Ion ŢURCANU

Miscellanea historica et critica

Culegere de studii și articole
Coordonatorii colecţiei:
Florin CÂNTEC
Gheorghe CLIVETI
Cătălin TURLIUC
Dumitru VITCU
acad. Alexandru ZUB

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ŢURCANU, ION
Miscellanea historica et critica. Culegere de studii
și articole / Ion ŢURCANU
pref.: Ioan-Aurel POP
Iași: Junimea, 2019
ISBN 978-973-37-2282-3
94

Coperta şi tehnoredactarea: Cezar BACIU

Editura JUNIMEA,
Strada Păcurari nr. 4
BCU – Mihai Eminescu
(Fundaţiunea Universitară Regele Ferdinand I)
cod 700 511
Iaşi – ROMÂNIA

Tel.: 0232 410 427

C.P. 85, Oficiul Poştal nr. 1
e-mail: edjunimea@gmail.com
revistascriptor@gmail.com

Vă invităm să vizitaţi site-ul nostru,

la adresa www.editurajunimea.ro
(unde puteţi comanda oricare dintre titluri,
beneficiind de reduceri),
precum şi pagina de facebook a editurii Junimea.

Editura Junimea şi revista Scriptor

sunt membre ale Asociaţiei Revistelor,
Imprimeriilor şi Editurilor Literare (A.R.I.E.L.),
asociaţie cu statut juridic, recunoscută de Ministerul Culturii

Editura Junimea este acreditată CNCSIS (97 / 2012)

© Ion ŢURCANU
© Editura JUNIMEA, IAŞI – ROMÂNIA
 Ion ŢURCANU

Miscellanea historica et critica

Culegere de studii și articole

Prefaţă: Ioan-Aurel POP

Editura Junimea
Iaşi • 2019
Conștiința noastră este cu atât mai copilărească
cu cât se îndepărtează mai mult de trecut.
Carl Gustav JUNG
Ioan-Aurel POP

PREFAȚĂ

Istoricul, profesorul, omul politic, publicistul, edito-

rul, eseistul, literatul, polemistul, în fine, intelectualul Ion
Țurcanu – care ne-a obișnuit în ultimele trei decenii cu
o activitate editorială foarte densă – ne propune o carte
nouă, cu materiale inedite, dar și cu multe deja apărute și
risipite prin periodice din Republica Moldova și România.
Titlul mixt (latino-român) al cărții este grăitor și acoperă în
cea mai mare parte conținutul ei: „Miscellanea historica et
critica. Culegere de studii și articole”. Lucrarea a fost struc-
turată în trei părți. Prima parte, numită „Reflecții asupra
istoriei și a discursului istoric”, este ca o ars poetica a maeș-
trilor de odinioară, pentru că relevă concepția lui Ion Țur-
canu despre istorie, despre felul cum istoricul cercetează și
cum scrie sau cum s-ar cuveni a tinde să scrie istorie. Capi-
tolele acestei prime părți au titluri semnificative, incitante
și demne de toată atenția: „O introducere în metodologia
istoriei”, „Istoria după Noica”, „Istoria între știință și im-
postură”, „Istoria ca discurs propagandistic”, „Istoria ca
blestem”, „Istoricul – maestru ori salahor?”. A doua parte
a volumului nu răspunde întru totul titlului său („Studii și
polemici”) – dar este cu atât mai interesantă – deoarece po-
lemicile subsumează de departe studiile. Subiectele tratate
se întind – fapt mai puțin obișnuit pentru un istoric pro-
priu-zis și rămas doar istoric – de la antichitatea greco-
romană din regiunea Nistrului de Jos până la unirea Basa-
rabiei cu România, adică din secolul al VII-lea î. Hr. până
la 1918. În fine, ultima secțiune a lucrării, intitulată „Pu-
blicistică istorică”, reunește reflecții personale, amintiri,

7
 opinii politice și culturale, gânduri despre viitorul Repu-
blicii Moldova și chiar al românilor în general.
Fiind pasionat de trecut, dar și specialist în studiul
trecutului, autorul justifică la început necesitatea cărților
de istorie în societate și în orice comunitate. Dar apoi de-
vine critic și deplânge ignorarea teoriei istorice la est de
Prut, constată și ignorarea istoriei Basarabiei în Europa și
chiar în România, relevă relația tensionată dintre scrierea
istoriei și procesul istoric propriu-zis (sau istoricitatea is-
toricului și a scrierilor de istorie). Comentează pe larg su-
biectivismul inerent al istoricului, pe care-l vede, totuși,
controlabil și grevat de o tendință de restrângere cât mai
accentuată. Aduce în atenție aversiunea istoricilor față de
filosofia istoriei, iar apoi, invocând autorizate mărturii
bibliografice, face largi referiri la concepție și metodă în
tratarea trecutului: atașarea sentimentală a istoricilor față
de temele cercetate de ei, omul și comunitățile umane ca
centru al atenției istoricului, locul istoriei politice, rolul
sintezei istorice, statutul istoriei între știință și artă, me-
todele istorice, abordarea și descifrarea izvoarelor istori-
ce, memorialistica și istoria, Școala Analelor, istoria
structurală, faptul istoric și faptul cotidian, istoria virtua-
lă, istoria imparțială în fața subiectivismului istoricului,
determinat de epoca în care trăiește, de educație, de idei-
le sale politice etc. Autorul tratează și raportul problema-
tic dintre istorici și neistoricii care abordează trecutul,
dintre istorici și diletanți, dintre istorie și propagandă, re-
levând instrumentalizarea istoriei în diferite epoci și de
către anumite regimuri și forțe politice. Revine apoi la is-
toria patronată de muze, la legătura dintre istorie și poe-
zie, dintre istorie și talentul literar, dintre textul istoric și
forma impecabilă a limbii în care se scrie. Un remarcabil
studiu este acela dedicat concepției filosofului Constantin
Noica despre istorie, adică a acelui mare gânditor român
al secolului al XX-lea care – cel puțin în tinerețe – socotea
istoria ca fiind nerelevantă pentru cunoaștere și o plasa
pe un loc inferior în raport cu științele și cu filosofia. Ion
Țurcanu urmărește cu acribie, cu minuțiozitate și cu pro-
fesionalism evoluția și modificarea acestor idei ale lui

8
Noica, pe măsura derulării carierei sale de filosof și pe
măsura trecerii anilor. Cu alte cuvinte, se vede cum, cu
cât filosoful acumulează mai multă istorie personală (îm-
bătrânește), comprehensiunea sa privind valoarea expe-
rienței omenirii crește, se nuanțează, se adâncește. În
această atât de amplă primă secțiune, autorul face dese
referiri la istoriografia basarabeană, exemplifică ideile
generale cu mici studii de caz locale, critică destul de ve-
hement scrisul istoric dintre Prut și Nistru, care nu numai
că nu a avut capacitatea abordărilor teoretice solide, dar a
fost și pervertit de regimul comunist sovietic și de criza
perpetuă de după proclamarea independenței în 1991.
Exprimă opinii personale radicale despre însuși numele
de Basarabia, de la originea sa până la atribuirea sa geo-
grafică; consideră chiar că Basarabia nu are o istoriografie
distinctă pentru că nu a avut o istorie distinctă, fapt abso-
lut valabil până la 1812; veștejește toate istoriile sovietice
ale Basarabiei, pe care le consideră politizate, ideologizate;
deplânge inexactitățile din sintezele românești de istorie a
Basarabiei și slaba prezență a referirilor la Basarabia în
sintezele generale de istorie a românilor; este necruțător
cu anumiți confrați literați care scriu nu numai istorii, ci și
istorie; relevă mai multe idei preconcepute din scrisul is-
toric de la răsărit de Prut, idei care își au originea în poli-
tica imperială rusă și în ideologia comunistă sovietică.
Partea a doua a cărții se centrează pe polemici, legate
mai ales de originea numelui de Basarabia și de extinderea
acestui nume asupra spațiului dintre Prut și Nistru. Aceste
dispute sunt purtate cu Ion Chirtoagă, Neagu Djuvara,
Sergiu Iosipescu, Marian Coman și cu alți istorici, mai
vechi sau mai noi, mai mult ori mai puțin cunoscuți. Ar-
gumentele și le extrage din cartografie, din istoriografia
europeană și din scrierile locale ale unor autori precum
Miron Costin și, mai ales, Dimitrie Cantemir. Ultimele trei
studii ale secțiunii – polemice și ele în mare măsură – se re-
feră la anii 1917-1918 și la unirea Basarabiei cu România.
Autorul străbate în această parte a volumului cam trei mi-
lenii de istorie – cum spuneam – dar se concentrează, de
fapt, pe epoca medievală și apoi pe finalul epocii moderne

9
 și începutul lumii contemporane. Aceste abordări din pe-
rioade așa de îndepărtate una de alta reprezintă acte de
curaj și de risc în același timp, pentru că specificul surselor
antice și medievale este foarte diferit de cel al mărturiilor
recente.
Secțiunea finală a lucrării pune în lumină un isto-
ric-cetățean, preocupat de soarta țării sale nu doar în peri-
oada când era membru al Parlamentului, ci mereu, ceas de
ceas. Se remarcă între aceste teme de stringentă actualitate
amintirile din anii imediat următori proclamării indepen-
denței Republicii Moldova, dialogul cu Patriarhul Teoctist
pe fondul reactivării Mitropoliei Basarabiei și al reporturi-
lor tensionale cu Biserica Ortodoxă Rusă, chestiunea reuni-
rii Basarabiei (Republicii Moldova?) cu România, moșteni-
rea grea lăsată de stăpânirea țaristă și sovietică și calea
anevoioasă de accedere a țării dintre Prut și Nistru în Uni-
unea Europeană. Avem, fără îndoială, înaintea noastră o
carte importantă și interesantă în același timp, elaborată de
un istoric responsabil de scrisul său, incomod și iscoditor,
polemist și neîncrezător în tabu-uri, vajnic apărător al idei-
lor sale. Partea substanțială a volumului este, credem, cea
referitoare la teoria istoriei, nu numai pentru că istoriogra-
fia de la răsărit de Prut nu are o tradiție în acest sens, nu
numai pentru că istoricii români din această regiune și de
după 1812 nu au abordat chestiunile teoretice ale discipli-
nei istorice, dar și pentru că lungile decenii comuniste so-
vietice au impus o „filosofie a istoriei” complet ideologi-
zată și dirijată de partidul unic, elaborată la Moscova. Ion
Țurcanu face o pledoarie pentru autonomia istoricului,
pentru „meseria de istoric”, deși recunoaște dreptul oricui
de a se ocupa de trecut. Abordarea temelor istorice, ca pre-
text al unor alcătuiri de altă factură (literară, artistică, poli-
tică, cinematografică etc.), este – avertizează autorul –
foarte riscantă, fiindcă, de regulă, conduce la imagini dis-
torsionate grav. Discuția din jurul problemei adevărului
(istoric) este extrem de utilă și de bine documentată, con-
cluzia fiind că fără adevăr (omenesc, relativ, așa cum este
el) și fără aspirația spre acest adevăr nu există reconstituire
istorică autentică. Firește, putem să nu fim de acord cu o

10
parte din opiniile autorului, cu nuanțele pe care le sublini-
ază prea apăsat uneori, cu trecerea de la o temă de istorie
veche la una de istorie contemporană, cu anumite inadver-
tențe (pe care le recunoaște în parte), dar nu avem cum să
nu remarcăm preocuparea pentru demonstrație, pentru
apelul la surse, pentru metodele istorice consacrate și veri-
ficate. De asemenea, în ciuda a ceea ce s-a insinuat uneori
pe nedrept, avem înaintea noastră un istoric român basa-
rabean sau român moldovean, așa cum unii dintre noi
suntem istorici români ardeleni, olteni sau munteni. Acest
intelectual are marele privilegiu de a fi fost istoric-partici-
pant, adică de a fi scris și făcut istorie, alături de confrați și
de liderii politici care s-au străduit – în condiții foarte vi-
trege – să construiască un stat. Este, fără îndoială, un isto-
ric-patriot, deși știe bine – ca și Fustel de Coulanges – că
este primejdios să confunzi patriotismul, care este o virtu-
te, cu istoria care este, dacă nu o știință, măcar o formă de
cunoaștere cu reguli destul de precise. Conștiința acestei
deosebiri l-a făcut pe Ion Țurcanu să nu accepte clișee con-
sacrate referitoare la numele de Basarabia și la localizarea
de-a lungul vremii a Basarabiei, să caracterizeze altminteri
decât au făcut unii Sfatul Țării, să vadă cu nuanțe noi pre-
zența și rolul armatei române la est de Prut, la finele Pri-
mului Război Mondial etc. Aceste idei – văzute de unii ca
adevărate blasfemii – nu sunt, din câte se pare, opinii de is-
toric căutător și iscoditor. Adevărul acestor opinii rămâne
discutabil, dar fără idei diferite orice formă de cunoaștere
devine aridă și dispare. Ion Țurcanu a incitat istoriografia
de pe ambele maluri ale Prutului la căutări suplimentare, a
pus semne de întrebare acolo unde concluziile păreau de
neclintit, s-a ridicat chiar contra unor „clasici” ai istorio-
grafiei și, fapt demn de notat, a condus la meditație, la în-
doială, la investigare suplimentară. Nu credem că are ade-
vărul de partea sa în tot ceea ce susține, dar este firesc să
medităm asupra acestor lucruri.
Autorul acestei cărți nu este un istoric conformist și,
poate, nici un om comod, dar este un istoric realist. Nu ac-
ceptă „înfrumusețarea” scenelor istorice în numele iubirii
de patrie și al sentimentului național, dar ține la ideea de

11
 românism, la unitatea românească și la drepturile Româ-
niei asupra tuturor provinciilor sale istorice. Nu confundă
Basarabia cu Republica Moldova, dar pretinde ca, din mo-
ment ce Republica Moldova este o realitate statală recu-
noscută – deși fragilă –, să fie tratată și denumită ca atare.
Deplânge prezența prea apăsată a bisericilor (și a bisericii)
în școlile din Republica Moldova, dar recunoaște rolul cre-
dinței și al bisericii răsăritene în istoria românilor. Nu vede
posibilă unirea Republicii Moldova cu România (și cu atât
mai puțin a Basarabiei) într-un viitor foarte apropiat, însă
recunoaște cauza principală a acestei imposibilități: politi-
ca Federației Ruse, controlul mass media de la est de Prut
de către instituțiile rusofone, prezența capitalului rusesc,
moștenirea unei ideologii imperiale și sovietice, corupția
din interior, slăbiciunea și incompetența clasei politice etc.
Nu este foarte entuziasmat de o Uniune Europeană aflată
acum în criză și nici de partidele moldovenești pro-euro-
pene, dar nu vede altă cale realistă de progres pentru Re-
publica Moldova decât aderarea sa la această organizație.
Avem înaintea noastră cartea unui om căruia îi pasă de is-
torie, de scrisul istoric, de țara sa cea mare și de statul său
cel mic, de trecut, de prezent și de viitor. Este drept că,
uneori, îi pasă cam înverșunat, că scrâșnește adesea din
dinți, că nu lasă nelămurite lucrurile, că își susține îndă-
rătnic ideile. Dar îi pasă, se zbate și suferă!
Una dintre lecțiile cărții de față se referă la conserva-
rea acestui popor prin limbă, ceea ce nu este puțin lucru.
Dacă încă nu avem noi, românii, o singură patrie unită po-
litic, avem una unită spiritual prin cea mai impresionantă
creație colectivă a noastră – limba română.

Cluj-Napoca, 10 august 2018

12
 Preîntâmpinare
asupra conținutului acestei cărți

Am făcut să se regăsească aici un amalgam de scrieri care, în anumite

cazuri, se deosebesc tranșant unele de altele. Tocmai de aceea nu le-am pu-
tut găsi altă denumire decât Miscellanea historica et critica, deși acest titlu,
dincolo de faptul că nu se folosește pentru prima dată, s-ar putea să mai
arate și pretențios, astfel că e departe de a mă avantaja. Dar a fost ca un
dat: nu am găsit nimic mai potrivit, pentru că mi-a fost imposibil să-mi
imaginez un titlu care ar fi fost în măsură să acopere tematic, și neapărat
convingător, tot ce se află în această carte. O eventuală preferință pentru
un echivalent în limba română ce ar fi întrunit acest sens, ca de exemplu
amestecuri, amalgam, mixtură, adunătură etc., care sugerează mai curând
ideea de talmeș-balmeș, ar fi fost, pur și simplu, penibilă. Subtitlul în limba
română, Culegere de studii și articole, se căznește să lămurească ceva, inclu-
siv că aceasta nu este o carte în latină, dar el mai poate presupune că e vor-
ba de un grupaj de materiale pe o singură temă, ceea ce nu este așa. Astfel
că a trebuit să cedez și să împrumut o denumire care în alte situații a avut,
probabil, norocul să adăpostească conținuturi care i se potriveau mai bine.
M-a determinat să pun împreună aceste materiale diferite ca tematică
și mesaj faptul că multe din ele au apărut un număr de ani în urmă în varia-
te volume și publicații cu accesibilitate redusă, chiar și în cazul istoricilor,
pentru care au fost scrise cele mai multe din ele. Cu trecerea timpului,
aceste scrieri se fac complet necunoscute. Iată de ce m-am hotărât să le
dau o nouă viață, reeditându-le într-un volum aparte. Ca să mă exprim sim-
plu și sincer totodată, m-am hotărât să fac această treabă nu din dorința
irezistibilă de a mai avea încă o carte pe lângă cele pe care le-am scris și
editat până acum, ci neliniștea, poate chiar supărarea, că niște scrieri care
mi se păreau reușite și utile nu se puteau face cunoscute, dar și mila pentru
mine însumi care am pus mult suflet în aceste scrieri în speranța că vor pu-
tea fi citite de cât mai mulți doritori de a le cunoaște, cărora le vor putea fi
de un real folos.
Compartimentarea întregului text în trei secțiuni – respectiv Reflecții
asupra istoriei și a discursului istoric, Studii și polemici și Publicistică istori-
că – este oarecum convențională. Oarecum, dar nici pe departe întru totul,
13
deoarece este evident că cele trei titluri presupun trei grupaje de materia-
le, fiecare având conținut și coloratură distincte, fapt pentru care necesită
și o denumire aparte. De ex. din prima secțiune, care are ca subiect filozofia
și metodologia istoriei, nu pot face parte studiile pe teme istorice aparte,
cum ar fi antichitatea greco-romană de la Nistrul de Jos, activitatea Sfatului
Țării sau dezbaterile asupra denumirii de Basarabia, cuprinse în secțiunea
a doua, cu atât mai mult nu s-ar potrivi aici articolele referitoare la realită-
țile actuale din Republica Moldova, adunate în secțiunea a treia. La fel, stu-
diile și polemicile pe anumite teme istorice nu pot face corp comun cu cer-
cetările de teorie a istoriei sau cu publicistica istorică. Între altele, acest
compartiment a fost numit Studii și polemici, și nu doar Studii, pentru că
sunt vizate două lucruri diferite și anume că studiul nu presupune neapă-
rat și polemică, multe studii nu conțin nici un element de dispută; și invers,
polemicile pe anumite teme nu se constituie numaidecât în studii de spe-
cialitate. Chiar articolele mele polemice din acest compartiment, deși ape-
lează la procedeele și instrumentele uzuale pentru cercetările istorice, nu
sunt totuși studii în sensul riguros al termenului, din simplul motiv că nu-și
pun sarcina să cerceteze anumite fenomene istorice sau să aducă în atenția
cercetătorilor probleme necunoscute, ci doar să examineze părerile altor
istorici despre subiectele respective ori să răspundă la criticile la care
aceștia au supus unele din lucrările mele. Anume acest exercițiu, împreună
cu analizele istoriografice din primul compartiment al cărții, a și motivat
necesitatea de a adăuga la titlul lucrării termenul latin critica.
Ceea ce s-ar putea să pară mai puțin reușit în privința denumirii sec-
țiunilor acestei cărți se referă la partea a treia, numită Publicistică istorică,
deoarece ea nu conține articole istorice, ca atare, adică nu are materiale
consacrate unor subiecte istorice concrete, ca în cazul celorlalte două com-
partimente, ci găzduiește scrieri publicistice preocupate aproape în exclu-
sivitate de realitățile actuale sau de trecutul recent al Republicii Moldova.
Totuși, autorul îndrăznește să creadă că denumirea respectivă nu este ne-
justificată: întâi, pentru că în scrierile ce o compun este utilizată o anumită
informație istorică, sunt luate în dezbatere variate fenomene istorice și
menționate date importante din trecutul Basarabiei, iar în al doilea rând –
și lucrul acesta este încă mai important – aici sunt descrise realitățile din
spațiul românesc de la est de Prut pe parcursul a aproape trei decenii, alt-
fel spus, realitățile unui întreg spațiu istoric. Din acest motiv, scrierile pu-
blicistice din acest compartiment sunt îndreptățite să pretindă nu doar că
au mesaj istoric, dar că, datorită informației pe care o conțin, pot fi de real
folos pentru cunoașterea parcursului istoric al acestui teritoriu în ultimele
decenii. În plus, ele au și calitatea de a prezenta viziunea unui martor ocu-
lar asupra realităților evocate. Dar trebuie să observ că aceste materiale, în
orice caz unele din ele, conțin date și aprecieri pe care timpul le amen-
dează sau deja le-a amendat, drept urmare a faptului că, la un moment dat,
14
lucrurile descrise în ele au început să aibă o altă evoluție decât cea consta-
tată la etapa când am scris. Republica Moldova există de aproape trei de-
cenii, dar ea este o realitate la fel de incertă ca în momentul în care a
apărut: nu știe nimeni ce obiectiv urmărește și unde poate să ajungă. Astfel
se confirmă observația mai veche că scrierea istoriei trebuie să se facă
doar cu referire la procesele care s-au așezat definitiv.
Nu ar părea nefiresc ca reproducerea sub același nume a unor mate-
riale istorice care țin de teme total deosebite unele de altele să trezească o
anumită nedumerire a confraților de breaslă și poate chiar o atitudine re-
probatoare. Într-adevăr, dacă exceptăm interesul pentru cele petrecute în
Republica Moldova în ultimii treizeci de ani, autorul a mai inclus în cartea
de față texte referitoare la patru mari compartimente ale științei istorice:
studii de teorie a istoriei, materiale referitoare la antichitatea greco-roma-
nă de la Nistrul de Jos, altele despre realitățile din spațiul de la est de Prut
și din teritoriile învecinate în evul mediu timpuriu și, în sfârșit, câteva scri-
eri ce evocă fenomenele petrecute în Basarabia în anii 1917-1918. Este
adevărat că predilecția pentru teme atât de variate și cu impact științific
atât de pronunțat se întâlnește destul de rar, dar cu toate că nu mă consi-
der cercetător deosebit de înzestrat, sper ca aceste preocupări să nu fie
doar dovada unui interes științific insuficient de bine motivat și să nu se fi
făcut superficial, fără pătrunderea cuvenită în esența fenomenelor și a pro-
blemelor examinate. Recunosc că, poate din insuficientă capacitate de con-
centrare, nu mă pot forța să mă închid într-o singură temă de investigație,
că din cauza că nu-mi pot struni imaginația, mă văd mereu tentat să-mi
arunc privirea spre alte subiecte, către alte orizonturi de cercetare. Drept
urmare, s-ar prea putea ca rezultatele cercetărilor mele să nu poată merge
atât de adânc și atât de departe cât solicită obiectivele acestor eforturi, dar
dacă este așa, atunci aici rămân neajutorat: fac doar atât cât pot.
Dacă există totuși în această carte un lucru care mă nemulțumește mai
mult, acestea sunt repetările. De bună seamă, în câteva studii și articole pot
fi întâlnite aceleași date, nume, termeni, observații etc. Acestea se regăsesc
mai ales în scrierile despre realitățile basarabene din evul mediu timpuriu
și în cele cuprinse de publicistica istorică. Întrucât scrierile respective au
fost concepute ca lucrări de sine stătătoare, era firesc ca fiecare din ele să fi
tins a trata subiectul în discuție cât mai complet cu putință sau măcar pe
aproape de atât, dar odată ce în fiecare din cele două situații ele au o temă
comună, repetările nu au putut fi evitate. Trebuie însă reținut că, după con-
ținutul lor, aceste lucrări nu sunt nici pe departe identice, dimpotrivă, fieca-
re scriere are tema sa aparte și un mesaj distinct, de aceea nu a fost posibil
ca, la reeditate, unele să fie preferate în detrimentul altora, astfel că au pu-
tut fi reproduse împreună în acest volum, ceea ce a făcut ca, în cazul de față,
repetările, oricât ar arăta ele de stânjenitoare, să fie în fapt un rău necesar.

15
I. REFLECȚII ASUPRA ISTORIEI
ȘI A DISCURSULUI ISTORIC
18
 O introducere în metodologia istoriei
cu exemplificări din istoriografia basarabeană

Câteva observații preliminare

Despre istorie scriu şi vorbesc nu numai istoricii. Ea incită spiritele
simţitoare şi ispititoare din cele mai variate domenii ale preocupărilor pri-
vind existenţa umană: de la filozofi şi antropologi până la medici şi biologi,
de la lingvişti şi sociologi până la artişti şi constructori, de la politologi şi
genealogi până la geologi şi filatelişti, de la academicieni la conducători au-
to, de la profesor până la portarul pe lângă care acesta trece în fiecare zi
spre aulele studenţeşti, de la individul socialmente activ până la pensionari
şi gospodinele casnice, de la politicieni şi jurnalişti până la acei care se uită,
încrezători sau nu, în gura acestora etc. Tradiţional, istoria este înţeleasă
ca o ştiinţă despre trecut. Faţă de o definiţie atât de generală care, fatal-
mente, conţine o doză uşor sesizabilă de confuzie, filozoful francez Ray-
mond Aron propune o formulă care pare a fi mai în măsură să satisfacă
capacităţile speculative ale inteligenţei contemporane, fără preţiozităţi ex-
travagante. „Istoria, zice el, este înţelegerea retrospectivă a unei deveniri
umane, adică atât socială cât şi spirituală”1. Se poate constata cu uşurinţă
că aceasta este o definiţie mai concretă şi, în acelaşi timp, mult mai cuprin-
zătoare: istoria este văzută ca proces de realizare a potenţelor umane, e un
fenomen complex care cuprinde toate sferele vieţii, este examinat în trecut
cu ochiul prezentului, dar nu oricum, ci exclusiv pentru a fi înţeles. Altfel
spus, studiind istoria, căutăm să înţelegem ce au fost omul şi societatea, cu
toate problemele lor, şi ce au ajuns până la momentul care ne interesează.
Avem oare toată literatura istorică necesară pentru a ne informa corect re-
lativ la ce a fost în trecut Moldova de Răsărit2 şi cum a evoluat ea, sub cele
mai variate aspecte, până în zilele noastre? Cum este această literatură,
răspunde ea exigenţelor ce i se impun, anume ca istoriografie, care este ni-
velul la care a ajuns ea din punctul de vedere al obiectivelor actuale ale
cercetării istorice şi mai ales poate ea oferi exemplele necesare pentru dez-
baterile cuprinse în conceptul de filozofie a istoriei? Este greu să răspunzi
1
Raymond Aron, Introducere în filozofia istoriei, Bucureşti, 1997, p. 105.
2
Acest nume vrea să însemne întreg spaţiul românesc de la est de Prut, adică Basarabia
împreună cu Transnistria.
19
la aceste întrebări când nu ai în faţă întreaga panoramă istoriografică, fie şi
numai – pentru o sarcină sumară, de început – sub formă de titluri ale lu-
crărilor publicate. Este firesc, de aceea, ca în scurtele compartimente ale
acestei modeste încercări de a schița un model de metodologie a istoriei să
nu pretindem o analiză exhaustivă a literaturii istorice din şi despre acest
spaţiu, oarecum ocolit de istorie, dacă ar fi să judecăm după impactul isto-
riei asupra evoluţiei lui. Ne propunem o sarcină mult mai cuminte: să re-
flectăm asupra studiului istoric, dar nu la modul abstract, prin detaşare de
experienţa concretă a cercetării trecutului, ci sprijinindu-ne observaţiile pe
exemple culese din scrierile istorice despre Basarabia, despre români în
general, realizate de cele mai multe ori în acest spaţiu, dar şi în afara lui.
Orice studiu ca cel de față, care poate fi bănuit că formulează judecăți
de valoare, se confruntă cu întrebarea, care este rostul lui. Cititorul care
poate avea, din variate motive, tangenţe cu ce se spune într-un astfel de
studiu şi deci ar putea avea curiozitatea să-l ia în seamă, se întreabă dacă
într-adevăr îl interesează o astfel de scriere, dacă nu cumva a mai citit aşa
ceva, şi în genere la ce ar mai putea folosi un nou studiu despre idei istori-
ce şi analize istoriografice, mai ales în situaţia în care scrisul istoric, ca şi
cel filozofic sau literar, pare să nu-şi mai găsească loc printre preocupările
prioritare ale societăţii postmoderne. Nu doar ca autor, ba nici pe departe
doar ca autor, ci mai degrabă ca vieţuitor în această comunitate, am con-
vingerea că astfel de eforturi sunt necesare, pentru că orice iniţiativă a
omului porneşte de la ceva care a fost, adică, obiectiv, acţiunea respectivă
şi are rădăcinile în trecut. Ba mult mai mult decât atât, omul, chiar dacă
merge cu privirea aţintită neabătut spre viitor, ştie că în imediata lui veci-
nătate se află trecutul, în jurul lui, peste tot, se află istoria, că viitorul care
l-a acaparat precum Sirenele pe Odiseu nu numai că porneşte el însuşi din
istorie, dar este parte indestructibilă a acesteia. Toată lumea este parte a
istoriei, toţi fac istorie, au o gândire istorică şi folosesc un limbaj istoric, in-
diferent că sunt conştienţi de asta sau nu. Iată de ce cărțile de istorie sunt
şi vor fi întotdeauna, nu pur şi simplu utile, ci absolut necesare. Acest ade-
văr simplu este atât de evident, încât îmi permite să scutesc cititorul de pă-
rerile atâtor autori celebri în această chestiune. Reflecţiile asupra procesu-
lui istoric şi referinţele la modalităţile de redare şi interpretare a lui nu
sunt mai puţin utile. Atâta doar că acestea nu pot avea un auditor foarte
larg. Şi nici nu este nevoie. Cei care ştiu vor spune şi altora, şi asta va fi de
ajuns.
Utilitatea unui studiu ca cel pe care cititorul îl are acum în faţă îşi gă-
seşte însă şi nişte motivaţii practice, adică porneşte de la necesitatea satis-
facerii unor interese evidente, fie legate de cercetarea istoriei şi de învăţă-
mântul istoric, fie de trezirea şi stimularea anumitor eforturi euristice, de
satisfacerea unor curiozităţii sau, în sfârşit, de sensibilizarea unor factori
din afara acestui spaţiu în raport cu preocupările istoricilor şi cu tălmăcirile
20
istoriei ca fenomen demn de atenţie al vieţii ştiinţifice şi intelectuale a Mol-
dovei de Răsărit.
Este vorba, mai întâi, de faptul că dincoace de Prut cercetările istorice
au ignorat întotdeauna teoria, adică acea sumă minimă de idei care uşu-
rează sarcina cercetării, imprimă temeinicie studiilor istorice şi, prin asta,
le acordă un statut extraprovincial. Atunci când, mai mulți ani în urmă, am
purces la realizarea primei variante a acestui studiu3, am făcut-o tocmai cu
gândul să contribui, pe cât voi fi în stare, la lichidarea acestui neajuns, dar
nu m-am gândit să o fac oricum, adică nu m-aş fi mulţumit să teoretizez la
modul general, aşa cum s-ar fi putut proceda oriunde în altă parte, ci fă-
când mereu trimiteri la situaţia reală din istoriografia basarabeană4. Din
aceste considerente, cartea ar putea fi utilă, uneori mai puţin, alteori mai
mult, celor care se interesează de problemele filozofiei istoriei, dar mai cu
seamă pentru istorici şi pentru tinerii care se specializează la facultăţile de
istorie, în cadrul cursurilor de masterat şi doctorat, la redactarea tezelor
de master şi de doctor în ştiinţe istorice.
În al doilea rând, cărţile de filozofie a istoriei, adică cele cuprinzând
reflecţii asupra manifestării omului în durată, au, dacă sunt de calitate, o
netăgăduită valoare instructivă şi formativă. Pe deasupra, dacă îşi fondea-
ză exerciţiile speculative pe suficiente exemple luate din literatura istorică,
mai au şi darul de a ţine cititorii la curent cu rezultatele investigaţiilor în
domeniu, de a le oferi răspunsuri proaspete şi concrete la numeroase în-
trebări privind trecutul care îi interesează. Pe scurt, contribuie la ridicarea
nivelului culturii istorice a societăţii, cu începere de la omul cu puţină carte
şi terminând cu cercurile mai active ale intelectualităţii – ştiinţifice, artisti-
ce, jurnalistice sau funcţionăreşti. Or, se ştie atât de bine că, din cauza insu-
ficientei cunoaşteri a adevăratei istorii, oamenii devin foarte uşor jertfe ale
manipulărilor operate de falsificatorii de rea-credinţă ai istoriei, care au
deprins această meserie în şcoala ideologică a fostului imperiu comunist,
sau ale fantasmagoriilor zămislite de diletanţi „bine intenţionaţi”, care, că-
utând să flateze inteligenţele încremenite în stadiu embrionar, se dedau la
vulgarizările cele mai riscante ale istoriei.
În al treilea rând, examinările sintetice şi judecăţile de valoare pri-
vind istoriografia basarabeană sunt necesare pentru a face cunoscută
această literatură şi autorii ei în afara acestui spaţiu îngust, întâi de toate
şi mai ales în România. În Apus, istoriografia moldovenească aproape că
nu este cunoscută. Acolo, istoria Basarabiei se judecă după unele studii
3
Aceasta a văzut lumina tiparului pentru prima dată în 2005, sub formă de introducere
la lucrarea Bibliografia istorică a Basarabiei și Transnistriei, Chișinău, Editura Litera.
4
În textul lucrării se precizează că prin „istoriografie basarabeană” se înţelege, de regulă,
literatura istorică scrisă şi publicată în Basarabia, dar sintagma poate semnifica şi în-
treaga istoriografie referitoare la Moldova de Răsărit, inclusiv cea apărută oriunde în
afara acestui teritoriu.
21
grăbite, incomplete şi grevate de inexactităţi ale unor Ch. King5 sau W.P.
van Meurs6. Curiozitatea cea mai mare o face faptul că uneori, din cauza
că nu sunt informaţi îndeajuns, chiar specialişti buni colportează involun-
tar ideea că literatura istorică basarabeană este o componentă a istorio-
grafiei ruse7. Şi totuşi mult mai trist e altceva şi anume faptul că istorio-
grafia basarabeană este ignorată chiar şi în România: rezultatele cercetă-
rilor istorice făcute în Moldova se cunosc acolo foarte slab, nu există o
idee clară despre nivelul studierii de către basarabeni a istoriei ţinutului,
ca şi a altor spaţii istorico-geografice, la vest de Prut istoricii basarabeni
nu sunt cunoscuţi aproape deloc. În cărţile cu liste şi biografii ale istorici-
lor români de azi8 nu se află nici un basarabean. Studiile mari de sinteză a
istoriei românilor, care cuprind bineînţeles şi istoria Basarabiei, nu au
printre autori nici un basarabean. Acesta este, între altele, cazul recent
apărutei istorii a românilor în zece volume, în care trecutul Basarabiei es-
te redat cu destule inexactităţi. Ar fi fost greu de găsit un exemplu mai
bun al slabei cunoaşteri în România a istoriei acestui ţinut românesc9. Bi-
neînţeles că aceeaşi atitudine se constată şi în cazul tuturor celorlalte is-
torii ale românilor realizate în România prin eforturile comune ale mai
multor istorici. Ce să mai zicem despre astfel de cărţi editate în afara are-
alului românesc sau cu colaborare din afară, când nici prin cap nu i-ar fi
dat cuiva să se mai gândească şi la posibilitatea atragerii la scrierea lor şi
a istoricilor basarabeni10. Tot aşa e şi cu revistele de istorie şi cultură a
românilor editate de către români în străinătate, cum e, să zicem, cazul
publicaţiei Annuario dell’Instituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica

5
Vezi, de ex., The Moldova, Romania, Russia and the Politics of Culture, Stanford Universi-
ty, 2000; în l. rom.: Chişinău, 2001.
6
The Basarabian question in communist historiography. Nationalist and communist po-
litics and history writing, Boulder-Colorado, 1994; în l. rom.: Chişinău, 1996.
7
Vezi Frederick Kellogg, A history of romanian historical writing, Bakersfield, California,
1990; în l. rom.: O istorie a istoriografiei române, Iaşi, 1996.
8 Vezi Stelian Neagoe, Istoricii români de azi, Bucureşti, 2003. Presupun că între timp lu-

crurile ar fi putut să se schimbe în această privință spre mai bine.

9 În acest sens sunt edificatoare mai ales volumele Istoria românilor, vol. VII, partea a 2-a.

De la Independenţă la Marea Unire (1878-1918), Bucureşti, 2002, p. 480-498; Ibid., vol.

VIII. România întregită (1918-1940), 2003, p. 26-29. Această percepție nesănătoasă își
găsește expresia și în fenomenul editorial: s-a putut observa că chiar edituri din Republi-
ca Moldova, atunci când vor să scoată pe piață vreun volum de sinteză asupra istoriei
Basarabiei, mai cu seamă la date aniversare sau comemorative, apelează întâi de toate
sau numai la istorici din România. Fenomenul este mai mult decât curios, pentru că ba-
sarabeanul care îl receptează corect și cu toată atenția nu poate să nu se gândească la re-
lația cu frații săi de dincolo de Prut în situația în care s-ar produce, totuși, o re-Unire a
Basarabiei cu România.
10 De ex., Una storia dei romeni. Studi critici. Coord. St. Fischer-Galaţi, Dinu C. Giurescu,

I.-A. Pop, Cluj-Napoca, 2003.

22
di Venezia11. Nostime de tot sunt cazurile editării istoriilor Basarabiei fă-
ră autori basarabeni, cum a fost cu cea editată în 1994, și reeditată ulteri-
or, care conţinea o mulţime de inadvertenţe12. Chiar dacă nu cred că ati-
tudinile de acest gen vor putea dispare destul de repede în urma editării
unor studii ca cel de faţă, totuşi e firesc să iniţiem acţiuni ştiinţifice şi cul-
turale care ar putea determina o anumită schimbare de optică în acest
sens şi să perseverăm în această pornire care, după mine, este absolut
necesară.
O scriere de filozofie a istoriei, cum e această încercare de introducere
în metodologia istoriei, nu poate opera, după cum am observat în treacăt
mai sus, numai cu idei abstracte sau numai în temeiul unor astfel de idei.
Exerciţiul speculativ în acest domeniu este cu atât mai productiv şi mai
convingător cu cât pe de o parte apelează mai frecvent la investigaţiile is-
torice şi în special la analizele istoriografice, iar de altă parte ţine cont de o
bibliografie cât mai cuprinzătoare privind obiectul cercetării. Sub aceste
două aspecte, norocul acestui studiu e că autorul lui nu este străin de astfel
de preocupări. El a cercetat mai mulţi ani la rând starea istoriografiei basa-
rabene, eforturi care şi-au găsit ilustrarea mai proaspătă într-o monografie
apărută după inițierea acestui studiu13 şi care încearcă să realizeze o coro-
borare a meditaţiei istorico-filozofice cu concretul istoric, aşa cum acesta
se află în studiile de istorie a Basarabiei. Cam în aceeași vreme autorul a
realizat o Bibliografie istorică a Basarabiei şi Transnistriei14, ocupaţie care
i-a oferit posibilitatea de a cunoaşte dimensiunile reale ale interesului faţă
de trecutul acestui areal, faţă de problematica istorică a acestuia, de a sem-
nala prioritățile ce s-au putut manifesta în scrisul istoric basarabean pe o
durată întinsă, de a şti care sunt perioadele cunoscute mai bine sau mai
productive pentru cercetare, de a pune în lumină adecvată numele istorici-
lor ş.a.m.d. Altfel spus, modesta scriere pe care o propun acum cititorului
nu este altceva decât rezultatul meditaţiilor mele din trecut asupra scrisu-
lui istoric basarabean (sau în general despre Basarabia) şi al confruntării
acestuia cu cele mai obişnuite idei de filozofie a istoriei.

11 Vezi despre asta, între altele, Monica Joiţa, Studii culturale româno-italiene, în „Româ-
nia literară”, nr. 40, 13-19 oct. 2004, p. 26-27.
12 Vezi despre unele din aceste neajunsuri în Ion Ţurcanu, Moldova antisovietică. Aspecte

din lupta basarabenilor împotriva ocupaţiei sovietice. 1944-1953, Chişinău, 2000, p. 19,
32-33. În anii care au urmat, practica zămislirii și editării unor astfel de cărți nu a dispă-
rut, fie că sunt vizate edituri din Basarabia sau din România,
13 Idem, Istoricitatea istoriografiei. Observaţii asupra scrisului istoric basarabean, Chişi-

nău, 2004. Vezi și Idem, Istoria: receptare, cercetare, interpretare, Iaşi, 2006.
14 Bibliografia istorică a Basarabiei și Transnistriei, Chișinău, 2005. La realizarea acestei

lucrări de mari proporții, autorul a avut ajutorul de mare preț al istoricului Ion Nicolaes-
cu, care, din păcate, s-a stins din viaţă cu mult până la finalizarea lucrării.
23
 Sper ca această scriere nepretențioasă să nu fie trecută cu vederea în
studiul ştiinţific sau didactic al istoriei, să poată contribui măcar cât de pu-
țin la depăşirea adversităţilor menţionate mai sus cu care se confruntă is-
toriografia şi gândirea istorică din Basarabia. Dar încă mai bine ar fi dacă
ea nu ar fi mai mult decât un început, o treaptă în calea realizării unui pro-
gram cu astfel de preocupări, ceea ce ar duce la înrădăcinarea unei noi şi
frumoase tradiţii în istoria şi cultura basarabeană, iar în paralel ar contri-
bui la fuziunea acestor eforturi cu cele de acelaşi fel care se întreprind în
alte zone de creativitate românească şi poate nu numai românească.

Începuturile bibliografiei istorice basarabene

În mod obişnuit, istoria Basarabiei şi a fenomenelor legate de acest
spaţiu, inclusiv a celor culturale şi ştiinţifice, porneşte de la anul 1812,
când ţinutul fusese anexat de Rusia ţaristă. Motivaţia vine, în acest sens, de
la o părere generalizată în istoriografie, departe însă de a fi convingătoare,
după care această denumire, moştenită de la timpul când extremitatea su-
dică, de la Dunăre, a teritoriului ar fi fost stăpânită de domnii Basarabi ai
Ţării Româneşti, a început să se identifice cu întreg spaţiul dintre Prut şi
Nistru numai de la anexarea rusească a ţinutului, ca urmare a dorinţei ad-
ministraţiei ţariste de a demonstra că noua achiziţie teritorială era şi urma
să rămână pentru totdeauna un spaţiu distinct, deosebit în toate de Mol-
dova din dreapta Prutului15. Părerea aceasta însă nu se arăta întru totul
convingătoare nici în istoriografia veche. Al. Boldur, de pildă, demonstrea-
ză că ruşii încep să folosească numele Basarabia în sensul geografic actual
de la anul 180716. Mai credibilă este totuşi observaţia lui A.D. Xenopol17,

15 Iată doar câteva exemple în acest sens:„de la 1812 încoace ruşii întinseră acest nume
asupra întregului ţinut strămoşesc dintre Prut şi Nistru…” (Ion Nistor, Istoria Basarabiei,
Bucureşti, 1991, p. 23); „De-abia după 1812, după extindere, denumirea de Basarabia a
fost acordată întregului teritoriu moldovean cuprins între Prut şi Nistru…, odată cu ane-
xarea sa de către Rusia ţaristă” (Paul Cernovodeanu, Basarabia: drama unei provincii is-
torice româneşti în context politic internaţional (1806-1920), Bucureşti, 1993, p. 8); „Ter-
menul de Basarabia, ce desemna Bugeacul, … odată cu anexarea, … în lipsa altuia, a fost
extins la întreg spaţiul dintre Prut şi Nistru. În scurt timp, puterile europene îşi vor însu-
şi punctul de vedere rusesc în legătură cu întinderea desemnată sub numele de Basara-
bia” (Istoria Basarabiei de la începuturi pînă în 1994, coord. Ioan Scurtu, Bucureşti, 1994,
p. 48). În legătură cu aceste menţiuni, sunt de făcut două observaţii: prima, că, aşa cum
vom demonstra mai încolo, în Europa acest nume era cunoscut cu câteva secole până la
1800, iar a doua ar fi că Rusia nu părăsise niciodată intenţia de a pune stăpânire pe teri-
toriul românesc de la vest de Prut, aşa că nu avea nici un interes să delimiteze, prin de-
numire, Moldova de la est de Prut de spaţiul de dincolo de fluviu.
16 Alexandru V. Boldur, Istoria Basarabiei, ed. a II-a, Bucureşti, 1992, p. 417-419.
17 A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ed. a 3-a (I. Vlădescu), vol. IX, Bucu-

reşti, f.a., p. 128, 214.

24
dezvoltată de Al. I. Gonţa18, că Basarabia, ca parte ce desemna teritoriul
românesc de la est de Prut, era folosită alături şi separat de denumirile
Moldova şi Valahia, pe timpul războaielor ruso-turce din a doua jumătate
a sec. XVIII. Aceasta nu este o părere pur şi simplu, ci o concluzie impusă
de o serie de documente din epocă, între care tratatul de pace de la
Kuciuk-Kainargi19 şi de corespondenţa diplomatică a ţarinei ruse Ecateri-
na a II-a20. La o examinare atentă a acestor documente se poate constata,
cel puţin, o tendinţă de trecere de la vechea semnificaţie geografică a nu-
melui Basarabia, aceea de Bugeac, la una nouă, care viza întreg spaţiul
dintre Prut şi Nistru. Unii clerici şi ierarhi, numiţi de ruşi în acele împreju-
rări în Ţările Române, purtau titulatură care includea numele ţinutului de
la răsărit de Prut de rând cu ale celorlalte două provincii româneşti extra-
carpatice, aşa cum Mihail Strelbiţki se numea, în 1788, „protopop al Mol-
dovei, Ţării Româneşti şi Basarabiei”21, iar Gavriil Bănulescu-Bodoni, pu-
țin mai târziu, „exarh al Moldovei, Valahiei şi Basarabiei”22. Nu încape nici
o îndoială că aceste cazuri vizează toată Moldova de răsărit până la Nistru.
Denumirea Basarabiei o găsim şi în lucrările ce descriu călătoriile de până
la sfârșitul sec. XVIII în ţinut23. Era şi firesc să apară, tot atunci, şi primele
lucrări istorice în care Basarabia este prezentată ca una din cele trei pro-
vincii istorice ce cuprindeau tot spaţiul românesc de la est de Carpaţi24.
Acestora le-au urmat, inclusiv până la 1812, cărţi de geografie în care Ba-
sarabia este descrisă aparte şi în paralel cu zonele învecinate25. În acest

18 Alexandru I. Gonţa, Relaţiile românilor cu slavii de răsărit pînă la 1812, Chişinău, 1993,
p. 121-124.
19 I. Ionaşcu, P. Bărbulescu, Gh. Gheorghe, Relaţiile internaţionale ale României în docu-

mente (1368-1900), Bucureşti, 1971, p. 228-230.

20 Ф. Мартенс, Собрание трактатов и конвенций, заключенных Россией с ино-

странными державами, том II, Спб., 1876, с.107-116.

21 Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, vol.2, ed. a II-a, rev. şi ad., Bucureşti, 1995,

p.186.
22 Al. Boldur, op. cit., p. 451; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Chişi-

nău, 1993, p. 364.

23 Павел Сумароков, Путешествие по всему Крыму и Бессарабии, Москва, 1800;

Idem în l. germ.: Reise durich die Krimm und Bessarabien im Jahre 1799. Aus dem russi-
schen von Johann Richter, Leipzig, 1802. Ceea ce este foarte interesant în cartea călăto-
rului rus e că, pentru el, Basarabia era teritoriul cuprins între Ovidiopol, Dubăsari şi rîul
Nistru, adică partea centrală şi sudică a Transnistriei: „Здесь (la Dubăsari – n.a.) я расс-
тался с восхитившим меня Днестром, с прелестною Бессарабиею […]” (p. 235). În
orice caz, e lucru sigur că la 1799 ruşii nu identificau numele Basarabia cu Bugeacul, ci
mai degrabă cu teritoriul din vecinătatea Nistrului.
24 Franz Joseph Sulzer, Geschichte des transalpinischen Daciens, das ist: der Wallachey,

Moldau und Bessarabiens, im Zusammenhange mit der Geschichte des übrigen Daciens als
ein Versuch einer allgemeinen dacischen Geschichte, Wien, 1781-1782, 3 vol.
25 D. Obradovitch, Geographie von Bessarabien, der Moldau, Wallachey, Bulgarien, Ser-

bien, den Berg Athos und Montenegro; aus „Serbischen Hormaur’s Archiv fur Geographie,
25
context, este nimerit să ne amintim că, în viziunea lui D. Cantemir, Basara-
bia se întindea spre nord până la gura râului Bâc26, ceea ce înseamnă
aproape jumătate din spaţiul dintre Prut şi Nistru, deci, incomparabil mai
mult decât întinderea, care, conform unei tradiții istoriografice deviate de
la faptele reale, ar fi făcut parte pe vremuri din Ţara Românească. Asta în-
seamnă că în scrierile istorice numele înainta treptat spre nord27, cum s-a
întâmplat, bineînţeles, şi după Cantemir; astfel ajungem să înţelegem de ce
spre sfârșitul secolului XVIII Basarabia însemna întreg teritoriul dintre ce-
le două fluvii28.
Aşadar, apariţia în istoriografia modernă a scrierilor istorice despre
Basarabia ca ţinut ce cuprindea întreg spaţiul dintre Prut şi Nistru datează
din a doua jumătate a sec. XVIII, ca urmare a afirmării în noua lume politică
şi intelectuală europeană a acestui conţinut al termenului29.

Histoire, Sttates und Kriegs-Kuns”, Wien, II, 1822, p.228-232; F. Karaczay, Beytrage zur
Europäischen Landerkunde die Moldau, Wallachey, Bessarabien und Bukowina. Neuste
Darstellung dieser Lander, nebst Kupfern, verschiedene Trachen derselben varstelend,
Wien, 1818.
26 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Chişinău, 1992, p. 15. Faptul că autorul folo-

seşte expresia „Basarabia şi Benderul” nu schimbă, în esenţă, cu nimic această observa-

ţie. Ar fi potrivită aici menţiunea cu numele Bugeac, care în timpuri mai vechi se referea
doar la extremitatea sudică a ţinutului, mai târziu, la începutul secolului XX, de ex., cu-
prindea zona din apropierea Benderului. Astfel, unul din poemele mai cunoscute ale lui
A. Mateevici începe cu cuvintele „În Bugeac, la Căuşeni…”. Asocierea numelor „Basara-
bia” şi „Bender”, pe care le constatăm la Cantemir, sugerează ideea că încă până la el Ba-
sarabia însemna acea parte a Moldovei care se afla sub control direct turcesc prin inter-
mediul raialelor. Or, regiunii de la Tighina în jos i-a revenit acest statut încă la 1538 (v. şi
Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră de la origini şi până la cucerirea otomană, vol. I, Bu-
cureşti, p. 100). Partea nordică a teritoriului dintre Prut şi Nistru va fi legată mai strâns
de Imperiul Otoman odată cu înfiinţarea în 1713 a raialei Hotin. La călătorul rus P. Su-
marokov constatăm o delimitare clară a teritoriului moldovenesc, aflat în directă stăpâ-
nire turcească, de restul Ţării Moldovei: op. cit., p. 232.
27 Vezi şi Ion Chirtoagă, Evoluţia semnificaţiei teritoriale a noţiunii Basarabia, în Revista

de istorie a Moldovei, 1994, nr. 2, p. 9-13.

28 Trebuie să menţionăm măcar în treacăt că actualmente chiar şi în istoriografia occi-

dentală contemporană numele Basarabia este utilizat cu referinţă la perioade mai vechi:
v., de ex., J. Bromberg. Toponymical and historical miscellanies on medieval Dobrudja,
Bessarabia and Moldo-Wallachia, „Byzantion”, XII, 1937, p. 151-180 şi 459-475; XIII,
1938, p. 9-71. Nu putem zăbovi asupra acestui aspect al problemei aici, dar fenomenul în
sine merită toată atenţia specialiştilor. El însă nu surprinde, bineînţeles, întrucât este
preluat din istoriografia românească: aşa îl constatăm la Xenopol, Iorga, Gh. Brătianu şi
chiar în studiile despre Antichitate ale lui Vasile Pârvan. De altfel, pe aceeaşi idee sunt
realizate şi operele menţionate ale lui Al. Boldur şi I. Nistor.
29 În realitate, denumirea de Basarabia este mult mai veche, datând încă din ajunul marii

invazii mongole: vezi Ion Țurcanu, În căutarea originii numelui Basarabia, Chișinău,
2010; Idem, Descrierea Basarabiei. Teritoriul dintre Prut și Nistru în evoluție istorică (din
primele secole ale mileniului II pînă la sfîrșitul secolului al XX-lea), Chișinău, 2011.
26
 Dar pe de altă parte trebuie să precizăm că noţiunea de bibliografie is-
torică a Basarabiei nu se limitează doar la scrierile cu caracter general pri-
vind istoria spaţiului dintre cele două fluvii cu începere din a doua jumă-
tate a sec. XVIII şi până astăzi. Face parte din istoriografia Basarabiei orice
lucrare istorică referitoare la trecutul ţinutului, indiferent de data şi locul
apariţiei sale. Vom conveni, totodată, că există o noţiune mai îngustă, aceea
de istoriografie basarabeană, adică literatură istorică apărută în Basarabia,
şi o altă noţiune, mai largă, formulată ca istoriografie a Basarabiei sau des-
pre Basarabia. Obiectul preocupărilor noastre în această carte îl constituie
viziunea largă asupra acestei bibliografii istorice.
Chestiunea apariţiei istoriografiei basarabene cere o examinare apar-
te, fie şi cât se poate de succintă. N. Iorga30, iar după el şi alţii31, au susţinut
că aceasta ar fi luat naştere cam pe la începutul sec. XX, aducându-se drept
dovadă în acest sens numele lui A. Nakko, P. Sârcu, A. Iaţimirski şi Şt. Cio-
banu. Trebuie să reţinem însă că printre istoricii basarabeni de la sfârşitul
sec. XIX şi începutul sec. XX mai erau şi alţii cel puţin la fel de valoroşi, între
care Ion Halipa, preocupările căruia nu-i erau necunoscute lui N. Iorga32,
apoi Vasile Kurdinovski, Andrei şi Iosif Parhomovici şi alții. De fapt istorio-
grafia basarabeană îşi are începuturile mult mai devreme, în cercetările
Antichităţii din şi despre ţinut, efectuate de Ion C. Surucean, P.V. Becker,
F.K. Brun, I.I. Taranski, N. Murzakevici, V. Iurghevici ş.a. şi publicate, de cele
mai multe ori, în revista Societăţii de antichităţi de la Odesa. Unii istorici
sovietici de la Chişinău au încercat să acopere această lacună, fără să reu-
şească prea mult33, pe când în studiile de istoriografie română, realizate în
afara spaţiului românesc, chiar relativ recent, ideea de istoriografie basara-
beană lipseşte cu desăvârşire34.
Altele sunt consideraţiile istoriografice în raport cu Transnistria. Nu-
mele acesta, referitor – conform tradiţiei istorice – la spaţiul dintre Nistru
şi Bug, de la Cameniţa şi până la Marea Neagră, apare mult mai târziu în
România, pe la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX. S-a impus, la început,
mai ales prin lucrările lui N. Iorga35 şi Teodor Burada36, mai apoi prin

30 Nicolae Iorga, Roumanie, în „Histoire et historiens depuis cinquante ans”, I, Paris,

1927, p. 334-335.
31 Vezi Al. Zub, Istorie şi istorici în România interbelică, Iaşi, 1989, p. 169.
32 Nicolae Iorga, Neamul românesc în Basarabia, I, Bucureşti, 1995, p. 82; idem, Generali-

tăți cu privire la studiile istorice, ed. a IV-a, Iaşi, 1999, p. 108.

33 Я.С. Гросул, Н.А. Мохов, Историческая наука Молдавской ССР, Москва, 1980, с. 18.

31.
34 Vezi Frederick Kellogg, A history of romanian historical writing, Bakersfield, Califor-

nia, 1990. Vezi şi varianta românească: O istorie a istoriografiei române, Iaşi, 1996.
35 Nicolae Iorga, Ucraina moldovenească, Bucureşti, 1913; Idem, Românii de peste Nistru.

Lămuriri pentru a-i ajuta în lupta lor, Iaşi, 1918.

27
eforturile susţinute ale lui Nichita Smochină37, iar în anii celui de al doilea
război mondial, când teritoriul a făcut parte, formal, din regatul român,
prin operele lui Al. Boldur38, Ion Nistor39 ş.a. Sub raportul adevăratelor
exigenţe ştiinţifice nu se poate vorbi de o istoriografie transnistreană în
sensul că între cele două războaie mondiale, adică atunci când, din ordinul
dictatorului sovietic Stalin, pe malul stâng al Nistrului a fost înfiinţată, ex-
clusiv în scopuri propagandistice şi expansioniste, o formaţiune pretins
statală, numită republică autonomă moldovenească, ar fi fost creată o bi-
bliografie istorică proprie; au fost editate, este adevărat, la Balta sau Ti-
raspol, capitalele succesive ale acelei închipuiri de stat, nişte lucrări ce
conţineau o anumită informaţie istorică, dar acestea nu erau studii istori-
ce ca atare ori alt gen de scrieri în domeniul istoriei, concepute ca mijloace
de informare corectă a cititorilor, ci nişte manifestări cu caracter exclusiv
propagandistic, deci fără valoare ştiinţifică şi prea puţin utile sub aspect
informaţional. Există, în schimb, o bogată bibliografie a Transnistriei, cre-
ată prin eforturile istoricilor şi oamenilor de cultură din diferite ţări. Evi-
dent, cea mai mare parte a acesteia a fost realizată în Basarabia, de aceea
poate fi cuprinsă în noţiunea de istoriografie basarabeană.

Istoricitatea istoriografiei
Scrierea istoriei nu poate fi străină de relaţia istoricului ca individ cu
societatea din care face parte; Hegel observa că „ceea ce suntem noi, sun-
tem totodată şi istoriceşte”40, deci opera omului poartă în mod necesar pe-
cetea istoricităţii. W. Dilthey o spune şi mai explicit: „Ceea ce-i omul, ne-o
spune numai istoria” sau „totalitatea naturii umane o aflăm numai în isto-
rie”, pentru că omul este „o fiinţă istorică”41. Şi viceversa, istoricitatea42
omului este condiţia cunoaşterii istoriei.

36 Teodor Burada, O călătorie în satele moldoveneşti din gubernia Herson (Rusia), Iaşi,
1893; idem, O călătorie la românii din gubernia Kamenetz-Podolsk, Iaşi, 1906.
37 Nichita Smochină, Din trecutul românesc al Transnistriei, Iaşi, 1930; Idem, Republica

Moldovenească a Sovietelor, „Moldova Nouă” (Iaşi), 1936, nr. 1, p. 3-35; nr. 2-3, p. 131-
238; Idem, Basarabia şi Transnistria, „Viața Românească”, 1938, nr. 4-5, p. 55-64 ş.a.
38 Al. Boldur, Românii şi strămoşii lor în istoria Transnistriei, ed. rev. şi ad., Iaşi, 1943.
39 Ion Nistor, Vechimea aşezărilor româneşti de dincolo de Nistru, Bucureşti, 1939; Idem,

Aspecte geopolitice şi culturale din Transnistria, Bucureşti, 1942.

40 G.W.F. Hegel, Prelegeri de filozofie a istoriei, vol. I, Bucureşti, 1963, p. 14.
41 Apud G.I. Gulian, Axiologie şi istorie în gîndirea contemporană, I, Bucureşti, 1991, p.

41-42; v. şi Andrei Marga, Introducere în filozofia contemporană, Iaşi, 2002, p. 73 sq.

42
Între explicaţiile termenului „istoricitate” evidenţiem una simplă şi elegantă în acelaşi
timp, pe care o dă C. Noica (v. Istoricitate şi eternitate. Repere pentru o istorie a culturii
româneşti, Bucureşti, 1989, p. 20-40) şi care înseamnă trăire în lume, în istorie.
28
 De aici se vede că procesul istoric şi scrierea istoriei sunt fenomene
consubstanţiale, raportul nefiind însă de reciprocitate, ci doar de depen-
denţă a celui din urmă faţă de cel dintâi43. Această relaţie îşi are originea în
istoricitatea aceluia care cercetează şi scrie istoria. Istoricitatea subiectului
este însă un fenomen complex: e vorba, întâi, de ceea ce se cheamă simţul
istoriei, de concordanţa dintre subiectul şi obiectul cercetării istorice, iar în
al doilea rând, de relaţia pasivă a istoricului cu istoria, aservirea sa de către
factorii care domină în societatea din care el face parte. Vorbind despre re-
laţia celor doi factori, N. Berdiaev face următoarea remarcă: „Trebuie să
aibă caracter istoric nu numai obiectul, ci şi subiectul, ca subiectul cunoaş-
terii istorice să simtă şi să realizeze în sine «istoricul»... Fără această legă-
tură, fără propria sa «istoricitate» internă el nu ar putea înţelege istoria”44.
Adecvarea istorică este întru totul dependentă de realizarea acestui ra-
port: în măsura în care este posibilă, ştiinţa istorică este expresia acestei
adecvări. În acest sens, Ilie Minea are dreptate când zice că „fiecare vreme
îşi are istoriografia sa”45. Cel de-al doilea caz acela al aservirii cercetătoru-
lui de către interesele de moment, e străin fenomenului adecvării. Din va-
riate motive, istoriografia basarabeană a fost, pe cea mai mare parte a
duratei sale, tributară acestei situaţii. (Evident, nu e vorba aici de literatura
despre Moldova de Răsărit, apărută în afara acestui spaţiu, deşi într-o oa-
recare măsură şi aceasta a ignorat principiul adecvării, dar nu atât cât a fă-
cut-o istoriografia basarabeană propriu-zisă.) În acest sens, bibliografia
istorică a Basarabiei a înregistrat atât de bine adversităţile şi distorsiunile
în evoluţia istorică a ţinutului încât această evoluţie poate fi apreciată după
starea istoriografică, şi viceversa.
Istoricitatea istoricului ca subiect liber şi nestingherit în activitatea
de cercetare se manifestă cu precădere în trei aspecte: a) capacitatea de a
formula acele sarcini de cercetare, de a-şi pune şi a răspunde la acele în-
trebări, care sunt expresia şi cerinţa etapei actuale a istoriei; b) posibili-
tatea reală de a reconsidera actuala tematică istorică şi preocupările
istoricilor, punându-le în acord cu interesele de moment şi cu obiectivele
de perspectivă ale societăţii în domeniile de care aceste preocupări sunt
legate; c) libertatea creaţiei istoricului. Despre primele două aspecte vom

43 Tocmai de aceea nu putem împărtăşi întru totul părerea optimistă a lui Al. Zub că, fi-
ind „produs al istoriei, scrisul istoric săvârşeşte mereu o întoarcere productivă asupra
acesteia”(v. Al. Zub, op. cit., p. 9). Cam aceeaşi idee exprimă şi Adrian Marino în monogra-
fia Hermeneutica lui Mircea Eliade (Cluj-Napoca, 1980, p. 244). Fernand Braudel pare să
le dea cumva dreptate: v. O lecţie de istorie cu Fernand Braudel, Bucureşti, 2002, p. 76.
44 Николай Бердяев, Смысл истории, Москва, 1990, с. 18.
45 Dar se înşeală, bineînţeles, afirmând că operele istorice nu sunt valabile decât 5-15

ani: Ilie Minea, Există tendinţe noi în istoriografia românească de azi?, în „Prelegeri uni-
versitare inaugurale. Un secol de gândire istoriografică românească, 1843-1943”, Iaşi,
1993, p. 333-334, 342-343 (în continuare: PUI).
29
vorbi spre sfârşitul studiului de faţă. Cât priveşte problema libertăţii,
aceasta, după cum a fost deosebit de gravă pentru istoricul moldovean
sub regimul sovietic, din cauza persecuţiilor politico-ideologice, tot aşa
este şi acum, din vina sărăciei care a paralizat cercetarea şi statutul cer-
cetătorului. Or, cum bine observa Berdiaev, în afara libertăţii „istoria nu e
posibilă, nu este cu putinţă nici realizarea istoriei şi nici perceperea ei”46.
Astfel gândită, libertatea nu numai că nu contravine istoricităţii, ci chiar o
presupune, întrucât istoricitatea se identifică cu structura timpului uman
în cele trei ipostaze ale sale – trecut, prezent şi viitor – deci „aparţine su-
biectului angrenat în prezentul său”47. Prin urmare, istoricul va trata trecu-
tul de pe poziţia mediului în care este înrădăcinat, proiectând rezultatele
cercetării asupra timpului prezent şi asupra viitorului. Dar efectul acestei
proiecţii, ca şi acela invers, de apreciere a trecutului din prezent, va fi de-
terminat de faptul că, aşa cum observa P. Valéry, istoricul nu poate fi sepa-
rat de istorie48. Istoricii care au înţeles cel mai bine această realitate au
acţionat în genul proverbului după care „oamenii seamănă mai mult cu
timpul în care trăiesc decât cu părinţii lor” sau, cum zice Gh. Brătianu, „nu-i
uşor pentru un istoric de a se desface de mediul în care trăieşte”49. Un
exemplu ilustrativ în acest sens este acela al istoricului rus V.O. Kliucevski,
care, urmărind cu atenţie evoluţia politică a Rusiei la sfârşitul sec. XIX – în-
ceputul sec. XX, a prezis prăbuşirea Romanovilor50. E semnificativ şi faptul
că aforismele şi notele sale zilnice reflectă mai mult interesul său pentru
viaţa curentă şi prea puţin trecutul pe care l-a cercetat şi redat cu dărnicie
şi măiestrie. Tocmai de aceea e firesc să se vorbească nu doar despre isto-
ricitatea istoricului, ci, în consecinţă, şi despre istoricitatea scrierilor istori-
ce51. Problema interesului cercetătorului este permanentă şi fundamentală.
M.I. Finley, cunoscută autoritate ştiinţifică în istoria Antichităţii, căutând să
explice de ce vechii greci nu au cercetat arheologic Micene şi Cnossos, lă-
sând această preocupare pentru H. Schliemann şi A. Evans, ajunge la urmă-
toarea concluzie: „Ceea ce le lipsea era interesul: aici se află enorma pră-
pastie dintre civilizaţia lor şi a noastră, între perspectiva lor asupra trecu-
tului şi a noastră”52. Dar, va observa cu înţelepciune J. Burckhardt, este
periculos când judecăţile despre trecut depăşesc interesul ştiinţific, deve-
nind „instrument oportunist al opiniei publice... Astfel de judecăţi sunt

46 Nicolai Berdiaev, op. cit., p. 24.

47 Vezi Émile Bréhier, Mari teme ale filozofiei, Bucureşti, 1993, p. 60-61.
48 P. Valéry, Criza spiritului şi alte eseuri, Iaşi, 1996, p. 219.
49 Gh. I. Brătianu, Concepţiunea actuală a istoriei medievale, „PUI”, p. 228.
50 В.О. Ключевский, Сочинения в девяти томах, том IX, Москва, 1990, с. 442, 443.
51 Raymond Aron, Introducere în filozofia istoriei, p. 150.
52M.I. Finley, Uzul şi abuzul de istorie. De la miturile grecilor la Lévi-Strauss, trecutul viu şi
prezentul iluminat, Chişinău, 2000, p. 24-25.
30
duşmanul de moarte al adevăratei cunoaşteri istorice53. Tocmai de aceea
istoricul ar fi complet lipsit de un rol activ, n-ar avea de fapt nici o funcţie
intelectuală şi socială dacă ar rămâne cu totul aservit propriei sale istori-
cităţi. Dimpotrivă, ca factor activ, el trebuie să fie ca filozoful despre care
R. Aron spune că, „reflectând asupra istoriei, filozoful reflectează asupra
lui însuşi, îşi percepe istoricitatea, deşi nu renunţă la efortul de a o depă-
şi”54. Mai mult chiar, Gh. Brătianu crede că istoricul trebuie să conştienti-
zeze „însemnătatea experienţei trăite pentru reconstituirea istorică”55. Să
reţinem, în final, o observaţie subtilă şi profundă a lui F. Braudel, fondată
pe vasta sa experienţă de cercetare. El compară existenţa unei mari co-
lectivităţi cu o plută, iar istoria omenirii cu un fluviu ce se deplasează în-
cet, aproape imperceptibil. Pentru ca existenţa comunităţii să aibă sens şi
finalitatea dorită, trebuie ca aglomeraţia umană să simtă mişcarea fluviu-
lui şi să-şi potrivească acţiunile cu aceasta. „Poziţia pe care mi-am însu-
şit-o, conchide marele istoric, este împotriva libertăţii nelimitate a oame-
nilor – aceasta este una din durerile mele cele mai mari – şi în teoriile pe
care le înaintez, şi de fiecare dată când reflectez la aceasta, libertatea oa-
menilor se restrânge din ce în ce mai mult”56. Această mărturisire arată
foarte bine care trebuie să fie raportul dintre libertatea şi istoricitatea is-
toricului. Este evident însă că, oricât s-ar restrânge, subiectivitatea cerce-
tătorului nu poate dispare, tot aşa cum nu poate să ignore imperativele
societăţii, exprimate (nu întotdeauna, bineînţeles) în legi, ceea ce respin-
ge părerea lui Emil Cioran, după care „libertatea nu poate să se manifeste
decât în absenţa credinţelor, a axiomelor, şi numai acolo unde legile nu
au mai multă autoritate decât o simplă ipoteză”57, la care C. Noica îi va
răspunde că prietenul său vorbeşte de o „libertate precară, ivită în vidul
credinţelor, floare maladivă a societăţii obosite […]”. Şi, pentru a-şi justi-
fica aprecierea, opune sensului extins de libertate unul restrâns, acela de
necesitate, de care individul nu se poate lipsi58. O astfel de viziune preci-
zează ideea de istoricitate a cercetătorului şi scriitorului de istorie, întru-
cât pune accentul pe natura acestuia şi pe legătura strânsă pe care el o
are cu societatea, ceea ce demonstrează că afirmaţiile de genul „nefiind

53 Jacob Burckhardt, Artă şi istorie, vol. II, Bucureşti, 1987, p. 223-224.

54 Raymond Aron, op. cit., p. 22.
55 Vezi Pompiliu Teodor, Istorici români şi probleme istorice, Oradea, 1993, p. 51.
56 Vezi O lecţie de istorie cu Fernand Braudel, p.160.
57 Emil Cioran, Istorie şi utopie, Bucureşti, 1992, p.17-18. Putem admite că afirmaţia sa

„Ar fi să ne înşelăm prea mult asupra omului dacă am crede că el se simte bine multă
vreme în libertate” (Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, ed. a V-a, 1998, p. 171)
conţine o doză sesizabilă de adevăr, dar ea nu trebuie luată ad litteram.
58 Constantin Noica, Răspuns al unui prieten îndepărtat, în Cioran, Istorie şi utopie, Bucu-

rești, 1992, p. 152.

31
din aceeaşi plămadă cu istoria, ne e silă să mai fim părtaşi la zvârcolirile
ei”59 nu ţin de realităţile istorice, oricât ar părea ele de grozave.
Istoriografia basarabeană a fost influenţată deosebit de mult de fap-
tul că în trecut Moldova de la răsărit de Prut nu a avut stat propriu, cu ex-
cepţia unor perioade foarte scurte. De fapt, în sensul strict al termenului,
aici statul a apărut doar în anul 1991. De unde, pentru istoriografie, au
rezultat o serie de trăsături specifice. Între acestea a fost, mai întâi, faptul
că, din lipsa şcolii locale de istorie, aici literatura istorică începe să apară
mult mai târziu decât la românii de la vest de Prut. În al doilea rând, în-
trucât ţinutul a constituit un serios obiect de dispută între statele şi po-
poarele care au avut interes în acest spaţiu, mai ales între ruşi şi români,
scrierile despre istoria lui (cu un număr nu prea mare de excepţii referi-
toare mai cu seamă la arheologie) au purtat prea des pecetea confruntă-
rilor politice, au fost scrieri dominate de un puternic şi sincer subiecti-
vism, care distorsiona realitatea istorică în mod programatic şi, deci, pre-
meditat. Aceste două fenomene au dat naştere la cel de-al treilea, care
este lipsa de expresivitate clară a fizionomiei istoriografiei basarabene;
nu se poate vorbi de curente originale de idei şi de modele în acest dome-
niu, de direcţii specifice de cercetare, de realizări istoriografice notabile,
ce s-ar regăsi în patrimoniul istoriografic mondial sau măcar european.
Istoricii basarabeni au lucrat de cele mai multe ori după calapoade ru-
seşti (sau sovietice), mai rar, după cele româneşti. Imitaţiile – în perioada
sovietică acestea erau rezultat al dictatului – nu sunt neapărat negative,
cu condiţia să fie justificate sub raport ştiinţific. Dar problema unei astfel
de justificări nu s-a pus niciodată. Explicaţia acestei atitudini se află în
inerţia psihologică a mediului de creaţie, determinat de prestigiul mo-
dest, când nu e cu totul inferior, al ştiinţei şi culturii într-o regiune perife-
rică foarte săracă.
Nu sunt foarte multe spaţii geopolitice, istoria cărora ar fi tot atât de
fragmentată în etape categoric deosebite una de alta, cum este aceea a
Basarabiei şi Transnistriei, ceea ce a făcut ca trecutul pământurilor de pe
cele două maluri ale Nistrului să fie un tărâm puternic accidentat şi deci
greu de cercetat. Referindu-ne mai întâi la Basarabia, vom constata că în-
tre 1812-1917, ca urmare a smulgerii ei de către Rusia ţaristă din trupul
Moldovei şi deci din istoria tradiţională a acestei ţări româneşti, ţinutul a
apucat pe un cu totul alt făgaş istoric. În 1918 el a revenit la patria româ-
nească, dar aceasta era complet alta – se constituise atunci statul naţional
unitar român modern prin unirea tuturor provinciilor istorice româneşti;
în istoria Basarabiei începea o etapă categoric deosebită de perioadele
anterioare. În 1940 ţinutul este ocupat de către sovietici, în 1941 va reve-
ni din nou la România, în1944 sovieticii iar îl vor reanexa şi îl vor stăpâni

59 Emil Cioran, Istorie şi utopie, p. 139.

32
până în 1991, când Moldova îşi va proclama independenţa de stat. Au fost
şi perioade în care Moldova de Răsărit era stăpânită concomitent de două
sau trei state. În 1856-1878 extremitatea sudică a Basarabiei a făcut par-
te din Ţara Moldovei şi din regatul român, când restul ţinutului rămăsese
în componenţa imperiului ţarist. În perioada interbelică, Basarabia era
parte a regatului român, iar acea parte a Transnistriei din care sovieticii
alcătuiseră o republică autonomă moldovenească era stăpânită de URSS.
În 1940 şi apoi în 1944 sovieticii au alcătuit o formaţiune statală artificia-
lă, pe care au numit-o RSSM şi care întrunea doar şase din cele nouă jude-
ţe ale Basarabiei şi numai o fâşie îngustă din Transnistria, de-a lungul
cursului inferior al Nistrului, pe când celelalte trei judeţe basarabene şi
cea mai mare parte a Transnistriei au fost atribuite Ucrainei. În 1991, Re-
publica Moldova independentă a moştenit, formal, întreg teritoriul fostei
RSSM, dar pe o importantă parte a acestuia, în fostele raioane transnis-
trene ale RSSM şi în zona oraşului Tighina de pe malul drept al Nistrului,
a fost alcătuită, din iniţiativa şi cu sprijinul activ al Rusiei, o nouă forma-
ţiune statală, zisă „republică moldovenească nistreană”, în scopul decla-
rat de oficialii ruşi de a zădărnici o eventuală unire a Republicii Moldova
cu România.
Aşadar, sub aspect geopolitic şi cronologic, continuitatea istorică
a Moldovei de Răsărit este în anumite locuri fracturată foarte pronunţat.
Este adevărat că, din punctul de vedere al sensului general al evoluţiei
istorice, nu este deloc obligatoriu ca epocile istorice să se succeadă au-
tomat, să se nască una din alta, întrucât, aşa cum observa L. von Ranke,
„valoarea fiecărei epoci constă nu în aceea ce iese din ea, ci în existenţa
ei, în eu-l ei personal”, fapt pentru care „orice epocă trebuie examinată ca
ceva ce are preţ prin sine însăşi şi merită în cel mai înalt grad să fie cerce-
tată”60, dar tot el menţionează că pe de altă parte istoricul „trebuie să ob-
serve şi deosebirea dintre epoci pentru a urmări necesitatea intrinsecă a
succesiunii lor”61. În cazul Moldovei de Răsărit însă necesitatea despre
care vorbeşte ilustrul istoric german nu se vede. Din această cauză, difi-
cultatea reproducerii adecvate a trecutului acestui spaţiu constă nu atât
în deosebirea radicală, uneori chiar antagonică, dintre izvoarele şi istori-
ografia acestor etape şi a spaţiilor menţionate, cât în diferenţele de ordin
politic, cultural, de mentalitate, de mod de viaţă etc. dintre epoci şi zone
istorico-geografice. Aşa se face că până astăzi nu avem o sinteză a istoriei

60 Леопольд фон Ранке, Об эпохах новой истории. Лекции, читанные баварскому

королю Максимилиану II (в 1854), перевод И.И. Шитца с предисл. проф. П.Г. Вино-
градова, Москва, 1898, с. 4; N. Berdiaev, mai târziu, va avea aceeaşi părere relativ la
succesiunea epocilor şi a generaţiilor, criticând destul de aspru ideea pozitivistă a pro-
gresului, după care ultima treaptă este văzută ca scop în sine pentru etapele anterioare:
N. Berdiaev, op. cit., p. 146-147.
61 L. von Ranke, op. cit., p. 5.

33
ţinutului în acelaşi timp cuprinzătoare, judicios proporţionată, consisten-
tă, convingătoare, bine documentată şi uşor asimilabilă. Această situaţie
nu va putea fi depăşită decât din momentul în care istoricii vor cunoaşte
la fel de bine toate perioadele din trecutul Moldovei de Răsărit, o dată cu
obţinerea unei documentări cvasicomplete asupra trecutului zonelor mai
puţin cunoscute. Pe de altă parte însă supralicitarea specificului fiecărei
perioade în parte este la fel de periculoasă ca şi ignorarea lui. Cunoscutul
istoric şi filozof englez R.G. Gollingwood avea, fără îndoială, tot temeiul să
spună că nu există perioade bune şi rele, „întunecate” şi „luminate” (com-
plet cunoscute); e vorba doar de gradul cunoaşterii perioadelor, aceasta
depinzând, la rândul ei, de informaţia istorică referitoare la perioada afla-
tă în discuţie şi de măsura în care materialul istoric este cercetat62. Mai
mult decât atât, accentul prea insistent pe perioade poate dăuna imaginii
unitare, bazate pe continuitate, a procesului istoric. „Este greu de împăr-
ţit istoria generală în perioade fără a introduce falsa idee că un popor
evoluează în salturi mai degrabă decât continuu”63, observa H.F. Jolowicz
şi bineînţeles că avea dreptate. După cum, conform concluziilor lui F.
Braudel, istoria unei perioade se fondează pe ceea ce numeşte el istorie
de lungă durată şi istoria unei ţări pe istoria lumii64, tot aşa şi epocile se
fac înţelese doar în cadrul timpului universal. Iată de ce E. Cioran nu ar
prea avea dreptate atunci când susţine că „nu se poate crea cu conştiinţa
universalităţii” şi, dimpotrivă, atunci când, contrazicându-se, admite cu
un oarecare echivoc că „epocile nu sunt universale, dar toate conţin un
sâmbure de universalitate”65.

Studiul istoric ca expresie a problemelor sociale

Printre problemele sociale care au o legătură directă cu cercetarea is-
torică un rol deosebit revine stării economice a societăţii şi, la modul in-
dividual, condiţiilor materiale ale istoricilor. Pe parcursul unor intervale
mari de timp, acest factor s-a manifestat diferit, rămânând întotdeauna
foarte influent. În perioadele mai vechi, scrierea istoriei era preocuparea
unui cerc restrâns de oameni. În contemporaneitate, numărul lor a crescut
foarte mult, ca urmare a realizării unei oarecare uniformizări economico-

62 Р. Дж. Коллингвуд, Идея истории. Автобиография, пер. и комемент. Ю.А. Асеева;

отв. ред. И.С. Кон, М.Л. Киссель, Москва, 1980, с. 313-314.
63 H.F. Jolowicz, Historical introduction to the Study of the Roman Law, Cambridge, 1952,

p. 35.
64 O lecţie de istorie.., p. 15-16, 76, 104.
65 Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, p. 81. Din contra, puţin mai înainte, în car-

tea Pe culmile disperării (Bucureşti, 1990, p. 103-104) el susţinea că nu există nici o deo-
sebire între epoci şi că acestea „reprezintă forme închise de viaţă”.
34
sociale şi a generalizării ştiinţei de carte. Chiar în regimul sovietic comu-
nist numărul acelora care studiau şi cercetau trecutul era poate chiar mai
mare decât ar fi fost necesar, în cazul unei judicioase organizări a acestui
proces. Drept urmare, în RSSM, de pildă, apăruse un număr foarte mare de
scrieri istorice. De la sfârşitul secolului trecut, criza economică ce a cuprins
lumea postsovietică a prejudiciat foarte serios ştiinţa, inclusiv investigaţii-
le istorice; cercetări speciale în domeniul istoriei apar din ce în ce mai pu-
ţine. Vreo 15-17 ani în urmă, scrierile istoricilor, destul de numeroase,
erau de cele mai multe ori studii apărute în reviste de specialitate, în bule-
tine şi culegeri tematice, monografii, antologii documentare, broşuri de
popularizare a cunoştinţelor istorice etc., pe când în ultimul deceniu prin-
cipala categorie de „scrieri istorice” au fost comunicările în cadrul diferite-
lor conferinţe şi simpozioane şi al altor întruniri publice, mai mult sau mai
puţin ştiinţifice. Majoritatea istoricilor au părăsit cercetarea, trecând la
ocupaţii care pot să le asigure existenţa: scrierea de manuale de şcoală, a
istoriei localităţilor, întreprinderilor, firmelor, a biografiilor oamenilor de
curând îmbogăţiţi. Interesul faţă de studiile la facultăţile de istorie e destul
de mic şi continuă să scadă.
Din cauza conexiunii sale – mult mai mari faţă de alte ştiinţe – cu reali-
tăţile politice şi sociale, scrierea istoriei a avut de suportat prea simţitor in-
fluenţa regimurilor în care s-a realizat. Fenomenul s-a generalizat în aşa
măsură, încât, făcând abstracţie de ştiinţele speciale ale istoriei şi de anu-
mite compartimente ale arheologiei, cu greu pot fi găsite cercetări istorice,
care să fi reuşit să rămână în afara umbrei autorităţilor publice.
Dacă observaţiile lui A. Toynbee despre aşa-numitele comunităţi pe-
nalizate66 şi acelea ale cercetătorului contemporan al fenomenelor spiritu-
ale Paul Kurtz67 ar fi valabile şi pentru societatea moldovenească, atunci ar
trebui să constatăm astăzi că, întrucât în trecut adevărata istorie a ţinutu-
lui a fost interzisă, tot aşa ca şi credinţa, înlăturarea interdicţiilor, după
1989-1990, ar fi trebuit să fi dat la iveală foarte multe studii valoroase de
istorie şi o mare înclinare a populaţiei către cele sfinte. Dar aceasta nu nu-
mai că nu s-a întâmplat, ci dimpotrivă, interesul faţă de cercetarea istorică
s-a redus chiar în comparaţie cu perioada ocupaţiei sovietice, după cum re-
ligiozitatea restrânsă, dar sinceră, de atunci a fost înghiţită de spectacolul
public contemporan al unei credinţe de modă şi al unei fanfaronade preo-
ţeşti. Vedem, aşadar, că istoriografia nu poate depăşi timpul în care apare;
ea reprezintă întocmai aceea ce o inspiraţie istorică a numit culoarea tim-
pului istoric68; când timpul fierbe de iniţiative şi de idei, literatura istorică

66 Arnold Toynbee, Studiu asupra istoriei. Sinteză a volumelor I-VI de D.C. Somervell, Bu-
cureşti, 1997, p. 176 sq.
67 Пол Курц, Искушение потусторонним, Москва, 1999, с.10.
68 Philippe Ariés, Timpul istoriei, Bucureşti, 1997, p. 242.

35
este o reflecţie vie şi instructivă a acestui proces, putând chiar să aibă, în
raport cu acesta, o semnificaţie stimulativă; şi viceversa, timpul fără fizio-
nomie spirituală nu poate naşte nimic valoros, acesta e timpul decadenţei.
Dar, urmând un gând al lui Cioran, momentul decăderii ar trebui să fie re-
găsit în creşterea responsabilităţii şi a lucidităţii omului, deoarece „în de-
clin, conştiinţa de sine e cu mult mai pronunţată, mai mare”69. Aceasta nu
este însă o regulă absolută, după cum o recunoaşte şi filozoful. În Moldova
sovietică, de pildă, declinul general, în special în sfera spirituală, nu „s-a
răzbunat” prin naşterea unei literaturi care l-ar fi dezavuat; dimpotrivă, is-
toriografia de atunci nu numai că nu l-a semnalat, dar l-a prezentat pe dos,
ca etapă de mare progres, şi tocmai asta este o dovadă vie a istoricităţii cu-
noştinţelor istorice, întrucât acestea sunt condamnate să poarte amprenta
vizibilă a epocii lor.

Necesitatea reperelor: istoria critică şi teoria istoriei

Examinarea literaturii istorice este o sarcină elementară pentru orice
nouă iniţiativă de cercetare în domeniu; şi cu cât sarcina este mai ambiţi-
oasă şi cercetarea mai serioasă cu atât mai atent şi mai selectiv trebuie să
fie ochiul care cercetează această literatură; altfel spus, succesul cercetării
va fi determinat în mare măsură de calitatea criticii istoriografice, de la ca-
re va porni şi pe care se va baza. În mod obişnuit, o scriere istorică se con-
sideră valoroasă numai dacă se sprijină pe nişte idei, are un temeinic su-
port teoretic. Observaţia lui P. Veyne, cum că „nimic nu decepţionează mai
mult decât lectura istoricilor şi mai cu seamă a celor mari: ei nu au idei”70,
sigur că nu este întru totul conformă cu realitatea, ştiut fiind că cel puţin o
parte a marilor scriitori de istorie au avut idei originale, dar ea arată că ce-
le mai bune istorii sunt totuşi cele care conţin idei. A fortiori, Mircea Eliade
pare să aibă destulă dreptate când susţine că teoria a fost indispensabilă
omului din timpurile cele mai vechi71.
Nu a existat niciodată – şi astăzi mai puţin ca oricând – o atitudine
univocă faţă de teoriile istorice. Filozoful german contemporan M. Riedel,
de pildă, observă că preocupările pentru „teoriile care încearcă să înte-
meieze o conexiune ce pătrunde originea şi viitorul istoriei umane nu se
bucură astăzi de vreo preţuire deosebită”72. Cei mai mari adversari ai

69 Vezi dialogul Emil Cioran – Hans-Jürgen Heinrichs, Scrisul – o terapie reală, în „Lettre
internationale” (Bucureşti), 1998, nr. 27, p. 6.
70 Paul Veyne, Cum se scrie istoria, Bucureşti, 1999, p. 139.
71 Mircea Eliade, Fragmentarium, Bucureşti, 2003, p. 54-57. Nu discutăm aici măsura

adecvării silogismelor de tipul „primatul teoriei în orice fel de societate de tip arhaic”.
72 Manfred Riedel, Comprehensiune sau explicare? Despre teoria şi istoria ştiinţelor her-

meneutice, Cluj-Napoca, 1989, p. 188.

36
concepţiilor filozofice asupra istoriei sunt chiar istoricii, de aceea în cazul
multora din ei „ele sunt ignorate în mod deliberat sau marginalizate, ca o
sporovăială teoretică a unor amatori lipsiţi de competenţă”, atitudine pe
care Ph. Ariés o numeşte „insuportabilă vanitate a tehnicianului care ră-
mâne închistat în tehnica sa, fără să încerce vreodată să o privească din
exterior”73. Atitudinea aceasta o constată şi cunoscutul istoric al Antichi-
tăţii clasice, M.I. Finley: „Istoricii, auzim tot timpul, trebuie să-şi vadă de
propriile lor treburi, investigarea experienţelor concrete din trecut, şi să
lase «filozofia istoriei» (care este o activitate sterilă, abstractă şi oricum
perfect inutilă) în seama filozofilor”74. Drept care, va observa R. Aron,
având frică de deciziile filozofice arbitrare, istoricul va renunţa la ele şi
„se va strădui să descopere în fapte legea devenirii“75. Aproape că e de
prisos să mai insistăm asupra faptului să filozofia istoriei nu este agreată
mai ales de către istoricii şi filozofii creştini. După N. Berdiaev, istoria are
sens numai în dimensiune escatologică76, pe când unii vorbesc despre
„aversiunea profundă, viscerală” a istoricului „pentru toate încercările de
filozofie a istoriei care s-au succedat în Occident de două secole”77, iar al-
ţii constată că, întrucât istoria este mister: „Creştinismul are neîncredere
instinctivă faţă de filozofiile sistematice ale istoriei care ar vrea să ne pu-
nă în mână cheia inteligibilităţii”78. Era şi firesc ca metodologia istoriei să
fi fost elaborată, la început, nu de istorici, ci de filozofi sau chiar de către
reprezentanţi ai altor ştiinţe79, şi poate tocmai de aceea Ioan Lupaş avea
dreptate când observa că în scrisul acestora „s-au simţit adeseori consi-
derabile lacune în ceea ce priveşte calitatea şi preciziunea cunoştinţelor
istorice”80.
Totuşi, interesul pentru filozofia istoriei a rămas destul de mare. Ba,
istorici dintre cei mai de seamă regretă când nu pot beneficia îndeajuns de
serviciile ei81 Aşa cum observă, pe bună dreptate, L. Febvre, istoricul are
nevoie de idei şi teorii, deoarece pe de o parte ştiinţa nu poate fi concepu-
tă fără gândire, iar pe de altă parte, fără teorii, ar fi imposibilă orientarea
73 Philippe Ariés, op. cit., p. 236.
74 M.I. Finley, op. cit., p. 81. Se cere totuşi o examinare foarte atentă a motivelor pentru
care unii istorici sunt refractari teoriilor asupra istoriei, şi asta pentru simplul motiv că
dacă ei s-ar ocupa numai de teoretizări, atunci nu ar mai avea cine cerceta trecutul.
75 Raymond Aron, op. cit., p. 158.
76 Николай Бердяев, Самопознание (Опыт философской автобиографии), Москва,

1991, с. 305.
77 Henri I. Marou. Teologia istoriei, Iaşi, 1995, p. 18. Cu cât mai mare ar trebui să fie aver-

siunea istoricilor faţă de teorii în lumea postcomunistă, unde anterior ideile şi concluzii-
le erau impuse de ideologia comunistă şi de politica statului totalitar?!
78 Paul Ricoeur, Istorie şi adevăr, Bucureşti, 1996, p. 10.
79 Vezi A.D. Xenopol, Teoria istoriei, Bucureşti, 1997, p. 3.
80 Ioan Lupaş, Sensul şi scopul istoriei, „PUI”, p. 218.
81 Marc Bloch, op. cit., p. 14.

37
într-o complexitate infinită de fenomene82. F. Braudel va spune simplu şi
clar, la sfârşitul unei strălucite cariere ştiinţifice: „Teoriile sunt indispen-
sabile în domeniul ştiinţelor sociale, în cercetarea istorică, ca de altfel în
orice ştiinţă”83. Strict ştiinţific, implicarea teoretică este utilă şi ca meto-
dă, deoarece, altfel, istoricul ar „rămâne închistat în tehnica sa, fără să în-
cerce să o privească din exterior”84. Dezvoltarea şi diversitatea cunoştin-
ţelor istorice au schimbat mult caracterul istoriei. Încă Voltaire, care este
considerat creatorul conceptului de filozofie a istoriei, a sugerat ideea că
istoricul trebuie să fie totodată şi filozof, pentru a realiza o critică a istori-
ografiei, întrucât literatura istorică deja pe atunci devenise impresionan-
tă, dar şi pentru că, adăuga el, fără spirit filozofic, scrierile istorice sunt
nişte poveşti pentru copii. Nici Kant nu mai era satisfăcut de conţinutul
tradiţional al cuvântului Histoire (relatare, scriere), moştenit de la grecii
antici, în timp ce termenul german Geschichte prefigura ideea istoriei ca
ştiinţă, ceea ce schimba statutul ei conceptual. Istoria, în totalitatea ei, cu-
prinde o multitudine de istorii, fragmente ale întregului: istorii ale ţărilor,
regiunilor, domniilor, perioadelor, evenimentelor etc.; deci istoria tinde a
fi polihistorie, iar istoricul se preface într-un polihistor. Dar toate acestea
au nevoie de o privire cuprinzătoare: „Simpla polihistorie este o erudiţie
ciclopică, căreia îi lipseşte un ochi – ochiul filozofiei”85. B.P. Hasdeu pare
să gândească la fel: „Istoria se bazează pe patru fontâne (surse – n.a.), fă-
ră de care nu se poate scrie istoria […]: testurile (aici: materialul istoric
concret – n.a.), sciinţa naturală, filologia şi economia politică. La armoni-
zarea lor trebuie să preşedeadă (să prezideze – n.a.) o filozofie. Ne-am ţi-
nut şi ne vom ţine cu stăruinţă de metoda experimentală admitendu ca
unica bază de discuţiune realitatea şi numai realitatea; în această realita-
te, însă, se manifestă o forţă conducătoare omniprezentă şi inesperimen-
tabilă pe care omului nu-i este dat s-o cunoască, daru pe care ellu nu
poate [să] n-o recunoasce”86. Deci, istoricul, prin viziunea şi pregătirea sa,
trebuie să fie mai mult decât pur și simplu istoric. Din momentul apariţi-
ei, „filozofia istoriei, observa gânditorul spaniol Menéndez y Pelayo, a
avut o influenţă certă asupra modului de a scrie istoria, conferindu-i un
sens mai grav şi mai profund, contribuind la a-i da o unitate mai strânsă,
precum şi la faptul ca fiecare eveniment să fie văzut ca o manifestare a
unui organism unitar […]. Într-un cuvânt, deşi istoricul nu este filozof, a

82 Люсьен Февр, Бои за историю, Москва, 1991, с. 23.

83 Vezi O lecţie cu Fernand Braudel, p. 73.
84 Philippe Ariés, op. cit.,
p. 14.
85 Immanuel Kant, Logica generală, Bucureşti, 1985, p. 99.
86 Apud Constantin Noica, B-P-Hasdeu: înţelesul grandios al istoriei, în C. Noica, Istoricita-

te şi eternitate, București, 1989, p. 79-80.

38
început să se acrediteze ideea că este inadmisibil să scrii istorie fără să
faci într-un fel sau altul filozofie”87.
Privirea filozofică asupra istoriei s-a impus totodată atât prin dezvol-
tarea rapidă a celor două ştiinţe, cât şi de comunitatea preocupărilor lor,
ambele având, mai cu seamă în ultimul secol, acelaşi obiectiv de cercetare.
Studiind această relaţie pe exemplul creaţiei kantiene, M. Riedel, constată:
„Filozofia, fără istorie, rămâne goală; ambele sunt dependente în mod egal
una de alta şi în aceeaşi măsură indispensabile”88. După care reproduce o
idee a marelui gânditor care susţine că întreaga „cultură a facultăţilor de
cunoaştere [...] se împarte în două grupuri: istorie şi filozofie”89. Astăzi, cu
atât mai mult, raportul acestora vădeşte „dificultatea disocierii teoretice,
imposibilitatea separării practice”90. Mai precis, „obiectul şi subiectul filo-
zofiei nu se deosebesc de cele ale istoriei. Cunoaşterea omului este, şi ea,
cunoaşterea unei istorii de către o fiinţă istorică”91, aceasta întâlnindu-se
în acelaşi timp în câmpul filozofiei. Explicaţia acestei „îngemănări” pare să
se afle nu în dorinţa istoriei de a se contopi cu filozofia (am văzut că reti-
cenţele istoricilor sunt prea mari pentru a admite o asemenea fuziune), cât
mai degrabă în creşterea constantă a interesului acesteia din urmă faţă de
cea dintâi, ceea ce a făcut ca în sec. XX filozofia să nu mai aibă, aşa cum am
mai văzut, „drept obiectiv nici natura, nici spiritul, ci omul în toată realita-
tea lui concretă, care le îmbină pe amândouă”92. M. Riedel va împinge acest
gând mai departe. După ce arătase ce este filozofia în raport cu istoria, el
conchide: „istoria fără filozofie [...] generează orbire”93, constatând, aşadar,
că în filozofia germană − clasică şi contemporană − s-a mers destul de de-
parte în examinarea acestui raport, care susţine rolul de călăuză al filozofi-
ei pentru istorie.
Din toate observaţiile acestea rezultă că, chiar dacă filozofii suprali-
citează cumva importanţa metodologică a filozofiei pentru cercetarea is-
torică, rămâne stabilit totuşi că istoria nu se poate lipsi de oficiile unei
teorii proprii, imperativ recunoscut şi de unii dintre cei mai buni istorici.
N. Iorga, de pildă, va observa că „există o filozofie a istoriei, care pune is-
toria în legătură cu alte discipline, care caută în ea principiile generale,
metafizice, în sensul cel mai onorabil al cuvântului”94. M.I. Finley, adu-
când drept dovadă preocupările metodologice ale unei strălucite pleiade

87 Marcelino Menéndez y Pelayo, Istoria ca operă de artă, în Eseişti spanioli, Bucureşti,

1982, p. 59-60.
88 Manfred Riedel, op. cit., p. 193.
89 Ibidem.
90 Raymond Aron, op. cit., p. 346.
91 Ibidem, p. 352.
92 Émile Bréhier, op. cit., p. 52.
93 Manfred Riedel, op. cit., p.197.
94 Nicolae Iorga, Generalităţi…, p. 18.

39
de istorici ai Antichităţii, între care Ed. Meyer, T. Mommsen, Rostovtzeff,
Glotz, Frank, Beloch, Bury, Momigliano, observă că „istoricul nu este doar
un cronicar, şi nu-şi poate face munca lipsind-o complet de presupuneri şi
judecăţi, cu alte cuvinte, fără generalizări. În măsura în care nu doreşte să
discute aceste generalizări în mod explicit – ceea ce înseamnă că nu reflec-
tează la ele – îşi asumă serioase riscuri”95. Această realitate face să fie înţe-
lese mai uşor eforturile insistente ale unor gânditori, în special ale acelora
care au lucrat concomitent pe ambele tărâmuri, al filozofiei şi al istoriei, de
a realiza o apropiere între ele. „Iată de ce, va mărturisi R.G. Gollingwood, am
ajuns, către mijlocul secolului trecut, la concluzia necesităţii de a crea o filo-
zofie a istoriei. Această noţiune înseamnă, întâi de toate, un domeniu aparte
al investigaţiei filozofice, vizând problemele specifice legate de gândirea is-
torică”96. Aşa pare să fi gândit şi R. Aron, de vreme ce crede că „filozofia is-
toriei este o parte esenţială a filozofiei, fiindu-i totodată introducere şi
concluzie. Introducere, deoarece trebuie să înţelegem istoria ca să gândim
destinul omenesc al unei epoci şi totodată, concluzie, deoarece nu există
comprehensiune a devenirii fără o doctrină asupra omului”97. O astfel de vi-
ziune pe care am numi-o, împreună cu E. Bréhier, istoricistă, împacă defini-
tiv istoria cu filozofia, subliniind totodată subiectivitatea cercetătorului
istoriei, fără să submineze câtuşi de puţin semnificaţia ştiinţifică a eforturi-
lor sale: „departe de a fi un instrument al istoriei, subiectul este acela care-i
dă acesteia o semnificaţie; istoria este conştientizarea înăuntrul spiritului a
propriei deveniri, a unei deveniri mereu prezente. O astfel de concepţie
asupra istoriei ne îndepărtează de filozofia istoriei ca afirmare a unei reali-
tăţi ce transcende subiectul, dar şi de istorie în sensul obişnuit al cuvântu-
lui, acela de cunoaştere a trecutului prin intermediul documentelor”98. Nu
se poate, totuşi, îndepărta prea tare: filozofia istoriei ca disciplină aparte es-
te legată destul de strâns şi de speculaţiile teoretice şi de observaţiile asu-
pra realităţilor trecute, pentru că, aşa cum observa C. Noica, „filozofia isto-
riei este o ştiinţă obosită, ce nu se sistematizează decât când nu mai trăieşte
istoric din plin”99.
În schimb, se impune o altă sarcină şi anume o delimitare fără echivoc
a istoriei de filozofie. Pe de o parte filozofia istoriei trebuie înţeleasă în ma-
niera lui M. Riedel, anume „ca interpretare critică a istoriei”, deci refractară
oricărui dogmatism100, idee ce-şi are rădăcinile încă în concepţiile lui Vol-
taire şi Hegel asupra acestui subiect, iar pe de altă parte istoria critică, toc-
mai pentru a nu fi depreciată de o filozofare sterilă, trebuie să fie plasată în
95 M.I. Finley, op. cit., p.81.
96 R.G. Gollingwood, op. cit., p.366.
97 Raymond Aron, op. cit., p. 23-24.
98 Émile Bréhier, op. cit., p. 58.
99 Constantin Noica, Istoricitate şi eternitate, p. 76.
100 Vezi Manfred Riedel, op. cit., p. 190, 191.
40
câmpul istoricităţii, astfel ca subiectul să nu fie străin de structura timpu-
lui, adică să fie conştient şi de momentul în care activează şi gândeşte şi să
simtă totodată şi trecutul pe care îl valorifică101.
Aşadar, teoria, în cazul istoriei, presupune în mod necesar realizarea
unei investigaţii critice, iar asta ar viza, întâi de toate, critica literaturii is-
torice. Istoria critică şi critica istoriografiei, nefiind acelaşi lucru, sunt to-
tuşi într-o legătură foarte strânsă, se condiţionează reciproc. Tocmai de
aceea, chiar dacă istoricul e dator să ţină cont de timpul şi mediul în care
îşi face opera, istoria critică pe care el trebuie să o scrie (şi care astăzi are
alt sens decât cel pe care îl avea în vedere Hegel) nu are voie să fie, cum
zice Nietzsche, una care „judecă şi condamnă”102, întrucât în asemenea si-
tuaţie am avea de-a face cu o atitudine criticistă, nu pur şi simplu cu o
apreciere critică; mesajul real al materialelor istorice ar fi alterat, iar isto-
ria nu numai că nu ar mai putea spera să devină critică, dar chiar ar fi lip-
sită de capacitatea adecvării. Însă elucidarea caracterului cercetării
istorice şi a premiselor nemijlocite de care aceasta depinde – starea iz-
voarelor şi a istoriografiei, determinarea priorităţilor, condiţiile concrete
şi atmosfera ştiinţifică, culturală, sociopsihologică etc. în care ea se reali-
zează – presupune, mai întâi, să ştim ce şi cum trebuie să fie istoricul şi ce
sarcini are el de înfruntat. Dar, înainte de a vorbi despre acestea, s-ar că-
dea să conchidem că, pentru noi, ideile istorice, o anumită concepţie de-
spre istorie sunt mai mult decât necesare. Părerea cum că „ideile, teoriile
şi concepţiile despre istorie sunt negreşit partea moartă dintr-o operă is-
torică”, că „ideile nu interesează foarte mult” şi că „orice teorie în acest
domeniu se naşte moartă”103 denotă de fapt dorinţa manifestării unei alte
teorii, mai bine zis, a unui teribilism teoretic. Faţă cu atare nihilism teore-
tic, eu, ca cercetător, raţionez astfel: scrierea acestui studiu o concep în-
tr-un anume fel, nu-l fac la întâmplare şi nu se face el singur, în maniera
acelui misticism suprarealist, după care imaginile artistice se construiesc
automat din afluxul mecanic al elementelor tehnice corespunzătoare: cu-
vinte, gesturi plastice, sunete. (Dar chiar şi atari exhibiţii întotdeauna as-
cund un program.)104 Întreaga lucrare eu o concep mental şi o realizez prin
aplicarea unei serii întregi de mijloace din care ideile şi metodele nu pot
nicicum lipsi. De altfel, chiar acei care zic că istoricul nu are nevoie de idei
se pare că nu sunt deloc convinşi de ceea ce spun, pentru că sunt mereu
nevoiţi să admită că sarcina principală a acestuia este „să ştie să judece

101 Vezi şi Émile Bréhier, op. cit., p. 60-61.

102 Фридрих Ницше, О пользе и вреде истории для жизни, Сочинения, том I, Москва,
1990, с. 174.
103 Paul Veyne, op.cit., p.148-149.
104 Vezi George Călinescu, Curs de poezie (principi de estetică), Bucureşti, 1998, p. 34.

41
cum trebuie lucrurile” întâmplate105. Ca să-şi poată face cât mai bine me-
seria, spune L. Febvre, istoricul „trebuie să poată gândi”106, după care tot
el atenţionează asupra faptului că „fără o teorie preliminară, elaborată
din timp, nu este posibilă nici un fel de activitate ştiinţifică”. Dacă istori-
cul nu are o viziune în baza căreia să selecteze faptele şi să le gândească,
el „nu merită numele de istoric”107. Aşadar, dacă istoria este văzută ca şti-
inţă (vom reveni la acest subiect în detaliu mai încolo), atunci trebuie să
admitem ca valabilă şi pentru istorie observaţia lui K. Popper că „punctul
de vedere al cercetătorului este determinat de teoria ştiinţifică”; după
părerea filozofului, ignorarea acestei premise „duce inevitabil la autoîn-
şelare şi pierderea privirii critice asupra lucrurilor”108. Viziunea lui K.
Popper asupra acestei chestiuni merită cu atât mai multă atenţie cu cât el
nu absolutizează importanţa unei anumite teorii, susţinând că după cum
nu se poate crede fără rezerve în faimoasa formulă a lui Ranke că „trecu-
tul este ceea ce s-a întâmplat de fapt” (wie es eigentlich gewesen ist)109, tot
aşa istoria nu poate fi tratată linear, că „sunt posibile doar interpretările
istorice, şi nici una din ele nu este definitivă”110.
Toate observaţiile acestea ţin de utilitatea filozofiei istoriei în general;
exemplele invocate nu sunt luate, cum am văzut, din istoriografia sau din
gândirea basarabeană, şi asta doar din motivul că, abstracţie făcând de une-
le încercări singulare şi destul de modeste111, o astfel de tradiţie lipseşte.

105 Paul Veyne, op.cit., p. 137. De asemenea, el trebuie să se gândească stăruitor la între-
bările pe care le are de pus (p. 284), ceea ce presupune reflecţii adânci asupra obiectului
de studiu. În altă parte, Veyne estimează că valoarea unei istorii constă în bogăţia ei de
idei. Prin urmare, părerea sa despre semnificaţia ideilor şi a teoriei în general, pentru is-
torie, este contradictorie.
106 Lucien Febvre, op. cit., p. 38.
107 Ibidem, p. 69-70.
108 Карл Поппер, Открытое общество и его враги, том II, Москва, 1992, с. 299, 301.
109 M.I. Finley observă că o primă întrebare pe care o reclamă această formulă este: „ce

lucruri anume merită sau trebuie luate în consideraţie pentru a stabili «cum au fost în
realitate»; pentru ca trecutul să fie inteligibil, trebuie să i se dea sens prin selectare, prin
concentrarea asupra câtorva momente din trecut, care prin aceasta capătă permanenţă,
relevanţă, semnificaţie universală” (op. cit., p. 12), observaţie care continuă un gând si-
milar al lui P. Munz din studiul Istorie şi mit, „Philosophical Quaterley”, VI, 1956, p. 1-16.
110 Karl Popper, op. cit., p. 310.
111 De ex., Cамсон Мадиевский, Методология и методика изучения социальных

групп в исторической науке, Кишинев, 1973. Acest studiu are însă două defecte care îl
pun de fapt în afara subiectului examinat aici: întâi, este vizibil marcat de ideologia sovi-
etică comunistă, şi în al doilea rând, preferă consideraţiile teoretice generale în locul ob-
servaţiilor asupra realităţilor istorice concrete, în cazul de faţă basarabene. Ar mai putea
fi menţionate, în acelaşi context şi având aceeaşi semnificaţie ideologică, două-trei scri-
eri ale lui P.V. Sovetov, înclinat şi el într-o oarecare măsură către teoretizări: Из истории
общественно-политической мысли Молдавии. О взглядах на государство и право в
ХV-XVII веках, „УЗИИМФ”, 1959, т.1, с. 201-248; Особенности перехода от феодализ-
42
Abia în ultima vreme au început să apară şi aici scrieri de filozofie a istori-
ei, dar acestea nu sunt meditaţii asupra istoriei Basarabiei sau asupra scri-
erilor istorice despre acest ţinut112. Or, situaţia normală este tocmai cea
opusă celei semnalate acum, deoarece fiecare istoriografie trebuie să aibă
teoria sau teoriile sale, după cum, în general, „filozofia cea mai importantă
pentru fiecare naţiune este filozofia sa proprie”113.

Cum trebuie să fie un istoric

Aşa cum este prezentat în filozofie şi în istoriografia contemporană,
statutul istoricului, văzut mai ales sub aspect moral şi profesional, ceea ce
a interesat şi continuă să intereseze cel mai mult, comportă o serie de tră-
sături care se vor definitorii. Este, întâi, capacitatea lui de a gândi, deoarece
altfel, aşa cum am văzut, nici nu-şi poate îndreptăţi statutul profesional.
Cum bine spune P. Veyne, singura deosebire fundamentală dintre istorici,
chiar dintre cei din epoci diferite, indiferent cine sunt aceştia – Herodot
sau Tucidide, Froissart sau Renan – e „nu atât în aceea ce spun ei, cât în ce
gândesc sau nu se gândesc să spună”114. Erudiţia vine după aceea, fiind
aproape la fel de importantă, dar niciodată mai mult ca cea dintâi. După P.
Veyne, care zice că nu crede în teorie, „istoria este fundamental erudi-
ţie”115, dar mai convingător este totuşi F. Nietzsche când caută să convingă
că opera istorică de cea mai mare calitate este cea creată prin contribuţia
comună a erudiţiei şi a celei mai înalte capacităţi analitico-sintetice şi chiar
artistice: „adevărul istoric trebuie să aibă capacitatea să convertească lu-
crul comun în ceva nemaiauzit şi să rostească teza generală într-o formă
atât de simplă şi de adâncă, încât simplitatea să fie atenuată de profunzi-
me, iar profunzimea de simplitate”, dar tocmai pentru ca aceasta să fie cu
putinţă, el nu va putea să-i „dispreţuiască pe acei lucrători care cară mate-
rialul, îl aşază în grămezi şi îl sortează, numai pentru că ei nu pot nicide-
cum să se facă mari istorici”116. Constatăm aici o antinomie între erudiţie
şi arta relevării realităţii istorice, opoziţie superfluă, întrucât istoria nu es-
te nici opera erudiţiei, nici a meşteşugului naraţiei şi nici măcar lucrarea

ма к капитализму на юго-востоке Европы и в Дунайских княжествах (Критичес-

кий обзор современной аграрной историографии), „ВИ”, 1965, №11, с. 54-76.
112 Eudochia Saharneanu, Sensul şi orientările procesului istoric contemporan, Iaşi, 2002;

Ion Ţurcanu, Un model generos de filozofie a istoriei în opera lui Mircea Eliade, „Basara-
bia”, 2003, nr. 1-3, p. 52-71; Idem, Istoria văzută de pe culmile disperării, „Jurnalul Lite-
rar” (Bucureşti), 2004, nr. 13-16, p. 1, 10; Idem, Petre Ţuţea: preocupări istorico-filozo-
fice, „Sud-Est” (Chişinău), 2001, nr. 4/46, p. 118-123 ş.a.
113 Angel Ganivet, Psihologia istoriei spaniole, în Eseişti spanioli, p. 124.
114 Paul Veyne, op. cit., p. 286 sq.
115 Ibid., p. 288.
116 Friedrich Nietzsche, op. cit., p. 198.

43
comună a celor două, aceasta din urmă nelipsind, totuşi, dar întâmplân-
du-se foarte rar. Tocmai la atare excepţie se referea B.P. Hasdeu, creio-
nând, romantic, portretul unui astfel de creator. „Istoricul, zicea el, este un
uvrier şi un artist totodată. Ca uvrier, el adună; ca artist, el dă brutei mate-
rii acea sublimă expresiune, care face că statuele lui Canova sau curţile
Alhambrei nu sunt din piatră, că Madona lui Rafael nu este o pânză sau o
scândură îmbuibată cu nişte sucuri vegetale. Sculptorul, pictorul, architec-
tul sunt numai artişti: ei lasă vulgului sarcina proviziunii (a relevării – n.a.).
Istoricul, din contra, el singur strânge, singur scoate piatră, ţese pânză, taie
scândură, fierbe culori: şi apoi tot el singur sculpă, pinge (pictează – n.a.)!
[…], de aceea sunt prea puţini istorici”117. Comentând nu atât acest portret
cât felul cum înţelegea marele om de cultură român misiunea istoricului,
cu referinţă mai ales la Istoria critică a românilor şi la Ioan Vodă cel Cum-
plit, C. Noica face această remarcă: „Numai aşa se poate scrie istoria. Tre-
buie să ai un anumit demon al creaţiei în tine, pentru a simţi tot ce e viu în
făptura omenească şi în fapta ei: tot ce e viu dincolo de viaţa obişnuită. Is-
toria nu poate fi înţeleasă din afară şi de la rece. Ca orice lume de cunoaş-
tere şi întâlnire cu desfăşurarea spiritului, istoria nu poate fi cărturărie
seacă. Un anumit demonism trebuie pentru a pune în mişcare lucrurile şi
lumile. Căci altfel, de ce am mai cărturări şi de ce am face teorii asupra isto-
riei dacă nu avem în noi atâta febră încât să putem pune în mişcare lumi-
le?”118. Şi asta pentru că istoria nu se poate naşte din improvizaţie, deoare-
ce atunci ea nu ar mai fi reproducere a realităţii, ci o plăsmuire a imaginaţi-
ei, ceva în genul re-amintirii lui S. Kierkegaard. Iată de ce P. Veyne are
dreptate să avertizeze că „istoricul nu poate fi improvizat”, de vreme ce
„nevoia unei experienţe istorice nu este mai puţin mare pentru un istoric”,
cum este experienţa corespunzătoare de specialitate pentru un fizician sau
pentru oricare alt cercetător ştiinţific119. Dimpotrivă, „orice explicaţie isto-
rică trebuie să fie concretă”120, deci istoricul, în total dezacord cu stereoti-
pul fals, dar motivat, creat de realitatea regimurilor comuniste, este creato-
rul a cărei operă se caracterizează prin cea mai mare concreteţe cu putinţă,
ceea ce iarăşi evidenţiază importanţa deosebită a studiului critic. Vom re-
veni către sfârşitul acestei scrieri asupra relaţiei artei cu scrisul istoric, dar
vom observa încă aici că acestea sunt totuşi perfect compatibile; deci nu
este deloc obligatoriu ca istoricul să dea dovadă doar de sobrietate, nu şi
de îndemânare, în meseria sa. Nu sunt motive să nu fim de acord cu
Menéndez y Pelayo când zice că modelul cel mai bun este istoricul capabil

117 B. Petriceicu-Hasdeu, Ioan Vodă cel Cumplit, ed. comentată de Ion Const. Chiţimia,
Craiova, 1942, p. 5.
118 Constantin Noica, Istoricitate şi eternitate, p. 81-82.
119 Paul Veyne, op. cit., p. 285-286.
120 Ibid., p. 140-141.

44
„să facă istorie pentru istorie, care să fie înzestrat cu o personalitate puter-
nică şi care, fără a avea altă pasiune decât pe aceea a adevărului şi frumu-
seţii, să ţeasă minuţios şi să desfăşoare în faţa ochilor minţii cititorului
imensa pânză a vieţii”121.
Alte exigenţe faţă de meseria istoricului ţin de impactul său cu mediul
în care activează, însă deşi nu sunt generate de un fond epistemic, totuşi
dau şi ele măsura adecvării ştiinţifice a operei sale. În această sferă, cerinţa
cea mai mare este nepărtinirea, care este şi cea mai dificilă, mai greu de rea-
lizat, de vreme ce ştim că o anumită viziune, observaţie, concluzie etc. este
un fapt obiectivat prin chiar istoricitatea istoricului. Dar sarcina rămâne
imperativă, oricare ar fi motivaţia eludării ei. L. Febvre aminteşte, cu un
respect egal cu evlavia, aceste cuvinte ale lui Michelet: „Eu nu aparţin nici
unui partid... De ce? Pentru că, în istorie, eu nu am văzut nimic în afară de
istorie...”122. Pe de altă parte, însă, istoricul nu este „contemplatorul veşni-
ciei”, ca filozoful lui Platon; tocmai pentru că nu poate face abstracţie de
timpul şi mediul în care activează, opera istoricului, deşi are drept obiect
trecutul, va avea întotdeauna şi o dimensiune a prezentului. Anume prin
reflecţia paralelă asupra acestor ipostaze ale timpului, A. Toynbee şi-a pu-
tut fixa obiectivul atât de disputat al laborioasei sale cercetări istorice123.
Aşa putem înţelege mai bine de ce Collingwood zice că nu istoricul îşi alege
subiectul, ci subiectul îl alege pe istoric; astfel nu ne mai mirăm de ce Tuci-
dide era convins că războiul peloponeziac, pe care l-a urmărit cu ochii săi
şi care a făcut subiectul marii sale opere, ar fi fost un eveniment mult mai
important decât războiul troian124, punct de vedere care nu a avut cum
anula puternica impresie pe care o produce în toate timpurile epopeea
homerică. Dar atari predispoziţii nu sunt deloc întâmplătoare, constituind
un important fenomen ce-şi are rădăcinile în psihologia umană: „Oamenii
consideră îndeobşte că epoca în care trăiesc ei este momentul culminant al
istoriei şi nu unul din multele sale valuri trecătoare”125. Asta înseamnă că
omul nu poate să nu fie implicat emoţional în întâmplările şi preocupările
care îl afectează126. Ba mai mult, F. Braudel atrage atenţia la un fenomen
foarte instructiv în acest sens, când istorici care studiază serios şi îndelung
istoria anumitor ţări şi popoare ajung să iubească aceste ţări şi popoare, el
semnalând în special cazul lui H. Ahriweiler şi al lui R. Mantran pentru is-
toria Imperiului Bizantin şi, respectiv, a lumii islamice127.

121 Marcelino Menéndez y Pelayo, op. cit., p. 64.

122 Lucien Febvre, op. cit., p. 23.
123 Arnold Toynbee, op. cit. Sinteza vol. XII-X, p. 475-476.
124 Vezi M.I. Finley, op. cit., p. 13, 36.
125 Jacob Burckhardt, Artă şi istorie, p. 230.
126 Vezi asupra acestei chestiuni interesanta lucrare a omului de ştiinţă contemporan,

Konrad Lorenz, Cele opt păcate ale omenirii civilizate, Bucureşti, 2001, p. 21 ş.a.
127 O lecţie de istorie…, p. 68-69.

45
 Dar situaţiile de acest gen pun foarte serios problema relaţiei atitudi-
nii critice cu subiectivitatea istoricului. Indiscutabil, spiritul critic este pri-
mul imperativ al cercetării; critica surselor istorice este o preocupare foar-
te veche, devenită demult unul din compartimentele de căpetenie ale isto-
riografiei, există un număr apreciabil de istorii „critice”; în ştiinţele umane
însă sarcina asigurării unei obiectivităţi depline şi necondiţionate este greu
de îndeplinit. Mai mult chiar, destul de des au existat îndoieli în eficienţa
spiritului critic, aşa cum face Cioran, de pildă128. Eliade însă, când zice că în
cazul ştiinţei şi al criticii istorice „orice propoziţie trebuie să înceapă nu cu
rezerva «în prezenta stare a cunoştinţelor noastre»…, ci hotărât «în pre-
zenta stare a ignoranţei noastre»”129, insistă foarte mult asupra atitudinii
critice faţă de informaţia istorică acumulată până la o anumită dată. Totuşi,
aşa cum vom vedea mai jos, când vom trata problema metodei în istorie,
exigenţele critice nu sunt niciodată o garanţie a obiectivităţii investigațiilor
istorice. Nu în zadar C. Noica cita adesea versul-aforism al lui Eminescu „în
orice om o lume îşi face încercarea”130; oricine, adică şi istoricul, se află în-
totdeauna sub autoritatea propriei subiectivităţi, are o idee proprie despre
lume, niciodată nu se ştie cât de completă, deşi poetul pare să ofere nişte
şanse mari. Nu putem încheia acest mic capitol înainte de a semnala im-
portanţa unei facultăţi indispensabile istoricului, ca şi oricărui om de ştiin-
ţă în general: dorinţa irezistibilă de a cunoaşte, pornirea nestăvilită de a
cerceta. Pe lângă faptul că, fără ea, cercetarea este imposibilă, această cali-
tate menţine permanent largă şi mereu activă, „până la vârste înaintate,
cum zice Konrad Lorenz, deschiderea sa faţă de tot ce există pe lume”131,
menţinându-l, cum observa şi A. Gehlen, într-o stare viguroasă şi juvenilă.

Obiectivul fundamental al istoriei

Nivelul actual al înţelegerii fenomenului istoriei îşi găseşte confirma-
rea în ideea lui K. Jaspers că istoria este „în acelaşi timp ceea ce se întâmplă
şi conştientizarea acestui fapt, istorie şi cunoaşterea istoriei”132. Cunoaşte-
rea însă nu poate fi abstractă133, ea presupune un obiectiv. Am văzut deja
că, cel puţin pentru unii filozofi, istoria şi filozofia au acelaşi obiectiv, şi
128 Emil Cioran, Cartea amăgirilor, Bucureşti, 1991, p. 68.
129 Mircea Eliade, Solilocvii, Bucureşti, 2003, p. 10.
130 Constantin Noica, Ce nu se vede, în: Dan Campean, Patrimoniul Constantin Noica,
Hunedoara, 1992, p. 102.
131 Konrad Lorenz, op. cit., p. 76.
132 Карл Ясперс, Смысл и назначение истории, Москва, 1994, с. 243.
133 Întrebat dacă istoricul, pentru a avea mai mult succes, nu ar fi mai bine să prefere

abstractul în locul realului, Braudel s-a arătat nedumerit, observând că o astfel de „isto-
rie nu ar mai fi istorie”, chiar dacă „ar lăsa totuşi în urmă o carieră”: O lecţie de istorie…,
p. 204.
46
anume omul. La Kant, interesul pentru om rezultă mai ales din interesul
deosebit al filozofului pentru etosul uman134. La Hegel, cu toată examina-
rea detaşată a activităţii umane în istorie, acţiunile omului, aşa cum au ob-
servat unii cercetători135, îl interesează pe gânditor în virtutea raţionalită-
ţii omului într-un univers dominat de raţiune. Căutând un răspuns mai ela-
borat la această întrebare, Michel Foucault, de pildă, ajunge la o concluzie
pe cât de simplă pe atât de relevantă, de vreme ce constată că istoria „este
prima, şi am putea spune, mama tuturor ştiinţelor despre om [...]”136. Marc
Bloch aminteşte că încă Michelet şi Fustel de Coulanges „ne-au făcut să în-
ţelegem că obiectivul istoriei este omul”, care trebuie să fie studiat şi ca in-
divid şi ca factor social137. Fără să se abată de la aceste determinări, R.G.
Collingwood precizează că obiectul istoriei ca ştiinţă îl constituie „res
gestae – acţiunile oamenilor, realizate în trecut”138. Jacob Burckhardt, în
maniera-i cunoscută, nuanţează şi mai mult obiectivul, fără să-l schimbe în
esenţă: „Punctul nostru de plecare este acela al singurului centru valabil şi
posibil pentru noi – al omului care îndură, năzuieşte şi acţionează (subl. n.),
aşa cum a fost aceasta întotdeauna”139. Aşadar, în această chestiune se con-
stată o cvasiunanimitate de păreri.
Din obiectivul principal derivă o serie de preocupări concrete, care
constituie tot atâtea orientări, interese, preferinţe ale cercetătorilor. Încă
în Secolul Luminilor au început să fie depăşite preocupările pentru eveni-
mentele politico-militare şi de la curţile suveranilor; „în lucrările de istorie
a început să se vorbească despre comerţ, despre industrie, despre artă, de-
spre literatură, până şi despre viaţa cotidiană”140. Este vorba de aceea ce
Hegel numeşte „istorie reflectată..., care de la început se înfăţişează ca
având o natură parţială”141, fiind vizate aici istoriile pe domnii aparte. Din-
tre obiectivele acestea secundare sau speciale, cel care s-a bucurat şi încă
se mai bucură de cea mai mare atenţie este totuşi cel legat de istoria politi-
că. „După părerea mea, scria K. Popper, nu există o unică istorie a omenirii,
ci există o mulţime de istorii, legate de variate aspecte ale vieţii umane, în-
tre care şi istoria puterii politice. De regulă, aceasta este ridicată la rang de
istorie universală [...]”142. Cu toate că au apărut şi continuă să apară nenu-
mărate istorii pe fenomene, teme, fapte etc. aparte, mai mult sau mai puţin

134 Vezi C.I. Gulian, Axiologie şi istorie. De la Zaratustra la Hegel, Bucureşti, 1987, p. 209
sq.
135 А.М. Каримский, Философия истории Гегеля, Москва, 1988, с. 85 и сл.
136 Michel Foucault, Cuvintele şi lucrurile, Bucureşti, 1996, p. 428 sq.
137 Marc Bloch, op. cit., p. 17, 20.
138 R.G. Collingwood, op. cit., p. 13.
139 Jacob Burckhardt, Consideraţii privind istoria universală, Bucureşti, 1999, p. 11.
140 Marcelino Menéndez y Pelayo, op.cit., p. 60.
141 G.W. Hegel, Prelegeri de filozofie a istoriei, p. 11.
142 Karl Popper, op. cit., p. 312.
47
străine de politic, totuşi observaţia filozofului englez continuă să rămână
valabilă; între altele, istoriografia Basarabiei şi Transnistriei este cât se
poate de ilustrativă în acest sens. Este însă tot atât de adevărat că perma-
nenta relativitate a cunoaşterii istorice face ca istoricii să urmărească, la
diferite etape, cele mai variate obiective ştiinţifice; în Moldova postsovie-
tică, fenomenul diversităţii în alegerea subiectelor istorice a mai fost favo-
rizat şi de democratizarea societăţii şi de liberalizarea opiniei publice.

Cercetări istoriografice
Pe vremea lui Hegel, istoriografia sau, mai precis, analiza literaturii is-
torice, se numea istorie critică, care, zicea el, „nu este istoria însăşi, ci o isto-
rie a istoriei (subl. n.), o apreciere critică a naraţiunilor istorice şi o exami-
nare a adevărului şi a verosimilităţii lor”143. În mod curent însă şi astăzi
prin istoriografie se înţelege literatura istorică. Dar despre stadiul la care
se află cunoaşterea istorică se poate judeca numai în baza studiilor istorio-
grafice. Dacă istoriografia este memorie, cum zicea Ch. Péguy, atunci studi-
ile istoriografice nu sunt altceva decât analiza, sub toate aspectele, a aces-
tui depozit al informaţiei istorice.
Cel mai concludent indiciu al nivelului studiilor de acest gen sunt cer-
cetările sintetice generale, adică acelea care analizează întreaga literatură
privind istoria unei ţări sau măcar acele scrieri care, toate la un loc, pot
oferi imaginea întreagă a aceluiaşi fenomen. În Moldova, astfel de opere
sunt foarte puţine. În 1970, doi istorici care stăteau pe atunci în fruntea
Academiei de Ştiinţe a Moldovei, I.S. Grosul şi N.A. Mohov, au editat la Mos-
cova o carte de proporţii reduse, intitulată Ştiinţa istorică a RSS Moldove-
neşti, care căuta să dea o idee completă despre nivelul la care ajunsese că-
tre acel moment cunoştinţele despre trecutul ţinutului. Însă, deşi conţinea
o informaţie bibliologică utilă, publicaţia avea două defecte fundamentale
care anulau tentativa ambiţioasă a autorilor: 1) examinarea schematică,
aproape în genul consemnărilor statistice, a scrierilor istorice; 2) selecta-
rea arbitrară a fenomenelor şi operelor şi aprecierea lor părtinitoare, ex-
clusiv prin prisma intereselor politice ale imperiului sovietic şi a ideologiei
comuniste144. Cei doi afirmau cu toată seriozitatea că „istoriografia ştiinţifi-
că a poporului moldovenesc, fondată pe metodologia marxist-leninistă...,
este aportul cel mai bun pe care istoricii republicii noastre l-au adus şi-l
aduc cauzei construcţiei comuniste”. Iar propriul lor demers, cei doi isto-
rici şi-l apreciau astfel: „Analiza ştiinţifică a literaturii istorice apărute în
Moldova dă o ripostă naţionaliştilor burghezi şi falsificatorilor istoriei”145.
143 G.W. Hegel, op. cit., p. 10-11.
144 I.S. Grosul şi N.A. Mohov, op. cit., passim.
145 Ibid., p. 2, 3, 110.

48
De aceea cărţulia respectivă nu putea să dea decât o idee foarte vagă des-
pre starea istoriografiei moldoveneşti. Peste paisprezece ani, avea să vadă
lumina tiparului o monografie colectivă, autorii căreia examinau sumar li-
teratura istorică referitoare la principalele etape şi fenomene din trecutul
Moldovei, în conformitate cu periodizarea comunistă a istoriei: antichitate,
feudalism, capitalism şi socialism. Viziunea de ansamblu a cărţii era ace-
eaşi, iar schematismul, formalismul şi dogmatismul erau încă mai pronun-
ţate. Concepţia monografiei poate fi reprodusă printr-o singură propoziţie
din introducerea cărţii: „În procesul formării, dezvoltării şi adâncirii con-
cepţiei marxist-leniniste a istoriei RSS Moldoveneşti, istoricii din republi-
că... realizează cercetări preţioase care evidenţiază legităţile şi specificul
succesiunii formaţiunilor social-economice pe teritoriul Moldovei în peri-
oada presovietică, istoria legăturilor multiseculare ruso-moldo-ucrainene,
importanţa progresistă a alipirii Basarabiei la Rusia”146.
Până aproape de sfârşitul sec. XX, în Occident şi în general în afara
URSS şi a României interesul faţă de istoriografia moldovenească a lipsit cu
desăvârşire. O anumită excepţie a constituit o carte a lui M. Bruhis, în gene-
ral interesantă şi utilă, editată la Tel Aviv în 1979, dar, pe lângă faptul că se
limita la aşa-zisa problemă a Basarabiei, aceasta nu era operă de specialist
în domeniu, ci o scriere polemică a unui diletant ce urmărea, aproape nu-
mai în baza criticii semantice a textelor, să semnaleze inconsistenţa păreri-
lor istoricilor din Moldova sovietică despre semnificaţia anilor 1812, 1918,
1924 şi 1940 pentru istoria Basarabiei147. Un caracter asemănător, adică
polemic şi redus, în fond, la acelaşi subiect îngust, a fost şi recenzia critică a
lui C.C. Giurescu la un grosolan fals istoric, lansat la Chişinău în 1974 de un
propagandist comunist, A.M. Lazarev148.
În anii ´90, au început să apară sinteze istoriografice asupra Moldovei
şi în Occident. Însă nici acestea nu caută să cuprindă întreaga istoriografie,
ci doar aceea referitoare la unele aspecte din istoria ţinutului, de regulă,
cele mai controversate din punctul de vedere al actualei politici europene.
Aşa este monografia tânărului cercetător olandez W.P. Meurs despre
„problema Basarabiei” în istoriografia comunistă149. Este adevărat însă că,
în viziunea lui van Meurs, problema Basarabiei tinde să acopere întreaga

146 Историческая наука Советской Молдавии. К 60-летию образования Молдавской

ССР и создания Компартии республики, Кишинев, 1984, с. 3.
147 Россия, Румыния и Бессарабия (1812-1918-1924-1940), Ierusalem, 1979; rom.: Chi-

şinău, 1992. Despre această lucrare, vezi: Ion Ţurcanu, O carte instructivă şi multaştepta-
tă, „Patrimoniu”, 1991, nr. 3; Idem, Istoricitatea istoriografiei. Observaţii asupra scrisului
istoric basarabean, Chişinău, 2004, p. 103-133.
148 C.C. Giurescu, A.M. Lazarev: un faux monnayeur de l’histoire, Milano, 1976; Ibid., Cum

se falsifică istoria, „Patrimoniu”, 1990, nr.1.

149 The Bessarabian Question in Communist Historiography. Nationalist and Communist

Politics and History Writing, Boulder-Colorado, 1994; Trad. rom.: Chişinău, 1996.
49
istorie politică a ţinutului. Cartea sa, cu structură ce vrea să fie complexă şi
fondată pe o consistentă informaţie istorică şi istoriografică, constituie un
fapt de reală valoare în ansamblul scrierilor despre acest subiect. Lăsând la
o parte inadvertenţele şi speculaţiile care nu au corespondenţe în real şi
care, pentru un străin, sunt oarecum inevitabile, constatăm că abordarea în
această carte a istoriografiei comuniste despre Basarabia este doar politi-
co-ideologică, nu una care să cuprindă toate preocupările, orientările, inte-
resele, temele, ca să nu mai insistăm asupra manierei de lucru cu materia-
lele istorice etc., în măsura în care toate acestea ţin de problema pe care
autorul şi-a ales-o ca obiect de studiu. El crede că, în cazul său, „istoriogra-
fia nu este o oglindă a politicii, ci o oglindă a istoriei”150, dar, în realitate,
cartea demonstrează contrariul. De fapt, aşa cum vom vedea mai încolo,
van Meurs nu este singurul autor din Apus acaparat de istoria politică a
Basarabiei sau mai curând de locul Basarabiei în confruntarea politică ro-
mâno-rusă şi româno-sovietică ori de locul Republicii Moldova în cadrul
relaţiilor dintre Rusia şi România151; aceasta a fost şi a rămas obiectivul
principal al istoriografiei şi politologiei occidentale în raport cu acest ţinut.
Tocmai de aceea lucrarea lui van Meurs este mai degrabă o scriere polito-
logică decât istoriografică. Impresia generală pe care o produce această
carte este că autorul ei s-a lăsat atras de extensia superfluă a textului în
dauna foarte necesarei, în asemenea cazuri, abordări sintetice.
Studiul nostru ocupându-se doar de aspectul metodologic al istorio-
grafiei, nu şi de analizele istorice ale acesteia, nu ne putem angaja aici în
examinarea discursului cărţii lui van Meurs şi a procedeelor folosite de el
(de pildă, al criticii mitologiei din istoriografia comunistă, a naţional-comu-
nismului etc.). Va trebui, totuşi, să semnalăm că unele observaţii principia-
le din cartea sa nu pot trece examenul adecvării, de ex., atunci când spune
că în URSS, Moldova Sovietică şi în România comunistă „ideologia naţiona-
listă a reînviat şi a corupt ideologia comunistă”152. Aserţiunile de genul că
istorici ca I.S. Grosul, I.D. Ceban, A.M. Lazarev, P.S. Sovetov, S.K. Brâseakin,
I.I. Levit, I.M. Kopanski ar fi fost exponenţi ai „patriotismului naţionalist
moldovenesc” – doar pentru antiromânismul lor şi aderenţa la mitul prie-
teniei popoarelor sovietice – nu au nimic în comun cu realităţile perioadei
respective. Alte observaţii ale autorului sunt pertinente ca, de pildă, atunci
când spune că predispoziţiile antiromâneşti sunt totuna cu ataşamentul

150 Ibidem, vers. rom., p. 414.

151 Vezi, de ex., şi Charles King, Moldova postsovietică: un ţinut de hotar în tranziţie, Iaşi,
1997; Idem, The Moldovans, Romania, Rusia and the Politics of Culture, Stanford Universi-
ty, 2000; Varianta în l. rom. Chişinău, 2001.
152 W.P. van Meurs, op. cit., p. 412. Mirarea indignată a scriitorului V. Beşleagă că Ch. King

vorbeşte de „românizarea tacită a intelectualităţii moldoveneşti” din Basarabia nu ne

poate preocupa prea mult: King, ca şi van Meurs, nu cunoaşte destul realităţile despre
care scrie.
50
prosovietic (dar, bineînţeles, nu şi promoldovenesc, cum crede el)153.
Ajunşi aici, trebuie să facem o remarcă generală în sensul că latura cea mai
proastă a lucrurilor în raport cu numeroasele analize politologice făcute în
Occident de la 1990 încoace cu referinţă la Moldova de Răsărit e că toate
acestea nu au fost analizate de cercetătorii din Republica Moldova, aceştia
mulţumindu-se, în cel mai bun caz, cu sumare aprecieri elogioase care
sunt, cum se ştie, reacţia cea mai comodă, da şi cea mai neangajantă şi, în
consecinţă, cea mai ineficientă.
Singura sinteză istoriografică, în sensul propriu al cuvântului, care se
referă şi la literatura istorică basarabeană, este un studiu sumar al istori-
cului american Fr. Kellogg154. Însă, deşi e produsul unei evidente conştiinţe
istorice, această încercare temerară (din cât cunoaştem, nu a mai între-
prins nimeni, de unul singur, aşa ceva, nici chiar în România) de a radio-
grafia, în timp, întreg scrisul istoric românesc nu a reuşit să ofere o idee cât
de cât clară despre istoriografia ţinutului. Ca fenomen al analizei istorio-
grafice, cartea sa este utilă, fără îndoială, dar din motive obiective, proba-
bil, cel care a scris-o nu a putut evita aproximările şi încercările de a înfă-
ţişa nişte paradigme artificioase. Aşa cum semnala o recenzie a acestei
scrieri, „insuficienta cunoaştere a realităţilor istorice din spaţiul românesc”
a dat naştere „impresiei autorului că istoriografia basarabeană ar fi altceva
decât cea română, aşa încât o vedem încadrată în istoriografia rusă”155.
Trăsătura distinctivă, definitorie, a studiilor istoriografice din Moldo-
va de Răsărit o fac analizele literaturii pe perioade istorice şi domenii de
cercetare: arheologie şi istorie veche156, ev mediu157, capitalism158, socia-
lism159 sau, încă mai des, pe teme şi subiecte aparte, cum ar fi relaţiile

153 W.P. van Meurs, op. cit., p. 413.

154 Frederick Kellogg, A history of romanian historical writing, Bakersfield California,
1990; Trad. rom.: O istorie a istoriografiei române, Iaşi, 1996.
155 Vezi Ion Ţurcanu, Istoriografia română în viziunea istoricului american F. Kellogg,

„Cugetul”, 2000, nr. 4, p. 71-73.

156 Vezi, de ex., Nicolae Chetraru, Din istoria arheologiei Moldovei (Basarabia şi Transnis-

tria), Chişinău, 1994; Valentin Dergaciov, Arheologia Republicii Moldova. Retrospectivă is-
torică, în „Tracodadica”, tom XV, 1994, nr. 1-2, p. 7-18; Vezi şi В.С. Бейлекчи, Библио-
графия по археологии Молдавии (1976-1986), Кишинев, 1967. Numărul studiilor de
istoriografie a arheologiei este foarte mare.
157 П.В. Советов и др., Проблемы государственной феодальной собственности в

России и Молдавии в советской послевоенной историографии и труды Л.В. Череп-

нина, în „Феодализм в России. Тезисы докладов и сообщениий”, Москва, 1985,
с.15-18.
158 Я.С. Гросул, Особенности перехода от феодализма к капитализму в юго-восточ-

ной Европе, „ВИ”, 1965, nr. 11, с. 53-70.

159 Б.К. Визер, Итоги и задачи исследования проблем социалистического и комму-

нистического строительства в Молдавской ССР, „ИCССР”, 1975, nr. 1, с. 70-84.

51
agrare160, istoria oraşelor161, cultura162, industria şi clasa muncitoare163,
construcţia socialismului164, istoria partidului comunist165, colhozurile166,
istoria minorităţilor naţionale167, aşa-zisa problemă a Basarabiei168 ş.a. Nu-
mărul acestor studii istoriografice speciale este foarte mare. Cele mai mul-
te scrieri care pretind a fi studii istoriografice au drept temă specială criti-
ca comunistă a aşa-zişilor falsificatori burghezi ai istoriei, care însă nu e
altceva decât un gen specific de propagandă comunistă. Numărul aprecia-
bil de scrieri istoriografice nu este în măsură să asigure o orientare opera-
tivă şi exactă a investigaţiilor în problematica istoriei Moldovei de Răsărit,
pentru a stimula cercetările, a evidenţia diferenţele privind nivelul stu-
dierii temelor şi a semnala tărâmurile neexplorate încă. Demult se simte
necesitatea unei priviri sinoptice asupra tuturor studiilor istoriografice şi

160 В.И. Жуков и др., Проблемы аграрной истории Молдавии в современной исто-
риографии, în „Сельское хозяйство и крестьянство СССР в современной советской
историографии. Материалы XVI сессии симпозиума по изучению проблем аграр-
ной истории”, Кишинев, 1977, с. 87-106; Ion Ţurcanu, Istoriografia sovietică a reformei
agrare din Basarabia în anii 1918-1920, „RIM”, 1992, nr. 1, p. 30-50.
161 Pavel Cocîrlă, Tîrgurile sau oraşele Moldovei în epoca feudală sec. XV-XVIII, Chişinău,

1991; B.И. Жуков, Города Бессарабии, 1812-1861 годы (Очерки социально-экономи-

ческого развития), Кишинев, 1964; Idem, Города Бессарабии, 1861-1900 годы
(Очерки социально-экономического развития), Кишинев, 1975; С. Кустрябова, Горо-
да Бессарабии, 1918-1940 гг. (Социально-экономический аспект и народонаселение),
Кишинев, 1986.
162 Андрей Ешану, Проблемы истории средневековой культуры в послевоенной

молдавской историографии (некоторые итоги и задачи), „RIM”, 1991, nr. 3, p.

26-31; Н. Петровская и др., Некоторые вопросы историографии культурного
строительства в Молдавской ССР (1924-1970), în „Равная среди равных”, Киши-
нев, 1977, с. 126-154.
163 Л.Е. Репида и др., Рабочий класс Молдавии как проблема в советской историо-

графии, „ИНСМ”, с. 64-76.

164 С.Я. Афтенюк и др., О разработке истории социалистического и коммунисти-

ческого строительства в Молдавии, în „Историография социалистического и

коммунистического строительства в СССР”, Москва, 1962, с. 111-127.
165 А. Каразану, Коммунистическая партия Молдавии. Библиографический указа-

тель: 1924-1966 гг., Кишинев, 1970; С.Я.Афтенюк, Историография создания Компа-

ртии Молдавии, «ИИКПМ», с. 27-37.
166 К.В. Стратиевский; М.К. Сытник, Итоги изучения проблемы коллективизации

сельского хозяйства и укрепления колхозного строя в Молдавии, „ИНСМ”, с. 77-93.

167 Николай Червенков, Изучение болгар Молдавии и Украины: основные этапы, în

„Cтраницы истории и историографии болгар Молдавии и Украины”, Кишинев,

1995, с. 5-32.
168 Библиография бессарабского вопроса, „КБ”, 1926, nr. 2, с. 71-72; Я.М. Копанский,

Борьба трудящихся Бессарабии за восстановление советской власти в 1918-1940.

Историография, „УСВНРР”, с. 74-87; Idem, Итоги изучения истории борьбы за восс-
тановление советской власти в Бессарабии и ее воссоединение с социалистичес-
ким отечеством (1918-1940), „ИНСМ”, с. 51-64.
52
elaborarea, în baza lor, a unei sinteze generale care să ofere o idee comple-
tă despre starea ştiinţei istorice din trecut. Se cere însă foarte multă preca-
uţie din partea cercetătorului acestui fenomen, deoarece multe scrieri
pretins istoriografice din perioada sovietică nu sunt decât răfuieli cu isto-
riografia „burgheză” şi „naţionalistă”.
În anii ’90, după prăbuşirea regimului comunist şi destrămarea URSS,
în Republica Moldova au apărut primele încercări de analiză liberă, impar-
ţială a istoriografiei sovietice moldoveneşti169, dar şi de reprezentare a pro-
cesului naşterii istoriografiei postcomuniste170. Unele studii semnalează
apariţia de noi orientări în cercetările istorice din ţinut ca, de pildă, rezis-
tenţa anticomunistă şi antisovietică a basarabenilor171. În cele din urmă, re-
zultatele unor astfel de preocupări şi-au putut găsi reflectarea într-o mono-
grafie cu o largă cuprindere tematică172. Aceste orientări reflectă deja o situ-
aţie complet nouă pentru fosta lume comunistă şi anume una care caută
să-şi însuşească habitudinile comunităţii occidentale, unde istoricii nu aveau
nici o îndoială „că alegerea unui subiect de carte de istorie este liberă”173.
Înainte de a pune punct acestei foarte scurte treceri în revistă a studii-
lor de istoriografie, trebuie să mai consemnăm o chestiune de principiu.
Vorba e că analizele istoriografice examinează investigaţiile istorice aşa
cum s-au făcut, nu aşa cum ar fi fost mai bine să se facă. Orientat retrospec-
tiv, studiul istoriografic nu va putea propune cine ştie ce sugestii privind
obiectivele cercetării istorice în corespundere cu logica dezvoltării ştiinţei
precum şi cu interesele şi direcţia evoluţiei societăţii. Această sarcină ar
putea fi suplinită în mare măsură de către filozofia istoriei.

Mizele cercetării
Examinând concepţiile lui Popper asupra istoriei, am observat că, du-
pă el, ideea dominantă în tradiţia istoriografică este aceea care consideră
că adevărata istorie este cea politică. Pornind de la experienţa ştiinţifică a
Europei în domeniu, Xenopol susţine, destul de contradictoriu, că „istoria
politică reprezintă plenumul dezvoltării, pe când istoria altor ramuri
ale activităţii umane este mai mult sau mai puţin restrânsă la domeniul

169 Vezi de ex. Ion Ţurcanu, Istoriografia din Moldova sovietică între ştiinţă şi propagandă,
„RIM”, 1994, nr. 3-4, p. 3-17.
170 Idem, Revolta istoriografică din Moldova sovietică de la sfîrşitul anilor ’80, „RI”, serie

nouă, 1995, com. VI, nr. 5-6, p. 451-470.

171 Idem, O temă nouă temă despre un fenomen foarte vechi, în „Moldova antisovietică.

Aspecte din lupta basarabenilor împotriva ocupaţiei sovietice (1944-1953)”, Chişinău,

2000, p. 6-34.
172 Vezi idem, Istoricitatea istoriografiei…
173 Paul Veyne, op. cit., p. 42.

53
respectiv (?)... De aceea considerăm dezvoltarea socială şi politică – consti-
tuind viaţa statului – elementul principal al istoriei... Istoria statului va con-
stitui deci istoria generală a societăţii umane”174. Alţi istorici români şi-au
însuşit această convingere fără rezerve: „Ideea, forţa care a condus istoria
noastră e ideea politică, căreia i se însumează şi celelalte forţe ale so-
cietăţii”175, susţine, de pildă, Ilie Minea. O astfel de înţelegere a fenomenu-
lui a făcut din istoria politică aceea ce unii au numit capitală a istoriei176.
Dezvoltarea şi diversificarea cunoştinţelor istorice a amendat această
părere, de altfel prea puţin convingătoare. Chiar şi Xenopol va observa,
spre sfârşitul vieţii, în opera autobiografică Istoria ideilor mele, că de fapt el
a căutat „a nu îneca întreaga istorie numai în fapte politice”177. A. Toynbee
s-a exprimat mai răspicat: „Nu sunt convins că trebuie să acordăm un fel
de privilegiu istoriei politice”178. Preferinţele istoricilor au variat în depen-
denţă de tradiţia istorică, de experienţa istoriografică, de politica statului
etc. În imperiile multinaţionale, dar şi în ţări mai mici, ca România, intere-
sul a continuat să fie mai mare pentru istoria politică, în ţări cu foarte vechi
tradiţii culturale, ca India, accentul s-a pus pe istoria culturii; francezii,
dând glas specificului istoriei lor, s-au arătat interesaţi de istoria socială,
ceea ce i-a făcut pe unii din ei să creadă că „astăzi există tendinţa ca rolul
de capitală să fie preluat de istoria socială sau de ceea ce se numeşte civili-
zaţie”179. În realitate, ideea de „capitală a istoriei” nu are şansa să se afirme
nici în istoriografie şi nici în filozofia istoriei, pentru că ea porneşte de la
premisa greşită că întreaga operă a cercetării istoriei trebuie să se bazeze
pe un singur domeniu concret. Am văzut cum Popper, deşi nefiind istoric, a
observat foarte bine că „există o mulţime infinită de istorii, legate de varia-
te aspecte ale vieţii umane”. Dar cercetările înguste speciale n-ar putea aju-
ta la nimic dacă nu ar exista o viziune integratoare, care să le forţeze să
creeze împreună o imagine de ansamblu despre procesul istoric. M. Kogăl-
niceanu, în memorabilul său cuvânt de deschidere a cursului de istorie na-
ţională la Academia Mihăileană, astfel îşi formula sarcina studiului istoriei:
„pe lângă istoria politică a ţărilor [române], atât cât voi fi ajutat de docu-
menturile şi tradiţiile vechi, voi căuta a vă da şi o idee lămurită asupra stă-
rii sociale şi morale, asupra obiceiurilor, prejudeţelor, culturii, negoţului şi
literaturii” românilor180. Cam aceeaşi era şi părerea lui M. Eliade care ple-
da, la sfârşitul perioadei interbelice, pentru îmbogăţirea istoriei românilor

174 A.D. Xenopol, op. cit., p. 323, 326-327.

175 Ilie Minea, op. cit., p. 335.
176 Paul Veyne, op. cit., p. 28.
177 A.D. Xenopol, Scrieri sociale şi filozofice, Bucureşti, 1976, p. 385.
178 Apud Paul Veyne, op. cit., p. 42.
179 Ibid.,
p. 28.
180 Mihail Kogălniceanu, Opere, II. Scrieri istorice, Bucureşti, 1976, p. 397.

54
cu studii de antropogeografie, preistorie, protoistorie şi folclor181. Hasdeu
va merge, bineînţeles, mai departe când va zice că „nu este nici o ramură a
cunoştinţelor noastre care să nu poată răspândi câteodată o vie lumină
asupra unei chestiuni istorice”182. Aceasta este viziunea care a anticipat cu
mult concepţiile avansate contemporane cu privire la studiul istoriei, ca
aceea a lui F. Braudel, după care efortul istoriografic trebuie să fie unul
pluridisciplinar, adică să vizeze o istorie „care nu dispreţuieşte ştiinţele so-
ciale înrudite: geografia, demografia, economia, sociologia, antropologia,
psihologia”183. Şi tot el face această precizare: „Concepţia mea despre isto-
rie, cea pe care o aplic Franţei, este o concepţie despre istoria globală, adi-
că o istorie care s-a umflat cu toate ştiinţele umane”184. Şi adaugă în altă
parte: „Ne întrebăm dacă scopul istoriei constă în a povesti trecutul sau în
a colabora la unificarea ştiinţelor umane, la realizarea a ceea ce eu numesc
interştiinţă. Mă pronunţ în favoarea interştiinţei"185. Împreună cu el, şi alţii
consideră istoria nu doar şi geografie sau şi ecologie etc., dar chiar şi biolo-
gie. La un moment dat, F. Braudel enunţă: „evoluţia biologică – care riscă să
semene cu evoluţia istorică – este ireversibilă”, pentru ca după aceasta să
adauge că „istoria înseamnă totuşi şi evoluţie biologică”186, observaţii deo-
sebit de relevante pentru istorici, întrucât într-o astfel de optică istoria nu
se mai limitează la procesele lăuntrice ale comunităţii umane, ci examinea-
ză evoluţia acesteia în cadrul mult mai larg şi mai complex al biocenozei187.
Altfel spus, ceea ce contează, în ultimă instanţă, în cercetarea istorică, este
privirea sinoptică asupra procesului istoric, care se materializează în studi-
ile de sinteză, despre care vom vorbi mai încolo.

181 Mircea Eliade, Fragmentarium, p. 44.

182 Apud Const. Noica, B.P. Hasdeu…, p. 79.
183 Fernand Braudel, Gramatica civilizaţiilor, vol. I, Bucureşti, 1994, p. 25.
184 O lecţie de istorie…, p. 164.
185 Ibid., 221. Pentru J. Bonnet, Al. Zub şi alţii, istoria este „cea mai interdisciplinară din-
tre discipline”: v. Al. Zub, Istorie şi finalitate. În căutarea identităţii, ed. a II-a, Iaşi, 2004, p.
134-136.
186 O lecţie de istorie…, 148-149, 221.
187 Vezi despre aceasta mai în detaliu la Konrad Lorenz, op. cit., p. 27 şi urm. Un fenomen

din istoria ştiinţei româneşti, consemnat de M. Eliade încă în 1932, se potriveşte cât se
poate de bine în contextul „istoriei biologice”, vorba fiind, de astă dată, de conlucrarea
celor două ştiinţe nu în baza folosirii cercetărilor biologice în istorie, ci invers, prin apli-
carea metodei istorice în biologie. „Pentru această ştiinţă, observa încă foarte tînărul pe
atunci gânditor şi publicist, metoda aceasta nu înseamnă numai un instrument de lucru,
ci o anumită «filozofie» biologică. Pentru că, în timp ce specia e o formă statică, neamul im-
plică noţiunea de «istorie», de desfăşurare în timp […]. Înlocuind primatul spaţiului (dis-
tribuţia geografică) prin primatul timpului (desfăşurarea «neamului») doctorul Racoviţă
introduce în biologie noţiunea de istorie. Şi metoda aceasta, aplicată întâi de d-sa, dă re-
zultate excepţionale. Întocmai după cum aplicarea conceptului de istorie în etnografie
(Graebner, Peter Schmidt etc.) a revoluţionat această ştiinţă”: Fragmentarium, p. 63.
55
 Orientarea tematică
Aceasta se află, cum se ştie, sub influenţa factorilor care determină
alegerea subiectelor de cercetare. Pentru occidentali, cum am văzut, prac-
tic nu a existat niciodată vreo îndoială că preferinţele pentru un anumit su-
biect sunt pur subiective, de vreme ce alegerea unei teme de cercetare este
liberă sau că asta ar fi rezultatul unei „provocări care le-a inspirat o ripostă
sub forma unei diagnoze istorice”188, ceea ce e acelaşi lucru.
Observaţia despre motivaţia subiectivă a tematicii istorice este valabi-
lă şi pentru istoriografia Moldovei de Răsărit, numai că trebuie completată
cu unele precizări. Pentru perioadele libere de totalitarism, această obser-
vaţie se potriveşte în general fără ajustări principiale; evident, scrierile de-
spre această zonă, apărute în Occident, cad întru totul sub incidenţa acestei
observaţii. Cu totul altele au fost însă condiţiile de selectare şi de aprobare
a unei teme de cercetare sub regimul comunist, pentru că atunci cercetăto-
rul nu era liber niciodată să-şi aleagă subiectul viitoarelor sale preocupări,
aceasta fiind prerogativa exclusivă a forurilor diriguitoare în domeniul res-
pectiv, „îndrumate”, la rândul lor, de organele ideologice corespunzătoare
ale partidului comunist. Niciodată nu conta importanţa ştiinţifică şi cogni-
tivă a temei sau fenomenul ce urma să fie cercetat; întotdeauna valora
doar semnificaţia sa în raport cu interesele politice ale statului sovietic şi
cu ideologia comunistă.
Indiferent de timp şi loc, preferinţele pentru un anumit subiect depin-
de de sensul ce urmează să-i fie dat acestuia, iar selectarea, ea însăşi, aşa
cum am mai spus, urmăreşte să dea un anume sens trecutului evocat189. În
Moldova sovietică, de pildă, cea mai mare atenţie s-a acordat istoriei politi-
ce a ţinutului, al cărei rost era să justifice aflarea acestui teritoriu în com-
ponenţa URSS şi să demonstreze totodată că regimul comunist era cel mai
înaintat şi mai uman din lume. Dimpotrivă, scrierile la aceeaşi temă apăru-
te în România, trebuiau să susţină dreptul ei legitim asupra Basarabiei, de
aceea aveau şi ele o accentuată conotaţie politică, fără ca, din această cauză
– dat fiind caracterul românesc al acestui spaţiu – să primejduiască sensibil
realitatea istorică. Studiile istorice despre Moldova realizate în Apus erau
determinate de interesul pentru relaţia dintre centrul imperial şi o perife-
rie naţională, deci aveau tot orientare politică; excepţie făceau unele teme
speciale, străine de acest fenomen, ca de pildă, istoria coloniilor germane
din Basarabia, a prezenţei genovezilor la Dunăre şi Marea Neagră sau vari-
ate fenomene din antichitatea ţinutului. În sfârșit, istoriografia moldove-
nească din ultimii 13-14 ani, frământată de gândul ce cale să urmeze Mol-
dova după destrămarea URSS, are o culoare preponderent politică; ba, în
sânul ei se dă o luptă pe terenul şi cu faptele trecutului privind orientarea
188 Arnold Toynbee, op. cit., p. 475.
189 Vezi şi M.I. Finley, op. cit., p. 12.

56
actuală şi de viitor a politicii, în special a celei externe, a statului moldo-
vean.
Orientarea tematicii se reliefează prin faptele şi evenimentele întâlnite
cel mai des în istoriografie precum şi prin preocupările investigaţiilor isto-
rice. Cele mai numeroase scrieri istorice referitoare la Moldova de Răsărit
se referă la arheologie şi culturi arheologice, administraţia ţaristă a Basara-
biei, aşezările vechi, inclusiv cele pluristratificate, la biserici şi mănăstiri,
agricultură, inclusiv la colectivizarea comunistă a gospodăriilor ţărăneşti, la
cărturari moldoveni, inclusiv basarabeni, la colonii şi colonizările din sudul
acestui spaţiu, comerţ, cultura Moldovei (în diferite perioade), Dunărea de
Jos, economie, etnografie şi folclor, geto-daci, industrie, instaurarea Soviete-
lor în Moldova, perioada interbelică, istoriografie, întreceri socialiste, col-
hozuri, localităţi aparte, lupta social-politică, mişcarea naţională, monu-
mente (vestigii) istorice, muncitori, muzee şi muzeografie, muzică, necro-
pole, numismatică, ocuparea Basarabiei de către sovietici în 1940, oraşele,
personalităţi basarabene, presa, „problema Basarabiei”, procese demografi-
ce, propagandă comunistă, războaiele ruso-turce, războaiele mondiale, cele
mai variate soiuri de relaţii, inclusiv relaţii istorice moldo-ruse şi româ-
no-sovietice, revoluţia basarabeană din anii 1917-1918, revoluţia bolşevică,
republica sovietică autonomă moldovenească (RASSM), românii de la est de
Nistru, românitatea Basarabiei (şi Transnistriei), sciţi, Sfatul Ţării, scriitorii,
slavii pe teritoriul Moldovei, subversiunile sovietice în Basarabia, şcoala şi
învățământul, ştiinţele, răscoala de la Tatarbunar, tătari pe teritoriul Mol-
dovei, tezaure, Transnistria, Tripolie, tumuli, Tyras, ţărănimea kolhoznică,
unirea Basarabiei cu România în anul 1918 ș.a.
Aşadar, tematica este destul de cuprinzătoare, deşi unele fenomene is-
torice, despre care vom vorbi mai încolo, au rămas nestudiate sau au fost
cercetate sumar. Examinarea istoriografică dintr-o singură privire arată că,
aşa cum e şi firesc pentru cercetările socio-umane într-un regim comunist,
cea mai mare atenţie a fost acordată fenomenelor politice, economice şi
ideologice. Temele care ocupă cel mai mare spaţiu sunt cele referitoare la
activitatea comuniştilor, la aparatul de stat, comsomol şi sindicate – în-
tr-un cuvânt, la suprastructura politico-ideologică a regimului sovietic.
Aparent paradoxal, arheologia a fost, chiar în acel regim, ştiinţa care, canti-
tativ, a concurat cu literatura consacrată istoriei partidului comunist – bi-
neînţeles, ca urmare a faptului că investigaţiile arheologice, incomparabil
mai numeroase pe atunci decât astăzi, nu puteau constitui motive de neli-
nişte pentru ordinea sovietică şi, în plus, erau stimulate pentru demonstra-
rea vechimii şi perenităţii slavilor pe teritoriul Moldovei, în detrimentul
studierii civilizaţiei geto-dacice şi a celei române timpurii.
Până vom ajunge a trece în revistă scăderile principale ale istoriogra-
fiei basarabene, vom consemna că îndreptarea atenţiei cercetătorilor prio-
ritar către câteva teme, ignorarea nejustificată ştiinţific a unor întinse
57
spaţii de investigaţii virtuale, persistenţa predilecţiei pentru subiectele
politico-ideologice etc. arată că problema unei serioase specializări în
domeniu niciodată nu a fost soluţionată satisfăcător. Fără a avea neapă-
rat, drept efect, „îngustarea orizontului”, cum se temea I. Lupaş190, specia-
lizarea asigură realizarea a trei sarcini fundamentale ale cercetării: evi-
denţiază cele mai importante probleme ce urmează să fie studiate, caută
să asigure investigarea lor cvasiexhaustivă şi asigură pregătirea temeini-
că, adică profundă şi multilaterală, a cercetătorilor în spaţiile în care acti-
vează. Nimic mai potrivit pentru acest context decât aceea ce în istorio-
grafia occidentală contemporană se numeşte topică istorică, un fel de
corespondent al sistemului lui Droysen, care constă în conceperea unei
liste de întrebări191 şi consideraţii în vederea iniţierii cercetării şi care se
completează şi se nuanţează pe parcursul investigaţiilor192. Nu e de mira-
re ca istoricii care apreciază mult rolul topicii să afirme că „nimic nu este
mai potrivit decât o concepţie nominalistă despre istorie”193. Valoarea
euristică a acestui procedeu constă în faptul că ţine mereu în curent pe
istorici cu rezultatele cercetării şi-i face să se gândească permanent la ce-
ea ce urmează a fi cunoscut. Totodată, folosirea topicii exclude, şi în orice
caz reduce, substanţial posibilităţile afirmării în cercetare a subiectelor
fără relevanţă ştiinţifică. Atare atitudine face imposibilă aceea ce Iorga
numea confundarea istoriei cu îngrămădirea de fapte. „Pentru ca faptele
să fie istorice, zicea el, trebuie ca sistemul să intervie”194. Tocmai lipsa sis-
temului, a îmbinării viziunii integratoare cu sistematizarea (topica) scru-
puloasă a problematicii ştiinţifice, a şi dat naştere la cele mai serioase ne-
ajunsuri ale istoriografiei basarabene. Asta se vede mai ales în faptul că
sintezele sunt puţine, iar între acestea cele de înaltă ţinută ştiinţifică şi in-
telectuală sunt şi mai rare. Sinteza istorică este indiciul cel mai concludent
privind nivelul ştiinţific al unei istoriografii.

190 Ioan Lupaş, op. cit., p. 218.

191
Fără îndoială, merită toată atenţia observaţia acelor istorici care consideră că rolul cel
mai mare în investigaţia istorică îl au întrebările, deoarece, zice P. Veyne, „dificultatea is-
toriografiei nu este atât găsirea răspunsurilor, cât găsirea întrebărilor; … istoricul sea-
mănă cu Parsifal: Graalul este aici, în faţa lui, dar nu va fi al lui decât dacă se gândeşte să
pună întrebarea” (op. cit., p. 284). „Profesionalismul, consemnează M.I. Finley, îi spune
istoricului ce întrebare să pună (subl. n.), nu ce răspuns să dea” (op. cit., p. 98). „Să pui
o problemă este începutul şi sfârşitul oricărei istorii, zicea F. Braudel, citându-l pe
L. Febvre. Nu există probleme, nu există istorie”: O lecţie de istorie…, p. 99.
192 Paul Veyne, op. cit., p. 277, 296 ş.a.
193 Ibid., p. 59.
194 Nicolae Iorga, Generalităţi…, p. 18.

58
 Sinteza istorică
Realizarea unei sinteze, a unei istorii generale reduse la esenţe, este o
sarcină deosebit de grea, deoarece ea trebuie pe de o parte să cuprindă to-
tul fără a zăbovi la situaţii minore şi cazuri particulare, iar pe de altă parte
trebuie să aibă şi un limbaj deosebit, oarecum special, adecvat sarcinii difi-
cile de a îmbina concizia cu exactitatea şi consistenţa, şi dacă se poate, şi cu
eleganţa. Condiţia sine qua non pentru o astfel de lucrare sunt generalizări-
le, despre care C.G. Starr spunea că „sunt de obicei însumarea de către isto-
ric a acelor puncte de vedere asupra explicaţiilor istorice şi a cauzalităţii pe
care le-a exprimat mai puţin evident în selectarea şi aranjarea faptelor”,
ceea ce se produce în scrierile înguste, speciale, individuale; tot el observă
însă că generalizările „par să fie periculos de supuse subiectivismului min-
ţii care le produce”195. Sarcina pare atât de grea, încât unii istorici cred că
încă nu a reuşit nimeni să o realizeze196. Este ceva în genul idealtip-ului lui
Max Weber, ce evidenţiază laturile esenţiale, ea nu apare din îmbinarea
mecanică a datelor şi opiniilor, nu poate fi ceea ce R.G. Collingwood numea
„istorie făcută cu foarfece şi clei”197, ci una cu o structură armonioasă şi so-
bră, în care faptele şi gândurile constituie un singur material, indisolubil.
Chiar atunci când se arată ca un idealtip, încă neconformă cu nivelul real al
cercetărilor monografice, lucrarea sintetică este utilă pentru că orientează
investigaţiile198; nu este deloc lipsită de temei nici părerea care merge mult
mai departe, susţinând că istoria nici nu poate, nici nu trebuie să fie altceva

195 C.G. Starr, The Roman Place in History, „Aufstieg und Niedergans der romischen Welt”,
vol. I, Berlin/New York, 1977, p. 3-11.
196 Paul Veyne, op. cit., p. 62-63.
197 R.G. Collingwood, op. cit., p. 245. Istoricul şi filozoful englez va reveni de multe ori la

această expresie. Iată cum va lămuri el specificul unei astfel de istorii: „Trăsătura distinc-
tivă a istoriei din foarfece şi clei, ce se întâlneşte la formele prea puţin critice şi la cele
mult mai critice, constă în faptul că, în cazul ei, istoricul are de-a face cu afirmaţii de-a ga-
ta, şi problema ce stă în faţa lui constă în acceptarea sau respingerea acestor afirmaţii”
(p. 261). În Basarabia, acest gen de istorie a fost şi a rămas destul de răspândit. Aşa pro-
cedează mai ales istoricii specialişti în evul mediu, cu precădere cei care scriu despre is-
toria culturii; scrierile lor sunt în permanenţă o reajustare, sub titluri noi, a mărturiilor şi
afirmaţiilor ce se conţin în opere mai vechi. Dar şi unii axaţi pe tematica epocii contem-
porane sunt tentaţi să procedeze la fel, în special în cazul temelor care astăzi pot fi ex-
ploatate uşor sub aspect propagandistic, cum ar fi activitatea Sfatului Ţării, Unirea Basa-
rabiei cu România în anul 1918, Basarabia în perioada interbelică, ocuparea ţinutului de
către sovietici în 1940, istoria bisericii basarabene, deportările staliniste, colectivizarea
sovietică a gospodăriilor ţărăneşti ş.a. Dar aici se mai practică, încă din perioada sovieti-
că, şi un alt fel de istorie din „foarfece şi clei”, care constă în „îngrămădirea faptelor” în
mod mecanic, fără un sistem bine gândit şi fără analiza lor corespunzătoare; acest proce-
deu este caracteristic mai mult pentru începători şi pentru acei care nu au putut depăşi
etapa diletantismului.
4 Marc Bloch, op. cit., p. 201.

59
decât sinteză199, întrucât „fără sinteză discursul istoric nu poate avansa”200,
asta fără să sugereze, bineînţeles, că investigaţiile iniţiale, ca şi cele inter-
mediare, dintre începuturi şi sinteze, nu ar fi necesare. În cele din urmă,
pentru istoric, „ţinta trebuie să fie totdeauna o sinteză”201. În general, fie că
e vorba de şcoala „Analelor” franceze, de criticismul istoriografic german,
de şcoala istorică românească sau de alte tradiţii istoriografice, toate aces-
tea au demonstrat că sinteza poate contribui mult la apropierea dintre in-
vestigaţia istorică şi filozofia istoriei202. Principalul rămâne, totuşi, modelul
pe care ea îl oferă pentru cercetătorii în domeniu.
Încercările de sinteză a istoriei Moldovei de Răsărit nu au putut satis-
face nici pe departe aceste exigenţe, nereuşind nici măcar să imite modelul
criticat de R.G. Collingwood. În cel mai fericit caz, au realizat o îmbinare sui
generis a celor două variante, menţionate în nota anterioară referitoare la
așa-zisa „istorie din foarfece şi clei”.
În 1949 este publicat – bineînţeles, în ruseşte – un Curs de istorie a
Moldovei sub îndrumarea şi cu participarea istoricilor moscoviţi A.D. Udal-
ţov şi L.V. Cerepnin, la realizarea căruia mai colaborase istoricii moldoveni
I.S. Grosul, A.M. Lazarev ş.a. Pe baza acestei lucrări, în anii 1951-1955 a fost
editată o cuprinzătoare Istorie a Moldovei în două volume, având aceeaşi
îndrumători şi principali realizatori, la care au mai fost alăturaţi S.P. Tra-
peznikov (din Moscova) şi D.E. Şemeakov (din Chişinău). Aproape simul-
tan, a apărut şi varianta ei în limba română cu titlul Istoria RSS Moldove-
neşti. Ambele ediţii au ieşit la Chişinău, dar deosebirea de titlu duce la
concluzia că aici fusese realizată doar varianta românească (traducerea),
pe când cea rusă s-a făcut la Moscova. Din motive de vigilenţă ideologi-
co-politică, istoricii sovietici de la Chişinău s-au ferit de numele Moldova
pentru a nu lăsa să se creadă că ar fi admis ideea unei unităţi istorice a ce-
lor două teritorii moldoveneşti, despărţite de râul Prut; datoria lor de
„buni cetăţeni sovietici” le cerea, mai mult decât moscoviţilor, să demon-
streze legitimitatea şi viabilitatea unui stat moldovenesc la răsărit de acest
râu şi totodată dreptul Moscovei asupra teritoriului respectiv. Din aceste,
dar şi din alte motive, încărcătura ideologică a acestor istorii covârşea va-
loarea lor ştiinţifică. Periodizarea era racordată la aceea a istoriei URSS, în
istoria timpurie locul central îl ocupau slavii, care, în accepţia autorilor,
trebuiau să fie prima dovadă istorică a caracterului etnic al teritoriului şi a
apartenenţei acestuia la Rusia sovietică. În structura lucrării, destul de dis-
proporţionată, un loc exagerat de mare ocupa „prietenia seculară mol-
do-rusă”, ca manifestare a convieţuirii celor două popoare, care avea şi ea

199 Vezi Al. Zub, op. cit., p. 242.

200 Idem, Discurs istoric şi tranziţie, Iaşi, 1998, p. 171.
201 Nicolae Iorga, Generalităţi…, p. 151.
202 Al. Zub, Istorie şi istorici…, p. 249; vezi şi Ilie Minea, op. cit., p. 339.

