Sunteți pe pagina 1din 3

Secularizarea

Ȋn epoca modernă au existat speculaţii cu privire la pierderea credinţei, vorbindu-se ȋn


unele cercuri chiar de moartea lui Dumnezeu.
Marile Biserici au pierdut şi continuă să piardă adepţi, după cum arată şi recesământul
din anul 2011, dar pierzându-i ȋn mare parte ȋn favoarea unor culte tot creştine, mai putem
spune că religia este ȋncă vie. Aşa se poate spune că ȋn ȋn unele ţări europene creştinismul
prosperă.
Să nu ne amăgim, o altă faţă este cea a migraţiei creştinilor către islam, pe motivul
simplităţii acestei religii.
Pe lângă aceste două forme ce diminuează numărul creştinilor din marile Biserici, mai
intervine realitatea că mulţi tineri ȋşi păstrează credinţa ȋn Dumnezeu, dar nu mai simt nevoia
de a aparţine anumitei instituţii.
Aşa apar noi forme religioase, de fapt noi forme de exprimare a spiritualităţii.
Fenomenul a luat amploare cu ȋncepere din anii 60 ai ultimului secol din mileniul doi, prin
faptul că unii creştini au fost atraşi de filosofia orientală, fascinaţi de tradiţiile hinduse şi
budiste. Acest fenomen se manifestă şi ȋn prezent, mulţi tineri credincioşi care sunt predispuşi
la “a culege şi a amesteca tradiţii, credinţe şi filosofii” sunt influenţaţi de cultura
postmodernistă a societăţilor de consum multi-religioase.1
Aportul filosofic existenţialist şi postmodernist ȋn manifestările psihologice seculare
din societatea contemporană
Tendinţele gândirii seculare au la bază neȋncrederea ȋn raţiune, ȋn argumente şi ȋn
adevărul obiectiv. Immanuel Kant (1724-1804) a fost un filosof format ȋn categoriile
credinţei, ȋn lumea religioasă protestantă. El a ajuns să depăşească limita raţiunii şi să scoată
ȋn evidenţă rolul primordial al voinţei umane ȋn raport cu raţiunea.
Sub influenţa lui Immanuel Kant2, (22 Aprilie 1774- 12 Februarie 1804) ȋn secolul
XIX existenţialismul definea existenţa ca fiind finită sau limitată la existenţa concretă acum
şi aici. Ȋn partea opusă se aşeza esenţa ce definea esenţa sau natura profundă interioară a
lucrurilor posibil de perceput prin raţiune. Omul este solitar ȋntre făpturi (Facere 2, 20) şi
solidar cu ele ȋn ȋntregul univers.
Existenţa trupească este voinţa şi ȋntreaga condiţie umană, esenţa e doar produsul
zborului raţiunii spre absolutul ascuns ȋn spatele caracterului limitat al actelor de gândire
condiţionate istoric.3
Existenţialismul manifestă o profundă neȋncredere, un puternic pesimism ȋn legătură
cu aptitudinile raţiunii umane referitor la adevărul suprem, pentru că nu se pot depăşi limitele
propriului punct de vedere. Dacă aş sta la un loc ȋnalt, aş vedea altfel, dar văd ceea ce văd
pentru că stau aici. Existenţialiştii au ȋn comun perspectiva priorităţii voinţei, interesul
practic, concretul, existenţa individuală, subiectivitatea.
Soren Kirkegadr (1813-1855) aduce existenţialismului o patină creştină, subliniind
următoarele aspecte: existenţa lui Dumnezeu e acceptată prin credinţă; credinţa creştină
ȋnseamnă angajament şi supunere; Dumnezeu implică un paradox.
Karl Jaspers, psihiatru şi filosof, afirma că ceea ce este luat drept adevăr obiectivi este
o simplă oglindire a credinţelor din momentul respectiv. Ȋn situaţiile de criză valorile
artificiale sau ȋmprumutate de la alţii sunt abandonate, rămân numai cele autentice.

