunt:
2
1 2 1 Q 2 ⎛ Q − βq ⎞
E cb = 2 Mv b = 2 g v 0 ⎜⎝ Q + q ⎠⎟ (2.1 e)

23
2
1 1 q 2 ⎡ Q(1 + β )⎤
E cp = mv p2 = v (2.1 f)
2 2 g 0 ⎢⎣ Q + q ⎥⎦
Adunînd (2.1.e) ºi (2.1.f.), energia cineticã totalã Ec este datã de relaþia:

2 q
2
1 + β
E c = Q v 0 Q + β q = Q v 02
2
Q
2g Q + q 2g q
1+
Q
sau
Ec = Ec0 me unde E c 0 = Qv 02 / 2g (2.1 g)
reprezintã energia cineticã la momentul impactului, iar me are semnificaþia unui coeficient
de utilizare eficientã a acesteia. Se observã cã energia cineticã iniþialã este complet utilizatã
când me = 1 sau altfel spus, atunci când berbecul prezintã o greutate infinitã în raport cu
pilotul. În practicã raportul q/Q se limiteazã la valori de 0,4 - 0,5 în cazul piloþilor de lemn ºi
0,66 - 1,33 în cazul piloþilor din beton armat pentru a nu se deteriora capul pilotului.
Cunoscutã greutatea berbecului Q, înãlþimea de cãdere H se alege astfel ca lucrul mecanic al
unei lovituri sã fie de circa 15 kN.m în cazul piloþilor de lemn ºi de 20 - 40 kN.m pentru
piloþi din beton armat, funcþie de greutatea acestora /23/. Totodatã nu este recomandabilã
compensarea greutãþii mici a berbecului printr-o înãlþime de cãdere mare, aceasta pe
considerentul evitãrii spargerii capului pilotului. De asemenea, este bine ca frecvenþa de
batere sã fie ridicatã pentru a se împiedica refacerea structurii pãmîntului, deranjatã de
baterea piloþilor, ceea ce echivaleazã cu o rezistenþã diminuatã a pãmîntului la penetrarea
pilotului /5/.
2.2.2. Înfigerea piloţilor prin vibrare

Tehnica vibrãrii s-a impus, în special în ultimii ani, ca procedeu de înfigere în teren a
diferitelor elemente cum sunt palplanºeele, piloþii, coloanele etc. Utilajul de lucru, soneta,
este dotatã în acest caz, cu un echipament numit vibroînfigãtor. Vibroînfigãtorul, fig.2.17, are
în alcãtuire un motor acþionat electric - 1, ce angreneazã doi excentrici - 2 cãrora le imprimã
aceiaºi vitezã unghiularã dar de sens contrar, generându-se astfel o forþã perturbatoare axialã
ce este transmisã pilotului - 4, prin intermediul unei cãciuli de prindere - 3. Prinderea
motorului de vibrogenerator, 2, se realizeazã fix sau elastic.
Vibroînfigãtoarele
perturbatoare potkN,
de peste 700 lucra
cuîntr-un domeniu
amplitudini de 6rar de la
pânã frecvenþe, 0 - 30 fiecare
50 mm pentru Hz, generînd forþea
schimbare
poziþiei excentricilor. Forþa perturbatoare lucreazã alãturi de greutatea pilotului
suplimentând forþa gravitaþionalã. Pãtrunderea pilotului este însoþitã ºi de:
- acþionarea în contratimp a greutãþilor excentricilor;
- transformarea pãmântului din imediata vecinãtate a pilotului într-un fluid vâscos.
Înfigerea piloþilor prin vibrare dã rezultate bune în cazul depozitelor necoezive ºi slab
coezive. Nu se recomandã în cazul argilelor plastice sau în pãmînturile cu componente
granulare mari - bolovani, blocuri, fragmente de rocã.
-Utilizarea
prezenþavibrãrii, acolo unde
unor vibraþii pãmînturile
reduse în raportocu
permit, prezintã
înfigerea prinurmãtoarele avantaje:
batere indiferent de tipul
berbecului folosit;
- poluare sonorã redusã;

24
-realizarea unor viteze mari de penetrare a pilotului, de peste 50 mm/s.