60
chemarea de a justifica dominaţia Moscovei asupra acestui teritoriu. Este
adevărat că autorii acordau o atenţie sporită fenomenelor social-economi-
ce, dar nu pentru că interesul ar fi reieşit din importanţa istorică principială
a acestora, eventual din starea cercetării lor sau pur şi simplu din convin-
gerile sau preferinţele autorilor, ci exclusiv ca efect al ilustrării principa-
lelor teze ale materialismului istoric. Pe scurt, această lucrare, ca şi celelalte
de acelaşi fel, despre care vom vorbi mai încolo şi care adună materiale de-a
valma, după nişte precepte prestabilite şi nu prescrise de logica cercetării,
este jertfa a aceea ce M. Eliade numea „confuzia planurilor”203, cu deosebi-
rea esențială că aici încurcătura se produce, de cele mai multe ori, deliberat,
pe când filozoful avea în vedere o suprapunere ori/şi o substituire a „planu-
lui” conceput de profan peste sau în locul „planului” competenţei. Pe deasu-
pra, sărăcia istoriografiei chişinăuene şi imposibilitatea folosirii materiale-
lor istorice editate în România făceau ca, în această carte, imense spaţii din
istoria Moldovei să fie acoperite cu date referitoare la Rusia veche, Rusia ţa-
ristă şi URSS.
În 1968 şi 1970, apare cea de-a doua ediţie a Istoriei RSS Moldoveneşti,
în două volume mult mai mari. Colectivul de autori este completat de S.I.
Afteniuk, S.K. Brâseakin, B.K. Bizer, A.S. Esaulenko, I.G. Ivanov, P.V. Sovetov,
G.V. Fiodorov, M.K. Sâtnik, A.V. Repida, K.V. Stratievski, I.M. Kopanski, I.E.
Levit, N.P. Frolov ş.a. De fapt, la realizarea acestei lucrări, care trebuia să
iasă de sub tipar la împlinirea a unei jumătăţi de veac de la revoluţia bolşe-
vică din Rusia şi în ajunul unei alte zile de sărbătoare pentru sovietici, şi
anume la împlinirea a trei decenii de la ocuparea Basarabiei de către URSS,
a fost mobilizată majoritatea cercetătorilor de la Institutul de Istorie al
Academiei moldoveneşti, de la Institutul de istorie a partidului comunist,
precum şi unii istorici de la Arhiva Centrală de Stat și de la catedrele de is-
torie din instituţiile superioare de învăţământ. Numai la pregătirea fiecărui
volum au participat în medie, într-un fel sau altul, câte treizeci de oameni.
Pe parcursul unui deceniu şi jumătate, cât trecuse de la prima ediţie a lu-
crării, istoriografia moldovenească reuşise să acumuleze un material isto-
ric considerabil ce permitea o acoperire faptică mult mai completă a prin-
cipalelor perioade şi o examinare mai concretă a acelor probleme şi feno-
mene, care, după părerea redactorilor şi a autorilor, prezentau cel mai ma-
re interes din punct de vedere istoric. Sunt umplute cu un consistent ma-
terial inedit toate etapele, pe când unele sunt scrise din nou, vorba fiind în
special de perioada prestatală, de relaţiile social-economice în evul mediu
şi în anii dominaţiei ţariste, de impactul Moldovei cu revoluţia bolşevică,
Basarabia interbelică şi mai ales statutul şi evoluţia ţinutului de la mijlocul
anilor ’50 ai sec. XX şi până către sfârşitul deceniului şapte. Dacă însă facto-
logia şi baza istoriografică a acestei ediţii sunt mult mai bogate şi de fapt

203 Mircea Eliade, Fragmentarium, p. 93, 123.

61
sunt cu totul altele decât ale celei dintâi, concepţia lucrării nu a putut fi
schimbată: aceeaşi viziune asupra periodizării, aceleaşi idei privind origi-
nea moldovenilor (văzută total diferit de aceea a românilor de la vest de
Prut) şi componenţa etnică a populaţiei timpurii din acest spaţiu, rolul (bi-
neînţeles, „important şi pozitiv”) al ruşilor în istoria ţinutului, aprecierea
exclusiv progresistă a anexării Basarabiei de către Rusia la 1812, victoria
Sovietelor în ţinut, caracterul „antipopular şi antinaţional” (adică antimol-
dovenesc) al Sfatului Ţării şi al Unirii Basarabiei cu România, în anul 1918,
drepturile legitime ale URSS asupra acestui teritoriu şi deci caracterul jus-
tiţiar al actului din 28 iunie 1940, ca şi al aceluia din august 1944, referi-
toare la Basarabia, calificarea din cale afară de elogioasă a colectivizării
gospodăriilor ţărăneşti, a creării colhozurilor şi sovhozurilor şi a deportă-
rilor în masă a ţărănimii moldoveneşti, a politicii naţional-culturale a par-
tidului comunist şi a statului sovietic în Moldova etc. Nota propagandistică
a lucrării este dată în vileag chiar de titlurile multora din compartimentele
ei, ca de ex.: Orânduirea social-economică şi politică a slavilor de pe terito-
riul Moldovei în secolele VI-IX; Orânduirea social-economică a slavilor de
pe teritoriul dintre Prut şi Nistru în secolele X-XI; Popularea ţinutului de
către volohi. Constituirea poporului moldovenesc; Orânduirea social-eco-
nomică a volohilor; relaţiile politice ale Moldovei cu statul rus; Relaţiile
Moldovei cu Rusia şi Ucraina în secolul XVII; Influenţa binefăcătoare a
Moscovei şi Kievului asupra dezvoltării tiparului şi învăţământului în Mol-
dova; O nouă etapă în lupta comună a Moldovei şi Rusiei împotriva Impe-
riului Otoman; Războaiele ruso-turce din a doua jumătate a secolului XVIII
şi intensificarea influenţei Rusiei în Moldova; Războiul ruso-turc din anii
1806-1812 şi alipirea Basarabiei la Rusia; Reflectarea mişcării revoluţio-
nare ruse din deceniul al şaptelea în Moldova; Răspândirea marxismului în
Moldova; Tipografia „Iskrei” leniniste din Chişinău. Crearea organizaţiei
PMSDR la Chişinău şi activitatea ei; Gazeta „Pravda” şi fracţia bolşevică în
Duma a patra de Stat. Înrâurirea lor asupra dezvoltării mişcării revoluţio-
nare în Moldova; Moldova în perioada pregătirii şi înfăptuirii Marii Revolu-
ţii Socialiste din Octombrie; Lupta oamenilor muncii din Basarabia (în
interbelic – n.a.) pentru reunirea cu Patria Sovietică; Restabilirea puterii
sovietice în Basarabia (în 1940 – n.a.) şi formarea RSS Moldoveneşti; Biru-
inţa orânduirii colhoznice (în anul deportărilor în masă ale ţăranilor, 1949
– n.a.) în Moldova de pe malul drept al Nistrului; Creşterea în continuare a
nivelului de trai al oamenilor muncii; Înflorirea culturii în RSS Moldove-
nească; Crearea bazei materiale a comunismului – sarcina principală a par-
tidului şi poporului ş.a. Examinarea atentă a acestei simple enumerări a
capitolelor şi paragrafelor lucrării demonstrează că ea nu poate fi conside-
rată o operă ştiinţifică; încă mai puţin ar putea fi socotită sinteză istorică.
Altfel spus, ideea „confuziei planurilor” are în această lucrare o ilustrare
perfectă.
62
 În anul 1982, apare în ruseşte, apoi, în 1984, şi în versiune româneas-
că, o relativ scurtă Istorie a RSS Moldoveneşti din cele mai vechi timpuri pâ-
nă în zilele noastre, apariţie legată, şi aceasta, de un jubileu, de unul dublu,
şi anume de împlinirea a 60 de ani de la crearea RASSM şi a 40 de ani de la
reocuparea sovietică a Basarabiei. Este prima încercare a istoricilor din
Moldova de a realiza o sinteză ca atare. Eforturile celor aproape patruzeci
de cercetători, au fost îndrumate de un colegiu alcătuit de V.I. Ţaranov, S.I.
Afteniuk, D.M. Dragnev, M.S. Platon (şeful departamentului ideologic al CC
al partidului comunist), L.E. Repida, P.V. Sovetov şi D.E. Şemeakov. Con-
struită pe îmbinarea principiilor cronologic şi tematic şi realizată prepon-
derent în baza metodei istoric-descriptive, această Istorie, deşi oarecum
mai sobră decât cărţile de acest gen apărute la Chişinău până atunci, nu
răspundea nici pe departe rigorilor privind studiul sintetic; materialul este
colaţionat în mod mecanic într-un aranjament formal: gândul nu depăşeşte
observaţiile de suprafaţă, consideraţiile critice privind sursele, istoriogra-
fia, stările de spirit, fenomenele de amploare, tendinţele istorice etc. lip-
sesc; era, deci, o curată „îngrămădire de fapte”. În încercarea de a cuprinde
cele mai importante fenomene ale vieţii sociale, economice, politice şi cul-
turale în douăzeci de capitole pe o întindere de 500 de pagini, lucrarea ofe-
ră doar o comprimare a materialului faptic, nu şi o condensare și o îmbogă-
țire a gândului şi a observaţiilor, nici pe departe sugestia imaginilor rele-
vante. Preconcepţia ideologică sovietică comunistă este aceeaşi ca în opera
mai mare, apărută un deceniu şi jumătate mai devreme: în cazul evului
mediu timpuriu, atenţia specială faţă de slavi şi „volohi” şi de geneza „po-
porului moldovenesc”; în evul mediu târziu şi în epoca modernă, preocu-
pare pentru relaţiile moldo-ruse şi mai ales pentru rolul – binefăcător, se
înţelege, – al Rusiei în viaţa moldovenilor; apoi despre mitica biruinţă a re-
voluţiei socialiste în Moldova, „ocupaţia” boierilor români în Basarabia in-
terbelică, „eliberarea” ţinutului de către trupele sovietice în iunie 1940 şi
formarea RSSM, industrializarea socialistă, crearea orânduirii colhoznice,
„construcţia comunistă” în Moldova postbelică, rolul partidului comunist
în acest proces, ridicarea nivelului de trai al populaţiei, înflorirea culturii
socialiste şi, în sfârşit, despre crearea „comunităţii internaţionale („popo-
rul sovietic” – n.a.) a constructorilor comunismului”. Pentru a demonstra
cum se explica la modul concret, în studiul istoriei, modelul ideologic sovi-
etic comunist, poate fi luată orice temă. Astfel, în cazul relaţiilor dintre
slavi şi „volohi” şi al apariţiei moldovenilor, pe care autorii cărţii îi conside-
ră, desigur, popor aparte, în raport cu românii de la vest de Prut, „sinteza”
caută să impună, fără nici un fel de ocolişuri, următoarele idei: primo, că în
fosta Dacie rămăsese, după retragerea aureliană, foarte puţină populaţie
romanizată: secundo, că la est de Carpaţi romanizarea nu ar fi avut loc;
tertio, contactele slavilor cu populaţia romanizată s-au făcut în regiunea
carpato-balcanică; quatro că între timp teritoriul de la est şi sud-est de
63
Carpaţi, precum şi, parţial, în acest masiv muntos, fusese ocupat de slavi;
quinto, că „volohii” pătrund la răsărit de Carpaţi doar în sec. XII, şi chiar şi
atunci erau foarte puţini, iar pe deasupra şi aceştia au fost distruşi în seco-
lul următor de către tătaro-mongoli; sexto, că de fapt până în sec. XIII „volo-
hii” practic nu s-au aflat în această zonă; septimo, că în momentul constitui-
rii lor în primele formaţiuni statale, moldovenii erau veniţi de aiurea în
spaţiul est-carpatic204. Şi concluzia finală: întrucât, în raport cu moldovenii
apăruţi foarte târziu în această zonă, slavii au aici primogenitate, Moldova
aparţine celor din urmă tocmai prin acest drept, adică, spus foarte simplu,
Moldova este pământ slav. Aşadar, „sinteza” din 1984 nu se deosebeşte,
ideologic, cu nimic de cursul stalinist de istorie a Moldovei din 1949; vre-
mea nu a putut schimba deloc preceptele istoriografiei sovietice moldove-
neşti, stabilite precis şi cu toată rigoarea după ocuparea sovietică a Basara-
biei în 1940 şi 1944.
Aşadar, istoria poate fi exploatată foarte bine în scopuri politice, şi is-
toria Basarabiei scrisă în perioada sovietică este cât se poate de convingă-
toare în acest sens. Dovada cea mai sigură poate fi găsită în confruntarea
din Moldova postsovietică între istoricii care au îmbrăţişat sau au continu-
at să îmbrăţişeze cele două opţiuni tradiţionale privind orientarea în afară
a Republicii Moldova – unii neputându-şi dezlipi privirea şi sufletul de
Moscova, pe când alţii (cei mai mulţi, de fapt, când e vorba de partea cea
mai informată şi mai conştientă din mijlocul populaţiei basarabene) îşi lea-
gă speranţele de România. Un grup al celor dintâi, încercând zadarnic să re-
alizeze o sinteză – ceea ce e cu neputinţă când lucrarea porneşte de la o
atitudine preconcepută, întrucât concluziile sânt ştiute înainte ca opera să
fie scrisă –, a editat în 1997 o istorie care, după titlu şi conţinut, era o reedi-
tare a „sintezei” din 1984. Această apariţie în contratimp conţine aceleaşi
idei privind istoria timpurie a Moldovei, cum ar fi constituirea, la începutul
secolului XX, a „naţiunii moldoveneşti”, precum şi alte teme la care ne-am
referit mai sus, dar şi elemente noi, impuse de mişcarea naţională a români-
lor basarabeni de la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90. Astfel, fiind
nevoiţi să vorbească despre revoluţia naţională basarabeană din anii 1917-
1918, autorii acestei istorii caracterizează negativ activitatea politică a Sfa-
tului Ţării, apreciază Declaraţia de independenţă a Republicii Democratice
Moldoveneşti, din 24 ianuarie 1918, ca o „rupere forţată a Basarabiei de

204 Această concepţie a fost impusă, tot atât de stăruitor, şi manualelor de şcoală. A se ve-
dea, ca ex., D.M. Dragnev şi P.V. Sovetov, История РСС Молдовенешть. Мануал пентру
класеле 7-8, Кишинэу, 1983, кaп. III, IV, V. Se înţelege că în manualele de felul acestuia
se întâlnesc şi multe alte distorsiuni, determinate de convingerile politico-ideologice ale
autorilor: supralicitarea importanţei istorice a relaţiilor moldo-slave şi în special mol-
do-ruse, influenţa exclusiv benefică a Rusiei asupra evoluţiei istorice a Moldovei, forma-
rea naţiunii burgheze moldoveneşti, caracterul eminamente moldovenesc (neromânesc)
al culturii ţinutului etc.
64
Rusia”, iar unirea din 27 martie 1918, realizată, cum se ştie, prin votul Sfa-
tului Ţării, e calificată drept „act oficial al anexării ţinutului” de către Ro-
mânia. Fenomenele politice de la răscrucea anilor ʼ80-ʼ90 şi primii paşi ai
Moldovei independente sunt caracterizate de pe poziţiile unui subiecti-
vism descurajant. Astfel, avântul mişcării naţionale a românilor basara-
beni, ca dovadă spectaculoasă a creşterii conştiinţei de sine a moldoveni-
lor, este văzut ca o „criză a identităţii moldoveneşti”, iar adoptarea legisla-
ţiei lingvistice, prin care „limba moldovenească” obţinuse statut de limbă
de stat şi revenise la grafia latină, ar fi fost, în interpretarea acestor istorici,
o confirmare a faptului că „româniştii (!?!) căutau să determine naţiunea
moldovenească să renunţe la suveranitate culturală, deoarece fusese recu-
noscută identitatea limbilor moldovenească şi română, iar scrisul moldo-
venesc a fost trecut de la chiriliţa tradiţională la grafia latină”. În situaţia în
care întreaga comunitate a istoricilor recunoscuse istoricitatea pactului
Ribbentrop-Molotov şi-l dezavuase categoric205, autorii acestei „istorii”
dezaprobau atare atitudine, sub motiv că astfel statalitatea moldovenească
ar fi fost lipsită de legitimitate. (De fapt, în această chestiune, fără să-şi dea
seama şi fără să o dorească, ei aveau perfectă dreptate.) Compendiile isto-
rice de felul acestei cărţi, compromiţând din start ideea de sinteză – prin
dizolvarea discursului istoric inteligent şi imparţial în controverse politi-
co-ideologice de moment, substituind apoi efortul analitic prin aprecieri
interesate, făcute cu formule de suprafaţă, şi preferinţa pentru materialul
faptic solicitat de atari atitudini – se dovedesc a fi tocmai reversul a ceea ce
trebuie să fie operele de acest gen, care au sarcina să ilustreze cel mai bine
nivelul la care au ajuns investigaţiile în domeniu; dimpotrivă, Istoria Mol-
dovei din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre (autori V.E. Andruş-
ceak, P.P. Bârnea, P.P. Boiko, N.A. Ciaplâghina, I.I. Jarcuţki, V.P. Platon, N.D.
Russev, A.I. Skvorţova, K.V. Stratievski, P.M. Şornikov, N.P. Telnov şi V.I.
Ţaranov), reeditată în anul 2000, este dovada unui impas serios în cerceta-
re, deoarece, aşa cum se vede atât de bine, în situaţii de acest fel atitudinile
şi procedeele ştiinţifice sunt sacrificate pentru elaborările pamfletelor po-
litico-ideologice. Diferenţa dintre cărţile de felul acesteia (am examinat
mai multe de acestea anterior şi vom mai avea câteva exemple mai încolo)
şi adevăratele scrieri ştiinţifice sau care măcar îşi revendică cu sinceritate
asemenea statut este una tipologică, întrucât ele se încadrează convenabil
într-o categorie delimitată ce se pune necondiţionat în serviciul politicii
unui imperiu şi ale naţiunii dominante a acestuia. Sigur că această situaţie

205 La sfîrşitul lunii iunie 1991, la Chişinău s-au desfăşurat lucrările unei conferinţe ştiin-
ţifice internaţionale, care s-a pronunţat cât se poate de explicit asupra acestei chestiuni.
Din păcate, cu excepţia unei broşuri fără mare valoare ştiinţifică (Pactul Molotov-Ribben-
trop şi consecinţele lui pentru Basarabia, Chişinău, 1991), materialele conferinţei nu au
mai fost publicate.
65
ţine şi de statutul moral şi intelectual al autorului scrierii istorice. În acest
sens, ne vom reaminti observaţiile de mai sus cu privire la profilul istoricu-
lui, care aici pot fi completate cu folos de remarca lui Leo Strauss că „orice
proces comprehensiv vizând istoria este influenţat de punctul de vedere al
istoricului, în special de epoca şi ţara în care trăieşte acesta”206. Observaţie
adevărată, desigur, cu precizarea că realităţile concrete nuanţează, uneori
substanţial, orice tipologie şi propune altă interpretare a comportamentu-
lui istoricului. În cazul semnalat aici, autorii scrierii trăiau într-o ţară care
nu mai făcea parte din URSS şi în altă epocă istorică, şi cu toate acestea au
continuat să scrie (ba, cel puţin unii din ei, o fac şi acum) aşa cum scriau
15-20 de ani în urmă. Fenomenul se explică atât prin inerţia gândirii istori-
ce cât şi (mai degrabă) prin interesele politice şi ideologice ale autorilor.
De aceea, revenind la spusele lui Strauss, trebuie precizat că aici, înainte de
a fi vorba de un „proces comprehensiv”, avem de-a face pur şi simplu cu o
manifestare politico-ideologică.
După proclamarea independenţei Republicii Moldova, în 1991, au în-
ceput să apară şi compendii de istorie a Basarabiei, realizate exclusiv de is-
torici români, fie din Moldova sau din România, dar care, spre deosebire de
alte istorii scurte ale românilor207, nu sunt concepute strict sintetic, cu toată
convingerea contrară a autorilor acestora. Au fost semnalate, deocamdată,
doar două lucrări de acest fel, una apărută la Bucureşti, în 1994 (reeditată
în 1998), şi alta la Chişinău, în 1995. Ambele expun evenimentele cu înce-
pere de la 1812. Întrucât ediţia chişinăuiană208 a fost, din necesităţi didacti-
ce, făcută în grabă şi are un prea pronunţat caracter compilator (plus o
serie de scăderi privind calitatea textului, maniera argumentării, principiile
selectării materialului istoric etc.), vom zăbovi doar asupra conţinutului
cărţii de istorie de la Bucureşti (autori Ioan Scurtu, Ion Pavelescu, Armand
Goşu, Gheorghe I. Ioniţă, Dumitru Almaş, Stelian Stoian, Codruţa Bugarin,
Ecaterina Mazilu)209. Lucrarea aceasta este preţioasă sub două aspecte: în-
tâi că, exceptând scrierile de acest gen din interbelic, la momentul apariţiei
sale şi chiar până azi o astfel de operă nu există, şi al doilea, că ea este scrisă
în mare parte pe informaţie istorică inedită. Este prima scriere integra-
toare apărută după al Doilea Război Mondial, în care istoria Basarabiei

206 Leo Strauss, Cetatea şi omul, Iaşi, 2000, p. 17.

207 Ne referim în special la istoriile lui Vlad Georgescu (Istoria românilor, Bucureşti,
1992, 1995), Fl. Constantiniu (O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1997,
1998) şi Neagu Djuvara (O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Bucureşti,
2001). Realizate prin procedee cronologic-descriptive şi analitic-explicative, acestea se
apropie mult de modelul sintezei aşa cum ideea acesteia s-a încetăţenit în istoriografia
occidentală.
208 Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria (1812-1993). Autori: A. Moraru, I. Moiseev,

M. Cernenco, A. Roman. Editor Anton Grăjdieru, Chişinău, 1995.

209 Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1994, București, 1994, ed. a doua, 1998.

66
este prezentată, în linii generale, corect. Majoritatea componentelor cărţii
sunt studii aparte, axate pe detalii introduse pentru prima dată în circuitul
ştiinţific, ceea ce, obiectiv, prejudiciază imaginea de sinteză a lucrării, fără
să afecteze însă valoarea şi utilitatea cărţii ca operă istorică. Însă pe lângă
variate inexactităţi de detaliu, inerente unei lucrări de pionierat a unor au-
tori care nu au avut cum cunoaşte îndeaproape realităţile basarabene,
această Istorie a Basarabiei are şi câteva neajunsuri ceva mai serioase. Pri-
mul ar fi că, în contrasens cu tradiţia istoriografică românească, expunerea
începe, în fond, de la anul 1812. Al doilea vizează structura disproporţiona-
tă a lucrării: perioada interbelică, de 22 de ani, cuprinde jumătate din volu-
mul ei. Al treilea se referă la unele aprecieri de principiu, eronate, privind
evenimente şi personalităţi. Astfel, sunt elogiaţi nemăsurat şi în nici un fel
justificat unii pe care autorii îi cred buni români: Purişkevici, care a fost un
antiromân şi un antisemit ireductibil, apoi „fondatorul armatei moderne a
statului sovietic” M. Frunze, I. Iakir (numele acestuia e transcris greşit),
„celebrul comandant de submarin Marinescu”, „figurile de cavalerişti le-
gendari Serghei Lazo şi Grigori Kotovski” (p. 361-364). De regulă, aceştia
nu au fost români, ci evrei şi ruşi şi, fără excepţie, nu au avut decât un inte-
res negativ în raport cu românismul. În plus, unii din ei, precum Kotovski,
au fost criminali de drept comun, bandiţi la drumul mare. Marinescu a fost
criminal de război, făcându-se vinovat de nimicirea, în ultimul an al celei
de a doua conflagraţii mondiale, a multor oameni din rândul refugiaţilor şi
din spitalele militare210. Ediţia a doua, din 1998, a acestei istorii a Basara-
biei a reeditat toate erorile acestea, chiar dacă, de astă dată, la realizarea
lucrării au fost atraşi şi câţiva istorici basarabeni.
În ultima vreme, un grup numeros de istorici din România a lucrat de
zor la realizarea unei mari sinteze a istoriei românilor, care este, fără îndo-
ială, o operă de mare utilitate, caracterizarea detaliată a căreia nu poate fa-
ce obiectul rândurilor de faţă. Însă compartimentul referitor la Basarabia
s-a dovedit a fi mult sub nivelul aşteptărilor. Astfel, în segmentul despre
unirea ţinutului cu vechiul regat, la 1918, rămân neelucidate unele dintre
fenomenele şi problemele cele mai importante, între care complexitatea
realităţilor social-politice din zonă în anii 1917-1918, raporturile ţinutului
cu noua administraţie românească, motivaţia Declaraţiei din 27 noiem-
brie/ 10 decembrie 1918 a Sfatului Ţării privind unirea necondiţionată,
problema recunoaşterii internaţionale a unirii Basarabiei cu România, in-
clusiv semnificaţia politico-juridică a tratatului din 28 octombrie 1920211.
Specificul cu totul aparte al reformei agrare basarabene din anii 1918-
1920 este ignorat cu desăvârşire, prin echivalarea, în nici un fel motivată,

210 Vezi Jacques de Launay, Marea prăbuşire, 1845-1945, Iaşi, 1996, p. 30-32, 40.
211Vezi Istoria românilor, vol. VII, partea a 2-a. De la independenţă la Marea Unire
(1878-1918), Bucureşti, p. 480-498.
67
a acesteia cu actele similare din alte provincii româneşti212. Scăderile aces-
tea, care nu sunt dintre cele neînsemnate, au fost posibile din cauza necu-
noaşterii de către acei care au scris segmentele respective a realizărilor
mai proaspete ale istoriografiei din Moldova de Răsărit, altfel spus ca ur-
mare a ignorării nejustificate a contribuţiei pe care specialiştii basarabeni
ar fi fost în stare să o aducă la scrierea acestei opere importante.
Nu sunt deloc lipsite de interes încercările individuale de sinteză, ca
acelea ale lui Al. Boldur şi Ion Nistor, menţionate la începutul acestui stu-
diu. Cartea lui I. Nistor, editată în 1923, nu şi-a pierdut valoarea ca mijloc
de informare asupra istoriei vechi şi moderne a Basarabiei nici până astăzi
– din cauza numărului foarte redus al unor astfel de scrieri. Ea îşi merită
aprecierea favorabilă mai ales pentru faptul că nu se limitează la perioada
de după 1812, ci prezintă o istorie a ţinutului din cele mai vechi timpuri.
După interesanta monografie a lui A. Nakko, care apăruse o jumătate de se-
col în urmă, şi care-şi alinia însă discursul la interesele politice ale imperiu-
lui ţarist, umbrind, din cauza aceasta, unele trăsături specifice esenţiale ale
istoriei ţinutului213, cartea lui Nistor era prima lucrare de proporţii care-şi
propunea să relateze pe larg şi într-o manieră nouă despre trecutul acestui
teritoriu românesc. Autorul însă nu a avut ambiţia s-o conceapă ca pe un
studiu ştiinţific, specificând chiar că era o „scriere de popularizare”, deci nu
pretindea a fi o sinteză. Unele fenomene de o semnificaţie aparte, precum
statutul Basarabiei şi metamorfozele ei în contextul relaţiilor politice in-
ternaţionale din sec. XIX, o serie de inexactităţi presupun că istoria aceasta
a fost scrisă în grabă. De pildă, afirmaţiile de genul că Sfatul Ţării ar fi ce-
rut, încă la începutul lunii decembrie 1917, ajutorul guvernului român şi al
Puterilor Aliate împotriva bolşevicilor, că decizia de trimitere a trupelor
solicitate ar fi fost luată abia după 5 ianuarie 1918, că după data de 24 ia-
nuarie Sfatul Ţării şi-ar fi încetat activitatea sau că la 27 noiembrie 1918
Sfatul Ţării şi-ar fi epuizat competenţele etc. (constatăm, aşadar, şi necon-
cordanţe între unele aserţiuni) – toate acestea, dar și alte afirmaţii ale au-
torului, nu ţin de realităţi.
Cât priveşte Istoria lui Al. Boldur, aceasta încă mai puţin poate fi con-
siderată o sinteză, fiind alcătuită din două contribuţii de sine stătătoare,
una referitoare la epocile antică şi medievală (până în sec. XVII), iar cealal-
tă cuprinzând anii 1812-1918, iniţial apărute aparte şi consecutiv, în 1932
şi 1940; astfel, aproape două secole rămân în afară. Opera este documenta-
tă din belşug, autorul insistă asupra detaliilor (uneori mai mult chiar decât
ar fi fost necesar), ceea ce o face să fie încă şi astăzi la fel de căutată ca şi
aceea a lui Nistor, dar structura ei ce rupe firul istoric, întrucât e construită

212 Ibid., vol. III. România întregită (1918-1940), Bucureşti, 2003, p. 26-29.
213Алексей Накко, История Бессарабии с древнейших времен, часть 1-2, Одесса,
1873, 1876. A se vedea aprecierea cărţii în: Al. Boldur, op. cit., p. 267.
68
mai degrabă din încercări de radiografiere pe rând a celor mai importante
fenomene sociale, decât din redare sistematică şi suficient de coerentă a
întregului proces istoric, precum şi expresia, pe alocuri greoaie, creează in-
comodităţi de percepere. Viitoarele sinteze, inevitabil, vor determina inclu-
derea acestor cărţi în categoria celor rare şi nesolicitate.
Concluzia ce se impune din analizele acestor încercări de sinteză – în-
cercările constituind, cum am văzut, câteva modalităţi distincte – este că
doar foarte puţine din ele se apropie de satisfacerea obişnuitelor exigenţe
faţă de un astfel de gen de carte istorică. Fenomenul nu este întâmplător –
el reflectă deopotrivă starea cercetării trecutului Basarabiei şi nivelul de
pregătire a istoricilor, în special capacitatea lor de a gândi profund acest
trecut, de a generaliza suma faptelor şi observaţiilor şi a le potrivi într-o
expunere pe cât de restrânsă, pe atât de bogată şi cuprinzătoare. Cum bine
observa Al. Zub, spre deosebire de alte ştiinţe, în istorie sinteza „se împli-
neşte numai anevoie”214. Totodată, s-a putut observa că unele încercări,
cum este, de ex., menţionatul compendiu de istorie a Basarabiei editat la
Bucureşti în anii ’90, sugerează apropierea momentului când bibliografia
acestei istorii se va completa cu adevărate sinteze215. În Republica Moldova
necesitatea sintezelor este cu atât mai mare cu cât lipsa lor se resimte acut
nu numai în sferele ştiinţifică şi didactică, ci în aceeaşi măsură în raport cu
sarcina informării şi instruirii categoriilor celor mai active ale populaţiei,
mai ales, a elitelor politice şi economice, precum şi a tot felul de factori din
afară, care, dintr-un motiv sau altul, într-un moment sau altul, se pot inte-
resa de trecutul ţinutului şi de sugestiile ce rezultă din acest trecut pentru
cunoaşterea prezentului acestui spaţiu.

Istoria „totală”
Sinteza istorică se află într-un raport de complementaritate cu istoria
generală, deşi deosebirile dintre ele sunt evidente: cea dintâi se defineşte
prin capacitatea cuprinderii a cât mai multe în cât mai puţin, propunând, în
locul multitudinii detaliilor, o privire panoramică de profunzime, pe când
cea de a doua caută să realizeze o viziune cât mai largă şi mai adecvată, fă-
ră a-şi reprima avântul de a prelucra o informaţie exhaustivă. În pofida
aprecierii hipercriticiste a istoricilor de către O. Spengler, în sensul că aceş-
tia nu ar fi în stare să vadă lucrurile şi fenomenele într-o legătură strân-
să216, chiar pe vremea când îşi scria el disputata sa operă, şi încă mai
devreme, istoriografia începuse deja să se completeze cu scrieri istorice de
mare cuprindere tematică, cronologică şi evenimenţială. La K. Lamprecht,
214 Al. Zub, Discurs istoric…, p. 172.
215
Din păcate, acum, când reedităm acest studiu, momentul respectiv încă nu a sosit.
216 Oswald Spengler, Declinul Occidentului, vol. I, Craiova, 1996, p. 15.

69
de pildă, se constată „dorinţa de a cuprinde în expunere toate laturile vie-
ţii: cele politice ca şi cele sociale, cele economice ca şi cele religioase, artis-
tice sau literare”217. Aceeaşi viziune găsim şi la marii istorici de la „Analele”
franceze: F. Braudel, M. Bloch218, L. Febvre. „Nu există istorie economică şi
socială, menţionează L. Febvre. Este istoria ca atare în toată integralitatea
ei”219. Un alt reprezentant al acestei școli, mai tânăr, F. Furet, observa că
după ce s-a debarasat de istoricism, și totodată „îmbogățindu-se în subiec-
te și metode prin recursul la discipline învecinate…, istoria recuperează
ideea demnității sale superioare prin privilegiul pe care l-ar deține în ex-
clusivitate, chiar dacă se ocupă, ca și celelalte discipline, de obiective limi-
tate, de a studia obiectivele respective exhaustiv, sub toate unghiurile”220.
Cu referinţă la sfârşitul sec. XX, P. Veyne observă: „În zilele noaste, istoria
şi-a anexat demografia, economia, societatea, mentalităţile şi năzuieşte să
devină «istorie totală», să domnească peste tot domeniul ei virtual”221. M.
Foucault demonstrează chiar că istoria este „mama tuturor ştiinţelor des-
pre om”222. Iar R. Aron caută o adecvare filozofică pentru acest fenomen.
„Istoria totală ar fi o istorie a oamenilor, în multitudinea activităţilor şi uni-
versurilor lor, de la felul lor de a se îmbrăca şi de a face schimb până la sti-
lul lor de a se ruga”223. Conceptul de istorie totală a devenit, la sfârşitul sec.
XX, oarecum unul obişnuit, de vreme ce se întâlneşte în cele mai variate
cărţi de istorie, chiar şi în cele de istorie antică224.
Până în prezent, nu s-a reuşit scrierea unei istorii totale a Moldovei de
Răsărit. Bineînţeles că avem în vedere un conţinut redus al noţiunii, nu aşa
cum o defineşte R. Aron: istoria politică, social-economică şi culturală. La
sfârşitul anilor ’60 ai secolului trecut, o imagine cvasicompletă despre tre-
cutul ţinutului trebuia să ofere Istoria RSS Moldoveneşti în două volume,
editată atunci. Dar încă la acea etapă se simţea necesitatea unor lucrări
mult mai cuprinzătoare. Tendința de a furniza despre Moldova cât mai mul-
tă informaţie, selectată şi redactată în strictă corespundere cu interesele

217 Vezi Gheorghe Brătianu, op. cit., p. 243.

218 Vezi Marc Bloch, op. cit., p. 224.
219 Lucien Febvre, op. cit., p. 25.
220 Franҫois Furet, Atelierul istoriei, trad. I. Cristea, București, p. 15, 18.
221 Paul Veyne, op. cit., p. 28.
222 Michel Foucault, op. cit., p. 428.
223 Raymond Aron, op. cit., p. 179.
224 Vezi, spre ex., P. Vidal-Naquet, Vânătorul negru. Forme de gândire şi forme de societate
în lumea greacă, Bucureşti, 1985, p. 237. De fapt, scrierile despre lumea veche, în special
despre Grecia antică, realizate în maniera istoriei totale, sunt foarte numeroase, indife-
rent că autorii lor împărtăşesc sau nu ideea unei astfel de istorii. Explicaţia acestei abor-
dări constă, de cele mai multe ori, în curiozitatea lumii contemporane faţă de civilizaţia
antică; interesul pentru toate aspectele vieţii de atunci impune să fie scrise cărţi care să
ofere o informaţie cât mai aproape de cea completă despre modul de viaţă al Antichităţii.
70
politico-ideologice ale imperiului sovietic225, s-a reflectat, între altele, în
crearea, la scurt timp după apariţia acelei istorii, în cadrul Academiei de Şti-
inţe a Moldovei, a unei redacţii enciclopedice, care a realizat într-un timp
relativ scurt câteva lucrări de mari proporţii, ce urmau să suplinească şi lip-
sa unei istorii complete a ţinutului, precum Enciclopedia sovietică moldove-
nească în 6 volume (apărută în anii ’70), Cultura şi arta Moldovei în 2 volu-
me (1985-1986) şi enciclopedia scurtă RSS Moldovenească (1979). Acestea
însă nu puteau amâna prea mult pregătirea şi editarea unei mari istorii a
Moldovei; lumea ştiinţifică şi intelectuală a fost, în general, dezamăgită de
aceste apariţii, care aveau, sub presiunea ideologiei sovietice comuniste, un
conţinut distorsionat şi totodată incomplet, ca urmare a utilizării unei in-
formaţii istorice lapidare (aceasta fiind determinată, în parte, şi de rezulta-
tele încă modeste la care ajunseseră pe atunci investigaţiile istorice). În a
doua jumătate a anilor ’80, s-a început realizarea unei istorii complete a
Moldovei în 6 volume. A reuşit însă să apară doar primul volum226, întrucât
începutul democratizării sovietice în acei ani şi apariţia pluralismului de
opinii au pus capăt editării unei istorii dogmatice care căuta, aşa cum se
procedase în URSS până atunci, să jertfească adevărul istoric în numele
unor principii ideologice. Volumul apărut, la care au lucrat douăzeci de isto-
rici, oferă totuşi o idee despre concepţia acelei lucrări de mari proporţii227.
Cronologic, el cuprinde perioada din paleolitic (aprox. 300-200 mii de ani în
urmă) până în cea de-a doua jumătate a sec. XIV, după constituirea statului
feudal moldovenesc. Se vorbeşte în detaliu despre comuna gentilică din
spaţiul cuprins între Carpaţi şi Nistru în baza unui consistent şi variat mate-
rial arheologic, datând din marile epoci preistorice şi ilustrând o serie în-
treagă de culturi arheologice: bugo-nistreană, a ceramicii în benzi lineare,
Tripolie, Gumelniţa, Usatovo, a catacombelor, Comarovo, Noua/ Sabatinov-
ca, Lucaşovca-Poieneşti, Cerneahov ş.a. O trăsătură distinctă a volumului o
face atenţia sporită a autorilor faţă de structura etnică a spaţiului studiat de
până la şi de după dominaţia romană în Dacia. Alte două elemente care, îm-
preună cu cele menţionate, fac structura lucrării, sunt coraportul sla-
vo-„voloh” în zonă şi apariţia statului feudal moldovenesc. Textul, însoţit de

225 Orice abatere de la aceste precepte, oricât de timide sau fără intenţii de rezistenţă la
regim, erau sancţionate imediat şi foarte dur, fără ca interesele ştiinţei să conteze câtuşi
de puţin în aceste atitudini. Astfel, pe la mijlocul anilor ’70, a fost distrus un sector întreg
din cadrul Institutului de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, pentru că, ocupân-
du-se de istoria localităţilor, cercetătorii din acest sector evidenţiau, fără intenţii anume,
specificul şi originalitatea istoriei şi a spiritualităţii româneşti a aşezărilor moldovene,
ceea ce nu se potrivea deloc cu falsele calapoade teoretice, impuse de propaganda comu-
nistă sovietică.
226 Istoria RSS Moldoveneşti, vol. I, Chişinău, 1988.
227 Printre ecourile la acea apariţie: Ion Ţurcanu, Starea actuală a istoriografiei nu este

doar opera istoricilor (Interviu), în „Orizontul”, 1989, nr. 8, p. 56-69.

71
un bogat material ilustrativ, este completat cu un apendice tehnic-informa-
tiv, alcătuit dintr-un indice cronologic, un dicţionar de termeni precum şi
liste de izvoare şi literatură, de ilustraţii şi hărţi. Deci, tendinţa autorilor de
a oferi o informaţie cât mai completă este evidentă. Ideologia volumului, în-
să, care s-a dorit partea lui cea mai importantă, este fondată şi aici pe cele
două principii pe care istoriografia sovietică din Moldova s-a deprins să le
vadă inseparabile: a panslavismului şi a materialismului istoric. De aceea
rolul factorului economic şi relaţiile sociale, dependente de el, este prezent
în fiecare compartiment al cărţii. Totuşi preocuparea pentru fenomenele et-
nice este mult mai mare. Astfel, având grijă ca teritoriul dintre Carpaţi şi
Nistru din epoca preromană să nu pară a fi fost populat doar de către geţi
(etnonimul daci, întâlnit mult mai frecvent în literatura istorică din Româ-
nia cu referinţă la acelaşi spaţiu228, aici nu este menţionat), în paralel cu re-
latările despre ei, se vorbeşte pe larg şi despre cimerieni sau sciţi. Şi cum
numai s-a spus despre retragerea romanilor din Dacia, îndată se povesteşte
despre „triburile culturii Cerneahov”, un tulbure amalgam etnic, în care afir-
marea slavă este tot mai mare, o dată cu prezenţa tot mai redusă sau chiar
cu lipsa elementului tracic. Intenția este limpede: populația romanizată, re-
trasă, după părerea autorilor, la sud de Dunăre, trebuia înlocuită cu alta de
origine netracică şi neromană, ignorîndu-se, între altele, natura în mare
parte gotică a acestei culturi229. Problema centrală însă în raporturile etnice
rămâne aceea a „volohilor”. Aceştia, întâi, nu mai sunt consideraţi pur şi
simplu, adică doar populaţie romanizată ca aceea ce se afla la nord de Du-
năre înainte de retragerea aureliană, ci romanici parţial slavizaţi. În al doi-
lea rând, în pofida dovezilor istorice incontestabile, consemnate de labori-
oase cercetări pe teren230, autorii acestei lucrări mari caută să convingă că
de la acel eveniment şi până în primele secole ale mileniului doi e.n. „vo-
lohii” nu mai locuiau în spaţiul est-carpatic, ci numai la sud de Dunăre şi, în
proporţie foarte redusă, în Carpaţi. Deci, teritoriul respectiv este „curăţat”

228 Vasile Pârvan, în Getica. O protoistorie a Daciei (Bucureşti, 1982) menţionează, de pil-
dă: „că Moldova şi Basarabia erau, de fapt, ţări dacice (subl. n.) ni se confirmă prin topo-
nimia ce ne-a păstrat Ptolemaeus…”, p. 143. A se vedea şi paginile după ediţia princeps:
126, 239, 249, 247, 747, 748 ş.a.; Idem, Dacia. Civilizaţiile antice din Ţările carpato-danu-
biene, ed. a IV-a; rev. şi adn., Bucureşti, 1967, p. 87, 106, 146, 147, 151, 152 ş.a.; a se ve-
dea, de asemenea, D. Protase, Problema continuităţii în Dacia în lumina arheologiei şi
numismaticii, Bucureşti, 1966, p. 196 ş.a.; Ion Ioniţă, Din istoria şi civilizaţia dacilor liberi.
Dacii în spaţiul est-carpatic în secolul II-IV e.n., Iaşi, 1982, passim.
229
Vezi două lucrări mai recente care vizează și acest subiect: Istoria Moldovei. Epoca
preistorică și antică (până în sec. V), coord. V. Dergaciov, Chișinău, 2010 p. 591 și
urm.; Ion Țurcanu, Istoria Basarabiei, vol. I. Preludii. Din paleolitic până la sfârșitul
Antichității, Chișinău, 2016, p. 798 și urm.
230 Dan Gh. Teodor, Civilizaţia romanică la est de Carpaţi în secolele V-VII e.n., Bucureşti,

1984, p. 64-71 ş.a.; S. Sanie, Civilizaţia romană la est de Carpaţi şi romanitatea pe terito-
riul Moldovei. Secolele II î.e.n.–III e.n., Iaşi, 1981, p. 75 ş.a.
72
de ei – evident, pentru slavi. Ei vor reapare în zonă doar în ajunul constitui-
rii statului moldovenesc, aşezându-se printre slavii autohtoni (repet: „volo-
hii” în această carte nu sunt totuna cu populaţia romanizată, „plecată” de
aici în a doua jumătate a sec. IV). Pentru mai multă siguranţă, autorii au
avut grijă să demonstreze că, de fapt, populaţia de la est de provincia roma-
nă Dacia, compusă din cele mai variate elemente, între care, bineînţeles, sla-
vii nu puteau lipsi (pe care volumul îi aşază aici încă în sec. II-III), nu ar fi
fost romanizată231. Aşa că romanicii contemporani cu autorii acestei lucrări,
indiferent că se numesc moldoveni sau romani, nu se pot considera răsăriţi
din acest pământ. Relativ la formarea statului moldovenesc, se susţine că el
ar fi apărut în urma strămutării „volohilor”, prin sec. XII-XIII, din podişul
Transilvaniei în Moldova, admiţându-se, ce-i drept, şi posibilitatea ca feno-
menul să se fi realizat în paralel şi prin constituirea spontană la răsărit de
Carpaţi a primelor formaţiuni statale ca rezultat al descompunerii vechilor
comunităţi vicinale232. Tradiţia istorică despre întemeierea Ţării Moldovei
este tratată în această carte ca un mit (autorii o califică drept „alegorie”) fă-
ră relevanţă în raport cu trecutul respectiv real, ceea ce denotă că autorii au
ignorat voit sau chiar în fapt acele importante studii asupra acestui feno-
men, care demonstrează destul de convingător valoarea deosebită, ca sursă
istorică, a legendei despre „descălecat”233. Constatăm, prin urmare, că deşi
acest început de istorie „totală” însumează o informaţie considerabilă, con-
cepţia lui nu a evoluat câtuşi de puţin comparativ cu „sintezele” apărute an-
terior; efortul politizării stăpâneşte necontestat calitatea ştiinţifică a lu-
crării, abordarea dogmatică a impus o schemă redusă la doar câteva ele-
mente tradiţionale în istoriografia sovietică: factorul economic, structura
socială, inclusiv divizarea societăţii timpurii în clase antagonice, raportul et-
nic şi puterea politică; în întreaga carte, despre cultură se vorbeşte doar în-
tr-un singur paragraf (din 35) şi numai despre cultura slavă, bineînţeles. Nu
este greu de presupus că experienţa acumulată în aşa fel nu va putea fi folo-
sită pentru scrierea viitoarelor istorii complete ale Moldovei de Răsărit.

231 Cele mai autorizate surse dovedesc tocmai contrariul: vezi Vasile Pârvan, Getica,
p. 126, 128; Idem, Dacia, p. 146, 151, 152.
232 Istoria RSS Moldoveneşti, p. 334-335.
233 Este vorba mai cu seamă de opera fundamentală a lui Gh. I Brătianu, Tradiţia istorică

despre întemeierea statelor româneşti, Bucureşti, 1980. Despre Moldova, vezi mai ales
p. 117-152. Vom reveni la importanţa şi semnificaţia acestor observaţii către sfârşitul
studiului.
73
 Istoria ca ştiinţă
Problemele principiale ale istoriei, ca acelea ale definirii ei, ale specia-
lizării şi mai ales ale aprecierii calităţii studiilor istorice, vizează, cu toatele,
întrebarea dacă se poate vorbi despre un sistem epistemic riguros în isto-
rie. Încă în sec. XIX, când s-au încins polemicile relativ la caracterul ei ştiin-
ţific, părerile se împărţiseră, mai cu seamă pe chestiunea dacă istoria are
legi aşa cum au alte ştiinţe. Unii, precum A. Comte, dădeau un răspuns po-
zitiv fără echivoc, susţinând că „fenomenele sociale sunt în mod inevitabil
subordonate unor veritabile legi naturale, care presupun cu regularitate o
previziune ştiinţifică”234. Ranke, ca şi Hegel, le admitea ca manifestare a
unei mari voinţe necunoscute (divine), întrucât „umanitatea ascunde în si-
ne o varietate infinită de procese ce se arată puţin câte puţin şi se manifes-
tă după legi pe care nu le cunoaştem şi care sunt mult mai misterioase şi
mai măreţe decât se crede de obicei”235. K. Lamprecht nu va vedea în isto-
rie altceva decât interacţiunea dintre Dumnezeu şi om. În fond, aşa va cre-
de şi Toynbee, un secol mai târziu: „Omul nu vieţuieşte exclusiv sub con-
strângerile legilor firii, ci trăieşte şi sub legea lui Dumnezeu, care reprezin-
tă o desăvârșită libertate”236.
De cele mai multe ori însă, mai cu seamă în ultimul secol, legile istori-
ce au fost respinse. „Dacă se neagă concepţia progresului istoric ca simplă
extrapolare a procesului natural, aşa cum s-ar cuveni în orice teorie raţio-
nală a istoriei, menţiona R.G. Collingwood, atunci asta ar însemna că nu es-
te nici o lege firească şi, în acest sens, necesară a progresului istoric”237.
Vorbind despre succesiunea evenimentelor istorice, irepetabile în esenţa
lor, Xenopol conchidea: „Formele succesive fiind fără încetare nouă, o lege
a devenirii lor este un nonsens, căci nu se poate formula o lege de produce-
re a unor lucruri nouă, ci numai una a unor întâmplări vechi cunoscute şi
care se reproduc şi se vor reproduce şi în viitor”238. Iorga va fi mai explicit,
arătând că nu se poate vorbi despre „legi istorice verificabile”, pentru că nu
pot fi stabilite „cu certitudine ştiinţifică”, drept care aceea ce caută a fi lege,
„într-o concepţie cuminte, trebuie să cedeze locul la altceva, anume la simi-
litudini, la paralelisme, la repetiţii istorice, elementele înseşi din care se al-
cătuieşte” ştiinţa istorică239.
Antinomianismul istoric nu a fost totuşi o regulă absolută. De repetate
ori s-a crezut util a se preciza că în istorie legile există, dar nu sunt legi ale

234 Apud A.D. Xenopol, Teoria istoriei, p. 73.

235 L. von Ranke, op. cit., p. 6.
236 Arnold Toynbee, op. cit.,vol. II, p. 533.
237 R.G. Collingwood, op. cit., p. 309.
238 A.D. Xenopol, Scrieri sociale şi filozofice, p. 337.
239 Nicolae Iorga, Generalităţi…, p. 17, 217.
74
istoriei240. Vom observa de foarte multe ori că legitatea procesului istoric
nu este respinsă în principiu; legile vor fi înlocuite cu categorii mai puţin
„stânjenitoare”, aşa cum va face Ranke, vorbind despre tendinţe în istorie.
Ceea ce trebuie să facă istoricul, zice el, este să „delimiteze marile tendinţe
seculare şi să desfăşoare istoria măreaţă a omenirii, care reprezintă un
complex variat de astfel de tendinţe”241. Comparând fenomenele naturale,
care s-ar afla într-un raport de „coexistenţă” cu cele istorice, văzute într-o
relaţie de „succesiune”, Xenopol ţine să precizeze că „noţiunea de lege nu
este cu totul străină disciplinei istorice... Coexistenţa dă naştere la legi. Suc-
cesiunea la serii”; cele din urmă, „seriile evolutive”, caută să fie un substitut
al celor dintâi, zise „fapte de repetiţie”242. O idee aproape identică vom în-
tâlni la L. Febvre. Întrebându-se ce sunt legile istorice, el va răspunde: „Da-
că am vedea în ele nişte formule generale, care, grupând faptele până
atunci disparate, le-ar aşeza în anumite serii, atunci de ce nu am accepta
aceste formule?”243. La A. Aron găsim „legi istorice parţiale”, aşa fiind legile
lingvistice, succesiunea formelor de guvernământ şi „legile tendinţelor ca-
re indică direcţia în care se orientează o anumită istorie parţială”244.
Aşadar, deşi în istorie nu se constată legi, aşa ca în ştiinţele naturii, to-
tuşi în anumite sensuri şi domenii unele principii ordonatoare există; aces-
tea pot servi ca repere de orientare în activitatea de cunoaştere.
Chestiunea dacă istoria poate fi socotită ştiinţă este şi ea tratată dife-
rit. I s-a negat caracterul ştiinţific din variate motive: fie pentru că „nu re-
cunoaşte particularul prin general” (Schopenhauer), fie pentru că nu dis-
pune de „vocabularul tehnic” corespunzător, cum va observa Seignobos,
sau nu cunoaşte legi ori nu are metodă, cum crede P. Veyne, iar împreună
cu el şi alţii. S-a admis că ar putea fi considerată, pentru raţionalitatea ei,
semiştiinţă sau, mai degrabă, aşa cum credeau, de ex., şi B.P. Hasdeu şi Me-
néndes y Pelayo, artă decât ştiinţă245. Totuşi chiar dacă, de cele mai multe
ori, procesului istoric nu i se recunoaşte caracterul legic, natura ştiinţifică a
istoriei este contestată mai rar. Dimpotrivă, mulţi istorici şi gânditori vor
subscrie la opiniile lui Xenopol că „istoria nu poate niciodată formula nişte

240 W. Stegmüller, Probleme und Resultate des Wissensachaftstheorie und analystischen

Philosophie, vol.I, Wissenschaftliche Erklärung und Begründung, Berlin/Heidelberg,
1969, s. 440, 429 ş.a.
241 L. von Ranke, op. cit., p. 6.
242 A.D. Xenopol, op. cit., p. 222, 224.
243 Lucien Febvre, op. cit., p. 22.
244 Raymond Aron, op. cit., p. 294, 300.
245 Vezi şi Paul Veyne, op. cit., p. 6, 285, 290. Acest scepticism este determinat de o obser-

vaţie relativ răspândită în istoriografia ştiinţelor socioumane despre trei cauze sau fac-
tori ai istoriei – lucrurile naturale, libertatea şi hazardul –, din care doar unul e legat de
voinţa şi activitatea omului (ibid., p. 137, 151). Referitor la B.P. Hasdeu, vezi Ilie Minea,
op. cit., p. 339; cf. Menéndez y Pelayo, op. cit.
75
legi de dezvoltare pentru fenomenele pe care le investighează, dar ea pre-
zintă totuşi caracterul unei ştiinţe”246.
Sunt câteva argumente în favoarea unei astfel de atitudini. E, mai întâi,
felul cum îşi caută istoria obiectivele sale. Acesta este, aşa cum am demon-
strat mai sus, omul în toată complexitatea activităţii sale şi tocmai asta de-
termină natura ştiinţifică a istoriei247. În al doilea rând, este caracterul
prospectiv al preocupărilor sale. „Ştiinţa este cercetare, şi în acest sens is-
toria este ştiinţă”, observă R. Coolingwood, după care adaugă că este chiar
mai mult decât atât, deoarece este o ştiinţă de un anumit tip. Istoria, preci-
zează el, este „o ştiinţă, dar o ştiinţă de un gen special. Aceasta este ştiinţa,
a cărei sarcină constă în cercetarea fenomenelor inaccesibile observaţiei
noastre. Aceste fenomene sunt cercetate pe cale logică, după care istoricul,
analizând ceva ce nu este accesibil observaţiei noastre şi care se numeşte
«mărturie», trage concluzia referitoare la fenomenele ce ne interesează”248.
Şi în sfârşit, istoriei îi este recunoscut statutul de ştiinţă prin faptul că este
un „sistem al cunoaşterii organizate”249. Altfel ea nici nu poate fi concepută,
pentru că „savantul cel mai pozitiv procedează spontan la organizarea regu-
larităţilor fragmentare, fără de care istoria ar tinde să se descompună într-o
pluralitate incoerentă şi să-şi piardă unitatea inteligibilă care o defineş-
te”250. Istoria rămâne să fie ştiinţă chiar dacă B.P. Hasdeu ar avea dreptate,
întrucât şi „arta presupune o organizare specială a lumii fizice de către
om”251. J. Ortega y Gasset îi mai găseşte încă o valenţă ştiinţifică. „Ştiinţa is-
torică, menţionează el, este o tehnică de primă însemnătate pentru conser-
varea şi continuarea unei civilizaţii avansate. Nu pentru că oferă soluţii
pozitive noului aspect al conflictelor vitale – viaţa este întotdeauna diferită
de ce a fost –, ci pentru că evită greşelile naive ale epocilor anterioare”252.
Această observaţie a filozofului spaniol pune cu acuitate problema pers-
pectivei istorice, văzută în dublă ipostază: ca legătură între epoci şi sub un-
ghiul continuităţii actului de creaţie, în general, şi a cercetării istorice, în
special. „A avea «perspectivă istorică», explica Eliade, înseamnă a-ţi da sea-
ma de tot ce te leagă de trecut, a cunoaşte toate treptele progresului ştiinţi-
fic“. În caz contrar, „ne aflăm în faţa unei organice incapacităţi de a înţelege
istoria, de a da seama de solidaritatea care există între toate eforturile
omenirii către cunoaştere”253. În acelaşi context, marele gânditor român
face şi o remarcă foarte interesantă privind complementaritatea în timp a

246 A.D. Xenopol, Teoria istoriei, p. 74; a se vedea şi p. 28 ş.a.

247 Lucien Febvre, op. cit.,
p. 26; Marc Bloch, op. cit., p. 15-16.
248 R.G. Collingwood, op. cit., p. 13, 137, 240.
249 Ibid., p. 137.
250 Raymond Aron, op. cit., p. 316.
251 George Călinescu, op. cit., p. 17. Vezi şi p. 27, 38, 102, 109.
252 José Ortega y Gasset, Revolta maselor, Bucureşti, 1994, p. 114.
253 Mircea Eliade, Fragmentarium, p. 115.

76
eforturilor de creaţie. El observă că uneori operele de mare valoare ajung
să fie apreciate adecvat doar prin creaţiile epocilor ulterioare, exemplifi-
când prin opera lui Balzac şi Proust: „După lectura lui Proust, criteriul de
judecată – şi chiar premisele contemplaţiei estetice – se schimbă, şi acele
aspecte «inerte şi moarte» din Comedia umană capătă o savoare şi o valoa-
re pe care n-ar fi obţinut-o niciodată dacă nu intervenea creaţia lui
Proust”254. Observaţie perfect valabilă şi pentru scrierile istorice: e în afara
oricărei îndoieli că valoarea operelor lui L. von Ranke, Toynbee, Braudel
sau ale lui Iorga şi Gh. Brătianu a ajuns în adevărata ei lumină prin contri-
buţiile care le-au analizat şi continuat.
Prin specificul ei, prin faptul că trebuie să reproducă adecvat o realita-
te în centrul căreia se află omul, care e un factor eminamente subiectiv, şti-
inţa istorică nu poate reda obiectiv, în toată complexitatea sa, aceea ce a
fost. R. Aron are dreptate, fără îndoială, când spune că „realitatea istorică,
pentru că este umană, este echivocă şi inepuizabilă...; istoria, în acest sens,
nu este niciodată obiectivă, pentru că, detaşându-se de oameni, îşi pierde
esenţa”255. Cu mult până la el, Iorga vorbea despre „relativitatea tuturor
cunoştinţelor despre o realitate care nu ni se arată decât cu multă greutate
şi numai într-o parte a ei. E o iluzie că putem reduce la simplitate fenome-
ne de o nesfârşită complexitate, din care putem alege numai o parte a note-
lor atât de variate din care ele se alcătuiesc”256. E cât se poate de potrivită
aici observaţia spirituală a lui J. Ortega y Gasset, care, citând un vers din-
tr-o necunoscută sursă spaniolă, zice: „Realitatea istorică e adeseori ca
acea coţofană din pampas care ţipă într-o parte / şi în altă parte ouă”257. Şi
asta din cauză că din cele trei premise de care depinde cunoaşterea istori-
că – condiţiile naturale (sau factorul obiectiv), cercetarea (arta) şi întâm-
plarea – doar una depinde de cercetător. Tocmai de aceea cealaltă trinitate
a cunoaşterii istorice, cunoscuta regulă de trei a lui Ranke – îmbinarea pre-
ciziei cu pătrunderea şi expunerea – se realizează foarte greu. Şi totuşi cer-
cetarea se face, şi de multe ori se încununează cu rezultate remarcabile;
astăzi informaţia privind istoria umană este copleşitoare şi cercetarea pare
să nu mai fie interesată de acumularea informaţiei, orientându-se spre in-
terpretarea acesteia ca propensiune pentru o istorie structurală. Deci, inte-
resul pentru cunoaşterea istorică nu numai că nu se reduce, dar se diversi-
fică, preocupând, în afară de cercetarea istorică propriu-zisă, şi alte intere-
se ştiinţifice care au drept obiectiv cunoaşterea omului.

254 Ibid., p. 117.

255 Raymond Aron, op. cit., p. 150; vezi şi p. 170.
256 Nicolae Iorga, Generalităţi…, p. 161; cf. cu p. 200.
257 José Ortega y Gasset, Spania nevertebrată. Schiţă de reflecţii istorice, Bucureşti, 1997,

p. 72.
77
 Metoda în istorie
Ca şi în cazul când în discuţie sunt legităţile istoriei sau caracterul
ştiinţific al cercetărilor istorice, ne putem întâlni şi aici cu răspunsuri ne-
gative – e adevărat, nu tot atât de categorice şi nu atât de frecvente – dacă
există o metodologie a istoriei. Paul Veyne, de pildă, susţine că istoria
„nu este ştiinţă” tocmai pentru că „nu are metodă” şi nu are metodă, de-
oarece „nu-şi poate formula experienţa sub formă de definiţii, de legi şi
de reguli”258; locul metodei este ţinut de critica şi de topica istorică259. Al-
teori, el este mai puţin categoric: „dincolo de tehnicile de mânuire şi con-
trol ale documentelor, nu mai există nici un fel de metodă a istoriei, după
cum nu există nici un fel de metodă a etnografiei sau a artei călătoriei”260.
Atare raţionamente nu pot fi însă convingătoare o dată ce lipsa, neîndoiel-
nică, a „artei” călătoriei este luată drept dovadă că în istorie metodă nu
există (comparaţia e chiar niţel frivolă). În istorie, metoda nu poate fi elu-
cidată după semnalmente general acceptabile, deşi nici acestea nu lipsesc
cu desăvârşire, întrucât este determinată de personalitatea cercetătorului,
de specificul domeniului de cercetare (în numismatică se lucrează altfel
decât în diplomatică, în arheologie complet diferit faţă de istoria politică
etc.). Înţelegând astfel de variaţiuni, numeroase şi inevitabile, J. Burckhardt
observă că „orice metodă este discutabilă şi nici una nu este universal va-
labilă”261. Aceeaşi este metoda şi după O. Spengler, adică una preponderent
personală262. Deci nu este deloc nevoie ca istoria să se asemene cu alte şti-
inţe pentru a recunoaşte că are propria ei metodologie. Aceasta din urmă
vizează o serie întreagă de procedee, fie specifice, caracteristice doar pen-
tru istorie, fie asemănătoare celor din alte domenii sau chiar comune mai
multor ştiinţe. Toate acestea pot fi întrunite într-un singur procedeu, pen-
tru realizarea unei sarcini unitare – reproducerea trecutului, procedeul fi-
ind retrospectiva. „Istoria, apreciază R. Aron în baza unei viziuni foarte
largi a acesteia, este înţelegerea retrospectivă a unei deveniri umane, adică
atât socială, cât şi spirituală”263. Procedeul acestei deveniri nu poate fi cu-
noscut decât în temeiul relevării tuturor etapelor trecutului: „Istoricul,
spre deosebire de contemporani, cunoaşte ansamblul vieţii individuale (din
trecut – n.a.). El ignoră total ceea ce ar fi putut deveni fiinţa. În schimb, ştie
ce a făcut celălalt, până la capăt. Or, un destin rămâne incert atâta vreme cât

258 Paul Veyne, op. cit., p. 6, 204.

259 Ibid.,p. 138.
260 Ibid.,p. 19.
261 Jacob Burckhardt, Consideraţii…, p. 17.
262 „A retrăi prin sentiment, intuiţie, comparaţie, certitudine lăuntrică nemijlocită, ima-

ginaţie exactă şi sensibilă… Ea este metoda cercetării istorice în general”: Oswald Spen-
gler, op. cit., p. 44.
263 Raymond Aron, op. cit., p. 105.

78
nu este încheiat, deoarece, în orice clipă, omul se decide şi, ca să spunem
aşa, se alege din nou, chiar în cazul individului convertirea de ultimă oră
schimbă semnificaţia existenţei anterioare”264.
Tot ce s-a spus până aici despre metoda cercetării istorice ţine însă
mai mult de teorie, sunt nişte abstracţii, deşi dacă nu întotdeauna potrivite
cu realităţile, în orice caz, destul de pilduitoare. Trebuie să observăm în
continuare că, mai întâi, cercetarea nu se poate reduce la o metodă sau la
câteva, mereu aceleaşi, apoi e necesar să se mai ştie şi cum trebuie ele apli-
cate. „Istoria ştiinţelor, zicea M. Eliade, ne învaţă acest lucru important: că
numai o nouă creaţie, o nouă metodă poate avea rezultat – iar nu critica ce-
lor vechi. Oamenii trebuie să vadă altfel […]. O reformă a metodologiei şti-
inţei şi culturii moderne nu va fi posibilă prin critică265, arătându-li-se
influenţele şi contradicţiile. Reforma se va împlini prin crearea unei noi
metode, mai ample şi mai justificabile, prin care oamenii să poată vedea şi
înţelege mai mult decât prin metodele actuale”266. Cât priveşte felul cum se
aplică metoda investigaţiei istorice, despre aceasta spune pe desfăşurate,
dar în cuvinte pe cât de frumoase pe atât de convingătoare, Menéndez y
Pelayo, deşi el nu a fost istoric de meserie: „În timpurile venerabilei Anti-
chităţi, în operele sale istorice zac, ca în nişte morminte, vestigiile descom-
puse, distruse şi putrezite, ale faptelor trecutului. Se mai păstrează din ele
doar praful şi cenuşa sau cel mult osemintele uscate ale unor cadavre; cu
alte cuvinte, doar nişte indicii ale unor evenimente a căror amintire a pierit
aproape cu totul şi cărora, pentru a le reda viaţă, istoricul trebuie – aseme-
nea unui nou Ezechiel – să se aplece asupra lor, să le adune laolaltă, să le
îmbine, să le potrivească, dând fiecăreia funcţia, locul şi poziţia sa în an-
samblul corpului istoriei; să le adauge apoi, pentru a le da organicitate şi
forţă, nervii unor conjecturi bine legate; să le înveşmânteze cu carnea unor
perfecte şi indiscutabile argumente care să le susţină; să întindă peste tot
acest corp, astfel ordonat, o frumoasă piele a unei naraţiuni variate şi bine
conduse; şi la urmă, să le dea un suflu de viaţă prin energia unui mod de
exprimare atât de vie, încât în momentul când condeiul le aşterne pe hâr-
tie, faptele relatate să pară că se zbat şi clocotesc”267. Bineînţeles că, în rea-
litate, asta se întâmplă destul de rar, dar modelul este întotdeauna tentant.
Indiscutabil, topica istorică poate aduce servicii mari cercetării, aşa
cum demonstrează unii istorici, dar valoarea ei ştiinţifică este cu adevărat

264 Ibid., p. 106. Constatăm aici legătura retrospecţiei cu trăirea, cu experienţa actuală,
despre care vom vorbi mai încolo. Pe de o parte, fenomenul care ne interesează sub as-
pect istoric, trebuie, pentru a fi bine înţeles, cercetat până în momentul de faţă; pe de altă
parte, nivelul actual al cunoştinţelor facilitează înţelegerea tuturor etapelor revolute.
265
Ştim însă că Eliade nu respinge atitudinea critică în sine faţă de cunoştinţele acumula-
te sau faţă de sursele de informaţie.
266 Mircea Eliade, Solilocvii, p. 81-82.
267 Marcelino Menéndez y Pelayo, op. cit.,. p. 49.

79
reală doar atunci când ea se bazează pe metoda intuiţiei sau, cum i se mai
zice, a divinaţiei. Investigaţia porneşte de la întrebări268 (tocmai de aceea
topica are sens), pe care cercetătorul şi le pune sieşi, antrenează în acţiu-
ne propriul bun-simţ, şi acest exerciţiu spiritual îl ajută pe istoric să intu-
iască, în anumite momente, problemele cele mai importante, sub aspectul
obiectivelor prioritare ale cercetării, să-şi imagineze fără greş căile cele
mai potrivite pentru desfăşurarea acestui proces. În asemenea situaţii, ca
şi în cele mai variate cazuri de acest gen ce apar mereu pe parcursul activi-
tăţii sale de creaţie, „se cere ceea ce nu poate da nici o metodă, ceea ce e
înnăscut la adevăratul istoric: divinaţia, simţul intim, care, fără a trece prin
treptele cugetării raţionaliste şi silogistice, ajută a găsi deodată, instanta-
neu, adevărul care, fiind de impresie, şi nu de argumentare, – liber a-l cer-
ceta pe urmă –, nu e mai puţin adevăr”269. Ştiinţa contemporană confirmă
şi dezvoltă acest punct de vedere. „Credinţa eronată, consemnează K. Lo-
renz, că doar ceea ce poate fi înţeles pe cale raţională ori, mai mult, doar
ceea ce poate fi dovedit în mod ştiinţific ar face parte din tezaurul stabil de
cunoştinţe al omenirii duce la consecinţe nefaste […]. Subaprecierea pu-
ternică a tezaurului de cunoaştere neraţională, de tip cultural, şi supraa-
precierea celui pe care omul ca homo faber reuşeşte să îl adune datorită
raţiunii sale” nu numai că dăunează cunoaşterii, ci aduce prejudicii culturii
în general270. Xenopol susţine – şi are dreptate, desigur, – că utilitatea cu-
noaşterii în baza „simţului intim” se adevereşte mai cu seamă atunci când
sursele istorice sunt prea puţine sau lipsesc cu totul, aşa cum era când în-
cepuse să scrie el Istoria românilor din Dacia Traiană, „fiindcă multe izvoa-
re erau nepublicate şi chiar necunoscute şi trebuia suplinite lipsurile prin
divinaţii istorice”271. Este principial însă să reţinem aici gândul preţios al
lui Iorga că prin această însuşire extrem de rară, „prin acest har divin”
(deşi termenii divin şi divinaţie sunt oarecum omofoni, aici ei nu sunt uniţi
prin sens) se înţelege doar „ceea ce e înnăscut la adevăratul istoric”, calitate
complet străină profeţiilor şi improvizaţiilor gratuite, întrucât, dacă în isto-
rie există un sistem (topica deja este un soclu epistemic), istoricul nu are
voie, cum bine observă P. Veyne, să fie improvizat272. Îndrăgostit de pro-
pria-i meserie şi cunoscându-i bine preocupările şi valoarea, Ioan Lupaş e
convins că „istoricul se naşte”, şi numai la un astfel de istoric „intuiţia însu-
fleţeşte”273, de aceea numai lui îi este accesibilă cunoaşterea prin divinaţie.
Istoricul adevărat obţine, cu timpul, o însuşire spirituală inconfundabilă,

268 Vezi în acest sens R.G. Collingwood, op. cit., p. 260-261; Paul Veyne, op. cit., p. 284;
O lecţie de istorie…, p.25, 99.
269 Nicolae Iorga, Generalităţi…, p. 168.
270 Konrad Lorenz, op.cit., p.85.
271 A.D. Xenopol, Scrieri…, p. 382.
272 Paul Veyne, op. cit., p. 283.
273 Ioan Lupaş, op. cit., p. 281.

80
mobil şi sursă sigură pentru creaţia de valoare; aceasta este, cum observă
P. Veyne, o aură care îl deosebeşte pe specialist de profan274, ceea ce va fa-
ce ca profanul să nu înţeleagă niciodată adevăratul caracter al preocupări-
lor istoricului.
Un important element metodic al etapei iniţiale a cercetărilor îl con-
stituie proiectarea experienţei proprii de viaţă şi de studiu a cercetătorului
asupra obiectivului istoriografiei. E vorba de punerea la lucru a cunoştinţe-
lor acumulate prin studiu, pe cale livrescă, fără de care declanşarea cerce-
tării este greu de închipuit, dar mai e vorba şi de acea metodă, care, după P.
Valéry, „constă în a lua drept tip de cunoaştere evenimentele desăvârşit în-
cheiate, experienţa proprie, extrăgând din prezent modelul curiozităţii [...]
pentru trecut”275. E vorba chiar de propria istorie a istoricului care îl poate
ajuta să înţeleagă mai uşor istoria unei colectivităţi întregi. După cum „cu-
noaşterea istorică, după R. Aron, este parte, ea este mijloc al cunoaşterii de
sine”, tot aşa şi invers: „Trecutul colectivităţii mele, îl descopăr parţial în
mine însumi: când mă interesez de el, nu o fac dintr-o simplă curiozitate,
nu caut amintiri sau imagini, mă străduiesc să descopăr cum a devenit co-
lectivitatea mea ceea ce este, cum m-a făcut ea ceea ce sunt”276. Este vorba,
de fapt, de fenomenul „trăirii”, adică de contopire a subiectului cu obiectul
cercetării, examinat pe larg în literatură277, mai ales în cea filozofică, asu-
pra căruia nu are rost să insistăm aici. Vom observa totuşi că semnificaţia
contopirii istoriei subiectului cu aceea a obiectului merită cu atât mai mul-
tă atenţie cu cât, aşa cum s-a demonstrat, „istoricul trebuie să reproducă
trecutul în conştiinţa sa”278. Observaţiile personale ale istoricului, propria
sa experienţă de viaţă sunt cu atât mai utile pentru cercetarea trecutului cu
cât, așa cum demonstra Braudel, memoria trăirii istorice este condiţia de-
venirii umane279. De aici reiese limpede că metoda cercetării istorice nu
poate face abstracţie de lumea interioară a individului. Să ne reamintim
spusele judicioase ale lui Berdiaev, reproduse mai sus, în sensul că subiec-
tul cunoaşterii istorice trebuie să simtă şi să realizeze în sine istoricul. Gân-
dul acesta este completat elegant de către C. Noica atunci când zice că nu e
bine ca „fiecare să caute omul într-altă parte, când îl avea în el”280. Altfel
spus, istoria nu este reproducerea mecanică, detaşată a faptelor consemna-
te de către istoric; ea poartă în mod vizibil pecetea personalităţii acestuia,

274 Paul Veyne, op. cit., p. 284-285.

275 Paul Valéry, op. cit., p. 222-223.
276 Raymond Aron, op. cit., p. 107.
277 Vezi, de ex., Manfred Riedel, op. cit., p. 70-73; Paul Veyne, op. cit., p. 316-317; C.I. Gu-
lian, Axiologie şi istorie în gândirea contemporană, p. 39-41, 49-50 ş.a; O lecţie de istorie…,
p. 160.
278 R.G. Collingwood, op. cit., p. 269.
279 O lecţie de istorie…, p.160.
280 Constantin Noica, Mathesis sau bucuriile simple, Bucureşti, 1992, p. 37.

81
felul lui aparte (inconfundabil, când misiunea este asumată cu maximum
de responsabilitate) de a percepe şi reproduce realităţile dispărute. K. Lo-
renz arată de o manieră aproape simplistă, pentru un mare învăţat, cum
se desfăşoară în realitate acest proces complicat: „La început «ne gândim»
la ceva, apoi comparăm acel ceva cu experienţa şi cu datele empirice care
ne parvin, pentru a ne da seama, în funcţie de concordanţa sau neconcor-
danţa lor, dacă ceea ce «am gândit» e adevărat sau fals. Această compara-
re a unei regularităţi interioare ce a luat naștere în organism într-un mod
neelucidat cu o a doua regularitate, ce guvernează lumea exterioară, repre-
zintă probabil cea mai importantă metodă prin care un organism viu poate
ajunge la cunoaştere”281. Poate că pentru istorie aceste clarificări nu se po-
trivesc la fel de bine ca pentru fizică, biologie sau matematică, dar nu poate
exista nici o îndoială că, în general, metoda descrisă aici este obligatorie şi
pentru ea.

Izvoarele istorice
În sfârşit, soseşte momentul decisiv, când istoricul ia contact cu acele
materiale, din care extrage informaţia necesară pentru reproducerea tre-
cutului. Am văzut că lucrul cu sursele istorice este recunoscut ca metodă
definitorie pentru cercetarea istorică chiar de către acei care cred că nu
există o metodologie a istoriei. Cei care au cunoscut din proprie activitate
practică specificul muncii istoricului au demonstrat că „procedura istorică
sau metoda esenţialmente constă în interpretarea datelor factuale”282.
Locul deosebit al izvoarelor în cercetarea istorică a fost evidenţiat
uneori prin faptul că istoria ca ştiinţă ar fi avantajată tocmai pentru că ex-
perienţele ei sunt, cum zicea Kant, „înregistrate în scris”, transformân-
du-se, astfel, în propriile noastre experienţe şi lărgindu-le considerabil ori-
zonturile283. Atare percepţie a semnificaţiei materialului din care se face
istoria a creat pentru mulţi istorici convingerea că „cunoaşterea istorică es-
te ceea ce fac sursele din ea”284. Acesta a fost, mai ales, crezul şcolii istorio-
grafice pozitiviste franceze (Ch. Langlois, Ch. Seignobos, L. Halphen ş.a.)285.
Sensul noţiunii izvoare istorice, care încă un secol în urmă au fost definite
281 Konrad Lorenz, op. cit., p. 101.
282 R.W. Collingwood, op. cit., p. 13. Aceeaşi, în fond, este şi părerea lui Xenopol despre
metodă: Teoria istoriei, p. 250 sq.
283 Apud Manfred Riedel, op. cit., p. 192.
284 Apud Paul Veyne, op. cit., p. 283.
285 Vezi Lucien Febvre, op. cit., p. 542-543. Este vizată aici valoroasa lucrare a lui Ch.-V.

Langlois şi Ch. Seignobos Introduction aux études historiques (Paris, 1899), pe care Xeno-
pol a analizat-o amănunţit în Teoria sa, precum şi studiul polemic al lui L. Halphen
Introduction à l'Histoire (Paris, 1946). Despre aceeaşi atitudine, în istoriografia română,
vezi N. Iorga, Generalităţi…, p. 113.
82
ca urme ale fenomenelor dispărute286, s-a schimbat foarte repede, ajungând
să fie calificate drept „fundament” al cercetării287, adică toată informaţia,
indiferent de tip, formă, geneză etc., de care are nevoie istoricul pentru
reproducerea cât mai completă a realităţii din trecut. Numite de P. Valéry
accidente (în sensul că, întâmplător, ele sunt acceptate unanim), faptele is-
torice, depozitate în izvoare (ceea ce amendează substanţial calificarea
gânditorului francez, întrucât unanimitatea în privinţa unei imensităţi de
fapte în mare parte necunoscute este imposibilă), înainte de a intra în isto-
rie, trec examenul selectării. La modul simplu, aceasta se face prin stabili-
rea unei gradaţii a adecvării, fixarea unor niveluri de reprezentativitate a
faptelor288, dar aceste clasificări rămân în toate cazurile convenţionale.
Oricum, problema autenticităţii surselor de informare pentru istoric rămâ-
ne fundamentală. Astfel, Eliade, răspunzând unei obiecţii imaginare, cum
că „tirania documentelor şi a verificărilor experimentale este un rest din
mentalitatea pozitivistă a secolului al XIX-lea”, punctează astfel: calitatea
mărturiilor istorice de a fi conforme cu realitatea „tinde întotdeauna să ex-
prime «concretul»; este deci o tehnică a realului, o reacţie împotriva sche-
melor abstracte (romantice sau pozitiviste), împotriva automatismelor
psihologice. «Autenticitatea» nu […] confundă «realul» cu «pipăibilul».
Acordă importanţă «documentelor», experienţelor, numai pentru că aces-
tea participă la «real»; evită, astfel, automatismele, schemele formale, iluzi-
ile. Departe de a trăda o atitudine antimetafizică, «autenticitatea» exprimă
o puternică sete ontologică de cunoaştere a realului”289. La fel de complica-
tă sau poate chiar încă mai dificilă este problema accesibilităţii surselor,
adică a „citirii” şi înţelegerii lor. Bineînţeles că M. Bloch are dreptate susţi-
nând că „doar foarte puţini savanţi se pot lăuda că sunt în stare în aceeaşi
măsură să citească şi să analizeze critic” izvoarele, pentru că acestea rela-
tează despre „faptele umane care sunt cele mai complicate”290. Pe deasu-
pra, limbajul surselor este inepuizabil, aşa încât fiecare cercetător îl înţele-
ge altfel291. Necesitatea cunoştinţelor cu totul speciale pentru descifrarea
mesajului unei mari varietăţi de surse dictează realizarea operelor de am-
ploare – sintezelor, istoriilor „totale”, de ex., – doar prin conjugarea efortu-
rilor mai multor specialişti. Asta duce la dispariţia caracterului intim al
cercetării, cum zicea L. Febvre la sfârşitul anilor ’30 ai secolului trecut, la
înlocuirea efortului personal izolat al cercetătorului prin munca în comun
a unei echipe de specialişti, ceea ce se traduce într-o eficienţă şi rezultate

286 Vezi Marc Bloch, op. cit., p. 33, unde se vede că autorul acestei definiţii este francezul
F. Simiand.
287 Vezi R.G. Collingwood, op. cit., p. 263-266.
288 Vezi A.D. Xenopol, Teoria istoriei, p. 354 sq.; Nicolae Iorga, Generalităţi..., p. 55.
289 Mircea Eliade, Fragmentarium, p. 160-161.
290 Marc Bloch, op. cit., p. 38, 40-41.
291 Jacob Burckhardt, op. cit., p. 30-31.

83
mult mai bune292, fapt confirmat tot pe atunci de exemplul istoriografiei
române293.
Examinarea problemei izvoarelor în contextul cercetărilor istorice în
sau despre Moldova de Răsărit evidenţiază două fenomene. Unul din ele
este specializarea istoricilor în vederea valorificării surselor de variată ori-
gine şi apartenenţă special-istorică. Situaţia reală din Moldova sovietică
poate fi urmărită după scrierile unui număr foarte restrâns de astfel de
specialişti în domeniul izvoarelor istorice: în numismatică, A. Nudelman294,
în diplomatică, mai cu seamă A. Nichitici295, în arhivistică, A. Lisovina296, în
heraldică, S. Andrieş-Tabac297, după începuturile entuziaste ale lui Gr. Jita-
ru298. Arii întinse din domeniul valorificării izvoarelor au rămas neexplora-
te, iar în ultimul deceniu, ca unul din indiciile cele mai concludente ale
crizei prin care trece la etapa actuală ştiinţa istorică din Moldova, au dispă-
rut şi aproape toate sectoarele speciale în care se lucrase anterior, cu ex-
cepţia heraldicii. În perioada ţaristă, s-a manifestat o tentativă promiţătoa-
re de a pune bazele unei epigrafii locale, în special prin eforturile lui I.C.
Sucurean299. Pe vremea când Basarabia se afla în componența Imperiului
țarist, prin crearea Comisiei ştiinţifice guberniale a arhivelor, ca şi a Societă-
ţii istorico-arheologice bisericeşti şi fondarea revistei acesteia300, s-a iniţiat
întemeierea unei arhivistici locale, domeniu în care s-a manifestat mai ales
istoricul Ion N. Halipa, „arhivarul”, cum îl botezase N. Iorga301. Deosebit de

292 Lucien Febvre, op. cit., p. 20-21, 52.

293 Vezi C.C. Giurescu, Consideraţii asupra istoriografiei româneşti din ultimii douăzeci de
ani, „PUI”, p. 272.
294 Vezi А. Нудельман, Топография кладов и находок единичных монет, Кишинев,

1976; Idem, Очерки монетного обращения в Днестровско-Прутском регионе (с

древнейших времен до образования феодального государства), Кишинев, 1985.
295 А. Никитич, Правила издания славяно-молдавских грамот XV–XVII вв., Кишинев,

975 (с.а.). Recent, a apărut o lucrare cu aracter general, un fel de călăuză privind acest
domeniu, semnată de D. Dragnev şi I. Gumenîi: Paleografia slavo-română şi româno-chi-
rilică, Chişinău, 2003.
296 А.П. Лисовина, Теория и методика исследования годовых отчетов социалисти-

ческих промышленных предприятий как исторического источника, Кишинев,

1983.
297 S. Andrieş-Tabac, Heraldica teritorială a Basarabiei şi Transnistriei, Chişinău, 1998.
298 Gr. Jitaru, Blazoanele domneşti din Ţara Românească şi Moldova, sec. XII-XV, Chişinău,

1997.
299 Inscriptiones graecae et latinae novissimis annis (1889-1894) Museo Suruchaniano,

quod est Kischinevi, inlatae. Ediderunt I. Suruschan, Acad. Rom. soc. hon., et B. Latychev,
Acad. Petrop. Soc. ord. Accedunt tabulae septem, Petropoli, MDCCCXCIV. A se vedea şi N.
Chetraru, N. Răileanu, Ion Suruceanu în arheologia şi muzeografia basarabeană, Chişinău,
2001.
300 Vezi Liubovi Malahov, Societatea istorico-arheologică bisericească din Basarabia (90

de ani de la inaugurare), AMNIM, 1997, vol. IV-V, p. 251-256.

301 Nicolae Iorga, Neamul românesc în Basarabia, p. 82.

84
preţioase au fost investigaţiile lui A.I. Iaţimirski302 şi P. Sîrcu303 în diplo-
matică şi paleografie slavă, întemeind slavistica basarabeană şi impu-
nând-o ca important domeniu de cercetare, ei înşişi recomandându-se ca
specialişti de înaltă competenţă şi corectitudine profesională. În Basarabia
interbelică, cele mai bune rezultate au fost obţinute în diplomatică, prin
eforturile lui L.T. Boga, Aurel Sava şi Toma Bulat, şi în genealogie, în care
Gh. Bezviconi s-a manifestat printr-o activitate prodigioasă, chiar dacă nu
era specialist ca atare în acest domeniu304. Tot atunci începuse afirmarea
unei preocupări promițătoare pentru antropologia Basarabiei, prin cerce-
tările valoroase ale Olgăi Necrasov305. Ulterior, locul acestora l-au luat
exerciţiile regretabile de antropologie istorică, ajustate artificios la concep-
ţia oficială a istoriografiei sovietice, după care slavii ar fi apărut în zona
est-carpatică înaintea românilor306. Din păcate, acestea nu au mai fost înlo-
cuite sau măcar alternate de cercetări de acest gen care să arate capacita-
tea de a studia şi interpreta exclusiv pe temeiuri ştiinţifice materialul an-
tropologic fosil din acest spaţiu. Tentativele de genealogie, mult prea de-
gajate pentru ca să fi putut fonda din nou la Chişinău o practică serioasă în
domeniu, au alunecat în derizoriu. În ultima vreme a început să se contu-
reze un fenomen straniu, când genealogiile caută să devină o afacere profi-
tabilă între anumiţi istorici şi oameni cu putere şi/sau cu bani, ca şi în ca-
zul biografiilor acestora din urmă sau al istoriei localităţilor pe care aceştia
le-au fericit prin alegerea pe care au făcut-o, născându-se acolo.
Celălalt fenomen, de o extensiune mult mai vastă şi de o semnificaţie
incomparabil mai mare pentru investigaţiile istorice, este acela al docu-
mentologiei. Elaborarea, editarea şi interpretarea documentelor istorice
ocupă, în cadrul cercetărilor istorice din şi despre Moldova, un loc impor-
tant. Pe parcursul a mai bine de o sută de ani, cu începere de la activitatea
istoricilor Andrei şi Iosif Parhomovici, V. Kurdinovski şi Ion Halipa, care mai
mult au relatat în baza documentelor şi mai puţin le-au publicat, şi până la
începutul sec. XXI a fost editat un număr mare de astfel de izvoare istorice,
de cea mai variată origine şi semnificaţie. Cele mai multe materiale de acest
gen se referă la evul mediu românesc şi la relaţiile feudale târzii (care se

302 А.А. Матковски, Яцимирский Александр Иванович. Библиографический справоч-

ник, Кишинев, 1979.
303 Idem, Полихроние Сыркул (Скицэ био-библиографикэ), Кишинэу, 1976, 46 p.
304 Gheorghe Bezviconi, Profiluri basarabene, 2 vol., Chișinău, 2017.
305 Olga C. Necrasov, Ėtude anthropologique de la Moldavie et de la Bessarabie septentrio-

nales, București, 1941; Idem, Observări antropologice la Copanca, în „Buletinul Institutu-

lui Social Român din Basarabia", vol. II, 1938; Idem, Note sur la frequence des groups
sanguins dans la Bessarabie Centrale, în „Annales Scientifiques de L’Université de Jassy”,
tom. 24, fasc. 2.
306 М. Великанова, Палеоантропология Прутско-Днестровского междуречья,

Москва, 1975.
85
încadrează, cronologic, mai degrabă în epoca modernă); cele mai numeroa-
se categorii ale acestor documente, după conţinutul lor, sunt daniile, variate
acte patrimoniale, recensămintele, materialele ce ţin de hotărnicii, catagra-
fiile şi hrisoavele privind proprietăţile răzeşeşti. Urmează, apoi, în ordinea
evenimentelor istorice, documentele despre relaţiile româno(moldo)-ruse
(în special, în evul mediu şi în epoca modernă), despre războaiele ruso-tur-
ce şi impactul acestora asupra Moldovei, despre mişcarea naţională a ro-
mânilor basarabeni aflaţi sub dominaţie ţaristă, evenimentele politice din
anii 1917-1920 (frământările social-politice din ţinut, inclusiv mişcarea
agrară, constituirea Sfatului Ţării, unirea Basarabiei cu România, diferen-
dul româno-sovietic pe această chestiune, examinarea problemei la Con-
ferinţa de Pace de la Paris ş.a.), despre instaurarea Sovietelor în Moldova,
reforma agrară din Basarabia din anii 1918-1920, diversiunile antiromâ-
neşti, organizate de sovietici în ţinut în perioada interbelică, confruntările
româno-sovietice în chestiunea Basarabiei în interbelic şi în anul 1940, co-
lectivizarea gospodăriilor ţărăneşti în anii ’40 postbelici, apoi cele referi-
toare la foametea din anii 1946-1947, la persecuţiile staliniste şi la rezis-
tenţa antisovietică şi anticomunistă a ţinutului, industrializarea socialistă a
ţinutului, la cultură şi, bineînţeles, la activitatea partidului comunist.
Valoarea ştiinţifică a tuturor acestor materiale variază de la o catego-
rie la alta. Criteriul principal al aprecierii lor este adecvarea la real, deter-
minat de principiile selectării şi adunării lor laolaltă în baza raportării la
autenticitatea şi corectitudinea informaţiei pe care o conţin. Examinate
astfel, cele mai valoroase sunt documentele referitoare la relaţiile agrare
din evul mediu, la evenimentele social-politice din Basarabia anilor 1917-
1920307, la destinul ţinutului în anii 1939-1940, la foamete308 şi depor-
tări309. Cu adevărat revelatoare s-au dovedit a fi documentele privind re-
zistenţa antisovietică din a doua jumătate a anilor ’40 şi de la începutul
anilor ’50310, dar numărul lor este încă foarte redus, ca urmare a faptului că
accesul la aceste documente, aflate aproape în întregime în arhiva fostului
KGB, este în general interzis pentru cercetători311. A doua categorie de ma-
teriale, care conţin o informaţie mai puţin relevantă, o fac acelea referitoa-
re la relaţiile moldo-ruse, la istoria Transnistriei, la Basarabia sec. XIX şi
începutul sec. XX. În al treilea grup, foarte consistent ca volum, intră cea

307 De ex., Sfatul Țării. Documente I-II. Ediție de Ion Țurcanu, Chișinău, 2016, 2018; Basa-
rabia în Parlamentul Marghiloman. Ediție de Victor Durnea, Chișinău, 2018.
308 Vezi Голод в Молдове (1946-1947), изд. А. Царан, И. Шишкану, Кишинев, 1993.
309 Vezi В. Расат, Суровая правда истории. Депортации с территории Молдавской

ССР 40-50 гг., Кишинэу, 1998.

310 Vezi Ion Țurcanu, Moldova antisovietcă. Aspecte din lupta basarabenilor împotriva

ocupației sovietice. 1944-1953, Chișinău, 2000.

311
În ultima vreme, accesul la aceste documente a fost mult simplificat, prin trecerea
multor din ele în fondurile Arhivei Naționale a Republicii Moldova.
86
mai mare parte a documentelor şi materialelor selectate şi editate prin dis-
poziţiile şi sub controlul autorităţilor sovietice din Moldova, care trebuiau
să demonstreze, în primul rând, drepturile Rusiei şi ale URSS asupra aces-
tui teritoriu, rolul lor benefic pentru soarta populaţiei de aici, faptul că în
ţinut ar fi fost instalată, în 1917, puterea Sovietelor, cu o largă participare a
maselor la acest proces, că aceleaşi mase ar fi luptat activ împotriva admi-
nistraţiei româneşti în anii 1918-1940, că jefuirea ţărănimii basarabene şi
forţarea ei de a intra în colhoz ar fi fost un fenomen de mare importanţă is-
torică, tot aşa ca şi deportarea în masă a populaţiei. Culmea elogiilor aduse,
pe această cale, regimului sovietic comunist a fost publicarea de numeroa-
se materiale (caracterul pe care îl au, foarte tendenţios, pune la îndoială ca-
litatea lor de document) despre industrializarea socialistă, creşterea nu-
mărului muncitorilor în întreprinderi şi mai ales a rolului partidului comu-
nist în destinele ţinutului. Nu este cu putinţă să analizăm aici măcar câteva
materiale mai reprezentative din această categorie; trebuie însă să atra-
gem atenţia asupra necesităţii elaborării unor studii de documentologie,
care să dea cuvenita apreciere ştiinţifică acestor materiale, ca şi altor cate-
gorii de surse privind istoria Moldovei de Răsărit. Prioritară pentru cerce-
tare rămâne totuşi publicarea documentelor autentice relativ la cele mai
variate aspecte şi perioadele principale ale istoriei ţinutului; sarcina aceas-
ta este cu atât mai importantă şi mai stringentă cu cât, în ultimii 10-15 ani,
apariţiile editoriale de acest fel au fost foarte rare.
Un fenomen interesant şi oarecum nou pentru documentologia istori-
că a Basarabiei este apariţia de astfel de materiale, după 1991, în afara ţi-
nutului, vorba fiind şi de data aceasta despre România şi Rusia. Documen-
tele publicate în ultimul deceniu de către istoricii din România sunt legate
aproape toate de aşa-numita problemă a Basarabiei312; constatăm că une-
ori acestea sunt, în parte sau complet, reeditări ale documentelor publicate
încă în perioada interbelică. Aceştia au editat, totuşi, deşi mai rar, şi mate-
riale inedite, mai ales cu referinţă la situaţia sudului Basarabiei după reo-
cuparea acestuia de către Rusia în urma Congresul de la Berlin din 1878313
sau la eliberarea ţinutului de sub ocupaţie sovietică în 1941314.

312 A. Kareţki şi A. Pricop, Lacrima Basarabiei, Chişinău, 1993; L. Brânceanu şi A. Ber-

ciu-Drăghicescu, Basarabenii şi bucovinenii între drept internaţional şi dictat. Documente
1944-1945, Bucureşti, 1995; Unirea Basarabiei cu România, 1918-1927. Documente, ed.
de A. Berciu-Drăghicescu şi L. Brânceanu, Bucureşti, 1995; Unirea Basarabiei şi Bucovinei
cu România, 1917-1918. Documente, antologie de I. Calafeteanu şi V.P. Moisuc, Chişinău,
1995.
313 Vezi Scrisori din Basarabia, vol. I, 1880-1890, ed. de A. şi T. Avramescu, Chişinău,

1996; vol. II, Chişinău, 2001.

314 Campania de Est în ordinea de zi, vol. I. Alcăt. Fl. Dobre şi alţii, Bucureşti, 1993; Grupa-

rea aeriană de luptă la eliberarea Basarabiei şi cucerirea Odesei. Documente selectate de

87
 Credem însă că trebuie să zăbovim asupra unei culegeri de materiale
pe care le-au editat la Moscova în 1996 câţiva istorici de la Institutul de
Balcanistică al Academiei de Ştiinţe a Rusiei315, întrucât această carte arată
care este astăzi viziunea istoricilor ruşi asupra trecutului Basarabiei. Inte-
resul autorilor cărţii se limitează la perioada de la 1812 până la începutul
anilor ’20 ai sec. XX, adică la vremea când apăruse „problema” Basarabiei şi
când, în urma confruntărilor româno-sovietice de după primul război
mondial, aceasta ajunsese a fi foarte fierbinte. Deci, pe autori nu-i intere-
sează istoria ca atare a ţinutului, ci doar o singură problemă a istoriei poli-
tice a Basarabiei şi anume aceea care este expresia adecvată a interesului
Rusiei faţă de acest teritoriu. Constatăm din capul locului că actuala istori-
ografie rusă nu se deosebeşte deloc de cea ţaristă sau sovietică referitor la
felul cum îi place să înţeleagă istoria Basarabiei: totul este croit şi răscroit
după dorinţa de a demonstra dreptul Rusiei asupra acestei părţi a spaţiului
românesc. Avem, în această carte, dovada sfidării manifeste, fără rezerve, a
datoriei imprescriptibile a investigaţiei istorice de a rămâne mereu nepăr-
tinitoare. De aceea nu e întâmplător că inadvertenţele istorice se întâlnesc
foarte des, chiar şi atunci când ele nu sunt solicitate de scopul urmărit de
autori, ca de pildă, aserţiunea că Hotinul ar fi fost ocupat de austrieci încă în
noiembrie 1917, că Congresul Militar Moldovenesc din octombrie 1917 ar fi
fost organizat de „cei 50” de emisari sosiţi mai devreme de la Petrograd, că
românii ar fi alcătuit doar ceva mai mult de 40 la sută din populaţia ţinutu-
lui, că după unirea Basarabiei cu vechiul regat, românii le-ar fi solicitat so-
vieticilor recunoaşterea acestui act316, că marile puteri învingătoare în Pri-
mul Război Mondial ar fi dorit stabilirea de relaţii diplomatice cu sovieticii
cu mult până la încheierea lucrărilor Conferinţei de Pace de la Paris, că so-
vieticii nu ar fi fost implicaţi în nici un fel în aşa-zisele răscoale antiromâ-
neşti din anii 1919-1924 din Basarabia317 etc. (Cât face numai încercarea
autorilor de a dovedi că trupele ruseşti din zona Frontului Român ar fi avut

A. Pentelescu, F. Dobre, C. Crăciunescu, Bucureşti, 1995; Zile de foc în Basarabia şi Buco-

vina (22 iunie-26iulie 1941). Din arhivele agenţiei de presă Rador, Bucureşti, 1996.
315 В.Н. Виноградов, М.Д. Ерещенко, Л.Е. Семенова, Т.А. Покивайлова, Бессарабия на

перекрестке Европейской дипломатии. Документы и материалы, Москва, 1996.

316
Această invenţie, complet străină de realitatea istorică (logica evenimentelor politice
de atunci şi relaţiile reale dintre guvernul român şi cel bolşevic exclud din start astfel de
supoziţii), nu este altceva decât rodul acelei imaginaţii, care nu poate vedea Basarabia în
afara posesiunilor ruseşti. Astfel, în carte se reproduce părerea diplomatului sovietic
L.M. Karahan, care ar fi opinat, la întâlnirea româno-sovietică de la Varşovia din sept.-
oct. 1921, că Sfatul Ţării nu putea fi considerat legitim, de vreme ce „nu a fost recunoscut
de puterea centrală”, adică de guvernul bolşevic, părere care nu are nici o legătură cu
logica desfăşurării evenimentelor social-politice nu numai din Basarabia, ci şi din întrea-
ga Rusie de după revoluţia din februarie 1917.
317 Ibid., p. 174, 199, 250, 251, 255 ş.a. Aici şi în următoarele trei note, am luat, spre

exemplificare, doar perioada fierbinte a anilor 1917-1920.

88
un comportament exemplar, când istoria cunoaşte prea multe mărturii de-
spre pogromurile, jafurile şi violenţele la care acestea se dedaseră aici, ca şi
în alte părţi, în anul care a urmat revoluţiei ruse din februarie 1917!) Afir-
maţiile de felul acestora, care vin în contradicţie flagrantă cu adevăruri ar-
hicunoscute, pretind a fi comentarii „justiţiare” la materialele selectate de
autori pentru culegerea pe care au întocmit-o. Zicem „materiale”, pentru
că, strict vorbind, lucrarea aceasta nu este o culegere de documente: de
multe ori, locul acestora îl ţin fragmentele de texte din cărţi şi ziare318, iar
aceea ce pretinde a fi material documentar ca atare, nu-şi îndreptăţeşte, de
cele mai multe ori, acest statut, întrucât pe de o parte antologiştii nu au avut
grijă să nu lase îndoieli asupra originii documentelor selectate, iar pe de al-
tă parte documentele sunt reproduse, de regulă, fragmentar319, adică in-
formaţia pe care acestea o conţin este dată selectiv, ceea ce este cea mai
convingătoare dovadă a caracterului pronunţat tendenţios al cărţii. Comen-
tariul acestor materiale – defectuos, cum vom vedea îndată, – se baza toc-
mai pe astfel de informaţii, lapidare, mai bine-zis, voit incomplete şi
consecvent subiective. Spre exemplu, din Tratatul de la 28 octombrie 1920
referitor la recunoaşterea internaţională a Unirii Basarabiei cu România,
document de importanţă capitală pentru edificarea asupra statutului politic
internaţional al ţinutului după Primul Război Mondial, autorii culegerii re-
produc doar articolele 1 şi 9, care, recunoscând drepturile României asupra
acestui teritoriu (1), presupun totodată că guvernul Rusiei viitoare, „recon-
stituite”, cum se spunea în documentele Conferinţei, adică democratice, ne-
bolşevice, urma să fie invitat să adere la Tratat320. Manipulând, astfel,
frânturi de documente, autorii caută să convingă că Tratatul nu ar fi exclus
de fapt dreptul Rusiei asupra Basarabiei, cu atât mai mult cu cât nu a fost
ratificat de toţi acei care l-au semnat321. Or, art. 2 al Tratatului stipula că
frontiera de est a României urma să fie stabilită fără consultarea Rusiei, în
timp ce art. 9 preciza că oricare ar fi putut fi pretențiile viitoare ale Rusiei,
rămânea definitiv stabilit că „fruntariile definite prin acest Tratat, precum
și suveranitatea României asupra teritoriilor pe care le cuprinde, nu vor

318 Ibid., p. 202, 203, 205, 207, 219, 222-223, 228, 229, 231-233, 242-243, 244.
319 Ibid., p. 199, 200-204, 208-210, 214, 215, 218-219, 222-224, 227-228, 233 ş.a.
320 Ibid., p. 247.
321 Autorii cărţii susţin că Japonia nu l-a ratificat pe motiv că, chipurile, Tratatul „se refe-

rea la o problemă de esenţă pur europeană” (p. 190), adică fără interes pentru această
ţară, pe când se ştie foarte bine că neratificarea a fost cumpărată de sovietici de la guver-
nul japonez prin unele înlesniri cu privire la pescuit, acordate acestuia în apele sovietice
din vecinătatea Japoniei. A. Kareţki şi A. Pricop susţin că această ratificare s-ar fi produs
în 1940 (vezi op. cit., p. 33), ceea ce nu are nici o confirmare în informaţia istorică cunos-
cută. A se vedea despre această chestiune şi I. Ciupercă, România în faţa recunoaşterii
unităţii naţionale. Repere, Iaşi, 1996, p. 39-40.
89
putea fi puse în discuție”322, iar art. 4, 5 şi 6 arătau că foştii cetăţeni ai Im-
periului Rus, trăitori în sau originari din Basarabia, îşi pierdeau vechea ce-
tăţenie în schimbul obținerii cetăţeniei române323. Deci, examinat în
întregime, documentul dezminte răstălmăcirile alcătuitorilor menţionatei
culegeri de materiale. Acest exemplu arată cât este de complicată proble-
ma izvoarelor istoriei basarabene, sugerează dificultăţile pe care le au de
înfruntat istoricii în viitor în efortul atât de necesar de a realiza opere cre-
dibile privind trecutul spaţiului românesc de la est de Prut.

Relația memorialisticii cu istoria

Apelul la relatările martorilor oculari ai evenimentelor istorice este
parte integrantă a metodei de lucru cu izvoarele istorice. Dar natura preg-
nant subiectivă a acestei surse o face să aibă un specific cu totul aparte în
raport, să zicem, cu documentul istoric. Eroul central al amintirilor care se
pretind sursă pentru cunoaşterea unei anumite faţete a trecutului, acela
care povesteşte cele întâmplate, este în acelaşi timp om privat şi fiinţă isto-
rică; în acelaşi timp, dar nu în aceeaşi măsură, cel dintâi copleşindu-l pe cel
din urmă, deoarece naratorul se plasează în centrul acţiunilor, care nu pot
fi altceva decât imagini ale conştiinţei sale. „Omul, observă L. Febvre, nu ţi-
ne minte trecutul, ci îl reproduce neîncetat [...]. El nu păstrează trecutul în
memoria sa precum gheţarii păstrează mii de ani în straturile lor mamuţii
îngheţaţi. El porneşte de la prezentul prin care cunoaşte şi interpretează
trecutul”324. Amintirile, ca documente pentru cunoaştere, estimează R.
Aron, „se îndepărtează de timpul trăit: cel ce povesteşte nu reproduce, nici
pentru ceilalţi, nici pentru el însuşi, ceea ce a văzut sau a trăit, el are iluzia
că revede sau că simte din nou; de fapt, pornind de la urmele pe care i le-a
lăsat trecutul, el reconstituie, traduce în formule verbale faptele şi gesturile
la care a asistat”325. Individul nu are cum reproduce realitatea istorică, de-
oarece ea nu poate fi trăită la nivel individual. M.I. Finley demonstrează
convingător că aceasta nu este o întâmplare, deşi nu este nici un proces obi-
ectiv. „Orice memorie, zice el, este selectivă..., nu este, în fond, decât trans-
miterea către mai mulţi oameni a amintirilor unui om sau a mai multora,
repetată de nenumărate ori; iar actul transmiterii, al comunicării şi, deci, al
păstrării amintirii, nu este spontan şi inconştient (adică obiectiv – n.a.), ci

322 Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918. Album. Ed. Ion Țurcanu și Mihai Papuc, Chi-
șinău, 2018, p. 154.
323 Vezi Ion Ţurcanu, Unirea Basarabiei cu România în 1918. Preludii, premise, realizări,

Chişinău, 1998, p. 348-349.

324 Lucien Febvre, op. cit., p. 21-22.
325 Raymond Aron, op. cit., p. 108-109.

90
deliberat, menit să servească scopul persoanei care îl îndeplineşte”326.
Totodată, ştergerea din memorie a unei părţi a experienţei istorice însoţeş-
te în mod necesar evoluţia omului. Deci amintirile în principiu nu pot fi o
sursă istorică obiectivă. Capacitatea adecvării amintirilor la real este sub-
minată mai ales atunci când ele sunt „documente conştiente”, cum observa
Xenopol, adică în situaţia în care au fost scrise special pentru istorie327.
Aceste observaţii pot fi de mult folos pentru aprecierea calităţii de sursă is-
torică a memorialisticii basarabene.
Există mai ales trei momente din istoria Basarabiei care au dat naşte-
re la cele mai multe materiale cu caracter autobiografic: anii 1917–1918,
represiunile staliniste din primul deceniu de ocupaţie sovietică a ţinutului
şi mişcarea social-politică din Moldova de la sfârşitul anilor ’80 şi începutul
anilor ’90 ai secolului trecut. Relatările memorialistice referitoare la revo-
luţia basarabeană de la sfârşitul deceniului doi al sec. XX prezintă deocam-
dată cel mai mare interes atât pentru importanţa istorică deosebită a
fenomenelor pe care acestea încearcă să le descrie precum şi pentru că
sunt mai numeroase decât materialele referitoare la alte perioade, dar mai
ales ca urmare a faptului că relatările respective aparţin, de regulă, unor
participanţi activi la acele evenimente, nu arareori subiecți care au marcat
vizibil evenimentele cu personalitatea lor.
Memoriile acestea nu sunt toate la fel328. Unele din ele, chiar dacă nu
se arată ca o oglindă a realității, sunt totuși oarecum echilibrate, căutând să
creeze un minim de distanţă între povestitor şi evenimentele relatate, aşa
fiind mai ales amintirile lui Ion Inculeţ329, Vasile Harea330, Ioan Pelivan331,
Elena Alistar332, Romulus Cioflec333, confirmate în mare parte de documen-
tele şi presa vremii, precum şi de mărturiile unor contemporani din afara
ţinutului334. Altele însă, ca cele ale lui Pan Halippa335, On. Ghibu336, Ion

326 M.I. Finley, op.cit., p. 31.

327 A.D. Xenopol, Teoria istoriei, p. 354-355.
328 Elementul comun cel mai important pentru aproape toate scrierile acestea este faptul

că autorii lor, în afară de apelul la propria lor memorie, au folosit o informaţie comună,
care, la începutul anilor ’20, era adunată mai mult din presă, iar după editarea în 1929 şi,
respectiv, 1933 a cunoscutelor opere documentare ale lui Şt. Ciobanu şi Gh. Andronache,
a fost luată din aceste cărţi. Nu ne referim aici la toate memoriile basarabene privind
evenimentele din 1917-1918, ci numai la cele mai cunoscute.
329 O revoluţie trăită, Chişinău, 1994; Idem, De la Unirea Basarabiei condiţionată la Uni-

rea fără condiţie, în „Universul”, 20 aprilie 1928.

330 Basarabia pe drumul Unirii. Amintiri şi comentarii, Bucureşti, 1995.
331 Amintiri spuse de Ioan Pelivan [scrise de Maria Pelivan], în „Patrimoniu”, 1992, nr. 2.
332 Amintiri din anii 1917-1918, în „Patrimoniu”, 1991, nr. 3.
333 Pe urmele Basarabiei (Note şi impresii din revoluţia rusească), Chişinău, 1992.
334 E vorba în special de memoriile lui N. Iorga (Oameni cari au fost şi O viaţă de om aşa

cum a fost), Al. Marghiloman (Note politice, 1897-1924) şi Al. Averescu (Note zilnice din
războiu, 1916-1918).
91
Păscăluţă337, Dimitrie Bogos338, Al. Boldur339, Şt. Holban340, adeseori se
abat de la realităţi – de regulă, conştient, pentru a-i plasa pe naratori în
postura de protagonişti sau pur şi simplu, neputând proceda altfel din lip-
sa faptelor corespunzătoare, ori chiar din dorința de a submina autoritatea
acelora pe care destinul i-a favorizat. Având în vedere că, din motive lătu-
ralnice ştiinţei, în istoriografia naţională cel mai des se fac trimiteri la On.
Ghibu şi la Pan Halippa ca la sursele de cea mai mare încredere, vom încer-
ca, în continuare, să vedem cât de credibile pot fi acestea, fără să fie nevoie,
însă, a le analiza în detaliu. În Povestea vieţii mele, Halippa relatează, la un
moment dat, că, participând, în vara anului 1917, la un congres al Soviete-
lor din Petrograd, ar fi avut norocul, datorită concursului lui Troţki, să fie
primit de Lenin, care, chipurile, i-ar fi spus aşa, relativ la ceea ce aveau de
făcut revoluţionarii basarabeni: „Procedaţi cum vă dictează conştiinţa na-
ţională şi interesul politic, dar toate faceţi-le prin Sfatul Ţării al Basarabi-
ei”341. Cunoscătorul istoriei ţinutului din acea perioadă, care mai e infor-
mat şi asupra politicii bolşevice, nu poate accepta această afirmaţie fără
anumite rezerve. În primul rând, Sfatul Ţării urma să apară mult mai târ-
ziu. În al doilea rând, bolşevicii, cum se ştie, nu acceptau autonomiile naţi-
onale, pledând pentru un stat hipercentralizat. În Basarabia, ei au încercat,
la indicațiile lui Lenin, să lichideze Sfatul Țării. În al treilea rând, în cele do-
uă variante ale amintirilor lui Halippa acest moment este redat diferit: Po-
vestea caută să demonstreze simpatia memorialistului pentru cei doi lideri
bolşevici, în special faţă de Lenin, pe când Cronica, redactată mai târziu,

335 Povestea vieţii mele, „Patrimoniu”, nr. 1, 1990, p. 17-40. Altă variantă a acestor amin-
tiri se intitulează Cronica vieţii mele, aflată în manuscris în arhiva Bibliotecii Academiei
Române şi editată fragmentar în Documente privind evoluţia situaţiei politico-teritoriale a
provinciilor istorice româneşti. Desăvârşirea statutul naţional unitar român. Memorii
(1917-1920), partea I, Bucureşti, 1975, p. 217-247.
336 În special, Pe baricadele vieţii. În Basarabia revoluţionară (1917-1918). Amintiri, ed.

îngr. de Oct. O. Ghibu, Chişinău, 1992.

337 Memorii, în „Documente…”, partea a II-a, Bucureşti, 1975, p. 74-96. Despre valoarea

de document a acestor memorii se poate judeca după faptul că I. Păscăluţă îşi atribuie
paternitatea telegramei de convocare a Congresului Militar Moldovenesc în octombrie
1917. Acelaşi merit îl pretindea şi Şt. Holban, pe când, aşa cum relatează I. Inculeţ, ade-
văratul autor al acestui document a fost Gh. Pântea (I. Inculeţ, op. cit., p. 100). Se pare că,
de fapt, un astfel de document (este vorba de o telegramă nedatată, nesemnată și neîn-
registrată) nici nu a existat: Vezi I. Țurcanu, Sfatul Țării. Istoria zbuciumată a unei impor-
tante instituții politice basarabene, Chișinău, 2018, p. 20 (nota 1).
338 La răspîntie. Moldova de la Nistru (1917-1918), Chişinău, 1924; ed. a II-a, Chişinău,

1998.
339 Manuscris [aşa se intitulează, fragmentul], în „Documente…”, Partea I, p. 35-53.
340 Evenimentele premărgătoare Congresului ostaşilor moldoveni din 1917, în „Patrimo-

niu”, 1991, nr. 1, p. 8-18.

341 Povestea vieţii mele, p. 36.

92
este destul de detaşată în raport cu aceștia; apoi, dacă în cea dintâi se spu-
ne că la acea întrevedere a fost discutată doar chestiunea şcolii naţionale,
în cealaltă e vorba de perspectiva politică a ţinutului, autorul susţinând că
datorită lui Lenin s-ar fi ajuns la separarea Basarabiei de Rusia şi apoi la
proclamarea unirii ţinutului cu România342, afirmaţie pe care cunoscuta
realitate istorică o respinge categoric. În al patrulea rând, Halippa nicioda-
tă, pe întreaga perioadă a activităţii sale în Sfatul Ţării, nu a menţionat în-
tâlnirea sa cu Lenin, ceea ce, dacă ar fi fost un fapt real, nu s-ar fi putut
evita. În al cincilea rând, Inculeţ, care a asistat la congresul menţionat343,
petrecut în iunie 1917, nu a remarcat şi prezenţa lui Halippa, ceea ce ar fi
fost cu neputinţă dacă acesta într-adevăr ar fi fost acolo. Între altele, e de
observat că deşi până în vara acelui an Inculeţ s-a aflat tot timpul în
Petrograd, luând parte la variate întruniri la care au participat Kerenski şi
Lenin, el nu a menţionat niciodată că ar fi avut vreun contact personal cu
aceştia, în pofida afirmaţiilor contrare ale unor memorialişti părtinitori, ca
Ghibu, Bogos, Boldur şi alţii, care, dorind să-i discrediteze pe Inculeţ şi
Erhan, conducătorii Republicii Democratice Moldoveneşti din 1917, în
ochii oligarhiei române speriate de revoluţie, s-au grăbit să lanseze zvonul
că aceştia ar fi fost agenţi ai lui Kerenski; scopul urmărit a fost parţial atins:
unii oameni politici precum Marghiloman (v. op. cit., v. III, Bucureşti, 1995,
p. 119) au admis această minciună. Aşadar, este dincolo de orice îndoială
că Halippa nu a avut nici un contact personal cu Lenin, Troţki sau Kerenski.
De ce, atunci, include această invenţie în Povestea sa? Explicaţia o dă chiar
el, când spune că după întoarcerea sa din Siberia, guvernul român nu-l re-
abilitase, îi refuzase pensia şi restituirea casei confiscate. Pe atunci (sf. ani-
lor ’50 – începutul an. ’60) România mai era încă în mare măsură aservită
URSS, de aceea Halippa, fost deţinut sovietic, nu se putea bucura de nici un
semn manifest de apreciere binevoitoare, nu tocmai recunoştinţă, din par-
tea statului român. Tocmai pentru a câştiga această bunăvoinţă, Halippa
inventează povestea întâlnirii sale cu Lenin. După venirea la putere a lui
Ceauşescu, care a marcat începutul unei distanţări a României de Moscova,
Halippa este repus în drepturile râvnite, şi din acest moment nu mai vor-
beşte tot atât de elogios despre liderii bolşevici. Ba mai mult, ca să fie în
acelaşi ton cu propaganda naţional-comunistă a lui Ceauşescu, el mai bagă
în noua variantă a amintirilor sale şi ideea complet falsă, cum se ştie, că
„Unirea (Basarabiei cu România – n.a.) era considerată şi de comuniştii
români (din 1918 – n.a.) ca un act normal şi de însemnătate istorică pentru
naţiunea română”344.

342 Cronica vieţii mele, p. 227.

343 Ion Inculeţ, O revoluţie trăită, p. 29-30.
344 Pan Halippa, Cronica…, p. 227.
93
 Fenomenul acesta este, în viziunea unui istoric-filozof de felul lui
Collingwood, pe cât de dăunător pentru calitatea informaţiei istorice pe
atât de „firesc” pentru comportamentul omului care îşi scrie biografia, mai
ales când persoana respectivă a jucat un rol în politică, întrucât, zice el, oa-
menii de felul acesta, „vorbind despre politica pe care au urmat-o în trecut,
sunt dispuşi s-o confunde cu ideile care le-au parvenit, de fapt, la o etapă
mai târzie a activităţii lor [...]”. Preîntâmpinarea acestui fenomen, adaugă
gânditorul, e posibilă numai atunci când există în trecutul la care memoria-
listul se referă o dovadă scrisă ori de altă natură, care să arate limpede ce a
zis şi ce a făcut el atunci345. E suficient să constatăm că memorialistul alte-
rează conştient realitatea într-un anume loc sau sens, pentru ca să fie com-
promisă încrederea în autenticitatea întregii informaţii ce vine de la el.
Astfel de memorialişti înlocuiesc realităţile la care pretind că se referă cu
altele născocite, parţial sau în întregime, de ei. Un exemplu foarte potrivit
în acest sens sunt amintirile lui On. Ghibu, care a activat în 1917-1918 în
Basarabia, editând aici, din însărcinarea guvernului român, ziarul numit
mai întâi Ardealul, apoi România Nouă. Principalele sale amintiri despre
Basarabia, editate la Chişinău în 1992, sunt alcătuite în mare parte din ma-
teriale apărute 75 de ani în urmă în acea publicaţie şi în alte ziare din vre-
mea aceea, adunate de fiul său împreună cu alte mărturii ale tatălui, în co-
perţile unei cărţi voluminoase, care adeseori sfidează realităţile la care se
referă în modul cel mai brutal cu putinţă. Efectele firii egocentrice a auto-
rului au fost înmulţite de editorul cărţii, fiul său, care era convins că rolul
tatălui său a „fost într-adevăr determinant în începerea şi apoi în continua-
rea mişcării naţionale” din Basarabia anilor 1917-1918346. E şi firesc, prin
urmare, să constatăm în acea carte că On. Ghibu ar fi fost creatorul de fapt
al Partidului Naţional Moldovenesc347, că ar fi jucat un rol covârşitor în pre-
gătirea marilor evenimente politice din toamna anului 1917348, că el anu-
me, şi nu altcineva, ar fi fost acela care a convocat Sfatul Ţării349, că lui i s-ar
datora pregătirea şedinţelor istorice ale Sfatului Ţării din 24 ianuarie şi 27
martie 1918, când a fost proclamată independenţa şi apoi unirea Basarabiei
cu România350, şi multe alte năzdrăvănii, care pur şi simplu frizează bu-
nul-simţ prin ajustarea realităţii la nişte ambiţii personale nicicum motiva-
te. Am atras atenţia mai multă vreme în urmă că acest pretins memorialist

345 R.G. Collingwood, op. cit., p. 282-283.

346 Onisifor Ghibu, op. cit., p. 21.
347 Ibid., p. 41, 65, 71, 74. Vezi dezminţirea acestei aserţiuni în I. Ţurcanu, Unirea Basara-
biei… p. 26, 64-65, 91.
348 On. Ghibu, op. cit., p. 122-392.
349 Vezi dovezile falsităţii acestei pretenţii în I. Ţurcanu, op. cit., p. 77-102; idem, Despre

activitatea Biroului de organizare a Sfatului Ţării, „RIM”, 1997, nr.3-4, p. 32-53.

350 On. Ghibu, op. cit., p. 509-514.

94
procedase tot aşa şi într-o altă carte a sa351, dar, de fapt, aşa a făcut de fie-
care dată, cel puţin când a relatat despre evenimentele basarabene din
1917-1918. De aceea nu întâmplător, Iorga a calificat activitatea lui Ghibu
în Basarabia ca fiind „încă unul din semnele superficialităţii noastre”352.
Totuși, trecând peste mărturiile sale memorialistice, Ghibu a avut niște
merite reale în mișcarea națională din Basarabia și în pregătirea Unirii ți-
nutului cu regatul român.
Evenimentele spectaculoase de la sfârşitul anilor ’80 şi începutul ani-
lor ’90 au atras în vâltoarea lor mulţi oameni din care unii, mai mult sau
mai puţin şcoliţi, s-au apucat mai târziu să-şi scrie memoriile. Abstracție
făcând de calitatea ca atare a acestor texte, nu arareori îndoielnică, consta-
tăm că unele din ele, ca cele semnate de M. Snegur353, P. Lucinschi354 sau N.
Ţîu355, au grijă să se arate cumpănite, fără să fie străine, bineînţeles, de
afirmaţii legate, desigur, de aprecierea „meritelor istorice” ale memorialiş-
tilor, neconforme cu realitatea, pe când altele, de felul acelora ale lui M.
Druc356, se situează, prin abaterea de la real, în cea mai mare parte a textu-
lui lor, în afara cadrului istoric la care se referă.
Chiar dacă toate sursele memorialistice nu sunt nici pe departe atât de
derutante ca cele la care ne-am referit mai sus, unele din ele fiind, dimpo-
trivă, corecte şi foarte utile cercetării, totuşi acestea nu pot fi în nici un caz
exploatate de unele singure, fără raportare la documentele istorice pro-
priu-zise, pentru reproducerea anumitor evenimente din trecut. Dar, în
afară de asta, se mai ştie cu siguranţă şi altceva, că anumite fenomene
aproape că nu pot fi cunoscute deloc fără apelul la memorii, aşa fiind, de
pildă, cazul istoriei Partidului Naţional Moldovenesc din 1917, al stării de
spirit a populaţiei basarabene în iunie 1940, iunie-iulie 1941, în vara anu-
lui 1944, al schimbărilor stranii în atmosfera social-psihologică şi în viaţa
politică a Moldovei din anii 1990–1991 ş.a. Deci, memoriile vor fi întotdea-
una o necesară sursă istorică, fără să aibă însă niciodată un statut autonom
în eforturile de cercetare a trecutului. Încercările de a reconstitui fațete
importante ale trecutului doar în temeiul unor surse memorialistice luate
aparte, pentru construirea unor așa-zise „microistorii”357, sunt, în cel mai
fericit caz, zadarnice.

351 Ion Ţurcanu, Cum s-a făcut unirea Basarabiei, în „Patrimoniu”, 1993, nr. 2, p. 111-114.
352 Nicolae Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, vol. II, Bucureşti, 1934, p. 300.
353 Mircea Snegur, Labirintul destinului. Memorii, vol. 1-6, Chișinău, 2007-2013.
354 Petru Lucinschi, Ostaticii, Chişinău, 1993.
355 Nicolae Ţîu, Diplomaţie în culise: suveranitate, independenţă, război şi pace. 1990-

1998, Bucureşti, 2002.

356 Vezi Viorel Patrichi, Mircea Druc sau lupta cu ultimul imperiu, Bucureşti, 1998.
357 Vezi de ex. Svetlana Suveică, O microistorie a unirii Basarabiei cu România. Discuțiile

dintre Pantelimon V. Sinadino, Alexandru Marghiloman și Constantin Stere (1918), în Con-

95
 Notele de călătorie, întrucât sunt şi ele produse ale impresiei autorilor,
obţinute din contactul cu realităţile, au fără îndoială calitatea de sursă isto-
rică cel puţin la fel de utilă ca memoriile, numărul lor fiind chiar mai mare
ca al acestora din urmă. Astfel, făcând trimitere doar la o parte a acestor
scrieri, vom observa că, referitor la Basarabia secolului XIX, avem însem-
nările făcute de Gh. Sion, A. Gorovei, J. Vucici, D.N. Bantâş-Kamenski, F.F.
Vighel, A.S. Afanasiev-Ciujbinski, P. Sumarokov, A. Demidov, I.H. Zuker, I.G.
Kohl358. Din anii cuprinşi între 1900 şi primul război mondial, datează ob-
servaţiile lui N. Iorga, V. Moisiu, S. Dragomir, A.I. Nabokih, din perioada in-
terbelică – acelea ale lui M. Sadoveanu, D. Zamfirescu, N. Dunăreanu, Geo
Bogza, Al. Sahia, Leca Morariu, L. Mrejeriu, Em. de Martonne, J. Kaba, A.
Gheorghiu, Ion Dragu, O. Vorobchevici, Gh. Raşcu, din anii celui de-al Doilea
Război Mondial – cele ale lui P. Baziliu, C.V. Gheorghiu, Gh. A. Cuza, A. Las-
carov-Moldovanu, P.M. Vizirescu ş.a. Viaţa românilor transnistreni din pe-
rioada ţaristă este descrisă în preţioasele opere ale lui T. Burada. Transnis-
tria din anii celui de-al doilea război mondial este obiectul observaţiilor lui
A. Niculescu sau O. Verenca, Transnistria de după 1990 este evocată de ob-
servatori ca V. Bârsan, Gh. Budeanu, A. Krasnov ş.a. Luate la un loc, toate
impresiile de felul acesta constituie o foarte bogată informaţie, de care in-
vestigaţiile istorice nu se pot dispensa. Dar calitatea informaţiei istorice
din aceste scrieri este destul de variată, fapt care face ca unele să fie surse
de mare valoare, altele să fie mai puţin preţioase, din acest punct de vede-
re, pe când a treia categorie nu s-ar potrivi deloc pentru asemenea funcţie.
Dintre impresiile de călătorie româneşti despre Basarabia de sub do-
minaţie ţaristă, cele mai valoroase, ca sursă istorică, sunt, fără îndoială,
acelea ale lui N. Iorga, apărute în urma periplului său basarabean din anul
1904359. Mânuind, se pare, cu mai multă măiestrie, decât în alte scrieri din
vasta sa operă, o adevărată pană de artist, el a creat imaginea vie a ţinutu-
lui de atunci, surprinsă în portrete pitoreşti, în portul şi vorba oamenilor de
cea mai diferită obârşie etnică şi socială, în înfăţişarea variatelor zone rusti-
ce, a satelor şi târgurilor de provincie, a tot soiul de edificii publice, case, bi-
serici, mijloace de locomoţie, căi de comunicaţie, animale, militari,
funcţionari sau în scene mai spectaculoase, ca întrecerea trăsurilor pe stră-
zile Chişinăului ori în forfota de la gară; cititorul întâlneşte în Basarabia
apăsătoarea atmosferă a unui război care se petrece la cealaltă extremitate
a imperiului, la Chişinău e izbit de contrastul dintre bogăţie şi sărăcie, iar în
cetatea Hotin sau în străvechea biserică din Căuşeni se minunează,

ferința științifică internațională „Constantin Stere: prozator, publicist și om politic. 150

de ani de la naștere”, Iași, 2016.
358 Despre impresiile ultimilor doi, v. Nicolae Iorga, Neamul românesc în Basarabia,

p. 113-131.
359 Este vorba, bineînţeles, de opera menţionată în nota precedentă.

96
întâlnindu-se faţă-n faţă cu necurmata prezenţă istorică românească. Toate
acestea, plus semnalarea stării de spirit antiromâneşti a ţinutului, ca efect
al îndelungatei şi insistentei sale muştruluieli ţariste, fenomen care, prin
actualitatea lui, este perceput uşor şi fără surprindere, fac din aceste note
de călătorie o foarte utilă sursă istorică, chiar dacă uneori mai pot fi întâl-
nite în ea şi observaţii sau date mai puţin sigure, cum ar fi, de pildă, im-
presia autorului că pe atunci în ţinut nu ar prea fi fost intelectualitate
românească neînstrăinată.
În seria scrierilor româneşti de acelaşi fel, apărute în interbelic, preţul
cel mai mare îl au „notele de drum” ale lui M. Sadoveanu360, mai ales că ele
caută să prindă un moment cu totul neobişnuit al istoriei basarabene, când
ţinutul abia se desprinsese din Imperiul Rus, revenind la matca străbună.
Cu intuiţia şi meşteşugul său de interpret al informaţiei istorice, marele
povestitor reuşeşte să reproducă cât se poate de credibil predispoziţiile
din sânul populaţiei basarabene. Astfel, observăm că, spre deosebire de
propagandiştii de tot soiul ce umblau pe atunci prin ţinut, pe care Iorga îi
ridiculizează pentru entuziasmul lor infantil361, Sadoveanu consemnează o
oarecare nostalgie a băştinaşilor după regimul ţarist, pe care aceştia se
străduie să o împace cu speranţa într-o viaţă care să nu-i dezamăgească:
„Ce să spun? zice un ţăran bătrân, era destul de bine şi pe vremea ruşilor.
Era belşug şi nimenea nu ne-avea grija [...]. Acu vremurile-s mai grele, da’
tot parcă ni se îmblânzeşte sufletul când auzim pe un soldat şi pe un sluj-
baş grăind limba noastră... Românii iştia îs cam iuţi şi năprasnici, dar ţin bu-
nă straja la Nestru şi nu mai avem de dincolo nici o supărare”362. Într-o
frază scurtă, un mazil destul de înstărit apreciază mişcarea agrară din 1917
mult mai realist decât au făcut-o uneori studiile speciale ale acestui feno-
men: „Ce să zic? Lumea, precum se vede, a avut nevoie, căci trăia în strâm-
toare. Dar gospodăriile pe care le-au stricat nu mai sunt ei în stare să le
ridice”363. În nici o carte de istorie nu se află o observaţie atât de pătrunză-
toare asupra tinerilor intelectuali basarabeni care în 1917 au îmbrăţişat
ideile unei revoluţii sociale şi naţionale pe care au căutat să le realizeze prin
Sfatul Ţării. „Tinerii aceştia, consemnează observatorul, au trăit în Rusia de
ieri. Au trăit între intelectualii aceia care de un veac şi mai bine se zbat şi se
jertfesc pentru libertate, frământând în conştiinţa lor toate marile probleme
sociale. Spiritul acestor cruciaţi ai dreptăţii la noi n-a fost cunoscut. El înlă-
tură ca pe ceva netrebnic minciuna convenţională, ticăloşia filistină în care
ne zbatem. Aceşti purtători de idealuri umanitare se scoboară la popor”. Ei

360 Mihail Sadoveanu, Orhei şi Soroca. Note de drum, Chişinău, 1921. Reeditată ulterior cu
titlul Drumuri basarabene.
361 Nicolae Iorga, O viaţă de om…, p. 300-301.
362 Mihail Sadoveanu, op. cit., p. 38-39.
363 Ibid., p. 61.

97
„nici o clipă nu se gândeau la toate funcţiile de toate felurile pe care le cu-
cereau înfriguraţi, cu gândul de grabnică îmbogăţire, fraţii din regat. Ei
credeau într-un viitor frumos, cucerit prin muncă şi prin studii”364. În nici o
carte românească de acelaşi gen nu este exprimată o atitudine tot atât de
sinceră şi tranşantă faţă de administraţia regală de curând instalată în ţi-
nut, mai ales faţă de militari şi jandarmi. „O ocupaţie militară, constată că-
lătorul, aduce în chip firesc necazuri”. După care precizează că militarii ve-
veniţi de peste Prut în Basarabia se împărţeau în două categorii. Unii, zice
el, în special dintre ofiţeri, „se nimeriseră oameni cuminţi şi buni. La uşa
lor, pentru sfat şi dreptate, se îmbulzeau totdeauna gospodari şi muieri şi
totdeauna se întorceau alinaţi. Cu alţii, mai svânturatici şi mai neînţelegă-
tori ofiţeraşi, lucrurile mergeau mai greu. Aceştia svârleau cuvântul bolşe-
vic, ca o palmă, în dreapta şi-n stânga, înaintând ca într-o ţară inamică [...]”.
Despre jandarmi spunea că „erau încredinţaţi că vechea administraţie
moscovită însemna întuneric, groază, lanţuri, Siberia. Şi aducând blândele
şi civilizatele năravuri ale administraţiei din regat, se socoteau pionieri ai
civilizaţiei într-o ţară barbară [...]”. Şi funcţionarii civili, observă scriitorul,
cu aceeaşi ironie amară, „s-au silit să nu dezmintă temeinicele calităţi pe
care cu toţii le cunoaştem şi le admirăm în vechiul regat. Toţi lovesc cu as-
pră energie binecuvântatul pământ al acestei noi Californii, căutând ceea
ce cred ei că e singurul rost al existenţei omului”365. Observaţiile acestea
sunt atât de cumpănite şi de precise, încât nu numai că pot constitui o pre-
ţioasă informaţie istorică, dar mai au şi calitatea de a-i îndruma pe toţi acei
care ar dori să scrie despre evenimentele la care ele se referă.
O anumită valoare prezintă și însemnările lui Duiliu Zamfirescu, fost
scurt timp, în februarie-martie 1918, comisar al guvernului român în Basa-
rabia; portretele făcute de el lui Pelivan, Inculeţ (despre acesta spunea că
avea „marea facultate de a apropia pe oameni între dânşii, în loc de a-i în-
vrăjbi”), Halippa, Ţanţu, Buzdugan, Cijevschi, Cristi, Erhan, Semigradov,
Ţâganko, Ciugureanu sunt deopotrivă exacte şi corecte366, spre deosebire
de cele insinuate de alţi mari demnitari de la Bucureşti, care ştiau despre
Basarabia doar atât cât auziseră de la alţii. E adevărat că relatările sale de-
spre relațiile dintre țăranii și moșieri basarabeni, făcute de pe poziția pro-
prietarului funciar, sunt departe de a fi obiective.
Cu totul altul este raportul cu realităţile istorice al reportajelor din
anul 1934 ale lui Geo Bogza. Lectura acestui material creează impresia că
autorul, dincolo de a pretinde câtuşi de puţin că înfăţişează stări reale de
lucruri, a dorit să ia Basarabia, socotită de el, poate și de alții din mediul

364 Ibid.,
p. 74-76
365 Ibid.,
p. 86, 88.
366 Duiliu Zamfirescu, În Basarabia, în „Îndreptarea” (Iaşi), 1918, nr. 18, 24, 31 şi 43; Re-

produs în RITL, 1992, vol. XL, nr. 3-4, p. 377-385

98
său, ca un pământ în care s-a cuibărit însăşi nemernicia omenească, drept
tărâm pentru plasarea unei lumi pe care imaginaţia sa de artist ce a căutat
cu tot dinadinsul să se impună a populat-o, în maniera lui Goya, cu himere-
le întunecimii, urâtului, neîmplinirilor şi mizeriei, într-un cuvânt, cu tot ce
e realmente degradant şi monstruos. Problema reală e că autorul însuşi
crede că plăsmuirile sale sunt „un document al unor vremuri triste [...]”367
şi anume aşa le-au considerat şi alţii, chiar dacă le-au văzut ca pe o imagine
fotografică, transfigurată artistic368. În acest „document” Basarabia e pre-
zentată ca provincia cea mai „blestemată, bântuită de atâtea flagele”, al că-
rei semn distinctiv este murdăria”369. „Casele ţărăneşti sunt nevăruite şi au
culoarea pământului cu care au fost lipite, asemeni unor grajduri sau coşa-
re”370; în comparaţie cu provincia învecinată, Bucovina, „întregul ei climat e
mizer şi lamentabil”371. Basarabenii sunt fiinţele cele mai urâte pe care le
poate zămisli imaginaţia omului. „De la Hotin până la Cetatea Albă, Basara-
bia e un vast teren pe care circulă cele mai ciudate tipuri, cei mai scorburoşi
oameni”, mizeriei şi urâciunii îngrozitoare ale locului le corespund hidoşe-
niile care „zac şi în fundurile adânci ale oamenilor”372. Sărăcia nu e pur şi
simplu sărăcie, ca în vechiul regat, ci e una de coşmar, un soi de nebunie pe
care oamenii şi-o însuşesc cuminţi, aproape cu bucurie48. Mai ales în târgu-
rile basarabene, se coboară pe treapta cea mai de jos a existenţei umane.
„Nimeni nu-şi poate închipui tristeţea sfâşietoare, mizeria penibilă, atmo-
sfera de catastrofă care pluteşte în aceste locuri [...]. Eczema de pe lucruri ţi
se întinde pe suflet, cenuşie, te asfixiază. Nu într-o insulă pustie, fără ţipenie
de om, ar putea fi locul celui mai amarnic exil, ci aici, într-unul din târgurile
acestea mizerabile. Urâtul, în nici o altă parte a lumii nu poate atinge atâtea
grade de intensitate, ca în viziunile obsedante şi lent otrăvitoare” ale aces-
tor locuri373. O cizmărie sau o croitorie e „un loc infernal”, pătrunderea în-
tr-un aşa loc „e socotită egală cu un voiaj în infern”, iar cei care lucrează în
aceste ateliere „înfăţişează ochiului îngrozit al călătorului unul din cele mai
dureroase aspecte ale vieţii basarabene. Aşa cum sunt ei cocoşaţi, scălâm-
băiaţi, veşnic năclăiţi de sudoare, [...] aceştia violentează într-un fel cu totul
dramatic sensibilitatea omului venit din lumea civilizată pe meleagurile
acestor târguri blestemate”374. Nu se ştie de ce, oraşul Bălţi a fost sortit, în
viziunea reporterului, să întruchipeze paroxismul urâtului, chiar dacă şi în
toate celelalte cazuri autorul a împins monstruozităţile până la marginea

367 Geo Bogza, Basarabia, ţară de pămînt, Bucureşti, 1991, p. 77.

368 George Călinescu, Istoria literaturii române, Bucureşti, 1986, p. 891.
369 Geo Bogza, op. cit., p. 11, 83, 95.
370 Ibid., p. 13-14.
371 Ibid., p. 17.
372 Ibid., p. 60-61.
373 Ibid., p. 62-63.
374 Ibid., p. 52.

99
imaginarului: „Oraşul acesta din Basarabia e un oraş al infernului (ultimul
cuvânt este pomenit atât de des, încât se pare că infernul se mutase, pe
atunci, în acest ţinut – n.a.), e tot ce poate fi mai îngrozitor pe faţa pământu-
lui [...], reuşeşte să fie o chintesenţă a tot ceea ce e murdărie, urâţenie şi dis-
perare, în întreaga Basarabie”. E, în definitiv, o „vale fetidă” peste care plu-
teşte „un val de putoare pestilenţială”375. Locuitorii acestei aşezări sunt,
bineînţeles, pe potriva locului: „Oamenii acestui funest oraş n-ar putea fi
spălaţi cu toate apele pământului. Ar fi şi inutil, de altfel. Murdăria lor, nu e
numai murdărie din punct de vedere sanitar, e o murdărie în care se com-
plac cu deznădejde, o înverşunare fiziologică şi o sfidare grotescă adresată
întregii lumi. De cum s-au născut, murdăria i-a ros, le-a atacat toate fibrele
fiinţei, le-a dizolvat, ca un acid sulfuric [...]. Înveşmântaţi în cuirasa cumpli-
telor murdării, mânaţi parcă de un demon lăuntric, cutreieră oraşul din zori
şi până în noapte, ca nişte leproşi ce nu-şi găsesc astâmpăr, ca nişte fantome
blestemate şi demente”376. Încă înainte de a intra în Chişinău, călătorul ştia
„că aici s-au scurs toate ororile Basarabiei”377. Am reprodus aceste imagini,
care, categoric, sunt reversul realităţilor, chiar dacă situaţia de fapt în-
tr-adevăr a fost oarecum dezolantă pe alocuri; nivelul foarte scăzut al vieții
economice a ținutului și, drept urmare, sărăcia endemică a majorității abso-
lute a populației basarabene, mai cu seamă a țăranilor, lipsa de drumuri, nu
arareori ravagiile foametei, relația în general destul de proastă a basarabe-
nilor cu administrația românească, cultura foarte joasă a populației, inclusiv
ca urmare a influenței nefaste a bisericii, și multe alte năpaste erau lucruri
reale în Basarabia acelor vremuri, fiind semnalate și de către diplomații
străini care se aflau pe atunci în România, mai ales de americani și englezi,
ale căror observații însă nu se prezentau totuși în forma degradantă a re-
portajelor lui Bogza. Scrieri de felul acestor reportaje sunt cu atât mai nepo-
trivite, ca mărturii documentare, cum pretind a fi, cu cât acestea au contri-
buit la crearea unei impresii false despre Basarabia interbelică, atât în Ro-
mânia, cât şi în afara ei, pe care o întâlnim frecvent în opere literare, în me-
morii sau în presa vremii, fără să ne mai referim la interpretările sovietici-
lor sau ale comuniştilor români din acea perioadă, care, așa cum se ştie,
aflaţi fiind în serviciul celor dintâi, au avut interesul să altereze prin degra-
dare până la absurd situaţia de fapt din ţinut nu din dorinţa arzătoare de a
crea imagini artistice halucinante, ca Geo Bogza, ci din motive exclusiv poli-
tice de a contesta drepturile României asupra Basarabiei378 în favoarea
URSS.

375 Ibid., p. 64.

376 Ibid., p. 77-78.
377 Ibid., p. 82.
378Vezi, de pildă, Al. Sahia, Scrieri, ed., pref. ş.a. de V.M. Curticeanu, Bucureşti, 1978 (re-
portajul „Tatarbunar”).
100
 Astfel, deşi s-ar părea că, aşa cum opina Collingwood, observaţiile la
faţa locului pot fi o informaţie utilă pentru investigaţia istorică, în realitate
această impresie nu se confirmă întotdeauna, de aceea, ca şi în cazul me-
moriilor, istoricul nu le poate folosi decât confruntându-le de fiecare dată
cu documentele originale propriu-zise şi cu cercetările cunoscute la tema
respectivă.
Dintre celelalte categorii de izvoare de autor – jurnale, corespondenţă,
observaţii (memorii) asupra stărilor curente de lucruri, cercetări sociolo-
gice, statistice, economice, sanitare etc., efectuate în epoca studiată – cele
care se încadrează mai bine în genul examinat aici sunt cele dintâi, adică
trecerea consecventă în revistă a evenimentelor petrecute sub ochii alcătu-
itorului sursei. Spre deosebire însă de amintiri şi notele de călătorie, nu-
mărul acestora este atât de mic, încât nu se pot face încă obiect de studiu al
istoriografiei. Printre cele mai interesante jurnale referitoare la timpurile
mai vechi se evidenţiază cel al T. Noviţki-Mateevici379, soţia lui A. Matee-
vici, şi al preotului-istoric Paul Mihail380; cu excepţia unei scurte referinţe
la cel din urmă381, istoriografia nu a valorificat încă aceste materiale. Din
momentul declanşării mişcării naţionale din Moldova sovietică în a doua
jumătate a anilor '80, datează jurnalul scriitorului Vl. Beşleagă382, care, din-
tre confraţii săi de condei, s-a arătat cumva mai aproape de spiritul adevă-
ratei istoriografii; consemnările jurnaliere ale altor scriitori sau oameni de
cultură, apărute până acum, nu prezintă nici o valoare ca documente isto-
rice. În general, având un caracter mai mult sau mai puţin intim, jurnalele,
tot aşa ca şi scrierile înrudite cu ele (memoriile, corespondenţele etc.), nu
pot aduce servicii mari istoriografiei. J. Le Rider are desigur dreptate când
susţine că aceste documente pot reflecta realitatea istorică aşa cum o fac
romanele, construcţiile teoretice sau tablourile383, dar tocmai asta arată că
ele nu fac parte din textul istoric propriu-zis, fiind calificate de către speci-
alişti drept „epitexte”, adică materiale ce se află în afara operei istorice384.
Aceste câteva observaţii asupra memorialisticii şi a categoriilor de
surse înrudite cu ea, departe de a oferi imaginea completă a fenomenului,
sugerează mai degrabă ideea utilităţii unui studiu sintetic asupra acestor
izvoare ale istoriei Basarabiei.

379 Teodosia Noviţki-Mateevici, Jurnal (1917-1920), în „Basarabia”, 1991, nr. 9, p. 148-

181.
380 Paul Mihail, Jurnal (1940-1944) şi corespondenţa, Bucureşti, 1998.
381 Ion Ţurcanu, Memorialistică basarabeană, „România literară”, 2000, nr. 15; Ibid., Pă-

rintele cărturar Paul Mihail. Evocare în legătură cu apariţia postumă a „Jurnalului” său,
„Limba română”, 2000, nr. 6-12, p. 177-179.
382 Vl. Beşleagă, Jurnal 1986-1988, Chişinău, 2001.
383 Vezi Jacques Le Rider, Jurnale intime vieneze, Iaşi, 2001, p. 347.
384 Magda Jeanrenuad, Jurnalul intim – mod d’emploi, ibid., p. 5-7.

101
 Metode speciale de cercetare
Lucrul asupra izvoarelor, ca procedeu de bază în activitatea istoricu-
lui, nu epuizează arsenalul mijloacelor de care acesta poate beneficia. Un
mijloc apreciat mai cu seamă în istoriografia ultimelor decenii, dar deloc
neglijat de istoricii de mare clasă nici într-un trecut mai îndepărtat, este
retrodicţia. Aşa cum pare să o înţeleagă P. Veyne, aceasta, în lipsa sau in-
suficiența surselor directe, are două elemente pe care poate construi in-
vestigaţia: analogia, care porneşte de la fapte din altă zonă decât cea cer-
cetată şi care, în mod logic, pot fi raportate la aceasta din urmă, şi ipoteza,
care, operând în zona probabilităţilor, nu poate conta decât pe divinaţie
şi, eventual, pe o anumită topică385. E o teorie a probabilităţilor în istorie,
adică una raportată la trecut, roadele căreia incomparabil mai mult ca în
cazul aplicării oricăror altor metode, depind de competenţa şi măiestria
cercetătorului. P. Veyne aduce exemple edificatoare în acest sens: sursele
lui G. Frazer în studierea comparată a istoriei religiilor (şi aici ne rapor-
tăm îndată la aceeaşi experienţă a lui M. Eliade) sau studierea demografi-
ei romane, aproape lipsită de surse proprii, în baza examinării societăţi-
lor preindustriale386. Spaţiile cu prea puţină informaţie directă au impus
de timpuriu apelul la această metodă, care pe atunci încă nu se ştia că se
va numi retrodicţie. Astfel, referindu-se la aşa-zisa perioadă întunecată
din istoria românilor, Gh. Brătianu observa în 1924: „Nesiguranţa şi întu-
nericul ce învăluie aceste începuturi ne îndeamnă la cercetări cât mai
harnice, lipsa documentelor interne ne sileşte a privi în afară, din graniţe-
le unor vecini mai fericiţi, golul de zece veacuri ce se întinde de la Aureli-
an la întemeierea voievodatelor”387. Tot pe atunci, N. Iorga arăta că deja
practicase acea metodă. Constatând, zice el, că sunt epoci întregi în care
izvoarele privitoare la istoria românilor lipsesc cu desăvârşire, „am fost
nevoit să caut şi aiurea [...] pentru a da o expunere neîntreruptă istoriei
românilor. A trebuit să trec prin această metodă şi să o fac să intre în sis-
temul meu”. Între altele, zice marele istoric, „am fost silit să recurg la via-
ţa aceasta populară, care... adună în adâncurile ei, adesea de nepătruns,
elementele luate din viaţa istorică, elemente care nu sunt fosile, care se
păstrează vii în formele obişnuite, tradiţionale [...], atunci când izvoarele
nu aduceau informaţii [...], trebuia să te afunzi în adâncurile acestei vieţi
populare pentru a găsi elementele suplimentare necesare pentru a da
această expunere neîntreruptă a istoriei unui popor”388. Această experi-
enţă arată că retrodicţia se aplică doar atunci când alte procedee sunt in-
utile, de aceea câmpul ei de acţiune este în mod necesar foarte redus.

385 P. Veyne, op. cit., p. 22, 163, 188-189, 277.

386 Ibid., p. 163.
387 Gheorghe Brătianu, op. cit., p. 246.
388 Nicolae Iorga, Generalităţi…, p. 154-155.
102
Presupunând un evoluat exerciţiu speculativ, care în istoriografia moldo-
venească nu prea s-a practicat389, metoda aceasta a interesat destul de
puţin cercetătorii moldoveni.
Dimpotrivă, unele metode ştiinţifice cu aplicaţie cvasiuniversală, pre-
cum inducţia şi deducţia, au fost preferate aproape întotdeauna. S-a abuzat
chiar de procedee deductive, aşa cum am văzut în analizele istoriografice
de mai sus, de fiecare dată când istoriografia sovietică a căutat să racorde-
ze procesele istorice din ţinut la cele care constituiau specificul evoluţiei is-
torice a imperiului. Cu toate acestea, abordarea inductivă, acreditată defi-
nitiv în ştiinţă mai ales de către istoriografia clasică germană şi franceză,
s-a impus ca metodă de cercetare istorică prin excelenţă şi pentru istorio-
grafia basarabeană. Constatăm însă, pe de altă parte, că efortul acesta nu a
fost întotdeauna destul de insistent ca să îndrepte suficient de des cerceta-
rea unor fenomene sau probleme aparte către elaborarea studiilor sinteti-
ce, ca punct logic final al investigaţiilor.
În sfârşit, istoria nu se poate opri la stadiul constatării faptelor, ceva
trebuie întotdeauna să fie gata, după comprehensiune şi în temeiul aceste-
ia, să explice cele întâmplate, fără a condiţiona explicaţia de un principiu,
greu sau imposibil de stabilit, al cauzalităţii universale, întrucât cauzalita-
tea în istorie, în măsura în care poate fi admisă, este una „orizontală”, adică
în stare a se manifesta doar în succesiunea evenimentelor, nu în determi-
narea lor de un factor generator primordial în raport cu ele. De aceea ex-
plicaţia va fi mereu concretă, adică va porni de fiecare dată de la situaţii
concrete, care o preced nemijlocit pe cea supusă examinării în momentul
de faţă. Astfel, explicaţia va fi o metodă aparte, de o aplicabilitate largă, în
scrisul istoric.

Tradiţie şi inovaţie în scrisul istoric

Chestiunea explicaţiei pune implicit problema atitudinii istoricului fa-
ţă de fenomenele şi faptele pe care le relatează. Istoriografia moldoveneas-
că este încă departe de a-şi fi clarificat poziţia în raport cu nişte dispute
mai vechi care se poartă între istoricii din Occident relativ la relaţia dintre
evenimenţial şi nonevenimenţial sau, altfel spus, între istoria factuală şi
cea conceptuală. H. Berr a criticat aspru istoria evenimenţială, numind-o
„istorie istorizantă”, pentru autosuficienţa manifestată în tendinţa de a

389Speculaţiile artificiale de felul acelora care au căutat să populeze vechiul spaţiu dintre
Prut şi Nistru exclusiv cu slavi, au creat un „etnos” mitic, numit „volohi” (altul decât va-
lahii atestaţi de istorie), au dat naştere „naţiunii moldoveneşti” sau „au instaurat” pute-
rea sovietică în Moldova etc., nu au, bineînţeles, nimic cu procedeul firesc, perfect expli-
cabil din punct de vedere ştiinţific, al retrodicţiei.
103
reduce sensul istoriei la stabilirea şi reproducerea faptelor390. Acest punct
de vedere a fost apoi preluat de şcoala Analelor, care a văzut în istoria tra-
diţională mai degrabă o cronică decât o investigaţie care să satisfacă curio-
zitatea cercetătorului contemporan, şi l-a transmis istoriografiei contem-
porane, aşa încât aceasta va putea să consemneze că „actuala evoluţie a
studiilor istorice în ţările occidentale este un efort de a trece de la această
istorie evenimenţială, la o istorie aşa-zis structurală”391. Schimbările de op-
tică au fost determinate mai ales de două premise. Întâi, că aşa cum bine
observă Ph. Ariès, faptele „conţin întotdeauna o parte însemnată de genera-
lizare”392, aşa că oricum descrierea procesului istoric nu se poate reduce la
constatarea faptelor. În al doilea rând – şi, de fapt, acesta a fost motivul
principal pentru care cercetarea istorică s-a văzut nevoită să-şi reconsidere
radical rosturile – pentru că, esenţialmente, istoria cea adevărată este un
produs al conştiinţei aceluia care o cercetează şi o scrie, de vreme ce acesta
„examinează sugestiile surselor istorice nu pentru a constata faptele istori-
ce, ci în calitate de temei pentru reflecţiile sale”393. Noua abordare a studiu-
lui istoriei a însemnat victoria unei viziuni mult mai cuprinzătoare privind
procesul istoric asupra opticii înguste impuse de surse. Pe lângă ce spunea
Ph. Ariès relativ la propensiunea faptelor către general, schimbarea a fost
favorizată de alte două premise, semnalate de P. Veyne, şi anume că faptul
este înconjurat de o marjă de nonevenimenţial, care „este aceea ce îl facem
noi să fie dacă avem supleţea necesară”394. Deci faptul, ca unul din principa-
lele fenomene ale ştiinţei istorice, rămâne o preocupare de căpetenie a isto-
ricului, dar şi a filozofilor. Cioran, foarte interesat de istorie şi fără interes
faţă de cercetarea istorică, face o constatare care nu este deloc lipsită de re-
alism, în pofida orientării exerciţiului speculativ în afara istoriei umane.
„Este îngrozitor, zice el, să-ţi dai seama cât s-a cheltuit în fapte şi ce mic preţ
au ele. O faptă în ea însăşi este totul, este un absolut; în gândul nostru, un
nimic, o închipuire”395. Indiscutabil, un fapt, fie examinat în plan diacronic
ori cercetat în statică, poate însemna foarte mult, indiferent că ţine de local
sau personal ori, dimpotrivă, de naţional, universal sau colectiv. Eliade pare
să reia acest gând, desfăşurându-l într-o perspectivă şi mai generoasă. „Toţi
suntem de acord că ceea ce interesează cunoaşterea umană nu sunt faptele
– ci faptul. Poţi privi o mie de plante, fără să înţelegi «faptul» esenţial vieţii
vegetale. Poţi citi o mie de documente despre Revoluţia franceză, fără să te

390 Vezi Lucien Febvre, op. cit., p. 67-71. Tocmai o astfel de înţelegere a istoriei avea, bi-
neînţeles, în vedere V.O. Kliucevski când observa: „În istorie, noi cunoaştem mai mult
faptele şi mai puţin înţelegem sensul evenimentelor”, op. cit., p. 372.
391 Paul Veyne, op. cit., p. 280.
392 Philippe Ariès, op. cit., p. 65.
393 R.G. Collingwood, op. cit., p. 261.
394 Paul Veyne, op. cit., p. 63.
395 Emil Cioran, Cartea amăgirilor, p. 177.

104
apropii cu un singur pas de acest «fapt» fără pereche în istoria europea-
nă”396. Astfel esenţa chestiunii, pentru ambii discipoli ai lui Nae Ionescu,
constă în semnificaţia şi aprecierea faptului istoric. Dar Eliade împinge exa-
minarea acestui subiect mai departe, punând două întrebări. Prima vizează
problema foarte complicată a recognoscibilităţii faptului istoric de reală va-
loare pentru cunoaştere. „Dar cum să alegem, din milioane de fapte, se în-
treabă el, acele câteva fapte esenţiale? Cum obţinem un «fapt» dintr-o mie
de documente, cum îl transformăm în act de cunoaştere?”397. La a doua in-
terogaţie, încă mai grea, cercetătorul este supus unui examen dublu, pentru
că filozoful îl întreabă: „alegem noi şi transformăm noi, întotdeauna, din-
tr-un milion de fapte un singur «fapt» semnificativ – sau acest «fapt» este, el
însuşi, calitativ deosebit de milionul de fapte care îl preced şi îl întrec?”398.
Astfel istoricul este pus în faţa unei probleme, ale cărei cele două necunos-
cute, de fapt singurele ei date puse în discuţie, sunt extrem de dificil, dacă
nu chiar imposibil, de aflat. Căci, mai întâi, în ce condiţii am putea noi alege,
dintr-un noian de date, faptul cel mai semnificativ în raport cu obiectivul
cercetării noastre, ce ar trebui să ştim şi să facem ca să mergem direct la
ţintă şi, culmea, cât am putea fi de pregătiţi să transformăm (cum? de ce? în
ce?) un fapt pe care încă nu-l cunoaştem, dar care însă va trebui transfor-
mat oricum, de vreme ce, după descoperirea lui, el va intra în alt regim, va
căpăta alt statut? În al doilea rând, cam cum ar urma să arate faptul acesta
extraordinar, care se impune prin sine însuşi, ce calităţi i s-ar potrivi mai
bine, ce loc i s-ar cuveni în oceanul de fapte în care rătăceşte în necunoaşte-
rea destinului ce i se pregăteşte, ce funcţii îi sunt hărăzite odată ce va fi in-
trat în slujba noastră şi care ar urma să fie comportamentul nostru, în
raport cu el, până la şi după ce ni se va revela? Aşadar, întrebări, întrebări,
întrebări. Dar lecţia am învăţat-o deja: totul începe de la întrebare, mai ales
de la felul cum este pusă. Numai ea deschide drumul spre noi procedee şi
mijloace de cunoaştere.
Experienţa euristică a demonstrat însă că o metodă nouă de cercetare
nu presupune în mod necesar anularea completă a procedeelor tradiţiona-
le, aşa încât istoria mai nouă, sau cea mai nouă ori, cum o califică Braudel,
„noua nouă istorie”399, care tinde a fi ceea ce se numeşte istorie structurală,
nu va putea neglija „importanţa istoriei evenimenţiale, care este, până la
urmă, istoria oamenilor înşişi”400, aceasta presupunând nu în ultimul rând

396 Mircea Eliade, Fragmentarium, p. 147-148.

397 Ibid., p.148.
398 Ibid.
399 Uneori, o numeşte „istoria nouă-nouă-nouă”: O lecţie de istorie…, p. 222. Este vizată,
după toate aparenţele, cercetarea istorică de la sfârşitul sec. XX: cf. Alexandru-Florin Pla-
ton, Redescoperirea umanităţii de odinioară, în: Jacques Le Goff, Omul medieval, Iaşi,
1999, p. 345-346.
400 Paul Ricoeur, op. cit., p. 104.

105
mentalitatea lor, iar aici „ceea ce reţine atenţia istoricului este însăşi singu-
laritatea oamenilor”401. Poate încă mai mult, semnificaţia deosebită a parti-
cularului este reliefată de N. Iorga, care demonstrează că numai aşa poate
fi reprodus suflul epocilor dispărute; în acelaşi timp însă el sublinia necesi-
tatea înfăţişării trecutului într-o concepţie istorică unitară402.
Se pare că cea mai bună idee privind corelaţia dintre istoria tradiţio-
nală şi cea structurală a fost oferită de F. Braudel, care, ca istoric al civiliza-
ţiilor, a trebuit să opereze cu structuri şi să se îndepărteze prea mult de is-
toria tradiţională. El spune că istoria de largă respiraţie, adică istoria struc-
structurală, „are avantajele şi inconvenientele sale. Avantajele: obligă să
gândeşti, să explici în termeni neobişnuiţi şi să te serveşti de explicaţia is-
torică pentru a înţelege propriu-ţi timp. Inconvenientele, chiar pericolele:
poate cădea în generalizări facile ale unei filozofii a istoriei, pe scurt, o isto-
rie mai mult imaginată decât recunoscută sau dovedită [...]. Orice istorie
împinsă până la explicaţia generală impune reveniri constante la realităţi
concrete, la cifre, la hărţi, la cronologii precise, pe scurt, la verificări”403.
Metoda tradiţională, asta însemnând naraţiunea bazată pe o cronologie
precisă, susţine el, nu poate fi ignorată, mai ales în predarea istoriei404.
Dacă e adevărat totuşi că o istorie structurală este cea mai potrivită
cu nivelul la care a ajuns astăzi, fie şi în altă parte decât la noi, această şti-
inţă şi cu interesele euristice ale cercetătorilor în domeniu, tot atât de
adevărat este că o astfel de istorie nu poate fi decât una comparată, întru-
cât aceasta oferă posibilitatea reală de materializare a principiului unită-
ţii în diversitate, care în cercetarea istorică, este capital. Rezultatele
exemplare obţinute de Toynbee sau Spengler în istoria civilizaţiilor, de
Dumezil, Frazer sau Eliade în istoria religiilor, de F. Braudel şi I. Waller-
stein în istoria relaţiilor economice sau de Ph. Ariès şi G. Duby în istoria
vieţii private ş.a. sunt dovezi cât se poate de convingătoare despre fertili-
tatea acestei metode. „Istoria se naşte, observă Ph. Ariès, din relaţiile pe
care istoricul le percepe între două structuri diferite în timp sau în spa-
ţiu”405. Considerată ca cea mai potrivită cu exigenţele timpului actual, is-
toria comparată nu a fost, de fapt, necunoscută complet nici timpurilor
mai vechi, după cum demonstrează, de pildă, tradiţia istoriografică româ-
nească. Primul exemplu cât se poate de concludent în acest sens sunt scri-
erile istorice ale lui B.P. Hasdeu, despre care Eminescu spunea că a fost
creatorul metodei noi în cercetarea istoriei naţionale. Monumentala operă
a lui V. Pârvan, Getica, este una dintre cele mai convingătoare mostre de

401 Philippe Ariès, op. cit., p. 65.

402 Nicolae Iorga, Generalităţi…, p. 110-111.
403 Ferdnand Braudel, Gramatica civilizaţiilor, p. 71.
404 Ibid., p. 14.
405 Philippe Ariès, op. cit., p. 261.
106
realizare a acestei viziuni406, tot aşa ca şi o bună parte a operelor funda-
mentale ale lui N. Iorga, precum Istoriologia sa, în care istoria fenicienilor,
de ex., este reliefată prin trimiteri la veneţienii şi genovezii din sec.
XIII-XIV, iar specificul civilizaţiei egiptene este evidenţiat prin raportare
la culturile antice ale Asiei Anterioare etc.407; aceste paralelisme nu sunt
întâmplătoare, deoarece în istorie, spunea el, „există linii comune, aşa de
limpezi, încât pot da, dacă nu legi ca în alte domenii, cel puţin termeni de
comparaţie, care ajută nespus de mult opera de comprehensiune istorică.
O năvălire se explică prin altă năvălire, o revoluţie prin altă revoluţie, un
proces de conrupţie prin alt proces de conrupţie”408.
Nici în istoriografia basarabeană studiul comparat nu a lipsit, fără să
fi fost conceput însă după modelele ştiinţei istorice occidentale, mai vechi
sau mai noi, şi nici în corespundere cu cele mai bune exemple ale tradiţiei
istoriografice româneşti. Acesta se face vizibil mai cu seamă în trei cazuri
sau, mai degrabă, doar în acestea trei (altele fiind prea puţin relevante în
acest context): al culturilor arheologice, al proceselor economice şi socia-
le din perioada dominaţiei ţariste şi sovietice şi al perioadei interbelice.
În arheologie, fără apelul la procedeele comparative, în special, în studiile
cât de cât cuprinzătoare, nu se poate face nimic serios. Pot fi aduse nu-
meroase exemple în sprijinul acestui punct de vedere, ca cercetările pa-
leolitice ale lui I. Borziac şi N. Chetraru, cele referitoare la epoca bronzu-
lui ale lui V. Dergaciov şi E. Sava, cele privind evul mediu timpuriu ale lui
I. Hîncu şi L. Polevoi etc.; tot aşa sunt şi cercetările numismatice ale lui A.
Nudelman ş.a.m.d. Cu referinţă la Basarabia de sub dominaţie ţaristă,
constatăm că I. Grosul409, I. Budak410, I. Anţupov411, D. Şemeakov412, de

406 Aplicarea, aici, a acestei metode, nu este deloc aleatorie şi nici nu-şi are explicaţii în
sărăcia surselor sau în dorinţa autorului de a încadra civilizaţia geto-dacă într-un spaţiu
istorico-geografic cât mai întins; pur şi simplu, istoricul era convins că, fără examinarea
comparată, multe fenomene, ca de ex., apariţia, evoluţia şi persistenţa romanităţii la Du-
nărea de Jos, nu puteau fi cunoscute fără studierea preistoriei Europei Centrale şi carpa-
to-balcanice: Vezi Vasile Pârvan, op. cit., p. 463 ş.a., dar şi Dacia…
407 Nicolae Iorga, Materiale pentru o istoriologie umană, Bucureşti, 1968, p. XII, 100, 271.
408 Idem, Generalități…, p. 96.
409 Я.С. Гросул; И. Г. Будак, Очерки истории народного хозяйства Бессарабии (1812-

1861), Кишинев, 1967; Idem, Очерки истории народного хозяйства Бессарабии

(1862-1905 г.г.), Кишинев, 1972.
410 И. Г. Будак, Революция 1905-1907 годов в Молдавии, Кишинев, 1955; idem,

Буржуазные реформы 60-70-х годов XIX в Бессарабии, Кишинев, 1961.

411 И.А. Анцупов, Государственная деревня Бессарабии в XIX в. (1812-1870 гг.), Ки-

шинев, 1966; Idem, Аграрные отношения на юге Бессарабии (1812-1870 гг.), Киши-
нев, 1978; Idem, Сельскохозяйственный рынок Бессарабии в XIX, Кишинев, 1981.
412 Д.E. Шемяков, Революционное движение в Молдавии в 1905-1907 гг., Кишинев,

1955; idem, Очерки экономической истории Бессарабии эпохи империализма, Киши-

нев, 1980.
107
pildă, apelează la comparaţii pentru a evidenţia specificul evoluţiei econo-
mice şi sociale a ţinutului în raport cu alte regiuni ale imperiului, inclusiv
caracterul schimbărilor în industrie şi agricultură, laturile comune şi tră-
săturile distinctive ale reformelor democratice şi ale mişcării social-po-
litice din a doua jumătate a sec. XIX, ca şi ale frământărilor naţionale
şi revoluţionare de la începutul sec. XX. Cercetările referitoare la Moldova
sovietică au practicat comparaţiile mai ales atunci când au raportat mo-
dalităţile industrializării413 şi ale colectivizării gospodăriilor ţărăneşti414 la
procesele similare din imperiu. În esenţă, însă, în ambele cazuri de la urmă
comparaţia a fost concepută incorect şi unilateral: cercetătorii nu au căutat
niciodată să observe desfăşurarea fenomenelor într-un spaţiu istori-
co-geografic şi într-un cadru cronologic cât mai larg cu putinţă; ei au fost
interesaţi doar de timpul petrecerii evenimentelor şi nicicând nu au depă-
şit fruntariile imperiului din care ţinutul făcea parte. Pe deasupra, în aceste
cazuri, scopul aplicării metodei comparative era mai degrabă unul propa-
gandistic decât ştiinţific, deoarece sarcina cercetătorilor – în special, cu re-
ferire la perioada ocupaţiei sovietice – era să demonstreze caracterul uni-
tar al evoluţiei imperiului şi, deci, imposibilitatea existenţei unor esenţiale
trăsături specifice ale procesului istoric de la periferiile lui. O atare înţele-
gere a rostului metodei anula a priori efectele care ar fi fost cu putinţă în
cazul unor cercetări imparţiale. Paradoxal, concluzii asemănătoare se pot
trage şi în urma examinării scrierilor istorice basarabene referitoare la pe-
rioada interbelică, eliminând însă din acest exerciţiu literatura rusă şi so-
vietică antiromânească, pentru caracterul ei exclusiv propagandistic. De-
oarece astfel de scrieri nu au putut să apară decât de la 1990 încoace,
numărul lor este destul de mic. Excepţie făcând doar unele studii despre re-
laţiile social-economice415, celelalte fie că au examinat situaţia istorică a

413 История народного хозяйства Молдавской ССР, 1917-1958 гг., Кишинев, 1974;
Промышленность и рабочии класс Молдавии, 1959-1970. Сборник документов и
материалов, Кишинев, 1991; Л.Е. Репида, Роль рабочего класса в строительстве
социализма в Молдавской ССР, Кишинев, 1977; П.Л. Рыблaко, Рабочий класс
Советской Молдавии, Кишинев, 1974 (с.а.); В. И. Царанов, По пути индустриализа-
ции. Осуществление социалистической индустриализации и дальнейшее развитие
промышленности, Кишинев, 1991; Idem, Индустриальный прогресс Советской
Молдавии в условиях развитого социализма (1960-1975), Кишинев, 1983.
414 C.K. Брысеaкин, Женералул ши партикуларул ын трансформаря сочиалистэ а

агрикултурий дин Молдова, Кишинэу, 1967; В.И. Царанов, К.В. Стратиевский,

Осуществление ленинского кооперативного плана в молдавской деревне, Кишинев,
1963; К.В. Стратиевский, Социалистическая реконструкция и развитие промыш-
ленности и сельского хозяйства МАССР (1926-1937 гг.), Кишинев, 1974; М.К. Сыт-
ник, Коллективизация сельского хозяйства и формирование класса колхозного
крестьянства в Молдавии (1917-1958 гг.), Кишинев, 1976.
415 Vezi Ion Ţurcanu, Satul basarabean în anii 1918-1940. Studiu social-economic, Chişi-

nău, 1980; Idem, Relaţii agrare din Basarabia în anii 1918-1940, Chişinău, 1991.
108
ţinutului în anii 1918-1940 izolat de restul regatului român416, fie că, mai
des, au croit istoria Basarabiei exclusiv după caracteristicile generale care
au marcat în epocă evoluţia României. Ba, uneori, se merge chiar mult mai
departe: de ex., o monografie a lui Gh. Cojocaru susţine că integrarea de fac-
to a Basarabiei în cadrul României întregite s-ar fi realizat până în anul
1923417, punct de vedere gratuit, întrucât nu există nici un temei serios ca-
re l-ar confirma; adoptarea Constituţiei ţării în acel an nu poate fi un argu-
ment, apoi tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920 referitor la recunoaş-
terea internaţională a Unirii Basarabiei cu România fusese ratificat către
acea dată doar de o singură ţară semnatară; în plus, atmosfera social-poli-
tică şi psihologică din ţinut şi din restul ţării era pe atunci departe de a fi
asigurat o îngemănare armonioasă a Basarabiei cu regatul. O atare optică
asupra procesului integrării trebuie, mai degrabă, să se concentreze doar
pe aspectul politic, în baza căruia s-ar putea susţine că integrarea s-a pro-
dus îndată după semnarea tratatului menţionat.
Am constatat, prin urmare, că în istoriografia basarabeană încă nu s-a
realizat o trecere de la istoria evenimenţială la cea structurală. Ceea ce e
însă şi mai trist e că chiar istoria tradiţională, indiferent cum şi sub ce nu-
me o catalogăm, e încă departe de a face faţă exigenţelor ce se impun stu-
diului istoric corect, fapt pentru care ea nu poate pretinde că ar fi fondată
pe o cunoaştere euristică, aşa cum caută a fi istoria contemporană418. După
toate aparenţele, explicaţia acestor neîmpliniri se află în faptul că istorio-
grafia basarabeană încă nu a ajuns la situaţia de a conştientiza importanţa
întrebării. Istoricii noştri nu sunt obişnuiţi să pună întrebări, se tem de in-
comoditatea şi neprevăzutul pe care ele le-ar putea presupune, de aceea ei
preferă, ca şi în trecut, să lucreze după scheme ce le vin de-a gata, care le
dau răspunsurile, scutindu-i de nevoia de a le căuta ei înşişi, sarcină deo-
sebit de grea, de vreme ce nu ştiu ce trebuie să caute.
Nu am putea încheia consideraţiile asupra orientărilor în istoriografia
contemporană fără să ne referim, fie şi la modul general deocamdată, la un
fenomen complet neglijat de istoriografia basarabeană. Este vorba de isto-
ria virtuală, adică de aceea care, în alt context, în altă desfăşurare a eveni-
mentelor, ar fi putut să fie posibilă. În istoriografia naţională, o atare viziune

416 Vezi Ion Agriporoaei, Gh. Palade, Basarabia în cadrul României întregite, 1918-1940,
Chişinău, 1993; Nicolae Enciu, Populaţia rurală a Basarabiei în anii 1918-1940, Chişinău,
2002.
417 Gheorghe Cojocaru, Integrarea Basarabiei în cadrul României (1918-1923), Bucureşti,

1997. Această viziune e semnalată chiar de titlul studiului. Este adevărat că autorul men-
ţionează unele aspecte specifice şi unele asperităţi ale vieţii publice basarabene, dar
predispoziţia de a le forţa să se supună avant la lettre, grabnic, imperativului integrării a
redus descrierea întregului proces, care, în realitate, a fost mult mai complicat, la o
schemă artificială, motivată dogmatic, nu istoric.
418 Vezi Paul Veyne, op. cit., p. 162-166.

109
este ignorată, uneori chiar respinsă categoric. Xenopol, pornind de la ideea
– în fond, de origine hegeliană – a lui E. Meyer că ceea ce s-a întâmplat, tre-
buia să se întâmple, de vreme ce s-a putut întâmpla, conchide că „orice
speculaţie pe seama a ceea ce s-ar fi putut întâmpla este o osteneală za-
darnică, dat fiind că ştiinţa [istorică] nu-i decât reproducerea realităţii şi că
realitatea istorică nu există în mod virtual, ci numai după ce s-a săvâr-
şit”419. Nu aceeaşi însă a fost înţelegerea Uchroniei, adică a istoriei virtuale,
în istoriografia occidentală, mai ales după apariţia operei cu acelaşi nume a
lui Renouvier420, înţelegere care în studiile actuale de istorie şi de filozofie
a istoriei, în special în cele franceze, se bazează pe o demonstraţie cât se
poate de pertinentă. R. Aron, de pildă, astfel explică viziunea posteventum
a istoriei şi facilitatea acesteia în raport cu caracterul real al istoriei: „Ima-
ginea continuităţii, imaginea necesităţii se nasc spontan din perspectiva is-
torică, deoarece pornim de la final, deoarece ştim ce a fost, dar nu ce ar fi
putut să fie (subl. n.), dezvăluim viitorul, astăzi trecut, al evenimentelor şi
al deciziilor şi suntem tentaţi să subapreciem complexitatea contradictorie
a realului”421. Iată de ce, zice el, „nu-i vom refuza istoricului dreptul şi dato-
ria de a-şi imagina ce ar fi putut să fie pentru a înţelege ce a fost (subl. n.),
chiar dacă aceste idei rămân incerte. Calculul anticipat constituie condiţia
conduitei rezonabile, probabilităţile retrospective ale relatării veridice”422.
În consecinţă, filozoful consideră că aceste construcţii ireale „trebuie să ră-
mână parte integrantă a ştiinţei, chiar dacă nu depăşesc o verosimilitate
echivocă, deoarece oferă singurul mijloc de a scăpa de iluzia retrospectivă
a fatalităţii”423. Realismul acestor raţionamente se vădeşte în faptul că da-
că vom compara, în mod firesc, investigarea trecutului cu citirea unui ro-
man, ne vom surprinde mereu construind aprioric cele mai variate scenarii
pentru derularea în continuare a evenimentelor; unele din aceste scenarii
se vor realiza, altele, la fel de posibile, vor rămâne doar nişte supoziţii. De
aceeaşi comprehensiune dau dovadă şi istoricii care constată că „istoria es-
te plină de posibilităţi pierdute, de evenimente ce nu au avut loc; nimeni
nu va ajunge istoric dacă nu simte, în jurul istoriei care s-a produs în mod
real, o mulţime nesfârşită de istorii posibile în egală măsură [...]”424. E de
reţinut că, din păcate, istoriografia basarabeană încă nu are ştire de o ase-
menea viziune asupra realităţilor trecute şi a modalităţilor de cercetare a
lor, dar, dorind în viitor să se apropie cât mai mult de înţelegerea marii
complexităţi a procesului istoric, va trebui să-şi însuşească şi acest punct
de vedere. Asta nu ar fi greu de făcut, cu atât mai mult cu cât, în gândirea
419 A.D. Xenopol, Teoria istoriei, p. 68-69.
420
Charles Renouvier, Uchronie (l'Utopie dans l'histoire), Paris, 1876.
421 Raymond Aron, op. cit., p. 228.
422 Ibid., p. 228-229.
423 Ibid., p. 227.
424 Paul Veyne, op. cit., p. 136.

110
românească modernă reconsiderările retrospective şi speculaţiile produc-
tive privind alternativele istorice nu lipsesc. „Istoria aceasta (subl.n.), spu-
ne foarte limpede C. Noica, […] este unul singur dintre toate sistemele po-
sibile. Şi atunci de ce să refuzăm discuţia lumilor posibile şi să discutăm
mai ales pe aceasta, care nu e mai bună, care nu se ţine mai bine decât alte-
le şi care nu e decât mai întâmplată?”425. Evident, expresia subtilă „mai în-
tâmplată” sugerează ideea că doar hazardul a făcut ca istoria umană să fie
anume aşa cum a fost, în locul oricărei alteia, mai bună sau mai rea, luată
dintr-o multitudine de variante posibile. Cioran meditează adeseori despre
trecut la modul conjunctiv, în cunoscuta-i manieră, abruptă şi teribilistă.
Polemizând cu părerea lui Eminescu, după care, dacă am fi fost catolici, am
fi ajuns mult mai civilizaţi, tânărul, încă, filozof obiectează oarecum ironic
că „poate nu mai eram”426. El vedea şi o cu totul altă istorie a Rusiei decât
cea cunoscută, opinând că, dacă nu ar fi fost invazia mongolă, tot Occiden-
tul ar fi fost rusesc şi ortodox, „iar la Roma, în locul Sfântului Scaun, s-ar lă-
făi Sfântul Sinod”427. În temeiul unor atari observaţii, ajunge să formuleze
un silogism asemănător cu punctul de vedere al lui Noica. „Cine-mi va pu-
tea scoate din cap, întreabă el retoric, ideea că lumea aceasta putea fi făcu-
tă pe alte baze şi cine-mi va putea da iluzia că o putem construi pe altele?
De câte ori putea fi această lume altfel? De câte ori ea nu trebuia să fie aşa?
Oare să aibă ea nenumărate feţe ascunse pe care le-am putea scoate la
iveală? Atunci n-am face decât o reformă a lumii; dar noi vrem o altă lume.
Noi vrem să începem lumea noastră, căci aceea creată de Dumnezeu e pe
sfârşite…”428. Este interesant de observat că, după Cioran, creatorul altei is-
torii trebuie să fie omul, care este în centrul acestei istorii. Prin urmare, ar
trebui să înţelegem că actuala istorie umană ar urma să fie pur şi simplu
anulată, adică, altfel spus, omului i-ar reveni sarcina să-şi depăşească actu-
ala condiţie, realizând un salt fantastic într-o altă durată. De aceea punctul
său de vedere privind alteritatea condiţiei umane caută să se deosebească
fundamental de cel al lui Noica; acesta din urmă se mulţumeşte să propună
o „discuţie a lumilor posibile”, pe când cel dintâi pledează pentru crearea
în fapt a unei alte realităţi istorice faţă de istoria dintotdeauna a omului;
dar de vreme ce el nu arată cum ar fi cu putinţă aşa ceva, pledoaria sa ră-
mâne şi ea doar o meditaţie asupra alterităţii. Eliade a fost obsedat într-o
măsură încă mai mare de ideea unei alte istorii, pe care o înţelege mai de-
grabă ca pe o antiistorie, adică o realitate umană categoric deosebită de du-
rata existenţială de până acum a omului. Tot aşa ca şi Cioran, el susţine
necesitatea înlocuirii istoriei tradiţionale, pentru actualitate, cu o altă formă

425 Constantin Noica, Mathesis sau bucuriile simple, p. 43.

426 Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, p. 76.
427 Idem, Istorie şi utopie, p. 31-32.
428 Idem, Cartea amăgirilor, p. 133.

111
de existenţă. În acest scop, el realizează o cezură ontologică ce constă în
delimitarea netă a sacrului de profan429. Istoria care trebuie respinsă este
istoria profană, şi doar istoria sacră poate fi domeniul unde omul s-ar pu-
tea salva de teroarea existenţei într-o lume desacralizată. Credinţa îi confe-
ră omului siguranţă, îi asigură orizontul unei libertăţi neîngrădite şi-i oferă
convingerea că tragediile istorice au o semnificaţie transistorică. Când
omul obţine o astfel de viziune asupra lumii, el se eliberează complet de
orice dependenţă de realităţile sociale şi de legile naturii, devine liber în
sensul cel mai cuprinzător al cuvântului430. Toate ideile acestea ţin, bineîn-
ţeles, de istoria virtuală, dar cum observa pe bună dreptate Vintilă Horia, o
asemenea perspectivă este greu de închipuit431, mai ales când se propune
o evadare de sub teroarea istoriei într-o lume a imaginarului. Iar posibilita-
tea realizării unor astfel de proiecte nici nu poate fi discutată.

Istoria între obiectivitate şi subiectivism

Din numeroasele exemple aduse mai sus privind starea ştiinţei istori-
ce în Basarabia, se vede că – aici, în mod sigur − problema imparţialităţii
studiului istoric rămâne superfluă. Este firesc, de aceea, să intre în câmpul
atenţiei istoricului problema conexiunii cercetării cu obiectivitatea. De re-
gulă, astăzi metodologia istoriei nu concepe efortul euristic ca o garanţie a
unei absolute imparţialităţi; acum nu se mai poate spune, tot atât de uşor
ca odinioară, că avem în acelaşi timp o „istorie exterioară şi obiectivă şi
una interioară şi subiectivă, care se implică şi se completează reciproc”432.
Măsura adecvării naraţiunii istorice la real pare să fi găsit o expresie potri-
vită în următoarea observaţie a lui R. Aron: „Faptul construit, limitat la tră-
săturile sale sesizabile din exterior, scapă oricărei incertitudini, dar
această obiectivitate este gândită, nicidecum dată”433. Dorind parcă să ex-
plice acest gând, istoricul P. Veyne arată care sunt elementele unei astfel
de obiectivităţi. „Originalitate, coeziune, supleţe, bogăţie, subtilitate, psi-
hologie sunt calităţile necesare pentru a spune cu obiectivitate «ce s-a pe-
trecut în realitate», cum scria Ranke”434. Aşadar, „istoria, în acest sens, nu

429 Exegeza eliadiană cu privire la acest subiect este foarte bogată. Menţionăm aici o
scriere cu volum mai mic, care conţine esenţa teoriei evadării din istorie într-un univers
transuman şi transcendental: Mircea Eliade, Sacru şi profan, Bucureşti, 2000.
430 Studiile autorilor români şi strâini despre aceste idei sunt numeroase. Vezi şi Ion

Ţurcanu, Un model generos de filozofie a istoriei în opera lui Mircea Eliade, în „Basarabia”,
2003, nr. 1-3, p. 52-68.
431 Vintilă Horia, Introducere în istoria filozofiei româneşti moderne, Bucureşti, 1996,

p. 131.
432 Emile Bréhier, op. cit., p. 55.
433 Raymond Aron, op. cit., p. 150.
434 Paul Veyne, op. cit., p. 290.

112
este niciodată obiectivă, pentru că, detaşându-se de oameni, îşi pierde
esenţa”435. E. Bréhier explică, cu perfectă înţelegere a naturii actuale a
problemei, că o astfel de concepere a obiectivităţii îşi are rădăcina în rea-
lizarea legăturii organice a trecutului cu prezentul436, apreciere confirma-
tă şi de R. Aron, care explică această istoricitate a cunoaşterii istorice toc-
mai prin „imposibilitatea de a separa cunoaşterea trecutului de devenirea
spiritului”437. Astfel, obiectivitatea istorică nu se identifică cu recunoaşte-
rea existenţei realităţii independente de conştiinţa subiectivă, ci doreşte a
fi doar capacitatea reproducerii adecvate a trecutului. Mai mult decât atât,
istoricul reproduce fenomenul aşa cum este el, indiferent de impactul aces-
tuia cu realitatea sau de principiul dreptăţii; va observa, de pildă, naţiona-
lismul disperat al naţiunii mici, exploatate, şi naţionalismul şovin al naţiu-
nii exploatatoare, fără să dea, în aprecierile sale, câştig de cauză nici uneia
din părţi, fapt pentru care explicaţiile sale, necesare, vor trebui să fie deo-
sebit de precaute. Trebuie să constatăm însă că istoriografia basarabeană
este încă departe de a se fi familiarizat cu o astfel de înţelegere a lucrurilor.
O viziune ca aceasta nu găseşte o antinomie între obiectivitate şi sub-
iectivism. Dimpotrivă, obiectivitatea este libertatea subiectivă a istoricului
de a se pronunţa asupra obiectului cercetării, după cum tot obiective vor fi
şi divergenţele dintre istorici asupra problemelor cercetării şi a fenomene-
lor studiate. Temeinicia motivaţiei în alegerea obiectului de studiat va fi în-
totdeauna relativă, ceea ce îl va determina pe P. Valéry să observe ironic
că, în asemenea situaţii, „importanţa este absolut subiectivă”, de vreme ce
istoricii pot fi „foarte sensibili la anumite fapte sau anumite trăsături şi
perfect insensibili la altele care-i jenează sau le ruinează tezele”438. Sunt,
cel puţin, trei elemente esenţiale care determină subiectivismul cercetării
istorice. Este, întâi, istoricitatea subiectului, despre care am vorbit la înce-
putul studiului; faptul că acesta, în momentul cercetării, face parte dintr-o
realitate istorică diferită de cea care este obiectul studiului, şi acest impact
se va regăsi în rezultatele cercetării. Reflectând asupra acestui fenomen, J.
Burckhardt observă că „noi nu ne putem desprinde niciodată în întregime
de intenţiile propriului nostru timp şi de acelea ale propriei noastre perso-
nalităţi, iar aceasta reprezintă probabil un duşman [...] periculos pentru
cunoaştere. Cea mai clară dovadă în acest sens este că în momentul în care
istoria se apropie de secolul nostru şi de perceperea noastră personală, to-
tul ne pare mult „mai important”, în timp ce, de fapt, noi suntem „mai inte-
resaţi”439. Al doilea element este subiectivitatea intrinsecă a istoricului ca
435 Raymond Aron, op. cit., p. 150.
436 Emile Bréhier, op. cit., p. 59.
437 Raymond Aron, op. cit., p. 150.
438 Paul Valéry, op. cit., p. 218-219.
439 Jacob Burckhardt, op. cit., p. 22. Tocmai de aceea are dreptate şi M. Bloch, când aten-

ţionează asupra necesităţii ca istoricul să nu se lase aservit de istoricitatea sa, pentru că

113
individ, fapt pentru care procesul investigaţiei va avea aceeaşi finalitate ca
şi istoricitatea; în acest caz, înţelegerea comună a istoriei va acţiona împo-
triva înţelegerii ştiinţifice. Este, fără îndoială, adevărat, aşa cum susţin acei
observatori care au constatat că trecutul colectivităţii studiate este în ace-
laşi timp şi trecutul propriu al cercetătorului. În acest sens, Spengler avea
dreptate să afirme că istoricul „nu inventează imaginea, ci o descoperă în
el, imaginea este el însuşi, esenţa lui, întruchipată în cuvinte, sensul perso-
nalităţii sale metamorfozate în doctrină, invariabilă în raport cu viaţa lui,
cu care se identifică”440. Ideea aceasta, destul de veche în sens general epis-
temologic, o vedem, în ceea ce priveşte cunoaşterea istorică, formulată la
Berdiaev în sensul unei înrudiri a subiectului cu obiectul cunoaşterii, pri-
mordială fiind, de fapt, în viziunea lui, autocunoaşterea celui dintâi, anume
ca proces al investigaţiei istorice. „Faptele exterioare ale istoriei, zice filo-
zoful, au o importanţă colosală. Dar [...] pentru edificarea unei filozofii a is-
toriei o însemnătate mult mai mare are această viaţă misterioasă lăuntrică,
care nu se întrerupe nici în scurgerea ei exterioară, şi anume ea ne spune
că istoria nu ne este dată din afară, ci din interior şi că, în cele din urmă, o
construim într-o dependenţă şi o legătură mai mare cu sferele interioare
ale conştiinţei noastre, cu lărgimea şi cu adâncimea interioară a aceste-
ia”441. Al treilea element este atitudinea individului faţă de ceilalţi, pe care
îi judecă, de regulă, prea detaşat, sumar şi nedrept, în baza unei poziţii ire-
ductibile, a unui soi de inacceptare organică şi, deci, a unei predispoziţii de
percepere inadecvată. De aceea, explicând „dialectica sinelui şi a celorlalţi”,
R. Aron observă, pe bună dreptate, că pe când ideea pe care ne-o facem de-
spre noi înşine este întotdeauna cât se poate de îngăduitoare, faţă de cei-
lalţi, „dimpotrivă, avem tendinţa de a-i include [...] într-o formulă vagă şi
totodată imperativă, adesea cu atât mai imperativă cu cât este mai va-
gă”442. Pe vremea când se scriau aceste rânduri, gândirea românească cu-
noştea păreri şi mai tranşante despre relaţia individului cu societatea,
adică cu ceilalţi. Faptele noastre, zicea Cioran, „se îndreaptă obligatoriu
contra cuiva sau ceva; la rigoare, contra noastră înşine. Însă de obicei, sub-
liniez, nu vrem decât în detrimentul altuia […]. A trăi cu adevărat înseamnă
să-i refuzi pe ceilalți; ca să-i accepţi, ar trebui să ştii să renunţi, să te stăpâ-
neşti, să acţionezi împotriva propriei tale naturi, să te debilitezi”443. Dar as-
ta nu se poate: „Eretic prin excelenţă, monstru deşteptat, omul, singurătate
încarnată, violare a ordinii universale, se complace în unicitatea sa, se izo-
lează în privilegiile lui oneroase, plătind în durată orice victorie asupra

aceasta, zice el, ar echivala cu „neîncrederea în capacitatea noastră de a ne stăpâni ner-

vii” (op. cit., p. 24).
440 Oswald Spengler, op. cit., p. 8.
441 Nicolai Berdiaev, Sensul istoriei, p. 20-21.
442 Raymond Aron, op. cit., p. 105.
443 Emil Cioran, Istorie şi utopie, p. 8, 129.

