CENTRUL UNIVERSITAR

NORD BAIA MARE

NIVEL DE LICENŢĂ

Specializarea TOP, Anul IV, Semestrul II

Istoria şi Filosofia Religiilor 4

PR. CONF. UNIV. DR.ŞTEFAN POMIAN

Baia Mare, 2020

 FIŞA DISCIPLINEI

1. Date despre program

Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca,
1.1 Instituţia de învăţământ superior
Centrul Universitar Nord Baia Mare
1.2 Facultatea De Litere
1.3 Departamentul Ştiinţe Socioumane, Teologie, Arte
1.4 Domeniul de studii Teologie
1.5 Ciclul de studii Licenţă
1.6 Specializarea / Programul de studii Teologie Ortodoxă Pastorală

2. Date despre disciplină

2.1 Denumirea disciplinei Istoria şi filosofia religiilor 4
2.1 Codul disciplinei 65.00 LTCSM
2.2 Titularul activităţilor de curs Pomian Ştefan
2.3 Titularul activităţilor de aplicații Pomian Ştefan
2.4 Anul de
4 2.5 Semestrul 2 2.6 Tipul de evaluare E 2.7 Regimul disciplinei S
studii

3. Timpul total estimat (ore pe semestru ale activităţilor didactice)

din care: 3.1.1 curs 2 3.1.2 seminar
3.1 Număr de ore pe săptămână 2
din care: 3.1.3 laborator 3.1.4 proiect
din care: 3.2.1 curs 28 3.2.2 seminar
3.2 Total ore din planul de învăţământ 28
din care: 3.2.3 laborator 3.2.3 proiect
Distribuţia fondului de timp ore
Studiul după manual, suport de curs, bibliografie şi notiţe 28
Documentare suplimentară în bibliotecă, pe platformele electronice de specialitate şi pe teren 28
Pregătire seminarii/laboratoare, teme, referate, portofolii şi eseuri
Tutoriat 14
Examinări 4
Alte activităţi................................... 4
3.3 Total ore studiu individual 50
3.4 Total ore pe semestru 78
3.5 Numărul de credite 3

4. Precondiţii (acolo unde este cazul)

4.1 de curriculum 
4.2 de competenţe 

5. Condiţii (acolo unde este cazul)

5.1. de desfăşurare a

cursului
5.2. de desfăşurare a 
seminarului/laboratorului
 6. Competenţele specifice acumulate

CUNOȘTINȚE:
Cunoaşterea, înţelegerea şi utilizarea adecvată a termenilor de specialitate a religiei.
Identificarea şi cunoaşterea cauzelor care au dus la mişcările religioase actuale.
Cunoaşterea şi ȋnţelegerea corectă a conceptelor filosofico-religioase antice care argumentează mişcările
Competenţe profesionale

religioase actuale
Cunoaşterea şi ȋnţelegerea corectă a conceptelor filosofice moderne cu implicaţii ȋn mişcările religioase
actuale.

ABILITĂȚI:
Identificare şi cunoaşterea mişcărilor religioase care se constituie ȋn fenomen neoreligios.
Redarea corectă a învăţăturii religiei creştine ȋn comparaţie cu doctrinele noilor mişcări religioase.
Posibilitatea de a folosi argumente biblice, patristice, teologice şi raţionale pentru susţinerea conceptelor
eclesial creştine.
Cunoaşterea, înţelegerea şi utilizarea adecvată a termenilor de specialitate privind fenomenul neoreligios.
Cunoaşterea şi ȋnţelegerea teologică corectă a conceptelor religioase contemporane.
Redarea corectă a învăţăturii despre Biserica creştină şi unitatea ei.
transversaleCompetenţe

Posibilitatea de a folosi argumente biblice, patristice, teologice şi raţionale pentru susţinerea conceptelor
creştine.
Utilizarea corectă a documentelor, şi a bibliografiei.

7. Obiectivele disciplinei (reieşind din grila competenţelor specifice acumulate)

7.1 Obiectivul general al Însuşirea conceptulelor de: religie, mişcare religioasă şi fenomen nou-religios.
disciplinei
Cunoaşterea, înţelegerea şi utilizarea adecvată a termenilor de specialitate a religiei.
Identificarea şi cunoaşterea cauzelor care au dus la fenomenul nou-religios.
Cunoaşterea şi ȋnţelegerea corectă a conceptelor filosofico-religioase antice care
argumentează noile mişcări religioase.
Cunoaşterea şi ȋnţelegerea corectă a conceptelor filosofice moderne cu implicaţii ȋn
mişcările religioase contemporane.
7.2 Obiectivele specifice Identificare şi cunoaşterea mişcărilor religioase care se constituie ȋn fenomen nou religios.
Redarea corectă a învăţăturii religiei creştine ȋn comparaţie cu doctrinele noilor mişcări
religioase.
Posibilitatea de a folosi argumente biblice, patristice, teologice şi raţionale pentru
susţinerea conceptelor eclesial creştine.
Utilizarea corectă a documentelor, şi a bibliografiei.

8. Conţinuturi
8.1 Curs Metode de predare Observaţii
Fiinţa religiei.
Prezentarea
Religii adevărate şi mişcări religioase.
Prelegerea; conţinuturilor
Religia creştină la confluenţa cu fenomenul nou religios.
Problematizarea după mijlocul
Secularizarea.
didactic
Fenomenul neoprotestant şi sacralizarea
Fenomenul teosofic.
Fenomenul antroposofic.
Prelegerea; Documentarea
Mişcarea Bahai.
Euristica; Studiul suplimentară ȋn
Fenomenul New Age.
de caz biblioteci
Mişcarea Spiritistă.
Fenomenul Ocult.
Prelegerea; Prezentarea unui
Problemele pe care le ridică noile mişcări religioase ȋn context european.
Demonstraţia ghid bibliografic
Bibliografie:
Pomian Stefan (Teofil Stan, Valerian Marian), Secularizare şi sacralizare, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă , Cluj-
Napoca, 2013
Pomian, Ştefan, Religii antice-prelegeri, Editura Universităţii de Nord, Baia Mare, 2010.
Pomian, Ştefan, Religii contemporane, Note de curs, pregătit pentru editare, 2019.
Pomian, Ştefan, Biserica şi probleme ale lumii contemporane, ȋn Biserica şi probleme ale lumii contemporane, vol.4,
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2010.
Biblia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988.
Achimescu, Nicolae, Noile mişcări religioase, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004.
Achimescu, Nicolae, coordonator, Iniţiere şi familie, o abordare fenomenologică, Editura Presa Universitară
Clujană, 2012.
8. 2 Seminar Metode de predare Observaţii
Indrumare ȋn Evaluări
Platonism şi teosofie
realizarea lucrării formative;
Hinduism şi antroposofie; Islam şi bahaism;
de seminar
Verificarea
Fizică şi spiritism; Tehnica şi new-age Pregătirea pentru
activităţii
Dualism şi ocultism evaluarea finală
specifice

Bibliografie:
Pomian, Ştefan, Religii antice-prelegeri, Editura Universităţii de Nord, Baia Mare, 2010.
Pomian, Ştefan, Religii contemporane, Note de curs, pregătit pentru editare, 2019.
Pomian, Ştefan, Biserica şi probleme ale lumii contemporane, ȋn Biserica şi probleme ale lumii contemporane, vol.4,
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2010.
Biblia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988.
Achimescu, Nicolae, Noile mişcări religioase, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004.
Achimescu, Nicolae, coordonator, Iniţiere şi familie, o abordare fenomenologică, Editura Presa Universitară
Clujană, 2012.
Popescu, Dumitru, Hristos, Biserică, Societate, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1998.
P.F.Justinian, Apostolatul social, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1978.

9. Coroborarea/validarea conţinuturilor disciplinei cu aşteptările reprezentanţilor comunităţii epistemice,

asociaţiilor profesionale şi angajatori reprezentativi din domeniul aferent programului
·

10. Evaluare
10.3 Pondere
Tip
10.1 Criterii de evaluare 10.2 Metode de evaluare din nota
activitate
finală
10.4 Curs capacitatea de exprimare a elementelor esenţiale ale conţinutului Brainstorming-ul
30%
comunicat
cunoaşterea temeinică a conţinutului comunicat Conversaţia euristică 20%
 argumentarea răspunsurilor ȋn baze bibliografice Chestionar 5%
exprimare elevată conversaţia 5%
posibilitatea de a reda o tematică în sinteză cvintetul 10%
10.5 susţinerea referatului de seminar Expunerea, conversaţia
Seminar
30%

10.6 Standard minim de performanţă:

Capacitatea de exprimare a elementelor esenţiale ale conţinutului comunicat 30%

Susţinerea lucrării de seminar 30%

Data completării Semnătura titularului de curs Semnătura titularului de seminar

1.09.2019 Conf. Univ. Dr. Pr. Ştefan Pomian Conf. Univ. Dr. Pr. Ştefan Pomian

Data avizării în departament Semnătura directorului de departament

13.09.2019
 1. Introducere în conceptul general al filosofiei religiei

Schiţa abordării :

Religia iubire de înţelepciune şi de comuniune cu Dumnezeu

Ȋn filosofia religiei se descoperă plenar Dumnezeu, omul se cunoaşte pe sine şi poate
realiza, prin reiterare, comuniunea dintre el şi Dumnezeu, religia având tocmai acest rol de a
relega, de a reface comuniunea pe care a aşezat-o Dumnezeu ca pe starea fără de care lucrarea Sa
creatoare nu se putea plini.
Lucrarea divină: căutarea omului prin răscumpărare şi îmbrăţişarea lui prin îndreptare, le
împlineşte Dumnezeu numai împreună cu omul.
Dumnezeu se naşte pe Sine ca om în Fecioara şi în lume ca să redea omului slava pe care
i-a rânduit-o înainte de facerea lumii şi, mai mult decât atât, să-l facă pe om părtaş şi slavei
divine.
Religia este şi astăzi începutul şi sfârşitul vieţii umane adevărate.
Obiectul filosofiei religiei este adevărul etern, e Dumnezeu, dar e şi omul, filosofia
religiei defineşte pe Dumnezeu, îl defineşte şi pe om.
Între filosofia adevărată, ca iubire de înţelepciune, şi religia, ca stare de perfectă legătură
dintre Creator şi creaţia sa, este o unitate indisolubilă, cu alte cuvinte, filosofia poate fi împletită
cu religia. Luate separat, filosofia poate fi înţeleasă ca serviciul divin prin care omul se apropie
de Dumnezeu aidoma revelaţiei naturale, iar religia este aflarea lui Dumnezeu aidoma revelaţiei
supranaturale.
Paradoxul exprimat de Sfântul Apostol Pavel şi de filosofia greacă a timpului său că: “în
El ne mişcăm, în el vieţuim, în El suntem” (Fapte 17: 26).
Filosofia şi religia se deosebesc una de alta prin modul particular al preocupării omului
de sine şi individual de Dumnezeu.
Căutarea unilaterală a descoperit antropocentrismul.
Avem astfel de timpuri istorice în care filosofia a acţionat nociv asupra continutului
religiei, distrugându-l, desacralizându-l, omul pronunţându-se “ateu”, ca să se facă pe sine “zeu”.
Azi ne bucurăm de timpul în care filosofia şi religia se reunesc pentru a restabili
conceptual condiţia umană.
Părinţii Bisericii sunt dovezi vii ale adevărului că în filosofie există teologie, iar teologia
este filosofia cea adevărată, că putem formula sintagmele “filosofia religiilor” şi “teologia
religiilor”.
Ca disciplină Istoria şi filosofia religiilor este însă altceva, are o formă teoretică prin care
face contemporană istoria, fenomenologia şi doctrina credinţelor religioase mai reprezentative
încadrate într-un anumit timp istoric şi într-un anume spaţiu, într-o expunere sistematică,
analitică şi comparativă pentru a lărgi sfera de informaţii vitale şi orizontul cunoaşterii şi al
înţelegerii umane, în contextul în care ”sacrul este un element în structura conştiinţei.
Ca disciplină ea are o arie curriculară.
Sfântului Vasile cel Mare care zice: ”dacă suntem înţelepţi, alegem atât cât se cuvine şi
este potrivit adevărului şi trecem cu vederea pe celelalte. După cum atunci când culegem flori de
trandafir ne ferim de spini, tot aşa adunând ce este de folos din acestea, ne vom feri de ceea ce
aduce stricăciune. Se cuvine deci, ca de la început, să cumpănim fiecare din învăţăturile primite
şi să căutăm să le potrivim cu cele ce ne-am pus în gând, după cum ne spune un proverb dorian:
”potrivind piatra după fir”.
Obiectivul cadru îl formează cunoaşterea religioasă. Cine cunoaşte şi alte religii este
conştient de specificul şi valoarea propriei sale religii.
Importanţa studiului Istoriei şi filosofiei religiilor stă în realitatea că religia este un sens
obişnuit de viaţă.
Importanţa istoriei şi filosofiei religiilor ca disciplină de studiu, în rândul disciplinelor teologice,
stă în faptul că religia, ca şi raţionalul, moralul, esteticul, socialul şi culturalul, este element
constitutiv al spiritualităţii umane, este o realitate spirituală şi socială prezentă la toate popoarele.
Ca disciplină de studiu, în rândul disciplinelor teologice, istoria şi filosofia religiilor
lărgeşte şi adânceşte sfera cunoaşterii teologice, şi cultivă sentimentul ecumenic.
Studiul Istoriei şi filosofiei religiei arată că religiile în general, în structura lor, au unele
conţinuturi comune: credinţa sau credinţele în divinitate;raportul dintre divin şi uman, cu aspect
intern, care priveşte persoana individualizată în faţa Dumnezeului- zeului său şi cu aspect extern,
care priveşte un grup, o comunitate, societatea, un popor sau pe mai multe popoare care au o
comuniune şi comunitate de iubire, de credinţă şi de viaţă. Acest raport este la rându-i constituit
din: doctrină, morală şi cult.
Studiul Istoriei şi filosofiei religiei arată că fiinţa religiei este comuniunea de iubire şi de
viaţă dintre divin şi uman realizată prin credinţă, cunoaştere şi cult.
În cursul vremilor au apărut şi determinări false cu privire la fiinţa religiei.
Psihologismul care consideră religia ca un fenomen natural spiritual, dar nu unul aprioric,
ci posterior altor fenomene sufleteşti, între care frica de necunoscut, sentimentul de
interdependenţă şi mărginire, instinctul de conservare, nevoia unui protector.
Moralismul care reduce religia la morală.
Sentimentalismul care reduce religia la sentiment, sensibilitate sau afectivitate, la nevoia
de a iubi.
Sociologismul care consideră că religia a fost la început un ansamblu de legi şi de
interdicţii, pe care un grup restrâns le-a impus mulţimii.
Animismul care pleacă de la ideea că religia este un fenomen natural apărut în vremea
timpurie a istoriei, poate chiar în preistorie, când oamenii au conceput divinitatea după modelul
propriului lor suflet.
Naturismul care porneşte de la premiza că religia are ca obiect fenomenele şi lucrurile
naturii.
Totemismul aşează religia în relaţia de dependenţă sau înrudire a unor familii, ginţi,
popoare, cu o specie de animale.
Fetişismul, denumire ce stă în termenul latin factitus cu înţelesul de făcut de mână,
artificial, presupune cinstirea unor obiecte: suliţă, săgeată, cerc, brăţară, etc. ca având puteri
divine.
Politeismul aşează la originea cosmosului o pleiadă de zei.
Panteismul materialist aşează originea zeilor şi a întregului cosmos în materia
preexistentă.
Panteismul spiritual consideră că Zeul este singura existenţă reală care emană din sine pe
zeii cosmocratori, ca arhitecţii ai lumii.
Catenoteismul presupune selectarea unei credinţe din mai multe existente, chiar a unui
zeu dintre mai mulţi zei.
 Dualismul aşează la originea întregii existenţe o divinitate primordială care zămisleşte
doi fii cosmocratori: unul bun şi altul rău.
Monoteismul este conceptul potrivit căruia divinitatea unică este preexistentă. Ea este
creatoare a lumii din nimic. Originea religiei este în deontologia fiinţei umane.
Cele trei religii monoteiste au puncte comune.

Disertaţia:

Filosofia religiei, ca iubire de înţelepciune şi de comuniune cu Dumnezeu, poate fi

