INSTITUTUL TEOLOGIC ADVENTIST

PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR

LIMBA ROMÂNĂ.
NOTE DE CURS

Lector univ. dr.

Roxana Lupu

2015

1
 Partea a II-a
MORFOLOGIA LIMBII ROMÂNE
Morfologia reprezintă unul dintre nivelurile limbii care are în vedere forma cuvintelor,
flexiunea acestora (declinare sau conjugare); se ocupă așadar cu studiul părților de vorbire, acele
clase de cuvinte care au „trăsături semantice, sintactice și flexionare comune pentru toți membrii
clasei”1.

SUBSTANTIVUL (NUMELE)

Substantivul este definit ca fiind partea de vorbire flexibilă care denumește ființe, obiecte
și fenomene ale naturii, având un caracter deschis – poate fi îmbogățit oricând prin împrumutarea
sau crearea unor unități noi.
Cea mai cunoscută clasificare a substantivelor 2 distinge: substantive comune (denumite
și apelative) și substantive proprii. Spre deosebire de substantivele comune care denumesc
obiecte (considerate în sens larg) de același fel, substantivele proprii denumesc persoane sau
obiecte unice. Numele comune se scriu cu inițială minusculă, în vreme ce numele proprii se scriu
cu inițială majusculă. Regula poate fi încălcată în condițiile minimalizării sau, dimpotrivă,
reliefării uneia sau alteia dintre cele două categorii.3 De asemenea, se poate face diferența între
substantivele individuale care denumesc obiecte unice și substantivele colective care denumesc
grupuri sau colectivități: armată, familie, grupă, mulțime, stol, făget, brădet, studențime etc.
În funcție de structură se face diferența între substantivele simple, substantivele compuse
(bunăvoință, untdelemn, floare-de-colț) și locuțiunile substantivale (părere de rău, bătaie de
joc, aducere aminte etc.).

Categoriile gramaticale ale substantivului

Cele patru categorii gramaticale4 ale substantivului sunt: genul, numărul, determinarea
și cazul. Cum genul este o trăsătură inerentă a substantivelor, flexiunea se realizează numai în
funcție de număr și de caz.

1
DSL, s.v. parte de vorbire.
2
Alte clasificări opun substantivelor comune mai multe clase de substantive, între care substantive proprii,
substantive masive, substantive abstracte, substantive colective, substantive personale, substantive relaționale,
substantive postverbale, substantive postadjectivale.
3
Mioara Avram amintește această regulă precizând că „inițiala minusculă cu rol de minimalizare a fost impusă în uz
și chiar în normă, în anii 1950-1970, la numele de sărbători religioase (bobotează, crăciun, paște, în loc de
Bobotează, Crăciun, Paște) și la numele Dumnezeu (și Domnul cu același înțeles), Maica Domnului, Mesia,
Mîntuitorul, Precista, Sfîntul, Sfînta; regula era o componentă a propagandei ateiste” (Avram 2001: 45).
4
Categoriile gramaticale sunt „valori (semnificații) gramaticale care pentru o limbă dată, își găsesc o marcare
flexionară clară și în funcție de care clase numeroase de lexeme (= părți de vorbire) își schimbă forma în cursul
flexiunii”; sunt corelați cel puțin doi termeni, sunt corelate distincții din planul conținutului cu distincții din planul
expresiei, presupun raporturi repetabile, distincțiilor din planul conținutului, al semnificațiilor, le corespund marcări
gramaticale clare (DSL).

2
 Cele trei genuri ale substantivului în limba română sunt: masculin5 (satisfac contextul
acest / acești), feminin6 (satisfac contextul această / aceste) şi neutru (satisfac contextul acest /
aceste).
Procedeul de formare a masculinului de la feminin şi a femininului de la masculin prin
adăugarea unor sufixe, se numeşte moţiune. Sufixele se numesc sufixe moţionale, iar
substantivele astfel obținute se numesc substantive mobile.
-ă : profesor – profesoară,
-iţă: şcolar – şcolăriţă;
-că: ţăran – ţărancă;
-oaică: leu – leoaică; turc – turcoaică;
-easă: mire – mireasă; croitor – croitoreasă;
-toare: muncitor – muncitoare;
-oi: raţă – răţoi; cinteză – cintezoi;
-an: gâscă – gâscan, curcă – curcan.
O serie de substantive au formă comună pentru ambele genuri. Acestea se numesc
substantive epicene. Unele au forme numai pentru masculin: cuc, șobolan, liliac, țânțar, purice,
struț, vultur, bivol, emu, greier, șarpe etc. Altele au forme numai pentru feminin: girafă,
ciocănitoare, hienă, lăcustă, veveriță, zebră, viperă etc.
O altă clasă este reprezentată de clasa substantivelor de gen comun: este clasa
substantivelor care au o singură formă pentru genurile masculin și feminin: gură-cască,
mutulică, surdulică, papă-lapte.

Numărul
Substantivele românești cunosc numărul singular și numărul plural. Desinențele
specifice de plural pentru substantivele
- feminine sunt: -e (fată - fete); -i (carte – cărți); -le (basma - basmale); -ele (turturică -
turturele);
- masculine sunt: -i (băiat – băieți);
- neutre sunt: -uri (pat - paturi); -e (scaun - scaune);
Există substantive care au numai forme pentru numărul singular – singularia tantum:
curaj, sete, argint, miere, tenis, geografie, vodă, nene; și substantive care au numai formă de
plural – pluralia tantum: câlți, icre, tărâțe, moaște, șale, zori.
Cele mai importante aspecte normative legate de aceste două categorii gramaticale ale
substantivului sunt următoarele:
- Unele substantive feminine au două variante de plural admise de normă: căpșuni –
căpșune, cireșe – cireși, copertă – coperte etc.
- Unele neutre admit numai desinența de plural –e (aragaze, morminte), altele numai
desinența –uri (hoteluri, abțibilduri, aziluri), altele, ambele forme (niveluri – nivele,
piedestaluri - piedestale).
- Sunt corecte formele de neutru singular cu desinența –iu pentru onorariu, salariu,
serviciu. Sunt greșite formele onorar, salar, servici.
- Forma seminariu (având drept corespondent pluralul seminarii) a ieșit din uz; este
folosită numai forma seminar – pl. seminare.

5
Sunt de genul masculin numele lunilor anului, numele literelor, numele cifrelor.
6
Sunt de genul feminin numele zilelor săptămânii

3
 - Unele substantive colective, deși denumesc o pluralitate, se acordă cu verbul numai la
singular: Echipa ITA a câștigat campionatul și nu *Echipa ITA au câștigat campionatul;
Familia profesorului a venit la școală *Familia profesorului au venit la școală.
- Substantivele majoritate, mulțime acceptă atât acordul la singular, cât și acordul la
plural: Majoritatea a / au venit. O mulțime de elevi a / au venit la școală.
Determinarea
Categoria determinării stabilește în ce măsură obiectul este cunoscut sau nu vorbitorului.
Dacă obiectul nu este cunoscut vorbim despre nedeterminare (nearticulare): fată, băiat, scaun.
Dacă este puțin cunoscut avem a face cu o determinare nehotărâtă (sau nedefinită): o fată, un
băiat, un scaun. Dacă este bine cunoscut vorbitorului, bine individualizat, avem a face cu o
determinare hotărâtă (sau definită): fata, băiatul, scaunul.
Pentru determinarea nedefinită, marcare se face prin articolele nehotărâte: un, o, unui,
unei, niște, unor. Determinarea definită se marchează prin articolul hotărât, variabil în funcție de
gen, număr și caz: copilul, copila, copilului, copilei, copiii, copilele, copiilor, copilelor.

CAZUL SUBSTANTIVELOR

În limba română sunt cunoscute cinci cazuri moștenite din latină: Nominativ, Acuzativ,
Genitiv, Dativ, Vocativ.

Cazul Nominativ este cazul subiectului (Ion este mare.). De asemenea, substantivele în
nominativ pot îndeplini și alte funcții: nume predicativ (Ion este elev.), apoziție (Ion, prietenul
meu, este harnic.), predicativ suplimentar (Îl știam profesor de fizică și acum aflu că este
medic.).

Cazul Acuzativ este cazul complementelor: în special al complementului direct (impus de

verbe tranzitive: Mănânc mere. Îl văd pe Ion.), dar și al celorlalte complemente: complement
indirect (în gramatica actuală complementul indirect în Acuzativ este numit complement
prepozițional, impus de verbe / adjective / interjecții cu regim prepozițional: Aflu despre
vacanță.), complement de agent (Mărul este mâncat de bunicul.), circumstanțial de loc (Merg în
parc.), circumstanțial de timp (Îl cunosc din copilărie.), circumstanțial de mod (Cântă ca un
artist.), circumstanțial de cauză (Plânge de supărare.), circumstanțial de scop (Merge după
cumpărături.), circumstanțial condițional (În caz de incendiu, spargeți geamul.), circumstanțial
concesiv (Cu toată grija, tot și-a lăsat copii să plece.), circumstanțial instrumental (Citește cu
ochelarii.), circumstanțial sociativ (Merg la munte cu prietenii.), circumstanțial cumulativ (În
afară de ceai mai bea și apă.), circumstanțial de excepție (În afară de mama, toți am mers la
serbare.), circumstanțial opozițional (În loc de apă, bea ceai.), circumstanțial de relație (Era as la
matematică.). Substantivele în Acuzativ pot îndeplini și funcția de nume predicativ (Banca este
de lemn.) și atribut substantival prepozițional (Masa din grădină este stricată.).

Cazul Genitiv este cazul posesiei: casa bunicilor. Funcția sintactică specifică este de atribut
substantival genitival. Substantivele însoțite de prepoziții sau locuțiuni prepoziționale cu regim
de genitiv îndeplinesc și alte funcții sintactice: nume predicativ (Oamenii sunt contra
alegerilor.), complement indirect (Luptă împotriva corupției), circumstanțial de loc (Merg în
urma carului.), circumstanțial de timp (A venit în jurul amiezii.), circumstanțial de cauză (A
plecat din cauza zgomotului.), circumstanțial de scop (Studiază în vederea examenelor.),

4
circumstanțial condițional (În locul părinților, nu te-aș fi iertat.), circumstanțial concesiv (În
ciuda insistențelor, el tot a plecat.), circumstanțial instrumental (Citește cu ajutorul
ochelarilor.), circumstanțial cumulativ (În afara ceaiului, poți să mai bei și apă.), circumstanțial
de excepție (În afara mamei, toți am mers la serbare.), circumstanțial opozițional (În locul apei,
bea ceai.), circumstanțial de relație (Reflectăm asupra problemelor.).