114
«semenilor» săi: cu cât se deosebeşte de ei, cu atât va fi mai primejdios –
dar şi mai fragil, căci doar cu preţul unor ani din viaţă le tulbură celorlalţi
tihna şi îşi creează, în sânul cetăţii, un statut de indezirabil”444.
Dar dacă acest subiectivism, impus, în fond, de factori independenţi de
voinţa noastră şi care este, prin urmare, un subiectivism obiectiv, nu intră
în conflict cu natura cercetării istorice, chiar dacă aceasta poate relativiza
uneori prea mult importanţa rezultatelor cercetării, totuşi mult mai dăună-
toare sunt efectele subiectivismului pasiv, ale aceluia impus de capriciile
omului – de pildă, prin raţiuni de conformism sau prin alinierea la moda
momentului ori executând dispoziţiile unor factori cărora le convine o
anumită viziune asupra fenomenelor studiate ş.a.m.d. În istoriografia basa-
rabeană, subiectivismul pasiv a făcut adevărate ravagii; în literatura istori-
că din perioada sovietică el domina în mod absolut, aşa încât problema, de
astă dată, consta nu în a găsi exemple care să ilustreze acest fenomen, ci în
a identifica situaţii care nu ar dori să se supună acestei reguli. Am văzut că
el nu a dispărut o dată cu abolirea regimului totalitar; pe când unii istorici
– de regulă, cei din vechea cohortă a trubadurilor sovietismului, rusismului
şi antiromânismului, dar şi mai tineri, mai mult din elemente alogene –
cântă acelaşi cântec pe cele trei note false, alţii, orientaţi în mod firesc cu
simpatie către România, psalmodiază, în aceeaşi neştiinţă a principiului
fundamental al imparţialităţii studiului istoric, tot ceea ce oponenţii lor
desconsideră sau critică cu înverşunare; sunt destui şi de acei care, înainte
de 1990, au făcut „cu cinste” parte din prima tabără, iar după aceea s-au
mutat fără nici o ezitare în cea de a doua. În ambele cazuri, istoria este pu-
să în situaţia cea mai proastă cu putinţă: ea este forţată să justifice ceea ce
a fost atitudine condamnată cu hotărâre peste tot unde istoriografia se
stimează şi este stimată. De aici rezultă clar că sarcina cea mai importantă
a istoricului basarabean constă nu în a alege între obiectivism şi subiecti-
vism, ci în a adopta în activitatea sa de cercetare o atitudine de bun-simţ.
Asta ne face să înţelegem câtă dreptate avea N. Iorga când spunea că isto-
ria este „bun-simţ şi logică, iar restul – poezie curată”445.

Vulgarizarea istoriei
Cercetarea istorică pertinentă a fost întotdeauna însoţită de o ten-
dinţă de alterare a realităţii istorice. În mod obişnuit, manifestările de
acest fel în scrisul istoric îmbracă două forme: fie degradarea informaţiei
istorice cunoscute, fie ignorarea deliberată a acesteia şi înlocuirea ei cu
invenţii personale sau cu date străine de domeniu. Orice istoriografie e în
măsură să demonstreze că în mistificările istorice aceste două procedee
444 Ibid., p. 103.
445 Nicolae Iorga, Generalităţi…, p. 113.
115
sunt complementare. În general, se consideră că vulgarizarea este opera
acelor mânuitori de condei, care nu au pregătire specială în domeniul isto-
riei, drept care aceea ce fac în acest sector, ei fac din necunoştinţă de cauză,
fără intenţii anume de a prezenta o realitate istorică distorsionată. Însă în
zonele aflate mult timp sub regim totalitar, alterarea conţinutului real al is-
toriei, fie pe temeiul speculaţiilor fondate pe oarecare pregătire profesio-
nală, fie în baza unui discurs istoric degradat sau pur şi simplu prin „confu-
zia planurilor” cum zicea Eliade, s-a făcut şi încă se mai face intenţionat
chiar de către acei care se consideră istorici de meserie. Este vorba de falsi-
ficarea deliberată a istoriei, instrumentată sub presiunea invaziei politicu-
lui în domeniu, indiferent că această intruziune se face la comandă sau din
iniţiativă individuală. Acest fenomen a afectat în proporţii deosebit de mari
istoriografia basarabeană; unele compartimente ale acesteia, cum ar fi is-
toria timpurie a Moldovei, relaţiile moldo-ruse, impactul imperiilor rus şi
sovietic asupra Moldovei, mişcarea naţională antirusă şi antisovietică din
Moldova de Răsărit, relaţiile româno-ruse şi româno-sovietice, istoria poli-
tică a anilor 1917-1918, istoria ţinutului în perioada interbelică, evenimen-
tele politice şi politico-militare referitoare la acest teritoriu în anii 1940,
1941 şi 1944, esenţa frământărilor naţional-culturale şi politice de la sfâr-
şitul anilor '80 ai secolului trecut, conflictul transnistrean din anii 1990-
1992, au acumulat sute şi mii de scrieri de acest gen. Este limpede că, la
rândul său, fenomenul urmează să devină într-un viitor nu tocmai îndepăr-
tat obiect al atenţiei îndelungate şi stăruitoare a mai multor cercetători.
Aici ne limităm doar la examinarea, în aspectele lor esenţiale, a mistificări-
lor realizate de diletanţii în istorie, adică la aceea ce, în tradiţia scrisului is-
toric, s-a recomandat ca vulgarizare a istoriei.
Bineînţeles că vulgarizarea istoriei nu este ceva incidental, de vreme
ce se constată atât de des. Nu am întâlnit o explicaţie mai convingătoare,
decât aceea a lui F. Nietzsche, relativ la cauzele acestui fenomen. El spunea
că „istoria o pot suporta numai personalităţile puternice, pe cei slabi ea îi
copleşeşte cu totul. Cauza constă în faptul că ea dezorientează simţurile şi
percepţiile noastre atunci când ele nu sunt destul de puternice pentru a se
măsura cu trecutul”. Astfel de predispoziţii exclud perceperea istoriei în
toată complexitatea şi în întreg dramatismul ei şi caută să o impună ca un
mijloc de „eschivare comodă de la viaţă şi activitate” şi chiar de „justificare
a unei vieţi egoiste şi a unei activităţi fricoase şi nevrednice”446.
Premisele nemijlocite ale apariţiei vulgarizării pot fi diferite. Una ar fi
insuficienţa informaţiei istorice. Vorbind despre necesitatea unei istorii
universale, deopotrivă ştiinţifice şi „populare”, Iorga atenţiona asupra fap-
tului că dacă aceasta nu va fi dată de specialişti, atunci „alţii, de speţa infe-
rioară a vulgarizatorilor, vor da-o fără spirit istoric şi fără nici un simţ al

446 Friedrich Nietzcshe, op. cit., p. 159, 189.

116
responsabilităţilor [...]”447. Mai des însă astfel de scrieri apar din înclinaţia
consumatorului de rând al informaţiei istorice către istorisirea comodă şi
plăcută, către legendă. În astfel de situaţii, observa O.V. Kliucevski, „anec-
dota devine piatra unghiulară în temelia conştiinţei social-istorice”448. Is-
toriografia naţională dispune de exemple edificatoare în acest sens. Pentru
timpurile mai vechi, mostrele cele mai bune sunt Dacia preistorică a lui N.
Densuşianu şi Istoria critică a românilor a lui B.P. Hasdeu, despre care s-a
scris destul449, iar dintre lucrările mai târzii exemplul model al mistificării
îl prezintă volumul Noi, tracii al lui I.C. Drăgan450. În Moldova de Răsărit,
scrierile de acest fel au avut ca subiect de cele mai multe ori biografiile di-
feritor persoane mai mult sau mai puţin dubioase, pe care istoriografia
comunistă le-a prezentat idealizate, ca luptători pentru interesele oameni-
lor muncii. Aceste „ajustări” ţin însă mai mult de alterările din motive poli-
tice, adică de aceea ce se obişnuieşte a numi falsificare, pe când vulgariza-
rea e opera diletanţilor în general bine intenţionaţi.
Diletantismul în scrierea istoriei a fost mai totdeauna preocuparea au-
torilor de scrieri literare, adică a scriitorilor (în epoca contemporană, şi a
realizatorilor de filme istorice), dar asta nu înseamnă neapărat un feno-
men negativ decât doar în cazul schimbării de către scriitor a realităţii isto-
rice cu alta pe care el caută s-o prezinte ca adecvată şi, de regulă, are con-
vingerea că procedează corect. Comparativ cu unele tradiţii istorico-litera-
re foarte bogate, ca cele engleză, rusă, japoneză şi chiar americană, care
este mult mai tânără decât cele dintâi, literatura română, din motive încă
insuficient elucidate (sau, cel puţin, necunoscute nouă îndeajuns), a mizat,
atunci când a intrat în câmpul istoriei, pe ceea ce antropologul englez B.
Malinowski a numit „carta mitică”, construind o lume în linii generale opu-
să celei reale. Fenomenul se reliefează mai ales prin comparaţia creaţiei a
doi mari prozatori: Sadoveanu şi Tolstoi. În primul caz, romanul istoric re-
petă modelul eposului eroic medieval, cu supralicitarea calităţilor fizice şi
morale ale protagoniştilor, cu idile erotice, familiale, sociale şi de curte –
447 Nicolae Iorga, Generalităţi…, p. 128.
448 V.O. Kliucevski, op. cit.,p. 426.
449 Vasile Pârvan aprecia cartea lui N. Densuşianu drept „un fel de roman mitologic şi fi-

lologic cu totul absurd”, op. cit., p. 415.

450 Despre acestea şi alte exemple similare, vezi Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa ro-

mânească, Bucureşti, 1997, p. 102-107. Această lucrare, utilă pe alocuri, s-a lăsat, din do-
rinţa facilă de „a fi în pas cu vremea”, sau poate, mai degrabă, pur și simplu din pornirea
de a epata, victimă a unui viciu capital: ea vestejeşte mitologia istorică de la extrema
opusă acesteia, întrucât, pornind de la îndoiala asupra unor fapte şi evenimente de noto-
rietate din istoria naţională, împinge lucrurile până în marginea degradării unor mari va-
lori naţionale şi a unor imagini şi figuri care sunt efigiile neamului şi ale timpurilor în
care s-au produs. Orice fapt istoric, inclusiv meritele, valorile etc., poate fi pus la îndoială,
dar desigur numai cu condiția obligatorie pe care o semnala Iorga: să se facă cu
bun-simț.
117
toate realizându-se într-un cadru de basm, pe când în cel de al doilea nara-
torul urmăreşte mari probleme existenţiale în contextul reproducerii cât
mai exacte a atmosferei istorice evocate, căutând explicaţiile în contextul
istoric, real, palpabil, verificabil. În tematica istorică a literaturii române de
mai târziu, în special în a doua jumătate a sec. XX (ex. edificator fiind cel al
lui Marin Preda, iar în Basarabia cel al lui Ion Druţă), s-a profilat o tendinţă
hotărâtă să urmărească cu fidelitate proza vieţii. Totuşi, unii scriitori,
atraşi de istorie, nu numai că au preferat să o vadă în vechea aureolă ro-
mantică, dar chiar au riscat să o degradeze cu totul, construind scene din
trecut pe fundalul iluzoriu al dulcegăriilor, invenţiilor fără sens şi al hiper-
bolelor anistorice. Anume acest soi de diletantism istoric se traduce în vul-
garizare451.
În Basarabia, scrieri oarecum, sau pretins, istorice au realizat mai
mulţi scriitori şi jurnalişti, între care s-au evidenţiat N. Cimpoi, V. Beşleagă,
S. Saca, N. Dabija, I. Colesnic, Şt. Tudor, A. Budeanu ş.a., iar între aceştia,
prin interesul lor deosebit faţă de istorie, s-au remarcat V. Beşleagă, N. Da-
bija şi I. Colesnic, trei nume care reprezintă trei aspecte ale diletantismului
istoric. V. Beşleagă, „îndrăgostit de trecutul neamului”, cum o spune chiar
el452, s-a arătat, prin scrierile sale istorice, un pasionat de istorie, şi cu toate
că maniera sa de a concepe şi realiza aceste scrieri este într-o oarecare
măsură colaterală obişnuitei metode istorice, calitatea lucrului făcut este în
general bună, aşa încât publicaţiile sale de acest gen au mai mult decât, pur
şi simplu, o valoare informaţională453. Diletantismul de probă înaltă poate
451
Fenomenul acesta e strîns legat de problema mitului, care este o componentă a cultu-
rii umane chiar şi în societatea modernă, ceea ce nu pare să se găsească în relaţia „isto-
rie/mit” din cartea menţionată supra a lui L. Boia. Complexitatea problemei vine de la
adevărul indiscutabil că omul nu poate trăi fără mit, dar nu intrăm aici în dezbaterea
acestui subiect. Vom trimite doar la câteva surse de mare autoritate în chestiune: Mircea
Eliade, Mituri, vise şi mistere, în „Eseuri”, trad. Maria şi Cezar Ivănescu, Bucureşti, 1991;
Idem, Sacrul şi profanul, op. cit. supra; J.-L. Schlegel, Religia în societăţile moderne, în
„Conceptele umanităţii: o istorie a ideilor ştiinţifice, politice, sociale, religioase, filozofice,
artistice”, sub coord. lui J.-M. Besnier, Bucureşti, f.a., p. 77-134; Werher Hofmann, Mitul:
Don Juan, Don Quijote şi ceilalţi, în: Antoine Compagnion şi Jacques Seemacher, Spritul
Europei. Cuvinte şi lucruri, vol. 2, Iaşi, 2002, p. 33-48.
452 Vezi Vladimir Beşleagă, Ştefan cel Mare într-o cronică germană din secolele XVI, în

„Contrafort”, 2004, nr. 5-6, p. 17.

453 Vezi, de ex., idem, Conştiinţa naţională sub regim totalitar comunist (1956-1963), în

„Destin românesc», 1994, nr. 4; 1995, nr. 1-2; Bisericile şi mănăstirile sub regim totalitar
comunist (1950-1960), în „Destin românesc”, 1996, nr. 1, 3, 4; 1997, nr. 2 şi alte lucrări.
De dragul adevărului trebuie să observăm că nu este nici el străin de fabulaţii, iar în une-
le scrieri istorice ale sale se întîlnesc confuzii şi erori elementare. De ex., în articolul men-
ţionat în nota precedentă, din cauza citirii necritice a unui document istoric, afirmă că 12
tineri din Caffa ce se răsculaseră împotriva turcilor ar fi dus la Chilia 32 de corăbii oto-
mane, şi tot în acel material confundă datele războaielor lui Ştefan cel Mare din anii 1475
şi 1476: v. Ştefan cel Mare într-o cronică…, p. 17-18.
118
fi, astfel, mai de preţ decât profesionalismul prost înţeles şi realizat vicios,
cum se întâmplă în cazul falsificatorilor de istorie. Altul este profilul de au-
tor de scrieri istorice al lui I. Colesnic, care manifestă o vădită înclinare că-
tre investigaţia istorică, fiind înzestrat cu o bună intuiţie în căutarea
ineditului relevant. Multe din materialele întrunite în volumele lucrării sale
Basarabia necunoscută454 sunt cât se poate de utile pentru cunoaşterea
unor fenomene din trecutul ţinutului. Din păcate însă scrierile sale istorice
sunt realizate mult prea degajat în raport cu exigenţele impuse operelor
din acest domeniu. Cartea Sfatul Ţării, de pildă, pe care autorul o consideră
neîntemeiat enciclopedie şi care conţine multă informaţie utilă, mai ales
sub aspect iconografic, este, de fapt, plină de inexactităţi, de afirmaţii greşi-
te, nu respectă nici un criteriu – cronologic, tematic, axiologic – sunt igno-
rate în ea regulile elementare de reproducere a documentelor istorice, de
utilizare a informaţiei bibliografice ş.a455. De fapt, acest volum este tocmai
ilustrarea efectelor negative ale realizării operelor istorice de către autori
fără pregătire istorică. Un astfel de scriitor de istorie urmăreşte totdeauna
spectaculosul, efectul surprizei şi admiraţiei în ochii necunoscătorului; rea-
litatea istorică aproape că nu mai contează şi, de fapt, aceasta pe el nici nu
pare să-l intereseze.
Din păcate, şi comemorarea, în 2004, a 500 de ani de la moartea lui
Ştefan cel Mare a fost înţeleasă de unii (iarăşi e vorba în special de scrii-
tori) ca un puternic îndemn pentru producerea a tot felul de scrieri istori-
co-literar-mitologice. Mai devreme, cinematografia moldovenească îşi fă-
cuse un crez din alterarea „artistică” a realităţii istorice. Interesul ei, ori-
entat cu grijă de propaganda sovietică, s-a îndreptat mai ales spre două
teme: elogierea luptătorilor împotriva reintegrării Basarabiei cucerite de
ţarism în spaţiul naţional românesc şi pentru instaurarea puterii sovietice
în ţinut, de felul banditului Kotovski, şi murdărirea memoriei anilor aflării
acestui teritoriu în componenţa regatului român. În anul 1988, deci în pli-
nă liberalizare a societăţii sovietice, când mâna artistului nu mai era forţa-
tă ca înainte, V. Gajiu a propus ecranelor filmul „Corbii prada nu împart”, în
care Filimon Bodiu, cel mai neînfricat luptător din rezistenţa antisovietică
a basarabenilor, era prezentat ca un bandit și tâlhar ordinar456.
Revenind la pasiunile istoricizante ale scriitorilor, vom reţine, între al-
tele, că N. Dabija dăduse la iveală, mai bine de două decenii în urmă, un mă-
nunchi de eseuri istorice despre Dosoftei, P. Movilă, D. Cantemir, Eminescu
ş.a., care aveau chiar şi o anumită valoare euristică457. Dar aceste începuturi

454 I. Colesnic, Basarabia necunoscută, vol. I, Chişinău, 1993; vol. II, Chişinău, 1997; vol.
III, Chişinău, 2000.
455 Idem, Sfatul Ţării. Enciclopedie, Chişinău, 1998.
456 Vezi Ion Ţurcanu, Moldova antisovietică…, p. 75, 99.
457 Nicolae Dabija, Pe urmele lui Orfeu, Chişinău, 1983.

119
utile nu au mai fost continuate, iar acum nu demult scriitorul şi-a făcut apa-
riţia editorială cu un fel de carte de citire la istorie pentru elevi458, care însă
nu are izul istoric şi ţinuta eseurilor de altădată. Cartea aceasta caută să
fie o imitaţie a marilor modele în intenţia de a le întrece – sugerează ba pe
Iorga, ba pe Vlahuţă, dorind, totodată, să fie şi ceva original. Vrea să fie o is-
torie a românilor din Basarabia, dar trecutul ţinutului ocupă prea puţin loc
în ea, pentru că scriitorul e atras cel mai mult de istoria mitologică a daci-
lor şi romanilor, de domniile legendare ale voievozilor medievali. Este o
atitudine de laudator temporis acti, care, în cazul scrierii istorice, a fost res-
pinsă cu toată hotărârea de către marii oameni de cultură din toate locurile
şi din toate timpurile. M. Kogălniceanu, de pildă, spunea că istoria fondată
pe lauda necontenită a strămoşilor „trage asupra noastră râsul străini-
lor”459. Iar Xenopol, mai târziu, va atenţiona că „prima îndatorire a oricărui
istoric este de a depune toate eforturile în vederea unei imagini pe cât po-
sibil mai exactă asupra realităţii trecute, pentru a desprinde adevărul din
ceaţa voluntară sau involuntară care îl învăluie”460. În acest context, el va
repeta o sugestivă expresie a lui Fustel de Coulanges că este primejdios să
confunzi patriotismul, care este o virtute, cu istoria, care este o ştiinţă. Este
greu de găsit caracterizări mai pertinente şi totodată mai frumoase ale re-
laţiei poetului cu istoria decât acelea ale lui Menéndez y Pelayo. El zice că,
„departe de a fi prozaică prin însăși natura sa, ba dimpotrivă, istoria este
afirmarea şi realizarea cea mai strălucită a întregii poezii umane, actuale şi
posibile, fără ca poetul să aibă nevoie de altceva decât de ochi ca s-o vadă,
de suflet ca s-o simtă şi de talent de execuţie ca s-o prezinte în opera sa;
căci aceasta îi va fi deajuns istoriei spre a fi purificată şi glorificată – fapt
care se realizează nu atât prin elementele exterioare pe care poetul le-ar
adăuga de la sine, cât prin acel «ceva» care există în realitatea însăşi şi pe
care nu toţi ochii îl văd, ci numai ochii artistului”461. […]462
Evident, apare întrebarea de ce există astfel de „istorii”. Nu încape nici
o îndoială că ele se nasc din lipsa sau din sărăcia culturii istorice, ceea ce,
între altele, dă naştere închipuirii că istoria nu este o ştiinţă ca oricare alta,
ci un fel de poveste care, tocmai pentru că este aşa, îl îndreptăţeşte pe scri-
itor să manipuleze cum vrea materialul istoric, să spună orice îi trăsneşte
prin cap. În societăţile cu bogată cultură istorică şi cu o tradiţie venerabilă
a scrisului istoric, atitudinea faţă de istorie este cu totul alta. Acolo ştie şi is-
toricul, şi scriitorul că „istoriei nu-i este îngăduit să fantazeze; ea nu poate

458 Idem, În căutarea identităţii. Istoria neamului românesc din Basarabia povestită pen-
tru elevi, Bucureşti/Chişinău, 2002.
459 Mihail Kogălniceanu, op. cit., p. 19.
460 A.D. Xenopol, Teoria istoriei, p. 113, 114.
461 Marcelino Menéndez y Pelayo, op. cit., p. 50.
462
Vezi textul omis în: I. Țurcanu, Bibliografia istorică…, p. 42-43; Idem, Istoria: recepta-
re, cercetare, interpretare, Iași, 2006, p. 139-144.
120
să se substituie personajelor sale (e vorba de istoric, bineînţeles) cum o
poate face poetul […]”463.
De fapt, pentru istoriografia contemporană nici nu se mai pune pro-
blema autenticităţii informaţiei istorice, aceasta fiind considerată o exigen-
ţă elementară, satisfacerea căreia se înţelege de la sine; astăzi problema
este alta, e aceea a atitudinii critice a istoricului. F. Nietzsche a enunţat
această sarcină cu mult înainte ca ea să fi început a se realiza prin investi-
gaţiile istorice. El spunea că „numai acela, pieptul căruia îi este apăsat de
grija pentru nevoile prezentului şi care şi-a pus scopul să se scuture cu ori-
ce preţ de greutatea care îl apasă, simte necesitatea istoriei critice, adică a
aceleia care judecă şi condamnă”464. Fără îndoială că şi pieptul scriitorului
care se apucă să scrie o carte de istorie pentru copii poate fi apăsat de griji
şi nelinişti, dar iată că nu poate ajunge, în acest efort, până la înţelegerea
utilităţii unei istorii adevărate, netrucate. Explicaţia acestei situaţii, pe cât
pare de grea, pe atât este de simplă. Istoria este o meserie inconfundabilă,
deloc simplă şi nicicând uşoară, iar asta înseamnă că istoric nu poate fi ori-
cine. Istoric adevărat este numai acela care poate detecta relevanţa faptu-
lui istoric; el are felul său aparte de a percepe realitatea şi a reflecta asupra
ei, de a judeca lucrurile şi a formula observaţii şi concluzii. Numai el poate
prinde fără greş fenomenul principal în angrenajul unei multitudini de
evenimente, de a alege din noianul de fapte pe cele mai semnificative, de a
stoarce din ele tocmai informaţia care corespunde naturii acestor fapte şi a
găsi formula adecvată care să o exprime cel mai bine. După o observaţie
plină de sens a lui P. Veyne, faptul istoric necunoscut „cuprinde, pentru noi,
două părţi; una se citeşte explicit în documente şi în manualele noastre,
cealaltă este o aura cu care specialistul se îmbibă în contact cu documente-
le, dar pe care nu ştie s-o traducă în cuvinte...; familiaritatea cu această au-
ra îl deosebeşte pe specialist de profan şi-i permite celui dintâi să condam-
ne anacronismul, necunoaşterea spiritului timpului, atunci când profanul,
care se hazardează să recompună evenimentul pornind de la ceea ce a citit
el în manuale, îl recompune anapoda, deoarece n-a găsit o piesă esenţială
în acest puzzle”465. „Piesa esenţială” este, bineînţeles, cheia care deschide
intrarea în lumea deosebită a istoriei şi este evident că, în cazul de faţă, e
vorba mai degrabă de dificultăţile reproducerii adecvate a realităţii istori-
ce, decât de vulgarizare în sensul pe care îl cunoaştem; nu sunt vizate, în
orice caz, vulgarizările grosolane. Am adăuga că aura, despre care istoricul
francez vorbeşte cu atâta bun-simţ, se află în toată informaţia specială cu
care istoricul vine în contact, precum şi în metoda sa aparte. Dar încă mai
important este că aura e mai mult decât rezultatul contactelor permanente

463 Marcelino Menéndez y Pelayo, op.cit., p. 48.

464 Friedrich Nietzsche, op. cit., p. 174.
465 Paul Veyne, op. cit., p. 284-285.

121
ale istoricului cu sfera specifică a preocupărilor sale. „Pentru cunoaşterea
fenomenelor naturale, observă realist I. Lupaş, poate fi educat oricine, dar
istoricul se naşte (subl. a.). El înţelege şi pătrunde faptele dintr-o dată,
dintr-un sentiment, care nu poate fi învăţat, care se sustrage oricărei influ-
enţe intenţionate, care, în deplina sa putere se iveşte destul de rar. A anali-
za, a defini, a rândui, a îngrădi după cauză şi efect, poate oricine... Aceasta
este o lucrare, cealaltă o creaţiune”. După care adaugă: „Poezia şi istoria
sunt înrudite. Artistul şi istoricul vede cum ceva devine. El trăieşte din nou
devenirea”466. Observaţie deosebit de relevantă, dar ea nu poate garanta,
aşa cum am văzut, că orice poet e în stare să-şi imagineze procesul deveni-
rii istorice şi să-l exprime adecvat; dimpotrivă, doar foarte puţini, ca şi în
cazul istoricilor, de altfel, pot avea acest dar cu totul deosebit.

Problema culturii scrisului istoric

Anticii, după cum se ştie, orice creaţie a omului o considerau insuflată,
susţinută şi protejată de zeităţi. Herodot îşi consacră opera sa celor nouă
muze, şi la el lista începe cu Klio, care, astfel, va rămâne în tradiţie protec-
toarea istoriei. Convingerea anticilor că scrierea istoriei ţine de domeniul
muzelor, al artei, a fost preluată de Renaştere şi transmisă modernităţii.
Chiar dacă în tradiţia istoriografică modernă şi contemporană istoria nu se
identifică cu arta, totuşi ideea înrudirii acestora poate fi întâlnită destul de
des în operele istoricilor şi ale gânditorilor contemporani, deşi încă până la
ei au fost mari figuri în aceste domenii, precum Rickert, în Apus, sau Xeno-
pol, la români, care erau convinşi că istoria este ştiinţă, nu artă467. Contra-
dicţia aparentă dintre cele două păreri se împacă în constatarea pe care o
face Gh. Brătianu, că „în istorie, cercetarea este ştiinţă, dar descrierea, ar-
tă”468. Marc Bloch considera şi el că această opoziţie este superfluă şi în ge-
neral lipsită de sens, întrucât, spune el „fiecare ştiinţă are o estetică aparte
a limbii”469. Continuând parcă acest gând, F. Braudel sublinia că „singurii
istorici care vor reţine atenţia opiniei publice sunt cei care stăpânesc foar-
te bine limba […]”470 De fapt, arta unei opere istorice se reduce la valoarea
ei literară – aceasta e părerea care domină astăzi studiile occidentale refe-
ritoare la specificul scrisului istoric471. Asta ne face să înţelegem, de ce un
istoric ca Toynbee se consideră scriitor – bineînţeles, nu în sensul în care
suntem noi, în estul Europei, deprinşi a înţelege. Şi dimpotrivă, faptul că

466 Ioan Lupaş, op. cit., p. 221.

467 A.D. Xenopol, op. cit., p. 221.
468 Gheorghe Brătianu, op. cit., p. 241.
469 Marc Bloch, op. cit., p. 18.
470 O lecţie de istorie…, p. 204.
471 Vezi, de ex., Paul Veyne, op. cit., p. 289.

122
istoriografia română timpurie nu s-a putut ridica la nivelul modelelor oc-
cidentale, s-a datorat lipsei „aureolei poetice”472. Asta înseamnă că o operă
istorică este rezultatul lucrării coordonate a unei serii de facultăţi ale crea-
torului: intuiţie, percepere, selectare, generalizare, exprimare ş.a., care,
împreună, asigură măiestria acestuia. În istorie, arta adevărată, autentică a
creatorului este singura garanţie a reproducerii cât mai adecvate a realită-
ţii. Opera maestrului are forma sa, deosebită de aceea a altor creaţii istori-
ce. „Aş fi vrut, din partea mea, zicea N. Iorga către sfârşitul vieţii sale, să am
mai mult talent «poetic» pentru a fi mai aproape de adevăr”473. Gând apa-
rent paradoxal, dar marele istoric îl explică în sensul că nu acceptă forma
literară doar acei cercetători, care nu pot fi subiectivi, adăugând: „De la
Ranke şi Michelet încoace [...] cele mai mari opere istorice au în ele şi poe-
zia simţirii şi poezia stilului. Felul acesta de înfăţişare a rezultatelor cerce-
tării e, de altminteri, o necesitate. «Adevărurile» istorice sunt de discernă-
mânt, nu de simplă constatare şi reproducere. Pentru a le prinde, el cere
tot ce cunoştinţa adâncă a limbii, tot ce fantasia creatoare de definiţii poate
găsi mai fin şi mai delicat. A vorbi despre oamenii şi lucrurile trecutului în
vocabularul curent e a greşi de la un capăt la altul”474.
Aceste consideraţii fac înţeleasă şi, în fond, acceptabilă părerea acelo-
ra care, aşa ca istoricul P. Veyne, romancierul Anatole France sau omul de
cultură spaniol Menéndez y Pelayo, susţin că istoria este mai degrabă o ar-
tă decât o ştiinţă, deoarece ea influenţează cititorii nu numai şi poate nu
atât prin informaţie, cât prin stil şi pasiune. Eseistul spaniol, de ex., nuan-
ţează această părere precizând că „istoria va fi cu atât mai adevărată şi mai
mult artă cu cât se va strădui, servindu-se de mijloacele sale proprii, să
producă aceleaşi efecte pe care le produc drama şi romanul. Dar să fim bi-
ne înţeleşi: servindu-se de mijloacele sale proprii, care în bună parte nu
sunt cele ale artei, ci ale ştiinţei […]. De aici derivă caracterul mixt al istori-
ei […]. Atât istoria cât şi poezia ne înfăţişează într-un mod artistic, deşi di-
ferit, ceea ce este etern şi ceea ce este temporal şi relativ în orice acţiune
umană, ceea ce este necesar şi ceea ce este contingent, ceea ce este univer-
sal şi ceea ce este particular în fiecare individ”475. Acelaşi scriitor, comen-
tându-l pe Hegel în această chestiune, observă că filozoful german „recu-
noaşte istoricului facultatea de a reînvia acţiunile şi caracterele persona-
jelor, de a le înfăţişa gândurilor autorului înzestrate cu o viaţă nouă, dar nu
să scrie, de pildă, opere poetice care să nu-şi aibă rădăcini în istorie sau în
societatea în care s-au născut […]”476. Sunt de reţinut aici şi observaţiile lui

472 Al. Zub, Discurs istoric…, p. 92.

473 Nicolae Iorga, Materiale pentru pentru o istoriologie umană, p. 5.
474 Ibid.
475 Marcelino Menéndez y Pelayo, op. cit., p. 48.
476 Ibid., p. 50.

123
Huizinga, care demonstrează că, pentru reproducerea directă a realităţii,
proza, tot aşa ca şi pictura, este mai potrivită decât poezia477. Gânditorul
olandez are dreptate, bineînţeles, mai ales în cazul unei societăţi mai puţin
evoluate spiritual şi social-psihologic, ca lumea medievală, pe care el o de-
scrie (asta fiind valabil însă şi pentru societăţi mult mai târzii, ca a noas-
tră), întrucât proza (istorică) şi pictura operează cu reprezentări care
acţionează nemijlocit asupra aceluia care vine în contact cu ele, pe când
perceperea prin intermediul poeziei presupune un nivel mult mai evoluat
al gândirii imaginative, aceasta fiind, cum zice Aristotel, mai filozofică şi
având mai multă greutate decât istoria. De aici deducem că, oricum, forma
scrierii istorice, în general a operei purtătoare de informaţie şi mesaj, con-
tează foarte mult. Astfel, se face mai uşor de înţeles iconografia barocă a
bisericii ortodoxe în raport cu stilul mult mai sobru al arhitecturii eclezias-
tice catolice sau protestante. Pe de altă parte, însă, trebuie să constatăm că
la momentul apariţiei formidabilei opere menţionate a lui Huizinga a tre-
cut aproape un secol, timp în care în proză şi pictură s-au produs schim-
bări de stil atât de mari, încât acestea anulează aproape cu totul diferenţele
semnalate de filozof.
O serioasă investigaţie istorică nu se bazează, bineînţeles, numai pe
stil, pentru că ea nu este posibilă fără documentul istoric, dar importanţa
scrisului, în acest domeniu se învederează pe de o parte în faptul că el este
scheletul şi suflarea operei, iar de altă parte că chiar documentul este pur-
tătorul unui anumit limbaj (facem excepţie aici de limbajul special al surse-
lor nescrise). Tocmai de aceea putem spune că maniera, procedeele scrisu-
lui şi forma expunerii, într-un cuvânt, stilul operei istorice este el însuşi o
sursă a cunoaşterii istorice: prin el se stabilesc momentul şi locul apariţiei
operei, autorul ei, ceea ce contribuie la identificarea cât mai exactă a mesa-
jului scrierii. Anume stilul, mai bine zis, simplitatea expunerii unor compli-
cate fenomene istorice, a condiţionat marele succes al operelor lui Speng-
ler sau Toynbee478. E lucru ştiut, de asemenea, că popularitatea operelor
lui Gibbon, Michelet, Ranke sau ale lui Iorga, Pârvan, Gh. Brătianu – ca să
luăm doar câteva exemple dintre cele mai concludente în acest sens – se
datorează în cea mai mare măsură în „unirea... adevărului cu frumuseţea
formei”479. După cum tot atât de bine se ştie că în istoriografia basarabea-
nă, în principal ca urmare a faptului că sub regimul totalitar istoricul nu a
avut deplina libertate de creaţie sau că – aşa cum demonstrează experienţa

477 Johan Huizinga, Amurgul evului mediu, Bucureşti, 1993, p. 466.

478 H. Meyerhoff, Time in Literature, Berkeley, 1995, p. 105. M.I. Finley menţionează în
acest context marea popularitate a lui Toynbee în rândul istoricilor, în ciuda criticii care
s-a făcut operei sale (op. cit., p. 78); mai ales, am adăuga noi, din partea unor istorici şi
gânditori francezi, ca F. Braudel (op. cit., p. 71) şi L. Febvre (op. cit., p. 72-96); vezi aceeaşi
atitudine, aparte, faţă de Spengler: R. Aron, op. cit., p. 298, 347, 491-492.
479 Nicolae Iorga, Generalităţi…, p. 12.

124
ultimilor 10-15 ani – nu a ştiut să fructifice pozitiv libertatea pe care a
avut-o, exemple de acest fel nu prea se întâlnesc. Sigur că scrierile diferă de
la un cercetător la altul, dar aceasta nu este diferenţă de stil, ci de nivel al
însuşirii celor mai elementare procedee de realizare a unei scrieri istorice,
de vreme ce aici forma acesteia nu a constituit niciodată o sarcină funda-
mentală pentru cercetător. Importanţa minoră a limbajului în istoriografia
basarabeană îşi are explicaţia, mai ales, în faptul că pe cea mai întinsă du-
rată a sa singurul ei mijloc de exprimare a fost limba rusă, pe care cercetă-
torii basarabeni nu şi-au putut-o însuşi într-atât încât să-şi îmbrace scrieri-
le lor într-o formă, dacă nu artistică (ceea ce oricum nu ar fi entuziasmat
deloc cenzura comunistă), cel puţin sobră şi clară. Au apărut în perioada
respectivă şi lucrări istorice într-o română aproximativă, dar acestea erau,
de regulă, traduceri din limba rusă.
Dominaţia limbii ruse în creaţia ştiinţifică a fost absolută nu numai în
raport cu limba română, dar şi cu alte limbi. Interesul autorităţilor sovieti-
ce faţă de limbile moderne occidentale, ca instrument de lucru pentru cer-
cetătorii din domeniul ştiinţelor sociale, era foarte redus; ei nu aveau acces
la literatura de specialitate în limbi străine, întrucât aceasta reflecta reali-
tăţile istorice altfel decât putea admite propaganda comunistă. Necunoaş-
terea limbilor moderne din afara imperiului însemna lipsa de corespon-
denţă dintre acestea şi zonele de cercetare şi de climat spiritual în care ele
dominau, pe de o parte, şi limbile rusă şi română din ţinut, de altă parte. Si-
tuaţia aceasta a început să se schimbe, foarte încet, după 1990, asta însem-
nând atât creşterea rolului limbii române în cercetarea istorică, cât şi des-
chiderea accesului la literatura în alte limbi străine decât rusa în măsura în
care pot fi învinse obstacolele de ordin material în calea obţinerii acestui
acces, sarcină nu tocmai uşoară într-un ţinut foarte sărac. Totuşi, acesta es-
te, deocamdată, doar un început, încă destul de modest; nu au fost create
toate condiţiile – materiale, legislative, sociale, psihologice – pentru afir-
marea definitivă şi irevocabilă a statutului oficial dominant al limbii româ-
ne; în acelaşi timp, cunoaşterea de către cercetători a limbilor de largă
circulaţie internaţională este cu totul nesatisfăcătoare, drept urmare a unui
şir întreg de cauze: lipsurile materiale inexplicabil de mari într-o Europă
prosperă, inclusiv şi mai ales condiţiile precare de muncă şi de trai ale cer-
cetătorilor, criza actuală acută a sistemului de învăţământ şi de perfecţio-
nare a calificării în domeniu, o reducere dramatică a rolului științei în
societate, insuficienţa contactelor savanţilor istorici cu lumea ştiinţifică din
afară ş.a. Avem, în consecinţă, o lipsă a interpenetrării investigaţiilor isto-
rice din Moldova şi din alte ţări, o slabă cunoaştere aici a cercetărilor făcu-
te în altă parte şi, practic, o ignorare completă a studiilor istorice basara-
bene în afara Republicii Moldova.
Unul din aspectele lingvistice de bază ale investigaţiilor istorice îl
constituie elaborarea semanticii istorice. M. Bloch observa că „apariţia
125
cuvântului este întotdeauna un fapt important, chiar dacă lucrul desemnat
de acest cuvânt exista mai înainte”, deoarece faptul „consemnează apariţia
unui moment hotărâtor al conştientizării”. După care va adăuga: „Cu toată
legătura incompletă cu realitatea, numele sunt totuşi prea strâns conectate
la ea pentru ca să fie cu putinţă descrierea unei oarecare societăţi fără utili-
zarea largă a cuvintelor ei, lămurite şi comentate în mod corespunzător”.
Ilustrând aceste gânduri, istoricul arată ce încărcătură semantică poartă no-
ţiunile capitalism, feudalism, revoluţie, maşinism, ev mediu, renaştere, secol,
seniorie şi, în general, evidenţiază influenţa covârşitoare pe care o pot avea
cuvintele asupra perceperii şi conştientizării procesului istoric480. Fiecare
istoriografie naţională are propriul său arsenal semantic, corelat, bineînţe-
les, cu întregul univers semantic propriu domeniului şi supus acestuia. Im-
portanţa limbii pentru investigaţiile istorice este mult prea mare faţă de
cum s-ar putea vedea în istoriografia noastră. Mai întâi, pentru că ea este un
fapt social în sensul definit de Durkheim, sau sistem, după F. de Saussure481,
adică este o importantă sursă istorică. În al doilea rând, că tocmai de aceea
ea are valoare dublă pentru contextul istoric general şi pentru durata exis-
tenţială naţională, de vreme ce orice limbă constituie un sistem distinct. În
al treilea rând, limba poate constitui un tărâm de sine stătător foarte fertil
pentru cercetarea istorică. Este limpede că, cu cât cercetările istorice sunt
mai evoluate şi mai diversificate cu atât mai bogat este arsenalul semantic
acumulat de istorici, şi invers – sărăcia acestuia este indiciul sigur al nivelu-
lui scăzut al investigaţiilor, indiferent de numărul scrierilor apărute. Din
cauza slabelor performanţe speculative şi a ignorării importanţei exerciţiu-
lui lingvistic elaborat şi permanent, semantica istorică nu a preocupat isto-
riografia basarabeană în mod special; de cele mai multe ori, au fost imitate
nişte reflecţii făcute în alte părţi, cum ar fi cele referitoare la termenii volohi,
răzeşi, ruptaşi, cărăuşie, mazili, olaturi, scutelnici, podgheaz ş.a. De aceea,
comparativ cu rezultatele, de foarte multe ori nesigure, bineînţeles, ale top-
onimiei, ceea ce a obţinut istoriografia basarabeană sub aspect semantic es-
te mult prea puţin. Este cunoscută importanţa covârşitoare a limbajului
pentru sociologie şi mai ales pentru antropologia structurală. Claude
Levi-Strauss arată, de ex., că înainte de a fi nişte semne, cuvintele au fost
anumite valori, că limbajul este un fenomen social, fapt pentru care antro-
pologia şi sociologia au luat de la lingvistică lecţii de inestimabilă importan-
ţă ştiinţifică482. Examinarea diacronică a fenomenelor sociale, preocupare

480 Marc Bloch, op. cit., p. 95-102.

481 Ferdinand de Saussure, Cours de linguistique générale, Paris, Payot, 1986, p. 166 ş.a.
(ed. critică de Tullio De Mauro); trad. rom.: Iaşi, 1998, p. 122 sq.
482 Claude-Levi Strauss, Antropologia structurală, Bucureşti, 1978, p. 42, 70, 76, 84-87

ş.a. Este cunoscută utilitatea cu totul aparte a cercetărilor în aceste domenii ale lui N.S.
Trubetzkoy, A.K. Radcliffe-Brown ş.a., ca să nu mai stăruim asupra faptului că în spatele
tuturor acestora se profilează clar figura monumentală a lui F. de Saussure.
126
comună pentru sociologie şi pentru istorie, subliniază însemnătatea deose-
bită a limbajului pentru investigaţiile istorice. În cadrul unor com-
partimente aparte − de pildă, în antroponimie − exerciţiul semantic s-a
dovedit de foarte mare utilitate483. Este evident însă că semantica istorică
are specificul ei, determinat de faptele istorice şi de contextul istoric. Pot oa-
re fi elucidate semasiologic semnificaţia istorică şi condiţiile istorice în care
au apărut valurile de pământ din sudul Moldovei istorice ori trebuie să le
legăm de numele lui Traian sau ale altor personalităţi din trecutul îndepăr-
tat? Evident, nu e locul aici pentru dezbaterea acestei chestiuni. Constatăm
doar că metodele şi mijloacele folosite până acum nu au rezolvat această
problemă, de aceea este tratată în contradictoriu. D. Cantemir, care se mira
că istoricii de până la el nu au pomenit principalul val din sudul Moldovei în
scrierile lor, crede că acesta a fost construit din ordinul lui Traian, pentru a
stăvili incursiunile barbarilor484. V. Pârvan, care este, fără îndoială, cea mai
mare autoritate pentru acest caz, susţine că valul „trebuie să fi fost ridicat
[...] înainte de cucerirea Daciei de Traian”485. N. Iorga, dimpotrivă, susţine,
se pare, convingător că acesta este de origine mult mai târzie, de prin sec.
VII e.n.486 Ipoteza etnomitologică a lui R. Vulcănescu nu este convingătoa-
re487. Părerea lui N. Densuşeanu, ca produs al expansiunii unei fantezii ne-
stăvilite, după care valul nu ar fi altceva decât o brazdă trasă de Osiris488, nu
poate fi luată în serios. O altă întrebare pe care o legăm de preocupările din
acest context: n-ar fi cumva cu putinţă ca analiza, în baza informaţiei istori-
ce, a numelui Cheile Bâcului să ducă la soluţia adecvată a disputei, declanşa-
te de B.P. Hasdeu, dar care îşi are originea încă la D. Cantemir, dispută
referitoare la drumul antic de piatră489 ce urma, în Basarabia, traseul Un-
gheni-Căpriana-periferia nordică a Chişinăului până la Nistru? Luat ca mo-
tiv pentru investigaţie, numele oferă variate perspective sau, mai rar, nici
una. În cazul Cheilor Bâcului, o premisă există, şi încă una importantă,
aceasta fiind hidronimul Bâc care arată limpede că drumul trecea pe lângă
acest râu sau la o distanţă nu prea mare de el490. Cu totul alt exemplu este

483 Vezi, de ex., Iorgu Iordan, Introducere la „Dicţionar al numelor de familie româneşti”,
Bucureşti, 1983, p. 10-12 şi urm.
484 Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 32.
485 Vasile Pârvan, Getica, p. 72.
486 Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. I, partea a 2-a. Sigiliul Romei, Bucureşti, 988,

p. 130. Bibliografia temei la p. 171 din acest volum.

487 Romulus Vulcănescu, Mitologia română, Bucureşti, 1985, p. 466.
488 Nicolae Densuşeanu, op. cit., p. 133-140.
489 D. Cantemir nu se arată însă deloc convins că ar fi vorba de o construcţie umană:

v. op. cit., p. 25.

490
Avem cunoştinţă că regretatul Al. Chiriac avea pregătit, trei-patru ani în urmă, un
amplu studiu asupra acestei chestiuni. Nu avem ştire însă dacă a fost publicat și unde
anume.
127
valul lui Traian, care nu oferă nici o garanţie că obiectul vizat ar fi legat de
numele propriu menţionat în această sintagmă, fără să dezmintă şi supozi-
ţia că ar putea fi mai degrabă un produs al creaţiei populare orale. Aşadar,
sarcina cercetătorului nu e deloc uşoară, dar asta tocmai subliniază impor-
tanţa obiectului cercetării.
Am menţionat la începutul studiului că o bună parte a literaturii referi-
toare la Basarabia din secolul XIX susţine că în primele două-trei decenii ale
secolului sensul cuvântului Basarabia s-ar fi schimbat radical. Dar aserţiuni-
le pronunţate în acest sens sunt pur declarative, nu se bazează pe fapte is-
torice incontestabile. În asemenea situaţie, singura soluţie pentru eluci-
darea chestiunii ar fi examinarea sensului acestui cuvânt în variate contexte
istorice. De pildă, e suficient să se dovedească – ceea ce nu pare foarte dificil
– că noţiunea respectivă viza întreg spaţiul dintre Prut şi Nistru cu mult pâ-
nă la 1800, așa cum încearcă să demonstreze unele cercetări mai noi491,
pentru ca supoziţiile menţionate să se năruie de la sine. În special elucida-
rea sensului noţiunilor istorice este un procedeu cât se poate de fructuos
pentru investigaţiile în domeniu. De ex., care este conţinutul cuvântului
haiduc – trebuie să-l acceptăm pe acela care se găseşte în documentele ofi-
ciale ale administraţiei ţariste ori pe cel din istoriografia comunistă sau pe
acela transmis de tradiţia literaturii populare? Ce diferenţe istorice suge-
rează comparaţia cuvântului ţăran din epoca premergătoare socialismului
cu noţiunea de ţăran colhoznic? Ce informaţie istorică presupun cuvintele
ţăran mijlocaş sau chiabur? Ce însemnau în 1917 noţiunile comitete agrare,
revoluţie agrară, eser moldovean, naţionalist moldovean? Ce sens are noţiu-
nea rezistenţă antisovietică a basarabenilor în general şi în special cu refe-
rinţă la fiecare perioadă aparte din istoria postbelică a Moldovei de Răsărit?
În sfârşit, ce trebuie să înţelegem la modul cât se poate de concret prin no-
ţiunile istoria Basarabiei (dacă sensul numelui Basarabia a evoluat), istoria
Moldovei (când la est de Prut e înţeleasă uneori altfel decât la vest), istoria
Transnistriei, istoria RASSM, ce relaţie semantică ar putea fi între noţiunile
istoria Basarabiei şi istoria Moldovei sau între istoria Transnistriei şi istoria
RASSM?
Aşadar, există în istoria Moldovei de Răsărit o mulţime de probleme cu
totul principiale care nu pot fi elucidate altfel decât prin investigaţii sema-
siologice sau mai degrabă prin intermediul acestora şi, în orice caz, nu fără
studiile de acest fel; dar, din păcate, istoriografia basarabeană încă nu a
crescut până la acest stadiu al cercetărilor. În general, în situaţia în care
„limba este un document istoric”492, cum a demonstrat F. de Saussure (şi în-
că unul foarte important, am adăuga noi), trebuie să constatăm cu regret că
nu a constituit niciodată un obiectiv special al cercetărilor istorice din ţinut.

491 Vezi de ex. Ion Țurcanu, În căutarea originii numelui Basarabia, Chișinău, 2010.
492 Ferdinand de Saussure, op. cit, ed. rom., p. 227.

128
 Gânduri privind redresarea cercetărilor
În rândurile de mai sus am încercat o sensibilizare a cititorilor, dar
mai ales a specialiştilor, asupra problemelor esenţiale ale istoriografiei
Moldovei de Răsărit prin utilizarea cu precădere a două procedee: analiza
istoriografică şi o confruntare cu unele din principalele observaţii şi suges-
tii ale filozofiei contemporane a istoriei. Sarcina principală, aşa cum am
conturat-o la început, a fost să arătăm mai cu seamă starea ştiinţei istorice
şi în general a scrisului istoric din Basarabia, nepretinzând o analiză cât de
cât elaborată a literaturii istorice despre Moldova, apărută în afara aceste-
ia. De fapt, o caracterizare amănunţită a întregii bibliografii istorice privind
spaţiul românesc de la est de Prut este de neconceput în cadrul unei singu-
re lucrări; o astfel de sarcină e şi mai greu de închipuit pentru un studiu re-
strâns, ca cel de faţă. Am văzut că istoriografia Basarabiei şi Transnistriei
este, deşi bogată în titluri, totuşi neîmplinită sau insuficient, nepotrivit îm-
plinită în anumite aspecte ale sale. Nu este, cum am spus, rost şi posibilita-
te să insistăm asupra detaliilor ce caracterizează aceste aspecte. Vom reţi-
ne atenţia cititorului doar la câteva probleme mai mari care pun în lumină
unele sarcini fundamentale ce stau în faţa cercetărilor istorice din Moldo-
va. În acest efort analitico-axiologic, vom lăsa la o parte istoria perioadei
sovietice care, din motive prea cunoscute, trebuie, în mare parte, scrisă din
nou.
Procedând la fixarea unei topici istorice din punctul de vedere al sar-
cinilor pe care le au investigaţiile de perspectivă, adică, altfel spus, exami-
nând problemele menţionate mai sus în consecutivitate diacronică şi fără a
ne afunda în epocile preistorice, ar trebui să constatăm, mai întâi, serioase
nerealizări în compartimentul istoriei antice. Istoriografia antichităţii spa-
ţiului carpato-danubiano-pontic şi mai cu seamă a teritoriului de la est de
Prut încă nu a ajuns să rezolve două sarcini mari cu care se confruntă încă
de la începuturile sale. Una este necesitatea demitizării istoriei geto-daci-
lor; relaţiile politice şi modul de viaţă al acestora sunt caracterizate, cum se
ştie, în baza frânturilor de texte ale autorilor greci şi latini, care au scris des-
pre aceste fenomene mai totdeauna din auzite; închipuirea a ţinut locul re-
alităţii şi relatările lapidare au astupat golurile. De aici s-au iscat, în istorio-
grafia naţională, poveştile despre regele get Dromihete, mai puternic şi mai
înţelept decât urmaşii lui Alexandru cel Mare, despre un imperiu al lui Bu-
rebista sau despre faptul că romanii tremurau de frică, numai cât auzeau
numele lui Decebal. Cealaltă sarcină este impusă de constatarea, veche şi
ea, că de la monumentala Getică a lui V. Pârvan, studii sintetice fundamen-
tale privind antichitatea noastră au apărut prea puţine; în ştiinţa istorică
din Moldova de Răsărit, acestea lipsesc cu desăvârșire493. Bineînţeles că
493 Între timp, au început să apară unele scrieri despre antichitatea greco-romană
din Basarabia: vezi de ex. Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V),
129
aici nu sunt vizate scrierile realizate doar în baza materialelor arheologice,
care mai totdeauna sunt studii concrete şi înguste.
Relativ la mitizarea istoriei, trebuie subliniat cu toată tăria că aceasta
a rămas cea mai gravă problemă a istoriografiei noastre. Fenomenul se
manifestă cu cea mai mare putere în două ipostaze. Una o face transfigura-
rea unei părţi a istoriei naţionale într-o antologie de legende, plămădite din
viziunea îngustă şi răsuflată a unui patriotism dulceag, anacronic şi autosu-
ficient; aşa se face că, destul de des, în scrierile noastre istorice domnitorii
şi alte personalităţi sunt asemănătoare cu eroii poveştilor populare. Nara-
ţiunea istorică a fost împinsă atât de departe în acest sens, încât, într-un
număr apreciabil de cazuri, desprinderea adevărului de legendă este im-
posibilă. Ştefan cel Mare se potriveşte mai degrabă în lumea lui Harap-Alb
sau a lui Făt-Frumos decât într-o mică ţară medievală bântuită de toate
vânturile potrivnice ale vremii. Cealaltă ipostază este mult mai degradantă,
aceasta fiind produsul ideologiei sovietice comuniste, care a înlocuit reali-
zări concrete şi dure cu tot felul de fenomene şi imagini inventate: victoria
revoluţiei bolşevice acolo unde nici pomină nu putea fi de aşa ceva, dorinţa
arzătoare a moldovenilor de a intra în supuşenia Rusiei atunci când aceştia
se străduiau din răsputeri să evite dependenţa de orice putere străină,
prosperarea moldovenilor sub ruşi, când, de fapt, ei se sufocau sub domi-
naţia imperiului de la răsărit, rezolvarea paşnică a problemei Basarabiei în
1940, când ştiut era că provincia a fost ocupată de tancurile ruseşti; depor-
tările sovietice în masă ale populaţiei basarabene şi numeroasele extermi-
nări fizice sunt date drept măsuri de limitare a influenţei elementelor bur-
gheze, tot aşa ca şi foametea organizată de autorităţile de ocupaţie în anii
1946-1947; exproprierea ţăranilor şi mânarea lor cu forţa în colhoz sunt
prezentate ca dorinţă arzătoare a acestora de a se comuniza; mizeria în-
spăimântătoare a satelor comunizate este preschimbată în imaginea idilică
a unui trai de basm; ignoranţa este convertită în cultură, disperarea şi apa-
tia în înaltă conştiinţă civică, scoaterea cu forţa la muncă devine entuziasm
creator, frica de regim se transformă în dragoste neţărmurită faţă de stă-
pânire, îngroparea culturii naţionale vrea să fie internaţionalizare culturală
etc., etc.
Aşa-zisa perioadă întunecată, de un mileniu şi poate chiar mai bine,
de la Dacia romană şi până la întemeierea statelor feudale româneşti, este
cea mai mare neîmplinire a istoriografiei române; aportul ştiinţei istorice
din Moldova de Răsărit la luminarea acestui întuneric este aproape in-
signifiant. Soluţia nu poate fi alta decât proiectarea, asupra acestui spaţiu,
aşa cum făcea Iorga, a realităţilor similare din alte teritorii, în special

Chișinău, 2010; Ion Țurcanu, Antichitatea greco-romană la Nistrul de Jos și în teritoriile

învecinate, Chișinău, 2014; idem, Istoria Basarabiei, vol. I. Preludii. Din paleolitc până la
sfârșitul Antichității, Cișinău, 2016.
130
adiacente494, şi, în paralel, intensificarea investigaţiilor arheologice în zonă;
sigur că mai trebuie căutat şi în cele mai variate scrieri străine din epocă.
Istoriografia basarabeană, mai mult decât cea din România, are sarci-
na să pună toate accentele cuvenite pe fenomenul relaţiilor dintre români
şi slavi, respectiv, moldoveni-ruşi, eliberându-l atât de influenţa mitologi-
zantă a propagandei politice ruseşti şi sovietice comuniste, care – aşa cum
atât de bine se cunoaşte – a supralicitat la paroxism rolul şi locul celor din
urmă în destinul istoric al celor dintâi, cât şi de orice gen de atitudine pre-
conceput refulantă faţă de impactul elementului slav asupra trecutului
Moldovei de Răsărit. Este de aşteptat ca schimbarea pozitivă de regim poli-
tic în Rusia şi în Moldova la sfârşitul secolului trecut să aibă efecte pozitive
asupra soluţionării acestei probleme ştiinţifice, deși trebuie să recunoaș-
tem că deocamdată rezultate pozitive nu prea se văd.
Cum se ştie, mai mulţi istorici români şi străini, precum N. Iorga, Gh.
Brătianu, N. Bănescu, M. Balard, Ş. Papacostea, P.P. Panaitescu, Şt. Pascu, au
cercetat cu mare atenţie localităţile de la Dunărea de Jos, în special Cetatea
Albă, Chilia şi enigmatica Vicina (care ar fi putut să se afle pe locul actualu-
lui Vâlcov) din perioada stăpânirii lor de către genovezi şi veneţieni, în sec.
XIII-XIV, deci încă din ajunul formării statelor medievale româneşti. La ră-
sărit de Prut, s-a arătat prea puţin interes faţă de acest fenomen, ceea ce
constituie o breşă enormă în istoriografia basarabeană. Fără a intra în de-
taliile problemei, menţionăm doar că cercetarea ei cât mai stăruitoare poa-
te sugera nişte idei productive relativ la situaţia social-economică şi politi-
că, la procesele etnice şi demografice din întreg spaţiul dintre Prut şi Nis-
tru din perioada respectivă, poate aduce un plus de lumină în conjunctura
istorică în care a apărut statul moldovenesc.
Iar relativ la apariţia statului în această zonă, trebuie spus că istoricii
moldoveni încă nu s-au pronunţat răspicat asupra temei „descălecatului”,
care, aşa cum am menţionat mai sus, a fost considerată de către istoriogra-
fia sovietică din Moldova drept o legendă fără substrat istoric real, pe când
încă de la apariţia, în 1945, a operei lui Gh. Brătianu, Tradiţia istorică des-
pre întemeierea statelor româneşti, s-a stabilit definitiv că acesta a fost un
fenomen istoric care nu mai poate fi pus la îndoială495. Urmările, pentru
ştiinţa istorică, a stabilirii autenticităţii acestui fapt sunt deosebit de impor-
tante, întrucât în baza lui se pot trage câteva concluzii principiale: a) că de
vreme ce fenomenul se petrece cam în acelaşi fel şi în aceeaşi vreme în Mol-
dova şi în Ţara Românească, asta vorbeşte despre identitatea celor două

494 Tocmai la această situaţie se referea şi Gh. Brătianu când vorbea despre necesitatea
„privirii din afară”: v. op. cit., p. 246.
495 A se vedea examinarea detaliată a problemei într-o lucrare ceva mai recentă: Victor

Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, Bucureşti, 1982; ed. a 2-a, Chişinău, 1994, în special
p. 342-395.
131
ţări sub toate aspectele fundamentale: social-economic, politic, etnic, cul-
tural; b) premisele interne pentru apariţia statului centralizat aici se con-
stituiseră mult mai devreme şi cum numai, la începutul sec. XIV, strânsoa-
rea din partea dinastiei maghiare arpadiene a slăbit, odată cu reducerea
presiunii tătare, realizarea acestui proces s-a produs foarte repede; c) do-
minaţia străină a frânat serios şi a amânat pentru mai târziu înfăptuirea şi
a altor fenomene, precum constituirea culturii naţionale româneşti, a cen-
trelor de civilizaţie naţională şi a zădărnicit formarea, încă de la începuturi,
a unui singur stat românesc în arealul carpato-danubiano-pontic. Tocmai
aceste observaţii subliniază importanţa însuşirii de către istoriografia ba-
sarabeană a conţinutului real al tradiţiei privind întemeierea statului me-
dieval românesc.
Investigaţiile viitoare nu vor putea rămâne şi în continuare tot atât de
puţin interesate de viaţa politică internă a ţărilor române medievale. Chiar
dacă lupta dintre facţiunile politice ce constituiau societatea românească
avută şi influentă nu a putut să apară tot atât de timpuriu ca în Occident şi
să fie la fel de aprigă496, totuşi realităţile de acolo sugerează mai multă
atenţie faţă de felul cum se manifestau aceste fenomene în lumea româ-
nească. Sunt sursele de care dispun istoricii noştri suficiente pentru adân-
cirea investigaţiilor în această direcţie? Nu a sosit cumva momentul ca sur-
sele scrise medievale, şi în primul rând cronicile, să fie citite cu alţi ochi?
Este posibilă atragerea informaţiei din alte ţări pentru cercetarea acestui
fenomen sau lărgirea bazei informaționale pe contul altor genuri de izvoa-
re? Timpul va arăta, dar oricum chestiunea aceasta nu poate să nu solicite
atenţia sporită a specialiştilor.
Ceea ce s-a făcut foarte puţin în cadrul istoriografiei noastre naţionale,
cea basarabeană fiind cu totul săracă în această privinţă, sunt studiile de
mentalitate497. Şi asta în situaţia în care cercetările atente, serioase de
acest gen, făcute în alte părţi498, demonstrează – uneori chiar într-o manie-
ră spectaculoasă – că este cu neputinţă a înţelege spiritul unei epoci, fără
cunoaşterea psihologiei sociale a vremii. Fiind indiciul cel mai concludent
al momentului istoric, cu rezonanţe adânci şi reverberaţii foarte întinse în

496 Johan Huizinga, op. cit., p. 29-33 sq.

497 Nişte începuturi de acest fel, destul de modeste, pe care le constatăm la tânăra istori-
ografie basarabeană, încă nu au rezolvat, bineînţeles, problema: V. Aderov, Mentalităţi şi
instituţii de cultură în Basarabia în primul deceniu al regimului sovietic: rezumatul tezei
de dr., Bucureşti, 1996; V. Bârlădeanu, Unele consideraţii privind mentalul colectiv în epo-
cile transitare, în „Symposia Professorum”, seria istorie. ULIM (Chişinău), „SPr”, 1999, p.
64-65; idem, Omul medieval: structuri mentale şi sisteme de valori, „SPr”, 2000, p. 27-28;
V. Stăvilă, Starea moral-psihologică a populaţiei Basarabiei (1941-1944), „Cugetul” 1992,
nr. 4, p. 34-37; idem, Repere documentare cu referinţă la mentalitatea elitei politi-
co-economice din RSS Moldovenească, „ITT”, p. 42-48.
498 Johan Huizinga, op. cit., p. 10-49, 91, 104, 134, 207 ş.a.

132
contextul social, mentalitatea colectivă este, tocmai de aceea, măsurătoa-
rea cea mai potrivită a diferenţelor dintre epoci. Evident, şi în Moldova in-
vestigarea multidimensională a acestui fenomen nu va mai putea aştepta
foarte mult eforturile concertate ale istoricilor. Numai că realizarea ei este
o sarcină incomparabil mai grea decât au înţeles-o acei care au încercat
astfel de studii la noi; departe de a se limita la descrierea şi explicarea fe-
nomenelor sociale, aşa cum se concepe istoria la nivel comun, studiul de
mentalitate presupune în mod necesar coroborarea cunoştinţelor şi meto-
delor mai multor ştiinţe: istorie, filozofie, limbaj, antropologie, sociologie
ş.a. Câţi sunt în stare să le îmbine cu dexteritate pe toate? Or, fără această
îmbinare este cu neputinţă a rezolva unele dintre problemele cele mai
complicate, care stau în faţa istoriografiei basarabene. De ex., e ştiut că o
mare parte a românilor basarabeni au o conştiinţă naţională alterată, nu
realizează că sunt parte a poporului român şi că, drept urmare, comporta-
mentul lor ar trebui să fie în permanenţă o dovadă a conştientizării acestui
fapt. Ce contingenţe şi evenimente au îngrădit, în trecut, evoluţia firească a
conştiinţei românului de la est de Prut şi au putut influența, în final, atari
distorsiuni în mentalitate? Cunoaştem, mai ales pe exemplul dramatic al
românilor transnistreni, cât de dăunătoare a putut fi în acest sens propa-
ganda rusească şi sovietică. Şi totuşi acest fapt nu conţine nici pe departe
întreaga explicaţie a fenomenului. Care ar mai putea fi şi alte explicaţii
convingătoare? Nu le ştim. Răspunsul, cât de cât apropiat de cel complet, ar
putea fi obţinut atunci când istoricul s-ar putea sprijini în cercetarea aces-
tui fenomen pe rezultatele corespunzătoare ale ştiinţelor apropiate de is-
torie sau chiar înrudite cu ea. Dificultatea cea mare – practic, de neînvins,
deocamdată, – constă în faptul că, sub aspectul interesului pentru fenome-
nele sociale, aceste ştiinţe sunt atât de slab dezvoltate, încât nu ar fi deloc o
exagerare să se spună că unele din ele (antropologia şi psihologia socială,
de pildă) nici nu au existat vreodată pe la noi.
Istoriografia noastră a avut de nenumărate ori, ca subiect direct sau
indirect, deşi nedeclarat, fenomenul provocărilor, ca factor al stimulării ac-
tivismului istoric al poporului. Cum au influenţat diferiţi factori din afară
destinul istoric al poporului român? Comparând soarta românilor cu aceea
a unor mari popoare europene, E. Cioran pune această întrebare stânjeni-
toare: „De ce noi, românii, etnic vorbind, mai omogeni decât germanii, a
trebuit să ne aşteptăm soarta o mie de ani? Situaţia geografică defavorabi-
lă, neprielnicia condiţiilor – năvăliri barbare, vecini sălbatici? Dar acestea
ar fi trebuit să fie motive în plus de afirmare, elemente de mărire proprie,
dacă pornirea de a face istorie, pornirea oarbă şi primordială, ne-ar fi arun-
cat irezistibil în vârtejul universal. Astăzi la ce-am ajuns? La voinţa de a fa-
ce istorie”499. Adică am vrea să o avem, dar nu o putem face. Ideea

499 Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, p. 11-12.

133
provocărilor despre care vorbeşte E. Cioran, fusese formulată magistral de
către A. Toynbee şi sedimentată, în istoriografie şi în istoria gândirii, sub
formula withdrawl and return (provocare şi răspuns). „În limbaj ştiinţific,
observă marele istoric englez, putem spune că funcţia factorului de inter-
venţie este să introducă, acolo unde acţionează, un stimulent atât de bine
cumpănit, încât să poată izvorî din el variaţiunile creatoare cele mai puter-
nice”500. Dintre factorii de intervenţie menţionaţi de el, asupra românilor au
acţionat mai des doi: al presiunilor (asupra unui popor aflat în zonă de gra-
niţă între imperii şi civilizaţii) şi al marilor încercări. Ca stimulenţi, aceştia
ar fi trebuit să determine o dezvoltare rapidă şi o afirmare plenară a ro-
mânilor în istorie, aşa cum s-a întâmplat în Antichitate cu popoarele din
zona Mediteranei, iar mai târziu cu arabii, turcii osmanlâi, cu Austria, evreii
etc. Românii au rămas pur şi simplu o naţiune penalizată, fără ca faptul pe-
nalizării să fi determinat, el însuşi, riposta adecvată, aşa cum, după părerea
lui Toynbee, ar fi fost normal să se întâmple. Dar câte alte provocări nu au
fost ignorate de români? Marea nu i-a transformat în marinari, presiunile
permanente ale războinicilor din afară nu i-au făcut să fie cei mai îndemâ-
natici şi viteji militari, pădurile şi munţii lor nu au dat naştere celor mai
mari artişti şi constructori, din câmpiile lor mănoase nu a apărut cea mai
prosperă agricultură şi, principalul, numeroasele încercări grele prin care
au avut de trecut nu s-au convertit în cele mai bune calităţi sufleteşti, aşa
ca să putem zice că avem un caracter care întruneşte în egală măsură
blândeţe, seninătate, largheţe, răbdare, corectitudine, înţelepciune, perse-
verenţă. Prea multele şi atât de accentuatele semne de întrebare care apar
aici sunt tot atâtea reproşuri, dar bineînţeles şi îndemnuri pentru istoricii
noştri.
Moştenirea cea mai grea pe care o are istoriografia basarabeană din
perioada dominaţiei sovietice este influenţa ideilor preconcepute, a clişeu-
lui politic mai ales, asupra scrisului istoric. Pe atunci istoricilor li s-a inocu-
lat cu insistenţă ideea că nu puteau, nu aveau voie, să fie altceva decât pro-
pagandişti ai dogmei comuniste şi ai doctrinei imperiale sovietice. Vremu-
rile acelea au apus, dar mentalitatea istoricilor nu s-a prea schimbat. De
regulă, şi astăzi profesionalismul unui istoric, ca şi scrierile istorice, este
apreciat în raport cu atitudinile şi ideile politice, indiferent că le are sau nu.
Nivelul culturii noastre istorice le impune, pe unele şi pe altele, şi numai
împărtăşirea lor poate servi drept criteriu pentru calificarea sa ca specia-
list, apreciere care, tocmai din această cauză, nu poate fi unanimă, ci este
considerată de unii negativă, iar de alţii pozitivă. De vină este „primejdioa-
sa receptivitate la îndoctrinare”, semnalată cu îngrijorare de Konrad Lo-
renz501. Există, desigur, şi o a treia situaţie, una cu adevărat dramatică,

500 Arnold Toynbee, op. cit., sinteza vol. I-VI, p. 95.

501 Konrad Lorenz, op. cit., p.126.

134
aceasta fiind aceea a istoricului care caută să fie imparțial din punct de ve-
dere ideologic şi să dea dovadă de cât mai multă competență şi corectitu-
dine profesională; el va reuși să câştige cele mai multe antipatii şi, deci, să
fie atacat din toate părţile, fiind suspectat fie de simpatii proromâneşti, fie
proruseşti sau, mai rău, de indiferenţă faţă de astfel de atitudini. Mai că nu
ar mai fi nevoie să insistăm aici asupra faptului că ştiinţa istorică se poate
afirma realmente şi în Moldova numai atât cât este în stare ea se debarase-
ze de astfel de fenomene.
Istoriografia basarabeană are de suportat şi o altă consecință negativă
a aflării Moldovei în componența imperiului sovietic: atitudinea refulantă
faţă de lumea din afară, în special faţă de Occidentul capitalist, din frica „in-
fluenţei demoralizatoare a ideologiei burgheze”, a impus refuzul corelării
investigaţiei istoriei locale şi a celei universale, ceea ce a făcut ca istoria
Moldovei, ca şi aceea a imperiului din care ea a făcut parte, să se bazeze pe
o viziune îngustă, sectară, unilaterală asupra procesului istoric, ruptă de
contextul general-istoric, iar asta a lipsit istoria locală de relevanţă în ra-
port cu acest context. E vorba tocmai de acel fenomen, pe care cei mai de
seamă exponenţi ai ştiinţei istorice, din diferite timpuri şi locuri, l-au res-
pins cu toată hotărârea. Braudel atrăgea atenţia specialiştilor în domeniu
asupra importanţei deosebite a „istoriei profunde”, care este, după el, isto-
ria lumii, pentru „istoriile superioare”, de suprafaţă, adică pentru istoriile
naţionale502. Dezinteresul faţă de istoria universală şi-n special ţinerea la
distanţă a istoriei naţionale faţă de cea a întregii lumi a constituit, dacă nu
principala cauză, în orice caz unul din factorii esenţiali care au determinat
necunoaşterea noastră, inclusiv a istoriei şi culturii noastre, în afara prea
strâmtului cadru al statului moldovenesc contemporan. Or, atenţia istori-
cului mai ales faţă de zona din care ţara sa face parte trebuie să fie perma-
nentă şi cât se poate de stăruitoare, în genul cum înţelegea această datorie
Iorga, care spunea că, în acest sens, „tot sud-estul european formează o
singură ţară”503. Pentru conceperea propriei noastre istorii într-un aseme-
nea context, observa pe bună dreptate Al. Zub, privirea de sus şi din exteri-
or, „largă, cuprinzătoare, devine o necesitate metodologică...”504.
Problema manualelor de şcoală la istorie, nefiind o preocupare specia-
lă a istoriografiei, este totuşi un important element al bibliografiei istorice.
Neputând, deci, insista asupra ei sub aspect ştiinţific, vom observa, totuși,
că în acest sector literatura istorică din Republica Moldova a înregistrat în
ultimii 10-15 ani o serie de rezultate cu adevărat notabile. Între acestea, cea
mai importantă a fost trecerea de la studiul în instituţiile de învăţământ a
istoriei Rusiei, URSS şi RSS Moldoveneşti, ca materie de bază a domeniului,

502 O lecţie de istorie…, p. 164.

503 Nicolae Iorga, Ce este sud-estul european. Bucureşti, 1940, p. 12.
504 Al. Zub, Istorie şi istorici…, p. 205.

135
la învăţarea istoriei românilor, singura disciplină istorică ce poate fi justifi-
cată, în calitate de istorie naţională, şi pentru Moldova de Răsărit ca parte
integrantă a spaţiului teritorial-istoric de constituire şi devenire a poporu-
lui român505. Se înţelege însă că manualele bune şi foarte bune nu au putut
să apară deodată. Înlocuirea atitudinii antiromâneşti cu una românească
s-a putut face destul de uşor; mult mai greu a fost ca noile manuale să con-
ţină şi o viziune nouă, consecvent realistă, asupra procesului istoric. De re-
gulă, pentru a satisface cele mai serioase exigenţe ştiinţifice, manualele de
istorie, apărute în Moldova în ultimul deceniu, nu s-au putut ridica la înăl-
ţimea următoarelor obiective, care sunt indispensabile pentru orice carte
de istorie: a) să fie făcute în concordanţă cu imperativele timpului în care
sunt concepute; b) să fie racordate la valorile civilizaţiei occidentale; c) să
aibă drept principiu de bază atitudinea critică faţă de toate fenomenele din
trecut. Pe de asupra, graba cu care se fac azi manualele de istorie în R. Mol-
dova, lipsa unor criterii judicioase de selectare a autorilor şi a redacţiilor
ştiinţifice a acestui gen de literatură, inexistenţa unui statut rezonabil obli-
gatoriu privind condiţiile de concurs a variantelor de manuale, anumite jo-
curi de interese în toată afacerea aceasta etc. au favorizat editarea de cărţi
de şcoală la istorie care nu întotdeauna sunt credibile. Constatăm, de pildă,
în manualele de istorie a evului mediu pentru clasele a VI-a şi a VII-a ten-
dinţe de identificare, sub aspect cronologic (şi pe alocuri chiar tipologic), a
evului mediu românesc cu cel occidental, ceea ce este inadmisibil, ştiin-
du-se foarte bine că în arealul românesc relaţiile social-economice, politice
şi culturale corespunzătoare perioadei respective sunt surprinse în mărtu-
riile istorice abia după ce Occidentul depăşise, în linii generale, aceea ce se
consideră a fi tiparul clasic al evului mediu506. Între altele, în acelaşi context,
aceste manuale nu lămuresc care este corelaţia fenomenelor (şi a terme-
nilor) ev mediu şi feudalism. În general, acestea sunt văzute ca noţiuni iden-
tice. Or, studiile de referinţă pentru istoria românilor estimează că societa-
tea românească din sec. XIV şi până în primele decenii ale sec. XVIII este „o
societate ale cărei caracteristici esenţiale sunt de multe ori destul de depar-
te de modelul clasic al feudalismului”507, căutând să se asemene mai degra-
bă cu cel bizantin508. O citire atentă a acestor cărţi de istorie pentru elevi,
indiferent de clasa la care se referă, dă la iveală numeroase inexactităţi.

505 Despre crearea concepţiei relativ la acest curs, vezi: Gh. Corovai, Al. Moşanu, Gh.
Postică, B. Volosatâi, Concepţia instruirii istorice în şcoala naţională din Moldova, în „Cu-
getul”, 1990, nr. 1, p. 54-55; I. Ţurcanu, Cu privire la cursul naţional de istorie în Republica
Moldova, în „Săptămâna”, 1996, nr. 23, 24, 25 din 7, 14, 21 iunie 1996. A se vedea şi re-
zultatele examinării acestei chestiuni în cadrul simpozionului desfăşurat la Chişinău sub
auspiciile Consiliului Europei la 1-2 iulie 1996: Făclia, 13 iulie 1996.
506 Vezi şi Gh. Brătianu, Marea Neagră…, p. 99; Idem, Tradiţia istorică…., p. 148 ş.a.
507 Vlad Georgescu, op. cit., 1995, p. 32.
508 Fl. Constantiniu, op. cit., 1997, p. 75-76.

136
Astfel, raialele din Moldova sunt identificate cu paşalâcurile, periodizarea
istoriei antice a românilor e confuză şi contradictorie, epoca fanariotă este
caracterizată unilateral (doar negativ), pe alocuri lipseşte o viziune clară
asupra genurilor de artă, se confundă personalităţi istorice, zone geografi-
ce se localizează greşit etc., etc. Nu poate fi trecut cu vederea nici faptul că,
în Moldova, scrierea şi editarea manualelor de istorie, ca şi predarea aces-
tei discipline, au avut (şi mai au) de suportat influenţa nefastă a factorului
politic.
Aşa cum mai spus, temele şi fenomenele menţionate mai sus nu sunt
singurele slab cercetate sau complet nestudiate. Dimpotrivă, numărul tu-
turor subiectelor, perioadelor, problemelor care-şi aşteaptă cercetătorii
este mult mai mare. Drept urmare a faptului că istoriografia moldoveneas-
că de sub ocupaţie sovietică era preocupată mai mult de aspectele ideolo-
gic şi politic, decât de cel strict ştiinţific, ale fenomenelor examinate, asta a
făcut ca, după destrămarea imperiului şi proclamarea independenţei R.
Moldova, ştiinţa istorică basarabeană să se vadă în mare parte dezgolită.
Un singur exemplu ar fi în stare să ilustreze destul această situaţie. Astfel,
despre istoria adevărată a ţinutului în prima jumătate a secolului XX avem
o informaţie istoriografică foarte săracă, iar asta înseamnă că zeci şi sute
de fenomene importante sunt cunoscute foarte aproximativ sau nu sunt
cunoscute deloc. Aşadar, este necesară rezolvarea unei serii întregi de pro-
bleme, între care investigarea profundă şi cuprinzătoare a unor teme slab
cunoscute sau complet ignorate în trecut, inaugurarea de direcţii noi de
cercetare. Printre aceste obiective ar urma să se evidenţieze: preistoria şi
protoistoria spaţiului dintre Prut şi Nistru, importante aspecte, nemenţio-
nate mai sus, ale evului mediu, istoria Basarabiei în componenţa imperiu-
lui ţarist, soarta culturii române sub dominaţie rusească, istoria ţinutului
în anii 1917-1918 şi anume activitatea Sfatului Ţării, evoluţiile politice,
mişcările sociale, relaţiile agrare ş.a.; valorificarea cercetărilor istorice din
timpul dominaţiei ţariste şi din interbelic, aproape necunoscute istoriogra-
fiei contemporane, studierea multilaterală a istoriei Basarabiei anilor
1918-1940, rezistenţa antisovietică a populaţiei din Moldova de Răsărit,
cercetarea stării reale, sub toate aspectele, a Moldovei de sub ocupaţie so-
vietică, fondarea, în sfârşit, a unei adevărate genealogii basarabene (relua-
rea și dezvoltarea iniţiativei lui G. Bezviconi), studierea cât se poate de
atentă şi imparţială a fenomenelor petrecute în Moldova şi cu ea în ultimii
15 ani ş.a.m.d.
Rezolvarea tuturor acestor sarcini, deloc uşoare, se înţelege, depinde
de multe condiţii – mutaţii radicale de mentalitate, înzdrăvenirea clima-
tului social-politic, crearea condiţiilor material-financiare corespunzătoa-
re, însănătoşirea şi aşezarea pe baze solide a învăţământului superior, in-
clusiv specializarea în domeniul istoriei, optimizarea activităţii de organi-
zare în domeniul cercetării etc., etc., căutând să fie, cum vedem, premise
137
determinante pentru obiectivul menţionat –, dar faptul că dorinţa cercetă-
torilor, interesul lor sunt precondiţia, în raport cu care toate celelalte pre-
mise, chiar atât de importante cum sunt, au un rol complementar – acest
fapt este dincolo de orice îndoială. Aici e locul potrivit să ne aducem amin-
te iar de observaţiile pertinente ale lui M.I. Finley, după care indiferenţa is-
toricilor greci faţă de cronologie şi de cadrul istoric concret îşi are
explicaţia în lipsa lor de interes faţă de astfel de probleme fundamentale
ale cunoaşterii istorice, ca de ex., adevărata semnificaţie a marilor centre
de civilizaţie de până la ei, rolul istoric al personalităţilor marcante ş.a.509
De fapt, impulsul, începutul începuturilor, îl face, cum zice M. Bloch, „spiri-
tul iscoditor”. Nu am cunoscut prea mulţi istorici în Moldova stăpâniţi de
acest spirit. Şi anume aici se află rădăcinile celor mai mari neajunsuri ale
istoriografiei basarabene. De aici sărăcia tematicii, superficialitatea cerce-
tărilor, fizionomia ştearsă a scrierilor, incapacitatea istoriografiei de a im-
pune elemente determinante în spiritualitate, de a genera curente de idei
şi predispoziţii sociale, de a marca, în sfârşit, opinia publică. Pe de altă par-
te, este probabil zadarnic a aştepta ca acest spirit să apară de la sine, fără
influenţa societăţii şi a numeroaselor sale probleme. Este vorba, în ultimă
instanţă, de un complex proces interactiv care la o anumită etapă a sa în vi-
itor, va genera şi spiritul primenirii şi al afirmării plenare a noii istoriogra-
fii moldoveneşti.

509 M.I. Finley, op. cit., p. 24-27.

138
 Istoria după Noica

Constantin Noica este considerat unul dintre cei mai de seamă filozofi
români, el însuşi apreciindu-se însă mult mai modest: „eu nu sunt un mare
filozof” (JI, 235)1. Tocmai de aceea e firesc ca ideile lui să intereseze pe oa-
menii de cultură şi cercetătorii din diferite domenii ale ştiinţelor. În viziu-
nea sa, numai filozofia oferă răspunsurile cele mai bune la marile întrebări
pe care şi le pun oamenii în numeroasele şi variatele lor preocupări şi fră-
mântări, deoarece ea „este «locul» în care raţiunea umană obţine racordul
cu raţiunea însăşi” (DÎF, 155). Deşi punea filozofia mult deasupra econo-
micului, poeticului, a artelor (arătându-se sub acest aspect un platonician
convins2) şi mai ales a istoriei, a cărei „degradare” o va semnala mereu, în
special atunci când avea în vedere istoria politică (JI, 255, 260, 361, 387),
totuşi referinţele la istorie şi chiar la lecţiile acesteia ocupă destul loc în
scrierile sale. De altfel, la el „istoria degradată” nu e decât cea aflată în afara
controlului raţiunii, de vreme ce „prin istorie, raţiunea nu lasă lumea să fie,
ci o face să fie” (DÎF, 173). Tocmai de aceea, atunci când ne îndeamnă, nu
prea des, ce-i drept, să fim indiferenţi faţă de istorie (JI, 373) sau chiar să o
respingem („Lepădaţi-vă de istorie”: M, 44), putem fi siguri că filozoful nu
are în vedere istoria în sine, nu acea istorie care prin concursul raţiunii fa-
ce lumea cum poate mai bine, ci mai degrabă istoria degradată prin politic.
Trebuie să ţinem cont totodată de faptul că viziunea noiciană asupra isto-
riei s-a schimbat de-a lungul timpului: în anii ΄60-΄80 a fost alta decât la
sfârşitul deceniului patru şi începutul deceniului cinci.
În rândurile ce urmează vom căuta să punem în lumină principalele
gânduri ale lui Noica referitoare la istorie. O vom face fără pretenţii de exe-
geză filozofică, între altele fără a ne încumeta să ne aventurăm pe sinuosul
drum prin teoria noiciană a fiinţei; dimpotrivă, vom lua în dezbatere doar
referinţele sale directe la istorie ca proces şi ca ştiinţă, examinând în paralel
şi terminologia istorică şi istorico-filozofică cu care operează mai frecvent

1
Trimiterile de acest gen se referă doar la lucrările lui Noica. Fiecare trimitere vizează
titlul abreviat al lucrării respective şi pagina. Abrevierile v. la sfîrşitul studiului.
2 Vezi şi la Ion Ianoşi, O istorie a filozofiei româneşti, Cluj, 1996, p. 300, 302, 304, 307,

315-316 ş.a.; Şi de asemenea Constantin Noica, Cuvânt prevenitor, în: Platon, Opere, V,
Bucureşti, 1986, p. 13-16.
139
gânditorul. Vom avea ca sursă principală în acest efort Jurnalul de idei al fi-
lozofului, fără a neglija însă şi majoritatea celorlalte lucrări ale sale.
Există o bibliografie oarecum consistentă asupra operei lui Noica,
numărând la ora de față vreo 700 de titluri de scrieri3, dar, din câte cu-
noaştem, printre acestea aproape că nu se găsesc studii critice asupra filo-
zofiei sale. Excepţie făcând poate doar cunoscutul eseu al lui Al. Paleologu
„Amicus Plato”4, cei care au scris până acum la acest subiect, s-au mulţumit
să tălmăcească ideile sale, analizându-le mai puţin, fără să le supună unui
examen critic, aşa încât o astfel de operaţiune abia urmează să se facă. Mai
mult chiar, aşa cum s-a observat pe bună dreptate, „cărțile sale de filozofie
speculativă nu doar că nu sunt citite, dar de regulă nici măcar citate”, de
mai mare căutare şi de mai mult interes fiind „fenomenul «Păltiniş» şi,
apoi, acele cărţi noiciene de eseistică relativ uşoară, dedicate mai ales filo-
sofiei culturii şi chestiunilor româneşti”5. Oarecum, această situaţie consti-
tuie un obstacol întru realizarea sarcinii pe care ne-am propus-o.

Raportul istoriei cu filozofia: e posibilă o filozofie a istoriei?

Adevărată filozofie a istoriei, după Noica, adică filozofie în sens clasic,
nu se poate afla decât acolo unde există o filozofie afirmată în mod temei-
nic, cu rădăcini puternice, cu tradiţii venerabile şi cu rezultate pe măsură,
exemplele cele mai bune oferindu-le, în viziunea sa, grecii şi germanii, care
au dat „cele două mari filozofii ale istoriei“ (PSR, 80). Motivaţia este pe cât
de simplă pe atât de convingătoare: „Toţi oamenii au gânduri. Când un
gând se întoarce asupra gândului devine idee. Mulţi oameni au idei. Când
un om are o idee unică, devine filozof” (JI, 252). Evident, „idee unică” are în
vedere o viziune, un concept, capacitatea de cuprindere a totului într-o sin-
gură privire a minţii. Dar filozof la Noica nu înseamnă o meserie, ci o stare
cu totul aparte, care presupune „un dram de nebunie şi un munte de măsu-
ră” (JF, 12), deoarece pentru filozofie înţelepciunea nu este suficientă, mai
„trebuie şi ceva sminteală” (Ibid., 45).
Strict vorbind, „la oricare din ştiinţele omului se poate face o filozofie:
a istoriei... etc.”, dar „nu se poate face filozofie decât a unei ştiinţe ce aspiră
să fie tot” (JI, 232). Altfel spus, filozofia istoriei trebuie să dea explicaţii
complete pentru toate situaţiile aflării omului în istorie. Ea însă nu se ocu-
pă de detalii, de fenomene aparte. De exemplu, politicul sau economicul, în

3 O astfel de bibliografie a fost editată în Studii de istorie a filosofiei româneşti, V. Centenar

Constantin Noica, coord. Alexandru Surdu, Viorel Cernica, Titus Lates, ed. îngrijită de
Mona Mamulea, Bucureşti, 2009.
4 Al. Paleologu, Amicus Plato sau... despărţirea de Noica, Bucureşti, 2006.
5 Costică Brădăţan, O introducere la istoria filosofiei româneşti în secolul XX: Constantin

Noica, Bucureşti, 2000, p. 72.

140
sine, nu poate pune problema unei filozofii a istoriei. „Ce filozofie a istoriei
explică al 2-lea război [mondial]?” (Ibid., 255), de vreme ce acesta, zice No-
ica, „a ţinut de arbitrarul unui schizofrenic” (Ibid., 326). Bineînţeles că, în
cazul acestui fenomen, lucrurile au fost mult mai complicate, a existat to-
tuşi o logică a evoluţiei fenomenelor, perfect explicabilă, care nu putea du-
ce decât la război, dar care nu se găseşte în imediat şi la prima vedere6. Nu
intrăm însă în discuţie, pentru că ideea filozofului e alta şi anume că filozo-
fia istoriei ţine de esenţa lucrurilor, nu dă seama de fenomene aparte, filo-
zofia nu urmăreşte „simpla realitate istorică” (DÎF, 151).
O ştiinţă caută explicaţiile esenţiale, cele care dezvăluie natura lucru-
rilor şi tot ce rezultă din aceste lucruri, iar astfel de explicaţii pot da numai
factorii primordiali, cei care stau la baza a tot ce se naşte şi se întâmplă.
Prima şi cea mai importantă întrebare pe care şi-a pus-o filozofia întotdea-
una a fost care este factorul ce stă la temelia a tot şi a toate. „Ce este filozo-
fia?”, se întreabă şi Noica şi îşi răspunde: „Este şi ea, ca orice ştiinţă, redu-
cerea diversității la unitate… În ultimă instanţă filozofia este ştiinţa Unului”
(JI, 35). A înţelege şi a explica o astfel de ştiinţă e cu putinţă numai dacă
ştim ce este acest Unu și cum funcţionează el, care sunt principiile şi reguli-
le care îl fac şi îl caracterizează. Înţeles ca suport al lumii şi ca element al
începuturilor, Unu (=universalul) este arheul (Ibid., 323). Tot aşa ca şi cul-
tura în articulaţiile ei cele mai cuprinzătoare, istoria „caută legi şi arhei în
domenii distincte” (Ibid., 280; v. şi 111, 396). Noica a fost obsedat de aceas-
tă problemă, nu întâmplător unul din marile sale proiecte fusese Cartea
arheilor (Ibid., 323), pe care însă nu a mai apucat să o scrie. Cât priveşte re-
ferinţa sa la legi, despre care el vorbeşte vizând un context mai larg, este
greu de crezut că ele ar fi avut, în viziunea lui, vreo relevanţă pentru isto-
rie, de vreme ce gânditori de mare calibru din vremea sa, ca Popper, de-
monstraseră inconsistenţa unor atari ipoteze.
Aşadar, prima cerinţă pentru o filozofie a istoriei este ca ea să nu se
revendice de la factori de primă instanţă, cum sunt subiectivitatea şi afec-
tivitatea; mai mult, natura ei nu poate fi relevată nici prin factori de a doua
instanţă, ca de ex. necesitatea sau cauzalitatea, pentru că aceștia, chiar da-
că ar putea explica fenomenele cauzal, ceea ce Noica nu crede, oricum nu
pot ajuta la înţelegerea lor; necesitatea nu poate explica fenomenele istori-
ce concrete, în timp ce cauzele, contrar aparenţelor, sunt pur şi simplu ma-
nifestări de suprafaţă.

6
În tinereţe, în momentul când începuse să se manifeste ca legionar şi când suflul în-
spăimântător al războiului deja se făcea simţit şi în Europa, tânărul filozof vedea cu totul
altfel acest fenomen: „Poate că, în loc să fie un sfârşit al civilizaţiei, războiul ar fi o împli-
nire a ei; o răbufnire a tot ce e putred, a tot ce e nesănătos şi rău îndrumat, nespirituali-
zat în ea... Poate că civilizaţia noastră e de aşa natură încât, din când în când, îşi creează
singură câte un mic dezastru” (DCR, 35).
141
 Interesat fiind în mod vizibil de teoriile istoriei, Noica publica în 1942
un eseu intitulat pretenţios Înţelesul grandios al istoriei având ca subiect
viziunea istorică a lui B.P. Hasdeu, în care susţinea în termeni nietzscheeni
că „filozofia istoriei e o ştiinţă obosită, ce nu se sistematizează decât când
nu mai trăieşte istoric din plin, aşa cum trăia Hasdeu” (IE, 76). De unde ar
rezulta că filozofia istoriei şi afectivitatea în raport cu faptul istoric ar fi in-
compatibile. Noica este însă un filozof paradoxal, nu în sensul inconsecven-
ţei, chiar dacă în gândirea lui se întâlnesc destule contradicţii, ci al punerii
faţă în faţă a raţionamentelor chemate parcă să se excludă reciproc pentru
ca apoi să-şi dovedească tot aşa valabilitatea. Spre sfârşitul aceluiaşi eseu,
după ce observă că Hasdeu pune prea multă pasiune în scrierile sale istori-
ce, filozoful trage această concluzie: „Numai aşa se poate gândi istoria. Tre-
buie să ai un anumit demon al creaţiei în tine, pentru a simţi tot ce e viu în
făptura omenească şi în fapta ei: tot ce e viu dincolo de viaţa obişnuită. Is-
toria nu poate fi înţeleasă din afară şi la rece. Ca orice lume de cunoaştere
şi întâlnire cu desfăşurările spiritului, istoria nu poate fi cărturărie seacă.
Un anumit demonism îţi trebuie pentru a pune în mişcare lucrurile şi lumi-
le. Căci, altfel, de ce am cărturări şi de ce am face teorii asupra istoriei dacă
nu avem în noi atâta febră încât să putem pune în mişcare lumile? ” (Ibid.,
81-82).
Dacă în judecarea acestei observaţii am porni doar de la momentul
apariţiei scrierii, când autorul mai era încă marcat vizibil de misticism, am
putea deduce că nu avem de a face aici decât cu o formulă teribilistă la ca-
re gânditorul va trebui mai târziu să renunţe cu satisfăcută resemnare.
Raportată însă la scrierile noiciene de mai târziu, aprecierea participativă
a actului istoric nu se mai arată ca dovadă a rămânerii autorului în prizo-
nieratul ideilor aflate cândva la modă sau măcar ca mărturie a înclinării
către limbajul epatant. Întrucât, aşa cum am văzut, prin mijlocirea filozofi-
ei raţiunea umană caută să fie una cu raţiunea însăşi, adică cu logosul în
sine, aceasta din urmă, va observa filozoful, „vine să redeschidă calea că-
tre fiinţă şi să transforme mersul ca şi orb al fiecărei vieţi individuale în
mers organizat comunitar. Devenirea întru fiinţă, tocmai pentru că e întru
fiinţă unitară, trebuie să creeze o comunitate de destin «a persoanelor».
Iar expresia raţională a acestei comunităţi este comunitatea istorică, adică
statul” (DÎF, 172). Mai mult, ghidată de raţiune, simpla comunitate a per-
soanelor trece printr-o lungă metamorfoză, pe parcursul căreia depăşeşte
o serie de, cum zice gânditorul, „precarităţi ontologice”, pentru a se ridica
deasupra propriei sale condiţii şi a se contopi în umanitate: „Absolutul ra-
ţiunii poate fi la rândul său realizat în chip absolut; nu înăuntrul unei sin-
gure existenţe individuale, nici înăuntrul unei comunităţi istorice, ci înă-
untrul umanului însuşi”, ajungându-se astfel la „conştiinţa solidarităţii
planetare” (Ibid., 173).

142
 Iată de ce gândirea istoriei în manieră hasdeiană, care presupune nu
doar reflectare „din afară şi la rece” asupra procesului istoric, ci implicit şi
participare afectivă şi efectivă (sau, mai degrabă, efectivă prin afectiv) la
actul istoric, pentru ca astfel istoria să poată fi articulată în interesul omu-
lui, nu mai pare deloc lipsită de motivaţie, chiar dacă realizarea ei se arată
mai puţin probabilă. Noica va crede în această filozofie a istoriei chiar şi
după ce va începe să se debaraseze de misticism, considerând-o „singura
mai închegată” din cauza optimismului ei, a credinţei într-o dezvoltare as-
cendentă de la începuturi spre un viitor cât mai promiţător (PSR, 83-84),
părere împărtăşită la acea vreme şi de Mircea Eliade care în urmă cu câţiva
ani editase o culegere din scrierile mai cunoscute ale lui Hasdeu7.
Nefiind nici pe departe acaparat doar de gândirea lui Hasdeu, ba dim-
potrivă, reflectând mult şi îndelung asupra ideilor istorice ale altor cărtu-
rari români, ca şi asupra trecutului zbuciumat al românilor, Noica s-a văzut
îndemnat să treacă peste speculaţiile de ordin general asupra filozofiei is-
toriei pentru a demonstra că şi românii au fost în stare să dea viaţă unei
astfel de ştiinţe. [Trebuie să nu uităm însă observaţia sa mereu repetată că
românii nu au putut crea o mare filozofie.] Dintre numeroasele referinţe
înscrise în acest demers (Blaga, Pârvan, Conta, Rădulescu-Motru, Nae Io-
nescu ş.a.) cele referitoare la Xenopol par să arate că ideile istorice ale
acestuia l-au interesat cel mai mult. „Pentru el, observă Noica, istoria nu e o
disciplină particulară, ci «un mod de concepţiune a lumii» (...) Ea se înde-
letniceşte cu dezvoltarea atât a lumii materiale, cât şi a celei intelectuale.
Iar ceea ce e semnificativ din punctul nostru de vedere e că Xenopol vede
istoria omenirii ca o «urmare a istoriei materiei ce a precedat-o». Istoris-
mul lui devine cosmic. Omul se înţelege pe sine doar prin întreg, în prelun-
girea întregului, înseriat în această universală şi grandioasă succesiune a
stărilor firii” (PSR, p. 86-87). Remarca de la urmă explică şi interesul arătat
de gânditor pentru ideile istorice ale lui Xenopol: regăsim aici atât admira-
ţia sa din tinereţe pentru „înţelesul grandios al istoriei”, întrucât acesta era
în consonanţă cu ideea nietzscheană de istorie monumentală, cât şi relaţia
strânsă dintre parte şi întreg, dintre individual şi universal (= general), ca-
re avea să se afirme ca element central în teoria noiciană a fiinţei.
Observăm, aşadar, că atât în consideraţiile de ordin general cu privire
la procesul istoric cât şi în referinţele la filozofia românească a istoriei se
prefigurează clar ideea că istoria omenirii nu se desfăşoară la întâmplare,
ci sub ochiul şi prin voinţa raţiunii, pentru că, zice Noica, citându-l de fapt
pe Kant: „Raţiunea nu află de la lucruri decât ceea ce pune ea în ele”
(M, 13). Evident, o atare viziune va imprima gândirii sale o pronunţată nu-
anţă deterministă. Tocmai de aceea în scrierile lui Noica întâlnim mereu

7 B.P. Hasdeu, Scrieri literare, morale si politice, I-II, ed. critică, cu note și variante
de M. Eliade, Bucuresti, 1937.
143
sintagma „raţiunea istoriei” înţeleasă ca principiu suprem care face lumea
să fie aşa cum este. Raţiunea istoriei, zice el, „îşi face pur şi simplu lucrarea
prin epoci şi oameni” (SIB, 19), de aceea „istoria nu va lăsa nici un moment
în pace fiinţa umană, până ce nu o va angaja pe calea firii ei adevărate. Iar
întrucât conştiinţa istorică crede a şti de la început care anume este direcţia
fiinţei istorice, existenţele pe care va avea să le modeleze vor trăi într-o lu-
me ca şi dinainte dată, în sânul căreia, de la un moment încolo, totul va pă-
rea că este repetiţie” (DÎF, 173). De aici rezultă o concluzie principială: „Isto-
ria nu poate fi controlată (cum credea micul Napoleon)” (JI, 367; v. şi 332).
O astfel de idee îşi avea originea în convingerea că există un spirit al
istoriei care presupune această lucrare a raţiunii: „E o raţiune mai adâncă
în spiritul istoriei decât în spirit” (Ibid., 230), prin acesta din urmă înţele-
gându-se „cunoaştere, acţiune, afirmare omenească” (IE, 28). Ce este însă
spiritul istoriei în accepţiunea lui Noica?
Pe atunci când îşi scria prima carte, caracteristicile esenţiale ale spiri-
tului istoric erau „destinul, durata specifică şi moartea” (M, 34). Un deceniu
mai târziu va vedea în spirit acel factor autonom faţă de lume, care o poate
face pe aceasta să iasă din încremenirea ei de veacuri, cum era societatea
românească pe vremea lui Neagoe Basarab, să-şi depăşească fiinţa pentru
a lua forme istorice, arătându-şi curiozitatea cunoaşterii, setea de împlini-
re morală, gustul faptei şi al triumfului lumesc (IE, 34; PSR, 59). În anii cris-
talizării gândirii sale ca sistem filozofic distinct conceptul de spirit istoric
se identifică cu esenţa însăşi a procesului istoric, ca urmare probabil a pu-
ternicei influenţe exercitate asupra sa de filozofia hegeliană a spiritului. În
însemnările sale de jurnal se întâlneşte repetat următoarea schemă a isto-
riei universale: „O istorie a lumii: necesitatea (Orientul), realitatea (Gre-
cia), posibilitatea (modernii)” (JI, 61, 260). Evident, această concepţie aşa-
ză la baza istoriei nu faptele, întâmplările sau acţiunile personalităţilor, ci
spiritul vremii, adică ceea ce face specificul epocii. Dar asta înseamnă că nu
doar epocile aparte, ci chiar istoria ca întreg are spiritul ei, devreme ce spi-
ritul face popoarele, acestea fiind expresia spiritului şi „trebuind să-şi facă
loc în istorie prin el” (JI, 254).

Ce este de fapt istoria?

Abia după ce am văzut câtă importanţă acordă Noica istoriei, vine şi în-
trebarea firească ce este totuşi, în viziunea sa, istoria. În Jurnal de idei întâl-
nim doar o singură definiţie a istoriei, foarte sumară, care spune că istoria
trebuie înţeleasă „ca perspectivă asupra trecutului” (Ibid., 28), de unde, evi-
dent, nu aflăm mare lucru. Alte referinţe la ce trebuie înţeles prin acest
termen sunt şi mai aproximative, ca de ex. că istoria ar fi faptele petrecute
(M, 42) ori povestea regilor şi a dinastiilor etc. Nu e de mirare lipsa la Noica

144
a unei preocupări pentru terminologia istorică8, ştiind că aproape întot-
deauna şi mai ales în tinereţe el a considerat istoria prea puţin relevantă
pentru cunoaştere şi pentru problemele fiinţei umane, în comparaţie cu
ştiinţele exacte şi cu filozofia. De aceea nu putem înţelege ideea lui de isto-
rie decât examinând determinaţiile acesteia, ca să folosim un termen ce
desemnează unul din elementele fundamentale ale modelului său ontolo-
gic, având în vedere aici astfel de noţiuni, ca adevărul, faptul, conceptul, in-
terpretarea, cronologia, timpul, întâmplarea, rolul personalităţii în istorie,
progresul istoric ş.a. Mergând pe această cale, am obţine, în loc de o defini-
ție a istoriei, o pătrundere în substanţa ei şi deci o înţelegere în esenţă ce
este ea prin intermediul unor cuvinte-cheie ale terminologiei istorice.
Pentru a evita plictiseala unei exemplificări detaliate, vom examina
doar câţiva termeni de referinţă utilizaţi de Noica în speculaţiile sale isto-
riosofice. Să vedem, mai întâi, ce spune el despre adevărul istoric, una din
problemele centrale ale filozofiei istoriei. Punându-şi, în prima sa carte, în-
trebarea ce este adevărul istoric, tânărul gânditor caută să răspundă abor-
dând chestiunea relevanţei faptelor istorice: „Care sunt faptele care se vor
prelungi, care sunt faptele intrate pe filonul adevărat al curgerii? Şi care es-
te, atunci, adevărul istoric astăzi, din moment ce toate lucrurile sunt ade-
vărate acum şi numai câteva vor fi adevărate mâine? Nu ştim ce este «ade-
vărat» acum. Dar credeţi că ştim mai mult ce a fost adevărat altădată? Sau,
şi mai bine, credeţi că ştim cele ce s-au întâmplat altădată? Căci adevăr şi
întâmplare nu înseamnă acelaşi lucru” (Ibid., 43). Se înţelege că rezervele
filozofului în privinţa posibilităţii cunoaşterii adevărului sunt justificate:
dacă, spunând adevăr, avem în vedere cunoaşterea exhaustivă, atunci
acesta nu poate fi cunoscut, indiferent că ne referim la actualitate sau la
trecut. Dar dacă este vorba de lucruri care cu adevărat au existat şi feno-
mene care într-adevăr s-au întâmplat, atunci acest adevăr nu poate fi pus
la îndoială. Lucrurile, faptele, evenimentele, chiar întâmplările minore care
au avut loc în trecut, dar care au dispărut fără urmă sau despre care nu
avem noi cunoştinţă nu sunt mai puţin adevărate decât cele despre care
putem citi în cărţile de istorie. Absolutizarea semnificaţiei unui termen se
soldează cu golirea lui de conţinut. Relaţia adevăr-întâmplare este una re-
lativă şi pururea schimbătoare, iar concluziile pe care aceasta le poate pre-
supune sunt mereu diferite, de la caz la caz. Chiar dacă într-un anumit
context adevărul şi întâmplarea nu sunt acelaşi lucru, ele nu se exclud to-
tuşi, ci dimpotrivă, se presupun una pe alta, fiecare din ele regăsindu-se, în
anumite condiţii, în cealaltă.

8 În studiile preocupate de terminologia filozofiei noiciene instrumentarul terminologic

al ştiinţei şi filozofiei istoriei este în general ignorat: vezi de ex. Mihai Nasta, Un depar-
tagement des termes dans l’ontologie de Constantin Noica, în „Équivalences: archives de
littérature, art et philosophie”, II, 2003 (Pays-Bas – Roumanie).
145
 Acumularea cunoştinţelor şi a experienţei de viaţă l-a făcut pe Noica
să vadă cu timpul altfel problema adevărului istoric. „Timpul nostru con-
fundă exactitatea cu adevărul, va nota el în Jurnalul de idei. Pentru ştiinţă
nu e un dezastru, căci adevărul ştiinţific nu există fără exactitate, ba exacti-
tatea poate ţine locul de adevăr; dar pentru istorie a fost. Istoria trebuie să
ducă la exactitate şi se desfiinţează prin ea, îşi pierde adevărul prin ea” (JI,
135). De astă dată, gânditorul separă, pe bună dreptate, exactitatea de
adevăr, ceea ce se justifică prin faptul că acestea nu sunt identice, dar pre-
zentarea lor ca valori antinomice nu mai este tot atât de îndreptăţită. Bine-
înţeles, pretenţia de exactitate în redarea trecutului, mai ales a celui foarte
îndepărtat şi în special în cazul unor teme ca viaţa lui Hristos, la care se pa-
re că se referă Noica în acest citat, într-adevăr este un dezastru; nu poate
rezulta din astfel de experienţe decât istorii false. Dar este principial să se
facă o distincţie netă între pretenţia de exactitate şi exactitatea reală. În is-
torie, iar în alte ştiinţe cu atât mai mult, exactitatea nu desfiinţează adevă-
rul. Ştim de ex. cu exactitate că Iulius Cezar a fost asasinat în anul 44 î.e.n.,
la 15 martie, că războaiele punice au avut loc în anii 264-146 î.e.n., că Re-
gatul Pontului încetează să mai existe în anul 63 î.e.n., că Roma a fost in-
cendiată în anul 68 e.n.. Foarte multe lucruri din istoria antică şi mult mai
multe din epocile ulterioare ne sunt cunoscute cu precizie, după cum asu-
pra multor altora pluteşte îndoiala. Aceste fapte sunt adevărate şi exacte,
deci în aceste cazuri exactitatea şi adevărul sunt în consonanţă. Ştim cu si-
guranţă că Alexandru Macedon a murit în anul 323 î.e.n., dar nu cunoaştem
pricina exactă a morţii sale. Că el a murit anume atunci, este un adevăr, dar
tot un adevăr este şi faptul că nu se ştie cauza sigură a decesului său. Ne-
cunoaşterea cauzei precise a morţii lui Alexandru nu infirmă adevărul că el
a murit anume în anul 323 î.e.n. Cele două adevăruri nu se exclud, ci sunt
corelate, după cum tot corelate sunt data exactă a morţii lui Cezar şi faptul
în sine al morţii.
Istoria nu urmăreşte neapărat exactitatea, deşi trebuie să o caute; în-
doiala asupra exactității nu are cum desfiinţa istoria, de vreme ce adevărul
nu se pierde din cauza lipsei sau a precarităţii exactităţii, ba dimpotrivă, iar
când aceasta este, el nu numai că nu se pierde, ci din contra, devine mai si-
gur. Se pare totuşi că gratuitatea pretenţiei de exactitate în istorie uneori
transpare cumva şi la Noica, de ex. atunci când reproduce aceste cuvinte
ale lui Barrès: Tout est vrai là-dedans, rien n’y est exact. După care adaugă:
„Vorba aceasta a lui Barrès este istoria însăşi a omului – şi poate nu numai
a lui” (Ibid., 111; v. şi JF, 9-10)). Deci pentru istoria omului, care este una
copleşită de subiectiv şi, prin urmare, de adevăruri relative, exactităţile nu
sunt obligatorii; ba, căutarea lor cu orice preţ în detrimentul adevărului
poate fi chiar dăunătoare, aşa cum demonstrează practica istorismului, la
care ne vom referi mai jos.

146
 Extrem de instructiv şi în orice caz mult mai convingător ni se arată
felul cum înţelege Noica progresul istoric, termen care în observaţiile sale
asupra istoriei mai degrabă e sugerat decât rostit şi, se pare, gândit mai
curând ca proces, ca desfăşurare, ceea ce în esenţă este acelaşi lucru. Par-
curgând Jurnalul, dăm la un moment dat peste următoarea notă: „De la re-
acţia în lanţ fizică, monotonă, până la reacţia în lanţ istorică, infinit intrica-
tă...” (JI, 343). De unde ar rezulta că, faţă de reacţia în lanţ despre care măr-
turiseşte fizica, desfăşurarea istoriei se prezintă ca un flux panoramic
extrem de complex (poate şi confuz, dacă şi asta a avut în vedere Noica, ce-
ea ce nu simplifică lucrurile). Avem de a face aici cu o observaţie interesan-
tă şi fructuoasă care îndeamnă la reflecţii, caută corespondenţi şi confir-
mări. Un astfel de corespondent, demn de toată atenţia, este o altă notă,
care conţine un scurt citat din Quine: To be is to be the value of a variable
(Ibid., 289). O perfectă confirmare a zicerii Multum in parvo! Ce înţelegere a
progresului istoric poate fi mai adevărată şi totodată mai generoasă decât
convingerea că istoria ca manifestare a existenţei umane în devenire este
egală cu ea însăşi numai dacă este înțeleasă ca valoare a diversităţii şi a
spectaculoaselor prefaceri neîntrerupte.
De la relevarea diversităţii procesului istoric aflat în neobosită schim-
bare până la semnalarea unităţii sale inextricabile nu mai e decât un pas.
„Când un lucru e mai mult decât el însuşi, aşadar când e o mulţime cu un
singur element, sau un singur element la puterea unei mulţimi, abia atunci
are semnificaţie logică şi chiar ştiinţifică”, zice într-un loc Noica şi adaugă,
în margine: „Oricare le desfiinţează pe celelalte sau le înfiinţează” (Ibid.,
347). Ideea interacţiunii şi a interdependenţei părţii şi întregului, a corela-
ţiei intime a oricărei părţi cu restul, a capacităţii de influenţare practic ne-
limitată a părţii asupra restului şi viceversa e greu să-şi poată găsi o formu-
lă mai limpede şi mai exactă. E firesc ca aplicabilitatea ei la istorie să nu
cunoască limite. Pentru interpretările istorice, în special pentru reflecţiile
asupra tabloului complex al evoluţiei umanităţii, înţelegerea corectă a na-
turii relaţiei semnalate în aceste rânduri de Noica este greu de supraapre-
ciat. Între altele, această relaţie arată cât este de importantă justa raporta-
re la aspectul, lucrul, evenimentul etc. cel mai semnificativ al unei anume
realităţi istorice sau, cum zice Noica, „să intri în rezonanţă... cu un moment
istoric” (Ibid., 47).
Aşa cum este firesc pentru o trăire filozofică, gândul noician zăboveşte
de multe ori asupra conceptului istoric, adică asupra ideilor care caută răs-
punsul la întrebarea ce este istoria şi mai ales ce se află la baza ei, care este
elementul ce o pune în mişcare şi care astfel poate da cheia celei mai corec-
te înţelegeri a ei. S-a referit mai des la teoria marxistă a istoriei, lucru iarăşi
uşor de înţeles. Iată o observaţie la această temă: „Dacă forţele de produc-
ţie schimbate schimbă istoria, atunci axele de coordonate carteziene sau
cercul lui Carnot sunt istorie, nu Ludovic XIV şi Napoleon. Atunci logica
147
matematică e istorie, nu războiul din 1914” (Ibid., 77). Evident, ideea mar-
xistă privind rolul determinant al forţelor de producţie în istorie este re-
ceptată de Noica drept o interpretare mecanicistă a procesului istoric, ceea
ce îl îndreptăţeşte să nu fie de acord cu o astfel de simplificare a unui fe-
nomen extrem de complex. Această observaţie ar fi fost şi mai convingă-
toare dacă nu s-ar fi oprit doar la forţele de producţie; e drept că Marx
acordă rolul întâietății în evoluţia istorică anume forţelor de producţie,
numai că el le aşază într-un raport dialectic cu relaţiile de producţie şi deci,
în ultimă instanţă, cu omul.
De fapt, vorbind despre teoriile istorice, Noica nu le respinge de plano,
probabil din dorinţa de a arăta că fiecare teorie, dacă este constructivă,
poate fi aplicată în practică, dar numai cu condiţia să se realizeze corect şi
consecvent. În istorie însă nu se întâmplă niciodată aşa, ceea ce face ca ex-
perimentele istorice să aibă urmări dramatice. „Atunci când un concept is-
toric se contrazice, se întâmplă o catastrofă istorică. Naţionalismele trebu-
iau să ducă la respectul altor naţiuni (respect reciproc? – I.Ț.) S-au contra-
zis, cultivând orbeşte doar pe cea proprie, şi au dus la dezastru. Socialismul
trebuie să fie deschis către internaţionalism. A fost închis («suveranitate»)
şi catastrofează lumea” (Ibid., 374). Ideea comunistă nu ar fi greşită în
principiu, ea a fost viciată în practică prin „supra-instituire”, termen care
pare să sugereze supralicitarea ideii în sine în defavoarea obiectivului con-
cret, adică substituirea societăţii care trebuia construită de către modelul
ideologic, altfel spus aservirea societăţii de către model. Este dat drept
exemplu „comunismul” lui Platon. „Este una din catastrofele lumii moder-
ne faptul că Ideea lui Platon a fost prost înţeleasă”, zice Noica, deoarece
conceptul său, în loc să fi fost sub- şi intra-instituit, adică aplicat în şi pen-
tru societate, el a fost supra-instituit, rupt de societate, situat deasupra şi
în dauna ei. „Cu o lume supra-instituită, realul, mai ales cel istoric, a fost
mutilat. Pe de o parte Platon a fost degradat, pe de alta s-a acţionat asupra
şi în real tocmai cu un asemenea degradat platonism” (Ibid., 354). Altfel
spus, comunismul nu a reuşit, deoarece în viaţă el a fost aplicat printr-un
model degradat, fapt ce explică de ce a fost degradant el însuşi. Teoriile is-
torice sunt bune, chiar necesare, dar numai raportate la trecut, fondate pe
experienţa istorică, nu pe obiective istorice; când caută să se adeverească
prin obiective, ele devin experimente şi ca atare sunt totdeauna nocive. As-
ta este lecţia pe care o desprindem din observaţiile lui Noica asupra con-
ceptului istoric. Atâta doar: el credea că Ideea lui Platon poate fi totuşi re-
alitate istorică. Păcat că deocamdată istoria nu i-a dat dreptate.

148
 Istoricitate versus istorism
Unul din termenii pe care Noica îi utilizează destul de des când vor-
beşte despre istorie sau când are în vedere istoria este acela de istoricitate.
Ideea în sine, dar fără termenul care o desemnează, o întâlnim încă în pri-
mele sale scrieri. Pe atunci aceasta însemna participare conştientă şi activă
la actele istoriei, cunoaşterea sinelui, spiritul critic, conştiinţă filozofică, aşa
cum toate acestea îşi fac intrarea în istoria românilor o dată cu activitatea
cărturărească a lui Dimitrie Cantemir (IE, 29-35). Vedem, aşadar, că istori-
citatea este înţeleasă ca o stare care face posibilă istoria, dar ea mai în-
seamnă şi stabilirea unui raport al omului cu istoria, nu în sensul simplist
(firesc şi adevărat totuşi) al unei interdependenţe, ci în acela al conjugării
omului cu istoria: trăind în istorie, omul trăieşte istoria tot aşa cum îşi tră-
ieşte viaţa, salturile mai mult sau mai puţin spectaculoase ale istoriei nu-i
tulbură viaţa, nu schimbă cursul ei, deşi îi poate aduce multe schimbări. În
Jurnal filozofic Noica înfăţişează o scenă la prima vedere destul de banală,
pe care o reproducem parţial: „Aprind după cină o pipă, la prietenii unde
sunt invitat, şi cum întâmplător e un tutun bun, o doamnă pe care atunci o
cunoscusem îmi cere să vadă ce gust are. Ofer pipa; doamna îi şterge puţin
vârful cu un şerveţel de hârtie şi începe să fumeze. Totul se petrece simplu;
nimeni nu se miră, nimeni nu se scandalizează. Suntem în 1943. Nu în 1903.
Şi simt că se înalţă deodată înaintea noastră, ca un val: istoria... E istoria
aceea pe care nu ştiu să o scrie amicii noştri. Şi cutremuraţi-vă, doamnă: aţi
trezit-o din somn” (JF, 46-47). Prefacerile istorice îşi lasă pe căi neştiute pe-
cetea în firea omului; în 1943 el era altul decât fusese în urmă cu patru de-
cenii, pentru că lucrarea istoriei îl făcuse, fără ca el să-şi dea seama, să
recepteze altfel lucrurile, să aibă o relaţie schimbată cu lumea. Reproşul pe
care Noica îl face istoricilor că nu ştiu să scrie anume această istorie este
perfect justificat, numai că este sortit să rămână neonorat, de vreme ce o
astfel de istorie se petrece independent de noi, chiar dacă cu participarea
(inconştientă) a noastră. Unde ar putea fi găsite sursele pentru scrierea
unei astfel de istorii? Dacă forţa care schimbă istoria, şi o dată cu ea pe om,
este spiritul ei, care ar putea fi căile şi mijloacele de accedere la el?
Ideea profundă pe care o sugerează scena cu pipa şi cu doamna este
legătura organică a omului cu istoria. Nu întâmplător, Noica va ajunge să
vorbească mai târziu de „istoricitatea omului” (JI, 301), deşi conceptul în
sine pare să fi fost o constantă a gândirii noiciene, aşa cum rezultă şi din
această scenă. Constatăm, totuşi, că fenomenul istoricităţii este înţeles de
filozoful bătrân altfel decât tânărul cărturar de altădată. Atunci el credea în
capacitatea omului de a-şi asuma faptele istoriei, acum el ştie bine că omul
are o legătură intimă cu istoria, dar nu o poate influenţa. Şi tocmai această
legătură arată că nu există istorie fără om şi deci cunoaşterea istoriei pre-
supune în mod necesar cunoaşterea omului. Reiterând ideea sugerată în

149
scena evocată de el mai sus despre schimbarea firii omului pe parcursul şi
sub influenţa istoriei, Noica va observa altă dată că nu poate fi susţinută
închipuirea că ar exista o idee generală şi completă despre om, deoarece
„omul e ceva care se defineşte neîncetat” (JF, 23). De aceea, spre deosebire
de procesul istoric obiectiv, ce se desfăşoară în cea mai mare parte inde-
pendent de voinţa omului, prin convergenţa mai multor factori, istoria în
sens comun, cea cunoscută de om sub formă scrisă sau orală, este orientată
spre el, mai bine zis spre societatea umană, de unde nu rezultă însă că
aceasta ar fi cu adevărat istoria omului. În mod sigur însă ea este produsul
istoricităţii omului (JI, 86).
Sunt destui istorici şi filozofi care nu văd nici o deosebire între „istori-
citate” şi „istorism”. La Noica, în schimb, distincţia este categorică, deşi el
nu examinează aceşti termeni prin raportare unul la celălalt. De fapt cei doi
termeni sunt antinomici prin chiar sensul comun pe care îl are fiecare, cel
dintâi însemnând a fi istoric, a fi în istorie, a avea caracter istoric, pe când
celălalt vizează pur şi simplu ideea de evoluţie în timp. La sensul acesta
general şi îngust al istorismului se referă şi Noica uneori (v. de ex. Ibid.,
267), sub acest unghi aprecia el în tinereţe şi filozofia istoriei lui Hasdeu şi
Xenopol. Către vremea însă când îşi rotunjea el opera, fenomenul istoris-
mului (sau istoricismului) stârnise multe animozităţi, fiind la mare cinste
mai ales în ţările comuniste9. Filozofi de talia lui Karl Popper îl cercetaseră
cu mare atenţie, demonstrând inconsistenţa științifică şi în fapt a acestei
doctrine care, mai ales în cazul marxismului, se fonda pe principiile deter-
minismului, legităţii şi obiectivităţii, acestea impunând, pentru a-şi dovedi
relevanţa, o supralicitare a rolului faptelor istorice. Cu sau fără contribuţia
filozofului englez, Noica a împărtăşit anume o astfel de înţelegere a isto-
rismului şi a avut aceeaşi atitudine critică faţă de el, acuzându-l de „degra-
darea istoriei” (Ibid., 260). Referindu-se la viziunea istorică a lui Barrès
care punea mult preţ pe adevăr, fără să pretindă exactitate, gânditorul ro-
mân observă că „istorismul a vrut altfel, a vroit exactitate” (Ibid., 111), de
dragul căreia adevărul istoric şi deci istoricitatea erau ignorate.
Noica înţelegea perfect marele pericol care îl prezintă pentru istorie
falsul cult al exactităţii faptelor istorice. Următoarea observaţie ironic-
amară din Jurnal de idei este cât se poate de relevantă în acest sens: „Isto-
rismul ar socoti un triumf să ştie exact – dacă ar putea găsi jurnalul intim al
Fecioarei – că ea nu a fost fecioară. Şi atunci s-ar satisface şi ar odihni în
triumf. Dar exactitatea este tocmai ce nu interesează în istorie. Căci tot cul-
tul Fecioarei şi toată mariologia şi toate Madonele artei sunt un adevăr, pe

9Vezi remarca pe care G. Liiceanu zice că Noica ar fi făcut-o în prezenţa discipolilor săi
de la Păltiniş, cum că istorismul ar fi fost caracteristic doar pentru secolul al XIX-lea: Ga-
briel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş. Un model paideic în cultura umanistă, Bucureşti,
1991, p. 77.
150
când faptul că Fecioara s-a întinat e o minciună exactă, o pustietoare şi ab-
surdă minciună” (Ibid., 111). Acest pasaj este un răspuns cât se poate mai
potrivit la întrebarea cum trebuie înţeleasă istoria umană şi din ce surse se
poate ea inspira. Transpar din el foarte clar mai ales două gânduri. Primul,
că istoricul nu trebuie să caute fapte exacte cu orice preţ, deoarece o atare
strădanie nu poate duce decât la mistificări. Al doilea, că pentru istorie
creştinismul este un fapt care nu are nevoie de nici o confirmare prin noi
surse, oricât de exacte s-ar dovedi a fi acestea. În plus, devenind el însuşi o
mare istorie, creştinismul a dat naştere şi a alimentat importante fenome-
ne spirituale, inclusiv arta, acestea fiind ele însele istorie vie, adevărată a fi-
inţei umane. Astfel, putem înţelege mai bine de ce gânditorul ţine neapărat
să sublinieze că exactitatea nu interesează în istorie.
Atitudinea negativă a lui Noica faţă de „mizeria istoricismului” (Pop-
per) cu pretenţiile ei de exactitate şi obiectivitate duce implicit la gândul că
în viziunea lui istoria nu se limitează la înşiruire de date cronologice, în-
tâmplări şi alte fapte mărunte, la istorisiri care de care mai spectaculoase,
la slăvirea figuranţilor pe scenele ei etc., ci caută esenţe, „substanţialitate”,
cum zice el, pentru a putea spune oamenilor lucruri adevărate, adică sufi-
cient de valoroase ca să influenţeze palpabil viaţa lor, ajutându-i astfel să-şi
facă ei înşişi istoria. „Numărul şi cronologia istorică sunt expresia mizeriei
unei deveniri ce nu are substanţialitate” (Ibid., 121).

Ştiinţa istoriei
Am observat în rândurile de mai sus că în general la Noica istoria este
separată de ştiinţă, dar nu categoric. De cele mai multe ori el zice „ştiinţa
(sau ştiinţele) şi istoria”, dar câteodată pot fi întâlnite şi formulări de tipul
„ca orice ştiinţă, istoria...”. Să zăbovim puţin asupra acestui subiect.
Pe când era tânăr şi categoric, Noica se putea exprima astfel despre is-
torie: „istoria ni se pare nu numai neştiinţifică, dar şi irelevantă pentru om.
Căci istoria aceasta nu este istoria omului, nu este istoria oamenilor, nu este
nici «gândul lui Dumnezeu pe pământul oamenilor»10. Nu reprezintă pe ni-
meni şi nimic. E o fabulă care ar fi putut să nu fie inventată” (M, 44). Dacă
însă vom lua în calcul atitudinea sa negativă de mai târziu faţă de istoria po-
litică, adică faţă de istoria statului şi a elitelor, nu a omului, atunci această
observaţie nu ar mai fi lipsită de realism. De fapt şi în anii ΄60 va gândi la fel
(„Ce destin a avut istoria. Nu s-a obţinut ca ştiinţă...”: JI, 105), având în vede-
re bineînţeles şi de astă dată „istoria omului”, nu procesul istoric în sine.
Nu va gândi însă tot timpul la fel. Până la urmă, el va admite că şi isto-
ria omului este ştiinţă. Prin 1975, comentându-l pe Platon, scria: „Ştiinţele

10
Referinţă la Bossuet (infra).

151
omului sunt toate de recunoaştere: se regăseşte gândul în ele. Pentru fieca-
re poate fi arătat aşa ceva: istorie, economie, drept, religie, limbă” (Ibid.,
228). Va preciza însă îndată că nu se referea la ideea platoniciană, preciza-
re prin care probabil voia să spună că, cercetând istoria, omul se regăseşte
în ea pe sine. Va insista totuşi nu numai o dată asupra faptului că, întrucât
„nu vrea să acopere totul”, adică istoria în sine, nu numai pe cea a omului, o
astfel de istorie „nu e ştiinţă, ci sistem de cunoştinţe particulare” (Ibid.,
241). Există în notele sale filozofice o observaţie simplă care spune că isto-
ria, ca orice domeniu al cunoaşterii, este ştiinţă prin faptul că oferă răs-
punsuri (Ibid., 242). Acesta este şi răspunsul de principiu la întrebarea
dacă, după Noica, istoria este ştiinţă.

Istorisirea istoriei
Citim într-un anume loc din Jurnalul de idei că atunci „când filozofii au
fost oameni de ştiinţă, filozofia a fost mare” (Ibid., 89), observaţie care, evi-
dent, se referă în egală măsură şi la istorie: măsura istoriei – a celei scrise,
bineînţeles, – o dau marii profesionişti ai domeniului. Principalele obiecti-
ve ale cercetătorului şi scriitorului de istorie sunt epocile şi destinele (Ibid.,
185), constatare cât se poate de pertinentă: numai urmărind cu obstinaţie
odiseea existenţei umane în desfăşurarea ei pe mari întinderi în timp, fără
a rătăci în hăţişul datelor şi evenimentelor minore, putem cunoaşte ceea ce
este esenţial în istoria umană, substanţialitatea ei.
Noica susţine că există mai multe feluri de a înţelege şi de a scrie is-
toria: „Istoria, afirmă el peremptoriu, e întotdeauna produsul unei istorii.
Plat vorbind, e istoria regilor şi războaielor. Pentru Bossuet era istoria
gândului lui Dumnezeu. Pentru Hegel era istoria spiritului. Pentru Marx
era istoria forţelor de producţie” (Ibid., 85). Mai important decât această
observaţie este gândul ce urmează: „Istoricul trebuie de fiecare dată să
ştie altceva spre a da socoteală de ce a fost şi este. Dacă în cazul banal era
în joc o succesiune de dinastii şi evenimente, cel mult cu psihologia con-
ducătorilor, oricând în rest e altă istorie cu adevărat” (Ibid., 86). Gândito-
rul insistă asupra faptului că istoricul nu se poate mulţumi cu ceea ce se
înţelege prin istorie la nivel comun, el trebuie să vadă şi altceva, el ştie că
dincolo de această istorie, dar şi de cea construită conceptual de către
unii cărturari, există o altă istorie, poate cea adevărată, pe care el are da-
toria să o cerceteze. De aici pentru istorici rezultă un gând de mare preţ
şi anume că de fiecare dată istoria se scrie din nou; istoricul nu se poate
mulţumi cu ce s-a scris până la el la tema care îl interesează şi pe care
eventual îşi propune să o cerceteze. Deci cercetarea istoriei, ca şi istoria
în sine, se află în permanentă devenire.

152
 Găsim la Noica sugestii fructuoase referitoare şi la posibilitatea redării
istoriei complete sau totale, cum i se spune astăzi. Am reţinut mai sus gân-
dul său care susţine că nu este ştiinţă cea care nu cuprinde totul. Se înţele-
ge, a cuprinde absolut totul nu se poate, iar în ştiinţă nici nu este nevoie;
ceea ce se cere este a cuprinde totul în elementele esenţiale. În cazul scrie-
rii istoriei asta ar însemna realizarea unei opere sintetice. Gânditorul ne dă
şi o soluţie extrem de preţioasă: „întregul e mai mult decât suma părţilor”
(Ibid., 28). Întregul conceput astfel cuprinde numai acea parte în care se
regăseşte întregul (individualul întru întreg) sau acea parte a părţii care e
mai mult decât partea însăşi. Construită fiind pe acest raţionament, sinteza
istorică adună într-un spaţiu restrâns esenţa, elementele cele mai relevan-
te ale părţilor, oferind, prin sudarea lor într-un întreg organic, o imagine
completă şi convingătoare a procesului istoric.

Istoria lui ca şi cum

Unul din elementele cele mai interesante ale filozofiei lui Noica este
relaţia istoriei umane cunoscute cu o altă istorie a omului, una tot atât de
posibilă, dar necunoscută din simplul motiv că nu s-a realizat şi inexistentă
încă numai pentru că omul nu şi-a construit-o. Cugetul său, deprins să-şi
închipuie că lumea este de o complexitate infinită, nu putea admite că nu
ar fi cu putinţă o altă istorie a omenirii decât cea care ne este atât de cu-
noscută. Asta îl făcea să fie supărat pe istorici care, dimpotrivă, recunoş-
teau doar istoria ce se revendică de la faptele verificabile ce au avut loc în
trecut. „Toată lumea, observă el pe un ton oarecum apodictic, întrezăreşte
ceva, în haosul de azi. Numai istoricul nu înţelege. Se refugiază în trecut, fi-
indcă i-e frică de prezent. Atâtea istorii ar putea fi, în locul uneia singure cu
care e deprins el!” (JF, 35).
Noica împărtăşea convingerea Sf. Augustin că „este în noi ceva mai
adânc decât noi înşine” şi poate tocmai de aceea credea că tot aşa este cu
putinţă şi o istorie mai plină de conţinuturi de reală valoare şi mai generoa-
să cu omul decât cea care i-a fost sortită acestuia. O astfel de istorie, gândită
la modul conjunctiv („de ce nu, dacă...”), e o invariabilă a gândirii sale,
regăsindu-se atât în scrierile din tinereţe cât şi în cele din amurgul vieţii.
„Mi se pare, câteodată, mărturisea el în Mathesis sau bucuriile simple, că nu
suntem noi oamenii adevăraţi. Suntem un fel de schiţă, o încercare pentru
umanitatea care ar fi trebuit să fie sau care va fi, poate, vreodată. Cel care
ne-a făcut s-a gândit la altă umanitate şi a pus până şi în inimile noastre
nostalgia altor forme de viaţă, mai reuşite decât cele de azi. E bine să ne
amintim că nu suntem decât drumul către altceva” (M, 84). Conştiinţa aces-
tui fapt, care hrăneşte în noi dorinţa de a face drumul către o lume mai bu-
nă, dă naştere convingerii că „nu se poate trăi decât cu lumea care ar putea

153
fi. Şi atunci trăieşti ca şi cum lumea aceasta ar fi cu adevărat, ca şi cum ai
iubi-o şi ai fi iubit de ea, ca şi cum s-ar întâmpla ceva în ea” (Ibid., 67).
O atare stare de veghe, în care aşteptăm venirea unei alte lumi, ne ri-
dică mult deasupra condiţiei existenţiale actuale în care lâncezim şi ne face
„să înţelegem lumile care sunt prin lumile care nu sunt; să gândim lumile
actuale prin lumile posibile. Istoria va fi atunci întâmplare a unui fapt viu şi
nu faptul viu însuşi” (Ibid., 41). Conştientizând, aşadar, că istoria actuală a
omului este una incidentală şi că, în altă conjunctură, am fi putut avea o al-
ta, poate mult mai bună, nu ne putem refuza să o punem sub semnul între-
bării, în speranţa că depăşirea ei ar fi posibilă vreodată. „Istoria aceasta,
insistă iar cărturarul însufleţit de acest gând, este unul singur dintre toate
sistemele posibile, una singură dintre toate lumile posibile. Şi atunci de ce
să refuzăm discuţia lumilor posibile şi să o discutăm mai ales pe aceasta,
care nu e mai bună, care nu se ţine mai bine decât altele şi care nu e decât
mai întâmplată?” (Ibid., 43).
Credinţa nestrămutată că posibilul e mai mult decât realul îl îndemna
pe Noica să susţină că celebra maximă hegeliană „Tot ce e real e şi raţional”
este prea îngustă (JI, 331). A fi mulţumiţi cu istoria reală, înseamnă a avea
închipuirea falsă că ne aflăm în treabă, că ne menţinem pe linia de plutire,
fără a simţi nevoia de a ne adânci în istoria cea adevărată, cea posibilă: „Că
manifestările istoriei sunt astea, deci istoria e asta? Dar fără a te gândi la o
istorie posibilă – manifestările întârzie, smintesc, răstoarnă, pun adesea
lucrurile în negativ. Sunt non-treaba activă, treaba cu semn negativ. Ce e
dincolo de zeroul plutirii dă istorie, nu ajungerea ori revenirea la linia de
plutire” (Ibid., 338).
Aşadar, conceptul noician al istoriei posibile nu este nici pe departe
un steril exerciţiu speculativ, el este raţiunea însăşi de a fi a istoriei, argu-
mentul ei ontologic. Acesta izvorăşte din căutarea neobosită a mai-binelui
pentru condiţia umană. Aflarea permanentă întru, adică în şi spre găsirea
acestei soluţii a constituit starea de fapt în care s-a aflat gânditorul. Două
versuri din Kotaro Takamura, „Before me there is no way – Behind me
there will arise a way”, notate în Jurnal (Ibid., 336), îl caracterizează perfect
pe el însuşi, care credea că poate fi un adevărat deschizător de drum prin
semnalarea unei alte perspective a evoluţiei umane. Dacă în tinereţe în-
demna „să nu facem nimic”, în anii târzii va atrage atenţia la necesitatea ca
elementele conştiente şi responsabile ale societăţii să ţină seama de „rit-
murile”, „pulsaţiile istoriei”, astfel ca societatea să nu fie lăsată în „inerţia
proceselor de subzistenţă şi reproducere”, ştiut fiind că „istoria o fac doar
cei ce schimbă rata vitezei” (DÎF, 23; v şi JI, 256).

154
 Istoria reală şi cea posibilă a românilor
Ca toţi cărturari români care şi-au croit drum în filozofie în perioada
interbelică, Noica s-a arătat foarte interesat de istoria românilor şi de cul-
tura tradiţională românească, pasionat fiind mai ales de „felul românesc de
a fi în lume”11, preocupare care i-a oferit, se pare, destule prilejuri de medi-
taţie asupra istoriei posibile în raport cu cea reală. Numai că în cazul ro-
mânilor istoria lui ca şi cum, adică trăirea în istoria întâmplată cu gândul la
cea neîmplinită, era mai aproape de realităţi concrete decât istoria virtuală
a omenirii închipuită de el în tinereţe, care de fapt îşi avea suportul în
transcendent.
Faţă de reflecţiile pur speculative asupra unui model de istorie posibilă
a umanităţii, după tipul că aşa cum s-a putut întâmpla istoria care este, tot
astfel ar fi putut avea loc oricare alta, în cazul istoriei românilor Noica ope-
rează cu o serie de fapte istorice reale, petrecute, care sunt invocate pentru
a demonstra că românii cu adevărat ar fi putut avea o istorie mai bună.
Printre factorii care i-au avantajat pentru a-şi croi un destin mai reuşit de-
cât cel pe care îl au de fapt, filozoful menţionează mai des spaţiul „care, prin
interferenţele spirituale ale Orientului cu Occidentul sau ca loc de trecere al
aheilor şi dorienilor, al celţilor, al tuturor seminţiilor germanice, al slavilor,
al hunilor, reprezintă placa turnantă a Europei, deschis deopotrivă către
Occident şi Orient ca nici o ţară europeană (nu şi europeană, ca Rusia), şi
care în definitiv este contemporan cu începuturile culturii europene…” etc.
(JI, 225). Adaugă apoi ca dovezi sigure că românii fuseseră sortiţi să aibă o
altă istorie fenomenul Tărtăria, cultura Hamangia, coloniile greceşti de pe
teritoriul dacic din vecinătatea Mării Negre, dar mai ales legăturile foarte
strânse, în special culturale, ale spaţiului tracic cu lumea greacă (cu trimi-
teri dense inclusiv la filozofia elenă) ş.a.m.d. (Ibid., 224-225; v. şi 254).
Dar, după trecerea în revistă a tuturor acestor factori favorabili, gân-
ditorul adaugă că ceea ce se presupunea a fi în mod firesc, nu a mai fost să
fie, rămânând pentru totdeauna în zona lui ar fi fost să fie. „Poporul acesta,
neînsemnat în fond în Europa, sau abia însemnat din când în când, cu câte o
ispravă istorică ori culturală nesperată şi gata să fie reţinută pentru el de
alţii, ca în cazul lui Ştefan cel Mare cu lupta lui contra turcilor, exponent al
«Papei» şi al mai nu ştiu cui, sau în cazul fiului său, Rareş, cu pictura exteri-
oară «bizantină» a mănăstirilor din Bucovina, sau ca în cazul lui D. Cante-
mir, pe care ruşii au vrut să-l anexeze, şi Brâncuşi pe care au vrut să-l ane-
xeze… americanii, poporul acesta abia afirmat deci, abia ştiut şi înregistrat
pe o singură filă a istoriei şi culturii europene, stă bine cu posibilul şi nu cu
realul istoric”, în situaţia în care „posibilul acesta e mai întins decât realul,
e mai cuprinzător…” (Ibid., 225).

11 Costică Brădăţan, op. cit., p. 80.

155
 Chestiunea factorilor favorabili se va afla de mai multe ori în atenţia
filozofului, de fiecare dată adăugându-le detalii noi şi alte observaţii. „Aici
s-au stins, zice el într-un loc din Jurnal, şi poate s-au împlinit: cumanii şi
pecenegii, o parte din slavi etc. Pe aci au trecut celţi şi seminţii germanice
care aveau să facă istorie în Apus (dar ei n-au lăsat decât Cloşca cu pui şi,
spre a exagera, un singur cuvânt, «naştere»). Aci s-au stins Ovid şi aristote-
lismul, câţiva mari postbizantini sau Antim Ivireanul, împlinit la noi, Can-
tacuzinii, seminţii de împăraţi, deveniţi români şi ei”. Urmează întrebarea:
„De ce nu s-au oprit aci nici unii dintre cei care au trecut?” Răspunsul este
mult prea scurt: „Lipsa Generalului” (Ibid., 254). Se pare că îl putem com-
pleta, căutând în scrierile sale din tinereţe, în care Noica a încercat să lă-
murească de ce românii nu au putut crea o filozofie (mare). Cauzele sunt,
zice el, stăpânirea gândului şi deci a acţiunilor, a faptelor în limitele măsu-
rii, ale bunului-simţ, neadmiterea excesului, a riscului, fără de care nu s-au
putut face lucruri mari, iar de aici o viaţă mohorâtă, monotonă, fără strălu-
cire ce-şi găseşte expresia în culorile stinse ale artei noastre populare. A
mai fost şi o contopire a omului cu lumea, o dizolvare a individului în co-
munitate, atunci când de fapt o filozofie mare se face numai „pe temeiul
dezintegrării omului de lume”, cum s-a întâmplat, zice gânditorul, la greci
şi la germani (PSR, 72-100; v. şi JF, 45). În esenţă, întrebarea nu era pur şi
simplu de ce nu au rămas aici măcar unii dintre invadatori, deşi pământul
era ispititor şi primitor, ci de ce nu au fost atraşi de starea de lucruri şi de
starea de spirit din mediul românilor. Şi răspunsul este limpede: românii
nu le puteau oferi nimic deosebit – nici bogăţie a faptelor şi nici strălucire a
gândului; invadatorii nu sunt atraşi niciodată de munca pământului.
În concluzie: trăind într-o istorie posibilă, nu reală, adică cu sentimen-
tul că istoria sa ca şi cum ar fi alta decât cea pe care o are de fapt, renun-
ţând la faptele care ar fi putut transforma posibilul în real, românul însuşi
nu a putut totuşi deveni mai mult decât i-a fost dat să fie: „Este român cine
a uitat că e altceva” (JI, 254).
În general, Noica a fost un critic neîndurător al istoriei românilor, al
celei petrecute cu adevărat şi mai ales al celei scrise. Despre istorie spu-
nea că ea s-a petrecut aşa, ca România „să nu atârne prea greu în istorie.
Să fie în posibil, nu în real” (Ibid., 201). Nu a încurajat felul cum au înţeles
unii istorici români să scrie istoria poporului lor. Iată o notă din Jurnalul
de idei: „Contra istoricilor, care dramatizează totul. Ţara e geografic în-
tr-un unghi mort. Drumurile Asiei duc pe sub şi peste ea. N-a fost nicioda-
tă în calea răutăţilor. De aici semi-independenţa (singura ţară fără paşa-
lâc), care a făcut posibil sec. XVII şi iluzoria independenţă de azi. Un colţ
de lume lăsat în pace, neinteresant geografic, economic (doar un veac
grâul şi petrolul, fără importanţă acum), politic, istoric... O lume a
ne-atârnării, a absenţei, a lui ar fi să fie” (Ibid., 396). Cele câteva referinţe
la factorii ce au influenţat evoluţia istorică a spaţiului românesc par să fie
156
atribuite „istoricilor care dramatizează totul”, dacă nu ar fi ultima propo-
ziţie, care, deja am văzut, sintetizează părerea filozofului asupra istoriei
românilor şi care decurge logic din restul citatului. Cei mai mulţi istorici
nu s-ar grăbi însă să fie de acord cu o astfel de înţelegere a istoriei noas-
tre, mai ales că, pentru a fi întru totul adevărată, ar avea nevoie de câteva
mici retuşuri, mai ales în ce priveşte faptul dacă a interesat sau intere-
sează acest pământ pe cineva din afară. Dar Noica are dreptate în esenţial
şi anume că adeseori istoricii români au supralicitat importanţa, mai cu
seamă strategică, a spaţiului românesc. Pentru că dacă ar fi fost aşa cum
susţin ei, destinul istoric al românilor ar fi fost cu siguranţă altul şi rezul-
tatele evoluţiei lor istorice ar fi fost şi ele altele.
Noica a crezut totuşi într-un destin mai bun al României şi nu s-a în-
doit niciodată, cu toate rezervele pe care le-a arătat uneori cu sinceritate,
în capacitatea de creaţie istorică a poporului român. Într-o generoasă (ca
patos şi întindere) notă din Jurnal menţiona, între altele: „Poporul acesta,
care într-un document din trecut, în Unio trium nationum, unitatea saşilor,
secuilor şi ungurilor din Transilvania, cu câteva sute de ani în urma lor faţă
de cei 7 000 (referinţă la vechimea aflării românilor în acel spaţiu – I.Ţ.),
aproape că nu era menţionat şi în orice caz nu avea nici un drept, el, ca şi
anonim în istorie, se va ruga la Judecata de Apoi pentru mântuirea celor
trei naţiuni ce-l nesocotiseră, saşi, secui, unguri, aşa cum poporul acesta în-
treg, aproape fără istorie cum este, se va ruga pentru mântuirea până şi a
turcilor, care l-au stăpânit, jefuit şi abătut de la viaţa în veac – ca pe atâtea
alte popoare din Asia Mică, Grecia, Serbia, Bulgaria – cum se va ruga pen-
tru mântuirea slavilor, respectiv ruşilor, ce au ameninţat să-l înghită, cu va-
lul lor uriaş, după cum tot el, nevrednicul acesta de popor, neputinciosul de
el, ca o simplă măicuţă de mănăstire, se va ruga pentru Europa zisă «faus-
tică» şi prelungirea ei, America de nord, pentru cultura ei prea exclusiv in-
telectivă şi civilizaţia ştiinţifico-tehnică, sub care poporul în chestiune era
gata să sucombe («unde vine drum de fier/ toate cântecele pier», spunea
singurul lui poet mare, sau aproape singurul, Eminescu), ba sub care Euro-
pa, cu prelungirea ei americană, este gata-gata să sucombe ea însăşi, dacă
nu va exploda într-o bună zi, sau nu va redeveni o simplă peninsulă a Asiei”
(Ibid., 226).
Această propoziţie lungă, ce conţine şi câteva mici inexactităţi faptice
(de ex. vechimea românilor în Transilvania, citatul din Eminescu), exprimă
convingerea că la o anumită etapă în viitor istoria posibilă a românilor va
deveni una reală. Şi nu e vorba aici de un gest profetic, ci de credinţa că un
popor care avusese în timpuri străvechi o pornire foarte promiţătoare şi
care locuia într-un spaţiu „în care se poate muri” şi unde cultura europea-
nă îşi va putea cunoaşte ultimele ei împliniri (Ibid., 254), nu poate supra-
vieţui într-o existenţă anostă şi nu are cum să sfârşească în anonimat. În
general, reflexele profetizante nu sunt caracteristice pentru Noica; chiar
157
dacă în perioada extazului mistic se mai putuse aventura, aşa cum o făceau
şi alţii pe atunci, să anunţe lucruri ce se vor întâmpla într-un moment sau
altul în viitor (de ex., că pe la sfârşitul sec. XX România ar fi urmat să aibă
50-60 milioane de oameni: IE, 40), totuşi chiar şi pe atunci el respingea ca-
tegoric profetizările, mai ales când acestea erau făcute de către istorici
(v. DCR, 33). Nici nu se putea altfel: am văzut că în reflecţiile sale asupra is-
toriei, filozoful operează întotdeauna cu un consistent material faptic con-
cret.
Deşi a fost preocupat mereu de „românitate”, în special de problemele
spiritualităţii româneşti, Noica nu s-a arătat totuşi încântat prea mult de
experienţa istorică şi culturală a românilor, şi tocmai de aceea a militat în-
totdeauna pentru o atitudine activă faţă de istorie, respingând în egală mă-
sură atât pasivitatea şi neîncrederea într-un viitor mai bun („somnul”12,
„smerenia”, „tânguirea biblică”) cât şi autosuficienţa, convingerea că mai
bine nu se poate; numai printr-o atitudine critică şi în acelaşi timp activă în
raport cu istoria se poate ajunge la situaţia în care posibilul enunţat la în-
ceputuri să devină real. Anume această convingere trebuie să-l fi îndemnat
pe gânditor să noteze în Jurnalul filozofic aceste cuvinte ale lui Alecu Rus-
so: „De mult ce ne vom lăuda, de mult ce vom huli celelalte neamuri, româ-
nii vor socoti că sunt buni şi mari din născare şi se vor cufunda iarăşi în
somnul lor cel adânc” (JF, 77).
Numai o istorie activă, asumată nu doar conştient, ci şi cu o hotărâre
împinsă până la disperare, este cea care merită să fie trăită. Istoria nu tre-
buie stimulată artificial, cum s-a întâmplat în cazul Revoluţiei franceze (JI,
372) sau al bolşevismului iradiat cu forţa în afara Rusiei, deoarece astfel de
experimente au întotdeauna urmări dramatice pentru omenire. Dar orice
popor poate şi trebuie să nu se mulţumească cu istoria pe care anumite
împrejurări i-au impus-o, împotriva voinţei sale, fapt ce îl îndreptăţeşte să
o depăşească, să convertească această istorie în alta, una la fel de posibilă
şi tot atât de reală. Invocând câteva fapte mai relevante din istoria români-
lor ce atestă evoluţia ascendentă a societăţii româneşti pe o foarte întinsă
durată în timp, Noica conchide că acest proces „arată că România trebuie
să vrea să-şi rişte istoria. Totul a venit să ne scoată din eternitate”, adică
din existenţa vegetativă tradiţională. Trebuie să fim, adaugă el, „nemulţu-
miţi de ceea ce ştim că puteam fi şi nu suntem încă”, „să ne deschidem că-
tre istorie” şi „să ne merităm istoria” (IE, 39-40).
Aşadar, în ultimă instanţă, istoria este o devenire conştientă, „adică
o prefacere organizată întru fiinţa istorică. Istoria este deci o adevărată

12 „Somnul în istoria românească. Nu sunt multe neamurile care să fi fost atât de aproape
– în rău şi în bine – de odihna cea mare şi de nefiinţă... Somnul ne-a mântuit, adâncin-
du-ne în noi înşine; dar somnul ne-a şi paralizat, păstrându-ne prea mult în noi înşine”
(PSR, 104).
158
paideia cum voiau anticii: modelare de fiinţe umane întru fiinţa istorică”
(DÎF, 173). Aşa cum este firesc pentru un model paideic în filozofie, marea
miză a modelării istoriei, în ambiţioasa operaţiune de prefacere a posibilu-
lui în real, este omul. În acest efort, „totul ţine atunci de «organizare», vii-
torul este preştiut, ceea ce se întâmplă este simplă încorporare a regulii.
Conştiinţa individuală se revoltă adesea împotriva acestei rigori. Dar orice
devenire obiectivă întru fiinţă înseamnă constrângerea raţională a subiec-
tivului de a se pierde ca atare, spre a se regăsi sporit în fiinţa proprie”
(Ibid.) O astfel de perspectivă, care pare pe cât de pretenţioasă pe atât de
imposibilă, nu este, cum s-ar putea crede la o primă impresie, produsul au-
tomat al unei irepresibile predispoziţii speculative; ea rezultă din crezul
profund că istoria nu este mai puternică decât omul: „Istoria e ca timpul lui
Hegel, tot ce e mai puternic şi tot ce e mai slab. O biruie omul” (JI, 356).
Omul este cărămida istoriei13, dar şi ziditorul ei.
Omul, ca fiinţă istorică, poartă pecetea istoricităţii. Istoria, la rândul ei,
fiind marcată de creativitatea istorică a omului, poartă aceeaşi pecete. Alt-
fel spus, omul şi istoria lui sunt mărimi de acelaşi ordin, consubstanţiale şi
deci reciproc convertibile, pentru că au la bază acelaşi element: subiectivi-
tatea creatoare.

Însemnări ieşene, seria a treia, IV, 2012, 6-7

Abrevieri ale titlurilor unor lucrări de Constantin Noica

DCR – 21 de conferinţe radiofonice: 1936-1943, Bucureşti, Humanitas, 2000.
DÎF – Devenirea întru fiinţă. Scrisori despre logica lui Hermes, Bucureşti, Humani-
tas, 1998.
IE – Istoricitate şi eternitate. Repere pentru o istorie a culturii româneşti, Ediţie în-
grijită, cuvânt înainte şi bibliografie de Mircea Handoca, Bucureşti, Ed. Ca-
pricorn, 1989.
JF – Jurnal filozofic, Bucureşti, Humanitas, 1990.
JI – Jurnal de idei, Text stabilit de: Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Andrei
Pleşu, Sorin Vieru, Bucureşti, Humanitas, 1990.
M – Mathesis sau bucuriile simple, Bucureşti, Humanitas, 1992.
PSR – Pagini despre sufletul românesc, Bucureşti, Humanitas, 1991.
SIB – Simple introduceri în bunătatea timpului nostru, Ediţie îngrijită de Marin
Diaconu şi Gabriel Liiceanu, Bucureşti, Humanitas, 1992.

13 „Cu o cărămidă proastă, cum suntem fiecare, nu se poate face o casă bună. Că nu s-a
clădit nimic durabil cu noi, este clar din istorie. Dar nu-i este întotdeuna limpede omului,
cărămizii”: Cuvînt prevenitor, p. 12.
159
 Istoria între ştiinţă şi impostură
sau
Pentru ce ne trebuie istoria?

În vorbirea curentă, de zi cu zi, prin cuvântul „istorie” se înţelege, de

obicei, relatarea unei întâmplări, a unei aventuri neprevăzute, mai mult
sau mai puţin dorite. Poţi auzi, de ex., „am nimerit într-o istorie neplăcută”,
„am fost băgat într-o istorie”, „mi s-a întâmplat o istorie” sau se spune de-
spre un cutare că povesteşte istorioare hazlii. De aceea, foarte des, la nivel
comun prin istorie se înţelege o relatare despre fapte şi întâmplări în gene-
ral imposibile sau în mare parte alterate, adică redate prin abatere de la
realitate. O astfel de înţelegere a istoriei a făcut ca în mentalitatea populară
ea să aibă sensul de legendă, mit, snoavă. Această percepere se regăseşte în
fiecare civilizaţie timpurie, situaţie care face aproape imposibilă despărţi-
rea istoriei adevărate de la începuturi de miturile despre această perioadă,
fie că e vorba de eposul homeric, de saga scandinavă sau de amestecul de
fabulos şi real din folclorul multor popoare şi nu arareori chiar din scrieri-
le istorice antice şi medievale. Dar viziunea mitologică asupra istoriei nu
s-a şters din mentalitatea umană odată cu dispariţia civilizaţiilor arhaice,
de unde şi persistenţa expresiilor şi alocuțiunilor menţionate mai sus. Din
acest motiv, nu sunt deloc rare cazurile când în unele scrieri cu caracter is-
toric sau care, mai degrabă, pretind a fi istorice, semnate, din fericire, de
cele mai multe ori de oameni fără pregătire specială în ştiinţa istoriei, le-
gendele, faptele inventate pretind a fi evenimente adevărate. De ex., un
scriitor foarte cunoscut pe meleagurile basarabene, cu pretenţii mereu şi
insistent afişate de cunoscător al istoriei, povesteşte, într-un fel de carte de
citire pentru elevi la istoria „neamului românesc din Basarabia”, cum că pe
la anul 1000 marele han al hunilor, Attila, după ce a avut o scurtă convor-
bire cu un adolescent român pe undeva prin Moldova, s-a speriat atât de
tare de acesta, încât a luat-o la sănătoasa, mistuindu-se undeva în abisurile
Asiei. Şi astfel Europa a fost salvată de urgia hunilor. Acelaşi relatează mul-
te alte năzbâtii, între care şi o poveste despre felul cum romanii, militari de
profesie, care supuseseră întreaga lume, ar fi fost bătuţi foarte tare de că-
tre daci chiar sub zidurile Romei.
Evident, astfel de pătărănii se pun de-a curmezişul corectei înţelegeri
a istoriei adevărate. Dacă un elev, ba chiar şi un matur, este servit mereu,
160
ani la rând, cu producţii „istorice” de aşa natură şi de aşa calitate, ajunge să
aibă o idee complet deformată despre istorie, pe care cu greu o va putea
corecta sau poate că nu o va mai corecta niciodată.
Din păcate, nici istoricii de meserie, adică cei cu studii speciale în do-
meniul istoriei, nu au fost şi nu sunt întotdeauna la înălţime, nu s-au arătat
a fi mereu în stare să-şi facă datoria aşa cum le cere profesia lor, asta în-
semnând să studieze trecutul cu mare atenţie, absolut dezinteresat, şi să-l
reproducă tot aşa, corect, cu responsabilitate, păzindu-se cu străşnicie de
a-l altera cumva, cu atât mai mult de a-l denatura premeditat. Această stare
de lucruri este vizibilă în R. Moldova poate mai mult decât oriunde în altă
parte. De obicei, înclinaţia multor istorici de a răstălmăci trecutul sau de a-l
reproduce alandala, haotic, fără cercetări stăruitoare şi fără radiografieri
pertinente, este explicată prin influenţa nefastă pe care în trecut, multe de-
cenii la rând, ideologia de stat sovietică a exercitat-o asupra ştiinţei istori-
ce. Bineînţeles, această explicaţie este valabilă cu referinţă la perioada so-
vietică şi poate pentru primii 5-10 ani care au urmat, dar în mileniul trei ea
nu mai poate fi luată în serios. Or, după mai bine de douăzeci de ani de la
destrămarea imperiului sovietic şi de la spulberarea, odată cu asta, a ideo-
logiei acestui stat totalitar, prea mulţi istorici, printre care şi destui tineri,
nu par deloc să se fi debarasat de vechea înclinaţie de a acorda prioritate
evenimentelor, faptelor şi personalităţilor istorice în temeiul aprecierii lor
pe criterii politice sau/şi ideologice. Pe semne, această convingere fusese
înrădăcinată atât de adânc în substanţa psiho-biologică a istoricului sovie-
tic, încât ea nu a putut să dispară odată cu prăbuşirea URSS, ci a căutat să
se acomodeze la noile condiţii, fără a-şi trăda natura perimată, bolnavă. În
Rusia, metamorfoza respectivă s-a produs foarte uşor, aproape pe neob-
servate, deoarece acolo preceptele fundamentale ale istoriografiei oficiale
sovietice au fost preluate automat şi oarecum firesc de istoriografia noului
stat rus, de vreme ce acesta s-a declarat succesor de drept al URSS. Drept
urmare, ideile istorice de bază care aveau chemarea de a justifica politica
statului sovietic sau a Imperiului Rus s-au dovedit a fi cât se poate de potri-
vite pentru ştiinţa istorică a statului rus de la începutul sec. al XXI-lea. Cu
totul alta a fost situaţia în R. Moldova. Exemplul noii istoriografii ruseşti
putea fi valabil aici doar pentru un număr mic de istorici, aceştia fiind nos-
talgici prosovietici şi proruşi, inclusiv aşa-zişi moldovenişti (expresie şi fe-
nomen destul de tulburi, de altfel), gen Stati, Nazaria, Dubrovschi, Stepa-
niuc, Tabără şi alţi declasaţi; între altele, relaţia acestora cu istoria ca ştiin-
ţă este atât de îndoielnică, atât de scandaloasă şi compromiţătoare, încât
angajarea cu ei în dezbateri publice nu este doar pur şi simplu gratuită, ci
de-a dreptul degradantă şi deci categoric contraindicată. Tocmai pentru că
este încropită din resturile de la urmă ale propagandei sovietice antiromâ-
neşti, această manifestare pute rău de tot a antiromânism, fapt care, prin
sine însuşi, demonstrează că se situează departe în afara preocupărilor
161
ştiinţifice. La extremă faţă de această manifestare se află un anumit seg-
ment al istoricilor moldoveni de astăzi, care se declară exponenţi ai istori-
ografiei româneşti. Cu cei mai mulţi din ei, însă, ştiinţa istorică românească
nu poate fi tentată să se mândrească, deoarece după maniera de înţelegere
şi interpretare a istoriei, aceştia datează din timpurile anterioare anilor
1989/90, chiar dacă unii din ei au devenit istorici după acel moment. Aşa
cum spuneam – niţel altfel – mai sus, problema cea mare a tuturor acestora
este că ei nu-şi pot închipui istoria în afara politicii şi deci a clişeelor ideo-
logice în care aceasta se înveşmântează sau care o însoţesc. Aşa au fost de-
prinşi în regimul sovietic şi numai aşa sunt în stare să procedeze în R. Mol-
dova, în care istoricul nu mai poate fi sancţionat pentru faptul că se declară
român, că limba şi-o numeşte românească, iar istoria şi-o socoate una şi
aceeaşi cu cea a celorlalţi români. Dar tragicomicul situaţiei sale abia de
aici începe. După cum istoricului sovietic moldovean nici prin cap nu i-ar fi
trecut vreodată să-şi facă intrarea în studiul istoriei prin motivarea exclu-
siv ştiinţifică a acestui demers, având grijă întâi de toate şi mai ales să-şi
demonstreze cel puţin loialitatea, dacă nu chiar dragostea, faţă de regimul
stăpânitor, de ocupaţie, tot aşa se poate vedea că de multe ori istoricul ro-
mân basarabean de după 1990 nu-şi pune problema seriozităţii preocupă-
rilor sale ştiinţifice, considerând că îi este destul să-şi strige cât mai tare,
peste tot şi în orice face, antirusismul, antisovietismul, anticomunismul şi
mai ales dragostea neţărmurită (apărută pe neaşteptate, nebănuită de el
însuși înainte de această dată) faţă de tot ce este sau se declară românesc.
De fapt, mai mult de atât nu-i cere nimeni şi mai mult el nici nu poate să
vrea. Schimbarea decorului istoric îl forţează pe om să se spele pe dinafară,
dar înăuntru rămâne acelaşi dintotdeauna.
Această situaţie explică mizeria în care se află la ora actuală scrierea is-
toriei în R. Moldova şi în general preocupările pentru trecut, fie că e vorba
de istorici care se cred de meserie, de pedagogi, de jurnalişti, politicieni sau
de alte categorii socio-profesionale, care pot avea, dintr-un motiv sau altul,
un anume interes faţă de istorie. Studiul istoric clasic, adică cel fondat pe o
solidă informaţie documentară şi secondat de un temeinic şi permanent di-
alog istoriografic, este un fenomen foarte rar, iar revistele istorice care mai
apar, mai puţin, poate, anuarul Tyragetia, par a fi trase, în cea mai mare par-
te, la xerox de pe Comunistul Moldovei de altădată, chiar dacă predilecţiile
lor tematice sunt altele (vezi, de ex., Destin românesc). Sub aspectul organi-
zării cercetărilor istorice, situaţia este mai proastă ca oricând. Exceptând
nişte gesturi şi frăsuieli nesemnificative, la catedrele universitare nu poate
fi vorba de aşa ceva, mai ales că pentru asta nu sunt bani, iar Institutul de
Istorie al Academiei realmente a pierit demult, după cum atât de bine se
ştie, chiar dacă mai pierd vremea pe acolo câteva zeci de oameni, dintre ca-
re unii te miri dacă au scris măcar o propoziţie în ultimii 10-20 ani; câţiva
au scris, e drept, dar pentru ştiinţă ar fi fost mai bine să nu fi scris deloc.
162
 O astfel de stare a lucrurilor, care numai încurajatoare nu poate fi, este
atât de reală şi dăinuie de atâta vreme, încât nu poţi să nu te întrebi, dacă
nu cumva avem de a face cu un fenomen general, adică cu unul care a înso-
ţit studiul istoriei dintotdeauna şi peste tot în lume. Pentru a ieşi din aceas-
tă nedumerire, ar fi bine să ne întoarcem la începuturi, la vremea când a
apărut ideea de istorie ca modalitate de percepere şi interpretare a trecu-
tului. După nişte observaţii atente, vom putea constata că încă din timpuri
foarte vechi relatarea faptelor istorice în manieră mitologizantă, deforma-
toare a realităţii, nu a fost singura şi mai ales nu era cea mai răspândită,
deşi nu trebuie neglijat pericolul pe care ea l-a prezentat şi îl mai prezintă
pentru mentalitatea publică şi în general pentru cultura societăţii. Dovada
cea mai bună în acest sens este chiar noţiunea „istoria”. Ea a apărut la gre-
cii antici, încă până la Herodot, „părintele istoriei”, şi chiar de la început
avea sensul de căutare, cercetare – bineînțeles, a trecutului, a realităţii dis-
părute. Deci încă în Antichitate istoria era înţeleasă ca un domeniu al cu-
noaşterii, al cercetării ştiinţifice, aşa cum erau filozofia, medicina, matema-
tica, astronomia, geografia şi toate celelalte. De altfel, tot anticii sunt cei
care au dat şi prima definiţie a istoriei ca „învăţătoare a vieţii”, care este,
cum ne putem da seama, pe cât de succintă şi condensată, pe atât de in-
structivă şi de folositoare. Într-un fel, istoria se situa chiar deasupra tutu-
ror celorlalte ştiinţe, de vreme ce era singura care oferea oamenilor fapte,
evenimente, învăţături ce îi ajuta să se orienteze mai bine în viaţa lor. Evi-
dent că învăţarea oamenilor era posibilă doar în temeiul faptelor petrecute
cu adevărat, al realităţilor concrete, nu al miturilor, al poveştilor, care nu le
puteau fi de nici un folos.
Vedem, aşadar, că încă din momentul apariţiei civilizaţiei europene is-
toria a fost considerată ca fiind o ştiinţă. Cei mai mari istorici greci, ca He-
rodot, Tucidide sau Polybios, au respins categoric explicarea evenimente-
lor în baza miturilor cosmogonice, teogonice, genealogice şi de altă natură,
mizând exclusiv pe fapte reale. În acest scop, au făcut tot posibilul ca fapte-
le relatate să fie verificate, fie prin confruntarea surselor, vizitarea locuri-
lor menţionate sau, ca în cazul lui Tucidide, chiar prin efectuarea de săpă-
turi arheologice. Atunci când au apelat la tradiţia istorică populară, au ţinut
să atenţioneze, aşa cum a procedat mai ales Herodot, asupra faptului că,
adresându-se acestei surse, îşi rezervau libertatea de a nu o considera în-
tru totul credibilă. Cei mai buni istorici latini (unii din ei fiind, de fapt, de
origine greacă) – Tacitus, Appianus, Plutarh, Dio Cassius, Ammianus Mar-
cellinus ş.a. – au urmat şi au îmbogăţit mult această practică ştiinţifică,
având drept subiect de bază activitatea oamenilor (res gestae), iar ca meto-
dă o relatare pe cât posibil imparţială (sine ira et studio). Istoriografia mo-
dernă şi contemporană a preluat toate aceste şi alte elemente pozitive ale
ştiinţei istorice greco-romane, fapt ce poate fi urmărit cel mai bine pe exem-
plul operelor unor istorici de talia lui Theodor Mommsen sau Leopold von
163
Ranke. Între altele, celui din urmă îi aparţine celebra definiţie, după care is-
toria este ceea ce s-a întâmplat de fapt (wie es eigentlich gewesen ist), for-
mulă considerată, pe bună dreptate, de foarte mulţi cercetători şi scriitori
de istorie ca un principiu fundamental pentru această ştiinţă. Viziunea res-
pectivă, oarecum pozitivistă, asupra istoriei, avea să se regăsească, în seco-
lul al XX-lea, în unele orientări prestigioase ale istoriografiei, ca de ex. Şcoa-
la Analelor franceze, fondată de Lucien Febvre şi Marc Bloch şi detaşată
totuşi cumva de „istoria evenimenţială”, şi care i-a avut, după război, ca ex-
ponenţi emblematici pe Fernand Braudel, Georges Duby şi Jacques Le Goff.
Regula lui Ranke, simplă de tot la prima vedere, este de fapt foarte
complicată din punctul de vedere al realizării în practică. Pentru că ce în-
seamnă să afli ceea ce s-a întâmplat de fapt? Asta înseamnă, întâi, să separi
ceea ce nu s-a întâmplat de ceea ce s-a întâmplat, sarcină, ne dăm seama,
extrem de grea, în multe situaţii pur şi simplu imposibil de realizat. Şi nu
punem la socoteală aici cercetătorii nepregătiţi să facă faţă unei atare încer-
cări. Evident, un exerciţiu ca acesta poate fi realizat doar de indivizi deo-
sebit de înzestraţi şi cât se poate de temerari. În al doilea rând, asta înseam-
nă că, după ce a stabilit cu certitudine cea ce s-a întâmplat, cercetătorul
trece la examinarea sistematică, cuprinzătoare şi exhaustivă a întregului
material cunoscut pentru a stabili relevanţa fiecărui fapt în contextul re-
alităţii studiate, de unde urmează priorităţile de cercetare, durata şi exten-
siunea efortului investigativ. Din aceste observaţii – şi, aţi văzut, e vorba
doar de câteva – rezultă complexitatea cercetării istorice, singularitatea ei
în raport cu munca de acelaşi gen din alte domenii ale cunoaşterii.
Aceste fapte ne îndreptăţesc să facem următoarea remarcă. Nu sunt
puţini cei care susţin că istoria nu este o ştiinţă, pentru că, zic ei, nu este
exactă. Este o mare eroare, care s-a născut din observaţiile asupra realităţi-
lor celor mai nenorocite din domeniul cercetării şi scrierii istoriei. Desigur,
dacă judeci despre istorie după experienţa istoriografiei regimurilor totali-
tare, a scrierilor naţionaliste şi patriotarde, a opusurilor hagiografice şi a
tămâierilor genealogice sau a unei imense maculaturi istorice diletante,
atunci nu poţi să nu fii îndreptăţit să zici că toată producţia aceasta nu are
nimic în comun cu ştiinţa. Dar dacă reuşeşti să găseşti un număr de scrieri
istorice realizate în temeiul respectării întocmai a formulei lui Ranke, și da-
că, pe deasupra, acestea mai țin și de regula de trei a aceluiași istoric, adică
îmbină precizia cu pătrunderea şi cu expunerea, atunci nu poţi, chiar dacă
anterior crezusei altfel, să nu fii de acord că există o categorie de scrieri is-
torice care sunt expresia adecvată a celei mai autentice cercetării ştiinţifice.
Ba mai mult, o operă istorică corectă nu este mai puţin precisă decât o rea-
lizare în ştiinţele cele mai exacte. De ex., scrierile istorice serioase nu pot să
ignore o mulţime de fapte absolut autentice, inclusiv date cronologice, nu-
me de personalităţi, de ţări, popoare, locuri, aşezări umane, evenimente,
denumiri ale unei varietăţi extrem de mari de construcţii publice şi private,
164
ustensile, inventar casnic, arme, îmbrăcăminte, podoabe, culturi agricole,
animale domestice, variate realităţi politice, economice, sociale, demogra-
fice, culturale, religioase etc., etc. Dacă aceste realităţi nu ar fi fost semnala-
te şi apoi pecetluite pentru totdeauna în scrierile istorice, omenirea nu ar
cunoaşte nimic despre trecutul său, ar avea o memorie doar cu puţin mai
evoluată decât a animalelor. Iar fără această memorie, nu s-ar şti nimic nici
despre celelalte ştiinţe. Oare aceasta e puţin ca istoria să nu poată fi tratată
ca o neştiinţă? În realitate, ea este îndreptăţită să pretindă un statut mult
mai onorabil. Că istoria este ştiinţă, acesta e un fapt pe care orice om bine
informat nu-l poate nega. Dar, într-un anume sens, ea este mai mult decât
atât. Pentru că, de ex., matematica îşi afirmă exactitatea automat şi în ge-
neral suficient prin însuşi exerciţiul logic care îi este intrinsec, pe când is-
toria mai are nevoie de ceva. Pe lângă faptul că operează cu fapte concrete,
absolut autentice, ale căror coordonate spaţiale şi temporale sunt stabilite
cu exactitate matematică, istoria este forţată să apeleze mereu la facultăţile
personale ale cercetătorului, începând cu pregătirea profesională şi cultura
intelectuală, urmând cu abilităţile meseriei, cu simţul critic şi cu dreapta
judecată şi terminând cu – sarcină teribil de grea! – capacitatea de a rămâne
mereu pe tărâmul imparţialităţii şi al obiectivităţii. Altfel spus, în domeniul
istoriei, exactitatea nu numai că este secondată tot timpul de subiectivitatea
cercetătorului, ci mai mult decât atât, atitudinea subiectivă a scriitorului de
istorie este condiţia obligatorie a obiectivităţii demersului ştiinţific, acesta
însă trebuind să se ferească, aşa cum observa Einstein cu referinţă la un ca-
dru mai larg al unor astfel de situaţii, „de tot ce este voluntarist şi emoţio-
nal”1. Aici se află secretul celor mai spectaculoase realizări ale ştiinţei
istorice şi tot aici trebuie căutate şi explicaţiile insucceselor, ale ratărilor şi
rătăcirilor ei.
Se înţelege că pe eventualii consumatori de literatură istorică nu-i in-
teresează astfel de divagaţii filozoficeşti. Şi bine fac, întrucât, de vreme ce
au conştientizat că fără istorie nu se poate, că fără istorie nici o civilizaţie,
fie şi una incipientă, nu este posibilă, pentru ei mult mai important este
cum să deosebească o scriere istorică de calitate, adică una corectă din
punct de vedere ştiinţific, întru totul conformă cu realităţile pe care le vi-
zează, de falsurile istorice. Soluţia se găseşte, desigur, şi ea este aceeaşi
dintotdeauna: lectura, apelul permanent la carte. După cum gustul mâncă-
rii nu poate fi cunoscut decât mâncând, tot aşa şi în cazul cunoaşterii: nu se
poate afla nimic fără studiu. Cu condiţia absolut obligatorie ca acesta să nu
se facă de la caz la caz, ci permanent, sistematic şi mai ales cu credinţa ne-
strămutată că nimic nu se obţine fără muncă, fără multă muncă.

Însemnări ieșene, nr. 5 (mai) 2012

1 Albert Einstein, Cum văd eu lumea, Bucureşti, 1996, p. 288.

165
 Istoria ca discurs propagandistic

Multă vreme am protestat, în scrierile mele, împotriva speculării pro-

pagandistice a istoriei. Credeam, în urmă cu douăzeci de ani, că odată de-
veniți liberi, istoricii noștri nu vor mai fi motivați să conjuge evenimentele
istorice cu ideile, părerile, predispozițiile și interesele din lumea politică
sau din anumite segmente ale societății. În perioada sovietică, ei erau oare-
cum impuși să împărtășească ideologia oficială, și această credință trebuia
să și-o arate în ceea ce scriau, dar nu mai puțin în prelegerile din aulele
studențești, ca să nu mai vorbim de lecțiile publice pe care erau trimiși să
le țină în fața diferitor categorii ale populației. Bineînțeles că această situa-
ție nu-i privește pe acei istorici – foarte puțini, este adevărat – care, având
cu totul alte convingeri decât cele oficiale, găseau în ei înșiși destulă putere
pentru a rezista presiunii ideologice a regimului și a nu cădea pradă tenta-
țiilor oferite de putere sub cele mai variate forme. Dar, oricât ar fi aceștia
de valoroși și oricât de lăudabil comportamentul lor, ei nu pot prezenta
nici pe departe interesul pe care îl prezintă întreaga breaslă a istoricilor.
Iar aceasta, ne dăm seama, nu are cum să se alinieze, toată, după cei mai
buni, pentru că nu e cu putință ca să fie cu toții cei mai buni. De obicei, cei
mai mulți erau bucuroși să slujească cu credință regimul, fie din atât de
obișnuita și ușor înțeleasa frică-supușenie, fie în schimbul unui post la o
catedră, într-un institut academic și cu atât mai mult dacă le zâmbea noro-
cul și reușeau să fie angajați la institutul de istorie a partidului comunist,
de unde puteau fi catapultați în orice clipă în organele de conducere ale
partidului și statului.
Iată însă că au zburat peste două decenii de la desprinderea fostei re-
publici sovietice socialiste moldovenești din imperiul sovietic, dar mentali-
tatea celor mai mulți istorici nu pare să se fi schimbat esențial. Tot așa ca în
trecut, cei mai mulți din ei, prin felul cum înțeleg istoria, cum o explică,
cum o scriu, se conduc de convingerea că sarcina lor nu este de a afla ade-
vărul despre trecut și de a-l aduce la cunoștința necunoscătorilor în toată
goliciunea lui, ci de a milita pentru o cauză actuală anume, pledând de ex.
în favoarea unui stat, a unei grupări politice, a unui lider politic, a unei idei
sau pur și simplu a unor păreri la modă etc. Canalizarea eforturilor verba-
le, scriptice și investigative spre comemorarea unor date considerate ca fi-
ind de o anumită importanță națională, participarea la cele mai variate

166
conferințe, simpozioane, colocvii comemorative, tematice, ocazionale, con-
semnarea în presă și în cadrul a tot felul de emisiuni televizate și radiofoni-
ce a anumitor evenimente istorice, evocarea portretelor unor personalități
istorice și chiar supralicitarea meritelor unor oameni de rând, declarați de
câte cineva, în circumstanțe confuze, personalități de excepție etc., etc. –
toate acestea sunt considerate ca preocupări și chiar îndatoriri firești ale is-
toricilor. Această imagine a discursului istoric este încetățenită atât de te-
meinic, încât practic este imposibil să fie anulată sau înlocuită cu altceva. Și,
la urma urmei, dacă stai să cântărești bine lucrurile, ea se arată ca un feno-
men firesc, de vreme ce datele istorice mai importante oricum trebuie co-
memorate, tot așa cum trebuie să se vorbească din când în când și despre
oamenii cei mai merituoși din trecut, iar treaba aceasta nu poate să o facă
nimeni mai cu temei, adică mai documentat, decât istoricii. Așa că, ne place
sau nu, dar istoricii festiviști și comemorialiști, clopotari ai apoteozelor, ju-
bileelor, aniversărilor, inaugurărilor, parastaselor, sfințirilor, aghezmuiri-
lor, tămâierilor nu pot lipsi din spectacolul public, asta însemnând că isto-
ria ca discurs propagandistic se impune ca un rău necesar. Aproape că nu
există an care să nu ofere prilejuri pentru manifestarea unor atari atitu-
dini. Ultimii trei ani au fost poate cei mai generoşi în această privință, de-
oarece anume în această vreme mulți istorici, și nu numai ei, fie cântând în
aceeași strună, fie polemizând între ei, s-au putut pronunța tranșant, în-
tr-un fel sau altul, față de astfel de subiecte istorice, ca simbolurile naționa-
le, semnificația istorică și națională a anilor 1940 și 1945, deportările, foa-
metea organizată de autoritățile sovietice, proclamarea independenței
Republicii Moldova, anexarea Basarabiei de către Rusia în 1812 ș.a.
În urmă cu un număr de ani, unul din tagma acestor istorici festiviști,
comemorialiști și foarte patriotici, redactorul unei reviste propagandistice
quasi-istorice, un rătăcit pe domeniul atât de primitor al istoriei, mi-a re-
proșat la modul foarte serios că mă încăpățânez să fac știință în istorie, în
loc să mă dedau cu trup și suflet propagandei patriotice, așa ca el și ca toți
ceilalți ca dânsul. M-a amuzat, atunci, această observație și o clipă m-am
ridicat în propriii mei ochi, fiind convins (atunci) că eu făceam singurul lu-
cru serios care se cere de la un istoric și că, dimpotrivă, cei care aveau con-
vingerile criticului meu erau niște rătăciți prin preajma istoriei celei adevă-
rate. Astăzi nu mai cred așa, astăzi știu că astfel de convingeri, deși la pri-
ma vedere neroade și caraghioase, își au raționamentul lor, care este
motivat, cum am văzut, de o practică îndelungată ce se fondează pe niște
moravuri publice la fel de vechi și cu rădăcini adânci în societate. De unde
rezultă cât se poate de limpede că, abstracție făcând de mitologiile și diva-
gațiile primitive cu alură istorică, produse de oameni fără pregătire profe-
sională în acest domeniu, specialitatea istoricului are două profiluri: unul îl
face cercetarea exigentă, riguroasă, echilibrată a trecutului, bazată pe pro-
cedee și tehnologii exclusiv științifice, iar altul se rezumă la propagarea
167
cunoștințelor istorice. Cel de-al doilea profil, fiind puternic grevat de cu-
rentele de idei, mentalitățile, năravurile și gusturile ce domină în societate,
de interese, inclusiv de cele ale istoricilor propagandiști, de modă etc., se
află aproape cu totul în afara științei. Cu toate acestea, am văzut că nu poa-
te fi ignorat, ba dimpotrivă, având o audiență mult mai mare și fiind deci
mult mai cunoscut decât profilul științific, acesta este și incomparabil mai
influent în societate.
În concluzie, cele două profiluri ale istoricului sunt realități incontesta-
bile. Între ele se dă în permanență o luptă ireconciliabilă. Dat fiind puterni-
cul impact social al discursului istoric propagandistic, știința cea adevărată
a istoriei se află mereu în defensivă. Oricât ar părea de paradoxal, și nu este
exclus ca anume din această cauză, în condițiile pluralismului de opinie ști-
ința istorică este mai vulnerabilă ca oricând. Ea nu are nici pe departe spri-
jinul logistic și financiar de care se bucură istoria propagandistică și dile-
tantismul istoric. De aceea ea nu poate avea șanse să reziste decât prin pro-
priile sale forțe, asta însemnând credință nestrămutată a unor naivi fanatici
în adevăr științific și corectitudine intelectuală sau măcar în bun-simț și în
neadmiterea din principiu a minciunii și a manifestărilor de subcultură.