Fig.2.17. Vibrator cu excentrice, cu
prindere rigidã a motorului
Pentru înfigerea piloþilor sau a altor elemente uºoare se recomandã folosirea
vibratoarelor,
plinã de înaltã
ºi a coloanelor se frecvenþã, 40-50 Hz. Pentru
folosesc vibroânfigãtoare de piloþi grei din beton
joasã frecvenþã, armat, cu grei
cu excentrici secþiune
ºi cu
motorul prins elastic de vibrogenerator. La noi în þarã sunt utilizate vibratoare de import sau
româneºti, cum ar fi: VP-1, VE-1, VE-2, VPE-2 etc.
2.2.3. Procedee auxiliare pentru înfigerea piloţilor

Atunci când, în anumite condiþii de teren, procedeele de bazã - batere, vibrare, presare,
nu asigurã coborârea la cotã a pilotului sau o vitezã doritã de avansare a pilotului, ele pot fi
completate cu unele procedee auxiliare, cum sunt: subspãlarea ºi electroosmoza.
Cele douã procedee au drept scop reducerea rezistenþei opusã de pãmînt la avansarea
pilotului, subspãlarea fiind aplicabilã în cazul pãmânturilor slab coezive ºi necoezive, iar
electroosmoza în cazul celor coezive.
Subspãlarea, fig.2.18 a, constã în dislocarea ºi antrenarea particulelor de pãmânt din
zona vârfului pilotului de cãtre un jet de apã sub presiune.
În acest scop pilotul, fie cã prezintã în componenþã orificii verticale sau þevi speciale
numite lãnci prin care apa este dirijatã la presiunea ce produce desfacerea ºi antrenarea
pãmântului. Þevile prezintã diametrul de 40-45 mm ºi se terminã cu un vârf îngust prin care
apa iese la presiuni de 7-20 bari /5/. Operarea prin subspãlare începe dupã aºezarea pe locaþie
ºi înfigerea pilotului sub efectul greutãþii proprii, procedîndu-se la coborârea lãncilor la 0,50
m deasupra terenului ºi trimiterea jetului de apã care prin antrenarea pãmântului face ca
pilotul sã coboare sub efectul greutãþii proprii însoþit, dacã este necesar, de uºoare lovituri.
Ulterior lãncile sunt coborâte ºi menþinute sub cota vârfului pilotului cu 0,25 m, astfel
ca prin dislocarea ºi antrenarea pãmîntului sã se reducã rezistenþa la înaintare.
Jetul de apã antreneazã parþial sau total particulele solide, funcþie de masa acestora ºi
presiunea de lucru, acestea fiind transportate de curentul de apã, în tendinþa lui de deplasare,
în lungul pilotului. Prin urmare, subspãlarea are ca rezultat aducerea pãmîntului cu care
pilotul vine în contact, într-o stare de fluiditate în care acesta pãtrunde cu uºurinþã. Întrucât
înfigerea prin subspãlare este însoþitã de o puternicã afânare a pãmântului, trebuie opritã cu
1-2 m deasupra cotei finale la care urmeazã a fi coborât pilotul, aducerea la cotã fiind
realizatã prin batere sau vibrare.

25

Fig.2.18. Principiul procedeelor de: a – subspãlare; b
- electroosmozã
Electroosmoza defineºte fenomenul de tranzitare a unei membrane poroase, de cãtre un
lichid, în prezenþa unei diferenþe de potenþial. Acest fenomen se produce ºi în pãmânt atunci
când se introduc doi conductori ce se leagã la bornele unei surse de curent continuu. Apa se
va deplasa de la anod la catod având ca rezultat o creºtere a umiditãþii pãmîntului din jurul
acestuia. Dacã rolul celor doi conductori îl joacã doi piloþi de beton armat echipaþi cu
electrozi, sau din metal utilizat direct ca electrozi, atunci pilotul-catod va beneficia de o
reducere a frecãrii ca urmare a creºterii umiditãþii ºi va fi uºor înfipt în pãmânt pânã la cota
doritã. Dacã se inverseazã polaritatea, apa va fi reorientatã spre celãlalt pilot, favorizînd
baterea lui ºi totodatã o mai bunã aderenþã a pãmîntului la suprafaþa pilotului înfipt anterior.
2.2.4. Fenomene ce au loc la înfigerea piloţilor