Cazul Dativ este cazul care arată destinatarul sau beneficiarul unei acțiuni. Funcția sintactică
specifică este complementul indirect: Trimit bani copiilor. Prepozițiile care impun cazul dativ
sunt: datorită, grație, mulțumită, conform, contrar, potrivit, aidoma, asemenea.
Substantivele însoțite de aceste prepoziții pot îndeplini și alte funcții sintactice: nume predicativ
(Totul este conform așteptărilor.), circumstanțial concesiv (Contrar așteptărilor, a luat notă
mare.), circumstanțial instrumental (A reușit datorită influenței mamei lui.)

Cazul Vocativ este cazul adresării, al chemării. Substantivele în Vocativ nu sunt dependente de
context, prin urmare, nu au funcție sintactică (Mamă, vino repede. Ioane, ia cartea.)

Aspecte normative:
- Genitiv –Dativul substantivelor feminine se formează de la pluralul cuvântului respectiv
+ i (articol): carte – cărți – cărții, vioară – viori – viorii, cină – cine – cinei (=>Sfintei
Cine nu Sfintei Cini);
- Marca de genitiv a (a, al, ai, ale) se acordă în gen și număr cu regentul. Este foarte
important ca regentul să fie stabilit corect:
Problemele apărute în cadrul instituțiilor de învățământ ale (nu al) bisericii.
Organele de presă ale (nu a) bisericii noastre.
- Substantivul din locuțiunea prepozițională în jurul fiind de genul neutru, forma corectă a
mărcii de genitiv este al și nu a: În jurul Paștelui și al (nu a) datei anunțate.
- Marca de genitiv a (a, al, ai, ale) este invariabilă sub aspectul cazului: Ofer bursă acestei
studente a (nu ale, nici alei) facultății de pedagogie.
- Marca de genitiv a (a, al, ai, ale) este obligatorie cazul utilizării a două genitive
coordonate: sunt corecte enunțurile – contra elevilor și a profesorilor, alegerea
diriginților și a îndrumătorilor, dar nu sunt corecte enunțurile – contra elevilor și
profesorilor, alegerea diriginților și îndrumătorilor.
- Prepozițiile grație, datorită, mulțumită se construiesc cu dativul, nu cu genitivul, prin
urmare este greșită utilizarea mărcii de genitiv a (a, al, ai, ale): grație președintelui și
miniștrilor, datorită studenților și profesorilor (și nu grație președintelui și a miniștrilor,
datorită studenților și a profesorilor).
- Forma de genitiv a numelor feminine cu terminația a este Mariei, Sarei, Ioanei, fetei.
Este greșită utilizarea articolului proclitic lui în aceste contexte: mama lui Maria, lui
Sara, lui Ioana, lu’ fata pe care o cunosc eu. Marca lui se folosește numai pentru
masculine sau pentru numele proprii feminine cu altă finală decât a: cartea lui Ion/ lui
Carmen/ lui Odette.
- Sunt corecte construcțiile problema multor studenți sau problema a mulți studenți,
contra câtorva nereguli sau contra a câteva nereguli. Dar este greșită marcarea simultană
(analitică și sintetică): problema a multor studenți sau contra a câtorva nereguli.

5
 - Marcarea cazului Dativ prin prepoziția la este specifică registrului popular și familiar.
Prin urmare este recomandată evitarea unor construcții ca: Ce să-i dau la copilul meu să
mănânce? Nu-i place la nevasta mea viața la țară. Dă-i la Maria cartea aceasta.
- Sunt greșite construcțiile cu la pentru cazul genitiv: din cauza la pastile, consecințele la
alegerile noastre, ușa la biserica asta.
- Pentru cazul Vocativ – nu sunt recomandate forme ca: Fetele, ce mai faceți? Băieții,
când veniți? Fato, ce mai faci? Mirceo, unde ai fost? Ionescule, ce mai e nou?
- Ai, al, ale se pot scrie și a-i, a-l, a le: ochi ai băiatului vs doresc a-i vedea; turn al
orașului vs am venit pentru a-l vedea; cărți ale fetei vs a venit pentru a le întâlni.

ARTICOLUL

În gramatica actuală articolul alcătuiește categoria determinării, având rol

individualizator. În tradiția gramaticală românească articolul este partea de vorbire flexibilă care
arată în ce măsură substantivul pe care îl însoțește este cunoscut vorbitorilor. Poate să fie așezat
în fața substantivului (articol proclitic) sau la sfârșitul acestuia (articol enclitic).
Tipuri de articol:
- articol hotărât (enclitic): -l, -le, -a, -lui, -ei, -i, -lor;
- articol hotărât proclitic lui: Cartea lui Ion.
- articol posesiv (sau genitival): a, al, ai, ale, alor;
- articol demonstrativ (sau adjectival): cel, cea, cei, cele, celui, celor;
- articol nehotărât (proclitic): un, o, unui, unei, niște, unor.
Orice parte de vorbire articulată se substantivizează: frumosul, binele, oful, eul etc.
În cazul substantivelor neologice neadaptate terminate în litere nespecifice limbii române,
articolul se atașează prin cratimă: show-ul, puzzle-ul, bleu-ul, party-ul.

PRONUMELE

Pronumele este partea de vorbire flexibilă care ține locul unui nume (sau substantiv),
fiind o clasă închisă de termeni (care nu se îmbogățește cu elemente noi). Pronumele se
clasifică în: pronume personale (propriu-zise, de politețe, reflexive, posesive, de întărire) și
pronume nepersonale (demonstrative, nehotărâte, negative, interogative, relative, relativ-
interogative sau relativ-exclamative).
Atunci când însoțesc un nume acordându-se în gen, număr și caz cu acesta, toate tipurile
de pronume (cu excepția pronumelui personal propriu-zis și a celui reflexiv) devin adjective
pronominale.

1. PRONUMELE PERSONAL PROPRIU-ZIS

Este pronumele care desemnează participanții la actul comunicării (este dependent de
context): locutorul (eu, noi), alocutorul (tu, voi), a treia instanță discursivă (el, ea, ei, ele).
Formele pronumelui personal pot fi accentuate sau neaccentuate:

eu tu noi voi
mie, îmi mi- ție, îți, ți- nouă, ne, ni- vouă, vă, v-, vi
pe mine, mă, m- pe tine, te, pe noi, ne, pe voi, vă, v-

6
el ea ei ele
a lui a ei ai lor ale lor
lui, îi, i- ei, îi, i lor, le li lor, le li
pe el, îl l- pe ea, o pe ei, îi, i- pe ele, le

- Pronumele personale care încep cu e (eu, el, ea, ei, ele) se pronunță cu i inițial.
- Pronumele însul, apare numai în acuzativ cu prepozițiile întru, dintru, printru, se scrie
numai legat prin cratimă de prepoziție și se scrie întotdeauna cu î, nu cu â: dintr-însul.

2. PRONUMELE DE POLITEȚE
Mai este numit și pronume de reverență. Exprimă respectul sau distanța față de persoana
interlocutorului sau a celei de-a treia instanțe discursive. Are forme specifice de persoana a II-a
și a III-a: dumneata (mata, matale, mătălică, mătăluță – variante familiare și regionale),
dumitale, dumneavoastră, dumneaei, dumnealui, dumnealor. În limbajul solemn sunt folosite
pronume de politețe precum: Măria Ta, Domnia Sa, Domnia Ei, Domnia Voastră, Domniile
Lor, Domnia Lui
- Locuțiunile pronominale de politețe, care au un grad sporit de politețe (sunt forme
ceremonioase), se scriu, conform normei, cu inițiale majuscule: Domnia Sa, Domnia Ei,
Domnia Voastră, Domniile Lor, Domnia Lui.
- Pronumele de politețe poate fi abreviat:
dumneavoastră: dv., dvs., d-voastră.
dumneata/ dumitale: d-ta, d-tale.
- Exprimarea casa lu’ matale este pleonastică (matale este formă de Genitiv-Dativ, iar lui
este tot marcă de Genitiv-Dativ).
- Este importantă corelarea mărcilor de politețe (pronume, folosirea pluralului, formulele
de salut sau de adresare): nerecomandată o formulă colocvială de salut + pronume de
politețe: Bună, Vă scriu dvs. cu gândul că îmi veți răspunde., nici o interjecției
colocvială + pronume de politețe: Haideți să-mi arătați dumneavoastră...

3. PRONUMELE REFLEXIV
Este pronumele care exprimă identitatea dintre subiect și complementul direct sau cel
indirect. Desemnează participanții la actul verbal asupra cărora se exercită acțiunea verbului.
Are forme proprii numai pentru persoana a III-a: sie, își, și,
pe sine, se s-
Pentru celelalte persoane, împrumută formele pronumelui personal: îmi spun, mi-am
amintit, mă las, m-am întors.
În cazul pronumelui reflexiv este obligatorie identitatea între persoana verbului și cea a
pronumelui: mă spăl (mă este pronume reflexiv deoarece persoana pronumelui este aceeași cu
cea a verbului), mă spală (mă este pronume personal deoarece verbul este la persoana a III-a).

- Atenție la grafia verbului urmat de pronume neaccentuate personale sau reflexive

conjuncte (care se leagă de verb): oprindu-și-le, uite-ți-i, amintindu-și-l etc.
- Nu se folosesc formele ni, vi, în loc de ne, v(ă), în contexte reflexive: ni-am amintit, vi-
ați amintit, vi-o amintiți etc.
- Formele ni, vi se utilizează corect în contexte precum: ni-l amintim, vi-l spunem.

7
 - Construcții de tipul: Ți-ai tuns părul tău, Și-a vândut casa sa, sunt pleonastice deoarece
pronumele neaccentuat are valoare posesivă, ca și adjectivul posesiv din structură.
Excepție fac unele structuri fixate în uz: Îți vezi de treaba ta, Își vede de viața lui (sa).

4. PRONUMELE RECIPROC
Este o formă a pronumelui reflexiv și arată reciprocitatea: Ion și Vasile se salută, Ion și
Vasile își dau binețe.
- Gruparea unul + prepoziție + celălalt se folosește corect numai dacă participanții la
acțiune sunt doi: Ion și Maria se iubesc unul pe celălalt. Dacă sunt mai mulți participanți
se folosește gruparea unul + prepoziție + altul: Colegii se ajută unul pe altul nu *Colegii
se ajută unul pe celălalt.