Săptămâna (Chișinău), 22 iunie 2012

168
 Istoria ca blestem

Românii se întreabă astăzi, mai mult ca oricând, de ce traiul lor se de-

osebește atât de mult de cel al multor popoare din Europa și din lume, care
trăiesc mai bine, mai interesant și mai confortabil, ceea ce le face să pri-
vească cu încredere în viitor. Se pun aceste întrebări din cauza că bulversă-
rile de la sfârșitul anilor ʼ80 și începutul anilor ʼ90 ne dăduseră speranță că
în modul nostru de viață se vor produce niște schimbări spectaculoase
spre bine. Dar nu avea să fie așa – dimpotrivă, în multe privințe lucrurile
au luat o întorsătură neașteptată spre mai rău: vechiul cadru economic a
fost distrus, fără să fi fost înlocuit cu altceva, măcar tot atât de „rău”, o ma-
re parte a populației active a rămas fără nici o sursă sigură de existență, fi-
ind nevoită să-și caute un rost în străinătate, sferele educației și culturii,
după ce au scăpat de sufocantul corset ideologic comunist, s-au lăsat aca-
parate încet-încet de un formalism și de o indiferență distrugătoare a tot ce
e profesionalism, disciplină a meseriei și, în final, performanță, în timp ce
activitatea politică, de la care așteptarăm dintru-nceput primenirile cele
mai jinduite, a ajuns să ofere cel mai dezgustător și mai descurajant spec-
tacol al vieții noastre publice. Mai ales în cazul acesteia din urmă, adică al
activității politice, este cu neputință să găsești o explicație plauzibilă pen-
tru sfidarea competenței, a responsabilității și, mai presus de toate, a bu-
nului-simț. Încă nu am auzit pe nimeni care să fi putut lămuri convingător
cum e cu putință ca un popor cu un inepuizabil potențial creator și care
dispune de un capital uman de mare valoare să se lase condus de indivizi
de extracție îndoielnică sau chiar de cea mai proastă calitate. Cum e posibil
ca exact acolo unde se cer oamenii cei mai înțelepți, cei mai cultivați, cei
mai curați, cei mai devotați interesului public să se afirme cu precădere și
în permanență tot ce poate da mai rău o societate în materie de activitate
politică: demagogi și incompetenți fără pic de responsabilitate și rușine,
afaceriști certați cu legea pentru care statul e totuna cu o dubioasă firmă
profitabilă, urmați de o numeroasă clientelă la care dorința atotbiruitoare
de căpătuială ține locul pregătirii, crezului și datoriei civice. E adevărat că
situația aceasta se regăsește cumva și în alte părți, în special în unele foste
țări socialiste și în cele mai multe din republicile defunctei Uniuni Sovieti-
ce, dar parcă asta rezolvă problema noastră?

169
 Explicația acestei situații trebuie căutată în trecutul nostru, asemănă-
tor pe alocuri cu acela al țărilor și popoarelor care au astăzi același mod de
organizare a vieții publice. Există în cronica lui Grigore Ureche o observa-
ție extrem de relevantă privind felul cum s-a organizat societatea româ-
nească la începuturile sale. Am mai semnalat în câteva rânduri această ob-
servație, dar m-a mirat mult faptul că în numeroasele scrieri care ating
cumva acest subiect ea este trecută cu vederea. Zicerea respectivă urmea-
ză astfel: „Cum nu s-au descălicat ţara de oameni aşăzaţi, aşa nici legile, nici
tocmeala ţărâi pre obicee bune nu-s legate, ci toată direptatea au lăsat-o la
cel mai mare să o judece, şi ce i-au părut lui ori bine – ori rău, aceea au fost
lege... Deci cumu-i voia domnului, op (trebuie – I.Ţ.) să le placă tuturor, ori
cu folos, ori cu paguba ţărâi, cari obiceiu şi până astăzi trăiaşte”. Așadar ța-
ra nu a fost fondată de oameni „așezați”, s-a făcut fără tocmeală și fără lege,
altfel spus, nu așa cum s-a procedat la unele popoare europene, chiar la un-
gurii învecinați, care la acele începuturi (sec. XII) nu aveau o civilizație mai
veche și mai evoluată decât românii. Această situație a rămas neschimbată
pentru totdeauna. Dar din observația bătrânului cărturar nu se vede cum
de au putut românii, în momentul cel mai important al istoriei lor, să aibă
atât de puțin bun-simț, să dea dovadă de atâta lipsă de perspicacitate și să
nu se învrednicească, cum s-ar zice în limbajul contemporan, de minimul
necesar de voință politică. Dacă însă aruncăm o privire asupra istoriei unor
popoare europene din Medievalitatea timpurie sau chiar din Antichitate,
cum ar fi de ex. cazul grecilor arhaici, am vedea că explicația se găsește
ușor. Ea constă în faptul că aceste popoare au avut chiar de la început feri-
cita inspirație de a se organiza în comunități locale, în cadrul cărora toate
problemele de interes comun erau rezolvate numai prin consultarea opini-
ei publice, altfel spus, deciziile se luau de întreaga comunitate, după cum și
sarcinile publice cădeau tot pe umerii ei. La români, ca și la alte popoare din
Europa de Est și de Sud-Est și din multe alte părți ale lumii, sarcinile au fost
puse în întregime, ba chiar cu asupra de măsură, pe seama populației de
rând, care însă nu era organizată în comunități care ar fi fost în stare să-i
apere drepturile plenar. Tocmai de aceea ea a fost aservită chiar de la în-
ceput de spoliatorii din mijlocul ei sau de unii străini care au acaparat pă-
mânturile și celelalte bunuri ale țării. În acest sens este cât se poate de re-
levant fenomenul așa-ziselor danii domnești, adică a dăruirii de către dom-
nitorii români unor oameni din anturajul lor a satelor (uneori a zeci de
sate) cu tot pământul ce aparținea acestor comunități. În mod cu totul curi-
os, istoricii noștri s-au ferit cu toții să vorbească despre natura reală și ur-
mările sociale ale daniilor, astfel că așa cum le prezintă ei, acestea nu ar fi
avut nimic în comun cu sărăcirea și aservirea țărănimii, care până atunci fu-
sese liberă și dispunea de propriul ei pământ. Nereușind să se impună din
capul locului ca un factor de decizie, această populație a fost condamnată să
nu mai poată influența niciodată mersul treburilor publice. În regimurile
170
care urmau să se proclame democratice, ea avea să participe la alegeri,
avea să-și dea votul pentru cei care pretindeau că o reprezentau în structu-
rile puterii de stat, dar în realitate rolul ei în tot spectacolul acesta – pentru
că era vorba de spectacol, nu de alegeri în sensul european al termenului –
era unul pur decorativ, întrucât jocul pentru împărțirea puterii reale era
făcut de facțiunile angajate direct în această luptă, iar pentru ele interesele
electoratului și nevoile poporului nu însemnau absolut nimic. Iată de ce în
țările care se declară democratice, dar care sunt lipsite de tradiții demo-
cratice, ca mai toate fostele țări comuniste, dar și multe altele, poporul, in-
diferent cât este de activ în alegeri și indiferent pe cine votează, nu poate
influența rezolvarea marilor probleme ale societății. Observăm, așadar, că
nu există alt vinovat pentru nerealizările noastre, pentru incapacitatea de a
evada din cercul vicios în care ne zbatem, decât propria noastră istorie, așa
cum am făcut-o și așa cum am trăit-o.
După un sfert de secol de la schimbarea de regim, majoritatea absolu-
tă a românilor, dacă nu chiar toți, s-au convins că societatea românească
nu poate fi schimbată astfel ca primul ei obiectiv și cel mai important să fie
interesele și bunăstarea populației țării. Și dacă generațiile mai în vârstă
mai ezită, mai speră, zbătându-se între a ști și a nu prea ști, între a vrea și a
nu putea, tinerii noștri, care s-au putut informa cum se cuvine sau, încă mai
bine, s-au aflat o vreme, oricât de scurtă, în vreo țară din Occident, au putut
observa cât este de înapoiată societatea românească nu doar și nu atât din
punctul de vedere al calității traiului, deși acest lucru nu este deloc de ne-
glijat pentru tinerii care abia urmează să-și pună viața la cale, cât mai ales
sub aspectul relațiilor dintre oameni și în special al relațiilor dintre stat și
cetățeni. Ei își dau foarte bine seama că, dat fiind contextul politic, social și
moral ce o caracterizează, această societate nu are nici o șansă să se înca-
dreze armonios și confortabil în comunitatea statelor civilizate europene.
În orice caz, o astfel de schimbare nu se poate produce într-un viitor apro-
piat, de aceea, nedorind să-și irosească viața pentru nimic, ei preferă să
plece în Europa Occidentală, în America, în Australia sau oriunde în altă
parte a lumii, unde își pot aranja un trai mai bun.
De aici rezultă o lecție extrem de importantă pentru ceea ce se zice a
fi clasa politică românească, cea de astăzi și cea care va să vină în urmă-
toarele decenii, și anume că problema reformării României actuale nici pe
departe nu se pune în termenii folosiți acum atât de frecvent, de ex. re-
forme structurale în economie, justiție, educație etc., care de fapt nici nu
prea se fac, ci în a schimba din temelie modul de organizare și funcționare
a societății românești, întâi de toate a întregului sistem instituțional al sta-
tului, în scopul exclusiv de schimbare radicală a relației acestuia cu popu-
lația țării. În societatea românească nevoia unei astfel de schimbări a fost
înțeleasă demult, încă în secolul al XIX-lea, când au început să fie preluate
anumite practici europene, numai că atunci schimbarea nu a ajuns nici
171
măcar la jumătate: au fost imitate unele forme (instituții, constituție, legis-
lație etc.), care au fost adaptate cumva la realitățile românești rămase ne-
schimbate, realizându-se astfel un hibrid care avea să rămână pentru tot-
deauna în conflict organic cu mediul pentru care a fost conceput („forme
fără fond”). Acum inițiativa trebuie reluată în alte condiții și cu o viziune
total diferită asupra fondului problemei, astfel ca obiectivul urmărit să ai-
bă în vedere modelul jinduit, dar fără să se facă abstracție de realități. Din
păcate însă sarcina nu se arată deloc ușoară, deoarece, contrar așteptări-
lor, între timp răul a crescut foarte tare, înmulțindu-se sub cele mai varia-
te forme: desconsiderarea fățișă a intereselor colective, hiperbolizarea
până la absurd a pretențiilor și poftelor individuale, pornirea nestăvilită
spre înavuțire, prăbușirea moralității, generalizarea corupției, relativiza-
rea legalității până la derizoriu ș.a.
Evoluția actuală și de perspectivă a României, indiferent că e sau nu
modernizată după ultimele precepte, indiferent cât este ea de europeniza-
tă instituțional, nu poate face abstracție de Republica Moldova. Indiferent
ce vrea conducerea actuală a României, indiferent ce poftește elita politică
și culturală a acestei țări, comunitățile românești de o parte și de alta a
Prutului se integrează tot mai mult și tot mai insistent. Asta înseamnă că
nu doar în relațiile bilaterale dintre cele două țări, dar chiar și în strategiile
guvernamentale pe termen lung ale României, inclusiv în politica externă,
mai cu seamă când e vizat spațiul european, Republica Moldova nu are
cum să nu fie un obiectiv permanent al politicii românești. Însă încadrarea
societății basarabene în spațiul spiritual românesc, în paralel cu efortul
comun de integrare europeană a celor două comunități românești, dar mai
ales conjugarea politicii de stat a celor două țări, se arată a fi un proces ex-
trem de anevoios. Dificultatea cea mai mare vine de la caracterul societății
basarabene, care e cu totul altceva decât comunitatea românească din
dreapta Prutului. Lăsând la o parte predispozițiile din sânul minorităților
naționale proruse, problema transnistreană și efectele îndelungatei stăpâ-
niri rusești și sovietice asupra mentalității populației basarabene, trebuie
să reținem că românii basarabeni se deosebesc esențial de frații lor de din-
colo de Prut. Au origini comune, vorbesc (în fond) aceeași limbă, au (în cea
mai mare parte) aceeași istorie și totuși sunt în bună măsură diferiți. Și nu
e vorba de deosebiri ce ar viza spiritualitatea națională – nici vorbă, pentru
că simțirea și crezul sunt la fel.
Marea problemă a românilor basarabeni e că pe cea mai mare durată
a istoriei lor ei s-au aflat în afara spațiilor de emulație culturală europeană,
fiind totodată izolați de românii trăitori între Prut, Dunăre și Tisa. Valul de
culturalizare care a primenit mult țările române în secolele XVII-XVIII nu a
ajuns și în Basarabia, iar în timpul înfloririi culturii naționale românești și
a afirmării depline a conștiinței de neam a românilor, în secolul XIX, ea s-a
aflat în afara acestor procese, după ce fusese acaparată de Imperiul Rus.
172
Bineînțeles că basarabenii nu au putut să-și însușească nici cultura rusă în
așa măsură ca să fi putut pretinde că s-ar fi aflat la același nivel cu rușii cul-
tivați sau măcar cu alte comunități și etnii suficient de bine culturalizate pe
baza culturii ruse. Aflarea provinciei în interbelic în cadrul regatului român
crease condiții pentru redresarea climatului cultural basarabean, dar tim-
pul acela a fost prea scurt pentru a fi putut aduce rezultate de mare impact.
Apoi lunga stăpânire sovietică, pe lângă instaurarea unei terori politice și
ideologice și reluarea procesului de rusificare a basarabenilor, a avut am-
biția de a realiza un vast program cultural pentru toată populația prin in-
termediul unei mari rețele de instituții educative și de culturalizare, însă,
făcând abstracție de contextul național și neavând drept sprijin un solid
fond cultural tradițional, programul respectiv nu a putut modifica esențial
peisajul cultural al Basarabiei. Astfel se prezenta din acest punct de vedere
situația provinciei în momentul în care ajunsese să-și proclame indepen-
dența, în august 1991: o cultură generală a populației și un nivel de cultu-
ralizare a societății aflate sub standarde normale și o spiritualitate națio-
nală aproximativă și confuză. Observăm că vina pentru acest mare handi-
cap o poartă tot istoria, care pentru basarabeni a fost de cele mai multe ori
un adevărat blestem. Evident că în momentul proclamării independenței
Republicii Moldova basarabenii angajați atunci în activitatea politică și cul-
turală nu erau pregătiți pentru o colaborare eficientă și armonioasă cu eli-
ta politică și intelectuală a României, după cum nici societatea basarabea-
nă, luată la un loc, nu era pregătită să se integreze în spațiul spiritual româ-
nesc; de obiective politice comune, în acel moment, nici nu putea fi vorba.
Astfel am ajuns la o chestiune extrem de sensibilă și delicată, și anume la
măsura în care societatea basarabeană este pregătită să facă corp comun
cu societatea românească și, în perspectivă, cu cea europeană. Nu e o în-
tâmplare că până acum nimeni, nici dintre basarabeni și nici dintre româ-
nii de pe aiurea, nu a îndrăznit să vorbească despre asta.
Ce semnificație mai deosebită poate avea faptul că o societate este ne-
dezvoltată sau insuficient evoluată sub aspect cultural? Dacă admitem,
cum e normal, că o evoluție presupune în mod necesar un echilibru, adică
o dezvoltare proporțională și concomitentă a tuturor părților componente,
atunci insuficienta dezvoltare culturală este, fără îndoială, un indiciu sigur
că societatea respectivă este înapoiată sub toate aspectele, din care cauză
șansele ei de a ieși din impas sunt foarte reduse. Tocmai de aceea o socie-
tate cu o cultură generală nesatisfăcătoare și cu un nivel scăzut de civiliza-
re zadarnic ar pretinde că are o veritabilă clasă politică și conducători
luminați, o știință adevărată, modernă, un sistem de educație și cultură bi-
ne pus la punct, arte și literatură performante, o justiție profesionistă și co-
rectă, un mediu social armonios și confortabil, un trai îndestulat și un
viitor previzibil și cât se poate de promițător. Nu pot să arăt cum se prezin-
tă toate domeniile acestea în Republica Moldova, pentru că chiar dacă aș
173
face-o prin invocarea faptelor celor mai relevante, totuna voi fi văzut de
unii, poate chiar de foarte mulți, ca un cârtitor sau chiar răuvoitor. De ace-
ea mă voi referi la câteva situații din sfera culturii, mai ales că tocmai ea
constituie motivul principal al acestei dezbateri. Un prim exemplu ar putea
viza sfera artistică, mai precis, arta interpretativă muzicală. Au existat la
Chișinău în anii ʼ60-ʼ70 două voci, una în muzica populară și alta în operă,
cu totul ieșite din comun prin sonoritatea, seninătatea, coloratura și flexi-
bilitatea lor. Cine le asculta își dădea seama că avea în față două talente ra-
re, pe care în viitor le aștepta o carieră artistică de excepție. Dar în anii ʼ80
ele au încetat să mai sensibilizeze pe melomani la fel. Și nu era vorba de
obstacole care ar fi putut veni din afara domeniului, de ex. de hărțuieli din
partea autorităților, nu era vorba, în fond, nici de repertoriu, această pro-
blemă existând, este adevărat, dar fără să fi fost hotărâtoare în acest pro-
ces. Pur și simplu, vocile își pierduseră farmecul de altădată: după ce des-
tulă vreme stagnaseră în maniera și cu zestrea de la început, ajunseseră la
un moment dat să plictisească, apoi încet-încet începuseră să piardă din
vigoarea și naturalețea de altădată, devenind rigide, inflexibile, mecanice.
Cauza acestei involuții nu a fost nici pe departe îmbătrânirea artiștilor,
pentru că nici unul, nici altul nu aveau o vârstă foarte înaintată, ci a fost
lipsa de cultură și de pregătire: nici una din cele două voci nu se baza pe un
nivel măcar satisfăcător de cultură generală, ceea ce a făcut ca și pregătirea
lor muzicală să nu fi putut avansa mulțumitor. Din acest motiv, nu au înțe-
les sa-și impună încă de la început o disciplină a muncii care să le fi permis
să țină mereu sub control vocea, să o protejeze, să o cizeleze și chiar să o
perfecționeze, nu au putut (mai ales vocea de muzică populară) să-și facă
un repertoriu original și variat, care le-ar fi evidențiat pe fiecare în dome-
niul său și le-ar fi potențat valoarea și originalitatea. Simptomatic este mai
ales faptul că acest caz trist a trecut neobservat, ba mai mult decât atât:
pentru mediile intelectuale și artistice, în general pentru opinia publică din
Moldova, cu cele două voci nu se întâmplase nimic deosebit, dimpotrivă,
rămăseseră ceea ce au fost de la început, fiind însoțite de această aureolă
în drumul spre lumea cealaltă. Acest caz este relevant pentru starea gene-
rală de lucruri din societatea moldovenească de dincoace de Prut.
Astfel, în Republica Moldova, elitei politice, în mare parte primitive, și
unor lideri de frunte agramați, fără minimul necesar de educație civilizată
(pot fi invocate nume și fapte notorii, dar nu e cazul), le corespunde un
dezinteres total și chiar o opoziție crâncenă la imperativul reformării radi-
cale a statului și societății, un sistem judecătoresc la fel de primitiv, com-
plet corupt, care nu e mai mult decât o jucărie în mâinile unor afaceriști
nelegiuiți, ale unor bandiți, o sferă a științei jalnică, o viață artistică și lite-
rară de mahala subculturală, un jurnalism în bună parte caricatural, situat
cu totul în afara profesionalismului domeniului, o universitate care nu ma-
nifestă nici un interes față de învățământul modern, o indiferență greu de
174
explicat pentru nevoia stringentă de redresare economică a țării și, mai
ales, pentru revigorarea agriculturii și în general a readucerii la normal a
întregului mediu rural, o incapacitate de a stăvili exodul de populație în
străinătate, mai cu seamă de a opri plecarea tineretului etc., etc. Toate
acestea sugerează impresia unui marasm general. Culmea ironiei e că acest
marasm are modelele sale culturale, de prestație civică și de moralitate,
materializate în statui, necropole princiare, denumiri de instituții publice,
de străzi ș.a. Unele din neajunsurile semnalate aici se întâlnesc și în socie-
tatea românească, dar aceasta nu poate fi considerată nedezvoltată cultu-
ral, fapt ce constituie o premisă serioasă, cel puțin o speranță suficient mo-
tivată, pentru depășirea neîmplinirilor actuale. În cazul Republicii Moldo-
va, tocmai din cauza marilor restanțe la capitolul cultură, găsirea soluțiilor
adecvate este mult mai problematică. Și anume din acest motiv se arată
anevoioasă și colaborarea celor două țări […]

175
 Istoricul – maestru ori salahor?

Mă văd îndemnat să încep examinarea subiectului vizat de acest titlu

prin reproducerea unei formule oarecum paradoxale, devenită cu timpul
celebră, a lui Paul Valéry, care a manifestat un interes deosebit și constant
pentru istorie. „Istoria, zicea el, este cel mai periculos produs pe care chi-
mia intelectului l-a elaborat vreodată. Proprietățile ei sunt bine cunoscute.
Îmbată popoarele, le face să viseze, iscă false amintiri, le exagerează refle-
xele, le întreține vechile răni, le chinuie în somn, le induce delirul de gran-
doare sau de persecuție, transformându-le în națiuni neîndurătoare, trufa-
șe, insuportabile și vanitoase. Istoria poate justifica tot ce se vrea”1. Chiar
dacă pe alocuri această părere a cunoscutului om de cultură francez nu e
confirmată de ceea ce se știe a fi istoria ca știință – de ex. istoria, chiar să
vrea (și de fapt, nu are o asemenea misiune), nu este în puterea ei să justi-
fice orice – totuși conține și unele adevăruri. Numai că periculozitatea în
sensul formulat de Valéry este reală doar numai atunci când istoria se lasă
manipulată. La drept vorbind, situațiile de acest gen nu au nici o legătură
cu cercetarea istorică. Istoricul care ține la bunul său nume și la meseria sa
nu este responsabil pentru astfel de situații. Oricum, observațiile de felul
celei de mai sus readuc mereu în discuție întrebările legate de caracterul
istoriei ca știință, ca scris și ca mentalitate colectivă și nu în ultimul rând
este discutat locul și rolul istoricului în aceste procese.
Despre aspectele teoretice ale istoriei – de ex. ce este istoria, ca cerce-
tare și scriere, ce sens poate avea, care sunt obiectivul și metodele sale, ce
rol revine faptului istoric, cauzalității, legilor istorice, personalității sau în-
tâmplării, ce este adevărul istoric etc., etc. – s-a vorbit și s-a scris atât de
mult, încât revenirile la aceste subiecte pot risca să plictisească pe cunos-
cători, și asta cu atât mai mult, cu cât, de regulă, fiecare autor original și
erudit a propus o altă viziune asupra tuturor subiectelor discutate. Este
adevărat că, așa cum demonstrează unii dintre istoricii și filozofii cu mare
autoritate științifică, preocupați în diferite perioade de acest aspect al cu-
noașterii istorice, ca de ex. Lucien Febvre, Arnold Toynbee, Karl Jaspers,
Raymond Aron, Karl Popper, ca să nu mai menționăm nume mai vechi,

1P. Valéry, Regards sur le monde actuel, Paris, 1931, p. 19. Vezi și traducerea română în:
P. Valéry, Criza spiritului și alte eseuri, trad. M. Ivănescu, Iași, 1996, p. 12.
176
poate încă mai cunoscute, fără o bază teoretică, fără o serioasă motivare fi-
lozofică, istoria nu poate pretinde la statut de știință. Dar, în pofida acestor
convingeri, numeroasele eforturi de a o teoretiza, nu au avut darul că cree-
ze pentru ea, anume sub acest aspect, o bază solidă și precisă, altfel spus, o
adevărată epistemologie istorică. De fapt, nici nu s-ar fi putut altfel. Dificul-
tatea își are originile în realitatea bine cunoscută profesioniștilor domeniu-
lui că istoria ca știință adevărată, ca discurs temeinic fundamentat pe fapte
despre odiseea destinului uman, nu sub formă de compilații ușuratice și
povestioare distractive, nu ca înșirare mecanică de date și evenimente sau
ca tendențioase istorioare xenofobe ori patriotarde, este una dintre cele
mai complicate forme de cunoaștere. Se fondează pe o școală veche de câ-
teva mii de ani, dispune de un bogat arsenal de habitudini, practici și meto-
de proprii, acreditate prin numeroase și foarte variate realizări, așa încât
reașezarea pe alte baze nu se poate face foarte ușor. Este greu, observa pe
bună dreptate Paul Veyne, „să închizi în concepte diversitatea concretu-
lui”2.
Oricât ar părea de curios, din numeroasele probleme teoretice ale is-
toriei, una dintre cele mai importante, poate chiar una centrală, dacă nu
chiar prima din ele, și anume caracterul meseriei istoricului, s-a bucurat de
o atenție în mod evident insuficientă. Nu a putut fi, desigur, ignorată cu de-
săvârșire, dar în raport cu alte teme, ca cele menționate mai sus, pare să-i fi
interesat pe filozofi și chiar pe istorici mai puțin. Întrebarea care se pune în
acest caz este prin ce se evidențiază, în primul rând, munca istoricului, în
ce constă specificul ei – este lucrarea lui o operă de creație proprie, una în-
tru totul originală, pecete a personalității autorului, sau este mai degrabă
produsul mecanic al aceluia care adună informația istorică de peste tot
unde o găsește, dându-i forma unei opere noi? Pe scurt, este aceasta lucra-
re de creator, de maestru, sau e muncă necalificată de salahor? E o întreba-
re cât se poate de principială, deoarece destul de des s-a putut constata o
supralicitare a facultăților și a convingerilor personale ale istoricului în ra-
port cu informația istorică cu care acesta a operat, iar în destule alte cazuri,
dimpotrivă, miza principală a constituit-o doar invocarea datelor istorice,
fără analiza și aprecierea lor critică, autorii preferând să afișeze o atitudine
demonstrativ imparțială și detașată.
***
În urmă cu mai bine de o sută de ani, Benedetto Croce se întreba
într-un amplu studiu privind natura istoriei dacă aceasta este știință sau ar-
tă, și răspundea chiar din capul locului că este în același timp știință și artă.
Polemizând, în 1893, cu câteva mari autorități istoriografice, în special cu
istoricii germani J.G. Droysen și Ernst Bernheim, care respingeau categoric

2 P. Veyne, Cum se scrie istoria, trad. rom. M. Carpov, București, 1999, p. 187.

177
însușirile artistice ale istoriei ca știință, foarte tânărul pe atunci Croce con-
chidea că istoria trebuie văzută în conceptul general despre artă și că ea
„poate fi definită ca fiind acel tip de producție artistică, al cărei obiect de
reprezentare este evenimentul real”3. De fapt, ideea aceasta nu era nouă –
filozoful italian avea doar să o demonstreze în temeiul unei ample argu-
mentări istorice, filozofice și estetice. Între altele, în spațiul românesc, ea
avea să fie formulată mult mai devreme de către B. P. Hasdeu. „Istoricul, zi-
cea el în introducerea la cartea sa Ioan Vodă cel Cumplit, este un uvrier și
un artist totodată. Ca uvrier, el adună; ca artist, el dă brutei materii acea
sublimă expresiune, care face că statuele lui Canova sau curțile Alhambrei
nu sunt din piatră, că Madona lui Rafael nu este o pânză sau o scândură îm-
bibată cu niște sucuri vegetale. Sculptorul, pictorul, arhitectul sunt numai
artiști: ei lasă vulgului sarcina proviziunii (a relevării – n.n.) Istoricul, din
contra, el singur strânge, singur scoate piatra, țese pânza, taie scândură,
fierbe culori; și apoi tot el singur sculpă, pinge (pictează – n.n.) […]; de aceea
sunt prea puțini istorici”. La acestea adaugă observația care aici interesează
cel mai mult: relația dintre maestru și salahor. „Unii grămădesc, observă el,
fără a avea geniul de a crea; cei mai mulți creă, fără să fi avut răbdarea de a
grămădi”4. Constatăm, așadar, o deosebire categorică dintre creatorul ope-
rei istorice și culegătorul de date istorice. Este adevărat că aceste observații
nu par să vizeze istoria ca știință, ci doar ca scriere și anume ca scriere ar-
tistică. Mult mai târziu, aspectul artistic al operei istorice avea să-l interese-
ze și pe Nicolae Iorga. Spre sfârșitul vieții, el scria că „cele mai mari opere
istorice au în ele poezia simțirii și poezia stilului. Felul acesta de înfățișare
a rezultatelor cercetării e, de altminterea, o necesitate”. Și continuă cu o no-
tă de regret: „Aș fi vrut, din partea mea, să am mai mult talent «poetic»,
pentru a fi mai aproape de adevăr”5. Constatăm că aici e vorba anume de
știința istorică. Această dorință, aparent paradoxală, își are explicația, după
convingerea istoricului, în faptul că „adevărurile istorice”, cum le zice el,
„sunt de discernământ, nu de simplă constatare și reproducere”, ceea ce în-
seamnă că accentul se pune, până la urmă, pe individualitatea istoricului și
în special pe facultățile sale spirituale. Ajungem la această constatare prin
mijlocirea altor scrieri ale istoricului. Astfel, în una din lecțiile sale inaugu-
rale la Universitatea din București lămurea că o operă istorică ce are neîn-
doielnice calități științifice și totodată reale valențe artistice se fondează pe
trei premise: muncă, inteligență și talent. Acestora le corespunde, în aceeași
ordine, adunarea informației istorice, prelucrarea ei critică, urmată de

3 B. Croce, La storia ridotta sotto il concetto generale dell’arte. A fost reeditată în volumul
Primi saggi, editat la Bari în 1918 și 1951.
4 B. Petriceicu-Hasdeu, Ioan Vodă cel Cumplit, ed. comentată de Const. Chițimia, Craiova,

1942, p. 5.
5 Nicolae Iorga, Materiale pentru o istoriologie umană, București, 1968, p. 5.

178
scriere, și anume „aici, zice el, începe opera de artă și de talent”, care, adau-
gă imediat, trebuie să aibă drept obiectiv „adevărul istoric”6. De fapt, tot se-
cretul constă în „organizare și stil”, cu condiția ca cel care le realizează să fie
un „istoric cu natură de artist”, un „erudit cu simț istoric și cu iubire de tre-
cut”7. Structura armonioasă și eleganța stilului studiului istoric l-au preocu-
pat mult și pe Vasile Pârvan, lucru care se observă bine în unele din scrierile
sale și mai ales în prelegeri și conferințe; intenționa chiar să scrie un eseu
despre Estetism și istorie, idee care probabil nu a mai fost realizată8.
Cum vedem, observațiile lui Hasdeu și Iorga, complementare până la
un anumit punct cu viziunea lui Croce despre istoria artistică, la un mo-
ment dat se despart de aceasta. În timp ce filozoful italian se arată intere-
sat mai cu seamă de natura estetică a scrierii istorice, cei doi continuă
ideea pentru a pune accentul pe deosebirea flagrantă dintre culegătorul de
date istorice, salahorul, și creatorul operei istorice de reală valoare științi-
fică și artistică, maestrul. Gh. I. Brătianu pare să nu mai fi acordat credit
acestei dihotomii, de vreme ce, în viziunea sa, „în istorie, cercetarea este
știință, dar descrierea, artă”9, punct de vedere, care însă, nefiind dezvoltat
și fundamentat pe fapte, se arată destul de vulnerabil, deoarece nu explică
cum poate fi separată cercetarea de descriere și care ar putea fi deosebirile
de principiu dintre ele. Totuși antiteza dintre cei doi slujitori ai istoriei pri-
vind locul și rolul lor în realizarea operei istorice a fost tot timpul foarte
prezentă pe tărâmul istoriografiei, dar mai ales în mediile filozofice preo-
cupate de acest subiect. O găsim foarte clar exprimată de Nietzsche, când
zice că opera istorică ideală nu poate fi scrisă decât de oameni cu un spirit
înalt, de maeștri, tocmai de aceea ea „trebuie să aibă capacitatea de a con-
verti lucrul comun în ceva nemaiauzit și de a rosti teza generală într-o for-
mă atât de simplă și de adâncă, încât simplitatea să fie atenuată de profun-
zime, iar profunzimea de simplitate”, fără însă să-i „disprețuiască pe acei
lucrători care cară materialul, îl așază în grămezi și îl sortează, numai pen-
tru că ei nu pot să se facă mari istorici”10. Aceștia din urmă pot să ajungă, to-
tuși, buni istorici, savanți recunoscuți în domeniu, dar niciodată nu vor
putea deveni maeștri, pentru că scrierile istorice de valoare deosebită sunt
opere ale unor mari talente, iar acestea se întâlnesc foarte rar. Observăm,
așadar, că, în viziunea marelui gânditor german, istoricul creator de opere

6 Idem, Generalități cu privire la studiile istorice, ed. a IV-a, București, 1999, p. 76-77.
7 Ibid., p. 71, 73.
8 V. Pârvan, Scrieri, text stabilit, studiu introductiv și note de Al. Zub, București, 1981,
p. 61.
9 Gh. I. Brătianu, Concepțiunea actuală a istoriei medievale, în „Prelegeri universitare

inaugurale. Un secol de gândire istoriografică românească, 1843-1943”, Iași, 1993,

p. 241.
10 F. Nietzsche, On the Use and Abuse of History for Life, transl. Ian Johnston, Vancouver

Island University, 2010, chapter 6.

179
de reală valoare artistică și științifică face parte dintr-o castă deosebită, la
care simplul cercetător al istoriei, culegătorul de date istorice, chiar dacă e
și scriitor de texte istorice, nu are acces.
Marea misiune care revine istoricului maestru în cercetarea și scrie-
rea istoriei reclamă o pătrundere mai adâncă în acest subiect extrem de
delicat. Nu voi neglija această sarcină, dar tocmai pentru a o cunoaște mai
bine s-ar cere să ne lămurim mai întâi asupra relației istoricului cu faptele
istorice, adică cu toată informația solicitată de studiul istoriei, mai precis,
dacă nu cumva căutarea și strângerea datelor istorice ar trebui să fie nu
doar preocuparea salahorului, a istoricului-calfă, a istoricului de rând, care
poate avea calificare profesională, dar nu are talentul de a scrie opere de
cea mai înaltă calitate istorico-artistică, ci ar trebui să revină, poate în ace-
eași măsură, și istoricilor cu mare capital intelectual și înzestrați cu talent
artistic. Când ne punem această întrebare, ne gândim în primul rând la is-
toriografia antică, mai cu seamă la cea greacă. Se știe că la grecii antici isto-
ria era considerată artă, drept care, la fel ca celelalte arte – poezia, trage-
dia, dansul etc. – ea își avea protectoarea sa în persoana muzei Klio. Dar în
același timp istoria era înțeleasă ca o artă ce se deosebea esențial de toate
celelalte, deoarece în vechea greacă cuvântul ἱστορία înseamnă întâi de
toate cercetare. Prin urmare, fiind considerată un dar divin și fiind proteja-
tă de o ființă de esență divină, istoria era văzută ca domeniu al cunoașterii,
al cercetării științifice, iar această sarcină revenea oamenilor. Cei care se
angajau să practice o astfel de muncă știau foarte bine că ocupația lor ținea
în același timp de artă și de știință. Exemplul cel mai bun îl oferă chiar pă-
rintele istoriei, Herodot, a cărui operă este împărțită în nouă secțiuni, exact
atâtea câte muze erau, și fiecare secțiune avea drept titlu numele uneia din
aceste muze. Deci, pentru el, ca și pentru cei care îl vor urma, istorici greci,
dar și istorici romani, în orice caz, pentru cei mai importanți din ei, istoria
era deopotrivă artă și știință, astfel că, în măsura în care părerea Antichită-
ții clasice a cântărit destul de greu pentru lumea științifică și culturală din
epocile care au urmat, declanșarea dezbaterilor asupra acestui subiect în
sec. XIX avea să se arate aproape gratuită.
Însă în cazul istoricilor antici – și când zic așa, îi am în vedere, iarăși,
mai ales pe cei mai valoroși din ei – ceea ce interesează poate mai mult în
contextul subiectului nostru este atitudinea lor față de materialul informa-
tiv pe care l-au folosit pentru a-și scrie operele. În viziunea lor, nu existau
maeștri și salahori. Erau istorici mai buni și mai puțin buni sau chiar destul
de slabi, ca în toate timpurile, și fiecare își strângea singur materialele de
care avea nevoie pentru opera pe care urmau să o realizeze. Altfel spus,
maestrul era în același timp și salahor, iar salahorul încerca să ajungă ma-
estru. Ceea ce face trăsătura specifică, cu totul aparte, a activității marilor
istorici ai Antichității – și trebuie să spunem că pe atunci interesul față de
istorie era foarte mare – este felul cum erau văzute și cum erau utilizate
180
sursele de informație. E suficientă și o examinare superficială a istoriilor
lui Herodot și Tucidide pentru a constata atenția foarte mare față de orice
fapt istoric. Pare oarecum paradoxală stăruința lor de a nu trece cu vede-
rea nici un fapt, oricât de mărunt, aparent nesemnificativ, dacă acesta
arunca o cât de slabă rază de lumină asupra fenomenelor evocate. Intere-
sul foarte mare al lui Herodot pentru istoria persană, pentru modul de via-
ță și cultura egiptenilor, descrierea foarte detaliată pe care o face orândui-
rii sociale, traiului și religiei sciților par a fi niște ocupații exagerate. La fel
de „deplasat” ar putea să se arate și faptul că Tucidide și-a consacrat prac-
tic toată viața sa studierii și descrierii unui singur eveniment istoric – răz-
boiului peloponeziac. Dar ceea ce pare cu totul neobișnuit la cei doi mari
istorici ai Antichității este informația uriașă și extrem de detaliată folosită
în operele lor. Istoricul de astăzi, a cărui informație este acumulată în can-
tități mari în biblioteci, arhive, muzee, în pământ (în cazul arheologiei și
paleoantropologiei), pur și simplu nu-și poate explica cum de a fost posibil
ca în Antichitate, când astfel de posibilități de stocare și cercetare a datelor
istorice nu erau cu putință, un om să fi putut acumula o informație atât de
bogată, atât de variată și atât de detaliată. Este vorba de mii de nume de
oameni, denumiri de locuri și spații geografice, date statistice, informații cu
caracter militar, politic, cultural, religios, literar, mitologic, economic, teh-
nic, etnic etc., de alte sute și mii de fenomene și întâmplări ce se întâlnesc în
aceste opere, de descrierea amănunțită, competentă și cât se poate de con-
vingătoare a evenimentelor relatate. Pare incredibil și totuși este cât se poa-
te de real. Această situație aparent imposibilă are o explicație foarte simplă,
deși nu e nici pe departe tot atât de simplă ca realizare: atenția cu totul deo-
sebită acordată faptului istoric, practic neînțeleasă istoricului din epocile
modernă și contemporană. O astfel de predilecție își are originile în filozofia
realității, în ideea profund ancorată în sânul societății elene încă de la înce-
puturi, că viața omului se fondează pe fapte reale, nu pe visare, nu pe idei
care nu au legătură directă cu realitatea. Fenomen cât se poate de firesc
pentru o cultură foarte avansată, nu lipseau deloc nici ideile agnostice, fon-
date pe formule de genul dictonului socratic „Eu știu că nu știu nimic”11, dar
acestea erau complet străine spiritului investigativ, emulativ și constructiv
al omului grec și al societății elene, în general. De altfel, chiar și formulele de
felul acesteia nu descurajau cunoașterea, ci dimpotrivă, constituiau o pre-
misă, un impuls, de a iniția și a pătrunde insistent, pas cu pas, în lumea lu-
crurilor și a fenomenelor necunoscute. Anume acest pragmatism, alimentat
de o îndelungată și dramatică de multe ori experiență de viață, a constituit
condiția de bază pentru crearea bogatei și originalei civilizații grecești. De

11
În cazul concret al lui Socrate, această formulă nu însemna de fapt ignorarea nevoii de
a cunoaște, ci dimpotrivă, era înțeleasă ca o precondiție obligatorie pentru realizărea
acestui proces.
181
aceea noianul de fapte concrete din operele lui Herodot și Tucidide nu tre-
buie văzut ca o îngrămădire de date seci și mai ales întâmplătoare, ca un
material statistic fără viață, ci ca un edificiu pe cât de sobru, pe atât de ele-
gant, ridicat pe o solidă filozofie a vieții. Evident, nu sunt deloc numeroși
cei care să poată vedea anume așa aceste opere, de aceea pentru cei mai
mulți ele produc impresia eronată de fetișizare a faptului istoric. Și tocmai
pentru că în viziunea marilor istorici ai Antichității faptele reale erau con-
siderate extrem de importante pentru studiul istoriei, acestea nu puteau fi
lăsate pe seama unor lucrători de mâna a doua ori a treia, ci erau căutate,
culese și prelucrate numai de cel care urma să dea viață operei istorice, de
către maestru, care nu-și poate vedea misiunea altfel decât acumulând o
informație cât mai bogată cu putință. Anume această înțelegere a datoriei
face istoricul prin excelență, întrucât „istoria este fundamental erudiție”12.
Concluzia ce rezultă din această observație pentru studiul de față este
că datele concrete utilizate la scrierea lucrărilor istorice nu sunt mai puțin
importante decât ideile, convingerile istoricilor, decât abilitățile lor scriito-
ricești sau decât concepția ce se fondează pe aceste date și care, împreună
cu ele, constituie acel edificiu unitar, care se numește operă istorică. Și nici
nu are cum fi altfel, de vreme ce faptele istorice sunt, așa cum bine observa
și Pârvan, parte indestructibilă a procesului istoric (a „devenirii”, zicea
el)13. Prin urmare, discuția privind relația dintre maestru și salahor în stu-
diul istoric este gratuită, cu atât mai mult cu cât cel din urmă nu trebuie
văzut ca un ignorant muncitor cu brațele, ci ca un bun meseriaș al dome-
niului, un homo faber (de altfel, unii istorici cu mari merite în știința istori-
ei, ca de ex. Marc Bloch, nu s-au sfiit să se considere meseriași ori calfe ale
acestei profesii14). De aceea nu poate exista nici o îndoială că în situațiile
cele mai fericite, cercetătorul pe tărâmul istoriei și scriitorul de istorie sunt
una și aceeași persoană. Istoricul cel mai bun e cel care este maestru în
aceeași măsură în care este și salahor. Dar de astă dată salahorul nu mai
este meseriașul în sensul îngust al termenului, care fie că vede doar o parte
a lucrului, fie că îl vede în întregime, dar îl face rudimentar și de mântuială.
***
La fel de artificială este și dezbaterea asupra faptului dacă istoria este
știință sau artă. Bineînțeles că Droysen, ca și Bernheim, avea dreptate când
observa că această dezbatere este lipsită de subiect. Istoria adevărată, cea

12 P. Veyne, Cum se scrie istoria, p. 288.

13 V. Pârvan, Idei și forme istorice, ediție, cuvânt înainte, introducere și note de Al. Zub,
București, 2003, p. 82.
14 M. Bloch, Apologie pour l’histoire ou métier d’historien, Paris, 2ᵉ édition,1952 (reprint

2005), p. 14. În viziunea lui Bloch, salahorul domeniului, în sensul primar, îngust, al ter-
menului, este doar istoricul care nu e conștient de faptul că istoria este o știință despre
om (p. 18).
182
scrisă bine despre vremea sau evenimentele pe care și le ia ca subiect, cea
convingătoare, ține în întregime de știință. Asumându-și sarcina de a-și
fundamenta demersul sub toate aspectele și deci îngrijindu-se mai cu sea-
mă să dispună de toate datele necesare și de tot instrumentarul metodic cu
care să valorifice plenar mărturiile vii ale trecutului, ea va avea grijă să fie
cât mai rațională cu putință, cât mai aproape de realitățile evocate, cât mai
concretă, mai precisă și mai sobră. Tocmai de aceea istoricul nu are cum fi
asemănător cu poetul epic, cum credea Manfred Riedel, părere preluată, se
pare, de la W. von Humboldt15. Scrierea artistică în domeniul istoriei poate
fi o realitate, dar, având grijă mai degrabă de formă și de stil decât de exi-
gențele științifice, ea tocmai de aceea se situează pe tărâmul științei cu ma-
re greu și în general foarte rar. Sigur că un studiu istoric poate avea o ținu-
tă elegantă și un stil sugestiv, dar nu în toate situațiile, nu atunci de ex.
când realizează o analiză istoriografică, o evaluare a surselor sau o descri-
ere a materialului arheologic ori paleoantropologic, iar insistența asupra
artisticității demersului investigativ poate avea foarte ușor efecte contrare,
aruncând tot efortul în derizoriu. Tocmai de aceea ne dăm seama câtă
dreptate avea François Châtelet când zicea că istoria „are drept scop nu pi-
torescul, ci raționalitatea”16. Trebuie totuși să-i dăm dreptate și lui Philippe
Ariès, care observă că pretențiile exagerate de exhaustivitate și obiectivita-
te arătate câteodată de unii istorici, „au dus la crearea unei lumi aflate în
afara lumii vii, o lume de fapte complete și logice, dar lipsită de acea aureo-
lă care conferă lucrurilor și ființelor densitatea lor adevărată”17. Pe de altă
parte tot atât de adevărat este că o scriere istorică, chiar una riguros știin-
țifică, poate fi captivantă chiar prin informația inedită și seducătoare de-
spre anumite fenomene sau personaje, fără să fie o operă artistică. Tot așa,
fiind fascinante prin ele însele, faptele istorice de mare impact sau doar an-
trenante, biografiile personalităților celebre, marile evenimente istorice au
atras întotdeauna atenția unui foarte mare număr de pasionați de istorie,
și bineînțeles că aproape de fiecare dată sursele din care aceștia s-au in-
format nu au fost opere științifice. Ceea ce nu trebuie însă niciodată trecut
cu vederea în studiul istoric care se vrea cât mai reușit este limba, mai bine
zis, modalitățile de exprimare, care, cu cât istoricul este mai instruit, cu
atât sunt mai evoluate și chiar mai sofisticate, calitate extrem de prețioasă,
deoarece întotdeauna și mai ales în situațiile speciale (descrierea exactă a
unor fenomene de mare impact istoric, semnalarea motivației faptelor să-
vârșite de anumite personalități istorice, elucidarea mobilurilor adânci și

15 M. Riedel, Comprehensiune sau explicare? Despre teoria științelor hermeneutice, trad.

A. Marga, Cluj-Napoca, 1989, p. 149.
16 F. Châtelet, La Naissance de l'histoire: la formation de la pensée historienne en Grèce,

[Paris] É ditions de Minuit, 1962, p. 14.

17 Ph. Aries, Timpul istoriei, trad. R. Junescu, București, 1997, p. 242.

183
ascunse ale marilor mișcări spirituale sau sociale, exprimarea stărilor de
spirit și a luptelor de idei, a semnificației fenomenelor descoperite pentru
prima dată etc.) limbajul poate fi la fel de prețios ca documentul istoric, iar
uneori chiar mai valoros. Însă regula pentru studiul istoric de înaltă ținută
științifică este o oarecare rigiditate a stilului, care nu este un neajuns, ci
dimpotrivă, de vreme ce acele realizări ale genului, care se vor cât mai reu-
șite, trebuie să îmbine sobrietatea cu eleganța. Istoria, ca orice altă știință,
observa Marc Bloch, unul din fondatorii școlii „Analelor” franceze, are pro-
pria ei estetică a limbii. „Faptele umane, zicea el, sunt, prin esența lor, feno-
mene foarte delicate, multe din ele neputând fi supuse calculului matema-
tic. Pentru a le înțelege corect și, prin urmare, a le pătrunde cât mai bine...,
sunt necesare o mare finețe a limbii și o nuanță exactă a tonului verbal.
Acolo unde calculul este imposibil, se impune sugestia”18. Limbajul este de-
osebit de important mai ales pentru acele scrieri istorice, care sunt căutate
de un număr cât mai mare de cititori și sunt accesibile în egală măsură sa-
vanților și elevilor, constata același Bloch, calitate care „este privilegiul câ-
torva aleși”19.
Trebuie totuși reținut faptul că artistismul operei istorice, când acesta
este cu adevărat dorit și poate fi realizat, și limbajul ei sunt lucruri complet
diferite. Fiind întrebat dacă nu ar fi bine ca istoria să meargă pe urmele ar-
telor plastice, care, dorind să fie cât mai originale, au părăsit practica de a
reproduce realitatea, Fernand Braudel răspunse cu o întrebare care nu la-
să nici o îndoială relativ la ce trebuie să fie istoria: „Dumneavoastră doriți o
istorie abstractă, o istorie care nu ar mai fi istorie, dar ar lăsa totuși în ur-
mă o carieră?” Și referindu-se îndată la importanța excepțională a proble-
mei stilului, mai precis, a limbii, pentru scrisul istoric, a apreciat că „singu-
rii istorici care vor reține atenția opiniei publice sunt cei care stăpânesc
foarte bine limba...”20 Trebuie însă să observăm în treacăt că problema lim-
bii este mult mai largă și deci mai complicată, decât ar putea solicita discu-
țiile asupra artei istorice, deoarece limba este ea însăși unul din cele mai
valoroase și mai instructive documente istorice. Dar acest subiect ține de o
știință aparte, semantica istorică, drept care voi trece peste el.
Ajunși aici, am putea considera că dezbaterea vizată de titlul scrierii
de față a luat sfârșit. Când de fapt abia am intrat în temă. Pentru autorul
acestor rânduri, rămâne stabilit că în studiul istoriei maestrul și salahorul
sunt două ipostaze ale aceluiași creator, care este cercetătorul și scriitorul
de istorie, dar anume această viziune pune cu insistență sporită problema
maestrului, mai bine zis, a acelui tip de istoric care, îmbinând în modul cel
mai fericit munca salahorului cu însușirile și abilitățile maestrului, poate fi

18 M. Bloch, Apologie..., p. 18.

19 Ibidem, p. 6.
20 O lecție de istorie cu Fernand Braudel, trad. M. Pavel, București, 2002, p. 204.

184
cel mai bun creator de operă istorică. În rândurile care urmează voi încer-
ca să pun în lumină exigențele cu care se confruntă istoricul prin excelență,
adică cel care poate fi numit convențional maestru al domeniului, deci și
însușirile pe care acesta trebuie să le aibă, precum și zestrea intelectuală
de care trebuie să dispună.
***
Aș începe acest demers revenind din nou la Croce, mai bine zis, de as-
tă dată la principala sa scriere istorico-filozofică, intitulată Teoria și istoria
istoriografiei (1917). Într-un anume loc din această carte foarte instructivă
se spune că „de vreme ce istoria nu este altceva decât istoria spiritului, iar
spiritul nu este pur și simplu valoare, ci singura valoare, asta înseamnă că
istoria nu poate fi altceva decât istorie a valorilor; și întrucât spiritul se
manifestă ca gând în conștiința istoricului, de aici rezultă că valoarea scri-
sului istoric e totuna cu valoarea gândului”21. Bineînțeles că nu voi intra în
conținutul extrem de condensat al acestei fraze, chiar dacă unele elemente,
ca de ex. ce este istoria, s-ar cere cumva elucidate, ci voi reține doar obser-
vația că ceea ce valorează în știința istorică se reduce la gândirea istoricu-
lui. Și întrucât gândul este un produs al creierului, istoria ar fi, în viziunea
lui Croce, de natură fiziologică. Chiar dacă nu face trimitere la Hegel, este
evident că se află sub influența marelui gânditor german. Cum se știe, una
din ideile de bază ale filozofiei hegeliene a istoriei susține că istoria este
progresul în conștiința libertății sau, ceea ce e același lucru, al conștiinței
de sine22. O înțelegere a istoriei asemănătoare cu cea a lui Croce, dar mai
nuanțată, întâlnim și la Karl Jaspers, pe care sensul și rostul istoriei, ca ex-
presie a duratei existențiale a omului, l-au preocupat foarte mult. După el,
rostul istoriei (și scopul ei) se exprimă în nivelul de civilizare și umanizare
a omului, în conștiința lui de libertate, în măreția spiritului său și în desco-
perirea sensului profund al existenței umane23. De unde rezultă că obiecti-
vul major și de lungă durată al istoricului trebuie să-l constituie cercetarea
acestor fenomene profunde și de mare complexitate, asta însemnând reali-
zarea unei istorii a spiritului uman. E un adevăr elementar că istoria este o
știință despre om, despre trecutul său, și, indiscutabil, cel mai important
aspect al istoriei umane îl constituie progresul conștiinței de sine, inclusiv
gândirea omului despre lume și despre sine însuși, care se regăsește în toa-
te faptele și evenimentele ce îl vizează direct pe om. Dar asta nu înseamnă
pur și simplu istorie a spiritului sau a gândirii, care în mod necesar ar fi
prea detașată de viața și de activitatea de fiecare zi a omului, atât de simplă
21 B. Croce, Theory & history of historiography, transl. by D. Ainslie, London, 1921, p. 37.
22 G.W.F. Hegel, Prelegeri de filozofie a istoriei, trad. P. Drăghici și P. Stoichiță, București,
1997, p. 21.
23 K. Jaspers, The origin and goal of history, transl. by M. Bullock, Yale University Press,

1953, p. 248.
185
și de prozaică, ci o istorie a vieții sale cu toate faptele și evenimentele pe
care le-a conținut, dar o istorie cercetată și scrisă astfel, ca din tot discursul
ei să transpară cu toată claritatea cum a evoluat omul însuși ca ființă spiri-
tuală și gânditoare. Pentru cercetătorul și scriitorul de istorie, aceasta este
o cerință pe cât de mare, pe atât de onorabilă. Dar tocmai de aceea nu-i pot
face față decât istoricii care întrunesc armonios două calități absolut indis-
pensabile pentru atingerea unui astfel de obiectiv: un foarte înalt nivel al
pregătirii profesionale și capacitatea de a pătrunde cât mai adânc cu putin-
ță în esența fenomenelor cercetate, de a ajunge la locurile lor cele mai inti-
me, care se apără cu îndârjire de orice tentativă de a le cunoaște și care nu
se deschid decât în fața inteligențelor ieșite din comun. Evident că foarte
puțini istorici sunt în stare să facă față unei astfel de sarcini, iar fericiții ca-
re reușesc sunt tocmai maeștrii domeniului. Aceștia se întâlnesc atât de
rar, deoarece, explica Lucien Febvre, un alt părinte al „Analelor” franceze,
pot gândi, au un spirit larg, văd lucrurile foarte clar și totodată știu să trea-
că peste tot ce e mărunt, nesemnificativ, îngust, șters și depășit24. Este vor-
ba în special de ingeniozitatea și îndemânarea cerute de lucrul cu faptele
istorice, deoarece valoarea studiului istoric este determinată de descoperi-
rea, selectarea și cercetarea faptelor; concluziile și ideile sunt doar rezulta-
tul acestor operații. Și cu cât acestea sunt făcute cu mai multă competență
și cu destulă inspirație, cu atât scrierile istorice se arată mai reușite. Toyn-
bee observa că anume autorii unor astfel de opere sunt considerați istorici
mari și totodată artiști25.
Realizarea unei cercetări istorice pune o serie de sarcini în fața istori-
cului, și cu cât aceasta este mai pretențioasă, cu atât cerințele față de auto-
rul ei sunt mai mari. În general, cerințele se reduc la profesionalismul istori-
cului și la nivelul său de pregătire intelectuală. Față de timpurile mai vechi,
studiul actual de istorie este mult mai complex – în dependență de temă, în
afară de pregătirea temeinică în domeniul de specialitate, acesta poate să
solicite cunoștințe economice, sociologice, antropologice, politologice, în
domeniile artelor, literaturii, lingvisticii, filozofiei ș.a. Pornind de la lecția
dată de școala „Analelor”, după care toate științele umane sunt încorporate
în istorie, devenind, sub acest aspect, științe auxiliare ale acesteia, Braudel,
care a fost cel mai strălucit continuator al acestei școli, punea sarcina ca
toate aceste științe să realizeze, împreună cu istoria, interștiința. Observa
însă imediat că aceasta nu este deloc o sarcină ușoară, deoarece fiecare din
aceste științe ale limitele și neajunsurile sale26, observație care atenționea-
ză asupra complexității și, deci, a responsabilității muncii istoricului. Dar

24 L. Febvre, Combats pour l’histoire, Paris, 1992, p. 32.

25 A.J. Toynbee, Studiu asupra istoriei. Sinteză a volumelor I-VI de D.C. Somersvell, trad.
D.A. Lăzărescu, București, 1997, p. 71.
26 O lecție de istorie…, p. 221.

186
provocarea cea mai grea este impusă de trăsătura de bază a istoriei,
de esența ei profundă ca știință, care, fiind o știință despre om, are drept
obiect și obiectiv viața omului, iar asta arată că ea nu este pur și simplu o
știință despre trecut, cum se crede de obicei. Cunoscutul istoric francez
Henri Pirenne spunea că istoricul se deosebește de anticar prin faptul că
este interesat de viață, nu de vechituri. Aici intervine iar deosebirea dintre
istoricul maestru și salahor în sensul îngust al termenului de salahor, anu-
me acela de meseriaș necalificat. Maestrul are în vedere simultan obiectul
și obiectivul istoriei; salahorul – doar obiectul, iar uneori nici atât. Obiectul
cercetării poate fi o temă, un eveniment, un proces oarecare, preocupân-
du-l pe cercetător doar atât cât ține cercetarea subiectului respectiv, pe
când obiectivul este destinul uman, adică viața în toată complexitatea ei,
„viața intens vibratoare în toate manifestările ei”27, cum observa Pârvan, la
care, atât cât există, este parte și el, cercetătorul. Studiul istoric nu are nici
un sens dacă nu este pus în serviciul vieții, imperativ care bineînțeles nu
sfidează profesionalismul și imparțialitatea cercetătorului, ci dimpotrivă,
se află în cea mai firească armonie cu acestea. Nici o scriere istorică nu este
străină de prezentul din care pornește, fiecare poartă pecetea vizibilă a
acestuia, în ea se regăsesc toate frustrările, frământările și aspirațiile lui,
independent de voința aceluia care o realizează. Istoricul însuși este o fiin-
ță istorică, deoarece, fiind sub vremi (despre asta – puțin mai încolo), ca
mesager al vieții, el se adresează trecutului în numele prezentului în scopul
transformării acestuia într-un viitor cât mai bun. Nu putem să nu-i dăm
dreptate de astă dată lui Valéry, când zice: „Caracterul real al istoriei este
de a participa la istoria propriu-zisă. Ideea de trecut nu are nici un sens și
nu constituie nici o valoare decât pentru omul care descoperă în sine o pa-
siune pentru viitor”28. Cea mai reușită scriere istorică este aceea care con-
ține într-un fel sau altul toate răspunsurile la întrebările cititorilor ce pot
apărea pe parcursul lecturii, întrebări care sigur că nu țin de exegeza știin-
țifică, ci de viața lor de fiecare zi sau de anumite planuri de viitor. Dacă
opera respectivă nu răspunde la nici una din aceste întrebări, efortul de a o
scrie nu are nici o justificare. Faptul că istoria nu poate răspunde la toate
întrebările nu mai ține de subiectul de față, aceasta e o altă întrebare ce vi-
zează o cu totul altă temă. Se înțelege că actualizarea de dragul actualizării
e complet străină de acest subiect, deoarece ea nu mai are în vedere știința
și nici măcar cea mai nepretențioasă scriere istorică de bun-simț. Unii gân-
ditori, ca de ex. Nietzsche, au văzut atât de acut nevoia punerii științelor în
slujba vieții și deci a priorității absolute a acesteia, adică a vieții, încât au
preîntâmpinat asupra pericolului ce ar putea să rezulte din prea marea
atenție acordată istoriei, în sensul că pasiunea pentru trecut ar putea di-

27 V. Pârvan, Idei și forme istorice, p. 62.

28 P. Valéry, Regards sur le monde actuel, p. 6.

187
minua interesul pentru viață29. Nu trebuie, totuși, să ne amăgim: indiscu-
tabil, istoria trebuie să se pună în serviciul vieții, dar ea nu poate fi aidoma
vieții noastre și tocmai de aceea nu este, din fericire, tot atât de banală.
Oricum, ceea ce se poate stabili ca fiind absolut sigur este legătura
strânsă dintre istorie și contemporaneitate, caracterul indisolubil al acestei
relații, astfel încât acestea să nu poată fi concepute niciodată independen-
te, autosuficiente, una în raport cu cealaltă. Și când zic așa, nu am în vedere
doar actualitatea cunoștințelor istorice în sens pragmatic sau că o anumită
temă istorică este actuală din punctul de vedere îngust al științei istorice,
adică al nevoii aprofundării efortului investigativ și al lărgirii câmpului de
cercetare, ori în alt sens, acela că anumite fenomene sau procese din trecut
au tangențe cu actualitatea, se regăsesc într-un fel sau altul în peisajul rea-
lităților din zilele noastre. Este vorba de cu totul altceva, și anume că con-
temporaneitatea este parte integrantă a istoriei, adică a întregii vieți a
omului, care, în afară de prezent, mai are în vedere trecutul și viitorul său.
„Istoria, observa Jaspres, este deschisă spre trecut și viitor, ea nu poate fi
mărginită nici dintr-o parte, nici din cealaltă... Noi și prezentul în care tră-
im se află în mijlocul istoriei, dar prezentul nostru devine nul și gol dacă
este limitat la ziua de azi”30. Iată de ce, așa cum spuneam mai sus, istoria
nu este totuna cu trecutul. A reduce istoria la noțiunea de trecut înseamnă
să-i diminuăm dramatic cuprinderea, conținutul și semnificația. Tot așa,
valoarea reală a istoriei nu se reduce la utilitatea ei imediată – dacă am pu-
ne problema așa, ar însemna pur și simplu să o trivializăm – deși, evident,
folosul istoriei în sens pragmatic există, dovadă peremptorie fiind faptul că
i s-a acordat în toate timpurile o atenție destul de mare.
Cele două chestiuni menționate aici, și anume relația trecut-istorie și
istoria ca relatare despre om și despre durata sa existențială, dat fiind con-
ținutul lor istorico-filozofic pe cât de larg, pe atât de profund, reclamă o
examinare mai stăruitoare. Nu e însă loc aici pentru o preocupare atât de
necesară, dar câteva observații sunt totuși indispensabile. Bineînțeles că,
așa cum am spus, noțiunile trecut și istorie nu sunt identice, nici din punct
de vedere temporal și nici semantic. Dar acestea nu sunt nici categoric an-
tinomice. În sens comun, de obicei nu se face o distincție netă între trecut
și istorie, astfel că în mod curent chiar istoricii le tratează tacit ca fiind ace-
lași lucru. În general, trecutul nu trebuie tratat ca ceva mort, ca o sumă de
exponate de anticariat; el este expresia activității umane și numai de isto-
ric depinde ca acesta să prindă viață și să fie la fel de viu și palpitant ca tot
ce face omul. Cel puțin experiența istorică a unor popoare arată că trecutul
tinde să se identifice cu istoria, adică cu toată durata existențială a acesto-
ra. Poate cel mai bun exemplu în acest sens este faptul că dacă evreii nu ar

29 F. Nietzsche, On the Use and Abus…, chapter 9.

30 K. Jaspers, The origin and goal of history, p. V.

188
fi crezut că viitorul lor este construit pe trecut, ei demult ar fi dispărut ca
popor. Într-un fel sau altul, acest crez stă și la baza istoriei altor popoare.
Iată de ce relația trecut-istorie constituie o mare provocare pentru istorici
și evident că nu i se poate face față decât prin îmbinarea unor cunoștințe
cât mai variate și mai profunde cu o muncă perseverentă și cu un bine dez-
voltat spirit de observație și analiză a fenomenelor ce țin de cele două ipo-
staze ale vieții umane. La fel de mare este provocarea și în ceea ce privește
adevărul că istoria este o relatare despre om, deoarece operă istorică de
reală valoare poate fi numai aceea, care face să se vadă omul în spatele fie-
cărui fapt istoric, oricât de nesemnificativ, și care, astfel, pune în lumina
cea adevărată locul și rolul omului în desfășurarea procesului istoric în
toată complexitatea lui31. Iar această sarcină îi cere istoricului cunoștințe
cât mai bogate și mai nuanțate despre om – despre cunoștințele, experien-
ța, spiritualitatea și toate genurile sale de activitate.
***
Contemporaneitatea istoriei, ca mărturie vie a faptului că istoria este
însăși viața, vizează și un alt fenomen, unul aparent mai îngust, dar mai
sensibil. E vorba de persoana istoricului care cercetează trecutul în situația
în care el însuși este parte inseparabilă a prezentului, altfel spus, face parte
din alte realități decât cele pe care le cercetează. Anume această situație
atenționează asupra sarcinii extrem de complicate și de responsabile care
revine cercetătorului și scriitorului de istorie. La prima vedere, s-ar părea
că eforturile acestuia de a aduce în actualitate trecutul așa cum a fost, fără
nici o urmă de înstrăinare, este sortită din start la eșec. Totuși, unii din cei
care au meditat asupra acestui fenomen consideră că ieșire din această si-
tuație este. Și nu e vizată de astă dată soluția pe care o văd de obicei toți is-
toricii, și anume documentul istoric sub toate formele lui, ci cu totul altce-
va. E vorba de nevoia ca istoricul-cercetător să se transpună în vremea și în
contextul istoric pe care îl cercetează, „să se strămute, cum zicea Iorga, în
spiritul epocei”32. Croce observa că una din problemele cele mai complica-
te ale cercetării istorice este interpretarea mărturiei istorice astfel ca să nu
fie una formală, detașată, ci numai de așa manieră ca să poată fi prins suflul
epocii care a dat naștere acestei mărturii. Pentru ca această sarcină să poa-
tă fi rezolvată, istoricul trebuie să mizeze pe intuiție, altfel spus, trebuie să
se transpună în mediul despre care vorbește și să se identifice cu oamenii
care activau în acel mediu33. Este vorba, cum vedem, de o cercetare a fe-
nomenului istoric dinlăuntrul lui, adică nemijlocit, prin contact direct cu

31 „Toate abstracțiile și noțiunile pe care le găsiți în cărți sunt zadarnice dacă nu vă dau
mijlocul de a le descoperi plecând de la individ”: P. Valery, Criza spiritului..., p. 223.
32 N. Iorga, Generalități…, p. 191.
33 B. Croce, Theory & history…, p. 38-39.

189
acesta, nu pur și simplu mediat de mărturiile istorice. Avem de a face, altfel
spus, cu un soi de empatism istoric: istoricul participă afectiv la evenimen-
tele pe care le relatează, adică este el însuși parte integrantă a trecutului pe
care îl cercetează, iar acesta devine parte a vieții sale. E o observație fireas-
că și realistă, care poate fi ușor demonstrată. Când istoricul cunoaște în de-
taliu realitatea pe care o descrie și comportamentul personajelor evocate,
nimic nu-l împiedică, dacă depune efortul corespunzător, să simtă izul me-
diului despre care povestește. Pătrunderea sa în lumea dispărută pe care o
cercetează este deschisă chiar de sursele de informație ca produse ale ace-
lei lumi. O astfel de receptare a istoriei e de fapt mai mult decât pur și sim-
plu reproducere cu ajutorul intuiției, cum zice Croce. Intuiție înseamnă
aproximație, presupunere, reconstrucție imaginară în temeiul unor premi-
se exclusiv subiective, deci vizează o realitate posibilă, dar nedemonstrabi-
lă, pe când empatia, fondată pe cunoașterea unei sume de fapte reale, are
în vedere legătura directă, intimă, a istoricului cu realitatea evocată. Aceas-
tă stare de grație se potrivește mai degrabă cu ceea ce Iorga numea „simțul
intim al istoriei”, care înseamnă a vedea fenomenele istorice cât mai de
aproape și astfel a le putea examina în esența lor34.
Există și un alt aspect, unul negativ, al relației cercetării istorice cu
contemporaneitatea și care are în vedere aservirea efortului investigativ
de către anumite interese meschine ale momentului (de servitute politică,
de clientelism etc.), dar trec peste el, deoarece, chiar dacă acest tip de rela-
ție afectează sensibil cercetarea, totuși în condiții normale nu vizează acti-
vitatea istoricului de cea mai înaltă probitate științifică și intelectuală.
O sarcină deloc ușoară pentru istoric o constituie justa amplasare a
subiectului cercetat în contextul istoric general din care acesta face parte.
Toynbee observa că cercetarea istoriei antichității greco-romane are avan-
tajul că aceasta reprezintă un ciclu istoric încheiat35, altfel spus, locul ei în
istoria universală este bine stabilit și la fel de bine cunoscut tocmai pentru
că avem o idee completă despre cum a apărut, cum a evoluat și cum a luat
sfârșit, ceea ce nu se poate spune despre istoria popoarelor europene din
zilele noastre, a căror istorie este în desfășurare, nu s-a încheiat și deci nu
ne-o putem închipui ca întreg. În general, la fel poate fi văzută istoria con-
temporană în toată amploarea ei temporală și evenimențială, deoarece
necunoscându-i etapele și toate procesele și metamorfozele care urmează,
nu ne putem face o idee întreagă și completă despre ea. Dar tot atât de si-
gur e și faptul că orice etapă istorică, la fel ca orișice eveniment, este parte
34 În anumite situații, observă Iorga, „se cere ceea ce nu poate da nici o metodă, ceea ce
e înnăscut la adevăratul istoric: divinația, simțul intim, care, fără a trece prin treptele
cugetării raționaliste și silogistice, ajută a găsi deodată, instantaneu, adevărul, care, fi-
ind de impresie și nu de argumentare, – liber a-l cerceta pe urmă –, nu e mai puțin
adevăr”: N. Iorga, Generalități..., p. 191; vezi și p. 77.
35 A. Toynbee, Civilization on the trial, Oxford University Press, 1948, p. 5 sqq.

190
a unui întreg și, prin urmare, indiferent că s-a consumat sau nu, își are lo-
cul său în cadrul istoric general, ceea ce o face calificabilă ca atare. Astfel,
civilizația greco-romană, tot așa ca și civilizațiile mult mai puțin cunoscute
ale indienilor americani, este parte integrantă a civilizației umane, adică e
doar una din paginile, fie și cea mai cunoscută și mai strălucită, a istoriei
universale, așa cum demonstra același Toynbee în monumentalul său stu-
diu sintetic asupra istoriei umane36. Sarcina concretă ce rezultă de aici
pentru specialist este să stabilească cât mai reușit cu putință locul studiu-
lui său, al temei sale de cercetare, în contextul istoric corespunzător și, res-
pectiv, în efortul științific general în care aceasta se încadrează. Dacă o ast-
fel de cerință nu este îndeplinită, demersul cercetătorului nu poate avea o
adevărată motivare științifică. Sunt vizate în cazul de față studiile înguste
de specialitate ce au drept obiect unele segmente tematice, evenimențiale
sau temporale aparte, dar tot aici este avută în vedere și relația istoriei lo-
cale cu istoria națională și universală. Faptul în sine al semnalării și descri-
erii unei monede a lui Mithridates al VI-lea Eupator, descoperite într-o ce-
tate vest-pontică, nu are relevanță decât în contextul afirmării autorității
acestuia pe întreg litoralul Mării Negre, la fel cum întemeierea Moldovei nu
poate fi înțeleasă altfel decât ca un fapt constitutiv al formării statului me-
dieval românesc și cum realizarea României Mari nu poate fi închipuită în
afara contextului politic și militar din întreaga Europă de la sfârșitul Pri-
mului Război Mondial.
Istoricul are de înfruntat și sfidarea acelui mare obstacol, pe care o face
istoricitatea faptelor și a evenimentelor istorice, ca și aceea a cercetătorului și
a scriitorului de istorie însuși. Lucrurile, întâmplările, oamenii poartă pece-
tea timpului lor. Istoricul, la rândul său, este produsul vremii sale: cunoș-
tințele pe care le are, deprinderile, mentalitatea poartă aceeași amprentă.
Când acesta purcede la cercetarea unor fapte sau evenimente din trecut, el
provoacă involuntar confruntarea a două timpuri diferite, uneori categoric
deosebite unul de altul. Drept urmare, este solicitat să facă față la două sar-
cini la fel de mari: să înțeleagă corect spiritul epocii cercetate astfel ca să
poată aprecia fără greș natura și semnificația fenomenelor care îl interesea-
ză și în același timp să poată face abstracție de propria sa istoricitate, pen-
tru ca aceasta să nu-și lase umbra asupra preocupărilor sale științifice.
Această situație explică de ce Valery nu are dreptate când zice că istoricul
nu poate fi separat de istorie37. Dimpotrivă, acesta poate reuși foarte ușor
să ia poziția corectă față de cele două istoricități, a sa și a fenomenelor

36 Idem, Studiu asupra istoriei, p. 29. De fapt, ideea în sine poate fi urmărită pe parcursul
tuturor celor zece volume ale acestui studiu (Oxford University Press, 1946 și 1957).
Aici, trimiterile se fac la compendiul în două volume, realizat de D.C. Somersvell și publi-
cat în 1974 (trad. rom. 1997).
37 P. Valery, Criza spiritului…, p. 219.

191
cercetate, numai că pentru asta are nevoie de două însușiri, fără de care
nici nu se poate afirma, de altfel, ca profesionist al domeniului: o foarte bu-
nă pregătire profesională, care să-l ajute să scoată fenomenele cercetate
din găoacea în care le ține specificul vremii lor, și o mare corectitudine ști-
ințifică și intelectuală, care să-l apere de presiunea ideologică, politică și de
mentalitate a mediului său de viață. Pentru un bun istoric, ambele însușiri
sunt extrem de importante. Prima, adică profesionalismul, nici nu intră în
discuție, dar la fel de prețioasă este și cealaltă. Ca oricărui fiu al țării sale, și
istoricului îi șade bine să fie patriot, să-și iubească țara, să se mândrească
cu trecutul poporului său și să lupte cum poate pentru ca acesta să aibă un
prezent și un viitor cât mai bun. Dar dacă patriotismul îl îndeamnă să co-
recteze trecutul poporului său, înfrumusețând unele lucruri și inventând
altele, trecând cu vederea faptele neplăcute, greșelile grave, crimele, ne-
dreptățile sociale, nerealizările sau acoperind incompetența și iresponsa-
bilitatea personalităților istorice cu merite inventate, atunci un astfel de
istoric nu poate fi considerat un adevărat slujitor al istoriei, ci mai degrabă
un inamic periculos al acesteia. Din păcate, istoria noastră, și nu numai a
noastră, a fost tot timpul, mai este și acum, plină de astfel de exemple. Și nu
vorbesc doar despre istoricii de duzină, foarte numeroși, care confundă is-
toria cu propaganda. Și bineînțeles că trec peste acei care împărtășesc sin-
cer în activitatea lor anumite simpatii politice, propagă fățiș și insistent în
scrierile lor idei monarhiste, legionare, xenofobe, religioase, autohtoniste,
antioccidentale, uneori proruse (în special, în Basarabia) etc., ceea ce, evi-
dent, are drept efect sfidarea adevărului istoric. Astfel de fapte sunt pe mă-
sura meseriașilor necalificați ai istoriei, a calfelor semidocte și a impostori-
lor domeniului, într-un cuvânt, a vulgarizatorilor istoriei. Adevărații istorici,
specialiștii de înaltă calificare și cu mare responsabilitate față de meseria
lor, altfel spus, maeștrii, nu-și permit niciodată să meargă pe aceste căi.
***
Fenomenul istoricității, dar nu numai acesta, pune cu deosebită acui-
tate problema subiectivismului cercetătorului în domeniul istoriei și, prin
urmare, a limitelor cunoașterii istorice. Bineînțeles că limitele nu sunt de-
terminate doar de subiectivitate, fiind vizate poate încă mai mult accesibi-
litatea fenomenelor investigate, tradiția cercetării lor, cantitatea și calita-
tea surselor ș.a., dar aici ne interesează numai faptul în ce măsură capacită-
țile, abilitățile, mentalitatea cercetătorului își pot lăsa amprenta asupra
fenomenelor studiate. Istoria nu este o reproducere fotografică a realități-
lor. De altfel, o astfel de istorie este imposibilă, odată ce avem în vedere o
relatare despre vremurile dispărute. Și este imposibilă, ca efect al subiecti-
vității istoricului, de două ori. O dată pentru că, așa cum bine observa H.I.
Marrou și, împreună cu el, Paul Veyne, istoria condensează un veac întreg

192
într-o pagină38, zicere adevărată, în pofida formei sale metaforice, deoare-
ce nici o scriere istorică nu poate reproduce realitatea integral și în fiecare
amănunt, pentru că o astfel de istorie pur și simplu nu poate fi realizată, ca
urmare a faptului că omul nu are acces la întreaga realitate istorică39, mai
ales dacă ne gândim că istoria pe care o cunoaștem este doar una dintr-un
șir de istorii la fel de posibile, în cazul altor circumstanțe istorice. Și a doua
oară, datorită specificului, mai bine zis, limitelor, intelectului uman. E vor-
ba, de fapt, în acest caz de subiectivismul istoricului în sensul direct al
acestui termen, fără vreo legătură cu condițiile obiective ale cercetării. Ati-
tudinea subiectivă a acestuia nu e un fenomen simplu; uneori, avem de a
face cu un subiectivism firesc, natural, „nevinovat”, ca expresie a produce-
rii libere a opiniilor, impresiilor, concluziilor, dar destul de des se întâmplă
ca subiectivismul să fie determinat de anumiți factori din afară, indepen-
denți de voința istoricului sau chiar ostili acesteia – prin constrângere, dic-
tat, corupere, manipularea interesată a informației ș.a. Astfel că subiectivis-
mul constituie un pericol mult mai mare, de cum se crede de obicei, pentru
cercetarea istorică. În general însă, în situațiile normale, adică atunci când
cercetătorul nu este influențat de nici un factor extern, subiectivitatea lui nu
se identifică neapărat cu arbitrarul. Când nu este stingherit de nimic și când
dispune de toate datele necesare, el își face munca sa ca un bun profesio-
nist, obținând rezultate foarte bune, chiar dacă natura ființei sale subiective
poate limita întru câtva efectele cercetării sau chiar poate influența negativ
procesul investigativ și, drept urmare, rezultatele obținute. Pentru a preîn-
tâmpina sau măcar a limita astfel de efecte, istoricul poate conta pe erudiția
sa și pe corecta înțelegere a misiunii sale, dar tocmai specificul meseriei
scoate în prim-plan importanța surselor, a documentului istoric sub toate
formele sale. Cu cât sursele sunt mai bogate, mai variate și mai concludente
pentru subiectul cercetat, cu atât pericolul subiectivizării și deci al minima-
lizării efectelor investigației este mai mic. Și invers. În sens negativ, este cât
se poate de relevantă preistoria umanității, mai ales primele perioade ale
epocii de piatră (paleoliticul inferior și mijlociu); sărăcia artefactelor, îm-
preună cu dificultățile de sistematizare și datare a lor, constituie un obsta-
col enorm în calea cercetării acestui segment istoric, din care cauză locul
surselor care lipsesc sau sunt echivoce este ocupat de cele mai ingenioase
ipoteze și „istorii verosimile”, care, nefondându-se pe fapte, mai degrabă în-
curcă decât ajută la rezolvarea problemelor ce-și caută soluțiile adecvate. O
situație oarecum similară avem în cazul „mileniului întunecat” al istoriei
românilor, unde lipsa izvoarelor scrise interne este suplinită de variate
construcții speculative. Astfel de exemple (numărul lor este destul de mare)
arată cât de nocive pot fi efectele factorului subiectiv în cercetarea istorică.

38 P. Veyne, Cum se scrie istoria, p. 10.

39 H.I. Marrou, Teologia istoriei, trad. G. și O. Nimigean, Iași, 1995, p. 17-18.
193
Dar, oricât de mare ar fi, acest pericol, real, nu are puterea să descurajeze
munca istoricului care își ia meseria în serios. Dimpotrivă, pentru maeștrii
domeniului, dar chiar și pentru salahorii cei mai buni, acesta poate fi o
provocare cu neașteptate efecte benefice, odată ce, indiscutabil, este în sta-
re să declanșeze o mobilizare mai mare și mai hotărâtă.
***
O mare problemă este și relația istoricului cu tradiția istoriografică. În
general, aceasta este o relație cu efecte pozitive, întrucât în mod normal
tradiția constituie o bază și totodată un îndemn mobilizator, fapt atât de
real și atât de bine cunoscut, încât nu are rost să insist asupra lui. Sunt însă
prea multe abateri de la această regulă, adeseori anumite puncte de vedere
greșite sau depășite asupra unor fapte și evenimente istorice sunt atât de
puternic înrădăcinate în practica cercetării trecutului și se opun cu atâta
înverșunare reconsiderării lor, încât se poate spune că avem a face cu o
adevărată teroare a tradiției. Astfel, mai bine de un secol și jumătate istori-
cii români vorbesc aproape unanim despre faptul că în anul 1600 Mihai Vi-
teazul ar fi realizat unirea țărilor române și, în contextul acestei pledoarii,
prezintă domnia acestuia ca mărturie a unei activități politice, militare și
sociale de excepție și de mare folos pentru români. În realitate, în afară de
titlul ce și-l atribuie după intrarea sa în Alba Iulia („domn al Țării Româ-
nești, al Ardealului și al Moldovei”) și care este irelevant ca mărturie istori-
că, nu există nici un indiciu sigur că la acea dată într-adevăr ar fi avut loc
unirea efectivă, reală, a celor trei țări și mai ales nu se află nici o dovadă că
prin această acțiune s-ar fi urmărit realizarea unității naționale a români-
lor, idee care pe atunci nu avea cum să existe. De altfel, cum bine se știe,
nici titlul menționat și nici stema sa cu simbolurile celor trei țări române
nu erau noi, deoarece le întâlnim mai devreme la câțiva principi ardeleni.
La fel, din cauza sărăciei și a confuziei datelor referitoare la bătălia de la
Călugăreni, calificată de istoriografia noastră drept o mare victorie a lui
Mihai, „Termopilele României”40, nu știm de fapt nimic sigur despre ea: cât
a fost de mare și de aprigă, cine a învins și dacă a existat realmente vreun
învingător. Iar pentru politica sa socială e cât se poate de edificatoare
așa-zisa „Legătură”, niște dispoziții arbitrare domnești care stabiliseră un
regim de exploatare a țăranilor extrem de dur și de nemilos, cum nu mai
exista nicăieri în altă parte în spațiul românesc. În contrast flagrant cu
aceste evidențe, pot fi întâlnite frecvent afirmații de genul „domnia lui Mi-
hai Viteazul – pagina cea mai strălucită a evului mediu românesc” și chiar
40Istoria românilor, vol. IV. De la universalitatea creștină către Europa „patriilor”, Bucu-
rești, 2012, p. 685-687. De fapt, pentru cei pe care autorul acestei calificări îi admiră,
bătălia de la Termopile a fost o înfângere, e adevărat că una glorioasă pentru cei în-
vinși, pe când confruntarea cu turcii din 1595 o consideră „o mare victorie româneas-
că” (p. 687).
194
studiile academice de dată recentă, care pretind a fi cele mai avizate, inclu-
siv la tema respectivă, îi atribuie lui Mihai titlul de „Restitutor Daciae”,
apreciind că acesta „a intrat în conștiința românească, în contururi aureo-
late, personificând ideea de independență și unitate statală”41, în timp ce
„Legătura” sa, ca și numeroasele confiscări de pământuri ale țăranilor moș-
neni pentru neplata birurilor foarte grele, au fost făcute uitate. Produs al
ideologiei pașoptiste și expresie a dezideratului de unitate națională de la
mijlocul sec. XIX, chipul idealizat al lui Mihai Viteazul poate avea oarecare
justificare în contextul acelor vremi (putea fi găsit și un alt model), dar per-
sistența lui în scrierile istorice din sec. XXI nu are nici o explicație rezona-
bilă. Un alt exemplu ce ilustrează la fel de bine îndârjirea istoriografiei tra-
diționale de a ignora evidențele este aserțiunea lipsită de orice temei cum
că pe vremea lui Mircea cel Bătrân extremitatea sudică a Basarabiei ar fi
făcut parte din Țara Românească (mai precis, din Valahia sau Ungrovlahia,
cum se numea aceasta pe atunci), produs al imaginației deosebit de fertile
a lui B.P. Hasdeu, care a dat naștere multor fantasmagorii cu pretenții de
realități istorice, pe care însă istoricii care și-au tratat cu respect meseria
au preferat pe bună dreptate să le treacă cu vederea. Bineînțeles că sunt și
destule alte exemple, printre care unele formule considerate aproape sa-
crosancte, dar lipsite de conținut istoric, ca de ex. „statul centralizat al lui
Burebista” sau „națiunea română medievală” ori predispozițiile puternic
afirmate de elogiere a României interbelice, la fel ca aureolarea penibilă a
dinastiei regale ce sfidează prea tare meritele ei reale etc. Mitologizarea is-
toriei, la fel ca apologia, nu importă din ce motive, a realităților și a feno-
menelor din trecut, este lucrul cel mai prost pe care poate să-l facă istori-
cul42. Evident că, realizându-și opera cu competență și cu corectitudine ști-
ințifică și intelectuală, istoricul este dator în același timp nu doar să ignore
astfel de mituri, ci să le respingă cu toată hotărârea, demonstrându-le falsi-
tatea și nocivitatea, ceea ce nu este deloc ușor, întrucât în această privință
tradiția se vrea neînvinsă.
***
Nu aș vrea să închei aceste observații înainte de a zăbovi puțin la alte
două momente, aparent mai puțin importante, în activitatea istoricului, dar
care de fapt sunt cât se poate de principiale. Unul din ele îl constituie rela-
ția cercetătorului cu datele cu care lucrează. Revin la acest subiect, deoare-
ce este extrem de important să știm cum ordonează el aceste date și cum
selectează din ele pe cele cu care își construiește opera. Care sunt criteriile
41 Ibidem, p. 721. Observăm totuși reținerea ce se manifestă prin substituirea sintagmei
„unitate statală” celei de „unitate națională”.
42 „Istoria ca justificare pentru ceea ce a fost, iată cea mai mare primejdie care îl amenin-

ță pe istoric”: Theodor Scheider, Geschichte als Wissenschaft. Eine Einführung, Mün-

chen/Wien, 1968, p. 53.
195
de care se conduce în aceste operații, pe ce pune accentul mai cu seamă –
pe faptul care i se pare important sau pe cel pur și simplu interesant? Sau
poate pe acela care are ambele virtuți? Ultima variantă este preferabilă, de-
sigur, dar fiind ideală, se întâlnește prea rar. E bine atunci să rămână la di-
lema dintre important și interesant? Bineînțeles că nu, pentru că într-un
caz ar putea opera cu date valoroase ca potențial informativ, dar ar neglija
alte cerințe, precum atenția, ritmul, tensiunea, euristicul, poate și alte ele-
mente ce ar asigura angajarea cititorului, iar în celălalt – dimpotrivă, ar
conta pe interes, pe antrenant, sfidând însă exigențele unei documentări
cât mai adecvate. Faptele sunt materialul din care se construiește întregul
edificiu al istoriei, de aceea este extrem de important să fie găsite cele mai
bune soluții pentru sortarea și utilizarea lor. Una din cele mai potrivite so-
luții, mai ales când apar probleme de genul dilemei de mai sus, ar consta în
operarea unei topici a faptelor și a evenimentelor ce urmează să dea viață
operei sau, spus mai simplu, alcătuirea unei liste a acestora. Aceasta, odată
întocmită, îi poate oferi cercetătorului posibilitatea de a situa faptele și
evenimentele pe o scară valorică și deci preferențială sub aspect investiga-
tiv, ceea ce îl ajută să vadă mai bine diferențele dintre ele pentru a se putea
concentra exact pe ceea ce solicită cea mai mare atenție, reușind totodată
să-și ordoneze și să-și ușureze munca. Între altele, anume așa va putea evi-
ta pericolul de a deveni captivul unui anumit document și în general al in-
formației înguste, pentru a avea, în schimb, o viziune de ansamblu. Așeza-
rea obiectelor de interes în serie, ceea ce în mod necesar presupune o re-
lație de conținut sau temporală între ele, care inevitabil orientează spre un
obiectiv anume, spre un „scop”, nu înseamnă neapărat că istoricul trebuie
să fie tributar unei viziuni teleologice, care l-ar putea forța să meargă au-
tomat spre o țintă ce i s-ar impune. Bineînțeles că Valéry, preocupat cu pri-
oritate de realitățile politice, nu are dreptate când susține că „istoria nu
ține cont deloc de scara fenomenelor pe care le reprezintă”, iar critica isto-
rică nu s-ar îngriji de calitatea faptelor43. Dimpotrivă, conștient sau nu, ori-
ce istoric bun se conduce de o topică ce permite a nu pierde din vedere
„scara faptelor și fenomenelor”, și tocmai aceasta e calea care asigură deta-
șarea cercetătorului de anumite evenimente aparte și concentrarea asupra
fenomenelor de ansamblu și a problemelor majore, preocupare care, în ul-
timă instanță, constituie premisa esențială pentru trecerea de la istoria-po-
vestire la istoria-problemă sau, ceea ce e același lucru, de la istoria eveni-
mențială la istoria structurală. Nevoia maestrului de a avea contact perma-
nent și direct cu documentele și a nu lăsa această ocupație salahorului mai
mult sau mai puțin calificat este cea mai bună dovadă a profesionalismului
său, e ceea ce îl deosebește de profan sau de diletantul în domeniu. Acesta
din urmă poate realiza scrieri istorice de oarecare calitate, dar niciodată

43 P. Valéry, Regards sur le monde actuel, p. 7-8.

196
opere de reală valoare științifică și intelectuală, pe când profesionistul de
înalt nivel va urmări tocmai realizarea unor astfel de opere, care însă nu
sunt posibile dacă nu se fondează pe documente – noutatea și prospețimea
acestor opere vin de la faptul că sunt alimentate direct de la surse, sunt în-
văluite în aura informației inedite. Profesionistul este îmbibat și el cu
această aură și anume asta îl face net superior diletantului, oricât de dresat
ar fi acesta. Tocmai aura este și cea care dă naștere și întreține convinge-
rea, în general justificată, că profesionistul știe întotdeauna mult mai mult
decât pot spune cărțile sale.
Al doilea moment la care am vrut să zăbovesc o clipă aici este inspira-
ția istoricului, chestiune care ne readuce și ea cumva la discuția de la înce-
put. Această facultate extrem de necesară vizează în special nevoia cunoaș-
terii temelor și fenomenelor despre care informația corespunzătoare este
foarte săracă sau chiar lipsește cu totul. Croce observa, poate exagerând
puțin, că chiar și atunci când se fondează pe o concepție și realizează criti-
ca corespunzătoare a izvoarelor, istoria nu poate fi reconstituită fără intui-
ție și fantezie44. Această convingere o constatăm și la Iorga, când zice că
„istoricul adevărat își înfățișează faptul, îl creează din nou în sine, prin fan-
tazie”45. În realitate însă fenomenul este foarte complicat. Pentru că nu pot
să am inspirație în raport cu fenomene despre care nu știu nimic, nu pot
intui un eveniment care nu este atestat, măcar aluziv, de nici un fel de in-
formație cunoscută, iar fantezia mea, oricât ar fi ea de productivă, nu-mi
poate fi de nici un folos când încearcă să dea viață la fenomene și întâm-
plări pe care cunoscutele date și cunoștințe istorice nu le pot aproba – in-
direct și parțial, bineînțeles, – ca realitate virtuală. Dacă aș crede altfel, ar
însemna că accept ca reconstrucția în baza informației istorice sigure să fie
substituită de improvizație, evadând astfel din realitatea istorică în lumea
himerelor. Or, prima și cea mai serioasă interdicție ce se aplică întotdeau-
na unui istoric este să nu fie improvizat, adică să nu producă ficțiuni. E ade-
vărat că întâlnim destule abateri de la această lege sfântă, mai cu seamă în
tabăra numeroasă a diletanților, dar adevărații profesioniști ai domeniului
în general nu-și permit să o încalce cu bună știință. Improvizația e cu totul
altceva decât inspirația. Un istoric bun nu poate fi lipsit de inspirație – dacă
se întâmplă totuși ca în breasla istoricilor să se întâlnească și unii meseri-
ași buni pe care soarta nu i-a înzestrat cu acest har, aceștia sunt pur și sim-
plu niște ghinioniști și, în orice caz, zadarnic i-am căuta printre fruntași.
Simplul salahor poate lucra toată viața asupra unei teme, oricare ar fi aceas-
ta, fără să-și pună vreodată întrebarea dacă ceea ce face el este lucrul cel
mai bun, dacă nu cumva ar trebui să-și regândească tema, să-i dea o sem-
nificație și o valoare pe care nimeni nu le-a mai bănuit, sau să-și iscodească

44 B. Croce, Theory & history of historiography…, p. 24-25.

45 N. Iorga, Generalități..., p. 77.

197
mintea pentru a găsi alte subiecte, mult mai interesante și de un impact ști-
ințific mult mai mare. În schimb, cercetătorul inspirat vede și simte, chiar
înainte de a ajunge maestru, limitele și semnificația cercetării sale, iar ima-
ginația sa bogată și fertilă găsește mereu noi nuanțe și subiecte, care de care
mai interesante și mai promițătoare, legate sau nu de tema sa de cercetare.
Orice bun profesionist care activează într-un anumit domeniu al investi-
gațiilor istorice intuiește foarte bine care sunt părțile tari și slabe ale studi-
ilor pe care le scrie sau le examinează, își poate închipui fără mare greutate
cum pot fi acoperite golurile din aceste studii. Ba mai mult, experiența, cu-
noștințele și deprinderile obținute pe parcursul activității sale îl ajută să
vadă nerealizările din toată sfera sa de specialitate și chiar din domenii co-
nexe, intuind fără greș care pot fi mijloacele, procedeele și căile de depăși-
re a acestor neajunsuri.
Aduc doar un exemplu. Istoria unirii de la 1918 a atras în cei aproape
o sută de ani care au trecut de atunci atenția a sute de istorici, au fost reali-
zate mii de studii și alte scrieri istorice de oarecare valoare. Cu toate aces-
tea, nu se poate spune că fenomenul respectiv ar fi fost cercetat suficient
de bine. S-a scris mult, chiar prea mult, dar nu există nici un studiu judicios
echilibrat, temeinic documentat, armonios și riguros realizat, care ar putea
să convingă că s-a găsit soluția optimă pentru întrebarea ce a fost, totuși,
Unirea cu toate elementele ei: premise, realizare, dificultăți, greșeli, insuc-
cese, consecințe. Părerea mea este că nu s-a ajuns la această soluție nu
pentru că ar fi lipsit capitalul științific și intelectual corespunzător, că nu ar
fi existat inspirație sau bună intenție, ci pur și simplu pentru că nu a existat
voință. Bănuiesc că a putut exista și teama ca nu cumva adâncirea prea stă-
ruitoare în această temă să nu aducă niște surprize deconcertante. Maeștrii
care ar fi putut face această treabă, pe cât de grea, pe atât de onorabilă, nu
au lipsit, dar au preferat să stea la o parte, iar când, câte cineva, s-a implicat
totuși, a făcut-o formal, în general declarativ, chiar patriotard, evitând să
meargă până acolo, unde se impunea o sarcină ce presupunea o mare res-
ponsabilitate și tot atâta curaj. Și asta în situația în care în acel mediu nu a
lipsit geniul inspirației, care putea să spună cât de complicat, contradicto-
riu și nesigur a fost procesul Unirii, că aceasta nu s-a realizat atât de ușor și
triumfalist, cum scriu cărțile noastre de istorie, că au existat circumstanțe
speciale de la o etapă la alta și de la o provincie românească la alta, că de
ex. împrejurările în care a evoluat spre Unire Basarabia au fost total deo-
sebite de cele din Bucovina și Transilvania (au existat deosebiri mari și în-
tre acestea din urmă), că altfel trebuie văzute atitudinea și rolul Aliaților și
a Puterilor Centrale în acest proces, că în desfășurarea lui a existat și destul
neprevăzut, că clasa politică românească nu era pregătită pentru Unire,
cum nu fusese pregătită nici pentru război etc., etc. Deci și în acest caz, ca
întotdeauna, inspirația ar fi putut face foarte mult, dar ea nu există prin sine

198
însăși, nu acționează de capul ei, ea este o forță reală numai în sufletul și în
mintea creatorului, a maestrului, numai acesta o poate pune la lucru.
Dacă aș mai fi avut timp și loc, aș fi vrut, în legătură cu fenomenul in-
spirației, să mai spun câte ceva despre istoriile paralele sau virtuale, cele
care, în dependență de decorul istoric, pot fi tot atât de posibile ca și cele
înregistrate de mărturiile istorice. Tema este foarte interesantă și e legată
anume de specificul activității maeștrilor scrisului istoric, dar se pare că
deja am depășit volumul admisibil pentru astfel de scrieri.
Înainte de a pune capăt acestor observații plictisitoare, voi mai adău-
ga, ca încheiere, doar câteva cuvinte despre locul și rolul maestrului în isto-
ria văzută ca știință și ca scris. Reamintesc crezul evreilor de care aceștia
s-au condus pe toată durata existenței lor, care este legea lor istorică su-
premă și care spune că viitorul se construiește pe trecut. Înarmați cu
această lege, ei au reușit să supraviețuiască în condiții istorice extrem de
vitrege, să depășească vicisitudini și obstacole, care pe alte popoare, mult
mai numeroase și mai puternice, dar lipsite de un astfel de crez, le-au zdro-
bit. Acest fapt arată ce capital prețios sunt cunoștințele despre trecut. Toc-
mai de aceea valorificarea lor corectă și deplină nu este pe măsura fiecăru-
ia și nu trebuie încredințată oricui. Și anume din acest motiv Nietzsche
avea perfectă dreptate când zicea că istoria trebuie să fie scrisă numai de
mințile cele mai încercate și mai nobile46. Multă lume este amăgită de iluzia
foarte primejdioasă că istoria este ușoară și că, prin urmare, o poate prac-
tica oricine, fapt ce explică invadarea domeniului de către numeroși nepof-
tiţi, făcători de istorii de cea mai variată extracție și ocupație, în timp ce
multe și extrem de importante pagini ale trecutului fie sunt tratate superfi-
cial, fie nu sunt studiate deloc. În realitate, istoria este o disciplină grea și
de mare responsabilitate, deoarece, pe lângă faptul că cere cunoștințe pre-
cise și vaste în variate domenii și abilități specifice pentru cercetare și pen-
tru scris, ea vizează și datoria imprescriptibilă a istoricului de a servi cu
maximă onestitate omul și societatea, păzindu-se cu strășnicie, desigur, de
contaminarea din partea politicului, a mentalității publice sau a numeroa-
selor clișee, idei și superstiții ce bântuie permanent în toate straturile soci-
ale. Cât este de complicată istoria și cât de greu se pretează ea la descoperi-
re rezultă foarte bine chiar și dintr-o observație ironică, dar plină de sens,
a lui Charles Péguy, care zicea că „e bine când istoricul se ocupă cu istoria,
fără a încerca să pătrundă în ea mai adânc, deoarece în caz contrar nu ar
mai reuși niciodată nimic”47. După cum valoarea istoriei existențiale a unei
țări, înțelegând prin asta nivelul de civilizație al acesteia, este determinată
de calitatea populației sale, tot așa și istoria scrisă este produsul direct al
calității istoricului, altfel spus atât în istoria reală cât și în cea scrisă forța

46 F. Nietzsche, On the Use and Abuse of History..., chap. VI.

47 Apud L. Febvre, Combats pour l’histoire, p. 11.

199
nu este egală cu masa (f = m), ci cu calitatea (f = c). Acest adevăr arată cât
este de importantă munca istoricului profesionist, a maestrului, numai
aflând acest adevăr ne putem da seama că activitatea sa specifică e mai de
preț chiar decât rezultatele pe care le poate produce, că actul său creativ e
mai mult decât opera. Pentru o astfel de activitate nu este nevoie ca istori-
cul să fie și filozof, în sensul tradițional al termenului, dar cu siguranță că
trebuie să fie un gânditor care să poată realiza cu destulă eficiență cele do-
uă operațiuni de bază ale cercetării istorice: critica izvoarelor și a istorio-
grafiei și interpretarea analitică a evenimentelor și proceselor ce constituie
obiectul său de studiu. Istoria nu este filozofie, dar ea se simte mai sigur
când filozofia este mereu în preajma sa. Nu istorie de dragul istoriei, nu
istorism, nu „erudiție ciclopică” fără „ochiul filozofiei”, cum zicea Kant, ci
studiu detașat de orice dogmă, participativ, profund, organizat, sistemic.
Pentru că istoricul își pune mereu întrebări și toată munca sa înseamnă că-
utarea răspunsurilor. Deci curios, iscoditor, gânditor, creator, exigent fără
cruțare cu sine și respectuos fără limite cu cititorii săi – acesta este portre-
tul istoricului maestru.

The historian – a master or a hodman?

Summary
The author formulates the approach of this study as a question of
whether the historian should be equipped with skills to help him create
work of equally scientific and artistic qualities, or rather he should be a
mere information gatherer, a chronicler or a writer of various compila-
tions. While building his answer to this question, he divides his study into
two parts. The first part attempts to clarify the issue discussed for a long
time in historiography and in some philosophical writings if history is a
science or an art. The second part of the study indicates the main challeng-
es of the researcher and history writer, actually referring to the highly
qualified specialist.
The first part shows that, despite the confidence displayed by some
historians that history is an art, and the belief of others that it is both sci-
ence and art, the real situation is much more complicated. While it is true
that many historical writing can claim a certain artistry, especially if refer-
ring to the traditional category of history-telling texts. However, the rigor-
ous scientific studies, that put emphasize on the analysis of the specialized
literature and bibliographical sources, exegetical polemics, assumptions,
theories etc., the artistry not only doesn’t fit, but it is not advisable at all.
That does not mean scientific studies may not be attractive to readers – on
the contrary, they can be very interesting if they present a original and

200
novel information. These studies, however ingenious and complicated they
might be, cannot ignore the need for both affordable and elegant style,
something that actually requires the historian to excel at the language he’s
writing his works in. But to design a historical writing as a valuable scien-
tific study and also as a work with certain artistic qualities, is not some-
thing that every historian is able to accomplish, but only those fortunate
enough to posses both the highest professionalism and also a subtle intel-
lectual culture.
In the second part of the study, the author mentions the biggest chal-
lenges faced by the historian in his field. Among them, in addition to the
expertise, serious theoretical (philosophical) training, and a highly devel-
oped intellectual culture, requirements that have to be met, we can also list
the organic connection between the three segments of existence – past,
present and future, the permanent and very special attention for the hu-
man being, the historicity of the events and of the historian, the need to
transpose himself into the researched environment, the correct placement
of the studied subject in the general historical context, the subjectivism of
the researcher, the "terror" of the tradition, the necessity of establishing a
certain order for the historical events, the role that the historian’s inspira-
tion plays, the parallel or virtual histories compared to the known one, etc.
All these problems show that, despite superficial impressions, history is a
tough discipline that demands responsibility, because, besides the fact that
it requires precise and extensive knowledge in various areas and specific
skills for research and writing, it also implies the inalienable duty of the
historian to serve with utmost honesty the man and the society, while
avoiding contamination from politics, public mentality, and the many cli-
chés, ideas and superstitions that permanently haunt all social strata.

Publicat în volumul Clio în oglindiri de sine.

Academicianului Alexandru Zub Omagiu, Iași, 2014.

201
II. STUDII ȘI POLEMICI
 The Greco-Roman Antiquity at the Lower Dniester
and in the neighboring territories

In the classical antiquity the history of the settlements at the Lower

Dniester and in the neighboring territories begin with the Greek coloniza-
tion of the Black Sea coast. Obviously, in this case, the main objective is to
identify the founding date of the Tyras and Nikonion, colonies located on
the both sides of the Lower Dniester. In the case of Tyras, the prevailing
opinion is that it was founded in VIth century BCE by a group of colonists
from Miletus – a city located on the western coast of Asia Minor. Nobody
knows for sure when exactly during the VIth century the event took place1.
With regard to the settlement of Nikonion, the most convincing seems to
be the opinion that it was founded in the second half of the VIth century
BCE, by colonists coming from another Greek settlement on the western
shores of the Black Sea, that one being Histria.

The Greek city of Tyras

The description of the political, economic, social and cultural life of
this Greek colony, must be preceded by the analysis of ancient texts related
to it, as well as by describing the history of research done on this city.
Some of the ancient authors that wrote about this city are Herodotus (5th
century B.C.), an unknown author called Pseudo-Skylax by the specialists
(2nd century BC), Skymnos of Chios (2nd century BC), Demetrios of Callatis
(3rd century BC) and Flavius Arrianus (2nd century), but most of the atten-
tion is paid to the works of Strabo and Ptolemy Claudius. Some short men-
tions, that are often indirect, have been reported in the writings of Greek
authors such as Artemidor, Eforos, Diodorus of Sicily, [Pseudo]Apollo-
dorus, Pausanias and those of the Latin authors like Alexandros Polyhistor,
Pliny the Elder, Pomponius Mela, Valerius Flaccus, Ovid, Polibius, Ammia-
nus Marcellinus and others. The same conclusion regarding the close con-
nection between the river Tyras and the Greek city of the same name is
being suggested by all those authors mentioned above. Therefore the loca-
tion of the city was suggested to be on the lower course of the river, more

1Zlatkovskaja 1959, 63; A. I. Furmanskaja 1963, 40-41; Karyškovskij, Klejman 1985, 41;
Klejman 1996, 283-286.
205
specifically, on the right bank of the present day estuary. At the same time,
these ancent texts suggest a certain relationship between the names of Ty-
ras and Ophiussa2, whether those two concern two different settlements
as being mentioned by Ptolemy, or if it was one and the same, as it would
appear from the works of Pseudo-Skylax and Starbo.
The research on Tyras was conducted during four successive stages:
1) the Tsarist period (first half of the 19th century ‒ beginning of the 20th
century), during which dozens investigations with real scientific values
were carried out, such as those conducted by F.K. Brown, N.N. Murzake-
vitch, V.N. Iurghevitch, P.V. Bekker, and especially the research carried out
on the archaeological site of the old city by E.R. Stern during 1900-1903
and later in 1912; 2) the interwar period is defined by the valuable results
of archaeological excavations at Akkerman (Belgorod-Dnestrovskij), led by
Paul Nicorescu and Gr. Avakian; 3) the postwar period, especially late 50s
– late 80s of last century, when the research on Tyras accumulated rich
material: monographs, articles, studies, documents, numismatic and epi-
graphic material. Particularly valuable have proven to be the studies by
O.P. Karyshkovskij, I.B. Klejman, A.I. Furmanskaja, T.L. Samojlova, N.A. Son,
K.D. Kryzhitskiy, and A.N. Zograf, but the present-day knowledge regarding
the history of the city owes a lot also to the research undertaken in the var-
ious spheres of the ancient city life: research conducted by specialists like
V.A. Anohin, L.D. Dmitrov, V.A. Shahnazarov, A.S. Kotsievskij, S.A. Bulato-
vitch, A.V. Gudkov, N.M. Sekerskaja, S.B. Okhotnikov, D.B. Shelov, S.A. Se-
myonov-Zuser, I.D. Golovko, E.M. Shtaerman, Iu.G. Vinogradov; 4) The
early 90s of last century to the present: a period characterized by the re-
sumption of excavations at Cetatea Albă, and the participation in the re-
search on Tyras history of specialists from outside Ukraine and Russia –
first of all, from Moldova and Romania.
The political history of Tyras during the so-called autonomous period,
or Greek period, is very fragmented. The main political and military events
in the northwestern area of the Black Sea that are usually invoked in stud-
ies concerning Tyras, are the campaign against Scythians in 510 or 509
B.C. undertaken by the Persian King Darius I, the expedition of 331 B.C.
conducted by the Governor of Macedonia, Zopyrion, against the Getae and
Scythians, the rule of Mithridates VI Eupator over the the city during the
first half of the 1st century B.C., and Burebista's attack against Olbia around
the middle of the 1st century B.C.3 There is also an assumption that in the
year 439 or 437 B.C. the city was visited by Pericles, the Athenian leader,

2 Agbunov 1985, 87-88.

3Karyškovskij, Klejman 1985, 44; Hammond 1972, 194; Iliescu, 1971, 57-72; Pippidi,
1967, 154; Pippidi, Berciu 1965, 260-270; McGing 1986, 50; Šelov 1962, 100; Vinogra-
dov 1989, 265; Petre 1971, 101.
206
who obliged Tyras to pay the phoros into the treasury of the Delian
League4. Of course there is still much more data being invoked, i.e. the city
relations with the Scythian king Skyles (during the middle of the 5th centu-
ry B.C.), those with the Celtic tribes of Galateans (the middle of 3rd century
B.C.), a possible involvement in the clashes between the Macedonian king
Lisymachos and the cities on the west coast of the Black Sea (during the
end of the 4th – beginning of the 3rd centuries B.C.), or in those between
Callatis and Byzantium (approximately 260 B.C.), but this data is not relia-
ble. Since the middle of the 1st century B.C., the city enters the Roman
sphere of influence.
Due to the archaeological excavations conducted at Akkerman over a
long period by several groups of specialists, a large number of relics of the
most varied character have been accumulated, presenting a comprehen-
sive and also nuanced enough picture about the material life of the ancient
city. Thus the character of the public and private buildings was highlight-
ed: fortifications, roads, drains, houses; many materials were gathered (ce-
ramics, tools and production facilities such as furnaces to reduce iron ore,
works of art, especially terracotta statuettes, etc.). Many artifacts, including
remains of dwellings, were discovered in the rural area of the city (chora).
Some homes, especially inside the city, are described in detail.
The materials obtained after excavations constitute a very instructive
testimony regarding the economy of Tyras during that period. The main
sphere of production was the agriculture, with its two big branches: till-
age and raising cattle. Several sorts of crops like millet, barley and wheat
were raised. The land was plowed with a wooden plow that had iron
blade, and the grains were harvested with an iron sickle. There have been
found apple seeds, grape seeds and seeds from different types of berries.
Due to the good preservation of the animal osteological material we have
pretty good data regarding the cattle. The paleozoological researches that
were conducted based on data from some settlements in the vicinity of
the city have established that of all the livestock cattle formed between
27.8 to 40% of the total, sheep ‒ from 26.6 to 30.9%, the horses ‒ from
6.7 to 13, 4% and pigs ‒ 12.4 to 13.3%5. Regarding crafts, the main occupa-
tion was the pottery, which is characterized by a rich and varied produc-
tion, made at the wheel or by hand. First and foremost of the pottery
consisted of dishes for all kinds of destinations, but also lamps, tiles,
portable fireplaces, sewer pipes, etc.6 An unquestionable testimony of

4 Karyškovskij, Klejman, 45; see also Pippidi, D. Berciu 1965, 181-182; Ivantchik, 2008;
Okhotnikov 1990, 70.
5 Okhotnikov 1990, 48-49; Okhotnikov 2001, 102-103; E.P. Sekerskaja 2009, 172.
6 Nicorescu 1933, 573-574; Kryžitskij, Klejman 1979, 33, 46-47; Furmanskaja 1979,

11-12; Samojlova 1978, 254-266.

207
practicing metallurgy is represented by the furnaces used for ore reduc-
tion, but also especially by metals manufacturing products: bronze and
iron nails, pieces of copper wire, sickles, knives, fishing hooks, harness
parts, certain articles of lead, etc.7 The construction debris from the an-
cient Akkerman shows all clear that stonework was one of the major crafts
of the people of this settlement. But the fact that the Greek city of Tyras has
developed a dynamic economy and had also the status of an independent
state, is convincingly demonstrated by the existence of the city's own
mints. Since the first mint of the city, namely a silver drachma during the
first half of the 4th century B.C. featuring the image of the goddess Demeter
(according to V.A. Anohin), and until Mithridates’ era, the mint city func-
tioned almost without interruption. There have been minted different
coins, first pieces of silver, rarely of gold such as Lysimachos’ type of sta-
ters, then, and more often, coins with reduced nominal value made of cop-
per and bronze. In some moments there have been issued foreign curren-
cies with local countermarks8. Money is, of course, a sure proof of the
existing permanent and intense commercial relations. But the evolved
state of the Tyrasian trade is proved by many testimonies. First of all, in
the city itself, as well as in its vicinity, a large amount of foreign ceramics
was found, most often amphorae, that used to contain wines and oils from
various cities of the Greek world – Athens, Thasos, Sinope, Pontic Heraclea,
Rhodes, Kos, Samos, Chersonesos, Knidos, Chios, Paros, Bospor, Clazome-
nae, Mende, Histria, etc.9 Apart from amphorae and the products contained
in these vessels, as well as many different articles of Greek ceramics, Tyras
was also importing many other goods: marble and products made out of
this material, jewelry, art, furniture, canvases, various clothing articles, etc.
The city of Tyras was, in turn, an active exporter of goods, especially grain,
cattle, furs, and woods. Coins from various Greek cities were found in Ty-
ras, especially cities on the coast of the Black Sea; Tyrasian coins were dis-
covered in some of these settlements as well.
The social structure of the city of Tyras could be investigated, most of
the times under two categories of evidence: the houses with their invento-
ry, and certain epigraphic material. Both sources provide evidence of the
existence of two social groups that differed greatly between them in terms
of the wealth they possessed, which gave them different status in the soci-
ety. It was found that there were Tyrasians who had greater wealth (such
is the case of Nylos at the end of the 2nd century or early during the 1st cen-
tury B.C.), and that in some difficult situations they were asked by the gov-
erning bodies of the city to help the extremely poor segment of the

7 Nicorescu 1933, 595; Samojlova 1988, 44.

8 Zograf 1951, 111-114; Zograf 1957, 19-23; Anohin 1989, 87-89.
9 Samojlova 1981, 52.

208
population. Usually, the price paid for such services was yielding all power
to these rich people. It was also stated that in the cities situated on the
northwest of the Black Sea, there lived a subservient category of popula-
tion called mixellines (μιξελληνες), probably a mixture of Scythians and
Greeks10. The actual status of this population is not clear, but is certain that
it was dependent, deprived of freedom. The phenomenon of slavery, in the
classical sense of the term, seems to have been unknown in Tyras, but
there is no doubt that, like in the Pontic city of Olbia, and as well as in other
cities, there is a special category much like the slaves of households. So it
was a patriarchal slavery. Those who held this status were designed by the
terms of οίκετεια and οὶκέτης11. So far we have no data that would support
the existence of a genuine slave market in the Greek cities of the Black Sea,
but the export of slaves on the specialized markets of the Greek world,
such as that of Chios, cannot be ruled out. In addition to the free popula-
tion, which in turn was divided into several categories, just like in the Bal-
kan or Aegean parts of the Greek world, in Tyras there were many fo-
reigners who were designated by the term of xenos (ξένος). Here, just like
in Histria and, perhaps, to a lesser extent in Olbia, most of the non-Greek
population was made up of the Getae, but gradually other tribes came to
settle in, among whom the Scythians, the Sarmatians, the Galatae (Celts)
and Bastarnae were predominating during the last centuries B.C.12 This
fact can be demonstrated both on the basis of material remains such as the
ratio of Getae, Scythian and Greek ceramic, as well as using ancient texts as
those of Chrysostomos and those of Ovid.
In terms of the political system and governance, Tyras was a classic
type of polis, i.e. a democracy just like those in Greece itself. This means
that, like everywhere in the Greek world, and therefore in other Pontic cit-
ies as well, there were higher state institutions like the popular assembly
(ἐκκλησία), the supreme council (βουλῆ), followed in hierarchical order by
the colleges of Archons (those of the seven, or those of the nine) the colleg-
es of the strategists, agoranomoi, astinomoi, etc.13 But the always troubled
environment in which this city had to exist meant that the political stability
was almost always poor. As a result, democracy took a sinuous course and
several times had to retreat under the most different reasons: internal
fighting, barbarian pressures, natural disasters, famine, occupations and
protectorates of other states, etc. Therefore it seems that democracy had
fewer chances of establishing a lasting rule in comparison to the authori-
tarian forms of government, but which always worked under the guise of

10 IOSPE, I², 32В, 5-21.

11 Marčenko 1985, 242-256.
12 Samojlova 1985, 51-59; Samojlova 2000b, 82; Samojlova 2000a, 87-107.
13 Karyškovskij, Klejman 1985, 60-61.

209
democracy, as it happened during the time of Nylos. Exceptions to this rule
have been periods when the city it has been under the protectorate of the
Scythians, as it was during the rule of the Scythian king Skylures (2nd cen-
tury B.C.), or under the hegemony of Mithridates, in the first half of the 1st
century B.C; under these rules the city was administered directly by gov-
ernors.
The cultural life of the Greek city of Tyras, even if there was no way it
could be as rich, as varied, refined and effervescent as the one in the cities
of Greece itself, it was however, at least a pale copy of the well-known
Greek life. Unfortunately, because of the lack of sources of information at
our disposal, we cannot know well enough even this copy. However we
can form at least a rough idea of what was the culture and spirituality of
this city before it was annexed to the Roman Empire. We know for exam-
ple that the Tyrasians were using a calendar consisting of 12 months, each
month having 29 or 30 days, and that the year had 354 days; this calendar
was exported to these areas of the Lower Dniester by the colonists from
Miletus14. We have also testimonies regarding the spread of literacy. In
some neighboring cities, for example in Olbia and Tomis, remains belong-
ing to gymnasiums were found and some inscriptions found here contain
words that represented the teachers: παιδευτής, παιδοτρίβης, διδάσκα-
λος15. These realities were of course characteristic also for Tyras. We do
not know the name of the cultural personalities who lived in Tyras, but it's
a known fact that in some neighboring cities, such as Callatis, well-known
scientists were activating, which is suggesting that scholars represented a
common phenomenon for the Greek cities of the Black Sea. Moreover, the
Boristhenite discourse of Chrysostomos leaves no doubt in this regard16.
From the same text, but also from other sources, we learn about Greek’s
great interest for literature, especially for Homer.
The Tyrasian art of this period is relatively well known. We can get
some ideas about painting, examining the pottery figures of red and black,
however the painted vessels were often brought there from other Greek cit-
ies. Regarding the architecture, unfortunately, we have no more infor-
mation than the remains of the constructions that we have mentioned
above. We don’t have a lot of data regarding the works of sculpture, made
in marble or limestone, yet some remains were discovered during archaeo-
logical excavations. We’re talking about fragments of monuments, executed
in marble, white marble mostly, rarely having various color shades, all da-
ting from the Hellenistic period. A representative sample of this art, discov-
ered in Tyras, is constituted of a series of fragments of marble handicrafts

14 Latyšev 1909, 25-40.

15 Ιstoria 2010, 611-612.
16 Dion Chrysostomos, Orationes, XXXVI, 9-10, 24-26.

210
art: funerary relief, columns, pedestal, cornice, draped statue, statuette
foot, etc. A testimony of the monumentality of the Tyrasian sculpture is a
large block of marble, which was part of the pedestal of an equestrian stat-
ue, and regarding the way the marble statues were being executed one can
judge by the small statue of a bull. A far more complex picture is provided
by the terracotta, or the small clay sculptures17. Among them stand the
statues of women draped in the usual Greek clothing, representing the
head of the woman or, more rarely, one of a man. The most numerous are
the statues of deities, like those of Demeter, Kybele, Dionysos, Aphrodite
and Eros. The statues of the deities, along with coins and several inscrip-
tions, provide some information about the religion of the Greek population
of Tyras. In addition to those mentioned above, other deities worshipped
in Tyras were Apollon, Kora-Persephone, Athena, Zeus, Hecate, the god of
the river Tyras, goddess Tyche and the healing god Asklepios. In the Hel-
lenistic period some oriental cults appeared, such as those of deities Osiris,
Serapis and Isis. Finally, religious practices related to heroes or demigods
like Achilles and Heracles are also to be found in Tyras. The research of the
recent decades appear to have demonstrated the early penetration of the
northwest Pontic Greek cities with the Thracian cults, such as the Thraci-
an-Phrygian god Sabazios, the Thracian Knight, or the Orphic-Dionysian
cult18.

The city of Tyras during the Roman period

The assertion of the Roman rule over the northern and north-western
coast of the Black Sea occurred gradually and over more than a century.
The start of the process is marked by the Romano-Pontic Wars of the 1st
century B.C., while its end is somewhere at the middle of the 1st century
A.D. Although discussions in relation to the time Tyras became part of the
Roman Empire continue, yet it seems that there are no serious arguments
against the opinion that this should have happened at the same time with
the adoption of the Julian calendar, i.e. at 57 A.D.19, when the city of Tyras,
together with Olbia, are included in the composition of the Roman prov-
ince of Moesia. The surest proof of the Roman rule in Tyras is the presence
of a Roman garrison, called vexilation, in town. There is no doubt that the
garrison was there is at the moment the city was incorporated in the

17 Alekseev, Loboda 2008; Klejman 1970, p. 25-27; Klejman 1980, 97-101; Klejman
1982, 132-135.
18 Bondarenko 2005; Bondarenko 2007, 14-15, 20-21; Alexandrescu-Vianu 1980,

261-265; Kuzina 2008, 178-182.

19 Latyšev 1909, 37-40; Pârvan 1982, 103; Karyškovskij 1971, 152-154; Nicorescu,

1937, 221; Vulpe, Barnea, 1968, 58.

211
Moesia province, but there is no actual data to confirm this. Only a later
document, an inscription dating from 116-117 A.D., discovered by Paul
Nicorescu, clearly shows that at that time the city was hosting a military
unit led by centurion Marcus Ennius Illadianus. It is possible that the clear
statement of this presence is being linked to Trajan's victory in the Dacian
Wars. This victory, which resulted in the foundation of the province of Da-
cia, increased the influence of Rome north of the Danube and of the Black
Sea. The Tyrasian garrison was not a numerous military unit, but depend-
ing on the period it had troops of several legions: the 1st Italica, the 5th
Macedonica, the 11th Claudia, the 1st Minerva and the 10th Gemina20. Tem-
porarily, there have also been stationed some cohorts here, as well as ves-
sels belonging to the Flavia Moesica military fleet. The vexillation’s role
was not restricted only to ensuring order in the city: it was also the ex-
pression of the state authority of Rome in the area, so it had a much higher
power than a simple and small military unit.
The political history of Tyras after the Dacian wars is as fragmented
as during the period of its autonomy. It is characterized by three promi-
nent elements: the relations of the city with the Empire, and in particular
the direct control exerted by the imperial government, mainly through the
garrison stationed there, some of the city’s contacts and collaborations
with other Greek cities, especially with those in Pontus area, but also with
some more distant, such as Athens and Miletus, and finally the city’s rela-
tions with the barbarians in the context of their violent confrontations
with the Empire. The somewhat best known of the three phenomena is the
last one. The first barbarian attack that Empire had to endure in the area of
the vicinity of the northwestern coast of the Black Sea was that of the Car-
pi. This confrontation took place in 214 A.D. and, judging by some inscrip-
tions, one of the fiercest battles occurred very close to Tyras21. The mili-
tary operations against the Carpi were have been conducted by the empe-
ror Caracalla himself, whose head-quarters throughout the confrontation
were in Moesia Inferior. The authenticity on this event was questioned by
some historians, but most of the studies provide unambiguous evidence
that it was a real historical event. Towards the middle and second half of
the 3rd century A.D. a great challenge for the Empire, but also for the safety
of the city of Tyras, was posed by the Gothic invasions directed towards
the Balkans and the Aegean Sea22. The Goths, sometimes having as Allies
the Carpi, the Sarmatians, or the Bastarnae, have caused great disruption
20 Nicorescu, 1937, 110-120; Nicorescu 1944, 501-510; Aricescu 1977, 33; Vulpe,
Barnea 1968, 126.
21 Dobruski 1900, 124-125; Domaszewski 1902, 507, note 8; Karyškovskij 1980, 75-77,

82 (notes 32-36); Ivantchik, Son 2002, 10.

22 Remennikov, 1954 28 sqq; Doruțiu-Boilă, 1964, 247-259; Poenaru-Bordea, 1971,

91-113; Vulpe, Barnea 1968, 257; R. Vulpe 1969, 157-171.

212
and havoc in the northeastern part of the Empire. The belief that in 238, i.e.
at the beginning of the military campaign of the Goths, Tyras had been de-
stroyed, can be encountered in historiography. But this opinion is being
disproved by two well-known facts: in 248 the Roman garrison was still in
the city, and in 253 the building in which the garrison was to be stationed
at the time was built. However, the fact that Tyras suffered greatly from
these invasions cannot be questioned. It seems that the city has undergone
the greatest damage to the final stage of the Gothic invasion by 269-270
A.D. Major confrontations of the many barbarian hordes of Goths, accom-
panied by the same allies, and that affected much of the Lower Dniester
settlements, also occurred during the 4th century A.D. At that time the ter-
ritory between the rivers Dniester, Prut and Danube was ruled entirely by
the Goths of Athanaric. In 376, the Huns crossed the Dniester River and
therefore the territory mentioned above was ruled by the Huns since that
date. It seems that the city of Tyras has not disappeared, but gradually
barbarized having the status of administrative center, first of the Goths,
and the after that of the Huns23.
Just like in the case of the Greek period, the material culture of the
Roman Tyras is much better known than its political history. It is known
even better than that of the autonomous period, as a result of the fact that
the layers corresponding to Roman period at Akkerman have been investi-
gated much better than those of the Greek period. The construction debris
found at the central site dates almost entirely from the time of Roman rule
over the Black Sea. Among other things, this has been investigated in detail
the living space of the city, which provided very useful information regard-
ing the lives people, their occupations and culture and, indirectly, refer-
ences to the social structure of the community. It was noted, for instance,
that each of the two houses that were investigated more closely, was com-
posed of two components, two halves, one for rest and leisure, and the
other one for various activities of the household. Each of the two objectives
is presented as a large-scale and complex housing and household construc-
tion (500 m², and 7-8 rooms), containing a varied inventory for various
destinations, starting from simple kitchenware and simple ornaments (to
which should be added the diverse clothing and furniture) to metallurgical
furnaces24. There is no doubt that the house belonged to rich families. Un-
der Roman rule, Tyras, just like all other Pontic cities expanded outside the
fortifications, and in these new spaces the homes the poor or low income
people were located, as well as various places with economic purposes:

23 Son 1993, 57-58; Samojlova 2004, 205-219; Kravčenko, Korpusova 1975, 20-42;
Pavlenko, Son 1991, 6-16.
24 Furmanskaja 1979 5-6; Dmitrov 1949, 39-52; Dmitrov 1952, 59-64; Karyškovskij,

Klejman 1985, 101-102.

213
workshops, warehouses, markets for the sale of goods, jetties, etc. The cho-
ra of the city expanded and developed a lot, as it is demonstrated by some
inscriptions, like the decree of the year 181 in honor of Cocceius found at
Korotnoe, and the rescript given by Septimius Severus in 202 to C. Ovinius
Tertullus, discovered near Ciobruciu village, and the archaeological mate-
rials found in some rural settlements on both sides of the Dniester estuary.
Obviously the economic life of the Roman Tyras is much better
known. As in the previous stage, the main industry was the agricultural
production. The main crops were cereals, but if during the autonomous
period the wheat was not the object of the agricultural preoccupations (an
observation resulting from the archaeological research of the territories),
on the contrary, during the Roman period we find out that the absolutely
dominant cereal was the wheat, sometimes up to 90% of total production
of cereal. Meanwhile, in response to market demands that have changed
during the imperial period, the interest for growing grapes has greatly in-
creased. For the reasons mentioned when referring to the autonomous pe-
riod, we know more facts and have much more reliable data on raising
cattle. Researches conducted in 1977 and 1981-1984 in the settlements
dating since 1st to 4th centuries A.D. like Mologa II, Ripa, Cholmskoe I, Na-
gornoe I and II and Bužorka, situated between the lower course of the
Dniester and the Danube, close to the sea, have resulted in the discovery of
approximately 1,600 animal bone fragments25. With few exceptions, these
are the bones of domestic animals, with the remains of big cattle, sheep
and goats predominating, while the bones of horses and pigs representing
a lesser proportion of the total. Other important occupations were the
beekeeping and especially fishing, while hunting was practiced very little.
The crafts have also known a greater development during that period
of time. By the first centuries of the new era the metallurgy has significantly
developed, proof being the discovery of furnaces of iron ore and a variety of
objects made out of metal: knives, nails, pins, bracelets, buckles, iron locks,
brass keys, arrow and spear heads, and some jewelry ‒ rings, beads, pen-
dants, brooches, etc.26 The main branch of the craft practiced in Tyras re-
mained pottery. In some of the houses mentioned above pottery kilns were
found27. The ceramic production of the Roman Tyras can be grouped, gen-
erally speaking, in three categories of products: the ceramic designed for
construction (bricks, tiles, gutters, pipes, etc.), dishes (along with several
other types of items, as rushlights, worshiping vessels, weights for looms
and fishing nets), as well as terracotta. The main category of products is

25 E.P. Sekerskaja
1987, 150-151.
26 Dmitrov 1955, 116-117; Fomin, 1974, 26-27; Ostroverhov 1981, 108-109;
Ostroverhov 1978, 26-36.
27 Dmitrov 1949, 46-47; Dmitrov 1955, 112-113; Furmanskaja, Maksimov 1955, 64-65.

214
represented, of course, by dishes. Those were divided into two types: a)
pitchers, bowls, cups and flasks of red clay and b) bowls, plates and cups
with red varnish28. According to some researches, in Tyras a certain type
of amphorae with local specific elements was being produced, but this still
remains just a supposition. There also has been some talking regarding a
certain specialization of the Tyrasian artisans required for the production
of some specific types of dishes sold on the large market of the Empire,
such as the recipients of the mortaria category. Other crafts that were
quite common in this period were the stonecutting, masonry, plastering,
carpentry, as well as weaving, bone processing, etc.
The Tyrasian currency of this period, together with Roman coins, with
or without countermarks, and coins of other ancient cities, found here,
represent a particularly relevant indicator on the economic situation of the
city, especially in relation to the level and nature of its business bonds. It is
true that, just like during the Greek period, this data reflects mostly foreign
trade, and very little or almost at all the trade within the city. Although the
local mint worked with some interruptions during the imperial era and, in
any case, less continuously than in the autonomous period, yet the city has
known a circulation of a greater money supply consisting of coins minted
locally or brought here from other minting centers of the Empire. Since its
last mints during the autonomous period, dating since the times of Mithri-
dates, the city of Tyras didnt have its own coin for roughly a century. As
demonstrated by some researches that have conducted lately (G.I. Makan-
darov, V.P. Alekseev, P.G. Loboda), the city resumed minting its own cur-
rency in during the middle of the 1st century A.D., maybe in 46 or 47,
making obsolete the older theory, after which the minting process was re-
sumed in Tyras during the time of Vespasian or Domitian. Since then and
until the first half of the 3rd century A.D. the city of Tyras had its own mint,
but the process of minting was irregular, with some interruptions, and a
production that has greatly varied during different rules. The minting pro-
cess in Tyras was active enough during Emperor Hadrian (117-138), An-
toninus Pius (138-161), Marcus Aurelius (161-180) and Commodus
(177-192). However, the highest levels were achieved during the reign of
Septimius Severus (193-211), when there were issued five series of coins.
Afterwards the issues gradually decrease until they disappear for a short
period of time, followed by their resumption during the reign of Alexander
Severus (222-235). Since that time, Tyras has never had its own currency
again. In the periods when the Tyrasian mint wasn’t working, the city was
using coins issued by other cities of the Empire29. Local countermarks

28 Son 1993, 72; Maliukevič1987, 140; Furmanskaja 1963. 50; Nicorescu, 1933 590-594.
29Zograf 1957, 32-36, 124; Anohin 1989, 97-98; Alekseev, Loboda 2008, 148; Alekseev,
Loboda 2010, 136-137; Alekseev 2012, 113-117.
215
were often used on these coins, but some of the money was also circulating
without any local countermarks, especially during the last centuries of
Roman domination. Thus, the monetary circulation in Tyras cannot be re-
duced only to the minting process in the city itself, but should rather be
seen as a more complex manifestation, which has three distinct elements:
the minting of its own coins, applying local countermarks to the Roman
currency, and the direct usage of coins minted in different Roman cities. In
total, in the city Tyras and in its chora between 400 and 450 coins were
found, but throughout the southern Bessarabia this number is several
times higher. The numismatic material from the Roman period, discovered
in Bessarabia, has its origins in different minting centers of the empire, like
that of Rome, Constantinople, Sirmium, Siscia, Aquileia in Antiochia, Trier,
Heraclea, Thessaloniki, Kyzikos, Olbia, Histria, Tomis, Pantikapaion, Lug-
dunum, Deultum, Londinium, Tarraco, Alexandria and Arelate, basically
from every corner of the state: from the British Isles in the northwest, to
Egypt and Antiochia in south-east, and from Tarraco in the West, up to
Pantikapaion in the northeast30.
The monetary activity of Tyras, together with the Roman coins scat-
tered throughout the city and in the neighboring territories, are testimo-
nies of intense trade relations. As a result of the fact that the city was in-
cluded in Empire that had great land and sea communications network,
the trade routes of Tyras became much more developed and displayed a
greater ramification than during the Greek period. The well-known Du-
ra-Europos itinerary shows that Tyras was one of the main points of the
sea route, which began in Thrace, ran through northwest and north of the
Black Sea and was reaching Meotida31. Several major land roads passed
through the city, which gives it a double status, on the one hand, Tyras was
the point of departure and destination for the trading goods, and on the
other, it was a transit point. Sometimes the Roman emperors, as Antoninus
Pius did in 201, were granting the city certain customs privileges. Just like
in the Greek period, the main item of export was the ceramics ‒ first of all,
and especially the amphorae brought here separately, or containing certain
products, especially wine and oil. The amphorae and other dishes were im-
ported mostly from the Pontus and Asia Minor, and among the most im-
portant cities importing this product are to be noted Chersonesos, Per-
gamum, Knydos and Samos. Tiles, spindle whorls, lamps, bottle, figured
vases, tiles, etc. were brought to Tyras from different regions of the Empire,

30Popa, Ciobanu 2003, 52, 54; Ciobanu 1997, 245; Myzghin 2012, 21-22, 25, 27; Bondari
1982, 133-135; Rozumenko 1982, 135-138; Nudelʼman 1985, 27; Nudelʼman 1982, 127;
Stolearik 1987, 67-70; Nudelʼman, Rikman, 1956.
31 Cumont 1925, 1-15; Cumont 1926, 323-337; Rebuffat 1986, 86; Arnaud 1989,

373-389.
216
especially from the Pontic cities. Among the ruins of Tyras were found
many ornaments of foreign origins, for example amulets and scarabs from
Palestine, Syria and Egypt, which were often made of glass. The numis-
matic material is a relevant testimony with respect to the Tyrasian com-
merce. Thus, coins coming from Tyras were found in Nikonion, Cheronse-
sos, Olbia, in the Leuke and Tendra islands, in Tomis and Nikopolis, but
also in more distant cities like Miletus, and Alexandria. During the Roman
era, the city of Tyras expands its contacts with the barbaric world. These
contacts were facilitated by the Dniester River, so that goods coming from
Nikonion could reach San or Visla on the upper course of the Bug River,
but there was also a lot of trade going on land, since some Greek goods
were found in different parts of the region between Prut and Dniester. In
any case, it is beyond any doubt that now, even more than during the au-
tonomous period, Tyras was a center of the Greco-Roman-Barbarian trade,
where just like all other cities situated on the northern shores of the Black
Sea ‒ Olbia, Phanagoria, Pantikapaion, Chersones, Tanais etc. ‒ as Strabo
indicates (VII, 4, 5; XI, 2, 3), there was high concentration of goods and
traders, both locals or arriving from other cities of the Empire, as well as
those of the indigenous origins32.
Although we lack sufficient information regarding the social physiog-
nomy of Tyras, we can still form at least an approximate idea about certain
categories of the population, especially about the rich and privileged
groups. Quite explicit in this regard are some inscriptions, such as that of
Marcus Aurelius Artemon in honor of Emperor Alexander Severus, which
shows all too clearly that in Tyras, just like in all Pontic cities, there was a
privileged class that did not only concentrate wealth in its hands, but also
power. This class was constituted of the provincial aristocracy, who prob-
ably belonged to the decurional order, the third upper social class in the
Empire, after senators and knights (equites). Also, the discovery of large
houses with an area of 400-500 square meters is another proof of the ex-
istence of a rich population within the city. The same conclusion is being
suggested by the discovery of some homes and cemeteries in the city cho-
ra, where a certain concentration of wealth and the presence of a relatively
large number of precious objects and jewelry has been noted. According to
some incomplete data, the wealth and social stratification of the Roman
Tyras is emphasized by the fact that almost 80 percent of city residents
had no civil rights. In addition, it was found that about 50% of pottery da-
ting from this period and found in the city was hand made, so it obviously
belonged to the poorer segments of the population. Comparing these two

32Brašinskij 1984, 182; Son 1993, 74-76; Samojlova 1978, 255-261, fig. 1-2; Klejman,
Son 1983, 49, fig. 2-6, 7-8; Karyškovskij, Klejman 1985, 108, fig. 35; Kropotkin 1970, 16,
82, nr. 672.
217
indexes, we can deduce that the poor population of Tyras, the so-called
humiliores or dediticii (the subjects), comprised at least the average of
these two indicators, i.e. around 65% of all city residents33.
Some observations regarding the ethnic composition of the popula-
tion in this period can also be made. The first thing to be noticed when ex-
amining the available data from that period, especially the prosopograhical
material, is the heterogeneous ethnic composition of the population of Ty-
ras, which included Greeks, Romans, Getae, Iranians (Scythians), etc. Just
like a grecization of the names of Tyrasian residents occurred during the
Greek period, the latinisation of those names can be noted during the Ro-
man era. This phenomenon, in addition to the fact that it’s complicating the
ethnic map of the city, it shows just how big was the influence of the Latin
language and Roman culture in the Pontic cities during the first centuries
of the new era. But it is well-known that during the first centuries A.D. the
northwestern Pontic cities were still heavily barbarized, probably due to
the barbaric penetration in the area, referring in particularly to the Getae
and Scythians, but also the Sarmatians and other ethnicities, as we learn
from Ovid's testimony on Tomis (Tr., V, 2, 68; 7, 52-56) and from what
Chrysostomos (Or., XXXVI) has to say about the population of Olbia. The
proof of the massive penetration of Tyras by the Getae is the absolute pre-
dominance during that time of Getae ceramic dishes that were discovered
here, which is all too natural, since the city was located in a Getae envi-
ronment34.
Political regime of during the imperial period was essentially different
from that of the autonomous period. At first glance, nothing had changed
since the city was being ran by the same organs of the Greek democracy:
the People's Assembly, the supreme council, the college of the archons and
other characteristic institutions of a Greek polis. Just like in the ancient
times, the public servants in office would wore Greek titles (άρχοντες,
νομοϑεται, αίσυμνήται, etc)35. The political reality, however, was different.
These democratic organs were placed under the control of the Roman civil
and military administration. Key state decisions that were binding also for
Tyras, were the decrees of the Roman Emperor, decrees and decisions of
the Senate, as well as the provisions of the governor of Moesia (since 46
AD) and then those of the Moesia Inferior (since 86 AD). The influence of

33 CIL, III, 14437, 14447; Kravčenko, Korpusova 1975, 20 sqq.; Suceveanu, Barnea 1991,
100-110.
34 Samojlova 1988, 101-103; Furmanskaja 1963, 50; Pippidi 1967, 165-177; Gudkova

1979, 103; Karyškovskij, Klejman 1985, 113; Symanovič 1981, 48-50; R. Vulpe 1957,
307, fig. 328.
35 Suceveanu, Barnea 1991, 54-55; Pippidi 1973, 100-103; Karyškovskij, Klejman 1985,

114; Nicorescu 1933, 566, 568; Karyškovskij 1959, 121, fig. 13; Karyškovskij 1980, 151;
Karyškovskij 1979, 79-82/2; Furmanskaja 1963, 46-47.
218
the vexillations was very high, since it was the unit who had the real power
in the city. The direct dependence on Rome grew with time, a fact proven
by the spreading of the Roman emperor’s cult in Tyras. In addition, the
traditional institutions of power were greatly limited by the increasing
number of Roman citizens, usually rich people who enjoyed great authori-
ty in the city. The seizure of power by the local aristocracy, which had the
support of the civil and military administration, makes the old democratic
legislation to be gradually forgotten, and eligible positions were occupied
arbitrarily and for long periods of time by the same people. Thus, losing its
freedom and independence, Tyras ceased to be polis36.
The spiritual life of the city and its surroundings continued in the
same manner as it existed before the incorporation in the Empire. Due to
some inscriptions, as the Chersonesos decree in honor of the Tyrasian Di-
ophantos, we can conclude that the Pontic cities had an intense cultural
and artistic life full of important events, some of them of a very high level,
with the participation of famous artistic personalities from the Empire and
Rome itself, and that these cities were connected to the cultural and artis-
tic life of the whole Empire, including its capital city37. Intellectual and
physical education of the children and youth was conducted here and the-
atrical and musical performances were displayed, however the infor-
mation regarding these occupations and interests is to be found mostly in
sources relating to the neighboring towns. We are better informed about
the state of art and religion in the Roman Tyras. The state of architecture
during those times is suggested by a few pieces of timber indicating that
even then there were monumental buildings in Tyras just like those in
other parts of the Empire. We have more available data regarding sculp-
ture. Among the sculptural works of this period one can highlight an espe-
cially large-scale statue (2.22 m) of a Roman soldier discovered in the
Dniester estuary over a century ago38. This is however an exception, as al-
most all marble sculptures are on a small scale. Sometimes those sculp-
tures represent heads of women or young men, crafted with great skill,
showing that the sculpture was practiced in Tyras just as skillfully as in
any other city under Roman rule. Most of the times craftsmen used marble
to make statues representing deities, for example the statue of Hygieia, or
reliefs, such as the one depicting the Thracian Knight. Works with secular
themes are also encountered, like the relief that depicts a combat scene,
conventionally named "rider stomping enemies". However, most of the

36 Karyškovskij, Klejman 1985, 110, 115-117; Zograf 1957, 15, 37, 52-54; Karyškovskij
1979, 44, 59, 122; Karyškovskij 1980, 75; Son 1993, 110; Son 1986, 119-120; Ivantchik,
Son 2002, 12; Ivantchik, Son 2004, 87.
37 Saprykin 2002, 81-83.
38 Sokolov 1973, 158.

219
statues are made of clay. The Tyrasian coroplastic art is richer now, more
varied and more sophisticated than during previous stages39. Terracotta
depicting faces of women is somewhat frequently encountered, commonly
representing heads with very sophisticated hairstyles and a stephane,
sometimes embossed portraits, but also pottery with figures on it (for ex-
ample a ram, or the bottom of one foot shod in sandals, etc.) Of course, just
like in the Greek period, most of the tiles represent deities that were wor-
shiped by the Tyrasians. It is true that most of these images can be encoun-
tered coins, very rarely crafted in stone, for example the relief of the
goddess Artemis. However, the representation of deities in art is best to be
observed on terracotta. Some of the very well known terracotta represents
Athena, Dionysos, Kybele, and Oriental deities like Isis and Serapis. As for
the religious beliefs of the Tyrasians, this period is characterized on one
hand by the massive penetration of the Oriental cults (in addition to those
mentioned earlier, other cults that appear in Tyras are those of Mithras,
Attis, Anubis, Bes, Sekhmet, Yahweh and others) and thus by a much high-
er syncretization of the religious phenomenon, and on the other by the
spread of the cult of the Roman emperors40. It is possible that by 3rd or 4th
century A.D. Christianity had been already known in Tyras. On the basis of
some archaeological material an opinion was formulated stating that dur-
ing that time, or perhaps even earlier, there stood a Christian basilica in
Tyras41. Concrete data is still insufficient for such conclusions. But on the
other hand one should not ignore the fact that on the right side of the Low-
er Danube, Christianity was, during the 2nd and 3rd century A.D. an undeni-
able reality.

Nikonion
Compared to Tyras, the city of Nikonion located on the left bank of
the Dniester estuary is much less known. We must admit that this is a re-
sult of the fact that Nikonion was much smaller and therefore it could not
leave behind enough evidence in ancient texts, as well as an archaeologi-
cal material as rich as that of Tyras, though, from this perspective we have
to say that not enough exploration has been done so far. Historical refer-
ences from ancient authors regarding Nikonion are few and not explicit
enough. Of some value are only the writings describing the Pontic journey

39 Furmanskaja 1960, 82-83, fig. 4-6; Klejman 1987, 46-51; Alekseev 2004, 58, 65;
Nicorescu 1924, 392, fig. 7; Nicorescu 1933, 571-572, fig. 21, 22, 31.
40 Solomonik 1973, 62-63; Batizat 2003-2004, 340-351; Alekseev, 2002, 60; Vasinca

Hadiji 2006, 253; Al. Vulpe 2009, 126; Istoria 2010, 448.
41 Samojlova, Cojocaru, Boguslavskij 2002, 178; Samojlova, Cojocaru, 2003, 40, fig. 2, 1-2;

Zubari 2004, 164-169.

220
of Pseudo-Skylax (Ps.-Scyl., 68), Strabo's Geography (VII, 3, 16), Claudius
Ptolemy’s Geography (ΙΙΙ, 10, 16), and the Natural History of Pliny the Elder.
Epigraphic materials are extremely rare, and so far have been found just
some fragments of texts, with very little relevance not only for the political
history of the city, but even for knowing its social and economic relations. It
is not incidentally that for long time the location of the city could not be
identified. Only towards the end of the 19th century the issue was beginning
to clarify, namely it was established that the city could have been situated
close to the current Transnistrian settlement Roxolani on the left bank of
the Dniester estuary. This opinion was formulated for the first time by A.S.
Uvarov, A.A. Brown, P.V. Bekker and V.I. Goşkevitch, and afterwards it was
retrieved by well-known names of the Western historiography such as K.
Neumann and E.H. Minns, so that by the early 20th century Nikonion’s
whereabouts could have been considered a problem somewhat definitively
solved42. However, only the systematic archaeological excavations of the
late ‘50s, and confronting the discovered material with the ancient texts ac-
tually settled the issue for good. At the same time the systematic research
provided the right answer to the question regarding the founding date of
the city: the second half of the 6th century B.C. Of a particular value and help
in identifying the time and the place of Nikonion’s establishment have
proven to be the studies of M.S. Sinitsyn and O.P. Karyshkovskij43. Later, the
monographs and studies about urban settlement of N.M. Sekerskaja's, and
regarding the city chora – by S.B. Okhotnikov, have proven to be just as val-
uable. Extremely useful have turned out to be the efforts of some research-
ers from outside the former USSR, in particular the archaeologists, such as
the Polish researchers of the "Nikolai Kopernik" University in Torun, who
conducted excavations here beginning with 1995.
Of course, for the reasons noted above, the political history is not
known, with the exception of some data provided by ancient authors, but
this is just too little in order to provide a coherent picture of the phenome-
non. Usually when this topic is discussed, reference is made to the an-
ti-Scythian campaign of the Persians in 510 or 509 B.C., to the debatable
rule of the Scythian king Skyles (during the middle of the 5th century B.C.)44,
to the possibility that the city was part of the Delian League (second half of
the 5th century B.C.), to Zopyrion's campaign in 331 B.C., the incorporation
of the city in the Roman Empire (57 A.D.), to its relations with the Barbari-
ans who transited the place or stationed here for a while (barbarians such

42 Bekker 1853, 175-181; Uvarov 1856, 151; Goškevič 1909, 180-181; Goškevič 1903;
Neumann 1855, 359; Minns 1913, 14.
43 Sinitsyn 1960, 197; Sinitsyn 1961, 34, 35; Sinitsyn 1966, 53-56; Karyškovskij 1966,

145-162.
44 Okhotnikov 1997, 29; Zaghinajlo, Karyškovskij 1990, 3-15.

221
as the Scythians, the Sarmatians, the Dacians of Burebista, Carpi, Goths
etc.)45 The real problem is that we have no certainty that these events have
directly influenced the life of Nikonion. The city could have ceased its ex-
istence in the second half of the 3rd century A.D., namely during the barbar-
ian invasions46.
It is obvious that due to the archaeological excavations near the pre-
sent day village of Roxolani, we have an almost general idea regarding the
material culture of the settlement, as well as of the adjacent agricultural
land. Fragments of the fortification system, of the cobbled streets as well of
many houses have been discovered. The largest construction dates from
the Greek period, more specifically, from the second quarter of the 4th cen-
tury B.C.47 A very valuable inventory was found there: ceramic, tiles, labor
tools, weapons, coins and jewelry. All these are important, but the most
valuable is the ceramic material which, besides the fact that it provides a
picture of how the pottery production and import has evolved over centu-
ries, it also contains a number of lapidary inscriptions and graffitti, particu-
larly useful for the investigation of phenomena of social and cultural life of
Nikonion. Just like in the case of other Pontic cities, the main production
activity of the population is related to agriculture. Paleobotanical re-
searches conducted in the Lower Dniester area has provided some data
that is helping us to get a better picture regarding the cereals grown here
in ancient times. Thus, we could establish that there were planted two va-
rieties of millet (Panicum miliaceum L. and Panicum italicum), a sort of bar-
ley (Hordeum vulgare L.), and two varieties of wheat: the so-called spelt
wheat with two bobs (Triticum dicoccum Schrank) and another sort which
is the club wheat – Triticum compactum aestivo which, in turn, has two
subspecies – Tr. aestivum and Tr. compactum48. The agricultural inventory
represents another certain evidence about this occupation: during archae-
ological excavations at Nikonion there were found sickles, coulters for
plows wooden grinders. Some multiannual plants like vine and fruit trees
were also being cultivated. Perhaps a more precise information is the one
concerning the raising of cattle. It has been observed that during the 6th to
4th century B.C. 87.1% of the ostheological animal remains, found in the
settlement of Roxolani, belonged to domestic animals and only 12.9% to
the wild animals, while in the period of 3rd to 1st century B.C. the ratio was
90.5% to 9.5%. Cattle made up 45.7% and 42.5%, respectively, of the total

45 Istoria 581, 590; Meritt, Wade-Gery, McGregor 1939, 157, 539; U. Köhler 1869, 74,
167; Brašinskij 1963, 73-74; Pruglo, Bondari 1980, 29.
46 Furmanskaja 1963, 47, 50; Karyškovskij, Klejman 1985, 90-91, 98; Son 1993, 31-41;

Vinogradov 1989, 66; Samojlova 1988, 101-103.

47 Sinitsyn 1966, 19-22, 26-27, 41, 50; N. M. Sekerskaja 1989, 51-53; N. M. Sekerskaja

2001, 75; Zaghinajlo 1977, 293; Zaghinajlo 1984, 74-79.

48 Okhotnikov 2001, 101; Okhotnikov 1990, p. 47.

222
during the two periods mentioned above, while sheep and goats ‒ 32.4%
and 30.5%. In the Roman period, the ratio of the two categories of animals
was 60.1% and 18.6%49.
As stated before, the pottery was predominating in crafts. The pro-
duction of ceramic is diverse, but generally speaking it can be divided into
two categories: one made by hand, which of course was a local product,
and the one imported here from different centers of the Greek world, and
in Roman times – from other regions as well. Both these categories are de-
scribed in detail by the specialists50. The metallurgy, the weaving, the
woodcraft and the bonecraft have experienced some development, but the
factual material related to these occupations is very poor. However some
metal slag was found at Roxolani, which is a sure indication of local ore
processing, and there were discovered forms designed for the base metal
casting, and some iron objects, for example mouldboard plows, sickles
(about 30 pieces), knives, daggers, arrowheads and spearheads, nails (ap-
prox. 100 pieces)51. Obviously, due to perishability of materials used for
fabrics and woodwork, the remains that could be related to these branches
of production are very few, with the exception of indirect evidence such as
spindle whorls and loom weights.
Nothing is known for sure about the mint of Nikonion. A well-known
opinion is stating that during the Scythian king Skyles time (mid. of the 5th
century B.C.) there could have been a local mint, but this is just a supposi-
tion. We do not even know if Skyles ever stayed in Nikonion. We do know,
however, that a large number of coins were discovered in Nikonion. They
fall into several categories: those regarded as of local production, i.e. bear-
ing the inscription ΣΚ, ΣΚΥ, ΣΚΥΛΕ. But the big batch of coins found here
consists of those minted in Histria, i.e. 214 out of 253, or 84.6%, a phenom-
enon that made the specialists consider that Nikonion was a settlement
founded by this western Pontic city. In the third group is formed of curren-
cies originating from various other centers and regions: Scythian (those of
Athalos, Skylures, Pharzoios), the Macedonian kingdom, then from Olbia,
Apollonia, Amisos, Kyzikos and of course the Roman imperial coins52.
The commerce was similar to that of Tyras, but it is understood that it
could have not known the extent and the variety of the bigger city53. Not so

49 Suško 1966, 142; Sinitsyn 1966, 52; N. M. Sekerskaja 1989, 34, 65; N. M. Sekerskaja
2001, 70, 82, 88; E. P. Sekerskaja 1989, 116.
50 Kuz’menko, Sinitsyn 1966, 56; N. M. Sekerskaja 1976, 84-95; N. M. Sekerskaja 2001,

70-71, 77, 79-80, 86-87; Brujako, Dzigovskij, Sekerskaja 2008, 58, 66-70.
51 Sinitsyn, 1966, 20, 26, 48, 51-52; Zaghinajlo 1977, 293; N. M. Sekerskaja 1989, 32,

66-67.
52 Zaghinajlo 1966, 100-101; Zaghinajlo, Karyškovskij 1990, 3-15; Zaghinajlo 1964,

168-169; Karyškovskij 1961, 109-112; Preda 1960, 21-35; M. Mielczarek 2003, 273.
53 Zaghinajlo1976, 76.

223
long ago, the Polish archaeologist B. Awianowicz found a very interesting
inscription here, the so-called letter of Dionysos to his family54. Dionysos
was a ship owner and a trader, who used to perform various commercial
operations: selling grains from Nikonion, and importing in building mate-
rials, fabrics or clothing; he would also do the transportation with his own
ship on (probably) not very long distances. The overall picture provided by
this document is that in the second half of the 4th century and at the begin-
ning of 3rd century B.C., Nikonion knew a varied and intense economic ac-
tivity, the document mentioning construction, trade, transport ships and
grain production. Just like in all other Pontic cities, the most important
item brought here from other Greek cities were the amphorae as separate
goods among other dishes, and as containers for some products required
by the city or the surrounding population. The most important exporters
of this kind of product were Chios, Lesbos, Thasos, Samos, Pontic Heraclea,
Mende, followed by Athens, Corinth, Byzantium, Kos, Rhodes, Chersonesos,
Pantikapaion, Apollonia, Histria and Thrace. On the site of the ancient city
several kraters with red figures were discovered, representing an evidence
of the great beauty of the Greek art of pottery decoration. Some vessels
from Pergamum, Knidos, Bospor, Thrace and Moesia Inferior date back
from the Roman period55. Many other goods were also being brought here
of course. Among these there were objects of stone, for example some ves-
sels made of this material, grinders (stone mills), various glass products, as
well as many perishable materials: fabrics, garments, furniture, various
jewelry (rings, beads, bracelets, a varied assortment of brooches, etc.) Un-
fortunately, were a less informed in regard with the local trade and the ex-
change of goods between the city and the neighboring barbaric population.
The fact that about 300 of small inscriptions were found in Nikonion,
some of which are certainly of local origin, proves the fact that literacy was
not unknown in this place. But we cannot know however, based on just
these materials, to what extent were the reading and the writing wide-
spread among the population of the city. These inscriptions are so lapi-
dary, that we cannot learn many things from them. Almost all of them are
graffiti, which means that besides some Greek words, they are most often
some signs or groups of signs difficult to decipher. We also know still some
happy exceptions that allow us to draw bolder conclusions about the state
of literacy in Nikonion. This is a short votive inscription of a citizen of Ni-
konion in honor of the Roman emperor. Even more explicit in this regard is
the letter of Dionysos to his family, the one that I have mentioned already,

54 Awianowicz 2009, 196-198; Awianowicz 2011, 237–239.

55N. M. Sekerskaja 1989, 71, 79-84; N. M. Sekerskaja 1976, 85, 90-95; N. M. Sekerskaja
1982, 136-138; N. M. Sekerskaja 1980, 39-49; Gansova 1966, 72-77; Vasilenko, 1971,
137-149; Vasilenko 1970, 217-224.
224
and which tells in detail about his occupations as a merchant and as a ship
owner. Documents of this kind show that at least for the middle and upper
classes of the population, literacy was a common phenomenon for the cul-
tural life of Nikonion56.
Even though we have little information regarding the art of this set-
tlement, the things that we know show that, in general, it had similar fea-
tures with that from Tyras or any other Greek city in the Black Sea coast.
But we must keep in mind that Nikonion was a small settlement. Public
buildings artistically crafted in marble were to be found here as well. The
proof for that is a miniature model of an Ionic column that was found here.
A small marble sculpture realistically depicting a bull was found here, sug-
gesting that, as in the case of large buildings executed in marble or any
other hard rock, in Nikonion there could have been large-scale sculptural
works, crafted in such materials. However, the most complete picture
about the art of Nikonion is offered by small terracotta sculptures. Setting
aside their small proportions and modest technical possibilities of their
production, we see that they were made at the same level as the artistic
works of the same type from any other Greek city. A natural phenomenon
for the time, most of the terracotta depicts deities, according to those
who have discovered and published the materials. Most often these are
images of Demeter, Aphrodite, Kybele, Eros-Thanatos, of silens, some im-
ages depicting goddesses on thrones, etc. But almost as often one can en-
counter small sculptural portraits inspired by everyday life, for example
sitting girls or boys, a woman’s head with a veil covering the hair, or the
figurine of a rooster. Of a happily inspired artistry and very realistically
executed manner are the bas-relief portraits on some pottery and ceram-
ic discs, such as that of Silenus, or another one depicting a bearded young
man with curly hair, or the Gorgon Medusa. A small number of sculptures
were crafted in bone57. Such are the portraits of the goddess Kybele on
the throne, and the representations of the god Pan. Nearby the settle-
ment Nadlimanskoe, close to Nikonion, fragments of flutes (aulos) were
discovered, which suggests that music was a constant pursuit of the local
population58.
The religious life of Nikonion could have not been too different from
what we have already seen in Tyras. Judging the coroplastic art data and
some epigraphic material discovered there, the most influential cults dur-
ing the Greek period were those of Demeter, Kybele and Dionysos, a natural
56 Kravčenko 1966, 88-89; Golovko 1966, 78-88; Sekerskij 1971, 226-227; Sekerskij
1976, 215-217; Alekseev 2002, 64-65; Alekseev 2001, 72-76.
57 N. M. Sekerskaja 1989, 105; Klejman 1966, 100; Klejman 1976, 118; Klejman 1970,

27-29; Alekseev, 2001, 74; Alekseev 2002, 63-64; Alekseev 2004, 70; Paskhina 1980,
114-116; Andrunina 1971, 227-228; Batizat, Ostroverhov 2002.
58 Morozovskaja 1980, 111-113.

225
phenomenon considering the fact that the main occupation of the popula-
tion was the cultivation of the soil59. These deities were followed by Zeus,
Hera, Ares, Dioscures, and by demi-gods like Heracles and Achilles. How-
ever the data regarding the religious practices in this settlement during the
last centuries of the Greek period and Roman era is still very poor. With
respect to the cults dating from the 2nd and 3rd centuries A.D., according to
the assessments of the specialists besides the ancient Greek deities, in Ni-
konion were also being worshipped and some Thracian gods, for example
the Thracian Knight; oriental cults, like that of Mithra were also present,
which would explain, in the opinion of those specialists, the movement of
Roman troops from Thrace or Middle East, towards the area of the Lower
Dniester60. At the same time, the city and especially the rural settlements
nearby, are penetrated by barbaric cults, especially by those of the Thraci-
ans, Scythians, Sarmatians; this phenomenon seems to have a material ba-
sis in the discovered remains of the Nikonian necropolis, investigated
systematically from 1991 to 199961. Among other things, the discovery of
this cemetery has provided some information about funeral rite practiced
here, for example it was established that the adults were buried in niches
carved into the walls of the tomb, not in a regular pit, and that young chil-
dren were buried in clay vessels under floor of the houses.

Leuke (The Snake Island)

The phenomenon of Leuke is quite singular, differing essentially from
the ancient cities of Tyras and Nikonion, although being situated in their
proximity. The difference is given by the fact that it was not a regular human
settlement, but an island where the sanctuary of Achilles was located, the
main worshipping place of this hero and god in the Black Sea area. And it is
namely the interest towards the deeds and the cult of this hero that generat-
ed a preoccupation for this island ever since ancient times. Known back then
by the name of Leuke (Λευκός, Λεὐκη Νῆσος), it was situated in front of the
Chilia branch of the Danube, at a distance of 45 km from the seashore.
The association between this island and the mythological personality
of Achilles resulted in very many of its mentions in ancient texts. As a re-
sult, the location of the island could have been identified relatively easy.
However, the same sources indicate that the only thing of real interest on
that island was the sanctuary of Achilles. These two factors have formed

59 Klejman 1976, 120; Golovko 1966, 79; Brujako, Dzigovskij, Sekerskaja 2008 90;
Brujako, Ostroverhov 1997, 76-80; N. M. Sekerskaja 1989, 106; Kuzina 2008,178-182.
60 Golovko 1966, 78-79; N.M. Sekerskaja 1989, 110; Diatropov 2001, 11-35; Zaharova

2003; Lejpuns’ka 1970, p. 60-73.

61 I Brujako, Dzigovskij, Sekerskaja 2008, 81-164, 181-182, 210.

226
the basis on which all the writings and the historical research regarding
the island were founded. The first mention of the Leuke name for this is-
land is to be encountered in the works of the lyric poet Pindar (522-443
B.C.) and in those of Euripides (408-406 B.C.), followed by many other
Greek writers, including Flavius Philostratos, Quintus of Smyrna, Lyco-
phron, Demetrios of Callatis, Skymnos, Hermias, the Plato's scholiast, Max-
imos of Tyr, Skylax of Caryanda, Pseudo-Arrianus, Ammianus Marcellinus,
Hesikyos, and Stephanos of Byzantium. Typically, these reports were not
concerned with evoking some certain realities, but they do not refer only
just to fantasies, so they may be useful for understanding the ancient phe-
nomenon of Leuke. Some data regarding the location of this island in the
Black Sea can be acquired from Strabo (VII, 3, 16), Pliny the Elder (IV, 26,
27) and Claudius Ptolemeus (III, 10, 8). This data is supplemented by in-
formation found in the writings of Lycophron (Cass., v. 188-193), Maximus
of Tyr (Diss., XV), Pausanias (III, 19, 11), Pseudo-Arrianus62, Demetrios of
Callatis and Philostratos the Younger. So the location of the island and its
proportions were known ‒ with some approximation, of course ‒ since an-
cient times. Obviously the ancient authors had a greater interest for Achil-
les sanctuary rather then for the island itself, so this is why most of the
attention in their works is paid to the description of the building, and even
more to the time spent by the Homeric hero in that place. Although these
are almost exclusively mythological writings, the researcher who wants to
know the ancient history of this island can find some useful pieces of in-
formation even in texts of this nature.
The research concerning the Leuke Island began in the first half of the
19th century. The process of rediscovering the island then was initiated
when two officers of the Russian navy, I. M. Budishtchev, and N. D. Kritskij,
have published in 1801, and in 1823 respectively, two maps of the island.
This was followed, in 1826, by a comprehensive and very well documented
study by H. K. E. Köhler, a member of the Imperial Academy in St. Peters-
burg63. The archaeological research of the island began only after the estab-
lishment in 1839 of the Society of History and Antiquities in Odessa. The
first scientific expedition in Leuke was conducted in 1841 by N.N. Murza-
kevitch, a member of this Society. The results of the observations and dis-
coveries of that time were to be published a few years later. Murzakevitch
will also add to these two studies some coins discovered on the island,
very useful especially because they demonstrated the very broad links that
the island had with the Greek and Roman world64. In the second half of the

62 Arrianus 1842, 89-90.

63 H.K.E. Köhler 1926, 531-819.
64Murzakevič 1844, 552-559; Murzakevič, 1848 413-415, 838-839; Murzakevič 1853,
237-245.
227
19th century, some interest in Leuke appeared also in the West, following
the discovery here of a precious inscription about its relation to Olbia. The
English captain, T.A.B. Spratt, who discovered the inscription, published in
1857 a short information about it. This article was followed by two publi-
cations containing the text of the document as well as comment made by
the English scientist Ch. Babington and R. Egger, the last one, apparently, a
dilettante. A complete and well-documented review of the document was
to be realised much later by the Russian specialist in classical antiquity,
V.V. Latyshev65. During the period when the island was administered by
the Tsarist Russia, some writings on it have been done by I.I. Tolstoi, M.I.
Rostovtzeff, and E.H. Minns (in his book Iranians & Greeks)66. Between
1856 and 1948, when the island was part of Romania, several Romanian
articles and studies were devoted to Snake Island, but very few was writ-
ten about antique period. It is known that the island was visited by the ar-
chaeologists Gr. Tocilescu and Paul Nicorescu, but the results of their
observations are not known. So, in the Romanian historiography the an-
tique Leuke was not a matter of real concern. During the Soviet rule, there
have been conducted a number of high-level scientific researches. One can
emphasize the archaeological investigations conducted by S.B. Okhotnikov,
A.S. Ostroverhov and N.V. Piatysheva. Historians like S.A. Bulatovitch, P.O.
Karyshkovskij, I.B. Klejman and V.P. Iajlenko67 have published several stud-
ies concerning some particular topics, such as coins, terracotta and graffiti.
A particular interest towards Leuke can be observed in the Western histo-
riography of the last decades, but this interest is almost always concerning
the cult of Achilles on the island. So there is a relatively large number of
sources and studies concerning Leuke, and yet the phenomenon is not be-
ing explored enough. The biggest unsolved problem remains to be the
shrine of Achilles, which was destroyed by the Russians in the early 19th
century and its only remains are under a construction build on its ruins.
However some of the debris was preserved. These are fragments of
cornices, stone plates, an Ionian column drum, pieces of Paros marble, a
rather large fragment of relief and a large block of white marble with grey
veins. These materials suggest some ideas regarding the construction of
the sanctuary. Of great help in designing a close image of the sanctuary is
the plan of the island, made by Kritskij in 1823. Likewise, of a great help
are the roof tiles and the architectural terracotta used for the decoration of
the building walls, which were discovered on the island and in the waters

65 Latyšev 1887, p 52.

66 Tolstoj 1918; Rostovtzeff 1918 178-181.
67 Piatyševa 1966, 58–70; Bulatovič 1990, 56-57; Okhoтnikov, Ostroverhov 1993, 18
sqq.; Zograf 1941, 152-160; Bulatovič 1971, 212-225; Karyškovskij 1983, 158-173;
Klejman 1970, 24.
228
nearby its shores. But only further research of remnants of the temple that
were preserved under the ground will come up with a more reliable, but,
unfortunately, very reduced data regarding this worshiping construction.
The most important testimony and also the most valuable source re-
garding the material culture of the island of Leuke is represented by the
ceramic materials. Dishes here are radically different from those in other
Pontic areas and settlements, especially because of the fact that none of it
is of local origin, and secondly because we’re talking about luxuries, usual-
ly painted, so simple dishes made at wheel and even more, dishes made
with hand are hardly encountered. We know about a thousand shards of
clay pots and other objects. Entirely preserved objects are very rare. Basi-
cally, all kinds of vessels characteristic for the Greek and Roman world are
to be found here: pitchers, bowls, plates, amphorae, kraters, kylix, kantha-
ros, lekythos, askos, amforiskos, lekanos. Although the great fragmentation
of these materials makes it difficult to identify their origin, the locations of
their production, have generally been set. They were identified in the
neighboring towns of Histria, Tyras, Olbia and Berezan Island, but most are
from different, remote, areas of the Greek and Roman world: Pantikapaion,
Attica, Samos, Miletus, Chios, Corinth, Lesbos, Clazomenae, Megara, Delos,
Sinope, Heraclea, Chersonesos, Kos, Rhodes, Thasos, etc.68
The importance of the sanctuary of the island to the Greek world is be-
ing demonstrated best by the coins discovered here. According to some da-
ta, some 2000 to 3000 coins were found on the island (the big difference
between the two indices is explained by the fact that some of the coins were
stolen). During the 4th and 3rd centuries B.C. coins were brought here from
the following cities and regions: Tyras, Olbia, Chersonesos, Pantikapaion,
Theodosia, Phanagoria, Tomis, Histria, Odessos, Mesembria, Dionisopolis,
Dioscuriada, Abidos, Kyzikos, Pontic Heraclea, Pergamon, Ephesus, Chios,
Rhodes, Patara, Phaselis, Bruttium, Naples, Messana, Syracuse, Cumae, Lac-
edaemon, Athens, Megara, Delos, Kythnos, Sythnos, Thera, Mende, Ainos
(Anos), as well as coins of Thracian Kings, of the Macedonian kings Philip II,
Alexander the Great, Philip III, Lysimachos, the rulers of Scythia Minor,
Kanites and Gaeles (2nd century B.C.), the Bosporan king Leukon II (245-
225 B.C.) and those of Philiteros of Pergamon (343-263 B.C.) At the same
time, but also during the following two centuries of the Greek period, here
have been also brought coins that can not be dated with certainty, such as
the coins from (Illyrian) Apollonia, Pylos, Sikyon, Lokris (Opuntia), Tanagra,
Adramytion, Ios, Naxos, Tenos, Itanos, Knosos, Sestos, Thasos, Amastris,
Prusa (Bursa), Alexandria (from Moesia and Troas), Paros, Tenedos, Eresos,
Ionian Heraclea, Clazomene, Teos, Eritrea, Antiochia, Knydos, Caesarea,

68Okhotnikov, Ostroverhov 1993, 30-51, fig. 7 (1,2, 7, 8, 9, 11, 12), 8 (1, 2, 5, 10), 9 (9, 10,
12); Piatyševa 1964, 62, fig. 2 (3); Bulatovič 1990, 56.
229
(Egyptian) Alexandria and from the rulers of Syria and Egypt. In the Roman
period the flow of money was coming from all provinces of the Empire69.
Of course, apart from pottery and coins there have also been found on
the island many other materials such as the glass, especially Roman dishes,
and also metal (weapons, axes, anchors, nails, fishing hooks, etc.), as well
as stone and bone.
The culture of the Leuke island is of course characteristic to those who
have visited it, in other words, is in some way a measure of spirituality and
the level of civilization of the whole Greco-Roman world. Here were pre-
sent at different times during nearly a millennium many of several cities
and human communities throughout the Mediterranean and Black Sea. This
means that the remaining vestiges that the visitors have left behind on the
island of Leuke are testimonies of the ancient Greco-Roman civilization and
also proof that the island and its temple were part of this civilization. The
evidence regarding the culture and the civilization of the island is repre-
sented by all groups of the objects mentioned above, but its spiritual cul-
ture, apart from the temple of Achilles, is to be found mostly in epigraphic
materials, works of art and ornaments70. Compared to ceramics and coins,
these are not many, and do not have the value of those discovered in the cit-
ies of Tyras and Nikonion. For example if we speak of works of art ‒ again,
making abstraction of the temple – the only artifacts with real value are
three terracotta statues, depicting a rooster, a chubby naked boy, and a
standing woman, draped in a chiton and himation, and wearing something
like a small hat on her head. Of some interest are the gemstones and images
of the rings discovered on the island71. The religious life was categorically
being determined by the activity of the sanctuary, but we have no direct in-
formation that would emanate from this particular cult center. It is under-
stood that in this regard one cannot use the fantasies of the ancient authors
about the temple, the life and parties of Achilles. Therefore it can be known
indirectly, through research of ancient texts concerning the celebrations of
the cult of this hero and god elsewhere, for example at Sygheion72, in Troas.
Studii și cercetări de istorie veche și arheologie, tomul 66, 2015, nr. 1-2

69 Bulatovič 1971b, 214-225; Bulatovič 1971a, 214-217; Okhotnikov, Ostroverhov, 1993,

98-99.
70 Stern 1897, 163-172; Iajlenko 1980, 84-89, 170-171; Okhotnikov, A.S. Ostroverhov,

1993, 54, 57-61; Rusiaeva 1987, 140-141.

71 Klejman1970, 24; Winter 1903, fig. 451, 9; Okhotnikov, Ostroverhov 1993, 62-67.
72 See Belousov 2009, 67-85. See also Burkert 1985, 56-57, Radet 1925, 81-96; Ruther-

ford 2009, 230-247.

230
 Bibliography

Agbunov 1985 ‒ Agbunov, M.V., Zagadki Ponta Evksinskogo (Antičnaja gheo-

grafia Severo-Zapadnogo Pričernomorja), Moskva.
Alekseev 2012 ‒ Alekseev, V.P., O semnatike izobraženij na monetah Tiry c
nadpis’ju „ΙΕΡΑC CΝYΚΛHΤΟΥ”, SP, 6, 113-118.
Alekseev, Loboda ‒ Alekseev, V.P., Loboda, P.G., Numizmatičeskie raritety antičnoj
Tiry v novyh nahodkah, SP, 2, 133-140.
Alekseev, Loboda 2008a ‒ Alekseev, V.P., Loboda, P.G., Neizdannye drevnosti
Severnogo Pričernomorja ot epohi bronzy do rannego Srednevekovja, VOMN, 28, 137-
157.
Alekseev, Loboda 2008b ‒ Alekseev, V.P., Loboda, P.G., Materialy po numizmatike
i arheologhii drevnego Severnogo Pričernomorja, Odesa.
Alekseev 2004 ‒ Alekseev, V.P., Novye materialy k izučeniju kulʼtury antičnyh go-
rodov Severnogo Pričernomorja (Tira-Nikonij‒Olʼvija‒Hersones), VDI, 3, 58-65.
Alekseev 2002 ‒ Alekseev, V.P., Pamiatniki antičnoj i skifskoj kul’tur iz Tiry i Ni-
konija, VDI, 2, 57-66.
Alekseev 2001 ‒ Alekseev, V.P., Pamiatniki drevnih kulʼtur iz dnestrov-
sko-dunajskogo reghiona, VDI, 4, 66-76.
Alexandrescu-Vianu 1980 ‒ Alexandrescu-Vianu, M., Sur la diffusion du culte de
Cybèle dans le bassin de la mer Noire à l’époque archaïque, Dacia, n.s., 24, 261-265.
Andrunina 1971 ‒ Andrunina, N.M., Kostianye statuetki iz Nikonija, MASP, 7, 227-
229.
Anohin 1989 ‒ Anohin, V.A., Monety antičnyh gorodov Severo-Zapadnogo
Pričernomorja, Kiev.
Arrianus 1842 ‒ Αρριανος ανονυμοι τρεις / Arriani periplus Ponti Euxini, ed. S.F.
Guil. Hoffmann, Lipsiae.
Aricescu 1977 ‒ Aricescu, A., Armata în Dobrogea romană, București.
Arnaud 1989 ‒ Arnaud, P., Une deuxième lecture de «bouclier» de Doura-Europos,
CRAI, 133, 2, 373-389.
Awianowicz 2011 ‒ Awianowicz, B., A New Hellenistic Ostracon from Nikonion,
ZPE, 178, p. 237-239.
Awianowicz 2009 ‒ Awianowicz, B., A Hellenistic Ostracon from Nikonion, ZPE,
168, 196-198.
Batizat 2003-2004 ‒ Batizat, G.V., Mističeskie kul’ty v antičnoj Tire, SP, 3, 340-351.
Batizat, Ostroverhov 2002 ‒ Batizat, G.V., Ostroverhov, A.S., Novye pamiatniki el-
linističeskoj gliptiki Nižnego Podnestrovja, in E.V. Jarovoj (ed.), Drevnejšie obščestva
zemldelʼtsev i skotovodov Severnogo Pričernomorja, Тiraspol, 287-94.
Bekker 1853 ‒ Bekker, P.V., Bereg Ponta Evksinskogo ot Istra do Borisfena v
otnošenii k drevnim ego kolonijam, ZOOID, 3, 151-209.
Belousov 2009 ‒ Belousov, A., Achilles, Palemon, Medea's Children and Lemnos'
Purification: On the Thessalian Cult of Achilles (Philostr. Her. 52.3-54.1), Hermes Novus,
3, 67-85.
Bondarenko 2007 ‒ Bondarenko, M.E., Gosudarstvennye panteony drevnegre-
českih polisov Severnogo Pričernomorja, Moskva.
Bondarenko 2005 ‒ Bondarenko, M.E., Panteon antičnoj Tiry, Moskva.
Bondari 1982 ‒ Bondari, R.D., Nahodki bronzovyh monet Antonina Pija v Orlovke,
in V.L. Janin (ed.), Numizmatika antičnogo Pričernomorja. Sbornik naučnyh trudov,
Kiev, 133-135.

231
 Brašinskij 1984 ‒ Brašinskij, I.B., Torgovlea, in G.A. Košelenko, I.T. Kruglikova,
V.S. Dolgorukov (eds.), Antičnye gosudarstva Severnogo Pričernomorja, Мoskva, 176-
184.
Brašinskij 1963 ‒ Brašinskij, I.B., Afiny i Severnoe Pričernomorje v VI-II vv. do n.e.,
Moskva.
Brujako, Dzigovskij, Sekerskaja 2008 ‒ Brujako, I.V., Dzigovskij, A.N., Sekerskaja,
N.M., Nikonij rimskoj epohi, Odesa.
Brujako, Ostroverhov 1997 ‒ Brujako, I.V., Ostroverhov, A.S., Ghemmy iz nekro-
polea Nikonija rimskogo vremeni, in S.B. Okhotnikov (ed.), Nikonij i antičnyj mir
Severnogo Pričernomorja, Odesa, 76-80.
Bulatovič 1990 ‒ Bulatovič, S.A., Antičnye nahodki na ostrove Zmeinyj, in Prob-
lemy arheologhii Severnogo Pričernomorja. Tezisy dokladov iubilejnoj conferentsii, II,
Cherson, 56-57.
Bulatovič 1971a ‒ Bulatovič, S.A., Elektrovaja moneta Kizika, najdennaja na Lev-
ke, MASP, 7, 220-225.
Bulatovič 1971b ‒ Bulatovič, S.A., Monetye nahodki na ostrove Levke, MASP, 7,
212-225.
Burkert 1985 ‒ Burkert, W., Greek Religion, Cambridge Mass.
Ciobanu 1997 ‒ Ciobanu, L., Descoperiri monetare romane în spațiul pru-
to-nistrean, in V. Dergaciov (ed.), Vestigii arheologice din Moldova, Chișinău, 234-247.
Cumont 1926 ‒ Cumont, F., Fouilles de Doura Europos, Paris, 323-337.
Cumont 1925 ‒ Cumont, F., Fragment de bouclier portant une liste d'étapes, Paris.
Diatropov 2001 ‒ Diatropov, P. D., Kul’t gheroev v antičnom Pričernomorje,
Moskva.
Dmitrov 1955 ‒ Dmitrov, L. D., Osnovni pidsumki Іzmailʼskoj arheologhičnoj eks-
peditsii 1949 – 1951 gg., APURSR, 5, 111-123.
Dmitrov 1952 ‒ Dmitrov, L. D., Rozkopki v m. Bilgorodi-Dnistrovskomu v 1947 r.,
APURSR, 4, 59-64.
Dmitrov 1949 ‒ Dmitrov, L.D., Bilgorod-Dnistrovs’ka arheologhična expeditsia,
APURSR, 2, 39-52.
Dobruski 1900 ‒ Dobruski, V., Materialy po arheologhiata na Belgarija, SNUNK,
16-17, 912-925.
Domaszewski 1902 ‒ Domaszewski, A. von, Untersuchungen zur römischen Kai-
sergeschichte, RhM, 57, 218-230.
Doruțiu-Boilă 1964 ‒ Doruțiu-Boilă, E., Zur Frage der Zerstörung Histrias im III Jh.
u. z., StCl, 6, 247-259.
Fomin 1974 ‒ Fomin, L. D., Tehnika obrobki zaliza v Olʼvii i Tiry, Археологія, 15,
25-31.
Furmanskaja 1979 ‒ Furmanskaja, A.I., Raskopki Tiry 1962-1963 gg., in P.O. Ka-
ryškovskij (ed.), Antičnaja Tira i srednevekovyj Belgorod, Kiev, 5-19.
Furmanskaja 1963 ‒ Furmanskaja, A.I., Antičnyi gorod Tira, in A.I. Boltunova
(ed.), Antičnyj gorod, Moskva, 40-50.
Furmanskaja 1960 ‒ Furmanskaja, A.I., Pamjatniki skul’ptury Tiry, KSIA,10, 78-
83.
Furmanskaja, Maksimov 1955 ‒ Furmanskaja, A.I., Maksimov, E.B., Raskopki v
Belgorod-Dnestrovskom, KSIAU, 4, 64-66.
Gansova 1966 ‒ Gansova, E. A., Komplexy keramičeskoj tary, MASP, 5, 72-77.
Golovko 1966 ‒ Golovko, I. D., Epigrafičeskie nahodki, MASP, 5, 77-88.