considerată ca obiectivul cel mai înalt, obiectivul absolut, perimetrul în care ajungând
spiritualitatea umană poate dezlega mai toate enigmele lumii, îşi poate dezveli, fără reţinere,
toate raţiunile gândului, cele mai profunde, căci în filosofia religiei se descoperă plenar
Dumnezeu, omul se cunoaşte pe sine şi poate realiza, prin reiterare, comuniunea dintre el şi
Dumnezeu, religia având tocmai acest rol de a relega, de a reface comuniunea pe care a
aşezat-o Dumnezeu ca pe starea fără de care lucrarea Sa creatoare nu se putea plini.
Aşa se justifică şi căutarea omului prin răscumpărare şi îmbrăţişarea lui prin
îndreptare, lucrări pe care le iniţiază, le lucrează şi le împlineşte Dumnezeu numai împreună
cu omul, prin care Dumnezeu se naşte pe Sine ca om în Fecioara şi în lume ca să redea
omului slava pe care i-a rânduit-o înainte de facerea lumii şi, mai mult decât atât, să-l facă
pe om părtaş şi slavei divine, context în care se poate insera conţinutul sintagmei prin care se
afirmă schimbarea ontologică a condiţiei umane care nu mai este cea dintâi, nu mai este cea din
categoria lumii căzute, ci este una nemaîntâlnită, în care omul devine purtător de Dumnezeu,
adică “teofor”.
Religia înseamnă existenţă umană plenară. Ea este şi astăzi începutul şi sfârşitul vieţii
umane adevărate, este spaţiul în care omul e viu şi plenar comunicativ. În religie Dumnezeu
este transcendent şi imanent fără nici o contradicţie în principiile pe care vorba le-ar putea
enunţa.
Obiectul filosofiei religiei este adevărul etern, e Dumnezeu, dar e şi omul, şi, prin
urmare, definindu-se pe sine, filosofia religiei defineşte pe Dumnezeu, îl defineşte şi pe om,de
unde, ca stare plenară, filosofia religiei se arată ca fiind expresia potrivită pentru a reda starea
unitară perfectă de comuniune dintre Creator şi creaţia Sa în limbaj uman. Aşa precum revelaţia
este unitară, este de fapt una, aşa cum este şi cunoaşterea, aşa este şi starea de comuniune pe care
o cuprinde această expresie.
Între filosofia adevărată, ca iubire de înţelepciune, şi religia, ca stare de perfectă
legătură dintre Creator şi creaţia sa, este o unitate indisolubilă, cu alte cuvinte, filosofia
poate fi împletită cu religia. Luateseparat, filosofia poate fi înţeleasă ca serviciul divin prin
care omul se apropie de Dumnezeu aidoma revelaţiei naturale, iar religia este aflarea lui
Dumnezeu aidoma revelaţiei supranaturale.
E prezent aici paradoxul exprimat de Sfântul Apostol Pavel şi de filosofia greacă a
timpului său cuprins în cuvintele evanghelistului Luca: “în El ne mişcăm, în el vieţuim, în El
suntem” (Fapte 17: 26).
Filosofia şi religia se deosebesc una de alta prin modul particular al preocupării
omului de sine şi individual de Dumnezeu, atunci când căutarea este unilaterală şi ceea ce se
găseşte este pe potrivă. Căutarea unilaterală a descoperit antropocentrismul ca formă de
satisfacţie umană, pervertind întreg conţinutul individual al termenilor şi cel al expresiei lor
unite.Aşa a fost posibilă aşezarea uneori în antiteză a teologiei faţă de filosofie şi invers ori
desacralizarea lor, adesea radicală, ajungându-se duc la starea definită prin sintagmele “nimic
fără de Dumnezeu” şi “nimic sfânt”.
Avem astfel de timpuri istorice în care filosofia a acţionat nociv asupra continutului
religiei, distrugându-l, desacralizându-l, omul pronunţându-se “ateu”, ca să se facă pe sine
“zeu”.
Azi ne bucurăm de timpul în care filosofia şi religia se reunesc pentru a restabili
conceptual condiţia umană. Ne bucurăm de un timp aidoma celui patristic şi încercăm
sentimentul părinţilor Bisericii care, deşi au studiat diferite filosofii concomitent cu teologia
hristică, au reuşit unirea în sine, în ei înşişi, a căutării lui Dumnezeu cu aflarea Lui, încreştinând
chiar şi termeni filosofici, fapt posibil tocmai în această relaţie. Părinţii Bisericii sunt dovezi vii
ale adevărului că în filosofie există teologie, iar teologia este filosofia cea adevărată, că
putem formula sintagmele “filosofia religiilor” şi “teologia religiilor”.
Printr-un atare concept ei au dezvoltat teologia, în împrejurările ce privesc continutul şi
forma, adică Dumnezeu este iubire, Dumnezeu este înţelepciune, Dumnezeu este comuniune, iar
cu Hristos “viaţa noastră este ascunsă în Dumnezeu” (Coloseni 3: 3), iar “de trăim, trăim pentru
Domnul”;că “ai Domnului suntem” în viaţă şi în moarte (Romani 14: 8), când “Hristos trăieşte
întru mine” (Galateni 2: 20).
Ca disciplină Istoria şi filosofia religiilor este însă altceva, are o formă teoretică prin
care face contemporană istoria, fenomenologia şi doctrina credinţelor religioase mai
reprezentative încadrate într-un anumit timp istoric şi într-un anume spaţiu, într-o
expunere sistematică, analitică şi comparativă pentru a lărgi sfera de informaţii vitale şi
orizontul cunoaşterii şi al înţelegerii umane, în contextul în care ”sacrul este un element în
structura conştiinţei şi nu un stadiu în istoria acestei conştiinţe şi la nivelurile cele mai arhaice
ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios”.1
Ca disciplină ea are o arie curriculară pe care o propune şi în care cuprinde civilizaţii,
culturi, filosofii, religii ale popoarelor lumii, limitându-se la cele mai semnificative, încadrate
într-un segment de timp ce depăşeşte totuşi şase milenii. Această selectare s-a făcut, pe de o
parte, potrivit cu unităţile de studiu acordate, iar pe de altă parte potrivit cuvintelor Sfântului
Vasile cel Mare care zice: ”dacă suntem înţelepţi, alegem atât cât se cuvine şi este potrivit
adevărului şi trecem cu vederea pe celelalte. După cum atunci când culegem flori de
trandafir ne ferim de spini, tot aşa adunând ce este de folos din acestea, ne vom feri de ceea
ce aduce stricăciune. Se cuvine deci, ca de la început, să cumpănim fiecare din învăţăturile
primite şi să căutăm să le potrivim cu cele ce ne-am pus în gând, după cum ne spune un
proverb dorian: ”potrivind piatra după fir”.2
Obiectiveele urmărite sunt fixate în concordanţă cu obiectivele specializării la care se
predă ca disciplină de cultură generală şi totodată ca disciplină cuprinsă în grupa Teologiei
Sistematice, dar obiectivul cadru îl formează cunoaşterea religioasă. Cine cunoaşte şi alte
religii este conştient de specificul şi valoarea propriei sale religii şi respectă opţiunea
religioasă a semenului său, iar “teologul care ignoră istoria religiilor, ignoră o parte din
teologie”.3
Conţinuturile sunt stabilite în funcţie de nivelul anilor din programele de studii. Ele
includ, algoritmic, marile civilizaţii şi religii antice din spaţiile Orientului Apropiat, spaţiile

1
Mircea Eliade, Nostalgia originilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, pag. 6.
2
Sfântul Vasile cel Mare, Către tineri, în Colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, nr. 17/1986, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, pag. 570.
3
A. Le Rov, La religion des primitifs, ediţia a IV-a, G. Beauchesne, Paris, 1925, Preface, pag. IV (BIT; BSS ).
Mediteraniene şiale Europei centrale, de nord şi de vest, urmate de conţinuturile religiilor care
frământă conştiinţele şi societatea contemporană.
În desfăşurarea procesului informativ-educativ se urmăreşte dimensionarea cantităţii şi
calităţii informaţiilor; expunerea şi analiza fenomenologiei religioase şi a religiilor; diagnoza şi
prognoza mişcărilor religioase, unde este cazul. Pentru o astfel de ţintă, se foloseşte prelegerea şi
şi metodele interactive.
Principiile didactice pe care se clădeşte sistemul şi strategia de predare sunt ale
accesibilităţii cunoştinţelor, ale sistematizării şi continuităţii, ale corelaţiei între senzorial şi
raţional, dintre concret şi abstract sau al intuiţiei, al însuşirii temeinice şi durabile a cunoştinţelor
şi principiul activităţii.
Importanţa studiului Istoriei şi filosofiei religiilor stă în realitatea că religia este un
sens obişnuit de viaţă. Această aserţiune este susţinută, pe de o parte, de felul nostru de a fi, iar
pe de altă parte, de mărturiile vremilor. Mai întâi, felul nostru de a fi este unul religios, cât
priveşte mărturiile, venite din alte vremi, ele abundă pentru că ”a trăi ca fiinţă umană este în sine
un act religios, căci alimentaţia, procreaţia şi munca au o valoare sacramentală, iar a fi sau mai
degrabă a deveni om înseamnă a fi religios”.4
Ca sens obişnuit de viaţă psihosomatică, internă şi externă, individuală, în comunitate şi
în societate, determinată de convingerea în existenţa personală a unei forţe supranaturale sacre, şi
ca formă de existenţă umană,religia are rădăcini adânci pornite din cosmologie şi înrâuriri
profunde în istoria vieţii omului. Din această cauză religia a fost studiată intensiv şi extensiv, iar
aceste studii alcătuiesc ceea ce se poate numi o ştiinţă a religiilor, prin care Eliade Mircea şi
Emilian Vasilescu înţeleg studiul vast al realităţilor religioase, adică al formei şi conţinutului
apariţiei istorice a unei anumite religii, precum şi al structurii specifice a vieţii religioase. 5
Desigur această exprimare nu defineşte, ci lămureşte doar căştiinţa religilor nu este numai
o disciplină istorică, la fel ca, de exemplu, arheologia sau numismatica, ci este în aceeaşi măsură
o hermeneutică totală, chemată să descifreze şi să lămurească fiecare formă de întâlnire a omului
cu sacrul.6
Importanţa istoriei şi filosofiei religiilor ca disciplină de studiu, în rândul
disciplinelor teologice, stă în faptul că religia, ca şi raţionalul, moralul, esteticul, socialul şi
culturalul, este element constitutiv al spiritualităţii umane, este o realitate spirituală şi
socială prezentă la toate popoarele.
Ca disciplină de studiu, în rândul disciplinelor teologice, istoria şi filosofia religiilor
lărgeşte şi adânceşte sfera cunoaşterii teologice, şi cultivă sentimentul ecumenic.
Cine cunoaşte şi alte religii este conştient de specificul şi valoarea propriei sale religii şi
respectă opţiunea religioasă a semenului său. Înţelegând aceste lucruri, într-a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, când s-au declanşat lucrările arheologice de amploare, apar primele cursuri
în domeniul istoriei religiilor: în Anglia, prin 1878, susţinute de Max Muler; în Franţa, la şcoala
de practică “Des hautes etudes”, de pe lângă “Sorbona”, susţinute de către Albert Reveille,
protestant, şi abatele Broglie Deville, catolic, în 1884; în Olanda, prin 1886, cele patru catedre de
Dogmatică, de la universităţile de stat, sunt transformate în catedre de Istoria Religiilor. Primul
profesor este Tielle. În Italia, la Roma, prin 1886; în Germania, în 1908, la Berlin; în ţările
scandinave, mai importantă este activitatea lui Soderblom, la Uppsala; în România, pe lângă

4
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Universitas, Chişinău, 1992, vol. I, pag. VIII.
5
Idem, Antaios, vol. IX, 1, mai 1967, pag. 19, nota 1-BAR; cf. Emilian Vasilescu, Istoria Religiilor, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1975, pag. 11.
6
Ibidem, pag. 5; ibidem, pag. 12, nota 3.
Catedra de Teologie Dogmatică şi Fundamentală, în cadrul Institutului Teologic de Grad
Universitar, prof. Irineu Mihălcescususţine cursuri de Istoria Religiilorvreme de 35 de ani, iar în
1948, prin activitatea deosebită a prof. Emilian Vasilescu, ia fiinţă Catedra de Istorie a religiilor.
Azi disciplina se predă în toate instituţiile teologice universitare de către profesori
specializaţi în acest domeniu, dintre care: Remus Rus, profesor consultant la Facultatea de
Teologie Ortodoxă din Bucureşti, Nicolae Achimescu, profesor la Facultatea de Teologie
Ortodoxă din Iaşi şi Bucureşti, Ioan Emil Jurcan, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă
din Alba Iulia, Dorin Zosim Oancea, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, Ioan
Stancu, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Piteşti, Ştefan Ailoaiei, profesor
conferenţiar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj Napoca, şi subsemnatul Ştefan Pomian
profesor conferenţiar în cadrul Departamentului de Teologie Ortodoxă din cadrul Facultăţii de
Litere din Baia Mare.
Studiul Istoriei şi filosofiei religiei arată că religiile în general, în structura lor, au
unele conţinuturi comune: credinţa sau credinţele în divinitate;raportul dintre divin şi uman,
cu aspect intern, care priveşte persoana individualizată în faţa Dumnezeului- zeului său şi
cu aspect extern, care priveşte un grup, o comunitate, societatea, un popor sau pe mai
multe popoare care au o comuniune şi comunitate de iubire, de credinţă şi de viaţă. Acest
raport este la rându-i constituit din: doctrină, morală şi cult.
Doctrinaîn care să se regăsească conţinuturile cunoştinţelor despre divinitate.
Morala ca viaţă potrivită mai mult sau mai puţin după învăţătura cel mai adesea
considerată revelată.
Cultul ca totalitatea riturilor sau ritualurilor şi a manifestărilor religioase publice
încadrate în ceremonii, pietate, venerare, adorare, adresate divinităţii în mod organizat şi de către
oameni pregătiţi anume, specializaţi.
Studiul Istoriei şi filosofiei religiei arată că fiinţa religiei este comuniunea de iubire şi
de viaţă dintre divin şi uman realizată prin credinţă, cunoaştere şi cult.Subliniem că o
comuniune nu poate fi înţeleasă decât între persoane, de unde rezultă că într-o religie adevărată
divinitatea trebuie înţeleasă neapărat personală.
În cursul vremilor au apărut şi determinări false cu privire la fiinţa religiei, care
demonstrează strădania umană de a aflade unde îşi trage religia elementele fiinţei sale. Dintre
acestea determinări trecem în revistă pe cele mai reprezentative.
Psihologismul care consideră religia ca un fenomen natural spiritual, dar nu unul
aprioric, ci posterior altor fenomene sufleteşti, între care frica de necunoscut, sentimentul
de interdependenţă şi mărginire, instinctul de conservare, nevoia unui protector, etc.,
reprezentantul de seamă fiind Rudolf Otto cu lucrareaSacrul şi profanul.
Moralismul care reduce religia la morală, după filosofia lui Emanuel Kant exprimată în
Critica raţiunii şi Critica raţiunii pure.
Sentimentalismul care reduce religia la sentiment, sensibilitate sau afectivitate, la
nevoia de a iubi, care rămânând neîmplinită duce la sentimentul de dependenţă a omului faţă de
divinitate. Exponentul principal al ei este Schleiermacher, după care religia este sentimentul
dependenţei absolute pe care îl simţim în faţa infinitului necunoscut, pe care-l numim
Dumnezeu.
Sociologismul care consideră că religia a fost la început un ansamblu de legi şi de
interdicţii, pe care un grup restrâns le-a impus mulţimii. Acestea nu aveau la început nimic
religios, dar cu vremea au primit sensuri şi semnificaţii simbolice şi religioase. De exemplu,
cultul strămoşilor, cultul regelui. Exponenţi: Emil Durkheim, Lewy Brul, Solomon Reinach.
 Se poate opina că religia este un fenomen istoric, social care a apărut odată cu omul.
Această aserţiune are justificarea în faptul că nici un fenomen religios nu poate fi înţeles în afara
istoriei sale, a contextului său cultural, social, economic, politic, etc.Chiar dacă am vorbi
despre religie în cadrele de timp ale raiului, nu vorbim în afara istoriei.Azi nu putem vorbi
despre religie ca despre un fenomen pur, nedeterminat de: cultură, societate, timp, spaţiu şi
persoana umană. Contextul pentru perioada rai este şi el istoric. Această realitate i-a înlesnit
specialistului în sacru să afirme că “sacrul este un element în structura conştiintei, nu un stadiu în
istoria conştiinţei (...) şi că la nivelurile cele mai arhaice de cultură, a trăi ca fiinţă umană este de
la sine un act religios (...) Altfel spus, a fi sau mai degrabă a deveni om înseamnă a fi religios”.7
Biserica Creştină, pe temeiuri biblice, consideră originea religiei în datul ontologic.
Ilustrul arhiereu Irineu Mihălcescu defineşte religia ca sinteza tuturor funcţiunilor
sufleteşti care se întinde peste filosofie, morală, artă, precum se întinde cerul peste pământ,
o sinteză desăvârşită a celor mai înalte însuşiri ale sufletului puse în slujbaidei de Dumnezeu şi a
legăturii omului cu El.
Nu-i mai puţin adevărat că şi astăzi avem, pe plan universal, variate concepţii în legătură
cu religia şi anume:
Animismul care pleacă de la ideea că religia este un fenomen natural apărut în
vremea timpurie a istoriei, poate chiar în preistorie, când oamenii au conceput divinitatea
după modelul propriului lor suflet, după exemplu mesopotamian care defineşte divitatea prin
termenul illan cu înţelesul de zeu, dar şi de suflet uman, context în care Babilonul era poarta
zeilor, poarta cerului,iar natura întreagă era animată de zei şi prin natură zeii influenţau viaţa
oamenilor, chiar după moartea omului când sufletul supravieţuieşte şi se încadrează în viaţa
proprie a spiritelor. Această concepţie a înlesnit naşterea ideii de samsara sau a transmigraţiei
sufletelor ce a dus la conceptul de reîncarnare8, şi la apariţia cultului strămoşilor. Susţinătorul
acestei teorii este E. B. Tylor.
Naturismul care porneşte de la premiza că religia are ca obiect fenomenele şi
lucrurile naturii. Ca timp al apariţiei religiei se dă preistoria când, în mijlocul unei naturi adesea
potrivnice cu fenomene inexplicabile, raţiunea omului, fiind neputincioasă, a lăsat locul
sentimentelor de teamă, admiraţie, respect, din care s-a născut cultul. În acest fel fenomenul
natural a fost personalizat, născându-se zeii. De exemplu, o furtună dezlănţuită a fost
personalizată şi trecând în istorie sunt cunoscuţi zei ce reprezintă ideea de furtună, de război, de
exemplu:Dragon, Dagan, Indra, Teşub, Gebeleizis, Tor, Marte, etc., Susţinător principal a fost
Max Muler.
Totemismul aşează religia în relaţia de dependenţă sau înrudire a unor familii, ginţi,
popoare, cu o specie de animale, păsări, etc. Această concepţie este infirmată biblic de textul de
la Facere 2: 20“şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor
fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor pe potriva lui”.Totemismul a produs
unele restricţii privind: căsătoria, vânatul, sacrificiile. Căsătoria se făcea prin exogamie, exgamia,
care prevedea ca fiecare căsătorie să se facă în afara grupului social, membrii grupului
considerându-se fraţi. Vânatul avea restricţii în legătură cu animalul sau pasărea totem. Acest
totem se putea vâna numai în anumite cazuri şi timpuri, care presupuneau nevoia de comuniune

7
Mircea Eliade, Nostalgia originilor, Editura Humanitas, 1994, pag. 6.
8
Ştefan Pomian, Reîncarnarea, o consecinţă a pierderii comuniunii primordiale a omului cu divinitatea, în
Buletinul ştiinţific, al Universităţii de Nord, Baia Mare, Seria A, Ştiinţe Socio-Umane, Fascicola Filosofie-Teologie,
Vol. X, 1996, pag. 127 şi următoarele.
cu totemul sau de a menţine vie legătura de sânge cu el. Sacrificiile nu se făceau din animale sau
păsări totem.
Tabuismul este o ramură a totemismului care aduce în plus interdicţia de atingere a
unui animal, pasăre, lucru pe care le consideră ca sacre. Pericolul considerat ca imanent era
moartea. Susţinător consacrat a fost Solomon Reinach.
Fetişismul, denumire ce stă în termenul latin factitus cu înţelesul de făcut de mână,
artificial, presupune cinstirea unor obiecte: suliţă, săgeată, cerc, brăţară, etc. ca având
puteri divine. Se porneşte de la constatarea pe care omul a făcut-o în legătură cu purtareasau
folosirea acestor obiecte într-o luptă, sau în împrejurări diferite când i-au adus câştig de cauză.
Fetişismul se poartă şi azi. Expresia lui este moderna mascotă. Fetişismul este sânul în care au
apărut superstiţiile. Printre susţinători era şi Auguste Compte.
Politeismul aşează la originea cosmosului o pleiadă de zei, care îşi au sorgintea într-o
divinitate primordială sau într-o pereche primordială. Exemplul cel mailiterar ni-l oferă Hesiod
în lucrarea Theogonia.
Panteismul materialist aşează originea zeilor şi a întregului cosmos în materia
preexistentă. Zei, oameni şi cosmos au, în general, ca izvor Apele Primordiale.Panteismul
materialist este promovat de credinţele necreştine mesopotamiene, egiptene, germane şi
clasicismul greac hesiodian.
Panteismul spiritual consideră că Zeul este singura existenţă reală care emană din
sine pe zeii cosmocratori, ca arhitecţii ai lumii. Această lume este ciclică. Ea există, prin
emanaţie, va pieri, prin absorbţie, dar va exista din nou printr-o nouă emanaţie şi tot aşa.
Exemplul cel mai concludent ni-l oferă hinduismul.
Catenoteismul presupune selectarea unei credinţe din mai multe existente, chiar a
unui zeu dintre mai mulţi zei. Această concepţie caută să explice modul în care s-a ajuns de la
politeism la încercările de tip monoteism, de exemplu, reforma ratată a regelui egiptean
Amenhotep al IV-lea. Susţinători mai importanţi sunt Lang şi Max Muler.
Dualismul aşează la originea întregii existenţe o divinitate primordială care
zămisleşte doi fii cosmocratori: unul bun şi altul rău. Între cei doi intervine lupta ce
antrenează creerea lumii şi participarea acestei lumii în lupta lor. De unde nevoia de cult.
Exemplifică standardizat religia iraniană. Susţine şi transmite această credinţă Plutarh din
Keroneea în De Iside et Osiride.
În general în conceptele de mai sus religia se rezumă la cult, celelalte elemente ale fiinţei
religiei fiind de mai puţină importanţă.
Monoteismul este conceptul potrivit căruia divinitatea unică este preexistentă. Ea
este creatoare a lumii din nimic. Originea religiei este în deontologia fiinţei umane create ca
partener de dialog al lui Dumnezeu. Conceptul monoteist l-a susţinut şi argumentat William
Schmidt.
Monoteismul cunoaşte astăzi trei variante: Monoteismul Iudaic, care presupune o
divinitate personală unică, Monoteismul Islamic ce preia ideea unei divinităţi unice şi personale
după modelul iudaic, dar o divinitate despotică şi Monoteismul Creştin care în baza revelaţiei
supranaturale afirmă existenţa unui singur Dumnezeu în fiinţă, dar întreit în persoane: Tatăl, Fiul
şi Sfântul Duh. Tatăl are calitatea de neprincipiat şi împărtăşeşte fiinţa divină una, întreagă,
deodată şi veşnic, Fiului prin naştere şi Sfântului Duh prin purcedere.
Cele trei religii monoteiste au puncte comune care stau într-o oarecare interdependenţă
a lor, în sensul în care monoteismul creştin nu este o religie care a apărut aşa deodată, fără nici o
bază preexistentă, ci se aşează pe temelia constituită de Vechiul Testament, cu alte cuvinte, pe
revelaţia vechitestamentară ce se desăvârşeşte prin Hristos. Pentru cei care ar dori să ne
contrazică le recomandăm textul de la Matei 5: 17:”să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau
proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc”şi cel după Evrei 1: 1-2:«Dumnezeu odinioară, în
multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri, prin prooroci. În zilele acestea mai
de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul».