Înfigerea piloþilor prefabricaþi în teren produc o dislocuire ºi împingere lateralã a
pãmântului din zona pe care aceºtia o ocupã. În acelaºi timp, baterea ºi vibrarea constituie
surse de solicitare dinamicã a terenului pe durata înfigerii piloþilor. Prin urmare înfigerea are
ca rezultat o modificare a condiþiilor de stare ale pãmânturilor, ce se resimte pe o anumitã
zonã din teren aflatã în vecinãtatea piloþilor, fig.2.19.
Aceste modificãri sunt caracterizate prin procese distincte de: distrugere a structurii,
reorientare a particulelor, îndesare, deplasare a apei, deplasãri ale terenului, schimbarea stãrii
de tensiuni, a rezistenþei pãmîntului, manifestarea lor fiind diferitã în cuprinsul zonei de
influenþã a pilotului. Se considerã /13/ cã volumul de pãmânt în care se resimt efectele
înfigerii pilotului se poate împãrþi în patru zone, fig.2.19.
- zona 1 este reprezentatã de un înveliº subþire de pãmînt, de 2-10 mm, care este
antrenat de pilot în direcþia lui de deplasare, prezentînd o structurã distrusã ºi o stare foarte
îndesatã;
zona 2 prezintã o grosime de (0,7-3)d, având în alcãtuire pãmînt cu structurã complet
distrusã, aflat într-o stare de îndesare puternicã la limita cu zona 1, condiþii de stare ce sunt
mai puþin pregnanate la limita cu zona urmãtoare 3. Îndesarea pãmântului, creºterea
eforturilor dupã direcþia orizontalã, determinã modificãri ale presiunii apei din pori ºi în
consecinþã deplasarea ei spre zonele exterioare. La nivelul suprafeþei terenului limita zonei

26
este marcatã printr-un punct de ridicare maximã;
Fig.2.19. Limitele zonelor de influenþã la baterea piloþilor

- zona 3, apreciatã la grosimi de (5-6)d, se caracterizeazã printr-o structurã practic
nederanjatã a pãmântului, o uºoarã afânare sub aspectul eforturilor de întindere ºi alunecare, o
creºtere a umiditãþii. La nivelul suprafeþei terenului, zona 3 se extinde dupã punctul de
ridicare maximã a acesteia, suprafaþa prezentînd o formã convexã;
- zona 4 cu grosime de (8-12)d se caracterizeazã prin pãstrarea aproape neschimbatã a
structurii, stãrii ºi proprietãþilor iniþiale ale pãmîntului.
Sub vârful pilotului se formeazã un bulb sferic de pãmînt îndesat de mãrime (2-4)d,
favorizând comportarea pilotului la încãrcarea lui cu sarcini axiale de compresiune.
Extinderea zonelor, intensitatea proceselor menþionate sunt funcþie de natura
terenului, condiþiile iniþiale de stare, metoda de înfigere ºi cota la care se situeazã vârful
pilotului.
Pãmânturile nelegate caracterizate prin: condiþii naturale de porozitate cuprinse între
limitele de afânare ºi îndesare maximã, permeabilitate ridicatã dar în corelaþie cu mãrimea ºi
neuniformitatea particulelor granulare, vor manifesta rãspunsuri mult diferite în raport cu
pãmânturile coezive argiloase atât pe durata baterii, cât ºi ulterior la încãrcarea pilotului cu
sarcinile ce-i revin.
Dupã observaþiile ºi mãsurãtorile unor autori /17/, în cazul piloþilor înfipþi în nisipuri
de îndesare medie - fig.2.20, sunt evidenþiate modificãri numai pânã la o distanþã de 6r faþã
de axa pilotului.
Înfigerea pilotului afecteazã practic terenul învecinat numai prin formarea zonelor 1 ºi
2, fig.2.20 b, constând în antrenarea în jos a nisipului ºi comprimarea lui în lateral.
Urmare a acestora apar deplasãri orizontale, reducerea ºi creºterea localã a porozitãþii
ºi respectiv a unghiului de frecare interioarã, fig.2.20 a. Raportat la adâncime, s-a constatat
prezenþa unei limite de separare, sub aspect calitativ, între modificãrile ce au loc. Aceasta se
poate situa la o adâncime de (10 - 20)d faþã de suprafaþa terenului, ceea ce ar constitui o
justificare a repartiþiei frecãrii laterale dupã cum se prezintã în fig.2.20 c.
În cazul nisipurilor saturate, creºterea presiunii apei din pori, prin aplicarea de ºocuri
succesive, produce mai ales în cazul celor afânate, o afuiere a nisipului de sub vârful
pilotului. Aceasta face ca rezistenþa opusã baterii sã fie mai micã în raport cu cea în condiþii
de solicitare staticã. Un fenomen contrar este observat în cazul când nisipurile saturate sunt

27
în stare îndesatã.
Pentru nisipurile argiloase, eliminarea rapidã a apei duce la o creºtere a frecãrii în
timpul baterii, frecare ce scade odatã cu revenirea apei dupã încetarea baterii.
Fig.2.20. Zone de influenþã în jurul piloþilor înfipþi în nisipuri de