232
 Goškevič 1909 ‒ Goškevič, V.I., Zapiska ob arheologhičeskih issledovanijah v Her-
sonskoj gubernii, in Drevnosti, 22/1, 180-181.
Goškevič 1903 ‒ Goškevič, V.I., Klady i drevnosti Hersonskoj gubernii, Herson,
1903.
Gudkova 1979 ‒ Gudkova, A.V., Klassificatsija seroglinianoj stolovoj keramiki Tiry
II-IV vv. n.e., P.O. Karyškovskij (ed.), Antičnaja Tira i srednevekovyj Belgorod, Kiev, 99-
115.
Hammond 1972 ‒ Hammond, N.G.L., History of Macedonia. Istorical Geography
and Prehistory, I, Oxford University Press.
Iajlenko 1980 ‒ Iajlenko, V.P., Graffiti Levki, Berezani, Ol’vii, VDI, 2, 75-116.
Iliescu 1971 ‒ Iliescu, V., Campania strategului Zopyrion la Dunarea de Jos, Ponti-
ca, 4, 57-73.
Istoria 2010 ‒ Ιstoria românilor, I, ed. a II-a, București, 2010.
Ivantchik 2008 ‒ Ivantchik, A., Tyras, EME.
Ivantchik 2002 ‒ Ivantchik, A.I., Son, N.A., A New Inscription from Alexander Seve-
rus' Time from Tyras, ACSS, 8, 1-2, 1-15.
Karyškovskij, Klejman 1985 ‒ Karyškovskij, O.P., Klejman, I.B., Drevnij gorod Ti-
ra, Kiev.
Karyškovskij 1983 ‒ Karyškovskij, P.O., Ol’vijskie monety, najdennye na ostrove
Levke, MASP, 9, 158-173.
Karyškovskij 1980 ‒ Karyškovskij, P.O., Iz istorii Tiry pervoj treti III v. n.e., in P.O.
Karyškovskij (ed.), Issledovanija po antičnoj arheologhii iugo-zapada Ukrainskoj SSR,
Kiev, 72-83.
Karyškovskij 1979 ‒ Karyškovskij, P.O., Novye tirasskie nadpisi, in P.O. Karyškov-
skij (ed.), Antičnaja Tira i srednevekovyj Belgorod, Kiev, 76-88.
Karyškovskij 1971 ‒ Karyškovskij, P.O., Iz istorii Tiry I -II vv. n.e., MASP, 7, 149-
158.
Karyškovskij 1966 ‒ Karyškovskij, P.O., K voprosu o drevnem nazvanii Roksolans-
kogo gorodiščea, MASP, 5, 149-162
Karyškovskij 1961 ‒ Karyškovskij, P.O., Zametki po numizmatike antičnogo
Pričernomorja, VDI, 4, 109-119.
Klejman 1996 ‒ Klejman, I.B., Sur la date du fondation de Tyras, în O.D. Lord-
kipanidze (ed.), Sur les traces des Argonautes: actes du 6e symposium de Vani..., vol.
613, Presses Univ. Franche-Comté, 283-285.
Klejman 1987 ‒ Klejman, I.B., Izobraženie voina na fragmente reliefa iz Tiry, in
T.L. Samojlova (ed.), Novye issledovanija po arheologhii Severnogo Pričernomorja.
Sbornik naučnyh trudov, Кiev, 46-52.
Klejman, Son 1983 ‒ Klejman, I.B., Son, N.A., Zapadno-pontijskie i provintsi-
al’no-rimskie kul’turno-ekonomičeskie sviazi Tiry, MASP, 9, 47-59.
Klejman 1982 ‒ Klejman, I.B., Novaja attičeskaja terrakota iz Tiry, in G.A.
Dzis-Rajko (ed.), Arheologhičeskie pamiatniki Severo-Zapadnogo Pričernomorja, Kiev,
132-135.
Klejman 1980 ‒ Klejman, I.B., Terrakoty iz raskopok Tiry 1970-1977 gg., in P.O.
Karyškovskij (ed.), Issledovanija po antičnoj arheologhii iugo-zapada Ukrainskoj SSR,
Kiev, 96-103.
Klejman 1976 ‒ Klejman, I.B., Novye nahodki terrakot v Nikonii, in N.I. Sokolʼskij,
I.B. Brašinskij (eds.), Hudožestvennaja kulʼtura i arheologhija antičnogo mira, Moskva,
118-123.

233
 Klejman 1970a ‒ Klejman, I.B., Statuetki iz Roksolan (Nikonija), SAI, Г1-11, 1970,
I, p. 28, fig. 5, 7.
Klejman 1970b ‒ Klejman, I.B., Statuetki iz Tiry, ArhSSSR, 1-2, 25-26.
Klejman 1970c ‒ Klejman, I.B., Terrakoty s o. Levke (Belogo ostrova) i sviatilišča
Ahilla Pontarha, TSP [SAI], I-II, 25-28.
Klejman 1966 ‒ Klejman, I.B., Terrakoty, MASP, 5, 90-100.
Köhler 1826 ‒ Köhler, H.K.E., Mémoire sur les îles et les courses consacrées à
Achille dans le Pont Euxin, St.-Petersburg.
Köhler 1869 ‒ Köhler, U., Urkunden und Untersuschungen zur Geschichte des Del-
isch-Attischen Bundes, Berlin.
Kravčenko 1966 ‒ Kravčenko, A.A., Zagadočnye znaki na lepnoj keramike, MASP,
5, 85-88.
Kravčenko, Korpusova 1975 ‒ Kravčenko, N.M., Korpusova, V.M., Deiaki risi ma-
terial’noj kul’turi pozdniorimskoj Tiri, Археологiя, 18, 20-42.
Kropotkin 1970 ‒ Kropotkin, V.V., Rimskie importnye izdelija v Vostočnoj Evrope
(II v. do n.e – V v. n.e.), Moskva.
Kryžitskij, Klejman 1979 ‒ Kryžitskij, S.D., Klejman, I.B., Raskopki Tiry v 1963 i v
1965-1976 gg., P.O. Karyškovskij (ed.), Antičnaja Tira i srednevekovyj Belgorod, Kiev,
19-54.
Kuz’menko, Sinitsyn 1966 ‒ Kuz’menko, V.I., Sinitsyn, M.S., Lepnaja posuda,
MASP, 5, 56-72.
Kuzina 2008 ‒ Kuzina, N.V., Elevsinskie sakral’nye traditsii i kul’t Dionisa v antičn-
yh gosudarstvah Severnogo Pričernomorja, VNU (hist.), 6, 178-182.
Latyšev 1909 ‒ Latyšev, V.V., PONTIKA (O kalendareah Ol’vii, Tiry i Hersonesa
Tavričeskogo), St. Peterburg.
Latyšev 1887 ‒ Latyšev, V.V., Issledovanija ob istorii i gosudarstvennom stroe go-
roda Olʼvii, St. Peterburg, ŽMNP, 1-2, 1-306.
Lejpuns’ka 1970 ‒ Lejpuns’ka, N.O., Pro kul’t Ahilla v Pivničnomu Pričornomr’i,
Археологiя, 13, 1970.
Maliukevič 1987 ‒ Maliukevič, A.E., Ob odnoj grupe poselenij IV v n.e. v Budžake, in
T. L. Samojlova (ed.), Novye issledovanija po arheologhii Severnogo Pričernomorja.
Sbornik naučnyh trudov, Кiev, 60-73.
Marčenko 1985 ‒ Marčenko, K.K., Ojkety dekreta v čest’ Protoghena (IРЕ, I², 32). K
voprosu o zavisimom naselenii Ol’vii ellinističeskogo vremeni, in O.D. Lordkipanidze
(ed.), Pričernomorje v epohu ellinizma. Materialy III Vsesoiuznogo simpoziuma po
drevnej istorii Pričernomorja, Tbilisi, 242-256.
McGing 1986 ‒ McGing, B.C., The Foreign Policy of Mithridates VI Eupator, King of
Pontus, Leiden.
Meritt, Wade-Gery, McGregor 1939 ‒ Meritt, B.D., Wade-Gery, H.T., McGregor,
M.F., The Athenian tribute lists, I, Cambridge/Massachusets.
Mielczarek 2003 ‒ Mielczarek, M., Coinage of Nikonion. Greek bronze cast coins
between Istrus and Olbia, in C. Alfaro, C. Marcos, P. Otero (eds.), Proceedings of the
13th International Numismatics Congress, Madrid, 273-276.
Minns 1913 ‒ Minns, E.H., Scythians and Greeks. A Survey of Ancient History and
Archaeology on the North Coast of the Euxine from the Danube to the Caucasus, New
York.
Morozovskaja 1980 ‒ Morozovskaja, V.T., Dva muzykal’nyh instrumenta anticno-
go vremeni iz Nižnego Podnestrovja, in P. O. Karyškovskij (ed.), Issledovanija po
antičnoj arheologhii iugo-zapada Ukrainskoj SSR, Kiev, 111-114.

234
 Murzakevič 1853 ‒ Murzakevič, N.N., Monety, otyskannye na ostrove Levki ili
Fidonisi, ZOOID, 3, 237-245.
Murzakevič 1848a ‒ Murzakevič, N.N., Ellinskie pamiatniki, najdennye v No-
vorossijskom krae: v Olʼvii i na ostrove Levki ili Fidonisi, ZOOID, 2, 405-415.
Murzakevič 1848b ‒ Murzakevič, N.N., Monety, otyskannye na ostrove Fidonisi,
ZOOID, 2, 838-839.
Murzakevič 1844 ‒ Murzakevič, N.N., Poezdka na ostrov Levki, ili Fidonisi, v 1841
godu, ZOOID, 1, 549-562.
Myzghin 2012 ‒ Myzghin, K.V., Nahodki rimpskih respublikanskih monet na iughe
Vostočnoj Evropy, SP, 4, 17-30.
Neumann 1855 ‒ Neumann, K., Die Hellenen im Scythenlande. Ein Beitrag zur al-
ten Geographie, Ethnographie und Handelsgeschichte, I, Berlin.
Nicorescu 1933 ‒ Nicorescu, P., Fouilles de Tyras, Dacia, 3-4, 573-574.
Nicorescu 1937 ‒ Nicorescu, P., Garnizoana romană în sudul Basarabiei, AARMSI,
XIX, 16, 217-220.
Nicorescu 1944 ‒ O inscripție a împăratului Traian găsită la Cetatea-Albă,
AARMSI, III, 26, 501-510.
Nicorescu 1924 ‒ Nicorescu, P., Scavi e scoperte a Tyras, EphD, 2, 378-415.
Nudelʼman 1985 ‒ Nudelʼman, A.A., Očerki istorii monetnogo obraščenija v Dnes-
trovsko-Prutskom reghione, Chișinău.
Nudelʼman 1982 ‒ Nudelʼman, A.A., Rimskaja moneta v meždurečje Dnestra, Pruta
i Dunaja, in V.L. Janin (ed.), Numizmatika antičnogo Pričernomorja. Sbornik naučnyh
trudov, Kiev, 125-133.
Nudelʼman, Rikman 1956 ‒ Nudelʼman, A.A., Rikman, E.A., Dva klada i nahodki
otdel’nyh monet (rimskih i vizanijskih) iz Moldavii, IMF, 4, 143-154.
Okhotnikov 2001 ‒ Okhotnikov, S.B., Settlements in the Lower Reaches of the
Dniester (6th-3ed Centuries BC), in Gocha R. Tsetskhladze (ed.), North Pontic archaeol-
ogy: recent discoveries and studies, Leiden/Boston/Köln, 91-115.
Okhotnikov 1997 – Okhotnikov, S.B., Tyras i Nikonion. Świat kolonii greckich u
ujścia Dniestru, Toruń.
Okhoтnikov, Ostroverhov 1993 – Okhotnikov, S.B., Ostroverhov, A.S., Sviatilišče
Ahilla na ostrove Levke (Zmeinom), Kiev.
Okhotnikov 1990 – Okhotnikov, S.B., Nižnee Podnestrovje v VI-V vv. do n.e., Kiev.
Ostroverhov 1981 – Ostroverhov A.S., K voprosu o syrievoj baze antičnyh rem-
eslennyh tsentrov Dneprovsko-Bugskogo limana, in P.O. Karyškovskij (ed.), Pamiatniki
drevnih kulʼtur Severo-Zapadnogo Pričernomorja, Kiev, 123-135.
Ostroverhov 1978 – Ostroverhov, A.S., Pro čiornu metalurghiju na Jagorlits’komu
poseleniju, Археологiя, 28, 26-36.
Paskhina 1980 ‒ Paskhina, E.P., Keramičeskij kružok s izobraženiem Gorgony iz
Nikonija, in P.O. Karyškovskij (ed.), Issledovanija po antičnoj arheologhii iugo-zapada
Ukrainskoj SSR, Kiev, 114-117.
Pavlenko, Son 1991 ‒ Pavlenko, Iu.V., Son, N.O., Poznioantična Tira ta rannioder-
javne ob’ednannja vizigotiv, Археологiя, 2, 6-16.
Pârvan 1982 ‒ Pârvan, V., Getica. O protoistorie a Daciei, ed. a II-a, București.
Petre 1971 ‒ Petre, A. Cucerirea orașelor pontice de către Burebista, Pontica, 4,
97-104.
Piatyševa 1964 ‒ Piatyševa, N.V., Arheologhičeskoe obsledovanie ostrova Levki (o.
Zmeinyj) oseniju 1964, TGIM, 40, 58-70.

235
 Pippidi 1973 ‒ Pippidi, D.M., Les villes de la côte ouest de la Mer Noire d'Auguste à
Diocletien, Vestigia, 17, 1973, 109 sqq.
Pippidi 1967‒ Pippidi, D.M., Contribuții la istoria veche a României, ed. a 2-a,
București, 1967.
Pippidi, Berciu 1965 ‒ Pippidi, D.M., Berciu, D., Din istoria Dobrogei. Geți și greci
la Dunărea de Jos, București.
Poenaru-Bordea 1971 ‒ Poenaru-Bordea, Gh., Numismatica și distrugerea Histriei
în sec. al III-lea e.n., SCN, 5, 91-111.
Popa, Ciobanu 2003 ‒ Popa, A., Ciobanu, L., Moneda romană în Basarabia,
Chișinău.
Preda 1960 ‒ Preda, C., Monedele histriene cu roata și legenda ΙΣΤ, SCN, 3, 21-35.
Pruglo, Bondari 1984 ‒ Pruglo, V.I., Bondari, R.D., Tira, Nikonija i poselenija
Nižnego Podnestrovja i Podunavja, in G.A. Košelenko, I.T. Kruglikova, V.S. Dolgorukov
(eds.), Antičnye gosudarstva Severnogo Pričernomorja, Мoskva, 26-32.
Radet 1925 ‒ Radet, G., Notes sur l’histoire d’Alexandre: II. Les théores thessaliens
au tombeau d’Achille, REA, 27, 81-96.
Rebuffat 1986 ‒ Rebuffat, R., Le bouclier de Doura, Syria, 63, 1, 85-105.
Remennikov 1954 ‒ Remennikov, A.M., Bor’ba plemion Severnogo Pričernomorja
s Rimom v III v., Moskva.
Rostovtzeff 1918 ‒ Rostovtzeff, M.I., Novaja kniga o Belom ostrove i o Tavrike,
IAK, 65, 177-197.
Rozumenko 1982 ‒ Rozumenko, Iu.G., Klad antoninianov iz Bolgradskogo rajona,
in V.L. Janin (ed.), Numizmatika antičnogo Pričernomorja. Sbornik naučnyh trudov,
Kiev, 135-138.
Rusiaeva 1987 ‒ Rusiaeva, A.S., Epigrafičeskie pamiatniki, in S.D. Kryžitskij (ed.)
Kulʼtura naselenija Olʼvii i ejo okrughi v arhaičeskoe vremea, Kiev, 134-153.
Rutherford 2009 ‒ Rutherford, I., Black Sails to Achilles: The Thessalian Piligrim-
age in Philostratus’Heroicus, in E. Bowie & J. Elsner (eds.), Philostratus, Cambridge.
Samojlova 2004 ‒ Samojlova, T.L., K voprosu o vremeni osnovanija i ghibeli
antičnoj Tiry, in V.Iu. Zuev (ed.), Bosporskij fenomen: problemy hronologhii i datirovki
pamiatnikov, II, St. Peterburg, 205-219.
Samojlova, Cojocaru 2003 ‒ Samojlova, T.L., V. Cojocaru, K voprosu o raspros-
tranenii hristianstva v pervom tyseačeletii v meždurečje Dunaja i Dnestra, in Hris-
tianskoe nasledie Vizantii i Rusi. Sbornik materialov II Meždunarodnoj konferentsii
«Tserkovnaja arheologhia: izucenie, restavratsija i sohranenie hristianskih drevnostej,
Sevastopol, 2002 g.», Simferopol, 27-47.
Samojlova, Cojocaru, Boguslavskij 2002 ‒ Samojlova, T.L., V. Cojocaru, G.S. Bo-
guslavskij, Antičnaja Tira – srednevekovyj Belgorod // Tyras, Cetatea Alba/ Belhorod-
Dnistros’kyj, Bucureṣti.
Samojlova 2000a ‒ Samojlova, T.L., Ellinskoe i varvarskoe v duhovnom mire
grekov Nižnego Podnestrovja, in Pamʼatki arheologhii Pivnično-Zahidnogo Pričerno-
morja, Odesa, 87-106.
Samojlova 2000b ‒ Samojlova, T.L., Etnokul’turnaja situatsia v stepnoj zone
Severo-Zapadnogo Pričernomorja i osnovanie grečeskih kolonij, in Pamʼatki arheologhii
Pivnično-Zahidnogo Pričernomorja, Odesa, 79-86.
Samojlova 1988 ‒ Samojlova, T.L., Tira v VI-I vv. do n.e., Kiev.
Samojlova 1985 ‒ Samojlova, T.L., Varvary v Tire dorimskogo vremeni, in G.А.
Dzis-Rajko (ed.), Pamiatniki drevnej istorii Severo-Zapadnogo Pričernomorja, Кiev,
51-59.

236
 Samojlova 1981 ‒ Samojlova, T.L., Ekonomičeskie sviazi Tiry s antičnymi goroda-
mi v V-I vv. do n.e. (po dannym keramičeskoj epigrafiki), in P.O. Karyskovskij (ed.),
Pamiatniki drevnih kulʼtur Severo-Zapadnogo Pričernomorja, Kiev, 48-57.
Samojlova 1978 ‒ Samojlova, T.L., Osnovnye tipy amfor I-IV vv. do n.e. iz Tiry, in
P.O. Karyškovskij (ed.), Arheologhičeskie issledovanija Severo-Zapadnogo Pričerno-
morja, Kiev, 254-266.
Saprykin 2002 ‒ Saprykin, S.Iu., Iz muzykal’noj i obščestvennoj žizni Hersonesa
Tavričeskogo, VDI, 2, 72-84.
Sekerskaja 2005 ‒ Sekerskaja, E.P., Arheozoologhičeskie materialy antičnyh pose-
lenij Odesskogo zaliva, SSPK, 15, 172-173.
Sekerskaja 1989 ‒ Sekerskaja, E.P., Kostnye ostatki životnyh iz Nikonija, in: N.M.
Sekerskaja, Antičnyj Nikonij i ego okruga v VI-IV vv. do n.e., Kiev, 116-118.
Sekerskaja 1987 ‒ Sekerskaja, E.P., Kostnye ostatki životnyh iz poselenij meždu-
rečja Dunaja i Dnestra I-IV vv., T.L. Samojlova (ed.), Novye issledovanija po arheologhii
Severnogo Pričernomorja. Sbornik naučnyh trudov, Кiev, 149-155.
Sekerskaja 2001 ‒ Sekerskaja, N.M., Nikonion, in Gocha R. Tsetskhladze (ed.),
North Pontic archaeology: recent discoveries and studies, Leiden/Boston/Köln, 67-90.
Sekerskaja 1989 ‒ Sekerskaja, N.M., Antičnyj Nikonij i ego okruga v VI-IV vv. do
n.e., Kiev.
Sekerskaja 1982 ‒ Sekerskaja, N.M., Neskol’ko fragmentov krasnofigurnoj kera-
miki iz Nikonija, in G.A. Dzis-Rajko (ed.), Arheologhičeskie pamiatniki Severo-Zapad-
nogo Pričernomorja, Kiev, 136-140.
Sekerskaja 1980 ‒ Sekerskaja, N.M., Attičeskaja čiornolakovaja keramika V-IV vv.
do n.e. iz Tiry, in P.O. Karyškovskij (ed.), Issledovanija po antičnoj arheologhii iu-
go-zapada Ukrainskoj SSR, Kiev, 39-51.
Sekerskaja 1976 ‒ Sekerskaja, N.M., Arhaičeskaja keramika iz Nikonija, MASP, 8,
84-95.
Sekerskij 1976 ‒ Sekerskij, P.Μ., Zastol’naja nadpisi iz Nikonija, MASP, 8, 215-
218.
Sekerskij 1971 ‒ Sekerskij, P.Μ., Graffito na figurnom sosude iz Nikonija, MASP, 7,
1226-227.
Šelov 1962 ‒ Šelov, D.B., Tira i Mitridat Evpator, VDI, 2, 95-102.
Sinitsyn 1966 ‒ Sinitsyn, M.S., Raskopki gorodiščea vozle s. Roksolany Beliaev-
skogo rajona Odesskoj oblasti v 1957-1961 gg., MASP, 5, 5-56.
Sinitsyn 1961 ‒ Sinitsyn, M.S., Nekotorye rezul’taty raskopok na Roksolanskom
gorodišče (1957-1960), KSOGAM [1960], 34-37.
Sinitsyn 1960 ‒ Sinitsyn, M.S., Raskopki Nadlimaskogo i Roksolanskogo gorodišč v
1957 i 1958 gg., ZOAO, 1 (34), 189-201.
Sokolov 1973 ‒ Sokolov, G.I., Antičnoe Pričernomorje: pamiatniki arhitectury,
skul’ptury, živopisi i prikladnogo iskusstva, Leningrad.
Solomonik 1973 ‒ Solomonik, E.N., Iz istorii relighioznoj žizni v severopontijskih
gorodah antičnogo vremeni, VDI, 1, 55-77.
Son 1993 ‒ Son, N.A., Tira rimskogo vremeni, Kiev.
Son 1986 ‒ Son, N.A., Novaja latinskaja nadpis’ iz Tiry, VDI, 4, 119-120.
Stern 1897 ‒ Stern, E.R., „Graffiti” na antičnyh iužnorusskih sosudah. Četyre
tablitsy, ZOOID, 20, 163-199.
Stolearik 1987 ‒ Stolearik, E.K., Tri monetnyh klada imperatora Konstantsia II v
Pruto-Dnestrovskom meždurečje, in T.L. Samojlova (ed.), Novye issledovanija po arhe-
ologhii Severnogo Pričernomorja. Sbornik naučnyh trudov, Кiev, 67-70.

237
 Suceveanu, Barnea 1991 ‒ Suceveanu, A., Barnea, A., La Dobroudja roumaine,
București.
Suško 1966 ‒ Suško, V.I., Fauna, MASP, 5, 142-149.
Symanovič 1981 ‒ Symanovič, E.A., Nahodki antičnogo vremeni iz s. Belen’koe
Belgorod-Dnestrovskogo rajona, KSIA, 168, 48-50.
Tolstoj 1918 ‒ Tolstoj, I.I., Ostrov Belyj i Tavrika, St. Peterburg.
Uvarov 1856 ‒ Uvarov, A.S., Issledovanija o drevnostiah Iužnoj Rossii i beregov
Čiornogo morea, II, St. Peterburg.
Vasilenko 1971 ‒ Vasilenko, B.A., Drevnegrečeskie keramičeskie klejma, najdennye
na vostočnom beregu Dnestrovskogo limana, MASP, 7, 138-148.
Vasilenko 1970 ‒ Vasilenko, B.A., Zametki o gheraklejskih klejmah [iz Nikonii], CA,
3, 1970, 217-224.
Vasinca Hadiji 2006 ‒ Vasinca Hadiji, M., Cultul cavalerilor danubieni: origini şi
denumire (I), Apulum, 43, 1, 253-267.
Vinogradov 1989 ‒ Vinogradov, Iu.G., Političeskaja istoria Ol’vijskogo polisa VI-I
vv. do n.e., Moskva.
Vulpe 2009 ‒ Vulpe, Al., Herodot și religia geților, in A. Zanoci, T. Arnăut, M. Băţ
(eds.), Studia archeologiae et historiae antiquae [in honorem Ion Niculuță], Chișinău,
117-128.
Vulpe, Barnea 1968 ‒ Vulpe, R., Barnea, I., Din istoria Dobrogei. Romanii la Du-
narea de Jos, II, Bucuresti.
Vulpe 1969 ‒ Vulpe, R., Histrum ingressi – Histriae excidium, StCl, 11, 157-172.
Vulpe 1957 ‒ Vulpe, R., Izvoare, București.
Winter 1903 ‒ Winter, Fr., Die Tipen der figürkichen Terrakoten, t. II, Berlin/
Stuttgart.
Zaghinajlo, Karyškovskij 1990 ‒ Zaghinajlo, A.G., Karyškovskij, P.O., Monety
skifskogo tsarja Skila, in V.L. Janin (ed.), Numizmatičeskie issledovanija po istorii Iu-
go-Vostočnoj Evropy, Chișinău, З-15.
Zaghinajlo 1984 ‒ Zaghinajlo, A.G., Otkrytie oboronitel’noj steny v Nikonii, in G.A.
Dzis-Rajko (ed.), Novye arheologhičeskie issledovanija na Odesčine, Kiev, 74-79.
Zaghinajlo 1977 ‒ Zaghinajlo, A.G., Raboty Nikonijskoj expeditsii, AO [1976], 1977.
Zaghinajlo 1976 ‒ Zaghinajlo, A.G., K voprosu ob ekonomičeskih sviaziah Zapad-
nogo i Severnogo Pričernomorja v VI-IV vv. do n.e.n. po numizmatičeskim dannym,
MASP, 8, 227-230.
Zaghinajlo 1966 ‒ Zaghinajlo, A.G., Monetnye nahodki na Roxolanskom gorodišče
(1957-1963 gg.), MASP, 5, 101-114.
Zaghinajlo 1964 ‒ Zaghinajlo, A.G., Serebreanye monety Istrii iz Rokcolanskogo
gorodiščea: k voprosu o vozniknovenii vypuska serebra v Istrii, in Zbirnik robit aspiran-
tiv [Odesʼkogo universitetu]: gumanitarni nauki, 166-172.
Zaharova 2003 ‒ Zaharova, E.A., Kul’ty drevnegrečeskih gheroev Ahilla și Gherakla
v Severnom Pričernomorje, thes. diss., Moskva.
Zlatkovskaja 1959 ‒ Zlatkovskaja, T.D,. O načal’nom periode istorii Tiry, CA, 2, 60-
65.
Zograf 1957 ‒ Zograf, A.N., Monety Tiry, Moskva.
Zograf 1951 ‒ Zograf, A.N., Antičnye monety (МИА, 16), Moskva/Leningrad.
Zograf 1941 ‒ Zograf, A.N., Nahodki monet v mestah predpolagaemyh antičnyh
sviatilišč, CA, 7, 152-160.
Zubari 2004 ‒ Zubari, V.M., Po povodu o rannehristianskoj baziliki v Tire, in V Bos-
porskie čtenija, Kerči, 164-169.

238
Abrevieri

ACSS – Ancient Civilizations from Scythia to Siberia, Rome/Moscow

AO – Arheologhičeskie otkrytija, Moskva
APURSR – Arheologhični pamʼjatki URSR, Kiev
CRAI – Comptes-rendus des séances de l'Académie des Inscriptions et
Belles-Lettres, Paris
DOZSSP – Drevnejšie obščestva zemldelʼtsev i skotovodov Severnogo
Pričernomorja Тiraspol, 2002
EME – Εγκυκλοπαίδεια Μείζονος Ελληνισμού, Εύξεινος Πόντος. Digital
Encyclopaedia of the Hellenic World
IMF – Izvestija Moldavskogo filiala AN SSSR, Chișinău
JMNP – Žurnal Ministerstva Nardonogo Prosveščenija, St. Peterburg Kiev, 1982
KSIA – Kratkie soobščenija Instituta arheologhii SSSR, Moskva
KSIAU – Kratkie soobščenija Instituta arheologhii АN USSR, Kiev
KSOGAM – Kratkie soobščenija o polevyh arheologhičeskih issledovanijah
Odesskogo arheologhičeskogo muzeja, Оdesa
MASP – Materialy po arheologhii Severnogo Pričernomorja, Odesa
REA – Revue des Études Anciennes, Université Michel de Montaigne Bordeaux 3
SAI – Svod arheologičeskih istočnikov, Moskva
SNUNK – Materialy po arheologhiata na Belgarija, Sofia
SP – Stratum Plus Chișinău/Sankt-Peterburg/Odesa/București
SSPK – Starožitnosti Stepovogo Pričernomorja ta Krimu, Zaporožie
TGIM – Trudy Gosudarstvennogo Istoriceskogo muzeja, Odesa
TSP – Terrakoty Severnogo Pričernomorja, Moskva
VDI – Vestnik drevnej istorii, Moskva
VNU (ist.) – Vestnik Nižegorodskogo Universiteta. Istoria, Nižnij Novgorod
VOMN – Vestnik Odesskogo Muzeja numizmatiki, Odesa
ZOOID – Zapiski Odesskogo Obščestva istorii o drevnostej, Odesa
ZPE – Zeitschrift für Papyrologie und Epigraphik, Bonn

239
 Istoria în prizonieratul frivolității științifice

Subiectul articolului de față îl fac discuțiile din ultima vreme asupra

originii numelui Basarabia și în mod special critica pe care colegul meu de
breaslă Ion Chirtoagă a formulat-o în adresa încercării mele de a da un nou
răspuns la această întrebare și a făcut-o publică în urmă aproape cu un an
în paginile revistei bucureștene Historia. Foarte pe scurt, inițiativa mea
conținea două elemente complementare: lipsa bazei documentare a părerii
tradiționale, după care acest nume ar fi apărut drept urmare a stăpânirii
extremității sudice a Basarabiei de către unii dintre primii domni ai Țării
Românești, iar de aici încercarea de a demonstra că numele respectiv ar fi
de origine cumană, fapt confirmat, între alte surse, și de câteva cronici
vechi polone.
Trebuie să mărturisesc cu mult regret din capul locului că, citind păre-
rea colegului, am rămas contrariat, și nu atât de atitudinea sa oarecum ca-
tegoric refulantă în raport cu ideea mea, cât față de prestanța cu care a
știut să-și susțină pledoaria critică. Îmi pare sincer rău pentru el, deoarece
mă îndoiesc că s-ar putea găsi mulți istorici cu tot atâta vechime în cerceta-
rea istoriei, care ar fi tentați să se mândrească cu o astfel de scriere. Din
acest motiv, dar și pentru că am văzut această luare de atitudine destul de
târziu, am stat mult în cumpănă, dacă să reacționez sau nu. Până la urmă,
am hotărât să o fac, din două motive, ambele la fel de serioase. Întâi, pentru
că dacă nu aș fi răspuns, atunci această diatribă lâncedă, plicticoasă, confu-
ză și bogată în inadvertențe ar fi riscat să se impună celor care ar fi citit-o
ca o mostră de adevărată dizertație științifică, prejudiciind fața revistei în
care a fost publicată, dar deopotrivă și imaginea comunității cercetătorilor
în domeniul istoriei. În al doilea rând, colegul nu doar combate părerea
mea privind chestiunea în discuție, pe care i-ar fi stat bine să o facă cu obiș-
nuitele procedee ale criticii istorice, ci se lasă furat de gesturi care insinu-
ează că această părere ar avea originea în porniri extraștiințifice. Într-un
anume loc, el zice: „I. Ţurcanu, în dorinţa sa de a demonstra că numele Ba-
sarabia nu provine de la dinastia domnitoare a Ţării Româneşti, ci de la un
han cuman din prima jumătate a secolului al XIII-lea, respinge orice argu-
mente indirecte despre anumite legături politice dintre Chilia cu Ţara Ro-
mânească”. Așadar, în înțelegerea colegului meu, eu aș fi avut interesul,
care în capul acestuia Dumnezeu știe de ce natură va fi fost, să nu admit

240
sub nici un chip ideea că Basarabia s-ar fi putut afla vreodată în componen-
ta Țării Românești. (De altfel, e straniu că din acest citat, și de fapt din tot
articolul său, nu se vede că el ar susține contrariul.) E un gest care trece pe
lângă știința istorică și alunecă ușor în ieftină ideologie politică, drapată în
zdrențele unui jalnic veșmânt patriotard și având vizibile intenții de atac la
persoană. O provocare ca aceasta nicicum nu mă putea lăsa fără replică.
Voi evita însă să reacționez la toate afirmațiile autorului și la toate da-
tele invocate de el, pentru că dacă aș proceda astfel, ar însemna să mă
aventurez într-o lungă divagație, pe cât de stufoasă, pe atât de sățioasă. Nu
ar merita mai ales pentru că ar însemna să comentez date irelevante pen-
tru subiectul de față sau chiar aflate, unele din ele, în afara realităților isto-
rice. Aș vrea să mă limitez doar la felul cum (nu) înțelege I. Chirtoagă cele
două elemente ale inițiativei mele, menționate la începutul acestui articol:
originea denumirii Basarabia după scrierile vechi și relația sudului acestui
teritoriu cu primii domni ai Țării Românești. Dar, întrucât acest istoric pro-
mite cititorilor „o lectură atentă a numeroaselor surse documentare care
oferă răspunsul”1 la întrebarea de unde s-a luat acest nume, nu mă pot ab-
ține să nu prefațez reacția mea la această critică cu o referire la felul cum
înțelege dumnealui să lucreze cu sursele pe care le folosește atunci când
scrie ceea ce scrie. Astfel, încercând să arate că are știre de informația ce se
conține în istoriografie referitor la numele Basarab, el se mulțumește să ci-
teze o singură lucrare privind acest subiect, a unui autor mai puțin cunos-
cut astăzi, M. Drăganu2, din care scoate o replică a lui Nicolae Iorga la un
articol al unui autor străin, replică în care criticul zice că s-ar întâlni „nu-
mele cumane din istoria națională și universală (!?) Toxabă și Talabă”, fără
să ne spună însă și ce relație au aceste nume cu subiectul în discuție. Mai
menționează, așa, de umplutură, și alte câteva nume, dar iarăși fără să ara-
te ce legătură au acestea cu tema pe care s-a apucat s-o lămurească. Ceea
ce rezultă din aceste mențiuni este că el nu a înțeles că cercetătorii români,
care scriu despre numele cumane, o fac de obicei pentru a demonstra co-
nexiunea acestora cu limba română și cu istoria românilor. Parcurgând cu
privirea această parte de text al lui Chirtoagă, mi-am dat imediat seama că
el habar nu are de faptul că în monumentala sinteză de istorie a românilor
a lui Iorga există un compartiment special, intitulat „Simbioza româno-cu-
mană”3, că despre acest fenomen au scris lucrări deosebit de relevante
pentru relația românilor cu cumanii cercetători de talia lui Al. Philippide,
Al. Rosetti, Petre Diaconu, Petre Ș. Năsturel, Aurel Decei și alții, fără să mai
vorbim de autorii străini. De altfel, despre toate acestea, criticul ar fi putut

1 I. Chirtoagă, Enigma unui nume: Basarabia, Historia, 2012, nr. 125.

2 N. Drăganu, Românii în secolele IX-XIV în baza toponimiei şi onomasticii, Bucureşti,
1933.
3 N. Iorga, Istoria românilor, III, Ctitorii, ed. a II-a, București, 1993, p. 45-49.

241
afla din cele două cărți ale mele, pe care le critică cu atâta încredere în ceea
ce spune, numai că, așa cum bine se vede, nu prea s-a uitat prin ele, din
convingerea că acele scrieri asupra originii Basarabiei, care nu se țin mor-
țiș de buchia părerii tradiționale, părere nu doar învechită, ci pur și simplu
dezavuată de faptele istorice, nici nu trebuie citite, pentru că, nu-i așa, sunt
diversioniste. Referindu-se la Dimitrie Cantemir, neajutoratul meu coleg
zice că acesta „considera că până la 1241 numele de Basarabia se referea la
spaţiul dintre Prut şi Nistru... şi că după 1241 românii din teritoriul menţi-
onat s-ar fi refugiat în Oltenia”. În realitate, în Hronicul, de unde este luată
această informație, nu e vorba de fuga în Oltenia a tuturor românilor basa-
rabeni. Cantemir zice că locuitorii Basarabiei, „pre vremea năpădzii lui
Batâe, prin cetăți neîncăpând, s-au retras spre Severin și peste Olt”4, deci a
plecat doar o parte a populației, și nu neapărat în Oltenia, ci spre acea zo-
nă, ceea ce arată firesc și ușor de înțeles. De asemenea, învățatul principe
niciodată nu a afirmat, și oricine îi cunoaște cât de cât opera știe că nici nu
putea să o facă, cum că spațiul pruto-nistrean s-ar fi numit Basarabia doar
până la anul 1241. De fapt, în locul menționat al acestei scrieri cantemiri-
ene anul 1241 nu se întâlnește, ci e vizată o perioadă mai largă, formulată
astfel: „mai denainte și mai pre urmă de prada lui Batâe” (în altă parte,
Cantemir avea să numească un an, dar greșit)5. Chirtoagă parcă citează și el
această scriere, dar se vede că nu o cunoaște. Apoi, invocându-i pe învățații
germani S.W. Sommersberg și I.E. Thunmann, istoricul nostru zice că aceș-
tia ar fi relatat despre „participarea cumanilor basarabeni la cucerirea
mongolo-tătară a oraşului Sandomir”. Nici pomeneală de așa ceva. Cel din-
tâi doar citează o cronică polonă6, care are cu totul alt conținut, pe când ce-
lălalt zice literalmente următoarele: „Arhidiaconul anonim din Gnesen,
care și-a scris cronica în 1395, îi numește cu acest nume (besarabeni) în
1259”. Nici la unul din cei doi autori nu se întâlnește sintagma „cumani ba-
sarabeni”. Bineînțeles că la fel de distrat și de inexact mă citează și pe mi-
ne, când zice de ex. că „Țurcanu... încearcă să demonstreze că până la 1241
ar fi existat o regiune cu numele Basarabia, populată de români şi cumani,
că, în 1241, sub presiunea mongolo-tătară, această populaţie s-ar fi refugi-
at în Oltenia, ... că numele Basarabia ar proveni de la acei «bersabeni-basa-
rabeni», care participaseră la recucerirea Sandomirului în 1259 de către
mongolo-tătari”. Nicăieri, în tot ce am scris eu la această temă, nu am zis că
teritoriul cu denumirea de Basarabia s-ar fi numit așa doar până la 1241,
că toată populația din acest teritoriu s-ar fi refugiat în Oltenia, că zișii

4 Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, „Opere”, București,

2003, p. 1421.
5 Ibidem, p. 1420, 1423.
6 F.W. Sommersberg, Silesicarum rerum scriptores aliquot adhuc inediti, II, Leipsiae, 1730,

s. 82.
242
„bersabeni-basarabeni” ar fi participat la cucerirea Sandomirului și că tot
de la aceștia ar fi provenit și numele de Basarabia. Astfel, neatent și super-
ficial, istoricul nostru comite, doar într-o singură propoziție, patru inexac-
tități grosolane. Constatăm, așadar, că, în pofida promisiunilor de la înce-
put ale autorului, lectura sa nu este deloc atentă, iar sursele nici pe departe
numeroase, însă mult mai rău e că acestea nu sunt citite cu luare aminte,
cu înțelegere și profesionist.
Dar mă grăbesc să mă despart de toate mărunțișurile de acest fel, care
abundă în chinuita pe degeaba scriere a lui Chirtoagă, pentru a vorbi de-
spre ceea ce ziceam la început: numele Basarabiei în tradiția istoriografică
românească și în unele cronici străine mai puțin cunoscute. Voi începe cu
cele de la urmă. Criticul meu citează următoarea mențiune din cronica de
la 1395 „Tartari subjutatis Bersabenis, Litwanis, Ruthenis et aliis gentilus,
Sandomir castrum capiunt” și face „precizarea” că aceasta ar fi parte din
Cronica pe scurt de la Krakovia. În primul rând, textul respectiv din această
cronică nu este identic cu cel din cronica de la Gnesen, din 1395, pe care
Chirtoagă crede că îl citează și care arată astfel: „Tartari subjugatis Bessare-
benis, Lithwanis, Ruthenis et aliis gentibus, Sandomirz castrum capiunt”7.
În cea de-a doua, citată de autorii care departe în trecut au vorbit despre
basarabenii dintre Prut și Nistru, cuvântul ce îi desemnează pe aceștia din
urmă este ortografiat foarte apropiat de cel românesc, și anume Bessarebe-
nis, pe când în celălalt text are forma Bersabenis. În al doilea rând, în men-
țiunea documentară citată de criticul nostru unele cuvinte sunt reproduse
deteriorat: de ex., „subjutatis”, „gentilus” și „Sandomir”, în locul formelor
corecte „subjugatis”, „gentibus” și „Sandomirz”. Cu toate acestea, el pretin-
de că face o analiză exegetă a cronicilor polone atingătoare de acest subi-
ect. De fapt, nu face altceva decât să se refere doar la cronica de la 1395 și o
va „desființa” exclusiv pe motivul că, susține el cu alură de expert, în anul
1259, vizat în acest text al documentului, ar fi fost cu neputință ca tăta-
ro-mongolii să-i fi atacat pe lituani. De unde trage concluzia că această cro-
nică nu poate fi crezută, deoarece relatarea despre campania din 1259 ar fi
fost coruptă prin suprapunerea peste textul inițial a unor „informaţii ulte-
rioare de acelaşi gen”. În realitate, orice text elementar de istorie medieva-
lă a Lituaniei sau a Rusiei, chiar și cele care pot fi consultate pe net, arată
cât se poate de limpede că Lituania a fost atacată de tătaro-mongoli în anii
1241, 1259 și 1270 (poate și în 1277)8.

7 Monumenta Poloniae Historica/Pomniki dziejowe Polski, tom, II, Lwow, 1872, p. 806.
Vezi și F.W. Sommersberg, p. 82; A. Naruszewicz, Historia narodu polskiego, vol. VII,
Lipska, 1836, p. 29 (nota).
8 Vezi de ex. J. Martin, Medieval Russia 980-1584, Cambridge University Press, 1995, p.

164, unde este menționat un atac comun, din 1259, al mongolilor, împreună cu rutenii
(rușii), asupra Lituaniei. Vezi și S.M. Soloviov, Istoria Rossii s drevnejših vremion, t. 3,
243
 Atare încercări de revizuire a cronicilor, care au fost verificate de spe-
cialiștii cei mai buni de sute și mii de ori și pe care este evident că Chirtoa-
gă nu le cunoaște, sunt pur și simplu incalificabile. Este o practică arhi-
cunoscută în știința istorică, după care atunci când o cronică, în general,
orice document istoric, este bănuit că ar conține bucăți de text și/ori date
apocrife, acesta este confruntat cu textul originar, iar în lipsa lui, cu alte
texte similare, altfel spus, se operează o foarte specială și foarte corectă,
din punct de vedere științific, coroborare a textelor pentru a stabili auten-
ticitatea și credibilitatea textului vizat. Se vede că criticul nostru nu are ști-
re de această regulă sau nu-l interesează. Tocmai de aceea nici prin cap
nu-i trece că schimonosirea sau interpretarea pe dos a conținutului unei
cronici sau al oricărei alte mărturii istorice este în conflict cu etica științifi-
că și intelectuală. Și, din păcate, „analiza” pe care o face el cronicii polone
de la 1395 nu e singura „ispravă” de acest fel din necăjitul său articol-re-
cenzie. Astfel, la un moment dat el scrie așa: „Din relatările misionarilor ca-
tolici la Serai, Rubruc şi Plano de Carpini, şi ale istoricilor bizantini aflăm că
au plecat spre Hoarda de Aur conducătorii Haliciului şi ai unei formaţiuni
statale româneşti, numite Olaha, pentru a stabili anumite relaţii cu statul
mongol”. Nu pot să știu la care istorici bizantini se referă aici Chirtoagă
(bănuiesc că nu-i are în vedere pe toți), dar e sigur că în scrierile grecești
un nume Olaha ce i-ar fi vizat pe români este exclus. De asemenea, e sigur
că acest nume nu se întâlnește nici în relatarea lui W. de Rubruck. La Car-
pini se află ceva asemănător, dar ortografiat cu totul altfel, și anume Aloha,
și numit în document „duce rutean” (et ducem Aloha qui extat, et socie-
tatem ipsius... Et omnes isti sunt duces Rutheni)9. Unor istorici români le-a
plăcut să creadă că în acest loc textul care a ajuns până la noi al scrierii, de
altfel, extrem de serioase și de exigente, a lui Carpini ar fi fost alterat prin
copierile ulterioare. Întrucât însă alt text, în care în loc de Aloha ar fi Olaha
nu există, schimbarea numelor este inadmisibilă. Mai adaug, dacă mai este
nevoie, că societățile cele mai savante ale tuturor timpurilor, de la mongoli
încoace, și cei mai buni cunoscători ai epocii respective și ai textelor care îl
vizează cumva pe Carpini au cercetat pe toate fețele orice cuvânt din spu-
sele acestuia ori referitor la el și nu au descoperit că numele Aloha ar fi
fals. Traducerile acestui text latin în principalele limbi europene, ba chiar
și în mongolă, conține numai numele Aloha. Prin urmare, ne place acest
nume sau nu ne place, nu avem de ales, și nici nu ne cere nimeni părerea,
din motivul firesc și simplu că aici nu pot fi mai multe păreri. Dar ideea cu

Moskva, 1988, p. 171, 175, care numește, în legătură cu același eveniment, anii 1259 și
1260.
9 Relations des Mongols ou Tartares par le frère Jean du Plan de Carpin. Première édition

complète, publiée d’après les manuscrits de Leyde, de Paris et de Londres, par Armand
d’Avezac, des Sociétés géographiques de Paris, de Londres et de Francfort et de la
Société Asiatique de la Grande Bretagne etc., etc., Paris, 1838, p. 375.
244
Olaha nu-i aparține lui Chirtoagă, ea are o barbă formidabilă în istoriogra-
fia noastră. El însă, expert fiind, i-a adăugat niște detalii neștiute de alții.
Zice, de pildă, că Olaha nu era persoană, cum crezuseră istoricii români
mai răsăriți, ci formațiune statală românească, chiar dacă toată lumea știe
că în prima jumătate a sec. XIII românii mai aveau de parcurs vreo sută de
ani până să ajungă să-și întemeieze propriile lor state. Apoi, plin de aceeași
mândrie patriotică, mai adaugă că conducătorii acestei formațiuni au mers
la Serai „pentru a stabili anumite relaţii cu statul mongol”, chiar dacă nu
există nicăieri nici o cât de mică aluzie la așa ceva, chiar dacă marele han
nu avea de unde să știe că exista un astfel de stat și chiar dacă ar fi aflat că
exista, oricum nu l-ar fi interesat.
Revenind însă la „descoperirea” făcută de Chirtoagă, cum că cronica
polonă de la 1395 ar fi fost modificată prin redactările și interpolările ulte-
rioare, de unde, după părerea lui, s-au și strecurat în textul ei lituanii, cu-
manii și basarabenii, trebuie să observ că, dincolo de credibilitatea neîndo-
ielnică pe care au acordat-o acestui important document istoric analizele
exegete din ultimele câteva sute de ani ale unor istorici de cea mai înaltă
calificare din diferite țări, ea nu a fost produsul inspirației necunoscutului
arhidiacon (nu arhimandrit, cum îi zice Chirtoagă) de la Gniezno, ci se fon-
dează pe consemnarea unui martor al evenimentului de la 1259, Bogu-
chwal, episcop de Poznań10. În plus, există și alte cronici mai mult sau mai
puțin apropiate de acel eveniment, care îl redau, în linii generale, la fel11.
Încercarea lui Chirtoagă de a explica geneza cuvântului basarabean prin
metamorfozarea succesivă în cronicile polone a cuvântului musulman este
pur și simplu jenantă. Niciuna din cronicile polone referitoare la evenimen-
tul de la 1259 nu conține cuvântul musulman. Dar ce e mai rău în acest caz
e că el, medievist socotindu-se, nu știe nimic de originea numelui comun
basarab.
Lămurindu-ne, așadar, cât este de tare colegul în materie de cronici
polone și, în general, în informația documentară privind istoria medievală,
să vedem cum stau lucrurile cu cealaltă chestiune, relația denumirii de Ba-
sarabia cu dinastia domnilor Basarabi din Țara Românească, văzută iarăși
așa cum o cunoaște criticul meu și cum a fost de fapt. Reproșându-mi că eu
aș dori cu tot dinadinsul să demonstrez „că numele Basarabia nu provine
de la dinastia domnitoare a Ţării Româneşti”, Chirtoagă încearcă să înfăți-
șeze o situație contrară. Argumentele sale „forte” sunt două expresii din ti-
tulatura domnească a lui Mircea cel Bătrân, și anume domn „până la marea
cea mare” și stăpân „spre părțile tătărești”, ceea ce parcă ne-ar sugera con-
cluzia (pe care, în mod straniu, el se ferește să o formuleze) că orașul

10 Boguphali episcopi Posnaniensis Chronicon Poloniae, în „Munumenta Poloniae

Historica”, II, p. 453, vezi și p. 486.
11 Vezi I. Țurcanu, Descrierea Basarabiei, Chișinău, 2011, p. 284-288.

245
sud-basarabean Chilia ar fi aparținut pe vremea acelui domn Țării Româ-
nești. Probabil, dându-și seama că argumentația nu este suficientă, se lan-
sează într-o demonstrație mai amplă. Iat-o în toată splendoarea: „În prime-
le decenii ale secolului al XV-lea, Chilia s-a integrat treptat în componenţa
Moldovei. În 1412, Chilia făcea parte cu certitudine din Ţara Moldovei, o
parte a ei, împreună cu acest oraş, urmând să revină Ungariei. În procesul
de întărire a autorităţii Moldovei la Chilia, un rol pozitiv l-a putut juca fap-
tul că Mircea cel Bătrân şi alţi domni ai Ţării Româneşti – care s-au decla-
rat (în 1406, 1409, 1413, 1415, 1419, 1421, 1433, 1440) domni ai acestei
ţări „până la marea cea mare” – ar fi stăpânit un braţ dunărean, eventual
Sulina. Din 1448 până în 1462 în Chilia s-a aflat o garnizoană transilvănea-
nă, iar între 1262 şi 1365, una munteană. Din 1365 până la 1484, ea s-a
aflat în componenţa Moldovei”. Acest citat lung nu are nevoie de comenta-
riu. Este adevărat că el e prea departe de a fi probă de profesionalism în
știința istorică, dar e suficient de relevant pentru a pune în lumina cea
adevărată două lucruri esențiale privind chestiunea în discuție: care este
argumentația punctului de vedere ce susține ideea apariției denumirii de
Basarabia la dinastia muntenească a Basarabilor și cum arată competența
susținătorilor ei.
Pentru a nu lăsa totuși cititorul nelămurit cu totul de ce s-a apucat co-
legul meu să facă atâta risipă de erudiție în articolul pe care l-a publicat în
urmă cu un an în revista Historia și pentru a mai arăta de ce motivul aces-
tei „demonstrații științifice” a fost prea modesta mea părere despre origi-
nea numelui Basarabia, voi spune în rezumat foarte scurt care sunt esența
și motivația demersului meu. Încă în a doua jumătate a sec. XIX, în istorio-
grafia românească s-a afirmat părerea că, de vreme ce acest nume este
identic cu o altă denumire a Țării Românești, aceea de Basarabia, derivată
de la numele dinastiei domnitoare a acestei țării, Basarabii, asta înseamnă
că la o anumită etapă în trecut teritoriul dintre Prut și Nistru trebuie să fi
aparținut Munteniei. Bineînțeles că ulterior s-au căutat argumente, dar nu
prea s-au găsit. Adică supozițiile, construcțiile mai mult sau mai puțin arti-
ficioase, ipotezele care de care mai fanteziste ce porneau de la această idee
au fost numeroase, dar niciuna nu s-a dovedit a fi convingătoare. În cele
din urmă, văzând că eforturile se irosesc degeaba, istoricii au început să se
arate rezervați față de această temă. Totuși, punctul acesta de vedere nu a
fost părăsit, pentru că avea suport puternic în afara științei. Pur și simplu,
atunci când într-un text istoric sau într-o discuție istorică nimerea cumva
Basarabia medievală, și mai ales extremitatea sudică a acestui teritoriu, is-
toricii menționau în treacăt că pe la începutul sec. XV aceasta a fost posesi-
une a Țării Românești. Istoricii basarabeni nu au cunoscut niciodată
semnificațiile reale ale acestei probleme. Când, în urmă cu mai bine de do-
uă decenii, a început apropierea tot mai strânsă a spațiilor românești sepa-
rate de râul Prut, basarabenii au înțeles să-și însușească automat toate
246
realizările istoriografiei românești, laolaltă cu preceptele ei dominante, fă-
ră să încerce să le pună vreodată la îndoială. De altfel, medievistica basara-
beană era pe atunci ca și inexistentă, și din păcate, nu a evoluat prea mult
nici de atunci încoace, după cum demonstrează, între altele, și articolul din
Historia, care a motivat scrierea rândurilor de față.
În ce mă privește, vreo șapte-opt ani în urmă anumite obiective de
cercetare mi-au cerut să mă documentez în chestiunea privind originea
numelui Basarabia. Trecând pe rând de la articole și monografii la docu-
mente, am constatat cu oarecare stupefacție că nu există nici o mărturie is-
torică suficient de credibilă, care să susțină ipoteza originii muntenești a
acestui nume. Din unele scrieri istorice germane, cunoscute sumar, dar
chiar și din anumite studii românești, ca cele ale lui Panaitescu, știam că
poate fi căutată o anumită informație asupra acestei chestiuni în cronicile
timpurii polone. Căutând, am dat peste cronica de la 1395, menționată mai
sus, apoi am cunoscut și altele. A urmat cercetarea aprofundată a temei, cu
depistarea și examinarea tuturor conexiunilor care duceau la ea. Așa am
ajuns să lansez ideea că numele Basarabia este de origine cumană și că, în
afară de rezultatele cercetărilor istorice și lingvistice, care se circumscriu
ideii de „simbioză româno-cumană” a lui Iorga, un argument credibil mi s-a
părut numele formulat variat în unele cronici polone: bessarebenis sau
bersabenis ori bersabeis. Bineînțeles că aceasta nu era o pretenție de rezol-
vare definitivă a problemei, ci doar o posibilă soluție, deci o ipoteză, și ea a
fost anume așa apreciată de unii dintre cei mai serioși istorici români, ca
de ex. regretatul acad. Florin Constantiniu, care, prezentând în câteva pu-
blicații din România prima mea carte la acest subiect, În căutarea originii
numelui Basarabia, își îndemna colegii să ia atitudine, exprimându-și în-
crederea că lucrarea „va stârni – e de sperat – discuţii între specialişti şi,
indiferent de soarta ei, va contribui cu certitudine la progresul cunoştinţe-
lor noastre despre începuturile Moldovei şi Ţării Româneşti ca state medi-
evale”12. Cele două cărți ale mele la această temă au fost semnalate în presa
din România cu destulă îngăduință și de către acad. Al. Zub13, chiar dacă
domnia sa nu a insistat asupra necesității dezbaterilor privind subiectul
respectiv.
Deocamdată însă atitudinea celor doi înainte mergători ai istoriogra-
fiei române actuale, și în special îndemnul lui Fl. Constantiniu la examinare
atentă a acestei inițiative, care nu urmărește altceva decât să „contribuie la
progresul cunoştinţelor noastre”, nu au fost urmate de nimeni. Dimpotrivă,
cei alți câțiva care au mai reacționat, au luat demersul meu în furci, fără să

12 Fl. Constantiniu, O nouă ipoteză despre numele Basarabiei, „Clipa. Magazinul actuali-
tății culturale românești”, dec. 2011; „ART-EMIS”, mart. 2012.
13 Al. Zub, Descriptio Bassarabiae, „Însemnări ieșene”, 2011, 12, p. 50-51; „Zargidava. Re-

vistă de istorie” (Bacău), 2012, XI, p. 188-191.

247
se mai obosească să citească ce am scris, formulându-și atitudinea arogant
și agresiv, cum au procedat de ex. Neagu Djuvara sau S. Iosipescu14, ori ușor
războinic și primitiv, ca în articolul lui Chirtoagă, vizat în rândurile de mai
sus, toate acestea având un numitor comun: atacul de pe pozițiile unui pa-
triotism fals și/sau prost înțeles. Dar atitudinea și părerea acestora nu mă
neliniștesc prea mult, pentru că nu au nici o relevanță, odată ce nu au nimic
în comun cu știința istorică. Eu am făcut să ajungă cartea mea Descrierea
Basarabiei, de cum a apărut, la câțiva dintre cei mai buni specialiști români
în medievistică. Aceștia încă nu s-au pronunțat. Negraba lor este firească, de
vreme ce sunt solicitați să se pronunțe într-o chestiune destul de sensibilă
și totodată insuficient cercetată. Dar eu am destulă răbdare. Aștept.

Însemnări ieșene, V, 2013, 4, p. 67-73

14 N. Djuvara, O teorie și câteva ciudățenii, „Magazin istoric”, XLVI, 2012, 7, p. 33-36;

S. Iosipescu, Basarabia – originile unei ţări româneşti, „Revista de istorie militară”,
2012, 3-4, p. 9-10, 17.
248
 Istoria între cercetare şi suficienţă

Mărturisesc că nu-mi face nici o plăcere să mă văd forțat să răspund în

paginile unei reviste românești, care are un numeros public cititor de dife-
rită formație și cu cele mai variate interese de cunoaștere, la niște observa-
ții care sfidează cunoscuta etichetă a dezbaterilor colegiale pe tărâmul cer-
cetării și scrierii istoriei. Am în vedere articolul lui Neagu Djuvara „O ciuda-
tă teorie despre numele Basarabiei” (Magazin istoric, nr.7 din iulie 2012),
un fel de replică la prezentarea favorabilă a cărții mele În căutarea originii
numelui Basarabia, pe care regretatul istoric Florin Constantiniu a publi-
cat-o la sfârșitul anului trecut în revista Clipa. Magazinul actualității cultu-
rale românești.
Ceea ce m-a mirat cel mai mult în această replică, dincolo de lipsa
practic totală a argumentației sigure ce i-ar susține demersul și a faptului
că textul ei conține destule gafe factuale, este tonul ei apodictic, arogant și
contondent, care demarează chiar din start și se menține așa până la ulti-
ma propoziție. Astfel, după ce ia act de prezentarea favorabilă pe care acad.
F. Constantiniu avusese bunăvoinţa să mi-o facă, venerabilul autor de vari-
ate istorii și de felurite alte opere reacționează astfel: „Când am citit mai
departe rezumatul (de fapt, doar câteva propoziţii– I.Ț.) ce ni se dă al teo-
riei, cel puțin «extraordinare», a lui Ion Țurcanu, mărturisesc că o introdu-
cere atât de favorabilă m-a surprins din partea unui distins istoric ca Florin
Constantiniu”. Adică: cum e cu putință să fie prezentat favorabil cineva ca-
re și-a permis să gândească altfel decât mine?!
Aspectul de-a dreptul straniu, ca să nu zic altfel, al atitudinii pe care o
ia de astă dată venerabilul este faptul că nici măcar nu a văzut cartea pe ca-
re s-a apucat să o judece, după cum o recunoaște el însuși: „Nu pot avea,
desigur, o părere temeinică asupra întregii lucrări decât din rezumatul pe
care ni-l prezintă Florin Constantiniu”. Or, repet, în foarte sumara sa pre-
zentare, Constantiniu nu a putut să dea decât doar câteva propoziții referi-
toare la conținutul cărții mele. Evident, a judeca o carte doar în temeiul a
câtorva referiri citite pe undeva sfidează nu doar deontologia profesională
în știință și scris, ci chiar și bunul-simț.
Dar să intrăm în subiectul invectivei încropite de venerabil. Pe el pa-
re să-l fi supărat cel mai tare faptul că eu am îndrăznit să pun la îndoială
o părere foarte veche, după care extremitatea sudică a Basarabiei ar fi fost

249
stăpânită în sec. XIV-XV de unii domni munteni, pe motiv că nu există nici
un fel de dovezi sigure în acest sens. Încercând să demonstreze că nu am
dreptate, Djuvara citează o arhicunoscută formulă ce datează de pe la
1404-1406 (el menționează greșit anii 1407-1408), care vizează titulatura
domnească a lui Mircea cel Bătrân şi care are următorul conținut: „Io Mir-
cea mare voievod și domn, din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumne-
zeu, stăpânind și domnind peste toată țara Ungrovlahiei și a părților de
peste munți, încă și către părțile tătărești [sublinierea mea, adică a lui N.D.]
și Amlașului și Făgărașului herțeg și domn al Banatului și Severinului și de
amândouă părțile pe toată Podunavia, încă și până la Marea cea Mare și
stăpânitor al cetății Dârstorului” (DRH, B, vol. I, p.64). După care se pro-
nunță categoric în sensul că expresia subliniată de el în text „nu poate, vă-
dit, desemna altceva decât un teritoriu la nord de Delta Dunării, locuit de
tătari”, precizând mai jos că ar fi vorba de toată „partea de la vest de Nistru
a teritoriului numit de tătari și de turci Budjak” (corect: Bugeac). Mai ada-
ugă că, în afară de acest argument, pe care el îl crede irefutabil, alte dovezi
de stăpânire munteană în sudul Basarabiei nu există. Să vedem însă cât es-
te de irefutabil acest singur argument.
Mai întâi, îndelungatele dezbateri ale istoricilor asupra „părților tătă-
rești”, menționate în titulatura domnească a lui Mircea cel Bătrân, ca și în
alte titluri ale primilor domni munteni, nu au reușit să clarifice nimic rela-
tiv la teritoriul care ar putea fi vizat de acest text, și nici nu se putea altfel,
fiind vorba de o mențiune destul de confuză. De-a lungul vremurilor, dife-
riți autori au opinat că zisele „părți” s-ar fi putut afla în sudul Basarabiei sau
al Moldovei din dreapta Prutului, în Delta Dunării, în Dobrogea, dincolo de
Nistru, în zona fostei episcopii a Milcovului sau că ar fi cuprins doar spațiul
dintre cursurile de jos ale Siretului și Ialomiței. În final, așa cum era de aș-
teptat, toată dezbaterea aceasta s-a dovedit a fi perfect sterilă, deoarece s-a
constatat că sintagma „părțile tătărești” din titulatura domnească a voievo-
zilor munteni nu a vizat niciodată un teritoriu anume. Niciodată această for-
mulă nu este însoțită de un indiciu concret ce ne-ar putea ajuta să identifi-
căm spațiul pe care ea l-ar putea avea în vedere, de ex. un oraș, cum era
Chilia, foarte cunoscută, de altfel, pe atunci. Cunoaștem, în schimb, o infor-
mație, ce-i drept, mult mai târzie, pe care o semnalăm în Descrierea Moldo-
vei a lui Dimitrie Cantemir, care, vorbind despre valul lui Traian, zice că, tre-
când Nistrul pe la Căușeni, acesta „străbate întreaga țară a tătarilor și se
sfârșește la apa Donului”. Adaug că titulatura domnească a lui Mircea cel
Bătrân mai vizează și anii în care stăpânirea lui Alexandru cel Bun până la
Dunăre nu poate fi pusă la îndoială. Așadar, prezența formulei „părțile tătă-
rești” (mai ales când este precedată de prepoziția către, care sporește con-
fuzia) în titulatura domnească a voievozilor munteni nu poate fi suspec-
tată că ar conține măcar un indiciu ce ar confirma stăpânirea acestora asu-
pra sudului Basarabiei. Constantiniu, specialist de primă mână în istorie,
250
semnala în prezentarea menţionată mai sus că „titulatura lui Mircea cel Bă-
trân nu «străluceşte» prin precizie!” De fapt, problema reală a titulaturii
domnești ca sursă istorică e cu totul alta decât cea care ar putea fi sugerată
de observațiile de până aici. Vorba e că, fiind o formulă protocolară stereo-
tipă, al cărei obiectiv real era nu să consemneze o situație reală, ci să su-
praliciteze autoritatea domnitorului, ea, tocmai din acest motiv, în nici un
caz nu poate fi tratată ca sursă istorică credibilă.
Toate lucrurile acestea și multe altele de același gen sunt menționate
şi analizate în cartea mea pe care Djuvara o critică vehement, fără să o cu-
noască. Bănuiesc că dacă ar fi cunoscut cartea, nu ar fi fost tot atât de beli-
cos și de intransigent, afirmând cu emfază lucruri pe cât de arhicunoscute,
pe atât de depășite. Imposibilitatea stăpânirii muntene în sudul Basarabiei
este demonstrată mai pe larg în altă carte a mea, intitulată Descrierea Ba-
sarabiei (Chișinău, ed. Cartier, 2011) și fondată pe o consistentă informație
documentară și istoriografică, de care venerabilul critic bineînțeles că ha-
bar nu are și nici nu-l interesează. Demonstrația pe care o fac în cele două
cărți, precum și într-o serie de studii publicate în variate reviste științifice
din România, nu a pornit nici pe departe de la dorința de a contesta cu ori-
ce preț stăpânirea munteană în Basarabia, cum crede complet eronat Dju-
vara, care, în fierbințeala provocată de revolta sa patriotică, voită sau juca-
tă, mă etichetează drept filorus. Explicația demersului meu este pe cât de
simplă, pe atât de firească: am dorit să aflu de unde s-a luat numele de Ba-
sarabia pentru teritoriul dintre Prut și Nistru. Am studiat scrierile istorice
care susțin ideea stăpânirii muntene, am mers la sursele pe care această
idee încearcă să se fondeze și m-am convins că insistența asupra acestei
idei nu are absolut nici o justificare. Trebuie odată şi odată să avem curajul
să recunoaştem că „baza documentară” privind stăpânirea munteană în ex-
tremitatea sudică a Basarabiei nu este doar „fragilă”, cum observa tot acolo
cu prea multă îngăduinţă F. Constantiniu, ci în lipsa ei totală. Anume aceas-
tă concluzie, și nu altceva, a impus necesitatea de a căuta un alt răspuns.
Știam demult că cuvintele Basarab și basarabeni sunt de origine cu-
mană, știam că în spațiul românesc cumanii au populat masiv anume teri-
toriul est-carpatic și mai cu seamă partea lui estică, de câmpie, de pe cele
două maluri ale Nistrului, cum era firesc pentru un popor de origine no-
madă. Aveam știre și de aceste cuvinte ale lui Cantemir din Hronicul vechi-
mei romano-moldo-vlahilor: „... acel nărod băsărăbăsc, sculându-să de pe
câmpii Bassarabiii, să să fie tras spre pădurile Oltului și acolo de cia să fie
rămas locași; de la carii și astădzi familia băsărăbeștilor în Țara Româ-
nească să trage”. Ultima observație, care pare să fie fondată şi pe o infor-
maţie pe care noi nu o cunoaştem sau (încă) nu ne este accesibilă, se potri-
vește foarte bine cu demonstrațiile mai târzii ale lui Iorga și ale altor
cercetători privind colonizarea masivă a spațiului sud-carpatic de către
cumani în sec. XIII. Mai cunoșteam și faptul că în unele scrieri europene, și
251
în special în vechea istoriografie germană, era acreditată, probabil destul
de timpuriu, ideea că înainte de invazia mongolă pământul dintre Prut și
Nistru își luase numele de Basarabia de la cumani, care se pare că ei înșiși
se mai numeau și basarabeni. Și totuși aceste date mi se păreau insuficien-
te pentru lansarea ideii că denumirea spațiului pruto-nistrean ar fi putut
apare de la cumanii care locuiseră aici aproape două sute de ani. Cerceta-
rea atentă a scrierilor unor istorici germani, și în special ale lui F.W. Som-
mersberg, m-au adus în contact cu unele cronici polone foarte vechi, cele
mai interesante fiind cele din sec. XIII-XIV, din care am aflat că pe la mijlo-
cul sec. XIII la sud de Polonia și în vecinătatea rutenilor, adică nu altundeva
decât în Moldova, locuia un popor desemnat cu numele bersabeis/ bersa-
benis/ bessarebenis, care nume în unele cronici era înlocuit de cumani. Ast-
fel, nu mai rămânea loc pentru nici o îndoială că populația amestecată de
cumani și români de la est de Carpați (bineînțeles că românii nu dispăruse-
ră de aici în timpul dominației cumane), și mai ales din câmpiile mărginite
de râurile Prut și Nistru, spațiu predilect pentru cumani, se numea basara-
beni. Evident că pământul locuit de ei nu se putea numi altfel decât Basa-
rabia. În cercetările mele, demonstrația acestei ipoteze este amplă și destul
de stufoasă, dar în notițele de față trebuie să mă opresc aici. Am zis „ipote-
ză”, deoarece nu pot avea îndrăzneala să pretind că am descoperit adevă-
rul definitiv în chestiunea respectivă. Tocmai de aceea, atunci când își în-
demna colegii să ia în dezbatere această ipoteză, acad. Constantiniu nu fă-
cea altceva decât să-i determine să demonstreze cât poate fi aceasta de
viabilă și dacă are șanse de supraviețuire. Venerabilul Djuvara, dimpotrivă,
dintr-o pornire căreia este greu să-i găsești o explicație rezonabilă, decre-
tează, fără drept de apel: „Pentru mine, e de prisos orice dezbatere. Hotărâ-
rea, categoric negativă, trebuie să fie de acum, așa cum se spune în justiție,
«definitivă și irevocabilă». Nu văd ce dezbatere ar putea fi între istoricii
români asupra unei teorii atât de aberante”. Iar pentru mine, atitudinea
venerabilului, complet nemotivată din punctul de vedere al sarcinii per-
manente de înnoire și dezvoltare a cercetării istorice, intolerantă, grosola-
nă și debordând de autosuficiență, e cel mai prost exemplu care poate fi
întâlnit în relația dintre colegii din aceeași breaslă.
Trufașul critic întreabă insinuant unde am întâlnit eu hărți vechi în
care spațiul dintre Prut și Nistru s-ar fi numit Basarabia. Dacă ar fi văzut
Descrierea Basarabiei, menționată mai sus, poate că nu ar mai fi pus o ast-
fel de întrebare, deoarece la sfârșitul acestei cărți sânt reproduse mai mul-
te hărți, inclusiv câteva care răspund şi la această întrebare, chiar dacă nu
atât de convingător cum mi-am dorit. Trebuie însă ținut cont de faptul că
reprezentarea cartografică a spațiului medieval timpuriu românesc nu e
nici pe departe o chestiune simplă. Cum se știe, cartografia europeană este
un fenomen care a apărut destul de târziu și avea să se afirme definitiv abia
în sec. XVI, pe când în Țările Române această îndeletnicire apare tocmai în
252
sec. XVIII, practic din momentul când Cantemir întocmește prima hartă a
Moldovei. Cercetarea cartografică a Țărilor Române în perioada anterioară
sec. XVIII poate fi efectuată doar în măsura în care acestea erau reprezen-
tate pe hărțile întregii Europe sau, în cazuri mai fericite, în cele ale Europei
de Sud-Est sau ale spațiului carpato-balcanic. Evident că, în general, e vor-
ba de o reprezentare sumară și aproximativă. Cu toate acestea, sunt câteva
hărți care arată că, în viziunea acelora care le-au conceput, spațiul dintre
Prut și Nistru era un teritoriu aparte, fie că avea numele de Basarabia, fie
că nu avea nici un nume. E vorba, între altele, de harta Rudimenta Cosmo-
graphica a cartografului brașovean Johannes Honterus (1542), de harta in-
titulată Transilvania, Moldova, Valahia și Ungaria a lui Sebastian Münster
(1550) și de Romania lui Giacomo Gastaldi (1584). Este de presupus că
anume o astfel de informație cartografică, dar poate mai degrabă vechile
scrieri istorice menționate mai sus, în care teritoriul dintre Prut și Nistru
este desemnat cu numele de Basarabia, trebuie să-l fi determinat pe cu-
noscutul istoric și cartograf american W.R. Shepherd să reprezinte pe o
hartă a Europei la anul 1360, ce se conține într-un atlas editat în anul
1912, tot spațiul pruto-nistrean cu numele de Basarabia aparte și alături
de Moldova. Dar încă o dată: informația aceasta este destul de sumară și
incertă, întrucât cartografia istorică a Țărilor Române este un fenomen ca-
re încă nu a cunoscut o cercetare amplă şi totodată realizată reușit din
punct de vedere științific.
Îmi dau seama că ar trebui să mă grăbesc să pun punct acestor notițe
fugare, bănuind că revista nu-mi poate oferi prea mult spațiu, dar nu aș fi
vrut să închei înainte de a semnala unele gafe din invectiva bătrânului răz-
boinic. Un atare exerciţiu este cu atât mai necesar cu cât cititorii invectivei
îşi pot închipui, mai ales dacă se iau după tonul ei categoric, că aceasta este
o probă de foarte înalt profesionalism istoric. Astfel, într-un loc citim că în
„veacul al XIV-lea și la începutul celui de-al XV-lea” se poate vorbi despre
„viitorul voievodat al Moldovei”, altfel spus, ar trebui să înţelegem că pe
atunci statul moldovenesc încă nu exista. În altă parte aflăm că „hărțile
epocii, fie bizantine, fie apusene, numesc «Cumania» numai viitoarea Țară
Românească”. Orice elev rătăcitor pe net poate vedea cât se poate de ușor
că ceea ce se ştie în mod sigur despre Cumania, ca teritoriu stăpânit de cu-
mani înainte de cuceririle mongole, aceasta se întindea din marginea estică
a Asiei Centrale până la Dunăre. (Referirile izolate din unele surse, cu vădi-
te tendinţe arhaizante sau apologetice, la o posibilă Cumanie subcarpatică
sunt contradictorii şi nesigure, fiind de fapt colaterale sensului deplin şi
temeinic afirmat al acestei denumiri.) Mai zice apoi criticul nostru că, vor-
bind despre Basarabia, cronicile polone din sec. XIV-XVII îi menționează pe
românii de aici. Nu a existat așa ceva! Afirmă, de asemenea, cum că la Can-
temir „partea de la vest de Nistru a Bugeacului e numită și Basarabia”.
Deci, după el, Basarabia era parte a Bugeacului, despre care însă nu ne
253
spune ce spaţiu ocupa. Dacă însă s-ar fi sinchisit vreodată să arunce ochii
prin Descrierea Moldovei, ar fi putut da acolo peste această precizare: „Ba-
sarabia... cuprinde astăzi patru ţinuturi: al Bugeacului, al Akermanului, al
Chiliei şi al Ismailului”. Aceeaşi optică constatăm şi în harta Tabula geogra-
phica Moldauiae, alcătuită de învăţatul principe. Deci, pentru Cantemir, Ba-
sarabia şi Bugeacul nu erau noţiuni identice, numai că în sens invers decât
ştie Djuvara. Cea mai mare bijuterie în şiragul acestor podoabe este afir-
maţia, cum că, înainte de invazia mongolă, în partea sudică a Moldovei ar fi
fost „foarte puţini români (valahi)”, fără să ne spună însă şi câți a numărat.
Mi-ar fi plăcut să cred că apariția în paginile revistei a acestor inadverten-
țe, și am semnalat doar câteva din cele câte se găsesc într-un text de cel
mult 2500 de cuvinte, sunt produsul neatenţiei, al grabei, poate chiar al
neglijenței, şi nu al elementarei necunoașteri. Dar când producătorul lor le
pronunţă cu atâta aplomb şi fără admiterea posibilităţii că s-ar putea să nu
aibă dreptate, atunci nu poţi să nu vezi că situaţia lui nu e deloc de invidiat.

Magazin istoric, ianuarie 2013

254
 Originea numelui Basarabia
în jocul demonstrațiilor sterile

În ultima vreme a început să se manifeste un duel verbal pe chestiu-

nea originii denumirii de Basarabia. Mi-ar fi plăcut să zic dezbatere științi-
fică, în loc de duel verbal, dar aproape că nu sunt nici un fel de argumente
pentru o astfel de formulă. Când argumentele sunt respinse fără a fi exa-
minate, dialogul necesar pentru găsirea în comun a soluțiilor la problemele
nerezolvate nu este posibil. Reacțiile verbale negative, chiar irascibile pe
alocuri, la încercarea de a găsi altă explicație privind numele Basarabiei au
apărut după ce, în ultimii câțiva ani, eu am publicat câteva studii, inclusiv
două cărți, asupra acestei chestiuni. Apariția în 2010 a cărții În căutarea
originii numelui Basarabia a fost salutată de regretatul acad. Florin Con-
stantiniu, care își exprima încrederea că lucrarea „va stârni – e de sperat –
discuţii între specialişti şi, indiferent de soarta ei, va contribui cu certitudi-
ne la progresul cunoştinţelor noastre despre începuturile Moldovei şi Ţării
Româneşti ca state medievale”15.
De fapt „discuțiile între specialiști” nu au mai avut loc, în orice caz, nu
au început încă. În schimb, nu au lipsit atacurile virulente la adresa celui
care a îndrăznit să pună la îndoială părerea tradițională asupra acestei
chestiuni. O mostră a unei astfel de atitudini a apărut, din păcate, și în pa-
ginile Revistei de istorie militară, fiind formulată în termeni neobișnuit de
duri de către S. Iosipescu. Referindu-se la cartea mea Descrierea Basarabiei
și numind diferiți ani ai editării ei, ca dovadă că nici nu a văzut-o, zice că
autorul ei este un „moldovenist, epigon cantemirian, care nu stăpâneşte
cunoştinţele şi metoda cercetării medievistice”16. Doar atât, nici măcar
nu-mi menționează numele în textul savantei sale scrieri, ci îl expulzează
într-o notă prizărită de la sfârșitul articolului. E regretabil să vezi la cineva
care se pretinde mare specialist în istorie debitând astfel de bazaconii. Ori-
ce istoric serios și bine pregătit știe că, exceptând unele aspecte mai mult
sau mai puțin tehnice, metodele cercetării istoriei sunt, pentru toate com-
partimentele ei, aceleași. Cât privește faptul dacă un istoric are cunoștințe

15 Fl. Constantiniu, O nouă ipoteză despre numele Basarabiei, „Clipa. Magazinul actualită-
ții culturale românești”, dec. 2011; „ART-EMIS”, mart. 2012.
16 S. Iosipescu, Basarabia – originile unei țări românești, RIM, 3-4, 2012, p. 9-10, 17.

255
sau nu, despre asta vorbesc cel mai bine scrierile sale. Dar despre ele poți
vorbi numai atunci când le cunoști. Iosipescu habar nu are de scrierile me-
le, dar asta nu-l împiedică, nu doar să-mi pună note descalificante, ci chiar
să mă eticheteze degradant. Nimeni nu-și poate permite astfel de gesturi
față de un coleg de breaslă, indiferent că îl cunoaște sau nu, decât dacă este
prea plin de sine sau iresponsabil ori și una și alta la un loc. Eu de ex. nici-
odată nu mi-aș permite să mă îndoiesc că dl Iosipescu este la fel de bun
specialist în strategii militare terestre și spațiale, după cum, poate pe bună
dreptate, se crede primul și cel dintâi medievist din România, poate și de
aiurea.
Dar să vedem ce are el de spus în chestiunea privind originea denu-
mirii de Basarabia, pe care este atât de sigur că o cunoaște foarte bine. În-
trucât, știindu-se specialist foarte serios, nu și-a putut permite să citească
prostiile mele, se vede că a auzit de pe la cineva că eu nu împărtășesc ve-
chea părere, după care această denumire ar fi provenit de la numele di-
nastiei Basarabilor. Ca să mă combată cât mai dur și să mă dea gata, el,
nu-mi dau seama din ce motive, nu a mai apelat la cele două argumente
ale părerii tradiționale, luate din titulatura unor domni munteni, și anu-
me domn „până la marea cea mare” și stăpân „spre părțile tătărești”, ci a
căutat să facă rost de găselnițe noi. Și a găsit. E drept că tot numai două.
Să le vedem.
Prima din ele a aflat-o în următoarea bucată de text din cronica cărtu-
rarului polon Jan Długosz. „Emersit illico et aliud aeque grande malum, par
quoque calamitas. Turcorum enim Caesar Mahumeth omnes arces et muni-
tiones in Bessarabia, et Montania, tradente sibi ultronee Bessarabiae vai-
voda Radulone, occupans, et in sua potestatem redigens, in tantam subito
arogantiam se extulit, ut nunciis ad Stephanum voievodam Valachiae
missis, imperisse illum requieret, quatenus illi Byalogrodum et Kiliam re-
signaret, tributum quoque neglectum, in praesens et in futurum ex duceret,
pro hoste illum, si secus ageret, habiturus. Sciturus quoque illum prope-
diem venturum, et loca ipsa potenter coinvito, conquisturum”17. Compa-
rând aceste rânduri, împreună cu trimiterea corespunzătoare din note la
sursa citată, cu fragmentul corespunzător din scrierea lui Długosz și cu de-
numirea acestei opere, constatăm mai multe inadvertențe. Mai întâi, Iosi-
pescu citează greșit titlul cărții (Historiarum, în loc de Historiae Polonicae),
la el textul respectiv se află în capitolul XII, în realitate poate fi găsit numai
în capitolul XIII. Dar ceea ce e mult mai rău e că multe cuvinte din citatul
său sunt ortografiate alterat, de ex. vaivoda, arogantiam, imperisse,
requieret, ex duceret, în loc de formele corecte voievoda, arrogantiam, im-
periose, requireret, exolveret. Observăm, așadar, că autorul neglijează niște

17Ioannis Długossi, Historiae Polonicae, tomus secundus, liber XIII et ultimus, Lipsiae,
1712, col. 516.
256
cerințe elementare privind lucrul cu documentele istorice, în cazul de față,
cu cronicile, ceea ce un bun istoric nu-și poate permite niciodată.
Bănuiesc că cititorul atent, citind și răscitind acest pasaj, nu va putea
vedea în el nici o legătură între Muntenia sau Țara Românească și partea
sudică a teritoriului pruto-nistrean, care în anumite împrejurări s-a nu-
mit Basarabia. Nici eu nu văd. Dar Iosipescu a văzut. El a văzut și ceea ce
nu poate fi și nu trebuie văzut. El a văzut și a înțeles că e destul ca denu-
mirile Basarabia și Muntenia să fie întâlnite pe undeva împreună, pentru
a se trage concluzia că în asemenea cazuri poate fi vorba doar de Țara
Românească și de posesiunea ei cu numele de Basarabia din sudul terito-
riului pruto-nistrean. În realitate, această bucată de text are cu totul alt
subiect decât ceea ce inventează Iosipescu. În prima parte se spune că ce-
tățile și întăriturile din Basarabia și Muntenia au fost cedate împăratului
turcesc Mahomed de bună voie de către Radu, voievodul basarabesc, adi-
că muntenesc, iar în partea a doua este arătată nemulțumirea padișahului
față de refuzul lui Ștefan, voievodul Moldovei (numită aici Valahia), de a
plăti tributul și a ceda Turciei cetățile Chilia și Belgorod (Cetatea Albă).
Așa cum se practica în textele vechi, pe margine, este redat în câteva cu-
vinte conținutul fiecăreia din cele două mențiuni. În dreptul celei dintâi
este scris „Turca arcibus, Bessarabia acceptis”. Deci aici nu se mai întâl-
nesc cele două denumiri, Basarabia și Muntenia, ci numai Basarabia,
aceasta din urmă însumându-le în mod evident pe amândouă. Mai jos, în
dreptul celeilalte mențiuni, stă scris: „Stephanum palatinum Valachiae
superbum mittit Nuncium”. Nu trebuie să fii mare specialist în istoria me-
dievală, ca Iosipescu, pentru a vedea clar că Basarabia din acest text, în
care se găseau cetățile stăpânite de turci, nu are nici o legătură cu sudul
teritoriului pruto-nistrean, unde se aflau cetățile Chilia și Cetatea Albă, pe
care Ștefan cel Mare refuza să le cedeze turcilor. Este cât se poate de lim-
pede, prin urmare, că cele două denumiri din textul cronicii, Basarabia și
Muntenia, vizate ca două părți al aceleași țări, desemnează împreună Ța-
ra Românească. În textele din acea vreme, tot așa ca și în titulatura dom-
nească și în unele documente diplomatice, era obișnuit ca o țară să fie de-
semnată prin câteva denumiri, care de obicei vizau teritorii diferite, dar
deloc rar puteau fi termeni alternativi cu același conținut geografic și po-
litic. În cazul Țării Românești, se întâlnesc în aceeași vreme și nu arareori
chiar în aceleași surse denumirile Muntenia, Valahia, Ungrovlahia, (Ter-
ra)Transalpina și Basarabia, cea de la urmă derivată de la dinastia cu
acest nume. Astfel, în anul 1573, cărturarul italian Gian Lorenzo d’Anania
edita la Napoli o care, în care zicea că teritoriul românesc extracarpatic se
împărțea „în două părți: una, care e situată lângă Transilvania, e numită
Valahia superioară și Transalpina, și cealaltă, care se află în mare parte
spre mare, ei (mai degrabă vecinii decât localnicii – I.Ț.) o numesc Valahia

257
inferioară și Moldova, cu care se hotărăște Basarabia”18. Mult mai devre-
me, Georg Reichersdorffer opera frecvent, în Chorographia sa, cu formu-
lele „Valachia quae alio nomine Transalpina dicitur” și „Valachia Transal-
pina”19. Uneori, Mircea cel Bătrân se autointitula domn al „întregii Ungro-
vlahii și Transalpinei”, văzute în acest context ca două părți ale unei sin-
gure țări, care în numeroase alte situații erau înțelese ca două denumiri
identice, alteori își zice „vaivoda totius regni Valachiae”20. În titlurile
domnești numele Basarabia nu se întâlnește, în schimb, o constatăm în
unele documente, dar mai ales în cronicile polone, care o foloseau cu re-
ferire, în special, la Țara Românească, cum am văzut mai sus, mai rar vi-
zând și Moldova21. În documentele în limba latină, numele Basarabia și
Muntenia erau legate între ele și totodată identificate unul cu celălalt prin
conjuncțiile simple et, seu și sive sau adverbială alias. Alteori, conjuncția
era înlocuită prin virgulă, ca în cronica lui Długosz. În jurământul prestat,
în martie 1572, față de regele polon Sigismund August, domnitorul mun-
tean Dimitrie Cercel se intitulează „dominus legitimus Bessarabiae seu
terrae Multaniensis”22. Într-un foarte cunoscut studiu asupra extremității
sudice a Basarabiei, Iorga observa că atunci când vorbeau despre Țara
Românească, „polonii întrebuințau numirea de Basarabia, de preferință.
De ex. în 1510: «terra Basarabum seu Transalpina», «per Transilvaniam
et Bessarabiam»; în 1514: «Besarabia, alias Valachia transalpina»”23.
Deci, am putut vedea foarte bine că încercarea lui Iosipescu de a ma-
nipula – din păcate, destul de neglijent – textul cronicii lui Długosz pentru
a demonstra aflarea părții sudice a teritoriului pruto-nistrean în compo-
nența Țării Românești în cea de-a doua jumătate a sec. XV, nu face decât
să demonstreze foarte bine contrariul. Nu pot crede că nu-și dă seama
chiar deloc cât este de deplasată această încercare, de aceea este imposi-
bil să găsești o explicație rezonabilă concluziilor pe care învățatul medie-
vist le trage din examinarea fragmentului de text, menționat mai sus: „În-
semnarea (lui Długosz – I.Ț.) are o valoare relevantă excepţională pentru

18 Călători străini despre Țările Române, vol. I, îngrijit de Maria Holban, București, 1968,
p. 569.
19 G. Reichersdorffer, Moldaviae Quae Olim Daciae Pars, Chorographia, Vienna Pannonia,

1541, p. 11; Viennae, 1550, p. 3-4, 25-26.

20 Documenta Romaniae Historica B. Țara Românească, vol. I, p. 36, 63 ș.a.
21 Martini Cromeri, De origine et rebus gestis polonorum, Basel, 1568, p. 213; P. P. Panai-

tescu, Influența polonă în opera și personalitatea cronicarilor Grigore Ureche și Miron Cos-
tin, București, 1925, p. 54-55, 135.
22 Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolele

al XVI-lea și al XVII-lea, București, 2001, doc. 33.

23 N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei și Cetății Albe, București, 1899, p. 74.

258
chestiunea începuturilor Basarabiei” și „Astfel a fost dat pentru prima da-
tă un sens geografic restrictiv (!?) noţiunii de Basarabia”24.
Să vedem ce e cu cea de a doua găselniță. Într-un loc, prea-învățatul
nostru medievist face următoarea remarcă: „Nicolae Iorga este cel care a
remarcat un act de la regele Ungariei chiar din acest an, 1377, unde se
aminteşte bătălia desfășurată «in terra Bozorabie supra rippam fluvii Da-
nubii quondam contra Godon [i.e. Radou], fratrem Layko de eadem, fortis-
simum nostrum adversarium»”25. În realitate, este vorba de cu totul alt-
ceva. Iorga, mai întâi, și Gh. Brătianu, mai pe urmă, aveau să consulte două
cronici italiene, în care este evocat un conflict dintre regele Ungariei, Lu-
dovic I de Anjou, și „bulgarii necredincioși”26. Și de data aceasta, Iosipescu
este atât de distrat, încât nici nu observă, sau mai degrabă pur și simplu nu
a avut de unde să știe că, chiar dacă Iorga interpretează forțat documentul
respectiv unguresc, în sensul că acesta ar viza Țara Românească și pe voie-
vodul Radu, el ține să sublinieze formula „cette appellation de Bessarabie –
qui est unique chez les Hongrois – pour la Valachie”27. Deci, nici urmă de
Basarabia pruto-nistreană.
Așadar, nici unul din cele două argumente de „relevanță excepţională
pentru chestiunea începuturilor Basarabiei” pruto-nistrene nu numai că
nu are legătură cu ea, dar nici măcar nu face aluzie la ea. Dar Iosipescu nu
crede așa, el, medievist de mare forță fiind, este convins că orice mărturie
istorică este valabilă nu pentru conținutul ei intrinsec, ci numai pentru ce
poate scoate din ea unul sau altul. Descoperirea pe care a făcut-o el, cu
adevărat fantastică, realizată cu mijloacele pe care le-am văzut mai sus, es-
te că Basarabia s-ar fi aflat în componența Țării Românești vreo două sute
de ani, poate cu excepția unei perioade foarte scurte, cât la Chilia și în Ceta-
tea Albă au stăpânit pârcălabii lui Ștefan cel Mare. Astfel, Iosipescu este si-
gur că a făcut o demonstrație istorică magistrală și că de acum încolo
oricine va mai încerca să vorbească despre Basarabia, va trebui să por-
nească obligatoriu de la el, ca de la un clasic. Vorba ceea: a făcut o bortă în
cer și una sub el.
Dar, deși este convins că astfel a rezolvat definitiv problema originii
numelui Basarabia, el nu s-a oprit aici. Pentru a-și încununa opera, a mers
mult mai departe, încercând să demonstreze că de fapt domnii munteni au
stăpânit nu doar extremitatea sudică a Basarabiei, un teritoriu limitat în
jurul Chiliei, cum credea Iorga și alți istorici de pe vremea lui, ci toată ju-
mătatea sudică a întregii Moldove, de o parte și de alta a Prutului, „de la
24 S. Iosipescu, p. 12.
25 Ibidem, p. 16.
26 N. Iorga, Istoria românilor, III, ed. a II-a, București, 1993, p. 204; Gh. I. Brătianu, Tradi-
ția istorică despre întemeierea statelor românești, București, 1980, p. 112.
27 N. Iorga, Les roumains d’après quelques nouveaux documents occidentaux, „Académie

Roumaine. Bulletin de la Section Historique”, IX, 1921, p. 181.

259
Nistru la munţi”, zice el, ceea ce ar trebui să însemne, probabil, teritoriul de
la sud de linia ce leagă Tighina cu Bacăul, deoarece o idee oarecum asemă-
nătoare a mai bântuit pe vremuri istoriografia noastră. E drept că aici de-
monstrația medievistului nostru este mult prea încâlcită pentru ca cititorul
să se poată dumiri de unde pornește și unde vrea să ajungă, dar învățatul
își vine sieși în ajutor cu trimiteri la niște scrieri de-ale sale mai vechi. Cât
de puternice sunt argumentele folosite pentru această demonstrație o ara-
tă de ex. referirea la satul Olteni din sudul Moldovei care e luat de autor, la
modul serios, drept dovadă peremptorie că oltenii din Țara Românească ar
fi colonizat acest teritoriu pe timpul primilor domni munteni, sau victoria
despotului dobrogean Dobrotici asupra principelui tătăresc Dimitrie28,
când despre evenimentul respectiv nu se știe nimic sigur, iar cunoștințele
noastre despre aceste persoane se reduc la câteva frânturi de informație
confuză. Ceea ce lipsește afirmațiilor de acest fel, cu care ne-am întâlnit în
istoriografia noastră nu numai o dată29, sunt faptele concrete, directe, ne-
îndoielnice, din care cauză tentativele de a le înlocui cu date inventate nu
pot fi receptate altfel decât ca niște inițiative aventuroase, care sunt mai
degrabă dăunătoare științei istorice.
Deși subiectul pe care și l-a ales ca titlu pentru jongleria verbală în ca-
re s-a lansat atât de încrezut și de războinic a fost numele Basarabiei
pruto-nistrene, Iosipescu, dându-și seama totuși că nu are destulă muniție
pentru această bătălie, a băgat în paginile articolului fel de fel de date, între
care destule complet străine de subiect, iar printre ele, și unele hărți. Este
adevărat că, la un moment dat, face trimitere la o hartă de la 1540, pe care
se află denumirea de Basarabia și care trebuia să-l ajute să demonstreze
stăpânirea Basarabilor asupra jumătății sudice a teritoriului pruto-nis-
trean. Dar, așa cum era de așteptat, și aici a dat cu oiștea-n gard.
Documentul cartografic pe care îl are în vedere Iosipescu aici este Cos-
mografia lui S. Münster, despre care el zice: „Se poate aşadar conchide că
Sebastian Münster este cel dintâi – până astăzi cunoscut – care, în Cosmo-
graphia sa de la 1540, introduce numele Basarabia între Prut şi Nistru,
acolo unde, de obicei, apărea Valahia”30. Greșeală elementară. Lucrarea
menționată aici este principala operă a lui Münster, și ea avea să fie editată
mai târziu. În 1540 apăruse o altă lucrare a sa, Geografia, în care se află și

28 S. Iosipescu, Vrancea, Putna și Basarabia – contribuții la evoluția frontierei sudice a

Moldovei în secolele XIV-XV, în „Închinare lui Petre Ș. Năsturel la 80 de ani”, Brăila,
2003, p. 205-220.
29 Vezi de ex. C.C. Giurescu, Oltenii și Basarabia. Colonizări muntene în sudul Moldovei

în veacurile XIV și XV, „Revista istorică română”, X, 1940, p. 130-139; idem, Târguri
sau orașe și cetăți moldovenești din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea,
București, 1997, p. 263.
30 S. Iosipescu, p. 11.

260
harta ce conține numele de Basarabia31. În legătură cu această hartă, Iosi-
pescu observă: „Apariţia cartografică după 1540 a Basarabiei în locul Vala-
hiei îşi poate afla explicaţia în instalarea, de la 1538, a unei şi mai consis-
tente administraţii otomane în sud-estul Moldovei, odată cu construirea
noii cetăţi a Benderului de la Tighina, cu refacerea Chiliei şi Cetăţii Albe”32.
Cu această afirmație, el încearcă să strecoare ideea că după 1540 tot terito-
riul Basarabiei, de la Tighina în jos până la Dunăre, se afla în posesia nemij-
locită a Turciei, care, după o scurtă stăpânire moldovenească, caută el să
insinueze, ar fi preluat acest teritoriu în forma și mărimea pe care le avu-
sese pe atunci când aparținuse Munteniei. Același lucru demonstrează, în
viziunea inspirată a medievistului, și înlocuirea horonimului de Valahia, ca
alt nume al Moldovei, cu cel de Basarabia. Cât sunt de false aceste con-
strucții se poate vedea foarte ușor din unele surse cartografice și scrise din
epoca medievală. Mai întâi, apariția Basarabiei pe hărțile din acea vreme
nu a însemnat dispariția din spațiul pruto-nistrean a denumirilor Moldova
sau Valahia. Într-o hartă a lui Giovanni Cantelli da Vignola, intitulată De-
scriere a principatelor Moldova și Valahia și editată în 1686, numele de Ba-
sarabia se întinde pe toată partea sudică a spațului pruto-nistrean, dar
peste acest nume stă scris cu litere mari de tot „Valahia”. Exact aceeași vi-
ziune constatăm și într-un număr mare de hărți europene din sec. XVI-
XVII, alcătuite de cartografii J.A. Lafreri, G. Botero, G. Mercator, H. Hondius,
W. Blaeu, Ph. Cluverius, A. Ortelius, N. Visscher, H. Jaillot, N. Sanson d’Abe-
ville33 ș.a., și chiar în câteva hărți din Cosmografia lui Münster, ediția din
1544 și în cele următoare. Deci materialul cartografic dezminte categoric
afirmația deșartă a lui Iosipescu, cum că în hărțile de după 1540, ce repro-
duc imaginea spațiului pruto-nistrean, denumirea de Basarabia ar fi înlo-
cuit numele mai vechi de Valahia sau de Moldova.
În legătură cu hărțile, Iosipescu mai încearcă încă un truc la fel de ne-
potrivit, ca și cele văzute mai sus și care, în plus, vine în contradicție cu
propria sa afirmație că după 1540 denumirea de Valahia nu ar mai avea
nici o legătură cu jumătatea sudică a teritoriului pruto-nistrean. Faptul că
pe unele din ele spațiul din nordul Dunării de Jos, altfel spus, sudul Basa-
rabiei, este numit Valahia sau este cuprins în cadrul unei întinderi mai
mari ce poartă acest nume el caută să-l interpreteze, de asemenea, ca o do-
vadă a aflării acestui teritoriu în componența Țării Românești, al cărui nu-
me mai răspândit în evul mediu era tocmai cel de Valahia34. În realitate, se

31 S. Münster, Geographia universalis, vetus et nova, complectens, Basel, 1540, harta nr.
43 (Polonia et Ungaria. XV. Tabula Nova).
32 Iosipescu, p. 15. Denumirile Bender și Tighina nu vizau locuri diferite, cum pare

să-și închipuie Iosipescu.

33 Vezi I. Țurcanu, Descrierea Basarabiei, Chișinău, 2011, planșele 13, 33, 34, 35, 36, 37,

38, 41, 42, 43.

34 S. Iosipescu, p. 10-11.

261
știe prea bine, și pe ici-colo faptul acesta poate fi constatat chiar și în arti-
colul lui Iosipescu, că în evul mediu Moldova se mai numea și Valahia, așa
cum de altfel am văzut în citatul reprodus din cronica lui Długosz. Într-o
hartă germană a Poloniei de la 1370, cea mai mare parte a valahilor sunt
amplasați între Carpați, Nistru și Dunărea de Jos, adică pe teritoriul Moldo-
vei istorice, parțial în interiorul arcului carpatic, precum și la sud de Car-
pați, de ambele părți ale Dunării, între Vidin și locul de confluență a Siretu-
lui cu Dunărea, unde însă sunt menționați împreună cu bulgarii, probabil,
ca reminiscență a țaratului vlaho-bulgar. În harta lui N. Sanson d’Abeville
Regatul Ungariei, editată la Amsterdam în 1700, pe tot teritoriul de la Olt și
până la est de Prut stă scris „Valahia”, dar spațiul de o parte și de alta a
Prutului se numește „Moldova sau Marea Valahie”, iar în locul Țării Româ-
nești scrie „Principatul Moldovei”, pe când numelui de Valahia, aparte, îi
este rezervat doar un teritoriu limitat, cuprins între Transilvania și comita-
tul Timișoarei. În altă hartă a aceluiași autor, numită Cursul Dunării de la
Belgrad la Marea Neagră și editată la Paris în 1695, teritoriul dintre Prut și
Siret este denumit „Valahia căreia alții îi zic Moldova”, iar spațiul de la Siret
și până dincolo de Olt este numit „Moldova căreia unii îi zic Valahia”35.
Aceeași viziune constatăm și în harta editată puțin mai devreme a lui G.C.
da Vignola, pe care am menționat-o mai sus, cu deosebirea că în ea „Mol-
dova numită de unii Valahia” se întindea până la Nistru. Pe fragmentul de
hartă din Cosmografia lui Münster, reprodus aici putem vedea că între Prut
și Nistru se afla Basarabia (această imagine se vede încă mai bine în altă
hartă a sa, din 1550), între cursurile superioare ale Prutului și Siretului es-
te arătată Moldova, pe cursul de Jos al Siretului stă scris „Valachia Magna”,
iar „Transalpina” poate fi văzută între Ialomița și Olt. Din aceste exemple se
desprind două concluzii. Prima, că, din punct de vedere etnic, cartografii
europeni din sec. XIV-XVII nu făceau deosebire între Moldova și Țara Ro-
mânească, drept care fie că tot spațiul cuprins de ele este desemnat cu un
singur horonim, acela de Valahia, fie că cele două țări aveau același nume,
Valahia sau Moldova, ambele având semnificația de țări ale valahilor, adică
ale românilor. A doua concluzie, poate încă mai importantă, e că la ora ac-
tuală, când materialele cartografice referitoare la țările române încă nu au
fost supuse unei ample și foarte atente cercetări, în nici un caz nu putem
formula puncte de vedere principiale, de genul de unde s-a luat numele de
Basarabia, doar în temeiul a ce putem citi într-o hartă sau alta. Și asta din
două motive esențiale: primul, că hărțile abundă în inexactități și se con-
trazic flagrant între ele, uneori chiar hărțile aceluiași cartograf, iar al doi-
lea, că informațiile lor sunt mult mai târzii decât datele scrise. În plus, hăr-
țile sunt de origine străină, pe când horonimele și toponimele sunt – cu
anumite excepții, desigur – produsul locului.

35 I. Ciortan, M. Radu, O.I. Penda, Descriptio Romaniae, I, București, 2004, p. 68-69.

262
 Cât privește încercarea pur și simplu neserioasă a lui Iosipescu de a
demonstra că după 1540 jumătatea sudică a spațiului pruto-nistrean nu
mai aparținea Moldovei, ci s-ar fi aflat în posesia Turciei, care, după o foar-
te scurtă stăpânite moldovenească, ar fi preluat-o așa cum arăta pe vremea
aflării ei în componența Munteniei, acest neadevăr este mult prea evident,
pentru a insista asupra lui. Oricine are o idee sumară de istoria Moldovei,
știe că Turcia stăpânea efectiv doar cetățile Chilia, Cetatea Albă (din 1484)
și Tighina (din 1538), deși nu a putut fi oprită să-și extindă întrucâtva in-
fluența și în vecinătatea imediată a acestora. După cedarea cetăților de la
Dunăre, ba chiar și după 1538, Moldova a continuat să stăpânească aproa-
pe toată jumătatea sudică a Basarabiei. În urma confruntării nefericite cu
turcii la 1484, Ștefan cel Mare a numit un pârcălab la Ciobruciu, foarte
aproape de Cetatea Albă, ale cărui putere și autoritate se vor afirma deplin
pe timpul lui Petru Rareș36. Stabilirea definitivă mult mai târziu, după
aproape un secol și jumătate, a tătarilor nogai la vest de Nistrul de Jos și
apariția, astfel, a Bugeacului e o chestiune care iese din cadrul acestei teme.
Dar atunci când avea să apară, Bugeacul tătăresc nu se afla în afara Moldo-
vei, el nu era nici parte a teritoriului turcesc și nu avea nici statut politic
aparte, chiar dacă a redus mult autoritatea efectivă a domnitorului moldo-
vean asupra acestui teritoriu. Dincolo de mențiunile respective foarte clare
din Descrierea Moldovei lui Dimitrie Cantemir, această realitate este atesta-
tă atât de cronicile și documentele moldovenești din sec. XVI-XVII, cât și de
relatările călătorilor străini în acest spațiu.
Am scris rândurile de mai sus doar ca observații asupra unor maniere
discutabile de a susține părerea tradițională, aflată în flagrantă neconcor-
danță cu faptele istorice, privind originea numelui de Basarabia pentru ex-
tremitatea sudică a spațiului pruto-nistrean, nici pe departe ca replică la
atacul la persoană din articolul lui Iosipescu. Nu am încercat să demon-
strez cât sunt de tare în istoria evului mediu și nici să resping învinuirea că
aș fi „moldovenist”, din simplul motiv că nici măcar nu cunosc sensul aces-
tui cuvânt, care probabil va fi însemnând ceva foarte degradant, peste mă-
sură de descalificant. Din cât am învățat eu de la viață și din îndelungata
activitate de cercetare, am reținut că e foarte important să nu te dai mare,
ci să fii pur și simplu serios și responsabil.

Însemnări ieșene, V, 2013, 5, p. 68-75

36 Documente privind istoria României. A. Moldova, vol. I, București, 1953, p. 294, 390,
417; I. Chirtoagă, Cetăți și târguri din sud-estul Moldovei (secolul al XIV – începutul seco-
lului al XIX-lea, Chișinău, 2004, p. 229.
263
 Încă o dată despre originea denumirii de Basarabia.
Răspuns la o recenzie belicoasă

În urmă cu doi ani, apăruse în revista Studii şi materiale de istorie me-

die (2012, nr. 30, p. 350-356) o recenzie relativ întinsă a cărții mele Descri-
erea Basarabiei (Chișinău, Ed. Cartier, 2011), semnată de tânărul istoric
(sau filozof?) Marian Coman de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din
București. Am observat cu întârziere această recenzie, ceea ce explică de ce
iau atitudine față de ea abia acum. La drept vorbind, răspunsurile la recen-
zii nu sunt deloc obligatorii, când lucrările recenzate sunt analizate și
apreciate în tradiția consacrată a discursului științific, asta însemnând un
limbaj care niciodată nu uită să îmbine competența științifică cu echilibrul
verbal. Din păcate, nu tot așa s-a dovedit a fi și cazul de față. Din motive pe
care nu le pot cunoaște, autorul recenziei a preferat să instrumenteze pe
toată cuprinderea scrierii sale, de la primele propoziții și până la ultimele
cuvinte, un limbaj dur, arogant, desființător și apodictic. Pentru un tânăr
cercetător, date fiind vârsta și experiența aflate la început de cale, un astfel
de limbaj nu este poate pe atât de neașteptat, pe cât de nejustificat.
În viziunea recenzentului, cartea judecată de el se fondează „pe teme-
lii foarte fragile, la care contribuie nu doar incoerenţa, ci şi inconsistenţa
argumentaţiei” (p. 351), în ea „ideile argumentate alternează cu ipoteze
forţate, ba chiar, în câteva cazuri, cu păreri aiuritoare” (p. 352). Pe toată
cuprinderea sa, textul recenziei este condimentat din belșug cu „greșeli”,
„divagații”, „confuzii”, „lectură greoaie”, „speculații”, „erori”, „ratări”, „pre-
ferințe nejustificate” și alte asemenea finețuri, așa încât, bazându-se pe ast-
fel de argumente, autorul acestei gingașe aprecieri să poată formula, în fi-
nal, „la capătul unei lecturi epuizante”, următoarea concluzie: „Basarabia
româno-cumană și pruto-nistreană de dinaintea întemeierii țărilor româ-
ne, pe care și-o imaginează Ion Țurcanu și a cărei existență încearcă să o
demonstreze cu o strădanie demnă de o cauză mai bună, nu este decât o
ficțiune”, care „nu reușește să convingă nici un moment” (p. 356).
Intenția vădit demolatoare a recenzentului nu admite în principiu că
lucrarea recenzată ar putea avea și ceva bun în ea. Între altele, în carte este
demonstrată cât se poate de convingător, în viziunea mea, inconsistența
părerii tradiționale, după care extremitatea sudică a Basarabiei ar fi fost
stăpânită pe la începutul sec. XV de către domnii Țării Românești. Chiar

264
dacă această demonstrație ocupă destul de mult loc în carte, necruțătorul
recenzent nu o vede. O astfel de atitudine se arată cu atât mai curioasă cu
cât împărtășește și el această părere, este adevărat că din alte motive, la
care voi reveni ceva mai încolo. Într-un articol publicat în 2011, el constata
că „argumentul Basarabiei, invocat de atâţia istorici pentru a susţine o stă-
pânire timpurie a domnilor munteni la gurile Dunării, nu este valid”1.
Această „descoperire” apărea însă după ce mai devreme, cu începere din
2009, eu publicasem câteva studii în care demonstram gratuitatea așa-zi-
sei origini muntene a numelui Basarabia2, inițiativă care a fost semnalată
în România de către unul dintre cei mai buni istorici români din ultimele
decenii, regretatul acad. Florin Constantiniu3. Tânărul Coman, care avea
să-și susțină doctoratul în 2012, pare să nu fi cunoscut aceste materiale.
Sau, mai degrabă, a știut de ele, dar a preferat să arate că acestea nu exis-
tau. Unui specialist adevărat nu-i face cinste nici un caz, nici celălalt. La fel
de stranie se arată atitudinea recenzentului și față de așa-zisele „părți tătă-
rești”, pe care istoriografia mai veche le atribuie acelorași stăpâni și pe ca-
re le identifică cumva cu același teritoriu basarabean. În teza sa de docto-
rat, Coman observa că „orice încercare de a localiza geografic precis o re-
giune desemnată printr-o formulă atât de neclară, nu este doar imposibilă,
ci ratează complet înțelegerea ei”4. Inconsistența argumentului „părților
tătărești”, ca dovadă a apartenenței Basarabiei la Muntenia, o demonstra-
sem eu mai devreme. Deci, în fond, părerile noastre asupra celor două
chestiuni, care de fapt sunt una singură, aceea a miticei stăpâniri muntene
în sudul Basarabiei la începutul sec. XV, coincid. Dar, lucru curios, ceea ce
susține în propriul studiu, tânărul istoric dezminte când aceeași idee o în-
tâlnește în cartea mea, și nu-și refuză plăcerea de a o face categoric și cu
destul aplomb. Astfel, când eu demonstrez că sintagma „spre (sau către)
părțile tătărești”, folosită ca argument în favoarea stăpânirii muntene în
sudul Basarabiei, este neprecisă și ilogică, Coman mă contrazice vehement
pe motiv ca aceasta se conține în titlurile domnești de la vremea respecti-
vă. Însă, dacă se crede specialist bun în medievistică, cum caută să se im-
pună cu tot dinadinsul, atunci ar trebui să știe că titlurile domnești nu sunt

1 M. Coman, Basarabia – inventarea cartografică a unei regiuni, în Studii și materiale de

istorie medie, 29, 2011, p. 213.
2 Vezi de ex. I. Țurcanu, Câteva observații asupra numelui Basarabia, Istros, XV, 2009, p.

233-249; idem, Un bref regard sur la ville de Chilia au début du XVᵉ siècle, au suget du nom
de la Bessarabie, Historical Yearbook, VII, 2010, p. 15-28; idem, Teritoriul dintre Prut și
Nistru în evoluție istorică. Problema numelui Basarabia, Analele Brăilei, XI, 2011, 11, p.
141-153; idem, În căutarea originii numelui Basarabia, Chișinău, 2011, p. 34-69.
3 Fl. Constantiniu, O nouă ipoteză despre numele Basarabiei, Clipa (Magazinul actualității

culturale românești), noiembrie-decembrie 2011.

4 M. Coman, Frontierele medievale ale Ţării Româneşti, teza de doctorat, București, 2012,

p. 16.
265
adevărate documente istorice. Dacă nu mă crede pe mine, pe care, de la
înălțimea carierei sale științifice, mă califică, suveran și cu dispreț, drept
incompetent, confuz, aiurit etc., etc., ar trebui să-l creadă măcar pe Iorga,
care observa că „titlurile princiare nu reprezintă totdeauna o realitate, ci
foarte adeseori numai o amintire, o pretențiune, un deziderat”5. Astfel, în
prima jumătate a sec. XV, printre numeroasele componente ale titlului
princiar al regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, figurau Galiția, Cu-
mania și Bulgaria, pe când cea dintâi aparținea Poloniei, cea de-a doua dis-
păruse în urmă cu peste 150 de ani, iar cea de-a treia se afla sub dominație
otomană cu mult înainte ca el să fi ajuns rege.
Aceste două exemple arată foarte bine că recenzentul nu s-a arătat in-
teresat deloc de conținutul concret al cărții pe care s-a apucat să o judece,
sau pur și simplu, din cine știe ce motiv, nu i-a convenit apariția acestei
cărți. Altfel ar fi greu de înțeles cum de nu a găsit nimic bun în ea, în schimb
s-a orientat exclusiv spre a „vâna” câteva momente pe care a crezut că le
poate folosi pentru a o desființa. De pildă, afirmația mea că aflarea capitalei
Moldovei medievale cât mai aproape de mare și de Dunăre, de ex. la Fălciu,
ar fi fost mult mai benefică pentru progresul țării, decât a putut oferi Iașul, o
califică drept divagație (p. 352), sfruntând, astfel, nemotivat o realitate mult
prea cunoscută din istoria multor țări și popoare, pentru care situarea capi-
talelor lor în vecinătatea marilor căi maritime și fluviale a constituit dintot-
deauna un obiectiv de maximă importanță. În alte cazuri părerile mele sunt
pur și simplu declarate greșite, fără să se aducă și argumentele corespunză-
toare. Greșită ar fi, în viziunea recenzentului, datarea cunoscutei hărți a
Moldovei a lui Georg Reichersdorffer cu anul 1541, deoarece aceasta, crede
el, ar fi apărut mult după moartea acestuia, în 1595, și deci nu ar fi fost alcă-
tuită de el. Realitatea, însă, se arată a fi cu totul alta, una pe care Coman se
vede că nici nu o bănuiește. Vorba e că în harta de la 1541 numele de Basa-
rabia indică un teritoriu foarte restrâns în stânga Dunării de Jos, mai jos de
Codrii Tigheciului. Dacă admitem că numele respectiv începe să fie raportat
la extremitatea sudică a teritoriului dintre Prut și Nistru în urma acaparării
otomane a cetăților Chilia și Cetatea Albă în anul 1484, așa cum se arată cât
se poate de rezonabil, atunci trebuie să observăm că, exceptând unele deta-
lii mai mult sau mai puțin confuze, inerente tuturor materialelor cartografi-
ce din vremea aceea, harta exprimă adecvat această situație. Ideea unei
Basarabii aflate în imediata vecinătate a Dunării este exprimată și de alte
hărți din acea vreme, adică de la începutul anilor ʼ40 ai sec. XVI, o consta-
tăm de ex. într-o hartă a Poloniei și Ungariei, din 1540, a lui Sebastian
Münster. O hartă cu o astfel de reprezentare a Basarabiei nu putea nicicum
să apară la 1595, deoarece de la 1538 stăpânirea efectivă a Turciei se extin-
de până la Tighina și odată cu asta numele de Basarabia începe să arate tot

5 N. Iorga, Istoria românilor, vol. III, ed. a doua, București, 1993, p. 240, nota 9.

266
spațiul astfel lărgit (bineînțeles că hărțile de la începutul anilor ʼ40 se ba-
zau pe realitățile de până la 1538, deoarece informația se aduna pe parcur-
sul mai multor ani). Aceasta este regula pentru hărțile europene din a doua
jumătate a sec. XVI și din următoarele două secole în care se află acest nu-
me, chiar dacă pot fi întâlnite și unele abateri, care însă nu țin de realități,
ci de gradul de informare a autorilor lor. Prin urmare, harta apărută în edi-
ția din 1595 a Chorographiei Moldovei nu este a unui autor anonim, a unui
Pseudo-Reichersdorffer, cum zice Coman în articolul la care m-am mai re-
ferit6, ci e doar o ediție foarte târzie a hărții din 1541 a lui Reichersdorffer.
Faptul că harta nu se găsește în prima ediție, cea din 1541, a Chorographiei
nu poate fi considerat un argument categoric în favoarea inexistenței ei la
acea dată, întrucât ea a putut fi editată aparte, ceea ce pentru o hartă era
chiar mult mai bine. Se știe că, în calitatea de secretar și consilier al lui Fer-
dinand I de Habsburg, el a vizitat Moldova de două ori, în 1527 și 1535, și,
fiind foarte instruit și totodată destul de curios, s-a informat asupra a ceea
ce prezenta această țară ca imagine geografică. În plus, nu poate fi găsită
nici o explicație rezonabilă de ce i s-a atribuit lui Reichersdorffer, la aproa-
pe o jumătate de veac de la moartea sa, o hartă cu care el nu ar fi avut nici o
legătură. Sigur că, dintr-un motiv sau altul, se poate susține, așa cum face și
Coman, că nu a existat o hartă a lui Reichersdorffer nici în 1541 și nici în
1595, numai că pentru a anula aceste date trebuie să dispui de informația
corespunzătoare, una concretă, credibilă și convingătoare, pe care deo-
camdată nu o cunoaște nimeni.
De fapt, de cele mai multe ori, recenzentul critică cât poate de dur
doar de dragul criticii, exclusiv din pornirea irezistibilă de a-și arăta deza-
cordul categoric cu autorul cărții cam în tot ce se scrie în ea. Nu e loc aici
pentru multe exemplificări. Iată încă un caz, pe lângă cele două menționate
mai sus. Într-un loc, el observă retoric și inchizitorial: „nu este deloc limpe-
de pe baza căror surse Țurcanu caracterizează raporturile româno-cuma-
ne din sec. XI-XIII drept «o conlucrare pașnică constructivă»” (p. 352). În
carte sursele respective sunt arătate foarte clar, sunt citate frecvent și pe
larg, problema recenzentului este că el pur și simplu nu vrea să le vadă,
deoarece nu poate aproba nimic din ceea ce spune autorul cărții, indiferent
cât de argumentat și de documentat ar face-o. Dovezile conviețuirii înde-
lungate în bună pace a românilor cu cumanii sunt oarecum numeroase, ele
au fost invocate nu numai o dată de Iorga, care în baza acestor fapte a
semnalat fenomenul pe care l-a numit „simbioza româno-cumană”, apoi de
Al. Philippide, Petre Diaconu și de multe alte nume notorii ale istoriografiei
românești. Are recenzentul idee de aceste lucruri sau doar le ignoră voit,
numai pentru a insinua, și prin acest exemplu, că autorul cărții operează cu
„simple speculații” și cu „interpretări vădit greșite”? De altfel, o dovadă a

6 M. Coman, p. 196-197.

267
conviețuirii pașnice îndelungate a cumanilor cu românii este chiar numele
recenzentului, altfel spus, produsul Coman. E nostim să vezi cum luptă
Coman împotriva cumanilor, cum își ignoră el cu îndârjire originile.
Se înțelege că monografia Descrierea Basarabiei nu pretinde a fi un stu-
diu perfect, complet lipsit de greșeli și neajunsuri. Studiile medievale, mai
cu seamă când acestea sunt preocupate de perioadele cele mai timpurii, ca-
re sunt foarte sărace în documente și în alte mărturii cât de cât sigure, ope-
rează de multe ori, pe lângă fapte autentice și demonstrații temeinice și
convingătoare, și cu unele ipoteze. Anume așa este prezentată în cartea mea
ideea că denumirea de Basarabia a provenit de la cumanii vremelnic trăi-
tori în spațiul pruto-nistrean și pe malurile râurilor Prut și Nistru, după
cum pare să sugereze anumite surse istorice cu caracter cronografic, carto-
grafic și istoriografic, printre care cele mai importante se arată a fi unele
cronici polone din sec. XIII-XVII. Am mai spus că „e vorba de o ipoteză, care
unora li s-ar putea părea întemeiată, iar altora mai puțin”7. Anume așa a în-
țeles-o și așa a și calificat-o și Fl. Constantiniu atunci când își îndemna cole-
gii să o examineze cu atenție și să-și spună părerile, precizând totodată că,
indiferent de soarta ei, această ipoteză „va contribui cu certitudine la pro-
gresul cunoştinţelor noastre despre începuturile Moldovei şi Ţării Româ-
neşti ca state medievale”8. Desigur, când făcea acest îndemn și-și exprima
această speranță, el nu-și închipuia, cum nu am crezut nici eu, că unii „co-
legi” vor prefera să ignore conținutul istoric concret și obiectivul acestui de-
mers, care se dorea cu adevărat științific, și să nu vadă în această inițiativă
de cercetare altceva decât o „ipoteză forțată”, fondată pe „păreri aiuritoare”.
Chiar dacă critica lui Coman nu-și ascunde intenția manifest demola-
toare, totuși, deși foarte rar, ea conține și unele observații juste. Trebuie să
recunosc, de ex., că belicosul critic are dreptate atunci când spune că afir-
mația mea cum că în cronica Ungariei a italianului Michele Ritius ar fi vor-
ba de basarabeni nu este corectă, ca urmare a faptului că eu am consultat
această lucrare prin intermediul lui Cantemir, care îi interpolează pe basa-
rabeni într-un citat din acest autor. Într-adevăr, așa este, atunci când am
scris cartea nu am putut cunoaște scrierea lui Ritius, o istorie a câtorva ca-
se regale europene. Ulterior am reușit să o consult și să constat că în ulti-
mul capitol al acestei scrieri, intitulat De regibus Hungariae, în locul unde
este menționat etniconul Bessos (adică pecenegii), expresia din paranteze
Bassarabi alliis dictos lipsește9, drept dovadă că fusese interpolată de Can-
temir în citatul copiat de la Ritius10. Vor fi fiind și alte inadvertențe în cartea

7 I. Țurcanu, Odiseea unei idei istorice, „Însemnări ieșene”, 9, 2013, p. 77.

8 Fl. Constantiniu, O nouă ipoteză..., „Clipa”, 11-12, 2011.
9 Michaelis Ritii Neapolitani, De regibus Francorum lib..., „Basileae”, 1534, p. 212.
10 Dimitrie Cantemir, Opere complete, IX, tomul I, ed. critică, traducere, introducere, note
şi indici de Dan Sluşanschi, București, 1983, p. 362.
268
mea, dar oricât vor fi acestea de incomode și de regretabile, ele nu o pot
compromite în ceea ce pretinde ea că are ca mesaj, acumulare și analiză a
informației și susținere documentată a pledoariilor. Că s-ar putea să nu am
dreptate într-o chestiune sau alta, asta e cu totul altceva, acest fenomen es-
te caracteristic pentru toate timpurile și pentru toate scrierile, chiar și pen-
tru cele ale cercetătorilor începători.
În acest moment nu pot avea altă explicație pentru tratamentul nihi-
list și distrugător la care recenzentul a supus cartea mea decât faptul că el
are o cu totul altă explicație de unde a provenit numele de Basarabia. În re-
cenzie părerea lui asupra acestui subiect poate fi doar bănuită, Coman nu o
menționează, în schimb o împărtășește generos în articolul din 2011. Iată
ce aflăm acolo. După lungi, încurcate și sterile peregrinări prin cartografia
europeană și prin unele descrieri geografice europene din sec. XVI, autorul
articolului conchide că „denumirea de Basarabia nu a fost «exportată» din
Moldova sau Polonia, prin intermediul călătorilor străini sau al corespon-
denţei diplomatice, ci a fost «importată» din literatura geografică apusea-
nă. Numele Basarabiei, dat regiunii de la nordul gurilor Dunării, opinează
el, apare prima oară în cartografia occidentală la mijlocul secolului al
XVI-lea, de unde, în câteva decenii pătrunde în lucrările geografice”11. Pe
ce, de fapt, se bazează această descoperire? Ea nu are alt suport, decât su-
poziția întru nimic motivată că pe o hartă a cărturarului polon din sec.
XV-XVI, Bernard Wapowski, de la care s-ar fi inspirat Münster atunci când
a alcătuit harta sa de la 1540, ar fi figurat horonimul Basarabia cu sensul
de Țara Românească, de unde Coman trage concluzia că „denumirea sub
care apărea Țara Românească în harta polonă a lui Wapowski a fost inter-
pretată de Münster și apoi de alți cartografi occidentali ca aparținând unei
regiuni distincte situată undeva între (?!) Moldova și Valahia”12. Deci, în vi-
ziunea sa, denumirea de Basarabia ar fi apărut incidental, printr-o banală
greșeală cartografică. Însă toată teoria aceasta atât de laborioasă s-a dove-
dit a fi rodul unei imaginații rătăcite, deoarece inventivul autor nu a putut
vedea harta lui Wapowski, din simplul motiv că aceasta nu există, nu s-a
păstrat. Avem, așadar, în această încercare dovada vie cât de ușor pot fi
spulberate demonstrațiile cele mai ingenioase și mai pretențioase, când
acestea se fondează pe fapte inexistente. Tentativa aceasta, atât de neferi-
cit inspirată, reclamă câteva observații de principiu. Mai întâi, se iscă o fi-
rească nedumerire: cum a fost cu putință ca denumirea de Basarabia din-
tre Carpați și Dunăre, presupunând, prin derogare de la realități, că ar fi
existat așa ceva, să fi fost proiectată, trecând peste Moldova din dreapta
Prutului, asupra părții sudice a spațiului pruto-nistrean (Münster anume
acolo o arată, și nu „între Moldova și Valahia”)? Și de ce anume asupra

11 M. Coman, Basarabia..., p. 206-207.

12 Ibidem, p. 212.

269
acestui spațiu, și nu ceva mai la nord, între, să zicem, Orhei și Hotin, sau nu
peste sudul Moldovei de la vest de Prut? Să fi fost Münster, cel atât de lău-
dat, chiar atât de distrat, încât să nu fi observat că a încurcat cu totul pă-
mânturile de pe harta lui Wapowski? De fapt – și tocmai aici e miezul pro-
blemei – trebuie să observăm că nici o hartă europeană, de până la Mün-
ster și de după el, nu desemnează Țara Românească, mai bine zis Valahia,
cu numele de Basarabia. Harta pierdută a lui Wapowski nu avea cum să fa-
că excepție de la această regulă. Dacă va fi existat un astfel de nume pe har-
ta, necunoscută astăzi, a lui Wapowski, acesta nu putea viza altceva decât
teritoriul dintre Prut și Nistru, asta însemnând că numele de Basarabia a
apărut în hărțile europene mai devreme decât o arată hărțile lui Münster.
Și, în sfârșit, e un adevăr elementar că o hartă se alcătuiește în baza infor-
mației culese la fața locului, în nici un caz invers, altfel spus, este de necon-
ceput ca numele de Basarabia pentru partea sud-estică a Moldovei să fi
fost importat, prin intermediul hărților, de la Basel, Stuttgart, Freiburg sau
de oriunde din altă parte. În comparație cu ipoteza mea despre originea
numelui de Basarabia, fondată totuși pe niște fapte reale și pe anumite
scrieri destul de serioase, fie și nu întru totul convingătoare, dar care cu si-
guranță au șansa de a se înmulți și a se afirma cu mai multă putere, „desco-
perirea” lui Coman vine din domeniul fantasmelor, de vreme ce, pe lângă
că nu se bazează pe nici un fapt real, mai e și în flagrantă contradicție cu
cea mai simplă judecată sănătoasă.
Revenind la recenzie, trebuie să semnalez încă unul din procedeele
obișnuite ale recenzentului de a pune la îndoială valoarea cărții recenzate
și, odată cu asta, statutul profesional al autorului ei. Referindu-se la litera-
tura de specialitate, folosită la scrierea cărții, Coman vorbește într-un loc
despre o „bibliografie impresionantă care include majoritatea lucrărilor și
autorilor importanți”, dar imediat se „corectează”, specificând că în Descri-
erea Basarabiei „bibliografia relevantă este ratată” și că autorul ei are „pre-
ferințe bibliografice neașteptate și nejustificate”, având în vedere, în ulti-
mul caz, operele lui Dimitrie Cantemir, Johann Thunmann și F.W. Som-
mersberg, foarte importante, de altfel, pentru tema cărții, ceea ce semna-
lează reaua-credință a recenzentului, dacă nu și incompetența. Subtextul
tertipului e clar: autorul cărții operează cu o bibliografie consistentă și va-
riată, dar fie că o folosește greșit, amestecând totul „într-o construcție con-
fuză și incoerentă” (p. 354), fie pur și simplu nu o cunoaște. Că anume asta
insinuează, o spune limpede când zice că „stufosul aparat critic al cărții are
mai degrabă rolul de a construi legitimitatea științifică a autorului” (p.
353). Nu este corect recenzentul nici atunci când susține că aș fi un „critic
necruțător” (p. 351) al altor istorici care au scris despre subiectele ce se în-
tâlnesc în carte, că aș avea o „atitudine hipercriticistă” (352) față de tot ce
s-a scris până la mine în istoriografia noastră despre originea numelui Ba-
sarabia. Oricine aruncă o privire asupra acestor momente din cartea mea
270
poate observa că părerile altora sunt examinate pe bază de date concrete,
cumpănit și detașat, fără invective și fără calificări extraștiințifice. M-am
condus și mă conduc mereu de regula că dacă anumite păreri i se par isto-
ricului greșite sau neconvingătoare, el este dator să o spună tranșant, dar
numaidecât civilizat și numai cu condiția obligatorie de a aduce argumen-
tele cu care să poată demonstra această convingere.
Închei acest scurt răspuns cu încrederea că recenzia mi-a lăsat măcar
o singură mângâiere, și anume că nenorocoasa mea carte nu a risipit prea
mult din prețiosul timp al recenzentului, că citirea ei nu i-a afectat sănăta-
tea și nervii, deoarece, deși el observă cu năduf că a fost nevoit să parcurgă
o „lectură epuizantă”, orice ochi exersat în astfel de lecturi (nu neapărat tot
atât de plictisitoare) observă îndată că de fapt el nu a prea citit cartea, ci a
pescuit doar câteva „perle”, cu care a încercat să-și realizeze intenția de a o
desființa.

Studii și materiale de istorie medie, XXXII, 2014, p. 407-415

271
 Odiseea unei idei istorice

Probabil, multă lume care a auzit de numele Basarabia s-a întrebat

sau se întreabă de unde s-a luat el. S-ar prea putea însă ca o asemenea cu-
riozitate să nu existe sau să fie exprimată foarte slab; din variate motive, pe
foarte mulți nu-i interesează astfel de lucruri, iar alții, ceva mai inițiați în
istoria românilor, știu că, la începuturile ei, Țara Românească a fost condu-
să de niște domni care se numeau Basarabi, și asta le este de ajuns ca să
vadă legătura. Anume așa au înțeles originea numelui Basarabia și cei mai
mulți istorici români. În unul din studiile sale asupra istoriei Chiliei și Cetă-
ții Albe, Nicolae Iorga observa: „Cu mult cel mai important din argumentele
ce se pot aduce pentru stăpânirea Munteniei în partea de sud a Moldovei e
chiar numele persistent de «Basarabia» pe care-l poartă în mod exclusiv
aceasta până foarte târziu. Pentru ca acest nume să se fi încetăţenit atât de
bine, în însăși ţara denumită și la vecini, domnia băsărăbească în aceste re-
giuni a trebuit să fie altceva decât un accident trecător”1. Deci, în acest caz,
asemănarea numelor s-a dovedit a fi mai puternică decât orice alt argu-
ment, altfel spus, ea anulează nevoia de a căuta dovezi și fapte care să de-
monstreze că este așa sau nu.
***
Și totuși chiar și asemănarea, atât de evidentă, avea nevoie de argu-
mente. Ele au început să fie căutate cu mult până Iorga să ajungă la formula
de mai sus. Cele dintâi au fost invocate de B.P. Hasdeu, care nu se sfia să le
ia de peste tot, chiar și de acolo unde în mod cert acestea nu se aflau. Cu
energia sa debordantă și cu imaginația sa nemărginită, el ajunsese să de-
monstreze că numele Basarab ar proveni de la dacicul inventat de el
Sarabă, îl răstălmăcește pe Miron Costin pentru a-l face să spună că „nume-
le de Basarabie, dat provinciei de peste Prut, se datorește Basarabilor de la
Giurgiu”, iar anumite documente de la Alexandru cel Bun demonstrează, în
viziunea lui, că pe atunci „fruntaria” dintre Moldova și Țara Românească
trecea prin Bacău și Bârlad2. De la o vreme însă abordările sale, animate de

1 N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei și Cetății Albe, București, 1899, p. 74.
2 B.P. Hasdeu, Scrieri, vol. 8, Istoria critică a românilor, Chișinău, 2008, p. 41, 111-135;
idem, Basarabii. Cine? De unde? De când?, București, 1894, p. 7-19. Vezi și Etymologicum
272
un naționalism frivol și suspect, voit epatante, prea des gratuite și nu ara-
reori bazate pe falsuri, au început să fie ocolite chiar și de cei care, dintr-un
firesc și, în fond, sănătos patriotism, voiau să creadă că într-adevăr Basa-
rabia pruto-nistreană a fost cândva, într-un trecut imemorial, parte a Țării
Românești.
S-au început alte căutări. Când se caută niște argumente istorice, este
cu neputință să nu poată fi găsite. Dacă se caută cu orice preț, veridicitatea
lor nu contează. Încă în secolul al XIX-lea, prin eforturile lui Timotei Cipa-
riu, urmat de Hasdeu, a fost lansată ideea că argumentele căutate ar putea
fi găsite în titulatura unor domni munteni, acestea fiind mențiunile că ei ar
fi stăpânit „până la marea cea mare” și „către părțile tătărești”. Sintagma de
la urmă, formulată și altfel – „încă și spre părțile tătărești”, „peste părțile
tătărești”, „stăpân peste țările tătărești” ș.a. – avea să devină o adevărată
obsesie pentru partizanii ideii unei stăpâniri muntene în stânga Dunării de
Jos. Primul care a încercat să demonstreze puterea de argument istoric a
acestei expresii a fost Dimitrie Onciul. Citând un hrisov de la 1387 ce conți-
nea titulatura domnească a lui Mircea cel Bătrân, el conchidea că „posesiu-
nea «spre părțile tătărești» era o stăpânire mai veche. Ea cuprindea părțile
cucerite pe la mijlocul secolului al XIV-lea de la tătari, între Ialomița și Ma-
rea Neagră. Partea de peste Prut a acestei posesiuni, fiind unită cu Moldo-
va, a fost numită «Basarabia», ca parte ce fusese în stăpânirea Basarabilor
din Țara Românească”3. Dar aceste afirmații nu erau însoțite de nici o măr-
turie verificabilă: o mențiune documentară, o cronică, o dată, un loc, un
eveniment, în sfârșit, orice ar fi putut atesta prezența muntenilor în acel
spațiu. Și asta dincolo de faptul că aserțiunea este ilogică; de vreme ce teri-
toriul cucerit de la tătari se cuprindea între Ialomița și Marea Neagră, ar fi
fost normal, în această viziune, ca tot spațiul acesta să se fi numit Basara-
bia, nu numai „partea de peste Prut”.
Iorga a fost istoricul care a acordat cea mai mare atenție Basarabiei
medievale, preocupat fiind mai ales de extremitatea ei sudică. El a preluat
ideea mai veche despre o posibilă stăpânire munteană „peste părțile tătă-
rești”, precizând chiar că aceasta s-ar fi putut realiza în 1387 sau încă în
13824. Dar, referindu-se la un alt context istoric, el observa pe bună drep-
tate că „titlurile princiare nu reprezintă totdeauna o realitate, ci foarte ade-
seori numai o amintire sau o pretențiune, un deziderat”5. Exemple care
confirmă această observație sunt destule. Astfel, în titulatura stufoasă a re-
gelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, din prima jumătate a secolului al

Magnum Romaniae, t. IV, București, 1898, p. VIII, XIX, XXV, XXIX, XXXIII, XXXV-XXXVII,
XLVII, LI-LX.
3 D. Onciul, Mircea cel Bătrân, în „Scrieri istorice”, vol. II, București, 1968, p. 244-245.
4 N. Iorga, p. 61. Vezi și idem, Istoria românilor, vol. III, ed. a II-a, București, 1993, p. 242,

244.
5 Idem, Istoria românilor, p. 240, nota 9.

273
XV-lea, figurau, în afară de multe alte componente, Galiția, Cumania și Bul-
garia, pe când cea dintâi aparținea Poloniei, cea de-a doua dispăruse în
urmă cu peste 150 de ani, iar cea de-a treia se afla sub dominație otomană
cu mult înainte ca el să fi ajuns rege. Constatarea repetată a acestui fapt l-a
făcut, în cele din urmă, pe Iorga să-și exprime îndoiala că titulatura domni-
lor munteni ar putea fi un argument valid în favoarea stăpânirii lor în teri-
toriul din vecinătatea Chiliei. Referindu-se la acest tip de informație istori-
că și în special la un titlu domnesc de la sfârșitul anului 1392 care conținea
formula „domn... până la hotarele Tatariei”, el observa că „din acestea nu
este nici o lămurire asupra stabilirii muntenilor în Chilia”6. Drept urmare, a
căutat să fundamenteze vechea idee pe alte fapte, ca de ex. proiectata cam-
panie antiotomană din 1408 a lui Sigismund de Luxemburg, tratatul polo-
no-ungar de la Lublau, din martie 1412, trecerea prin Moldova, la 1424, a
împăratului bizantin Ioan al VIII-lea sau conflictul teritorial moldo-mun-
tean din 1429. Dar examinarea atentă a tuturor acestor fapte nu avea să
aducă nici un plus de lumină în chestiunea stăpânirii muntene în extremi-
tatea sudică a teritoriului pruto-nistrean; ba dimpotrivă, faptele invocate
mai degrabă resping o atare posibilitate7. De exemplu, referindu-se la men-
țiunea din unele surse bizantine a trecerii, în 1424, a împăratului Ioan al
VIII-lea pe la Chilia din Valahia Mare, Iorga trage concluzia că acest oraș ar
fi aparținut pe atunci Țării Românești, deoarece numai ea putea să se nu-
mească Valahia Mare8. În realitate, situația era tocmai inversă: destui căr-
turari europeni, ca Dlugosz, Bonfinius, Cureus, Leunclavius, Cluverius,
Stritter și Gebhardi, iar dintre români Dimitrie Cantemir și Constantin Can-
tacuzino9, precum și un număr de hărți din secolele XVI-XVII, ca cele ale lui
Sebastian Münster și N. Sanson d’Abeville, arată foarte clar că de obicei nu-
mele de Valahia Mare îl purta Moldova, pe când Țara Românească era nu-
mită Valahia Mică.
O importantă sursă bizantină pe care Iorga a contat mult pentru a-și
susține punctul de vedere în chestiunea apartenenței politice a Chiliei în
prima jumătate a secolului al XV-lea a fost opera istoricului din a doua ju-
mătate a acestui secol, Laonikos Chalkokondyles. „S-a invocat, zice el, măr-
turia lui Chalcocondilas, care spune că Ţara Muntenească ţine de la Ardeal
până la Marea Neagră, la dreapta având Istrul până la vărsare, iar în stânga
Moldova. Moldova-de-jos are, după același, ca vecini pe «dacii de la Istru»

6 Idem, Studii istorice..., p. 63.

7 Vezi despre asta I. Țurcanu, Descrierea Basarabiei, Chișinău, 2011, p. 146-167.
8 N. Iorga, Studii istorice..., p. 84.
9D. Cantemir, De antiquis et hodiernis Moldaviae nominibus, în „Opere complete”, IX, to-
mul 1, București, 1983, p. 47; idem, Historia moldo-vlachica, tot acolo, p. 419-421, 425;
Constantin Cantacuzino, Istoria Țării Rumânești, în „Cronicari munteni”, vol. I, București,
1961, p. 24.
274
și, de altă parte, pe sarmaţi, adecă ruși și lituani”10. Să vedem însă ce zice is-
toricul bizantin. Mai întâi, la Chalkokondyles nu există „Muntenia” sau „Ţa-
ra Muntenească”, ci Dacia, care însă nu este altceva decât o parte a Daciei
antice, după ce aceasta s-a despărţit în „două state, în Bogdania (adică Mol-
dova – I.Ț.) și în Ţara aceasta de la Istru” (ἔστε τήν Βογδανίαν καί αύτήν
παρ’ Ἳστρον χώραν), cu un singur popor, care „vorbește aceeași limbă”11.
„Ţara lor (a dacilor de la Istru – I.Ţ.) începând din Ardeal, Dacia peonilor,
citim în continuare, se întinde până la Marea Neagră. Întinzându-se spre
mare, are de-a dreapta fluviul Istru, iar la stânga ţara așa-numită Bogda-
nia”12. Comparând cele două citate, putem observa o necoincidență princi-
pială în conținutul lor. Iorga zice „Ţara Muntenească... până la Marea Nea-
gră, la dreapta având Istrul până la vărsare, iar în stânga Moldova”, ceea ce
urmărește să impună ideea că Muntenia stăpânea un anumit teritoriu între
Dunărea de Jos și Moldova. Numai că Chalkokondyles zice cu totul altceva,
și anume că „Ţara lor..., întinzându-se spre mare, are de-a dreapta fluviul
Istru, iar la stânga ţara așa-numită Bogdania”. Deci, nici pomeneală că
Muntenia s-ar fi aflat între Dunăre și Moldova, la el (Muntenia) se „întinde
spre mare”, nu „până la mare”, cum zice Iorga, iar Istrul se află de-a dreap-
ta sa, dar nu până la vărsare în mare. Avem, așadar, două expuneri total di-
ferite. Istoricul bizantin mai adaugă: „De la dacii de lângă Istru până la
lituani și sarmaţi se întinde Bogdania neagră, care-și are reședinţa dom-
nească în numita Leucopolichni” (ἡ μὲν μέλαινα Πογδανία, ἡ ἐν τῇ Λευκοπο-
λίχνῃ καλουμένῃ τὰ βασίλεια ἔχουσα, ἀπὸ Δακῶν τῶν παρὰ τὸν Ἴστρον ἐπὶ
Λιτουάνους καὶ Σαρμάτας διήκει)13. Mențiunea este cât se poate de clară:
Bogdania neagră adică Moldova, se întindea de la Istru, unde se afla popu-
lația sa, numită daci, adică valahi sau români, până la vecinii săi din nord și
est. Dacă ar mai exista vreo îndoială în spusele cărturarului bizantin că
partea sudică a spațiului pruto-nistrean era pe atunci posesiune a Moldo-
vei, aceasta este spulberată de mențiunea că reședința domnească se afla
la Leukopolis, adică la Cetatea-Albă. Am putut constata și de data aceasta
că sursa istorică, invocată de Iorga pentru a susține ideea unei stăpâniri
muntene în stânga Dunării de Jos, dacă este reprodusă corect, demon-
strează tocmai contrariul.
Totuși el nu a renunțat la această idee. Chiar dacă nu avea dovezi sigu-
re pentru a o susține, se vedea îndreptățit să afirme că „Mircea munteanul

10N. Iorga, Studii istorice..., p. 72-73.

11 Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice, trad. de V. Grecu, București, 1958, p. 63, 93.
12 Ibidem, p. 63.
13 Λαόνικος Χαλκοκονδύλης, Ἀποδείξεις Ἱστοριῶν δέκα/Laonici Chalcocondylae,
Historiarum demonstrationes ad fidem codicum recensuit, emendavit annotationi-
busque criticis instruxit Eugenius Darkó, I, Budapest, 1922, p. 125; v. și Laonic
Chalcocondil, Expuneri istorice, p. 93.
275
«băsărăbia» acest mal dunărean”14, adică malul stâng al brațului Chilia al
Dunării. El nu se vede dator să demonstreze cu date istorice convingătoare
posesiunea domnitorului respectiv în spațiul vizat, ci numai amintește un
adevăr ca și arhicunoscut: stăpânirea îndelungată și incontestabilă a Basa-
rabilor asupra acestui teritoriu. În fond, orice demonstrație reclamată de
nevoia de a convinge că acest teritoriu a aparținut domnilor munteni se
reducea la observația sa mai veche, după care era suficientă mențiunea nu-
melui Basarabia cu referire la sudul spațiului pruto-nistrean pentru a fi si-
guri de „domnia băsărăbească în aceste regiuni”.
Istoriografia de după Iorga a rămas, desigur, la punctul său de vedere,
chiar dacă argumentarea vechii idei a variat pe ici-colo în nuanțe neesenți-
ale, în dependență de imaginația istoricilor, dar nu foarte rar și de climatul
politic. Totuși, chiar și în perioada naționalismului ceaușist, ideea aceasta
nu a făcut mare carieră. Nu pentru că nu ar fi avut audiență sau, cu atât mai
mult, că ar fi fost lipsită de suport ideologic și politic. Dimpotrivă. Proble-
ma era cu totul alta, adică aceeași: lipsa de dovezi sigure, clare, neîndoiel-
nice. Vechiul argument „spre părțile tătărești” fusese întors pe toate fețele,
părțile respective fuseseră plasate peste tot – în stânga Dunării de Jos și
mult mai sus în spațiul pruto-nistrean, în Deltă, în nordul Dobrogei, în su-
dul Moldovei din dreapta Prutului, între Siret și Ialomița, dincolo de Nistru
– fără să se fi putut identifica un teritoriu anume. În cele din urmă, plictisiți
de căutări și discuții deșarte, istoricii au pierdut interesul pentru această
temă. Dar ideea în sine nu a fost părăsită. Lipsa datelor istorice era înlocui-
tă de convingerea nestrămutată că numele Basarabia provenea, indiscuta-
bil, de la dinastia muntenească a Basarabilor, această convingere fiind mai
mult decât un adevăr – ea își luase de mai multă vreme statut de crez și,
deci, de imperativ. Drept care, orice tentativă de punere la îndoială a aces-
tui crez era interpretată ca un sacrilegiu, istoricilor care ar fi abordat, in-
tenționat sau incidental, acest subiect revenindu-le sarcina imperioasă de
a-l trata numai în spiritul acestui crez.
Dar timpul trece, lumea se schimbă, iar părerile vechi și fără suportul
faptelor se erodează și se compromit de la sine. Ideea provenienței munte-
ne a numelui Basarabia devenea tot mai jenantă și asta a dat naștere la
primele formulări în public a îndoielii privind relevanța ei istorică. Unul
dintre primii istorici care a îndrăznit să încalce vechiul tabu istorico-ideo-
logic a fost A.A. Bolșacov-Ghimpu, care avea să facă observația, complet
distonantă cu contextul istoriografic din acea vreme, cum că ținutul Basa-
rabia dintre Prut și Nistru s-a numit așa „probabil nu după numele domni-
torului Basarab..., ci fiindcă a fost locuit în parte de cumani, ce erau denu-
miți și «basarabi», între altele deoarece numele, într-adevăr de origine

14N. Iorga, Lucruri noi despre Chilia și Cetatea Albă, în: N. Iorga, Studii asupra evului
mediu românesc, ed. îngrijită de Șerban Papacostea, București, 1984, p. 299.
276
cumană, Basarab, era doar nume propriu”15. Această observație, singulară,
cum am mai spus, în climatul de atunci, deși nu întru totul conformă cu
anumite realități istorice bine cunoscute, nu se făcea totuși pe teren gol, ci
se baza pe o informație consistentă, acumulată de științele istorice și filolo-
gice, privind conviețuirea îndelungată a cumanilor cu românii, afirmarea
celor dintâi în spațiul românesc și pătrunderea multor cuvinte cumane în
limba română. Mai târziu, Florin Constantiniu, unul dintre cei mai de sea-
mă istorici români din ultimele câteva decenii, avea să observe foarte în-
găduitor că „titulatura lui Mircea cel Bătrân nu «strălucește» prin precizie”,
reiterând în treacăt și ideea mai veche privind „rolul cumanilor la începu-
turile societății medievale românești”16. În sfârșit, recent, un tânăr și pro-
mițător istoric, Marian Coman, avea să atace îndrăzneț și magistral ideea
stăpânirii muntene în extremitatea sudică a spațiului pruto-nistrean, ajun-
gând la concluzia că „argumentul Basarabiei, invocat de atâția istorici pen-
tru a susține o stăpânire timpurie a domnilor munteni la gurile Dunării, nu
este valid”17. În ceea ce privește sintagma „către părțile tătărești”, el avea
să observe „că orice încercare de a localiza geografic precis o regiune de-
semnată printr-o formulă atât de neclară, nu este doar imposibilă, ci ratea-
ză complet înţelegerea ei”. Iar relativ la titulatura lui Mircea cel Bătrân va
opina că, intitulându-se astfel, acesta „nu dorea să delimiteze întinderea
stăpânirii sale spre răsărit, dovadă că nici nu face acest lucru, ci mai degra-
bă să sublinieze că el era singurul «mare voievod şi domn singur stăpâni-
tor» în tot spaţiul care se întindea până înspre «părţile tătăreşti»”. E o pă-
rere, din titlu nu rezultă așa ceva, mai ales că, tocmai prin ambiguitatea ei,
formula respectivă nu arată până unde anume ar fi dorit domnitorul să-și
întindă posesiunea, dar pentru subiectul de față această interpretare nu
are nici o importanță – fapt e că este demonstrată gratuitatea unei expresii
care o perioadă îndelungată a făcut carieră în cercetarea istorică.
Sigur că ar fi fost firesc ca inițiativa cercetării chestiunii privind origi-
nea numelui Basarabia să fi aparținut istoricilor basarabeni, dar de la Ale-
xandru Boldur, care în urmă cu nouă decenii a lansat ideea necesității unei
atare preocupări18, fără să o și realizeze, nu a mai revenit nimeni la acest
subiect. E adevărat că în curând aveau să vină și vremuri potrivnice pentru
astfel de interese. Din păcate, inițiative de acest gen nu s-au manifestat nici
în cele peste două decenii care au trecut de la proclamarea independenței

15 Al. A. Bolșacov-Ghimpu, Cronica Țării Moldovei pînă la întemeiere, București, 1979,

p. 164.
16 Fl. Constantiniu, O nouă ipoteză despre numele Basarabiei, „Clipa. Magazinul actuali-

tății culturale românești”, dec. 2011. Reluat de revista Foaie Națională, 21 decembrie
2011 și în ART-EMIS, martie 2012.
17 M. Coman, Basarabia – inventarea cartografică a unei regiuni, în „Studii și materiale

de istorie medie”, XXIX, 2011, p. 213.

18 Al. Boldur, Istoria Basarabiei, ed, a 2-a, București, 1992, p. 419.

277
Republicii Moldova, când acestea nu ar mai fi fost primejduite din partea
factorului politic. Istoricii basarabeni par să nu fi cunoscut niciodată sem-
nificațiile reale ale acestei probleme. Când, în urmă cu mai bine de două
decenii, a început apropierea tot mai strânsă a spațiilor românești separate
de râul Prut, basarabenii au înțeles să-și însușească automat toate realiză-
rile istoriografiei românești, laolaltă cu preceptele ei dominante, fără să în-
cerce să le pună vreodată la îndoială. De altfel, medievistica basarabeană
era pe atunci ca și inexistentă, și din păcate, nu a evoluat prea mult nici de
atunci încoace.
***
Vreo șapte-opt ani în urmă, anumite obiective de cercetare mi-au ce-
rut să mă documentez în chestiunea privind originea numelui Basarabia.
Trecând pe rând de la articole și monografii la documente, am constatat cu
oarecare stupefacție că nu există nici o mărturie istorică suficient de credi-
bilă, care să susțină ipoteza originii muntenești a acestui nume. Am putut
observa că titulatura domnească, pe care s-a bătut peste o sută de ani mo-
nedă ce se voia de mare preț, nu poate fi luată drept sursă istorică pe moti-
vul foarte simplu că nu și-a propus niciodată să releve o realitate istorică,
obiectivul ei fiind cu totul altul, acela de a supralicita autoritatea aceluia ca-
re își aroga titlul respectiv. Cât privește formula „către părțile tătărești” din
titlurile domnești, fără localizare în timp și în spațiu, care i-a pus în situații
jenante pe atâția istorici români prin conținutul ei confuz, am putut consta-
ta că aceasta, în forma respectivă sau exprimată oarecum altfel, viza o cu
totul altă realitate, nici aceasta suficient de distinctă, decât susțineau cei
care credeau că ar fi putut fi o aluzie la teritoriul din stânga Dunării de Jos.
Ea a putut fi constatată în actele oficiale ale Ungariei, Moldovei, în cores-
pondența papală, fără să desemneze vreodată un teritoriu anume, ci mai
degrabă o orientare spre pământurile ocupate cândva de tătari la răsărit
de Carpați și încă mai sigur spre spațiul stăpânit de ei efectiv dincolo de
Nistru, așa cum se vede într-un privilegiu dat de Alexandru cel Bun negus-
torilor lioveni la 1408 și reînnoit de Ștefan al II-lea, în 1434, și Petru Aron,
în 145619. Renunțarea la astfel de „argumente” era reclamată chiar de ne-
voia salvării reputației istoriografiei românești, care pe alte tărâmuri avea
realizări notabile.
Dar în legătură cu dovezile privind mitica posesiune munteană din
stânga Dunării de Jos ar trebui să reținem încă un detaliu. Deși, cum am vă-
zut, Iorga credea că sudul Basarabiei ar fi făcut parte din Ţara Româneas-
că măcar pe vremea lui Mircea cel Bătrân, totuși el este nevoit să constate
că nu există danii muntenești în acest teritoriu („n-avem acte de danie în

19 M. Costăchescu, Documente moldovenești înainte de Ștefan cel Mare, vol. II, Iași, 1932,
p. 630/632 (în originalul slavon/ în traducere).
278
părţile răsăritene”20), detaliu mult prea relevant când în discuţie se află o
astfel de problemă. Și, dacă peste aceasta se poate trece cumva, dat fiind că
daniile presupun o stăpânire îndelungată, atunci mult mai greu poate fi ex-
plicat faptul de ce aici nu s-au găsit niște mărturii materiale ale prezenței
muntenilor, de ex. măcar o monedă muntenească din acea perioadă; este
evident că, dacă ar fi existat o astfel de stăpânire, monedele muntene, ca și
alte dovezi materiale de aceeași provenienţă, nu aveau cum lipsi din această
zonă. Bineînţeles că găsirea câtorva monede muntenești în sudul Basarabiei
nu ar fi o mărturie sigură că regiunea respectivă ar fi făcut parte din Ţara
Românească, pe când lipsa completă a materialului numismatic, ca și a altor
mărturii materiale din epoca Basarabilor în acest teritoriu demonstrează
fără putinţă de tăgadă nu doar inexistenţa unei stăpâniri politice a acestora
în nordul gurilor Dunării, ci, în general, orice fel de prezenţă a Ţării Româ-
nești aici21. Și, în sfârșit, un alt argument, poate și mai puternic, în același
sens este faptul că nici un călător străin prin Țările Române și nici un istoric
sau geograf care au strâns informaţie despre aceste ţări nu invocă măcar un
indiciu sigur ce ar confirma posesiunea moldovenească a muntenilor.
Adaug că lipsa faptelor reale, convingătoare, i-a îndemnat pe unii isto-
rici, mai puțin scrupuloși cu sursele istorice, să apeleze la demonstrații cu
totul deplasate, ridicole chiar. Astfel, din faptul că în sudul Moldovei se află
un sat numit Olteni, unii istorici, mai vechi și mai noi, au tras concluzia de-
spre oltenizarea Moldovei de către primii domni munteni. Tot așa, numele
unui membru al sfatului domnesc al lui Mircea cel Bătrân, schimonosit de
vreun copist agramat astfel că a ajuns să pară a fi tătăresc, le-a sugerat al-
tora ideea, pe cât de curajoasă pe atât de patriotică, a stăpânirii muntene
asupra tătarilor, etc. Deci, ca să nu mai insist și asupra altor date la fel de
plictisitoare, când nu sunt hazlii, nu am putut constata nici o mărturie con-
cretă, oricât de măruntă, oricât de nesemnificativă, fie și indirectă, care ar
fi atestat faptul stăpânirii muntene pe timpul lui Mircea cel Bătrân, sau din
vremea de până la și de după el, în extremitatea sudică a teritoriului
pruto-nistrean. Era evident, prin urmare, că trebuia căutată o altă explica-
ție a originii numelui Basarabia.
Aflarea adevărului în privința originii acestui nume se arăta din capul
locului extrem de anevoioasă. Pe de o parte, părerea tradițională, deși com-
plet lipsită de suportul faptelor, era înrădăcinată în mentalitatea istoricilor,
mai mult decât în cunoștințele lor, atât de puternic, încât a încerca să o com-
bați, ar fi însemnat să ridici împotrivă-ți un număr mare de cunoscători ai
istoriei medievale a românilor, dar mai ales ura patriotică ce ar fi izbucnit

20 N. Iorga, Basarabia noastră, în „Neamul românesc în Basarabia”, București, 1995,

p. 145.
21
Este adevărat că mai târziu, când ungurii au ajuns să se întindă peste Muntenia până la
mare și la gurile Dunării, muntenii au putut, teoretic, să lase niște urme acolo.
279
cu mare forță din subsolurile și de la marginile domeniului. De altă parte, și
de fapt asta era problema reală, se afla slaba și nesigura muniție documen-
tară cu care trebuia început un drum atât de greu. Dar dorința de a găsi
răspunsul a fost mai mare decât greutățile și prejudecățile.
În mod normal, cercetarea trebuia pornită de la realitățile Moldovei
medievale timpurii și, întâi de toate, de la sursele de informație de aici,
eventual, de le cronici și poate de la niște documente, dar o astfel de infor-
mație, în orice caz, una explicită lipsește. În mod paradoxal (vom vedea mai
spre sfârșitul textului, de ce paradoxal), cronicarii moldoveni nu mențio-
nează niciodată o Basarabie în spațiul istoric al Moldovei. Numele de Basa-
rabia se întâlnește la Miron Costin, dar în cu totul alt context. „Mare greșală,
zice el în Cronica ţărilor Moldovei și Munteniei, fac cei ce dau la iveală hărţi și
scriu că… o parte oarecare a ţării noastre (a Moldovei – I.Ţ.) s-ar fi numit
Basarabia”, după care adaugă, foarte rezervat însă, fără să intre în substanţa
discuţiei: „În ceea ce privește ţara noastră, că partea aceea de la mare s-ar fi
numit cândva Basarabia, de unde s-a început aceasta, nu cunosc nici o pri-
cină demnă de crezământ”22. În Poema polonă, scriitorul este însă mai expli-
cit, sugerând, rezervat totuși, care erau principalele motive („pricini”) ale
dezbaterii. „Giurgiul și Brăila sunt amintiri veșnice ale domnilor munteni,
Basarabii. De la dânșii și-a luat numele în aceste locuri Basarabia; deși
această provincie a glorificat pe nedrept numele lor prin autorii mapelor
geografice, căci Basarabii au stăpânit scurtă vreme numai o parte a Miziei la
cotul mării și au numit-o astfel. Dar ce au a face cu acestea câmpiile Cetăţii
Albe? Toată această câmpie până la Euxin este o parte a Moldovei adevărate
și multe privilegii ale pârcălabilor de Cetatea Albă o mărturisesc”23. Tre-
când peste unele detalii secundare și mai mult sau mai puțin confuze, ca
„Mizia” și „cotul mării”, precum și peste „mapele geografice”, la care voi re-
veni mai încolo în alt context, putem observa foarte bine că, în viziunea lui
Costin, pe teritoriul Moldovei nu a existat niciodată o regiune care s-ar fi
numit Basarabia, după cum nu a existat nici o posesiune munteană în acel
spațiu.
Ajunși aici, trebuie să depășim o confuzie istoriografică privind recep-
tarea numelui de Basarabia în Moldova medievală. În scrierile mai vechi s-a
afirmat părerea, reiterată în ultima vreme, după care, în viziunea lui Miron

22 Miron Costin, Cronica țărilor Moldovei și Munteniei, în: Miron Costin, „Opere”, Chișinău,
1989, p. 217-218.
23 Idem, Istoria în versuri polone despre Moldova și Țara Românească, trad. și ed. de P.P.

Panaitescu, București, 1929, p. 458-459. M. Coman citează distorsionat acest fragment

de text. După ce vorbește despre Basarabia moldovenească, el continună astfel: „De la
dânșii [de la domnii munteni] și-a luat numele în aceste locuri Basarabia” (M. Coman,
Basarabia..., p. 207). Or, am văzut, Costin spune cât se poate de limpede că aici e vizat te-
ritoriul în care erau amplasate Giurgiu și Brăila.
280
Costin, acest nume desemna Țara Românească24. De fapt, în deplin acord cu
tradiția cărturărească și de cancelarie a Moldovei medievale, Costin nu ad-
mite denumirea Basarabia pentru partea sud-estică a Moldovei, dar și pen-
tru Muntenia (bineînțeles că, tot așa ca și ceilalți cărturari moldoveni, el nu
folosește niciodată numele de Țara Românească), opinând că, în cel de-al
doilea caz, cei care au scris Basarabia în loc de Muntenia au confundat nu-
mele ţării cu cel al familiei primilor domnitori munteni: „pe semne că după
acești domni sau după această familie s-a încurcat cel care întâi a scris de-
spre Basarabia, cum că Ţara Muntenească s-ar fi numit Basarabia”25. De la
Hasdeu încoace, toți cei care s-au referit la pasajul despre Giurgiu și Brăila
din Cronica polonă au reținut nu numai că aceste localități se aflau în Basa-
rabia muntenească, dar au mers mult mai departe pentru a susține că învă-
țatul cronicar moldovean ar fi avut în vedere, prin numele de Basarabia,
partea sud-estică a Moldovei, de lângă mare. Dacă însă fragmentul respectiv
se citește atent, nepreconceput, atunci se poate vedea prea lesne că e vorba
de cu totul altceva. Astfel, Costin zice: „Giurgiul și Brăila sunt amintiri veșni-
ce ale domnilor munteni, Basarabii. De la dânșii și-a luat numele în aceste
locuri Basarabia; deși această provincie a glorificat pe nedrept numele lor
prin autorii mapelor geografice, căci Basarabii au stăpânit scurtă vreme
numai o parte a Miziei la cotul mării și au numit-o astfel”. Așadar, „această
provincie” sau „aceste locuri”, unde se aflau Giurgiul și Brăila, și-au luat
numele de la „domnii munteni, Basarabii”, dar nejustificat, pentru că nume-
le lor a fost „glorificat pe nedrept prin autorii mapelor geografice”. Deci,
ambele scrieri ale lui Costin se pun de acord că Basarabia nu era numele ță-
rii, ci era proiecția greșită a numelui dinastic Basarabi asupra țării care se
numea altfel, invenție a unor străini, alcătuitori de hărți sau de alte ma-
teriale. Aceste afirmații nu erau nici pe departe reflexele unei atitudini su-
biective a cărturarului, ele erau expresia limpede a felului cum se înțelegea
pe atunci în Moldova fenomenul respectiv. Vorba e că pe vremea sa, și chiar
mult mai devreme, de ex. în unele documente vechi ale cancelariei mol-
dovenești, ca cel menționat mai sus, de la 1408, Țara Românească era de-
semnată întotdeauna cu numele dinastiei, altfel spus, nu este vizată țara, ca
atare, cu numele Valahia sau Muntenia, ci doar cei care o stăpâneau, fapt
pentru care se folosea numele propriu „Basarab” (în vechea slavonă, Баса-
раб) și sintagma adjectivală „pământul Basarabilor” (Басарабская земля).
***
Aceeași, dar totodată alta, era și atitudinea lui Cantemir față de acest
nume. El recunoaște caracterul adecvat al acestuia, dar numai nu pentru
Țara Românească, pe care în textele sale latine o numește întotdeauna

24 M. Coman, p. 208.
25 Miron Costin, Cronica țărilor Moldovei și Munteniei, p. 218.
281
Valahia, mai rar Ungrovlahia. În traducerea Hronicului (Antiquitatis Roma-
no-Moldo-Vlachie chronicon), făcută de el însuși, uneori Valachia este reda-
tă drept Țara Muntenească (referirile, în acest sens, la notițele sale istorice,
care au servit la scrierea acestei lucrări și a Descrierii Moldovei și care au
fost editate foarte târziu ca opere aparte, nu ar fi îndreptățite, întrucât aces-
tea sunt excerpte din cele mai variate scrieri, greu sau chiar imposibil de
verificat, însoțite pe alocuri de comentariile sale). Faptul că în textul latin el
nu scrie Muntenia, ci Valachia, nu era întâmplător, deoarece nu putea să nu
știe că de ex. la Bonfinius, Rutenia (fiind avută în vedere probabil doar par-
tea ei vestică) era numită Montana26, de aceea e de presupus că el făcea de-
osebire între denumirile Valahia și Țara Muntenească, teritoriul vizat de
aceasta din urmă fiind văzut doar ca parte a întregii Țări Românești. În cele
două scrieri istorice de referință, Hronicul și Descrierea Moldovei, denumi-
rea Țara Românească cu sensul ei actual nu se află; dacă denumirea respec-
tivă se întâlnește totuși uneori, aceasta fie că este o inconsecvență, fie o
operațiune postcantemiriană de înlocuire a numelui Valahia cu Țara Româ-
nească, după o practică încetățenită demult în scrisul istoric românesc. În
viziunea lui, Țara Românească era fosta Dacie nord-dunăreană, Valahia di-
naintea formării statelor medievale românești, așa cum o spune foarte clar
în Hronic: „toată Tara Românească carea apoi s-au împărțit în Moldova,
Munteniască și Ardealul”. În Istoria Imperiului Otoman, tradusă de Iosif Ho-
doș în urmă cu un secol și jumătate, Cantemir face o referire la delimitarea
teritorială dintre Moldova și Valahia, în care cea din urmă este numită Ro-
mania27. Este însă în afara oricărei îndoieli că traducătorul a înlocuit
Valachia cu Romania. Cât privește numele de Basarabia, la Cantemir acesta
se referă invariabil la partea sudică a teritoriului pruto-nistrean, niciodată
la Țara Românească.
Dar în contextul subiectului acestor rânduri, aspectul cel mai intere-
sant al viziunii cantemiriene în chestiunea privind numele în discuție e că el
este primul cărturar român care arată legătura acestuia cu dinastia Basara-
bilor. Pornind de la o informație pe care a luat-o din scrierile istoricilor
germani din sec. al XVI-lea, Cureus și Leunclavius, el zice „că o samă de ro-
mâni și mai denainte și mai pre urmă de prada lui Batâe să fie fost rămas
neclătiţi pre locurile sale și ales prin cetăţile de la Cetatea Albă, precum am
și mai dzis, pănă la Severin; și precum acel nărod băsărăbăsc, sculându-să
de pe câmpii Bassarabiii, să să fie tras spre pădurile Oltului și acolo de ciia
să fie rămas locași; de la carii și astădzi familia băsărăbeștilor în Ţara Ro-
mânească să trage, luând adecă stăpânitoriul sau banul lor de atuncea nu-
me de pe numele nărodului, din care familie și domni vestiţi au ieșit în Ţara

26 Antonii Bonfinii, Rerum Ungaricarum decades quatuor, cum dimidia, Hanoviae, 1606,
p. 392.
27 Dimitrie Cantemir, Istoria Imperiului Otoman, I. București, 1876, p. 177.

282
Muntenească, precum cursul istoriei înainte la locul său va arăta”28. Evident
că „nărodul băsărăbăsc” a dus cu el în Țara Românească numele comun
purtat de reprezentanții săi, adică acela de basarabeni, nu al spațiului cu
numele de Basarabia, care a rămas la locul său. Așadar, în viziunea lui Can-
temir, mișcarea a fost inversă decât cea susținută de părerea tradițională a
istoriografiei românești: numele Basarabi și Basarabia au apărut în zona Ol-
tului de la Nistru. Acestea sunt nume foarte vechi, din perioada anterioară
invaziei tătaro-mongole. Cantemir ține să sublinieze acest lucru când zice
de ex. „Bassarabia, carea acmu cu nume tătărăsc să chiamă Bugeac” sau
„Bugiacul, care țară s-au chemat și Bassarabia”, „Bugeacul odată s-au fost
chemând Basarabia”, „Bugeac care este Basarabia anticilor”, dar mai ales
atunci când susține, greșit bineînțeles, că acest nume ar fi provenit de la tri-
bul tracic al besilor29.
S-a afirmat uneori că numele de Basarabia ar avea mai degrabă o ori-
gine cărturărească sau, mai precis, cartografică, decât populară30, altfel
spus, nu ar fi existat între Prut și Nistru o tradiție a acestui nume, după ca-
re el s-ar fi putut transmite din veac în veac până la noi. Luată în întregime,
toată informația pe care o cunoaștem, referitoare la acest subiect, nu dez-
minte o astfel de părere, numai că în una din scrierile sale, Cantemir spune
că extremitatea sudică a teritoriului pruto-nistrean „poartă astăzi în popor
numele de «Basarabia»”31, ceea ce, evident, sugerează ideea tradiției. Nu
știm însă dacă învățatul principe a făcut această mențiune în baza contac-
tului său cu realitățile basarabene sau pe alte căi. De aceea, deși nu putem
nega existența tradiției acestui nume, totuși argumentația în favoarea ei
trebuie considerată insuficientă. Dar pentru cercetarea originii numelui,
aceasta este o chestiune minoră.
Cantemir cunoștea și ideea despre o posibilă stăpânire munteană în
partea sudică a Moldovei, însă referirile sale la acest subiect exclud posibili-
tatea ca teritoriul respectiv să fi făcut parte din Țara Românească. Într-o no-
tă din Istoria Imperiului Otoman, menționată în treacăt mai sus, el observă:
„De câte ori arunc ochii asupra chartei Ungariei, totdeauna mă prinde mira-
rea cât de absurd și eronat se văd acolo delineate limitele Romaniei (Vala-
hiei – I.Ț.) și Moldovei; și n-am văzut chartă, nici veche și nici modernă, care
în privința aceasta să nu fie plină de cele mai groase erori. Așa, de pildă, ce-
tățile Kilia și Akkerman se pun în Romania, pe când ele niciodată nu i-au
aparținut; ele se țin de Moldova și sunt în distanță de mai bine de trei sute
de mile de la confinele Romaniei”32. Iar în Hronicul, vorbind despre istoricul
28 Idem, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, în „Opere”, Bucureşti, 2003, p. 1423.
29 Ibidem, p. 1421-1422; idem, Historia moldo-vlachica, p. 423; idem, Descrierea Moldo-
vei, Chișinău, 1992, p. 85; idem, Istoria Imperiului Otoman, p. 62, 187, 273.
30 M. Coman, Basarabia..., p. 188.
31 Dimitrie Cantemir, Historia moldo-vlachica, p. 143.
32 Idem, Istoria Imperiului Otoman, p. 177.

283
maghiar Bonfinius, îl citează, parafrazându-l oarecum confuz, zicând că, du-
pă ce a cucerit Țara Muntenească cu cetatea Severinului, regele Ungariei,
Carol I Robert de Anjou, a luat în stăpânire și „alaltă țară a Vlahiii, carea
n-are ape (carea se înțelege Basarabia sau precum noi acmu cu nume tătă-
resc îi dzicem Bugiacul) și se întinde până la Marea Neagră” și astfel acestea
au intrat „subt ascultarea crailor ungurești”, ceea ce, adaugă Cantemir, „nici
iaste de credzut”33. Vedem, așadar, că în aceste referiri Basarabia pruto-nis-
treană e văzută mai degrabă ca posesiune a Ungariei. Uneori scrierile sau
hărțile ungurești o arătau ca parte a Țării Românești atunci când aceasta
din urma era prezentată ea însăși ca posesiune a Ungariei. Anume hărțile de
acest tip sunt vizate în nota de mai sus a lui Cantemir și exact la astfel de
„mape geografice” se referea mult mai devreme Miron Costin. Principele
moldovean nu exagera deloc când spunea că numărul acestor hărți era
foarte mare. Ele nu sunt o raritate nici în textele actuale de istorie a Ungari-
ei. E oarecum antologică în acest sens o hartă contemporană, care arată că
pe vremea lui Ludovic cel Mare (secolul al XIV-lea) Ungaria se întindea de la
linia ce leagă Triestul cu Stettinul, la vest, până dincolo de Podolia și
Volânia, la est, iar de la nord spre sud, de la Marea Baltică până la Marea
Neagră (vezi fig. 1).
În concluzie, Cantemir știa că din timpuri foarte vechi, anterioare în-
temeierii statelor românești și chiar mai înainte de invazia tătaro-mongolă,
între Prut și Nistru se afla o regiune care se numea Basarabia. El nu admi-
tea în principiu, tot așa ca și Miron Costin, că aceasta, ori măcar o parte a ei,
ar fi aparținut vreodată Țării Românești sau Ungariei. Dimpotrivă, el era
convins, bazându-se de astă dată și pe informațiile culese în scrierile isto-
rice din secolele XV-XVI, că o parte a basarabenilor de aici (a „nărodului
băsărăbăsc”) s-a refugiat, sub presiunea mongolilor, spre vest, în zona Ol-
tului și mai departe spre Severin, de unde acolo a apărut numele Basarabi-
lor, viitorii fondatori ai Țării Românești.
Aspectul tulbure ale acestei viziuni este localizarea Basarabiei moldo-
venești, care, la rândul său are două momente neclare: de ce aceasta este
plasată doar în sudul teritoriului dintre Prut și Nistru, dar mai ales de ce el
o identifică cu Basarabia de pe vremea sa? Nu este ușor de găsit răspuns la
aceste întrebări. Cantemir nu a avut o metodă riguroasă, cu adevărat știin-
țifică, în scrierea lucrărilor sale istorice, din care cauză informația din ele –
excepție făcând până la un punct Descrierea Moldovei, care de fapt nu poate
fi considerată un studiu istoric – este haotică și de multe ori contradictorie.
Astfel, am văzut că adeseori el zice că Basarabia era totuna cu Bugeacul,
dar chiar în Descrierea Moldovei, al cărei text este destul de ordonat și de
sobru, se spune foarte clar că Bugeacul era doar o parte din Basarabia, care,
în afară de acesta, mai cuprindea și ținuturile Chiliei, Ismailului și Cetății

33 Idem, Hronicul..., p. 1420.

284
Albe (Ipsa regio quatuor hodie provinciis absolvitur: Buziacensi, Akierma-
nensi, Ciliensi et Ismailensi)34. Deci, el însuși demonstrează că, teritorial,
Basarabia și Bugeacul erau diferite. Cât privește identificarea Basarabiei
vechi, cea anterioară întemeierii Moldovei, amintirea căreia s-a transmis
peste veacuri, cum susține Cantemir, cu Basarabia din vremea sa, se pare
că aici hotărâtoare a fost realitatea politică de sub ochii săi, pentru care
probabil că nu a văzut motive să o raporteze la realitățile istorice din vre-
murile de demult. Altfel spus, nu s-a văzut motivat să explice cum Basara-
bia de „pre vremea năpădzii lui Batâe” a putut deveni Basarabia din sudul
teritoriului pruto-nistrean de la începutul secolului al XVIII-lea, formal par-
te a Țării Moldovei, dar în fapt stăpânită de turci și tătari. Chestiunea esen-
țială rămâne totuși de ce Basarabia de pe timpul „prădzii lui Batâe”, așa
cum o vedea Cantemir, era cuprinsă între cursurile de jos ale râurilor Prut
și Nistru și litoralul Mării Negre.

Fig. 1. O hartă contemporană a Ungariei vizând vremea lui Ludovic cel Mare
(mijlocul sec. XIV), care cuprinde și țările române. Cea mai mare parte a teritoriului
dintre Prut și Nistru este arătată ca fiind populată de cumani.

34Idem, Descrierea Moldovei, p. 29; idem, Descriptio Moldaviae, în „Operele principelui

Demetriu Cantemiru”, tomul I, București, 1872, p. 19.
285
 Nu avem surse în care am putea vedea suporturile unei atare viziuni.
Cantemir a fost un prizonier al cărților, un ostatic al informației pe care a
adunat-o și cercetat-o în cantități foarte mari, însă, cu foarte puține excep-
ții, fără să o supună unei serioase analize critice, ci transmițând-o cititori-
lor în formă brută, așa cum a cules-o din cărțile citite, fără metodă științifi-
că, fără un sistem riguros și, principalul, fără încercarea de a ajunge la ră-
dăcina lucrurilor. Din această cauză, părerea sa asupra fenomenelor pe
care le relatează este de fapt părerea autorilor citați, pe care arareori îi pu-
ne la îndoială. Unul din momentele cele mai interesante ale Hronicului său
este o referire la Chalkokondyles, unde parcă ar polemiza cu părerea aces-
tuia, menționată mai sus, după care Moldova (Bogdania neagră, cum îi zice
istoricul bizantin) și-ar fi avut capitala, în secolul al XV-lea și mai devreme,
la Leukopolis. „Iară Laonicos Halcocondilas dzice precum cel mai vechiu al
moldovenilor scaun au fost λευκόπολις, adecă Cetatea Albă; carea nu poate
să să înţăliagă că doară au fost scaunul șederii domnilor după înturnarea
lui Dragoș Vodă de la Ardial, căci de ar fi fost vreodată Cetatea Albă scau-
nul domniii, hronicile Moldovii, carile scriu viaţa domnilor de la Dragoș Vo-
dă încoace, aceasta nepomenit n-ar fi lăsat. De care lucru fără prepus să
poate înţălége că Cetatea Albă au fost scaunul stăpânitorilor acelor români
carii și mai denainte și pe vrémea prădzii lui Batîe prin cetăţile de pre mar-
ginile Dunării neclătiţi au rămas, adecă de la Marea Neagră pănă la Seve-
rin”35. Observăm însă că, respingând părerea că Cetatea Albă ar fi putut fi
capitală a Moldovei voievodale, Cantemir admite ca fiind aproape sigur că
anume aici s-a aflat centrul administrativ și politic al „acelui nărod băsără-
băsc, care, sculându-să de pe câmpii Bassarabiii, să să fie tras spre pădurile
Oltului” și spre Severin. Deci, Cantemir interpretează pasajul menționat
din istoria lui Chalkokondyles în sensul că în prima jumătate a secolului al
XIII-lea partea sudică a teritoriului pruto-nistrean se numea Basarabia și
avea capitala la Cetatea Albă. Dar, așa cum am văzut din unele pasaje ale
Hronicului, menționate mai sus, această concluzie a sa pare să se mai baze-
ze și pe anumite parți din operele istoricilor germani Leunclavius și
Cureus. Și e foarte posibil să fi cunoscut și marele dicționar istoric al lui
Louis Moreri, editat în 1674, care pare să fi preluat ideea cărturarului bi-
zantin referitoare la Cetatea Albă, fără însă să arate destul de clar dacă
aceasta era considerată centru politic și administrativ sau doar principalul
oraș din regiunea cu numele de Basarabia36.
Când citea în cronicile polone, de ex. la Martin Cromer, că partea de
jos și dinspre mare a Moldovei se numea Basarabia (ita ut inferior & mari-
tima ora, quam Bessarabiam vocant, in qua Belogrodum arx est, & Kilia)37,

35 Dimitrie Cantemir, Hronicul..., p. 1422.

36 L. Moreri, Le grand dictionnaire historique..., tоme 2, Basle, 1731, p. 228.
37 Martini Cromeri, De origine et rebus gestis polonorum, Basel, 1568, p, 312.
286
Cantemir lua această informație ca pe un adevăr indiscutabil. Iar când întâl-
nea la același sau la Dlugosz ori la oricare alt cărturar polon din Evul Mediu
sintagma „nostra Valachiae” ce viza Moldova, el nu se îndoia că la timpurile
respective jumătatea nordică a teritoriului pruto-nistrean într-adevăr era
stăpânită de Polonia, astfel că în afara acestei influențe rămânea doar par-
tea sudică, inferior & maritima ora, despre care știa că din secolul al XV-lea
se afla sub controlul turcilor sau cel puțin în aria lor de influență. Această
convingere era cu atât mai singură, cu cât aceeași părere o putea întâlni și
în unele scrieri ale istoricilor din alte țări europene, părere care în curând
avea să migreze în hărțile din acea vreme. În multe hărți din secolele XV-
XVII în care este reprezentat teritoriul est-carpatic, Moldova este arătată la
vest de Prut, partea sudică a spațiului pruto-nistrean are numele de Basa-
rabia, iar partea nordică nu are nici un nume. Așa sunt câteva hărți din Cos-
mografia lui Sebastian Münster, între care o hartă a Poloniei, alta a Poloni-
ei și Ungariei (vezi fig. 2), o a treia a Transilvaniei ș.a., și tot așa este repre-
zentat acest spațiu în harta Romania, din 1584, a lui Giacomo Gastaldi. În
hărțile în care este reprezentată Polonia de la sfârșitul secolului al XV-lea,
întreaga Moldovă este arătată ca posesiune polonă. Astfel de hărți se întâl-
nesc și astăzi. În alte materiale cartografice, Basarabia este arătată la sud,
iar Moldova la nord, fie în jumătatea de sus a spațiului pruto-nistrean, cum
se poate vedea pe o hartă a lui Münster, din 1550, sau în toată partea nor-
dică dintre Carpați și Nistru ori numai între Carpați și Prut. În general, ex-
ceptând harta lui Reichersdorffer, din 1541, nu se cunoaște nici o altă har-
tă aparte a Moldovei înainte de Cantemir. De obicei, în cartografia europea-
nă și chiar de mai târziu țările române erau prezentate de hărțile Ungariei,
Poloniei și ale Imperiului Otoman (vezi fig. 3), deoarece predomina păre-
rea că acestea aparțineau sau aparținuseră, la anumite momente, uneia sau
câtorva din aceste țări mai mari. Evident că atare reprezentări erau forma-
te numai în baza informațiilor ce veneau din aceste țări sau în urma călăto-
riilor întreprinse de cartografi sau de informatorii lor în spațiile stăpânite
efectiv sau măcar pretinse de aceste puteri. Această viziune asupra repre-
zentării cartografice a țărilor române poate fi surprinsă și în unele atlase
contemporane prestigioase, ca cele ale lui J.B. Burry și W.R. Shepherd (vezi
și fig. 4)38. Bineînțeles că nici un cartograf medieval sau de la începutul
epocii moderne nu și-a dat osteneala să afle precis când și ce parte a Mol-
dovei s-a aflat în posesia Poloniei, a Turciei sau a Ungariei. Nu se cunoaște
ca printre de obicei numeroșii informatorii ai cartografilor, cum este de ex.
cazul lui Münster39, să se fi aflat vreun român sau cunoscător nemijlocit al

38 W.R. Shepherd, Historical Atlas, New York, 1911; 1923, 1926; Atlas to Freeman's
Historical Geography, ed. by J.B. Bury, 3d ed., 1903.
39 M. McLean, The Cosmographia of Sebastian Münster. Describing the World in the

Raformation, Aldershot, 2007, p. 159-161.

287
spațiului românesc. De aceea protestele lui Miron Costin și Cantemir împo-
triva hărților ungurești puteau fi adresate cu aceleași temeiuri și multor
materiale scrise și cartografice polone sau turcești, preluate automat de al-
cătuitorii de hărți din Germania, Austria, Franța, Italia sau Olanda.