2. Credinţa religioasă şi trăirea sentimentului religios

La o privire mai atentă ȋn istoria epocii moderne, dar şi ȋn cotidian, observăm, ca o

caracteristică psihologică a religiei, o scăderea calităţii sentimentului religios ȋn detrimentul
supraevaluării sentimentului umanist. (Recent o pereche de tineri ȋi anuntă pe părinţi că renunţă
să facă nunta programată pe motiv că s-au ȋnregistrat ȋn comunitatea creştină. Lăsându-i fără alte
explicaţii, părinţi s-au ȋntrebat ce ȋnseamnă acel « că sunt creştini » ştiind că ambii copii au fost
după naştere ȋncreştinaţi prin botez. E doar un exemplu de « a fi creştin fără Hristos », formă
agreată de unii tineri azi.9)
De asemenea ȋn cadrul sentimentului religios s-au conturat patru direcţii ce ȋncearcă să
devină constante, anume: secularizarea, bigotismul, fanatismul (sunt tot mai frecvente
confruntările armate, ȋn numele credinţei, ȋntre reprezentanţi ai diferitelor religii. Evenimentele
din Europa Apuseană şi din Orientul Apropiat sunt un exemplu real) şi universalismul religios.
Ȋn cadrul acestor direcţii primează umanul ȋn detrimentul divinului, se pune accent pe
persoana omului ȋn detrimentul divinului personal.
Se scoate ȋn evidenţă faptul că valoarea persoanei rezidă mai ales în caracterul unic al
persoanei, în unicitatea experienţei personale (fug tineri pe câmpuri de luptă) şi roadele acestei

9
Crestinii carismaticii - Carismaticii nu au o doctrina unitară, aceasta diferă de la biserică la biserică în funcţie de
"mentorul spiritual" preferat.  Multe biserici carismatice din Romănia îl au ca model pe pastorul Chris din Africa de
Sud,altele pe pastorul corean David Younggi Cho (Full Gospel Church) etc. Spre deosebire de penticostalii care cred
cu tărie că Dumnezeu vindecă şi azi, dar nu pe toată lumea, carismaticii cred că Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să
fie vindecaţi,cu condiţia să ceară acest lucru cu credinţa în numele  Domnului Iisus. Marcu 11:24 "De aceea vă spun
că orice lucru veti cere când vă rugaţi să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea” . Un element definitoriu in teologia
carismatică care ȋi deosebeste de panticostali este teologia prosperităţii. Iată câteva citate din ceea ce ei numesc
“proclamaţii de credinţă” publicate în Revista şcolii de vindecare a pastorului Chris din Africa de Sud din aprilie
iunie 2009. Aceste “proclamaţii de credinţă” sunt de fapt “mărturisiri pozitive de credinţă” care sunt menite să ne
producă prosperitate şi sănătate. Pe baza parteneriatului meu, sunt zilnic transportat de la un nivel de glorie la
altul. Cresc zilnic în putere şi în vitalitate; boala şi infirmitatea nu au loc în trupul meu.Nici o armă faurită împotriva
mea nu va avea succes. Eu am viaţa lui Dumnezeu în mine. Sănătatea şi infirmitatea nu au loc ȋn mine Nici o boală
nu mă va însoţi vreodată, nici o neputinţă nu se va lipi de trupul meu.Cristos locuieşte în mine; trupul meu este
templu Duhului Sfânt;de aceea refuz să mă obisnuiesc cu orice fel de infirmitate. Cuvântul lui Dumnezeu în mine
biruieşte orice stare de boală. Trupul meu radiază de sănătate şi vitalitate. Eu sunt binecuvantat din orice
direcţie.Aşteptările diavolului cu privire la mine au fost răsturnate sunt indestructibil şi inepuizabil. În calea mea nu
există moarte şi nici eşec. Eu umblu pe cărări binecuvântate, de prosperitate şi biruinţă.Tot ceea ce am nevoie pentru
o viaţă prosperă şi glorioasă este disponibil pentru mine. Viaţa mea va fi ȋn permanent o mărturie a bunătăţii şi a
harului lui Dumnezeu în Numele puternic al lui Iisus. Amin. Conform uneia din definiţii “Evanghelia prosperitaţii”
este învăţătura prin care se afirmă că credincioşii au dreptul la binecuvântările privind sănătatea şi bunăstarea
materială şi că ei pot obţine aceste binecuvăntări printr-o mărturisire pozitivă a credinţei şi “semănarea seminţelor”
prin plata cu regularitate a zeciuielilor şi a darurilor. Carismaticii  se manifestă "liber" prin "muzica contemporană"
cât şi prin dans.
experienţe prin care se conturează personalitatea şi nu ȋn darurile pe care le-a primit de la
Dumnezeu şi nici ȋn educaţia părintească.
Persoana reflectă în ansamblul fiinţei sale experienţa, care e în permanentă dezvoltare şi
maturizare. În cadrul dezvoltării se urmăreşte ca să atingă autodeterminarea (ieşirea din tipare).
Autodeterminarea şi valoarea liberului arbitru sunt proporţionale cu nivelul conştiinţei de sine.
Rămân esenţiale caracteristicile personale de unicitate, demnitate, autenticitate (de s-ar
cultiva). Propria experienţă are pentru fiecare un mare grad de încredere.
Experierea concretă e posibilă pentru că fiinţa umană e forma superioară şi distinctă a
vieţii prin capacitatea ei de a reflecta şi a fi conştientă de condiţia sa. Experierea concretă se
realizează prin perceptie, analiză, clasificarea experienţei, imaginaţie, trăiri emoţionale, limbaj,
amintire, anticipare, intenţie, alegere, planificare.
Persoana are un caracter dinamic sau în continuă formare, ea se află într-un proces de
devenire continu (să nu uităm nici noi de această metamorfoză).
Biserica Ortodoxă, ȋn acestă perioadă „de paresimi” accentuează pe tematicile legate de
doctrina despre judecăţile particulară şi obştească, despre existenţa şi formele de existenţă ale
raiului şi iadului şi deasemenea, devenirea persoanei, care stă ȋn legătură cu teza epectazei,
formulată de Sfântul Grigorie de Nissa ȋn perioada de aur a patristicii creştine, şi prin care se
arată aspectul neîmbătrânitor al persoanei, chiar nemurirea ei şi neîntreruptul ei urcuş spre
Dumnezeu, din slavă ȋn slavă.10
Experierea concretă a persoanei se realizează subiectiv sau individual, într-o lume
obiectivă, adică eu ȋn societate, la confluenţa cu ceilalţi (Matei 25) şi eu şi ştiinţa sau eu la
confluenţa cu universul.
Experienţa personală este unică şi înseamnă dezvoltarea şi desăvârşirea omului (Luca 1:
80; 2: 52 11), mobilitatea lui în lume şi mai înseamnă responsabilitatea vieţii.

Ȋn legătură cu accenturarea laturei umaniste

S-a conturat un evantai de judecăţi ce apreciau persoana, omul ca individ.

Ȋn locul mijlocirii religios-duhovnicească s-a aşeazat intervenţia spirituală 12 pe fondul
psihologic laicizat, care nu mai este teocentric ci antropocentric, se centrează pe om.
Ȋn acest context, formele de manifestare a trăirii religioase propuse de Eduard
Sprangher (1882-1963),13 pedagog şi filozof german, sunt ȋncadrate ȋn şase tipuri de valori
fundamentale prin care se defineşte următoarea tipologie a personalităţii umane 
-personalitatea teoretică centrată pe adevăr, interesată de cunoaşterea adecvaţă a realităţii, este
neîndemânatic practic ,nu i-a în seamă valorile estetice,este individualistă, respinge misticismul
-personalitatea economică care are ca preocupare fundamentală utilul, este a omului practic,
legat de realitate, cultivă egoismul;
-personalitatea estetică îndreptată prioritar spre frumos, prezintă o aversiune faţă de concepte,
este indiferentă economic şi lipsită de disciplină;
10
Concept ȋntâlnit la Sfântul Grigorie de Nissa
11
“Iar copilul creştea şi se ȋntărea cu duhul”
“Şi Iisus sporea cu ȋnţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni”
12
În psihologia umanistă se vorbeşte despre curente de terapie, de exemplu: Consilierea Rogeriană, cu derivaţie în
terapia experenţială, susţinută de Eugen Gendlin, şi în procesele experenţiale ale lui Leslie Greenberg; -psihoterapia
existenţială, susţinută de americanii Rollo May şi Irving Yalom şi de către europenii Ludwig Binswanger, Medard
Boss si Victor Frankl; -terapia gestaltistă, susţinută de Fritz Perls.
13
Mignon, Henri, Education psihologicue et l'enfance, P. Lethielleux, Librairie Editeur, Paris, 1930, pp. 121-278
-personalitatea socială care manifestă devotament pentru oameni, probează o comunicabilitate
ridicată şi o simpatie faţă de semeni;
-personalitatea politică care are ca valoare centrală dreptatea, trebuie să probeze autoritate,
voinţă, putere de a conduce ;
-personalitatea religioasă, centrată spre divin, are capacitatea de aprinde sensul lumii.
Fritz Oser, Paul Gmunder şi Louis Ridez, vorbesc despre cinci etape ale dezvoltării
religioase. Educaţia religioasă formală pune amprenta asupra elevului.
Ei amintesc mai întâi o etapă iniţială, neluată în calcul, care se caracterizează prin faptul
că un copil nu este încă capabil să distingă diferite cauze exterioare lui însuşi. La nivelul
cunoştinţei, copilul crede că totul este condus, şi executat prin intermediul forţelor externe. El
sesizează că Divinitatea acţionează, iar omul sau oamenii reacţionează. Ȋn această etapă este
important jocul.
Etapa a doua se caracterizează prin aceea că persoana obiectivează consecinţele actelor
sale şi de aici apare posibilitatea de ale coordona cu forţa realităţii ultime. Omul apare aici un
partener al lui Dumnezeu, având la dispoziţie mijloace care, în funcţie de folosirea lor, atrag
consecinţe bune sau rele asupra persoanei. Ȋn această etapă ȋncepe responsabilitatea, se enunţă
raţionamente şi judecăţii.
A treia etapăeste a autonomiei absolute şi a deismului şi rezidă în faptul că persoana este
capabilă să separe complet domeniul Realităţii absolute şi domeniul acţiunii proprii, atribuindu-şi
o mare responsabilitate pentru proiectele şi deciziile sale. Ȋn această etapă se atinge maturitatea şi
se sintetizează convingerile.
Etapa a patra este cea a autonomiei religioase şi a planului salvării. Asistăm aici la o
mediere între autonomia de decizie a subiectului şi acceptarea ideii de ultim. Are caracteristică
stabilitatea şi trebuinţele justificate.
Etapa a cincea, numită de autori a perspectivei autonomiei religioase prin
intersubiectivitate absolută, pune în evidenţă instituirea unui raport al subiectului cu entitatea
ultimă percepută ca o meditaţie intersubiectivă.14 Se ajunge la vârsta a treia şȋ se pune accent pe
deprinderi/practci religioase.
Experienţa religioasă, înţeleasă ca legătură, vie, liberă şi conştientă a omului cu
Dumnezeu, surprinde în manifestarea ei mai multe componente psihice, precum reprezentări,
sentimente, judecăţi, convingeri, trebuinţe, deprinderi religioase.
Afirmaţia lui Gordon Allport15, că „religia implică întotdeauna ceva mai mult decât
procesele cognitive ale omului, totuşi fiind un răspuns al eului total, gândirea raţională nu este
exclusă”16, evidenţiază trăirea religioasă intr-o realitate atotcuprinzătoare asupra fiinţei umane.
Aşadar, simţirea religioasă nu apare ca un răspuns adaptativ, aşa cum adesea s-a afirmat
de către curentele nihilismului religios care o defineau ca pe o stare de aşteptare marcată de
vicisitudinile vieţii, de factură pur subiectivă şi care ar elimina raţionalul.
Se impune o valorizare a experienţei conştiente şi inconştiente a subiectului, ca singura
realitatea pe care fiinţa umană o poate cunoaşte în mod direct.
John Amos Comenius, părintele pedagogiei moderne pune accentul pe latura practic-
acţională a formării religiozităţii. El arată că „religia este ceva viu şi nu o pictură ea îşi
dezvăluie aşadar vitalitatea în efectul său, după cum o sămânţă vie încolţeşte de îndată ce o

14
Oser, Fritz~Gmunder, Paul~Ridez, Louis, LHome, son developpment religeux, Les Editions du CERF, Paris,
1991
15
Gordon Allport, 11 Noiembrie 1897-9 Octombrie 1967, psiholog american
16
Allport, Gordon, Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, p. 304
semănăm într-un pământ bun”.17 (Religia iudaică are rânduielile sărbătorilor de primăvară şi cele
de toamnă rânduite cu rodul vieţii umanului: Paşte + Azime + Primele roade, urmate la 49 de zile
de Cincizecime şi apoi ȋn vreme de toamnă de grupul Trâmbiţe + Ispăşirii sau a sBngelui +
Corturilor vreme corespunzătoare definitivării constituţiei umane şi după ȋncă trei luni este
Hanuka, o sărbătoare a maturităţii).
Urmând procesul formal al educaţiei religioase, persoana se cercetează pe sine, prin
cercetare se descoperă şi prin descoperire ȋşi cunoaşte potenţialul.
Educaţia religioasă formalizată comunică conţinuturi care duc la găsirea unor soluţionări
optime a problematicii individuale.
Formată religios, persoana se simte acceptată ȋn societate, valorizată, neîngrădită, poate
să-şi manifeste autenticitatea în relaţiile cu ceilalti.
Carl Rogers, psiholog american, susţine că atunci când persoana ȋşi cunoaşte religia
safuncţionează plenar, nu mai are acele bariere şi inhibiţii care s-o impiedice să trăiască
experienţa religioasă deplină, şi să ȋnţeleagă viaţa aşa cum este ea prezentă în organism.
Această persoană se mişcă în direcţia completitudinii, a integrării şi a vieţii unificate.
Conştiinţa participă la această tendinţă creativă şi formatoare universală.18
Deschizând evantaiul cunoaşterii, trăieşte ȋn actualitate şi conştientă, capabilă să facă
alegeri mai clare, mai potrivite.
Sfântul Ioan Scărarul ne vorbeşte despre adevărata teologie„desăvârşirea întru virtute
este pricinuitoarea teologiei căci cel ce s-a unit cu Dumnezeu prin toată puterea simţirii sale
este împărtăşit de Dânsul într-un chip tainic de cunoaşterea tainelor Sale negrăite. Celor care
încă nu s-au unit cu El, le este cu anevoie a vorbi despre Dumnezeu”.19
Rolul religiei este de a da încrederea şi bucuria vieţii sau a existenţei, de a aşeza o
cărămidă la zidirea conştiinţei de sine, la deprinderea încrederii în capacitatea proprie de
prelucrare a experienţelor şi de construire a sensului existenţei.
Sfântul Evagrie Ponticul ne oferă un semn de recunoaştere a teologului şi a lucrării sale
în lume„dacă eşti teolog te vei ruga cu adevărat. Şi dacă te rogi cu adevărat eşti teolog”.20

3. Sentimentul religios

Moise, în cartea biblică a Facerii, vorbeşte despre începuturile existenţei umane şi arată
că“Domnul Dumnezeu l-a zidit pe om din ţărână luată din pământ, şi a suflat asupra lui suflare
de viaţă şi s-a făcut omul întru suflet viu” (Facere 2: 7). Bartolomeu Anania, Mitropolit al
Ardealului, a văzut insuflarea ca pe o îmbrăcare a omului, ca pe o haină dumnezeiască: “sufletul

17
Comenius, John Amos, Didactica Magna, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 116
18
Carl Rogers, 1980, umanist american care promovează comunicarea experienţei şi este tributar teoriei lui Maslov
privind piramida trebuinţelor umane, metamotivaţia umană, psihologia fericirii mecaniciste. Pentru el « obiectul
psihologiei este sinele unic şi individual al omului, care face ca omul să nu fie sclav sau o maşină, ci o persoană
capabilă să se construiască pe sine, să devină până la deplina autorealizare». Cf. Ştefan Pomian, Asistenţa
spirituală şi ȋngrijirea persoanelor vârstnice, ȋn volumul 5, Biserica şi probleme ale lumii contemporane, Editura
Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2011, p. 151
19
Sfântul Ioan Scărarul, Scara raiului, Cuvântul XXX, Editura Învierea –Arhiepiscopia Timişoarei, Timişoara,
1994, p. 520
20
Sfântul Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, cap. 60, Filocalia, vol. 1 , p. 99
omului (altceva decât viaţa) s-a născut din suflarea lui Dumnezeu Care l-a învăluit (l-a
îmbrăcat) pe om cu acesta”.21
În acest context amintim cuvintele Sfântului Grigorie de Nazians care, în ton cu Fericitul
Augustin, arăta că: “în calitatea de pământ, sunt, ca om, legat de viaţa de aici de jos, dar fiind şi
parte dumnezeiască port în inima mea dorinţa veşniciei”.22
Omul apare, în contextul creaţiei, la întrepătrunderea limitării date de materie şi
infinitatea existenţei dumnezeieşti, întru care se şi poate vizualiza împlinirea fiinţei chemate să
comunice însuşiri dumnezeieşti. Această bipolaritate a existenţei umane, înţeleasă adesea ca
microunivers dual format din ţărâna plămădită şi suflarea de viaţă, determină o coexistenţă
menită veşniciei, vegheată prin vigilenţa ascultării.
Sentinţa neascultării este cuprinsă în cuvintele: “pământ eşti şi în pământ te vei
întoarce”, (Facere 3: 19), şi arată o existenţă neîmplinită, căzută, seacă şi uscată prin depărtarea
neglijentă de izvorul vieţii, Dumnezeu. De unde şi teza teologiei ortodoxe prin care, după
săvârşirea păcatului, se vizualizează chipul lui Dumnezeu în om, denaturat dar nu nimicit, care
mai păstrează imaginea comuniunii cu Dumnezeu, îndelung aşteptată şi împlinită la momentul
întrupării Fiului lui Dumnezeu, căci prin întrupare se redeschide poarta întâlnirii omului cu
Dumnezeu (Efeseni capitolul 2: 4-22). Astfel sentimentul religios al omului creştin nu este
altceva decât bucuria regăsirii omeniei, la confluenţa cu dumnezeirea, după o lungă noapte a
însingurării şi, de ce nu, chiar a rătăcirii.
Manifestarea omului în dimensiunea sa spirituală nu este ceva artificial, ca o ocupaţie
prin care se urmăreşte vreun progres cultural sau civilizator, ci este un mod de a fi natural al
omului, după cum s-a arătat în cuvintele specialistului în fenomenologie religioasă, Mircea
Eliade, că a fi sau a deveni om înseamnă a fi religios.
Trăind viaţa omeneşte, se poartă amprenta căutării unui sens al existenţei, se poartă
întrebării ce-şi găsesc răspunsul doar în infinitul dumnezeirii, de care omul se simte legat fiinţial.
Nostalgia infinitului este sinonimă cu nostalgia originilor, cum afirmă Fericitul Augustin
că: “un om, o neînsemnată făptură din zidirea Ta, vrea să Te slăvească. Tu l-ai îndemnat să-şi
afle bucuria lăudându-Te pe Tine, căci pentru Tne ne-ai zidit, iar inima noastră este neliniştită
până să-şi afle odihna în Tine”23, iar părintele Staniloae arăta că : ”dacă mintea vine pe lume cu
impulsul de a cunoaşte şi de a cunoaşte pe cel infinit, acest impuls e dovada că ea e facută
pentru infinit, că el există înainte de ea, dacă din primul moment al trezirii ei îl presupune
existând, undeva trebuie să se găsească un obiect mai mare ca ea, un obiect infinit dacă este în
ea o aspiraţie atât de arzătoare după cunoaştere şi dacă nici unul din obiectele finite nu o
satisfac, ci mai degrabăîi dezamăgesc aşteptarea”, 24arătând legătura organică ce îl leagă pe om
de Dumnezeu, căci “apropierea noastră de Dumnezeu, ridicarea noastră la înţelegerea lui nu se
poate realiza decât dacă ne îmbracă Dumnezeu în cele proprii ale lui, dar străbătuţi de puterea
lui nu putem lepăda fiinţa noastră creată ea nu se preface în necreată. Eliminând deci ca două
extreme imposibile, separaţia netă de Dumnezeu şi identificarea cu el, rămâne ca raportul
nostru cu El să se dezvolte pe linia de îndelungată lungire a unei legături reale, a unui contact