5. PRONUMELE ȘI ADJECTIVUL DE ÎNTĂRIRE

Este pronumele care accentuează numele obiectului pe care îl înlocuiește, îl precizează cu
insistență. Este un pronume compus de la formele însu, însa, înși, înse și formele neaccentuate
de dativ ale pronumelui personal sau reflexiv: -mi, -ți, -și, -ne, -vă, -le. Folosit în limba veche,
pronumele de întărire este ieșit din uz: Însumi voi prezenta articolul. În limba actuală se
folosește numai adjectivul de întărire.
- Formele specifice sunt:
Eu (fată) însămi – Mie (fată) însemi
Eu (băiat) însumi – Mie (băiat) însumi
Tu (fată) însăți – Ție (fată) înseți
Tu (băiat) însuți – Ție (băiat) însuți
Ea însăși – Ei înseși
El însuși – Lui însuși
Noi (fete) însene – Nouă (fete) însene
Noi (băieți) înșine – Nouă (băieți) înșine
Voi (fete) însevă – Vouă (fete) însevă
Voi (băieți) înșivă – Vouă (băieți) înșivă
Ele înseși / însele – Lor (fete) înseși / însele
Ei înșiși – Lor (băieți) înșiși
- Pentru evitarea unor eventuale greșeli în vorbirea curentă actuală adjectivul de întărire
este frecvent înlocuit cu adverbul chiar.

6. PRONUMELE ȘI ADJECTIVUL POSESIV

Este pronumele care înlocuiește posesorul și obiectul posedat: Al meu a plecat. Ca
adjectiv, ține numai locul posesorului: Carta mea este nouă. Nu are forme proprii pentru
persoana a treia plural.
Formele pronumelui posesiv sunt: al meu, al tău, al său, ai noștri, ai voștri / a mea, a ta,
a sa, a noastră, a voastră / ai mei, ai tăi, ai săi, ai noștri, ai voștri / ale mele, ale tale, ale sale,
ale noastre, ale voastre.
Dacă este precedat de o prepoziție și de o locuțiune prepozițională cu regim de genitiv,
pronumele posesiv nu stă în Genitiv, ci în Acuzativ, deoarece prepozițiile sunt sinonime

8
substantivului în aceste contexte: înaintea mea, împrejurul său ca în exemplele cu substantiv:
mama mea, caietul său.
- Sunt greșite structuri de tipul: mă-sa lui, tac-su copilului.
- NU este recomandată utilizarea adjectivului posesiv în contexte în care apare și un Dativ
posesiv: Ți-ai luat cartea ta. Mi-am vândut casa mea. Ne-am zugrăvit școala noastră.
- Posesivele clitice se atașează cu cratimă de suportul lor: mă-sa, tac-su, frate-su.
- Se scrie: soră-mii, soră-tii, mă-sii, noră-mii.

7. PRONUMELE ȘI ADJECTIVUL DEMONSTRATIV

Este pronumele care arată plasarea în spațiu și timp, identitatea, asemănarea sau
diferențierea obiectului căruia îi ține locul față de alte obiecte.
Tipurile de pronume demonstrativ:
- de apropiere: N-Ac: acesta, aceștia, aceasta, acestea; G-D: acestuia, acestora,
acesteia, acestora.7
- de depărtare: N-Ac: acela, aceea, aceia, acelea; G-D: aceluia, aceleia, acelora,
acelora8
- de identitate: N-Ac: același, aceeași, aceiași, aceleași; G-D: aceluiași, aceleiași,
acelorași, acelorași.
- de diferențiere: N-Ac: celălalt, cealaltă, ceilalți, celelalte; G-D: celuilalt, celeilalte,
celorlalți, celorlalte.9
- de calificare: atare. Ca pronume este folosit mai ales în forma ca atare: Ion ca atare
era nerăbdător. Ca adjectiv demonstrativ apare mai frecvent, în antepoziție: atare faptă /
atari fapte.
Aspecte normative:
- Sunt greșite grafii și pronunții de tipul: celălant, cealantă.
- Demonstrativul de identitate are forme specifice pentru gen și număr: aceiași băieți,
aceeași părere.
- Adjectivul demonstrativ variază și în funcție de caz: băiatului acestuia / ăstuia (nu
băiatului acesta / ăsta); fetei acesteia / ăsteia (nu fetei aceasta / asta), fetelor ăstora (nu
fetelor ăstea / astea).

8. PRONUMELE ȘI ADJECTIVUL NEGATIV

Este pronumele care ține locul unui nume considerat inexistent, în propoziții negative.
Există pronume negative simple: nimeni – nimănui, nimic, și compuse: niciunul, niciuna,
niciunii, niciunele.
- Adjectivul negativ niciun / nicio se scrie într-un singur cuvânt. Gruparea se scrie separat
atunci când nici este conjuncție, iar un / o sunt numerale, pronume sau articole:
Ion nu este nici un copil, nici un om matur. (un = articol nehot.)
Nu mă refer nici la o problemă, nici la alta.
Nu am întâlnit nici o fată, nici două.

7
Formele populare: N-Ac: ăsta, asta, ăștia, astea, G-D: ăstuia, ăsteia, ăstora.
8
Formele populare: N-Ac: ăla, aia, ăia, alea, G-D: ăluia, ăleia, ălora.
9
Formele populare: N-Ac: ălălalt, ailaltă / ăstălalt, astălaltă, ăilalți, ălelalte / ăștilalți, astelalte, G-D: ăluilalt,
ăleilalte / ăstuilalt, ăsteilalte, asteilalte, ălorlalți, ălorlalte, ăstorlalți, ăstorlalte .

9
 9. PRONUMELE NEHOTĂRÂT
Este pronumele care ține locul unui nume fără să ofere date exacte despre acesta. Este de
două tipuri: simplu: unul, altul, atât, cutare, mult, puțin, tot; compus: cu elementele de
compunere ori-, fie-, oare-, alt-, vre- și –va (oricare, oricine, orice, oricâte, fiecare, fiecine,
fiece, fiecâte, oarecare, oarecine, oarece, oarecâți, altcineva, altceva, altcareva, vreunul,
vreuna, vreunii, vreunele, careva, cineva, ceva, câțiva)10
Locuţiunile pronominale nehotărâte: cine ştie cine, cine ştie ce, cine ştie care, nu ştiu
cine, nu ştiu ce, nu ştiu care, te miri cine, te miri ce, te miri care.
Tot nehotărâte sunt şi adjectivele populare: alde, niscai, niscaiva, nişte.

10. PRONUMELE INTEROGATIV

Este pronumele care ţine locul unui cuvânt aşteptat ca răspuns la o întrebare într-un
context interogativ. Pronumele interogative sunt: care (căruia, căreia, cărui, cărei, căror,
cărora), cine (cui), ce, cât (câtă, câţi, câte, câtor), al câtelea, a câta.
- Forma de G-D a pronumelui cine este cui nu a lui cine.
- Pronumele interogativ care cu funcția sintactică de complement direct este însoțit
întotdeauna de prepoziția pe: Pe care l-ai luat?

11. PRONUMELE RELATIV

Pronumele relativ ţine locul unui nume într-o propoziţie subordonată, făcând legătura
între subordonată şi regenta ei. Formele pronumelui relativ sunt omonime cu cele ale pronumelui
interogativ: care, cine, ce, câţi, câte, dar există şi forma compusă: ceea ce. Pronumele relativ de
apare în registrul popular, regional: Fata de vine este prietena mea.
- Pronumele care poate fi și pronume relativ. Când are funcția sintactică de complement
direct este însoțit întotdeauna de prepoziția pe: Omul pe care l-am botezat. Gândul pe
care l-am nutrit.
- Atunci când pronumele relativ care este însoțit de marca a / al / ai / ale, pronumele care
preia genul posesorului, iar marca al preia genul și numărul obiectului posedat:
Elevul ale cărui cunoștințe le-ai verificat.
Profesoara ai cărei copii vin zilnic la școală.
- Sunt greșite construcții cu care invariabil de tipul: Omul care te-ai întâlnit cu el.
(Corect: Omul cu care te-ai întâlnit); Prietenul care te-ai bizuit pe el. (Prietenul pe care
te-ai bizuit); Necunoscutul care i-ai dat locul la concert. (Corect: Necunoscutul căruia i-
ai dat locul la cancert).
- Nu se recomandă ca într-o frază mai amplă să existe un număr mare de relative introduse
prin același relativ: Fata care locuia în satul care fusese vizitat de profesorul care era
plecat acum în misiunea în care voise să meargă în ziua despre care nu își mai aducea
aminte…
- Construcțiile cu pronumele relativ de nu sunt acceptate de limba literară: omul de l-am
văzut, copilul de plânge etc.
- Nu sunt corecte construcții de tipul: Sunt o persoană care fac totul bine. Ești un prieten
care ajuți la nevoie. În acest caz, care este subiectul propozițiilor pe care le introduce,
prin urmare impune acordul cu persoana a III-a: Sunt o persoană care face totul bine.
Ești un prieten care ajută la nevoie.

10
Formele populare se construiesc cu particula –şi: orişice, orişicare…, sau cu fite, fişte, fieşte: fitecine, fieştecine,
fiştecine.

10
 - Când are rolul unei apoziții, pronumele se separă prin virgulă de restul enunțului: Eu,
una, recunosc când greșesc. Eu, unul, nu agreez cearta în biserică.

NUMERALUL

Este partea de vorbire flexibilă care exprimă un număr, determinarea numerică a

obiectelor sau ordinea obiectelor prin numărare. Se face deosebire între numeralele cardinale și
cele ordinale. La rândul lor, numeralele cardinale sunt de mai multe feluri: propriu-zise,
colective, fracționare, distributive, adverbiale, multiplicative.11

Numeralul cardinal propriu-zis:

- Poate fi simplu: doi, trei, zece, sută, mie, milion, trilion, miliard;
compus: unsprezece, doisprezece etc.
- Poate avea valoare - substantivală (Suta aceasta este veche.);
- adjectivală: Trei copii au fost premiați.
- Poate fi scris cu litere sau cu cifre arabe (3, 5, 100) sau romane (III, V, VIII).
- Poate îndeplini următoarele funcții sintactice:
subiect: Copiii au venit ieri toți. Azi vin numai trei.
nume predicativ: Ei sunt trei, dar noi suntem mai puternici.
atribut: Salutările de la trei dintre ei, nu mi-au produs nicio bucurie.
atribut adjectival: Trei copii sunt bolnavi.
complement direct: Ion vede o fată frumoasă și două urâte.
complement indirect (prepozițional): Tu vii cu un prieten. Eu vin cu trei.
circumstanțial de timp: Nu l-am dat pentru un an. L-am dat pentru trei.
circumstanțial de mod: De ce să iau numai trei când pot lua patru.
- Cazul Genitiv se realizează cu ajutorul prepoziției a (cărțile a trei dintre ei) iar cazul
Dativ cu ajutorul prepoziției la: Dau la trei nuci, iar la restul alune.

