Sunteți pe pagina 1din 2

Religia iubire de înţelepciune şi de comuniune cu Dumnezeu

Ȋn filosofia religiei se descoperă plenar Dumnezeu, omul se cunoaşte pe sine şi poate


realiza, prin reiterare, comuniunea dintre el şi Dumnezeu, religia având tocmai acest rol de a
relega, de a reface comuniunea pe care a aşezat-o Dumnezeu ca pe starea fără de care
lucrarea Sa creatoare nu se putea plini.
Lucrarea divină: căutarea omului prin răscumpărare şi îmbrăţişarea lui prin îndreptare,
le împlineşte Dumnezeu numai împreună cu omul.
Dumnezeu se naşte pe Sine ca om în Fecioara şi în lume ca să redea omului slava pe
care i-a rânduit-o înainte de facerea lumii şi, mai mult decât atât, să-l facă pe om părtaş şi
slavei divine.
Religia este şi astăzi începutul şi sfârşitul vieţii umane adevărate.
Obiectul filosofiei religiei este adevărul etern, e Dumnezeu, dar e şi omul, filosofia
religiei defineşte pe Dumnezeu, îl defineşte şi pe om.
Între filosofia adevărată, ca iubire de înţelepciune, şi religia, ca stare de perfectă
legătură dintre Creator şi creaţia sa, este o unitate indisolubilă, cu alte cuvinte, filosofia poate
fi împletită cu religia. Luate separat, filosofia poate fi înţeleasă ca serviciul divin prin care
omul se apropie de Dumnezeu aidoma revelaţiei naturale, iar religia este aflarea lui
Dumnezeu aidoma revelaţiei supranaturale.
Paradoxul exprimat de Sfântul Apostol Pavel şi de filosofia greacă a timpului său că:
“în El ne mişcăm, în el vieţuim, în El suntem” (Fapte 17: 26).
Filosofia şi religia se deosebesc una de alta prin modul particular al preocupării
omului de sine şi individual de Dumnezeu.
Căutarea unilaterală a descoperit antropocentrismul.
Avem astfel de timpuri istorice în care filosofia a acţionat nociv asupra continutului
religiei, distrugându-l, desacralizându-l, omul pronunţându-se “ateu”, ca să se facă pe sine
“zeu”.
Azi ne bucurăm de timpul în care filosofia şi religia se reunesc pentru a restabili
conceptual condiţia umană.
Părinţii Bisericii sunt dovezi vii ale adevărului că în filosofie există teologie, iar
teologia este filosofia cea adevărată, că putem formula sintagmele “filosofia religiilor” şi
“teologia religiilor”.
Ca disciplină Istoria şi filosofia religiilor este însă altceva, are o formă teoretică prin
care face contemporană istoria, fenomenologia şi doctrina credinţelor religioase mai
reprezentative încadrate într-un anumit timp istoric şi într-un anume spaţiu, într-o expunere
sistematică, analitică şi comparativă pentru a lărgi sfera de informaţii vitale şi orizontul
cunoaşterii şi al înţelegerii umane, în contextul în care ”sacrul este un element în structura
conştiinţei.
Ca disciplină ea are o arie curriculară.
Sfântului Vasile cel Mare care zice: ”dacă suntem înţelepţi, alegem atât cât se cuvine
şi este potrivit adevărului şi trecem cu vederea pe celelalte. După cum atunci când culegem
flori de trandafir ne ferim de spini, tot aşa adunând ce este de folos din acestea, ne vom feri
de ceea ce aduce stricăciune. Se cuvine deci, ca de la început, să cumpănim fiecare din
învăţăturile primite şi să căutăm să le potrivim cu cele ce ne-am pus în gând, după cum ne
spune un proverb dorian: ”potrivind piatra după fir”.
Obiectivul cadru îl formează cunoaşterea religioasă. Cine cunoaşte şi alte religii este
conştient de specificul şi valoarea propriei sale religii.
Importanţa studiului Istoriei şi filosofiei religiilor stă în realitatea că religia este un
sens obişnuit de viaţă.
Importanţa istoriei şi filosofiei religiilor ca disciplină de studiu, în rândul disciplinelor
teologice, stă în faptul că religia, ca şi raţionalul, moralul, esteticul, socialul şi culturalul, este
element constitutiv al spiritualităţii umane, este o realitate spirituală şi socială prezentă la
toate popoarele.
Ca disciplină de studiu, în rândul disciplinelor teologice, istoria şi filosofia religiilor
lărgeşte şi adânceşte sfera cunoaşterii teologice, şi cultivă sentimentul ecumenic.
Studiul Istoriei şi filosofiei religiei arată că religiile în general, în structura lor, au
unele conţinuturi comune: credinţa sau credinţele în divinitate;raportul dintre divin şi uman,
cu aspect intern, care priveşte persoana individualizată în faţa Dumnezeului- zeului său şi cu
aspect extern, care priveşte un grup, o comunitate, societatea, un popor sau pe mai multe
popoare care au o comuniune şi comunitate de iubire, de credinţă şi de viaţă. Acest raport este
la rându-i constituit din: doctrină, morală şi cult.
Studiul Istoriei şi filosofiei religiei arată că fiinţa religiei este comuniunea de iubire şi
de viaţă dintre divin şi uman realizată prin credinţă, cunoaştere şi cult.
În cursul vremilor au apărut şi determinări false cu privire la fiinţa religiei.
Psihologismul care consideră religia ca un fenomen natural spiritual, dar nu unul
aprioric, ci posterior altor fenomene sufleteşti, între care frica de necunoscut, sentimentul de
interdependenţă şi mărginire, instinctul de conservare, nevoia unui protector.
Moralismul care reduce religia la morală.
Sentimentalismul care reduce religia la sentiment, sensibilitate sau afectivitate, la
nevoia de a iubi.
Sociologismul care consideră că religia a fost la început un ansamblu de legi şi de
interdicţii, pe care un grup restrâns le-a impus mulţimii.
Animismul care pleacă de la ideea că religia este un fenomen natural apărut în vremea
timpurie a istoriei, poate chiar în preistorie, când oamenii au conceput divinitatea după
modelul propriului lor suflet.
Naturismul care porneşte de la premiza că religia are ca obiect fenomenele şi lucrurile
naturii.
Totemismul aşează religia în relaţia de dependenţă sau înrudire a unor familii, ginţi,
popoare, cu o specie de animale.
Fetişismul, denumire ce stă în termenul latin factitus cu înţelesul de făcut de mână,
artificial, presupune cinstirea unor obiecte: suliţă, săgeată, cerc, brăţară, etc. ca având puteri
divine.
Politeismul aşează la originea cosmosului o pleiadă de zei.
Panteismul materialist aşează originea zeilor şi a întregului cosmos în materia
preexistentă.
Panteismul spiritual consideră că Zeul este singura existenţă reală care emană din sine
pe zeii cosmocratori, ca arhitecţii ai lumii.
Catenoteismul presupune selectarea unei credinţe din mai multe existente, chiar a unui
zeu dintre mai mulţi zei.
Dualismul aşează la originea întregii existenţe o divinitate primordială care zămisleşte
doi fii cosmocratori: unul bun şi altul rău.
Monoteismul este conceptul potrivit căruia divinitatea unică este preexistentă. Ea este
creatoare a lumii din nimic. Originea religiei este în deontologia fiinţei umane.
Cele trei religii monoteiste au puncte comune.