21
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
2001, p. 24
22
Sf. Grigorie de Nazians, cf. Olivier Clement, Întrebări asupra omului, Alba Iulia, 1997, p. 43
23
Fericitul Augustin, Confesiuni, cartea I, capitolul1, ediţia a II-a, revizuită, bilingvă, Editura Nemira, Bucureşti,
2006, p. 28
24
Staniloae Dumitru, Ascetica şi mistica ortodoxa, vol. I Editura Deisis, Alba Iulia, 1993, p. 24,
care, pornind de la intâlnirea prin energia spirituală a atenţiei, să ajungă până la vederea faţă
către faţă”.25
Trăirea sentimentului religios se realizează numai încadrată în dinamismul descoperirii
lui Dumnezeu, care presupune un urcuş în cunoaşterea dumnezeiască, de regulă, anevoios, dar
întotdeauna ajutat de Acela spre care se tinde şi, tot de regulă, nu este niciodată sfârşit căci
“omul e în mers el e pe drum, dar e departe de a-şi fi asimilat scopurile ultime ale înaintării
sale. Acest demers constă în aceea că el caută adevărul şi îl supune examenului său  el continuă
această căutare şi această critică, chiar atunci când o rază din acest adevăr i-a pătruns în
suflet. Adevărul nu i se oferă sub o formă finită şi perfectă  la fel se întâmplă şi cu revelaţia.
Nici o formă a revelaţiei nu se poate pretinde desăvârşită şi împlinită. Revelaţia va continua
până la sfârşitul veacurilor. Cucerirea adevărului presupune drumul şi viaţa”.26
Cu toate acestea totdeauna vom afirma că prin Hristos Domnul am primit revelaţia
desăvârşită, însă una este ca Dumnezeu să descopere şi alta este ca omul să înţeleagă, idee
cuprinsă în gândirea domnului profesor pedagog creştin Constantin Cucoş “dacă ajungi să
prinzi în concepte în întregime pe Dumnezeu, atunci eşti la o distanţă imensă de El  închiderea
în cuvinte a dumnezeirii se face în detrimentul intrării sub protecţia şi binecuvântarea ei 
explicându-l, te afli complet în afara lui”.27
Experienţa religioasă, deşi scapă cuantificării, nu poate să fie negată de nimeni pentru că
însuşi omul, care în aparenţă se consideră fără religie, se manifestă, fără să îşi dea seama într-un
mod religios, căci ,,a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios 28căci sentimentul religios
se dezvoltă după cum a înscris Dumnezeu în fiinţa umană periodizarea vârstei omului.
Sfântul Apostol Pavel face aluzie la existenţa unor stadii de dezvoltare spiritual-morală şi
religioasă la copil ,,Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, judecam ca un
copil dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului (I Corinteni 13: 11), iar Sfântul
Evanghelist Luca arată că însuşi Iisus creştea şi se întărea cu duhul şi harul lui Dumnezeu era
peste El (Luca 2: 52).
În prima parte a copilăriei nu se poate vorbi despre o viaţă religioasă propriu-zisă, dar în
cea de-a doua parte a copilăriei se pot repera dispoziţii şi expectanţe cu caracter moral. A nu se
uita însă că întreaga perioadă a copilăriei, cei şapte ani, reiterează timpul de rai al primilor
oameni: Adam şi Eva, care au fost creaţi de vârstă tânără.
După vremea copilăriei se poate vorbi despre experienţa religioasă, înţeleasă ca legătură
vie, liberă şi conştientă a omului cu Dumnezeu, în manifestarea căreia surprindem mai multe
componente psihice, cum ar fi: reprezentări, sentimente, judecăţi, convingeri, trebuinţe,
deprinderi religioase, pentru că “religia implică întotdeauna ceva mai mult decât procesele
cognitive ale omului, totuşi fiind un răspuns al eu-lui total, gândirea raţională nu este
exclusă29; experienţa religioasă e trăire a fiinţei umane intr-o realitate atotcuprinzătoare ce poate
fi pusă în legătura cu manifestările temperamentale ale personalităţii umane, obţinându-se astfel
mai multe forme de exprimare religioasătipul intelectualist, preocupatde problema adevărului,
de argumentări logice, speculaţii filozofice; tipul voluntarist-etic, atent la concretizări, la faptele
de viaţă religioasă; tipul sentimental, cu afecte, sentimente, efuziuni spirituale difuze; tipul

25
Staniloae Dumitru, Ascetica şi mistica ortodoxa, vol. I Editura Deisis, Alba Iulia, 1993, p. 28
26
Berdiaev, Nicolai , Adevăr şi revelaţie, Editura de Vest,Timişoara, 1993, pp. 82-83
27
Constantin, Cucoş, Educaţia religioasă conţinut şi forme de realizare, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti,
1996, p. 96
28
Mircea, Eiade, Încercarea labirintuui, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1990, p. 131
29
Allport, Gordon, Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, p. 304
optimist, care confundă esenţa religiei cu aspectele ei vesele, plăcute; tipul pesimist, îndurerat de
aspectele deprimante ale existenţei; tipul flegmatic, nepăsător la aspectele emotive, primind
religia prin deprindere, obişnuinţă, tradiţie 30; atitudinea religioasă, sub forma iubirii evlavioase a
sentimentului de adorare, manifestându-se în trei etape„mai întâi, condamnarea de sine, a celui
ce nutreşte sentimentul religios sau dezaprobarea propriei sale existenţe reale apoi, percepţia
pozitivă a idealului suprem drept realitate de alt ordin  în al treilea rând, năzuinţa către
schimbarea efectivă a vieţii şi a propriei personalităţi, în sensul apropierii de perfecţiunea
supremă”.31
Căutarea lui Hristos este una lăuntrică după teologia eclesială patristică sau a Sfinţilor
Părinţii, căci „nimeni nu poate să îl cunoască pe Dumnezeu dacă nu s-a cunoscut pe sine însuşi”
sau „cel ce şi-a văzut păcatul său este mai mare decât cel ce înviază morţii, iar cel ce s-a văzut
pe sine însuşi este mai mare decât cel ce i-a văzut pe îngeri”.32
Trăirea în Hristos este opusă împietririi inimii în indiferenţă, este o explorare a sinelui în
adâncul propriului suflet, explorare ce se petrece într-un climat de smerenie, singura care poate
elimina egocentrismul în folosul teocentrismului, deplasând axa vieţii omului în Dumnezeu.
Pornind de la teologia Sfântului Ioan Damaschin, Paul Evdokimov, scoate în lumină această
realitate tainică, anume că „omul nu mai face universul să se învârtească în jurul ego-ului său,
ci el însuşi se situează în Dumnezeu exact acolo unde-i este locul”.33
Trăire în Hristos înseamnă cunoaşterea lui Dumnezeu, convingerea că în Dumnezeu este
însăşi viaţa umană desăvârşită, aceea viaţă în duh, înduhovnicită prin unirea teandrică, a omului
cu Dumnezeu, viaţa identificării harice cu absolutul divin: „iar viaţa veşnică aceasta este: Să te
cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis” (Ioan
17: 4). Aşezarea omului în cadrele veşniciei debutează odată cu actul creator individualizat cu
fiecare persoană care primeşte de la Dumnezeu suflarea de viaţă.

4. Credinţa ca suport spiritual autentic

Credinţa este un dar dumnezeiesc, un element constitutiv al fiinţei umane ce rezidă în

insuflarea duhului omenesc în fiecare om la zămislirea sa. Atunci Dumnezeu întinde o mână
părinţilor şi lucrează cu ei împreună şi-n acest sinergism stă devenirea noastră ca oameni
(Ecclesiast 12 : 7 confirmă), de unde Mircea Eliade, constatând credinţa ca element ontologic, a
afirmat că “a fi om înseamnă a fi religios”.34
Credinţa ca dar aprioric o arată Sfântul Apostol Pavel în scrisoarea sa către romani:
“neamurile care nu au lege, din fire fac ale legii, ceea ce arată că fiinţa legii este înscrisă în inima
lor, prin conştiinţa lor care îi învinovăţeşte, dar îi şi apără” (Romani 2: 14-15).

30
Dumitru, Călugăr, Catehetica, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1984, p. 66
31
Vladimir, Soloviov, Fundamentele spirituale ale vieţii, Editura Deisis, Alba Iulia, 1994, p. 213
32
Arent Jean, Wensinck, (1882-1939), Isaac of Nineveh, Mystic Treatises, Amsterdam, 1923
33
Paul, Evdokimov, Ortodoxia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1996, p. 114
34
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. 1, Editura Universitas, Chişinău, 1992, p. VIII,
traducere de Cezar Baltag
 Există deci o singură credinţă în Dumnezeu, dar sunt felurite nuanţări în ea, după loc,
după timp, după cultură, după civilizaţie, după revelaţia dumnezeiască. Revelaţia argumentează
această afirmaţie.35
Iisus cere întărirea credinţei: “puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Matei 14: 31);
Iisus mustră doar imoralitatea (Matei capitolele de la 5 la7); Iisus subliniază valoarea
credinţei monoteiste iudaice, pe care o arată călăuză a mântuirii (Ioan 4: 22).
Iisus arată despre Evanghelia Sa că este mântuitoare, „mergeţi ȋn toată lumea şi
propovăduiţi evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui” (Marcu
16: 16-20); “iar acestea s-au scris ca voi să credeţi şi, crezând, viaţă să aveţi în numele Lui”
(Ioan 20: 31).
Credinţa adevărată ne aduce sănătatea psihosomatică, cu alte cuvinte, pentru trup şi
pentru suflet.
Părinţii Bisericii pun mai mare accent pe sănătatea sufletului, pe acea sănătatea
duhovnicească, prin care se înţelege natura umană pe care o poseda Adam înainte de cădere şi
care în constituţia naturii umane este asimilată chipului lui Dumnezeu, prin care omul are
chemare la asemănarea cu Dumnezeu prin har, în care se află împlinirea şi desăvârşirea
umanului.
Realizarea asemănării săvârşită prin conlucrarea cu harul lui Dumnezeu, este văzută ca
un proces dinamic, definit în termeni de creştere, ca o copilărie spirituală, în drumul spre măsura
bărbatului desăvârşit, ca formă plenară a devenirii umane.

5. Superstiţia, formă denaturată de manifestare psihologică a religiei

Adesea şi mai ales în mediile vârstnicilor şi a celor tineri credinţa este copleşită de
superstiţii. Superstiţia este o prejudecată care decurge din credinţa în spirite bune şi rele, în
farmece şi vrăji, în semne prevestitoare, în numere fatidice sau în alte rămăşiţe ale animismului
şi ale magiei.36
O altă formă de denaturare a credinţei adesea întâlnită la vârsta a treia este ocultismul.
Prin ocultism se înţelege un ansamblu al ştiinţelor şi al practicilor secrete inaccesibile cunoaşterii
obişnuite.
O altă formă de denaturare a credinţei este spiritismul prin care se înţelege învăţături şi
practici bazate pe credinţa în posibilitatea de comunicare cu spiritele celor morţi prin mijlocirea
unui medium. Practica aceasta a fost arătată în revelaţia veche (1 Regi 28: 6-17) şi a adus regelui
Saul pierderea scaunului de rege şi chiar a vieţii.
Creştinismul are în doctrina sa învăţături despre existenţa spiritelor. Aşa cum se arată în
rvelaţia sau descoperirea dumnezeiască Dumnezeu este spirit absolut, îngerii sunt spirite create,
deci limitate.
Demonii fac parte din grupa spiritelor create, dar sunt spirite căzute din starea de bine în
cea de rău, de la lumina dumnezeiască în întunerecul cel mai dinafară.
Oamenii su suflete spirituale create de Dumnezeu şi înzestrate cu conştiinţă, cu credinţă,
cu o curăţenie desăvârşită asemănăroare cu cea dumnezeiască, înzestrate cu cele trei facultăţi
spirituale de raţiune, voinţă şi simţire, cu conştiinţa morală şi conştienţa de sine, şi, prin toate

35
3 Regi 17: 8-24, Ilie şi văduva din Sarepta Sidonului; 4 Regi 5: 1-15, Neeman Sirianul; Matei 15: 22-28, femeia
din Canaan; Matei 27: 54, Sutaşul de pe Golgota; Matei 8: 10, Sutaşul din Capernaum
36
Dex, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti 1998, p. 1042
acestea, oamenii poartă în ei chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în forma limitată a condiţiei
umane.
Pe lângă superstiţii, sentimentul religios este afectat negativ de secularizare, bigotism,
fanatism şi universalismul religios.

6. Secularizare si sacralizare

Secularizarea

Ȋn epoca modernă au existat speculaţii cu privire la pierderea credinţei, vorbindu-se ȋn

unele cercuri chiar de moartea lui Dumnezeu.
Marile Biserici au pierdut şi continuă să piardă adepţi, după cum arată şi recesământul
din anul 2011, dar pierzându-i ȋn mare parte ȋn favoarea unor culte tot creştine, mai putem spune
că religia este ȋncă vie. Aşa se poate spune că ȋn ȋn unele ţări europene creştinismul prosperă.
Să nu ne amăgim, o altă faţă este cea a migraţiei creştinilor către islam, pe motivul
simplităţii acestei religii.
Pe lângă aceste două forme ce diminuează numărul creştinilor din marile Biserici, mai
intervine realitatea că mulţi tineri ȋşi păstrează credinţa ȋn Dumnezeu, dar nu mai simt nevoia de
a aparţine anumitei instituţii.
Aşa apar noi forme religioase, de fapt noi forme de exprimare a spiritualităţii. Fenomenul
a luat amploare cu ȋncepere din anii 60 ai ultimului secol din mileniul doi, prin faptul că unii
creştini au fost atraşi de filosofia orientală, fascinaţi de tradiţiile hinduse şi budiste. Acest
fenomen se manifestă şi ȋn prezent, mulţi tineri credincioşi care sunt predispuşi la “a culege şi a
amesteca tradiţii, credinţe şi filosofii” sunt influenţaţi de cultura postmodernistă a societăţilor de
consum multi-religioase.37
Aportul filosofic existenţialist şi postmodernist ȋn manifestările psihologice seculare din
societatea contemporană
Tendinţele gândirii seculare au la bază neȋncrederea ȋn raţiune, ȋn argumente şi ȋn
adevărul obiectiv. Immanuel Kant (1724-1804) a fost un filosof format ȋn categoriile credinţei,
ȋn lumea religioasă protestantă. El a ajuns să depăşească limita raţiunii şi să scoată ȋn evidenţă
rolul primordial al voinţei umane ȋn raport cu raţiunea.
Sub influenţa lui Immanuel Kant38, (22 Aprilie 1774- 12 Februarie 1804) ȋn secolul XIX
existenţialismul definea existenţa ca fiind finită sau limitată la existenţa concretă acum şi aici. Ȋn
partea opusă se aşeza esenţa ce definea esenţa sau natura profundă interioară a lucrurilor posibil
de perceput prin raţiune. Omul este solitar ȋntre făpturi (Facere 2, 20) şi solidar cu ele ȋn ȋntregul
univers.
Existenţa trupească este voinţa şi ȋntreaga condiţie umană, esenţa e doar produsul
zborului raţiunii spre absolutul ascuns ȋn spatele caracterului limitat al actelor de gândire
condiţionate istoric.39