Fig. 2. O hartă a Poloniei și Ungariei, de Sebastian Münster, în care Valahia,

Moldova și Basarabia sunt prezentate izolat una de alta.

Fig. 3. O hartă contemporană înfățișând Polonia, Lituania, Ungaria

la sfârșitul sec. XV, în care aproape toată Moldova este prezentată ca posesiune
polonă, iar jumătatea sudică a Basarabiei este arătată ca aparținînd Turciei.

288
 Fig. 4. O hartă a Europei de Est la 1401 din atlasul lui J.B. Burry (1903),
în care Basarabia și Moldova sunt prezentate fiecare aparte și totodată
ca posesiuni ale Ungariei (fragm.)

Toate materialele acestea, plus scrierile care le-au inspirat și care s-au
inspirat din ele, plus realitatea din vremea lui Cantemir, când partea sudică
a teritoriului pruto-nistrean cu numele de Basarabia se afla sub autoritatea
Turciei, l-au determinat pe învățatul principe să nu-și poată închipui Basa-
rabia decât fiind plasată în acest spațiu. Pe deasupra, deși el susține ideea
existenței unei Basarabii timpurii, anterioare invaziei tătaro-mongole, to-
tuși nu o argumentează cu date sigure, altfel spus, avem în acest caz o ple-
doarie pentru ceva, în loc de demonstrație a ceva, situație pe care știința is-
torică nu se poate baza. Iar asta înseamnă că istoricul care caută răspunsul
la întrebarea de unde s-a luat numele de Basarabia nu se poate opri aici, el
trebuie să caute alte surse de informație40.
***
În literatura istorică din ultima vreme a apărut „ipoteza originii carto-
grafice” a acestui nume. Astfel, M. Coman consideră că „denumirea de Basa-
rabia dată regiunii de la nordul gurilor Dunării a apărut în secolul al XVI-lea
printr-o confuzie terminologică a cartografilor occidentali”. Explicația este
următoarea: „denumirea sub care apărea Țara Românească în harta polonă
a lui Wapowski (cărturar polon, anii 1450–1535 – I.Ț.) a fost interpretată
de Münster și apoi de alți cartografi occidentali ca aparținând unei regiuni

40
Vezi completarea viziunii cantemiriene asupra acestui subiect în studiul din această
carte „Dimitrie Cantemir despre Basarabia și basarabeni”.
289
distincte situată undeva între Moldova și Valahia”41. Se poate însă ușor ob-
serva că aceste afirmații nu se arată deloc constructive, întrucât sunt în fla-
grantă contradicție cu logica unei demonstrații istorice, care cere dovezi
sigure și preîntâmpină întrebările fără răspunsuri convingătoare. O primă
întrebare de acest fel ar fi: cum a fost cu putință ca denumirea de Basarabia
dintre Carpați și Dunăre, dacă în genere a existat așa ceva, să fi fost proiec-
tată, trecând peste Moldova din dreapta Prutului, asupra părții sudice a
spațiului pruto-nistrean? Și de ce anume asupra acestui spațiu, și nu ceva
mai la nord, între, să zicem, Orhei și Hotin, sau nu peste sudul Moldovei de
la vest de Prut? Să fi fost Münster (vezi fig. 5), cel atât de lăudat, chiar atât
de distrat, încât să nu fi observat că a încurcat cu totul pământurile de pe
harta lui Wapowski? Dacă însă încercăm să luăm lucrurile acestea mai în
serios și să le analizăm cu atenție, atunci vom observa că de fapt autorul
acestei „ipoteze cartografice” nu a văzut harta lui Wapowski, despre care zi-
ce că Münster ar fi înțeles-o greșit, mutând pământurile acolo unde nu s-au
putut afla, pentru că, observă autorul ipotezei, „nu s-a păstrat nici un exem-
plar”. Și atunci, dacă nu ai văzut-o, cum poți să zici că Münster a falsificat-o
pentru ca astfel Basarabia să apară în partea sudică a teritoriului pruto-
nistrean? Dar dincolo de întrebările acestea, la care nu se poate răspunde,
sunt de făcut câteva observații principiale în raport cu părerea că numele
de Basarabia ar fi invenția unor cartografi distrați. Mai întâi, nici o hartă

Fig. 5. O hartă a Poloniei și Ungariei, de la 1540, a lui S. Münster cu reprezentarea

aparte a Basarabiei, iar partea dintre Prut și Siret împărțită între Moldova, la nord,
și Marea Valahie, la sud (fragm.)

41 M. Coman, p. 212-213.

290
europeană, de până la Münster și de după el, nu desemnează Țara Româ-
nească, mai bine zis Valahia, cu numele de Basarabia. Harta pierdută a lui
Wapowski nu avea cum să facă excepție de la această regulă. Dacă va fi exis-
tat un astfel de nume pe harta, necunoscută astăzi, a lui Wapowski, atunci
acesta nu putea viza altceva decât teritoriul dintre Prut și Nistru, asta în-
semnând că numele de Basarabia a apărut în hărțile europene mai devreme
decât o arată hărțile lui Münster42. În al doilea rând, e un adevăr elementar
că o hartă se alcătuiește în baza informației culese la fața locului, în nici un
caz invers. Altfel spus, este de neconceput ca numele de Basarabia pentru
partea sud-estică a Moldovei să fi fost importat, prin intermediul hărților,
de la Basel, Stuttgart sau Freiburg. În al treilea rând, Georg Reichersdorffer,
care din porunca regelui Ungariei, Ferdinand I de Habsburg, a vizitat Mol-
dova în două rânduri, în anii 1527 și 1535, a cunoscut statutul real al aces-
tei țări, inclusiv al părții din extremitatea ei sud-estică, aflând tot atunci,
fără îndoială, și numele de Basarabia, nume pe care îl găsim în harta sa din
1541 (fig. 6). În istoriografie, cel puțin în cea română, s-a susținut uneori, și
astăzi pare a se susține și mai tare, că acest diplomat neamț de la curtea re-
gelui ungar nu ar fi alcătuit nici o hartă, că de fapt harta foarte cunoscută de
la 1595, atribuită lui, ar fi fost realizată de un anonim43.
Mărturisesc că această părere am împărtășit-o și eu multă vreme: nu
numai că harta cu pricina nu am găsit-o în cele două ediții, din 1541 și
1550, ale Corografiei sale, dar numele de Basarabia nu l-am văzut nici în
textul acestei scrieri44. Nu m-au contrariat neconcordanțele faptice din tex-
tul scrierii și de pe hartă, pentru că acestea sunt un lucru comun pentru in-
formațiile textuale și mai ales cartografice medievale – pur și simplu con-
statarea lipsei hărții în Corografie mi s-a părut de ajuns ca să mă îndoiesc
că Reichersdorffer ar fi putut alcătui așa ceva. Dar dincolo de faptul că Ior-
ga, care probabil a putut vedea o hartă de la 1541 a acestuia în vreuna din
numeroasele biblioteci și arhive europene pe care le-a vizitat, mențio-
nând-o în una din cărțile sale45, revenirea mea repetată la Reichersdorffer

42 Contrar părerii unor cercetători (M. Popescu-Spineni, România în istoria cartografiei

până la 1600, I, București, 1938, p. 107; V. Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, ed. a 2-a,
Chișinău, 1992, p. 47; D. Moldovanu, Toponimia Moldovei în cartografia europeană ve-
che (cca 1395-1789), în „Tezaurul toponimic al României. Moldova”, vol. I, partea a 4-a,
Iași, 2005, p. XXV), cum că pentru prima dată acest nume ar fi fost arătat pe globul lui
Martin Behaim, se pare că el nu se află acolo, dar asta nu exclude posiblitatea să se fi
conținut în alte materiale cartografice de la sfârșitul secolului al XV-lea sau începutul
celui de-al XVI-lea. Vezi un studiu foarte bine documentat asupra activității cartografi-
ce a lui Behaim: Geschichte des Seefahrers Ritter Martin Behaim, ed. F.W. Ghillany,
A. von Humboldt, Nürnberg, 1853.
43 M. Coman, p. 196-197.
44 G. Reichersdorffer, Moldaviae quae olim Daciae pars, Chorographia, Viena, 1541; 1550.
45 N. Iorga, Istoria românilor prin călători, București, 1981, p. 107.

291
 Fig. 6. Harta Moldovei a lui Georg Reichersdorffer, 1541.

m-a determinat să iau în seamă cel puțin două fapte care îndeamnă la rea-
creditarea paternității reichersdorffiene a acestei hărți. Primul și cel mai
important e că în această hartă numele de Basarabia indică un teritoriu
foarte restrâns în stânga Dunării de Jos, mai jos de Codrii Tigheciului. Dacă
admitem că numele respectiv începe să fie raportat la extremitatea sudică a
teritoriului dintre Prut și Nistru în urma acaparării otomane a cetăților Chi-
lia și Cetatea Albă în anul 1484, așa cum se arată cât se poate de rezonabil,
atunci trebuie să observăm că, exceptând unele detalii mai mult sau mai pu-
țin confuze, inerente tuturor materialelor cartografice din vremea aceea,
harta exprimă adecvat această situație. O hartă cu o astfel de reprezentare a
Basarabiei nu putea nicicum să apară la 1595, deoarece de la 1538 autorita-
tea Turciei se extinde până la Tighina și odată cu asta numele respectiv ara-
tă tot spațiul astfel lărgit. Aceasta este regula pentru toate hărțile europene
din a doua jumătate a secolului al XVI și din următoarele două secole în care
se află numele de Basarabia, chiar dacă pot fi întâlnite și unele abateri, care
însă nu țin de realități, ci de gradul de informare a autorilor lor.
Deci, nu poate fi nici o îndoială că harta lui Reichersdorffer din 1541
este o realitate. Că nu am putut-o găsi în textul Corografiei, e o chestiune de
altă natură, care poate avea diferite explicații, inclusiv de ordin tehnic, mai
ales editarea aparte, cu atât mai mult cu cât tipărirea în carte ar fi făcut-o
ilizibilă. Al doilea lucru care trebuie reținut, mai puțin important, dar deloc
neglijabil în acest caz, e că începând cel puțin cu secolul al XV-lea hărțile
292
anonime, spre deosebire de unele texte, chiar cronici, se întâlnesc foarte
rar, așa că ediția din 1595 a hărții descrise aici nu e a unui „Pseudo-Rei-
chersdorffer”, cum s-a spus câteodată. În acel an, această hartă a fost editată
odată și împreună cu textul Corografiei lui Reichersdorffer în cartea lui
Martin Broniowski Tartaria descriptio. Chiar pe foaia de titlu a acestei cărți
este specificat că descrierile scurte, făcute de Reichersdorffer Transilvaniei
și Moldovei, sunt însoțite de hărțile acestor teritorii.
Dincolo de caracterul său fantezist, „ipoteza cartografică” a originii
numelui Basarabia este contraproductivă în esența ei, deoarece induce,
vrând-nevrând, ideea că acest nume nu ar trimite la o realitate geografică
și istorică, ci a fost inventat incidental prin neatenția cartografilor și că,
prin urmare, nu are nici un rost să i se caute originile. Vedem însă că nu-
mele a existat, și, după toate aparențele, cu mult până la hărțile de la mijlo-
cul secolului al XVI-lea. Ceea ce este în afara oricărei îndoieli, e că el nu
poate fi un produs fortuit al cartografiei, ci că, tot așa ca în cazul oricăror
altor toponime, apariția lui trebuie să fie legată într-un anume fel cu locul
pe care îl desemnează.
Lucrul acesta l-au înțeles foarte bine unii istorici europeni din secolele
XVI-XVIII, preocupați de istoria sud-estului Europei. Bineînțeles că nu au
lipsit nici la ei ipotezele fanteziste – așa se întâmplă întotdeauna când sur-
sele adecvate nu sunt cunoscute. Multă vreme a predominat părerea, atri-
buită de unii pe nedrept lui Ovidiu, în baza tânguirii acestuia Vivere quam
miserum est inter Bessosque, cum că numele de Basarabia ar fi provenit de
la tribul tracic al besilor. O constatăm și în scrierile lui Cantemir, după cum
am văzut mai sus, regăsindu-se apoi la Gh. Șincai care avea să o formuleze
astfel: „poate fi că bessii din Thrachia, unde lăcuia mai nainte, au trecut în
partea Dachiei Veche, ce se chiamă acum Bugeac, și că de la dânșii s-au ni-
mit aceasta Bessarabia”46. În realitate, besii tracici nu au fost constatați
niciodată în stânga Dunării de Jos, teritoriul lor de origine aflându-se mult
mai la sud, între Munții Hemus și Rodope, de unde la sfârșitul sec. I î.e.n.
romanii i-au deportat în cea mai mare parte în Dobrogea, în vecinătatea ce-
tăților antice Histria și Tomis. Există însă temeiuri serioase să credem că
ipoteza privind aflarea etnonimului besi la originea numelui Basarabia se
explică nu atât prin relevanţa termenului antic, cât mai degrabă prin inte-
resul foarte mare al istoricilor din Evul Mediu faţă de pecenegi, desemnaţi
și ei cu numele bessos, tot așa ca și tribul respectiv al tracilor, așa cum pu-
tem observa la Bonfinius, dar și la Cantemir. Cu timpul, în temeiul acestor
fapte, ideea respectivă a fost părăsită. Nu au lipsit nici ipotezele cu totul ar-
tificioase, ca cea a istoricului german F.J. Sulzer, care căuta să convingă cum
că pecenegii ar fi răscumpărat de la cumani un număr mare de sclavi arabi,
împreună cu care ar fi trăit între Prut și Nistru; de la îmbinarea numelor

46 Gh. Șincai, Opere, I. Hronica românilor, tom I, București, 1967, p. 109.

293
Bessia și Arabia, susţine el, ar fi apărut Bassarabia47. Dar chiar și din păre-
rea aceasta, aparent deplasată, se vede foarte bine înțelegerea faptului că
numele de Basarabia și de basarabeni trebuie să aibă propriile lor explica-
ții, legate de teritoriul pe care îl vizează, deși faptul că basarabenii erau
români (daci, cum le zice Sulzer) nu era pus la îndoială.
Cu totul altă perspectivă asupra acestei probleme începe să se profile-
ze din momentul în care cercetătorii încep să vadă o conexiune a numelui
Basarabia cu faptul aflării îndelungate în spațiul est-carpatic a cumanilor.
Cunoscutul istoric german Johannes Thunmann edita pe la 1777 un studiu
foarte interesant și deosebit de bine documentat, numit Descrierea Crimeii,
în care se ocupa și de unele evenimente petrecute în Basarabia în secolul al
XIII-lea. Între altele, el observa că după ce, spre sfârșitul secolului al XI-lea,
i-au împins pe pecenegi peste Dunăre, „cumanii au pus stăpânire, odată cu
alte pământuri, și pe Basarabia. Dar marea lor putere a fost distrusă com-
plet de tătari sau mongoli în anii 1237-1241. Foarte mulţi cumani au fost
nimiciţi, o parte au fost transformați în sclavi, alții au fost forțați să fugă în
Ungaria, în Grecia și în Asia Mică. Cei care au rămas în țară (în acest terito-
riu – I.Ț.) au fost aserviți de către tătari. Astfel, Basarabia a rămas a celor
care fuseseră supuși în număr mare și erau conduși de principii lor, și de la
unul din ei, pe nume Basarab, li s-a dat numele de basarabeni”48.
Această referință este foarte interesantă, dar ea lasă fără răspuns do-
uă întrebări esențiale. Prima din ele este dacă în această lucrare istorică e
vizat tot spațiul dintre Prut și Nistru, eventual chiar văile ambelor râuri,
sau numai partea sudică a acestui teritoriu, cum pare să rezulte nu foarte
clar din textul lui Thunmann, iar cea de-a doua e caracterul relației cuma-
nilor cu populația băștinașă, adică cu românii, întrucât aceștia din urmă nu
sunt menționați. La prima întrebare voi reveni mai târziu. Răspunsul la cea
de-a de doua avea să-l dea o serie întreagă de cercetări istorice și filologice
privind impactul cuman în istoria și limba română. Demonstrația începe, în
acest caz, cu pecenegii, care erau înrudiți îndeaproape cu cumanii, astfel în-
cât e greu de stabilit o deosebire etnică dintre cele două popoare. Cercetări-
le arheologice și lingvistice au demonstrat o strânsă legătură a pecenegilor
cu mediul în care au convieţuit cu românii. Investigațiile pe acest tărâm nu
au avansat prea mult, mai ales în teritoriul est-carpatic, pe care pecenegii
l-au populat mai devreme și mai intens49. Totuși au fost înregistrate mai
multe toponime (nume de ape, sate, masive muntoase etc.) de origine pe-
cenegă, precum Peceneaga, Peceneagul, Pișineaga, Picinișca, sau cele deri-
vate din maghiară Beșeneu, Beșenova, Beșimbac, Beșimbav, Besna-sat,

47 F.J. Sulzer, Geschichte des Transalpinischen Daciens, das ist: der Walachen, Moldau und
Bessarabiens, I, Wien, 1781, p. 443.
48 J.E. Thunmann, Description de la Crimée, trad. din germ., Strasbourg, 1786, p. 78.
49 P. Diaconu, Les Petchénègues au Bas-Danube, Bucarest, 1970, p. 36.

294
Besenyo-sat ș.a.50 De origine turcică, adică pecenegă, dar posibil și cumană,
sunt considerate de unii cercetători toponimele și hidronimele din sud-es-
tul Transilvaniei Arpaș, Avrig, Baraolt, Băţani, Biborţeni, Bögöz, Borcea,
Racoș51. Un indiciu sigur al sedentarizării unei anumite părţi a pecenegilor
este constatarea așezărilor acestora în zone de deal și de munte, precum și
în imediata vecinătate a cursurilor de apă52, ceea ce nu este caracteristic
pentru o populaţie nomadă, și de asemenea descoperirea, mai cu seamă în
părţile centrală și sudică a Moldovei, a unui număr mare de căldări de lut53,
articol considerat oarecum definitoriu pentru cultura materială a acestui
popor. Nu mai puţin relevantă în acest sens este piatra-râșniţă descoperită
într-o necropolă pecenegă din sudul Basarabiei54. Toate aceste date vin să
confirme afirmaţia-supoziţie a lui Iorga, făcută la o etapă încă prea puţin
evoluată a cercetării, după care, de o parte și de alta a Dunării, pecenegii
„s-au pierdut între români”55. Convieţuirea pecenegilor cu românii și, până
la un punct, absorbţia unei părţi a acestora în masa autohtonilor – nu vom
ști niciodată ce amploare a putut lua acest proces – a constituit preludiul
unei fuziuni etnice de proporţii mult mai mari, pe care Iorga a numit-o
„simbioză româno-cumană”.
Mult mai consistentă este informația privind preluarea de către limba
română a cuvintelor de origine cumană, acestea fiind semnalate mai ales în
toponimie. Iată doar câteva denumiri de așezări și de locuri din nordul Du-
nării de Jos: Comana, Comanca, Câmpia Comancei, Valea Comancei, Coma-
nii Vechi, Comăniţa, Comăneanca, Comăneanul, Comăneasa, Vadul Cumani-
lor, Copceak ș.a.56 De origine cumană sunt în Muntenia și Moldova
denumirile Turpinoagă, Tereșneag, Turia, Balaci, Tecuci, Burdea, Mozac;

50 Al. Madgearu, Români și pecenegi în sudul Transilvaniei, în „Relații interetnice în

Transilvania (sec. VI-XIII)”, București, 2005, p. 114; S. Oța, Populații nomade de stepă
din Banat (secolele XI-XIV). Pecenegi și cumani, în „Prinos lui Petre Diaconu la 80 de
ani”, Brăila, 2004, p. 503.
51 G. Ferenczi, I. Ferenczi, Săpături arheologice la Mugeni. Studiu preliminar (III),

ActaMN, 14, 1977, p. 296-300; G. Ferenczi, Contribuţii la problema descifrării unor cu-
vinte scrise cu caractere runice maghiare și consideraţii asupra originii scrisului runic
maghiar, ActaMN, 26-30, 1989-1993 (1994), I/1, 164; N. Drăganu, Românii în veacuri-
le IX-XIV pe baza toponimiei și a onomasticei, București, 1933, p. 541-542; A. Lukács,
Ţara Făgărașului în evul mediu: secolele XIII-XVI, București, 1999, p. 47-48; D.N. Busu-
ioc-von Hasselbach, Ţara Făgărașului în secolul al XIII-lea. Mănăstirea cisterciană Câr-
ţa, Cluj-Napoca, vol. I, 2001, p. 193-197, 263-264.
52 S. Oţa, p. 504, 508.
53 P. Diaconu, Les Petchénègues …, p. 36.
54 A.S. Dobroliubskij, A.N. Dzigovskij, Pamjatniki kočevnikov IX-XIV vv. na Zapade

pričernomorskih stepej (materialy k arheologhičekoj karte), în „Pamjatniki drevnih

kul’tur Severo-Zapadnogo Pričernomorja. Sbornik naučnyh trudov”, Kiev, 1981, p. 140.
55 N. Iorga, Istoria românilor, III, p. 23.
56 P. Diaconu, Les Coumans au Bas-Danube aux XI et XIIe siècles, Bucarest, 1978, p. 28.

295
tot așa a fost explicată provenienţa Bărăganului și cea a orașelor Galaţi,
Bârlad și Cahul57, a hidronimelor basarabene Căinar, Ciuhur, Ciuluc, Cula,
Cahul, Ialpug58. Cercetări mai vechi și mai noi au demonstrat că și τόπος-
urile care au sufixul ui se revendică tot de la cumani, ca, de exemplu, Vas-
lui, Bahlui, Covurlui, Călmăţui, Cugurlui, Cuhului, Bănăgui, Băldălui, Tezlui,
Păcui, Cătălui, Brelui, Călţui, Săhălui, Turlui și multe altele59. Și dacă un
număr important de cuvinte din limba cumană sunt de origine iraniană,
cum susţin unii cercetători60, atunci nu ar fi străine de cumani nici astfel de
hidronime și toponime ca Dunăre, Iași, Nistru și Prut61. Urmărite pe hartă,
toate numele acestea, împreună cu un număr mult mai mare de alte locuri
care nu sunt menţionate aici, acoperă tot pământul locuit de români din
Carpaţi până la Dunăre și la Mare și până dincolo de Nistru; aceste nume,
așa cum se vede și din enumerarea lor, sunt caracteristice mai ales pentru
teritoriul din afara arcului carpatic și, mai cu seamă, pentru spaţiul din
nordul Dunării de Jos. De aici rezultă cu destulă limpezime că prezenţa
cumană pe toată întinderea spaţiului locuit de români a fost masivă și în-
delungată (vezi fig. 7).

Fig. 7. Cumanii din Moldova la 1239 pe o hartă maghiară contemporană (fragm.).

57 Al. Philippide, Originea românilor, vol. II, Iași, 1923, p.362-366 ș.a.
58 A. Eremia, Nume de localități, Chișinău, 1970, p. 43; idem, Gheografičeskie nazvanija
rasskazyvajut, Chișinău, 1990, p. 43.
59 Al. Philippide, p. 372-376; P. Diaconu, p. 31-32; I. Conea și I. Donat, Contribution à

l’etude de la toponymie petchénègue-comane de la plaine roumaine du Bas-Dabube, în

„Contributions onomastiques publièes à l’occasion du VIe Congrès International des
Sciences onomastiques à Munich, 24-28 août 1958”, Bucarest, 1958, p. 148-150, 164; V.
Spinei, p. 177; Al. Boldur, p. 77.
60 Al. Philippide, p. 353, 357-358.
61 Al. Rosetti, Istoria limbii române, I, București, 1978, p. 239-240.

296
 Bineînțeles că, din cauza precarității, sub acest raport, a surselor scri-
se, nume proprii s-au constatat mai puține. Și totuși ele nu lipsesc, fiind
semnalate mai cu seamă pe exemplul boierilor și chiar al întemeietorilor
de dinastie, așa cum se vede în Ţara Românească, unde fenomenul a fost
studiat mai bine, acolo fiind întâlnite numele de origine cumană Aga, Be-
rindei, Coman, Batea, Talabă, Toxabă ș.a.62. Nu e greu de închipuit că cel
mai mare interes l-a prezentat numele Basarab. Într-un articol publicat în-
că în 1919, Iorga a formulat părerea că Basarab este un nume de origine
cumană, ca și Talabă, Tâncabă și Toxabă63. Va reveni în 1927, când, într-o
comunicare la Academia Română, avea să dezvolte această idee, subliniind
rolul și unele consecinţe ale stăpânirii cumane în spaţiul românesc, între
care frecvenţa toponimiei și a onomasticii cumane, insistând și de astă dată
asupra numelui Băsărabă64. Aceste observaţii s-au soldat cu un capitol
special în sinteza sa de istorie a românilor, intitulat cât se poate de sugestiv
„Simbioza româno-cumană”, în care demonstrează că, din convieţuirea de
peste două veacuri pe care au avut-o cu cumanii, românii s-au ales nu nu-
mai cu noi nume de locuri și de oameni, ci și cu „influenţe politice de cea
mai înaltă ordine”, cu un lexic ce poate fi urmărit în Codex cumanicus, cu un
nou port și chiar cu o altă articulare a înfăţișării exterioare. „Cât despre
numele de Băsărabă…, avea să reitereze Iorga, el e, desigur, cuman…”65 Co-
vârșitoarea autoritate știinţifică și intelectuală a lui Iorga i-a făcut pe mulţi
să-și însușească punctul lui de vedere, căutând să aducă dovezi noi în acest
sens66, chiar dacă rezistenţa patriotică la ideea unui stăpân de origine stră-
ină era destul de pronunţată. Din lipsă de spațiu, nu voi insista asupra
acestor date67. Voi adăuga numai că conviețuirea îndelungată a cumanilor
cu autohtonii a lăsat în limba română o serie de cuvinte care atestă colabo-
rarea celor două populații în cele mai importante sfere ale vieții: relații so-
ciale, activitate economică, structuri politice. De exemplu, cuvântul cuman
uium trimite la vremea când românii plăteau cumanilor drept bir o anumi-
tă cantitate de făină sau de grâu68. Și mai grăitor este cuvântul de aceeași
62 P.P. Panaitescu, Introducere în istoria culturii românești, București, 1969, p. 250.
63 N. Iorga, Originea numelui Băsărabă, în „Revista istorică”, V, 1919, p. 138.
64 Idem, Imperiul cumanilor și domnia lui Băsărabă. Un capitol din colaborația româ-

no-bulgară în evul mediu, în AARMSI, ser. III, vol. VIII, 1927-1928, p. 98; idem, Studii
asupra evului mediu românesc, p. 68-69.
65 Idem, Istoria românilor, III, p. 45-49, 134.
66 N. Stoicescu, „Descălecat” sau „întemeiere”? O veche preocupare a istoriografiei ro-

mânești. Legendă și adevăr istoric, în „Constituirea statelor feudale românești”, Bucu-

rești, 1980, p. 162; A. Decei, Relații româno-orientale, București, 1978, p. 193 și urm.; L.
Rasonyi-Nagy, Contributions a l’histoire des premiers cristallisations d’Etat des
Roumains. L’origine des Basaraba, în „Archivum Europae Centro-Orientalis”, Budapes-
ta, I, 1935, p. 221 și urm.
67 Vezi I. Țurcanu, p. 253-279.
68 P. Diaconu, Les Petchénègues..., p. 22-23.

297
origine răzeș69, care sugerează destul de clar că, în anumite situaţii, româ-
nii și cumanii erau copărtași la exploatarea pământului, deoarece nu este
de închipuit cum ar fi putut raporta cumanii acest nume la oameni din in-
teriorul unor comunităţi cu care nu aveau o legătură directă și la realităţi
în care nu erau implicaţi nemijlocit. De aici rezultă concluzia unei colabo-
rări strânse și îndelungate a celor două comunităţi etnice. Numai pe o ast-
fel de bază a fost posibilă „simbioza româno-cumană”, în limitele în care
aceasta s-a putut realiza.
Impresia dominantă ce se desprinde din informaţia cu privire la afla-
rea cumanilor în acest teritoriu este că, exceptând refugiul benevol al local-
nicilor în momentul invaziei, noii cuceritori nu au dislocat populaţia locală
și nici nu s-au așezat în teritoriul cucerit separat de ea, dovadă neîndoiel-
nică fiind realităţile sugerate de astfel de cuvinte de origine cumană, cum e
răzeș. O mai spune foarte clar și patriarhul monofizit bine informat Mihail
Siriacul în cronica sa de la sfârșitul secolului al XII-lea, studiată atent, între
mulți alții, și de V. Spinei, de unde aflăm că, pe frontiera nordică a Bizanţu-
lui, adică la nord de Dunărea de Jos, cumanii s-au așezat alături de creștinii
găsiţi aici, aceștia neputând fi alţii decât românii: „Cei cărora soarta le-a
desemnat ţinutul septentrional sunt pe frontiera Imperiului grecilor, la
nordul acestuia, și se numesc Qumanayê, după numele acestui ţinut. Ei
s-au alăturat deci poporului creștin pe care l-au găsit în această ţară…”70
Faptul că în teritoriul respectiv cumanii s-au arătat mult mai predispuși
decât pecenegii – poate și pentru că fuseseră mai numeroși decât aceștia,
lucru demonstrat foarte clar de rezultatele cercetărilor arheologice – de a
nu-și limita spaţiul locuit de ei doar la zonele de stepă, cum obișnuiau no-
mazii, ci și-au răspândit sălașele în afara acesteia, este și el un indiciu al
amestecului lor cu autohtonii.
Creștinarea cumanilor de la sud și est de Carpați, care avea să se facă
prin intermediul bisericii catolice în deceniile anterioare invaziei mongole,
este și aceasta un puternic argument al sedentarizării lor în această zonă,
iar dovada strânselor relații pe care le aveau aici cu românii ortodocși este
faptul că catolicizarea lor se făcea, cel puțin în parte, tocmai pentru contra-
cararea influenței ortodoxismului pe care cumanii îl preluau de la români.
De altfel, după trecerea unei mari parți din ei în Ungaria, sub presiunea
mongolilor, avea să se constate o oarecare influență a ritului răsăritean în
mediul lor71. Este evident că această influență nu s-a putut produce decât
în afara arcului carpatic, fenomen care a fost desigur de durată și s-a reali-
zat sub puternic impact valah.

69 Al. Philippide, p. 373-374.

70 V. Spinei, Universa Valachica. Românii în contextul politic internațional de la începutul
mileniului al I-lea, Chișinău, 2006, p. 273.
71 I. Țurcanu, p. 270-271.

298
 Invadarea spațiului est-carpatic, pe la 1241, de către tătaro-mongoli a
adus aici mari schimbări demografice. O numeroasă populație s-a refugiat
din calea invadatorilor. Zeci de mii de cumani au trecut peste Carpați în
Ungaria. Dar se înțelege că Thunmann, care era foarte bine informat, avea
dreptate când zicea că mulți au rămas pe loc, tot așa ca și o parte, dacă nu
chiar majoritatea, românilor. Scăderea cea mai mare a relatării sale referi-
toare la cumanii din Basarabia, despre care el știa că au dat numele acestui
teritoriu și locuitorilor lui, este că nu-i pomenește deloc pe români, astfel
că informația sa este diametral opusă celei a lui Cantemir, ai cărui basara-
beni erau doar români. Evident că, chiar înainte de a cunoaște unele date
care i-ar amenda pe amândoi, cercetătorul este tentat să vadă o cale de
mijloc, în sensul că probabil în spațiul respectiv nu dominau absolut nici
unii, nici alții, ci constituiau împreună o singură comunitate, româno-cu-
mană sau cumano-română, fiind imposibilă a evaluare a ponderii procen-
tuale a celor două elemente constitutive.
Așadar, am stabilit faptul neîndoielnic al conviețuirii îndelungate,
timp de aproape două sute de ani, a cumanilor cu românii, influențându-se
reciproc din toate punctele de vedere, am putut vedea că numeroase cu-
vinte din limba română sunt de origine cumană. Se pare că nimeni nu se
mai îndoiește că cuvântul comun basarab[ean] și numele propriu Basarab
sunt de aceeași origine, fiind considerate de unii cercetători, încă în secolul
al XVIII-lea, drept sinonime ale numelui comun cuman. Aceste constatări
par a fi suficiente pentru a susține că denumirea de Basarabia provine de
la aceste nume cumane. Tentativele de a demonstra autohtonismul nume-
lui Basarab pentru zona sud-carpatică sunt prea puțin convingătoare, mai
ales că unele surse bizantine dintre cele mai bine informate arată că, cel
puțin la începutul secolului al XII-lea, cumanii nu se aflau aici, în orice caz,
nu erau stabiliți definitiv și pe spații întinse72.
***
Ideea originii cumane a numelui Basarabia pare să fie susținută de
unele cronici timpurii polone. Judecând după anumite informații indirecte,
pe care le constatăm la Thunmann și Cantemir, se pare că o parte a scrieri-
lor istorice europene, în special germane și italiene, din secolele XVI-XVII
aveau știre de aceste cronici. În istoriografia modernă, o astfel de cronică
este menționată pentru prima dată de F.W. Sommersberg, când relatează
despre evenimentele din Polonia, de la 1259, reproducând următorul pa-
saj: Tartari subjugatis Bessarabenis, Lithwanis, Ruthenis et aliis gentibus,
Sandomirz castrum capiunt73. Istoricul precizează că este vorba de o cronică

72 Ibidem, p. 263-265.
73F. W. Sommersberg, Silesicarum rerum scriptores aliquot adhuc inediti, II, Lipsiae,
1730, p. 82.
299
de la 1395 (după alți istorici, 1398), atribuită unui arhidiacon anonim din
Gniesno. Numele Bessarebenis, precum și mențiunea că, înainte de ataca
Polonia, tătarii i-au subjugat pe rutenii care se aflau la sud și est, ceea ce
arată că atacul s-a dat dinspre sud, ne face să ne gândim la Basarabia. În
plus, în unele cronici polone, precum și în anumite surse maghiare referi-
toare la acest eveniment, numele Bessarebenis este înlocuit de cumani (nu-
miți uneori cu sinonimele kipčiaki sau polowzer), iar asta ne duce cu gân-
dul la cumanii numiți basarabeni de la est de Carpați. Mărturia aceasta nu
poate trezi nici o îndoială în privința veridicității ei, deoarece evenimentul
respectiv este menționat, mai mult sau mai puțin modificat, și în alte cro-
nici polone. De ex. în Cronica scurtă a Cracoviei (Brevis Chronica Craco-
viae) este redat astfel: Tartari subjugatis Bersabenis, Lithwanis, Ruthenis et
aliis gentibus, Sandomirz castrum capiunt74. O informaţie asemănătoare,
foarte puţin diferită, se află într-o altă cronică polonă, numită a Sf. Cruci:
Anno Domini 1259 Tartari subiugatis Bersabeis, Lithwanis, Ruthenis et aliis
gentibus, castrum Sandomiriense capiunt75. Observăm că singurul cuvânt
care diferă în cele trei cronici este cel referitor la basarabeni, în primul caz
fiind ortografiat Bessarebenis, în cel de-al doilea Bersabenis, iar în cel de-al
treilea Bersabeis, ceea ce nu schimbă deloc nici conținutul informației și nu
afectează mult nici numele vizat. Evenimentul este menționat și în alte
cronici, polone sau rusești76, atât mai târzii, cât și, ceea ce e mult mai im-
portant, mai timpurii, inclusiv din momentul întâmplării. Altfel spus, au-
tenticitatea fenomenului nu trezește îndoieli. Thunmann menționa în
lucrarea citată mai sus că arhidiaconul din Gnesen și-a scris cronica „avân-
du-l sub ochi pe Basko”77, acesta fiind un cronicar care și-a finisat opera
numită Hronica Polonica în anul 1370.
De fapt istoria acestei informații își are începutul în Cronica Poloniei a
lui Boguchwał, episcop de Poznań, completată de Godysław Pasek, custo-
dele episcopiei, care au fost martori ai celor întâmplate în anul 1259 la
Sandomir, în care citim: Anno quo supra (1259 – I.Ţ.), antefestum sancti An-
dreae apostoli, peccatis christianorum intraverunt, Tartari cum Pruthenis,
Ruthenis, Comanis et aliis gentibus terram Sandomiriensem, ipsamque rapi-
nis, inflamationibus78. Și anume această cronică sugerează o altă înțelegere
a problemei privind fenomenul basarabean sau cumano-basarabean din
cronicile polone. Știm deja că în unele cronici referitoare la evenimentul
din 1259 (uneori, în loc de 1259, e menționat 1260) termenii cumani și ba-
sarabeni sunt identici și se înlocuiesc reciproc. Comparând însă cronica lui
74 Monumenta Poloniae Hstorica/Pomniki dziejowe Polski, tom II, Lwow, 1872, p. 806
75 Ibidem, tom III, p. 73.
76 Polnoe sobranie russkih letopisej, II, col. 846 și urm.
77J.E. Thunmann, p. 78.
78 Monumenta Poloniae Historica, II, p. 585. Vezi studiul lui A. Bielowski Kronika
Boguchwała i Godysława Paska, ibidem, p. 453 & sqq.
300
Boguchwał cu celelalte trei, citate mai sus, care sunt mai târzii, constatăm
că la început sunt menționați cumanii și că ei aveau să fie înlocuiți de basa-
rabeni mai pe urmă. Această constatare arată că la data evenimentului și
probabil încă multă vreme după aceea basarabenii nu sunt menționați în
cronicile polone și abia mult mai târziu îi vor înlocui pe cumani în acest
texte. Pornind de aici, pare logic să presupunem că polonii, care i-au cunos-
cut pe cumani foarte bine cu mult până la anul 1259, nu i-au înlocuit în in-
formațiile referitoare la evenimentul din acel an cu basarabenii, adică cu
româno-cumanii, din vecinătatea lor sudică, decât doar atunci când aceștia
din urmă ajunseseră să fie cunoscuți bine cu acest nume și în afara habita-
tului lor, după ce o perioadă îndelungată s-au numit ei înșiși astfel. Numai
așa putem înțelege de ce unele informații istorice din același mediu, care
datează din secolele XVI-XVII, aveau să vorbească de o Basarabie est-pru-
teană.
Informațiile de acest gen sunt puține, dar pentru subiectul Basarabiei
din studiul de față se arată cât se poate de relevante. Este vorba, mai întâi,
de lucrarea Tartariae Descriptio a lui Martin Broniowski, editată în 1595,
pe care am menționat-o mai sus și în care autorul descrie tot spațiul pru-
to-nistrean, de la Camenița și până la Cetatea Albă, sub titlul Moldaviae seu
Valachiae inferioris pars, quae olim Bessarabia dicta fuit79. S-a observat, și,
la prima vedere, pe bună dreptate, că datele referitoare la Basarabia ale
hărții sale din această carte, intitulată Tabula seu tipus caporu Chersonesus
Tauricae seu peninsulae, nu corespund acestui titlu80. Dar, cum vedem, har-
ta respectivă se referă la cu totul alt spațiu și nu cuprinde decât extremita-
tea sudică a teritoriului dintre Prut și Nistru, de lângă mare, unde scrie
Bessarabiae seu Valachiae inferioris pars. De obicei, așa cum se știe, când
într-o anumită hartă este cuprinsă, la margine, doar o mică parte dintr-un
anumit teritoriu, se dă în acel loc denumirea întregului teritoriu. Astfel că
de fapt nu există nici o contradicție între ce stă scris pe harta lui Broniow-
ski în extremitatea sudică a teritoriului pruto-nistrean și titlul reprodus
mai sus. Contradicția reală, în cazul lui Broniowski, nu se află între hartă și
titlul cu pricina, ci chiar în titlu, deoarece dacă este adevărat că în scrierile
europene medievale termenii Moldaviae și Valachia inferioris pars erau
identici, atunci tot atât de adevărat e și faptul că Basarabia nu se identifica
cu toată Moldova, în orice caz, numele de Basarabia nu putea fi o altă de-
numire a Moldovei. Numai că, așa cum am văzut mai sus, vorbind de Vala-
chiae inferioris pars, quae olim Bessarabia dicta fuit, Broniowski descrie,
foarte sumar, este adevărat, tot spațiul pruto-nistrean. Trecând peste con-
fuzia pe care am semnalat-o a termenilor, trebuie să reținem ceea ce este

79 Martini Broniovii, Tartariae descriptio, ante hac in lucem numquam edita, Coloniae
Agrippinae, in officina Birckmannica, 1595, p. 2.
80 M. Coman, p. 192.

301
esențial pentru subiectul de față, și anume faptul că, așa cum susține istori-
cul polon, cândva, în trecut, acest teritoriu s-a numit Basarabia.
Aș zăbovi, în al doilea rând, asupra unei alte vechi scrieri istorice po-
lone, Cronica Moldovei de la Cracovia, o scriere istorică a unui autor ano-
nim polon de la începutul secolului al XVII-lea. Relevanţa informaţiei aces-
acestei surse pentru tema Basarabiei istorice constă în faptul că ea reflectă,
într-o anumită măsură, percepţia întregii istoriografii medievale polone
asupra subiectului în discuţie, de vreme ce face trimitere mereu la scrieri
istorice mai vechi de mare autoritate, ca de exemplu, cronica lui Martin
Cromer. Asta înseamnă că, cu cât accesul la operele lui Cromer, Dlugosz,
Bielski, Sarnicki și ale altor istorici poloni din epoca medievală, care conţin
date cât de cât relevante cu privire la români și, în special, la Basarabia, es-
te mai limitat, cu atât valoarea Cronicii cracoviene pentru subiectul de faţă
este mai mare. Iată un pasaj ce caracterizează foarte bine această scriere
istorică din punctul de vedere al importanţei sale pentru istoria Basarabi-
ei: „Moldova, deopotrivă cu Ţara Românească, este un rest al vechii Dacii,
îndeosebi al Cumaniei. Această ţară avea încă în secolele XII și XIII propriii
săi principi, care adesea erau dușmanii ungurilor. Tătarii făcând apoi nu-
meroase năvăliri în această ţară, îndeosebi în 1233 și 1236, bieţii locuitori
aflaţi în cea mai mare nevoie fură în cele din urmă nevoiţi să se supună în
parte învingătorului, îndeosebi cei din partea Basarabiei moderne, în parte
și cei din Apus, unde Moldova modernă este (sic!) sub protecţia regelui
Ungariei”81.
Nu pot intra aici în toate detaliile principale din Cronică referitoare la
subiectul studiului de față82, limitându-mă la câteva elemente care mi se
par mai semnificative pentru această preocupare. Trebuie să observ, din
capul locului, că ceea ce demonstrează că autorul acestei scrieri era foarte
bine informat asupra realităţilor din spaţiul românesc sunt nu doar refe-
rinţele sale la o serie de fapte concrete și reale – date, nume, locuri, întâm-
plări – ci, mai ales, că el știa precis că Moldova și Ţara Românească aveau
origine și teritoriu comune, tot așa cum era informat corect și în privinţa
faptului că Basarabia era parte a Moldovei. Dar tocmai cunoașterea istoriei
mai vechi a teritoriului dintre Prut și Nistru, din timpurile pe care le evocă
el în această bucată de text, îl face să detașeze, în anumite cazuri, acest teri-
toriu de restul Moldovei: la sfârșitul citatului se spune foarte clar că, față
de Basarabia, Moldova se afla la Apus.
Ceea ce trezește, poate, cele mai mari semne de întrebare în acest text
este sintagma „Basarabia modernă”. Editorul în română al Cronicii de la

81 Cronica Moldovei de la Cracovia (secolul XIII – începutul secolului XVII). Textul inedit al
unui autor polon anonim. Studiu introductiv, ediţie, note și bibliografie de Constantin
Rezachevici, București, 2006, p. 129.
82 Vezi observațiile corespunzătoare în I. Țurcanu, p. 196-206.

302
Cracovia, C. Rezachevici, foarte bun cunoscător al Evului Mediu românesc,
încearcă să explice cum trebuie înțeleasă această expresie. Mai întâi, el face
următoarea remarcă: „Numele de Basarabia provine de la faptul că, înain-
tea întemeierii statului moldovenesc, partea de sud a acestui teritoriu a
fost stăpânită de domnul muntean Basarab I”, precizând în altă parte că
Basarabia este „Bugeacul cu Chilia și Cetatea Albă”83. Abia după aceasta va
căuta să lămurească și sensul sintagmei menționate: „Bessarabie moderne
(textul a fost tradus după o copie franceză a originalului în latină, necunos-
cut – I.Ţ.) este, în concepţia autorului cronicii, care era loc comun la autorii
străini din secolele XVII-XVIII, partea de sud-est a Moldovei (cu cetăţile
Chiliei și Cetatea Albă, cum o arată de altfel textul de faţă în chip explicit, și
cu Bugeacul)”84. În realitate, e suficientă o citire atentă a textului pentru a
vedea că explicaţia nu este deloc convingătoare, și asta dincolo de povestea
despre miraculoasa stăpânire munteană a cetăților moldovenești de la Du-
năre și de la mare. În primul rând, vorbind despre Basarabia invadată de
tătari, autorul Cronicii se referă, în mod cert, la toată partea răsăriteană a
Moldovei, care a fost afectată, observă el, mai mult decât restul spaţiului
românesc, nu doar extremitatea sud-estică. În al doilea rând, cronicarul
menţionează Basarabia în contextul istoric în care Moldova era vasală a
Ungariei, asta însemnând, așa cum arată foarte clar anii numiţi în text, un
timp cu mult anterior formării statelor românești. Pentru a-și consolida
părerea că Basarabia nu poate însemna altceva decât controversata pose-
siune munteană din sud-estul Moldovei, editorul susţine că expresia „Basa-
rabia modernă” din Cronică trebuie înţeleasă ca „Basarabia prezentă”, adi-
că Basarabia din momentul scrierii acestei lucrări istorice, adică de la înce-
putul secolului a XVII-lea. Dar, prin atare afirmaţie, punctul său de vedere
nu s-a consolidat cu nimic, ba dimpotrivă, deoarece am văzut că fragmen-
tul de text reprodus mai sus conţine fraza „Moldova modernă este (mai co-
rect: era, fusese sau se afla – I.Ţ.) sub protecţia regelui Ungariei”, ceea ce
înseamnă o perioadă cu circa trei secole mai veche faţă de vremea zămisli-
rii Cronicii, fapt care arată foarte clar că expresia „Basarabia modernă”,
menţionată în același context temporal și spaţial, vizează partea răsăritea-
nă a Moldovei, așa cum este aceasta percepută ca teritoriu în zilele noastre,
dar înţeleasă ca realitate geopolitică anterioară momentului întemeierii
Ţării Moldovei. Această constatare este confirmată și de faptul că autorul
Cronicii folosește expresiile „Moldova modernă” și „Basarabia modernă”
(termenul modern, vom observa îndată, este nepotrivit cu conţinutul tex-
tului) și atunci când se referă la evenimente din anii ’30-’40 ai secolului al
XV-lea85.

83 Cronica Moldovei, p. 82.

84 Ibidem, p. 163.
85 Ibidem, p. 137.

303
 În general însă, examinată în conţinutul său intrinsec, expresia „Basa-
rabia modernă” este în flagrantă disonanţă cu acea parte a Cronicii care se
referă la interfluviul pruto-nistrean, pentru că, vizând în mod sigur realită-
ţile din secolele XII-XV, ea este respinsă, ca formulă, de aceste realităţi. Evi-
dent, pentru a înțelege de unde s-a luat această contradicție, trebuie să um-
blăm puțin la termeni, și în special să vedem ce e cu sintagma „Basarabia
modernă” din textul tradus din latină în franceză și de acolo în română. De-
sigur, cuvântul „modern” (sau „prezent”, cum îl explică Rezachevici) a fost
tălmăcit după latinescul hodie sau hodiernus, care înseamnă astăzi, acum.
Luat în sensul său literal, acest cuvânt pare să arate că editorul Cronicii are
dreptate când spune că prin expresia „Basarabia modernă” trebuie să înțe-
legem Basarabia prezentă, adică din vremea scrierii acestui text istoric. În
realitate, nu este nici pe departe așa. Cel puțin în scrierile istorice din evul
mediu și de la începutul epocii moderne, cuvântul hodie (hodiernus) avea
un alt sens. Pot fi invocate exemple foarte multe, eu însă voi face trimitere
în special la operele istorice ale lui Cantemir, care au fost scrise în latină.
Titlul complet al principalei sale scrieri istorice este Descriptio antiqui et
hodierni status Moldaviae și, în ea, sintagmele hodiernis Moldaviae nomi-
nibus sau hodiernis limitibus vizează, indiscutabil, realităţi de după înteme-
ierea statului moldovenesc, nu din vremea scrierii acestei opere, chiar dacă
traducătorul român folosește pentru hodiernis corespondentul românesc
de acum86. O altă scriere istorică a sa, care a anticipat Descrierea Moldovei
și a stat la baza ei, se numește De antiquis et hodiernis Moldaviae nomi-
nibus, tradusă de Dan Slușanschi foarte bine Despre numele antice și de as-
tăzi ale Moldovei. Tema celor două categorii de nume, „antice și de astăzi”,
pentru Moldova și, în paralel, pentru tot spaţiul românesc a constituit o
preocupare prioritară a aproape tuturor scrierilor sale istorice, mai puţin
pentru Istoria Imperiului Otoman. Relaţia dintre numele antice și cele „de
astăzi” și trecerea de la cele dintâi la cele mai de pe urmă cărturarul o arată
pe exemplul Ţărilor Române astfel: „După schimbarea sau mai adevărată
tălmăcirea numelui Dachiii în Volohia, multă vreme toate trei ţărâle (Tran-
silvania, Muntenia și Moldova – I.Ţ.) pomenite cu un nume (Valahia – I.Ţ.)
s-au numit, pănă adecă când domnia, dintr-una în două, s-au despărţit, pre
care vreme partea Valahiii cea mai mare, de pe apa Moldova, numele a toa-
tă ţara mutând, s-au numit Moldova, singură Ţara Muntenească, cu numele
Valahiii rămânând”87. Deci este cât se poate de limpede: numele antic al
pământului românesc este Dacia, care mai pe urmă s-a numit cu numele
nou, „de acum” sau „de astăzi”, Valahia, împărțită în trei părți, tot cu nume
noi, de astăzi, Transilvania, Muntenia și Moldova. Nimănui nu i se cer cu-
noștințe deosebite pentru a înțelege că, la Cantemir, numele nou, de astăzi

86 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, p. 12-16.

87 Idem, Hronicul..., p. 1225.

304
(hodiernus) Moldova nu se limitează la țara cu acest nume din vremea edi-
tării Descrierii Moldovei, ci are în vedere timpuri mult mai vechi, anterioare
chiar momentului descălecatului.
Putem lua și un alt exemplu, ca să nu rămânem doar în limitele operei
cantemiriene. Când istoricul iezuit Georg Pray zicea illis forte fortuna ho-
diernos Valachos exortos esse suspicatur88, prin sintagma „hodiernos Vala-
chos”, el nu avea în vedere românii din vremea sa, adică din a doua jumă-
tate a secolului a XVIII-lea, ci pe cei din momentul apariţiei lor ca popor. În
altă parte, învăţatul abate folosește fraza hodie Moldaviam, Bessarabiam,
Valachiam, Transilvaniam cu referire la secolul al IX-lea89.
Ne oprim aici cu exemplificările, pentru a recapitula observațiile suge-
rate de Cronica de la Cracovia. În vremea alcătuirii acestei scrieri istorice și
a hărţilor europene din secolul al XVI-lea la care m-am referit mai sus, nu-
mele Basarabia nu se întâlnea ca realitate prezentă nici în mediul cărtură-
resc românesc și nici în străinătate, de aceea este evident că era adus în
actualitate din timpuri mai vechi. El este mult mai vechi decât vremea apa-
riţiei și afirmării cronografiei medievale românești, deoarece aceasta nu-l
menţionează, deși pornește de la o tradiţie a memoriei colective, dar în lip-
sa unei tradiţii a scrisului. Se întâlnește, în schimb, cum am văzut, în unele
scrieri istorice și geografice din anumite ţări europene și în cartografia eu-
ropeană din secolele XVI-XVIII, tocmai ca urmare a preluării acestui nume
din timpuri de mult dispărute și a transmiterii lui, în scris, din veac în veac.
Aceste observaţii demonstrează cât se poate de limpede că sintagma
„Basarabia modernă” (sensul vizat de autor fiind, de fapt, „Basarabia de as-
tăzi”, „Basarabia de acum” ori „Basarabia nouă”) din cronica anonimă cra-
coviană nu se limitează la realităţi din vremea scrierii acestui text, ci se
referă mai degrabă la un timp istoric pe care autorul acestei lucrări îl pro-
iectează cu multe secole înapoi, inclusiv, așa cum am văzut, la vremurile
care au precedat cu mai bine de un veac formarea statului la români. Și in-
vers, expresia respectivă sau numai numele Basarabia sunt raportate la
vremuri și situaţii mai târzii. De exemplu, atunci când menţionează ocupa-
rea cetăţii Chilia de către unguri la 1448, acest istoric polon scrie că Ioan
Huniade „pătrunse în Moldova răsăriteană sau Basarabia”90. Deci acest ex-
ponent al istoriografiei medievale polone susţine că partea estică a Moldo-
vei se numea la mijlocul secolului al XV-lea, ca și în vremea sa, Basarabia.
Așadar, în cronistica polonă, cu începere din secolul al XIV-lea și până
în secolul al XVII-lea, a fost exprimată explicit părerea că partea de răsărit

88 G. Pray, Dissertationes istorico-criticae in annales hunnorum, avarum et hungarorum,

Vindobone, 1775, p. 158
89 Idem, Commentarii historici de Bosniae, Serviae ac Bulgariae, tum Valachiae, Moldaviae

ac Bessarabiae, cum regno Hungariae nexu, Budae, 1837, p. 44.

90
Cronica Moldovei..., p. 137.

305
a Moldovei, cuprinsă între Prut și Nistru, se numea Basarabia. Cartografia
europeană și-a însușit anume o astfel de imagine, dar aceasta s-a întâmplat
exact în momentul în care Polonia pretindea că partea nordică a Moldovei
făcea parte din posesiunile ei, în timp ce jumătatea sudică a teritoriului pru-
to-nistrean se afla sub dominație otomană. Cum se știe, după cuceririle
mongolo-tătare, spațiul locuit de cumani, care între timp s-a restrâns foarte
mult, a început să fie numit Tataria. După retragerea unei părți a cumanilor
peste Carpați, în spațiul est-carpatic cea mai mare parte a cumanilor se
aflau între Prut și Nistru și în văile celor două râuri. Numele comun cuman
fiind un sinonim al celui de basarab, Cumania se mai numea și Basarabia.
Asta înseamnă că numele de Tataria l-a înlocuit și pe cel de Basarabia, dar
este foarte posibil ca o anumită vreme să fi fost atribuite ambele nume ace-
luiași teritoriu. Spațiul locuit de tătari s-a restrâns treptat până la dispariție,
aceștia retrăgându-se, pe măsura consolidării statului moldovenesc, peste
Nistru. Acapararea otomană a cetăților Chilia și Cetatea Albă a redeschis
porțile Basarabiei pentru tătari, care mai întâi se așază în vecinătatea aces-
tor cetăți, apoi, mai târziu, vor pătrunde în zona de stepă, situată puțin mai
la nord, dând naștere, astfel, Bugeacului. Până să apară Bugeacul, pe la sfâr-
șitul secolului al XVI-lea sau chiar mai târziu, teritoriului populat preponde-
rent de tătari sau chiar numai de ei i s-a zis Basarabia, de vreme ce acesta
era un nume consacrat pentru spațiul locuit de nomazi în acest teritoriu. Nu
i s-a zis Tataria, pentru că acest nume îl aveau pământurile locuite de tătari
dincolo de Nistru. Dar faptul că după instaurarea dominației otomane în ex-
tremitatea sudică a spațiului pruto-nistrean și pe Nistrul de Jos numele de
Basarabia desemna anume teritoriul locuit în cea mai mare parte de tătari
este demonstrat de unele harți, în care putem vedea că acest nume viza atât
pe tătarii din extremitatea sudică a acestui teritoriu, cât și pe cei din sudul
Transnistriei. Sunt cât se poate de explicite, în acest sens, harta lui N.
Sanson d’Abeville Transilvania, Valahia și Moldova, editată la Paris în 1665
(vezi fig. 8), și o altă hartă a sa, intitulată Teatru de război în Ungaria, Tran-
silvania etc., editată în 1696, dar și altele, ca de ex. harta din 1677 a lui Pier-
re Duval Empire des Turcs en Europe, en Asie, et en Afrique, harta lui Frede-
rik de Wit Ungaria, Transilvania, Serbia, Romania, editată la Basel în 1680,
harta apărută în același an la Amsterdam a lui Justus Danckerts Regatul Un-
gariei, Grecia și Moreea, tot așa ca și harta Dunărea a lui J.B. Homann, editată
la Nürnberg în anul 1700 sau harta lui F.J.J. von Reilly, Imperiul Otoman, edi-
tată la Viena în 1796 (fig. 9)91. Așa numai se poate explica restrângerea
semnificației teritoriale a numelui Basarabia pentru ca în secolul al XVI-lea
și poate chiar de la sfârșitul secolului al XV-lea să ajungă a desemna doar
partea sudică a teritoriului dintre Prut și Nistru. În orice caz, aceasta este
concluzia pe care ne-o sugerează informația istorică de care dispunem.

91 I. Țurcanu, planșele 41-47.

306
 Fig. 8. În unele hărți Basarabia desemna pământurile locuite de tătari de ambele părți
ale Nistrului: Nicolas Sanson, Transilvania, Valahia și Moldova, Paris, cca. 1665 (fragm.)

Fig. 9. O altă hartă în care Basarabia, ca teritoriu locuit de tătari, este arătată de
o parte și de alta a Nistrului de Jos: F.J.J. Von Reilly, Imperiul Otoman, Viena, 1796.

307
 Mărturisesc că pe parcursul acestei demonstrații nu toate segmentele
sunt susținute temeinic de date istorice. Dacă existența unei Basarabii
foarte vechi, anterioare întemeierii Moldovei, pare să se bazeze pe anumite
date în bună parte credibile, chiar dacă nu absolut convingătoare, după
cum nu poate fi pusă la îndoială nici înlocuirea denumirii Cumania cu cea
de Tataria pentru zona locuită după invaziile tătaro-mongole de către no-
mazi, nu putem fi la fel de siguri în privința relației denumirilor Basarabia
și Tataria, altfel spus, încă nu avem toate datele necesare care să ne con-
vingă că în secolele XV-XVII acestea erau receptate ca sinonime, ceea ce ar
explica de ce numele de Basarabia începe să fie raportat la extremitatea
sudică a teritoriului dintre Prut și Nistru anume de la începutul acestei pe-
rioade. Bineînțeles că, din cauza precarității surselor, eu nu am putut da în
acest studiu explicația deplină și definitivă privind originea acestui nume.
Este vorba de o ipoteză, care unora li s-ar putea părea întemeiată, iar alto-
ra mai puțin. Anume așa a înțeles-o și așa a și numit-o Fl. Constantiniu
atunci când își îndemna colegii să o examineze cu atenție și să-și spună pă-
rerile. El însuși, arătându-se interesat de părerea mea, își exprima totodată
îndoiala asupra unor momente aparte din pledoaria mea. De ex. își expri-
ma nedumerirea că cronicarii Gr. Ureche și Miron Costin, cunoscători ai
cronicilor polone, nu semnalează numele de Basarabia așa cum am făcut-o
eu. Observația este cât se poate de corectă. La acest fapt aveam să atrag
atenția și eu, într-o notă din monografia Descrierea Basarabiei (p. 70). Situ-
ația reală în care se aflau cei doi cărturari era însă de așa natură că ei nu
aveau cum să acorde atenție numelui de Basarabia în sensul vizat de mine:
întâi, pentru că nu cunoșteau originea acestui nume, nefiind interesați de
istoria cumanilor, și, în al doilea rând, că, așa cum am văzut mai sus, când
am vorbi despre Costin, acesta nu recunoștea numele de Basarabia în prin-
cipiu. Spre deosebire de Costin, care nu numai că era foarte informat pen-
tru vremea sa și, în plus, mai era și un spirit ieșit din comun, Ureche nu era
un erudit, deși cunoștea scrierile cronicarilor poloni Bielski, Strijkowski şi
Cromer92, și, cu toate că polemizează cu unii istorici din vremea sa și de
mai devreme asupra originii țărilor române, el nu s-a arătat preocupat de
problema Basarabiei. De asemenea, Constantiniu susținea că mențiunea
mea referitoare la Andronic I Comnenul, din care ar reieși că pe atunci
(sec. XII) românii se aflau la nord de Dunăre, aflându-se în proces de gesta-
ție comună cu cumanii, nu este corectă, deoarece conform traducerii lui
George Murnu a pasajului respectiv din autorul bizantin Choniates, Andro-
nic nu ar fi fost prins la nord de Dunăre, la hotarul Galiției, ci de către vlahii
sud-dunăreni93. În realitate însă relatarea lui Choniates este confirmată și
de un alt istoric bizantin, Kinnamos, care spune clar (cartea a V-a, §§10-11)

92 P.P. Panaitescu, Influenţa polonă..., p. 84 și urm.

93 Fl. Constantiniu, O nouă ipoteză..., „Clipa”, dec. 2011.
308
că Andronic a fost adăpostit de Iaroslav, cneazul Haliciului. Același lucru
susțin și cronicile vechi rusești Ipatievskaia și Voskresenskaia94. Deci, din
două una: ori textul lui Choniates este confuz în acest loc, ori Murnu nu l-a
înțeles, de unde rezultă clar că tălmăcirea sa trebuie ignorată. Cu totul alta
e dacă este avută în vedere aici prima fugă a lui Andronic, cea dinainte de
1165 (dacă o fi fost așa ceva), sau cea din 1185, pe când era împărat, care
însă nu au nici o legătură cu Haliciul și cu românii din nordul Dunării […]95.

Însemnări ieșene, V, 2013, 6-9

94 Nicetae Choniatae, Istoria, în „Fontes historiae daco-romanae”, III, București, 1975, p.

251, 253; Ἰωάννης Κίνναμος, Ἱστορίων βιβλία Z, în „Corpus scriptorum historiae
byzantinae”, XXVI, Bonn, 1839, p. 232, 234; Polnoe sobranie russkih letopisej, VII, p. 78.
95 Sfârșitul studiului a fost eludat, deoarece repetă polemicile menționate anterior.

309
 Dimitrie Cantemir despre Basarabia şi basarabeni

Una din problemele care poate fi considerată o serioasă restanţă a

cercetărilor istorice asupra evului mediu timpuriu în Ţările Române este
originea numelui Basarabia. Nu că chestiunea aceasta ar fi rămas în afara
atenţiei istoricilor, ci pentru că soluția care s-a găsit mai multă vreme în
urmă şi care mai domină şi astăzi nu este nici pe departe satisfăcătoare. În
pofida faptului că numeroși cercetători, cu începere de la B.P. Hasdeu, A.D.
Xenopol, D. Onciul şi N. Iorga şi terminând cu o întreagă pleiadă de buni is-
torici din zilele noastre, au afirmat cu toată tăria că teritoriul dintre Prut şi
Nistru şi-a luat numele de la dinastia Basarabilor din Ţara Românească,
drept urmare a faptului că aceasta ar fi stăpânit o vreme acest pământ, mai
precis, partea lui sudică, de lângă Dunăre și mare, problema a rămas tot
deschisă, deoarece această părere nu dispune de nici un fel de fapte care să
o confirme.
Cum se ştie, Dimitrie Cantemir, care era pasionat de studiile istorice,
nu s-a arătat interesat în mod deosebit de trecutul spaţiului dintre Prut şi
Nistru, dar în munca sa de pregătire a celebrei monografii Descrierea Mol-
dovei nu a putut să nu fie preocupat şi de acest subiect, ceea ce a făcut ca
atât în lucrarea respectivă, cât şi în scrierile legate genetic de aceasta sau
apropiate tematic de ea să găsim o serie de date şi reflecţii care pot vărsa
oarecare lumină asupra chestiunii nerezolvate privind originea numelui Ba-
sarabia şi al basarabenilor. Ceea ce se cunoaşte cel mai bine asupra acestui
subiect sunt referinţele sale din Descrierea Moldovei la partea sudică a teri-
toriului pruto-nistrean, pe care o numeşte cea de-a treia ţară a Moldovei.
„În vremurile de demult, zice el, Moldova era împărţită în trei părţi: cea de
jos, cea de sus şi Basarabia, în care se numărau, luate le un loc, 23 de ţinuturi
mai mici. Dar în vremurile care au trecut, când Basarabia căzu sub stă-
pânirea turcilor şi, prin trădarea voievodului Hero sau Aron, Benderul cu
patru ţinuturi le fură date la mână, voievozilor Moldovei nu le-au rămas de-
cât 19 ţinuturi şi încă nici acestea întregi”1. Această frântură de text este
foarte interesantă, dar dacă faptele invocate în ea nu sunt examinate cu toa-
tă atenţia şi nu sunt puse faţă în faţă, ea se arată confuză şi contradictorie.
Astfel, evocarea momentului ocupării Benderului în 1538, fără ca povestea

1 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Chişinău, 1992, p. 20.

310
cu „voievodul Aron” să aibă vreo relevanţă pentru producerea acestui fe-
nomen2 ca început al istoriei Basarabiei turceşti (dacă facem abstracţie de
faptul că administraţia militară otomană era prezentă la Chilia şi Cetatea
Albă cu mai bine de o jumătate de secol în urmă), parcă ar vrea să arate că
despre teritoriul cu un astfel de nume se poate vorbi doar cu începere de la
această dată. Pe de altă parte însă Cantemir spune cât se poate de răspicat
că Basarabia, ca teritoriu cu acest nume, existase încă până la data respecti-
vă, alături de cealaltă parte a Moldovei, care era împărţită în Ţara de Sus şi
Ţara de Jos. Ştim însă că pe atunci o astfel de împărţire a Moldovei încă nu
exista, ea urma să apară doar pe la mijlocul secolului al XVI-lea3; în momen-
tul când va apare, Ţara de Jos va cuprinde aproape toată Basarabia, cu ex-
cepţia ţinutului Hotin. Dar Cantemir spune răspicat că Basarabia de până la
ocupaţia otomană, pe care uneori el o numeşte ţară (principatus), alteori
parte de ţară (regio)4, deşi considerată parte a Moldovei, era totuşi separată
teritorial (probabil, într-un anume fel, şi administrativ) de celelalte două
părţi ale acesteia. Traducătorul român a tălmăcit corect cuvântul latin olim
din textul original al cărţii5 prin sintagma „în vremurile de demult”, expre-
sie care sugerează în ambele limbi ideea unei epoci istorice îndepărtate şi
care în cazul menţionat de Cantemir am văzut că vizează perioada anterioa-
ră începutului secolului al XVI-lea. Sunt şi alte menţiuni în Descrierea Mol-
dovei care arată că sursele de care s-a folosit Cantemir pentru scrierea aces-
tei cărţi – pentru că este în afara oricărei îndoieli că aceasta este o carte
alcătuită în special în temeiul cercetării altor scrieri şi foarte puţin în baza
observaţiilor proprii la faţa locului – i-au sugerat mereu ideea că Basarabia
era tot teritoriul pruto-nistrean, mai mult sau mai puţin detaşat de Moldova
din dreapta Prutului. Astfel, într-un loc el vorbeşte de Basaraba ca parte a
Moldovei „dinspre Ucraina leşească”6, ceea ce arată clar că nu se referea
doar la extremitatea sudică a acestui teritoriu. În altă parte menţionează
Bârladul ca centru administrativ al Ţării de Jos7, iar acest fapt,

2 N. Iorga, Istoria românilor prin călători, vol. II, ed. a 2-a, adăugită, Bucureşti, 1928, p.
143; v. şi T. Gemil, În faţa impactului otoman, în „Petru Rareş”, coord. Leon Şimanschi,
Bucureşti, 1978, p. 150; idem, Agresiunea otomano-tătaro-poloneză şi căderea lui Petru
Rareş, ibidem, p. 151, 158.
3 D. Ciurea, Organizarea administrativă a statuluiu feudal Moldova (sec. XIV-XVIII), în

Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol” din Iaşi, II, 1965; v. şi D. Mol-
dovanu, Toponimia Moldovei în cartografia europeană veche (cca. 1395-1789), în Tezau-
rul toponimic al României. Moldova, vol. I, partea a 4-a, Iaşi, 2005, p. XXVII.
4 Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, în Operele principelui Demetriu Cantemiru,

tomul I, Bucureşti, 1872, p. 19.

5 În textul original avem frazele „Tota Moldavia tribus olim absolvebatur partibus, inferi-

ore, superiore et Bassarabia” şi „Bassarabia, quae tertia olim erat Moldavia pars”: Ibidem,
p. 10, 19.
6 Idem, Descrierea Moldovei, p. 14.
7 Ibidem, p. 22.

311
amintindu-ne observaţia sa semnalată mai sus privind împărţirea Moldo-
vei, trimite şi el, indirect, la tradiţia separării teritorial-politice a pământuri-
lor despărţite de râul Prut. Constatăm, aşadar, că şi aceste referinţe susţin
ipoteza unei Basarabii foarte vechi, în mod cert anterioară aceleia care de la
1538 avea să fie toată partea sudică a teritoriului pruto-nistrean, aflată sub
control direct otoman, de la râul Botna spre sud până la Dunăre şi până la
Marea Neagră. Numai că, fie din lipsă de date suficiente, fie pentru că în acel
moment învăţatul principe nu-şi punea o astfel de sarcină de cercetare8,
această ipoteză nu a fost formulată tranşant, rămânând să arate în Descrie-
rea Moldovei mai degrabă ca o sugestie, decât ca un lucru absolut sigur. Ba
mai mult, atunci când purcede la caracterizarea Basarabiei, ca cea de-a treia
parte a Moldovei, el porneşte de la realităţi târzii, din vremea sa ori din
timpurile mai mult sau mai puţin apropiate de momentul descrierii, altfel
spus, din vremea când numele Basarabia îl avea doar partea de jos a terito-
riului pruto-nistrean, stăpânită de turci şi locuită în cea mai mare parte de
tătari. „Această parte de ţară, precizează el, a fost luată de turci mai înainte
ca ţara întreagă să le fie închinată şi, din această pricină, nu se mai află sub
stăpânire moldovenească, cu toate că şi astăzi târguşoarele şi satele aşezate
pe malurile Dunării sunt pline de moldoveni, care ţin de legea creştinească
şi rabdă stăpânirea silnică a turcilor şi tătarilor”9. Urmează apoi, cum se
ştie, o descriere amănunţită a întregii regiuni şi a fiecăruia din cele patru ţi-
nuturi ale acesteia. Constatăm, astfel, că ceea ce îşi propunea autorul nu era
realizarea unui studiu istoric asupra „Ţării Basarabiei”, adică a întregului
teritoriu pruto-nistrean, din cele mai vechi timpuri şi până la vremea sa, ci o
descriere multilaterală, în special geografică, etnografică şi economică, a
Moldovei contemporane, şi respectiv, în cazul de faţă, a Basarabiei turceşti,
aşa cum îi solicitase Academia din Berlin, al cărei membru devenise de cu-
rând. Tocmai de aceea a fost şi firesc ca ipoteza străvechii „Ţări a Basarabi-
ei”, formulată în Descrierea Moldovei oarecum ezitant, în temeni vagi, să
treacă neobservată nu numai de numeroşii ei cititori de rând, ci chiar şi de
cercetători, destul de mulţi şi ei.
Dacă nu ar exista scrieri cantemiriene cu caracter istoric mai pronun-
ţat decât Descrierea Moldovei, ideea învăţatului principe despre o Ţară a Ba-
sarabiei cu mult anterioară cuceririi otomane ar fi rămas pentru totdeauna
neobservată. Monografia solicitată de Academia berlineză a fost rodul unei
munci îndelungate şi intense. Pentru a da cursul dorit solicitării, Cantemir
a cercetat un număr mare de scrieri de variat gen, mai cu seamă lucrări

8 Într-adevăr, el avea de gând să revină la problema Basarabiei străvechi, ca şi la multe

altele, odată ce anunţa că „despre toate acestea vom vorbi mai pe larg când vom avea
prilej să descriem istoriceşte soarta ţării noastre de la început şi până în vremile de as-
tăzi”: Ibidem, p. 55.
9 Ibidem, p. 29.

312
istorice şi geografice, printre care pe primul loc s-au aflat operele istoricilor
şi scriitorilor bizantini, apoi cele germane, polone, ungureşti, italiene, tur-
ceşti etc. Materialele astfel adunate s-au convertit, sub pana lui, în câteva lu-
crări compilative de sine stătătoare, care au stat la baza Descrierii Moldovei
şi care nu sunt lipsite de o anumită valoare ştiinţifică aparte. Anume din ele
putem afla mai multe despre viziunea savantului asupra istoriei timpurii a
Basarabiei. Astfel, în lucrarea Despre numele antice şi de astăzi ale Moldovei,
de ex., rămasă multă vreme în manuscris, reţinem observaţia că „întregul
neam romano-valah se găseşte astăzi împrăştiat în şase ţinuturi: în Moldo-
va, Muntenia, Basarabia, Transilvania, Mysia şi Epirul din Grecia”10. Uneori
autorul vorbeşte chiar de basarabeni, bineînţeles ca parte a poporului ro-
mân, întrucât „moldovenii, muntenii, valahii transalpini, mysienii, basarabe-
nii şi epiroţii se numesc pe sine cu toţii cu un nume cuprinzător nu «vlahi»,
ci «români», iar limbii lor neaoşe îi spun «limbă română»”11. Va încerca să
precizeze, în altă parte, că Basarabia era fostele ţinuturi ale geţilor dintre
râurile Hierassus şi Tyras12. O formulă asemănătoare întâlnim şi în Istoria
moldo-vlahică, altă scriere istorică ce a zăcut îndelung în anonimat, în care
putem citi că „ţinutul care se întinde într-un unghi prelung între Hierassus
şi Tyras către Pont poartă astăzi în popor numele de «Basarabia», iar pen-
tru locuitorii tătari de «Bugeac»”13. Hronicul vechimei a romano-moldo-vla-
hilor, cea de-a treia lucrare istorică a lui Cantemir, care, după ce a servit, îm-
preună cu celelalte două, drept fundament pentru Descrierea Moldovei şi
avea să devină ulterior un important studiu de sine stătător, publicat de au-
tor în limba română, repetă oarecum aceste formule: „Basarabia sau pre-
cum noi acmu cu nume tătărăsc îi dzicem Bugiacul” ori „Bugeacul odată
s-au fost chemând Basarabia”14. Trec peste confuzia din aceste scrieri, care
induce ideea greşită a similarităţii horonimelor Basarabia şi Bugeac, de vre-
me ce, aşa cum am văzut, Descrierea Moldovei, tot aşa ca şi harta întocmită
de autor pentru această carte15, dimpotrivă, afirmă cât se poate de desluşit
deosebirea categorică dintre aceste nume. Reţinem doar ceea ce este esen-
ţial pentru subiectul de faţă, şi anume că, în viziunea lui Cantemir, numele

10 Idem, De antiquis et hodiernis Moldaviae nominibus şi Historia moldo-vlachica, ed.

critică, trad., introd., note şi indici de Dan Sluşanschi, în „Opere complete”, IX, tomul I,
Bucureşti, 1983, p. 421.
11 Ibidem. p. 415.
12 Ibidem., p. 277, 399.
13 Idem, Historia moldo-valachica, în „Opere complete” vol. IX, tomul I, p. 143.
14 Idem, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, în: Dimitrie Cantemir, Opere, Bu-

cureşti, 2003, p. 1420-1421; v. şi p.1048-1049. Această idee, formulată variat, se întâl-

neşte repetat şi în altă lucrare a sa, Istoria Imperiului Otoman, (trad. I. Hodoş), I, Bucu-
reşti, 1876: „Basarabia numită astăzi Bugeac”, „Bugeac care este Basarabia anticilor”,
„Basarabia numită la turci Budgeak” (p. 62, 187, 273).
15 Idem, Descriptio Moldaviae, planşa.

313
Basarabia – cu referinţă, bineînţeles, nu doar la partea sudică a teritoriului
pruto-nistrean – este vechiul nume al acestui pământ rămas în conştiinţa
„poporului”, adică a băştinaşilor, din timpuri imemoriale.
Putem constata în unele scrieri cantemiriene şi încercarea temerară de
a desluşi chestiunea originii horonimului Basarabia şi a etnonimului basa-
rabeni. Hronicul conţine următoarea relatare, deosebit de interesantă: „Iară
de vreme ce Leunclavie cu Cureus, secretariul, amândoi în ciata istoricească
vestiţi bărbaţi mărturisesc precum acel nărod ce s-au fost chemând băsă-
rabi: n-au fost de alt niam, nici de aiurea vinit, ce tot din neamul românesc;
iată că fără greş putem socoti că o samă de români şi mai denainte şi mai
pre urmă de prada lui Batâe să fie fost rămas neclătiţi pre locurile sale şi
ales prin cetăţile de la Cetatea Albă, precum am şi mai dzis, pănă la Severin;
şi precum acel nărod băsăгăbăsc, sculându-să de pe câmpii Bassarabiii, să
să fie tras spre pădurile Oltului şi acolo de ciia să fie rămas locaşi; de la carii
şi astădzi familia băsărăbeştilor în Ţara Românească să trage, luând adecă
stăpânitoriul sau banul lor de atuncea nume de pe numele nărodului, din
care familie şi domni vestiţi au ieşit în Ţara Muntenească, precum cursul
istoriii înainte la locul său va arăta”16. În alt loc al aceleiaşi lucrări Cantemir
repetă această relatare, adăugându-i detalii noi: „Basarabia, a căriia lăcui-
tori, pre vremea năpădzii lui Batie, prin cetăţi neîncăpând, s-au tras spre
Severin şi peste Olt, unde şi la stăpâniia băniască unii dintr-înşii au agiuns,
precum puţin mai gios să va videa. Deci ori de pe aceşti băsărăbeşti, ori de
pe banii carii stăpâniia Severinul, şi pănă astădzi, banii în Ţara Munteneas-
că, măcar că supt ascultarea şi voia domnului sunt, însă după privileghiile
poate fi carile dinceput au fost având şi la boierie sunt mai de frunte şi altă
putere au peste Olt...”17 Astfel, făcând trimitere la surse cunoscute şi credi-
bile, Cantemir arată, mai întâi, că în ajunul invaziei tătare locuitorii dintre
Prut şi Nistru se numeau „băsărabi”, iar pământul lor, Basarabia. Menţio-
nează apoi faptul că atunci când se produse invazia, o mare parte a „băsăra-
bilor” se refugiase spre Oltenia. În sfârşit, spune clar că familia băsărăbeşti-
lor din Ţara Românească, asta însemnând, bineînţeles, viitoarea familie
domnitoare a Basarabilor munteni, se trage din basarabii pruto-nistreni.
Trebuie să reţinem însă că în viziunea lui Cantemir „nărodul băsărăbăsc”
era alcătuit numai din români, ceea ce, văzut prin prisma patosului patriotic
al Hronicului se arată firesc, dar nu corespunde rezultatelor cercetărilor is-
torice de mai târziu, care vor constata că numele Basarab este de origine cu-
mană18 şi, deci, prin basarabenii dintre Prut şi Nistru trebuie să înţelegem
16 Idem, Hronicul..., p. 1423.
17 Ibidem, p. 1421.
18 N. Iorga, Imperiul cumanilor şi domnia lui Băsărabă. Un capitol din colaboraţia româ-
no-barbară în evul mediu, în Analele Academiei Române. Memoriile secţiunii istorice,
ser. III, VIII, 1927-1928; v. şi idem, Studii asupra evului mediu românesc, sub îngrij. lui
Ş. Papacostea, Bucureşti, 1984, p. 68-69; L. Rásonyi-Nagy, Contributions à l’histoire des
314
nu doar români, cum credea Cantemir, dar nici numai cumani, cum vor zice
alţii, ci un amestec de populaţie cumano-română sau româno-cumană. Pă-
rerea lui Cantemir că numele Basarabilor din Ţara Românească îşi are ori-
ginile în spaţiul pruto-nistrean avea să fie respinsă categoric de istoriogra-
fia românească când aceasta avea să se constituie ca atare. Primul critic, şi
cel mai intransigent, dar şi cel mai părtinitor şi deci mai puţin convingător,
avea să fie B.P. Hasdeu. În cunoscuta sa Istorie ‹ne›critică a românilor, ani-
mată de un patriotism exacerbat, care l-a îndemnat să schimonosească mul-
te pagini importante ale istoriei Ţărilor Române, el îi reproşează pe nedrept
lui Cantemir două lucruri, şi anume că acesta nu ar fi ştiut că până la invazia
mongolă din 1240 (de fapt, 1241) între Prut şi Nistru români nu se aflau, te-
ritoriul fiind locuit doar de cumani19. Bineînţeles că principele ştia prea bi-
ne de prezenţa cumanilor la răsărit de Prut, pe care îi menţionează repetat
în scrierile sale, tot aşa cum avea ştire şi de aflarea neîntreruptă a români-
lor aici, spre deosebire de criticul său, care nu voia să admită acest fapt si-
gur. Ceea ce nu cunoştea nici unul, nici altul era originea cumană a numelui
Basarab, fapt care, obiectiv, avea să confirme părerea lui Cantemir despre
originea numelui Basarabilor din Ţara Românească, dând peste cap nume-
roasele combinaţii sterile ale lui Hasdeu asupra acestui subiect. Această si-
tuaţie a făcut ca aprecierea pe care Hasdeu o va face, în final, părerii lui
Cantemir să se situeze în afara realităţii istorice: „ipoteza lui e nu numai ne-
reală, dar şi neprobabilă. El simţea foarte bine că termenul topic Basarabie
nu poate a nu fi în cea mai strânsă înrudire cu numele gentiliţiu al Basarabi-
lor; dar, din nenorocire, puţinătatea izvoarelor sale l-a împins la o eroare de
procedură, aducând pe Basarab din Basarabie, în loc de a deduce Basarabia
de la Basarabi”20. Trebuie totuşi să reţinem că în polemica sa cu Cantemir,
Hasdeu face o observaţie de bun-simţ, când zice că pentru populaţia care la
1241 a fost forţată să se refugieze din Basarabia „nimic nu putea fi mai les-
ne decât a trece Dunărea, adăpostindu-se în Balcani, precum o şi obicinuiau
în secolul XIII cumanii cei mărginaşi, de câte ori îi ameninţa mai de aproape
vro urgie tătărească”21. Dar această observaţie nu prejudiciază în nici un
chip ipoteza lui Cantemir, de vreme ce se ştia că româno-cumanii care ar fi
trecut la sud de Dunăre, au putut trece foarte uşor râul înapoi, oprindu-se
între acest fluviu şi Carpaţi, cât timp teritoriile estice se aflau sub stăpânire

premières cristallisations d’État des Roumains. L’origine des Basaraba, în „Archivum

Europae Centro-Orientalis”, Budapesta, I, 1935, p. 221 sqq.; A. Decei, Relaţii româ-
no-orientale, Bucureşti, 1978, p. 193 şi urm.; idem, La Horde d’Or et les Pays Roumains
aux XIII et XIV siècles selon les historiens arabs contemporains, în „Romano-arabica”, II,
1976, p. 62.
19 B.P. Hasdeu, Istoria critică a românilor, în: B.P. Hasdeu, Scrieri, vol. 8, Chişinău, 2008,

p. 128.
20 Ibidem, p. 129.
21 Ibidem, p. 128.

315
mongolă. Această evoluţie a evenimentelor anterioară fondării Ţării Româ-
neşti o aflăm în operele mai multor scriitori de istorie şi cercetători români.
Letopiseţul cantacuzinesc consemnează evenimentul astfel: „Basarabeştii
erau veniţi la sud de Carpaţi, trecând apa Dunării, au domnit o vreme până
a coborât Radu-Vodă din Ţara Ungurească, mare herţeg pre Amlaş şi pre
Făgăraş... Atunce şi Băsărăbeştii cu toată boierimea ce era mai nainte preste
Olt s-au sculat cu toţii de au venit la Radul-vodă, închinându-se să fie supt
porunca lui şi numai el să fie preste toţi”22. În fond, această viziune asupra
întemeierii Ţării Româneşti este admisă şi de D. Onciul, care ţinea să subli-
nieze că Basarabii într-adevăr ar fi venit de peste Dunăre, dar încă nu ca di-
nastie, ci doar ca organizatori ai Olteniei, ca o clasă stăpânitoare23. De fapt
ideea aceasta e cea a Letopiseţului cantacuzinesc şi, în fond, acelaşi lucru
susţinea şi Cantemir când zicea că banii basarabeşti erau „supt ascultarea şi
voia domnului”. Ideea admigrării românilor sau a româno-cumanilor de
peste Dunăre, ca mişcare de mari proporţii, nu doar ca deplasare a unui
grup ce urma să devină dominator în noul teritoriu, este argumentată con-
sistent de un alt mare cercetător al originii românilor, Al. Philippide, care
era informat asupra „simbiozei româno-cumane”, cum o numise Iorga24, şti-
ind, între altele, prea bine că numele Basarab, ca şi multe alte nume şi ter-
meni din limba română, era de origine cumană25. Aşadar, ipoteza cantemiri-
ană privind originea pruto-nistreană a Basarabilor din Muntenia, indiferent
că aceştia ar fi venit aici direct de la răsărit de Prut, cum credea el, sau s-ar
fi retras pentru o vreme la sud de Dunăre pentru a trece apoi râul îndărăt,
de astă dată în Oltenia, cum au gândit alţii, nu are contraargumente serioa-
se. Părerea lui Cantemir că „nărodul băsărăbăsc s-a tras spre pădurile Oltu-
lui şi acolo” basarabenii au „rămas locaşi” pare a fi cât se poate de plauzibi-
lă, întrucât se ştie că în momentul invaziei mongole o mare parte a cumani-
lor, dacă nu cei mai mulţi, s-au refugiat, împreună desigur cu o parte a ro-
mânilor în mediul cărora trăiau, spre vest, ocolind curbura Carpaţilor din-
spre sud, de vreme ce mai târziu pe mulţi din ei îi vom găsi pe Tisa
inferioară26. Se ştie că una din căile principale urmate de nomazii asiatici
spre Europa trecea pe la sud de Carpaţi, cum a fost şi în timpul marii invazii

22 Letopiseţul cantacuzinesc (Istoria Ţării Rumâneşti de când au descălecat pravoslavnicii

creştini), în Cronicari munteni, vol. I, Bucureşti, 1961, p. 83-84.
23 D. Onciul, Originile Principatelor Române, în Scrieri istorice, vol. I, Bucureşti, 1968,

p. 574.
24 N. Iorga, Istoria românilor, ed. a 2-a, vol. III, Bucureşti, 1993, p. 45-49, 134.
25 Al. Philippide, Originea românilor, vol. 1, Iaşi, 1923, p. 727; vol. II, Iaşi, 1927,

p. 350-360 şi urm.
26 N. Djuvara, Thocomerus – Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile

Ţării Româneşti, ed. a III-a, Bucureşti, 2009, p. 31.

316
mongole din 124127. Luând act de prezenţa pe un spaţiu relativ întins a
numelui Basarab, sub variate forme, la sud de Carpaţi şi pe ambele laturi ale
aripii sudice a arcului carpatic28, Iorga avea să demonstreze că răspândirea
acestui nume în zonele vestice ale teritoriului românesc s-a datorat coloni-
zării masive de cumani în secolul al XIII-lea: „Originea lui cumană se cu-
noaşte; ea e incontestabilă. Dacă se întâlneşte acolo..., ea s-ar explica prin-
tr-o aşezare compactă de cumani după trecerea lor în Ungaria...”29, fapt
parţial confirmat, parţial corectat de cercetările ulterioare, care au demon-
strat că aşezarea nomazilor pe aceste pământuri s-a realizat succesiv, în
principal în două etape, prima în secolele XI-XII, când colonizarea zonei
respective i-a putut viza numai pe pecenegi, şi a doua în preajma şi mai cu
seamă în prima jumătate a secolului al XIII-lea, când a fost posibilă şi o ma-
sivă colonizare cumană. Astăzi se ştie prea bine că numele de origine pece-
nego-cumană s-au răspândit la sud de Carpaţi şi în Transilvania în urma
invaziilor succesive ale cumanilor şi tătarilor, care au forţat deplasarea spre
aceste regiuni, mai întâi, la sfârşitul secolului al XI-lea şi începutul secolului
al XII-lea, a unui mare val de pecenegi, iar în ajunul invaziei mongole, a unui
val şi mai mare al cumanilor.
„Eroarea de procedură”, pe care Hasdeu i-o reproşează lui Cantemir, în
sensul că acesta nu ar fi ştiut de părerea că numele Basarabiei ar fi apărut
de la acela al Basarabilor din Ţara Românească era superfluă, deoarece în
Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman autorul critică această pă-
rere atunci când observă că în unele hărţi ungureşti Basarabia este arătată
ca parte a Munteniei, pe motivul uşor de înţeles că aceasta din urmă era va-
sală a Ungariei, ceea ce vroia să spună că autoritatea regilor unguri se întin-
dea şi asupra acestui teritoriu. „De câte ori arunc ochii asupra chartei Unga-
riei, observa el, totdeauna mă prinde mirarea cât de absurd şi eronat se
vede acolo delimitate limitele Romaniei (Ţării Româneşti – I.Ţ.) şi Moldovei;
şi n-am văzut chartă nici veche şi nici modernă, care în privinţa aceasta
să nu fie plină de cele mai groase erori. Aşa p.e. cetăţile Kilia şi Akkerman
se pun în Romania, pre când ele niciodată nu i-au aparţinut; ele se ţin de

27 Vezi de ex. C.M. d’Ohsson, Histoire des Mongols, depuis Tchinguiz-Khan jusqu' a
Timour Bey ou Tamerlan, tome 2, Adamant Media Corporation, 2006 (reprintare a edi-
ţiei La Haye et Amsterdam, 1834), p. 128 & sqq.
28 N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticei, Bucu-

reşti, 1933, p. 520-550; I. Conea, Basarabii de la Argeş. Despre originea lor teritorială şi
etnică, Bucureşti, 1935; S. Oţa, Populaţii nomade de stepă din Banat (secolele XI-XIV)
I. Pecenegii şi cumanii, în Prinos lui Petre Diaconu la 80 de ani, volum îngrijit de Ionel
Cândea, Valeriu Sîrbu şi Marian Neagu, Brăila, 2004, p. 494.
29 N. Iorga, [Recenzie: I. Conea, Basarabii din Argeş, despre originea lor teritorială şi et-

nică, Bucureşti, 1835], în Revista istorică, XX, 1936, 1, p. 84.

317
Moldova şi sunt în distanţă de mai bine de trei sute de mile de la confinele
Romaniei”30.
Referinţele din Hronicul la retragerea Basarabilor pruto-nistreni în
Muntenia şi implantarea acestui nume în noul teritoriu nu sunt singurele
mărturii întâlnite la Cantemir despre basarabenii dintre Prut şi Nistru.
Într-un comentariu asupra lui Nicetas Choniates despre invazia hunilor
dincoace de Nistru, el interpolează un citat dintr-o lucrare puţin cunoscută,
De rebus Hungariae, a unui istoric italian la fel de obscur, neapolitanul Mi-
chele Riccio: „Hunii au cotropit mai întâi ţinuturile goţilor (geţilor – I.Ţ.),
apoi pe bessi (numiţi de alţii «basarabeni»)31, pe sudali şi amândouă Cu-
maniile, adică cea Albă şi cea Neagră, care se numeşte acum Moldova”32.
Dincolo de confuziile privind besii şi sudalii, ca şi cea referitoare la ampla-
sarea Cumaniei Albe, acest autor sugerează ideea, oarecum firească, după
care cucerirea Cumaniei, înţelegându-se prin aceasta teritoriul viitoarei
Moldove, a început cu supunerea locuitorilor din partea estică a acestui te-
ritoriu, desemnați de Riccio bessi, numele corect al cărora, după convinge-
rea lui Cantemir, era basarabeni. În Descrierea Moldovei se află o trimitere
la istoricul polon M. Bielski, care zicea „că neamurile pecinicilor (pecenegi-
lor – I.Ţ.) şi polovţilor erau lituanieni care, după ce ieşiră din părţile strâm-
torii cimeriene, au legat mai întâi prietenie cu genovezii, care stăpâneau
peninsula (Crimeii – I.Ţ.), şi că aceştia, împreună cu moldovenii şi basara-
benii, au ridicat cetăţile Mangopa, Cherci, Azov, Caffa, Chilia sau Achilia,
Moncastrum şi Târgovişte”33. Lăsând la o parte cele câteva inadvertenţe, ca
30 Dimitrie Cantemir, Istoria Imperiului Otoman, p. 177.
31
Fraza numiţi de alţii «basarabeni» a fost interpolată de Cantemir în citatul luat de la
M. Riccio.
32 Idem, Historia moldo-vlachica, p. 363. Din voia autorului sau din vina traducătorului,

relaţia citatului cu contextul în varianta în limba română a acestei scrieri nu este destul
de clară, de aceea reproduc în original contextul exact care cuprinde şi fraza citată în
text: „Ad finitimos Scythas traiecerunt”. Sub Scythiarum nomine intelligit tum Scythas
Comanos (qui sub illo tempore, ut in Corona de Ungariae historia(e) leginius, aut in parte,
‹aut› in tota Moldavia habitabant: „Hunni, inquit, primum Gothorum regiones occuparunt,
deinde Bessis (Bessarabi allii‹s› dictos), Sudalos et utramque Cumaniam, scilicet albam et
nigram, quae Moldavia nunc appellatur), tum reliquos transdanubianos Valachos.
33 Idem, Descrierea Moldovei, p. 32. Nu am reuşit deocamdată să identific acest citat cu

locul corespunzător din cronica lui M. Bielski. Există o referinţă la cumani privind legă-
tura lor cu cetăţile genoveze din Crimeea (Marcin Bielski, Kronika polska, vol. 2,
Warszawie, 1830, p. 80), dar nu şi la moldoveni şi basarabeni. Citatul corespunzător din
originalul Descrierii Moldovei este următorul: Pieczinicow et Polowcow esse Lithvanos, qui
postquam ex partibus Bosphori Cimmerici, prius amicitiam cum Genuensibus Chersonesum
tenentibus iniisse, eosdemque Genuenses cum Moldavis et Bassarabis condidisse urbes
Mancob, Kerkel, Krym, Azow, Kafam, Kiliam, sive Achilleam, Moncastrum et Tyrgaviscam
etc.: idem, Descriptio Moldaviae, p. 23-24. Evident, Tyrgaviscam, indiferent că e sau nu un
nume corupt, nu poate avea nici o legătură cu Târgovişte, cum i s-a părut traducătorului
român, aceasta fiind o aşezare medievală târzie şi având nume slav.
318
originea pecenegilor, cumanilor şi lituanienilor, participarea moldovenilor
la construirea cetăţilor de la Marea Neagră sau a Târgoviştei împreună cu
genovezii, citatul conţine două elemente foarte importante pentru tema de
faţă: referinţa la basarabeni, enunţ care vom vedea îndată că se potriveşte
foarte bine cu mărturiile unor surse străine, şi – ceea ce încă mai semnifi-
cativ – menţionarea acestora alături şi aparte de moldoveni. Aşadar, nu
mai poate exista nici o îndoială că basarabenii menţionaţi în sursele medi-
evale străine nu puteau fi alţii decât locuitorii din spaţiul pruto-nistrean,
eventual şi de pe malul stâng al Nistrului. De aici vine şi numele de Basara-
bia pentru acest teritoriu. Astfel, constatăm că atunci când Cantemir vor-
bea despre Basarabia şi basarabeni ca despre nişte nume care luaseră
naştere în realităţile pruto-nistrene anterioare invaziei mongole, el se baza
pe fapte sigure, culese din surse ce meritau toată încrederea. Altfel spus, pe
vremea când apăruseră aceste surse, fiind vorba în special de secolele XV-
XVII, exista deja o tradiţie istoriografică cu privire la Basarabia, fie şi destul
de firavă, după care în timpurile foarte vechi aceasta era concepută aparte,
ca teritoriu şi comunitate umană.
Faptele invocate de Cantemir în favoarea unei Basarabii ce ar fi existat
încă în ajunul invaziei mongole, precum şi a numelui de basarabeni pentru
populaţia pruto-nistreană din acea vreme își are confirmarea în cronicile
polone, acestea fiind cea mai informată şi, prin urmare, cea mai credibilă
sursă asupra istoriei medievale timpurii a spaţiului est-carpatic. Materialele
consultate de Cantemir, cum ar fi cronica lui Bielski, pe care o citează în De-
scrierea Moldovei, sau cea a lui Michele Ritius, menţionată în Istoria mol-
do-vlahică, fondată în acest loc tot pe surse polone, trimiteau, la rândul lor,
la scrieri istorice şi mai vechi; anume acestea din urmă au pus începutul
tradiţiei privind existenţa unei Ţări a Basarabiei pe vremea cumanilor […]34

Anuarul Muzeului Literaturi Române, Iași, III, 2010, p. 15-24

34 Continuarea studiului a fost eludată pentru a evita unele repetări.

319
 Bessarabia description.
The territory between the Prut and Dniester
in historical evolution

I. Historiographical tradition concerning the name and status of

the territory between Prut and Dniester
Undoubtedly, the history of Bessarabia can be considered one of the
less fortunate themes of historical research. Although in ancient times this
land was the site of passage, a site of confrontation, or even, for some long-
er or shorter periods of time, the stationary place for many populations,
which have significantly influenced the history of Europe, and some of them
the history of Asia, i.e. the Scythians, Persians, Greeks, Romans, Goths, Slavs,
Byzantines, Pechenegs, Cumanians, Tatars and others. Later it was one of
the largest Romanian-inhabited territories, and afterwards it has been for
longtime a topic of great interest to the European political agenda, especial-
ly in the nineteenth century and the first half of the twentieth century. Fi-
nally, despite the fact that during the two World Wars the territory served
as a theater of military confrontation landslide, and also political, Bessara-
bia did not manage to become even today a priority topic of historical re-
searches.
1. The name
The origin of name Bessarabia is not quite clear. It’s true though that
there is not a big controversy over this matter, but the lack of the adversar-
ial debate on this question cannot be explained by the fact that the matter
had been cleared itself, but rather because of poor research that doesn’t
provide consistent material for such debate. Two points of view became
prevalent throughout time. One of them, the most ancient, tributary to the
classical and romantic models in historiography, argues that the name of
Bessarabia comes from the name of the Thracian tribe of Bessi. Dimitrie
Cantemir had a similar opinion, even though he didn’t articulate it very
clearly. He used to refer to the Latin poet Ovidius or Matheus Praetor, in
whose works he found the phrase: “Bessi, and today are called Bessarabi-
ans, i.e. those who live in Bessarabia". Much more clearly will later be
Gheorghe Şincai, who had expressed his opinion in the following way:

320
“Might be that the Bessi from Thracia, the place where they used to live,
have settled in the lands of Old Dacia, which is now called Bugeac, and that
from their name (i.e. Bessi – I.Ţ.) is (this region – I.Ţ.) known as Bessara-
bia”. This opinion, although poorly supported by historical documents and
increasingly neglected by the newer researches, was yet maintained for a
long time, so in a late nineteenth century description of Bessarabia, one
could read the following: “Bessarabia itself, or Bugeac, was named Bessia
in the remote antiquity, from Bessi people who lived before Christ's birth
with the Dacians on the Danube, the Prut and Dniester River and the Black
Sea, and which the Roman poet Ovidius, exiled by Augustus on the coast of
the Pontus Euxinus, evokes in his words “Vivere quam miserum est inter
Bessosque”. But beyond these observations concerning the relationship
between the ancient Bessi and the name of Bessarabia, there is one obser-
vation that requires the most careful examination. Referring to the events
that took place in the eleventh century in the Byzantine Empire, the Rus-
sian historian G.G. Litavrin notes that Byzantine sources of that time-frame
appointed the Vlach population by the name of Bessi. It is known that the
Byzantine historians were well informed about the Thracian numerous
tribe of Bessi, whom they considered to be the ancestors of the Vlachs, so
there are all grounds to suppose that the name of Bessi used to refer also
to the Vlachs situated north of the Lower Danube, and so it is possible, hy-
pothetically, that this is how the term of Bessarabia appeared. This seems
to be the most plausible explanation of the belief that the name of the his-
torical region would come from Bessi. But one must express as clearly as
possible his reserved attitude towards such an opinion, as when consulting
the Byzantine sources we observe that the identification of the Vlachs with
the term Bessi is met rather rarely, a fact also noticed by Litavrin. This re-
served attitude must be retained not only because of the fact that they had
disappeared at the time the first records about Bessi appear in medieval
historical documents, but also because their numerous tribe used to live in
a place south of Balkans, a place situated at a great distance from the space
between the Prut and Dniester river.
I must observe that the relationship between the names of Bessi and
Bessarabia also knows a different approach, an approach that arised from
the very high interest shown by the historians of the medieval time-frame
towards Pechenegs who were designated by the same name of Bessos just
like the ancient Thracian tribe. There were some attempts to validate such
views back in the old historiography. The famous german historian, F.J.
Sulzer, for example, tried to prove that the Pechenegs redeemed from Cu-
mans a large number of Arab slaves with whom they had lived in the space
between Prut and Dniester: from the joint name of Bessia and Arabia, he
argues, the name Bessarabia was born. Of course, such interpretations
cannot be taken too seriously, but must not be overlooked either.
321
 Since, as it is well known, the name Bessarabia is referred not only to
the area between Prut and Dniester, we must remember that there were
numerous attempts to find its origin. Those attempts were often cheap,
such as the review of known toponyms and anthroponyms from the space
situated east of Prut, in other cases by examining political realities and ge-
ographical areas to remote from the places and times which we discuss, or
by reference to the various languages and folk tradition.
Besides the opinion stating that the name of Bessarabia originated
from that of Bessi/Bessos, there is also another point of view, dominant in
historical science, the one arguing that the name of Bessarabia derives
from the dynastic name of the first rulers of Walachia – Basarabs. Those
supporting this theory rely on the supposition that Basarabs ruled a por-
tion of territory in the far south of the area between the Prut and Dniester,
with the port of Chilia as its core. This point of view is based especially on
the titles bared by some rulers of Walachia, most relevant being the reign
of Mircea the Old. Under such perception was crystallized the view that the
most undeniable evidence of Walachian rule over Chilia would be a docu-
ment dating from 1404-1406 and in which we find the following: “I, Mircea
great ruler and prince… of the whole Ungrowlachia and of the lands across
the mountains, and towards the Tatar lands, and duke of the Almaş and
Făgăraş, ruler of the banat of Severin and Podunavia both parts through-
out, even down to the Great Sea, and the ruler of the city of Dîrstor”. Start-
ing with Hasdeu, who often tried to force the documents to reveal some-
thing else that they truly suggested, many researchers have interpreted
this sources as a meaning that Mircea was the ruler of the both sides of the
Danube to the Black Sea, and therefore, the ruler of the southern end of
Bessarabia. It was thought that such a belief would be favored by those
three formulas that long ago have raised the interest of N. Iorga. Those for-
mulas are: ruler “towards the Tatar lands”, “on the both sides throughout
Pudonavia” and “to the Great Sea”. The phrase “on the both sides through-
out Pudonavia” indeed corresponds to the fact that according to some in-
formation, which is not very clear, at the begging of XVth century Mircea
had a brief period of glory, a time when he could probably rule not only the
Wallachian bank of Danube, but even the portion South of the river mouths,
and that could justify the title “ruler…down to the Great Sea”. But all these
are nothing but suppositions and not certain realities. Anyway, this phrase
does not provide us the certainty that he ruled the territory north of Dan-
ube’s mouths, which should be mentioned in the document just like the
stronghold Dârstor from Dobrogea. Therefore, the conclusion that this
source should prove that the territory situated on the left of Chilia branch
was a part of Walachia is only an assumption which is not based on a relia-
ble documentation. In general, it is important to remember that the docu-
ment quoted above is a protocol formula seeking to outbid the authority of
322
the ruler, so it is contraindicated to be interpreted as a reflection of reality.
It is not in vain that Iorga, after reviewing some titles assumed by Mircea
the Old, would express doubts concerning the persuasiveness of such evi-
dence of doubtful Wallachian rule north of Danube’s mouths. Similar for-
mulas had accompanied the names of Mircea’s predecessors or successors;
in general, the formulations of this kind are typical for the title of the
crowned heads, and usually were inconsistent with the reality. Those title
formulas were, as it is known, of Byzantine inspiration, just like all the roy-
al houses from Balkan area and Russian principalities – that were in their
initial stage under the influence of Byzantium – had.
There has been very much focus on the formula “on to the Tatar
lands” from the title of the Basarabs princes from those who wanted to see
it as a proof in favor of a hypothetical Wallachian rule in the southern
space between Prut and Dniester and even the whole southern Moldova in
general. According to some researchers, “Tatar lands” or “Tatar countries”
were not situated in eastern Walachia and southern Moldavia, as often
thought, but would have included Northern Dobrogea, the mouths of the
Danube and Chilia with an adjacent territory which was, of course, impos-
sible to identify. A completely different idea about this phenomenon, very
clearly expressed, results, for example, from the privilege which Alexander
the Good granted to the merchants from Lwow in 1408 and which was re-
newed by Stephen II in 1434, and Petru Aron in 1456. The document says
that whoever of those merchants “travels to the Tatar lands” is to pay the
custom taxes at Suceava, Iaşi, and Cetatea Albă. In other variant we find the
following: “whoever travels to the Tatar lands (will pay – I.Ţ.) … at Sucea-
va… at the borough of Iaşi... at Lăpuşna... and at Cetatea Albă”. The same
document contains a no less relevant passage: „And whoever carries cattle
to Tatars <will pay> at the main customs, in Suceava, four grosz (polish
coin – I.Ţ.) for each cow, and in Iaşi two grosz, and in Tighina two grosz,
and for a hundred sheep one must pay in Suceava sixty grosz, in Iaşi thirty
grosz and in Tighina thirty grosz. These were the customs for those who
traveled to Tatars”. It is important to remember that the document speaks
about the Tartars, and not „Tatar lands”, (тємъ кто идутъ до татаръ). I
would also add that the text repeatedly mentions Tartar goods (татар-
скыи товаръ), including silks, incense, pepper, Greek wine, brought of
course from outside the Romanian territory, the territories from East and
South that were mastered at that time or in the past by the Tartars. Back
then, during that time-frame, there were no more Tatars in Moldova, so
the phrase “at Tartars”, or, used more rarely – “the Tartar lands”, refer to a
non-existing reality in this part of the country so that when one said he
would travel from Suceava to the Tatar lands it actually meant that he
would have to follow the path to the East and especially south-eastern
Moldova, or even further, beyond the Dniester. Therefore, the phrases “at
323
Tartars” or “towards the Tartars lands”, which are met frequently in offi-
cial documents of the fourteenth and fifteenth centuries from Romanian
Countries and Hungary, as in Papal correspondence, do not indicate a spe-
cific area, but a direction toward lands once occupied by the Tartars to the
east of the Carpathians, or rather, as the privilege of 1408 clearly shows,
the space actually possessed by them beyond the river Dniester.
I would also add a detail also clear enough on this subject: when Boni-
finius told us about the departure of Bogdan from Maramures in order to
reestablish the Moldovan principality to the east of the Carpathians, he
said: Bogdan Valachorum Princeps, qui destituta Tartarorum vicinitate,
Moldauia, quae interior Valachia est, etc. Thus, back then, the little princi-
pality of Moldavia was told to be in the vicinity of the Tartars, though it
was well known that it was surrounded by Romanian lands. Nor we can
overlook the observation of the great French geographer and cartographer
J.-B. d'Anvile who noticed that the maps dating from late medieval and
modern era name the surroundings of north-western coast of the Black
Sea, from the mouth of the Danube till far beyond Dnieper, Little Tartaria.
We also must remember that beginning with the late fourteenth century,
the southern Bessarabia was part of the Moldovan state, meaning that “the
Tartar lands” remained beyond the Dniester. The same opinion expresses
Dimitrie Cantemir when referring to Tartaria in his narration about the
Trajan’s Wall, which, he says, after it passes Căuşeni and “crosses the en-
tire land of the Tartars, it ends at Don river” (Fossa Traiani imperatoris,
hodie etiam sui conditoris nomen retinens [...] inde simplici vallo per to-
tam Valachiam et Moladviam transit, Hierasum ad paganum Trajan dictum,
Botnam ad oppidumCauszen secat, transactaque tota Tartaria ad Tanaim
flumen desinit).
Therefore, the formula "towards the Tartar lands" in the title of the
Bassarabs has absolutely no relevance to the relationship between Walla-
chia and the area between the Prut and Dniester or the southern part of
Moldova in general. Once we convince ourselves that there is no reliable
evidence about a possible rule Wallachian in these areas, it is natural to
wonder on what relies the insistence of most of the Romanian historiog-
raphy. Based on the information we have on the matter, I believe there are
two reasons which caused and still fuel this conception. The first reason is
the consonance between the names of Bassarabs and Bessarabia: knowing
that the first rulers of Wallachia were the Bassarabs, it was not difficult to
assume that the name of a region could be derived from the name of a
dynasty; it was a difficult but worthy task for historians, prove the validity
of such assumption. This argument would be brought in discussion by Ior-
ga since 1899: “Even more important than all the other arguments regard-
ing the possession of southern Moldova by wallachians is the persistent
name of «Bessarabia» itself, a name which the region held up till very late.
324
The rule of Bassarabs in this area must have been more than a transient
accident, since the name remained so well rooted in this neighboring coun-
try”. The simple mention of the name Bessarabia referring to the southern
extremity of the space between Prut and Dniester was enough to be an un-
disputable proof of Wallachian rule; Iorga could not imagine, nor admit,
that this name could mean something else than such a rule. Yet the main
reason of such a persistent insistence in the past and still in the present on
the idea that the name of this eastern Romanian province comes from Wal-
lachian Bessarabia was not the coincidental names, even if this was what
gave it the start and is sustained by famous historians, but the main reason
is the opinion that was launched in national historiography beginning with
Dimitrie Cantemir, and which stated that at the beginning the two Walla-
chias, i.e. Moldova and Romanian Country, had been in fact one (Walla-
chia=former Dacia), and this suggested that sooner or later, it will be once
again the way it was. Generously fueled with the natural sense of attach-
ment to national values, that reason was bound to make a successful ca-
reer in Romanian historiography, since it says that the ideal of national
unity has always been present in Romanian consciousness since the emer-
gence of the first Romanian state, in south of Carpathians. “The tendency of
the new state to include the Romanian population east of the Carpathians
in its borders, writes Ş. Papacostea, was one of the manifestations of this
basic impulse”. The Romanian Country, he will write elsewhere, from the
beginning has “claimed the supremacy in the unity made on ethnic princi-
ple” which meant that “the emergence of the first Romanian state has pre-
pared the liberation of Romanians from foreign domination.
One cannot say that these beautiful thoughts could not find confirma-
tion in some historical sources, if those sources would be presented in the
light of such encouraging beliefs, but it is not less true that such assump-
tions seem more suited to a political and ideological debate.
2. The territory east of Prut named Bessarabia
Depending on the period, the name of Bessarabia which refers to the
territory between Prut and Dniester has two contents in historiographical
tradition. The first refers to the whole territory between the two rivers,
near the southern border of medieval Poland and up to the mouths of the
Danube and Black Sea. In general, this content refers to Bessarabia from
1812 and up to its disappearance as separate historical province in 1940.
What is less known is that, judging by some historical sources, including
some writings of Cantemir, such an understanding of Bessarabia was also
reported in earlier periods, starting with the emergence of the Moldovan
state, or even before the foundation of medieval Moldova. His most famous
work, Descriptio Moldaviae, contains the first almost complete mention
about the location and configuration of this territory in the Middle Ages.

325
“In olden days, he says, Moldova was divided into three parts: the Lower,
Upper and Bessarabia, which included, all three of them, 23 smaller dis-
tricts. But as the time passed, when Bessarabia fell under Turkish rule, and
by the betrayal of the ruler Hero or Aron the city of Bender and four prov-
inces in passed in the hands of the Turks, the rulers of Moldova remained
with only 19 provinces, and those not even integral”. This fragment of text
is very interesting, but if the facts alleged in it are not examined carefully
and are not confronted, it looks confusing and contradictory. Thus, the
mentioning of the moment of Bender occupation in 1538 – without the
story of “ruler Aron” having any relevance to this event – as the beginning
of the history of Turkish Bessarabia (if we disregard that the Ottoman mili-
tary administration was present in Chilia and Cetatea Albă more than half
a century ago), as if it wants to show that about a territory with such a
name one can talk only beginning with that date. On the other hand Cante-
mir is very clear about the fact that Bessarabia, as a territory with this
name already existed before that date, along with the other part of Moldo-
va, the one divided into Upper and Lower Country. Although we know that
back then Moldova was not divided that way, and that this phenomenon
occurred only by the middle of XVIth century, but when it did, the Lower
Country included almost all of Bessarabia, except the district of Hotin. But
Cantemir says it bluntly that until the Ottoman occupation of Bessarabia,
which he sometimes calls the country (Principatus) alter any part of the
country (regio), though considered part of Moldova, however, was sepa-
rate region (perhaps in some administrative way) from the other two
parts of it. The Romanian translator has correctly translated the Latin
word olim from the original text of the book as “the olden days”, an ex-
pression suggesting in both languages the idea of a distant historical peri-
od and which, in the case mentioned by Cantemir, covers the period pre-
ceding the start of the sixteenth century. There are also other references in
Descriptio Moldaviae which show that the sources used for writing – be-
cause it is beyond any doubt that this is a book based mainly under other
writings, and very little research is done on the basis of personal observa-
tions on the spot – suggested Cantemir the idea that Bessarabia was the
whole territory between Prut and Dniester, a territory more or less de-
tached from the right of Prut Moldova. Thus, in one place he speaks of Bes-
sarabia as the part of Moldova neighboring with “polish Ukraine”, which
clearly shows that he refers not only to the southern extremity of this ter-
ritory. Somewhere else he mentions Bârlad as the administrative center of
the Lower Country, and this fact, knowing his remark reported above re-
garding the division of Moldova, confirms, indirectly, the tradition of terri-
torial-political separation of the lands divided by the Prut river. We see,
therefore, that these references support the hypothesis of a very old Bes-
sarabia, clearly older than the Turkish one established at 1538 and which
326
would be the whole southern part of the territory between Prut and Dnie-
ster under direct Ottoman control from the river Botna to Danube and
Black Sea. Highly relevant is the fact that, as Cantemir says, in Middle Ages
the term of Bessarabia – which, as we saw, he sometimes assigns a sepa-
rate political-territorial status – was not a toponym picked by the scholars
from books, but a well known name to the Romanians which lived be-
tween Prut and Dniester, which makes it a very old one: the land, he says
“bears today, among the people, the name of Bessarabia”. But, either be-
cause lacking sufficient data, or because the savant prince did not have
such a goal in his research, he does not states it definitely, but leaves it ra-
ther like a suggestion than an absolute truth. I will write again on this sub-
ject towards the end of the study of this topic when I am going to refer to
some other writings of Cantemir, from which results that he knew from
other historians who wrote before that time-frame, that the region be-
tween Prut and Dniester named Bessarabia back in the early Romanian
Middle Ages that meaning before the foundation of Moldovan state and
during its first centuries of history.
But it is once again Cantemir who provides us with most reliable in-
formation, that the name of Bessarabia, in his time, and several centuries
before him, referred only to the southern extremity of the space between
Prut and Dniester, an area possessed by the Turks and inhabited mostly by
Tartars. “This part of the country, says he, was taken by the Turks before
the whole country fell to them, and for this reason it no longer under Mol-
dovan rule, although even today the boroughs and villages situated on the
banks of the Danube are populated by Moldavians who remained Christian
and have to endure the forced rule of Turks and Tartars“. He referred spe-
cifically to this Bessarabia when he says that: “it contains today four coun-
ties, that of Bugeac, that of Akerman, of Chilia and of Ismail” and that it is
inhabited by a mixture of population which includes Moldavians, Turks
and Tartars. This perception will remain unchanged in the historical tradi-
tion, as we will find it unaltered in some writings of the late nineteenth
century. So, as it results from his own judgments, Bessarabia of his time-
frame contained the southern part of the territory between Prut, Dniester,
Danube and Black Sea. He tried to prove that, beginning with the XVIIIth
century, there was a separation between Moldova and the territory named
Bessarabia, observing that “as one can see clearly on the map (a map made
by himself for his book, Descriptio Moldaviae – I.Ţ.), today’s border of Mol-
dova is on the Prut, from its mouth and till the village named Traian, across
the river Botna, and, in straight line, to the mouth of river B\c, which flows
into the river Dniester”.

327
 II. Opinion concerning the wallachian rule over Chilia
Chilia is the city most often mentioned in the historical sources from
the first centuries of the first millennium. At the end of the fourteenth cen-
tury and early fifteenth century, it became a bone of contention for those
states that sought either to consolidate their position at the Lower Danube
and Black Sea, as was the case in Moldova, which had just consolidated its
borders in the region, or either to seize the city, this being especially the
desire of Turkey and Hungary. Competition for Chilia, on the one hand, and
the lapidary and contradictory nature of historical information about it, on
the other hand, made it almost impossible for us to find out whose city it
was eventually at that time. “The problem of possession of Chilia in the
first decades of the XVth century, noted the historian N. Stoicescu com-
menting on the opinion of A.D. Xenopol and other historians about this
matter, is far from being solved”. Like most Romanian historians, he be-
lieved that this city could belong to Wallachians at some point during that
period, but had to admit that “about the possession of Chilia by Wallachian
princes has been written much without reaching any final conclusions”. So
the question still remains open.
There are several facts that have been researched in order to prove
that in some years of the XVth century Chilia was under Wallachian rule.
Especially P. P. Panaitescu and N. Iorga insisted on an event that occurred
in Chilia in 1424. "In this year 1424, in late October, says Iorga, Ioan VII,
the son and the coregent of the Byzantine emperor Manuil returns to Con-
stantinople «by parts of the Danube, descending in a particular locality
Chilia», from where triremes took him to Byzantiu. Phrantzes, who men-
tions this event, as Iorga notes, places Chilia in «Great Wallachia», which
would be Romanian Country”. But in fact, from the narration of the XVth
century Byzantine historian G. Sphrantzes results something else than Ior-
ga claims. "At the end of October in that year [1424], mentions briefly the
Byzantine chronicle, the emperor Kir Ioan returned to Constantinople
from the so called Chilia situated near river Danube, after boats came there
from Constantinople [after him]". (Καί είς τό τέλος τοΰ Όκτωβρίον μηνός
τοΰ λγˉου έτους έπανήλθε καί είς τήν Πόλιν άπό τοΰ μέρους τοΰ είς τόν

άπελθόντων κατέργων άπό τής Πόλεως έκεϊσε). But the source also adds
that earlier the prince informed his father, the emperor, throuth a courier
who was sent to Hungary, about the fact that he was going „towards Great
Walachia (romanian text says it wrong: „Great Ţara Românească” – I. Ţ.)
and that he (the emperor – I. Ţ.) had to send ships to the place named Chil-
ia to bring him home”. (Προέπεμψε γάρ από τήν Ούγγαρίαν άνθρωπον
άλλόγλωσσον καί αλλο¬γενή, τού έλθεϊν δια της στέρεας μετά πιττακίου
ύφειλτου... Καί άναγνούς τό χαρτί, ὃτι καί υγιαίνει καί απέρχεται καλώς

328
καί εις τά περί τήν Μεγάλην Βλαχίαν καί νά άπέλθωσιν εις τό Κελλίν
όνομαζόμενον τόπον κάτεργα, ίνα έπάρωσι καί φέρωσιν αυτόν, έχάρησαν
μεγάλως). So Sphrantzes does not “places Chilia in Great Wallachia”, alt-
hough from what he writes one can say that this is what he means, but
from these facts does not result at all that, from his point of view, Great
Wallachia would be the same with Romanian Country (Ţara Românească),
as Iorga claims and the translator interprets wrongly, mistake that would
later make historians to state that “the route used by the emperor Ioan VIII
at 1424 passed through Romanian Country, and not Moldova”. Later, Iorga
would reconsider his point of view and argue that it is Moldova the coun-
try of about Sphrantzes speaks in his memoirs, but the majority of the his-
torians have taken this information from Iorga, along with older point of
view, and that requires the task of examining it more closely. Actually G.
Sphrantzes could not understand the term of “Great Wallachia” otherwise
than almost all his compatriots understood and well-informed people of
that time-frame did, namely that it was used to designate Moldova, not the
Wallachia (= Ţara Românească). He could also consider other territory as
we shall see later. However it is clear that his statement is not related to
Romanian Country (= ŢaraRomânească). Cantemir, who knew the Byzan-
tine historiography, often draws attention in his writings about this mat-
ter. When Greeks speak about Moldova, he notes in his Moldo-Wallachian
History, “they call it Moldowallachia, Bogdania, but many name it Great
Wallachia”. From the Byzantine historians this name will be taken over by
German, Italians, Hungarians and Poles historians. Thus, Cantemir notes
that Moldova appears in the writings of many authors "as Great Wallachia
– in Leuncalvius, Bonfinius, Cluverius and others". Quoting Cluverius, he
explains that the territory between Transylvania “and Danube was called
Small Wallachia, i.e. Mountain Country. And the territory comprised be-
tween Small Wallachia and the river Prut, so as between Prut and Dniester
and Black Sea, was named Great Wallachia, i.e. Moldova”. And if it is true
that the term of “Great Wallachia” could refer either to Mountain Country
(=Muntenia), just as it could refer to the territory south of Danube inhabit-
ed by Romanians, this proves once again that there is no reason why we
should conclude that the strongholds of Chilia and Cetatea Albă were part
of Romanian country, if in a source such as the one quoted above they are
mentioned as being part of Great Wallachia. Given the circumstances, we
would conclude that it is actually Moldova. In this context, a special atten-
tion deserves the narration of the Italian scholar Francesco Filelfo, who, at
1423-1424, after staying a long time at Constantinople, was at Chilia and
Cetatea Albă, says that those cities were in “Moldova at Euxin”. Therefore,
what Iorga believed in 1899 that would be the proof that Chilia was part of
Romanian Country in 1424, is clearly an argument against his proper point
of view.
329
 Another event of the few that have been mentioned to support the
idea that Chilia would have belonged to Ţara Românească is the issue of
so-called Wallachian-Moldovan conflict that occurred in 20s years of the
XV century over the possession of this city. Usually, this phenomenon is
examined in close connection with the Hungarian-Polish treaty of Lublau,
15 March 1412, then with the meeting in Luck, 23 January 1429, of the
Hungarian and Polish kings Sigismund and Vladislav and of Vitold, Great
Duke of Lithuania, as well as with the relationship between Hungary and
the Teutonic knights.
From these stories it is very clearly seen that Chilia was claimed by
the Hungarians, who needed it in order to be able to resist the powerful
Ottoman offensive, but also to build up a strong commercial competition
against the Venetians, whom they faced on the Dalmatian coast of the
Adriatic Sea. To this end negotiations took place with Alexander the Good
in order to make him give up the city, it is unclear under what conditions,
perhaps not even the removal from the throne being excluded, in case he
did not accept this proposal. To “soften” the moldavian ruler, Sigismund
caused a false border conflict between him and Dan, whom meanwhile he
brought back on the throne. “Sigismund, notes Iorga, could have instigate
the ruler who found the borders of his country too narrow, borders which
made Mircea the Old content in his last years of life. What is certain is that,
as early as 1429, he crossed the border with his Wallachians and several
Turks, and began to plunder the territory of Chilia; soon, divided into four
parts, the army of Dan continued plundering”. So it becomes clear there
was no border conflict, as it seeks to prove Iorga (unconvincingly, because
the sources he uses contradict him) and the way the historiography after
him tries to present the things, but there was applied harassment and in-
timidation to force Alexander the Good to give up to the Hungarians. Dan
does not attack in order to recapture Chila, as would be normal if he had
claimed it as legitimate possession, but only carried out acts of robbery on
Alexander’s possessions in a raid near the city (the historian quotes: bona
ipsius [Alexandri] que sunt circa castram Kylia). Iorga says further that Al-
exander attacked and overthrew Dan, after which he addressed a com-
plaint to Sigismund and Vladislav, but the emperor Sigismund did not
respond. Polish king, however, who was suzerain of Alexander, addressed
to his Hungarian ally a letter in which he reproaches the accusations un-
founded claims against moldovan ruler, reminding him, among other
things, that the Moldovans came on the meeting fixed on the day of St.
George and presented the proofs of rights of possession over Chilia, while
Sigismund did not send anyone. Therefore the great prince Vitold, as a ref-
eree in the conflict, although favoring Sigismund, who had gave him the
royal crown in the same year, 1429, was nevertheless forced to conclude
that still "the moldovan ruler should master peacefully and quietly the so
330
called castle of Chilia, and of the lands that he possess, as it was said by
him". In the end, Vladislav, even though he was very interested to keep the
friendship of Sigismund, to make him stop instigating the Teutonics
against him, he still names Sigismund the master of the provoker Dan, the
one who attacked Moldavian lands. At the same time he refuses to recog-
nize Vitold – who favored very much the Hungarian king – his quality of
referee in the matter over the dispute of Chilia, an act that would lead to
the deterioration of the Polish-Lithuanian relations. The emperor did not
reply neither to this second letter. But there was nothing to answer, since
in that same year peace was concluded between Hungary and Turkey, and
that made Sigismund lose his interest over the matter of Chilia’s posses-
sion; moreover, there will be even an improvement of the Moldovan-Hun-
garian relations. And since previously there had been no real reason for a
conflict between Moldavians and Wallachians over the possession of the
fortress, Iorga stated naturally: "When Alexander died, the business of
Chilia was completely forgotten”.
It is clear therefore that there can’t be any discussion about a Walla-
chian rule over Chilia not even at 1426, because there were no grounds for
claiming this fortress as a part of Wallachia. The short and irrelevant “bor-
der conflict” of 1429 between Moldavians and Wallachians was nothing
more than a maneuver of Sigismund’s diplomacy who wanted to seize this
important strategic point in his attempt to stop the offensive of the Otto-
mans to his land and control the commerce on the Lower Danube. In fact,
as the American historian Daniel Stone noted, the Magyar king tried to re-
vive the old politics of a Hungarian expansion east of the Carpathians,
seeking to replace Poland in Moldova and even in Galicia. Meanwhile Tur-
key has reached once again the Lower Danube. As we know, earlier, in
1420, Sigismund had to cope with an attack of the Turks in Transylvania,
via Wallachia of course, so that the business of Chilia was definitely put
aside.
The third important factor in a series of basic arguments in favor of
the idea of a Wallachian rule over Chilia is connected with the events that
took place in Moldova and the Moldovan-Hungarian relations in the years
1447-1448, especially with reference to the role played by John Hunyadi in
the development of this relations. Both in earlier times, as well as today,
two interpretations over this subject have been dominant. Historians who
could never see the XVth century Chilia anywhere outside the Romanian
Country have claimed that back then the stronghold was returned to the
Wallachians. And that in defiance to historical sources that show clearly
that back then the stronghold was taken by Hungarians: дадє Пєтръ
Кєлєю град Угром, as quoting from the “Slavo-moldavian chronicle”;
Пєтръ жє воєвода... прѣдадє Килиѫ град Угром, as we can read in the
“Putna’s first chronicle”; И дадє он Кєлию град Угром, as we finally find
331
out from the “Putna’s second chronicle”. Those whom, on the contrary,
patriotism did not prevent to use a relaxed approach over the problem, us-
ing reliable data provided by historical sources, have shown that in fact at
that time Chilia came under Hungarian rule, even if there sometimes were
present delegates of the wallachian rule, a natural thing since Wallachia
was a vassal of the Hungarian crown. Iorga, for instance, wrote a hundred
years ago, that “after the concession Petru made, ... Chilia enters into pos-
session of Ioan Huniady’s Hungarians, whose support and whose tolerance
was needed for a rule over Moldova to become possible”. Earlier, Xenopol
observed: “To thank Hunyadi for helping him become the ruler of Moldova,
Petru gives Magyars the city of Chilia” and to soften this blunt statement,
he adds “Hunyadi gave it to his relative, Dan III, ruler of Wallachia”. Latest
researches that have ignored such sentimentalism showed that the passing
of Chilia from Moldovan to Magyar possession was determined by the de-
sires of two characters: on the one hand the need of Moldavian ruler Peter
II to obtain the support of Hunyadi, back then the leader of Hungary in or-
der to gain the Moldavian throne in the competition with another suitor
backed by Poland, and on the other hand a too old desire, expressed at that
time by Hunyadi, of the Hungarian state to ensure access to the Black Sea
through the city, at a time when the royal power was very weak in Moldo-
va, and with Ottomans trying to subdue it, after Wallachia had been forced
to pay tribute. “In early 1448, writes S. Papacostea on Hunyadi's attitude
towards this matter, after taking an expedition to Wallachia, where he in-
stalled a prince favorable towards his policy, he did the same in Moldova,
where he helped the pretender Petru to obtain the supreme dignity; as the
price for this help, the Moldavian ruler ceded Chilia to John Hunyadi who
brought a garrison there”. This explanation is confirmed by Cromer who
says the following: Stephano & Elie fratribus palatinis uita defunctis, huic
quidem Romanus, illi uerò Petrus filij in dominatu successerant: ex his
Petrus Ioannis Huniadis, qui Vungariam pro Ladislao rege gubernabat, ope
fretus Romanum ciecit. Erat autem Romanus consobrinus Cazimiri regis.
Eiectus in Podoliam profugit. When, after two years, Bogdan II will claim to
the throne of Moldavia against his competitor, Petru Aron, he will also seek
the support of Hungarian ruler, and take an oath of allegiance and commit-
ment not to claim Chilia. Finally, when Stephen the Great recaptured the
city in 1465, taking it back from Hungarians, Matthias Corvinus launched an
expedition in 1467 in Moldova, which sought to recover the city and punish
the perpetrator, who, given the Moldavian-Hungarian relations in the past,
was considered a vassal by the Hungarian king. But it didn’t happen just as
the Hungarian king planned, because of the Moldavia resistance which the
invader didn’t take into account. There is very interesting documentary in-
formation dating from 1448, which is indirectly related to the issue of Chil-
ia. In that very year, John Hunyadi took in possession not just Chilia, but
332
also the Wallachian lands of Amlaş and Făgăraş, an action that made Vlad
Tepes to protest referring to the Hungarian ruler: “For it is not enough for
him the reign of Hungarian country, but he tries to take away my rightful
possession and the land of Amlaş and Făgăraş, and his intention is to harm
me”. But there is not even a hint of dissatisfaction with the Hungarian oc-
cupation of Chilia, which clearly shows that the Wallachians had no claims
on that city. We see therefore, that the three reasons mentioned above and
considered to be the most convincing demonstration of Wallachian rule
over Chilia in the early fifteenth century, are not persuasive enough in this
regard. There are, of course, other facts, and many other historians who
have tried to support this plea, but the results were not anywhere near ex-
pectations, and this because of the same reason that there have not been
discovered facts to justify such efforts.

III. Finding the origin of the name Bessarabia

Since the origin of the name of Bessarabia coming from the Wallachi-
an Basarabs dynasty did not prove to be persuasive, it was natural to look
for another solution. It was clear though from the beginning that the an-
throponym Basarab is not completely unrelated to that of Bessarabia. It
was important, first of all, to clarify the origin of the name Basarab. If we
ignore the less relevant attempts from the XIXth century and the beginning
of XXth century (B. P. Hasdeu, D. Onciul, etc), the first attempt in Romanian
historiography to answer to this question relying on concrete historical
realities was made by Iorga, who obviously was inspired by some earlier
writings of European historians, like those of F. W. Sommersberg, J. Thun-
mann, L. A. Gebhardi and others, who were summarily concerned with the
matter. He proved, back in 1919, that the name Basarab is of Cumanian
origin, just as Talabă, Toxabă and Tîncabă. In 1927 he will reopen this top-
ic and restate and consolidate his point of view in a chapter of his great
historical synthesis, very suggestively titled “Romanian-Cuman symbiosis”,
which shows that from the coexistence of Romanians and Cumanians for
more than two centuries, Romanians inherited not just names of places
and people, but also “political influence of the highest order”, with a vo-
cabulary that can be observed in Codex cumanicus, a new conduct and
even a new articulation of the exterior appearance. His conclusions were
later confirmed by special investigations of appreciated scholars like
Rásonyi László-Nagy, A. Decei, Gy. Györffy, etc. All these observations are
founded on a very impressive amount of historical, linguistic and archaeo-
logical data regarding the long time cohabitation of Romanians and Cuma-
nians, and the influence exercised by the Cumanians over the Romanians.
The same observations lead to the idea that the Bassarabs from Wallachia
and Bessarabia, the territory between Prut and Dniester, have the same

333
Cumanian origin, and since Cumanians were mostly concentrated in the
east of the Carpathians, while their presence between these mountains
and the Danube river was less significant, it is possible that the Wallachian
Bassarabs migrated from East of Prut.
This idea is not completely new. In Romanian historiography it was
first formulated by Cantemir, who was relying, of course, on much older in-
formation. For example, in his Chronicle of the roman-moldo-wallachian
ancientness, we read the following: “And since Leunclavie, with Cureus, the
secretary, both famous men among the historians, say that those people
named Bessarabians, were not from another kind, nor did they come from
elsewhere, but are a part of the Romanian nation; which is why we can
consider that before and after the raid of Batu, some Romanians remained
in their homelands, as we said before, mainly in the strongholds from Ce-
tatea Albă and till Severin; just as Bessarabian people, raising from the
plains of Bessarabia, went to the woods of Olt, and remained there; and
those people were the ancestors of today’s family of Bessarabians from
Wallachia, their master, or ban, taking the name of his people, ancestor of
the family and famous princes of Wallachia, as the course of history would
prove when the time comes”. This long phrase contains some essential el-
ements for the topic of this study. First, referring to known and reliable
sources, the author shows that on the eve of the Mongol invasion, the resi-
dents of the territory between Prut and Dniester were named Bessarabi-
ans and their land, Bessarabia. Second, he mentions that when the invasion
occurred, a large part of the “Bessarabians” took refuge in Oltenia. Third, it
states clearly that the Bessarabian family from the Romanian country, the
one that, most certainly, would become later the ruling family of the Wal-
lachian Bassarabs, are the offspring of the Bassarabs that inhabited in the
past the territory between Prut and Dniester. Fourth, Cantemir insists that
the "Bessarabian nation" was composed solely of Romanians, a fact, which,
seen through the prism of the patriotic pathos that characterizes the
Chronicle, looks natural, but in relation to historical reality as it is seen by
contemporary historical research this statement should be reviewed, as
that “nation” was actually a Romano-Cumanian, or Cumano-Romanian
amalgam. And finally, we must still point out a crucial detail, a detail on
which the prince insists right from the beginning of this fragment of text,
namely the continuity of the Romanian population (which, as we know,
cannot exist in that period apart from Cumans) in the space between Prut
and Dniester, both before the Tatar invasion, as well as after it occurred
"before and after the raid of Batu, some Romanians remained in their
homelands”. Let us remember one more relevant detail: Cantemir’s state-
ment of the emergence of Bassarabs south of the Carpathians, whom, as I
said, we must see as Cumano-Romanians (also not forgetting the Romani-
anized Slavs), was possible because of the “refuge in the woods of Olt” of
334
the “people from the plains of Bessarabia”, a statement which is in accord
with documents and historical research on the relationship of the Cumani-
ans with the territory east and south of the Carpathians, as it is, for exam-
ple, the case of Cumanian bishopric, showing that until the Mongol
invasion took place they have always lived just east of these mountains
and southeast of the Carpathian arc.
The perception of European historiography of this phenomenon, the
same perception we find in the writings of D. Cantemir, and which actually
was expressed a few centuries earlier, would later be expressed very clear-
ly by J. Thunmann, which had consulted the sources Cantemir used, but
certainly also other sources that the prince could not know, or just learned
of them from the writings he has studied. Making reference to some
sources and to the study of Sommersberg, which he wrote by the time the
Chronicle appeared, the renowned German historian notes that, in the ear-
ly twelfth century, after the Cumanians drove the Pechenegs across the
Danube river, "they have also seized, together with other lands, Bessara-
bia. But their great power was completely destroyed by the Tartars or
Mongols in the years 1237-1241. Many Cumanians were killed, some of
them became slaves, while others took refuge in Hungary, the Greek re-
gions and in Asia Minor. A smaller number were allowed to remain in the
country, but only as subjects of the Tartars. Among the lands mastered by
them in the past, not other has kept so much memories about Cumanians
than Bessarabia. Here they obeyed their princes, and by the name of one of
them, Bassarab, they took the name of Bessarabians. Thunmann says noth-
ing about the refuge of Bessarabians in the “words of Olt”, but in general
his account does not contradict the words of Cantemir – on the contrary,
the two accounts are of the same subject, upholding and confirming each
other. Not concerned with the passions the Romanian prince had, Thun-
mann completes and corrects in a useful manner for science Cantemir’s in-
formation about the Bessarabians of the first half of the thirteenth century.
The new element, suggested by the German scholar is the name of Bessa-
rabia, who, he says, was a Prince of Cumans (i.e.cumano-Romanians), from
which the people took the name of Bessarabians, and, I add, the name of
Bessarabia, as the name of their land. What may seem a serious shortcom-
ing of the Thunmann’s book, since he only talks about Cumanians and does
not mention the Romanians, is in fact a major amendment of Cantemir's
narration, which, by contrast, speaks only of Romanians, while forgetting
the Cumanians. Investigated in parallel, these two narrations reveal an ob-
vious historical reality, which, for various reasons is neglected by contem-
porary historians, namely that in the middle of the thirteenth century the
demographic structure of the territory between Carpathians and Dniester
represented a mixture of Romanians and Cumanians, a mixture altered by
the slavo-romanian element.
335
 Cantemir's stories and those of Thunmann about Bassarab, Bessarabia
and Bessarabians, even if they support each other, as we have noted earlier,
and even if it is relying on an amount of data well-established by the histor-
ical research, for example the massive presence of Cumanians east of the
Carpathians, their almost complete absence south of the Carpathian arc un-
til the Mongol invasion, as well as the facts proving the achievement of that
complicated process which was called Romano-Cumanian symbiosis. But
even with all evidence listed here, these accounts would still not have suf-
ficient power of persuasion if it could not be proved on the basis of very
old chronicles, which are supported in turn by a series of historical writ-
ings of indisputable scientific value. This is, especially a fragment of the
Short Chronicle of Poland, written in 1395 by an anonymous archdeacon
of Gniezno, document reported, apparently for the first time, by the Ger-
man historian Sommersberg in 1730. Referring to the year 1259, Chronicle
recounts the following event: Tartari subjugates Bessarebenis, Lithwanis,
Ruthenis et aliis gentibus, Sandomirz capiunt castrum. This is not the only
source which tells us about the event of that year, and in which are men-
tioned Bessarabians; of course, this is not a primary source, given the fact
that the time of its writing is too distant to the time the event took place;
there are other written evidence, much older chronicles, on which the
Chronicle of Gniezno is based, as well as other documentary information
from the same period, which was investigated not only by Sommersberg,
but also by the other historians, especially Poles and Germans, like J. Lele-
wel or J.S. Semler. In some of these sources the spelling of the name Bessa-
rabians is rendered in a more or less different way. Thus, a similar and at
the same time partially different information is found in another Polish
chronicle, called the “Chronicle of the Holy Cross”: Anno Domini 1259 Tar-
tari, subjugatis Bersabeis, Lithwanis, Ruthenis et aliis gentibus, castrum
Sandomiriense capiunt. The first idea suggested by this information is the
close relationship of the Cumanian name “Bassarab” with the name of Bes-
sarabians (Bessarebenis / Bersabeis) in Polish chronicles. The suggestion
is unquestionably confirmed by some of these sources, and some Hungari-
an sources, where the name of Bessarabians is replaced by that of Cumani-
ans (appointed in some cases and in others as polowzer and kipčiaki), this
meant that the two names were synonyms. We can read, therefore, at the
Polish historian A. Naruszewicz, who quotes Dlugosz, the following: Ante
festum Sancti Andreae introierant Tartari cum Pruthenis, Rutenis, Coma-
nis et aliis gentibus etc.
Several references about Bessarabians before the foundation of Mol-
dova can be encountered in Cantemir’s work, references taken from his-
torians who lived much earlier. Thus, in a commentary on Nicetas Cho-
niates about the Hunic invasion on this side of the River Dniester, he
interpolated a quote from a little-known work, De rebus Hungariae, of an
336
equally obscure Italian history, Michele Riccio from Naples: “First, the
Huns have invaded the lands of the Goths (Getae – I.Ţ.), after that the lands
of the Bessi (named by others “Bessarabians”), and the Sudali, and both
Cumanias, i.e. the Black and White, what is now Moldova”. Since we do not
know the name of Bessarabians to be present in other early European me-
dieval sources than the Polish ones, we must assume that Michele Riccio
(or Ritius), who lived until 1515, took the information on this subject from
Polish chronicles, without having any reasons to doubt that the event that
took place at 1259/1260 was known to European historiography long be-
fore the beginning of the sixteenth century. Beyond the confusion regard-
ing the Besi and Sudali, as well as that of location of the White Cumania,
the author suggests, somehow naturally, the idea that the conquest of Cu-
mania, thereby referring to the future territory of Moldova, began with the
submission of the inhabitants of the eastern part of this territory, people
named Bessarabians. We can note that this information corresponds with
the one from Polish chronicles which places the Bessarabians south of Ru-
thenians and Poles. This fits perfectly with a reference of Cantemir to the
polish historian M. Bielski, from whose work he quotes "the nation of
Pechenegs and Polowzers were Lithuanians which, after coming out of
Cimmerian Straight, became friends with the Genoese, who owned the
peninsula (Crimea – I.Ţ.), and that these, together with the Moldovans and
Bessarabians have raised the cities of Mangopa, Cherci, Azov, Caffa, Chilia
or Achillia, Moncastrum and Târgovişte.” Leaving aside the few discrepan-
cies, like the origin of Pechenegs, Cumans and Lithuanians, or the partici-
pation of Moldavians in building the strongholds next to the Black Sea and
that of Târgovişte, along with the Genoese, the quote contains two very
important elements for the topic at hand: the reference to Bessarabians, a
statement which we know that fits naturally within Polish tradition of the
chronicles, and – what is even more significant – the mention of Bessarabi-
ans next to, and separate of Moldovans. Therefore, there can be no doubt
that Bessarabians mentioned in medieval sources could not be other than
the residents of the territory between Prut and Dniester, and possibly
those on the left bank. Hence this was how the name of Bessarabia came
up for this territory. Thus, we find that when Cantemir or Thunmann
spoke about Bessarabia and Bessarabians, as about some names that had
taken birth in the realities of the space between Prut and Dniester before
the Mongol invasion, they were based on reliable facts, gathered from
equally reliable sources. In other words, when these sources appeared,
speaking especially about XV-XVI centuries, there was already a tradition
of historiography of Bessarabia, after which it was designed separately,
from ancient times, as territory and human community. All the data men-
tioned above in an effort to find out the origins of the name of Bessarabia
leaves us no doubt that it’s provenience is Cumanian, a name which in a
337
period of coexistence between the natives and the Cumanians, in XII-XIII
centuries and even up to the middle of XIVth century, became known in
the space east of Carpathians, especially between the Prut and Nistru riv-
ers. Under pressure from the Mongols, an important amount of Cumani-
ans, mixed with Romanians, and probably with Romanianized Slavs
migrated westward, many of whom have stationed south of the Carpathi-
ans, making themselves known here by the name of “Bassarabi” or “Bessa-
rabians”. Since, as we know, this name was first and foremost that of the
community leader, was in the nature of things for the founder of the state
in this part of the country to be named Basarab. But in the tradition of that
place, this could not remain the name of the country, and that because the
local Romanians were more numerous than eastern migrants, which in
time could have melted into the mass of the natives. Being a name refer-
ring to the ruling dynasty, Bassarabia, as another name of the Wallachia,
will be present for a while in foreign documents referring to this country,
except those written here and designated for foreigners, and then disap-
pears, as a product which had no organic connection with the place. It fol-
lows from these observations the very clear conclusion that the name
comes from the province between the Prut and Dniester, not vice versa, as
submitted, without serious grounds, so far. This conclusion is based on an
amount of facts that we have mentioned and reviewed on the pages above
and, as we have seen, those facts leave no chances to the old view on the
origin of the name of Bessarabia. So it's no wonder that, although rarely
and without mobilizing all the necessary resources, there have been, how-
ever, researchers that wanted to look somewhat convinced that the land
between the Prut and Nistru Bessarabia was named so "probably not after
the name of Prince Bassarab..., but because it was inhabited in part by Cu-
manians, which were also named “bassarabi”, i.a. because the name of Bas-
sarab, indeed of the Cumanian origin, was a proper name" (Al.A. Bolşacov-
Ghimpu).
We must consider the situation where, after the Mongol invasion, the
name of Cumania for Moldova, and hence that of Bessarabia for the eastern
part of that territory, have been gradually replaced (of course, in official
documents, correspondence and writings from outside Romanian area) by
that of Tartaria or Tataria. Therefore observations like the following one,
as suggested by the historical context that had changed much during the
thirteenth and fourteenth centuries, are all too relevant: “In the middle of
the fourteenth century, notions such as terra Tartarorum have gradually
replaced the archaic and therefore outdated term of Cumania. Even papal
documents, which are the most conservative in this respect, abandoned
the fictional term of Cumania, because the geographical terminology had to
follow the political reality of the presence of the Tartars "(I. Vásáry). As the
living and influence area of the Tartars gradually restricted, the name of
338
Tartaria is being used mostly for the territory north of Lower Danube, a
phenomenon characteristic for the time of formation of the Romanian
Principalities. And since Tartaria substituted Cumana, and the term of Bes-
sarabia derived from the latter, it was natural that when, in the new histor-
ical conditions, this term appears in a speech, he should not cover the
whole area between Prut and Dniester, but only its southern part. Among
other things, this metamorphosis explains why the tartar Bugeac would be
identified later – wrongly, however – with Bessarabia. This is the only way
we can explain how it came that in the late Middle Ages and modern times
the historical and geographical content of term Bessarabia became much
more restricted than in the period before the foundation of Moldova.
Therefore, it can’t be true that the name of Bessarabia could have come
from the Turks, as advocated in some writings, from the Middle Ages and
until today. But on the other hand the close and long political and military
relationship between Turks and Tartars in the north-western Black Sea
has made possible in certain cases that the names of the territories ruled
by Tartars become also used for spaces under Turkish control. Thus, J.
Thunmann, emphasizes a clear distinction between Bugeac which, in the
second half of the eighteenth century belonged exclusively to the Tatars,
and Bessarabia, i.e. all the southern part of the region between Prut and
Dniester, area being under Ottoman control, which besides Bugeac, con-
tained also sanjaks Ismail, Chilia, Akkerman and Bender. Therefore Bessa-
rabia, which refers to the earlier Tartaria, and in ancient times to Cumania,
had come under the Turks domination to mean an Ottoman possession.
This finding is fully confirmed by other information. Very interesting is the
fact that in some European maps dating back to the seventeenth century as
the territory of Bessarabia is indicated the space comprising the southern
part of the territory between Prut and Dniester, and the territories east of
the lower course of the Dniester to the left bank of the Bug. All these maps
clearly suggest the idea that the lands mastered by Turks and inhabited by
Tartars in the north-western vicinity of the Black Sea were referred to as
Bessarabia. This impression will be fully confirmed in the eighteenth cen-
tury. Treaty of Kuciuk Kainargi of 1774 stated that the Ochiakov region
situated next to the Black Sea between the lower courses of rivers Dniester
and Bug would remain in possession of the Turks, even if the rest northern
space next to the sea, and even Bugeac, was submitted to Russians who
emerged victorious in the war. It’s no accident, therefore, that a map of Jan
Elwe, printed at Amsterdam in 1792, shows that Bessarabia included the
south-eastern part of the territory between Prut and Dniester and an even
greater area between the lower course of the Dniester and Bug rivers. A
Russian traveler, P. Sumarokov, who visited the Ochakov region in 1799
proves that such information was not simply the fruit of imagination of
cartographers. He relates that after he had reached Ovidiopol, he went up
339
on the left bank of the Dniester, passing through the settlements of Mayak,
Tiraspol, Parcani, Mălăeşti, Butor, Taşlîk, Pugăceni, Grigoriopol and
reached Dubăsari, where he would record pathetically: "Here I said good-
bye to the Dniester that enchanted me and to the charming Bessarabia".
But the traveller did not see the lands between Prut and Dniester and
therefore could not know how they looked like.
Thus, over the centuries, passing through a series of successive met-
amorphosis, after it appeared in the XII-XIII centuries and was designated
to represent the whole area between the Prut and Dniester, the name of
Bessarabia represented, after the Ottoman conquests of the late XVth cen-
tury, only the southern extremity of the region mentioned before.

IV. The evolution of the political status of the territory between

Prut and Dniester from the beginning of the nineteenth century
The uncertainty concerning the meaning of the name Bessarabia was
preserved in many various informative works – historical writing, carto-
graphic works, official, diplomatic and private correspondence, travel
notes, etc. – until the end of the Russo-Turkish war of 1806-1812. But, as
usual, as far as military operations were held, by the term of Bessarabia
was designated the southern extremity of the territory between Prut and
Dniester was mentioned along with Moldova and Wallachia being under
Ottoman jurisdiction. The end of the war and the peace signing in Bucha-
rest, 16 (28) May 1812, by representatives of Turkey and Russia had es-
sentially changed the idea of Bessarabia, as name and as territory. Article
IV of the Peace Treaty stipulates that "the border between the two coun-
tries is the Prut river, from its entry into Moldavia and to the place where
the river meets the Danube, and from there to follow the left side of Dan-
ube River to the mouth of Chilia and up to Sea". Since during war, more
specifically, in 1807, the tsarist government deported the 80,000 tatars
from Bugeac to Russia, the Russo-Turkish negotiations legislated this phe-
nomenon post-factum after a series of delays by Russia, who did not want
to assume any responsibility for this population. Thus, following the war,
the ethnic and demographic structure of southern Bessarabia has changed
radically, so that Bugeac steppe became mostly depopulated, something
that had to motivate in future the colonization to be carried out after the
war when the new tsarist rule bringing population from south of the Dan-
ube, especially Bulgarians and Gagauz, but also Russians (peasant serfs of
the state) and later also from some European countries, especially Germa-
ny. The Russians extended the name of Bessarabia, which had previously
designated territory ruled by the Turks in the southern part of the Prut
and Dniester interfluve, also over the rest of this space. The northern bor-
der of the new Bessarabia was designated by the western boundary of the

340
district Hotin, through which passes Rochitna Neagră, an affluent of the
river Prut, comprising, from north to south in the direction of Herţa, the
villages Onut, Balamutovca, Rjavinţi, Colicăuţi, Rachitna, Răscăuţi, Stroeneţ
and Marineţ. The acquisition of the Tsar had a territorial area of 45,630
square kilometers, with 7,400 km² more than what was left of Moldova on
the right bank of the Prut, and almost 2,6 times more than what used to be
Turkish Bessarabia. We can assume, though it is clear that there is no reli-
able data in this aspect, that the new Bessarabia generally corresponded
with the Bessarabia that existed before the emergence of Moldovan state,
and about which Cantemir was talking and was referred by Polish chroni-
cles in the time between thirteenth and seventeenth centuries; we must
admit, however, that the uncertain territorial boundaries, always fluctuat-
ing, of the ethnic clusters in the first centuries of the first millennium in the
space east of Carpathians, do not exclude the possibility that the Cumanian
Bessarabia extended at least in some moments over the two rivers that
guarded it from the east and west. Russia's defeat in the Crimean War of
1853-1856 brought other changes in the internal political and administra-
tive status of Bessarabia. By the Treaty of Paris in 1856, Russia was denied
access to the Danube. To this end, its boundary in Bessarabia was with-
drawn from the Danube and the navigable part of the river Prut. Article XX
of the Treaty established: "The new boundary will leave the Black Sea, a
kilometer east of Lake Burna-Sola, will meet again at right angles the road
to Akkerman, will follow this road until Trajan's Wall, will pass south of
Bolgrad and will climb along the river Ialpug until Sărăţica, and reach up
Cotul Morii on the Prut. Upstream of this point, the old border between the
two empires will not suffer any change. The delegates of the Contracting
Powers will settle, in detail, the new border route”. The territory was taken
from Russia and returned to Moldavian Principality to be divided into
three counties – Cahul, Ismail and Bolgrad – which will be part of the new
Romanian state, formed in 1859 through the union of Wallachia and Mol-
davia. This land had an area of 10,977 square kilometers and a population
of 127 330 inhabitants. But thereafter the European international relations
have evolved in a manner that once again favored Russia: the Congress of
Berlin in 1878, decided that Russia should re-hold the lands in southern
Bessarabia that it lost 22 years ago. The fate of three Romanian counties
near the Danube was sealed by art. 45 of the peace treaty, signed at 1/13
July 1878: "The Principality of Romania returns to His Majesty, the Russian
Emperor, the portion of Bessarabian territory, separated from Russia by
the Treaty of Paris in 1856, and which merges at west with the thalweg of
Prut and at south with the thalweg of the Chilia branch and Stari-Stambul
mouth”.
The union of Bessarabia with Romania on March 27/April 9, 1918, did
not change the territory of the province, keeping the same meaning of its
341
name as that was known during the reign of the Tsar over this land. The
declaration of unification, voted by Sfatul Ţării, the supreme representa-
tive of power of the whole Bessarabia, was reduced essentially to the fol-
lowing formula: “The Moldavian Democratic Republic (Bessarabia), within
its borders between the Prut, Dniester, Black Sea and the old borders with
Austria, more than a hundred years ago cut off from the body of Moldova,
by the power of historical rights and the rights of the nation, based on the
principle that the peoples themselves have to decide their fate, from now
on and forever joins with her mother, Romania”.
The context of European international relations in the late '30s and
early '40s of the twentieth century would bring radical changes not only to
the historical destiny of Bessarabia, but also in terms of territorial integrity
of the province and, therefore, even to the significance of this name. The
secret German-Soviet agreement, of 23 August 1939, known as the “Molo-
tov-Ribbentrop pact”, from the name of the signatories of the document,
foreign ministers of Nazi Germany and Soviet Russia, established: “Con-
cerning the south-eastern Europe, the Soviet side stresses its interest in
Bessarabia. The German side declares its complete political disinterest in
these territories”. The direct result of this agreement was the Soviet ulti-
matum addressed to the Romanian government on the night of 26 to 27
June 1940 in which the Soviets asked: “To return Bessarabia to Soviet Un-
ion” while also claiming to surrender to the USSR the “northern part of Bu-
covina, with borders according to the attached map”. On June 28, 1940,
Soviet troops invaded Bessarabia, while occupying the northern part of
Bucovina and the land of Herţa. From this point the meaning of the name
Bessarabia has modified essentially. On the 2th August 1940, a special ses-
sion of the Supreme Soviet of the USSR, under the pretext of satisfaction
the “request of Moldavian people” from both sides of the river Dniester,
decided the following: “Welcoming the wishes of the working people of
Bessarabia and the working people of the Autonomous Soviet Socialist Re-
public of Moldova, regarding the reunion of the Moldavian population of
Bessarabia and the Moldavian population of the Moldavian ASSR, and
guided by the soviet principle of the free development of the nationalities,
the Supreme Soviet of the USSR decides: 1. The unional Moldavian Soviet
Socialist Republic is formed. 2. The city of Tiraspol and the districts
Grigoriopol, Dubasari, Kamenka, Rybnitsa, Slobozia, Tiraspol of the Molda-
vian Autonomous Soviet Socialist Republic are included in the unional
Moldavian Soviet Socialist Republic, as well the city of Chişinau and coun-
ties of Bălţi, Bender, Chişinău, Cahul, Soroca and Orhei from Bessarabia”.
This decision was truly a historical one for Bessarabia. We see therefore
that the new MSSR included just six of the nine Bessarabian counties, with
an addition of six of the fourteen districts that the barely existing MASSR
had on the left side of Dniester. The way this bizarre construction was built
342
denotes the purely political reasons behind the whole action. In order to
solve the problem that Stalin had to face this time, the area of the former
autonomous republic of Transnistria did not count (which subsequently
shed light on the motivation of its establishment in 1924), nor did the ter-
ritory of Bessarabia; once its mission accomplished, the first one is liqui-
dated, while the latter, which was long a bone of contention between the
Romanians and Russians, was simply abolished as a territorial, political
and ethnical entity. Taking into account the particular historical experi-
ence and exceptional strategic importance of southern province, which
borders with Danube and the Black Sea, the Soviets gave under Ukrainian
administration the counties of Ismail and Cetatea Albă, and along with
those two, the county of Hotin, which through its traditional ties with Bu-
covina, ensured a close linkage between the latter and Bessarabia. From
now on, divided into three parts very different in size and, partially, differ-
ent in ethnic and demographic structure, economic and cultural tradition,
Bessarabia will cease to exist as a unitary political-administrative territory.
The separation from its northern and southern territories deformed the
body of Bessarabia and condemned it to economical and spiritual stagna-
tion. The annexation to what remained of Bessarabia of six districts from
the left bank, undeveloped and strongly russified, has been no compensa-
tion, but rather an additional wound. For these reasons, even if the soviet
national policy would have not been so sharp, the new MSSR still had no
real chances to develop as a political entity with its own administrative
and spiritual national physiognomy. Restoration of the Soviet power in
1944, in the territory between Prut and Dniester, after the failed attempt
of Ion Antonescu, the leader of Romania during the Second World War, to
bring back Bessarabia to its traditionally historical place, strengthened the
new status of this territory, confirming that historical Bessarabia has dis-
appeared.

Din: Descrierea Basarabiei, Chișinău, Ed. Cartier, 2011, p. 383-417

343
 Sfatul Țării și rolul său în unirea Basarabiei
cu România

În pofida faptului că despre Sfatul Țării și despre Unirea Basarabiei cu

România s-a vorbit și se vorbește foarte mult, mai ales acum, la împlinirea
a 100 de ani de la marele eveniment din 1918, fenomenul acesta, oricât ar
părea de paradoxal, este în mare parte necunoscut. Nu e nimic surprinză-
tor în asta, de vreme ce toți cei care au avut îndrăzneala să se dea cu păre-
rea în acest subiect s-au informat din materiale care au tot fost reciclate pe
parcursul ultimei sute de ani și arareori din surse mai noi, mai proaspete și
mai pline de datele necesare. Cele mai prețioase documente ale Sfatului
Țării au început să fie publicate puțină vreme în urmă și încă nu au ajuns
să fie valorificate măcar satisfăcător. În rândurile ce urmează eu voi încer-
ca, prin recurs la materiale mai puțin sau chiar deloc cunoscute, să scot în
evidență câteva aspecte esențiale ale activității Sfatului Țării, zăbovind,
atât cât permite cadrul foarte restrâns al acestui articol, la legătura sa cu
actul Unirii Basarabiei cu România în 1918.

Autonomia Basarabiei în cadrul Rusiei postrevoluționare

și în afara ei
Cercetările istorice din ultimii ani, și mai cu seamă documentele edita-
te recent, demonstrează că Sfatul Țării a fost un produs al revoluției ruse,
care s-a soldat cu prăbușirea dinastiei Romanovilor și a vechiului imperiu
țarist și cu declanșarea unei largi mișcări a popoarelor neruse pentru eli-
berare de sub stăpânirea sufocantă a Rusiei. Contrar convingerilor apărute
din niște dorințe firești, după care Sfatul Țării ar fi urmărit din capul locu-
lui să realizeze unirea Basarabiei cu România, primul parlament al ținutu-
lui nu avea, și nici nu putea să aibă, în momentul apariției sale, un astfel de
obiectiv. Congresul Militar Moldovenesc din 20-25 octombrie 1917, care a
decis crearea Sfatului Țării, declara explicit că sarcina istorică ce stătea în
clipa aceea în fața forțelor revoluționare naționale ale ținutului era să rea-
lizeze „autonomia teritorială și politică a Basarabiei”, pentru apărarea că-
reia, „pe lângă stăpânirea vremelnică (guvernul Rusiei democratice – a.), să
fie un împuternicit al neamului moldovenesc”. Iar pentru administrarea ți-
nutului, Congresul punea sarcina ca „în cel mai scurt timp să se alcătuiască

344
Sfatul Țării”1. Declarația Sfatului Țării din 2 decembrie 1917, care avea să
fie principalul document programatic, legea fundamentală a administrației
Basarabiei postrevoluționare până la proclamarea independenței ținutului,
statua că „Basarabia, sprijinindu-se pe trecutul său istoric, se declară de azi
înainte Republică Democratică Moldovenească, care va intra în alcătuirea
republicii federative democratice rusești ca părtaș cu aceleași drepturi”2.
Dar contextul politic și militar din zona în care se afla Basarabia a im-
pus Sfatului Țării, împotriva voinței sale, să renunțe la autonomie mult mai
devreme decât, probabil, și-ar fi putut dori. Haosul administrativ din Rusia,
declanșat de lovitura de stat bolșevică, prăbușirea Frontului Român și,
drept urmare, revărsarea în Basarabia a unui număr mare de militari ruși,
demoralizați și, în marea lor majoritate, bolșevizați, care, generând un ma-
re val de distrugeri, jafuri, omoruri, violări etc., au supus ținutul, mai cu
seamă la sfârșitul anului 1917, unei terori ce amenința nu doar să distrugă
noul sistem politic și administrativ al provinciei, ci să provoace un adevă-
rat colaps al întregului ținut. Pentru a preîntâmpina o perspectivă atât de
înfricoșătoare, Sfatul Țării și guvernul său, Consiliul Directorilor Generali,
au apelat la ajutor în afara Basarabiei. Deputații ale căror simpatii se orien-
tau spre Rusia sau Ucraina, insistau să fie invitate trupe rusești de pe front
sau unități militare ucrainene, dar Ucraina se afla ea însăși într-o situație
foarte grea, având de luptat cu bolșevicii și fiind ocupată de austrieci și ger-
mani, iar trupe rusești capabile de luptă pe front nu se mai aflau. Pe frontul
din Moldova, numai armata română rămăsese bine organizată și discipli-
nată. De aceea Sfatul Țării a cerut ajutor de la guvernul român, dar și de la
reprezentanții Marilor Puteri Aliate din România. Aceștia, și în primul rând
șeful misiunii militare franceze, generalul Henri M. Berthelot, au rugat gu-
vernul român să trimită trupe în Basarabia cu misiunea expresă de a lua
sub protecție calea ferată și depozitele de produse alimentare și muniții ce
se aflau aici și care erau extrem de importante pentru desfășurarea în con-
tinuare a operațiunilor militare. Aceeași rugăminte a adresat și comandan-
tul Frontului Român, generalul rus D.G. Șcerbaciov3. Luarea în stăpânire a
teritoriului Basarabiei de către trupele române, cu excepția extremității
nordice (jud. Hotin) ce se afla sub ocupație austro-ungară, a avut loc apro-
ximativ între datele de 9-15 ianuarie 1918. Chișinăul a fost ocupat la 13 ia-
nuarie, iar două zile mai târziu bandele bolșevice au fost aruncate peste
Nistru.

1 Cit. după Ion Țurcanu, Unirea Basarabiei cu România în 1918. Preludii, premise, reali-
zări, Chișinău, 1998, p. 196-197.
2 Ibidem, p. 203.
3 Sfatul Țării. Documente. Procesele-verbale ale ședințelor în plen, ed. Ion Țurcanu, Chi-

șinău, 2016, p. 53-55, 241-253; Henri M. Berthelot, Memorii și corespondență

(1916-1919), București, 2012, p. 289-291, 298; N. de Monkevitz, La décomposition de
lʼarmée russe, Paris, 1919, p.162.
345
 După instalarea lor în Basarabia, trupele române nu s-au limitat la pa-
za căilor ferate și a depozitelor, ci treptat și-au însușit statutul de forță a
toate stăpânitoare în ținut. Tocmai de aceea era evident că, din acel mo-
ment, autonomia Basarabiei realmente dispăruse, deși Sfatul Țării și Consi-
liul Directorilor Generali continuau să activeze. Dar, sub aspect politic, sta-
tutul Basarabiei rămânea incert: formal, Republica Democratică Moldove-
nească era autosuficientă, părea să fie mai mult chiar decât autonomă, dar
în fapt organele sale de stat nu aveau putere reală, deoarece ținutul se afla
în întregime sub controlul trupelor militare române – cu începere de la or-
ganele superioare de stat și terminând cu viața cetățenilor. Față de situația
de până la sfârșitul anului 1917, când guvernul român nu părea să manifes-
te nici un interes de ordin politic față de Basarabia, după staționarea trupe-
lor sale aici începe să-și arate foarte clar dorința de a lua în stăpânire defini-
tivă acest teritoriu. Această intenție avea sprijinul și îndemnul Puterilor
Centrale, care cereau românilor, în schimb, să cedeze Dobrogea bulgarilor,
aliaților lor în război. Indiferent însă că avea îndemnul cuiva sau că o făcea
din proprie inițiativă, România avea tot dreptul să ia în stăpânire Basarabia,
deoarece aceasta era pământ românesc, fusese ruptă de ruși în 1812 de la
principatul Moldovei și nu existase nicicând în trecut ca stat aparte; luarea
în stăpânire a Basarabiei constituia o importantă operă de restabilire a teri-
toriului național și de lichidare a unei mari nedreptăți istorice. Dar era la fel
de evident că, pentru ca această acțiune să fi fost întru totul legitimă și să se
fi realizat în spiritul vremii, în temeiul celor mai consecvente principii de-
mocratice, era necesar și asentimentul populației Basarabiei, care putea fi
dat de către Sfatul Țării, singurul ei reprezentant legitim.

Independența Republicii Democratice Moldovenești

Un fenomen aparte, pe cât de mediatizat, pe atât de neclar până acum,
este proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești la
24 ianuarie 1918. De obicei, proclamarea independenței este văzută ca o
dovadă a desprinderii Basarabiei de Rusia și a creării unui stat românesc
independent între Prut și Nistru. În realitate, această optică este funda-
mental greșită. Practic, Basarabia era complet ruptă de Rusia încă de la re-
voluția bolșevică, adică chiar din momentul formării Republicii Democrati-
ce Moldovenești, iar Declarația de independență din 24 ianuarie 1918 nu a
făcut din Basarabia un adevărat stat, aceasta aflându-se de fapt sub contro-
lul administrației militare românești. Acest fenomen se prezintă în adevă-
rata lui semnificație doar dacă este raportat la felul cum era el receptat pe
de o parte de către deputații Sfatului Țării, iar de altă parte de diferiți fac-
tori din afara Basarabiei.
La început, oricât ar părea de greu de crezut, toți deputații își expri-
mau încrederea că independența Basarabiei era o realitate, în orice caz, nu

346
se cunosc alte atitudini. Această unanimitate de percepere se arată cu atât
mai stranie, cu cât în chestiuni de mare politică, cum era votarea Declarației
de independență, Parlamentul era, de regulă, dezbinat, moldovenii având o
opțiune, iar minoritarii cu totul alta. În fapt, în momentul votării Declarației
de independență coeziunea membrilor Sfatului Țării era amăgitoare: în
timp ce moldovenii credeau sincer în perspectiva independenței (cel puțin,
așa arată sursele documentare pe care le cunoaștem), minoritarii vedeau în
aceasta o posibilitate de a scoate trupele române din Basarabia, după care
s-ar mai fi văzut ce era de făcut. În afara ținutului, Declarația de indepen-
dență a Republicii Democratice Moldovenești era înțeleasă cu totul altfel. În
viziunea guvernului român, proclamarea independenței constituia un pas
important spre realizarea anexării Basarabiei la regatul român. România
fusese aliatul Rusiei în război, din care cauză anexarea pe cale militară a Ba-
sarabiei ar fi însemnat, formal, un act de agresiune față de un aliat. Și dim-
potrivă, dacă RDM devenea independentă, reprezentanții ei legitimi aveau
îndreptățirea să se pronunțe asupra statutului politic internațional al Re-
publicii, inclusiv în chestiunea intrării ei în componența României. Astfel,
Rusia nu ar fi avut nici un motiv să reproșeze României că ar fi încălcat înțe-
legerea pe care au semnat-o împreună atunci când au intrat în război.
Puterile Centrale, care ocupaseră două treimi din teritoriul României
și urmăreau să-i impună acesteia un tratat de pace înrobitor, încurajau gu-
vernul român, cum am mai spus, să pună stăpânire pe Basarabia, dar, așa
cum îi arăta feldmareșalul Mackensen, comandantul trupelor germane în
România, lui Marghiloman, numai după ce aceasta își va fi proclamat inde-
pendența4, deoarece austro-germanii urmăreau să o scoată din ecuația re-
lațiilor bune pe care le aveau atunci cu Ucraina și cu bolșevicii.
Aliații României, dimpotrivă, nu agreau ideea independenței Basara-
biei, văzând în ea, pe bună dreptate, o acțiune de pregătire a anexării aces-
teia. La 25 ianuarie/7februarie 1918, generalul Berthelot scria în caietul
său de notițe zilnice: „Ieri Sfatul Țării a proclamat independența Basarabi-
ei. Să fie aceasta preludiul realipirii la România?” În ziua următoare va
scrie: „eu nu pot admite asta”5. Iar în altă parte explică de ce: „Nu trebuie
ca Aliații să poată fi acuzați că au pus umărul la dezmembrarea Rusiei”6.
Evenimentele ulterioare aveau să contribuie substanțial la schimba-
rea atitudinilor față de independența Basarabiei. Ca urmare a unei oareca-
re consolidări a poziției politice a României după semnarea cu Puterile
Centrale, la 5 martie 1918, a preliminariilor de pace de la Buftea/Bucu-
rești, și a preîntâmpinării, astfel, a colapsului total cu care acestea o ame-
nințau, independența Basarabiei începe să se profileze tot mai clar ca o

4 Al. Marghiloman, Note politice, vol. III, București, 1995, p. 54.

5 Henri M. Berthelot, p. 315-316.
6 Ibidem, p. 274.

347
premisă importantă pentru integrarea acesteia în cadrul regatului român.
Trupele române devin mai sigure pe poziția de stăpân pe care o aveau în
ținut. Treptat, și deputații Sfatului Țării încep să-șa dea seama tot mai mult
că o Republică Democratică Moldovenească independentă era o ficțiune,
de aceea, în situația în care devenea tot mai evident că o Basarabie inde-
pendentă nu putea exista, în timp ce alți aliați vecini, în afară de România,
nu existau, unii din ei încep să agreeze ideea unirii cu regatul român. Ficți-
unea li se arată la fel de bine și deputaților minoritari, poate încă mai bine
decât moldovenilor, numai că în sens invers, și anume că, în pofida speran-
țelor lor, independența nu ducea la îndepărtarea românilor din ținut, ci la
afirmarea puterii lor depline aici. Pe măsură ce bolșevicii își întăresc pozi-
ția în lupta împotriva adversarilor lor, ceea ce diminuează atașamentul ali-
aților occidentali față Rusia, în timp creșterea prezenței militare americane
în Europa consolidează considerabil poziția Marilor Puteri Aliate în teatrul
de operațiuni, reprezentanții lor din România încep să se arate cel puțin to-
leranți față de perspectiva intrării Basarabiei în componența României.

Inițiativele Unirii
De regulă, toate scrierile românești care au fost preocupate până
acum de unirea Basarabiei cu România au prezentat acest fenomen con-
form unui calapod, în egală măsură simplist și nerealist, după care masele
de români basarabeni au dorit unirea, și Sfatul Țării, dând glas acestor pre-
dispoziții, a realizat-o. În realitate lucrurile au stat cu totul altfel. În Basa-
rabia nu a existat niciodată o mișcare populară pentru unirea ținutului cu
teritoriile românești de peste Prut. Cu excepția unor slabe licăriri, ca pro-
dus al firii românești a moldoveanului basarabean, acesta nu s-a ridicat
niciodată până acolo încât să dorească să se unească cu frații lui din Româ-
nia, poate cu excepții foarte rare, care însă nu au putut ieși la iveală decât
după revoluția rusă, adică cu începere din 1917. Basarabenii, în masa lor,
nici nu conștientizau măcar unitatea lor de neam cu ceilalți români, habar
nu aveau ce fel de țară era România. Nici nu se putea altfel, după o înstrăi-
nare de un secol și drept urmare a faptului că aproape toată lumea aceasta
era analfabetă: conform recensământului rusesc din 1897, analfabetismul
basarabean alcătuia 90%. Un nivel atât de scăzut de știință de carte nu
avea cum stimula interesul ce ar fi depășit grija permanentă pentru pâinea
cea de toate zilele, cu atât mai mult cu cât omul de la sapă o obținea foarte
greu. Așadar, nu era de așteptat ca după revoluție, în urma apariției Sfatu-
lui Țării și a formării Republicii Democratice Moldovenești, masele largi ale
basarabenilor să se întrunească în mari adunări pentru a cere unirea cu
România. Dacă ar fi fost așa, fenomenul nu ar fi avut nici o explicație rezo-
nabilă. Dar, din păcate, nu a fost așa.

348
 Documentele pe care le-am cercetat în ultimii 10-20 de ani, atât cele
ale Sfatului Țării cât și cele din arhivele militare române, foarte bogate în
informații referitoare la Basarabia din perioada Unirii, precum și observa-
țiile unor martori oculari, semnalează un fapt uluitor: după ce, datorită
strădaniilor unor cărturari și mari patrioți, ca Pantelimon Erhan, Ștefan
Ciobanu și Andrei Scobioală, în anul 1918 începuseră să fie înființate școli
cu predare în limba română, în unele locuri țăranii i-au bătut pe învățători,
i-au alungat din sate și au închis școlile, deoarece, în viziunea lor, acestea
erau școli străine și dăunătoare pentru copiii lor7. Gravitatea cazului este
subliniată de faptul că nici cei care participaseră la înființarea acestor școli
și nici învățătorii nu ziceau că limba în care se preda era română (deși așa
era), ci moldovenească, dar nu asta îi supăra cel mai mult pe acești țărani,
ci faptul că nu se preda în limba rusă.
De multă vreme a devenit un fapt de legendă, o mărturie de incredibil
entuziasm patriotic popular știrea că, încă înainte ca Sfatul Țării să ajungă a
se pronunța în chestiunea Unirii, în unele județe ale Basarabiei au avut loc
mari adunări la care s-a cerut unirea ținutului cu regatul român. Este invo-
cat, de obicei, exemplul zemstvelor din județele Bălți și Soroca, din inițiativa
cărora în cele două orașe ar fi avut loc astfel de întruniri la 3 și respectiv 13
martie 1918. Într-adevăr, există niște texte care, conform unor mărturii ce
datează din aceeași vreme, ar fi rezoluțiile adoptate de acele adunări.
Examinându-le atent, un sfert de secol în urmă, am constatat niște momen-
te care trezesc o anumită îndoială relativ la autenticitatea acestui fenomen.
Mai întâi, cele două texte sunt aproape identice, în al doilea rând, anumite
persoane se întâlnesc printre participanții la ambele adunări, și în sfârșit,
am observat că cele două liste de participanți conțin nume de personalități,
despre care se știe în mod sigur că în acel moment nu se aflau în Basarabia,
precum și multe nume de evrei, care, așa cum bine se știe, nu agreau ideea
unirii ținutului cu regatul român. Era evident că în spatele acelor două ac-
țiuni, dacă acestea au existat cu adevărat, s-a aflat altcineva, anume un fac-
tor interesat să creeze impresia unei largi inițiative populare pentru unirea
cu România, care fie că urmărea să exercite presiune asupra Sfatului Țării,
determinându-l să adopte și el cât mai repede aceeași atitudine, fie, mai de-
grabă, să-l izoleze și să-l înlăture de la pregătirea și realizarea Unirii. Aceste
observații m-au determinat să trag atunci concluzia că, deși factorii impli-
cați în evenimentele de la Bălți și Soroca rămâneau încă necunoscuți, totuși:
„La această etapă a cercetării un lucru devine limpede: masele populare
trebuie excluse din lista acestor factori”8. Dar în acel moment cazul „inițiati-
vei populare” continua să rămână, în linii generale, confuz.

7Vezi de ex. Leon Mrejeriu, Din Basarabia. Note și însemnări, Piatra Neamț, 1918, p. 2-3.
8Ion Țurcanu, Unirea condiționată a Basarabiei cu România la 27 martie (9 aprilie)
1918, în Revista de istorie a Moldovei, 1993, 1, p. 8-9.
349
 Abia cercetarea arhivelor militare avea să aducă lumina care lipsea.
Iată ce se spunea într-un raport din 2 mai 1918 al comandantului corpului
VI armată, dislocat în Basarabia, către Marele Cartier General: „Votările
succesive de unire cu România, proclamate de zemstve, prin grija armatei
(subl. a.) și cu toate protestările guvernului republicii și a Sfatului Țării, ca-
re amenința zemstvele cu darea în judecată, învesteau (cuvânt evident gre-
șit – după sens ar fi ruinau, anulau – a.) încetul cu încetul citadela Sfatului
Țării… Ce putea reprezenta un asemenea Sfat al Țărei față de voința adu-
nărilor naționale ale zemstvelor?”9. Aceasta nu este singura mărturie des-
pre implicarea unităților militare din Basarabia în astfel de acțiuni. Infor-
mația din documentele de arhivă este completată de unele evocări memo-
rialistice la fel de relevante. Astfel, generalul Mihail Schina, comandantul
diviziei I de cavalerie, care în martie 1918 era dislocată în județele Bălți și
Soroca, referindu-se tocmai la inițiativa militarilor în pregătirea manifestă-
rilor unioniste, zicea: „am fost adesea siliți să dăm dezlegări multor chesti-
uni ce nu erau de resortul nostru”, și anume de a „crea acea atmosferă na-
țională românească care a întărit voința de unire și care în mod spontan a
fost proclamată în primele zile din martie de către zemstvele județelor
Bălți, Soroca și Orhei”10. Și pentru a-și sublinia meritul, precizează că uni-
rea „a pornit de la nord în jos”11, adică din zona unde se afla divizia sa spre
restul teritoriului basarabean.
Așadar, nu mai există nici o îndoială că inițiativele populare de la Bălți
și Soroca pur și simplu nu au existat; a existat, în schimb, în mod sigur în-
cercarea unor militari de a organiza niște adunări care să creeze impresia
că, față de antiunionismul Sfatului Țării, basarabenii cereau peste tot uni-
rea cu România. Dedesubtul acestor acțiuni era însă unul exclusiv politic.
Urmând exemplul și, probabil, directivele clasei politice din România, con-
ducerea unităților militare dislocate în Basarabia avea o atitudine tranșant
negativă față de Sfatul Țării, considerându-l bolșevic, de vreme ce a luat
naștere din revoluție și odată ce urmărea să ia pământul de la moșieri și
să-l dea la țărani. Dar inițiativele menționate mai sus dau în vileag și un in-
teres corporativ: punând la îndoială autoritatea Sfatului Țării și dreptul
acestuia de a se implica în realizarea Unirii, în momentul în care era evi-
dent că aceasta era iminentă, conducerea militară din ținut căuta să-și
asume în exclusivitate meritul acestei acțiuni.
Este adevărat că Sfatul Țării nu era pregătit să realizeze Unirea, dar de
aici nu rezultă deloc că ar fi fost în principiu împotriva Unirii și mai ales că
9 Arhivele Militare ale României, fond 949, dosar 981, ff. 266v.-267. Vezi mai detaliat
despre asta în: Ion Țurcanu, Sfatul Țării. Istoria unei importante instituții politice basa-
rabene, Chișinău, 2018, p. 189-191.
10 M. Schina, Basarabia. Ianuarie 1918 – iunie 1919, București, 1938, p. 45. Nu există

nici un document care ar confirma că o adunare pentru unire ar fi avut loc și la Orhei.
11 M. Schina, p. 33-34.

350
ar fi fost antiromânesc. E drept că până în momentul în care în fața lui
această sarcină a fost pusă limpede și precis, nici Parlamentul în întregul
său și nici măcar unii deputați aparte nu au cerut să se facă unirea cu Ro-
mânia, deși exista un grup de deputați și miniștri basarabeni care își arătau
deschis simpatia față de România și dorința sinceră de a avea relații cât mai
strânse cu românii de peste Prut, printre aceștia evidențiindu-se mai ales
Anton Crihan, Vasile Gafencu, Teofil Ioncu, Ioan Pelivan, Ion Buzdugan, Pan-
telimon Halippa, Elena Alistar, Vasile Țanțu, Gherman Pântea, Mihail Min-
ciună, Simion Galețchi, Ion Tudose, Ștefan Ciobanu, Daniel Ciugureanu,
Gheorghe Mare, Emanoil Catelli, Elefterie Sinicliu, Gheorghe Năstase, Vasile
Mândrescu, Constantin Bivol și fratele sau vărul său Nicolae, frații Dimitrie
și Vlad Bogos. Dar tot atât de adevărat este că nici trupele române din Basa-
rabia nu aveau căderea să inițieze Unirea. Acțiunile de la Bălți și Soroca, da-
că într-adevăr au avut loc, și nu ar fi vorba, mai degrabă, doar de textele
unor rezoluții pe care s-au pus niște nume, au fost niște improvizări fără
impact, de vreme ce în ședința Sfatului Țării din 27 martie 1918 nu s-a făcut
nici o referință la ele, nu a vorbit despre asta nici măcar Marghiloman, care
avea să invoce atunci „vocea sângelui”, ca factor determinant, după părerea
lui, ce ar fi dus la Unire.
Inițiativa Unirii a venit din afara Basarabiei. Procesul acesta a pornit la
Iași. La 20 martie 1918, primul ministru al României, Alexandru Marghi-
loman, a propus liderilor basarabeni, care au fost invitați acolo, Ion Inculeț,
Daniel Ciugureanu și Pan Halippa, să se facă unirea. În principiu, aceștia nu
se arătau împotrivă, dar ezitau, mai cu seamă primul dintre ei, Inculeț, pre-
ședintele Sfatului Țării, fie pentru că nu știau cum trebuia să se facă unirea
sau voiau să afle ce ar fi avut ei, personal, de câștigat din asta. În zilele ur-
mătoare, până la 23 martie, inclusiv, chestiunea a fost examinată și în ca-
drul ședințelor guvernului român, la care a fost invitat de la București și
Constantin Stere. În ședința din 22 martie, ministrul de externe, Constantin
Arion, le-a atras atenția basarabenilor că dacă se opun unirii, România va fi
nevoită, pur și simplu, să anexeze Basarabia. Cu participarea activă și efici-
entă a lui Stere, Marghiloman a reușit să convingă pe cei trei lideri ai Sfatu-
lui Țării să accepte Unirea în condițiile anunțate de el, dintre care cea mai
importantă și care i-a făcut mai conciliabili pe basarabeni era promisiunea
că Basarabia va avea reprezentanții săi în parlamentul și guvernul Româ-
niei12.