1
Christopher Partridge, Religia ȋn lumea de azi, ȋn Religiile lumii, p. 435
2
Immanuel Kant (născut la 22 aprilie1724, Königsberg/Prusia Orientală – decedat la 12 februarie1804,
Königsberg), a fost un filozof german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania.
Kant este socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului
critic, a exercitat o enormă influență asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne.
3
W. F. Hegel (1770-1831)
Martin Heidegger arată cum şi ȋntrebările filosofice sunt puse adesea ȋn concret din
perspectiva pe care gânditorul o are ȋn limita orizontului său deja constituit. Pretenţiile de
adevăr ale unor discipline ca filosofia, metafizica, concepţiile tradiţionale despre adevăr şi
limbaj sunt de fapt pură mitologie. Ele pretind că au un statut universal ȋnsă nu fac decât să
promoveze puterea elitelor intelectuale care se folosesc de acestea pentru a-şi impune valorile
şi bunăstarea.
Sartre şi Camus tratau drept iluzii noţiunile de adevăr universal sau obiectiv; ei au
atacat constrângerile aşa-zisului adevăr, considerându-le convenţii sociale. Oamenii nu
trebuie să fie ȋnşelaţi cu noţiunile impuse referitor la Dumnezeu. Noţiunile de bine sau de
adevăr sunt valabile prin virtutea lor (Romani 2, 13-15).
Prin anii ’50 ai secolului XX flacăra existenţianismului s-a stins. Ideile lui au fost
preluate de modernism. Aportul acestei evoluţii se datorează lui Roland Barthes (1915-1980)
şi lui Jacques Derrida (1930-2004), filosofi francezi.
Modernismul este asociat cu ştiinţa, cu adevărul primit de toţi pe calea raţiunii, a ştiinţelor
exacte, a descoperirilor ştiinţifice.
Postmodernismul vine cu o totală neȋncredere ȋn orice formă de adevăr universal.
Adevărul este un construct menit să servească doar intereselor anumitor grupuri. Fiecare grup
de putere decide ce este normal pentru societate, apărându-şi astfel propriile interese.
Exponenţii postmodernismului pun accent pe apartenenţa fiecărui individ la orizontul
istoric şi cultural al locului unde s-a născut. Matei 25 arată că ȋndividul e parte dintr-un
popor. Locul nostru ȋn istorie şi ȋn societate determină modul de gândire şi formează viziunea
asupra lucrurilor pe care le considerăm adevărate sau folositoare (Ioan 1, 1-4; Coloseni 1, 15-
18; Sf. Maxim ȋn Ambigua, pag. 80 şi următoarele). Nu există un singur punct de vedere
valabil pentru toţi. Eşti chemat să fii dinamic.
Postmodernismul reflectă un fenomen social, care presupune că adevărul este absorbit
ȋn mare parte de o serie de lumi virtuale paralele, construite ȋn funcţie de profilurile
consumatorilor, tehnologia informaţională.
Filosofia postmodernistă de pe continentul european este mai pesimistă, mai sceptică
şi mai critică.
Friedrich Nietzsche (1844-1900) este considerat cel dintâi postmodernist. El privea
raţiunea ca pe un alibi fals care le permite oamenilor să emită afirmaţii ce le servesc
interesele, ca şi cum ar fi vorba de nişte adevăruri obiective.
Nietzsche scotea ȋn evidenţă faptul că oamenii scot ȋn evidenţă : noţiunea de
Dumnezeu pentru propriile lor dorinţe; Dumnezeu este un instrument, un cod funcţional,
produsul unei hotărâri; religia este un sistem de valori şi interese deghizat ȋn sistem al
adevărului; multe din afirmaţiile de adevăr creştin sunt de fapt ȋncercări deghizate de
impunere a puterii unui grup asupra celor mulţi.
Michel Foucault (1926-1984) susţinea că adesea cunoaşterea ȋnseamnă putere.
Regimurile politice pretind că acţionează ȋn numele binelui public, dar ȋn realitate ȋn spatele
acestei preocupări nu se află decât dorinţa ascunsă de constituire şi perpetuare a unor
insidioase mecanisme de represiune şi control. De exemplu, ȋn spitale şi ȋn ȋnchisori găsim
acea faţă zâmbitoare ȋn halat alb care ne controlează viaţa.
Postmodernismul scoate ȋn evidenţă ruptura şi neȋnţelegerea şi pune un mare accent
pe constructivismul social. Multe religii ca : iudaismul, creştinismul, islamul, subliniază
faptul că multe dintre credinţele, valorile şi practicile lor le-au fost dăruite şi le atribuie uneori
statutul de porunci divine.
Postmodernismul promovează o toleranţă nou descoperită, nici un grup neavând
dreptul de a-şi impune valorile asupra altuia.
Totuşi aceasta este doar o iluzie.
Ceea ce pretinde a fi adevărul, e un simplu joc manipulativ de putere al grupurilor de
interese ce duce la suspiciune, conflicte şi uneori la violenţă.
Orice greşală este pusă pe seama intereselor de putere ale unui grup. Vina se pune pe
seama intereselor divergente ale grupurilor de interese rivale.
Iată ideologia seculară ȋn adevăratul ei sens.
Postmodernismul nu oferă libertatea pe care o proclamă, ci conflicte şi nesiguranţă.