37
Christopher Partridge, Religia ȋn lumea de azi, ȋn Religiile lumii, p. 435
38
Immanuel Kant (născut la 22 aprilie1724, Königsberg/Prusia Orientală – decedat la 12 februarie1804,
Königsberg), a fost un filozof german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania. Kant
este socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a
exercitat o enormă influență asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne.
39
W. F. Hegel (1770-1831)
 Existenţialismul manifestă o profundă neȋncredere, un puternic pesimism ȋn legătură cu
aptitudinile raţiunii umane referitor la adevărul suprem, pentru că nu se pot depăşi limitele
propriului punct de vedere. Dacă aş sta la un loc ȋnalt, aş vedea altfel, dar văd ceea ce văd pentru
că stau aici. Existenţialiştii au ȋn comun perspectiva priorităţii voinţei, interesul practic,
concretul, existenţa individuală, subiectivitatea.
Soren Kirkegadr (1813-1855) aduce existenţialismului o patină creştină, subliniind
următoarele aspecte: existenţa lui Dumnezeu e acceptată prin credinţă; credinţa creştină
ȋnseamnă angajament şi supunere; Dumnezeu implică un paradox.
Karl Jaspers, psihiatru şi filosof, afirma că ceea ce este luat drept adevăr obiectivi este o
simplă oglindire a credinţelor din momentul respectiv. Ȋn situaţiile de criză valorile artificiale sau
ȋmprumutate de la alţii sunt abandonate, rămân numai cele autentice.
Martin Heidegger arată cum şi ȋntrebările filosofice sunt puse adesea ȋn concret din
perspectiva pe care gânditorul o are ȋn limita orizontului său deja constituit. Pretenţiile de adevăr
ale unor discipline ca filosofia, metafizica, concepţiile tradiţionale despre adevăr şi limbaj sunt
de fapt pură mitologie. Ele pretind că au un statut universal ȋnsă nu fac decât să promoveze
puterea elitelor intelectuale care se folosesc de acestea pentru a-şi impune valorile şi bunăstarea.
Sartre şi Camus tratau drept iluzii noţiunile de adevăr universal sau obiectiv; ei au atacat
constrângerile aşa-zisului adevăr, considerându-le convenţii sociale. Oamenii nu trebuie să fie
ȋnşelaţi cu noţiunile impuse referitor la Dumnezeu. Noţiunile de bine sau de adevăr sunt valabile
prin virtutea lor (Romani 2, 13-15).
Prin anii ’50 ai secolului XX flacăra existenţianismului s-a stins. Ideile lui au fost
preluate de modernism. Aportul acestei evoluţii se datorează lui Roland Barthes (1915-1980) şi
lui Jacques Derrida (1930-2004), filosofi francezi.
Modernismul este asociat cu ştiinţa, cu adevărul primit de toţi pe calea raţiunii, a ştiinţelor
exacte, a descoperirilor ştiinţifice.
Postmodernismul vine cu o totală neȋncredere ȋn orice formă de adevăr universal.
Adevărul este un construct menit să servească doar intereselor anumitor grupuri. Fiecare grup de
putere decide ce este normal pentru societate, apărându-şi astfel propriile interese.
Exponenţii postmodernismului pun accent pe apartenenţa fiecărui individ la orizontul
istoric şi cultural al locului unde s-a născut. Matei 25 arată că ȋndividul e parte dintr-un popor.
Locul nostru ȋn istorie şi ȋn societate determină modul de gândire şi formează viziunea asupra
lucrurilor pe care le considerăm adevărate sau folositoare (Ioan 1, 1-4; Coloseni 1, 15-18; Sf.
Maxim ȋn Ambigua, pag. 80 şi următoarele). Nu există un singur punct de vedere valabil pentru
toţi. Eşti chemat să fii dinamic.
Postmodernismul reflectă un fenomen social, care presupune că adevărul este absorbit ȋn
mare parte de o serie de lumi virtuale paralele, construite ȋn funcţie de profilurile consumatorilor,
tehnologia informaţională.
Filosofia postmodernistă de pe continentul european este mai pesimistă, mai sceptică şi
mai critică.
Friedrich Nietzsche (1844-1900) este considerat cel dintâi postmodernist. El privea
raţiunea ca pe un alibi fals care le permite oamenilor să emită afirmaţii ce le servesc interesele,
ca şi cum ar fi vorba de nişte adevăruri obiective.
Nietzsche scotea ȋn evidenţă faptul că oamenii scot ȋn evidenţă : noţiunea de Dumnezeu
pentru propriile lor dorinţe; Dumnezeu este un instrument, un cod funcţional, produsul unei
hotărâri; religia este un sistem de valori şi interese deghizat ȋn sistem al adevărului; multe din
afirmaţiile de adevăr creştin sunt de fapt ȋncercări deghizate de impunere a puterii unui grup
asupra celor mulţi.
Michel Foucault (1926-1984) susţinea că adesea cunoaşterea ȋnseamnă putere.
Regimurile politice pretind că acţionează ȋn numele binelui public, dar ȋn realitate ȋn spatele
acestei preocupări nu se află decât dorinţa ascunsă de constituire şi perpetuare a unor insidioase
mecanisme de represiune şi control. De exemplu, ȋn spitale şi ȋn ȋnchisori găsim acea faţă
zâmbitoare ȋn halat alb care ne controlează viaţa.
Postmodernismul scoate ȋn evidenţă ruptura şi neȋnţelegerea şi pune un mare accent pe
constructivismul social. Multe religii ca : iudaismul, creştinismul, islamul, subliniază faptul că
multe dintre credinţele, valorile şi practicile lor le-au fost dăruite şi le atribuie uneori statutul de
porunci divine.
Postmodernismul promovează o toleranţă nou descoperită, nici un grup neavând dreptul
de a-şi impune valorile asupra altuia.
Totuşi aceasta este doar o iluzie.
Ceea ce pretinde a fi adevărul, e un simplu joc manipulativ de putere al grupurilor de
interese ce duce la suspiciune, conflicte şi uneori la violenţă.
Orice greşală este pusă pe seama intereselor de putere ale unui grup. Vina se pune pe
seama intereselor divergente ale grupurilor de interese rivale.
Iată ideologia seculară ȋn adevăratul ei sens.
Postmodernismul nu oferă libertatea pe care o proclamă, ci conflicte şi nesiguranţă.

Sacralizare

După Linda Woodhead40 termenul de secularizare defineşte procesul de diminuare a

importanţei religiei ȋn viaţa personală sau a societăţii. Există o legătură ȋntre semnificaţia religiei
la nivel individual şi la cel social.
Nivelul de secularizare sau cel de sacralizare se măsoară de obicei ȋn funcţie de numărul
participanţilor activi ȋn instituţiile religioase, de exemplu ȋn biserici.
Majoritatea societăţilor occidentale au ȋnceput să trăiască experienţa secularizării ȋncă de
la sfârşitul secolului XIX, iar acest proces a cunoscut o accelerare considerabilă ȋn anii ’60 ai
secolului XX, ani ȋn care pe cenuşa ȋncă aburindă a existenţianismului se aprinde filosofia
modernistă şi după ea urmează grăbită cea postmodernistă. Linda Woodhead dă următoarea
situaţie a frecventării bisericii ȋn Anglia: 1851 = 39%; 1903 = 19%; 1951 = 15%; 1979 = 12%;
1989 = 10%; 2000 = 8%. Ȋn Suedia a constatat că frecventează biserica numai 4% din totalul
populaţiei. Ȋn SUA prezenţa la slujbele religioase este mai mare decât ȋn majoritatea ţărilor
europene, dar comunităţile protestante şi catolice au ȋnregistrat scăderi mari ȋn ceea ce priveşte
frecvenţa la slujbele religioase.41
Secularizarea s-a făcut simţită mai mult la nivel social decât la nivel individual.
Ȋn România, funcţiile sociale importante care au aparţinut cândva Bisericilor s-au redus
treptat. “Secularizarea de pe vremea domnitorului Al. I. Cuza”, face ȋnceputul diminuării rolului
40
Linda Woodhead,MBE MA DD (born 1964), profesoară de sociologia religiei ȋn Departamentul de politică,
filosofie şi religie al Universităţii Lancaster. Ȋn 1980 a iniţiat o dezbatere publică asupra religiei şi ştiinţei.An
Introduction to Christianity (Cambridge University Press 2004), Christianity: a very short introduction (ISBN
9780192803221), (Oxford University Press 2005), and Religions in the Modern World (Routledge 2nd ed. 2009)
consider the development of religions over time by examining how they confirm or challenge power relations in
wider society.
41
Linda Woodhead, Secularizarea şi sacralizarea, ȋn Christopher Partridge, Religiile lumii, p. 445
Bisericii ȋn societatea românească. Creştinismul a ȋncetat să mai fie o putere dominantă, chiar şi
din punct de vedere cultural prin dezvoltarea sistemului educativ laic şi ponderea mare a
ştiinţelor.
Totuşi la nivel de individ, de persoană, gradul de loialitate al credincioşilor faţă de religie
a rămas ȋn continuare foarte ridicat, deşi anumite tradiţii şi obiceiuri religioase s-au uitat şi de
asemenea nu mai este o cerinţă sine qua non să merargă tinerii la biserică ritmic.
La recesământul din anul 2001 s-au declarat creştini 72% ȋn Anglia; 97% ȋn SUA; 98% ȋn
România.
Problema este mai gravă ȋn latura angajamentului faţă de religie, căci ȋn ultimele decenii
s-a ȋnregistrat o ȋndepărtare de angajamentul faţă de religie şi credinţa teistă ȋntr-un Dumnezeu
aflat acolo sus ȋn favoarea cultivării spiritualităţii şi a credinţei ȋntr-un spirit mai degrabă
imanent, panteist.
Asistăm la apariţia unor noi forme holistice de spiritualitate cu un caracter intrinsec ce ţin
mai degrabă de cultivarea unui stil de viaţă unic şi subiectiv, decât cu legile date de Dumnezeu.
Astfel, atât secularizarea religiei tradiţionale, cât şi sacralizarea prin noi forme de
spiritualitate par să aibă loc simultan. Această situaţie susţine ȋncă odată aserţiunea lui Mircea
Eliade că “a fi om ȋnseamnă a fi religios”.42
Fenomenul de sacralizare se consemnează ȋncepând cu deceniile şase şi şapte ale
secolului XX, ȋn legătură cu hinduismul şi budismul care au pretenţia de “religii universale”. Azi
ȋnsă creşterea cea mai mare se consemnează ȋn rândul islamului militant şi a creştinismului
charismatic penticostal.
Ultimul recesământ din 2011 demonstrează creşterea numărului de creştini penticostali
ȋn Maramureş, ȋn detrimentul creştinilor ortodocşi şi catolici.
Creştinismul charismatic mobilizează mai degrabă persoana, individul, decât societatea.
Creştinismul ortodox rămâne la mobilizarea societăţii, ceea ce se mişcă destul de greu sau deloc
şi de regulă se mişcă teatral.
Creştinismul charismatic la nivel de individ ȋi ajută să-şi stabilească, să-şi apere, să-şi
intărească identitatea, prin puterea lui Dumnezeu care se manifestă prin Duhul Sfânt.
De asemenea, ȋntr-un context marcat de sărăcie sau de fenomenul dislocării sociale
creştinismul charismatic oferă un sprijin absolut indispensabil de natură materială socială şi
spirituală.

Cauzele secularizării

Se pot stabili cinci tipuri de teorii ale secularizării:

Religia şi-a pierdut ȋnsemnătatea ȋn urma unui process funcţional sau structural de
diferenţiere prin care ȋn societatea modernă au funcţiiile fost separate, dând naştere unor domenii
de specialitate distincte ca politică, educaţie, drept, etc., fiecare dintre acestea căutând să devină
autonome ȋn raport cu religia.
Modul de funcţionare al societăţii moderne a devenit mai birocratic şi mai ştiinţific şi a
dus la demistificarea lumii.
Credinţa ȋşi pierde verosimilitatea când oamenii ȋncep să conştientizeze faptul că alţi
indivizi cred ȋn altceva şi le este bine. Deci procesul de pluralizare treptată a societăţii moderne
face ca orice credinţă tradiţională să se epuizeze, dacă nu se menţine ȋntr-un mediu cultural
restrâns.
42
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, p. VIII
 Procesul interiorizării autorităţii adduce prejudicii religiei, pentru că ea ȋncearcă să-si
impună autoritatea asupra oamenilor ȋn loc să le lase libertatea de a allege singuri.
Religia prosperă la nivelul comunităţilor locale. Când societătile mai largi, de regulă cele
naţionale, devin mai importante, rolul religiei se diminuează.

Cauzele sacralizării

Religia prosperă când permite oamenilor să se opună puterii politice şi sau economice.
Religia prosperă când oameni simt că are un rol important ȋn coeziunea de masă ȋn
păstrarea unităţii sociale.
Religia prosperă când are aliaţi puterea politică şi economică.
Dumnezeu, Duhul Adevrat, care se manifestă ȋn lume prin energiile Sale necreate, şi care
ne dă puterea să fim creştini şi să facem ceea ce suntem capabil să lucrăm, dacă nu refuzăm
lucrarea Sa ȋn noi şi cu noi.

7. Creştinismul la confluenţa cu noi orientări religioase

La ȋnceput de vremi, pe când grădina Raiului era deschisă şi printre pomii ei erau oamenii
ce se bucurau de comuniunea cu divinitatea, iar Dumnezeu se plimba prin grădină ȋn răcoarea
serii şi vorbea ȋn mod direct cu omul nu ȋn « ghicitură » (1 Corinteni 13: 12 ; 2 Corinteni 5: 6-10)
şi-L vedeau pe Dumnezeu ȋn mod nemijlocit (Ieşire 33 ; Ioan 14: 7-10) faţă către faţă, este
nevoie să afirmăm că pe atunci timpul nu era ca cel de acum sau aşa cum îl percepem noi, nu era
nici timpul fără de ani al veşniciei, ci era un timp al preistoriei în care viaţa omului comporta
valorile perenităţii, prin posibilitatea de a nu muri, cuprinsă ȋn expresia « posse non mori ».
Dar după ce piedica păcatului l-a dat afară pe om din RAI, viaţa neamului omenesc în
esenţ a sa s-a schimbat.
Astfel, ȋncă de atunci, din preistorie, şi până azi omul este prizonierul propriei sale
limitări. Faptul gustării din pomul oprit (Facere 3) aducându-i omului, zice Eliade, nu
cunoaşterea desăvârşită pe care o avea pentru locul şi rolul său în creaţie, ci cadre de îngustare,
cu alte cuvinte, răul a dislocat binele şi a inundat fiinţa umană, cum şi apreciază patristic Sfântul
Vasile cel Mare şi Fericitul Augustin : « mallum est absentia boni ».
Dumnezeu pe care L-a văzut omul ȋn RAI, de care era atât de aproape, cu care era ȋn
comuniune, faţă de care omul liturghisea neȋncetat, de acum urma să fie doar căutat şi uneori
găsit, cum aprecia poetic englezul George Saw : « dacă nu mă găsiţi într-un loc, căutaţi-mă-
ntraltul. Eu undeva m-am oprit şi v-aştept. »
Ȋn peregrinarea sa prin lume, incertitudinile l-au copleşit pe om. Nici până astăzi el n-a
găsit odihna, ci este mereu ȋn căutare şi se străduieşte bâjbâind, « măcar că Dumnezeu nu este
departe de fiecare din noi. Căci ȋn El avem viaţa, ȋn El ne mişcăm, ȋn El suntem » (Fapte 17 : 27-
28).
Ca efect al acestei neȋncetate căutări, apar noi forme de religie, constituite din frânturi a
unor religii sau filosofii mai vechi ori contemporane. Şi pentru că au ca şi caracteristici esenţiale
mişcarea şi efemeritatea, mai potrivit este a le numi fenomene.
Pentru studiul nostru, intră ȋn discuţie o parte din mişcările religioase ce se pot cuprinde
ȋn secvenţa de timp ce ȋncheie mileniul al II-lea şi deschide cel de al III mileniu, în care abia am
intrat.
 Chiar dacă nu apar pe teritoriul românesc, ci pe cel vest european ori american, noile
fenomene religioase influenţează societatea românească din România şi Uniunea Europeană,
către care fac « o nouă ofertă religioasă  » abundentă, agresivă, şi imprimă societăţii o goană
permanentă, a cărei finalitate pare să fie doar evadarea din cotidianul tot mai stresant.
În România există în prezent peste 500 de asociaţii şi fundaţii religioase active. Multe
dintre ele, pentru cei avizaţi, ȋncearcă să revitalizeze unele culte de mistere din zona de timp
antic şi la penetrarea scutului crezului de către religiile hinduse, tentante pentru tânărul de azi
care cedează adesa din ignoranţă sau curiozitatea ȋn faţa unor sisteme de tip yoga.
Pentru aceste alunecări, nu este identificată o cauză, ci se pot identifica mai multe cauze
între care multiculturalitatea societăţii contemporane, secularizare ei tot mai accentuată,
tendinţa de individualizare a omului modern, antropocentrismul sau învăţătura că omul se poate
substitui lui Dumnezeu, pentru că el însuşi este autorul propriei sale eliberări sau mântuiri,
oferta religioasă a sincretismului care-i lasă posibilitatea concilierii sau practicării propriei
religii, concomitent cu iniţierea în mişcarea vizată.
La propriu, curiozitatea este ȋntreţinută ȋn tensiune de : yoga-tehnici, zen-budism, new
age-yin yang, fizică cuantică, fusiune, fiziune, ecologie, feminism, pacifism, globalizare.
Dar pe lângă acestea mai există o tensiune, este cea creată de afirmaţiile : «  secolul XXI
ori va fi religios ori nu va fi deloc » (André Malraux) şi « va fi religios sănătos? »43
Apoi este formalismul ce devine marea carenţă a ritualurilor tradiţionale, săvârşite fără
convingere, fără conştiinţa prezenţei ȋn faţa divinului ori prezenţa imanentă a divinului. Cu alte
cuvinte asistăm la marea dilemă : spunem religiei da, iar lui Dumnezeu nu, adică la formalism.
Recesământul repetat la decadă arată proliferarea unor culte neoprotestante. Ceea ce nu
arată repondenţii este aderenţa la fenomenul nou religios. Prin urmare este avem o oarecare
dificultate ȋn a delimita fidelitatea ȋn credinţă şi comunitatea faţă de o comunitate de audienţă sau
de consumaţie care se lasă atraşi de idei şi practici spirituale, de teorii mitologice, de puţinul
esoteric ce se poate atinge fugar timp în care consumă doctrinele altui altar prin literatură,
massmedia, participări ȋn grupuri, dar se cred pe mai departe ortodocşi.
Delimităm deci o comunitate clientelară care consumă ofertele maeştrilor spirituali,
astrologilor (de tip D-l Sandu), magicienilor, psihoanaliştilor sau terapeuţilor reîncarnării.
Avem posibiulitatea de a delimita mişcări culturale, chiar în cadrul Bisericii (Teze) care
îşi propun să satisfacă toate necesităţile religioase pentru pofticioşi.

Promovarea mesajului biblic ortodox român în lumea contemporană, aspecte

sacralizatoare

Ȋntre cele trei slujiri pastorale, un rol deosebit de important ȋn cultivarea sacralităţii şi
realizarea sacralizării ȋl are slujirea ȋnvăţătorească, purtătoarea ȋn lume a Cuvântului Evanghelic
care „este duh şi este viaţă” (Ioan 6: 63) şi „este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie
cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre ȋncheieturi şi
măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii” (Evrei 4: 12).
Prin cuvânt se face cunoscut mesajului biblic nu numai ȋn perimetrul unei parohii, ci în
societatea de astăzi, credincioşii ajungând adeseaori la confluenţă.
Prin cuvânt se comunică mereu ortodoxia credinţei şi ţinta ei care este „statura
bărbatului desăvârşit” şi „măsura vârstei deplinătăţii în Hristos” (Efeseni 4: 13).