12 Detaliat despre asta, vezi Al. Marghiloman, op. cit., p. 121; Lui Alexandru Marghiloman
omagiu cu prilejul unei îndoite aniversări. Prietenii și admiratorii lui, București, 1924,
p. 22-24, 171-173; Ion Țurcanu, Sfatul Țării, p. 198-199.
351
 Votarea Unirii în Sfatul Țării
La 24 martie, liderii politici basarabeni pleacă, împreună cu Stere, la
Chișinău. Aceștia, având și concursul altor deputați și activiști politici de
la Chișinău, printre care s-au evidențiat în acel moment mai ales Petre
Cazacu, Sergiu Niță, Ion Costin și Dumitru Cădere, au desfășurat o intensă
activitate de lămurire în rândul membrilor Sfatului Țării pentru a-i con-
vinge să voteze Unirea. Așa cum au consemnat unii martori oculari, de cel
mai mare folos avea să se arate munca desfășurată de Stere în mijlocul
deputaților. Mai târziu, Elena Alistar avea să menționeze, în amintirile sa-
le: „cu câteva zile înainte de 27 martie, au început a se purta vorbe în
mod serios despre actul Unirii”13. Prin urmare, Sfatul Țării află despre vii-
toarea unire doar în ajunul acelei zile. Această situație punea sub semnul
incertitudinii atitudinea pe care urmau să o aibă deputații. Într-adevăr,
Marghiloman însuși, care își prezentase mesajul în fața deputaților, enun-
țând cele 11 condiții care aveau să fie cuprinse în Declarația de Unire ce
urma să fie votată de către deputați, se arăta foarte neliniștit, după ce se
retrăsese din Parlament pentru timpul cât avea să țină votarea. Mai târ-
ziu, el avea să evoce astfel acest moment tensionat: „Se face 5, se face 6,
ajungem la 7, se întuneca și nici un răspuns de la Sfatul Tarii. Vă închipu-
iți ce înfrigurare era pe noi la ideea că ceva necunoscut a putut aduce
surparea conferinței…”14. Deci, votarea unirii Basarabiei nu a fost nici pe
departe un act festiv, triumfal, de entuziasm general, cum îl prezintă de
obicei cele mai multe dintre scrierile noastre istorice. Dimpotrivă, a fost
un fenomen complicat, contradictoriu, plin de surprize, obstacole și lovi-
turi de teatru, asupra cărora însă nu putem insista în aceste pagini15.
Un moment cu totul aparte îl constituie Declarația de Unire votată de
Sfatul Țării în ședința sa din 27 martie 1918, care demult ar fi trebuit să fi
fost examinată și analizată amănunțit. Nu pot aici decât să rețin atenția
cititorului doar la două detalii mai importante, la cele două părți din care
este alcătuit acest document. E în afara oricărei îndoieli că textul Declara-
ției nu este produsul Sfatului Țării. Se știe în mod sigur că cele 11 condiții
au fost redactate de către Marghiloman, poate cu încă cineva din guver-
nul său. O parte a acestora el le-a comunicat liderilor basarabeni la Iași în
timpul discuțiilor avute cu ei, iar la 27 martie le-a citit pe toate în plenul
Sfatului Țării, după ce în prealabil le dăduse deputaților din Blocul Mol-
dovenesc să facă cunoștință cu ele pentru a se pronunța asupra lor, fără

13 Elena Alistar, Amintiri din anii 1917/1918, Patrimoniu, 1993, 3, p. 116.

14 Lui Alexandru Marghiloman omagiu…, p. 175.
15 Vezi detaliile la Ion Țurcanu, Sfatul Țării, p. 201-216.

352
însă ca aceștia să fi schimbat ceva esențial16. Condițiile fac partea a doua,
conținutul concret al Declarației, care însă în cea mai mare parte nu erau
realizabile din cauza că veneau în conflict cu Constituția României, fiind
vorba mai cu seamă de prevederea referitoare la autonomia Basarabiei în
cadrul regatului român. Bineînțeles că Marghiloman își dădea seama per-
fect de această situație, dar a inclus prevederea respectivă, ca și altele, la
fel de inoperante, cu bună știință pentru a câștiga voturile deputaților.
Atmosfera din Parlament din momentul dezbaterii și votării Declarației,
precum și evoluția ulterioară a evenimentelor, aveau să arate că s-a ori-
entat foarte bine.
Prima parte a documentului o constituie preambulul, care este foarte
bine cunoscut, foarte mediatizat, dar care, din păcate, nu a fost examinat
mai îndeaproape niciodată. Iată conținutul lui: „În numele poporului Basa-
rabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basara-
bia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu
Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Mol-
dove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului
ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru tot-
deauna se uneşte cu mama sa România”17. Este un text de o acuratețe și o
exactitate exemplare ce îl deosebește categoric de restul Declarației. El cu-
prinde toate argumentele de bază care motivau necesitatea alipirii Basara-
biei la regatul român: cadrul geografic, schițat precis, contextul istoric în
care ținutul a fost înstrăinat („rupt de Rusia”), rațiunile de ordin juridic
(dreptul istoric, dreptul de neam, dreptul la autodeterminare) – și toate
acestea cuprinse într-o singură formulă, concisă și elegantă. Nu se știe cine
este autorul acestei bijuterii istorico-juridice, dar e în afara oricărei îndo-
ieli că acesta nu se afla în Sfatul Țării18*. Nu este deloc lipsit de interes fap-
tul că argumentele din preambulul Declarației din 27 martie se vor regăsi
ulterior în partea introductivă la Tratatul din 28 octombrie 1920 de recu-
noaștere internațională a Unirii Basarabiei cu România.

Câteva observații care trebuie ținute minte

În legătură cu faptul că, așa cum rezultă din ceea ce este scris mai
sus, inițiativa Unirii nu a aparținut nici populației Basarabiei și nici măcar
Sfatului Țării, se cere o remarcă de principiu. Teritoriul dintre Prut și Nis-
tru este parte integrantă a spațiului locuit din timpuri străvechi de către

16Ibid.,
p. 208; Al. Marghiloman, op. cit., p. 124; Onisifor Ghibu, Pe baricadele vieții. În
Basarabia revoluționară (1917-1918). Amintiri, Chișinău, 1992, p. 562; Lui Alexandru
Marghiloman omagiu…, p. 175.
17 Documentele Sfatului Țării, p. 557.
18
Aveam să aflu în curând că autorul era Stere: v. art. O sursă de mare preț privind Unirea
din 1918 a Basarabiei cu România din volumul de față.
353
români între Nistru, Tisa, Dunăre și Marea Neagră. Drept urmare, dacă o
parte a acestui spațiu a fost cucerită de cineva, cum s-a întâmplat cu Basa-
rabia la 1812, guvernul român, ca exponent al tuturor românilor, nu numai
că avea dreptul, ci chiar era dator să facă tot posibilul ca spaţiul respectiv
să fie recuperat și realipit la restul teritoriului național. Tocmai de aceea
inițiativa din martie 1918 a guvernului României de a realiza unirea Basa-
rabiei cu vechiul regat a fost pe cât de firească, pe atât de legitimă și de ne-
cesară. Din aceste motive, nu ar fi fost nelegitimă nici o alipire pe cale
militară, așa cum spunea ministrul Arion, numai că în conjunctura politică
și militară din acel moment, extrem de complicată, care impunea luarea în
calcul a unui amalgam de factori și interese, readucerea Basarabiei la mat-
că pe calea reunirii era procedeul care se impunea întâi de toate. Era nece-
sară consultarea voinței basarabenilor. Metoda ideală ar fi fost plebiscitul,
pe care îl recomandau unii, dar în conjunctură de război, de ocupație străi-
nă și de pericol din partea bolșevicilor, plus pretențiile ucrainenilor asupra
teritoriului dintre Prut și Nistru, acesta era imposibil pentru că nu putea fi
organizat ireproșabil și desfășurat în bună ordine, fără incidente majore. În
locul acestuia, se putea face apel la fel de îndreptățit la Sfatul Țării, în care
erau reprezentate toate categoriile de populație ale Basarabiei din punct
de vedere social, politic, etnic, profesional și confesional. Nu era absolută
nevoie ca inițiativa unirii să ia naștere în Sfatul Țării, în schimb în acel mo-
ment se impunea ca o necesitate ca acesta să se pronunțe prin vot în aceas-
tă chestiune de importanță vitală pentru Basarabia. Și Sfatul Țării a făcut-o,
îndeplinindu-și, astfel, misiunea sa istorică.
Pregătirea și realizarea Unirii Basarabiei cu România în 1918 nu a fost
nici pe departe un proces rectiliniu, simplu, ușor, predictibil și realizat în
condițiile cele mai bune. Dimpotrivă, dincolo de faptul că acest fenomen a
fost o surpriză care a dat peste cap anumite planuri, intenții și interese, el
s-a desfășurat anevoios, cu numeroase poticneli și cu multe greșeli, dintre
care unele destul de grave. Dintre neajunsurile care au însoțit acest proces,
cel mai mare și mai regretabil a fost incapacitatea guvernului român de
a-și construi pe parcursul anului 1918 o relație corectă, măcar cu adevărat
civilizată, dacă nu frățească, cu basarabenii, ceea ce avea să dăuneze mult
imaginii României în ochii românilor dintre Prut și Nistru. O adevărată ga-
fă a fost modalitatea de anulare a condițiilor de unire de la 27 martie și vo-
tarea, la 27 noiembrie 1918, a unirii necondiționate într-o ședință după
miezul nopții, cu cvorum problematic și cu proceduri îndoielnice. Dar pro-
blema cea mai mare, care însă nu se referă doar la destinul Basarabiei uni-
te cu România, ci la soarta întregii Românii, apărute în urma actelor de
Unire, la România Mare, a făcut-o faptul că Marea Operă a Unirii s-a pome-
nit după 1918 că nu avea cine să o fructifice corect, civilizat, democratic,
eficient pentru întregul popor adunat întâiași dată între frontierele unui
stat național românesc. România Nouă, jinduită de un amar de vreme și
354
pentru care au fost aduse jertfe nenumărate, în sfârșit a apărut, dar în scurt
timp avea să se vadă că nu avea cine să o conducă. România întregită nu
avea adevărați oameni de stat. Erau destui care se dădeau ca atare, dar
printre ei nu era nici unul de care Țara avea nevoie mare. Drept urmare,
măreața construcție de la 1918 a început să se clatine, să geamă dureros
din încheieturi, să se rupă pe ici-colo și, în cele din urmă, după două dece-
nii de chin, după ce inamicii ei din interior o sfâșiaseră fără milă, a ajuns să
se prăbușească sub loviturile dușmanilor din afară.

Acest material a fost solicitat,

la începutul anului 1918, de redacția revistei
Limba Română (Chișinău), dar după ce l-a văzut,
și-a exprimat îndoiala că îl poate publica.

355
 O sursă de mare preț privind Unirea din 1918
a Basarabiei cu România

Împlinirea a 100 de ani de la unirea Basarabiei cu România a făcut să

crească și mai mult interesul pentru această pagină importantă din istoria
românilor. Deși fenomenul nu a fost deloc ignorat nici până acum, totuși
unele din aspectele lui erau mai puțin cunoscute. Apropierea însă a anului
jubiliar al Unirii i-a îndemnat pe cercetători să zăbovească mai mult prin
arhive și prin alte locuri păstrătoare de prețioase mărturii ale trecutului,
astfel că în ultima vreme am ajuns să cunoaștem despre acest fenomen lu-
cruri pe care nici nu le bănuiam că există. Printre acestea, de un real folos
s-au dovedit a fi stenogramele ședințelor parlamentului român de la Iași
din vara anului 1918, examinate stăruitor de către cercetătorul ieșean Vic-
tor Durnea.
Prima observație care se cere făcută cu referire la aceste documente
este că, prin caracterul lor, ele sunt foarte subiective. Avem a face, în cazul
de față, cu discursuri parlamentare, pronunțate de deputați care făceau
parte din grupări politice adversare. Subiectul central îl constituie Unirea
Basarabiei de curând realizată. Reprezentanții formațiunilor aflate în opo-
ziție, mai cu seamă liberalii, atacau guvernul Marghiloman pentru maniera
în care au făcut Unirea. Conservatorii răspundeau, atacând, la rândul lor, la
fel de dur pe liberali și pe Averescu pentru greșelile și nereușitele din tim-
pul războiului și pentru indiferența pe care, după părerea lor, au manifes-
tat-o față de Basarabia. Destul de des, discursurile nu erau mai mult decât
niște atacuri brutale la persoană, ca de ex. invectivele frivole și pline de ne-
adevăruri ale lui A.C. Cuza împotriva lui Constantin Stere. În general, drept
urmare a faptului că fiecare grupare căuta să-și atace adversarul fără nici
un fel de menajamente, ignorând voit faptele reale care contraveneau aces-
tui demers și manipulând date ce sfidau realitatea, acest gen de materiale
pare a fi mai degrabă derutant și dăunător pentru cunoașterea realităților
din acea vreme.
Și totuși, în pofida acestei impresii, textele adunate în culegerea de fa-
ță conțin o sumă de date de indiscutabilă valoare istorică. Aceste documen-
te contribuie mult la clarificarea unor momente importante mai puțin
cunoscute din istoria unirii Basarabiei cu regatul român, cum ar fi conjunc-
tura politică și militară în care s-a produs fenomenul, principalii factori ca-
re au contribuit la pregătirea și realizarea lui, relația dintre puterea

356
politică și voința populară în acest proces, paternitatea textului Declarației
Sfatului Țării din 27 martie 1918 ș.a.
De obicei, majoritatea scrierilor istorice românești susțin că unirea
Basarabiei a fost determinată de mișcarea națională a românilor basara-
beni, de dorința lor de a se reuni cu frații lor din dreapta Prutului, iar
această voință a fost realizată prin votul Sfatului Țării. Foarte puține sunt
studiile care, bazându-se pe documente de arhivă și pe mărturiile unor
participanți la acele evenimente, demonstrează că, în realitate, procesul
Unirii a fost mult mai complex și de fapt a avut cu totul alt traseu decât cel
pe care îl prezintă tradiția istoriografică. Aceste materiale pun la îndoială
inițiativa populară și arată totodată că realizarea Unirii nu s-a datorat doar
Sfatului Țării, ci poate într-o măsură și mai mare guvernului român, care în
acel moment se afla la Iași1.
Documentele din culegerea de față vin să confirme rezultatele acestor
cercetări. Astfel, de pildă, ele demonstrează fără putință de tăgadă că un rol
imposibil de neglijat în realizarea Unirii Basarabiei l-au avut Puterile Cen-
trale, adică germanii și austriecii care stăpâneau în acel moment două tre-
imi din teritoriul României. Răspunzând învinuirilor după care conservato-
rii și-ar fi asigurat susținerea ocupanților în realizarea acestui obiectiv, Con-
stantin Arion, ministrul de externe în guvernul Marghiloman, punea, în șe-
dința din 12 iunie 1918 a Camerei Deputaților, această întrebare retorică:
„Vă întreb un lucru: credeţi d-voastră că, cu ocupaţiunea austriacă la nord şi
cu trecerea trupelor germane pe la sud2, pe baza tratatului de armistiţiu în-
cheiat de d. general Averescu3, se putea alipi Basarabia fără bunăvoinţa
Austriei şi a Germaniei?” Iar în ședința de a doua zi avea să repete întreba-
rea altfel: „Cine îşi închipuie, cu minte înţeleaptă, că puteam să luăm noi Ba-
sarabia, dacă s-ar fi opus Austro-Ungaria şi Germania?” Și adăuga: „fiind
trupe austriace la nord şi trupe germane care treceau spre Ucraina la sud,
noi puteam să primim unirea Basarabiei fără consimţimântul Austriei şi fă-
ră consimţimântul Germaniei? Dacă, domnilor, nu zic abilitatea, dar eveni-
mentele au fost aşa, încât dl Marghiloman şi cu mine am putut să obţinem
bunăvoinţa Germaniei şi Austriei, a Bulgariei şi a Turciei, consimţimânt
unanim al Aliaţilor…, să se felicite ţara că am putut dobândi un asemenea
succes”4. În aceeași ședință din 13 iunie, Stere confirma aceste declarații,
atrăgând atenția deputaților la dramatismul situației în care s-a făcut Uni-

1 Vezi Ion Țurcanu, Sfatul Țării. Istoria zbuciumată a unei importante instituții politice ba-
sarabene, Chișinău, 2018, p. 188-212.
2 Adică prin nordul și sudul Basarabiei.
3 Este vizat tratatul de pace preliminar, încheiat de guvernul Averescu cu Puterile Cen-

trale și aliații lor la Buftea în data de 20 februarie/5 martie 1918.

4 Asupra acestei situații atrăgea atenția și Marghiloman în discursul ținut la 27 martie

1918 în fața deputaților basarabeni: Sfatul Țării. Documente, ed. de Ion Țurcanu, Chiși-
nău, 2016, p. 553.
357
rea, „când, zicea el, două treimi din ţară au fost ocupate de străini, când în
nordul Basarabiei erau austriaci, în sud, armata germană trecea prin Ben-
der şi întretăia astfel singura linie de comunicaţie ce mai rămânea cu lumea,
fie chiar prin haosul rusesc, în momentele acelea, oricare ar fi fost dorinţa şi
visurile noastre ale tuturora de aici şi de peste Prut, cheia de la casa noastră
nu mai era în mâinile noastre, soluţiunea nu mai atârna de la noi”. Însă Ari-
on, într-o cuvântare ținută în parlament la 23 iunie 1918, avea să facă o pre-
cizare principială, și anume că Basarabia, zicea el, „nu ne-au dat-o Puterile
Centrale. Puterile Centrale au îngăduit – şi în aceasta au arătat buna lor vo-
inţă către noi – şi au făcut posibilă unirea cu Basarabia. Dar nu ne-au dat-o
ele; ne-a dat-o Sfatul Ţării. S-a dat Basarabia, ea însăşi românească”5.
Dar stenogramele dezbaterilor parlamentare arată că, înainte de
aceasta, s-a produs un eveniment care avea să asigure condițiile pentru re-
alizarea unirii, și anume intrarea trupelor române în Basarabia, la chema-
rea Sfatului Țării. Luând cuvântul, în ședința din 26 iunie 1918 a Camerei,
Ion Inculeț, observa că în decembrie 1917 ținutul se afla într-o situație dis-
perată. „Noi, zicea el, ne aflam într-o aşa stare, când credeam că toată Basa-
rabia va fi distrusă… În timpul acesta, ce trebuia să facem noi? Către cine
trebuia să ne adresăm? Domniile voastre bine înţelegeţi că nu puteam să
ne adresăm decât numai la mama noastră, la România. Şi noi ne-am adre-
sat şi ajutorul l-am primit…, trupele române au venit la timp. Dacă ar fi în-
târziat d. general Broşteanu6 cel puţin o zi, poate nu aş mai fi avut fericirea
să fiu aci să vorbesc în faţa domniilor voastre… Noi am fost salvaţi. Sfatul
Ţării nici o zi nu a fost ca să nu lucreze. Aceasta, mulţumită trupelor fră-
ţeşti, care au venit în ajutor la timp”7.
Chestiunea asupra căreia cercetătorii nu au ajuns nici până astăzi la un
consens este cine, totuși, a inițiat procesul unirii Basarabiei. Stenogramele
reproduse în această carte nu lasă nici o îndoială că acest proces a început
la Iași. Astfel, la 14 iunie, Arion declara: „Când au venit în mijlocul nostru
colegii noştri de astăzi, domnii Inculeţ şi Ciugureanu, şi dl Halippa, vi-
cepreşedintele Sfatului Ţării, a fost o zi de bucurie mare, a fost cel mai fru-
mos consiliu de miniştri care l-am avut în viaţa mea”8. După care adaugă că
anume atunci s-a decis să se facă unirea Basarabiei, cu obiectivul special ca

5 Despre contribuția Puterilor Centrale la realizarea unirii Basarabiei avea să vorbească

mai târziu și Constantin Hîrjeu, fost ministru de război în guvernul Marghiloman, în vo-
lumul Lui Alexandru Marghiloman omagiu cu prilejul unei îndoite aniversări, București,
1924, p. 22-23. De altfel, Averescu și unii dintre părtașii săi pretindeau că acest merit
le-ar fi aparținut lor, și nu conservatorilor: v. Ion Țurcanu, Sfatul Țării, p. 213.
6
Generalul Ernest Broșteanu a intrat în Chișinău, în fruntea diviziei a 11-a, la 13
ianuarie 1918.
7 Monitorul Ofcial. Camera (nr.17) din 11 septembrie 1918, p. 239-244.
8 Aflăm din altă sursă că acest consiliu s-a ținut în zilele de 22-23 martie 1918: Al. Mar-

ghiloman, Note politice, vol. III, București, 1995, p. 119, 121.

358
aceasta să-și păstreze autonomia în cadrul regatului român. În discursul
său de la Cameră, din 26 iunie, Inculeț confirma astfel spusele lui Arion:
„Au făcut mult (pentru Unire – I.Ț.), au lucrat înţelegând starea lucrurilor
d-nii Marghiloman şi Arion… Când am venit a doua oară (la Iași – I.Ț.), fiind
d-nii Marghiloman şi Arion la putere, în şedinţa aceea istorică, despre care
d. Arion ne-a spus că a fost cea mai frumoasă şedinţă din viaţa lui, am pri-
mit răspuns că timpul a venit. Că momentul este de faţă şi Unirea trebuie
făcută cât mai degrabă. Noi am plecat la Chişinău. La 26 martie a venit aco-
lo d. Marghiloman şi la 27 martie visul românilor basarabeni, cel mai fru-
mos, s-a împlinit”. În aceeași ședință, Inculeț povestea că atunci când
fusese invitat la Iași, împreună cu Ciugureanu și Halippa, el le-ar fi spus, în-
tre altele, reprezentanților guvernului român: „dumneavoastră ziceți că a
sosit momentul să faceți unirea…”. Această remarcă arată foarte bine de
unde venea inițiativa Unirii. Ea este confirmată de mărturiile lui Marghi-
loman, care la prima întâlnire cu liderii basarabeni, în ziua de 20 martie
1918, a căutat să-i convingă să accepte unirea, deoarece, observa el, „Basa-
rabia e prea slabă pentru a trăi singură și despărțită – ucrainenii pândesc
nordul și litoralul mării; nici bani, nici armată. Unirea le-ar face un singur
serviciu: să oprească dezmembrarea”9. Și întrucât basarabenii, și mai ales
Inculeț, se arătau nehotărâți, Arion le-a spus, în ședința din 22 martie a gu-
vernului, că „dacă nu e unire, va fi anexare”10. După încă două zile de discu-
ții și tratative, propunerea lui Marghiloman a fost acceptată, cu condiția ca
Basarabia să-și păstreze autonomia. „Dar unindu-ne, avea să zică Inculeț în
ședința din 26 iunie a Adunării deputaților, ne-am cerut autonomia”11.
Trebuie reținut însă un detaliu foarte important, și anume că tot
atunci Inculeț făcea o observație cât se poate de relevantă pentru înțelege-
rea corectă a felului cum s-a făcut Unirea. Subliniind meritele lui Marghi-
loman și Arion în inițierea și realizarea acestei acțiuni, el zice totodată:
„Cred că nu era destul, a trebuit încă şi lucrul nostru”, adică implicarea Sfa-
tului Țării în acest proces.
Astfel, stenogramele ședințelor parlamentului român din vara anului
1918 arată cât se poate de limpede unde, când și cine a inițiat pregătirile în
vederea realizării Unirii Basarabiei. O serie întreagă de alte surse vin să
confirme mărturiile acestor documente istorice12.
Așa cum spuneam mai sus, în tradiția noastră istoriografică predomi-
nă părerea că unirea Basarabia a fost determinată de mișcarea națională a
românilor din acest teritoriu. Din motive ușor de înțeles, această impresie
9 Al. Marghiloman, p. 119.
10 Ibidem, p. 121.
11 Despre tratativele de la Iași din zile de 20-23 martie 1918, vezi o informație foarte
prețioasă în cartea Lui Marghiloman…, p. 22-24, 172-173.
12 Vezi Ibid., p. 173-178; Ion Țurcanu, Sfatul Țării, p. 195-200; Idem, Unirea Basarabiei cu

România în 1918, Chișinău, 1998, p. 171-176.

359
caută să o impună și majoritatea discursurilor parlamentare reproduse
aici. De ex. Arion zicea că, datorită „instinctului de rasă…, Basarabia s-a re-
deşteptat românească”, iar în mesajul regal adresat parlamentului era in-
vocat „simţul superior al neamului care a făcut ca frumosul pământ moldo-
vean, rupt din ogorul strămoşesc, să se reîntoarcă la ţara-mumă şi ca popo-
rul basarabean să se arunce în braţele ei pentru a-i spori puterea de muncă
şi încrederea în viitor“. Aparent curios, Inculeț părea să împărtășească ace-
eași viziune asupra atitudinii basarabenilor față de viitoarea lor încadrare
în regatul român. În cuvântarea pe care am mai menționat-o, din 26 iunie
1918, el zicea că în 1917, „norodul moldovan s-a trezit, și prin instinctul de
conservare, şi-a luat soarta în mâini”, a știut „să-și găsească drumul” care îl
„ducea la alipirea cu România”. Acesta era însă un discurs politic, care ur-
mărea să arate că Basarabia s-a unit prin propria ei dorință, și nu luată îm-
potriva voinței sale, cum căutau să demonstreze adversarii politici ai lui
Marghiloman. Ciugureanu însă, mai sincer decât colegul său, vorbind în
ședința din 13 august 1918, îi atenționa pe deputați: „E o mare greşeală ce
se face a crede că ţărănimea (basarabeană – I.Ț.) avea o conştiinţă naţiona-
lă”. Spre sfârșitul discursului, revenea cu o nouă avertizare: „Basarabia era
o ţară rusificată şi, vă repet, să nu greşiţi să credeţi că Basarabia avea o în-
făţişare naţională”13. Aceste mărturii documentare impun o atitudine re-
zervată față de relatările despre inițiativa populară a basarabenilor pentru
Unire, cum sunt de ex. așa-zisele hotărâri ale zemstvelor din Bălți și Soroca
din 3 și, respectiv, 13 martie 191814.
Contribuția cea mai importantă, poate, a acestor documente la cu-
noașterea istoriei Unirii Basarabiei o constituie faptul că ele oferă răspun-
sul la întrebarea cine a scris textul Declarației de Unire votată de Sfatul
Țării la 27 martie 1918. Era deja cunoscut că partea a doua a acestui im-
portant document istoric, și anume cele 11 condiții care motivau necesita-
tea acordării autonomiei Basarabiei, a fost alcătuită de Marghiloman, poate
cu încă cineva din guvernul său15. Nu se știa însă nimic despre paternitatea
preambulului Declarației, care a fost și este intens mediatizat și, de regulă,
prezentat ca fiind Declarația propriu-zisă și care are următorul conținut:
„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară: Republica Democrati-
că Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Nea-
gră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de
ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și a dreptului de
neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor,
de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa România”. Însă în
ședința din 13 iunie 1918 a Adunării Deputaților, Stere spunea: „am luat

13 Sfatul Țării din 24 august/3 septembrie 1918.

14 Vezi detaliat despre aceasta în Ion Țurcanu, Sfatul Țării, p. 186-192.
15 Ibid., p. 199, 206-208.

360
parte, prin colaborare activă, la redactarea punctelor concrete ale Declara-
ţiunii de Unire, şi pasagiile ce le-a cetit ieri d. Cuza aci au fost dictate de mi-
ne”. Or, Cuza a citat anume preambulul acestui document. La sfârșitul dis-
cursului său, Stere repetă: „eu am luat parte la votul Unirii şi la redactarea
Declaraţiei de unire”16. Aceste afirmații nu au fost contestate de nimeni: nici
de către adversarii săi, nici de membrii guvernului Marghiloman și nici de
către reprezentanții Basarabiei în parlamentul român. Prin urmare, nu exis-
tă nici o îndoială că autorul preambulului Declarației Sfatului Țării din 27
martie 1918 este Constantin Stere, care totodată a contribuit și la redac-
tarea celei de a doua părți a documentului, a celor 11 puncte ale Declarației,
al căror text inițial fusese pregătit, așa cum știm, de către Marghiloman.
Documentele ce se editează acum conțin și alte date instructive de-
spre Basarabia și mai cu seamă despre unirea ei cu regatul român, cum ar
fi contactele basarabenilor cu românii de peste Prut până la război, pro-
clamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești, grava criză
politică de la Chișinău de la sfârșitul anului 1917 și începutul anului 1918,
relațiile populației basarabene cu armata română, problema rechizițiilor
făcute aici, instituirea funcției de guvernator al Basarabiei și rolul acestuia
în administrarea provinciei pe parcursul anului 1918, moșierii basarabeni
și atitudinea lor față de Unire ș.a. Merită toată atenția și faptul că unul din
aceste documente, mai precis, discursul lui Ciugureanu, din 13 august
1918, menționează „biroul de emigranţi de la Odesa”, fiind vizat, bineînțe-
les, așa-numitul Comitet pentru salvarea Basarabiei de la Odesa, care ulte-
rior avea să desfășoare o activitate intensă pentru a încerca să convingă
Conferința de Pace de la Paris să conteste drepturile României asupra Ba-
sarabiei. Această informație demonstrează că adversarii Unirii începuseră
să se organizeze în afara Basarabiei îndată după evenimentele din martie
1918.
Impresia de ansamblu ce rezultă din examinarea sumară a stenogra-
melor unor ședințe ale parlamentului român, întrunit la Iași în vara anului
1918, este că acestea conțin o informație prețioasă despre unul din feno-
menele cele mai importante ale istoriei românilor – unirea din acel an a
Basarabiei cu România.

Reprodus din volumul Basarabia în parlamentul Marghiloman,

ed. Victor Durnea, Chișinău, 2018

16 Monitorul Oficial.Camera (nr. 11) din 15 august 1918.

361
 Unirea Basarabia cu România în anul 1918
și primele reacții externe la acest eveniment

În principiu, soarta Basarabiei la sfârșitul Primului Război Mondial

avea să fie hotărâtă în scurta perioadă, de numai doi ani, care a urmat vo-
tului Sfatului Țării. Diplomația română avea să depună eforturi pe multiple
planuri practic în toți anii care au urmat, până la sfârșitul deceniului patru
al sec. XX, pentru a obține recunoașterea internațională deplină a aparte-
nenței ținutului la România. Dar temelia acestei recunoașteri a fost pusă în
cadrul eforturilor legate de pregătirea și desfășurarea Conferinței de Pace
de la Paris, căreia îi revenea sarcina extrem de grea să facă totalurile răz-
boiului și să „împartă dreptatea” între învinși și învingători. Și mai mult
decât atât, atitudinea Marilor Puteri occidentale avea să fie influențată sen-
sibil de unele fenomene petrecute pe parcursul anului 1918, inclusiv de
decizia Sfatului Țării din 27 martie 1918. Un raport elaborat în august
1918 de Foreign Office și dedicat anume acestei chestiuni constata: „Recu-
noscută sau nu în teorie, Unirea ce s-a realizat între Basarabia și România
este un fapt împlinit și e considerat ca atare nu numai de către Puterile
Centrale, ci și de majoritatea românilor înșiși, ceea ce înseamnă că Marile
Puteri (occidentale – n.a.) vor avea de tratat în mod serios această chestiu-
ne, atât de importantă pentru relațiile Rusiei cu România și pentru țările
învecinate, la Conferința de Pace sau pe cât posibil mai devreme”1. Într-a-
devăr, chiar dacă problema Basarabiei nu a constituit principalul obiectiv
pe agenda relațiilor României cu țările învingătoare în război, totuși ea
avea să devină o preocupare importantă pentru acestea chiar din momen-
tul proclamării Unirii și până la rezolvarea ei definitivă în cadrul tratative-
lor de pace. Evident că Marile Puteri au fost informate imediat despre ceea
ce se întâmplase la Chișinău, la 27 martie 1918. Astfel, chiar a doua zi, pe
28 martie/10 aprilie 1918, ambasadorul Statelor Unite în România, Char-
les Vopicka, transmitea la Washington comunicatul dat în acea zi de gu-
vernul român la Iași: „Cu mare bucurie vă facem cunoscut că Sfatul Țării al
Basarabiei a votat în seara de 9 aprilie unirea cu România. Primul ministru

1Apud I. Țurcanu, Unirea Basarabiei cu România în anul 1918. Preludii, premise, realizări,
Chișinău, 1998, p. 274-275.
362
Alexandru Marghiloman, care se află la Chișinău, va lua act, în numele po-
porului român și al regelui Ferdinand, de votul Sfatului Țării”2.
Votarea de către Sfatul Țării a actului Unirii Basarabiei cu România s-a
produs într-un context politic și militar extrem de complicat, în general
foarte departe de a fi favorabil acestei importante decizii istorice. Cu excep-
ția atitudinii conjuncturale a Puterilor Centrale, dictată exclusiv de un calcul
politic și strategic de moment, câtă vreme acestea nu puteau avea nici un
interes ca România să devină o țară mare și puternică, ba dimpotrivă, Uni-
rea nu avea în clipa aceea nici un susținător printre puterile beligerante sau
în afara acestora. Întregul climat politic, la fel ca atmosfera psihologică din
Basarabia și din regatul român, era determinat de starea de război din Eu-
ropa și totodată influențat foarte mult de evoluțiile militare și politice din
Rusia și din Ucraina. Unirea, dar și Basarabia însăși, așa cum avea ea să ara-
te după realizarea acestui act, aveau să poarte amprenta situației deosebit
de grele în care se afla România în acel moment: două treimi din teritoriul
național ocupat de inamic, mari pierderi de vieți omenești, capacități eco-
nomico-financiare extrem de reduse, insuficiența materialelor de război,
criză gravă a produselor alimentare, starea nesatisfăcătoare a comunicații-
lor etc.
În pofida faptului că se situa cumva în afara zonei marilor confruntări
militare, Basarabia constituia un obiectiv de real interes pentru diferiți fac-
tori. Evident că cei mai interesați de acest teritoriu erau cei care și-l dispu-
tau, din variate motive, cu și fără justificări: românii, rușii și ucrainenii. Dar
nu erau deloc indiferente față de el nici marile puteri din cele două blocuri
militar-politice care își adjudecau întâietatea în teatrele de operațiuni, in-
clusiv în imediata vecinătate a Basarabiei, în Moldova de peste Prut. Atunci
când Unirea s-a produs, ea a fost o surpriză practic pentru toți factorii de
putere din afară, de aceea în acel moment reacțiile externe la acest feno-
men abia încep să se manifeste. Excepție au făcut chiar de la început bolșe-
vicii ruși și ucrainenii, mai ales cei dintâi. Ei au început atacul diplomatic
împotriva României pe subiectul Basarabiei încă în ajunul Unirii.
E arhicunoscut că la sfârșitul anului 1917 Sfatul Țării a chemat armata
română pentru a pune capăt teroarei și jafurilor la care se dedau în ținut
bandele bolșevice formate din soldați dezertori de pe Frontul Român3.
Această decizie avea susținerea Aliaților, a lui H. Berthelot, șeful misiunii
militare franceze din România, și a lui D.G. Șcerbacev, comandantul frontu-
lui. Însă sub motiv că intrarea trupelor române în Basarabia ar fi fost un act
de ocupație, la 13 ianuarie 1918, exact în ziua în care divizia generalului

2 Foregn relations of United States (FRUS), 1918, Russia, vol. II, p. 719.
3 Despre situația reală și faptele concrete referitoare la acest moment, vezi I. Țurcanu,
Sfatul Țării. Istoria zbuciumată a unei importante instituții politice basarabene, Chișinău,
2018, p. 73-78, 115-138.
363
E. Broșteanu intra în Chișinău, curățind orașul de răufăcători, guvernul
bolșevic hotărăște: „1. Toate relațiile diplomatice cu România se întrerup.
Legația română și în general toți agenții statului român sunt expulzați pes-
te graniță pe calea cea mai scurtă. 2. Fondul în aur al României care se păs-
trează în Moscova este declarat intangibil pentru oligarhia română. Pute-
rea sovietică își asumă responsabilitatea pentru păstrarea acestui fond și îl
va transmite în mâinile poporului român. 3. Șcerbacev, comandantul su-
prem al Frontului Român, care s-a răsculat împotriva revoluției, este decla-
rat dușman al poporului și este pus în afara legii”4. Acest conflict căpătase
notorietate internațională, el era semnalat, între altele, de către ambasado-
rii SUA la Petrograd, Paris și Iași și de cel al României la Washington5. În
ultima săptămână a lunii februarie și la începutul lunii martie 1918, între
reprezentanții guvernului român și autoritățile bolșevice din Odesa au
avut loc tratative care prevedeau, între altele, reducerea contingentului
militar român în Basarabia, schimb de prizonieri, reglementarea rechiziții-
lor făcute de trupele române și restituirea unei părți a fondului de aur al
României, dar ocuparea la mijlocul lunii martie a Ucrainei și a Odesei de
către austro-germani a pus capăt acestor înțelegeri.
În același timp pretențiile lor asupra Basarabiei le înaintează și ucrai-
nenii. Exact în momentul în care începuseră tratativele guvernului Averes-
cu cu bolșevicii din Odesa, adică pe la începutul ultimei decade a lunii
februarie 1918, V. Golubovici, primul ministru al Republicii Ucrainene, tri-
mitea o notă reprezentanților plenipotențiari ai guvernelor Cvadruplei Ali-
anțe și ai României care negociau la Buftea-București condițiile prelimina-
riilor de pace pe care cele dintâi căutau să o impună guvernului român.
Nota ucraineană pretindea că „din punct de vedere etnografic, economic și
politic Basarabia formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”6.
Nefiind adresată și organelor de stat ale Republicii Democratice Moldove-
nești, nota a ajuns să fie cunoscută autorităților de la Chișinău cu destulă
întârziere. Sfatul Țării avea să examineze documentul în ședința sa din 16
martie 1918, când, dând glas indignării multor deputați basarabeni, a decis
să atenționeze Ucraina asupra inadmisibilității amestecului ei în treburile
Moldovei, exprimându-și „în unanimitate protestul său energic împotriva
pretențiilor nemaiauzite ale unui popor abia eliberat asupra dreptului și
libertățile altuia, care și el a devenit liber”7.

4 Sovetskie Rossia ‒ Ukraina i Rumynia. Sbornik diplomatičeskih dokumentov, Harkov,

1921, p. 81-82.
5 FRUS, 1918, Russia, vol. II, p. 708-712.
6 Documente privind evoluția situației politice-teritoriale a provinciilor istorice românești,

Seria C (1917-1947), vol. 8, București, 1974, p. 246.

7 Sfatul Țării. Documente. Procesele-verbale ale ședințelor în plen, ediție I. Țurcanu, Chiși-

nău, 2016, p. 551.

364
 Evident că proclamarea Unirii, la 27 martie 1918, a dat naștere la noi
pretenții rusești și ucrainene asupra Basarabiei. La 31 martie/12 aprilie
1918, guvernul ucrainean adresa guvernului român o notă care începea
astfel: „Discutând chestiunea anexării Basarabiei de către România, Rada
Centrală a Ucrainei declară că nu recunoaște hotărârea Sfatului Țării pri-
vind încorporarea Basarabiei la România ca fiind un act ce exprimă voința
tuturor popoarelor care locuiesc pe teritoriul Basarabiei, din care cauză
Republica Democratică Ucraineană insistă că regiunile Basarabiei unde
populația s-a declarat sau se va declara ucraineană să fie reunite cu Repu-
blica Ucraineană”8. Ministrul de externe al României, C.C. Arion, răspundea
la 20 aprilie, în numele guvernului român, printr-o notă extinsă, în care,
după ce arăta că Basarabia nu a fost anexată, ci unită cu patria-mamă prin
voința adunării sale naționale, informa guvernul ucrainean că nu exista în
ținut nici o regiune, populația căreia s-ar fi declarat ucraineană și îl atenți-
ona asupra inadmisibilității „să ațâțe în Basarabia agitații și mișcări ale mi-
norităților de diferite naționalități contra marii majorități române”9. Noul
guvern ucrainean, condus de T.D. Lisogub, răspunzând acestei note, s-a
arătat și mai agresiv decât precedentul, insistând „asupra încorporării Ba-
sarabiei ce își va păstra autonomia politică la Ucraina, care are toate drep-
turile în acest sens, ceea ce este, de asemenea, și voința marii majorități a
populației basarabene”10. Dar foarte repede, cum numai viitorul statului
ucrainean începuse să se arate problematic, ucrainenii s-au văzut nevoiți,
așa cum arată anumite rapoarte diplomatice, din august 1918 și din sep-
tembrie 1919, să recunoască drepturile României asupra Basarabiei11.
Aceasta însă avea să fie o atitudine de moment, impusă de împrejurări ne-
favorabile pentru ucraineni, dovadă fiind și faptul că chiar și în acele con-
diții câteodată unele trupe formate pe teritoriul ei, ca cele ale lui Petliura,
la sfârșitul anului 1918, atacau frontiera română de pe Nistru12. Aceste fap-
te arată cât de naivi erau acei politicieni basarabeni care credeau că un stat
ucrainean i-ar putea salva de bolșevici. Astfel, la 10 iulie 1919, Daniel
Ciugureanu, pe atunci ministrul Basarabiei în guvernul român, îi scria lui
Ioan Pelivan, care se afla la Conferința de Pace de la Paris, despre „ideea
formării unui stat ucrainean care, prin situația sa geografică, ne-ar servi
foarte mult în contra aspirațiilor rușilor care, suntem siguri, nu vor uita
niciodată că Basarabia a scăpat de sub oblăduirea lor”, adăugând că „trebu-
ie să existe acea Ucraină, că rămășițele trupelor ucrainene trebuie să fie

8 Documente privind…, p. 299.

9 Ibidem, p. 310.
10 Ibidem, p. 342.
11 Arhivele Naționale Istorice Centrale al României (ANIC), microfilme (mcf.) Anglia, rola
494. Vezi și I. Țurcanu, Unirea…, p. 284.
12 1918 la români. Desăvîrșirea unității național-statale a poporului român. Documente

externe (1916-1918), vol. II, București, 1983, p. 1290.

365
ajutate”13. Iar Ion Inculeț, într-o scrisoare trimisă lui Pelivan la 5 ianuarie
1920, era și mai explicit: „Dând ajutor organizării Ucrainei, zicea el, Aliații
ar avea poporul ucrainean pe veci recunoscător. Iar având Ucraina de par-
tea lor, Aliații ar ține în mâinile lor și Rusia de Nord, care economicește e
strâns legată de Ucraina, de unde capătă materii prime. De aceea politica
Aliaților trebuie să meargă spre susținerea mișcării democratice și națio-
nale și, ceea ce în deosebi ne interesează pe noi, spre susținerea Ucrainei
cu bani și material de război”14.
În anii care au urmat, ucrainenii și mai ales Rusia bolșevică, au conti-
nuat să conteste legitimitatea actului din 27 martie 1918. Ba mai mult, da-
că, împotriva voinței lor, ucrainenii au fost nevoiți să renunțe la pretențiile
teritoriale asupra Basarabiei, ca urmare a faptului că bolșevicii le-au lichi-
dat statul lor de sine stătător, aceștia din urmă, dimpotrivă, aveau să-și
afirme cu deosebită insistență intenția de a pune stăpânire pe ea.
Destul de interesantă se arată atitudinea Puterilor Centrale față de re-
lația dintre regatul român și Basarabia. Uneori, în istoriografie se întâlneș-
te părerea cum că Germania ar fi promis României Basarabia încă la în-
ceputul războiului15, ceea ce nu are cum fi adevărat, deoarece, mai întâi, nu
putea fi luată o asemenea decizie înainte ca Puterile Centrale și aliații lor
să-și fi pus la punct relațiile lor cu Rusia. Aceasta putea să se întâmple doar
din momentul în care avea să fie semnat tratatul de pace de la Brest-Li-
tovsk, prin care Basarabia intra realmente în sfera de dominație și control
a austro-germanilor16, ceea ce, până la un punct, le oferea acestora liberta-
tea de a dispune de ea măcar formal. În al doilea rând, studiile din ultima
vreme arată că, în corespundere cu rigorile unui formalism tipic nemțesc,
germanii considerau că puteau oferi acest cadou doar după ce Basarabia își
va fi declarat independența17, chiar dacă în acele condiții aceasta practic nu
valora nimic. Astfel, la 1 ianuarie 1918 (st.n.), deci până la intrarea trupe-
lor române în Basarabia, feldmareșalul Mackensen îi sugera lui Marghilo-
man că România putea lua Basarabia, după ce aceasta ar fi devenit
independentă18. Fiind o mărturie memorialistică, nu se știe cât este aceasta
de adevărată, dar chiar dacă a fost anume așa, este evident că propunerea
venea abia după armistițiul de la Focșani, din 9 decembrie 1917, când Cen-
tralii se pregăteau să scoată România și Rusia din război și deci se puteau

13 Apud I. Țurcanu, p. 312. Evident, se sugera ca delegația română la Conferință să încer-

ce a-i convinge pe Aliați să-i susțină pe ucraineni.
14 Ibid., p. 330-331.
15 Vezi Istoria românilor, vol. VII, tom II, ed. a 2-a, București, 2015, p. 806.
16J.W. Wheeler-Bennett, The forgotten peace, Brest-Litovsk, March 1918, New York, 1939,

p. 403-408. Vezi și I. Țurcanu, Bessarabiana. Teritoriul dintre Prut și Nistru în cîteva ipo-
staze istorice și reflecții istoriografice, Chișinău, 2012, p, 186.
17 Vezi I. Țurcanu, Sfatul Țării, p. 84
18 A. Marghiloman, Note politice, vol. III, București, 1995, p. 54.

366
considera destul de puternici pentru a decide soarta teritoriilor din Europa
de Est.
Primele propuneri concrete ale acestora referitoare la Basarabia da-
tează din timpul tratativelor de pace de la Buftea-București și se pare că nu
sunt anterioare datei de 24 februarie 1918. Dacă se exclude o informație,
din aceeași sursă, după care despre „posibilitatea de a lua Basarabia” a vor-
bit, la 24 ianuarie 1918, colonelul R. Hentsch, personaj important în co-
mandamentul german, într-o convorbire particulară cu C. Arion19, oferta
concretă avea să fie făcută o lună mai târziu de către contele O. von Czer-
nin, ministrul de externe al Austro-Ungariei. Aflându-se, la 24 februarie
1918, în audiență la regele Ferdinand, i-a spus acestuia: „Noi (Puterile Cen-
trale – a.) suntem gata să acordăm României sprijinul nostru diplomatic
pentru anexarea Basarabiei, astfel că România ar câștiga mai mult decât ar
pierde”20. Vizitându-l în aceeași zi pe Marghiloman, diplomatul austriac
avea să-i spună că românii vor trebui să renunțe la Dobrogea ce urma să
revină bulgarilor. „În schimb, adaugă el, veți lua Basarabia, care e mai mare
decât ce pierdeți”21. Acest început al ofertelor austro-germanilor cu privire
a Basarabia este consemnat și de C. Argetoianu care face trimitere la R. von
Kühlmann, ministrul de externe al Germaniei22. Averescu, care în acel mo-
ment era prim-ministru, nu face, în notițele sale zilnice, nici o referire la
astfel de propuneri, dar din unele luări de cuvânt de mai târziu în parla-
ment se vede că știa de existența lor și chiar le discutase cu reprezentanții
Centralilor23. Argetoianu chiar avea să se laude ulterior, după unirea Basa-
rabiei, că acest privilegiu, adică propunerea austro-germanilor de a lua Ba-
sarabia, a fost câștigat de „guvernul Averescu (din care făcuse și el parte –
a.) în tratativele sale cu Puterile Centrale”24. După formarea guvernului
Marghiloman, la 5 martie 1918, asigurările de acest fel din partea inamici-
lor României au fost repetate de mai multe ori. De ex., în cadrul unei între-
vederi de lucru la 14/27 martie 1918 cu J. von Kriege, reprezentantul mi-
nisterului de externe al Germaniei, acesta i-a spus: „Cum aveți Basarabia,
să nu vă plângeți. Mulțumiți lui Dumnezeu că scăpați așa ușor; pot să vă

19 Ibid., p. 66.
20 Ottokar Czernin, Im Weltkriege, Zweite Auflage, Berlin und Wien, 1919, p. 360.
21 A. Marghiloman, p. 87.
22 C. Argetoianu, Memorii, vol. V, partea a 5-a, București, 1995, p. 28. Aflăm dintr-o te-
legramă a lui Charles Vopicka, ambasadorul american la Iași, trimisă la 18 aprilie 1918
Secretarului de Stat al SUA, că oferind României Basarabia, germanii urmăreau și un
alt scop, și anume de „a-i face pe români să lupte împreună cu ei împotriva bolșevici-
lor”, mai precis, că ar fi „cerut românilor să trimită cîteva divizii în Ucraina pentru a
apăra depozitele pe care românii le au acolo și a-i ajuta pe germani să facă ordine”:
FRUS, 1918, Russia, vol. II, p. 720.
23 Vezi Ideologie și structuri comuniste în România (1917-1918), București, 1995, p. 460.
24 C. Argetoianu, p. 53.

367
asigur că, urmând un proiect care se hotărâse, erați definitiv împărțiți: Ru-
sia avea Moldova, și Austria România (adică Muntenia – a.)”25. Așa cum era
de așteptat, Basarabia, ca parte a României aflate sub control austro-ger-
man, avea să se regăsească în preliminariile de pace semnate la 5 martie
1918 la Buftea și în tratatul de pace de la București din 7 mai 1918. Primul
document obliga guvernul român „să înlesnească pe cât îi stă în putință
transportul de trupe ale Puterilor Aliate (aici: Centrale – a.) prin Moldova
și Basarabia la Odesa, pe căile ferate”26, iar celălalt stabilea că trupele ro-
mâne rămâneau în spațiul de la răsărit de Prut „până la lămurirea stării din
Basarabia”27, care evident că urma să se facă, în viziunea austro-germani-
lor, după victoria lor finală. Nici unul din cele două tratate nu conține mă-
car o aluzie la recunoașterea Basarabiei ca parte componentă a României,
ceea ce arată că nici nu putea fi vorba de așa ceva, întrucât Puterile Centra-
le folosiseră acest teritoriu exclusiv cu rol de compensație pentru pierderi-
le mult mai mari suferite de români în altă parte, urmărind astfel să-i facă
pe aceștia mai concilianți pe parcursul tratativelor de pace. Și în plus, așa
cum am observat doar puțin mai sus, oferindu-le românilor Basarabia, ger-
manii urmăreau să atragă o parte a armatei române în campania lor în
Ucraina, și întrucât guvernul român s-a opus28, după ce ei au ocupat totuși
Ucraina, au încurajat, așa cum susțin unele rapoarte diplomatice, guvernul
ucrainean să conteste Declarația de Unire a Sfatului Țării29.
În mod aparent paradoxal, aliații occidentali ai României în război nu
puteau accepta ideea Unirii Basarabiei cu vechiul regat. Evident că pacea
de la Brest-Litovsk cu germanii și schimbarea radicală a regimului politic
al Rusiei, pe de o parte, apoi decizia Sfatului Țării, de altă parte, aduceau
corective esențiale în raporturile politice româno-ruse de dinaintea intrării
României în război. Încheind pace separată cu inamicul comun, Rusia a
anulat înțelegerile avute cu aliații săi în război. În plus, semnând tratatul
din 3 martie 1918, ea a renunțat la un teritoriu foarte întins care cuprindea
și Basarabia. Deci, ea nu putea avea nici o pretenție la acest teritoriu, după
cum nu era îndreptățită să reproșeze guvernului român și Sfatului Țării că
au realizat Unirea Basarabiei. Dar Marile Puteri Aliate occidentale vedeau
lucrurile altfel. Ele considerau că tratatul de la Brest-Litovsk, ca și instaura-
rea regimului bolșevic, erau niște accidente politice și militare vremelnice,
care ieșeau în afara cadrului stabilit de acordurile care au creat Antanta și
au fixat obligațiile părților în război. Accidentele urmau să fie depășite, dar
obligațiile rămâneau. În corespundere cu aceste obligații, frontiera estică a

25 A. Marghiloman, p. 116.
26 Documente privind… p. 228.
27 Documente…, vol. 11, București, 1977, p. 14.
28 FRUS, 1918, Russia, vol. II, p. 720.
29 Apud I. Țurcanu, Unirea…, p. 280.

368
României rămânea râul Prut. În plus, așa cum menționa un raport al Fo-
reign Office din 1918, „firește că Puterile Antantei nu se puteau angaja să
aprobe o acțiune realizată sub auspiciile aparente ale Puterilor Centrale”30.
De aceea era firesc ca atitudinea Marilor Puteri Aliate față de relația rega-
tului român cu Basarabia să rămână pe pozițiile anterioare intrării Româ-
niei în război. În pofida anumitor contraziceri între mărturiile istorice, pe
parcursul anului 1918 această atitudine rămâne nedezmințită, însă același
raport diplomatic englez lasă să se înțeleagă că aceasta nu era o atitudine
categorică și definitivă, că de fapt „sunt necesare noi investigații înainte de
a fi siguri că unirea este justificată pe temeiuri internaționale”31.
În amintirile sale evocate la zece ani după Unire, Ion Inculeț povesteș-
te că după ce, în zilele de 20-23 martie 1918, făcuse cunoștință cu propu-
nerea primului ministru român Al. Marghiloman de a uni Basarabia cu
vechiul regat, el a vizitat pe toți ambasadorii țărilor aliate și, cu excepția lui
Fasciotti, reprezentantul Italiei, toți l-ar fi asigurat că aprobau unirea Basa-
rabiei cu România. Saint-Aulaire chiar i-ar fi spus: „Faites lʼunion le plus tôt
possible”32. Această relatare are pe alocuri caracter anecdotic și în general
este în disonanță cu poziția Puterilor Aliate. Este totuși adevărat că, inițial,
ambasadorii marilor puteri din România aveau să declare că susțineau
ideea Unirii. Astfel, la 13 aprilie (st.n), ambasadorul SUA la Paris, W.G.
Sharp, transmitea la Washington această telegramă comună a colegilor săi
diplomați de la Iași: „Ieri Adunarea basarabeană de la Chișinău a proclamat
în unanimitate, cu excepția a cinci voturi (sic!), Unirea Basarabiei cu Ro-
mânia, sub rezerva totuși a unei largi autonomii. Întrucât este știut dintr-o
cuvântare recentă a lui Czernin că Puterile Centrale au declarat că nu au
nimic împotriva acestei uniri, confirmăm că, pentru a nu admite ca ele să-și
facă un merit din acest eveniment, noi îl vom recepta cu simpatie, cu atât
mai mult cu cât această aplicare a principiului național, aprobat de o adu-
nare liberă, se arată în conformitate cu programul Antantei. Evenimentul
pare să fie, de asemenea, și în conformitate cu interesele noastre, deoarece
fiind prea slabă ca să-și poată asigura independența cu propriile sale mij-
loace și totodată fiind ruptă de marea Rusie, Basarabia nu are altă alterna-
tivă decât să se alipească la România sau la Ucraina, care devine benevol o

30 Apud I. Țurcanu, Unirea…, p. 284.

31 Ibid.
32 Documente..., vol. VI, p. 252-253. E greu de crezut că Saint-Aulaire ar fi putut spune așa

ceva, știindu-se, din mărturiile lui Berthelot, care era poziția francezilor în această ches-
tiune. Vorbind despre întrevederea sa cu G. Barlclay, ambasadorul englez, Inculeț zice că
acesta l-ar fi întrebat: „Dar, propriu zis, unde-i Basarabia asta?”. Remarca aceasta trebuie
tratată cel puțin cu o mică doză de neîncredere. Evident că era exclus ca un ambasador al
Aliaților cu reședința la Iași să nu fi știut unde se afla Basarabia, care era foarte aproape
de front și foarte strîns legată de acesta.
369
colonie a Germaniei”33. Așa cum se vede din text și cum avea să semnaleze
ulterior legația română de la Washington34, această atitudine era atribuită
tuturor reprezentanților Puterilor Aliate în România. Când însă, la 18 apri-
lie 1918 (st.n.), Vopicka cerea Departamentului de Stat să i „se dea instruc-
țiuni privind recunoașterea unirii Basarabiei cu România de către guvernul
nostru”35, răspunsul a fost scurt și categoric: „Secretarul de Stat a hotărât
să nu se dea nici o urmare”36, ceea ce însemna că SUA se abțineau să susți-
nă cauza românească în chestiunea Basarabiei.
Una din mărturiile cele mai relevante privind poziția Aliaților sunt ob-
servațiile zilnice ale generalul Henri M. Berthelot, șeful misiunii militare
franceze în România, făcute pe parcursul desfășurării evenimentelor legate
de relația regatului român cu Basarabia. El a fost cel care a susținut intra-
rea trupelor române în Basarabia, la cererea Sfatului Țării și a guvernului
Republicii Democratice Moldovenești, și a acordat tot ajutorul de care era
în stare pentru realizarea acestei acțiuni, întrucât era interesat foarte tare
de paza depozitelor militare și a căilor ferate din ținut. Dar în același timp
el își nota: „Nu trebuie ca Aliații să poată fi acuzați că au pus umărul la dez-
membrarea Rusiei”37. Apoi la două săptămâni de la instalarea trupelor ro-
mâne între Prut și Nistru, referindu-se la ieșirea unor regiuni naționale, ca
Ucraina și Basarabia, din componența Rusiei, generalul observa: „Interesul
nostru este de a avea în estul Europei o Rusie mare și puternică, pentru a
contrabalansa imperiile centrale”. După care adaugă: „În ceea ce privește
Basarabia, nici eu nu sunt mulțumit de felul în care procedează generalul
Broșteanu. Nu mai este vorba despre o operațiune de poliție militară, ci de
o influență politică a cărei vreme nu a sosit încă. Sigur că fondul populației
este moldav și că locuitorii par a se orienta către România, dar să vrei să
culegi para înainte de a fi coaptă, înseamnă să riști s-o mănânci stricată”38.
Iar la 7 februarie 1918 (st.n.) scria: „Ieri, Sfatul Țării ar fi proclamat inde-
pendența Basarabiei. Să fie aceasta preludiul realipirii la România? Sigur e
că țăranul este moldovean și că tratatele din 1812 și 1878 au integrat Ba-
sarabia în Rusia nu altfel decât folosindu-se de dreptul celui mai puternic”.
Dar, adăuga el, românii trebuiau să rămână în limitele declarației lui

33 FRUS, 1918, Russia, vol. II, p. 719. Vezi același text, cu deosebiri neînsemnate, și la Ch.
Vopicka, Secrets of the Balkans. Seven years of a diplomatistʼs life in the storm centre of Eu-
rope, Chicago, 1921, p. 196.
34 Arhivele Ministerului afacerilor externe al României (MAE), fond 71/1914 E „Basara-

bia”, f. 227. Din nota legației române ar reieși că ideea recunoașterii unirii ar fi fost îm-
părtășită și de ambasadorul Sharp.
35 FRUS, 1918, Russia, vol. II, p. 720.
36 Arhivele MAE, fond 71/1914 E₂, f. 228.
37 Generalul Henri Berthelot, Memorii și corespondență (1916-1919), trad. din franceză,

București, 2012, p. 274.

38 Ibid., p. 309.

370
Prezan către basarabeni39, adică să aibă grijă de asigurarea ordinii în ținut
și să nu se amestece în viața politică a acestuia. După câteva zile avea să
noteze că la „adăpostul măsurilor de ordine și poliție, românii caută să în-
treprindă o acțiune politică care tinde spre anexare. Or, eu nu pot admite
asta, cu atât mai mult cu cât își vor crea dificultăți pe viitor, care se vor tot
adânci, pentru că nici un rus, fie el bolșevic sau țarist, nu va putea accepta
ca România să-și mărească teritoriul în defavoarea Rusiei”40. În momentul
votării Unirii în Sfatul Țării, Berthelot nu mai era în România, întrucât
atunci când au fost semnate preliminariile păcii de la Buftea, germanii au
cerut ca misiunea militară franceză să plece de aici, dar evident că genera-
lul francez nu-și schimbase părerea. Bineînțeles că atitudinea lui exprima
în acel moment poziția oficială a Franței. La sfârșitul anului 1918, deci du-
pă terminarea războiului și în atmosfera de pregătire pentru Conferința de
Pace, această atitudine rămânea neschimbată. Într-un document diplomatic
francez de la începutul lunii decembrie din acel an se spunea: „Nu trebuie
uitată Rusia, ceea ce ea a făcut pentru cauza comună și ceea ce ea speră de
la Aliați”. După care se face următoarea precizare: „Rolul veritabil al Rusiei,
atitudinea ei față de Franța, aliatul ei, și serviciile pe care i le-a adus, se ob-
servă cu claritate dacă este examinat ansamblul condițiilor politice și mili-
tare ale Rusiei din ajunul și din timpul războiului”41. Evident că o asemenea
viziune nu era deloc în folosul României și al Basarabiei. Ea își are explicația
în faptul că, judecând după ansamblul de documente franceze referitoare la
subiectul respectiv, în acel moment serviciile diplomatice ale Franței nu
erau suficient de bine informate relativ la realitățile din Basarabia și în spe-
cial la împrejurările în care se realizase unirea. În plus, atitudinea ei trebuia
coordonată cu cea a celorlalți aliați. Dar în scurt timp, când lucrurile vor de-
veni mai limpezi, poziția oficială a Franței avea să se reorienteze, devenind
favorabilă aflării Basarabiei în componența României. Această atitudine
avea să fie favorizată și de înființarea, în decembrie 1918, a unui centru de
studii foarte prestigios, cu peste 30 de personalități științifice, în vederea vi-
itoarelor tratative de pace, condus de André Tardieu, persoana de încredere
și mâna dreaptă a lui Clemenceau, și omul de știință Em. de Martonne42, ca-
re avea să se arate un mare prieten al românilor.
Deși tradițional Marea Britanie era mai puțin legată de România și de
Rusia, decât Franța, totuși, judecând după documentele diplomatice, pare
să fi manifestat la sfârșitul războiului și în anii imediat următori mai mult
interes față de aceste teritorii. În timpul războiului și mai ales la ultima sa

39 Ibid., p, 315.
40 Ibid., p. 316.
41 ANIC, mcf. Franța, rola 319, c
9040.
42S.D. Spector, România la Conferința de Pace de la Paris. Diplomația lui Ion I.C. Brătianu,
Iași, 1995, p. 127, 158.
371
etapă, realitățile din spațiul românesc erau studiate de Departamentul de
Informații Politice al Foreign Office-ului și, în paralel, de către agenții de la
Intelligence Service, care strângeau și ei informațiile necesare pentru gu-
vernul britanic. Din momentul intrării SUA în război, britanicii își coordo-
nează eforturile în această privință cu americanii. Chiar dacă de obicei se
arată destul de critici în raport cu administrația românească din Basarabia,
iar uneori și sceptici în privința împrejurărilor și a corectitudinii procedee-
lor prin care a fost realizată unirea, agenții și diplomații britanici, întot-
deauna informați foarte bine din surse directe, de la fața locului, de regulă
nu pun la îndoială legitimitatea Sfatului Țării și a votului său din 27 martie
1918. În raportul menționat mai sus al Foreign Office-ului se spune, între
altele, că „indiferent de defectele indivizilor, indiferent de ce s-a întâmplat
în culisele unirii Basarabiei cu România, în împrejurările în care s-a reali-
zat, este limpede că singurul viitor pentru Basarabia și România se găsește
pe linia dezvoltării naționale democratice prin unirea într-un singur stat…
Deși au apărut obiecțiuni de ordin sentimental din partea rusească în legă-
tură cu transferul Basarabiei de la Rusia la România (în special în sânul a
două grupuri opuse: al monarhiștilor și bolșevicilor), este sigur că în cu-
rând toate părțile vor trebui să admită că faptul împlinit trebuie să fie pre-
zentat ca fiind dorința populației respective”43. Exact după un an, la 20 au-
gust 1919, însărcinatul cu afaceri al Marii Britanii în România, Frank Ratti-
gan, după ce face cunoștință cu un raport detaliat asupra realităților din
Basarabia, cu referințe dure la politica guvernului român în ținut, al căpi-
tanul G.A. Hill, agent al serviciilor secrete britanice, îi raporta lordului
George Curzon, șeful Foreign Office-ului, următoarele: „Sfatul Țării pare, în
orice caz, să aibă susținerea populației, fiind o adunare reprezentativă a ți-
nutului. Astfel pot fi explicate revendicările românilor că voturile din 27
martie și 27 noiembrie 1918 sunt perfect valide, deoarece au fost exprima-
re de majoritatea celor prezenți”44. Tocmai de aceea, adaugă el, nu merită
să fie pus mult preț pe informațiile despre falsificări ale voturilor. Bineînțe-
les că aceste relatări nu reflectă poziția guvernului britanic din acel mo-
ment, dar ele au influențat într-o oarecare măsură politica engleză în
chestiunea Basarabiei. Un efect benefic, în același sens, deși resimțit poate
mai puțin în orientarea diplomației britanice, l-a avut presa engleză, mai
bine zis, cea interesată de subiectul respectiv, cum era de ex. revista „The
New Europe”, în paginile căreia au apărut pe parcursul anului 1918 artico-
le scrise de diplomatul român D.N Ciotori sau de diplomatul britanic
A.W.A. Leeper, care încă de pe atunci se arăta cât se poate de corect și la fel
de binevoitor față de România45.

43 Apud I. Țurcanu, p. 284.

44 ANIC, mcf. Anglia, rola 394.
45 Vezi V.F. Dobrinescu, Relații româno-engleze (1914-1933), Iași, 1986, p. 30.

372
 Observăm, așadar, că în pofida unor critici foarte aspre în adresa ad-
ministrației românești din Basarabia, diplomația Marii Britanii avea în ge-
neral o atitudine favorabilă față de aflarea acestui ținut în componența Ro-
mâniei. Treptat, aceeași poziție va lua și Franța. Berthelot, care atunci când
se afla în România era categoric împotriva alipirii ținutului la vechiul regat,
îndată după război va deveni unul din cei mai sinceri și mai insistenți sus-
ținători ai cauzei românești cu privire la acest teritoriu. În general, în
preajma Conferinței de Pace, Marile Puteri, practic fără deosebire, se ară-
tau de acord să accepte revendicările teritoriale românești bazate de prin-
cipiile etnic și al autodeterminării naționale, ceea ce nu era deloc puțin.
Totuși, în acel moment, Aliații, mai puțin francezii, erau destul de reticenți
față de România din cauza tratatului pe care aceasta îl încheiase cu Centra-
lii în mai 1918. Foreign Office, de ex., ținea să atenționeze guvernul român,
în decembrie 1918, că la viitoarele tratative de pace acesta va putea parti-
cipa „nu ca guvern aliat, ci ca guvern asociat, iar foștii ei aliați nu vor mai
avea nici o obligație contractuală față de ea”. Deși declara o „mare simpatie
pentru aspirațiile românești de unitate națională”, totuși ministerul de ex-
terne britanic nu face nici o referire la Basarabia, lăsând să se înțeleagă că
aceste aspirații se vor regăsi în tratatele finale46.
Încă mai rezervate se arătau Statele Unite ale Americii în raport cu
problema basarabeană. E adevărat că atunci când, la sfârșitul anului 1917,
Sfatul Țării solicitase ajutor pentru a salva Republica Democratică Moldo-
venească de teroarea bolșevică, ambasadorul Vopicka și-a dat acordul, îm-
preună cu ceilalți reprezentanți ai Aliaților, să fie trimise trupe române în
Basarabia. La 28 decembrie 1917 (st.n.), el îl informa pe Secretarul de Stat
despre delegația care venise la Iași după ajutor: „Ieri m-au vizitat V. Cristi,
directorul afacerilor interne, și I. Pelivan, directorul afacerilor externe, ai
noii republici a Basarabiei, numită Moldova, pe care mi i-a prezentat minis-
trul român de interne”47. Iar la 1 februarie 1918 (st.n.) telegrafia: Este im-
posibil să fie transportată hrană din Basarabia în România fără control ro-
mânesc asupra căii ferate dintre Chișinău și Iași, de aceea intervenția româ-
nă a fost necesară”48. Că guvernul american fusese angajat în susținerea
prezenței militare române în Basarabia, o demonstrează și o telegramă din
7 aprilie 1918 (st.n.) a ambasadorului american la Paris, W.G. Sharp, în care
acesta spunea că fusese solicitat de bolșevici să medieze conflictul lor cu gu-
vernul român în problema Basarabiei, dar că nu o putea face, întâi, pentru
că armata română trebuia susținută ca să poată continua războiul și în al
doilea rând, zicea el, dacă am accepta cererea, „am oferi bolșevicilor opor-
tunitatea de a ridica alte întrebări, în special aceea a ocupării românești a

46 1918 la români, p. 1310.

47 FRUS, 1918, Russia, vol. II, p. 707.
48 Ibid., p. 710.

373
Basarabiei, ceea ce ar pune guvernul nostru în încurcătură”49. Am văzut în-
să că atunci când s-a făcut unirea Basarabiei cu România, Secretarul de
Stat, pe atunci Robert Lansing, a dat indicații ambasadorului american de
la Iași să se abțină de la aprobarea acesteia. Bineînțeles că această dispozi-
ție nu rezulta din convingerile sale personale, ci din poziția guvernului
american în unele chestiuni majore de politică externă, și în special din ati-
tudinea față de Rusia, atitudine care, la rândul ei, era determinată de felul
cum era receptată această țară în societatea americană. Astfel, în plin răz-
boi, Ch.F. Taylor, elaborează un studiu, intitulat „Următorul pas al civiliza-
ției”, care, în baza analizei situației tuturor țărilor angajate în război sau
afectate de acesta, formulează o serie de sugestii privind evoluția postbeli-
că a lumii, între care și o pledoarie pentru o integrare completă a Rusiei în
comunitatea internațională, ținându-se cont de interesele ei economice și
de altă natură50. Această atenție o vom regăsi și în punctul VI din programul
celor 14 puncte al președintelui Wilson de reorganizare postbelică a spațiu-
lui cuprins de război și care prevedea, între altele: „Tratamentul care va fi
aplicat Rusiei de către națiunile sale surori în lunile următoare va fi un test
aspru al bunăvoinței lor, al înțelegerii nevoilor ei, separate de propriile lor
interese, și al simpatiei lor inteligente și dezinteresate”. Această referire la
Rusia, mai mult decât binevoitoare, arăta că Statele Unite erau dispuse să
apere interesele acestei țări în politica pe care urmau să o promoveze în
Europa. Evident că, din acest motiv, nu era de așteptat ca americanii să
aprobe, la Conferința de Pace, decizia Sfatului Țării. Dar la început poziția
SUA nu se arăta totuși categoric negativă, în orice caz unii oameni de stat,
cum era Ch. Vopicka și mai ales prea puternicul consilier al Wilson, colone-
lul E.M. House, erau mult mai îngăduitori față de dreptul României asupra
Basarabiei. Cu mult înainte de începerea tratativelor de pace, House a înfi-
ințat Inquiry Commission, un grup de cercetare de cel mai înalt nivel profe-
sional, creat prin dispoziția lui Wilson în vederea participării SUA la
viitoarele deliberări de la Paris și care recomanda recunoașterea întregii
Basarabii ca parte ce se cuvenea să aparțină României51. Totodată, pentru a
face programul lui Wilson mai precis, mai transparent și deci mai acceptabil

49 Ibid., p. 718.
50 Arhivele MAE, fond E₁, vol. 11, f. 49-50, 63-64, 76.
51FRUS, The Paris Peace Conference (1919), vol. I, p. 301. Se presupunea, este adevă-
rat, că în asemenea caz, România pierdea Dobrogea: Ibid., p. 68. În viziunea Comisiei,
chestiunea Basarabiei, împreună cu multe altele, apărute pe parcursul războiului, în
special în urma prăbușirii monarhiilor țaristă, austro-ungară și turcă, era inclusă în ca-
tegoria „Excepții”, în sensul că nu fuseseră prevăzute de acordurile Aliaților, din care
cauză nu puteau avea dreptul la semnarea tratatelor de pace. În schița de proiect cu
privire la tratatul de pace ce urma să fie elaborat și semnat se întîlnește și această
mențiune: „În Basarabia, Republica Moldovenească independentă pretinde a se uni cu
România”, p. 312.
374
pentru participanții la tratativele de pace, House i-a însărcinat pe Walter
Lippman, secretarul acestei comisii, și pe Frank Cobb, editorul-veteran al
ziarului New York World, să scrie un foarte succint comentariu la acest do-
cument, astfel că punctul 11 al lui Wilson a ajuns să precizeze că Basarabia
urma să revină României52. Pe de altă parte, mesajele trimise de Lansing
guvernului român pe parcursul anului 1918 rămâneau încurajatoare, dar
fără nici o aluzie la posibilitatea susținerii revendicărilor teritoriale româ-
nești53. Singurul cadou pe care SUA l-au făcut României înainte de Confe-
rință, prin implicarea directă a lui Wilson și a lui Lansing, a fost recunoaș-
terea, la începutul anului 1919, a statutului ei de aliat54, atitudine însușită
și de ceilalți aliați, chiar dacă aceasta nu i-a asigurat automat și poziția co-
respunzătoare în cadrul tratativelor de pace.
Astfel, după terminarea războiului și în ajunul deschiderii lucrărilor
Conferinței de Pace, statutul politic al Basarabiei rămânea, sub aspectul re-
cunoașterii internaționale, incert. Deși existau unele indicii că aproape toa-
te Marile Puteri occidentale agreau ideea aflării Basarabiei în componența
României, totuși lipseau garanțiile că vor lua o decizie în acest sens fără în-
târziere, fără echivoc și fără condiții, situație care alimenta o anumită ten-
siune în sânul guvernului român, în societatea basarabeană și la frontiera
estică a României.

Revista istorică, XXVIII, 2017, nr. 3-4

52 B. Lowry, Armistice 1918, The Kent University Press, 1996, p. 80. Motivația lui House:
„Cele Paisprezece Puncte sînt considerate vagi și mie mi se cere în permanență să le in-
terpretez”, p. 81.
53 1918 la români, p. 1188.
54 S.D. Spector, România la Conferința de Pace de la Paris. Diplomația lui Ion I.C. Brătianu,

Iași, 1995, p. 93.

375
 Politica agrară a Sfatului Țării

Un obiectiv de cercetare ambițios, imperios și anevoios

Cercetarea relațiilor agrare în țările și regiunile a căror ocupație de
bază și principală sursă de existență o constituie pământul este o sarcină
pe cât de grea pe atât de ingrată. Grea, pentru că impune semnalarea și
examinarea simultană a numeroase fenomene complicate, preponderent
de ordin economic și social, și ingrată, deoarece, fiind preocupată de reali-
tăți atât de „pământești”, îl sortește pe istoricul-cercetător să rămână la pe-
riferia interesului public față de cercetarea sa. Și asta în ciuda faptului că
interesul pentru pământ a fost în toate timpurile și în toate societățile foar-
te mare. Nu a existat niciodată un obiectiv mai mare, mai mobilizator decât
lupta pentru pământ, de vreme ce aceasta însemna bătălia pentru bucata
de pâine care îl ține pe om în viață. Marile răscoale țărănești care în secole-
le trecute au zguduit numeroase țări, amenințând să distrugă variate stă-
pâniri neomenoase, lacome, ghiftuite și egoiste, sunt expresia cea mai vie
că pentru accesul la pământ nici un efort și nici o jertfă nu sunt prea mari.
Tocmai de aceea realitățile funciare, împreună cu condițiile producției
agricole, au constituit și constituie mereu o preocupare de mare interes ști-
ințific. Și anume din acest motiv hotărârea Sfatului Țării de a rezolva pro-
blema pământului în interesul țărănimii imprimă un plus de autoritate
primului parlament al Basarabiei.
Multă vreme chestiunea aceasta nu a suscitat interesul investigațiilor
istorice. Este adevărat că în perioada interbelică apăruseră unele scrieri
despre subiectul respectiv, dar nu cercetări științifice în acest domeniu, în
orice caz, nu studii istorice. După al Doilea Război Mondial, relațiile agrare
basarabene, cu începere din 1917 și până la sfârșitul anilor ʼ30, inclusiv
reforma agrară a Sfatului Țării, se regăsesc în unele produse ale istorio-
grafiei sovietice, dar din interese deloc disimulate, fenomenele respective
sunt prezentate, practic fără excepție, întotdeauna distorsionat. Astfel, de
ex., lucrările despre mișcările agrare din 1917 caută să demonstreze cu
tot dinadinsul că atunci țăranii basarabeni ar fi fost împroprietăriți prin
realizarea decretului lui Lenin cu privire la pământ1, când de fapt aceștia

1 Vezi M.B. Itkis, Krestjanskoe dviženie v Moldavii v 1917 godu i pretvorenie v jižni
leninskogo dekreta o zemle, Chișinău, 1970. Parțial, această viziune eronată o regăsim
376
se împroprietăriseră, în marea lor majoritate, din proprie inițiativă, prin in-
termediul comitetelor agrare, înființate prin dispozițiile Guvernului Provi-
zoriu al Rusiei, altfel spus, până bolșevicii să fi ajuns să pună mâna pe pute-
re. Relevantă pentru viziunea istoriografiei sovietice asupra reformei agra-
re de după unirea ținutului cu regatul român este o mică monografie a lui V.
Malinski, al cărei demers „științific” îl constituie strădania deșartă de a de-
monstra că de fapt atunci în Basarabia o astfel de reformă nu a avut loc, ci
mai degrabă, sub pretextul reformei, autoritățile române i-au deposedat pe
țăranii basarabeni de pământul primit de la puterea sovietică2.
Prima cercetare oarecum imparțială a acestui fenomen, bazată exclu-
siv pe materiale documentare inedite, a apărut abia în 19803. „Oarecum
imparțială”, deoarece sub regim sovietic evitarea limbajului degradant al
propagandei istoriografice sovietice cu privire la Basarabia românească
era imposibilă, astfel că, pentru a reuși să-și atingă obiectivul urmărit și să
editeze o lucrare în care fenomenul reformei să fie prezentat în adevărata
lui lumină, autorul a trebuit să preia, în doză cât s-a putut de limitată, unele
formule ale acestui limbaj. Abstracție făcând de această concesie regretabi-
lă, monografia editată atunci a adus pentru prima dată în cercetarea istori-
că fenomenul reformei agrare basarabene imparțial, obiectiv, așa cum o
prezintă documentele de arhivă și presa vremii. Între altele, cercetând și
valorificând numeroase documente din Arhiva Națională a Republicii Mol-
dova, mai cu seamă din fondul special (nr. 110) al instituției care s-a ocu-
pat de realizarea reformei și care se numea Casa Noastră, urmărind atent,
număr după număr, revista acestei instituții, intitulată Foaia plugarilor,
adunând și analizând multe alte materiale, am putut demonstra pentru
prima dată falsitatea acelei părți a istoriografiei sovietice, care susținea
mereu și cu glas tare că în Basarabia românească nu ar fi fost realizată nici
o reformă agrară. Reluarea cercetărilor mai târziu a avut drept rezultat
editarea unei lucrări mai ample, în care, variatele aspecte ale relațiilor
agrare basarabene din perioada interbelică aveau să fie precedate de un
capitol în care sunt cercetate aparte două fenomene deosebite și totodată

și în introducerea la o ediție mai nouă a lucrării lui Duiliu Zamfirescu În Basarabia, Bu-
curești, 2012, p. 34-35.
2 V. Malinski, Agrarnaja „reforma” 1918-1924 gg. v Bessarabii, Chișinău, 1949. Vezi și

un alt „studiu” asemănător: N.A. Mohov, I.U. Haselev, Boriba krestjan Bessarabii za
zemliu v period provedenija agrarnoj „reformy” 1918-1923 gg., „Istoričeskie zapiski”,
1951, t. 38. Despre modalitățile de tratare a fenomenului respectiv în scrierile istorice
din perioada sovietică și mai cu seamă cu referire la lucrarea lui Malinski, vezi Ion
Țurcanu, Istoriografia sovietică a reformei agrare din Basarabia în anii 1918-1920, în
Revista de istorie a Moldovei, 1992, nr. 1.
3 Ion Țurcanu, Satul basarabean în anii 1918-1940. Studii social-economice, Chișinău,

1980. Referitor la reformă, p. 7-65.

377
strâns legate între ele: mișcarea agrară din anul 19174 și reforma agrară,
care începuse să fie realizată în baza legii Sfatului Țării din 27 noiembrie
1918 și mai cu seamă în urma modificării acesteia prin legea adoptată de
parlamentul României la 11 martie 19205. Lucrarea conținea un material
documentar, statistic și istoriografic mult mai bogat.
Aceste două monografii au oferit o imagine clară, deși nu completă,
asupra contextului istoric și al modalităților de realizare a reformei agrare
în Basarabia de după unirea acesteia cu regatul român6. Principala pro-
blemă neelucidată rămânea rolul Sfatului Țării în pregătirea reformei. Or,
documentele de constituire a sa și primele sale declarații arată cât se poate
de limpede că, în afară de necesitatea proclamării și afirmării autonomiei
Basarabiei, sarcina de căpetenie a Sfatului Țării consta în satisfacerea ne-
voii țăranilor pentru pământ. La fel și Declarația de Unire a Basarabiei cu
România, din 27 martie 1918, stabilea, chiar în primul din cele 11 articole

4 Este surprinzătoare afirmația, pe care o întâlnim chiar în lucrări recente, de bună cali-
tate, ca efort investigativ, și după care „efectul mișcărilor țărănești din vara lui 1917 a
fost unul dezastruos”, așa cum susțineau în 1917-1918 inamicii declarați a Sfatului Țării:
Svetlana Suveică, O microistorie a unirii Basarabiei cu România. Discuțiile dintre Panteli-
mon V. Sinadino, Alexandru Marghiloman și Constantin Stere (1918), în Conferința științi-
fică internațională „Constantin Stere: prozator, publicist și om politic. 150 de ani de la
naștere”, Iași, 2016, p. 170. Constatăm, astfel, că, în viziunea acestei cercetătoare, mișca-
rea agrară din 1917 a fost in fenomen foarte negativ, ceea ce e o greșeală serioasă, de
vreme ce condamnă lupta țăranilor basarabeni pentru pământ. De altfel această mișcare
nu a avut loc doar în vara anului 1917, ci s-a desfășurat din luna martie a acelui an până
la începutul lui 1918 și, episodic, chiar după intrarea trupelor române în Basarabia. Pă-
rerea greșită despre efectele „dezastruoase” ale mișcării țărănești este împărtășită și de
autorul introducerii la ediția menționată mai sus a lucrării lui D. Zamfirescu, p. 34-35.
Cât privește tema Unirii, căreia îi este dedicat studiul, în general bine făcut al cercetătoa-
rei S. Suveică, chiar dacă în raport cu evenimentul este periferic și unilateral (cu interes
sporit și nemotivat pentru biografiile boierilor alogeni), acesta conține o serie de inexac-
tități regretabile referitoare la felul cum s-a făcut Unirea, la factorii care au pregătit-o și
la istoriografia fenomenului, despre care însă aici nu putem vorbi.
5 Vezi Idem, Relații agrare din Basarabia în anii 1918-1940, Chișinău, 1991, p. 10-41 și

anexele.
6 Mult mai tîrziu avea să apară o scriere ciudată a lui N. Enciu, intitulată Reforma agrară

și evoluția agriculturii basarabene în perioada dintre cele două războaie mondiale. Ca și

cum până la această „inițiativă științifică” nu ar fi existat serioase cercetări istorice ale
temei respective, fondate pe un consistent material arhivistic, statistic, sociologic și isto-
riografic, autorul etalează într-un mod de neînțeles „studiul” său ca pe o investigație no-
uă, originală, bazată pe date necunoscute și necercetate, prezentând haotic, superficial și
nu arareori pur și simplu eronat cele trei mari procese ale realităților rurale basarabene
din anii 1918-1940: reforma agrară, evoluția proprietății funciare și starea agriculturii.
Acest fapt bizar nu e, din păcate, singular, el face parte dintr-un fenomen răspândit în
scrierile istorice din R.M. (din fericire, nu în cele exemplare), în care, pentru a putea pre-
tinde la nou și inedit, realizările altor cercetători la temele respective sunt trecute cu ve-
derea intenționat.
378
care constituiau condițiile unirii, că singura rațiune de a mai exista a Parla-
mentului basarabean, în vechea sa componență, consta în „rezolvarea și
realizarea reformei agrare după nevoile și cererile norodului”7. Volumul de
față, care ilustrează activitatea Comisiei Agrare a Sfatului Țării prin repro-
ducerea principalelor sale documente – procesele-verbale ale ședințelor în
care a fost elaborată legea de reformă agrară, precum și alte materiale pre-
gătite și adoptate de ea, între care proiecte de legi, instrucțiuni, rapoarte
etc., vine să astupe acest gol.

„Foamea de pământ”
Această sintagmă, care pe timpuri exprima disperarea țăranilor fără
pământ și băga frica de moarte în sânul celor cu prea mult pământ, expri-
mă cum nu se poate mai bine nevoia ca această stare de periculoasă tensi-
une vulcanică să fie îndepărtată, dacă nu printr-o reîmpărțire echitabilă a
pământului, măcar prin cedarea unei părți a acestuia de la cei prea avuți la
cei prea săraci. Acest imperativ a dat naștere reformei agrare în Franța, du-
pă revoluția din 1789, celei din Germania, după războaiele napoleoniene,
celor din Rusia, din 1861 și 1906-1910. La fel, sub presiunea marii răscoale
țărănești din 1907, clasa diriguitoare românească a fost nevoită să recu-
noască necesitatea unei astfel de reforme, care însă, în speranța că ar fi pu-
tut fi evitată, a tot fost amânată până când s-a văzut că totuși nu putea fi
ignorată, astfel că la sfârșitul Primul Război Mondial s-a început pregătirea
pentru realizarea ei.
Nevoia înfăptuirii unei reforme agrare în Basarabia după acest război
a fost impusă de cuprinderea ținutului în marile frământări politice și soci-
ale provocate de revoluția rusă. Prăbușirea țarismului a declanșat ample
mișcări ale țărănimii pentru pământ. Pentru a evita confiscarea totală a
pământului de către țărani, Guvernul Provizoriu a înființat peste tot, în lu-
nile martie-aprilie 1917, comitete agrare pentru pregătirea proiectului de
reformă agrară și elaborarea măsurilor de reglementare a relațiilor funcia-
re până la convocarea Adunării Constituante8. Însă radicalizarea stării de
spirit din societate a făcut ca aceste comitete să iasă de sub controlul gu-
vernului și să rezolve problema agrară în sate exclusiv cu de la sine putere

7 Șt. Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu și documente cu privire la mișcarea națională din
Basarabia în anii 1917-1918, Chișinău, 1993, p. 268.
8 S.N. Artemov, Zemelnye komitety pri podgotovke proekta agrarnoj reformy v 1917 godu,

în Izvestja Rossijskogo gosudarstvennogo universiteta im. Gertzena, 2007, p. 106-114.

Vezi în detaliu despre asta: P.N. Pershin, Agrarnaja revoliutija v Rossii, t. I-II, Moscova,
1966; N.K. Figurovskaja, Bankrotstvo agrarnoi reformy burjuaznogo Vremennogo
Pravitelstva, în Istoričeskie zapiski AN SSSR. Institut Istorii, Moscova, 1968; N.E. Hitrina,
Agrarnaja politika Vremennogo Pravitelstva v 1917 g., N. Novgorod, 2003.
8 ANRM, fond 727, inv. 1, dosar 17, partea I, f. 18.

379
în interesul țărănimii. Prăbușirea Frontului Român, în urma loviturii de
stat bolșevice, a aruncat în Basarabia mase numeroase de soldați, porniți
în drum spre Rusia, demoralizați, înrăiți și, evident, predispuși către jafuri
și distrugeri. Mulți din ei, staționând o vreme în ținut, inițiau nimicirea ma-
rilor gospodării funciare, îndemnându-i pe țăranii basarabeni să-i înso-
țească în aceste acțiuni devastatoare și să procedeze ei înșiși la fel. Astfel,
spre sfârșitul anului 1917, acțiunea benefică a comitetelor agrare de a lua
la evidență toate pământurile productive și a organiza cultivarea lor în bu-
nă ordine s-a transformat în multe locuri în adevărate pogromuri. Conform
declarațiilor făcute în Sfatul Țării de unii moșieri, până în acel moment fu-
seseră lichidate circa 95 la sută din marile proprietăți agricole basarabe-
ne9. Dar, așa cum am arătat și altă dată, aceasta era o exagerare care urmă-
rea să demonstreze că mișcarea țărănească a avut doar caracter distruc-
tiv10. Potrivit unor calcule care s-au putut face după consumarea acestor
evenimente, din 1741 de proprietăți mai mari de 100 de desetine, au fost
păgubite 1261, ori 72,4 la sută11, iar pierderile în bani ar fi alcătuit (în
1919) circa 800 mil. lei12. La sfârșitul anului 1917, situația era pe cale de a
ieși cu totul de sub controlul puterii locale, a Sfatului Țării și a guvernului
său, Consiliul Directorilor Generali. În ședința din 5 decembrie a Sfatului
Țării, reprezentantul upravei județului Cahul, N.A. Akkerman, povestea:
„Județul nostru a fost lovit de un uragan de pogromuri și distrugeri. În de-
curs de cinci zile au fost distruse 28 de economii (gospodării mari moșie-
rești– a.), au fost furate 400 de mii de puduri de pâine”13. În ședința din 27
decembrie a Parlamentului, premierul Pantelimon Erhan semnala foarte
îngrijorat următoarea situație: „În Consiliul Directorilor Generali, sunt pri-
mite aproape în fiecare ceas telegrame care cer ajutor și apărare, nu a ave-
rii, ci a vieții, și acestea nu sunt cereri de la persoane aparte, ci de la grupe,
societăți și județe întregi; imploră ajutor chiar și reprezentanții puterii –
comisarii județeni”14. În general, exceptând situația din capitala ținutului,
Chișinău, către sfârșitul anului 1917 tăvălugul anarhiei trecuse peste toată
9 ANRM, fond 727, inv. 1, dosar 17, partea I, f. 18.
10 I. Țurcanu, Relații agrare…, p. 12. Cercetătoarea T.V. Osipova, care a examinat acest fe-
nomen în temeiul unui material documentar foarte bogat, observa: „Întotdeauna se con-
stată că lamentările cu privire la distrugeri și violențe sînt puternic exagerate, ba chiar
pur și simplu nu corespund realității” (T.V. Osipova, Klassovaja borba v derevne v period
podgotovki i provedenija Oktiabriskoj revoliutzii, Moscova, 1975, p. 185).
11 ANRM, fond 1416, inv. 2, dosar 2, f. 19. P.V. Sinadino, președintele Uniunii marilor

proprietari din Basarabia, avea să relateze mai târziu că țăranii puseseră stăpânire pe
două treimi din pământul moșieresc (P. Synadino, Însemnătatea reformei agrare în Ba-
sarabia, Chișinău, 1926, p. 18).
12 ANRM, fond 1416, inv. 2, dosar 2, f. 20. Vezi despre motivațiile politice ale acestor eva-

luări: I. Țurcanu, Relații agrare…, p. 15.

13 ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, partea I, ff. f. 92-92v.
14 Ibid., f. 130-130v.

380
Basarabia15. Atmosfera social-politică ce domina atunci în ținut era extrem
de tensionată și de periculoasă, ceea ce își găsea, între altele, expresia în
faptul că chiar conducerea de stat a ținutului menționa adeseori că Sfatul
Țării trecea printr-un moment îngrozitor (въ грозный часъ засѣдаетъ
Сфатулъ Цэрій)16.
Anume această situație a determinat Sfatul Țării să ceară României și
aliaților ei în război să trimită trupe în Basarabia pentru a alunga bandele
ruse bolșevizate și a reîntrona aici ordinea17. Evident că după înlăturarea
pericolului bolșevic și readucerea ordinii în sate, trebuiau lichidate urmări-
le pogromurilor instigate în mijlocul țărănimii de bandele dezertorilor de
pe front și luate măsurile corespunzătoare pentru reglementarea relațiilor
funciare în temeiul practicilor și a legislației agrare a regimurilor democra-
tice din Europa. Nu putea fi operată cu forța restabilirea in integrum a ma-
rilor proprietăți confiscate de țărani pe parcursul anului 1917, dar după
unirea ținutului cu vechiul regat, statul român nu putea recunoaște legali-
tatea acestor schimbări abuzive în relațiile funciare. Se impunea, altfel
spus, nevoia stringentă a unei reforme agrare care ar fi putut potoli cumva
„foamea de pământ” a țărănimii basarabene din contul marii proprietăți,
fără însă ca aceasta să fie lichidată complet. Această sarcină, deosebit de
grea și de anevoioasă, avea să fie pusă pe seama Sfatului Țării.
De altfel, așa cum am menționat în treacăt mai sus, rezolvarea proble-
mei agrare, adică a asigurării țărănimii cu pământ, ca ocupație de bază și
sursă sigură de existență, avea să constituie obiectivul programatic funda-
mental al Sfatului Țării chiar din momentul formării sale. Astfel, Congresul
Militar Moldovenesc, care și-a ținut ședințele la 20-25 octombrie 1917 și
care a decis, între altele, și formarea Sfatului Țării, statua, în rezoluția sa
despre pământ: „Pământurile mănăstirești, bisericești, cazone și celelalte
trec fără plată în mâna celor care le vor lucra cu brațele lor. Stăpânirea de
pământ se desființează pentru totdeauna. Împărțirea pământului se va ho-
tărî în Adunarea Întemeietoare a Basarabiei”18. Văzută în raport cu realități-
le funciare basarabene din perioada ce a urmat revoluției și cu politica
Sfatului Țării în problema agrară, această rezoluție pare să arate că în acel
moment liderii politici basarabeni încă nu aveau o idee suficient de articu-
lată asupra obiectivului respectiv. Observăm de ex. că marea proprietate

15 I.E. Levit, Moldavskaja Respublika (nojabri 1917 – nojabri 1918), Chișinău, 2000,
p. 150-180. Vezi o serie de cazuri grave descrise de Ion Inculeț în O revoluție trăită,
Chișinău, 1993, p. 80-82.
16 Sfatul Țării. Documente, vol. I. Procesele-verbale ale ședințelor în plen. Ediție de Ion Țur-

canu, Chișinău, 2016, p. 103-104.

17 Vezi în detaliu asupra acestui subiect Ion Țurcanu, Sfatul Țării. Istoria zbuciumată a

unei importante instituții politice basarabene, Chișinău, 2018, p. 129-162.

18 Basarabia în Marele Act al Unirii de la 1918, ed. Ion Țurcanu și Mihai Papuc, Chișinău,

2018, p. 28.
381
particulară nu este menționată, fiind enumerate, în schimb, alte forme de
proprietate care însă, luate împreună, dețineau mult mai puțin pământ de-
cât moșierii basarabeni19. E posibil ca pământul acestora să fi fost subînțe-
les la categoria „și celelalte”, ceea ce nu anulează totuși nedumerirea. De
asemenea, nu se poate ști ce anume avea în vedere fraza „Împărțirea pă-
mântului se va hotărî în Adunarea Întemeietoare a Basarabiei” – era vizată
cumva o distribuire individuală a pământului, adică pe persoane și/sau fa-
milii, ori pe obști sătești? Pe de altă parte, rezoluția conține două elemente
principiale destul de explicite. Primul îl constituie declarația că pământuri-
le urmau să treacă „fără plată în mâna celor care le vor lucra cu brațele
lor”, iar cel de al doilea, strâns legat de cel dintâi, era formulat astfel: „Stă-
pânirea de pământ se desființează pentru totdeauna”. În pofida faptului că,
în acest context, sintagma „stăpânirea de pământ” e confuză, fraza nu lasă
totuși nici o îndoială că era vorba de lichidarea proprietății private asupra
pământului. Ambele prevederi erau de natură socialistă, ceea ce însemna
că pământul nu putea fi dat pentru totdeauna în proprietate exclusivă per-
soanelor sau familiilor acestora, ci devenea bun al întregului popor, care
trebuia să fie distribuit doar spre folosință individuală după niște proce-
duri ce urmau să fie stabilite prin lege (de către Adunarea Întemeietoare).
La scurt timp după deschiderea Sfatului Țării avea să fie adoptată, la 2
decembrie 1917, prima Declarație a acestuia, care avea să țină locul de Le-
ge Fundamentală a Republicii Democratice Moldovenești. Articolul 2, din
cele 10, ale acestui document programatic, avea următorul conținut: „Să
împartă norodului muncitor tot pământul fără plată, pe temeiul folosirii
drepte*. Până la alcătuirea unei legi despre trecerea pământului la norodul
muncitor, ca să nu fie neorânduială și irosire a bogățiilor țării, tot pământul
care nu se lucrează cu brațele stăpânului lui, împreună cu vitele și stro-
menturile gospodăriei, va trece în sama comitetelor pământești, alese din
nou pe temeiul democratic. Sfatul Țării va întocmi porunci amănunțite de-
spre felul cum trebuie să treacă pământul în seama comitetelor și cum aces-
tea trebuie să orânduiască treaba pământului. Pădurile, apele, bogățiile de

19
Moșieri basarabeni nu în sensul de băștinași, ci de trăitori în Basarabia sau, mai precis,
deținători de pământ în acest ținut, pentru că de fapt mai toți aceștia erau de origine
străină și își petreceau aproape tot timpul în afara Basarabiei.
*
Sintagma „folosire dreaptă” în textul tradus din documentul original în limba rusă (pe
atunci, ședințele Sfatului Țării se țineau doar în limba rusă) în română și publicat la scur-
tă vreme după aceea în ziarul Cuvânt Moldovenesc (6 decembrie 1917), e confuză. Prima
propoziție a acestui articol din textul original avea următorul conținut: Переход всех
земель без выкупа в руки трудового народа на началах уравнительного пользо-
вания (Sfatul Țării din 3 decembrie 1917). Ultimele două cuvinte înseamnă folosire ega-
litară, ceea ce, evident, are cu totul alt sens decît expresia „folosire dreaptă” și exprimă
corect poziția din acel moment a Sfatului Țării în problema agrară. Vezi asupra acestei
chestiuni I. Țurcanu, Sfatul Țării, p. 21 (nota 1).
382
sub pământ, câmpurile de încercare, răsadnițele, ogoarele pentru sfeclă,
precum și viile și livezile boierești și mănăstirești, bisericești și ale udeluri-
lor și, în sfârșit, toate curțile boierești, fiind avere obștească a norodului,
vor trece în seama Comitetului Pământesc General al Republicii Moldove-
nești”20. Comparativ cu rezoluția Congresului Militar Moldovenesc, acesta
este un document mai concret și mai precis. Este formulată limpede ideea
că tot pământul, indiferent de forma de proprietate, era considerat „avere
obștească a norodului” și, ca atare, intra sub autoritatea statului care dis-
punea de el, deocamdată, „până la alcătuirea unei legi despre trecerea pă-
mântului la norodul muncitor”, prin intermediul Comitetului Pământesc
General al Republicii. Chiar dacă statutul proprietății moșierești, în inte-
gralitatea ei, rămâne oarecum confuz, de vreme ce sunt menționate doar
viile, livezile și curțile boierești, fără să se spună ceva și despre suprafețele
incomparabil mai mari pentru culturile de câmp, totuși nu încape îndoială
că aceasta urma să fie pusă în întregime la dispoziția statului, adică să de-
vină bun al „norodului muncitor”. Cât timp legea privind soarta viitoare a
pământului nu era încă elaborată, Sfatul Țării își asuma sarcina de a ține,
cu ajutorul comitetelor agrare, o evidență a tuturor pământurilor și a asi-
gura cultivarea lor. Vom observa mai încolo că această strategie agrară și
agricolă va rămâne în vigoare până la realizarea reformei agrare.
Așadar, examinarea celor două documente arată limpede că la începu-
tul activității sale Sfatul Țării avea o viziune socialistă asupra reformei
agrare. Ea a rămas multă vreme neschimbată și abia după ce Basarabia
avea să devină în fapt parte componentă a României, adică după intrarea
trupelor române în ținut și până la ședința istorică din 27 martie 1918,
conducerea Parlamentului și a guvernului basarabean, confruntată cu rea-
lități complet diferite față de cele generate de revoluția rusă, se vede forța-
tă să renunțe treptat la această viziune, depunând, la rândul ei, eforturi tot
mai insistente pentru a convinge să procedeze la fel și majoritatea deputa-
ților, care continuau să împărtășească idei socialiste. Vom vedea însă că re-
nunțarea la aceste idei se va face foarte greu, astfel că multă vreme după
înființarea ei, Comisia Agrară a Sfatului Țării, căreia avea să-i fie încredin-
țată sarcina elaborării proiectului de lege agrară, va fi supusă, din această
cauză, unor convulsiuni care vor prejudicia serios activitatea ei.

Primele încercări de realizare a unei reforme radicale

În ciuda faptului că Republica Democratică Moldovenească trecea prin
momente groaznice, când valul devastator al invaziei trupelor bolșevizate
de pe front amenința să distrugă toate structurile de putere și de ordine,
create de Sfatul Țării, împreună cu cele rămase de la regimul țarist și cu cele

20 Basarabia în Marele Act al Unirii, p. 41.

383
instituite de Guvernul Provizoriu, Parlamentul basarabean trece fără întâr-
ziere la realizarea programului său agrar, așa cum acesta fusese schițat în
Declarația din 2 decembrie 1917. Avea de înfăptuit două sarcini extrem de
grele. I se cerea, așa cum am văzut, să elaboreze de urgență instrucțiuni
„despre felul cum trebuie să treacă pământul în seama comitetelor și cum
acestea trebuie să orânduiască treaba pământului” și totodată să purceadă
la „alcătuirea unei legi despre trecerea pământului la norodul muncitor”. În-
trucât legea nu putea fi elaborată foarte repede, hotărăște, mai întâi, să pre-
gătească pentru comitetele agrare o călăuză care să le îndrumeze cum să
reglementeze relațiile funciare și, principalul, să asigure cultivarea între-
gului pământ productiv, astfel ca populația ținutului să fie îndestulată că
hrană.
Parlamentul ia în dezbatere această chestiune la 5 ianuarie 1918, adi-
că chiar în momentul în care trupele bolșevice din Chișinău amenințau să
lichideze Sfatul Țării și Consiliul Directorilor Generali și să pună mâna pe
putere. Adjunctul directorului general al agriculturii, Procopie Ciumacen-
ko, personaj foarte interesant, deosebit de bine instruit, unul din puținii
membri ai Sfatul Țării înzestrați din belșug cu darul vorbirii, adversar al
bolșevicilor, bun cunoscător și părtaș consecvent al doctrinei socialiste, a
prezentat într-o alocuțiune strălucită, poate puțin patetică, tezele de bază
ale instrucțiunilor, intitulate „Regulament provizoriu pentru transmiterea
pământului și a inventarului către comitetele agrare”21. Pentru a motiva
necesitatea adoptării acestui document, Ciumacenko descrie atmosfera
foarte periculoasă pe care lupta pentru pământ o instaurase în sate. Astăzi,
zicea el, „problema pământului a luat formele cele mai monstruoase, care
merg până la răfuială sălbatică între țărani, până la bătaia moșierilor și
amenințarea lor cu moartea, până la uciderea vitelor și lăsarea lor pe loc…
numai pentru că nu le-au putut împărți. Gloata neorganizată, chinuită vea-
curi la rând, a ieșit în stradă condusă de bande de indivizi aflați în căutare
de câștig ușor, adeseori purtând nemeritat mantaua sură a soldatului revo-
luționar; ea distruge și pradă bunurile publice fără voința și acordul între-
gului popor muncitor și nu ezită să distrugă nici gospodăriile de cultură și
instituțiile de învățământ agricol, create prin munca și prin sudoarea sa
pentru răspândirea cunoștințelor în mediul populației locale și aprovizio-
narea acesteia cu materiale îmbunătățite și inventar perfecționat”22. Pentru
ca această situație să fie depășită, el propune un proiect de lege care era
mult mai mult decât pur și simplu o instrucțiune practică pentru comitetele
21 Sfatul Țării. Documente, p. 268. De fapt, comitetele agrare luaseră la evidență o bună
parte a pământurilor și inventarului marilor proprietăți mult mai devreme, urmând in-
dicațiile Guvernului Provizoriu al Rusiei, dar haosul agrar declanșat de invadarea Basa-
rabiei de trupele ruse de pe Frontul Român a stricat rânduielile astfel stabilite și au
compromis foarte serios activitatea comitetelor.
22 ANRM, fond. 727, inv. 2, dosar, 21, partea I, f. 161.

384
agrare și care urmărea ca „tot pământul cu destinație agricolă, împreună
cu inventarul, să fie trecut în mâinile poporului muncitor”, adăugând în
limbaj tipic revoluționar că „pământul nu poate fi întors foștilor paraziți
(moșierilor – a.), el va deveni fond al întregului popor”23. În acest scop, toa-
te pământurile erau împărțite în două mari categorii, pe care raportorul le
numește „de cultură” și „cele obișnuite”. Soarta celor dintâi urma să fie ho-
tărâtă mai târziu, iar celelalte, care constituiau cea mai mare parte a fondu-
lui funciar, aproape tot pământul cultivabil, trebuiau împărțite neîntârziat.
În viziunea autorului acestui proiect, procedura se reducea la următoarele
acțiuni: „Întâi de toate, comitetele agrare să ia măsuri hotărâte ca în marile
proprietăți totul să fie luat la evidență pentru a nu admite distrugeri și fur-
turi. În acest scop, vor fi folosiți comisarii județeni și consiliile special alese
pentru asta. Acestea vor trebui să ia măsuri ca ceea ce s-a furat să fie întors
în marile gospodării. Când va exista evidență completă și va fi cunoscută
rezerva (disponibilitățile – a.) de pământ și nevoile țăranilor, atunci comi-
tetele agrare vor purcede la împărțirea egalitară a pământului și inventa-
rului; la împărțire se va ține cont de principiul prioritar: mai întâi vor pri-
mi pământ țăranii de pe loc, apoi cei veniți din altă parte”24. Raportorul nu
excludea posibilitatea ca să fie dat pământ și moșierilor, dar cu condiția ca
aceștia să-l lucreze singuri. În sfârșit, era prevăzută înființarea unui așa-zis
fond funciar zecimal25, care „va servi drept pepinieră culturală pentru cu-
noștințele necesare la prelucrarea pământului”26.
Agravarea crizei politice din Basarabia, și în special din Chișinău, chiar
cu începere din ziua de 5 ianuarie 1918, a amânat puțin examinarea pro-
blemei agrare în Sfatul Țării. Dar la 14 ianuarie, deci chiar a doua zi după
ocuparea Chișinăului de divizia generalului Broșteanu și alungarea bolșe-
vicilor din oraș, chestiunea este readusă în discuție. S-a decis atunci alege-
rea unei comisii parlamentare din 15 persoane care să studieze proiectul
lui Ciumacenko, în timp ce unii deputați, ca V. Prahnițchi și I. Inculeț, au in-
sistat ca rezolvarea chestiunii să se facă în corespundere cu prevederea co-
respunzătoare a Declarației din 2 decembrie: „trecerea pământului la po-
por fără plată”27. Dezbaterile au continuat a doua zi, când s-a ajuns la
soluția definitivă privind componența numerică a comisiei, care urma să
fie alcătuită din 21 de deputați, câte șapte de la fiecare din cele trei fracți-
uni ale Parlamentului: Blocul Moldovenesc, Fracțiunea țărănească și cea a

23 Ibid., f. 162.
24 Ibid., f. 162v.
25
Termenul nu este suficient de clar. În rusește se numea десятинный фонд. Întrucît
nu poate fi vizată situația în care pentru școala agricolă ar fi fost folosită doar o deseti-
nă de pământ, trebuie să admitem că era avută în vedere, mai degrabă, a zecea parte
din fondul funciar respectiv.
26 Sfatul Țării. Documente, p. 270.
27 Ibid., p. 312.

385
minorităților. Pe parcursul discuțiilor, referindu-se în mod evident la Ciu-
macenko, Inculeț a spus, la un moment dat: „Autorul proiectului de lege es-
te un membru convins al partidului socialiștilor, și această împrejurare
vorbește despre faptul că interesele poporului vor și satisfăcute”28, ceea ce
însemna că Sfatul Țării opta pentru o lege concepută în spirit socialist, con-
form programului său agrar.
În sfârșit, la 16 ianuarie, Sfatul Țării alege prima sa Comisie Agrară,
din care făceau parte deputații I. Tudose, V. Gafencu, A. Groppa, Gh. Mare,
An. Morari, I. Buzdugan, Gh. Buruiană (de la Blocul Moldovenesc), Gh. De-
mirov, F. Almendingher, St. Starenki, St. Botnariuk, F. Nikitiuk, V. Kurdinov-
ski, K. Misirkov (de la minorități), I. Panțâri, D. Lungu, Ch. Sberea, Gr. Tur-
cuman, V. Rudiev, A. Caraiman și P. Cocârlă (din partea fracțiunii țără-
nești)29. Nu a fost aleasă atunci o conducere a Comisiei, și se pare cu nici nu
a existat o astfel de autoritate, dar întrucât ea activa în strânsă colaborare
cu Fracțiunea țărănească, al cărei lider era Vladimir Țâganko, acesta și era
de fapt conducătorul Comisiei. Dovada o avem în faptul că în ședința din 7
februarie 1918 a Sfatului Țării, care a constituit un moment important în
evoluția politicii agrare a Parlamentului basarabean, anume el urma să
prezinte proiectul de lege al Comisiei, care evident că era altul decât cel al
lui Ciumacenko, adică nu mai era o instrucțiune provizorie pentru comite-
tele agrare, ci un proiect de lege agrară propriu-zisă, fapt pe care avea să-l
confirme premierul Ciugureanu în acea ședință, când zicea: „Ciumacenko a
pregătit o instrucție, care a fost transmisă guvernului pentru a fi prezenta-
tă ulterior în Parlament, dar Comisia nu a prezentat instrucția lui Ciuma-
cenko, ci un proiect de lege agrară”30. Luând cuvântul la începutul ședinței,
Țâganko a spus, între altele, următoarele: „Comisia Agrară a prezentat spre
examinare adunării de astăzi un proiect de lege agrară. În urma declarației
corespunzătoare a reprezentantului oficial al Parlamentului în Fracțiunea
țărănească, după care Consiliul de Miniștri ar intenționa să alcătuiască un
act normativ provizoriu cu privire la folosirea pământului în anul curent,
care va trebui să funcționeze temporar până la rezolvarea ei (a problemei
agrare – a.) pe scară largă în Adunarea Constituantă, Fracțiunea țărănească
consideră posibilă retragerea proiectului de pe ordinea de zi și cere ca
Consiliul de Miniștri să fie obligat să prezinte proiectul de lege corespunză-
tor despre folosirea pământului și a inventarului în următorul sezon agri-
col”31. O altă cauză pentru care președintele Fracțiunii țărănești considera
că nu era încă momentul potrivit pentru examinarea și adoptarea legii
agrare îl constituia lipsa „unui organ de stat care ar fi fost în stare să se

28 Ibid., p. 321.
29 ANRM, fond. 727, inv. 2, dosar, 21, partea a II-a, f. 202.
30 Ibid., f. 267v.
31 Ibid., ff. 261-261v.

386
ocupe de rezolvarea și realizarea în viață a voinței reale a poporului” în
chestiunea pământului, fapt ce demonstrează că, în viziunea sa, Directora-
tul de agricultură din guvernul Republicii Democratice Moldovenești nu
putea fi considerat o astfel de instituție; în acel moment, Directoratul nu
avea propriul său conducător și din această cauză funcționa nesatisfăcător.
Documentul despre care vorbea Țâganko la deschiderea ședinței din
ziua aceea se numea „Proiectul legii de bază cu privire la pământ, elaborat
de Comisia Agrară a Sfatului Țării”, era datat cu 6 februarie 1918, avea
cinci compartimente și 52 de articole32. Viziunea de principiu a Comisiei
asupra problemei agrare era expusă în primele două secțiuni. În cea dintâi,
intitulată „Dispoziții generale”, erau reluate și desfășurate ideile asupra
acestei chestiuni din articolul doi al Declarației Sfatului Țării din 2 decem-
brie 1917. Art. 1 avea următorul conținut: „Dreptul de proprietate în Repu-
blica Democratică Moldovenească asupra pământului, pădurilor, subsolu-
lui, apelor, oricui acesta ar aparține, de acum și pentru totdeauna se anu-
lează”33. În articolele următoare se spune că toate pământurile de pe terito-
riul Republicii se expropriau fără plată, devenind avere a întregului popor,
fiind recunoscut accesul egal al fiecărui cetățean la această avere cu dreptul
de folosință. Prerogativa de a dispune de pământul țării aparținea puterii
legislative, adică Sfatului Țării, iar realizarea prevederilor acestei legi cădea
în sarcina organelor de autoadministrare locală (art. 5). Scopul legii îl con-
stituia asigurarea bunăstării poporului prin crearea acelor condiții, care
trebuiau să favorizeze dezvoltarea forțelor de producție ale țării, folosirea
bogățiilor ei naturale și repartizarea lor echitabilă populației (art. 6).
Principiile de bază ale proiectului de lege sunt expuse desfășurat în
cea de a doua secțiune a documentului, „Cu privire a folosirea pământului”.
Sunt enumerate variate forme de folosire a pământului considerat avere
publică. Prima și cea mai importantă, desigur, o constituia asigurarea cu
pământ a populației agricole muncitoare prin repartizarea echitabilă a
pământului destinat pentru cultură (art. 10, a). Urmau apoi categoriile de
pământ cu cele mai variate destinații: pentru așezări și locuri de case, pen-
tru variate întreprinderi productive (meșteșugărești, industriale etc.), pen-
tru fondul de rezervă al statului, protejarea bogățiilor naturale ale pămân-
tului, pentru sisteme de irigare și asanare, zone forestiere de protecție,
pentru gospodării și întreprinderi de cultură (pepiniere, de semințe, de

32 Elaborarea într-un termen record, de numai o lună, a unui astfel de proiect de lege, fie
și de o întreagă comisie parlamentară, era cu neputință. Așa cum vor demonstra și mate-
rialele celei de a doua Comisii Agrare, există tot temeiul să presupunem că documentul
respectiv a fost făcut în baza materialelor Comitetului Agrar Principal din Petrograd, a
programului agrar al eserilor și nu în ultimul rând a viziunii principalului lider al acesto-
ra, L.S. Maslov, care elaborase un astfel de proiect și la care Țâganko se va referi ulterior
în repetate rânduri.
33 Ibid., inv. 1, dosar 31, f. 32.

387
creștere a vitelor de rasă, câmpuri experimentale), pentru instituții publice
școlare, științifice, sanitare, de binefacere ș.a. (art. 10, b; 11)34. Evident că
cea mai mare atenție era acordată pământului cu destinație agricolă, adică
celui care urma să fie dat spre folosință țăranilor. Referitor la acesta, se
specifica în mod expres că: „Se va putea folosi de pământul cu destinație
agricolă numai cel care îl va prelucra prin muncă proprie” (art. 13). Norma
de pământ dată astfel în folosință urma să fie stabilită prin acte normative
suplimentare.
Erau evidențiate două tipuri principale de folosire a pământului cu
destinație agricolă, altfel spus, două categorii de gospodării țărănești35: de
consum și de muncă (art. 15, a, b). Primul tip avea în vedere o suprafață
minimă de pământ care ar fi fost suficientă ca în condiții obișnuite de culti-
vare să asigure venitul necesar pentru satisfacerea necesităților normale
ale lucrătorului. Al doilea tip viza un maximum de suprafață ce putea fi cul-
tivată în condiții obișnuite doar cu brațele familiei, fără folosirea muncii sa-
lariate. În ambele cazuri, normele de pământ urmau să fie stabilite prin legi
speciale pe zone aparte (și probabil, în dependență de categoriile de bu-
nuri funciare) în baza datelor furnizate de organele de autoadministrare
locală. Principiul de bază la distribuirea pământului la cele două categorii
de gospodării rămânea cel egalitar (art. 20; 21, a, b, c). Această regulă era
valabilă și pentru toate celelalte forme de folosire a pământului, sarcina
respectării ei revenind organelor de stat și celor de autoadministrare loca-
lă și, de asemenea, comunităților locale și uniunilor funciare, precum și or-
ganelor funciare special create pentru realizarea reformei agrare.
În compartimentul referitor la păduri se spunea că acestea erau avere
a întregului popor și se aflau la dispoziția puterii legislative a Republicii,
iar drepturile de proprietate asupra acestui bun public, pe care până atunci
le avuseseră diferiți factori, inclusiv persoane particulare, asociații, între-
prinderi etc., erau anulate36. Sarcinile care reveneau puterii de stat erau,
mai întâi, să „satisfacă pe baze echitabile necesitățile populației în privința
folosirii pădurilor și a materialelor lemnoase” cu condiția respectării inte-
reselor întregii economii naționale”, iar în al doilea rând, „organizarea co-
rectă a gospodăriei silvice pentru protejarea rezervelor forestiere de
epuizare” (art. 30, a, b, c). Cea de a treia sarcină, de a gestiona gospodăria
silvică astfel ca să satisfacă „necesitățile populației muncitoare de a lărgi

34 Ibid., f. 31v.
35
În proiectul de lege cele două categorii de folosire a pământului nu se numesc gos-
podării țărănești din considerentul că pământul era declarat bun al întregului popor și
deci putea să aibă acces la el oricine avea nevoie de o sursă de existență pe care i-ar fi
asigurat-o pământul. Dar evident că erau vizate în primul rând și mai ales gospodăriile
țărănești.
36 ANRM, inv. 1, dosar 31, ff. 32v., 34.

388
suprafața de pământ potrivită pentru cultura agricolă”37, era inspirată mai
puțin reușit.
Secțiunea referitoare la subsol avea, în fond același caracter, adică era
subliniată, mai întâi, autoritatea incontestabilă a statului asupra acestuia,
apoi menționată anularea drepturilor pe care altcineva le-ar fi putut avea
asupra subsolului și, în sfârșit, era enunțat scopul urmărit de stat prin
exercitarea acestei prerogative și enumerate modalitățile de realizare a lui
(art. 35-44). Evident că subsolul nu putea fi distribuit spre folosire întregii
populații, deci nu putea constitui o preocupare a reformei agrare; dimpo-
trivă, terenurile care conțineau în adâncurile lor bunuri ce prezentau inte-
res de stat (metale, minerale ș.a. materiale fosile) și se aflau în stăpânirea
unor persoane sau întreprinderi erau expropriate și „înlocuite cu loturi
similare prin valoarea lor economică”38.
Ultimul compartiment al proiectului de lege, cel cu privire la ape, nu
se deosebea esențial de cele referitoare la păduri și subsol, fiind asemănă-
tor mai ales cu cel dintâi, astfel că nu necesită o analiză aparte. Totuși me-
rită să observăm că dacă cu referire la primele două bunuri se excludea
categoric ca altcineva decât statul să fi putut stăpân efectiv – bineînțeles,
fără drept de proprietate – anumite părți din ele, în cazul apelor, chiar al
celor de importanță de stat, publică și cu destinație specială, dimpotrivă, se
admite (art. 47) că dacă ele se află „pe terenuri ce aparțin unor persoane
aparte, sunt recunoscute ca fiind parte a acestor terenuri și rămân la dis-
poziția persoanelor menționate”39. Dar articolul următor atenționează:
„Folosirea apelor ce se află în gestiunea unor persoane aparte se face sub
supravegherea organelor autoadministrării locale în scopul neadmiterii
acțiunilor care ar cauza pagube altor gospodării sau interesului public”40.
Observăm, așadar, că prin prevederile sale principale, și anume subli-
nierea rolului de necontestat al statului ca stăpân al tuturor bunurilor „în-
tregului popor”, recunoașterea dreptului organelor de autoadministrare
populară, al comunităților locale și al diferitor organizații obștești de a ges-
tiona bunurile publice, și în special respingerea categorică a proprietății
private asupra pământului și a bunurilor de pe el și din adâncurile lui,
acest proiect de lege avea caracter pronunțat socialist, ceea ce era cât se
poate de firesc, de vreme ce corespundea programului agrar al Sfatului Ță-
rii. Convingerea autorilor proiectului că își asumaseră sarcina de a promo-
va un obiectiv de importanță primordială, încrederea ce o aveau în drepta-
tea cauzei lor erau atât de mari încât găsesc îndreptățit să pună la sfârșitul
acestei „legi fundamentale despre pământ” prevederea, cu nuanță evidentă

37 Ibid., f. 32.
38 Ibid., f. 33v.
39 Ibid., f. 34v.
40 Ibid.

389
de avertizare, că nici o altă lege „nu va putea schimba tezele de bază ale
acestui act legislativ”41.

Sfatul Țării șovăie și renunță la programul său agrar

Cum spuneam mai sus, ședința din 7 februarie 1918 a constituit un
moment de cotitură în evoluția politicii agrare a Parlamentului basara-
bean. Țâganko, deși venise la ședință cu proiectul legii agrare în mână, l-a
retras de pe ordinea de zi. Acest gest nu este destul de clar, dar putem pre-
supune că decizia respectivă a fost una impusă, după ce reprezentantul
guvernului anunțase anterior Fracțiunea țărănească despre intenția Consi-
liului Directorilor Generali de a propune un act normativ provizoriu pri-
vind exploatarea pământului în anul în curs. Era o avertizare ca Fracțiunea
să nu se grăbească cu legea agrară și să accepte, în locul ei, noua propunere
a guvernului, care avea susținerea conducerii Sfatului Țării, dar, se vede, și
a Blocului Moldovenesc, fără de care inițiativa guvernamentală nu avea
nici o șansă să fie luată în seamă. Numai luarea în calcul a acestei situații
poate explica de ce Țâganko a renunțat la proiectul său de lege. Felul cum
au decurs dezbaterile în acea ședință confirmă această presupunere. Este
relevant în acest sens mai ales discursul lui Ciugureanu de la începutul șe-
dinței, care prezenta astfel poziția guvernului în chestiunea respectivă:
„Împrejurările în care trebuie să se producă reformele sociale nu sunt cele
mai potrivite. Consiliul de Miniștri consideră că felul cum se pune proble-
ma agrară în Parlament din multe puncte de vedere nu este convenabilă,
deoarece socializarea pământului nu se poate realiza în ordinea grăbită în
care se proiectează a se face. Eu nu mă apuc să critic proiectul de lege, aș fi
vrut doar să vă rog să vă rețineți de la înaintarea lui, deoarece în acest mo-
ment condițiile nu sunt prielnice”42. Din aceste câteva fraze rezultă două
concluzii cât se poate de instructive; prima, că guvernul se opunea catego-
ric adoptării proiectului de lege elaborat de prima Comisie agrară, în frun-
te cu Țâganko, și fondat pe ideea socializării pământului, și a doua că, în
pofida faptului că guvernul avea o poziție avantajoasă în raport cu susțină-
torii acestei idei, bazată pe îndemnul și susținerea guvernului român și pe
trupele sale din Basarabia, totuși în acel moment el încă nu ajunsese să stă-
pânească situația din Parlament în așa măsură încât să-și impună necondi-
ționat poziția sa deputaților. Așa cum vom vedea îndată, nu reușise să câș-
tige nici susținerea tuturor membrilor Blocului Moldovenesc, deoarece în
acel moment părerea majorității acestora coincidea cu aceea a lui Țâganko
și a deputaților din Fracțiunea țărănească. Astfel se explică rugămințile și
insistențele lui Ciugureanu. Să vedem care erau motivele acestor stăruințe.
41 Ibid.
42Sfatul Țării. Documente, p. 386. Observăm că, deocamdată, premierul nu se pronunță
împotriva socializării pământului.
390
 Bineînțeles că premierul nu putea să nege necesitatea reformei agrare,
pur și simplu pentru a-i convinge pe deputați că situația în care se afla Re-
publica Democratică Moldovenească în clipa aceea nu era favorabilă unei
astfel de inițiative, el recurge la un argument, importanța căruia nu putea fi
ignorată de nimeni și anume nevoia de a asigura populația cu pâine. „Consi-
liul de Miniștri, zice el, pornește de la faptul că trebuie asigurată țara cu pâi-
ne… Pe de o parte sunt puține semănături, suprafața lor s-a redus, iar pe de
altă parte nu este inventar mort, el s-a uzat și o parte a fost distrusă. Și după
toate evidențele, ar putea să ne amenințe foametea. Ținând cont de faptul
că trebuie semănată o suprafață cât mai mare de pământ, Consiliul de Mi-
niștri propune să nu fie înaintată o lege agrară de bază, ci doar să fie discu-
tate condițiile pentru a cultiva cât mai mult pământ”43. Este adevărat că la
începutul anului 1918 exista în Basarabia o problemă a pâinii, ca și a celor-
lalte produse alimentare, dar ea era de cu totul altă natură de cum o pre-
zenta Ciugureanu, dovadă fiind depozitele de produse din ținut, care
fuseseră destinate pentru front44, precum și rechizițiile foarte mari, în spe-
cial de pâine și furaje, care se făceau atunci în diferite zone ale ținutului, dar
mai ales cele mult mai mari care se vor face în următoarele luni de către di-
ferite unități militare45. Tocmai rechizițiile de mari proporții făceau ca pro-
blema pâinii să existe, numai că având altă explicație decât cea pe care o
dădea premierul. Așa cum avea să arate Erhan în altă ședință a Sfatului Ță-
rii, se cerea pâine nu doar pentru populația ținutului, ci „și pentru trupele
rusești și cele române”46. Ba mai mult, și pentru armatele austro-germane,
care țineau cea mai mare parte a României sub ocupație, și cu începere din
februarie 1918, dar mai ales după 27 martie 1918, își extind influența și în

43 Sfatul Țării din 9 februarie 1918. Propunerea lui Ciugureanu ca Sfatul Țării și gu-
vernul Republicii Moldovenești să se concentreze pe obținerea unei cantități cât mai
mari de pâine era, fără îndoială, impusă de cerințele guvernului român, care, la rândul
său, acționa în corespundere cu măsurile luate de toate țările beligerante, deci era o
măsură firească și necesară.
44 Există o serie întreagă de rapoarte ale trupelor române, după intrarea lor în Basara-

bia, despre depozitele de provizii și alte materiale aflate pe tot teritoriul ținutului: Ar-
hivele Militare ale României (AMR), fond 949, dosar 968, ff. 37, 58, 71, 88, 160-163;
dosar 964, f. 129; dosar 767, ff. 30-33 ș.a. Despre rezervele mari de pâine din anul pre-
cedent, vorbea și D. Zamfirescu în primăvara lui 1918: D. Zamfirescu, În Basarabia, în
„Îndreptarea”, I, nr. 31, 19 mai 1918, p. 1.
45 ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, partea I, f. 174. Vezi și Ion Țurcanu, Sfatul Țării, p.

138-141.
46 ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, partea a II-a, f. 291. Bineînțeles că e vorba mai ales

de trupele române. În cazul trupelor rusești, e vizat un efectiv relativ redus, rămas în
Basarabia după retragerea celei mai mari părți a acestora în Rusia, în urma demobili-
zării ordonate la 23 decembrie 1917.
391
Basarabia47. Este evident că aceste cantități mari de pâine din depozite și
cele rechiziționate nu ar fi existat, dacă inventar nu se găsea și pământul nu
ar fi fost lucrat. De altfel, din alte discursuri ținute în ședința din 7 februarie,
de ex. al lui Halippa, reiese că țăranii dispuneau de mai mult inventar decât
aveau nevoie; se simțea, în schimb, insuficiența brațelor de muncă48.
Observăm, așadar, că sensibilizându-i pe deputați, probabil în intenția
de a introduce panică în Parlament în legătură cu criza pâinii, care era una
reală, Ciugureanu evită să arate cauza adevărată a fenomenului, pentru a-i
convinge să renunțe la reforma agrară radicală, pe care Sfatul Țării și-o
asumase în momentul în care a preluat puterea în Basarabia. Totuși premi-
erul nu ezită să facă trimitere la o altă cauză ce impunea, în viziunea lui, ne-
voia schimbării politicii agrare. „Nu putem ascunde, declara el cu o anumi-
tă sinceritate, că situația politică s-a schimbat foarte mult, că atmosfera
politică în care am trăit toamna trecută se deosebește radical de cea de as-
tăzi, de aceea rezolvarea problemei agrare trebuie abordată în legătură cu
noua conjunctură politică… Împrejurările politice care au apărut ne forțea-
ză să împăcăm două principii: aspirațiile îndreptățite ale țăranilor de a primi
pământ și revendicările justificate ale moșierilor (subl. a.). A împăca aceste
două principii este greu, dar trebuie de găsit o soluție de compromis, trebu-
ie să tindem spre asta”49. Nu se știe cât de impusă era pentru dânsul și, în
general, pentru conducerea politică a Basarabiei din acel moment această
soluție, dar nu încape îndoială că ea exprima situația reală, mai precis, reie-
șea din raportul de forțe și balanța marilor interese din ținut, dar și din Ro-
mânia. Bineînțeles că insistența lui Ciugureanu ca să fie satisfăcute „reven-
dicările justificate ale moșierilor” nu îi avea în vedere doar pe boierii basa-
rabeni. Pur și simplu, guvernul român, constituit preponderent din mari
proprietari funciari, nu putea accepta ideea socializării pământului. Și desi-
gur că aceeași era și atitudinea majorității membrilor parlamentului Ro-
mâniei, ca și a coroanei regale. În cadrul întrevederii sale cu un grup de
moșieri basarabeni la Chișinău, în seara zile de 26 martie 1918, Marghilo-
man le spunea acestora: „România nu poate admite lichidarea proprietății
private și dispariția în totalitate a producției agricole private cu caracter
capitalist. Dispariția proprietății mari ar însemna bancrotizarea țării și dis-

47 Îndată după Unire, Marghiloman avea să mărturisească despre 12,5 mii de vagoane de
cereale basarabene, cedate germanilor, observând că țăranilor li se luau toate rezervele
de pâine și îngrozindu-se el însuși de jaful care se făcea (Note politice, vol. III, București,
1995, p. 138). Importante cantități de pâine erau luate de bulgari, în sudul Basarabiei, și
de austro-ungari în nordul ținutului. Astfel că țăranii basarabeni într-adevăr erau ame-
nințați cu foametea, dar, cum vedem, nu pentru că ei nu ar fi produs destulă pâine.
48 Sfatul Țării din 10 februarie 1918.
49 ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, partea a II-a, f. 267v.

392
pariția inevitabilă a acesteia”50. Desigur că nu asta era adevărata motivație
a nedorinței moșierilor de a ceda pământul la țărani fără plată, ci faptul că
pur și simplu nu puteau renunța la această avere națională pe care, în vizi-
unea lor, o stăpâneau legitim, după cum tot legitim li se părea ca țăranii să
nu aibă pământ sau să aibă doar atât ca să fie nevoiți să lucreze cu ziua la
boieri. De aceea, fie că e vorba de Marghiloman, Argetoianu, Zamfirescu, Si-
nadino, Scherer sau oricare alt moșier, din regat sau din Basarabia, era fi-
resc ca aceștia să se arate foarte porniți împotriva Sfatului Țării, care se
încăpățâna să nu renunțe la programul său de socializare a pământului. Es-
te simptomatică, în această privință, atitudinea moșierului și scriitorului
Duiliu Zamfirescu, secretar general al guvernului român în Basarabia în lu-
nile februarie-martie 1918, care caracteriza politica agrară a Sfatului Țării
ca „un desfrâu de făgăduieli și de aspirațiuni maximaliste ce au ajuns pur și
simplu la împărțirea proprietăților mari la țărani, fără despăgubiri. O astfel
de politică agrară este absurdă. Țara românească nu poate admite ca în
provincia suroră de peste Prut să se arunce sămânța unei viitoare nebunii.
Căci spoliațiunea este o monstruozitate, și economică, și morală, care duce
la nebunie”51. Aceste cuvinte sunt cea mai elocventă expresie a atitudinii
marilor proprietari față de pornirea de la început a Sfatului Țării de a satis-
face nevoia țăranilor pentru pământ. Dar tocmai această atitudine arată că
nu era cu putință ca în Basarabia să fie lichidată proprietatea privată asu-
pra pământului, în timp ce dincolo de Prut ea se păstra. Schimbarea guver-
nului, care se va produce în acel an, nu avea cum să aducă o renunțare la
această atitudine. În plus, în acel moment România avea nevoie de multă
pâine, atât pentru necesitățile proprii cât și pentru a satisface cererile foar-
te mari la pâine și la alte produse agricole ale ocupanților germano-austri-
eci. Întrucât cea mai mare parte a teritoriului României era ocupată de ina-
mic, toată producția aceasta putea fi luată numai din Basarabia. Guvernul
român nu avea alternativă decât să le impună conducătorilor basarabeni
sarcina să renunțe la programul agrar al Sfatului Țării pentru a sincroniza
și unifica reforma agrară din Basarabia cu cea din România, dar înainte de
aceasta să ia toate măsurile posibile pentru a obține cantități cât mai mari
de pâine.

50 Apud Svetlana Suveică, O microistorie…, p. 176. Este simptomatică viziunea premie-

rului român asupra rolului politic și național al marii proprietăți funciare, după care
aceasta constituia garanția păstrării și supraviețuirii statului. Este un fapt cât se poate
de relevant, întrucât arată ce era de așteptat de la o reformă agrară bazată pe astfel de
convingeri.
51 D. Zamfirescu, În Basarabia, în „Îndreptarea”, I, nr. 31, 19 mai 1918, p. 6. De fapt,

Zamfirescu exagera foarte tare: Sfatul Țării nu împărțise pământurile la țărani fără
plată, în general, el nu a realizat niciodată astfel de lucrări; situația despre care vorbeș-
te Z.D. se referea la darea pământurilor marii proprietății în arendă la țărani prin dis-
pozițiile Sfatului Țării și ale guvernului Republicii Moldovenești.
393
 Ion Inculeț, președintele Parlamentului, care după intrarea trupelor
române în Basarabia și proclamarea independenței Republicii Democrati-
ce Moldovenești își schimbase și el poziția în chestiunea agrară, le-a cerut
deputaților, în ședința din 7 februarie 1918, să se pronunțe doar asupra
instrucției agrare ce urma să fie elaborată, nu despre proiectul de lege
agrară, odată ce Fracțiunea țărănească îl retrăsese de pe ordinea de zi. Dar
mulți deputați, și nu numai din Fracțiunea țărănească, dar și din Blocul
Moldovenesc, se arătau nemulțumiți de propunerea de a renunța la proiec-
tul de lege conceput în corespundere cu programul agrar al Sfatului Țării,
după care proprietatea privată asupra pământului trebuia lichidată, acesta
urmând să treacă în folosința țăranilor fără plată. Deosebit de atașați la
acest program se arătau Erhan, Buzdugan, Buciușcan, Halippa, Tudose, Ga-
fencu și bineînțeles Țâganko.
În ședința din 7 februarie a Sfatului Țării, raportul guvernului în pro-
blema agrară a fost prezentat de Erhan52, care acum era ministru al in-
strucțiunii. Fiind socialist convins și consecvent, el pleda neabătut pentru
realizarea prevederii Declarației din 2 decembrie 1917 asupra pământului,
cu condiția ca aceasta să se facă legal și să fie organizată corect. Din acest
motiv, el critică violențele și ilegalitățile din timpul revoluției agrare, ob-
servând că atunci lupta țăranilor împotriva marilor proprietari „a luat o
formă brutală și sălbatică; de acum încolo, o astfel de luptă nu mai este ad-
misă”53. Vina pentru această situație o pune pe seama comitetelor agrare,
care, zice el, „trebuie să răspundă în fața legii, însă noi am văzut greșelile
comitetelor și totuși acestea nu au răspuns pentru ele”54. Totodată el criti-
că aspru cererile marilor proprietari de a lichida tot ceea ce făcuse țărăni-
mea împreună cu comitetele agrare în timpul mișcării agrare din 1917 și
de a li se recunoaște doar lor dreptul de a prelucra pământul, mai bine zis,
de a gestiona cultivarea lui, adică, în fond, de a-l stăpâni. În viziunea lui, ca-
re nu era nici pe departe aceea a lui Ciugureanu, toate fenomenele acestea
negative, și în special conflictul acut dintre țărănime și moșieri, puteau fi
aplanate cu ajutorul unui set de indicații elaborate de guvern, cu titlu de
instrucție, privind măsurile urgente care trebuiau luate în problema agra-
ră. „Prin Instrucția noastră, explica el, noi urmărim scopul să lichidăm cau-
zele luptei și a dușmăniei dintre țărănime și proprietarii funciari”55.
Se înțelege că documentul respectiv viza un întreg program în ches-
tiunea agrară, și în primul rând, urmărea să stabilească statutul juridic al
52
A prezentat raportul guvernului Erhan nu doar din motivul că Directoratul agriculturii
nu avea în acel moment un conducător, ci mai ales din cauza că el era unul din cei mai
buni miniștri pe care i-a avut Republica Democratică Moldovenească: competent, ener-
gic, responsabil și, în plus, bun cunoscător al problemei agrare.
53 ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, partea a II-a, f. 269.
54 Ibid., f. 269v.
55 Sfatul Țării, 9 decembrie 1918.

394
pământului și condițiile exploatării lui provizorii, până la reforma agrară.
În raportul lui Erhan, acest program, prezentat succint în șapte puncte,
enunța o serie de măsuri de maximă importanță economică și socială, prin-
tre care reorganizarea comitetelor agrare, pregătirea rezervelor de grâne
pentru semănat și a inventarului necesar, asigurarea monopolului statului
asupra pâinii, luarea la evidență strictă a gospodăriilor de cultură ș.a., dar
înainte de toate era pusă următoarea sarcină: „Tot pământul cultivabil este
declarat fond de arendă al statului, care este distribuit tuturor celor ce sunt
în stare să-l lucreze”56. Fondul funciar de stat urma să ușureze realizarea
reformei agrare, astfel că Instrucția era văzută doar ca o măsură provizorie
pentru o scurtă perioadă de tranziție spre rezolvarea definitivă și corectă a
acestei probleme. Raportorul admitea că putea să se lase moșierilor câte
40-50 de destine de pământ, dar numai spre folosință și doar cu condiția
să-l cultive cu propriile lor puteri și mijloace. Programul lui Erhan era unul
socialist, de vreme ce prevederea lui principală stabilea că pământul culti-
vabil era declarat fond de stat, adică urma să devină avere a întregului no-
rod, așa cum cerea art. 2 al Declarației din 2 decembrie 1917.
Prin spiritul și conținutul ei, pledoaria lui Erhan a câștigat simpatia și
susținerea multor deputați, mai cu seamă a acelora care pledau pentru rea-
lizarea programului agrar al Sfatului Țării. Halippa de ex. observa, în total
dezacord cu șeful guvernului: „Decizia Fracțiunii țărănești de a retrage de
pe ordinea de zi proiectul legii agrare este, din punctul meu de vedere, ne-
motivată, deoarece condițiile apărute în ultima vreme nu ne pot împiedica
să legiferăm în acest sens”57. Condițiile la care se referea el erau unele dis-
poziții ale comandamentului trupelor române din Basarabia de a nu inter-
veni în conflictele dintre țărani și moșieri, luând, de obicei, partea acestora
din urmă58. Demonstrând însă că după intrarea trupelor române în Basa-

56 Vezi Sfatul Țării. Documente, p. 387.

57 Sfatul Țării, 10 februarie 1918. Indirect, această remarcă a lui Halippa ar putea face
aluzie la una din cauzele care l-au determinat pe Țâganko, mai realist în această pri-
vință, să retragă proiectul de lege, poate la cea mai importantă din ele: prezența trupe-
lor române în Basarabia. La ea se referea, mai explicit, Vasile Gafencu în aceeași
ședință, când spunea că unii „deputați cred că sosirea trupelor române va fi un obsta-
col pentru rezolvarea problemei agrare așa cum dorim noi”, ceea ce așa și era: Sfatul
Țării, 13 februarie 1918.
58
E drept că au existat două astfel de ordine, date, unul, de generalul C. A. Lupescu, ad-
junct al șefului Cartierului General al armatei române, și altul de Ion Istrati, comandantul
corpului VI armată, dislocat în Basarabia (Șt. Ciobanu, Unirea Basarabiei, p. 224-225,
233), dar acestea nu puteau avea nici un efect, chiar dacă erau sincere și serioase, de
vreme ce primul ministru Marghiloman, care considera că „Sfatul Țării îi deposedase pe
proprietari”, dăduse dispoziții, în înțelegere cu regele, care gândea la fel, ca armata să
acorde sprijin moșierilor basarabeni, e adevărat că, așa cum preciza premierul, „pentru
ca pământurile să nu rămână necultivate” (op. cit., p. 108), atribuții care au fost mult de-
pășite, așa cum demonstrează destule mărturii documentare.
395
rabia, pretențiile moșierilor în raport cu pământul deveneau tot mai mari,
Halippa dă citire unui document trimis de Uniunea proprietarilor funciari
Parlamentului, prin care se cerea, între altele, asigurarea „accesului pro-
prietarilor particulari la cultivarea pământului care li s-a luat și garanții că
li se va oferi posibilitatea să strângă pâinea lor și să o predea organelor de
aprovizionare”, precum și „returnarea imediată de către populația ținutu-
lui a întreg inventarului viu și mort care a fost furat, restabilirea edificiilor
și construcțiilor agricole distruse și arse”59. După care oratorul adaugă că
„dacă nu demult proprietarii rugau să li se garanteze viața, acum înaintea-
ză cerințe de cu totul alt caracter”. Întrucât proiectul de lege fusese retras,
Halippa s-a văzut nevoit să accepte o instrucție a Sfatului Țării și a guver-
nului pentru comitetele agrare în chestiunea gestionării pământurilor cul-
tivabile, dar a ținut să precizeze că aceasta trebuia concepută în spiritul
propunerilor lui Erhan, mai precis, în corespundere cu nevoia înființării
unui fond de pământ al statului60.
Au urmat alte câteva luări de atitudine ale deputaților, formulate, în
general, în același spirit. Merită să fie reținută mai ales poziția lui Ion Buz-
dugan, exprimată destul de tranșant. „După toate cuvântările acestea, zicea
el, eu sunt convins că trebuie anume lege agrară, nu instrucție, dar voi, ță-
ranii (deputații-țărani – a.), cum ați putut să o retrageți de pe ordinea de zi
cu inima împăcată?”61. Fiind însă evident că instrucția va fi, totuși, votată,
el insistă asupra unei serii de măsuri în folosul țăranilor și anume ca aceș-
tia să nu plătească nimic pentru pământul pe care îl dețineau, iar pentru
cel pe care îl vor lucra în plus să nu achite plată de arendă, ci impozit în fo-
losul statului, adică al norodului. La sfârșit, revine la obiectivul de bază,
formulat la începutul discursului, precizând că îndată „după introducerea
Instrucției, va trebui pusă pe ordinea de zi legea agrară, completată comisia
agrară cu deputați noi, elaborată legea și apoi introdusă în Parlament”62.
La fel au vorbit și deputații Tudose și Buciușcan, cel dintâi susținând întru
totul poziția lui Erhan, iar cel din urmă insistând mai ales asupra necesită-
ții ca toate pământurile să fie transmise comitetelor agrare, numai ele
având dreptul de a dispune de aceste bunuri, și cerând, la fel ca Buzdugan,
ca plata de arendă să fie înlocuită cu impozitul de stat, astfel ca veniturile
„să nu intre în buzunare străine, ci să aparțină Republicii”63.
Țâganko, deși retrăsese proiectul de lege agrară de pe ordinea de zi a
Parlamentului, totuși nu renunțase la el. În viziunea sa, Instrucția trebuia
să fie doar un prolog la ceea ce urma să se facă în problema agrară și toc-

59 Sfatul Țării. Documente, p. 388.

60 Ibid., p. 389.
61 ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, partea a II-a, f. 270v.
62 Ibid., f. 272.
63 Sfatul Țării, 10 februarie 1918.

396
mai de aceea ideea de bază a acestui document trebuia să fie lichidarea
proprietății private asupra pământului. La fel ca Buzdugan și Buciușcan,
cerea ca aprecierea pământului să nu se mai facă în temeiul relațiilor de
arendă, ci prin impozitare în folosul statului, ba mai mult, insista ca renta
să fie lichidată prin lege64.
Au fost însă și destui deputați, de la toate cele trei fracțiuni parlamen-
tare, care nu arătau interes deosebit pentru rezolvarea problemei agrare
în corespundere cu programul de la început al Sfatului Țării. O astfel de ati-
tudine au arătat în discursurile lor Păscăluță și Cijevschi, de la Blocul Mol-
dovenesc, ca și Dudkewicz și Misirkov de la minorități, care și-au exprimat
acordul ca proiectul de lege agrară să fie înlocuit cu Instrucția. Luând cu-
vântul din nou, spre sfârșitul dezbaterilor, Ciugureanu a reiterat poziția pe
care a prezentat-o la început, dar mult mai hotărât și mai sincer acum, du-
pă ce văzuse că avea susținerea majorității deputaților, precizând: „Când
am spus că nu trebuie introdusă legea agrară, eu am reieșit dintr-o situație
principială și anume că în Basarabia socializarea pământului nu poate fi
realizată nici în momentul de față și nici în anii apropiați”65. Observăm,
așadar, că față de discursul de la început, premierul declară deschis că so-
cializarea pământului nu se putea face, altfel spus, Sfatului Țării i se cerea
pe față să renunțe la programul său agrar.
Rezultatul dezbaterilor parlamentare în ședința din 7 februarie a
fost cel scontat de conducerea politică a Basarabiei, mai precis, de cei doi
lideri politici principali ai acesteia, care se aflau în contact permanent cu
guvernul român: Inculeț și Ciugureanu. Sfatul Țării a decis că deocamdată
se impunea, ca prioritate, Instrucția agrară, în defavoarea proiectului de
lege, și anume ea urma să reglementeze relațiile de proprietate funciară.
Prioritară se considera cultivarea unei suprafețe de pământ cât mai mari
cu putință; legea agrară urma să vină mai târziu. Într-adevăr, insistența
guvernului de a renunța deocamdată la legea agrară astfel ca toate preo-
cupările legate de pământ să fie îndreptate spre producerea unei cantități
cât mai mari de pâine era sinceră, câtă vreme criza pâinii, așa cum am vă-
zut, era una reală. Și Instrucția era văzută ca un mijloc de rezolvare a
acestei probleme. Dar ea urma să rezolve și o altă problemă, care pe ter-
men lung era mult mai importantă și pe care Ciugureanu o numea oare-
cum eufemistic, nevoia de a împăca „aspirațiile îndreptățite ale țăranilor
de a primi pământ cu revendicările justificate ale moșierilor”, iar Erhan
adăuga că Instrucția trebuia să fie acel instrument, cu ajutorul căruia „să
fie lichidate cauzele luptei și a dușmăniei dintre țărănime și proprietarii
funciari”. Este vorba de faptul că în acea vreme aproape tot pământul se
afla în mâinile țăranilor. La un moment dat, în ședința din 7 februarie,

64 ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, partea a II-a, f. 272v.

65 Sfatul Țării. Documente, p. 391.

397
Ciugureanu astfel le vorbea deputaților: „Aș fi vrut să vă amintesc acea si-
tuație reală de la sate din vara trecută, când pământul a ajuns de fapt în
mânile țăranilor; sub ochii mei s-a desfășurat tabloul trecerii în fapt a
pământului la țărani”66. Această declarație este confirmată de Ciumacen-
ko, care în ședința din 5 ianuarie 1918 a Sfatului Țării avertiza că „pă-
mântul nu poate fi întors foștilor paraziți”67, adică moșierilor. Aceeași
concluzie rezultă și din nota din dimineața zilei de 27 martie 1918 a lui
Marghiloman, după care „marii proprietari ar fi răspândit zvonul că le
vom întoarce proprietățile”68, precum și din declarațiile pe care repre-
zentanții moșierilor le vor face în Comisia Agrară. Evident, pentru a satis-
face „revendicările justificate ale moșierilor”, țăranii trebuiau scoși de pe
pământurile ocupate în 1917. Instrucției îi revenea datoria să realizeze
această sarcină.
Documentul acesta a fost dezbătut pe parcursul a opt ședințe, de le 16
până la 21 februarie. Între timp, de la 7 și până a 16 februarie, documentul
a fost examinat în guvern, ceea ce a avut ca rezultat modificarea lui esen-
țială, mai cu seamă a primului articol, care conținea prevederea de bază.
Am văzut că ședința din 7 februarie propusese formula „Tot pământul cul-
tivabil este declarat fond de arendă al statului, care este distribuit tuturor
celor ce sunt în stare să-l lucreze” și nimeni dintre deputați nu a contes-
tat-o, fiind în fond acceptată ca parte a Instrucției. Dar la 16 februarie, de-
putatul Nicolae Secară propune, din partea Blocului Moldovenesc, ca acest
text să fie înlocuit cu un altul, redactat între timp în guvern și care avea
următorul conținut: „În vederea momentului de grele încercări și a foame-
tei care amenință țara, până la soluționarea definitivă a problemei agrare
pe cale legală, Guvernul Republicii Democratice Moldovenești ia în custo-
dia și la dispoziția sa toate pământurile de importanță agricolă”69. Cu toate
că susținătorii ideii socializării pământului, mai cu seamă Buzdugan și
Buciușcan, s-au opus din răsputeri revizuirii articolului, aderând la acest
grup, în ședința din 16 februarie, și deputații Țanțu, Sinicliu, Minciună, V.

66 Ibid.
67 ANRM fond 727, inv. 2, dosar 21, partea I, f. 162.
68 Al. Marghiloman, Note politice, p. 124.
69 ANRM fond 727, inv. 2, dosar 55, f. 325v. Merită să fie reținută formula „Guvernul
Republicii Democratice Moldovenești ia în custodia și la dispoziția sa toate pământuri-
le de importanță agricolă”. Ea subliniază dictatul guvernului asupra Parlamentului, că-
ruia îi era rezervată doar sarcina formală de a vota Instrucția, impusă de cel dintâi.
Totodată trebuie să observăm că această prevedere a documentului arată foarte clar
cât de false sunt afirmațiile acelor „apărători” ai Basarabiei, care la Conferința de Pace
de la Paris, în 1919, căutau să propage ideea că Instrucția agrară a Sfatului Țării urmă-
rea „distrugerea gospodăriilor agricole”: Memorandum of the international situation of
Bessarabia to be presented to Allied Powers and to the delegates of Peace Conference, în
I. Țurcanu, Bessarabiana, Chișinău, 2012, p. 132.
398
Bârcă, Sberea ș.a., totuși articolul astfel modificat a fost votat de majorita-
tea membrilor Sfatului Țării70. Presiunea asupra acestor deputați trebuie
să fi fost foarte mare, de vreme ce unii din cei mai importanți promotori ai
socializării, ca Erhan și Țâganko, au renunțat, în cele din urmă, la poziția
lor inițială. Cum vedem, în ultima redacție nu se mai spune că pământul
era fond de stat, care, așa cum sperau părtașii socializării pământului, ur-
ma să fie lăsat în întregime spre folosire țăranilor, ci doar era pus sub con-
trolul statului, fără intervenții în relațiile de proprietate, această situație
fiind impusă, așa cum am văzut, de dorința guvernului de a ține seama de
„revendicările justificate ale moșierilor”, dar și de sarcina de a face o prio-
ritate absolută din cultivarea unor suprafețe de pământ cât mai întinse
pentru a produce pâine cât mai multă. Altfel spus, chestiunea exproprierii
complete a posesiunilor latifundiare a fost scoasă – cum se va vedea, pen-
tru totdeauna – de pe agenda de lucru a Sfatului Țării.
Textul final al Instrucției a fost adoptat, după finalizarea celei de a do-
ua lecturi, în seara zilei de 21 februarie 1918, cu un vot masiv; a existat
doar abținerea de la vot a Fracțiunii țărănești. Spre deosebire de ceilalți
socialiști, Țâganko nu a renunțat cu totul la convingerile sale referitor al
modalitatea de rezolvare a problemei agrare.
Instrucția agrară a Sfatului Țării71 era, în fond, un act legislativ72 care,
în condițiile realizării ei neabătute și eficiente, într-adevăr putea constitui
o etapă pregătitoare pentru reforma agrară, după cum doreau foarte tare
deputații de orientare socialist-revoluționară. Dar, așa cum am văzut, ea nu
avea destinația să rezolve spinoasa problemă agrară, ci doar să soluționeze
două sarcini de moment: să asigure producerea unei cantități cât mai mari
de pâine și, odată cu asta, să „împace aspirațiile îndreptățite ale țăranilor
de a primi pământ cu revendicările justificate ale moșierilor”, altfel spus, să

70 Sfatul Țării. Documente, p. 410-411.

71 În unele surse aceasta este numită Instrucție a Directoratului agriculturii, deoarece,
așa cum am menționat mai sus, cea de a doua variantă a documentului a fost elaborată
în guvern, adică de către acest directorat. Dar ea a fost discutată și votată în Parlament,
de aceea e corect să i se spună Instrucție a Sfatului Țării.
72 Uneori întâlnim părerea că Instrucția ar fi fost o lege agrară concepută în spirit bol-

șevic: Șt. Ciobanu, Unirea…, p. 63. În realitate, acest document, deși avea caracter de
act normativ, nu era totuși o lege de reformă agrară, așa cum își propusese proiectul
de lege elaborat de prima Comisie agrară, împreună cu Fracțiunea țărănească, și cum
avea să fie legea pe care o va pregăti cea de-a doua Comisie agrară, și bineînțeles că
era complet străin spiritului decretului lui Lenin cu privire la pământ. E straniu că Șt.
Ciobanu, care era fiu de țărani și a trăit în vâltoarea evenimentelor revoluționare din
anii 1917-1918, beneficiind personal foarte mult de efectele lor, a putut să califice atât
de nereușit Instrucția agrară. Se vede că după Unire, dorind să fie întru totul în terme-
nii atitudinii categoric negative față de revoluție (și, cel puțin în parte, față de Sfatul
Țării), ce domnea în cercurile oficiale și avute din România, s-a văzut cumva îndemnat
să arate că și el gândea la fel.
399
zădărnicească reforma agrară radicală, pe care și-o planificase Sfatul Țării
atunci când s-a constituit.
Privită exclusiv sub aspectul accesului țăranilor la pământ, câtă vreme
nevoia împroprietăririi acestora rămânea o prioritate a politici de stat,
Instrucția conținea o serie de elemente relevante pentru definirea acestei
politici. În primul rând, așa cum am menționat mai sus, articolul 1 a fost
modificat astfel ca pământul să nu fie trecut într-un fond al statului, special
constituit în acest scop, așa cum propusese Erhan la 7 februarie, susținut
de un grup numeros de deputați. Astfel, Sfatul Țării renunța la ideea sa de
bază în chestiunea agrară, aceea de a lichida proprietatea privată asupra
pământului pentru ca acesta să devină bun al întregului popor. În ședința
din 21 februarie, conceptul de fond funciar al statului este înlocuit cu cel de
fond de arendă a pământului (art. IV)73. În al doilea rând și în strânsă legă-
tură cu observațiile din punctul precedent, comitetele agrare (nu se spune
dacă erau vizate vechile comitete, acum reorganizate, sau urmau să fie cre-
ate altele complet noi), cărora le era încredințată sarcina de a realiza In-
strucția, erau declarate organe ale guvernului (art. II), aflându-se în sub-
ordinea Ministerului (Directoratul) agriculturii (VI), acesta fiind, la rândul
său, sub controlul Ministerului agriculturii de la Iași prin consilierii pe care
îi avea în Directorat, ceea ce demonstrează că producția agricolă, și mai cu
seamă a pâinii, era controlată de guvernul român. Instrucția stabilea foarte
clar că pâinea trebuia predată guvernului, care urma s-o plătească cu pre-
țuri fixe (acestea nu erau precizate). În al treilea rând, dacă inițial guvernul
propunea să fie luate la evidență doar pământurile cultivabile, textul final
avea în vedere „toate pământurile de importanță agricolă” (art. I)74, adică
practic tot fondul funciar. În al patrulea rând, comitetelor agrare, cărora le
fusese încredințată prerogativa de a dispune de aceste pământuri, li se ce-
rea să realizeze de la început o măsură de maximă importanță și anume:
„Să efectueze recensământul tuturor pământurilor și numărul persoanelor
care le-ar putea lucra” (art. I, 1). Aceasta trebuia să fie completată de o altă
acțiune: „Repartizarea la fața locului a întregului pământ liber nesemănat,

73 „Dep. Erhan: Întrucât constituirea Fondului funciar al statului a fost respinsă, consi-
der necesar a forma Fondul de arendă a pământului”: ANRM, fond 727, inv. 2, dosar
21, f. 326v. De fapt, această propunere fusese făcută mai devreme de către deputatul F.
Kirilov, reprezentant al minorităților: Ibid., f. 321v. E cât se poate de curios faptul că, în
pofida acestei prevederi a Instrucției (art. IV), la 27 februarie 1918 ziarul Sfatul Țării
publica un nou Regulament al administrării Basarabiei, în legătură cu proclamarea in-
dependenței Republicii Democratice Moldovenești, care stabilea că în cadrul Directo-
ratului de agricultură urma să funcționeze un „departament pentru lichidarea pămân-
turilor de stat, mănăstirești, moșierești ș.a.” Nu este clar ce se urmărea prin această
informație, când fusese deja stabilit că proprietățile moșierești rămâneau deocamdată
neatinse (ca și cele mănăstirești, de altfel).
74 ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, f. 326.

400
indiferent cui aparține, la cei care îl pot lucra” (art. I, 2)75. În al cincilea
rând, Instrucția enumera categoriile de bunuri funciare care trebuiau să in-
tre în Fondul de arendă și anume: a) Pământurile din proprietatea privată
care în ultimul an agricol s-au aflat în arendă, la fel ca pământurile cu des-
tinație agricolă care aparțineau statului, mănăstirilor închinate și ale celor
gestionate pe loc; b) Pământurile orașelor; c) Pământurile care în ultimii
trei ani au fost cultivate numai cu inventar țărănesc; d) Pământurile care
vor fi date de bună voie în Fondul de arendă de către proprietarii lor (art.
IV, 1, 2, 3, 4); e) Puteau fi trecute în fondul de arendă și anumite părți din
suprafața moșiilor lucrate de către proprietarii lor, dacă va fi stabilită ne-
voia de pământ a gospodăriilor muncitoare existente. Regula generală care
urma să fie respectată în acest caz era ca proprietarului care în ultimul an
agricol a lucrat pământul cu propriile sale mijloace76 să i se lase 100 de de-
setine. Pentru moșiile care aveau peste 100 de desetine se stabilea o scară
care indica partea din moșie ce urma să treacă în Fondul de arendă: pentru
cele care aveau între 100-600 desetine – ⅜, pentru cele care treceau de 600
desetine – ¾ (art. IV, 4, a, b, c); f) Acele pământuri pe care țăranii le acapa-
raseră în timpul mișcării agrare și nu le-au cultivat77; și, în sfârșit, g) Pă-
mânturile care aparțineau țăranilor, dar pe care ei nu le lucrau, cu condiția
obligatorie că acestea puteau fi scoase din Fondul de arendă, dacă stăpânii
lor doreau să le lucreze. Doar o singură categorie de pământuri nu era tre-
cută în Fondul de arendă și anume cele care erau deja însămânțate, indife-
rent cui aparțineau (art. V). În al șaselea rând, după ce erau evidențiate
suprafața totală de pământ care trebuia cultivată și numărul celor care ar fi
putut să o lucreze, era stabilită ordinea repartizării pământului la acești lu-
crători, după cum urmează: a) se dădea (sau se lăsa78) pământ, în primul
rând, țăranilor fără pământ și celor cu puțin (insuficient) pământ; b) pri-
meau pământ mai întâi țăranii din satul în care se afla moșia și numai după
aceștia cei din alte așezări ale volostei respective (art. VII, 2, a, b, c, e)79.
În afară de acestea, Instrucția mai conținea și alte câteva prevederi im-
portante, care nu se refereau însă direct la pământ și la țărani, având mai
degrabă caracter tehnic și organizatoric. Una era cerința repetată mereu și

75 Sfatul Țării, 24 februarie 1918.

76
Merită să fie reținut că se spune cu „propriile sale mijloace”, nu „prin muncă pro-
prie”, ceea ce lăsa posibilități largi pentru exploatarea muncii străine, de obicei a țăra-
nilor săraci, cum se procedase tot timpul în trecut.
77
Această prevedere, pe care Instrucția o menționează intenționat la urmă, ca fiind de
importanță minoră, în realitate era una dintre cele mai principiale, întrucât punea în
lumină un scop de bază al documentului: scoaterea țăranilor din pământurile pe care
le ocupaseră în timpul revoluției agrare.
78
Fără îndoială că mai corect era „se lăsa”, deoarece cea mai mare parte a pământuri-
lor se afla efectiv în posesia țăranilor.
79 Vezi Anexa 3.

401
cu strictețe că toate eforturile îndreptate spre cultivarea unei suprafețe de
pământ cât mai întinse cu putință trebuiau să aibă ca rezultat obligatoriu
producerea unei cantități cât mai mari de pâine. Alte două, de asemenea,
destul de categorice, se refereau la termenii repartizării pământurilor și la
începutul lucrărilor de însămânțare: pentru cele dintâi, nu mai târziu de 5
martie 1918, pentru toate celelalte (cultivarea terenurilor pentru grâne,
porumb și fânațuri), până la 1 aprilie (art. VII, 2, d, e)80.
Nu intru în alte detalii ale Instrucției, ca organizarea și mecanismul
funcționării comitetelor agrare, problema inventarului agricol, procedurile
de plată, normele de drept, statutul și condițiile de exploatare a terenurilor
și gospodăriilor de cultură, a pădurilor ș.a. Ceea ce am reținut din acest do-
cument constituie esența lui sub aspectul relației țăranilor cu pământul,
subliniind caracterul documentului în raport cu obiectivul, care nu putea fi
neglijat, al rezolvării în fapt a problemei agrare.
În ciuda încrederii autorităților că prin intermediul Instrucției agrare
vor putea fi soluționate cele două probleme majore, cu care se confruntau,
insuficiența pâinii și conflictul acut dintre țărani și moșieri, în realitate
speranța lor nu s-a îndreptățit. Instrucția nu-i satisfăcea nici pe țărani și
nici pe marii proprietari; cei dintâi nu acceptau să cedeze în Fondul de
arendă pământul pe care îl dobândiseră în 1917, înțelegând prea bine că,
astfel, îl pierdeau pentru totdeauna, iar ceilalți nu puteau renunța la ceea
ce considerau că era, de drept, averea lor și că, prin urmare, nimeni, în afa-
ră de ei, nu avea dreptul să dispună de ea. Aceștia din urmă aveau susține-
rea guvernului român.
Cel mai zelos susținător al marilor proprietari basarabeni din partea
guvernului român era comisarul general al acestuia în Basarabia, Duiliu
Zamfirescu. „La apariția acestor Instrucțiuni agrare, avea el să relateze pu-
țin mai târziu, proprietarii de moșii au dat năvală la mine”81. Nu povestește
ce a discutat cu ei, dar ne putem ușor imagina din felul cum caracterizează
el acest document. „În scurte cuvinte, zice moșierul și omul politic cu mare
autoritate în România, aceste instrucțiuni creează un Fond agricol la care
se vor vărsa: 1) toate pământurile arendate, 2) toate cele lucrate în dijmă,
3) pământurile cedate de bună-voie, 4) acolo unde nu vor fi pământuri din
primele trei categorii, se va ocupa orice moșie ce se lucrează de însuși pro-
prietar, fără a se lua consimțământul acestuia. Cu alte cuvinte, socializarea
pământului”. Apoi adaugă la fel de revoltat: „Și ca vârf, Instrucțiunile agrare
consfințesc hrăpirea pământurilor, efectuată în timpul revoluției, ceea ce
însemnează că s-a luat proprietarului părțile cele mai bune din moșie. Iar
ca vârful vârfului, vitele și instrumentele agrare, răscumpărate cu mare
trudă de proprietar, după intrarea armatei noastre, i se pot lua cu sila, în

80 Sfatul Țării din 24 februarie 1918.

81 D. Zamfirescu, În Basarabia, în „Îndreptarea”, I, nr. 31, 19 mai 1918, p. 1.

402
proporția în care i s-a luat pământul, plătindu-se plugurile și mașinile cu
prețurile din 1914, pe când el le-a cumpărat cu prețurile din 1918. Este o
pură necuviință”82. Observăm că Zamfirescu prezenta complet distorsionat
conținutul Instrucției agrare, astfel că referirile lui la acest document nu
merită să fie luate în serios. Merită însă să fie semnalate, în acest context,
două-trei lucruri care pot arăta cât îi era de scumpă țărănimea basarabea-
nă acestui foarte angajat apărător al marii proprietăți. Afirmația sa cum că
se lua orice moșie lucrată de proprietar, fără consimțământul acestuia, se
referea la art. IV/4 care însă avea următorul conținut: „În caz că se stabi-
lește nevoia de pământ a gospodăriilor muncitoare existente, vor putea fi
trecute în fondul de arendă a pământului (nu fond agricol, cum zice D.Z. –
a.) părți ale moșiilor agricole, care sunt lucrate de proprietar”. Deci, nici
pomeneală că ar fi fost „hrăpite” aceste moșii, ci puteau fi luate în arendă
părți din ele ca să fie lucrate de familiile țărănești lipsite de pământ pentru
întreținerea lor, precum și în scopul producerii pâinii pentru stat. După
cum nu-i vede pe țărani în acest caz, la fel îi trece cu vederea și în toate ce-
lelalte cazuri în care Instrucția îi menționează, de ex. când se spune că pă-
mântul lor, inclusiv cel ocupat în timpul mișcării agrare, poate fi luat în
fondul de arendă, dacă nu este lucrat (art. IV, 5 și 6). Învățătura ce rezultă
din examinarea acestei situații este evidentă și foarte simplă: moșierul tri-
mis în misiune în Basarabia nu avea nici un interes pentru nevoile țărani-
lor, în schimb avea mare grijă să nu fie cumva nedreptățiți moșierii de aici,
chiar dacă aceștia nu erau români, pentru că, în așa caz, își vedea amenin-
țate, indirect, averea și privilegiile sale.
La începutul lunii martie 1918, un grup de moșieri în frunte cu preșe-
dintele Uniunii proprietarilor funciari basarabeni, Pantelimon Sinadino,
după ce a fost la Zamfirescu, a făcut o vizită guvernului de la Iași și regelui
pentru a semnala acestora politica agrară periculoasă, în viziunea lor, a
Sfatului Țării, susținând, în intenția de a-i speria, că aceasta era bazată pe
decretele bolșevice ale lui Lenin și Trostky și că anume Sfatul Țării i-a de-
posedat de pământuri, pe care le-a dat la țărani fără nici o despăgubire83.
La 7/20 martie 1918, primul ministru A. Marghiloman făcea următoarea
consemnare în caietul său cu note politice: „Sfatul Țării, după ce deposeda-
se pe proprietari84, s-a întors la sentimente mai puțin spoliatoare și a fixat
reguli de lucru, care nu lasă însă marilor proprietari mijloace ca să-și culti-
ve moșiile. În ajun proprietarii primiți de rege și de mine: ei propun să se

82 Vezi și Revista de istorie și teorie literară (RITL), XL, 1991, nr. 3-4, p. 383.
83 Șt. Ciobanu, p. 252.
84
Părerea aceasta greșită despre politica agrară a Sfatului Țării trebuie să fi fost destul
de răspândită pe atunci, deoarece o întâlnim nu numai la mari proprietari și oameni
politici români, ca Marghiloman și Argetoianu, dar și la unii străini care în timpul răz-
boiului s-au aflat o vreme în România: vezi de ex. M. Prevost, Români și Ruși. Amintiri
din anii 1916-1918, București, 1925, p. 53.
403
supună legii românești votată la Iași. Decidem că, fără să ne amestecăm în
reglarea certurilor asupra proprietății, se vor da trupe și cai marilor pro-
prietari pentru ca pământurile să nu rămână necultivate”85. Prin „regulile
de lucru mai puțin spoliatoare” avea în vedere, desigur, Instrucția agrară
din 21 februarie 1918, care am văzut că era îndreptată mai degrabă împo-
triva țăranilor decât a moșierilor, dar pentru un mare proprietar ea era in-
acceptabilă în principiu, de vreme ce pretindea să dispună de bunurile
acestuia contrar intereselor lui. De aceea, chiar dacă Instrucția fusese im-
pusă de guvernul român și textul ei de bază a fost elaborat în birourile Mi-
nisterului agriculturii de la Iași, ea era considerată ca o măsură pe cât de
necesară, pe atât de nedorită. Bineînțeles că ea a fost gândită prin raporta-
re la legislația muncii obligatorii din România cu același scop, de a da cât
mai multă pâine, dar faptul că de realizarea ei urmau să se ocupe comitete-
le agrare, create de revoluție, din simplul motiv că nu avea cine altcineva,
nu putea stârni simpatia guvernului român. Pe parcursul aplicării Instruc-
ției, moșierii basarabeni beneficiau de ajutorul trupelor, pentru ca, preciza
premierul român, pământurile lor „să nu rămână necultivate”, dar coman-
danții acestor unități militare înțeleseseră, corect sau nu, că aveau sarcina
să-i alunge pe țărani de pe pământurile pe care aceștia le ocupaseră și să-i
restabilească pe moșieri în drepturile lor. În niște însemnări ulterioare ale
lui Sinadino despre întrevederea pe care el, împreună cu alți moșieri basa-
rabeni, au avut-o cu Marghiloman, în ajunul datei de 27 martie 1918, se
spune că primului ministru i s-a atras atenția la faptul că ordinea pe care
trupele o restabiliseră în sate „era parțială”86, sugerând, astfel, necesitatea
unor eforturi suplimentare de aceeași natură. La această observație, Mar-
ghiloman a dat un răspuns deosebit de relevant pentru viitorul relațiilor
agrare din Basarabia. „Vă rog, zicea el grupului de boieri, să dați dovadă de
puțină răbdare și să așteptați. Fiecare dintre Dvs. va fi repus în drepturile
politice și de proprietate”87. Și, ca să nu le lase nici o nedumerire, adăuga că
„împărțirea întregului pământ al proprietarilor tuturor țăranilor era o uto-
pie”88. Promisiunile făcute moșierilor, conform acestei surse, sunt confir-
mate indirect de notele premierului român, care spune că în dimineața
zilei următoare, înainte de deschiderea ședinței la care urma să fie votată
Unirea, „marii proprietari ar fi răspândit zvonul că le vom înapoia proprie-
tățile”89. Tocmai pentru a obține realizarea acestor promisiuni, moșierii
basarabeni au întreprins și alte călătorii la Iași. Despre una din ele, care s-a
produs îndată după Unire, relata Ciugureanu într-un interviu, observând,

85 A. Marghiloman, Note politice, p. 108.

86 Apud Svetlana Suveică, O micoristorie…, p. 175.
87 Ibid., p. 176.
88 Ibid., p. 177.
89 Al. Marghiloman, Note politice, p. 124.

404
între altele, că moșierii de acolo, împreună cu unii deputați (care, unii din
ei, erau tot moșieri), le-au făcut o primire foarte călduroasă90. După Unire,
promisiunile că guvernul român va apăra interesele marilor proprietari
basarabeni au fost confirmate și de către Constantin Stere, noul președinte
al Sfatului Țării, în timpul discuțiilor pe care le-a avut cu reprezentanții
acestora91.
Susținerea moșierilor din partea guvernului avea să se vadă foarte bi-
ne în ajutorul pe care trupele române din Basarabia îl acordau acestora
pentru „a fi repuși în drepturile de proprietate”, așa cum le promisese Mar-
ghiloman. În viziunea unor comandanți de unități militare, aici „mișcarea
agrară nu a plecat de pe loc”, altfel spus, nu din nevoia țăranilor de a avea
pământ, ci a fost adusă de bolșevici92 și, prin urmare, efectele ei trebuiau
lichidate, adică plugarii trebuiau să fie deposedați de pământurile obținute
în timpul revoluției agrare din 1917. Din cale afară de interesant, pentru
acest punct de vedere, este un raport din 2 mai 1918 al comandantului cor-
pului VI armată, generalul Ion Istrati, către Marele Cartier General al arma-
tei române. „Țăranii, se spunea în acel document, amețiți de frigurile revo-
luției, îmbogățiți de jafuri și prădăciuni și de hârtiile monedă lăsate de ar-
matele ruse de ocupație și în trecere, își închipuiau că au numai drepturi și
nici o îndatorire: dreptul de a lua pământul proprietarilor cât vrea și mai
mult decât le trebuie, și fără plată; dreptul de a lua averea mișcătoare,
uneltele și mașinile agricole ale proprietarilor și a le împărți între ei; drep-
tul de a tăia pădurile, de a-și face singuri dreptate și a avea deputați în Sfa-
tul Țărei”93. Cu aceștia, mărturisește raportorul, „trupele noastre s-au pur-
tat mai bine decât în 1907, pe timpul potolirei răscoalelor din țară”94, adică
nu s-a mers chiar până acolo încât să se tragă cu tunurile în țărani și să se
șteargă sate întregi de pe fața pământului. Despre implicarea armatei în în-
toarcerea averilor moșierești mărturisește și D. Zamfirescu, reprezentantul
guvernului român în Basarabia, numai că el o îmbracă în fraze îndoielnice
de genul au fost „restituite” sau au fost „răscumpărate”95.

90 Interviu publicat in Sfatul Ţării și reluat de ziarul Mişcarea, an. XII, nr. 183 din 15 au-
gust 1918. La aceste întâlniri se va referi și Inculeț: Lumina, an. II, nr. 367 din 27 au-
gust/8 septembrie 1918. Nu avem siguranța, totuși, că această întâlnire s-a produs
imediat după Unire sau, așa cum aflăm din unele documente, îndată după data de 7 iu-
nie, când cei cinci reprezentanți ai marilor proprietari au părăsit Comisia Agrară și au
plecat la Iași să se plângă de felul cum le erau tratate drepturile în Comisie: AMR, fond
443, dosar 7, f. 45. Nu este exclus să fie vorba de două întrevederi diferite.
91 Vezi Svetlana Suveică, O microistorie…, p. 180-183.
92 M. Schina, Basarabia: ianuarie 1918 – iunie 1919, București, 1938, p. 19.
93 AMR, fond 949, dosar 981, f. 266.
94 Ibid., f. 263.
95 D. Zamfirescu, În Basarabia, RITL, p. 382. „Restituite”, poate fi înțeles, dar „răscumpă-

rate”? De la cine – de la țărani?

405
 Evident că în asemenea situație îndeplinirea Instrucției dată de Sfatul
Țării comitetelor agrare era foarte greu de înfăptuit, și de multe ori chiar
imposibil, în cea mai mare parte din cauza acelor moșieri care reușiseră
să-și întoarcă proprietățile cu ajutorul trupelor și al jandarmilor români,
precum și cu sprijinul primarilor și al prefecților care între timp aveau să
ia locul upravelor de zemstvă și al comitetelor sătești96, dar și din refuzul
multor țărani de a renunța la pământul pe care îl obținuseră pe parcursul
mișcării agrare din anul 1917. În ședința Sfatului Țări din 2 mai 1918, unii
deputați care umblaseră prin sate relatau că multe „comitete agrare lu-
crează rău și defel nu-i satisfac pe țărani”, iar altele nu funcționează deloc,
„fiind înlocuite de comisari și de autoritățile militare române”97. D. Gropa,
de ex., povestea că în satul Văscăuți din jud. Soroca, moșierul Caterinici a
forțat țăranii, cu ajutorul căpitanului Stanopulo din regimentul 7 călărași,
la plata unei contribuții de 60 mii de ruble, dar țăranii, săraci, nu au putut
strânge mai mult de 11 mii. După relatările deputatului Gh. Brinici, în volos-
tea Zăbriceni, moșierul, folosindu-se de un escadron de cavalerie, a încon-
jurat satul și i-a bătut crunt pe săteni, pentru că aceștia îi distrusese co-
nacul. Deputatul T. Selitrari povestea că a urmărit cum în unele sate din su-
dul ținutului, moșierii, susținuți de trupe, pretindeau țăranilor sume mari
pentru a le permite să-și adape vitele la iazurile cuprinse în raza moșiilor, și
neavând atâția bani, țăranii erau forțați să vadă cum vitele însetate cădeau
din picioare98. După ce deputații făcuseră cunoștință cu mai multe fapte de
acest fel, V. Țanțu, unul din cei mai consecvenți și mai insistenți promotori
ai cauzei românești în Basarabia, avea să observe cu durere: „Noi, cei care
am realizat Unirea, nu trebuie să ne ascundem capul sub aripă, ci să privim
adevărul în față. Nu trebuie să închidem ochii la ceea ce se întâmplă în țara
noastră. Frații noștri nu ne înțeleg. Noi suntem bucuroși când auzim tot ce
se spune frumos despre dânșii, dar când aflăm despre necazurile pe care le
fac populației, avem o mare tristețe în suflet”99. La 18 mai 1918, un grup din
18 deputați îi adresau directorului general al agriculturii întrebarea dacă
știa că „în satul Cobusca Nouă din județul Bender proprietarii terenurilor
din vecinătate, Alperspach, Rauz și Beck, având sprijinul autorităților mili-
tare, au anulat hotărârea comitetului agrar local privind distribuirea pă-
mânturilor, lipsindu-i pe țărani de pământ”100. Toate faptele acestea vor-
besc de o situație destul de răspândită, odată ce este semnalată și în presa
finanțată de guvern. Astfel, On. Ghibu, directorul ziarului România Nouă,
trimitea guvernului o informație, în care, între altele, se spunea: „Din nefe-

96 ANRM fond 727, inv. 2, dosar 55, ff. 259v.-260v.

97 Ibid., ff. 187v., 190.
98 Sfatul Țării. Documente, p. 626-627.
99 ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 55, ff.185v.-190.
100 Sfatul Țării. Documente, p. 686.

406
ricire, armata s-a amestecat și se amestecă încă, și acum, uneori în forme cu
totul greșite, în cearta dintre proprietari și țărani, luând partea proprietari-
lor (boierilor), ceea ce potențează resentimentul mulțimii față de Româ-
nia”101. Ziarul Sfatul Țării semnala că, în unele localități moșierii, susținuți
de Directoratul de agricultură, pretindeau de la țărani câte 50 de ruble
pentru desetina de pășune luată în arendă, ceea ce depășea cu mult prețu-
rile fixate de guvernatorul Basarabiei, generalul Artur Văitoianu, pentru
arenda terenurilor cultivabile, care erau de la 50 lei, pentru județele sudi-
ce, până la 70 de lei, în zona nordică102, având în vedere că raportul oficial
rublă-leu era de cel puțin 1:1,6103. În ședința din 16 mai 1918 a Sfatului Ță-
rii, deci până la fixarea prețurilor de către guvernator, Buzdugan menționa
că țăranii plăteau 70-80 de ruble pentru desetina de pământ arendat104. In-
strucția stabilea foarte clar că „mărimea plății pentru pământ este stabilită
de Guvernul Republicii Moldovenești” (art. IX)105, dar acest document nu
fixa nivelul plății și nu-l vom găsi nici în dispoziția specială referitoare a
arendă, pe care Directoratul agriculturii o va emite câteva luni mai târ-
ziu106, ceea ce ne face să credem că această chestiune era lăsată la latitudi-
nea moșierilor.
Așadar, constatăm că Instrucția agrară nu era respectată nici măcar
de autoritățile basarabene. Din această cauză, dar mai ales ca urmare a
imixtiunii foarte active a trupelor militare în raporturile de proprietate
funciară, în multe locuri relațiile dintre țărani și moșieri aveau tendința de
a reveni la situația anterioară revoluției, dar această tendință se ciocnea de
rezistența dârză a țăranilor care stăpâneau efectiv pământurile pe care pu-
seseră stăpânire în 1917. Astfel, încercarea autorităților de a „împăca aspi-
rațiile îndreptățite ale țăranilor de a primi pământ cu revendicările justifi-
cate ale moșierilor” prin intermediul Instrucției agrare s-a dovedit a fi za-
darnică. C. Filipescu, specialist în probleme agrare, trimis de guvernul
român în Basarabia îndată după intrarea trupelor române în ținut pentru a
activa în calitate de consilier tehnic în Directoratul agriculturii, avea să
constate că Instrucția „n-a dat nici un rezultat”107. După câteva luni de efor-
turi irosite fără folos, comitetele agrare, care, după aprecierea lui Țâganko,

101 O. Ghibu, Pe baricadele vieții. În Basarabia revoluționară (1917-1918). Amintiri, Chiși-

nău, 1992, p. 541.
102 AMR, fond 443, dosar 46, f. 722.
103
Acesta era raportul oficial, dar pe piață era 1:2,6. Deci dacă arenda pretinsă de mo-
șieri (50, 70 sau 80 de ruble) se înmulțește cu 2,6 va rezulta o sumă de câteva ori mai
mare decât norma stabilită de autorități.
104 ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 55, f. 231.
105 Sfatul Țării din 24 februarie 1918.
106 Sfatul Țării din 11(14) august 1918.
107 C. Filipescu, E. Giurgea, Basarabia. Considerațiuni generale agricole, economice și

statistice, Chișinău, 1919, p. 188.