îndesare medie: a – variaþia unor caracteristici; b – extinderea
zonelor de îndesare; c – mobilizarea frecãrii unitare
Înfigerea piloþilor constituie o sursã de vibraþie al cãror efect poate fi periculos pentru
construcþiile vecine, mai ales în situaþia în care amplasamentele ocupate prezintã o structurã
litostratigraficã cu straturi de nisipuri saturate. Îndesarea acestora, ca urmare a distrugerii
structurii prin lichefiere ºi rearanjarea particulelor, se traduce prin tasãri ce pot, funcþie de
mãrimea lor, afecta sau nu construcþiile existente. În general se considerã cã pentru viteze
ale vibraþiilor din înfigerea piloþilor sub 5 cm/s, nu apar deteriorãri în structuri, cu toate cã în
cazul unor depozite de nisipuri afînate, saturate, s-au observat tasãri periculoase ºi pentru
viteze de 0,2 - 1 cm/s. Pentru caracteristicile de lucru ale sonetelor, vibraþiile prezintã valori
semnificative ale vitezelor de propagare pânã la distanþa de circa 50-100 m.
Observaþiile efectuate asupra unor lucrãri de construcþii - clãdiri, rampe de acces,
colectoare etc., aflate sub influenþa vibraþiilor induse prin baterea piloþilor, pun în evidenþã
dezvoltarea unor tasãri suplimentare de pânã la 8 cm. Îndesarea nisipurilor ca urmare a
vibraþiilor induse de procedeul de înfigere trebuie luatã în consideraþie ºi la stabilirea
distanþelor la care sunt dispuºi piloþii ºi a succesiunii lor de punere în operã pentru o aceeaºi
lucrare.
Îndesarea provocatã de dislocuirea volumului de pãmânt ocupat de pilot este însoþitã
de o modificare a stãrii de tensiuni dupã direcþia orizontalã. Considerând o coroanã circularã,
fig.2.21, de grosime dρ, aflatã în interiorul zonei de influenþã de extindere r = a r 0, eforturile
unitare orizontale la nivelul adâncimii z, pe cele douã feþe ale coroanei vor fi σx ºi respectiv
σx + dσx.
Din condiþia de echilibru a eforturilor orizontale rezultã:
2πρσx = 2π (ρ + dρ) (σx + dσx)
Prin operare ºi neglijarea produsului micilor diferenþe rezultã urmãtoarea ecuaþie
diferenþialã:
dρ dσ
=−
ρ σx

28
(12.2)
ce prezintã soluþia ρσx = C unde C are semnificaþia unei constante de integrare.
Fig.2.21. Raza de inflen ţă a pilotului
Valoarea acesteia rezultã din condiþia ca la limita zonei de influenþã efortul orizontal
sã fie egal cu împingerea în stare de repaos:
ρ = a r 0 σx = k 0 .γ z ºi C = a r 0 k 0 γ z
În cazul când deplasarea pãmîntului împins de pilot este suficientã pentru mobilizarea
împingerii pasive, atunci pentru ρ = r 0:
a r k γ
σ x = P p = k p .γ z = 0 0 z rezultând a = k p / k 0
r 0
Luând pentru k p ºi k 0 valoarea 3 ºi respectiv 0,5, rezultã a ≅ 6 ceea ce coincide cu
mãsurãtorile experimentale, fig.2.20 a.
pus înÎnevidenþã
cazul pãmânturilor argiloase, caracterizate
modificãri semnificative deunui
în cuprinsul permeabilitate redusã, mãsurãtorile
volum de extindere 2d în raport au
cu
axa pilotului, fig.2.22 a, prin prezenþa unor zone cu structurã complet distrusã 1 ºi puternic
comprimatã 2, urmate de pãmânt cu structura practic intactã 3. Înfigerea produce modificãri
semnificative ale rezistenþei la forfecare a cãrei refacere are loc în timp dupã încetarea
acesteia. În fig.2.22 b sunt date curbele de variaþie ale rezistenþei la forfecare în raport cu
distanþa faþã de pilot pentru starea naturalã a pãmîntului - 1, imediat - 2, la o zi - 3 ºi la
câteva sãptãmîni - 4 dupã înfigere. Reducerea rezistenþei pe durata baterii, curba 2 este
determinatã de dezvoltarea unor presiuni mari ale apei din pori, distrugerea structurii ºi
parþial de comprimarea radialã a pãmântului.
Dupã aducerea pilotului la cotã prin încetarea baterii, pãmântul revine în timp la
rezistenþa iniþialã, în unele situaþii semnalîndu-se chiar valori mai mari. Acest lucru atrage
dupã sine creºterea frecãrii unitare între pilot ºi pãmânt - fig.2.22 c, intervalul de timp necesar

29
atingerii valorilor maxime ale frecãrii fiind denumit "timp de odihnã".