43
Daniel, Ciubotea, IPS, Integrarea europeană-un risc şi o şansă, în Evenimentul, Iaşi, 14 iulie, 1997, p. 5
 Un coleg puţin mai ȋn vârstă accentua la ȋntâlnirile noastre cum astăzi, fără un cuvânt
evanghelic stăruitor, „economicul triumfă asupra spiritualităţii, tehnica asupra culturii, politicul
asupra moralei, trupul asupra sufletului, temporalul asupra eternităţii, relativul asupra
Absolutului”.44
Fără lumina cuvântului se rătăceşte ȋn desişul socio-economic tot mai precare şi se poate
ajunge la ceea ce prevedea profetul Isaia, anume să se zică „ răului bine şi binelui rău, luminii
întuneric şi întunericului lumină!” (Isaia 5: 20).
Prin cuvânt se cultivă omul religios care nu trăieşte numai pentru gloria clipei, adică ȋn
trecut, căci clipa trece mereu, ci trăieşte pentru viitor, implicit pentru veşnicie.45
Iar renumitul actor, ȋndrăgit azi, Dan Puric, vorbind despre gloria vieţii, amintea cum pe
frontispiciul intrării principale ale cimitirului „Bellu” stau scrise două expresii: „fericirea
cerească” şi „gloria pământească”, arătându-se prin ele nulitatea râvnitei glorii pământeşti şi
importanţa pregătirii pentru veşnicie, şi constituindu-se astfel ȋntr-o ȋnvăţătură permanentă,
accesibilă tuturor şi ȋn „lecţia fundamentală a creştinismului care este să te înveţe cum să
mori”.46
Cuvintele acestea arată marea responsabilitate a celui ce slujeşte ȋn această demnitate
preoţească didactică prin care se transmite şȋ se păstrează nealterată credinţa. Despre aceasta
arată dumnezeiescul Pavel că este „din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Romani
10: 17), vrând să spună că prin slujitor slujeşte ȋnsuşi Hristos, şi o face veşnic, precum a şi
promis : „iată Eu cu voi rămân ȋn toate zilele până la sfârşitul veacului” (Matei 28: 20).
Se cere deci o pregătire proporţională cu această responsabilitate. Chiar dacă Domnul
Iisus a mai promis ceva, anume că „Duhul Sfânt vă va ȋnvăţa chiar ȋn ceasul acela, ce trebuie să
spuneţi” (Luca 12: 12), iar Duhul „nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi şi cele
viitoare vă va vesti, Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti” (Ioan 16: 13-
14), nu ȋnseamnă că este suficient să se aştepte inspiraţia, s-ar putea ca ea să vină, dar slujitorul
să nu aibă predispoziţia necesară şi să nu poată recepţiona mesajul, deci se cere chiar un
sacrificiu de sine pe amvonul Bisericii. Ȋn contextul acestei idei ne susţine şi părintele profesor
Coman, anume: „învăţătura creştină nu ar fi avut mare răsunet fără trăirea ei şi fără lupta
continuă şi fără sacrificiul de sine în numele marilor principii morale ale Evangheliei”.47
Desigur că nu devii peste noapte propovăduitor, expert ȋn a te apropia de om, de omul
modern, căci acest lucru este o adevărată artă. Esenţială este starea de smerenie sau a şti la
momentul potrivit să-L arăţi pe Hrsistos şi şă-L “lăşi pe El să vorbească prin tine”.48
Dacă propovăduirea Evangheliei, a Veştii celei Bune a venirii Împărăţiei lui Dumnezeu, a
mântuirii proclamate de Hristos Domnul, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat s-ar realiza numai
prin slujitori excelent pregătiţi, ar fi multe sincope ȋn vestirea Evangheliei, dar pentru că ea se
realizează de Hristos prin toţi slujitorii săi conştienţi de misiunea lor didactică, vestirea
Evangheliei se realizează chiar tăcând. Amintesc aici că ȋn anul Domnului 2008, un preot de la
Madrid, ajuns la o vârstă venerabilă de 84 de ani, ȋmi mărturisea că este ȋn al 15-lea an de
misiune creştină la Tokio, dar misiunea lui nu se realiza prin cuvântări de la amvon, ci prin
ȋmpărţirea de Biblii, şi ȋmpărţise deja un milion de exemplare. Scopul urmărit a fost de a pune la

44
Pr. prof. Nicolae Achimescu, Religii în dialog, EdituraTrinitas, Iaşi, 2006, p. 56.
45
Ierom. Savatie Baştovoi, Ortodoxia pentru postmodernişti, Editura Cathisma, Bucureşti, 2007, p. 79.
46
Dan Puric, Cine suntem, Editura Platytera, Bucureşti, 2008, p. 38.
47
Prof. Ioan G. Coman, Sensul şi sarcinile preoţiei după Sfinţii Părinţi ai primelor 4 secole, în Mitropolia Olteniei, nr.1-2,
1972 , p. 11.
48
Paul Evdochimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Editura, Anastasia, Bucureşti, 1992, p. 180.
ȋndemână Evanghelia ȋn limba japoneză şi a lăsa la voia celor ce le-au primit să le citească, când
or putea.
Aceasta arată cum se poate lărgi amvonul ca „spaţiu ce provoacă la dialog”.49

Programe Patriarhiale care se desfăşoară în scopul sacralizării tineretului

Hristos împărtăşit copiilor

Sub denumirea de „Hristos Împărtăşit Copiilor”, se desfăşoară, la iniţiativa

Preafericitului Daniel, Patriarhul României, ȋncă de pe vremea când era Mitropolitul Moldovei şi
Bucovinei, un proiect ce acoperă ȋntreaga Partriarhie Română.
Proiectul nu este original românesc, ci a fost iniţiat de Editura Gospel Light şi lansat în
spaţiul eclezial răsăritean în urmă cu 10 ani.
Proiectul se desfăşurată în parteneriat cu World Vision Romania şi cu Bisericile Ortodoxe
locale, având ca scop „a pune la dispoziţia preoţilor şi cateheţilor un set de instrumente
catehetice de care au nevoie pentru a transmite copiilor, încă de la cele mai fragede vârste,
învăţăturile biblice şi a-i ajuta astfel să atingă maturitatea întru credinţă”.
Ȋn Patriarhia Română acest proiect este ȋn deplină desfăşurare cu specificitatea liturgică
ortodoxă şi ţinând cont şi de tradiţia românească.
De asemenea, în prezent, proiectul a fost lansat şi se află în plină desfăşurare şi în alte
Bisericii Ortodoxe locale din Albania, Armenia, Bielorusia, Bosnia, Egipt, Federaţia Rusă,
Georgia, Liban, Polonia.
În România, proiectul se desfăşoară cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române, aprobat în şedinţa din 17 – 18 ianuarie 2006, la iniţiativa Mitropoliei
Moldovei şi Bucovinei.
În anul 2009, ca o continuare a proiectului „Hristos Împărtăşit Copiilor”, Patriarhia
Română şi Fundaţia World Vision România au iniţiat proiectul „Alege Şcoala!”, cu scopul
prevenirii şi combaterii fenomenului abandonului şcolar şi a delincvenţei juvenile prin
dezvoltarea unor soluţii educaţionale alternative de tipul şcolii de duminică necesare motivaţiei
pentru educaţie a copiilor din mediul rural şi urban cu vârste cuprinse între 5 şi 16 ani.
În toamna anului 2010, proiectul a fost extins la nivel naţional – în cinci regiuni de
dezvoltare ale României.
Principalele activităţi constau în formarea specifică (în cadrul a 154 de sesiuni de
formare) a 2000 de preoţi şi profesori de religie implicaţi în prevenirea fenomenului abandonului
şcolar în vederea dezvoltării deprinderilor de lucru cu copiii şi a aptitudinilor psiho-pedagogice,
organizarea de întâlniri de tipul şcolii de duminică pentru aproximativ 18.000 de copii din
mediul rural şi urban, organizarea a 144 de tabere de creaţie la care vor participa peste 6.000 de
copii şi a unui concurs naţional pe teme religioase cu premii.50
Scopul acestui proiect este de a pune la dispoziţia preoţilor şi cateheţilor un set de 
instrumente catehetice de care au nevoie pentru a transmite copiilor, încă de la cele  mai fragede
vârste, învăţăturile biblice şi a-i ajuta astfel să atingă maturitatea întru  credinţă.

Obiectivele proiectului :

49
Pr. Lect. Univ. Dr. Constantin Necula, Îndumnezeirea maidanului – pastoraţia Bisericii în spatele blocurilor, şi
Provocările străzii, Editura Agnos, Sibiu, 2006.
50
http://www.hristosimpartasitcopiilor.com/HIC/index.php/proiect
 Editarea şi publicarea unor Ghiduri de Cateheză Biblică pentru copiii cu vârste cuprinse
între 6 – 17 ani, însoţite de Ghidurile catehetului, care să fie apoi distribuite şi puse în aplicare la
nivelul fiecărei parohii din Biserica Ortodoxă Română.
Pregătirea preoţilor şi profesorilor/ cateheţilor pentru folosirea ghidurilor.

Etapele proiectului:

Traducerea şi contextualizarea curriculumurilor biblice create şi editate de un grup de

specialişti ortodocşi.
Instrurirea preoţilor sau a persoanelor care urmează să predea lecţiile cuprinse în fiecare
Ghid de cateheză biblică pentru copii.
Lansarea oficială a ghidurilor de cateheză la nivelul protopopiatelor din Biserica
Ortodoxă Română şi distribuţia.51

Proiectul „Alege şcoala!”

Biserica Ortodoxă Română încearcaă să demareze numeroase proiecte în scopul de a

atrage oamenii spre Biserică şi spre o viaţă adevărat creştină în Hristos.
Proiectul educaţional „Alege şcoala!”, la nivel naţional a fost lansat oficial în cadrul unei
conferinţe de presă, ieri, 1 septembrie, 2009, în Sala “Europa Christiana” din Palatul Patriarhiei.
Proiectul va fi derulat de Patriarhia Română în parteneriat cu Fundaţia World Vision România.
Proiectul “Alege şcoala!” s-a desfăşurat în cuprinsul a zece eparhii din Mitropolia
Munteniei şi Dobrogei şi din Mitropolia Moldovei şi Bucovinei. Patriarhia Română şi Fundaţia
World Vision România au iniţiat proiectul cu scopul prevenirii şi combaterii fenomenului
abandonului şcolar şi a delincvenţei juvenile, prin dezvoltarea unor soluţii educaţionale
alternative de tipul şcolii de duminică necesare motivaţiei pentru educaţie a copiilor din mediul
rural şi urban cu vârste cuprinse între 6 şi 16 ani.
Acum proiectul se extinde la nivel naţional şi va fi derulat în celelalte eparhii din ţară ale
Patriarhiei Române, a spus părintele consilier patriarhal Constantin Stoica, moderatorul
conferinţei.
În continuare, Preasfinţitul Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal, a citit mesajul
Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, transmis cu ocazia
extinderii Proiectului “Alege şcoala!” la nivel naţional, în care a evidenţiat că, prin intermediul
acestui program, Biserica se străduieşte să suplinească lipsa de afecţiune părintească şi a
atmosferei de familie, să descopere copiii talentaţi şi să îi încurajeze să-şi cultive talentul.
Desfăşurat sub egida Programului „Hristos împărtăşit copiilor”, Proiectul „Alege şcoala!”
este finanţat de Fondul Social European.
„În acest al doilea proiect vor intra celelalte regiuni de dezvoltare ale ţării, care cuprind
19 eparhii.
Dorim, cu ajutorul lui Dumnezeu, să pregătim 30% din preoţii Bisericii noastre, adică
3.500 de preoţi.
Acest proiect urmăreşte educaţia religioasă şi dezvoltarea spirituală a copiilor, o educaţie
pentru viitor şi pentru împărăţia lui Dumnezeu”, a spus părintele Constantin Naclad, inspectorul

51
http://www.hristosimpartasitcopiilor.com/HIC/
Biroului de catehizare cu tineretul al Patriarhiei Române, din cadrul Sectorului Teologic-
educaţional.
Evenimentul a continuat cu lucrările celui de-al III-lea Congres Naţional “Hristos
împărtăşit Copiilor”.
Evenimentul este dedicat Anului omagial al Crezului Ortodox şi în cadrul acestuia va fi
lansat un nou proiect de cateheză pentru adulţi. Congresul va reuni inspectorii eparhiali pentru
cateheză din fiecare eparhie, dar şi reprezentanţi din Ministerul Educaţiei şi Cercetării, din
Organizaţia World Vision şi din Secretariatul de Stat pentru Culte.52

8. Revista noilor mişcări religioase care conturează fenomenul nou-

religios

Noile mişcări religioase desemnează o varietate de organizaţii religioase care au apărut

destul de recent, ȋn ultimii 150 de ani, cele mai multe au ajuns ȋn Occident după cel de-al doilea
război mondial.
Fenomenul noilor mişcări religioase este ȋnsă unul mondial, de exemplu, ȋn Africa sunt
aproximativ 10.000 de astfel de organizaţii, ȋn S.U.A. sunt aproximativ 5.000, iar ȋn Regatul
Marii Britanii sun ȋnregistrate aproximativ 600 de organizaţii. De remarcat este că ȋn Japonia
aproximativ 31 de milioane sunt adepţi ai noilor mişcări religioase.
Avem noi mişcări religioase de orientare creştină, ca de exemplu:
Mişcarea adventistă, iniţiată de William Miller (1782-1849) ȋn ideea că Mântuitorul
revine pe pământ ȋn perioada anilor 1844-1845. Ca să salveze ideea, Elena G. White (1827-1915)
a susţinut că Iisus a şi venit, dar numai anumiţi oameni Ȋ-l pot vedea.
Mişcarea Martorii lui Iehova consideră că a doua venire a Mântuitorului a avut loc ȋn
anul 1914, când Iisus a ȋntemeiat Noul Regat.
Biserica lui Iisus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă (mormoni) susţine o nouă
revelaţie prin Joseph Smith care s-a cuprins ȋn Cartea lui Mormon (1830), mişcarea s-a răspândit
mai ales ȋn Statul american Utah.
Mişcarea Spiritistă cu origini ȋn anul 1848 când surorile Fox din oraşul Hydesvile, Statul
New York au avut revelaţii spiritiste, pe fondul unor bătăi ȋn dulapuri şi pereţi şi descoperirea
unui cadavru ȋn subsolul casei.
Societatea Teosofică, fondată de Helena P. Blavatsky (1831-1891), susţine că a intrat ȋn
contact cu câţiva maeştri ȋnălţaţi, spirite avansate, care au trăit cândva pe pământ şi azi alcătuiesc
Marea Frăţie Albă.
Mişcarea New Age care pretinde că asigură prin reţeaua virtuală comunicarea cu spiritele
desăvârşite, se caracterizează prin electism, optimism ȋn ceea ce priveşte natura umană şi
scepticism faţă de religiile organizate, considerate dezamăgitoare.
Religiile OZN pentru care obiectele zburătoare neidentificate au primit ȋnsemnătate
pentru mari căutători spirituali care susţin că zeii sunt fiinţe extraterestre care intră, prin
intermediul unor oameni, ȋn legătură cu omenirea. Tot mai mult se scot ȋn evidenţă construcţiile
antice megalitice care presupun existenţa unei tehnici avansate de prelucrare a materialelor şi de
construcţii.

52
http://www.napocanews.ro/2010/09/proiectul-%E2%80%9Ealege-scoala%E2%80%9C-a-fost-lansat-la-nivel-
national.html
 Mişcări islamice, dintre care cea mai importamntă este mişcarea Bahai care are pretenţii
universaliste şi urmăreşte realizarea unei credinţe globale.
Mişcări ştiinţifice ca Biserica Ştientologică care ȋnsă nu are nici o moştenire spirituală
clară. Reprezentantul care s-a impus ȋn această mişcare este L. Ron Hubbard (1911-1986) ȋn
1950 când best-sellerulu său Dianetica: ştiinţă modernă a sănătăţii mentale a devenit un classic
al literaturii de gen. Dianetica oferă soluţia eliberării de thetanul (spiritul muritor) şi de engrame
(amintiri neplăcute) şi astfel asigură purificarea şi ascensiunea din treaptă ȋn treaptă a purificării.
După decada a opta a secolului douăzeci climatul ȋn care au apărut aceste mişcări
religioase noi s-a schimbat. Au mai apărut foarte puţine astfel de organizaţii.
Remarcăm Mişcarea Falun Ging, fondată ȋn anul 1992 de către maestrul chinez Li Hongzhi.
Această mişcare cultivă şcoala budistă prin exerciţii fizice asemănătoare celor de tai ch’i.53
Alte elemente specific contemporane sunt: renunţarea la viaţa ȋn comun, limitarea
prozelitismului, limitarea prezenţei ȋn mass-media, o mai intensă instuţionalizare.54

9. Mişcarea Teosofică - Noi mişcări religioase

Dezvoltarea fenomenului nou-religios teosofic

Termenul folosit pentru definirea mişcării religioase este compus din noţiunea ce
defineşte pe Dumnezeu sau zeul şi noţiunea ce defineşte înţelepciunea sau iubirea de frumos,
dreptate, adevăr, ordine, bunătate.
Este însă eronat folosit, pentru că se abate de la firul logic al sensului tradiţional, prin
influenţele de tip spiritist, budist, hindus şi ştiinţific pe care le asimilează fracţional şi le aşează
sincretist la bazele constituirii fenomenului.
Aşa se face că teosofia se constitue ȋntr-un fenomen, ȋntr-o mişcare religioasă care se vrea
nouă, luând în considerare etapele moderne ale constituirii. In fapt teosofia se structurează pe
idei filosofice şi religioase ancestrale.
Ca fenomen nou religios, în prima etapă, se conturează sub amprenta spiritismului
promovat de Petrovna Elena Blavatskaia (1831-1891), emigrantă în S.U.A. din Rusia, având ca

53
Tai Chi este un sistem complex de tehnici sau exercitii fizice şi mentale care are ca scop, ȋn primul rând, obţinerea
sănătăţii de către practicanţi. Este exersat ca o pregătire a corpului şi a minţii pentru eforturile la care vor fi supuse
ȋn timpul zilei de activitatea obişnuită. Caracteristic Tai Chi-ului este ritmul lent de executare a formelor,
cursivitatea mişcărilor, circularitatea membrelor, toate desfăşurându-se lent, graţios, uşor şi aparent fără nici un
efort, de la ȋnceput până la sfârşit, fără nici o ȋntrerupere. Exerciţiile de Tai Chi ajută la exersarea structurii
ȋntregului corp, la unirea activităţii minţii cu activitatea corpului, la ȋntărirea echilibrului emoţional. Mişcările
executate diferit, de braţe şi de picioare, duc la echilibrarea emisferelor cerebrale realizând astfel o creşterea a
capacităţilor psihice, fizice şi emoţionale. Exersarea ȋn aer liber ajută de asemenea, la conectarea mai bine cu
energiile naturii: arbori, animale, păsări, oameni, munti, ape; cu energiile ale pământului, ca planetă distinctă, şi a
cerului: alte planete, luna, soarele, alte stele. Prin antrenament regulat se dezvoltă structura internă şi fluxul de chi al
Tai Chi-ului. Tai Chi se poate defini pe scurt ca: "meditaţie ȋn mişcare, mişcare ȋn meditaţie".

54
George D. Chryssides, Noile mişcări religioase, ȋn Christopher Partridge, Religiile lumii, partea a 14-a, pp. 440-
445
obiectiv principal realizarea unui dialog între religii, dar nu reuşeşte decât să revitalizeze o formă
de ocultism şi spiritism, prin anul 1877.55
În cea de a doua etapă se dezvoltă, ca mişcare nou religioasă susţinută de Elena Petrovna
Blavatskaia şi Samuel Olcott, în India şi Ceylon, centrul activităţilor realizându-le în Madras,
unde se stabileşte centrul general al Societăţii teosofice, în jurul anului 1884.
Samuel Olcott dezvoltă mişcarea adaptând-o doctrinei budhiste sub numirea de “Marea
Frăţie Albă” a spiritelor desăvârşite, iluminate, care şi-au împlinit ciclul reîncarnărilor şi au găsit
înţelepciunea pe care o pot comunica oamenilor.
În etapa a treia mişcarea se dezvoltă sub influenţa hindusă, prin activitatea englezoaicei
Annie Besant, fiică de medic (1847-1914). Annie Besant a fost atrasă de ideile religioase hinduse
şi prin urmare s-a stabilit în India, unde prin anul 1898 a fondat colegiul Central Hindu College,
bazele de mai târziu a universităţii Benares Hindu University.
Ajunsă o persoană publică apreciată, i-a urmat lui Samuel Olcott, prin 1907, la
conducerea Sociatăţii teosofice. Continuând activitatea a fondat Ordinul Steaua Orientului, 1911,
urmărind realizarea unei reforme în mediul castelor indiene. Dezvoltă mişcarea împletind-o cu
idei politice profitând de faptul că în 1918 ajunge preşedinta Congresului Naţional Indian, poziţie
care-i facilitează răspândirea ideilor hinduse pe plan mondial prin traducerea în engleză a multor
scrieri hinduse.
În etapa a patra şi ultima a dezvoltării mişcării societatea teosofică este influenţată de
antropocentrismul lui Rudolf Steiner care va dezvolta, prin delimitarea de teosofie, o formă nouă
cunoscută ca Societatea antroposofică, centrată pe om.
Conţinutul doctrinar teosofic
Accentul se pune pe contemplaţia cosmică, divinul fiind conceput în forma gândirii
platonice, pe care o găsim în dialogurile lui Platon cu Socrate, şi unde este baza conceptului
reîncarnării ideii de suflet până la desăvârşirea care să-i permită reîntoarcerea în Binele suprem.
Ţinta urmărită este starea de desăvârşire la care se ajunge prin eliberarea din ciclul
reîncarnărilor. La această ţintă se poate ajunge de către oricine prin cunoaşterea de sine, care
este baza stăpânirii karmei, iar karma defineşte natura faptelor bune sau rele, ȋn final rezultatul
vieţii şi prin el se hotăreşte destinul.
Natura umană nu este o natură simplă, ci dimpotrivă este o natură compusă din trei
elemente trupeşti care se dezvoltă stadial şi în funcţie de preocupările şi educaţia fiecăruia.
Mai întâi se dezvoltă trupul fizic sau eteric care este suportul forţei de viaţă, apoi se
dezvoltă trupul mental sau astral în care se conturează personalitatea omului, şi în fine se
dezvoltă trupul cauzal sau suportul spiritual al sufletului ca principiu etern în om.
Spiritualizarea se realizează anevoios, şi poate presupune un număr mare de reîncarnări
prin care omul devine o fiinţă superioară ce urcă treptat de la starea de animal la starea de om
eliberat.
Pe drumul devenirii se folosesc tehnici de tip Yoga.56