Numeralul colectiv
- Exprimă gruparea obiectelor sau însoțirea lor pentru a forma o comunitate: amândoi,
tustrei, câteșipatru etc.
- Poate avea valoare adjectivală: Am văzut amândoi copiii.
 substantivală: Amândoi au fost buni.
- Cazul Genitiv se realizează cu ajutorul prepoziției a (răspunsurile a tustrei au fost bune)
iar cazul Dativ cu ajutorul prepoziției la: Dau la câteșicinci bomboane.
- Poate îndeplini următoarele funcții sintactice:
subiect: Amândoi au fost recompensați.
nume predicativ: Salutările sunt de la tustrei.
atribut: Salutările de la câteșitrei m-au bucurat.
atribut adjectival: Tustrei / amândoi copiii sunt bolnavi.
complement de agent: Părinții lui erau în sală. A fost lăudat de amândoi.
11
Conform cercetărilor mai recente, numerale cardinale sunt numai cele propriu-zise, celelalte tipuri de cardinale
din tradiția gramaticală românească fiind distribuite în diverse alte clase lexico-gramaticale: numeralele
multiplicative sunt adjective, cele fracționare sunt substantive feminine, cele adverbiale sunt locuțiuni
adverbiale, iar distributivele și colectivele sunt construcții speciale cu numerale cardinale care sunt încadrate la
pronumele nehotărâte (GBLR, 180-181).

11
 complement direct: I-am văzut pe amândoi.
complement indirect (prepozițional): Mă bazez pe amândoi.
circumstanțial de timp: A venit înaintea amândurora.

Numeralul multiplicativ
- Arată în ce proporție crește o anumită cantitate: îndoit, întreit, însutit, înmiit etc.
- Poate avea valoare adjectivală (se acordă cu substantivul în gen, număr și caz): Are o
putere îndoită.
 adverbială: Muncește înzecit. Câștigă însutit.
- Se formează cu prefixul în- + numeral cardinal + sufixul –it.
- Poate îndeplini următoarele funcții sintactice:
nume predicativ: Eforturile sunt înzecite.
atribut adjectival: Eforturile înzecite ale studenților au dus la rezultate considerabile.
circumstanțial de mod: Vei primi înzecit.

Numeralul fracționar
- Exprimă o fracție și redă raportul dintre parte și întreg: o treime, o doime, o sutime, un
sfert, o jumătate, etc.
- Tot ca numerale fracționare se folosesc și construcțiile: a doua parte, a treia parte etc.
- În limbajul matematic sunt folosite și construcții ca: trei pe șase, doi supra patru etc.
- Poate avea valoare substantivală: O treime dintre studenți au mers la olimpiadă.
 adverbială: Ia jumătate din cantitatea de zahăr.
- Poate îndeplini următoarele funcții sintactice:
subiect: Jumătate dintre elevi au fost recompensați.
nume predicativ: Partea aceasta înseamnă o doime din ce îți datorez.
atribut: Problemele unei pătrimi dintre cei intervievați au ajuns la urechile primarului.
complement de agent: A fost salutat de o jumătate / o doime dintre cei prezenți.
complement direct: Cunosc o cincime dintre oamenii prezenți.
complement indirect (prepozițional): Mă bazez pe o doime dintre prieteni.

Numeralul distributiv
- Exprimă repartizarea pe grupuri a obiectelor și gruparea numerică a acestora: câte unul,
câte doi, câte șase etc.
- Se formează din câte (adverb) + numeral cardinal.
- Se poate construi și sub forma: numeral cardinal + câte + numeral cardinal: trei câte
trei, patru câte patru etc.
- Poate avea valoare:
 substantivală: Câte doi veneau zilnic.
 adjectivală: Veneau zilnic câte trei copii.
- Cazul Genitiv se realizează cu ajutorul prepoziției a (răspunsurile a câte trei au fost
bune) iar cazul Dativ cu ajutorul prepoziției la: Dau la câte doi bomboane.
- Poate îndeplini următoarele funcții sintactice:
subiect: Câte unul nu voia să scrie.
nume predicativ: Salutările sunt de la câte unul.
atribut: Salutările câte unuia mă fac să tresar de bucurie.
atribut adjectival: Aveau câte trei buchete.

12
 complement de agent: Era ajutat de câte doi.
complement direct: Ai noștri au trimis câte doi.
complement indirect (prepozițional): Mă bazez pe câte cinci odată.

Numeralul adverbial (sau de repetiție)

- Exprimă de câte ori se repetă o acțiune sau raportul numeric în care se află calitatea sau
cantitatea unei obiect: o dată, de două ori, de o sută de ori, întâia oară, a doua oară,
de câte nouă ori etc.
- Se formează din o (numeral) + substantivul dată sau din de (prepoziție) + numeral
cardinal + ori (substantiv)
- Poate avea valoare:
 adverbială: L-am văzut de zece ori.
- Funcția sintactică pe care o îndeplinește este cea de circumstanțial: A venit de două ori.

Numeralul ordinal
- Exprimă ordinea obiectelor prin numărare: al doilea, al treilea, primul /prima, întâiul /
întâia etc.
- De la doi în sus se formează din a / al + numeral cardinal + lea / a: a doua / al doilea.
- Poate avea valoare:
 substantivală: Al doilea e prietenul meu.
 adjectivală: Al doilea copil e prietenul meu.
- Poate îndeplini următoarele funcții sintactice:
subiect: Primul scrie.
nume predicativ: Ion este al doilea.
atribut: Răspunsurile celui de-al doilea m-au uimit.
atribut adjectival: A doua fată are codițe.
complement de agent: Era ajutat de al doilea.
complement direct: Îl ştiu pe al doilea.
complement indirect (prepozițional): Mă bazez pe al doilea.
complement indirect în Dativ: I-am dat primului o carte.

Aspecte normative

- Numeralele de la 1 la 10 se pot scrie fie cu litere, fie cu cifre (în tabele, când exprimă
data, ora). Pentru numeralele mai mari de 10 se recomandă scrierea cu cifre (pentru
economie).
- Sunt corecte formele paisprezece – nu patrusprezece sau patrusprăzece, șaisprezece – nu
șasesprezece sau șaisprăzece; șaptesprezece – nu șaptisprezece; optsprezece – nu
optâsprezece sau optisprezece.
- În exprimarea orei, numeralele se scriu cu cifre arabe: ora 1 (ora unu), ora 11 (= ora
unsprezece), ora 21 (= ora douăzeci și unu).
- Pentru ora 2, 12, 22 se citește: ora două / douăsprezece / douăzeci și două.
- Pentru exprimarea datei se pot utiliza numai cifre arabe sau cifre romane pentru
exprimarea lunii: 1. III. 2010 sau 01. 03.2010.

13
 - Pentru zilele de 2, 12, 22 ale lunii se pot folosi atât formele de masculin, cât și cele de
feminin ale numeralelor; se spune: doi / două mai, doisprezece / douăsprezece martie,
douăzeci și doi / douăzeci și două iulie.
- Singurele forme de numeral prescurtate admise de limba literară sunt: paisprezece,
șaisprezece, șaizeci.
- În ce privește acordul este corect atât cei / acei / acești / alți / ultimii trei sute (mii,
milioane) de lei au fost cheltuiți, cât și cele / acele / aceste / alte / ultimele trei sute (mii,
milioane) de lei au fost cheltuite.
- Numeralele ordinale se scriu cu litere dacă stau înaintea numelui pe care îl determină.
Dacă stau după acesta se scriu fie cu litere, fie cu cifre romane: a treia piesă; dar piesa a
treia sau piesa a III-a.
- Numeralele ordinale de la 10 și de la 100 se scriu și se pronunță corect: al zecelea (nu al
zecilea) și al o sutălea (nu al o sutelea) sau al sutălea (a suta); dar cele de la 20 și 200
sunt: al douăzecilea / a douăzecea și al două sutelea / a două suta.
- Este corect: al o mielea (al miilea, a mia), al două miilea, a două mia.
- Forma corectă este clasa a doua, nu clasa doua.

ADJECTIVUL

Adjectivul este partea de vorbire flexibilă care exprimă însușiri ale obiectelor
(considerate în sens larg). Cea mai importantă clasificare în funcție de criteriul semantic este cea
care face diferența între: adjective calificative (cele care exprimă caracteristici sau proprietăți –
subiective în cea mai mare parte – ale obiectelor: măr rotund, ardei gustos etc.) și adjective
categoriale (cele care încadrează substantivul pe care îl determină într-o anumită clasă sau
categorie: măr ionatan, ardei gras). Există, de asemenea, adjective provenite din alte părţi de
vorbire: din participii (fată tăcută), din gerunzii (coşuri fumegânde), din adverb (bărbat bine,
haine gata), din pronume (acest / oricare / care/ niciun băiat)
Categoriile gramaticale ale adjectivului sunt genul, numărul, cazul şi intensitatea (sau
gradul de comparaţie).
Adjectivele pot fi variabile (cu patru forme: frumos – frumoasă – frumoși – frumoase;
urât, bun rău; cu trei forme: roșu – roșie – roșii; și cu două forme: mare - mari) sau invariabile
(cumsecade, bleu, gri, lila etc.).
Locuţiunile adjectivale sunt grupuri de cuvinte care au valoarea unui adjectiv: de treabă
= bun, cumsecade; cu stare = înstărit, de seamă = important, de nădejde = în care poţi avea
încredere.
Gradele de comparaţie ale adjectivului sunt următoarele:
- pozitiv: frumos
- comparativ: de superioritate: mai frumos;
de egalitate: tot atât /aşa de frumos;
de inferioritate: mai puţin frumos;
- superlativ: relativ: de superioritate: cel mai frumos;
de inferioritate: cel mai puţin frumos;
absolut: foarte frumos, tare frumos, prea frumos, mult frumos, extraordinar
de frumos, deosebit de frumos, nemaipomenit de frumos, frumos-frumos,
frumooooooos, Ce om frumos!, foc de frumos, frumos foc etc.
Adjective fără grade de comparaţie

14
 - adjectivele care în limba de origine sunt deja la un grad de comparaţie: anterior, exterior,
inferior, major, optim, superior, posterior, ultim, suprem, ulterior etc.
- adjective care nu suportă comparaţia: mort, asemenea, desăvârşit, complet, general,
întreg, perfect, principal, veşnic etc.
- adjectivele categoriale: şcolar, petrolifer, militar, sătesc etc.
Funcţiile sintactice ale adjectivului:
- atribut adjectival: Fata frumoasă este harnică.
- nume predicativ: Fata este frumoasă.
- complement indirect: Din roşie, s-a făcut albă.
- circumstanţial de timp: O ştiu de mic.