N Botu Curs Fundatii PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

N Botu Curs Fundatii PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

7/13/2019 71029831 N Botu Curs Fundatii

CURS FUNDATII PROF.DR.ING.NICOLAE BOTU

ASPECTE GENERALE PRIVIND PROIECTAREA

I.1. Defini ţ ia sistemului structural

Toate construcţiile sunt realizate în baza unui „sistem structural”

Fig. I.1 Componentele sistemului structural: Suprastructura S;

- Suprastructura (S) – ansamblul elementelor de rezistenţă situate

CURS FUNDATII PROF.DR.ING.NICOLAE BOTU

exterioare la terenul de fundare;

I.2. Cerinţ e privind proiectarea substructurilor

În vederea proiectării substructurii unei construcţii (alcătuită de

I.3. Factori de care depinde alegerea sistemului de fundare

O problemă foatre importantă o constituie alegerea tipului de

I.3.1. Sistemul structural al construc ţ iei .

- tipul de structur ă (monolită, prefabricată, pe cadre, sau pe

- deschideri, travei, înălţaimi...

CURS FUNDATII PROF.DR.ING.NICOLAE BOTU

combinaţiile cele mai defavorabile în grupările fundamentale şi

I.3.2. Condi ţ iile de teren.

I.3.3. Condi ţi ile de exploatare ale construc ţ iei

- eforturile transmise la nivelul fundaţiilor din sarcini statice, şi dinamice;

I.3.4. Condi ţi ile de execuţ ie ale infrastructurii

- forma şi adâncimea săpăturii pentru realizarea fundaţiilor şi modul de

CURS FUNDATII PROF.DR.ING.NICOLAE BOTU

I.4. Factori ce condi ţ ioneaz ă alegerea adâncimii de fundare

Adâncimea de fundare este distanţa la care este aşezată talpa fundaţiei

I.4.1. Destinaţ ia tehnologic ă a construc ţ iei

Adâncimea de fundare se determină în multe cazuri pe baza

La cl ă diri cu subsoluri neînc ă lzite, adâncimea minim ă de

CURS FUNDATII PROF.DR.ING.NICOLAE BOTU

I.4.2. Adâncimea de îngheţ

Terenul de fundare este supus pe o anumită adâncime variaţiilor

CURS FUNDATII PROF.DR.ING.NICOLAE BOTU

Acest factor are o mare importanţă în alegerea cotei de fundare,

Tabelul I.1. Adâncimea minimă de fundare conform NP112 – 04

*) Valorile indicate pentru cazul terenurilor ferite de îngheţ se măsoar ă

Conform STAS 6054 / 77 adâncimea maxim ă de îngheţ se exprimă

CURS FUNDATII PROF.DR.ING.NICOLAE BOTU

la care temperaturile pot atinge valori ≤ 00 C .

De multe ori adâncimea de fundare este dictat ă de valoarea

unde q reprezintă suprasarcina de calcul care acţionează la nivelul

greutatea volumic ă a pământului

CURS FUNDATII PROF.DR.ING.NICOLAE BOTU

Fig.I.5. Zonarea după adâncimea maximă de îngheţ

CURS FUNDATII PROF.DR.ING.NICOLAE BOTU

I.4.4. Cota de fundare a cl ădirilor învecinate

Sunt numeroase cazurile când este necesar ca o construcţie să

Fig.I.6. Fundaţ ii învecinate dispuse la cote diferite

CURS FUNDATII PROF.DR.ING.NICOLAE BOTU

Fig.I.7. Executarea taluz ării sub fundaţ ii învecinate

I.4.5. Caracterul stratificaţ iei pământului şi pozi ţ ia nivelului apelor

1. Terenul este alcătuit dintr-un pământ de bună calitate şi într-un strat

CURS FUNDATII PROF.DR.ING.NICOLAE BOTU

Fig.I.8. Teren bun de fundare cu variantele pozi ţ iei nivelului apei

Fig.I.9. Teren bun de fundare la adâncimea h cu variantele pozi ţ iei

CURS FUNDATII PROF.DR.ING.NICOLAE BOTU

În cazul a, cu nivelul apei subterane la adâncime mare, execuţia

Fig.I.10. Teren bun de fundare la suprafaţă cu variantele pozi ţ iei

CURS FUNDATII PROF.DR.ING.NICOLAE BOTU

O primă cale de rezolvare a problemei adâncimii de fundare în

4. Teren de fundare alcătuit dintr-un pământ uniform dar

Fig.I.11. Teren de fundare necorespunz ător

CURS FUNDATII PROF.DR.ING.NICOLAE BOTU