55
Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, Ediţia a II-a, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004, pp. 59-60
56
Tehnica Tai Chi, descrise mai sus şi tehnicile următoare: Tehnicile de Chi Kung şi Tao Yin Tehnicile de Chi
Kung: Surâsul interior conduce spre interiorizare şi relaxare, transformând energia negativă ȋn energie pozitivă prin
folosirea forţei surâsului. Este recomandat cand este nevoie de o destindere rapidă şi de acumulare de energie.
Surâsul interior se realizează pe trei trasee energetice. Principalele organe interne şi glande sunt relaxate, energizate
şi ȋncărcate cu lumina vindecătoare a surâsului. Fiecare celulă ajunge să fie destinsă şi curăţată cu ajutorul acestei
energii de o putere extraordinară.
Sunetele vindecatoare - Prin tehnica de Chi Kung de baza denumită "sunetele vindecătoare" se realizează
transformarea emoţiilor stocate ȋn organele interne prin utilizarea ciclului de creaţie a celor cinci elemente. Când
 Teosofia creştină
Creştinismul este o regigie deschisă. Aşa se explică cum, în cursul secolelor, s-au
dezvoltat curente filosofice, umaniste, tehnico-ştiinţifice şi nou-religioase chiar în sânul lui.
Se poate spune că mişcarea teosofică a pătruns şi în creştinism, influenţând în mod
negativ conceptul adepţilor despre Dumnezeu şi lucrarea de mântuire a neamului omenesc din
robia potrivnicului, a păcatului şi a morţii.
Cu privire la Dumnezeu, teosofii îl definesc ca spaţiu nelimitat, infinit sau unitate fără
referinţă şi totuşi baza existenţei tuturor lucrurilor din univers. Sub influenţa hindusă, Dumnezeu

există timp la dispoziţie, sunetele vindecătoare ajută la echilibrarea nivelul energetic prin transformarea negativului
ȋn pozitiv. Sunetele vindecatoare sunt compuse dintr-o serie de gesturi asociate emisiei unor sunete specifice
organelor interne. Tehnica ajută la destinderea şi vindecarea corpului ȋntr-o manieră profundă, fiind extrem de
benefică ȋnaintea somnului.
Orbita microcosmica sau micul circuit energetic
Tehnicile cuprinse sub acest nume ȋnvaţă cum să se deschidă circuitul energetic principal al corpului pas cu pas. Se
ȋnvaţă cum să se trimită fluxul de Chi, energia fortei vitale a corpului, ȋn susul şirei spinării, prin cap şi ȋnapoi, ȋn jos,
prin partea din faţă a corpului. Acest lucru activează mişcarea pe orbită a forţelor sistemului solar şi universului.
Tehnica ajută la absorbirea unui plus de forţă primordială din pământ prin tălpi, apoi ȋn susul şirei spinării şi, din
univers, prin coroană, ambele unindu-se ȋn Tan Tien-ul inferior, regiunea abdominală, ȋn inimă şi ȋn creier. Scopul
acestor tehnici este unirea omului cu natura şi acumularea şi transformarea energiilor ȋn interior pentru avansarea pe
calea spirituală.
Camasa de fier I
Prin tehnicile camăşii de fier I se dezvoltă energia internă şi structura corpului, ajungând la un corp puternic şi
sănătos. Odată cu exersarea unor tehnici cum ar fi respiraţia Chi-ului şi ȋnrădăcinarea ȋn pământ, se unifică şi
ȋntăreşte structura osoasă, se linişteşte mintea şi se zideşte o fundaţie bună pentru practicile avansate de meditaţie.
Exersate zilnic, tehnicile cămăşii de fier I ajută la dobândirea controlului asupra corpului fizic, la posibilitatea de a
lucra cu el ca un ȋntreg şi amplificarea circulaţiei energiei prin corp, ȋn special de-a lungul orbitei microcosmice.
Camaşa de fier stă la baza unei buni structuri corporale exprimate ȋn mişcare prin Tai Chi.
Tao Yin sau Yoga taoista:
Tao Yin sau direcţionarea energiei cu ajutorul intenţiei este un sistem de revitalizare energetică cu origini ȋn
stravechile practici taoiste. Prin exerciţii specifice care combină exersarea corporală cu respiraţia se dezvoltă:
flexibilitate, putere, rezistenţă şi supleţe. Practicarea Tao Yin ajută foarte mult la avansarea ȋn exersarea Cămăşii de
fier şi a Tai Chi. Aduce elasticitate ȋn tendoane, ligamente şi muschii asociaţi. Sunt antrenate şi activate şira spinării,
muşchii psoas şi programele subconştiente pentru ȋnsănătoşire şi dezvoltare interioară.
Dragostea vindecătoare - practicile energiei sexuale
Prin tehnicile din această disciplină de nivel avansat se ȋnvaţă cele patru niveluri de: cultivare, conservare,
transformare şi circulare a energiei sexuale. Bărbaţii ȋnvaţă cum să se controleze şi cum să transforme energia
sexuală ȋn forta vieţii, iar apoi, cum sa o transforme ȋn energie spirituală. Femeile ȋnvaţă cum să controleze
menstruaţia, cum să transforme sângele ȋn forţa vieţii, Chi, şi cum să transforme Chi-ul ȋn energie spirituală.
Organele sexuale şi rinichii stochează o parte din Jing, esenţa forţei primordiale. Tehnicile care lucrează cu energia
sexuală ajută la păstrarea şi stocarea ei, iar mai multă energie sexuală ajută la atragerea şi multiplicarea Chi-ului
primordial, scopul final al acestor practici fiind redirecţionarea energiei către centrii superiori ai corpului şi sporirea
energiei spirituale.
Fuziunea celor cinci elemente
Fuziunea celor cinci elemente este un nivel avansat de practică din sistemul de alchimie internă UHT. Conceptul
alchimiei interne se bazează pe credinţa taoistă că universul interior este identic cu universul exterior. Maeştrii
taoişti au ȋnţeles că, pentru a se conecta cu universul exterior, trebuie ȋntâi să obţină controlul propriului univers
interior. Se porneşte de la ȋnţelegerea dinamicii universului, planetei pământ şi a corpului uman, cu mare respect faţă
de legătura acestora cu cei cinci agenţi ai naturii, cele cinci elemente sau faze ale energiei, şi cele opt forţe ale
naturii. Ȋn universul interior, organele: splina, plămâni, inima, ficatul şi rinichi, corespund acestor cinci faze ale
energiei: pământ, metal, foc, lemn şi apă, ȋn trei moduri distincte: de control, de creare şi de echilibrare. Practica
Fuziunii combină toate tipurile de energii ale celor cinci faze ale energiei ȋntr-un ȋntreg armonios. Ȋn această practică
de alchimie internă se ȋnvaţă şi cum să se transforme emoţiile negative de ȋngrijorare, tristete, cruzime, furie şi teamă
este gândit ca fiinţă impersonală, esenţa vieţii în care “ne mişcăm şi suntem” (Fapte 17: 28),
după cum remarca Sfântul Apostol Pavel că susţineau filosofii greci atenieni pe vremea sa.
Despre Iisus Hristos, pe baza tezei logosului platonic şi a conceptului hindus
Atman/Brahma, se susţine că are fiinţă divină primită prin emanaţie, dar că existenţa sa istorică
este repetativă, asemenea întrupării spiritului hindus în Rama, Krişna, întrupare care copleşeşte
prin contopire personalitatea umană arătând-o pe cea divină, de unde rezultă că naşterea,
patimile, moartea şi învierea trebuie înţelese alegoric şi nu literar, context în care Iisus este acela
asupra căruia Biserica a transferat păcatele oamenilor şi l-a consacrat ca mijlocitor sau mai
bine zis un “ţap ispăşitor” (Levitic 16: 15).
Totuşi, credinţa în Iisus Hristos este foarte utilă, pe de o parte el este un ideal uman (1
Ioan 2: 6), iar pe de altă parte învăţătura lui este deosebit de înţeleaptă şi dragostea lui e un
exemplu de urmat.
Tainele Bisericii sunt vorbind teosofic lucrări simbolice, fapt ce reiese din materia
folosită la administrarea lor, cum este apa, untdelemnul, vinul, pâinea, mirodeniile tămâioase.
Prin ele omul se deschide ca să fie pătruns de dumnezeu, de spiritul universal.
Rugăciunea este o reculegere a sinelui împrăştiat în cotidianul ce risipeşte fiinţa umană,
ea are deci un rol de interiorizare, nicidecum de revărsare înspre exterior cum se arată în cântarea
de mângăiere “rugăciune voi vărsa către Domnul” (Irmos, Paraclisul Maicii Domnului).
Rugăciunea aruncă o ancoră în propriul lui sine şi prin urmare se realizează deplin în meditaţie.
Biblia este cartea de filosofie a religiilor, domeniu în care deţine adevărul.

10.Mişcarea Antroposofică

Dezvoltarea fenomenului nou-religios antroposofic

În etapa a patra, şi ultima a dezvoltării mişcării teosofice, societatea teosofică îl are
conducător pe Rudolf Steiner (1861-1925), erudit în domeniile filosofie57, ştiinţele naturii şi
tehnic, şi prin el se dezvoltă o formă nouă cunoscută ca Societatea antroposofică, care este
centrată pe om.
Societatea antroposofică a fost întemeiată în anul 1913, cu centrul la Dornach, Elveţia,
unde a construit Goetheanum, centru mondial al antroposofiei, inaugurat în 1920, unde
debutează şi Universitatea Liberă pentru Ştiinţa spirituală.
În cadrul Societăţii antroposofice se pun bazele Mişcării pentru structura tridimensională
independentă: politică, economie, cultură, experimentată în cadrul unui nou tip de şcoală,
cunoscută azi ca Şcoala Waldorf.
Succesul obţinut va determina modificarea denumirii societăţii antroposofice care devine
în 1023 Societatea generală antroposofică cu sediul la Stuttgart, în Germania.

ȋn energie pură. După ce energia excesivă a emoţiilor este filtrată şi eliminată din organe se reinstaurează starea de
echilibru fizic şi psihic ȋn corp. Eliberata de emoţiile negative, energia pură a celor cinci organe este cristalizată ȋntr-
o perlă radiantă sau o sferă de cristal. Perla joacă un rol central ȋn dezvoltarea şi hrănirea corpului sufletului, numit
şi corp energetic. Corpul energetic este apoi hrănit cu energia pură a virtuţiilor celor cinci organe.
(cf. Universal Healing Tao).
57
Are doctorat în filosofie, la Universitatea din Rostok, cu tema în cadrul teoriei cunoaşterii; editează lucrări ale
filosofilor: Schopenhauer, Jean Paul, Wieland, Uhland; scrie el însuşi lucrări filosofice, dintre care mai importantă
este “Filosofia libertăţii”, în 1894; conduce revista “Magazin pentru literatură”.
După moartea lui Rudolf Steiner, 30 martie 1925, Societatea generală antroposofică va fi
condusă de Albert Steffen.
Elemente de doctrină antroposofică
Despre Dumnezeu se crede în mişcarea antroposofică, dar în formă impersonală ca parte
a întregului cosmos, fiind simultan materie şi spirit, şi sub numiri ca acestea: Dumnezeu solar,
Dumnezeu lumină, Divin, Divino-spiritual. Iahveh este cel ce pregăteşte lumina lui Hristos.
Iisus Hristos este Dumnezeu solar, o sumă a Elohimilor ca entităţi vechitestamentare, un
demiurg. Ca Iisus, el reprezintă un prestadiu al adevăratei cunoaşteri, care a intrat de mai multe
ori în istorie, ca Zoroastru, ca Budha, Moise şi alţii.
Ca Hristos, el apare la moartea lui Iisus, când Iisus, care a fost rezervat spaţiului evreiesc,
se umple de esenţa hristică şi devine al întregii lumi. Hristos spiritul solar devine acum Hristos al
întregului pământ.
Alături de entităţile Elohim şi Iahveh se mai crede în existenţa altor forţe spirituale ca
soarele şi luna şi în existenţa unor fiinţe spirituale ca îngeri şi arhangheli. Arhanghelii sunt
Dumnezei superiori.
Omul este încadrat în evoluţia cosmică care începe pe planeta Saturn, continuă în Soare,
Lună şi în fine pe pământ.
Pe pământ trece din etapă în etapă, de la forma androgină la cea atlantică, apoi la cea
istorică (egipto-haldeiană-greco-latină) până astăzi. În cadrul naturii sale omul se dezvoltă
trecând prin cele trei stadii trupeşti pe care le regăsim şi în teosofie: trupul fizic sau eteric care
este suportul forţei deviaţă, apoi se dezvoltă trupul mental sau astral în care se conturează
personalitatea omului, şi în fine se dezvoltă trupul cauzal suportul spiritual sau al sufletului ca
principiu etern în om.
Eul sau conştiinţa omului coboară din sferele spirituale şi se încarnează de mai multe ori
pe parcursul evoluţiei sale, Karma, cauza-efect, prestabilind existenţa şi forma existenţei viitoare:
sănătate/boală; integritate/handicap; viaţă lungă/moarte prematură.

Şcoala Waldorf
A fost fondată la 7 septembrie 1919, de către Rudolf Steiner în colaborare cu Emil Molt
(1876-1936) managerul general al fabricii de tutun Waldorf-Astoria din Stuttgart.
A demarat pentru educarea copiilor muncitorilor de la această fabrică, dar a acceptat şi
copii de la alte familii, astfel la deschidere a pornit cu un număr de 252 de elevi, dintre care 191
erau copiii muncitorilor.
Principiul pedagogic este cel al treptelor de vârstă. În perioada 1-7 ani se pune bază pe
dezvoltarea trupească, deci elementul fizic. Între anii 7-14 începe educaţia propriu-zisă, care
demarează cu aşezarea copilului sub tutela autorităţii pedagogice a unui profesor care se ocupă
de el şi îi impune autoritatea.
Nu este important un anume manual, curriculumul îl stabileşte profesorul. Se permit şi
pedepse corporale uşoare, pentru că încă elevun nu poate fi evaluat. Între 14-21 ani se consideră
perioada de dezvoltare a individualităţii personale, a relaţiilor şi a responsabilităţilor.
Elevilor li se interzic alimente de sinteză, îmbrăcămintea sintetică şi tehnica electronică.
 11.Mişcarea Bahai

Dezvoltarea mişcării bahaiste

Bahaismul este o mişcare universalistă care s-a conturat în mediul islamic, având ca
obiectiv crearea unui imperiu religios unitar, cu o singură limbă de comunicare, o singură
conducere şi un singur centru administrativ mondial.
Începutul acestei mişcări este consemnat în anul 1844, când Mirza Ali Mahomed s-a
autoproclamat “Bab”, adică poartă către Dumnezeu, şi trimis al lui Dumnezeu pe pământ.
Mirza Ali Mahomed (1819-1849) a fost fiu de negustor persan. Se încadrează în rândul
marilor reformatori de religii, care, mai toţi, au rămas orfani de mici şi au fost crescuţi de unchi.
Bine educat, fire sensibilă, Mirza Ali Mahomed se remarcă de tânăr prin darul oratoric, evlavia
sa şi frumuseţea caracterului său uman. Apreciat, se lasă influenţat şi, pe la vârsta de 25 de ani,
ajunge la concluzia că a mai trăit istoric ca Moise şi ca Iisus şi alţi vestiţi prooroci din vechime,
şi că întru el a primit forma trupească dreptatea cea mai înaltă şi prin urmare deţine revelaţia
spiritului universal şi se poate numi BAB.
A câştigat foarte repede până la 20.000 de adepţi, devenind un pericol pentru guvernul
persan prin răzvrătirile ce le declanşau şi nesupunerea faţă de autorităţi. Astfel că Mirza Ali
Mahomed împreună cu ucenicul său devotat, Mollah Mahomed Ali, au fost executaţi în anul
1849, la Tabrez.
După moartea sa, comunitatea babistă s-a divizat. Gruparea rămasă cu un număr mai mic
a păstrat orientarea iniţială şi, condusă de Mirza Yahya, şi-a stabilit conducerea în oraşul
Bagdad, unde credincioşii rămaşi în ţinuturile persane făceau pelerinaj.
Aceste mişcări au menţinut tensiunea faţă de şahul persan, pentru care s-a pregătit un
atentat, dar nereuşind, gruparea s-a ales cu in nou val de persecuţie în care-şi găsesc sfârşitul
patruzeci de babişti. În urma acestei persecuţii marea majoritate a babiştilor s-au refugiat în
ţinuturile stăpânite de turci, reşedinţa stabilind-o în insula Cipru, la Famagusta.
Gruparea mai mare a fost condusă de Mirza Husein Ali care s-a numit şi Baha Ullah,
adică Splendoarea lui Dumnezeu, iar reşedinţa şi-a stabilit-o în părţile persane de nord-vest, în
localitatea Nur, aproape de Marea Caspică.
Această grupare s-a înstrăinat de orientarea iniţială şi chiar de religia islamică şi
arogându-şi pretenţia de nouă religie universală s-a numit bahaism. Această orientare rezidă în
rădăcinile nobile ale conducătorului, născut, la Teheran în 12 noiembrie 1817, într-o familie de
vizir sau ministru persan care provenea din localitatea Nur, şi în pregătirea sa specială care i s-a
făcut acasă, cu profesori selectaţi.
Urmarea a fost o foarte bună pregătire cultural-religioasă şi un caracter modest şi cu
orientare umanistă. În 1844, pe la vârsta de 28 de ani a luat contact cu babismul şi, considerând
necesară o reformă în islam, a aderat la această mişcare pe care a transformat-o în una cu caracter
umanitar şi pacifist şi cu pretenţii universaliste.
Doctrina sa, ca revelaţie definitivă şi perfectă descoperită prin el lumii, a cuprins-o în
lucrarea Kitab Akdas, Cartea sacrosanctă. Urmarea a fost trimiterea sa, de către guvernul turc, în
exil la Akka, unde a şi murit la 28 mai 1892, în vârstă de 75 de ani.
Ia urmat la conducerea grupării bahaiste fiul său cel mai mare, Abdul Baha, Servitorul
splendorii, care a răspândit învăţătura părintelui său în lumea occidentală, inclusiv în S.U.A.,
unde în anul 1893 se ţine un congres numit “Parlamentul religiilor”, la Chicago.
A deschis astfel pentru bahaism piaţa americană. Va organiza mişcarea în acest spaţiu în
anul 1912 când a rămas opt luni în S.U.A., tocmai pentru a clarifica mesajul noii mişcări.
 A fost ajutat în activitatea sa în S.U.A. de Martha Root împreună cu care a organizat
întruniri în diferite părţi ale lumii, chiar şi în România, unde le-a câştigat ca membre ale mişcării
pe regina maria şi pe prinţesa Ileana a României, prin anul 1926.
Cele mai importante ţări în care s-a răspândit bahaismul sunt S.U.A., India, Birmania,
Egipt, România şi Israel, unde este azi Centrul mondial al mişcării Bahaiste, la Haiffa
Elemente de doctrină bahaistă
Mişcarea bahaistă are pretenţia de a fi o religie universală în care se împlineşc toate
descoperirile făcute oamenilor de către Dumnezeu în istorie.
Dumnezeu s-a adresat lumii în etape istorice şi s-a descoperit în diferite forme, fiecare
descoperire dumnezeiască fiind considerată ca manifestare divină într-un anume spaţiu temporal
în care a anumite legi care s-au succedat până la descoperirea finală realizată prin Baha Ullah
prin care s-au plinit toate revelaţiile.
Moise, Iisus, Mahomed au fost profeţi ai unicului Dumnezeu şi au descoperit adevăruri
cu caracter veşnic, dar circumscrise în spaţiu şi timp, pe care Baha Ullah le însumează, le
eliberează de condiţia lor temporală şi le redă veşniciei, prin urmare bahaismul devine suma
tuturor religiilor.58
Dumnezeu este iubire şi este lumina care radiind în afară reprezintă lumea, astfel
Dumnezeu se resimte în toate regnurile: mineral, vegetal, animal, dar plenar doar în om. Omul
este între lume şi Dumnezeu, el are un spirit divin pe care-l cuprinde în trupul său, ca pe un
prizonier, de unde îl va elibera prin mântuire.
Mântuirea este pentru toţi, pentru că toţi oamenii sunt creaţia lui Dumnezeu., prin urmare
fiecare este dator cu iubire faţă de aproapele său şi faţă de întreaga omenire.
Ne existând decât un singur Dumnezeu şi o singură familie umană, oamenii trebuie să
trăiască în armonie şi pace universală, pentru că în ochii lui Dumnezeu nu există rase umane.
Este imperios necesar să se alcătuiască o singură limbă care să fie accesibilă tuturor.59
Rezultă misiunea bahaistă de a realiza o nouă ordine internaţională în relaţiile culturale,
sociale, politice, econolice şi religioase ale lumii. Pentru împlinirea acestei misiuni Baha ullah s-
a adresat liderilor vremii sale: “Napoleon al III-lea, Wilhem I, preşedintelui S.U.A., unor regi din
ţările creştine, unor filosofi, ţarului Rusiei şi împăratului Austriei, reginei Victoria a Angliei,
unor înţelepţi, poeţi, prozatori, muzicieni şi mari comercianţi din lume, parlamentului britanic. S-
a adresat, de asemenea, învăţaţilor musulmani, poporului evreu şi “sacerdotului suprem” al
zoroastrismului. Inclusiv papa Pius al IX-lea a fost invitat să cheme popoarele lumii spre a se
converti la bahaism”.60
Aderarea la bahaism se face prin recunoaşterea ca profet a lui Baha Ullah şi declaraţia
ascultării sub semnătură. Se consideră membru al comunităţii adepţii de la vârsta de 15 ani, iar
după vârsta de 21 de ani se pot exercita funcţii în comunitate. Comunitatea este condusă de lideri
sau “elita spirituală” cu caracter infailibil.
Cultul se axează pe stâlpii credinţei islamice: mărturisirea credinţei, rugăciunea,
milostenia, postul, pelerinajul. Mărturisirea de credinţă este după modelul islamic, înlocuindu-se
numele profetului Mahomed cu cel al lui Baha Ullah; Rugăciunea se face de trei ori pe zi:
58
Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, Ediţia a II-a, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004, p. 192
59
Principiile bahaiste: omenirea este o singură unitate; oamenii pot căuta adevărul înlăuntrul lor; religiile lumii au un
fond comun; rolul religiei este de a-i uni pe oameni; poate exista un acord între religie şi ştiinţă-raţiune; în familie au
drepturi egale bărbatul şi femeia; să nu judecăm pe semeni; să promovăm pacea; bărbaţii şi femeile au deopotrivă
dreptul la educaţie; să se rezolve problemele sociale; să se realizeze o singură limbă şi scriere universală; să se
realizeze un tribunal universal-mondial. Ibidem p. 194.
60
Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, Ediţia a II-a, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004, p. 193
dimineaţa, la amiază şi seara, pregătirea pentru rugăciune se face prin spălarea mâinilor şi a feţei;
milostenia se exprimă prin zeciula mărită la 19% din toate veniturile dobândite; Postul se
desfăşoară pe parcursul a 19 zile din ultima lună calendaristică şi se încheie cu sărbătoarea
Anului Nou în ziua de 21 martie; Pelerinajul se face la locurile sfinte accesibile, azi doar în
Israel, spaţiul sacru islamic fiindu-le interzis.