Topica adjectivului
În general, adjectivul stă după substantiv (este postpus). Când se află înaintea
substantivului (în antepoziţie), adjectivul preia articolul substantivului: fată frumoasă –
frumoasa fată, fetelor frumoase – frumoaselor fete.

Aspecte normative:
- Adjectivul se acordă în gen, număr și caz cu substantivul pe care îl determină. Se acordă,
de asemenea, componentul cel din structura superlativului relativ:
omului celui harnic, copiilor celor cuminți
datorită mamei noastre celei mai harnice
contra profesoarei noastre celei noi
- Sunt corecte construcțiile: elevii cel mai ușor de motivat (nu elevii cei mai ușor de
motivat); școlile cel mai atent supravegheate (nu școlile cele mai atent supravegheate),
deoarece aici cel însoțește un adverb, nu un adjectiv.
- Sunt corecte construcțiile: Este mai silitoare decât fratele ei. Este la fel de cuminte ca
(și) fratele lui. Sunt acceptate construcții de tipul: Este mai cuminte ca prietenul lui. Sunt
greșite construcții ca: Este mai cuminte ca și sora lui.
- Adjectivele propriu și straniu se scriu cu 2 „i” la plural (primul i face parte din radical):
priviri stranii, idei proprii, și cu trei „i” dacă stau înaintea regentului: propriii copii,
straniii ochi.
- Deși nu are niciun i în radical, adjectivul roșu formează pluralul nearticulat prin
adăugarea a doi i, roșii, iar pluralul articulat prin adăugarea a trei i, roșiii.
- Adjectivul dragă are forma dragi nu drage, la feminin plural: Dragile mele surori (nu
Dragele mele surori12).

VERBUL

Verbul este partea de vorbire flexibilă care exprimă acțiuni, evenimente sau stări,
reprezentând o clasă bogată și deschisă, care se îmbogățește în mod constant cu elemente noi, fie
împrumuturi, fie creații interne. Flexiunea verbului se numește conjugare. Din punct de vedere
sintactic, grupul alcătuit în jurul verbului reprezintă nucleul enunțului. Categoriile gramaticale
specifice verbului sunt: diateza (diateză activă – eu laud – și diateză pasivă – eu sunt lăudat;

12
Cuvântul dragă, un neologism provenit din limba franceză, fr. drague, care are pluralul în -e, drage, este un
cuvânt tehnic, definit drept: „navă special amenajată sau aparatură cu care se draghează” sau „instrument în formă
de sac sau de plasă cu care se colectează organismele vegetale sau animale de pe fundul apelor” (DEX).

15
exprimă relația dintre acțiune și subiectul gramatical al enunțului), modul (indicativ – merg, am
mers, voi merge –, conjunctiv – să merg –, condițional – aş merge –, prezumtiv – o fi mergând –,
imperativ – mergi!, infinitiv – a merge –, participiu – mers, plecat, venit, târât, făcut –, gerunziu
în -ind sau –înd – citind, mergând –, supin – de mers), timpul (pentru indicativ: prezent: -
merg; trecut: imperfect – mergeam –, perfect compus – am mers –, perfect simplu – mersei –,
mai mult ca perfectul – mersesem; viitor: simplu – voi merge – și viitor anterior – voi fi mers;
pentru conjunctiv și condițional: prezent – să merg, aș merge; și perfect – să fi mers, aș fi mers),
aspectul (momentan sau punctual, durativ sau continuu, perfectiv, imperfectiv, iterativ,
prospectiv, incoativ, continuativ, terminativ: încep să scriu, continui să citesc, termin de mâncat),
persoana și numărul (indică participanții la schimbul verbal și numărul acestora).
Verbele se clasifică în patru conjugări
- conjugarea I – verbele terminate în –a, cu sufixul -ez: a lucra (eu lucrez), sau fără sufixul
-ez: a câta (eu cânt);
- conjugarea a II-a – verbele terminate în –ea: a vedea, a ședea, a părea, a apărea, a
plăcea etc.
- conjugarea a III-a – verbele terminate în –e: a râde, a bate, a ține, a plânge etc.
- conjugarea a IV – verbele terminate în –i sau -î: a veni, a citi, a privi, a dormi, a ști, a
târî, a pârî, a urî; verbele terminate în –i pot fi cu sufixul –esc (iubesc, citesc) sau fără
sufixul –esc (dorm, știu).

Există în limba actuală o serie de tendințe care duc la exprimări greșite.

- Verbele a apărea, a plăcea, a dispărea, a displăcea, a părea, a tăcea sunt verbe de

conjugarea a doua, nu de conjugarea a treia. Sunt corecte formele: va apărea, îmi va
plăcea, va dispărea, va displăcea, va părea, va tăcea, ar apărea, ar plăcea, ar dispărea,
ar displăcea, ar părea, ar tăcea.
- Unele verbe se construiesc cu sufix, altele fără sufix. Sunt corecte formele: copiez,
bănuiesc.
- Verbele a crea și a agrea se conjugă după tiparul verbelor de conjugarea I, cu sufixul -ez
(ca a lucra: lucr- + suf. -ez, -ezi, -ează, -ăm, -ați, -ează): eu creez, tu creezi, el creează
etc.
- La indicativ mai-mult-ca-perfect, persoana a III-a plural se utilizează desinența –ră-: noi
făcuserăm, voi făcuserăți, ei făcuseră.
- La indicativ mai-mult-ca-perfect, persoana a II-a singular sunt corecte formele: tu
făcuseși, tu crezuseși, tu învățaseși.
- Verbele a preceda și a succeda au la indicativ prezent persoana a III-a singular și plural
formele: el precedă (nu el precede), ei precedă (nu ei preced), el succedă, ei succedă.
- Conjunctivul prezent al verbului a avea este să aibă, nu să aivă sau să aibă.
- La imperativ negativ verbele a se duce, a face, a zice au formele: Nu te duce!, Nu face!,
Nu zice!
- Verbul a vroi (vroiam, vroiai, vroia, vroiați, vroiau) este o formă hibridă, construită prin
contaminarea verbului a voi cu a vrea, formă nerecomandată de limba literară. Formele
corecte: voiam / vream, voiai / vreai, voia / vrea, voiam / vream, voiați / vreați, voiau /
vreau.
- Grafia verbului a fi: Fii cuminte!, Nu fi nepoliticos!, Să nu fii rău!, să fi plecat.

16
 - La indicativ perfect simplu, persoana a III-a singular, verbele cu infinitiv în –i (a citi, a
primi, a gândi, a privi) se construiesc cu un singur –i: el citi, el primi, el gândi, el privi.
- Verbele a divorța, a râde, a risca, a merita NU se construiesc cu pronume reflexiv: a se
divorța, a se râde, a se risca, a se merita. Formele acceptate sunt cele nereflexive.
- Verbul a trebui, la origine impersonal, s-a personalizat; norma prevede că acordul se
face numai la timpurile trecutului și ale viitorului și numai la persoana a III-a plural: Ei
trebuiau să vină. Ei vor trebui să vină.
- După verbul a putea verbul la infinitiv se folosește fără morfemul a: pot cânta, pot scrie.
După verbul a ști, norma nu acceptă absența morfemului a: știu a cânta, știu a scrie și nu
știu cânta, știu scrie.
- Este obligatorie utilizarea prepoziției de în exemple ca: dorința de a cânta, gândul de a
învăța.
- În formele de condițional inversat se conservă infinitivul lung verbal: închinare-aș; sau
se pot insera clitice: plânge-m-aș, vedea-te-aș.
- Nu trebuie folosite multe gerunzii în același enunț deoarece enunțul devine greoi,
ambiguu, anacolutic. Exemplul următor din articolul C.F.R. Raport către șeful mișcării,
din partea șefului unei gări, de I. L. Caragiale, este concludent:
„În noaptea de… frânarul Ioan Popescu având serviciu de zi și fiind de ieri
beat, care dormise la vagoanele încărcate cu vinuri și pesemne a abuzat prin
efracțiune, sosind trenul de marfă 203, manevrând în stare de beție a fost
apucat între două tampoane și omorât, lucru care i s-a mai întâmplat de atâtea
ori mai ales având serviciu la vagoanele de băuturi.”
- Participiile care se folosesc ca adjective se acordă în gen, număr și caz cu regentul: carte
citită, oameni plecați, cuvânt rostit etc.

ADVERBUL

Adverbul este partea de vorbire neflexibilă care caracterizează acțiuni, stări sau însușiri,
determinând verbe, adjective sau adverbe. Adverbele pot fi simple (bine, departe etc.), compuse
(azi dimineață, mâine noapte, ici-colo) și locuțiuni adverbiale (din loc în loc, când și când, fără
îndoială, cu frumosul, cu urâtul) Ca și adjectivul, cunoaște categoria gradării (grade de
comparație: pozitiv – bine; comparativ de superioritate – mai bine, comparativ de egalitate –
tot atât de bine, comparativ de inferioritate – mai puțin bine; superlativ relativ de
superioritate – cel mai bine, superlativ relativ de inferioritate – cel mai puțin bine, superlativ
absolut – foarte bine), dar spre deosebire de adjectiv, formantul cel este invariabil (nu variază în
funcție de gen și număr). Se face deosebire în gramatica actuală între adverbele propriu-zise și
semiadverbe, adverbele fără autonomie, care depind de un suport semantic și fonetic: mai, tot,
și, chiar, cam, numai, prea, măcar etc.
Cele mai numeroase sunt adverbele propriu-zise care se clasifică, la rândul lor, în:
- adverbe de loc: aici, acolo, sus, jos, afară, departe, pretutindeni, niciunde etc.
- adverbe de timp: acum, atunci, azi, mâine, curând, niciodată, întotdeauna etc.
- adverbe de mod: așa, altfel, destul, rar, agale, încet, repede, anume, bunăoară etc.
- adverbe relative: unde: Merg unde vreau., când: Vin când pot., cum: Fac cum știu.;
- adverbe interogative: unde: Unde ești?, când: Când vii?, cum: Cum ai făcut?;
- adverbe nehotărâte: oricum, oriunde, oricând, fieunde, fiecând, fiecum, cumva, undeva,
cândva;

17
 - adverbe (și locuțiuni adverbiale) predicative: bineînțeles, firește, sigur, probabil, poate,
neîndoielnic, cu siguranță, fără îndoială etc. Dacă aceste adverbe sunt urmate de
conjuncțiile că sau să, sunt adverbe predicative, dacă nu, sunt adverbe propriu-zise.
Adverbul poate îndeplini următoarele funcții sintactice:
- circumstanțial (de loc, de timp, de mod etc.): Vine aici / mâine / așa.
- atribut adverbial: raftul de sus, casa de acolo;
- predicat verbal: Probabil că nu știe. Bineînțeles că vine.
- nume predicativ: E bine să înveți în fiecare zi.

Aspecte normative
- Semiadverbele mai și tot utilizate împreună cu forme verbale compuse trebuie să stea în
imediata vecinătate a verbului lexical:
Corect
Ți-aș mai oferi un cadou.
A mai încercat o dată.
Îl mai aștept puțin.
Dacă mi-ar mai oferi o șansă!
M-aș mai duce o dată în oraș.
Am tot încercat să studiez.
Greșit
Mai ți-aș oferi un cadou.
Mai a încercat o dată.
Mai îl aștept puțin.
Dacă mai mi-ar oferi o șansă!
Mai m-aș duce o dată în oraș.
Tot am încercat să studiez.

- Adverbele de gradare extraordinar (de), strălucitor (de), teribil (de), nemaipomenit (de)
nu se acordă cu substantivul pe care îl însoțesc:
Corect Greșit
dinți strălucitor de albi *dinți strălucitori de albi,
zi teribil de călduroasă *zi teribilă de călduroasă,
copaci nemaipomenit de mici *copaci nemaipomeniți de mici
copii extraordinar de cuminți *copii extraordinari de cuminți

- Nici un alt tip de adverb nu se acordă cu substantivul:

Corect Greșit
Copii nou-născuți Copii nou-născuți
Tineri proaspăt căsătoriți Tineri proaspeți căsătoriți
Elevi continuu fericiți Elevi continui fericiți

INTERJECȚIA

Făcând parte din aceeași clasă a părților de vorbire neflexibile, interjecția exprimă
sentimente, senzații, manifestări de voință etc., caracterizându-se prin intonație exclamativă
(interjecții propriu-zise), sau reproduce sunete, zgomote din mediul înconjurător (interjecții
onomatopeice). După formă există interjecții simple: au, ah, of, vai bravo, ia, na, hai, măi, iată,
pa, miau etc., interjecții compuse: haida-de, ei aș, ia hai , tic-tac, trosc-pleosc etc. și locuțiuni
interjecționale: pe naiba, păcatele mele, Doamne ferește!, ei bine etc.
Interjecția poate constitui singură enunțuri (nestructurate): Aha!, Buf!. Este utilizată în
special în exprimarea orală, în limbajul colocvial.

18
 Alte părți de vorbire pot deveni interjecții atunci când sunt utilizate cu valoare afectivă.
Unele dintre substantivele care își schimbă valoarea gramaticală devenind interjecții fac parte din
terminologia religioasă: Dumnezeu (cu variantele: Doamne, Doamne Dumnezeule), drac (sau
sinonimul său naiba), Isus, păcat; unele dintre ele sunt însoțite de obicei de adjectivul sfânt aflat
în antepoziție: Fecioară ( Sfântă Fecioară!), Sisoe (Sfinte Sisoe!) etc.
Funcțiile sintactice pe care le îndeplinește interjecția sunt:
- predicat: Ion zvrrrr! cu un băț după mine. Hai cu mine.
- nume predicativ: Este vai de cei bolnavi.
- circumstanțial de mod: Venea pâș-păș.

Aspecte normative:
- Interjecțiile compuse se scriu cu cratimă: cioc-cioc, tic-tac, hodoronc-tronc etc.
- Interjecțiile se despart prin virgulă sau prin semnul exclamării de restul propoziției. Dacă
sunt urmate de un substantiv în vocativ virgula se pune după întreaga structură:
Ei, acum să te văd! sau Ei! să te văd acum.
Măi creștine, înțelege că nimeni nu-ți vrea răul.
- De asemenea, când interjecția ia este urmată de o formă de imperativ sau de conjunctiv,
nu se separă prin virgulă: Ia stai! sau Ia să facem o socoteală!

PREPOZIȚIA

Prepoziția este partea de vorbire neflexibilă care exprimă relații între părți de propoziție,
la nivelul propoziției; leagă substantivul, pronumele și numeralul de atributele lor și verbul,
adjectivul, adverbul sau interjecția de complementele lor.
Prepozițiile se clasifică în prepoziții lexicale (cele care participă la stabilirea tipurilor de
relații semantice între elementele pe care le leagă: dinspre, lângă, prin, sub etc.) și prepoziții
funcționale (cele care își pierd conținutul semantic, păstrând doar rolul gramatical, marcând
relații cazuale: a, de, la, pe). Una și aceeași prepoziție poate fi, în funcție de context, fie lexicală,
fie funcțională: Miroase a pește (prep. lexicală) vs meștere a nouă sate, datorită a doi profesori
(prep. funcționale); unul de-ai noștri (prep. lexicală – relație partitivă) vs fată de preot, mii de
copii.
În ceea ce privește forma prepozițiile pot fi:
- simple: a, către, contra, cu, spre, din, de, fără, în, la, pe, pentru, până, sub etc.
- compuse: de la, de pe, de lângă, despre, de către, fără de, înspre, de pe la, de pe lângă
etc.
- locuțiuni prepoziționale: în afară de, alături de / cu, aproape de, înainte de, în sus de, în
jos de, peste drum de, cot la cot cu, la mijloc de, la sfârșit de, la început de, în afara,
înaintea, înăuntrul, în susul, în josul, în fața, în jurul, în timpul, în vremea, la mijlocul, la
spatele, în spatele, în urma, în dosul, în fundul, în / la dreapta, în / la stânga etc.
- Tot ca prepoziții sunt folosite și adverbele „articulate”: dedesubtul, dinaintea, împotriva,
înaintea; substantivele: grație, mulțumită; verbul la participiu: datorită.
Cazul cu care se construiesc prepozițiile și locuțiunile prepoziționale
Cele mai multe prepoziții și locuțiuni prepoziționale cer cazul Acuzativ: de, cu, spre, la
etc.

19
 O serie de prepoziții și locuțiuni prepoziționale cer cazul Genitiv; este vorba de așa
numitele prepoziții și locuțiuni prepoziționale „articulate”: dedesubtul, dinaintea, împotriva,
înaintea, contra, în afara, înaintea, înăuntrul, în susul, în josul, în fața, în jurul, în timpul, în
vremea, la mijlocul, la spatele, în spatele, în urma, în dosul, în fundul, în / la dreapta, în / la
stânga.
Există, de asemenea, prepoziții și locuțiuni prepoziționale cu regim de Dativ: datorită,
grație, mulțumită, laudă. Acestora li se adaugă adverbele: conform, potrivit.

Aspecte normative

- Prepoziția pe nu trebuie utilizată în locul altor prepoziții (o astfel de exprimare aparține

registrului colocvial): Revenim pe acest subiect (corect: la); Era o prezență constantă pe
televiziuni (corect: la). Au discutat mult pe problema măririi salariilor (corect: despre /
în legătură cu).
- Atunci când complementul direct este exprimat prin pronumele relativ care, marcarea
prin prepoziția pe îl diferențiază de subiect: Am vizitat casa aceea pe care o părăsisem în
urmă cu mulți ani. vs Am vizitat casa aceea care a fost construită la marginea orașului.
- Exemplele de mai jos din care lipsește prepoziția de, nu sunt acceptate de norma literară:
iubitor animale, creator modă, patron restaurant, administrator școală.
- Prepoziția de nu trebuie să lipsească nici din structurile cantitative: un kilogram de sare
(nu un kilogram sare), un milion de lei (nu un milion lei), treizeci și cinci de cutii (nu
treizeci și cinci cutii).
- Omiterea prepozițiilor poate crea efecte comice ca în exemplul: Angajez vânzătoare
înghețată.
- Omiterea prepozițiilor poate crea ambiguitate ca în exemplul: Mănânc plăcinte cu
brânză, mere și dovleac. (= mănânc plăcinte cu brânză și mere și dovleac (trei „obiecte”
diferite: mănânc plăcinte cu brânză, mănânc mere și mănânc dovleac) sau = mănânc
plăcinte cu brânză, cu mere și cu dovleac (un singur „obiect”)).
- Sunt corecte construcțiile:
un camarad de-al meu, o soră de-a mea, un frate de-al lui (în care posesivul indică o
proprietate a primului nominal),
dar și construcțiile:
un camarad de-ai mei, o soră de-ale mele, un frate de-ai lui (considerate construcții
partitive).
- În construcții în care apar două substantive coordonate precedate de prepozițiile sau
locuțiunile prepoziționale dedesubtul, deasupra, înaintea, înapoia, în fața, în jurul,
împotriva, contra, este obligatoriu să se folosească marca al / a înaintea celui de-al doilea
substantiv:
Corect Greșit
Dedesubtul meselor și al scaunelor erau Dedesubtul meselor și scaunelor erau
lipite bilețele. lipite bilețele.
Profesorii au luptat împotriva inculturii și Profesorii au luptat împotriva inculturii și
a ignoranței. ignoranței.

- Dacă cele două substantive sunt în Dativ, precedate de prepoziții specifice, la al doilea
substantiv nu trebuie să apară marca al / a:

20
 Corect Greșit
Grație elevilor și profesorilor școala e Grație elevilor și a profesorilor școala e
curată curată.
Conform planului și programării plecăm Conform planului și a programării plecăm
în Franța în iulie. în Franța în iulie.

CONJUNCȚIA

Conjuncția este partea de vorbire neflexibilă care participă la relațiile stabilite la nivel
frastic, leagă două propoziții dintr-o frază: fie două propoziții de același fel (relație de
coordonare), fie o propoziție subordonată de regenta ei (relație de subordonare).
Conjuncțiile coordonatoare pot fi: copulative (și, nici), disjunctive (sau, fie, ori, au),
adversative (dar, iar, ci, însă), concluzive (deci, așadar, prin urmare). Acestea se întâlnesc atât
la nivel frastic, cât și la nivelul propoziției (Mama vine și tata pleacă, Mama și tata au plecat).
Conjuncțiile subordonatoare sunt circumstanțiale și necircumstanțiale. Unele conjuncții
circumstanțiale sunt specializate pentru anumite tipuri de propoziții: deși – concesivă, încât –
consecutivă, căci – cauzală etc., altele pot introduce mai multe tipuri de propoziții. Între
conjuncțiile necircumstanțiale se numără: că, să, ca să, ca… să, dacă, cum că, precum că, cum
de, de.
După formă conjuncțiile pot fi:
- simple: dar, iar, să, că, dacă etc.
- compuse: ca… să, fiindcă, ca și, precum și, ci și, cum că etc.
- locuțiuni conjuncționale: măcar că / să, numai că, chiar că, chiar dacă, în afară că, în
loc să, de ciudă că, pentru că, pentru ca să, pe lângă că, fără ca să, după ce, până ce,
imediat ce, de îndată ce, odată ce, pe dată ce, numai ce, de vreme ce, din moment ce, în
timp ce, în vreme ce, pe măsură ce, de unde, până unde, de când, pe când, până când, de
cum, după cum, ca și când, ca și cum, pe cât, atunci când, cu toate că, din pricină că, din
cauză că, în caz că, în caz când, prin urmare, fie că etc.