12.Mişcarea New-Age

Dezvoltarea mişcării
New-age este un fenomen religios ce se manifestă sub forma unor curente care propun
schimbări în mediile personal-social; religios-ştiinţific; pedagogic-asistenţei medicale şi care au
fost unite într-un sistem reţelar unic de tip network. Se cunosc diferite numiri: New-age; Era
solară; Era ecologică; Era de aur; Era principiilor yin şi yang; Era păcii; Era holistică; Era unităţii
şi armoniei universale.
Se pot aminti câteva personalităţii care conturează fenomenul pe plan mondial. Este
vorba despre Fritjof Capra, specialist în fizica atomică care lansează ideea unei noi imagini
despre lume şi viaţă. El are o viziune globală asupra universului în care totul se intercolerează cu
toate şi prin urmare este necesară restabilirea unităţii cosmos-om, ceea ce implică revigorarea
unor vechi practici ritualice de tip esoteric, a unor mistici orientale care pot aduce revoluţie
spirituală, o spiritualitate nouă.
În popularizarea mişcării prin presă se implică jurnalista americană Merilyn Ferguson
care redacta rubrica ştiinţifică a ziarului Brain/Mind Buletin. Ea aminteşte în anul 1975 că există
mişcarea new-age dar că numele este doar peiorativ, mişcarea în sine ne având un anume nume,
nici vreun conducător, nici un anume program, ci este doar o reţea revoluţionară pe care o
agrează o varietate de oameni, dint toate categoriile sociale: savanţi, profesori, artişti, psihologi,
funcţionari guvernamentali sau simpli funcţionari, milionari şi oameni de condiţie modestă,
jurişti şi chiar taximetrişti; mişcarea este prezentă în parlamente, ministere, universităţi, şcoli
preuniversitare, spitale, organizaţii nonguvernamentale, etc.61

Elemente de doctrină new-age

Universul este ca o pânză în care se împletesc nenumărate fire într-un tot unitar,
macrocosmosul şi microcosmosul sunt într-un echilibru ce se susţine prin principiile yin şi yang
cu înţelesul de întunerec şi lumină, rece şi cald, feminin şi masculin, uscat şi umed. Procesul
cosmic se realizează prin aceste două principii, care implică toate fenomenele percepute sau încă
ascunse.
Procesele cosmice sunt ciclice şi nu liniare, deci se repetă, cu variaţii care sunt
determinate şi de progresul umanităţii, cum este cel tehnic prin care este afectată clima şi stratul
de ozon.
Dumnezeu este forţa impersonală care asigură organizarea cosmosului, nu o anume
persoană, în înţeles uman, ci un spirit cosmic, cosmosul este divin sau sacru. Conceptual se poate
defini existenţa lui Dumnezeu ca pancosmism, de unde rezultă că însuşi Dumnezeu evoluează
deodată cu universul pe care-l susţine. Nu există o separaţie între spirit şi materie, prin urmare
teologia şi antropologia nu au nici o bază reală, decât una filosofică.

61
Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, Ediţia a II-a, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004, pp. 233-234
 Omul este responsabil pentru comportamentul său în faţa universului, nu dă seama de
faptele sale în faţa unei persoane divine, căci şi omul este parte a aceluiaşi spirit universal,
integrat în cosmos şi succeptibil să creadă în constituţia sa divină.
S-a pus astfel bazele unei conştiinţe ecologice, la care aderă astăzi cultura, religia, ştiinţa
şi politica.
Culoarea care defineşte apartenenţa la mişcarea noii ere este verdele, culoarea speranţei,
simbolul principiului vital.
Mişcarea new-age face apel la “trezire”, la abandonarea egoismului în favoarea
conştiinţei identităţii cosmice.
În ceea ce priveşte asistenţa medicală se pune accent pe terapia prin bioenergie, masaj,
meditaţie, hipnoză.
În legătură cu educaţia se c onturează ideea că şcoala are nevoie de educaţie, nu educaţia
de şcoală, cu alte cuvinte se cere o reformă radicală a curriculumului educaţional, după modelul
şcolii Waldorf.
În privinţa religiilor, ele sunt chemate să elaboreze o nouă forţă spirituală, care să
transceandă graniţele religioase, culturale şi naţionale, direcţionată spre conturarea conştiinţei
planetare prin care se vor putea rezolva problemele lumii. Ideea este să se pornească de la
premiza că omul nu este stăpânul lumii, ci administrator al ei, un preot al creaţiei, chemat să
realizeze comunicarea naturii cu dumnezeu. Ecologia este parte din planul creaţiei şi din lucrarea
lui Dumnezeu la care este chemat şi omul aşezat după biblie “să lucreze şi să păzească” lumea
(Facere 2: 15).
Ideea a prins contur în 1982 când O.N.U. a întocmit “Carta mondială pentru natură” prin
care se urmăreşte “abandonarea concepţiei antropocentriste şi egoiste asupra naturii”.62

13.Mişcarea Spiritistă

Dezvoltarea mişcării spiritiste

Spiritismului, ca mişcare spiritistă, în premerge fenomenul mesmerist, cunoscut în Franţa,
Germania, Anglia spre sfârşitul secolului XVIII şi începutul celui de al XIX-lea, care s-a
declanşat la iniţiativa lui F.A. Mesmer (1734-1815) pe baza terapiei magnetice ce implica
credinţe în fenomene paranormale/parapsihologice şi metode terapeutice care să inducă o stare
de transă.
Fenomenul mesmerist se conturează într-un sistem unitar prin anul 1856, în centrul
mesmerian din Paris, sub influenţa lui Leon Denizard Rivail (1804-1869) care a organizat cercuri
sau şedinţe spiritiste şi a editat prima revistă spiritistă.
Pentru a fi convingător a pretins că i s-a descoperit în cadrul unei şedinţe că a avut mai
multe existenţe anterioare, din care cea mai remarcabilă a fost sub numele de Allan Kardec,
nume pe care l-a folosit în publicaţii ca pseudonim.
Ca mişcare de amploare, spiritusmul se dezvoltă în spaţiul S.U.A., în oraşul Hydesville,
unde cele două fiice, Margaret în vârstă de 12 ani şi Kate, de 9 ani, ale pastorului metodist au
auzit în noaptea de 01.04.1848 bătăi repetate în mobilierul casei, în pereţi şi uşi.
Fenomenul straniu a stârnit curiozitatea localnicilor şi a dus la constituirea unei comisii
de analiză care a alcătuit un tipar alfabetic prin care s-a susţinut că au reuşit să comunice cu
autorul acestor zgomote, care le-a descoperit că este spiritul unui bărbat ucis în casa aceea şi

62
Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, Ediţia a II-a, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004, p. 263
îngropat în pevniţă. S-au făcut săpături şî s-a descoperit în pevniţă oseminte. Odată acestea fiind
stabilite public, s-a declanşat o mişcare de masă care s-a tot reformat până azi.
Mai întâi A.J. Davis (1826-1910) a impus metoda mediumului, el însuşi consacrându-se
ca medium în şedinţele spiritiste. În ceea ce priveşte existenţa sufletului pe pământ, A.J. Davis
şi-a păstrat credinţa creştină că omul are o viaţă irepetabilă.
Fenomenul nou-religios spiritist a fost curând studiat de Societatea Dialectică a
oamenilor de ştiinţă englezi, apoi de Society for Psychical Research (1886) şi astfel s-a ajuns la
dezvoltarea parapsihologiei.
În România de spiritism se preocupă excesiv Bogdan Petriceicu Hajdeu (1834-1907),
profesor academician de istorie a limbii române, folclor şi filosofie, motivat de moartea
prematură a fiicei sale Iulia care promitea să devină o remarcabilă poetă. D-lui susţinea că poate
comunica cu spiritul acesteia.

Curente spiritiste

În vremea noastră se pot delimita câteva curente spiritiste tributare mediului religios în
care s-au dezvoltat: spiritismul vulgar; spiritismul revelaţional; spiritismul ştiinţific şi
spiritualismul.63
Spiritismul vulgar se caracterizează prin folosirea a diferite obiecte de comunicare cu
spiritele, cum ar fi mese, pahare, care tremură sau se mişcă.
Spiritismul revelaţional se foloseşte de mediumuri care pretind că au descoperiri de la
îngeri sau chiar Dumnezeu.
Spiritismul ştiinţific este mai mult preocupat de înţelegerea constituţiei tripartite a
omului: trup, perispiritul sau spiritul animalic şi sufletul sau spiritul propriu-zis, care paote fi de
una din cele trei categorii de desăvârşire: imperfecţiune, perfecţiunea relativă şi cea de
desăvârşire.
Spiritualismul este fenomenul neo-religios spiritist care a pătruns în creştinism şi a
denaturat conceptul despre Dumnezeu prin eliminarea credinţei în Preasfânta Treime, susţinând
că Sfântul Duh şi Iisus Hristos sunt fii ai lui Dumnezeu, în rândul multor fii care s-au arătat lumii
prin vremi. Pe acest fond Hristos este doar mesager al lui Dumnezeu, venit în lume ca să arate
oamenilor cale spre desăvârşire, însoţind cuvintele sale cu multe semne pentru că stăpânea
frecvenţele cosmice.
La încheierea activităţii sale a acceptat moartea, dar învierea sa nu este decât o arătare
materializată a spiritului său. Tot aşa la ziua cincizecimii nu s-a coborât Sfântul Duh, ci ucenicii
lui Iisus au intrat într-o transă şi s-au lăsat stăpâniţi de un anume spirit care a vorbit prin ei.
Cât priveşte lucrarea harului divin prin ucenicii lui Iisus, nici nu poate fi vorba.

Răspândirea şi organizarea mişcării spiritiste în zile noastre este atestată de câteva sute
de comunităţi sau asociaţii spiritiste cu caracter creştin în S.U.A.; în jur de nouă sute de
comunităţi spiritualiste în Anglia, dintre care aproximativ o sută sunt doar în Londra, din care
pricină Biserica Anglicană a întemeiat în 1954 “Societatea Bisericii pentru studii fizice şi
spirituale”; în spaţiile germanice se cunosc ca spiritualiste: Biserica ioaneică, Comunitatea în
Iisus Hristps, Comunitatea izvorul prieteniei, Viaţa universală, Uniunea mihaelică, Fiat lux, Pro
Beatrice.64

63
Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, Ediţia a II-a, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004, p. 101
64
Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, Ediţia a II-a, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004, p. 108
 14.Mişcarea Ocultă

Dezvoltarea mişcării oculte

Fenomenul satanist se poate întâlni adesea sub forma unor manifestări aberante de tipul:
profanare de morminte, desenarea unor semne pe ziduri, inclusiv ziduri de bisericii, sacrificii de
animale pe altare, chiar sacrificii umane, etc.
Deşi a existat în religia egipteană cultul lui Seth, iar în hinduism există cultul lui Siva,
acestea nu pot fi considerate culte sataniste în sensul atribuit mişcării oculte de astăzi. Miscarea
ocultă satanică de azi apare iniţiată de Aleister Crowley (1875-1947), fiul unui proprietar de
fabrică de bere din Anglia. Sub efectul consumului de alcool, manifestă din pruncie interes
deosebit faţă de fenomenele paranormale şi o repulsie faţă de creştinism.
Studiază la Şcoala Cambridge, intră în ordinul francmasonic AASR, Ritul scoţian vechi şi
acceptat, unde avansează până la gradul 33, cel de sus. Pe la vârsta de 29 de ani îşi constituie
propriul său sistem ocult, având pretenţia revelaţiei “fă ceea ce vrei, aceasta este toată legea”,
sintagmă pe care o înscrie în “Cartea Legii” sale.
În cadrul acestui sistem ocult el este preocupat nu de cinstirea lui satan, ci de defăimarea
creştinismului.
Pentru aceasta întemeiază în 1920, în Sicilia, o mănăstire numită Thelema, în pravila
căruia a aşezat consumul de droguri, prostituţia sacră, jerfele sângeroase de animale,
extravaganţa şi s-a intitulat “marea fiară” 666, ceea ce a determinat guvenul italian ca trei ani
mai târziu, în 1923, să-l alunge din insulă.

Grupări oculte satanice mai cunoscute

Se cunosc două grupări satanice mai dezvoltate şi cu pretenţia de biserică: First Church of
Satan, adică prima biserică a lui satan, şi Temple of Set, adică templul lui set.

First Church of Satan

În anul 1965, apare în S.U.A. prima grupare cu pretenţia de biserică, din iniţiativa lui La
Vey, mai întâi sub forma unui cerc în cadrul căruia se dezbăteau teme oculte. Astfel s-a format
treptat o comunitate satanistă care a adunat câteva sute de adepţi, dar a păstrat un aspect local.
Cea mai importantă idee impusă în această comunitate a fost că nu există mântuire în această
lume, dar că satana îl poate ajuta pe om să se elibereze din toate restricţiile sociale şi religioase.
Pentru o mai bună organizare, el a impus 11 reguli ale credinţei: nu vorbi neîntrebat, nici nu da
sfaturi nesolicitate; vorbeşte dacă eşti ascultat; respectă casa în care intri sau nu mai intra în ea;
dacă eşti deranjat în propria casă de cineva, nu-l mai primi; nu te culca ci cine nu te-a invitat; nu
te îngriji de lucruri care nu te privesc; recunoaşte puterea magiei; să-ţi pese de murdăria din jur,
chiar dacă tu însuţi nu eşti afectat; să nu vatămi copii mici; să nu ucizi animale dacă nu doreşti să
le mănânci sau nu te-au atacat; nu agresa pe nimeni în public, dar dacă te-a agresat, nimiceşte-
l!.65
La Vey a organizat biserica după modelul ordinelor cu ierarhie graduală: detian, un
simplu satanist; magician, un adept care şi-a însuşit biblia satanică; sacerdot al lui Mendes sau
ales, care are dreptul de a iniţia pe altul; magistru sau sacerdot; mag sau gradul suprem care
reflectă voinţa principelui întunerecului; ipsissimus sau Marele sacerdot.

65
Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, Ediţia a II-a, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004, p. 290
 Totul părea bine aranjat, până când, sub scuza că a te îmbogăţi nu înseamnă a fi rău, a
început să vândă gradele în ierarhia grupului ceea ce a dus la scindare şi organizarea celei de-a
doua comunităţi, Templul lui Set.

Temple of Set
Organizarea acestei grupări aparţine lui Michael Aquino, general-colonel al armatei
S.U.A. şi consilier al preşedintelui Ronald Reagen,66 secund în ierarhia grupării lui La Vey.
Nemulţumit de prima biserică a lui satan, el organizează templul lui set, aşezând ca lege “Cartea
egipteană a morţilor”.

Practici oculte periculoase pentru societatea contemporană

Ocultişti satanici sunt adepţii muzicii rock, mijloc de răspândire în rândul tinerilor. Aşa
se explică de ce majoritatea adepţilor sunt de vârsta tânără, între 15-25 de ani şi provin din
familii sărace, dependent de alcool sau droguri sau dezmembrate.
Ei au răspândit ideea liturghiei negre ce reprezintă reversul misei romano-catolice, la care
folosesc veşminte negre, simboluri specifice ca pentagrame sau crucea întoarsă, numărul fiarei
apocaliptice, sacrifică animale, provoacă vătămări corporale, se torturează, practică prostituţia,
consumă alcool şi droguri.

Bibliografie

Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, Ediţia a II-a, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004.
Eliade, Mircea, “Tratat de istorie a religiilor”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, traducere de
Cezar Baltag;
Eliade, Mircea, “Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991,
traducere de Cezar Baltag;
Eliade, Mircea, “Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Editura Universitas, Chişinău, 1992,
traducere de Cezar Baltag;
Eliade, Mircea, “Dicţionar al religiilor”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, traducere de
CezarBaltag.
Herodot, “Istorii”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961;
Herodot, “Istorii” Editura Minerva, Bucureşti, 1984.
Mihălcescu, Irineu, “Istoria religiilor lumii”, Editura Cugetarea, Bucureşti, 1946.
Stan, Alexandru ~ Rus, Remus, “Istoria religiilor”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991.
Vasilescu, Emilian, “Istoria religiilor”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1975; şi ediţiile mai noi.

66
Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, Ediţia a II-a, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004, p. 291