Aspecte normative:
- Perechea copulativă atât…, cât și se folosește numai sub această formă: La festivitate au
participat atât rudele, cât și prietenii. Norma condamnă numai utilizarea celui de-al
doilea termen al perechii: La festivitate au participat rudele, cât și prietenii.
- Dacă două elemente coordonate nu funcționează ca un întreg, trebuie repetată atât
prepoziția, cât și marca al (de G-D) înaintea fiecărui element: La magazin se vând genți
din piele și din material textil. (două tipuri de genți) vs La magazin se vând genți din
piele și material textil. (material mixt).
- Înainte de și copulativ nu se pune virgulă.
- Corelativele impun apariția virgulei între elementele coordonate:
Vine și la română, și la matematică.
Le trimitem scrisori ori elevilor, ori părinților.
La concurs pot participa fie elevi din școala generală, fie elevi de liceu.

21
 Anunțurile au fost făcute atât dimineața, cât și după-amiaza.
- Înainte de sau și ori nu se pune virgulă decât dacă au valoare explicativă și de
exemplificare (echivalente cu adică): Folosește traducerea Cornilescu, sau mai exact
cea mai cunoscută traducere a Bibliei.
- Înaintea conjuncțiilor adversative dar, iar, ci se pune virgulă.
- Construcțiile dar însă, deci așadar, iar din nou sunt pleonastice: *Am vrut să ajung la
serbarea copiilor, dar însă nu am reușit. *S-a supărat pe director, deci așadar și-a dat
demisia.
- Este greșită utilizarea grupării ca să în locul lui să. Se pot substitui numai în cazul
circumstanțialelor de scop și celor consecutive: Am venit să / ca să te ajut. Era destul de
inteligent să / ca să își dea seama că voia să îl tragă pe sfoară. Construcții ca: Vreau ca
să te ajut. Dorința ca să mă retrag era prea mare. Doresc ca să veniți mai aproape de
mine. Se teme ca să recunoască. I-a zis ca să vină la școală. sunt greșite!
Utilizarea lui ca… să este corectă: Vreau ca mâine să te ajut.
- Este greșită utilizarea conjuncției căci în locul lui că: Aflați căci suntem sănătoși.
- În general propozițiile circumstanțiale se separă prin virgulă de regentele lor. Propozițiile
completive însă nu se separă de regentele lor, având în vedere legătura strânsă dintre ele.
- Este greșită utilizarea unor conjuncții corelative non-identice ca: fie … sau, ori… sau,
fie… ori: *Săptămâna viitoare, fie rămân la acasă, ori merg la rudele din localitatea
vecină. *Mă voi hotărî în scurt timp fie să îmi continui studiile, sau să nu mai merg
niciodată la școală.
- Este greșită utilizarea conjuncției disjunctive ori în locul conjuncției adversative
neologice or: *M-a rugat să intervin în rezolvarea problemelor lor; ori eu nu sunt în
măsură să fac acest lucru. (Corect: M-a rugat să intervin în rezolvarea problemelor lor;
or, eu nu sunt în măsură să fac acest lucru.) După conjuncția or se pune întotdeauna
virgulă, iar înaintea ei se pune punct, punct și virgulă sau virgulă.

SINTAXA LIMBII ROMÂNE

Sintaxa este o ramură a gramaticii care studiază regulile de combinare a cuvintelor în

propoziții și a propozițiilor în fraze. Unitățile sintactice sunt: cuvântul (sau partea de propoziție),
grupul sintactic (sau îmbinarea de cuvinte) și propoziția sau enunțul.
Între unitățile sintactice (cuvinte sau propoziții) se stabilesc diverse raporturi sintactice:
- de interdependență (se stabilește între subiect și predicat, fiecare dintre cele două
impunând anumite restricții celeilalte: subiectul impune predicatului acordul, iar
predicatul impune subiectului cazul Nominativ);
- de coordonare (se stabilește între două părți de vorbire de același fel: Tata și mama sunt
bătrâni; sau între două propoziții de același fel: Ion merge și cântă)
- de subordonare (se stabilește între un element regent și determinantul său: Ion merge
cântând. Verbul la gerunziu – cântând – este subordonat predicatului merge. Am o masă
de lemn: de lemn se află în raport de subordonare față de substantivul masă. În fraza Ion
merge unde îl trimiți, propoziția unde îl trimiți se află în raport de subordonare față de
propoziția regentă Ion merge.).
Propoziția constituie elementul de bază al sintaxei și este definită drept comunicarea cu
un singur predicat, prin urmare întreaga propoziție este alcătuită în jurul predicatului. Aceasta se
poate clasifica în funcție de diverse variabile rezultând propoziții: enunțiative (Balena este un

22
mamifer.) și interogative (Cine a intrat?) (după scopul comunicării); afective (sau exclamative:
Ce rușine! Ce peisaj frumos!) și neafective (neexclamative: Mergem în parc.) (după
afectivitate); reale (Noi suntem mari.), optative (Aș pleca la mare.), potențiale (Ai crede că el
știe tot.), dubitative (O fi venind.) și imperative (Du-te acolo!) (după înțeles); pozitive (Mama
vine la școală.) și negative (Mama nu vine la școală.) (după aspect); analizabile (Ion mănâncă
mere și pere) și neanalizabile (Uf! Da. Ei!) (după structură); regente și subordonate (Mama
merge (propoziție regentă)/ unde vreau eu (propoziție subordonată).) (după rolul pe care îl au în
frază); principale și secundare (Mama îmi dă bani (principală) deși nu merit (secundară).)
(după capacitatea de a alcătui singure o comunicare).
Fraza este structura alcătuită din două sau mai multe predicate sau două sau mai multe
propoziții legate între ele prin conectori: conjuncții coordonatoare sau subordonatoare, pronume
relative și adverbe relative.
Părțile de propoziție sunt de două feluri: principale (subiectul și predicatul) și
secundare (atributul, complementul și circumstanțialele). La nivelul părților de propoziție
principale sunt deosebit de importante problemele privind acordul între subiect și predicat. În
ceea ce privește relația dintre părțile principale de propoziție și părțile secundare de propoziție
pot apărea probleme privind acordul (între substantiv și atribut), privind restricțiile cazuale, cele
de utilizare a prepozițiilor sau cele de topică.
Subiectul este partea principală de propoziție despre care se spune ceva cu ajutorul
predicatului. Arată cine face sau cine suferă acțiunea exprimată de predicat sau cui i se atribuie
caracteristicile exprimate de numele predicativ. Răspunde la întrebările cine? ce? și stă în cazul
Nominativ.
Subiectul poate fi exprimat (Elevul scrie. Maia și Iulia scriu. Ei scriu. Acesta scrie. Trei
scriu. Fiecare scrie. A scrie este o activitate interesantă.) sau neexprimat (inclus în persoana
verbului – pentru persoanele I și a II-a – Învăț la matematică (eu) / Învățăm la matematică (noi).
Scrii la română (tu). Scrieți la română (voi); subînțeles – pentru persoana a III-a: Scrie la istorie
de două ore (el / ea); nedeterminat – dacă nu poate fi determinat autorul acțiunii – Se spune că
va fi timp frumos. Bate la ușă. ).
Predicatul este partea principală de propoziție care arată ce face, ce este, cum este sau
cine este subiectul. Există predicate verbale, formate dintr-un verb predicativ (merg, venim) sau
o locuțiune verbală (bag de seamă, îți pare rău) și predicate nominale, formate dintr-un verb
copulativ și un nume predicativ (este frumos, este gras, va fi bine).
Verbe copulative pot fi: a fi (când nu are sensul de a se afla, a exista): Ion este cuminte, a
deveni: Ion a devenit medic, a însemna (când nu are sensul de a face o însemnare): Munca
înseamnă sănătate, a se face: Ion s-a făcut medic, a ieşi: Ion a ieșit medic, a rămâne Ion a
rămas repetent, a părea: Ion pare inteligent, a ajunge: Ion a ajuns medic, a veni: Ion îmi vine
cumnat/ Cratița vine unsă, a arăta: Ion arată bine, a se ţine: Ei se țin rude, a se prinde: Ei se
prind tovarăși, a se da: El se dă mare, a face: El face pe deșteptul, a se erija: El se erijează în
savant, a trece: El trece drept profet, a se numi: El se numește Ion, a se chema: El se cheamă
Ion.
Acordul predicatului cu subiectul. Când subiectul se acordă cu predicatul în număr și în
persoană vorbim despre acordul gramatical (sau formal): Noi învățăm. Eu învăț. Dacă
subiectul este multiplu, acordul se face la plural: Ion și Gheorghe învață. Dacă cei doi termeni se
exclud, acordul se face la singular: Sau Ion, sau Gheorghe scrie. Dacă subiectul multiplu este
exprimat prin pronume personală la persoane diferite au întâietate persoana I (Eu și tu mergem)
sau persoana a II-a (Tu și ei mergeți.) Dacă numele predicativ este exprimat printr-un adjectiv

23
(sau un adjectiv provenit din participiu), subiectul se acordă cu adjectivul în gen, număr și caz:
Cartea este nouă. Dacă subiectul multiplu este alcătuit din mai multe nume de persoane, are
prioritate masculinul: Băieții și fetele sunt veseli (nu vesele). Dacă subiectul multiplu este
exprimat prin substantive la plural, acordul se face cu substantivul cel mai apropiat: Crinii și
lalele sunt frumoase. Lalele și crinii sunt frumoși. Dacă substantivele din poziția de subiect
multiplu sunt la genul masculin și neutru, numele predicativ adjectiv este la neutru dacă
substantivul masculin este la singular sau la masculin dacă substantivul masculin este la plural,
iar substantivul neutru la singular: Peretele și balcoanele sunt frumoase. Balconul și pereții sunt
frumoși.
Acordul după înțeles (sau semantic). Când subiectul este exprimat printr-un substantiv
colectiv de tipul: mulțime, majoritate, grup, echipă, însoțit de un determinant la plural, se
admite ca predicatul să fie la numărul plural: O mulțime de elevi au venit. O echipă de sportivi
au câștigat. Majoritatea profesorilor sunt mulțumiți. Dacă substantivul colectiv nu este însoțit de
un determinant, acordul se face la singular: Lumea este interesată. Familia a plecat. Grupul a
câștigat.
Acordul prin atracție se face cu elementul cel mai apropiat de predicat: A fost odată un
împărat și o împărăteasă (acordul gramatical ar fi impus pluralul au fost deoarece subiectul este
multiplu). Averea lui sunt amintirile (subiectul este la singular, dar verbul este la plural deoarece
se realizează acordul cu numele predicativ amintirile).
Acordul după înțeles și acordul prin atracție reprezintă abateri de la normă, care în
anumite condiții sunt tolerate, acceptate, alături de acordul gramatical.

Atributul este partea secundară de propoziție care determină un substantiv și arată

caracteristicile acestuia. Răspunde la întrebările: care? ce fel de? câți? câte? Atributul poate fi
de mai multe feluri:
- adjectival (dacă este exprimat prin adjectiv: Cartea nouă este interesantă.). Atributul
adjectival se acordă cu substantivul în gen, număr și caz: cartea nouă, cărțile noi,
cărților celor noi, cărții noi.
- substantival (genitival: Cartea băiatului este nouă; prepozițional: Cartea de citire este
nouă; apozițional: Elevul Popescu este absent).
- pronominal (dacă este exprimat printr-un pronume și nu printr-un adjectiv pronominal:
Cartea lui este nouă.)
- verbal (când este exprimat prin verb la mod nepersonal: Dorința de a citi este puternică.)
- adverbial (când este exprimat printr-un adverb: Dulapul de sus e plin cu cărți. Trezitul
devreme este bun.)

Complementul este partea secundară de propoziție care determină un verb, un adjectiv,

un adverb sau o interjecție. Complementele pot fi necircumstanțiale sau circumstanțiale.
Complementele necircumstanțiale sunt poziții sintactice cerute de verb. Cele mai
importante complemente sunt:
- complementul direct – desemnează obiectul asupra căruia se răsfrânge în mod direct
acțiunea verbului tranzitiv: L-am văzut pe copil.
- complementul indirect – desemnează obiectul asupra căruia i se atribuie acțiunea
verbului: I-am dat băiatului o carte. Se bazează pe părinți. Se gândește la viitor
(ultimele două complemente sunt în acuzativ, iar gramatica actuală le numește

24
 complemente prepoziționale deoarece sunt cerute de un verb cu regim prepozițional, care
se construiește cu o prepoziție) etc.
- complementul de agent – desemnează autorul acțiunii într-o construcție la diateza
pasivă: Cărțile au fost cumpărate de profesor.
Complementele circumstanțiale sunt poziții sintactice care arată împrejurările sau
circumstanțele în care se petrece o acțiune. Cele mai importante sunt:
- circumstanțialul de loc – Merge acolo. Colindă prin pădure.
- circumstanțialul de timp – Vine devreme. Știe din copilărie.
- circumstanțialul de mod – Vorbește repere. Scrie după dictare.
- circumstanțialul de cauză – S-a supărat pentru o vorbă.
- circumstanțialul de scop – Merge la piață pentru cumpărături.
- circumstanțialul concesiv – Deși bolnav, a venit la școală.
- circumstanțialul consecutiv – A alergat până la epuizare etc.
Fiecărui complement și fiecărui circumstanțial le corespund, la nivelul frazei propoziții
completive și propoziții circumstanțiale.

ASPECTE NORMATIVE

- Gruparea la fel ca și este pleonastică. Este corect fie: Am plecat la fel ca tine la școală.,
fie Am plecat ca și tine la școală., dar nu Am plecat la fel ca și tine la școală.
- Nu sunt recomandate construcții de tipul: M-am întâlnit cu soția. Am vorbit cu prietenii.
Este preferabilă exprimarea: M-am întâlnit cu soția mea / ta. Am vorbit cu prietenii mei /
tăi.
- Dacă într-o construcție avem un complement direct personal însoțit de marca pe și
postpus verbului, acesta este obligatoriu dublat printr-un pronume formă neaccentuată:
Corect Greșit
O ajut pe Maria. Ajut pe Maria.
Îi vizitez pe părinți. Vizitez pe părinți.
Îl ajut pe tata. Ajut pe tata.

- NU este corectă utilizarea unor conectori în locul altora ca în exemplele de mai jos:
a) Mă întreabă că de ce am venit. (Ar trebui: Mă întreabă de ce am venit.)
b) Am rugat-o că să citească ea poveste. (Ar trebui: Am rugat-o să citească ea povestea.)
c) M-a întrebat că m-am supărat? (Ar trebui: M-a întrebat dacă m-am supărat.)
d) Îmi spune mereu că ce frumos vorbesc și că ce limbaj elevat am. (Ar trebui: Îmi spune
mereu ce frumos vorbesc și ce limbaj elevat am.)
e) Am hotărât ca să plec în Africa. (Ar trebui: Am hotărât să plec în Africa.)
f) Aflați despre mine căci sunt sănătos. Știu căci o să ne întâlnim. (Ar trebui: Aflați despre
mine că sunt sănătos. Știu că o să ne întâlnim.)
- Complementul indirect se poate construi cu prepoziția la numai dacă este exprimat printr-
un numeral sau printr-un substantiv însoțit de un numeral cardinal (Li s-au asigurat
posturi numai la doi dintre ei / la doi profesori.).
- Este obligatorie dublarea complementului indirect printr-un pronume personal forma
neaccentuată dacă acesta stă după un complement direct articulat: Ion îi dă cartea
Mariei. (Ion dă cartea Mariei = poate însemna că Ion dă cuiva cartea care aparține
Mariei.)

25
- NU sunt corecte formulări ca: Nu răspunde rugăminții mele sau Se sustrage obligațiilor.
Sunt recomandate de normă numai construcțiile cu prepoziție: Nu răspunde la
rugămintea mea. Se sustrage de la obligații.
- Sunt incorecte construcții ca: Vă mulțumesc pentru că mi-ați acordat acest interviu. Mi-a
mulțumit pentru că l-am salvat. Locuțiunea pentru că este specializată pentru
introducerea circumstanțialei cauzale, nu pentru o completivă indirectă ca în exemplul de
mai sus. Dacă se construiește cu un substantiv verbul a mulțumi cere prepoziția pentru:
Vă mulțumesc pentru interviu. Dar dacă se construiește cu o propoziție subordonată, nu
cere această prepoziție așa cum nici celelalte verbe cu regim prepozițional nu ce
prepoziția înaintea unei propoziții: Mă tem de urmări vs. *Mă tem de că urmările nu vor
fi prea plăcute. Se gândește la viitor vs. *Se gândește la că viitorul nu sună bine. Prin
urmare construcția corectă este: Vă mulțumesc că mi-ați acordat acest interviu. Mi-a
mulțumit că l-am salvat.
- Prepoziția de către se folosește numai cu substantive animate umane. Sunt greșite
construcții ca: *Mâncarea a fost mâncată de către cățel. *Acoperișul a fost smuls de
către furtună. Formele corecte sunt: Mâncarea a fost mâncată de cățel. Acoperișul a fost
smuls de furtună.
- Prepoziția datorită se folosește întotdeauna numai în contexte pozitive (Am cunoscut
credința datorită fraților din biserică). Locuțiunea din cauză este utilizată numai în
contexte negative (Din cauza soțului ei a abandonat credința).
- Locuțiunea „articulată” din punctul de vedere se utilizează numai pentru construcția cu
un genitiv: din punctul de vedere al membrilor; iar forma „nearticulată” din punct de
vedere se utilizează numai pentru construcția cu un adjectiv: din punct de vedere biblic.
- Grupul propozițional în (ceea) ce privește, care se află în procesul transformării în
locuțiune, se construiește cu un complement direct, nu cu subiect (situație în care s-ar
impune acordul). Este corectă forma în ceea ce privește alegerile / alegerea, în ceea ce
mă privește, și nu e corectă o construcție precum: în ceea ce privesc alegerile.
- Gruparea legat de cu sensul „în legătură cu, cu privire la” este greșit și abuziv utilizată în
construcții ca: Legat de profesor, nu am discutat mare lucru. Ce ne spune manualul
legat de complement. Ce sfaturi dă directorul legat de regulament.
- Gruparea pentru ca să utilizată pentru introducerea unui circumstanțial de scop este
pleonastică (și pentru, și ca să exprimă scopul):

Corect Greșit
Am venit ca să predau. / Am venit pentru a Am venit pentru ca să predau.
preda
L-am întrebat pe învățător ca să nu L-am întrebat pe învățător pentru ca să nu
greșesc / L-am întrebat pe învățător pentru greșesc.
a nu greși.

- Gruparea în eventualitatea cazului este pleonastică: *În eventualitatea cazului în care

nu va fi rezolvată problema, vom merge la director. Corect ar fi: În eventualitatea în
care nu va fi rezolvată problema, vom merge la director sau În cazul în care nu va fi
rezolvată problema, vom merge la director.

26
- Nu este recomandată asocierea termenilor totuși, tot, cu toate acestea cu conjuncția
adversativă dar (au același sens, exprimă opoziția): *Elevii m-au dezamăgit foarte tare,
dar totuși i-am iertat.
- Verbul a prefera se construiește cu un circumstanțial opozițional: Preferă să doarmă, în
loc să meargă la școală. Preferă fructele în locul prăjiturilor. Nu este acceptată de
normă construcția cu decât: Preferă să doarmă, decât să meargă la școală. În schimb
este corectă construcția: Mai bine doarme, decât să meargă la biserică.
- Sunt pleonastice îmbinările decât doar, decât numai: *Toată vara nu mănânc altceva
decât numai pepeni. (Toată vara nu mănânc altceva decât pepeni).
- Adverbul decât cu sens restrictiv se folosește numai în contexte verbale negative. N-am
citit decât un roman. Pentru construcțiile pozitive se folosesc adverbele doar și numai.
Construcții precum: Am decât o carte, Mă pregătesc decât pentru olimpiadă sunt
incorecte.
- Utilizarea verbului a trebui cu conjuncția că nu este recomandată de norma literară:
*Trebuie că s-a supărat.
- Sunt nerecomandate construcții ca: nici într-un caz, nici într-una din școlile noastre.
Corecte sunt construcțiile: în nici un caz, în niciuna din școlile.
- Trebuie evitată utilizarea unor conectori goliți de sens precum deci, păi, da, bun, mai
ales la începutul enunțurilor.

27