407
„nu prea au corespuns pretutindeni menirii lor”108, au fost lichidate printr-o
dispoziție a Consiliului Directoriilor Generali109 și astfel s-a renunțat de-
finitiv la Instrucție, deși preocuparea ei de bază și anume darea pământului
marilor proprietăți în arendă nu dispare, fiind preluată integral de către
Directoratul agriculturii. Dar problema pământului, pe care războiul și re-
voluția o acutizaseră la maximum, împingând-o în prim-planul preocupări-
lor tuturor factorilor politici, a rămas nerezolvată. Într-un raport adresat la
25 iunie 1918 guvernatorului Basarabiei, același Filipescu descria astfel si-
tuația pământurilor din ținut: „Țăranii au stăpânirea tuturor și aproape în
întregime a moșiilor mari basarabene. Dacă legea (agrară – a.) ar fi căpătat
ființă, până în toamnă am fi pășit la punerea ei în aplicare în mod provizo-
riu110 și am fi dat proprietarilor mari putința să intre în exploatarea părței
de moșie ce le-ar fi rămas. Astăzi, aceștia în majoritate și-au abandonat mo-
șiile – inventarul, conacele (curțile), viile, livezile, fânețele și pădurile, care
au fost distruse sau numai călcate de țărani. Nu domnește, astăzi, la țară un
regim de legalitate și, după părerea mea, nici nu se va putea înfăptui unul,
dacă în mod cert nu se va pune în aplicare reforma agrară, silindu-i (proba-
bil, și pe țărani, și pe moșieri – a.), prin avantajele care li se creează, să intre
în legalitate”111. Deci, singura soluție pentru relațiile de proprietate funciară
rămase în suspensie era legea agrară.

Nevoia reformei agrare, sarcinile și limitele ei

Imperativul potolirii „foamei de pământ” a țăranilor era, după revolu-
ție, atât de evident încât nu putea fi neglijat de nimeni, nici chiar de către
marii proprietari. E adevărat că, în principiu, ei erau împotriva oricărei re-
forme agrare, și în orice caz, în mod categoric împotriva unor măsuri care
ar fi prejudiciat serios marea proprietate prin cedarea unor suprafețe im-
portante de pământ țăranilor. Așa cum am văzut din discuția sa cu moșierii
basarabeni din seara zilei de 26 martie 1918, Marghiloman își arăta con-
vingerea că moșiile boierești nu puteau fi desființate, întrucât, în viziunea
lui, dispariția acestora ar fi atras, implicit, dispariția statului112. Dar vremu-
rile se schimbaseră mult și țăranii nu mai doreau să fie robi pe pământuri
străine, arătându-se foarte hotărâți să devină stăpâni măcar pe o parte a
posesiunilor boierești. În Basarabia, mai ales, unde țăranii stăpâneau efec-
tiv pământurile marilor proprietăți, moșierii își dădeau seama că o refor-

108 ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 17, f. 124.

109 Ion Țurcanu, Relații agrare…, p. 19.
110
Este vizat faptul că legea pe care urma să o voteze Sfatul Țării și pe care o avea în ve-
dere Filipescu era o lege provizorie, care putea să devină definitivă abia după examina-
rea, eventual, modificarea ei în parlamentul României.
111 AMR, fond 443, dosar 7, f. 47.
112
Apud Svetlana Suveică, O microistorie…, p. 176.

408
mă agrară nu putea fi evitată, dar așa cum vom vedea în continuare, ei vor
căuta o soluție care să nu le afecteze prea mult averile.
Este important să se știe cum înțelegeau necesitatea reformei deputa-
ții Sfatului Țării și toți cei care, după înființarea celei de a doua Comisii
agrare, se vor apuca, în sfârșit, să rezolve această problemă. Am văzut, mai
cu seamă pe exemplul dezbaterilor acestei chestiuni în ședințele Sfatului
Țării din 5 ianuarie și 7 februarie, dar și în cadrul examinării Instrucției
agrare, că foarte mulți deputați cereau ca satisfacerea nevoilor de pământ
ale țăranilor să se facă de o manieră cât mai radicală cu putință, adică prin
lichidarea proprietății private asupra pământului și trecerea acestuia în fo-
losința întregului popor. Când în condițiile și în mediul de atunci aceasta
s-a dovedit a fi imposibil de realizat, majoritatea au consimțit să se facă o
reformă mai moderată, astfel ca nevoia de pământ a țăranilor să fie satisfă-
cută măcar în parte. În înțelegerea celor mai mulți deputați, reforma agra-
ră fusese impusă de revoluție și deci pe cât era de necesară pe atât era de
neocolit. În ședința din 7 iunie 1918 a Comisiei Agrare de ex. Buzdugan ob-
serva: „Moşierii ridică obiecţii împotriva exproprierii. Dar ei chiar cred că
ţăranii, care au pământul în mâinile lor, vor renunţa atât de ușor la el? Ar fi
greșit să se creadă că poate fi distrus ceea ce a făcut revoluția”113. Iar N.N.
Alexandri astfel le vorbea membrilor Comisiei în ședința din 31 iulie: „Dacă
mulţimea, o sută de milioane de muncitori de pământ, pe vremuri s-a ridi-
cat şi ca o mare înviforată v-a aruncat pe dvs., domnilor deputaţi, pe aceste
scaune, apoi eu îndrăznesc să spun că nu de aceea valul revoluţiei v-a mâ-
nat pe dvs. până la Sfatul Ţării, făcându-vă aleşii săi, pentru ca să repetaţi
orânduielile vremurilor vechi. Şi deşi cu mintea mea nu pot să aprob vio-
lenţa, totuşi ar fi păcat ca revoluţia să nu aducă nici un folos, după atâtea
jertfe”114. De fapt, cei care aveau să lucreze la pregătirea proiectului de lege
agrară erau conștienți de faptul că sarcina rezolvării problemei agrare era
de o importanță covârșitoare. N.K. Moghileanski, un cărturar prin excelen-
ță, șeful Direcției statistice a Zemstvei guberniale, unul din principalii ex-
perți ai Comisiei Agrare, avea să observe la începutul lucrărilor acesteia: „A
participa la rezolvarea problemei agrare, cea mai importantă problemă a
contemporaneității, este o mare onoare, dar este, domnilor, și o responsa-
bilitate pe care istoria o pune pe seama participanților la această reformă;
greșelile pe care noi le-am putea face vor fi resimțite multă vreme de către
milioanele de plugari muncitori”115. În viziunea lui, exista de multă vreme
o criză a pământului, o insuficiență a acestuia în raport cu doleanțele țără-

113 ANRM, fond 727, inv. 1, dosar 106, f. 45.

114 Ibid., inv. 2, dosar 17, f. 127v.
115 Ibid., inv. 1, dosar 106, f. 11.

409
nimii, iar revoluția, adâncind această criză, a urgentat căutarea soluțiilor
pentru rezolvarea ei116.
Dar, în afară de aceasta, reforma se impunea cu acuitate și din nevoia
de a reconsidera locul și rolul marii proprietăți în viața economică a ținu-
tului. Iată cum era văzută aceasta în ajunul războilului de către reprezen-
tanții administrației țariste: „Gestionarea gospodăriei cu unventar propriu
se întîlnește foarte rar, poate cu excepția județelor din nordul guberniei.
De obicei moșierul basarabean reține pentru sine viile și o porțiune mică
de teren cultivabil, iar restul moșiei o dă în arendă, de cele mai multe ori la
evrei, care, împărțind-o în loturi mici, o arendează, la rândul lor, la țăranii
cu care moșierul, ce trăiește în oraș sau peste graniță, nu are nici o legătu-
ră. Luxul ostentativ, folosirea avantajelor vieții urbane, tendința de a obți-
ne cât mai mult și de a cheltui și mai mult – acestea sunt trăsăturile care se
aruncă în ochi ale moșierilor basarabeni, ceea ce face ca proprietatea fun-
ciară a nobilimii basarabene să fie lipsită de stabilitate și continuitate”117.
Așa cum am observat de mai multe ori, Sfatul Țării, încă de la începu-
tul activității sale, își asumase ca sarcină de prim ordin rezolvarea proble-
mei pământului în favoarea acelora care îl munceau. Ca instituție creată
prin voința și prin eforturile reprezentanților maselor largi ale populației
basarabene, el era hotărât să pună capăt exploatării și sărăciei țărănimii.
Este simptomatică în acest sens cuvântarea ținută de Erhan în Parlament
cu ocazia discutării textului Declarației din 2 decembrie 1917. „Noi punem
capul la bătaie, zicea el, că poporul nu va mai fi exploatat și, prin urmare,
nu avem de ce să ne temem că ar putea să apară cine știe ce metode inad-
misibile și inimaginabile de exploatare a poporului. Nu vor fi întreprinză-
tori (capitaliști – a.), nu vor fi moșieri, asta nu trebuie să uitați”118. Evoluția
ulterioară a evenimentelor nu a mai permis însă ca această intenție nobilă
să fie realizată. Împrejurările pe care le-am menționat mai sus au forțat
Sfatul Țării să renunțe la socializarea pământului, dar el nu s-a dezis de in-
tenția de a da totuși pământ la țărani, sarcină pe care urma să o înfăptuias-
că prin intermediul unei largi reforme agrare. În raportul asupra acestei
chestiuni, pe care avea să-l prezinte în Sfatul Țării în ședința din noaptea
de 26 spre 27 noiembrie 1918, Crihan zicea că pentru Basarabia, reforma
agrară era „limanul mântuirii”, că numai reforma agrară îi va da Basarabiei
„posibilitatea să-și lecuiască rănile căpătate în război”119, altfel spus, reali-
zarea acestei măsuri trebuia, odată cu împroprietărirea țăranilor, să asigu-
re progresul general al ținutului.

116 Ibid., f. 13.

117 C.D. Urusov, Zapiski gubernatora, Chișinău, 2004, p. 109. Vezi și nota 279.
118 Sfatul Țării, 5 decembrie 1917.
119 Sfatul Țării din 29 noiembrie 1918.

410
 Așadar, în viziunea celor care aveau să participe la pregătirea legii co-
respunzătoare, reforma agrară, pe lângă împroprietărirea țăranilor, mai
avea de înfăptuit și alte sarcini importante. O doleanță împărtășită de mulți
participanți la acest proces, și nu în ultimul rând de către guvernul român,
era ca, prin împroprietărire, să fie creată la sate o clasă de mijloc, ca bază a
progresului și stabilității în acest mediu120. „Noi dorim, zicea Buzdugan în
ședința din 21 iulie a Comisiei Agrare, să facem o clasă ţărănească puternică
ce ar fi temelia neamului nostru. Diferenţierea acestei clase în mazili, răzeşi,
ţărani etc., nu poate fi spre binele scopului ce ni l-am propus”. Și adăuga:
„Ca să avem o ţărănime puternică, trebuie să facem o împărţire egală între
toţi ţăranii” 121. În aceeași ședință, Constantin Bivol își exprima nădejdea că
„dacă se va da pământ la toți țăranii deopotrivă, se va putea face o țărănime
puternică”122. Moghileanski opina că pentru crearea unei puternice gospo-
dării țărănești era nevoie de 12 desetine de pământ123. Un alt obiectiv im-
portant care de asemenea cădea în sarcina reformei agrare era nevoia
reorganizării satelor, mai precis, a raționalizării amplasării lor în teritoriu,
deoarece evoluția istorică a mediului rural basarabean a dat naștere unei
rețele de așezări care în multe locuri era necorespunzătoare nevoilor popu-
lației, unele sate fiind prea mari și cu pământ insuficient, altele mici, cu pu-
ține brațe de muncă, răsfirate pe întinderi mari de pământ, o a treia catego-
rie în zone nepotrivite pentru o agricultură prosperă etc. „În Basarabia,
observa deputatul V. Lunev, se găsesc sate foarte mari, şi dacă aceste sate
vor fi lăsate să crească tot aşa şi mai departe, are să vie vremea că unii din-
tre locuitori cu greu vor putea ajunge la pământurile lor. Trebuie, deci, mu-
taţi ţăranii acolo unde este pământ şi de aceea propun ca unde sunt satele
mari să se facă colonizări în sătişoare mici chiar pe moşia satului”124.
Una din cele mai mari probleme ale Basarabiei era slaba dezvoltare
industrială, de fapt, aproape completa lipsă a industriei moderne, ceea ce
avea, printre altele, efecte foarte negative asupra mediului rural, pe de o
parte prin insuficienta aprovizionare a acestuia cu mărfuri industriale, iar
pe de altă parte prin incapacitatea de a absorbi surplusul de brațe de mun-
că de la sate. Cei care urmau să reformeze relațiile de proprietate funciară
trebuiau să realizeze această operă de anvergură astfel ca surplusul rural
de forță de muncă din agricultură să fie îndreptat spre mediile și domeniile

120 În mod curios, pentru guvernul roman legea agrară a Sfatului Țării trebuia să asigure
„menținerea proprietății mijlocii”, ca și cum aceasta ar fi fost o realitate temeinic afirma-
tă în Basarabia: Vezi Legea de reformă agrară pentru Basarabia, p. 5. E posibil ca această
afirmație să fi avut în vedere nu gospodăriile țărănești înstărite, ci proprietatea de 100
ha prevăzută în proiectul de lege.
121 ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 17, partea I, f. 90.
122 Ibid., f. 92.
123 Ibid., f. 132.
124 Ibid., f. 196v.

411
în care existau condiții pentru dezvoltarea industriei, ceea ce ar fi avut
efecte benefice duble: odată cu progresul industrial ar fi fost lichidat șoma-
jul rural. Unul din viitorii experți ai Comisiei Agrare, F.F. Pojoga, observa că
disponibilitățile reduse de pământ, împreună cu creșterea populației fă-
ceau că după reformă insuficiența de pământ în scurtă vreme să se resimtă
din nou la fel de acut. „Prisosul populaţiei din satele noastre nu are unde să
se scurgă, deoarece nu avem industrie, nu avem fabrici, nici uzine şi aceas-
ta îngreuează şi mai mult starea noastră.”125. Iar V.S. Kosovici, unul din cei
mai valoroși experți ai Comisiei Agrare, după ce analiza detaliat starea gos-
podăriilor țărănești basarabene, avea să conchidă: „Nu se poate ca popula-
ția aflată în creștere să continue să se ocupe în întregime doar cu agricultu-
ra”, trebuind o parte a ei să fie „îndreptată spre alte ocupații și spre ora-
șe”126. Unii experți propuneau ca, pentru a nu admite fărâmițarea lotului
de împroprietărire, să fie legiferată indivizibilitatea și inalienabilitatea
acestuia, astfel ca el să poată fi preluat numai de către unul din copiii fami-
liei, ceilalți urmând să-și găsească un rost în altă parte. „Să ne gândim, zi-
cea de ex. G. Murgoci, că comerţul în Basarabia e în mâna unei anumite
naţii; de ce ţăranul să fie şi să rămână rob pământului pentru o palmă de
pământ şi de ce să nu-și îndrumeze fiii lui spre comerţ şi industrii etc.?”127.
Influențat de aceste idei, dar fără să-și dea seama de implicațiile lor practi-
ce, Anton Crihan, avea să declare că reforma agrară „nu poate să facă loturi
de foame. Cei care nu au pământ vor merge la oraşe, la fabrici şi zăvoduri
sau îşi vor căuta pe alte căi hrana. Dar la ce să lăsăm noi pe acei care au pă-
mânt puţin să ducă şi înainte foame?”128.
Sarcinile menționate mai sus, pe care le propuneau unii deputați și
experți în relații agrare erau, cum vedem, foarte diferite, dar principalul
consta în faptul că mai toate nu puteau fi realizate. Dacă unele lucrări de
raționalizare a așezărilor, așa cum propunea Lunev, se mai puteau face, dar
bineînțeles în proporții reduse, atunci a crea o clasă de mijloc la sate era
pur și simplu imposibil. Media de 12 desetine pentru o „gospodărie puter-
nică”, cum propunea Moghileanski, era irealizabilă din aceeași cauză, insu-
ficiența pământului, situație pe care avea să o semnaleze chiar și el129. În
plus, în condițiile în care industria și comerțul ținutului erau slab dezvolta-
te, iar creditul agricol lipsea, cu 12 desetine nu se putea face o gospodărie
puternică, ci mai degrabă una de subzistență, așa cum aveau să demon-
streze foarte bine realitățile din agricultura basarabeană după reformă.
Evident că în condițiile în care lotul de împroprietărire nu avea cum să

125 Ibid., f. 113.

126 Ibid., inv. 1, dosar 106, f. 100.
127 Ibid., inv. 2, dosar 17, partea I, f. 173.
128 Ibid., f. 189.
129 Ibid., f. 142.

412
ajungă nici pe departe până la 12 desetine, părerea unor deputați, ca cea a
lui Buzdugan și Bivol, că împărțirea egalitară a pământului expropriabil la
plugari va crea o țărănime puternică, era cu totul din afara realităților. În
starea de atunci a relațiilor agrare, crearea unei clase de mijloc la sate,
această „coloană vertebrală a agriculturii”, cum îi zicea ministrul român al
agriculturii Garoflid, însemna un proces care trebuia luat de la început, de-
oarece proprietățile răzășești se reduseseră considerabil, iar gospodăriile
mazililor practic nu mai existau, situație care dăduse naștere proverbului
„Boierii s-au mazilit și mazilii s-au țărănit”, amintit de Buzdugan în ședința
din 21 iulie 1918 a Comisiei Agrare130. Astfel că ideea creării, prin inter-
mediul reformei, a unei clase mijlocii era o iluzie131. La fel de utopice erau
și părerile ca lotul de împroprietărire să fie dat numai unuia dintre copiii
familiei țărănești, ceilalți urmând să caute alte surse de existență, inclusiv
în industrie. Dar copiii de țărani nu-și puteau găsi locuri de muncă în in-
dustrie, deoarece aceasta era ca și inexistentă; eventualul aflux de brațe de
muncă din sate spre orașe nu ar fi fost suficient, prin sine însuși, să creeze
o industrie. Așa că toți copiii țăranului rămâneau în familie și împărțeau în-
tre ei bruma de avere a acesteia, trăind cu toții din loturi de foame, cum zi-
cea Crihan. Buzdugan avea să relateze mai târziu că atunci când întrebase
pe țărani de ce erau împotriva lotului indivizibil, unul din ei i-ar fi răspuns:
„Domnule, dacă am câțiva copii, nu am posibilitatea să dau unuia tot și al-
tuia nimic; am o inimă și voi să o împart tuturor totuna”132.
Un interes aparte prezintă un cu totul alt obiectiv al reformei, despre
care vorbea Stere pe când era președinte al Sfatului Țării, mai precis, în lu-
na mai 1918. Potrivit însemnărilor menționate mai sus ale lui Sinadino, la
cele câteva întâlniri pe care le-a avut cu Stere, acesta i-ar fi făcut următoa-
rea declarație: „În momentul de față, problema agrară din Basarabia pe mi-
ne mă interesează în primul rând din punctul de vedere al rezolvării pro-
blemei naționale”133. Explicând ce anume avea în vedere când vorbea de
rezolvarea problemei naționale, el lămurea că în cadrul viitoarei reforme
130 Ibid., ff. 90-91. Tot atunci el observa că „sunt mulţi răzeşi cu mai puţin pământ şi mai
săraci decât chiar ţăranii”.
131
Chestiunea gospodăriei mijlocii, sau a micii gospodării capitaliste, cum i se mai
spunea uneori, era destul de neclară. Nu erau definiți limpede parametrii săi de bază,
dovadă fiind, între altele, faptul că nici nu se știa cam cât pământ ar fi trebuit să aibă o
astfel de gospodărie, părerile variind de la 10-15 pînă la 100 ha. De ex. în ședința din
31 iulie 1918 a Comisiei Agrare s-a votat următoarea propunere a lui Moghileanski:
„În interesul păstrării gospodăriilor mijlocii se stabileşte norma lăsării de pământ de
50 des. în care nu intră livezile şi viile” (Ibid., f. 128). Vezi asupra acestei chestiuni și
I. Țurcanu, Relații agrare…, p. 46.
132 Legea de reformă agrară pentru Basarabia cuprinzînd date statistice pentru prețuire.

Adnotată cu dezbaterile din Sfatul Țării și din Parlament, de Const. C. Teodorescu, Chiși-
nău, 1921, p. 24.
133 Apud S. Suveică, op.cit. p. 183.

413
urma să fie organizată colonizarea unui număr de țărani români din zonele
cu densitate mare a populației românești în spațiile în care aceasta era în
număr redus sau chiar în minoritate față de alogeni. Judecând după ceea ce
a reținut cercetătoarea S. Suveică din scurtele relatări memorialistice ale lui
Sinadino, se pare că, în viziunea lui Stere, în fiecare localitate cu coloniști
români urmau să fie întemeiate câte „100-150 de gospodării țărănești mol-
dovenești sănătoase, puternice și capabile să se dezvolte în continuare”,
fiecare din ele dispunând de câte 5-6 desetine de pământ134. Pentru reali-
zarea acestui plan erau necesare 600.000 de desetine, care puteau fi obți-
nute prin exproprierea proprietarilor nemoldoveni, în primul rând a celor
care nu agreau unirea Basarabiei cu România. Oricât de straniu s-ar arăta
acest plan, el pare totuși să fi fost în consens cu intențiile reale pe care le
avea în acel moment guvernul român pentru rezolvarea problemei agrare,
deoarece în primul articol al legii agrare cu privire la Basarabia pe care
Parlamentul român o va adopta în 1920 avea să se spună că exproprierea
pământurilor ce urmau să fie împărțite la țărani se făcea „pentru cauză de
utilitate publică și națională”135, adică în interesul statului și al întregului
popor, urmărindu-se – probabil prioritar – satisfacerea intereselor popula-
ției băștinașe, iar în legea referitoare la teritoriile vechiului regat – doar
„pentru utilitate națională”136. Dar dincolo de formulele cu caracter politic
erau realitățile dure ale locului și ale vremii, care arătau că planurile de a
realiza o astfel de colonizare a spațiilor slab populate cu români astfel ca
Basarabia să devină „definitiv românească”, așa cum i se confesa Stere lui
Sinadino, nu aveau nici o șansă să prindă viață. În primul rând, pentru Ba-
sarabia 600.000 de desetine necesare ca această intenție să devină realita-
te era o cifră fantastică. În al doilea rând, ireală era și ideea de a fonda în
fiecare localitate de coloniști 100-150 de „gospodării puternice” cu câte
5-6 desetine în situația în care, așa cum am văzut, nu erau suficiente pen-
tru o astfel de gospodărie nici 12 desetine. La fel de năstrușnică era și do-
rința de a confisca pământul moșierilor nemoldoveni, deoarece asta ar fi
134 Ibid. Cuantumul de 5 ha de țăranul ce urma să fie împroprietărit fusese fixat în Con-
stituția modificată în iunie 1917 a României: Vezi D. Șandru, Reforma agrară din 1921 în
România, București, 1975, p. 43.
135 Monitorul Oficial, nr. 258 din 13 martie 1920.
136 Monitorul Oficial, nr. 82 din 17 iulie 1921. Din motive pe care nu le cunoaștem, în

legile similiare referitoare la celelalte provincii istorice românești, Transilvania (+ Ba-

nat, Crişana, Maramureş) și Bucovina, e folosită sintagma „pentru cauză de utilitate
publică”: Monitorul Oficial, nr. 93/30 iulie 1921; nr. 3908/1921. E curios că se întâl-
nesc cercetători care au înțeles sintagma „utilitate națională” sau „interes național” din
legile agrare românești textual, în sensul că acestea aveau în vedere în primul rând
(sau numai) împroprietărirea românilor (vezi de ex. N. Enciu, op. cit., p. 51), când de
fapt sintagmele respective nu vizează doar interesul naționalității române, ci interesul
de stat, având în vedere că rezolvarea problemei agrare era de o importanță capitală
pentru stat și societate, altfel spus, avea importanță națională.
414
însemnat pur și simplu lichidarea marii proprietății private, de vreme ce
boierii basarabeni erau în marea lor majoritate străini, iar cei foarte puțini
de origine română se înstrăinaseră prin limbă, convingeri și mod de viață
în așa măsură că erau mai străini decât străinii și mai antiunioniști decât
toți moșierii ruși, greci, polonezi, nemți etc., luați împreună.
Oricât de importante vor fi fost toate elementele menționate mai sus,
legate de orientarea reformei și de obiectivele ei de bază, de departe mult
mai greu cântăreau posibilitățile reale de realizare a ei, și în special dispo-
nibilitățile de pământ care puteau fi luate în calcul la împroprietărire. Din
păcate, nu avem o statistică agrară suficient de completă și bine articulată,
chiar dacă nu se poate spune că datele respective ar lipsi cu totul. Astfel,
după datele expertului în probleme agrare din cadrul Directoratului agri-
culturii, V.S. Kosovici, în Basarabia existau 3 700 000 desetine de pământ
cultivabil, fără păduri, care suprafață fiind raportată la 2 500 000 popula-
ție, dădeau o medie 1,5 des. de persoană137. După informația de care dis-
punea deputatul V. Lunev, ținutul avea aproximativ 4 000 000 desetine de
pământ, din care trebuiau excluse 828.225 des. (păduri, pământ ce urma să
fie lăsat proprietarilor, pentru școli etc.). Rămâneau aproape 3.260.000 des.
pentru 2 125 000 de suflete ale familiilor de muncitori de pământ, ceea ce
făcea iarăși o medie de 1,5 des.138 În sfârșit, profesorul G. Murgoci estima
că dacă se excludea suprafața care urma să fie lăsată marilor proprietari
(până la 50 des.), rămâneau 1 930 000 des. Din acestea se scădeau 830 000
des. (păduri, imașuri și fânețe, locuri neproductive, pentru așezări) și ceea
ce rămânea, adică 1 100 000 des., urmau să fie împărțite la 90 000 familii
fără pământ sau cu foarte puțin pământ (până la 0,5 des.) plus 200 000 de
familii cu puțin pământ (media 2.6 des.). El credea că acestor familii li se
putea da câte 5,5 des.139 Toate cele trei surse induc ideea că pământ pentru
împroprietărirea țăranilor era suficient, urmând ca la o familie să revină
aproximativ 5-6 des. Conform unei statistici oficiale rusești din ajunul răz-
boiului, în Basarabia marea proprietate avea 2 152 859 ha, răzeșii deți-
neau 314 901 ha și așa-zișii nadelnici, adică țăranii care erau considerați
împroprietăriți după reforma agrară țaristă, realizată în Basarabia în 1868,
aveau 1 450 245 ha. Totalul pământului aflat în proprietate privată alcătu-
ia 3 918 005 ha140. Așadar, procentual, fiecăreia din cele trei categorii de
proprietate îi revenea după cum urmează: marilor proprietari – aproape
55%, răzeșilor 8% și nadelnicilor – 37%. Dar datele acestei statistici, care
era de așteptat să fie completă, sunt de fapt contradictorii, inexacte și in-

137 ANRM, fond 727, inv. 1, dosar 17, f. 105.

138 Ibid., f. 196v.-197.
139 Ibid., f. 200v.-201.
140 Agricola Cardaș, Aspecte din reforma agrară basarabeană, Chișinău, 1924, p. 57.

415
complete141. Neajunsul cel mai serios al acestei surse îl face faptul că nu
sunt arătați țăranii cu pământ puțin. Oricât de mică va fi fost această pro-
prietate, ea nu putea să nu fie cuprinsă în suprafața totală. Putem doar
presupune că indicatorul 1 450 245 includea tot pământul țărănesc142.
După alte date, marea proprietate ar fi deținut 48.8%, iar țăranii 28,4%
(fără răzeși și tovărășiile agricole) din totalul pământului cultivabil143. Pon-
derea reală a celor două proprietăți era însă mai mică, dacă se are în vede-
re că suprafețe importante erau stăpânite de stat, orașe, biserici și mă-
năstiri, ceea ce subliniază gravitatea problemei țărănești, mai ales că
aceste statistici lasă în afară familiile țărănești fără pământ. În general, sta-
tistica agrară din ajunul reformei este destul de precară, de aceea trebuie
să ne mulțumim cu puținele date mai mult sau mai puțin corecte de care
dispunem144. Când Guvernul Provizoriu al Rusiei inițiase reforma agrară, a
fost constatată lipsa informației despre cât pământ era, cui aparținea, cum
era folosit, cu ce culturi era ocupat ș.a.145 În anul 1916 a fost organizat un
recensământ agricol, dar acesta nu a fost finalizat. Din ceea ce s-a publicat,
aflăm că în 1916 a fost semănată o suprafață de aproape 2 270 mii de de-
setine (cereale și furaje), inclusiv în gospodăriile țărănești 1 924,5 mii și în
marea proprietate 345,3 mii des.146 Evident, nu sunt luate în calcul livezile,
viile, imașurile și terenurile cu culturi tehnice, câmpurile experimentale,
precum și terenurile necultivate, care mai ales în timp de război nu puteau

141
Astfel, statistica oficială arată că, pe lângă cele 3 918 005 ha proprietate privată
(moșieri și nadelnici), mai existau și 383 183 ha pământ al statului, bisericilor și mă-
năstirilor, ceea ce făcea un total de 4 261 188 ha, în timp ce sursa respectivă indica
doar 4 182 227 ha: Ibid.
142
Această presupunere este confirmată de unii contemporani avizați, ca de ex. specia-
listul în probleme agrare V.S. Kosovici, după care pământul țăranilor nadelnici era
într-un raport strâns cu țăranii care aveau pământ puțin sau nu aveau deloc, în sensul
creșterii primei categorii din contul celorlalte, și invers (ANRM, fond 727, inv. 1, dosar
106, f. 96).
143 ANRM, fond 727, inv. 1, dosar 31, f. 39v.
144
Găsim niște date privind acest subiect și în scrierea ciudată a lui Enciu, menționată
la începutul acestui studiu, dar dincolo de faptul că nu putem afla de unde le-a luat (es-
te indicată o lucrare a lui D. Șandru, dar acolo acestea nu se află), examinarea lor arată
că, din păcate, sunt încurcate și oferă un tablou confuz. E cu neputință de ex. ca propri-
etatea răzeșească să fi alcătuit în acel moment 51,14% din totalul suprafeței de pă-
mânt cultivabil din Basarabia, cum arată Enciu, când, așa cum am văzut, după statistica
oficială rusă, răzeșii dețineau sub 8%. De fapt, după datele Comisiei Agrare, informația
referitoare la proprietatea răzeșească e departe de a fi clară. În ajunul Primului Război
Mondial, răzeșii erau mai degrabă țărani săraci. În unele sate, ca de ex. în Cornești, jud.
Bălți, 400 de răzeși stăpîneau 1300 de desetine de pămînt, deci, în medie, puțin peste
3 desetine de gospodărie: S.D.Urusov, Zapiski gubernatora, p. 175-178.
145 Sfatul Țării din 16 iunie 1918.
146 N.K. Moghileanski, Iz itogov selskohoziajstvennoj perepisi 1916 g., Chișinău, 1918,

p. 13-14
416
lipsi, de aceea datele respective nu pot spune nimic despre corelația dintre
proprietatea țărănească și cea moșierească. Singurul lucru mai mult sau
mai puțin instructiv ce rezultă din examinarea acestor date e că semănătu-
rile țărănești au alcătuit în acel an aproape 85% din total, ceea ce e ușor de
înțeles întrucât acestea aveau nevoie să cultive cu cereale aproape tot pă-
mântul pe care îl aveau pentru întreținerea familiilor. După mărturiile lui
Moghileanski, hărțile topografice și cele ale solurilor, care mai existau, nu
erau de nici un folos, pentru că erau depășite147. Din aceste motive, Comi-
sia Agrară a trebuit să lucreze cu un material statistic, agricol și cartografic
nesatisfăcător. Vom vedea că aceleași date pe care le-am menționat mai
sus vor fi invocate și în momentul votării legii agrare în Sfatul Țării148.
Chestiunea esențială ce stătea în fața viitoarei reforme era în ce măsu-
ră aceasta va putea rezolva problema agrară, adică dacă se va putea da la
țărani minimul necesar de pământ pentru un trai măcar parțial îndestulat,
ca familiile lor să nu îndure foame. Chiar și după ce Sfatul Țării renunță la
socializarea pământului deputații-țărani, mai cu seamă cei care vor face
parte din Comisia Agrară, credeau că această problemă poate avea o solu-
ție favorabilă. Astfel, deputatul Crihan declara: „țăranii au acum 2.000.000
desetine, care repartizate pe 400.000 gospodării, fac câte 5 desetine de
gospodărie, ceea ce nu ajunge, fiecare familie având câte 5–6 suflete. Tre-
buie deci să înmulţim numărul desetinelor. După socotelile domnului
Moghileanski, rezultă că mai putem lua de la marea proprietate 1 000 000
desetine, care împreună cu cele 2 milioane, ar mări lotul de pământ la 7-8
desetine de fiecare gospodărie, ceea ce ar fi de ajuns”149. Dar F.F. Pojoga,
specialist din cadrul Directoratului agriculturii făcea următoarea observa-
ție la această declarație: „Nu trebuie să privim chestiunea ca mulţi dintre
dvs., care vin cu dezlegări bazate pe faptul că au văzut pământ mult în ţară.
Fondul de pământ e mărginit, fiecare locuitor acum chiar nu va primi mai
mult de 2 desetine, şi în timpul acesta populaţia creşte. Adaosul ei e de
1,81% anual, aşa că, împărţind pământul astăzi, peste vreo câţiva ani ne
vom trezi în faţă cu chestia agrară. Majoritatea însă nu s-a preocupat de
această posibilitate, lăsând dezlegarea întregii chestii agrare în grija viito-
rului. Prin împărţirea pământului la ţărani, nu se dezleagă această chestie”.
Apoi lămurește care ar fi fost cauza că problema nu putea fi rezolvată. „Pă-
mântul, zice el, dacă se găseşte în mâini bune, hrăneşte şi pe cel care-l lu-
crează, şi pe alţii; dacă însă este lucrat rău, aduce foamete… Anul acesta, pe
când unele gospodării mari ale zemstvei, precum e gospodăria de pe moşia
Saharna, din ţinutul Chişinăului, au produs câte 100 puduri, iar în ţinutul
Orheiului chiar şi câte 160 puduri pe desetină, produsul gospodăriilor ţă-

147 ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 106, f. 9.

148 Sfatul Țării din 29 noiembrie/12 decembrie 1918.
149 ANRM, fond 727, inv. 1, dosar 17, partea I, f. 112.

417
răneşti a fost 5 sau poate a ajuns cel mult la 50 puduri pe desetină”150. O
explicație foarte instructivă privind gravitatea problemei agrare în Basa-
rabia dădea Kosovici. El observa că, sub aspectul mediei de teren cultivabil
la un locuitor (1,5 des.), Basarabia se afla într-o situație mai bună decât
majoritatea țărilor apusene, fiind întrecută doar de Canada și Statele Unite.
„Însă, adaugă îndată, dacă am pune chestiunea altfel şi ne-am întreba cât
pământ cultivabil se vine la un locuitor plugar, apoi am găsi cu totul alt ta-
blou. În Canada de fiecare plugar se vine 4.60 desetine; în Statele Unite
4.60 desetine, în Danemarca 2.70 desetine; în Franţa 1.81 desetine, în
Germania 1.75 desetine, în Anglia 1.82 desetine. Cu totul altfel stau lucruri-
le în Basarabia, mai ales în părţile ei de miază-noapte. După o socoteală fă-
cută aproximativ, noi am găsit pentru ţinutul Bălţilor, Sorocii, Orheiului şi a
Chişinăului, nu mai mult de 1.5 desetine de plugar, iar în ţinutul Hotinului
mai puţin de o desetină. Acesta este un lot de pământ care poate fi numai
cu drept cuvânt lotul foamei”. În continuare specialistul dezvăluie cauza
acestei situații: „În Basarabia 80% din locuitori se îndeletnicesc aproape
numai cu munca câmpului. În Germania, de pildă, la anul 1907, din 60 mi-
lioane de populaţie, numai 17 milioane se îndeletnicesc cu munca pămân-
tului, sau 28%, cam tot atâţia se ocupă cu negustoria, cu transportul şi
altele, iar ceilalţi 40% îşi găsesc câştig în industrie. Deci cu toate că atât de
puţin pământ i se cuvine unui plugar din Basarabia, în Germania, după o
socoteală făcută, se seamănă cu o treime mai mult pământ (raportat, se
vede, la o persoană ocupată cu agricultura – a.) decât în Basarabia, unde şi
cât se seamănă se lucrează rău şi dă o roadă săracă, de 2-3 ori mai puţin ca
în restul Europei. Aşadar, lipsa de pământ în Basarabia, ca şi în multe părţi
ale Rusiei, are un caracter cu totul special. Chiar dacă tot pământul ar fi al
celor care îl muncesc, chiar şi atunci fiecare plugar ar avea mai puţin decât
în ţările europene şi deci ar urma să sufere din pricina roadei puţine şi deci
a micului produs al muncii”151.
Prin urmare, în Basarabia problema agrară era, în ajunul reformei ini-
țiate de Sfatul Țării, extrem de gravă. Nivelul foarte scăzut al vieții social-
economice a ținutului, în special aproape completa lipsă a industriei, slaba
dezvoltare a altor activități productive (comerț, finanțe, transporturi, ser-
vicii etc.) făceau ca disponibilitățile de pământ cultivabil să fie insuficiente
în raport cu numărul mare al populației rurale, iar productivitatea scăzută

150 Ibid., f. 113. Cel târziu în ajunul Primului Război Mondial, probabil, fusese fotografiat
un ogor de pe moșia Râșcanovka, de lângă Chișinău, ce se ara cu zece pluguri mari, fieca-
re plug fiind tras de câte patru boi bine îngrijiți. Evident că astfel de ogoare puteau da
roade înalte, pe cînd cele țărănești, cultivate cu un cal sau, în ce mai fericit caz, cu o pere-
che de boi, care arareori putea fi tot atât de frumoși ca cei ai marilor proprietari, erau
sortite la o productivitate scăzută.
151 Ibid., f. 105.

418
a agriculturii, care se practica cu metode și mijloace rudimentare, agrava și
mai mult problema.

Începutul realizării reformei agrare. A doua Comisie Agrară

Dar reforma se impunea, în pofida faptului că nu erau condiții pentru
prefaceri în raporturile de proprietate funciară ce ar fi putut duce la îmbu-
nătățirea radicală a traiului țărănimii și la declanșarea unui avânt în dezvol-
tarea agriculturii ținutului. Astfel de condiții nu au existat nici pentru re-
forma țărănească din Rusia, din a doua jumătate a sec. XIX, și nici pentru
reforma agrară din România, care fusese anunțată încă în 1917, și totuși ele
s-au făcut din simplul motiv că nu puteau fi evitate. Am văzut că în situația
creată după intrarea trupelor române în Basarabia, Sfatul Țării s-a dezis de
programul său radical în problema agrară, dar nu a renunțat totuși la re-
formă. Întrucât elaborarea unei legi pentru o acțiune de așa anvergură se
anunța foarte dificilă, a fost adoptată Instrucția agrară, un document juridic
provizoriu, de care comitetele agrare urmau să se conducă în organizarea
lucrărilor legate de cultivarea pământului până la apariția legii corespunză-
toare. Aceasta ar fi fost necesară chiar dacă țăranii nu ar fi stăpânit o bună
parte a pământurilor marii proprietăți, deoarece sarcina ei era să asigure
cultivarea, în bază de arendă, a acestor pământuri, exact cum aceeași sarci-
nă, poate în condiții mai dure, avea și legea muncii obligatorii în România.
Îndată după proclamarea Unirii Basarabiei cu România, Sfatul Țării
și-a pus pe ordinea de zi chestiunea reformei. În cadrul dezbaterilor asupra
programului noului guvern, condus de Petre Cazacu, fracțiunea țărănească
insista asupra dreptului Parlamentului de a „elabora proiectul legii agrare,
care, urmând sensul Declarației de unire a Republicii Moldovenești cu re-
gatul român, trebuie să fie obligatoriu pentru orice instituție legislativă a
regatului unit”152. În ședința din 13 aprilie 1918 urma să fie aleasă noua Co-
misie Agrară care să înceapă acest lucru153, dar din cauza agendei parla-
mentare foarte încărcate cu multe alte probleme alegerea s-a amânat până
la 4 mai, când s-a decis ca viitoarea comisie să fie alcătuită din 27 de mem-
bri (18 de la Blocul Moldovenesc și Fracțiunea țărănească și 9 de la minori-
tăți), iar în ședințele din 11 și 16 mai a fost desemnată componența nomi-
nală. Membri ai Comisiei au fost aleși C. Osoianu, G. Buciușcan, M. Minciună,
V. Țâganko, A. Găină, C. Bivol, Gh. Năstase, I. Tudose, S. Galițchi, A. Crihan, I.
Codreanu, P. Cocârlă, I. Creangă, A. Caraiman, Gh. Stavriev, P. Erhan, I. Har-
152 ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 55, f. 166.
153 Sfatul Țării. Documente, p. 601.

419
buz și I. Budiștean, din partea Blocului și a Fracțiunii, iar de la minorități de-
putații F. Almendingher, V. Koșko, A. Ratko, S. Grosman, P. Bajbeuk-Melikov
și V. Lunev. În calitate de candidați au fost desemnați, pentru primele două
fracțiuni, V. Mândrescu, I. Ignatiuc și V. Ciorăscu154, iar de la cea din urmă, G.
Landau155.
Comisia Agrară își începe activitatea chiar a doua zi după desemnarea
membrilor ei din partea minorităților, adică la 17 mai 1918. Aceasta a fost o
ședință organizatorică la care a fost aleasă conducerea Comisiei: Vladimir
Țâganko, președinte, Anton Crihan, vicepreședinte, Vladimir Lunev, Samuil
Grosman, Gavril Buciușcan și Constantin Osoianu, membri ai prezidiului, și
Gheorghe Năstase, secretar. Președintele Țâganko a dat citire unei Instrucții
provizorii pentru primele lucrări ale Comisiei Agrare, din 15 puncte, care
stabilea ordinea de lucru a Comisiei, zilele de lucru, respectarea disciplinei
de muncă, posibilitatea de a „invita persoane competente în diferite dome-
nii cu vot consultativ”, era solicitat ajutorul persoanelor particulare și al in-
stituțiilor publice să pună la dispoziția Comisiei materiale și literatură
referitoare la problema agrară ș.a. La propunerea deputatului Lunev, Comi-
sia acceptă să invite la lucrările ei, în calitate de experți, următoarele per-
soane: L.E. Siținski, vicepreședinte al Comitetului Agrar al ținutului156; V.S.
Kosovici, agronom; H.A. Celebidaki, agronom al Zemstvei ținutale; N.K.
Moghileanski, statistician al Zemstvei ținutale; M.N. Stepanov, jurist; I.E.
Surov, inginerul cadastral al ținutului; I.A. Tufescu, statistician județean; F.F.
Pojoga, agronom statistician; V.I. Artamasov, directorul Băncii Țărănești;
V.I. Topor, agronom; G. Murgoci, profesor pedolog157.
În sfârșit, se decide să fie invitați în Comisie, cu drept de vot delibera-
tiv, câte un reprezentant din partea ministerelor agriculturii și finanțelor
ale României și a directoratelor agriculturii și finanțelor din Basarabia, pre-
cum și reprezentanții celorlalte directorate locale care puteau asista la șe-

154
Din păcate, procesele-verbale al Sfatului Țării operează doar cu numele de familie,
fără prenume, astfel că în cazul de față nu avem siguranța că e vorba de Vasile Ciorăs-
cu sau de Vladimir Chiorescu, cu atât mai mult cu cât în aceste documente cele două
nume se scriau mai totdeauna la fel. Se pare că e vizat totuși cel dintâi.
155 Ibid., p. 643, 672. Nu este clar de ce din partea minorităților au fost aleși doar 6 de-

putați, în loc de 9, cum fusese decis în ședința din 4 mai a Sfatului Țării. Vom observa
însă ca la prima ședință a Comisiei, din 17 mai, în afară de deputații aleși la 11 și 16
mai vor mai fi prezenți și trei minoritari, Nikitiuk, Budnicenko și Brinici, ceea ce pre-
supune că aceștia completau lista din partea minorităților, numai că nu se știe când și
cine i-a ales, în orice caz, aceste candidaturi nu au fost discutate în ședința în plen a
Sfatului Țării din 16 mai.
156
Nu e deloc lipsit de interes faptul că în Basarabia Comitetul Agrar, care trebuia să se
ocupe de împroprietărirea țăranilor, era condus de moșieri.
157 Bineînțeles că aceasta era o listă provizorie, alcătuită în ajunul deschiderii lucrărilor

Comisiei Agrare, și nici nu era completă. În ziarul „Sfatul Țării”, mai este menționat și
moșierul V.V. Ianovski: Sfatul Țării din 24 mai 1918.
420
dințe cu drept de vot consultativ158. Ulterior, la ședințele Comisiei vor parti-
cipa deputați cu drept de vot deliberativ, fără să fi fost desemnați ca mem-
bri ai acesteia prin votul Sfatului Țării, deci de drept nu puteau participa la
luarea deciziilor. Dar, în mod paradoxal, întrucât Parlamentul avea să-și în-
trerupă lucrările îndată după convocarea Comisiei, aceasta ajunsese să de-
cidă singură cine putea lua parte la ședințele ei cu vot deliberativ. Drept
urmare, situația astfel creată ridică problema legalității votului în Comisie.
În general, Comisia activa în baza principiilor consecvent democratice, mai
ales la început, când procesele-verbale ale ședințelor erau semnate de toți
deputații și când fiecare ședință începea cu citirea și aprobarea procesu-
lui-verbal al ședinței precedente. Treptat însă ea se va îndepărta de aceste
principii, odată cu intrarea sub controlul direct al guvernului.
Una din dificultățile cele mai mari cu care avea să se confrunte Comisia
Agrară era nivelul foarte scăzut al profesionalismului majorității membrilor
ei, mai precis, competența acestora în chestiunile legate de elaborarea legii
agrare, care evident că solicita o sumă de cunoștințe temeinice în domeniul
dreptului, în finanțe, economie, agronomie ș.a. Din cei 31 de membri și can-
didați, aveau studii superioare numai cinci (Erhan, Țâganko, Ratko,
Grosman și Lunev), inclusiv doar doi specializați în drept (Ratko și
Grosman). În Comisie nu era nici un specialist în vreun domeniu din vastul
spectru al problemelor agrare: relații funciare, statistică agricolă, economie
agrară, credit agricol, pedologie etc. Unii experți, ca de ex. Filipescu, aveau
să constate că membrii Comisiei „n-au nici o pregătire științifică sau practi-
că în materie agrară”159. Majoritatea absolută a membrilor Comisiei erau fii
de țărani cu o clasă-două de școală primară, iar câțiva nu frecventaseră nici
o școală, apreciindu-se ei înșiși în anchetele lor personale cu calificativul
„autodidact” (samoučka) sau „știutor de carte” (gramotnyj), ca de ex. I. Co-
dreanu, A. Caraiman sau I. Budnicenko160. Bineînțeles că ei nu aveau cum să
contribuie la alcătuirea legii. Puteau participa la dezbateri, puteau formula
niște propuneri, care uneori aveau să fie destul de reușite, dar legea, ca do-
cument juridic complet și bine alcătuit sub aspect profesional, rămânea în
afara competenței lor. Orizontul intelectual limitat îi lipsea pe cei mai mulți
membri ai Comisiei de posibilitatea să vadă complexitatea fenomenului
aflat în discuție, să aibă o viziune clară, temeinic motivată asupra problemei

158 ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 106, ff. 1-8. Reprezentantul guvernului român în Co-
misie, C. Filipescu, observa că „s-au mai alipit la Comisie încă un număr de delegați ai
diferitor ministre, care au de asemenea dreptul de vot” (AMR, fond 443, dosar 7, f. 44).
159 AMR, fond 443, dosar 7, f. 45. Această observație, cel puțin parțial corectă, este susți-

nută de referințele negative la membrii Sfatului Țării ale unor reprezentanți ai guvernu-
lui român și, mai ales, ale marilor proprietari basarabeni, pentru care Parlamentul
basarabean era un organ bolșevic, compus din oameni fără cultură, dar aceste caracte-
ristici erau părtinitoare și deci nu corespundeau realităților.
160 Vezi Sfatul Țării. Documente, anexa 1.

421
agrare. Tocmai de aceea atunci când guvernul a cerut Sfatului Țării să re-
nunțe la proiectul de lege agrară bazat pe ideea socializării pământului, ma-
joritatea deputaților care se considerau socialiști, fără să-și poată motiva
convingerile, au fost de acord cu părerea guvernului. Această predispoziție
avea să se vadă foarte bine și în Comisia Agrară. Aici socialiștii de acest tip
s-au despărțit foarte repede de cei care înțelegeau corect ideile socialiste și
le împărtășeau în mod sincer, cum erau Țâganko, Moghileanski sau Biciuș-
can. Dacă în primele ședințe, unii din aceștia, ca de ex. C. Bivol, cereau să fie
respectat cu fermitate principiul „tot pământul se dă la poporul truditor”161,
ulterior ce vor lepăda ușor și repede de aceste idei. Astfel, în ședința din 4
august 1918 a Comisiei, deputatul Budiștean insista „să se dea fiecărui ţă-
ran bucata lui de pământ ca proprietate individuală”162, părere susținută în
ședința următoare, din 7 august, de Crihan, Găină și Tudose163, iar Galițchi,
alt deputat-țăran, cerea: „Daţi-i ţăranului bucăţica lui de pământ, asupra că-
reia va şti că peste 20–25 ani, plătind-o, va deveni deplin proprietar”164.
Buzdugan, care în ședința din 7 februarie ruga deputații să voteze socializa-
rea pământului, pentru că, motiva el, nu va mai fi un Parlament tot atât de
revoluționar ca Sfatul Țării165, după mai multe ședințe ale Comisiei Agrare
avea să explice de ce țăranii socialiști au renunțat la acest proiect de refor-
mă agrară. Încercând să răspundă de ce nu au fost realizate Declarația din 2
decembrie și Instrucția agrară, el zicea: „Nu a trecut nici una, nici alta, pen-
tru că noi eram prea lipsiți de experiență și utopici. Dar dumneavoastră
credeți că ne-am schimbat convingerile? S-au schimbat timpurile, nu noi.
Noi suntem aceiași socialiști și recunoaștem aceleași principii, dar va fi
promovat în viață aceea ce se poate. Va fi un rău mai mic dacă noi vom da
țăranilor ceea ce putem da, față de ceea ce ar putea să le dea alții. Altădată
eu am spus altceva, dar acum trebuie să recunoaștem că nu putem face tot
ceea ce am gândit. Noi am fi vrut să luăm totul, dar trebuie să ținem cont de
timp. Trebuie să promovăm o politică reală”166. Această tiradă contradicto-
rie și confuză spune mult despre poziția și convingerile deputaților-țărani
din Comisia Agrară. Ea arată că de fapt nici vorbă nu putea fi de păstrarea
vechilor convingeri și principii, ci pur și simplu de adaptare la alte condiții.
Altfel spus, condițiile noi i-au forțat pe acești oameni să se schimbe, mai bi-
ne zis, să-și schimbe interesele și, odată cu asta, convingerile.

161 ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 106, f. 55v.

162 Ibid., inv. 1, dosar 17, partea I, f. 137v.
163 Ibid., 139v.
164 Ibid., f. 136v.
165 „Să aveți în vedere, le spunea el deputaților, că un Parlament mai revoluționar ca cel
care a fost creat după revoluție nu veți mai vedea, și dacă astăzi nu veți promova această
lege, atunci nu veți mai vedea pământ”: Sfatul Țării. Documente, p. 390.
166 Vezi pr.-v. 17 din 26 iunie în Sfatul Țării. Documente, vol. II, Chișinău, 2018.

422
 În ciuda faptului că membrii Sfatului Țării nu puteau să aibă convin-
geri socialiste temeinice și profunde, pentru că acestea în Basarabia nu
aveau de unde izvorî, adică nu aveau o bază solidă și nici tradiții, totuși ide-
ile de dreptate socială pe care și le-au însușit în scurta perioadă revoluțio-
nară au lăsat urme greu de șters în conștiința lor, cu atât mai mult cu cât
cei mai mulți din ei erau țărani săraci, pentru care aceste idei constituiau
un motiv serios de autoafirmare și de îmbărbătare, motivându-le lupta
pentru un trai mai bun. De aceea atât liderii politici basarabeni, care înțe-
legeau că după alipirea Basarabiei la România aceste idei nu aveau viitor,
cât și funcționarii români înrolați în procesul de integrare reală a ținutului
în cadrul regatului român căutau să menajeze aceste predispoziții pentru
a-i face pe purtătorii lor mai concilianți și mai pregătiți pentru a accepta
noile realități. Astfel, căutând să-i inducă în eroare cu bună știință, Inculeț
le spunea membrilor Comisiei Agrare, în ședința din 10 iulie, că „pentru
Marghiloman și părtașii lui, problema agrară nu este o problemă națională,
ci una socială”167, adică urmărea interesul țărănimii muncitoare, iar consi-
lierul Murgoci a mers mult mai departe, afirmând că în curând conservato-
rii „vor pleca şi cârma va fi preluată de guverne liberale, poate chiar bolşe-
vice, şi reforma va fi efectuată”168, evident, o reformă pe placul deputaților
cu vederi socialiste din Sfatul Țării.
Din cauza slabei cunoașteri a problemei agrare de către majoritatea
membrilor Comisiei, a modestei lor pregătiri generale, ca și a nedeprinderii
de a lucra într-un colectiv de creație eterogen, complex, ai cărui membri
proveneau din diferite medii profesionale, intelectuale, sociale și politice,
lucrările mergeau destul de greu. Multă vreme, cel puțin pe parcursul pri-
mei luni de activitate a Comisiei, a fost dificil să se asigure o colaborare efi-
cientă a membrilor Comisiei, în orice caz, a majorității acestora, cu experții.
Deja la 21 iunie 1918, Crihan avea să declare: „Noi cu experții mergem pe
căi diferite”169. Președintele Țâganko, fiind atacat mereu de unii deputați,
avea să facă, peste o săptămână, prima încercare de a-și depune mandatul,
motivând că avea nevoie de odihnă. Dar deputatul Grosman, referindu-se
mai cu seamă la responsabilitatea deputaților într-o chestiune extrem de
complicată, cum era reforma agrară, zicea: „Noi trebuie să recunoaștem sin-
cer că în această privință suntem slabi, de aceea oamenii care s-au deprins
să gândească și să se descurce în orice chestiune au preîntâmpinat că a re-
zolva problema agrară așa cum o facem noi, nu se poate; trebuie să fim
cumpăniți. Domnul Țâganko v-a preîntâmpinat că vă duceți în prăpastie,
dar dumneavoastră nu vreți să auziți nimic. Eu cred că domnul Țâganko
anume de atâta renunță la președinție, deoarece el nu speră că dumnea-

167 Sfatul Țării din 15 august 1918.

168 ANRM, fond 727, inv. 1, dosar 106, f. 73
169 Sfatul Țării din 5 iulie 1918.

423
voastră veți putea face acest lucru așa cum se cuvine”170. Însă alimentați de
ideile revoluționare socialiste și de convingerea că prin voința și prin votul
lor puteau rezolva foarte bine problema pământului în interesul plugarilor,
deputații-țărani din Comisie nu prea erau dispuși să asculte astfel de sfa-
turi. Colaborarea lor, sau cel puțin a unora din ei, cu experții sau cu preșe-
dintele Comisiei era anevoioasă și nu de puține ori conflictuală. Unii depu-
tați mai impulsivi, ca de ex. Buzdugan sau Crihan, se puteau deda la gesturi
dezechilibrate, ofensatoare în relația cu experții și chiar față de unii colegi
deputați. Primul conflict serios s-a produs în ședința din 5 iulie 1918, când,
după ce grupul de experți și-a exprimat dezacordul cu nedorința majorității
deputaților de a exclude gospodăriile de cultură de la expropriere, Buzdu-
gan a strigat: „Nu avem nevoie de astfel de experţi, pot să plece de aici”171. O
parte a deputaților a condamnat acest gest, dar cei mai mulți s-au arătat ne-
loiali experților, unii mulțumindu-se doar să constate că pe toată perioada
cât au activat până atunci, „deputații și cu experții nu se înţeleg între ei”172.
Atunci conflictul a fost cumva aplanat, dar în scurt timp a izbucnit din nou
cu mai multă putere. Când Crihan i-a adus lui Moghileanski unele învinuiri
grave în legătură cu activitatea Direcției de statistică pe care acesta o con-
ducea, majoritatea experților, luându-i apărarea, au plecat din Comisie pen-
tru totdeauna173. Țâganko a fost nevoit, în cele din urmă, să-și dea totuși
demisia din funcția de președinte, motivând că nu mai putea suporta „cu-

170 Sfatul Țării din 26 iulie 1918.

171 ANRM, fond 727, inv. 1, dosar 106, f. 177.
172 Ibid., f. 178.
173 Ibid., fond 727, inv. 1, dosar 17, partea I, p. 148 și urm. Bineînțeles, retragerea din
Comisie a unor experți de talia lui Vladimir Samsonovici Kosovici a fost o pierdere ire-
cuperabilă pentru activitatea de pregătire a legii agrare. Despre el și poziția lui în Co-
misie, Alexandri spunea: „Domnia sa şi acei care sunt de o părere cu dânsul sunt oa-
meni de convingeri vechi, oameni drept credincioşi, oameni în care stăpânirea ţaristă
avea încredere şi cărora le-a încredinţat întru totul interesele ţării noastre. În special
domnul Kosovici, până în vremea de pe urmă ocupa un post mare, nu ştiu dacă astăzi
mai ocupă acest post. Şi e firesc ca domniei sale să nu-i placă ceea ce faceţi Dvs. Locul
şi vremurile l-au deprins pe dânsul să privească de sus tot ce-l înconjoară, aceasta
vădindu-se de fiecare dată când vă vorbeşte. Fiind în fruntea unui post aşa de înalt, es-
te lucru firesc ca să-şi aleagă şi un ton potrivit locului, şi cine nu ştie că tonul face mu-
zica. Însă Dvs., domnilor deputaţi, sunteţi chemaţi de revoluţie să faceţi un lucru mare
şi sfânt – dreptate în ţara noastră, şi de aceea să nu vă sfiiţi de protestările domnului
Kosovici” (ANRM, fond 727, inv. 1, dosar 17, partea I, f. 78). Într-adevăr, procese-
le-verbale ale ședințelor Comisiei Agrare (de ex. din 19 mai și 14 iunie 1918) îl prezin-
tă pe Kosovici ca pe un om cu multă demnitate și cu deosebită competență. În ajunul
războiului el era administratorul moșiilor închinate din Basarabia și redactor-șef al
revistei rusești „Seliskoie hoziajstvo” (Agricultura).
424
vintele aspre, ocările şi ameninţările unei părți a Comisiei la adresa celeilal-
te”174.
În pofida acestor conflicte, Comisia a continuat să lucreze, și, cu toate
scăderile ei, a activat, în general, destul de bine. Experții plecați au fost în-
locuiți cu alții, fie invitați din România, ca Gh. Ionescu-Șișești, C. Georges-
cu-Vrancea sau R.C. Stere, fie dintre specialiștii Directoratului de agricultu-
ră, de la bănci sau din magistratură (Ivanovski, Stepanov, Konradi, Vuko-
tici, Gaisânski, Țivinski ș.a.) În general, contribuția experților a fost deose-
bit de prețioasă, aproape toți s-au dovedit a fi specialiști foarte buni în
domeniile pe care le reprezentau, atât cei menționați mai devreme, cât și
alții despre care va fi vorba în continuare, dar meritele câtorva din ei au
fost cu totul deosebite, iar în două-trei cazuri pur și simplu excepționale. E
vorba de agronomii V.S. Kosovici, F.F. Pojoga, C. Filipescu, juristul M.N. Ste-
panov, profesorul pedolog G. Murgoci, statisticianul N.K. Moghileanski, di-
rectorul Băncii Țărănești, V.I. Artamasov, specialiștii în finanțe Gaisânski,
Aronson, Țivinski, observațiile și sfaturile acestuia din urmă, în special, fi-
ind de mare folos Comisiei Agrare. Ba chiar și unii dintre deputații-țărani,
ca Buzdugan, Crihan, Bivol, Galițchi, Tudose, Minciună, Stavriev, prin parti-
cipare foarte activă și interesată la lucrările Comisiei, își aduceau și ei con-
tribuția la soluționarea unor probleme legate de reformă, în pofida limi-
telor și a greutăților menționate mai sus. Au fost însă unele greutăți pe care
Comisia le-a învins mult mai greu și anume probleme de ordin tehnic, ca
insuficiența datelor referitoare la proprietatea funciară pe categorii, supra-
fețe, soluri, culturi, starea lor juridică și financiară, forma de exploatare,
statistica populației, și în special a celei care trăia din munca pământului,
statistica producției agricole175, productivitatea solului ș.a., drept urmare a

174 Ibid., f. 148v. Este adevărat că Țâganko intrase în conflict acut cu majoritatea mem-
brilor Comisiei pe o temă mai complicată, și anume relația administrației autonome
basarabene cu guvernul român. La mai puțin de o lună de la începutul lucrărilor Comi-
siei, el îi spunea premierului Petre Cazacu: „Deosebit de prețioasă pentru noi este au-
tonomia Basarabiei”(Ibid., inv. 1, dosar 106, f. 114). Dar în ședința din 11 august 1918,
el avea să arunce fraza „Sfatul Ţării este un surogat al reprezentanţei poporului” (Ibid.,
f. 147). Anume această atitudine, ca principal motiv al retragerii lui Țâganko din Comi-
sie, avea să invoce, fără să o spună direct, deputatul Grosman la începutul ședinței din
30 iunie 1918, când Țîganko ceruse pentru prima dată să fie eliberat din funcția de
președinte al Comisiei: Sfatul Țării din 26 iulie 1918.
175 Din mărturiile consilierului guvernului român, E. Giurgea, care avea să preia direcția

serviciului statistic al Basarabiei, din momentul sosirii sale în ținut, în aprilie 1918, deci
chiar înainte să-și înceapă lucrările Comisia Agrară, s-a apucat să întocmească „primele
buletine românești care să fie trimise de la comune și voloste și în care să fie trecută ave-
rea individuală a fiecărui basarabean în parte”, utilizând și „tot materialul statistic ce se
lucra pe atunci de către serviciul general de statistică al Zemstvei guberniale” (ANRM,
fond 1416, inv. 2, dosar 2, ff. 43-44). Dar, așa cum aflăm dintr-o circulară din 9 martie
425
nivelului nesatisfăcător al lucrărilor de cadastru și a lipsei unei cărți funci-
are generale, a întregului ținut. Era o mare insuficiență de ingineri hotar-
nici, de agronomi, specialiști în drept și finanțe, cărora le revenea sarcina
să se ocupe de realizarea reformei agrare.

Scopul și principiile generale ale reformei

Evident că majoritatea, dacă nu chiar toți cei care au fost interesați de
reforma agrară și au scris despre ea au căutat să se lămurească, întâi de toa-
te, în privința scopului ce s-a urmărit prin realizarea ei. M-am mai referit la
chestiunea aceasta pe alocuri și în variate contexte în paginile de mai sus
ale acestui studiu, fără să o examinez în mod special. În literatura istorică,
inclusiv în cea mai nouă, predomină părerea că reforma ar fi fost dorită de
toată lumea, adică nu doar de către țărani și apărătorii lor sinceri, dar și de
partidele politice, de curtea regală și chiar de către moșieri. Nu voi insista în
studiul de față asupra acestei chestiuni, pe care am elucidat-o măcar satis-
făcător în cercetările mele mai vechi176. Voi menționa concluzia generală
care rezultă din examinarea tuturor scrierilor despre reformă. Reforma a
fost o măsură impusă de o serie de factori și mai ales de caracterul proprie-
tății și modalitățile de exploatare a pământului la începutul secolului XX, de
relațiile dintre țărani și marea proprietate funciară, atât în Basarabia cât și
în România, și, în sfârșit, de războiul care înrăutățise și mai mult starea ță-
rănimii și acutizase aceste relații. Dar realitățile din cele două spații, oare-
cum diferite în această privință, au făcut ca scopul reformei să nu fie identic.
În ambele cazuri s-a impus sarcina ca o parte a pământurilor marii proprie-
tăți să fie cedată țăranilor pentru a reduce tensiunea socială, provocată de
faptul că aceștia aveau pământ prea puțin sau chiar nu aveau deloc. Am vă-
zut că după intrarea trupelor române în Basarabia, Sfatul Țării a renunțat la
programul său agrar care prevedea desființarea proprietății particulare.
Deci nici aici, și cu atât mai mult în România, reforma agrară nu putea avea
scopul de a desființa marea proprietate funciară, cum se spunea uneori în
momentul acela, în special în discursurile parlamentare, și cum se susține
câteodată nefondat în scrierile actuale177. Cercetările și observațiile făcute
pe atunci în România semnalau că printre motivele care au determinat re-
forma agrară „acela de a face din clasa țărănească un element de ordine a
fost cel mai puternic”178 sau de „a bara împânzirea conceptului de comuni-

1919 a Directoratului agriculturii (Ibid., fond 339, inv. 1, dosar 8, partea a II-a, f. 221), re-
zultatele aveau să vină mult mai târziu, după ce Comisia își încheiase demult lucrările.
176 I. Turcanu, Relații agrare…, p. 17-19; Idem, Satul basarabean, p. 15-19. Vezi despre

asta la D. Șandru, Reforma agrară din 1921, p. 43, 78, 131, 300.
177 Vezi N. Enciu, op. cit., p. 47. E adevărat că, pe alocuri, autorul, fără să-și dea seama,

combate această părere.

178 I. Vasiliu, Agricultura, în Aspecte ale economiei românești, București, 1939, p. 60.

426
zare prin răspândirea și întărirea regimului proprietății individuale”179. Re-
feritor la ținutul de dincoace de Prut, Ioan Pelivan, avea să observe, în iulie
1920 în Camera Deputaților, că dacă țăranilor nu li s-ar fi lăsat o parte a
pământurilor pe care ei puseseră stăpânire în 1917, atunci „acest element
proletar (țărănimea – a.) ar fi devenit o adevărată primejdie pentru ordinea
socială din Basarabia”180. Se pare totuși că adevăratul scop al reformei tre-
buie văzut puțin altfel. Reforma nu a urmărit nici să consolideze proprieta-
tea privată, cum zic unii, pentru că nu avea cum să o facă, și nici să discipli-
neze țărănimea, cum susțin alții, pentru că în general ea era destul de su-
pusă și chiar umilă, dar nici să-i îmbunătățească traiul, cum sa spus foarte
des, ci pur și simplu să rezolve o problemă recent apărută: să aplaneze con-
flictul amplificat și acutizat de război și revoluție dintre țărani și marea
proprietate, vechiul și nemilosul lor exploatator, și astfel să asigure o oare-
care liniște în societate. Cele două fenomene de mare impact social, strâns
legate între ele, războiul și revoluția, au ridicat la nivel de obiectiv major
nevoia democratizării societății, care în țări ca Rusia și România întârziase
foarte mult, astfel ca să nu mai existe discrepanța uriașă de până atunci în-
tre o clasă dominantă puțin numeroasă, în schimb foarte bogată și în gene-
ral parazitară, și masa numeroasă a populației, producătoare de bunuri
materiale, dar fără avere și fără drepturi. Aceasta nu se putea face decât re-
ducând drastic puterea economică a acestei clase, asta însemnând, mai ales,
diminuarea influenței zdrobitoare a marii proprietăți funciare în societate.
În Comisia Agrară, acest imperativ l-a înțeles și l-a exprimat cel mai bine
Kosovici, personaj instruit și înțelept, care, în ședința din 4 august 1918,
spunea că „trebuie mărginit dreptul de proprietate ca să nu se mai poată re-
face în viitor latifundiile”181 ce constituiau un obstacol serios în calea pro-
gresului social. În Basarabia revoluția schimbase radical relațiile funciare,
ca urmare a faptului că țăranii reușiseră să pună stăpânire pe cea mai mare
parte a pământurilor marii proprietăți. Situația aceasta era atât de evidentă
încât mai târziu, când problema agrară basarabeană avea să fie examinată
în parlamentul României, guvernul, în expunerea de motive asupra acestei
chestiuni, a trebuit să constate că nici nu era nevoie să se demonstreze „ne-
cesitatea desființării marii proprietăți182, și aceasta cu atât mai mult că, în-
cât privește Basarabia, noi ne găsim astăzi în fața unei stări de fapt, peste

179 F. Manoliu, Politica prețurlor, ibid., p. 276.

180 Ioan Pelivan, Discurs ținut în ședința Camerei de la 9 și 10 iulie 1920, București, 1920,
p. 24.
181 ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 17, partea a II-a, f. 136.*
182
Afirmația din expunerea de motive că reforma agrară ar fi urmărit scopul de a li-
chida marea proprietate era o greșeală, care va fi semnalată chiar atunci în luările de
cuvânt ale unor deputați și pe care reprezentanții guvernului au recunoscut-o ca atare
și au renunțat la ea.
427
care nu vom putea să trecem, cu toată bunăvoința noastră”183. De aceea era
normal ca cei care s-au ocupat de organizarea reformei în ținut să constate
că aici „procedeul a fost invers ca în vechiul regat, căci s-a luat pământul nu
de la proprietari, ci de la țărani, care îl ocupaseră prin mișcările din
1917-1918”184. Această situație a făcut ca, sub aspect practic, aici scopul re-
formei să arate cu totul altfel comparativ cu vechiul regat, mai precis, să se
realizeze prin rezolvarea a „trei mari probleme: scoaterea unei părți a țăra-
nilor din posesia pământului acaparat în timpul mișcării agrare, refacerea
parțială, pe această cale, a proprietăților distruse în 1917 și împroprietări-
rea agricultorilor fără sau cu prea puțin pământ”185. Anume această situație
explică de ce a fost nevoie să se facă reformă agrară în Basarabia aparte și
nu împreună cu vechiul regat și cu celelalte provincii unite. De fapt, și în ce-
lelalte teritorii aveau să se realizeze reforme în fiecare aparte, ceea ce suge-
rează că a existat o motivație serioasă pentru aceste acțiuni aparent izolate.
Explicația cât se poate de convingătoare avea să o dea cunoscutul om politic
bucovinean Iorgu G. Toma în ședința din 10 martie 1920 a parlamentului
României, care zicea că preferința pentru legi aparte în teritoriile unite în
1918 poate fi ușor înțeleasă „dacă ne dăm seama că situația din prezent a
noului stat român cu structura lui încă nedesăvârșită, cu starea sa actuală
de consolidare neperfecționată, cu tot atâtea forme de administrație în vi-
goare și cu tot atâtea legiuiri diferite câte le-am moștenit cu toții de la vechi-
le stăpâniri și, mai presus de toate, că raporturile geografice, configurația
teritorială, condițiile de trai și atâtea alte particularități provinciale, impo-
sibil de înlăturat peste noapte, fac deocamdată imposibilă o reformă agrară
unitară pentru toată România. Aceasta este o momentană imposibilitate, cu
atât mai mult cu cât înfăptuirea reformei agrare se impune fără întârziere
ca un categoric imperativ”186.
Renunțând la programul său agrar, care prevedea socializarea pămân-
tului, Sfatul Țării a adoptat viziunea guvernului român în această chestiune.
O serie întreagă de surse, între care declarațiile și mărturisirile lui Marghi-
loman și Stere pe care aceștia le-au făcut în cadrul discuțiilor pe care le-au
avut cu reprezentanții moșierilor basarabeni la Chișinău în primăvara anu-
lui 1918, luările de cuvânt ale consilierilor și experților români la ședințele
Comisiei Agrare a Sfatului Țării ș.a., demonstrează fără putință de tăgadă că
reforma basarabeană urma să se facă, în linii generale, la fel cu cea din Ro-
mânia, chiar dacă trebuia să se țină cont de împrejurările de aici, care îi vor
imprima un oarecare specific. De ex. la 26 martie 1918, premierul român
spunea grupului de boieri pe care i-a primit la hotelul Londra din Chișinău

183 Legea de reformă agrară pentru Basarabia, p. 5.

184 A. Cardaș, Aspecte din reforma agrară…, 1924, p. 86.
185 I. Țurcanu, Relații agrare…, p. 17.
186 Legea de reformă agrară pentru Basarabia, p. 37.
428
că „problema agrară va fi soluționată în întreaga Românie în mod omo-
gen”187, fiind desigur vizată și Basarabia care a doua zi urma să devină de
jure parte componentă a statului român. În continuare au fost enunțate câ-
teva criterii de bază ale viitoarei reforme. Mai întâi, Marghiloman îi asigura
pe aceștia că România nu putea admite lichidarea marii proprietăți funcia-
re, deoarece el considera, așa cum am observat și mai sus, că dispariția
acesteia însemna dispariția statului. În al doilea rând, era necesar ca țara
să aibă și proprietăți mici. „Și nouă, și Dvs., zicea el, ne este strict necesar să
avem proprietăți mici și mari, care să producă împreună în mod armo-
nios”. Este adevărat că nu vorbește despre constituirea gospodăriilor țără-
nești în baza exproprierii marilor proprietăți, dar când zice în continuare
că întregul pământ al moșierilor nu putea fi împărțit la toți țăranii188, evi-
dent că avea în vedere posibilitatea ca o parte a acestui pământ să fie dată
la plugari contra plată, așa cum prevedea și art. 19 din Constituția Români-
ei189, modificată mai puțin de un an în urmă. Deci, criteriile în baza cărora
urma să se facă reforma agrară în Basarabia erau: a) Baza juridică: legisla-
ția românească; b) Exproprierea unei părți a marii proprietăți; c) Păstrarea
și dezvoltarea micii proprietăți agricole prin împroprietărirea unei părți a
țărănimii. Puțină vreme mai târziu, Stere, care era și el mare proprietar,
avea să confirme și parțial să completeze observațiile lui Marghiloman asu-
pra temeiurilor juridice și de altă natură ale viitoarei reforme agrare basa-
rabene. Relativ la marea proprietate, de ex., zicea că „nu se poate permite
slăbirea și distrugerea acesteia, ci dimpotrivă, trebuie să ne gândim serios
la posibilitățile de a o consolida”190. El făcea o remarcă destul de interesan-
tă și cu privire la faptul în ce măsură reforma basarabeană era subordona-
tă politicii agrare a României. Comisia Agrară a Sfatului Țării avea, în opi-
nia sa, sarcina de a stabili „doar principiile” viitoarei legi agrare, iar legi-
ferarea și realizarea ei „vor depinde în totalitate de Adunarea Constituantă
a României, în care se vor afla și reprezentanții Basarabiei”191.
În aceste condiții, Sfatul Țării s-a văzut forțat să-și ordoneze întreaga
sa activitate în strictă corespundere cu interesele statului român. Actul
de unire din 27 martie 1918 condiționa chiar faptul existenței Sfatului
Țării – e adevărat că doar în componența sa de până în acel moment192 –

187 S. Suveică, op. cit., p. 177.

188 Ibid.
189 Monitorul Oficial, nr. 93 din 20 iulie 1917.
190 S. Suveică, op. cit., p. 181.
191 Ibid., p. 183.
192
Textul Declarației de Unire are un articol (nr. 2) care spune că „Basarabia își păs-
trează autonomia provincială având un Sfat al Țării, ales pe viitor prin vot universal,
egal, direct și secret” (Basarabia în actul Marii Uniri, p. 88), dar această prevedere ve-
nea în contradicție cu Constituția României care nu recunoștea autonomiile teritoria-
le, deci nu putea fi realizată.
429
de realizarea reformei agrare193, dar cine citea atent Declarația de Unire
votată atunci vedea foarte bine că din clipa aceea soarta Basarabiei, de vre-
me ce aceasta devenise parte componentă a României, urma să fie decisă,
sub toate aspectele, de către organele de stat ale regatului român, aceasta
urmând să fie și calea pe care avea să o parcurgă reforma agrară basara-
beană. Prima prevedere din Declarație spune: „Sfatul Țării actual rămâne
mai departe pentru rezolvarea și realizarea reformei agrare după nevoile
și cererile norodului”. Dar adaugă imediat: „aceste hotărâri se vor recu-
noaște de către guvernul român”194. Deci, documentul arată cât se poate de
clar că legea de reformă pe care urma să o elaboreze și să o adopte Sfatul
Țării, ca și alte acte posibile legate de acest proces, împreună cu activitatea
ulterioară de realizare a reformei, trebuiau să aibă aprobarea guvernului
român. Prin urmare, Sfatul Țării nu putea să legifereze și să realizeze cu de
la sine putere o reformă agrară, altfel spus, recunoscându-i acestuia drep-
tul de a elabora o lege proprie, guvernul român se vedea dator să ia asupra
sa sarcina de a dirija acest proces, cu atât mai mult cu cât, în pofida
nedorinței moșierilor și în general a clasei diriguitoare din România, o re-
formă agrară se impunea de multă vreme și în vechiul regat și că, prin ur-
mare, legea basarabeană trebuia să se bazeze pe conceptul acestei refor-
me, care, în esența lui, fusese deja formulat în art. 19 al Constituției revizui-
te a României. Anume acesta a fost primul și cel mai important principiu al
reformei agrare basarabene: pregătirea și realizarea ei sub controlul și în
interesul statului român.
Această sarcină era dictată de imperativul integrării reale, complete,
fără rezerve, a Basarabiei în cadrul regatului român, astfel că tendințele au-
tonomiste pe care le vor manifesta mulți membri ai Sfatului Țării, vor fi in-
admisibile, în pofida unor prevederi ale Declarației din 27 martie 1918.
Numai așa putem înțelege de ce în ajunul proclamării Unirii, vorbind de-
spre deputații basarabeni, Stere îl asigura pe Marghiloman: „E un pas de
trecut: îi vom pune în 6 luni la același nivel cu restul țării”195. Sigur că, așa
193 Trebuie să corectez aici afirmația greșită pe care am făcut-o mulți ani în urmă, după
care această prevedere din actul de la 27 martie ar fi confirmat intenția referitoare la
pământ din Declarația de la 2 decembrie 1917: Vezi I. Țurcanu, Relații agrare…, p. 16-17.
194 Basarabia în actul Marii Uniri, p. 88. Evident că, în comparație cu restul textului De-

clarației, care se arată în general bine gândit și tot așa închegat, formula „rezolvarea și
realizarea reformei agrare după nevoile și cererile norodului” e mai degrabă destul de
tulbure. Nu e clar, între altele, ce „nevoi și cereri ale norodului” sunt vizate aici. Așa
cum am mai spus și în altă parte, prevederea din Declarație referitoare la reforma
agrară a stârnit mare nemulțumire în România, care se va manifesta atât în acel mo-
ment, cât mai ales după aceea. D. Zamfirescu de ex. scria: „Sfatul Țării actual, ieșit din
volcanul revoluției, fără a avea nici un caracter reprezentativ legal, își rezervă dreptul
să rezolve, singur, reforma agrară, fără nici un amestec din partea României”: D. Zam-
firescu, În Basarabia, RITL, p. 385.
195 Al. Marghiloman, Note politice, p. 124.

430
cum va arăta curgerea ulterioară a evenimentelor, încrederea lui Stere nu
avea nici un temei, dar în cazul de față nu asta e important, ci faptul că el îi
spune premierului român exact ceea ce știa că acesta aștepta de la el. Se cu-
noștea prea bine că nu doar Marghiloman, ci toată clasa politică și bogată
din România, nu agrea Sfatul Țării și deci nu era de așteptat ca guvernul
român, curtea regală sau parlamentarii196 să accepte o lege agrară făcută de
deputații-țărani basarabeni, care chiar dacă nu ar fi fost influențați deloc de
revoluția rusă, oricum erau adversari de neîmpăcat ai moșierilor, exploa-
tatorii lor din tată-n fiu, așa cum, între altele, foarte bine o arată documen-
tele Sfatului Țării, și în special cele ale Comisiei Agrare. În general, atitu-
dinea autorităților române față de Sfatul Țării era în multe privințe asemă-
nătoare cu cea a moșierilor basarabeni, doar puțin mai îngăduitoare, dar și
unii, și alții doreau dispariția lui neîntârziată. La întâlnirea lui Marghiloman
din ajunul Unirii cu reprezentanții marilor proprietari basarabeni, care le
spuneau mereu autorităților române că Sfatul Țării era o creație bolșevică,
acesta, pentru a-i liniști și a-i atrage de partea sa, le-ar fi declarat197: „Dom-
nilor, Dvs. înțelegeți perfect că scopul principal al României este de a alipi
pentru totdeauna Basarabia la România cu drept de provincie198, ca pe vii-
tor regatul să fie un tot întreg și indivizibil. În atare situație, pentru noi nu
prezintă interes păstrarea componenței actuale a Sfatului Țării și a liderilor
săi, valoarea și originea cărora noi le cunoaștem foarte bine și despre rolul
acestora în ultimele evenimente de aici, începând cu noiembrie 1917, sun-
tem bine informați și orientați. Toate aceste persoane vor fi destituite, după
proclamarea unirii Republicii Moldovenești, Sfatul Țării va fi dizolvat, ca să
nu mai fie convocat în viitor într-o astfel de componență”199. Dacă ar fi să
dăm crezare întru totul acestei surse, nici Stere, care era președinte al Sfa-
tului Țării, dar și mare proprietar, cum am mai spus, nu manifesta mai mul-
tă admirație față de Parlamentul basarabean. După relatarea lui Sinadino, el
i-ar fi caracterizat pe deputații basarabeni drept niște copii inconștienți,
anunțându-l pe acesta, la 13 mai, că Sfatul Țării va fi dizolvat, deocamdată
196 Referirile unor moșieri români la Sfatul Țării, ca și ale unor generali (de ex. Schina,
Istrati, mai puțin Broșteanu), sunt, pe cât de calomnioase, pe atât de dușmănoase: Vezi
de ex. C. Argetoianu, Memorii, vol. V, București, 1995, p. 28, 54, 56; M. Schina, Basara-
bia…, p. 31-45.
197
Reamintesc că e vorba de o relatare memorialistică a lui Sinadino, despre care nu se
poate spune cât de exact reproducea spusele lui Marghiloman.
198
Nu se știe ce vrea să însemne sintagma „cu drept de provincie”. E posibil ca tradu-
cerea din limba rusă să nu fie corectă.
199 Apud S. Suveică, op. cit., p. 176. Unele elemente din acest citat trezesc anumite îndo-

ieli. Marghiloman nu putea să declare că Basarabia urma să aibă statut de provincie a

României; de asemenea, nu e clar ce avea acesta în vedere când spunea că Sfatul Țării
va fi dizolvat, mai precis: se dădea asigurarea că Parlamentul basarabean va fi lichidat
cu totul sau că în viitor va fi înlocuit de un altul ales de toată populația ținutului, așa
cum prevedea art. 2 al Declarației de Unire?
431
provizoriu, pentru a asigura o activitate mai bună în Comisia Agrară, care
urma să-și înceapă lucrările peste câteva zile, dar căreia, opina el, nu i se
putea încredința mai mult decât stabilirea unor principii ale legii agrare, nu
să facă legea propriu-zisă200. Încât privește atitudinea moșierilor basara-
beni față de reforma agrară inițiată de Sfatului Țării, este cât se poate de re-
levantă remarca de mai târziu a lui Sinadino, care zicea că „reforma a minat
Basarabia și a sărăcit această provincie bogată”201. Dar trebuie semnalat în-
că o dată că reforma agrară era nedorită nu doar pentru moșierii basara-
beni, ea era respinsă și de către cei din România. Argetoianu, mare
proprietar și influent om politic în acel moment, avea să spună că „reforma
agrară a ruinat țara”202. Toate faptele acestea, extrem de importante, pun în
lumina cea adevărată statutul real al Sfatului Țării după Unire și fac, între
altele, să fie înțelese corect caracterul și soarta legii agrare pe care acesta
trebuia să o elaboreze și să o voteze.
Există mărturii care demonstrează cât se poate de clar că după intra-
rea trupelor române în Basarabia prima sarcină a guvernului român era
rezolvarea problemei agrare, nu pentru că și-a dorit-o în mod special, ci
pentru că împrejurările îl forțau să o facă. Sarcina se impunea pentru că re-
forma trebuia să fie realizată, mai târziu, și în România, dar urgența ei era
impusă de nevoia de a strânge cât mai multă pâine, ceea ce nu se putea fa-
ce dacă nu lua sub control direct pământurile cultivabile ale Basarabiei și
relațiile de proprietate funciară. Dincolo de îngrijorarea lui Marghiloman
față de politica agrară „spoliatoare”, în raport cu moșierii, a Sfatului Țării,
de întâlnirile miniștrilor, deputaților români și ale regelui cu reprezentan-
ții marilor proprietari basarabeni și de promisiunile făcute acestora, în afa-
ră de faptul că chestiunea agrară a fost pusă în fruntea condițiilor de unire
din Declarația votată de Sfatul Țării la 27 martie 1918, sunt și dovezi de alt
caracter că guvernul se pregătea să se ocupe de reforma agrară basara-
beană cu mult până la această dată. Astfel, un document mai puțin obișnuit,
un meniu, pe care fuseseră trecute numele mai multor persoane care au
participat la o masă dată de guvern în cinstea primei delegații oficiale ba-
sarabene sosită la Iași pe la sfârșitul lunii februarie 1918 și reprezentată

200 Ibid., p. 179-180, 183. Probabil, sursa nu informează corect: Stere nu putea să nu
știe că Comisia Agrară a Sfatului Țării, care deja fusese votată și era gata să-și înceapă
lucrările, trebuia nu doar să stabilească niște principii, ci avea sarcina precisă de a ela-
bora o lege agrară completă, care urma să fie examinată și votată în Parlament. Evi-
dent, ceea ce spune Sinadino despre asta, era părerea lui, nu a lui Stere.
201 P. Synadino, Însemnătatea reformei agrare, p. 24. Este adevărat că acesta face o

precizare care nuanța politic părerea sa, susținând că legea agrară a Sfatului Țării fu-
sese „o lege special elaborată de guvern cu scopul de a lovi puternic în fosta clasă a
marilor proprietari din Basarabia, care, după părerea guvernului, era compusă mai
mult din elemente rusofile”: Ibid., p. 20.
202 C. Argetoianu, Memorii, p. 56.

432
de liderii Sfatului Țării și ai Consiliului Directorilor Generali, Inculeț și
Ciugureanu, îl menționează și pe Gh. Murgoci203, viitor consilier tehnic în
Directoratul agriculturii al Basarabiei și expert al Comisiei Agrare, care va
avea, împreună cu un alt consilier, C. Filipescu*, misiunea specială de a im-
pune acesteia proiectul guvernului român de reformă.
Înainte de a purcede la elaborarea legii agrare, Comisia trebuia să-și
definească clar câteva principii de cu totul alt ordin, care țineau doar de ac-
tivitatea sa și în temeiul cărora urma să fie realizată întreaga operă a ex-
proprierii și împroprietăririi. Chestiunea care a trezit din capul locului cele
mai mari animozități a fost legată de modul de expropriere a pământului
marilor proprietăți. Exproprierea, ca măsură radicală de rezolvare a proble-
mei agrare, nu putea fi pusă la îndoială, aceasta fiind deja realizată în mare
parte în timpul mișcării agrare din 1917. Necesitatea ei era recunoscută și
de guvernul român care mai devreme își anunțase explicit intențiile în
acest sens prin modificarea Constituției (art. 19)204. În asemenea situație,
marii proprietari basarabeni nu se puteau opune exproprierii, ca principiu,
dar căutau ca aceasta să se facă sub o formă cât mai convenabilă pentru ei.
Nu știm ce au discutat reprezentanții moșierilor basarabeni cu guvernul
român și cu regele în timpul călătorilor pe care le-au făcut la Iași în ajunul
Unirii și după acest eveniment, dar mențiunea lui Marghiloman, după care
aceștia ar fi propus „să se supună legii românești votată la Iași”205 arată că
erau de acord cu ideea de reformă agrară care fusese introdusă în Consti-
tuția modificată. Ulterior, într-o scrisoare trimisă Sfatului Țării de către
Uniunea proprietarilor funciari avea să fie menționată „acceptarea în în-
tregime pentru Basarabia a temeiurilor reformei agrare, adoptate de Adu-
narea Constituantă a României în 1917”206, fiind vizată, desigur, răscum-
părarea de către țărani a unei părți a pământului moșieresc. Despre posi-
bilitatea realizării acestui principiu „în limitele necesarului”207, Sinadino
avea să discute cu Constantin Stere îndată după Unire și după alegerea
acestuia din urmă în funcția de președinte al Sfatului Țării. Dar moșierii
doreau mai mult, ei cereau liberalizarea vânzării pământului la țărani, ceea
ce de fapt ar fi anulat ideea exproprierii și ar fi redus considerabil propor-
țiile acesteia. După spusele lui Sinadino, această idee era, în viziunea lui
Stere, foarte bună, numai că acesta nu credea că ar fi putut fi acceptată și

203 Ibid., p. 287. Vezi și Basarabia în Marele Act al Unirii, p. 67; I. Țurcanu, Sfatul Țării, p.
173-175.
*
Nu știm dacă a fost prezent și acesta la acea masă (nu am putut identifica semnătura
lui pe acel document), dar nici nu se exclude această posibilitate.
204 Monitorul Oficial a României din 20 iulie 1917.
205 Al. Marghiloman, Note politice, p. 108.
206 ANRM, fond 727, inv. 1, dosar 17, partea I, f. 18. Vezi și pr.-v. nr. 21.
207 Vezi S. Suveică, O microistorie…, p. 180.

433
de către Sfatul Țării208. Ideea liberalizării pieței pământului părea, la prima
vedere, firească și se arăta ca o intenție bună, fără scopuri ascunse, dar în
realitate, odată acceptată și devenită lege, ea pur și simplu ar fi anulat re-
forma agrară. Fiind invitați să participe la lucrările Comisiei Agrare, moșie-
rii au trimis, din partea Uniunii proprietarilor funciari, cinci reprezen-
tanți209, care au încercat să-i convingă pe deputați și pe experți că anume
aceasta era soluția cea mai bună pentru problema agrară. Formal, moșierii
nu excludeau că la expropriere putea fi aplicată atât metoda constrângerii,
cât și cea a liberului consimțământ, dar preferabilă era cea din urmă, care,
în accepția lor, însemna vânzarea unei părți a pământului la țărani. „Numai
înstrăinarea prin constrângere, zicea între altele P.V. Sinadino, va conduce
la o situaţie foarte riscantă, deoarece poate distruge ordinea economică a
ţării… Înstrăinarea prin constrângere poate părea un lucru lesnicios numai
celor care închid conştient ochii la starea de lucruri. În Basarabia trebuie
să anunţăm neîntârziat vânzarea liberă a pământului, prin asta noi vom
ușura ordinea firească a trecerii pământului în mâinile norodului trudi-
tor”210. Continuându-i gândul, un alt mare proprietar, Kavallioti recurge la
o stratagemă de inducere în eroare a deputaților, afirmând neadevăruri
despre felul cum era preconizată reforma agrară în România. „Eu consider,
zicea el, că noi nu vom putea face o reformă care s-ar afla în contradicție cu
România. O reformă agrară radicală în Basarabia este imposibilă pentru
guvernul român, el nu va putea ţine pasul după noi. După cum ştim, în Ro-
mânia a fost anunţată vânzarea liberă a pământului sub controlul guvernu-
lui şi lucrul acesta este considerat ca bază pentru reforma agrară în Româ-
nia. E cunoscută declaraţia primului ministru Marghiloman, după care el
nu se îndoieşte că reforma agrară în România se va desfăşura fără înstrăi-
narea prin constrângere”211. Iar un alt mare moșier, Scherer, susținea, fără
dovezi, că țăranii aveau mulți bani și deci ar fi putut cumpăra mult pământ,
ceea ce ar fi dus la îmbunătățirea traiului lor și la îmbogățirea țării. „În pre-
zent, afirma el, ţăranii deţin circa 300-400 milioane de ruble*. Acum aceşti
bani mai au o oarecare valoare, dar va sosi un moment când valoarea ru-
blei ruseşti se va reduce la zero. Se poate repeta istoria cu asignatele fran-
ceze care, după revoluţie, au pierdut orice valoare. Trebuie să transfor-

208 Ibid., p. 182.

209
Procesul-verbal al ședinței din 5 iunie 1918 al Comisiei Agrare arată că cei cinci erau:
I.G. Kirkorov, A.V. Sinadino, D.M. Semigradov, V.I. Scherer și A.A. Iaroşevici, care mai
aveau și trei candidați − S.F. Kavallioti, I.G. Ţanko-Kâlcik şi P.A. Zanet. Acestui grup s-au
alăturat, cu drept de vot consultativ, preşedintele Uniunii proprietarilor de pământ, P.V.
Sinadino, şi administratorul delegat N.I. Botezat. Fac această precizare, deoarece în unele
surse se conțin date neconfirmate de acest document: vezi S. Suveică, op. cit., p. 184.
210 ANRM, fond 727, inv. 1, dosar 106, f. 39.
211 Ibid., f. 42.
*
Evident, această cifră nu putea fi confirmată de nimeni.

434
măm cât se poate mai repede banii din mâinile ţăranilor în valori reale. În
acest scop, trebuie să-i dăm ţăranului, în primul rând, posibilitatea să cum-
pere pământ. Banii scoşi pe această cale pot fi îndreptaţi spre procurarea
uneltelor agricole, manufacturii şi altor fabricate. Cu aceste mijloace vor fi
construite fabrici şi uzine. Asta va lichida scumpetea actuală a vieţii. În
scopul unei repartizări uniforme a pământului la ţărani, statul trebuie să
reglementeze vânzarea şi să nu admită concentrarea unor mari suprafețe
în mâinile unei singure persoane. Numai acolo unde vânzarea liberă nu va
conduce la rezultatele dorite, va trebui să fie aplicat principiul înstrăinării
prin constrângere”212. Dar majoritatea deputaților și o parte a experților au
respins propunerea moșierilor, demonstrând falsitatea argumentelor lor.
Dimitriu de ex,. un specialist care împărtășea predispozițiile deputaților-
țărani, astfel se adresa Comisiei: „După părerea mea, dacă dumneavoastră
doriți cu adevărat să-i împroprietăriţi pe ţărani, la asta se poate ajunge
numai pe calea înstrăinării prin constrângere. Trebuie să facem cu orice
preţ o reformă agrară radicală, pentru că ţara noastră e o ţară agricolă şi
întreaga bogăţie a ei depinde de bunăstarea ţărănimii. A efectua reforma
pe calea înstrăinării prin constrângere este necesar mai ales din cauză că
moşierii din Basarabia constituie un element absolut străin ţărănimii şi
niciodată nu vor dori să satisfacă nevoile acesteia”213. Iar expertul Stepa-
nov, un foarte bun specialist în drept, cu vederi largi, democratice, contra-
zicându-l pe Sinadino, care susținea că Rusia a pierdut războiul Crimeii din
cauza că guvernul s-a atins de relațiile agrare, a observat că dacă Rusia nu
a fost atunci distrusă complet, aceasta s-a datorat tocmai faptului că moși-
erii au fost forțați să-i elibereze pe țărani cu pământ. Și a adăugat că „la fel
ca socializarea, liberul consimțământ este o utopie. Înstrăinarea prin con-
strângere e tocmai forma pe care o înaintează viaţa”214.
În Comisie, discuțiile în contradictoriu relativ la care din cele două me-
tode de expropriere era preferabilă – prin liber consimțământ sau prin con-
strângere – au mai continuat o vreme, dar în cele din urmă s-a adoptat de-
cizia că înstrăinarea pământurilor care vor fi supuse acestei proceduri se va
face numai prin constrângere, iar chestiunea cumpărării pământului moși-
eresc de către țărani a fost scoasă din discuție. Această înfrângere i-a făcut
pe moșieri să părăsească Comisia, chiar la cea de-a doua ședință la care au
asistat, și să trimită o delegație la Iași să se plângă că „majoritatea mem-
brilor Comisiei continuă să urmeze o directivă revoluţionară bolşevică,
abandonând total politica sănătoasă ce urmăreşte binele comun al statu-

212 Ibid., f. 45.

213 Ibid., f. 82.
214 Ibid., f. 61. Evident că aici nu este vizată reforma agrară propriu-zisă din Rusia, care
va începe să fie realizată în 1961, ci pregătirea ei în anii precedenți, inclusiv promisiunile
făcute țăranilor în timpul războiului de către „țarul eliberator” Alexandru al II-lea.
435
lui”215. Astfel, contrar declarațiilor false despre dorința de a se realiza „tre-
cerea pământului în mâinile norodului truditor”, moșierii basarabeni au
demonstrat foarte clar că erau categoric împotriva acestui obiectiv, altfel
spus, erau complet străini nevoilor populației Basarabiei. Doar foarte pu-
țini din ei, care de altfel nici nu dețineau proprietăți prea mari, ca de ex.
L.E. Siținski, fost deputat al primei Dume de Stat a Rusiei și fost primar al
Chișinăului, iar acum expert în Comisia Agrară a Sfatului Țării, erau de
acord cu principiul exproprierii moșiilor prin constrângere216.
La fel de multă pasiune a fost pusă și în dezbaterea chestiunii cu privi-
re la soarta gospodăriilor de cultură, mai bine zis, dacă acestea să fie ex-
propriate sau păstrate. Soluționarea acestei probleme era extrem de ane-
voioasă, deoarece afecta foarte tare anumite interese, situație pe care de-
putatul S. Grosman avea să o caracterizeze în sensul că „ţăranii voiesc să ia
cât mai mult, proprietarii – să dea cât se poate mai puţin. Este însă a treia
grupă – nepărtinitoare şi cointeresată în sensul direct al acestui cuvânt –
și aceştia sunt experţii. Ei urmăresc numai un scop, binele comun, şi îşi
depun toată munca, silinţa şi energia spre dezlegarea unei chestiuni atât de
215 ANRM, fond 727, inv. 1, dosar 17, partea I, f. 18; AMR, fond 443, dosar 7, f. 45-46.
Vezi și Sfatul Țării din 7 august 1918. Moșierii nu puteau obține susținerea pe care o
doreau de la guvernul de la Iași din două motive esențiale: întâi, că exproprierea prin
constrângere urma să fie un principiu al viitoarei reforme agrare din toată România, și
al doilea, poate încă mai important, că pentru statul român reducerea influenței foarte
mari a boierimii basarabene în ținut constituia o sarcină primordială, deoarece aceas-
ta era de origine străină și, de regulă, nu agrea integrarea Basarabiei în regatul român.
Și totuși, în acest context, merită toată atenția o declarație făcută de Șt. Ciobanu, minis-
tru al instrucțiunii în acel moment, la ședința din 14 august 1918 a Comisiei Agrare.
„Domnul Ceban, citim în respectivul proces-verbal, spune că din toate ce a văzut călă-
torind la Iaşi, are impresia că activitatea Comisiei Agrare ar fi primejduită din partea
stăpânirii. Proprietarii mari iau toate măsurile ca să împiedice această activitate. După
cum se ştie, ei au vrut ca şi Sfatul Directorilor să fie schimbat şi înlocuit printr-înşii în
frunte cu domnul Sinadino şi alţii, iar Sfatul Ţării să nu mai fie chemat. Până acum ei
nu au avut nici o izbândă, dar se pare că acum proprietarii de aici, împreună cu cei de
peste Prut, au ajuns la cele mai strânse legături (subl. a.) şi deci urmează să fim de pa-
ză”: ANRM, fond 727, inv. 1, dosar 17, partea I, f. 153.
216 În ședința din 9 iunie a Comisiei Agrare, el spunea: „Dacă la baza aspiraţiilor dum-

neavoastră puneţi gândul de a-i asigura cu pământ pe cei care au pământ puţin sau nu
au deloc, atunci rezolvarea planificată a acestei sarcini poate fi atinsă numai prin în-
străinarea pământului prin constrângere. Înstrăinarea prin liber consimţământ nu va
conduce spre acest scop, întrucât, în acest caz, pământul va trece în mâinile ţăranilor
înstăriţi” (ANRM, fond 727, inv. 1, disar 106, f. 83). Aceeași poziție pare să o fi avut și
un alt moșier, după toate aparențele, cu mai multă avere decât Siținski, și anume V.V.
Ianovski, care activa și el ca expert în cadrul Comisiei Agrare (ANRM, fond 727, inv. 1,
dosar 31, f. 119). În perioada țarismului, acesta de asemenea a fost membru al primei
Dume de Stat și a deținut diferite funcții în administrația provincială a Basarabiei. Și la
fel ca Siținski, și chiar mai mult decât acesta, s-a manifestat pe tărâmul activității pu-
blice, manifestând unele atitudini antițariste.
436
complicate, cum este cea agrară”217. Kosovici, care avea o bogată experien-
ță personală cu astfel de gospodării, după ce observa că împărțirea între-
gului pământ la țărani, pe lângă faptul că va lăsa problema agrară nerezol-
vată, din cauza numărului prea mare al populației rurale și deci a pulveri-
zării ulterioare a micii proprietăți țărănești218, va ține producția agricolă la
un nivel foarte scăzut, atât cantitativ cât și calitativ, de aceea propunea de a
păstra acele „gospodării ale marii proprietăţi, care au o producţie însemna-
tă şi se lucrează în mod raţional, căci prin aceasta s-ar mări producţiunea
ţării”219. Va repeta de multe ori acest punct de vedere, precizând că „gospo-
dăriile de cultură raţională nu pot fi împărţite, ci trebuie păstrată orice în-
tindere ar avea ele. Nimicirea acestor gospodării ar fi o lovitură grea adusă
atât economiei ţării cât şi ţărănimii”. Iar în altă parte: „Distrugerea gospo-
dăriei capitaliste bine organizate, care folosește productiv munca și pă-
mântul, ar fi ca și împărțirea în mici porțiuni a unei fabrici care produce
mărfuri de strictă necesitate. Iată în ce situație se află chestiunea cu privire
la împroprietărirea suplimentară în Basarabia; prin sine însăși, ea nu poate
în nici un caz să rezolve problema agrară”220. Bineînțeles că el nu putea să
nu recunoască necesitatea reformei agrare, numai că, în viziunea sa, trebu-
iau separate cele două mari obiective ale ei: social și economic. Cel dintâi
viza satisfacerea, atât cât era posibil, a nevoilor de pământ ale țăranilor, iar
celălalt asigurarea unei rentabilități cât mai înalte cu putință a agriculturi,
care nu se putea obține decât numai prin păstrarea și dezvoltarea marilor
gospodării de cultură rațională, cum le numește Kosovici, sau gospodării
care prezentau importanță pentru economia națională, cum li se mai spu-
nea cel mai des la ședințele Comisiei Agrare.
Au fost invocate numeroase fapte și dezvoltate demonstrații care jus-
tificau necesitatea păstrării marilor proprietăți cu înaltă productivitate.
Expertul Stepanov de ex. observa că „reforma agrară trebuie realizată mai
cu seamă în numele necesității economice, care este mai presus de dorințe-
le noastre. Noi trebuie să tindem spre aceea ca, realizând reforma agrară,

217 ANRM, fond 727, inv. 1, 106, f. 121. Spusele lui Grosman erau foarte bine confirmate
de o declarație a deputatului Galițchi, făcută în ședința din 17 iulie: „Scopul Comisiei
Agrare este să exproprieze cât mai mult pământ în fondul statului” (Ibid., inv. 2, dosar
17, partea I, f. 79).
218 El semnala repetat această situație alarmantă. Astfel, în ședința din 18 iunie a Comisi-

ei Agrare observa „că dacă s-ar împărți tot pământul egal la toată populația, noi am ră-
mâne fără pîine, deoarece la noi există o deplină necoincidență între numărul populației
și suprafața de pământ” (ANRM, fond 727, inv. 1, 106, p. 167), iar la 26 iulie zicea că pă-
mântul pe care îl vor primi țăranii prin reformă, mai ales în partea nordică a Basarabiei,
„va fi un lot al foamei” (ANRM, fond 727, inv. 1, dosar 17, partea I, f. 111).
219 ANRM, fond 727, inv. 1, dosar 17, partea I, f. 111
220 Ibid., inv. 1, dosar 106, f. 98.

437
productivitatea muncii umane să nu scadă, ci să crească”221. Agronomul
Pojoga invoca următoarele date: „Statistica arată că pământurile țărănești
dau o recoltă medie între 20 și 50 de puduri la o desetină, iar ale moșieri-
lor între 80 și 100 de puduri, adică de două ori mai mult. La țărani mai
mult de 100 de puduri nu se întâlnește, în timp ce la moșieri adeseori se în-
tâmplă să fie mai mult de 200 de puduri de pe desetină. De aceea nu este
nevoie să ne oprim mai mult la această chestiune – acest criteriu este posi-
bil și întru totul admisibil pentru toată Basarabia”222. Au fost aduse multe
alte exemple de acest fel. Care erau totuși gospodăriile considerate ca fiind
de mare utilitate națională?
Într-un raport amplu cu privire la lichidarea marii proprietăți funcia-
re, prezentat în ședința din 14 iunie 1918 a Comisei Agrare de Kosovici, se
spunea: „Se consideră că au valoare economică națională proprietățile și
părțile de proprietăți: a/ care produc astfel de produse ale consumului de
masă al populației Basarabiei, care în condițiile actuale nu sunt produse
sau sunt produse în cantități neînsemnate prin munca gospodăriilor țără-
nești; b/ care produc mijloacele necesare pentru îmbunătățirea gospodări-
ei țărănești; c/ care sunt exemplare prin tehnică și prin organizarea gospo-
dăriei; d/ care au un nivel mai înalt de productivitate, comparativ cu gos-
podăriile țărănești din localitățile învecinate, calculat după mărimea veni-
tului național la unitatea de teren agricol”. La fel, erau considerate ca
având valoare economică națională gospodăriile specializate pe anumite
domenii de producție și anume cele „producătoare de sfeclă de zahăr, plan-
tațiile cu tutun, gospodăriile care realizează lapte și alte produse lactate,
fructe și struguri” și, de asemenea, „gospodăriile crescătoare de vite de ra-
să, producătoare de semințe, precum și cele care cultivă și vând material
săditor pentru livezi și grădini”223. Conform acestor evaluări, toate tipurile
de gospodării menționate mai sus urmau „să intre în gestiunea statului sau
a organelor autoadministrării locale din momentul în care statul sau orga-
nul de autoadministrare locală consideră posibil să ia gospodăriile respec-
tive în gestiunea lor”224.
Aceasta era părerea experților asupra așa-ziselor gospodării de cultu-
ră, care în viziunea lor, nu puteau fi supuse exproprierii. Dar deputa-
ții-țărani s-au opus categoric acestei propuneri. Bivol de ex. zicea: „Eu nu
sunt de acord că pământurile moșierești dau roadă de două ori mai mare
decât cele țărănești. Dacă datele statistice arată că la moșieri roada este de
două ori mai mare decât la țărani, asta se explică prin faptul că erau furni-
zate date incorecte. Moșierul dădea acea informație care îi convenea lui, și

221 Ibid., ff. 109-110.

222 Ibid., p. 107.
223 Ibid., f. 93.
224 Ibid., f. 93v.

438
nu-i încurca nimic să arate o roadă care o întrecea de 10 ori pe cea a țăra-
nilor. Țăranul, dimpotrivă, închipuindu-și că dacă va arăta o roadă mare,
atunci îi vor fi mărite impozitele, de aceea arăta o roadă incorectă… Iată de
ce nu trebuie să avem mare încredere în statistică. Țăranul poate da 200
de puduri și mai mult la o desetină, la fel ca moșierul”225. Alți deputați-ță-
rani, ca Galițchi, Minciună, Ciorescu, recunoșteau diferența mare de pro-
ductivitate dintre gospodăriile țărănești și cele moșierești, dar explicau
această situație prin lipsa inventarului și a pământului la țărani. „Dați-i ță-
ranului mai mult pământ, zicea Galițchi, și acesta se va interesa de el și vă
asigur că își va organiza gospodăria nu mai rău ca oricare moșier”226. De-
putații-țărani doreau, așa cum bine observa Grosman, să ia cât mai mult
pământ, tendință ce se manifesta foarte bine și față de gospodăriile de cul-
tură și pe care Crihan o exprima astfel: „Noi înțelegem astfel că gospodării-
le de cultură trebuie să se afle în serviciul țăranilor și nu trebuie să rămână
la moșieri, care le vor ține numai pentru a-și umple buzunarele, fără nici
un folos pentru țărani”227, și adăuga, în altă parte: „noi avem în vedere, în-
tâi de toate, că țăranului îi trebuie pământ ca să se hrănească și numai du-
pă aceea pepiniere, gospodării producătoare de semințe, de creștere a vite-
lor de rasă ș.a.”228 La fel considera și Buzdugan, care insista „iar și iar ca
gospodăriile [de cultură] să fie trecute la stat, fiind totodată fixat un maxi-
mum, de 100-200 de desetine, pe care dumneavoastră îl veți stabili, care
va putea fi destinat pentru cultură, iar restul trebuie să fie dat populației
truditoare”229. Țâganko, în schimb, împreună cu câțiva deputați și cu majo-
ritatea experților, avea convingerea că aceste gospodării trebuia să rămână
neatinse. „Dumneavoastră insistați asupra exproprierii gospodăriilor de
cultură, se adresa el majorității membrilor Comisiei, și nu vă gândiți deloc
ce o să fie cu ele; acesta este deja bolșevism... Doar nu veți nega că gospo-
dăriile de cultură aduc statului și populației un folos foarte mare. Aceste
gospodării trebuie păzite ca ochii din cap. De aceea, chiar dacă în Basarabia
ar fi numai o singură gospodărie de cultură, dumneavoastră trebuie să o
păstrați. Dacă veți semna un act care distruge gospodăria de cultură, acesta
va fi, scuzați, extrem de agramat. Dacă aveți siguranța că gospodăria de
cultură nu va avea de suferit, atunci luați-o, dar vă avertizez că este foarte
periculos”230. Grupul de experți, la rândul său, a semnat la 23 iunie o decla-
rație în care, după ce atrăgea atenția la faptul că, față de ceea ce era nece-
sar, „numărul gospodăriilor de cultură este neînsemnat, din care cauză
acestea nu numai că trebuie ocrotite prin toate mijloacele existente, dar
225 Ibid., 106.
226 Ibid., 108.
227 ANRM, fond 727, inv. 1, dosar 106, f. 118.
228 Ibid., f. 138.
229 Ibid., 122.
230 Ibid., f. 117.

439
trebuie înmulțite”, făcea următoarea recomandare Comisiei: „NU POT FI
ÎMPĂRȚITE:
a/ proprietățile și părțile de proprietăți care deservesc gospodăriile
truditoare cu material semincer, săditor și cu vite de rasă;
b/ proprietățile și părțile de proprietăți care dispun de instalații teh-
nice pentru prelucrarea producției agricole sau care produc astfel de pro-
duse al consumului în masă, care în condițiile actuale nu ajung la gospodă-
riile truditoare sau ajung în cantități insuficiente /plantațiile de sfeclă de
zahăr, fermele de lapte ș.a./;
c/ proprietățile și părțile de proprietăți care au caracter demonstrativ
(model) în privința tehnicii și a organizării gospodăriei;
d/ proprietățile și părțile de proprietăți care, comparativ cu nivelul
mediu al gospodăriilor din localitatea respectivă, se deosebesc prin roadă,
volum de muncă și mărimea venitului la unitatea de suprafață agricolă;
e/ proprietățile și părțile de proprietăți ocupate de culturi speciale: vi-
ile, livezile, plantațiile”.
Declarația era semnată de V.S. Kosovici, N.K. Moghileanski, F.F. Pojoga,
L.E. Siținski, K.E. Surov, D.S. Topor, K.A. Tufesko și H.A. Celebidaki231.
Majoritatea deputaților, susținuți și îndemnați de consilierii români
Murgoci și Filipescu, nu s-au lăsat însă impresionați de părerea experților.
Când Kosovici le-a cerut deputaților să nu se grăbească cu votul, din cauza
complexității problemei care pentru majoritatea membrilor Comisiei ră-
măsese neclară, Buzdugan i-a obiectat: „Dați-ne voie să avem părerea
noastră, noi nu suntem copii, discuțiile au încetat”. În momentul în care, la
propunerea deputaților Cocârlă, Galițchi ș.a., Comisia era pe punctul de a
admite neatingerea la expropriere doar a plantațiilor de vii și livezi, Țâgan-
ko s-a adresat din nou adunării, spunând, între altele: „Noi examinăm o
chestiune foarte importantă. Ca să nu mi se reproșeze pe urmă că nu v-am
oprit la vreme, eu vă avertizez că vă duceți în prăpastie, că semnând niște
decizii atât de necoapte și agramate, ca cea pe care doriți să o luați acum,
dumneavoastră vă semnați falimentul complet. Mă doare că până acum nu
doriți să înțelegeți că în chestiunea ce se discută e vorba de gospodării de
cultură, nu despre stăpâni. Noi zicem: nu distrugeți gospodăriile de cultu-
ră, nu stăpânii. Și dacă vi se spune că astfel de gospodării de înaltă cultură
există, dumneavoastră trebuie să spuneți că acestea se păstrează. Zic unii
să se lase numai viile și livezile, iar celelalte gospodării, oricât de înaltă cul-
tură ar avea, se împart sau, ceea ce e același lucru, se distrug. Scuzați, dar
acesta e analfabetism, e crimă, astfel veți pune capăt întregii munci a Comi-
siei Agrare. Dacă în Basarabia sunt gospodării de selecție, ele trebuie păzi-
te ca ochii din cap”232.

231 Ibid., f. 123-124.

232 Ibid., f. 132.

440
 După mai multe dezbateri, Comisia a decis astfel: „Se consideră că au
valoare pentru economia națională gospodăriile din următoarele categorii:
a/livezile; b/ viile; c/ gospodăriile care cultivă și realizează material sădi-
tor (pepinierele)”233. Toate celelalte tipuri de gospodării menționate în de-
clarațiile experților urmau să fie supuse exproprierii. A urmat un nou
protest al grupului de experți, exprimat în ședința din 5 iulie a Comisiei
Agrare, în care se spunea: „Noi nu putem în nici un caz împărtăși hotărârile
falimentare luate de Comisie şi considerăm de datoria noastră de a reflecta
acum încă o dată în modul cel mai categoric asupra lor, asupra tuturora la
un loc, cât şi a fiecăreia în parte. Fusese stabilit că întâia condiţie a realiză-
rii reformei agrare cu succes urma să fie atitudinea de protejare faţă de
gospodăriile de cultură agricolă de tot soiul. Comisia însă a pornit pe altă
cale. Ea lichidează sau împarte deodată în întregime gospodăria marii pro-
prietăţi, neoprindu-se nici faţă de gospodăria condusă exemplar şi inten-
siv, neoprindu-se nici la împărţirea gospodăriilor de sfeclă de zahăr, de
seminţe şi chiar de reproducători. Considerăm de datoria noastră a declara
în faţa Comisiei că reforma nu trebuie, după părerea noastră, să fie realiza-
tă pe aceste baze, deoarece asta ar grăbi dezorganizarea ţării, ar ameninţa
cu scăderea în continuare a producției şi ar duce ţara la decădere”234. În-
trucât unii deputați, în special Buzdugan și Crihan, au răspuns cu critici du-
re și invective în adresa experților235, Celebidaki a avertizat, în numele co-
legilor săi, că dacă această atitudine se va manifesta și în continuare, „ni-
meni dintre noi nu va mai rămâne în Comisie”236. Un grup din patru
deputați din partea minorităților (Grosman, Landau, Koșko și Almendin-
ger) au luat apărarea experților. „Trăsătura distinctivă a acestor persoane,
țineau să sublinieze aceștia mai ales, poate fi un fel de mândrie profesiona-
lă; ei voiesc să rămână urme scrise despre părerea lor spre a se şti că au
prevăzut urmările rele ale reformei făcute în felul cum aţi decis-o dumnea-
voastră. Acesta este dreptul lor, și asta nu li se poate refuza, iar noi, repre-
zentanţii minorităţilor, facem următoarea declaraţie şi rugăm a o menţiona
în protocol. Subsemnaţii, membri ai Comisiei Agrare, consideră de datoria
lor a declara că împărtăşesc pe deplin părerea experţilor, exprimată în de-
claraţia specială prezentată astăzi”237.

233 Ibid., f. 144.

234 Ibid., fond 727, inv. 2, dosar 17, partea I, ff. 10-11.
235 Nu au lipsit nici învinuirile că ar fi fost corupți de către marii proprietari, la care de-
putatul Grosman a răspuns astfel în ședința din 26.07.1918 a Comisiei: „Vă înşelaţi,
domnilor, căci nimănui nu i-ar ajunge vistierii întregi, ca să cumpere pe unul dintre noi.
Noi am mers aproape toți pe calea cea dreaptă a împrejurărilor economice şi politice ac-
tuale” (ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 17, partea I, f. 110).
236 Ibid., ff. 12, 14.
237 Ibid., f. 11.

441
 Dar nu se mai putea îndrepta nimic, decizia de principiu privind soar-
ta gospodăriilor și proprietăților care, prin specializarea lor, prezentau
importanță netăgăduită pentru economia națională, la fel ca a celor inten-
sive, de înaltă productivitate, fusese luată. Acest grup de experți a mai cola-
borat aproximativ o lună cu Comisia, dar după ce guvernul român avea
să-și supună complet controlului său lucrările de pregătire a proiectului de
lege agrară prin intermediul consilierilor săi și al Directoratului agricultu-
rii, specialiștii de la început nu mai aveau ce face în Comisie.
Comisia Agrară a Sfatului Țării începuse să pregătească reforma în ba-
za unei legi agrare ce fusese elaborată de Comitetul Agrar Superior din Pe-
trograd, care inițial avusese la bază ideea socializării pământului, dar care
între timp fusese mult modificată, odată ce recunoștea, așa cum menționa
Țâganko, necesitatea excluderii de la expropriere a gospodăriilor care
aveau importanță deosebită pentru economia națională. Cât timp Murgoci
și Filipescu, experții români din Comisia Agrară238, nu reușiseră – poate
din lipsa indicațiilor exprese de la Iași – să impună ideile programului ro-
mânesc de reformă, care de altfel nu fuseseră materializate încă într-un
proiect de lege, deputații basarabeni, împreună cu experții locali și sub în-
drumarea lor, au lucrat pe proiectul rusesc. Pe parcursul primei luni de ac-
tivitate a Comisiei cei doi consilieri români nu respingeau acest proiect,
chiar dacă încercau să-i convingă totuși pe deputați că de mai mult folos ar
putea fi „cunoaşterea programelor agrare române, care sunt construite, zi-
cea Murgoci, pe date aproape analoage cu datele în problema agrară din
Basarabia”239. Abia în ședința din 26 iunie Crihan declara că în Comisie se
afla „un proiect al domnilor Murgoci și Filipescu care, zicea el, se potrivește
foarte bine cu condițiile locale și propune ca proiectul vechi să fie abando-
nat”, fiind înlocuit cu acesta. Dar Comisia respinge această inițiativă și ac-
ceptă, în schimb, propunerea lui Buciușcan „de a alege o comisie care să
examineze proiectul domnilor Murgoci și Filipescu și să facă din el comple-
tări la proiectul de lege aflat în discuție”240. Astfel că, după mărturiile lui Fi-
lipescu, în acel moment Comisia nu avea un proiect de lege agrară. Într-ade-
văr, în raportul cuprinzător pe care acesta îl prezintă generalului Văitoianu
la 26 iunie se vorbește de necesitatea de a elabora trei proiecte de lege
pentru reforma basarabeană și anume unul pentru expropriere, altul
cu privire la împroprietărire și al treilea viza necesitatea organizării unei
238
Aceștia aveau funcția de consilieri tehnici în Directoratul agriculturii al Republicii
Moldovenești. Statutul real al consilierilor tehnici era acela de funcționari ai guvernul
român, numiți în directoratele din Basarabia cu sarcina de a le controla, adică de fapt
de a le conduce, peste capetele directorilor generali care erau membri ai guvernului
local, și a asigura subordonarea lor ministrelor respective din România. Vezi asupra
acestui subiect Ion Țurcanu, Sfatul Țării, p. 224-225.
239 ANRM, fond 727, inv. 1, dosar 106, f. 28.
240 Ibid., f. 137.

442
instituții care să realizeze cele două operațiuni241. Or, legea care va fi discu-
tată și aprobată de Comisie va conține toate cele trei elemente într-un sin-
gur text242. În realitate, așa cum s-a decis în ședința din 26 iunie, Comisia a
lucrat încă aproximativ o lună și jumătate pe textul elaborat în baza mate-
rialelor Comitetului Agrar din Petrograd, luând în calcul și propunerile fă-
cute de consilierii români. Abia pe la mijlocul lunii august, după plecarea
din Comisie a grupului de experți, vechiul proiect a fost abandonat defini-
tiv și deputații au început să lucreze pe un cu totul alt proiect de lege, care
e de presupus că între timp fusese elaborat în Ministerul agriculturii de la
Iași sub conducerea lui C. Garoflid243.

Întârzierea reformei complică problema relațiilor agrare

Faptul că în Comisia Agrară multă vreme a lipsit o concepție clară și
unitară asupra viitoarei legi agrare a făcut ca elaborarea acesteia să dureze
prea mult. Membrii Comisiei, împreună cu experții, lucrau în zilele de șe-
dințe de obicei cinci ore și chiar mai mult, iar în celelalte zile se lucra în
subcomisii de specialitate (de finanțe, de drept ș.a.), se adunau materiale,
se alcătuiau și se studiau rapoarte asupra chestiunilor de bază ale reformei
etc. Atât deputații cât și experții constatau adeseori că în Comisie se con-
fruntau cu un volum foarte mare de lucru. Și cu toate acestea, și unii, și alții
se plângeau că lucrările mergeau deosebit de greu. Filipescu de ex. obser-
va, la 26 iunie: „după mai bine de o lună de dezbateri, abia s-a votat princi-
piul exproprierii”244, altfel spus, lucrul asupra legii agrare era încă la înce-
put. Tot atunci deputatul Bivol declara în Comisie: „Eu văd că lucrul nostru
merge astfel că țăranii nu vor primi nici un petic de pământ. Nou am scris o
grămadă de hârtii, dar nu există nici o prevedere concretă. Noi stăm aici 17
ședințe, dar nu am formulat clar nici o rezoluție definitivă”245. Se căuta vi-
novatul de ce lucrurile mergeau atât de greu. Filipescu dădea vina pe Țâ-
ganko, care, opina el, „întrebuințează, împreună cu adepții lui, un întreg
sistem de tărăgănare a dezbaterilor”246. În realitate, nu era deloc așa. Cei
care au votat împotriva Unirii ori s-au abținut de la vot, ca Țâganko, ca și

241 AMR, fond 443, dosar 7, f. 46v.

241 Vezi Sfatul Țării. Documente, vol. II, p. 581-587.
243
Dovada sigură în acest sens o avem în faptul că textul legii de reformă agrară pen-
tru Basarabia e în mare măsură identic cu cel al legii agrare pentru vechiul regat: Cf.
Hamangiu, Codul general al României. Legi uzuale, vol. IX-X, p. 265-271, 653-685. Așa-
dar, legea agrară pentru Basarabia a fost de fapt prima lege de acest fel a României în-
tregite. Consilierii Filipescu și Murgoci adeseori se vor referi la Garoflid ca autor al
acestui proiect de lege.
244 AMR, fond 443, dosar 7, f. 45.
245 ANRM, fond 727, inv. 1, dosar 106, f. 136.
246 AMR, fond 443, dosar 7, f. 45.

443
toți autonomiștii, în general, aveau tot interesul să voteze legea agrară a
Sfatului Țării cât mai repede cu putință pentru a nu admite să li se impună
o lege din partea guvernului român, care, pe lângă că ar fi subminat autori-
tatea Parlamentului basarabean, ca principal exponent al autonomiei ținu-
tului, ar mai fi forțat Comisia să renunțe la conceptul său de reformă radi-
cală. Guvernul român, tocmai pentru că și-a trimis reprezentanții săi în Co-
misie, a urmărit să țină lucrările acesteia sub control, să combată vederile
socializante ale membrilor Sfatul Țării, amânând luarea deciziilor de prin-
cipiu până în momentul în care va putea fi propus deputaților un proiect
de lege elaborat de juriști, economiști și agronomi români. În plus, așa
cum arată unele documente, pentru guvern era foarte important ca re-
zolvarea în principiu a problemei agrare să se poată face în condițiile în
care rezultatele mișcării agrare ar fi fost reduse cât mai mult cu putință,
altfel spus, ar fi fost creată o situație în care țăranii nu ar mai fi putut
să-și impună voința prin intermediul comitetelor agrare, cu ajutorul că-
rora au pus stăpânire în 1917 pe pământurile marii proprietăți247. Experții
din Comisie solicitau și ei – dar din considerente total diferite – ca lucră-
rile să nu fie grăbite. Kosovici, care în primul grup de experți era, fără în-
doială, specialistul cel mai valoros, le spunea celor care se agitau și
cereau să fie accelerată activitatea pentru pregătirea legii agrare, cu pre-
cădere deputaților-țărani, că „trebuie evitată graba. Nici un guvern și nici
un directorat, mai cu seamă unul atât de deosebit cum e în Basarabia*, nu
poate să realizeze un proiect de lege atât de repede cum ar vrea unii. Nu
trebuie să ne grăbim și să punem lucrurile claie peste grămadă; sunt ne-
cesare consecvență și chibzuință. Pe mine mă miră cum oamenii practici-
eni pot să ceară grabă într-un lucru atât de complicat”248. În plus, așa cum
sugerează o remarcă a deputatului Vladimir Bodescu249, făcută în aceeași
ședință a Comisiei, din 28 iunie, în mediul deputaților predomina părerea
că după suspendarea provizorie a activității Sfatul Țării, prin decretul re-

247 Comisarii județeni informau Consiliul Directorilor Generali că pe alocuri comitetele

agrare interpretau Instrucția Sfatului Țării în sensul împărțirii semănăturilor care se
făceau între țărani: ANRM, fond 120, inv. 1, dosar 2, f. 27.
*
Referință ușor denigratoare la slaba prestanță și la lipsa de putere reală a guvernului
basarabean.
248 ANRM, fond 727, inv. 1, dosar 106, f. 175.
249 Ibid., f. 177. V. Bodescu nu făcea parte din Comisia Agrară, el era membru al Comi-

siei Constituționale care activa tot atunci, dar îl vedem participând și la ședințele în ca-
re se pregătea legea agrară, fiind nevoie de el, ca jurist. De altfel, așa cum am observat
undeva mai în urmă, la ședințele Comisiei Agrare veneau mulți deputați care nu făceau
parte din componența ei, ca de ex. N. Alexandri, B. Epure, Gh. Mare, Vasile Bârcă, Gr.
Cazacliu ș.a., iar unii, ca Buzdugan și Krivorukov, au ajuns chiar membri cu vot delibe-
rativ, deși nu fuseseră desemnați în această calitate de către Parlament.
444
gal din 23 mai 1918250, acesta ar fi putut să-și reia lucrările abia peste un
an, ceea ce alimenta predispozițiile de relaxare din Comisie.
Astfel, era pe aproape terminarea principalelor lucrări agricole de
vară, se apropiau importantele lucrări de toamnă, dar legea agrară încă
nu era gata. Evident că guvernul basarabean, împreună cu guvernatorul
ținutului, trebuiau, la cererea și sub îndrumarea Ministerului agriculturii
de la Iași, să ia de urgență măsuri pentru a face față sarcinilor legate de
cultivarea pământului. Făcând o vizită Comisiei Agrare la 28 iunie, gene-
ralul Averescu a spus, între altele: „Se apropie vremea semănatului, va
trebui degrabă să fie pregătite câmpurile pentru semănăturile de toamnă,
dar Comisia Agrară se află abia la începutul lucrărilor sale și care ar pu-
tea să se tărăgăneze până nu se știe când. Pentru a ieși din această situa-
ție, este o singură soluție: arenda pentru încă un an a pământurilor
ocupate de țărani”251. Și ca răspuns la această recomandare, aflăm că la
26 iulie vicepreședintele Comisiei, Erhan, își înștiința colegii că „în Sfatul
Directorilor se discută noua instrucţie a Directoratului de agricultură
pentru arendarea pământului în anul viitor”252. Comisia ceruse ca acest
document să fie pregătit, dacă nu de către membrii și experții ei, atunci
măcar împreună cu ea, dar cererea sa nu a mai fost luată în seamă, astfel
că noua instrucție, elaborată desigur ca și cea din 21 februarie sub con-
trolul Ministerului agriculturii de la Iași, avea să fie publicată la 24 august
1918 ca anunț al Directoratului agriculturii cu titlul „Hotărâre a Consiliu-
lui Directorilor Basarabiei cu privire la arenda obligatorie a pământurilor
în anul 1918-1919”. În scopul repartizării corecte a pământului cultivabil,
se spunea în acest document, „pentru a fi lucrat în anul curent 1918-
1919, în baza prevederilor Instrucției adoptate de Sfatul Țării la 21 fe-
bruarie 1918 și având în vedere viitoarea reformă agrară din Basarabia,
Consiliul Directorilor hotărăște să fie date spre folosire în arendă la ță-
rani pe anul agricol în curs 1918-1919 toate pământurile potrivite pentru
a fi cultivate și care aparțin: 1) statului; 2) mănăstirilor de peste graniță,
băncilor, persoanelor juridice, instituțiilor educative, culturale și de bine-
facere; 3) toate pământurile particulare bune pentru cultură, care au fost
arendate și lucrate de către țărani în anul 1917-1918”253.

250 Basarabia în Marele Act al Unirii, p. 112.

251 ANRM, fond 727, inv. 1, dosar 106, f. 176.
252 Ibid., inv. 2, doar 17, partea I, ff. 115-116.
253 Sfatul Țării din 24 august 1918. Această decizie trebuie să fi fost influențată și de

faptul că, deși Instrucția agrară din 21 februarie 1918 nu dăduse nici pe departe rezul-
tatele scontate, așa cum semnalau deputații în ședințele Sfatului Țării (ANRM, fond 727,
inv. 2, dosar 55, ff. 187v.-190), totuși în primăvara anului 1918 toate pământurile au
fost lucrate. Inculeț observa, în ședința din 10 iulie a Comisiei Agrare: „tot pământul din
Basarabia, şi chiar mai mult decât trebuia, a fost semănat de săteni şi lucrat cu drag de
dânşii, fără ca să mai fie siliţi de cineva” (Ibid., inv. 1, dosar 17, partea 1, f. 35). Evident
445
 La prima vedere, această decizie a guvernului basarabean pare să nu
se deosebească esențial de Instrucția din 21 februarie, întrucât ea susți-
nea că arenda urma să se facă în baza prevederilor acestui document. În
realitate, decizia semnalează niște fapte care arată că între timp relațiile
dintre marii proprietari și țărani se schimbaseră foarte mult, odată cu
nuanțarea atitudinii guvernului român față de problema agrară basara-
beană. Noutatea de-a dreptul senzațională e faptul că noul document nu
mai menționează comitetele agrare. Fiind produs al revoluției care a ju-
cat un rol mare în mișcarea agrară din 1917, acestea erau văzute de auto-
rități și mai ales de către moșieri ca organe revoluționare deosebit de
periculoase. Această atitudine avea să fie exprimată foarte bine de către
D. Zamfirescu, reprezentantul guvernului român în Basarabia. „Comitete-
le pământești, scria el după două-trei luni de la votarea Instrucției din 21
februarie, care au să judece neînțelegerile dintre țărani și proprietari, se
compun din 9 persoane, din care 5 țărani și nici un proprietar. Iar acum,
de fapt, acești cinci judecători, care formează majoritatea, sunt înșiși
ocupanții pământului, adică împricinații, – își poate închipui oricine ce
sfântă dreptate avea să iasă din hotărârile Comitetelor pământești. Rezul-
tatul imediat a fost că, de unde guvernul românesc aștepta un maximum
de cultură, pământul a rămas nelucrat, și se poate afirma că de când e Ba-
sarabia nu s-au făcut mai puține semănături de grâu ca anul acesta”254.
Sub presiunea acestei atitudini, dar și pentru că nu le putea ține în frâu,
Consiliul Directorilor Generali lichidează comitetele agrare la 2 iulie
1918255, iar asta înseamnă că pământurile care trebuiau cultivate nu mai
erau gestionate de comitete, ceea ce făcea ca țăranii să le arendeze direct
de la proprietari. Decizia guvernului este în acest sens cât se poate de ex-
plicită: „a) darea pământurilor în arendă de către proprietari la țărani
pentru anul curent 1918-1919”. Așadar, într-un termen foarte scurt s-a
reușit restabilirea – dacă nu completă, cel puțin în proporții apreciabile –
a relațiilor agrare anterioare revoluției. Bineînțeles că această schimbare

că această situație, „lucrarea cu drag a pământului”, nu putea avea altă explicație, decât
că țăranii, susținuți de comitetele agrare, stăpâneau efectiv cel puțin o bună parte a
pământurilor marilor proprietăți, fapt confirmat de variate surse de informație.
254 D. Zamfirescu, În Basarabia, RITL, p. 383. Afirmația de la urmă a demnitarului era

complet falsă, așa cum atât de bine arăta Inculeț în ședința din 10 iulie a Comisiei
Agrare: vezi nota precedentă. În 1918, în Basarabia au fost cultivate și însămânțate
peste 2 218,5 mii ha, mai mult decât avea să se lucreze în anul următor (Dicționarul
statistic al Basarabiei, Chișinău, 1923, p. 5). E adevărat că roada a fost mică, dar numai
din cauza secetei mari din acel an. Nu este deloc corect nici ceea ce spune D.Z. despre
componența comitetelor agrare, referindu-se la comitetele de voloste. Art. VII/1 al In-
strucției agrare menționează 5 membri ai comitetului de voloste, trei condidați și un
agronom, fără să se refere la apartenența socială a acestora. De altfel, am văzut că unul
din conducătorii Comitetul Agrar al Basarabiei era moșier.
255 I. Țurcanu, Relațiile agrare…, p. 19.

446
nu s-a putut produce fără concursul trupelor și al jandarmilor. Despre
implicarea activă a armatei în aceste relații, avem o scrisoare din 20 iunie
1918 a generalului Văitoianu, guvernatorul Basarabiei, către primul di-
rector, P. Cazacu, în care îi cerea părerea „dacă nu ar fi cazul să se aplice
și în Basarabia obligativitatea muncii introdusă în restul țării din dreapta
Prutului”, la care guvernul a hotărât „să i se comunice Comisarului Gene-
ral al Basarabiei că în momentul de față, în interesul unirii Basarabiei cu
România, introducerea muncilor publice obligatorii este incomodă”256.
Într-adevăr, aplicarea obligativității muncii țăranilor pe moșiile marilor
proprietăți, care ar fi trebuit să se facă, desigur, cu ajutorul trupelor – mai
ales că, așa cum am mai spus, cea mai mare parte a pământurilor marii
proprietăți se mai afla încă în mâinile țăranilor – ar fi înrăutățit și mai
mult relațiile, destul de proaste și fără asta, dintre autoritățile militare și
țărani257. De aceea a fost considerată mai comodă reeditarea Instrucției
agrare din 21 februarie, dar în cu totul alți termeni, în altă formă și cu alt
conținut. Astfel, dacă Instrucția stabilea că toate pământurile ce urmau să
fie cultivate intrau în gestiunea comitetelor agrare, care formau din aces-
te pământuri un fond de arendă ce se împărțea la țărani spre a fi lucrat,
fără să se facă măcar o aluzie la obligativitatea acestei munci, în hotărâ-
rea din 24 august a Consiliului Directorilor Generali comitetele nu mai
sunt menționate, în schimb este subliniată „obligativitatea arendei”, vala-
bilă nu doar pentru proprietarii care trebuiau să dea pământurile în
arendă, dar și pentru țăranii care trebuiau să le muncească. În acest scop,
și totodată pentru a înlocui comitetele agrare, create de revoluție, guver-
nul stabilea: „a considera obligatoriu pentru țărani să înființeze tovărășii
agrare care vor încheia contracte de arendă”258. Vedem, prin urmare, că,
în fond, această decizie a guvernului basarabean răspundea favorabil la
propunerea guvernatorului Văitoianu de a introduce în Basarabia munca
obligatorie pentru cultivarea pământului marilor proprietăți, pusă în
aplicare de guvernul conservator al României la 27 mai 1918259, doar că i

256 ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 109, ff. 113-115.

257 Mărturiile referitoare la aceste conflicte, pe care le întâlnim mai ales în arhivele mi-
litare, sunt extrem de numeroase. De ex. rapoartele din luna mai 1918 ale prefecților
despre atmosfera din județe atrag cu îngrijorare atenția guvernului la această situație:
Ibid., ff. 151-155. Vezi și I. Țurcanu, Sfatul Țării, p. 90-92, 225-231.
258 Sfatul Țării din 24 august 1918. De altfel, așa cum constatau unii deputați care cer-

cetaseră starea de lucruri din diferite zone ale ținutului încă pînă la apariția acestei ho-
tărâri, multe comitete – bineînțeles, întâi de toate și mai cu seamă, cele care apărau
drepturile țăranilor asupra pământurilor luate în stăpânire în 1917 – erau „înlocuite
de comisari și de autoritățile militare române” (ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 55, ff.
187-190).
259 Monitorul Oficial al României din 25 mai 1918. Vezi și D. Șandru, Reforma agrară…,

p. 45.
447
se da o formă locală menită să-i camufleze sensul ei real. Astfel, s-a obți-
nut exact ceea ce guvernul de la Iași urmărea: aducerea țăranilor basara-
beni la aceeași situație în care se aflau țăranii din România pentru ca în
ținut să se poată realiza o reformă care să nu se deosebească esențial de
cea care urma să se facă și în vechiul regat. De altfel, deși tovărășiile țără-
nești nu erau o noutate pentru Basarabia, totuși ridicarea rolului lor în
acest moment se explică mai ales prin faptul că în România obștile sătești
erau văzute ca mijloc și etapă necesară de trecere la reforma agrară260.
Evident însă că guvernul nu avea interesul să amâne prea mult pre-
gătirea reformei, odată pentru că împroprietărirea țăranilor, atât cât se
putea admite în acele condiții, trebuia să se facă și la vest de Prut, și a do-
ua oară, că la viitoarea Conferință internațională a Păcii România trebuia
să se prezinte ca un stat unitar și indivizibil, așa cum statua Constituția ei,
ceea ce însemna convocarea Sfatului Țării pentru a anula condițiile unirii,
proclamate prin Declarația din 27 martie, și odată cu asta, a vota legea
agrară, anunțată de același document. Tocmai de aceea, vorbind în fața
deputaților la 23 mai, deci abia la o săptămână după deschiderea lucrări-
lor Comisiei Agrare, Inculeț cerea ca legea de reformă să fie pregătită cât
mai repede, pentru că, preciza el, „la începutul toamnei problema agrară
trebuie să fie rezolvată”261. Mult mai târziu, asistând la ședința din 10 iu-
lie a Comisiei, el avea să atragă atenția deputaților și experților că era ex-
trem de important ca pregătirea reformei să nu fie tărăgănată262. Cu
aceeași cerere s-au adresat Comisiei de câteva ori Ciugureanu, celălalt
ministru al Basarabiei în guvernul român, și Halippa, care în lipsa lui Ste-
re preluase provizoriu funcția de președinte al Sfatului Țării. Iar primul
secretar al Sfatului Ţării, Boris Epure, se adresa la 28 august 1918 Comi-
siei Agrare cu întrebarea când își va isprăvi aceasta lucrările „pentru ca
Prezidiul să ceară deschiderea Sfatului Ţării prin decret regal”263. Guver-
nul român, la rândul său, își intensifică presiunea asupra lucrărilor legate
de elaborarea legii agrare pentru Basarabia prin intermediul consilierilor
săi din Comisie și din Directoratul de agricultură. Filipescu declara în șe-
dința din 9 iunie a Comisiei că era „de dorit ca Sfatul Ţării s-o scoată la
capăt cu problema agrară înainte de convocarea Adunării Constituante a
României”264. Astfel că arenda obligatorie a pământurilor marilor propri-
etăți către țărani nu însemna o amânare sine die a reformei, cu atât mai
puțin o anulare a ei, ci, așa cum declara ministrul agriculturii Garoflid, era
o etapă de pregătire pentru realizarea reformei, o „ucenicie a împroprie-

260 Vezi D. Șandru, Reforma agrară din 1921, p. 46 și urm.

261 ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 55, f. 263.
262 Sfatul Țării din 15 august 1918.
263 ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 17, partea 1, f. 185
264 ANRM, fond 727, inv. 1, dosar 106, f. 84.

448
tăririi”265, bineînțeles, în condițiile convenabile guvernului conservator și
marilor proprietari.
În pofida carențelor rezultate din componența ei și a numeroaselor
lipsuri de care suferea, Comisia Agrară a realizat, într-un termen foarte
scurt, așa cum am mai spus, un volum mare de muncă, solicitat de elabo-
rarea proiectului legii agrare. Fiind presate de evenimente – înclinarea
definitivă a balanței în război de partea aliaților României, apropierea
unirii cu vechiul regat a Transilvaniei și Bucovinei și, legat de aceasta, ne-
voia renunțării Basarabiei al condițiile de unire – Comisia Agrară, împre-
ună cu cea Constituțională, anunța Prezidiul Sfatului Țării că își va termi-
na lucrările până la 1 octombrie266. Dar proiectul de lege agrară încă nu
era gata; la 15 noiembrie începuse lectura a doua a textului legii267. Totuși,
forțând lucrurile, la 18 noiembrie Comisia votează cea de a treia și ultima
lectură a legii268. Graba a lăsat o serie de lacune în proiectul de lege, care
vor fi înlăturate abia după modificarea și votarea ei în parlamentul Ro-
mâniei. Documentul a fost votat în mare grabă și în Sfatul Țării, în ședința
din noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1918, dintr-o dată în trei lecturi,
„într-un entuziasm general și cu exclamații de bucurie”269. A fost ratificat
prin decret regal și deci, teoretic, pus în aplicare la 22 decembrie 1918270.
În continuare, voi zăbovi doar la două momente din lege, care sunt și
cele mai importante, și anume exproprierea și împroprietărirea.

Motivațiile, limitele și procedura exproprierii

Chestiunea care a provocat dezbaterile cele mai îndelungate și mai
tensionate în Comisia Agrară a constituit-o exproprierea pământurilor
care urmau să fie împărțite la țărani. Am observat mai sus că, în pofida
insistenței majorității experților, cea mai mare parte a gospodăriilor con-
siderate a fi exploatări de cultură, adică fie gospodării intensive de tip
capitalist, indiferent de profilul activității de producție, fie gospodării

265 Const. Garoflid, Chestia agrară în România, București, 1920, p. 285, 290; G. Iones-
cu-Șișești et N. Cornătzianu, La réforme agraire en Roumanie et ses consequences, Bucu-
rești, 1937, p. 22; D. Șandru, Reforma agrară…, p. 46.
266 ANRM, fond 727, inv. 2 dosar 90, f. 12.
267 Ibid., dosar 17, partea a II-a, f. 295 și urm.
268 Ibid., ff. 310-311. Au votat proiectul de lege deputații Crihan, Bivol, Stavriev, Năsta-

se, Ignatiuc, Tudose, Osoianu, Budişteanu, Cocârlă, Harbuz, Nikitiuk, Ciorăscu, Epure,
Budnicenko, Ioncu, Brinici şi Galiţchi. Cinci din aceștia nu aveau mandatul plenului
Parlamentului, adică nu fuseseră desemnați ca membri ai comisiei prin deciziile aces-
tuia. În schimb, nu au participat la acest vot 16 deputați aleși în Comisie în ședințele
din 11 și 16 mai 1918. Aceste date pun la îndoială legalitatea votului Comisiei, dar nu
și legea, ca atare, care urma să fie votată de Sfatul Țării.
269 Sfatul Țării din 29 noiembrie 1918.
270 Monitorul Oficial nr. 220 din 22 decembrie 1918.

449
specializate în anumite domenii, care prezentau valoare indiscutabilă
pentru economia națională, ca bază pentru specializarea și intensificarea
agriculturii, au rămas să fie expropriate, cu excepția viilor, livezilor și a
pepinierelor.
Intenția inițială a Sfatului Țării era, așa cum am mai spus, să lichide-
ze proprietatea particulară ca atare; deputații-țărani nu-și ascundeau os-
tilitatea față de moșieri și declarau mereu că le vor lua bunurile și le vor
transforma în avere a întregului popor. Când P. Ciumacenko prezenta în
Parlament, la 5 ianuarie 1918, regulamentul după care comitetele agrare
trebuiau să gestioneze pământurile în anul agricol ce urma să înceapă, el
declara că „pământul nu poate fi întors foștilor paraziți (moșierilor – a.),
el va deveni fond al întregului popor”271. Iar deputatul V. Prahnițchi ob-
serva, în altă ședință: „Când a ieșit Declarația (din 2 decembrie 1917 – a.),
eu am zis că noi avem dușmani în fiecare casă de moșier…, fiecare pro-
prietar de case este inamicul nostru. Noi trecem pe străzi ca printre cetăți
inamice”272. Moșierii, la rândul lor, caracterizau Sfatul Țării ca pe o „institu-
țiune arbitrară, aleasă de o bandă de soldați bolșevici” și „compusă, în ma-
joritatea sa, din demagogi și aventurieri politici”273. Așadar, între Sfatul
Țării, alcătuit majoritar din țărani, și moșieri exista o ostilitate deschisă
și, prin urmare, era de așteptat ca promisiunea din Declarație referitoare
la pământ să fie realizată neabătut. Dar așa cum avea să spună foarte bine
Buzdugan mai târziu, când s-a văzut că această promisiune era irealizabi-
lă („Noi am fi vrut să luăm totul, dar… trebuie să promovăm o politică re-
ală”), deputații au fost nevoiți să accepte că va fi expropriată doar o parte
a marii proprietăți, restul urmând să fie lăsat foștilor proprietari. Am vă-
zut că, deși majoritatea moșierilor basarabeni erau străini, ca neam, gu-
vernul român nu a pus problema exproprierii lor complete, nici măcar a
unora dintre ei, cum opina Stere, dacă ar fi să dăm crezare relatărilor
memorialistice ale lui P. Sinadino274. Este adevărat că, așa cum vom ve-
dea în continuare, reforma i-a prejudiciat mai mult decât pe moșierii din
România, și totuși statul român s-a arătat mult mai indulgent cu ei decât
Sfatul Țării. După asigurările pe care guvernul român, deputații din parla-
mentul României și regele le-au dat marilor proprietari basarabeni că
nu-și vor pierde averile și că vor putea participa la viața de stat a regatu-
lui întregit, aceeași atitudine încep să o manifeste și liderii politici basara-
beni. Astfel, pronunțându-se în ședința din 13.04.1918 asupra programu-
lui noului guvern, condus după Unire de P. Cazacu, și referindu-se în
special la faptul cine putea face parte din el, Inculeț atenționa deputații

271 ANRM, fond. 727, inv. 2, dosar, 21, partea I, f. 162.

272 Ibid.., 116v., 167v-168.
273 Vezi Șt. Ciobanu, Unirea Basarabiei, p. 252-253.
274 Vezi S. Suveică, O microistorie…, p. 183-184.

450
cât de periculoasă era lozinca „Jos burghezia!”, foarte populară până
atunci în mișcarea revoluționată și națională din Basarabia și care bineîn-
țeles că aici îi viza mai ales pe moșieri, de unde trăgea concluzia care ur-
mărea să-i tempereze pe foștii revoluționari: „Burgheziei nu i se pot da
multe locuri, dar burghezia trebuie să fie” în conducere și, în general, tre-
buia să participe la hotărârea destinului Basarabiei275. Această atenționa-
re venea să confirme promisiunile pe care, în zilele Unirii, Marghiloman
și Stere le făcuseră marilor proprietari basarabeni276.
Așa cum am observat în treacăt mai sus, latifundiarii basarabeni erau
forțați să accepte, la fel ca și cei din România, realizarea unei reforme în ve-
derea reducerii posesiunilor lor în favoarea țăranilor care aveau mare ne-
voie de pământ. Într-o „notiță lămuritoare” a acestora, citită de Țâganko în
ședința din 5 iulie a Comisiei Agrare, se spunea, între altele: „Trimițând în
Comisia Agrară cunoscători ai relațiilor agrare din Basarabia și persoane
dintre cele mai informate relativ la importanța agriculturii pentru ținut,
Comitetul Central al Uniunii proprietarilor funciari a dorit să demonstreze
guvernului român, care, prin reprezentanții săi locali a insistat asupra nece-
sității ca, în interesul cauzei, reprezentanții Uniunii proprietarilor funciari
să participe neapărat la lucrările Comisiei Agrare, care urma să elaboreze
principiile rezolvării în viitor a relațiilor agrare, că și Comitetul Central a
considerat că participarea sa ar fi o garanție a rezolvării cu succes a pro-
blemei agrare”277. Dar, în pofida faptului că își declarau disponibilitatea de a
se implica, prin participarea la elaborarea legii agrare, în soluționarea co-
rectă a problemei pământului, în realitate moșierii s-au opus cu îndârjire
acestui obiectiv, punând două condiții: „acceptarea în întregime pentru Ba-
sarabia a temeiurilor reformei agrare, adoptate de Adunarea Constituantă a
României în 1917 pentru regatul român și admiterea neîntârziată și reali-
zarea în practică a vânzării libere a pământului”278, condiții care nu puteau

275 ANRM fond 727, inv. 2, dosar 55, f. 168v.

276 „Cunoaștem rolul pe care îl jucați în ținut, le spunea premierul român reprezentan-
ților de frunte ai acestora, și rolul de conducere pe care l-ați avut aici. Pot să vă asigur
că și în viitor veți juca același rol; nici o întîlnire, nici o comisie întrunită de noi în
vederea determinării necesităților ținutului și a elaborării reformelor necesare nu va
avea loc fără participarea și conducerea Dvs., avem nevoie de cunoștințele Dvs. despre
ținut și situația de aici, avem încredere că veți colabora cu noi întru creșterea prospe-
rității patriei noastre comune…” etc. Iar Stere i-ar fi spus lui Sinadino că moșierii basa-
rabeni erau „o clasă educată și bine cunoscută cu situația social-politică din țară”, de
aceea „nu era admisă slăbirea și distrugerea ei, ci, din contra, trebuie să ne gândim se-
rios la modalitatea de o consolida”, astfel ca ea să-și păstreze rolul de „conducere a
poporului său, care încă nu e în stare să se orienteze singur” (Apud S. Suveică, op. cit.,
p. 175-176, 181). Evident, întrucît nu am avut acces direct la sursa respectivă, repro-
duc aceste mărturii așa cum le-am găsit în studiul menționat aici.
277 ANRM, fond 727, inv. 1, dosar 106, f. 135.
278 Ibid., p. 136.

451
fi admise, în primul caz, deoarece relațiile agrare din Basarabia, influențate
foarte mult de revoluția rusă, se deosebeau esențial de cele din vechiul re-
gat, iar în cel de-al doilea, pentru că, așa cum s-a demonstrat în repetate
rânduri la ședințele Comisei Agrare, anume acei țărani care aveau cea mai
mare nevoie de pământ, nu dispuneau de bani ca să-l cumpere279. Astfel că,
nefiindu-le satisfăcute pretențiile, reprezentanții moșierilor au părăsit Co-
misia, fără să fi participat realmente la lucrările ei, demonstrând că, în pofi-
da declarațiilor că doreau reforma, în realitate o sabotau atât cât puteau,
drept dovadă că nu erau în stare să se adapteze la conjunctura socială și
politică pe care războiul și revoluția o schimbaseră radical280. Tocmai de
aceea, atunci când a trebuit să fie stabilit principiul în baza căruia urma
să se facă înstrăinarea pământurilor moșierești, Comisia Agrară nu a avut
de ales, ignorându-le părerea și optând, la recomandarea majorității ex-
perților și prin votul celor mai mulți dintre membrii ei, pentru exproprie-
re prin constrângere, fără să se pună, desigur, problema lichidării marii
proprietăți.
Primul articol din această lege stabilea astfel scopul și sfera aplicabili-
tății ei: „Pentru împroprietărirea muncitorilor de pământ basarabeni, se
expropriază toate terenurile cultivabile prevăzute în legea de faţă”281. Ob-
servăm că nu se vorbește de împroprietărirea țăranilor, ci a „muncitorilor
de pământ”, deoarece era vizată o populație variată, care trăia din cultiva-

279 Buzdugan observa, în ședința din 13 octombrie 1918 a Comisiei Agrare: „Cu preţurile
fantastice de astăzi, nici un ţăran nu ar cumpăra pământ, ci numai speculanţii care s-au
îmbogăţit pe urma războiului. Ţăranii nu au bani, cum se tot spune; cei mai mulţi au fost
în război şi s-au întors săraci” (ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 17, partea a II-a, ff.
273-273v.) Cea mai bună dovadă că țăranii nu aveau bani sunt situațiile semnalate în
Parlament de către deputații care au umblat prin mai multe sate și au constatat că atunci
când țăranii erau forțați să plătească o anumită sumă de bani marelui proprietar, de ex.
60 mii de ruble, ei nu puteau strânge decât a șasea parte din ceea ce li se cerea, sau nu
aveau cu ce plăti moșierului că să le dea voie să-și adape vitele la heleșteiele de pe pă-
mântul acestuia: Sfatul Țării. Documente, vol. I, p. 626-627.
280 Moșierii cu proprietăți în Basarabia, fără să fie de fapt, în majoritatea lor, basarabeni,

nu numai că erau străini față de populația românească de aici, dar arareori manifestau
interes real pentru starea ținutului, pentru economia lui. Cu foarte rare excepții, nu se in-
teresau nici de propriile lor moșii, ducându-și viața în petreceri nesfârșite la Paris, Mon-
te Carlo, Nisa sau Petersburg și prezentând, astfel, tipul obișnuit al unei tagme parazita-
re. Grija pentru starea moșiilor, pentru problemele lor economico-financiare era ceva ce
se afla mult sub demnitatea lor aristocratică. Expertul bancar Țivinski, care prin compe-
tența și cunoștințele sale avea să aducă servicii mari Comisiei Agrare, făcea, cu referire la
aceștia, o remarcă memorabilă. „Moşierii din Basarabia, zicea el, sunt patricieni cum nu
mai sunt alţii pe altundeva. Chiar când trebuie să vie să împrumute de la bancă 10–12
mii de ruble, ei nu vin personal, ci o fac aceasta prin a doua sau a treia faţă” (ANRM, fond
727, inv. 2, dosar 17, partea a II-a, f. 251). Vezi și nota 116.
281 Vezi aici și în continuare, cu referire la expropriere și împroprietărire, anexa 4 din

Sfatul Țării. Documente, vol. II.

452
rea pământului, inclusiv orășeni, așa cum, de altfel, prevedea și proiectul
de lege a primei comisii agrare a Sfatului Țării282. Mențiunea că se vor ex-
propria doar pământurile cultivabile făcea ca articolul să nu fie complet și
să intre în contradicție cu prevederile care stipulau că urmau să fie expro-
priate și alte bunuri funciare (art. 11 și 12, parțial art. 4). Sunt enumerate
toate categoriile de terenuri avute în vedere de acest articol și anume: „a)
toate pământurile ce aparţin udelurilor (coroanei), hăznălei (Statului),
Băncii Ţărăneşti şi cele închinate mănăstirilor din străinătate; b) toate pă-
mânturile ce aparţin zemstvelor şi îndeobşte persoanelor morale, publice
şi private; c) pământurile cultivabile ce aparţin oraşelor şi comunităţilor
urbane, în afară de acele din ele ce vor fi recunoscute ca fiind neapărat tre-
buincioase pentru buna aşezare, trebuinţi culturale şi alte nevoi ale oraşe-
lor şi comunităţilor urbane; d) pământurile supuşilor străini; ca supuşi
străini se vor considera toţi acei locuitori basarabeni, care până la 1 ianua-
rie 1919 nu vor declara cetăţenia românească; e) moşiile ce au fost neîn-
trerupt arendate timp de 5 ani în cursul anilor 1905–1918 inclusiv” (art.
4). Se mai expropriau pământurile mănăstirilor locale și ale bisericilor,
lăsându-se acestora câte o suprafață strict necesară pentru funcționarea
lor – în cazul celor dintâi, câte o jumătate de desetină de călugăr, iar pentru
biserici câte un lot de împroprietărire pentru fiecare slujitor. Toate terenu-
rile expropriate urmau să alcătuiască Fondul basarabean de pământ al sta-
tului, care însă era cu totul altceva decât prevedea proiectul de lege agrară
elaborat de prima comisie agrară și cum propunea Erhan în ședința din 7
februarie 1918 a Sfatului Țării, după care crearea fondului funciar al statu-
lui însemna de fapt transformarea pământului în bun al întregului popor,
adică lichidarea proprietății funciare.
Momentul deosebit de sensibil al legii îl făcea atitudinea față de pă-
mântul moșieresc. În această privință, Sfatul Țării decidea: „Din proprietă-
ţile particulare se va expropria tot terenul cultivabil ce trece peste 50 dese-
tine” (art. 8)283. Era, desigur, o prevedere radicală, în situația în care media
unei moșii constituia în ajunul războiului peste 430 de desetine284, iar câ-
teva sute de moșii aveau peste două mii de desetine. Crihan informa Comi-

282
Art. 38 al Legii stabilea: „La împroprietărire nu se va face nici o deosebire între săteni
şi orăşeni, a căror îndeletnicire principală este cultivarea pământului”: Vezi nota prece-
dentă.
283 Inițial, unii deputați propuneau ca aceste 50 de desetine să mai cuprindă viile și li-

vezile, ceea ce ar fi redus foarte mult în lege minimul intangibil de teren cultivabil care
urma să fie lăsat proprietarilor și ar fi anulat complet ideea de gospodării de cultură:
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 17, partea I, f. 123. Contrar acestei păreri, la propunerea
deputatului Grosman, atunci, la începutul dezbaterilor, Comisia acceptase ca în cazul
în care cele 50 de desetine ar fi avut pământ de calitate proastă, la acestea „să li se
adauge până la 20% pământ bun”: Ibid., f. 130v.
284 Vezi I. Țurcanu, Relații agrare…, anexa 1.

453
sia Agrară, în ședința din 15.11.1918, că guvernul de la Iași cerea ca tere-
nul neexpropriabil al marii proprietăți să fie stabilit la 100 ha, așa cum se
preconiza pentru vechiul regat, dar liderii basarabeni au insistat asupra
cuantumului de 50 de desetine, motivându-și poziția astfel: „În primul
rând, s-a arătat că, lăsându-se proprietarilor mai mult de 50 desetine, nu
ajunge pământ pentru împroprietărirea ţărănimii. Alt motiv pentru care se
face exproprierea de la 50 desetine în sus e că proprietarii mijlocii şi mari
sunt aproape toţi străini, pe când ţărănimea românească are pământ puţin
sau nu are deloc”285. Comisia Agrară a rămas la această părere până în mo-
mentul votării legii, după cum se vede din raportul prezentat atunci de Cri-
han286. Totuși, guvernul s-a dovedit a fi mai convingător, astfel că la ultima
ședință a Sfatului Țării s-a decis ca în cazul proprietății particulare să se
exproprieze ceea ce trecea de 100 ha287, desigur, fără vii și livezi sau pepi-
niere, care nu se expropriau.
Același raport atrăgea atenția Sfatului Țării la faptul că „problema
cea mai grea în lucrările Comisiei a fost, de bună seamă, cea a prețuirii
pământului expropriat”288. Renunțând la ideea că pământul era un bun al
întregului popor, deputații conveniseră, împreună cu experții, că acesta
trebuia plătit, dar cum anume să se facă plata nu știau, odată ce fusese res-
pinsă propunerea marilor proprietari ca țăranii să cumpere pământul di-
rect de la ei. De mult folos pentru rezolvarea acestei probleme au fost
specialiștii în finanțe și funcționarii bancari Artamasov, Gaisânski, Aronson
și mai ales Țivinski. Legea descria detaliat procedura de răscumpărare a
pământului expropriat. Ca bază, prețul pământului se stabilea prin capita-
lizarea prețului normal de arendă, pe termen scurt, din anii 1910-1914.
Capitalizarea se făcea din 6%. Perioada de achitare fusese stabilită la 38 de
ani și 4 luni289. Pentru această perioadă, statul emitea obligații nominale de
4,5% către proprietari, care nu erau altceva decât titluri de rentă cu do-
bânda de 4,5%. Un sfert din prețul pământului expropriat era achitat de
către stat, iar restul de 75% de cei împroprietăriți. Legea stabilea forma de
plată a acestora și cuantumul ei în felul următor: „Plăţile de răscumpărare
se fac de către cei împroprietăriţi prin vărsăminte de 1% pentru amortiza-
rea datoriei capitale, plata de 4½ % dobândă la obligaţiuni şi cu adăugarea
cheltuielilor de efectuare a operaţiilor de răscumpărare” (art. 59). Acestea
erau plăți suplimentare peste prețul propriu-zis al pământului. În legătură
cu aceasta, Filipescu observa: „Astăzi pământul se vinde cu 2000-3000 lei,

285 ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 17, partea a II-a, ff. 295-296.
286 Sfatul Țării din 2 decembrie 1918.
287 Sfatul Țării din 29 noiembrie 1918.
288 Sfatul Țării din 2 decembrie 1918. Nu mă opresc aici la dezbaterile asupra criteriilor
ce trebuiau luate ca bază pentru evaluarea prețului pământului, care au fost, pe cât de in-
teresante, pe atât de desfășurate și contradictorii.
289
Inițial, au fost propuși și alți termeni, de ex. 35 sau 36 de ani.

454
şi chiar ruble, desetina, plătesc oamenii care au făcut uşor aceşti bani. Dacă
ne luăm după aceste preţuri şi punem şi noi câte 2-3 mii lei desetina,
atunci iese că ţăranul, pe lângă că va trebui să plătească câte 70-100 lei pe
an timp de 30 ani preţul însăşi al desetinei, el va mai trebui să plătească în
fiecare an pentru aceste 2-3 mii lei şi o dobândă de vreo 100 lei. Aceasta ar
însemna că pentru costul unei desetine ţăranul ar trebui numai dobândă să
plătească mai mult decât arenda obişnuită a acestei desetine. Bineînţeles
că ţăranul va prefera mai bine să arendeze pământul şi mai departe, decât
să plătească atât de mult”290. Povara celor împroprietăriți a fost întrucâtva
ușurată prin achitarea de către stat a unui sfert din prețul pământului ex-
propriat, precum și prin emiterea obligațiilor garantate de stat pentru foș-
tii proprietari, cât timp țăranii, așa cum am mai spus, nu puteau să
cumpere dintr-o dată pământul de la aceștia. Unii membri ai Comisiei ob-
servau că aceste condiții erau totuși cu mult mai uşoare decât cele în care
se cumpăra pământul până la revoluție prin Banca Agricolă Ţărănească.
Atunci „banca încasa în fiecare ½ de an pentru un credit dat pe bani: 2%
dobânda, 3% anuitatea, ½% pentru cheltuieli. Total 5 ½% în jumătate de
an sau 11% într-un an”291. Trebuie precizat însă că obligațiile, garantate de
stat, erau de fapt plătite de țărani, împreună cu dobânda de 4,5%. Pentru
aceasta, legea stabilea că „înaintea eliberării actului de proprietate, fiecare
agricultor împroprietărit va da un act (creanţă), prin care se declară dator
cu toate sumele neachitate în contul lotului ce i s-a dat” (art. 63).

Împroprietărirea în viziunea Comisiei Agrare

Nici pregătirea compartimentului legii referitor la împroprietărire nu
a fost o sarcină ușoară pentru Comisia Agrară. Faptul că majoritatea mem-
brilor Comisiei erau țărani a făcut ca dezbaterile asupra acestei chestiuni
să fie foarte active și nu arareori tensionate. Așa cum am mai menționat,
tendința firească a acestora era de a expropria cât mai mult cu putință pen-
tru a putea împroprietări cu loturi suficient de mari un număr cât mai ma-
re de țărani. Tendința aceasta începuse să se manifeste tot mai puternic
după ce Sfatul Țării renunțase la programul său de rezolvare radicală a
problemei agrare. Când de ex. experții Konradi, Stepanov și Moghileanski
sau deputații Lunev și Buciușcan susțineau că țăranii puteau fi împroprie-
tăriți prin intermediul obștilor sătești, cum de altfel avea să înceapă refor-
ma agrară în România, majoritatea deputaților-țărani din Comisia Agrară
au respins categoric această idee. În ședința din 4 august 1918, de ex., Sta-
vriev, ca și Cocârlă, zicea: „Eu ştiu că ţăranii vroiesc să se ia pământul de la
boieri şi să se împartă la fiecare câte o bucăţică”. Tot atunci, Bivol declara
că „țăranul nu mai muncește cu tragere de inimă dacă pământul lui este în
290 ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 17, partea a II-a, f. 260.
291 Ibid., f. 289.

455
obște”, iar Galițchi reacționa chiar cu indignare. „Nu mă mir de experţi, ob-
serva el, când tot ce spun, culeg din cărţi, necunoscând pe ţărani şi părerile
lor, dar mă mir de unii deputaţi-ţărani care susţin că există ţărani care n-ar
vroi să fie proprietari”. La fel și Minciună se exprima categoric că „pământul
nu se poate da decât în proprietate individuală”292. În ședința din 7 august,
Crihan repeta părerea lui Bivol, iar deputatul Găină cuvânta astfel: „Ţăra-
nul nu ştie şi nici nu vrea să ştie de obştină. El vrea să i se dea o bucată de
pământ pe care vrea să fie stăpân şi trebuie deci să i-o dăm”293. Am văzut
că anume din nevoia de a satisface cât mai bine interesele țăranilor, mini-
mul intangibil de pământ cultivabil lăsat marilor proprietari fusese fixat la
50 de desetine, ceea ce era mult mai puțin decât cerea guvernul român, ba
chiar a existat tendința ca acest minim să fie fixat la 30 de desetine și nu-
mai împreună cu viile și livezile să se poată ridica la 50 de desetine294.
Dezbaterile asupra acestei chestiuni au durat mai mult decât toate
celelalte. Au început în iulie și s-au terminat, în linii generale, în septem-
brie, fără ca problema să fi fost rezolvată definitiv. Au fost discutate, mai
întâi, criteriile în baza cărora urmau să fie alcătuite gospodăriile țărănești
împroprietărite, de unde ar fi rezultat și sugestiile privind mărimea lotu-
lui de împroprietărire. Pornind de la experiența comitetelor agrare din
Rusia, Moghileanski opina, în ședința din 2 august a Comisiei Agrare, că la
temelia stabilirii lotului trebuia pusă întinderea de pământ mijlocie care
se cerea în fiecare loc pentru o gospodărie de muncă și consum, care în-
tindere, la rândul ei, trebuia să satisfacă următoarele cerințe: „a) aprovi-
zionarea destul de bună cu cele trebuincioase pentru viaţă (din punct de
vedere local); b) folosirea deplină a puterilor de muncă a familiei, la lu-
crul câmpului; și c) absenţa de muncitori de pământ, care și-ar închiria
periodic braţele”295. Observăm că această părere asupra viitoarei gospo-
dării împroprietărite prin reformă coincide cu acea prevedere a proiectu-
lui de lege al primei comisii agrare a Sfatului Țării, care evidenția două
forme de folosire a pământului, de fapt, două tipuri de gospodării: de
consum și de muncă296. Puțin mai devreme, Țâganko le sugera deputați-
lor că trebuiau avute în vedere următoarele categorii de loturi de împro-
prietărire: „lotul de drept, lotul de consum, lotul de muncă şi lotul organi-
zaţional-producător”297. Categoriile a doua și a treia reieșeau din concep-
ția proiectului de lege al primei comisii agrare, cea dintâi viza dreptul
legitim la pământ, iar cea de-a patra avea în vedere caracterul de unitate

292 Ibid., partea I, ff. 131-131v., 134-136v.

293 Ibid., ff. 150-150v.
294 ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 17, partea I, f. 123.
295 Ibid., f. 131v. Mai corect, desigur, nu „absența muncitorilor de pământ cu brațele”, ci
nefolosirea muncii salariate în gospodăria țărănească.
296 Vezi Anexa 1, secțiunea B, art. 15.
297 ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 17, partea I, f. 123v.

456
de producție al viitoarei gospodării țărănești. Observațiile acestea erau
cât se poate de interesante și meritau să fie luate în seamă și discutate în
Comisie, numai că, așa cum spunea chiar Țâganko, realizarea lor în prac-
tică – de ex. amplasarea fiecărei categorii de lot exact în locul cuvenit –
era, din punct de vedere tehnic (lipsa datelor necesare, insuficiența spe-
cialiștilor etc.), imposibilă298.
Foarte vioi și cu destule emoții a fost discutată chestiunea celor în-
dreptățiți la împroprietărire. De ex. deputații Țâganko, Năstase, Tudose,
Buciușcan, Stavriev și Budișteanu propuneau ca din această categorie să
facă parte și veteranii de război, întâi de toate, invalizii de război și familii-
le lor. Unii (Buzdugan, Crihan, Ciorăscu, Nikitiuk, Năstase, Bivol, Minciună
și expertul Stere) erau de părere ca împroprietărirea să se facă pe familii,
alții (Budișteanu, Buciușcan, Krivorukov, Galițchi și Stavriev) pe suflete, în
timp ce Țâganko propunea să fie îmbinate cele două cerințe, fiind alcătuite
două tipuri de loturi, după mărimea familiei. În sfârșit, o parte a deputați-
lor cer să fie stabilită o limită de vârstă pentru împroprietăriți, de ex. 50 de
ani (Crihan) sau 60 de ani (Buzdugan), dar Țâganko, susținut de Buciușcan
și Stere, se îndoiește că aceste propuneri sunt bune, și punând la vot ches-
tiunea „despre limita de vârstă a persoanelor care vor primi pământ”, Co-
misia o respinge cu majoritate covârșitoare de voturi299. Se decide, totoda-
tă, împroprietărirea pe familii și se respinge propunerea de a acorda prio-
ritate participanților la război. A fost discutată o vreme și chestiunea pri-
vind stabilirea mărimii loturilor de împroprietărire după zone și în de-
pendență de calitatea pământurilor. Moghileanski de ex. afirma: „Lotul de
pământ care ar garanta mijloacele de trai se stabileşte aparte pentru fieca-
re raion cultivabil, corespunzând aproape unui ținut”300. La fel, deputatul
Lunev era de părere că „loturile trebuie să se deosebească de la un ținut la
altul”301, iar Murgoci, după ce arăta deosebirea dintre solurile Basarabiei de
la o zonă la alta, conchidea că aceste observații „vor trebui luate în seamă
când vom stabili mărimea lotului. Căci nu e drept a da unui ţăran din stepa
Sorocii tot atâta pământ cât se dă în ţinutul Ismail”302. În general, referitor
la mărimea lotului au fost formulate cele mai variate propuneri, mai ales că
nu era cunoscută cu exactitate suprafața totală a pământului expropriabil.
De aceea în acest caz se pornea de la datele statistice incomplete, men-
ționate mai în urmă, precum și de la considerente oarecum teoretice, cum
erau de ex. observațiile lui Moghileanski sau Țâganko, la care m-am referit
puțin mai sus. În viziunea unor membri ai Comisiei Agrare, în dependență

298 Ibid., f. 124.

299 Ibid., ff. 154-159v.
300 Ibid., f. 132.
301 Ibid., f. 197.
302 Ibid., f. 199v.

457
de mărimea familiei, puteau fi făcute două tipuri de loturi, așa cum propu-
nea și Țâganko, de 4-5 desetine și de 7 desetine (Crihan) sau de 6 și de 10
desetine (Bivol)303. Murgoci considera că viitorul lot de împroprietărire
urma să aibă între 5 și 6 desetine sau, ca medie, 5,5 desetine304, apreciere
care se va dovedi cea mai aproape de situația reală din Basarabia, deși, așa
cum am mai spus, în acel moment încă nu era cunoscută precis suprafața
pământului expropriabil.
Treptat, Comisia a renunțat la dezbaterile asupra principiilor genera-
le, mai mult sau mai puțin teoretice, în baza cărora să fie formată prin re-
formă o gospodărie țărănească și cum să se constituie lotul de împroprie-
tărire, concentrându-se prioritar asupra disponibilităților de terenuri ex-
propriabile și a categoriilor de țărani îndreptățiți la împroprietărire. În șe-
dința din 16 august, raportorul R. Stere asupra acestei chestiuni, luând ca
bază de orientare datele Casei rurale din România, pregătite pentru legea
de reformă agrară ce se afla în curs de elaborare acolo, arăta care categorii
de țărani vor trebui avute în vedere la împroprietărire și anume: „a) Săte-
nii ce au mai puţin de un ha şi locuiesc pe moşie; b) Cei ce nu au deloc pă-
mânt şi locuiesc pe moşie; c) Cei ce au între 1-3 ha şi locuiesc pe moşie;
d) Cei ce au mai puţin de un ha şi locuiesc pe moşie305; e) Cei ce nu au pă-
mânt şi locuiesc la o depărtare mai mică de 5 km de moşie; f) Cei ce au în-
tre 1-3 ha şi locuiesc la o depărtare mai mică de 5 km”306. Peste aproape
două săptămâni, în ședința din 28 august 1918 a Comisiei, Stere avea să
nuanțeze această propunere astfel: „a) Vor fi împroprietăriţi, în primul
rând, cu câte un lot de completare ţăranii cultivatori de pământ, care locu-
iesc pe moşie şi posedă mai puţin de 6 des. de pământ, cei cu mai puţin au
precădere; b) Vor fi împroprietăriţi, în al doilea rând, cu câte un lot întreg
ţăranii care locuiesc pe moşie şi nu posedă deloc pământ; c) Vor fi împro-
prietăriţi, în al treilea rând, cu câte un lot întreg ţăranii care nu au deloc
pământ şi locuiesc la o depărtare mai mică de 5 vrâste de moşie; d) În al
patrulea rând, vor primi câte un lot de completare ţăranii care posedă mai
puțin de 6 des. şi locuiesc la o depărtare mai mică de 5 vrâste de moşie;307
e) Ţăranii locuind la o depărtare mai mare de 5 vrâste vor fi împroprietă-
riţi cu câte un lot întreg cu condiţia să se stabilească pe moşie şi să cedeze

303 Ibid., ff. 158-158v.

304 Ibid., ff. 200-201v.
305
Greșeală în document: punctul acesta îl repetă pe cel dintâi. Probabil, e vorba de cei
care au mai puțin de 1 ha și locuiesc la o depărtare mai mică de 5 km de moșie.
306 ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 17, partea I, f. 155.
307
Aici raportorul adaugă următoarea notă: „Ţăranii din această categorie vor fi trecuţi
în categoria a 3-a şi vor primi câte un lot întreg din moşie, dacă vor ceda în fondul statu-
lui pământul lor. În acest caz, vor avea a plăti numai pământul ce vor primi în plus,
socotindu-se ca şi cum ar fi primit un lot de complectare ca adaos la pământul ce au
avut”.
458
în fondul statului pământul ce posedă; f) Loturile de completare se vor da
în părţile cele mai apropiate de pământurile ţărăneşti. Loturile întregi se
vor alege de ţărani, sau de bunăvoie sau prin tragere la sorţi”308. Observăm
că într-un timp foarte scurt propunerea asupra categoriilor de împroprie-
tăriți s-a schimbat radical, modificare determinată, desigur, de rezultatele
activității comisiei agrare din Iași. În cea de a doua variantă, erau prevăzu-
te doar patru categorii de împroprietăriți, în loc de șase, câte fuseseră pro-
puse întâi. Din cele patru, două erau de pe moșia ce urma să fie expropriată
și alte două din vecinătatea cea mai apropiată. De fapt, conform acestei
propuneri, trebuiau să primească pământ doar două categorii de țărani: în-
tâi, cei care aveau sub șase ha și, în al doilea rând, cei care nu aveau deloc.
Astfel, textul a devenit mai sobru și mai precis. Ultimele două puncte din
cea de-a doua variantă sunt complet noi, ele nu vizează anumite categorii
de împroprietăriți, ci se referă la raționalizarea amplasării loturilor de îm-
proprietărire și, în general, a satelor și a gospodăriilor țărănești afectate de
acest proces, precum și la modalitatea tehnică de distribuire a loturilor. Un
element important este și stabilirea, în cea de a doua variantă, a mărimii
lotului întreg de împroprietărire, de 6 ha309.
O parte a membrilor Comisiei și unii experți au luat o atitudine critică
față de anumite prevederi din această formulă. Deputatul Minciună de ex.
s-a pronunțat împotriva punctului de vedere al raportorului, după care la
împroprietărire erau preferați cei care deja aveau ceva pământ, susținând
că ar fi fost „mai drept dacă s-ar da preferinţă ţăranilor care nu au deloc
pământ”310. Răspunsul lui Stere a fost „să se dea preferinţă la darea pă-
mântului acelora care au deja puţin pământ, deoarece aceştia, neprimind
un lot întreg, ci numai o completare, nu vor epuiza pământul disponibil”,
adică, mai precis, pământul ce urma să fie expropriat. În plus, „acei care au
pământ au şi vite şi inventar de agricultură„ și, în sfârşit, „au o gospodărie
întemeiată, aşa că mai greu le vine, în cazul când nu le-ar ajunge pământ, să
se mute pe altă moşie unde li s-ar da loturi”. Răspunsul era bine întemeiat,
dar nu putea anula observația justificată a deputatului311. Formula propusă
de Stere urmărea să cuprindă un număr cât mai mare de țărani și totodată

308 ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 17, partea I, ff. 182v.-183.
309
Este adevărat că și în prima variantă propusă de raportor se spunea că moșia care
urma să fie expropriată se împărțea în loturi întregi de câte 5 ha, dar această prevedere
introducea confuzie în chestiunea referitoare la categoriile de loturi, câtă vreme era știut
că mai existau și loturi de completare. În plus, confuzia era amplificată de faptul că din
punctele c) și f) ale primei variante reieșea că cine avea 3 ha era considerat că avea un
lot întreg.
310 ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 17, partea I, f. 183.
311
În plus, el era în disonanță cu insistența de la început a deputaților de a-i împroprie-
tări pe toți țăranii fără pămînt, în care scop, ignorînd părerea experților, au insistat să fie
expropriate cele mai multe gospodării de cultură.
459
să contribuie la „întărirea proprietății mici țărănești”312, cum avea să sus-
țină guvernul în momentul modificării legii Sfatului Țării, altfel spus, să
asigure o stabilitate în mediul rural și o bază socială pentru guvernare, dar
ea ignora un fenomen pe cât de sensibil, pe atât de periculos: existența
unui număr mare de familii țărănești fără pământ, adică fără surse de exis-
tență, aproximativ 90 de mii, așa cum am văzut din unele date citate mai
sus313. Întrucât acest sistem de distribuire a loturilor avea în vedere exis-
tența unui număr foarte mare de parcele, rezultate din formarea loturilor
întregi noi, inclusiv prin mutarea unor împroprietăriți pe moșiile învecina-
te (categoriile b și c), precum și din completarea loturilor (categoriile a și
d), mulți deputați și unii experți și-au exprimat pe bună dreptate îndoiala
că sistemul respectiv va putea contribui la comasarea parcelelor părăsite și
la așezarea compactă a gospodăriilor țărănești.
Dar dezbaterile asupra acestei chestiuni din acel moment și cele care
au urmat până la votarea proiectului de lege în Comisia Agrară, la 18 no-
iembrie 1918, nu au schimbat în esență nimic, astfel că atunci când a fost
supus atenției Sfatului Țării, documentul prevedea, cu referire la categorii-
le care urmau să beneficieze de această lege, că: „Vor fi împroprietăriţi din
Fondul de pământ basarabean muncitorii de pământ, după capii de familii,
în proprietate individuală, după cum urmează: a) în primul rând, cu câte un
lot de completare, agricultorii care locuiesc pe moşie şi posedă mai puţin
de norma stabilită (5-7 des.), cu precădere de la mare spre mic; b) în al doi-
lea rând, cu câte un lot întreg, agricultorii care n-au deloc pământ şi locu-
iesc pe moşie; c) în al treilea rând, cu câte un lot întreg, agricultorii care
n-au deloc pământ şi locuiesc la o depărtare mai mică de 5 verste de mo-
şie; d) în al patrulea rând, cu câte un lot de complectare, agricultorii care
posedă mai puţin de norma stabilită (5-7 des.) şi locuiesc la o depărtare
mai mică de 5 verste de moşie, cu precădere de la mic spre mare” (art. 36).
Observăm, așadar, că singura schimbare vizibilă, produsă între timp, se re-
feră la suprafața lotului de împroprietărire și anume 5-7 desetine, în loc de
6, ceea ce de fapt e același lucru. Mai interesantă este constatarea că dacă
pentru prima categorie (a) lotul de completare se stabilea de la mare spre
mic, așa cum propusese și Stere, în cazul ultimei categorii (d), raportul era

312 Legea de reformă agrară pentru Basarabia, p. 5.

313 Această cifră este menționată repetat în procesele-verbale ale Comisiei Agrare, de ex.:
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 17, partea I, f. 196v. Merită să fie reținut faptul că proiectul
de lege al primei comisii agrare prevedea împroprietărirea, în primul rând, a țăranulor
complet lipsiți de pământ. La fel și Instrucția agrară a Sfatului Țării stabilea că la arenda-
rea pământului marilor proprietăți aveau prioritate țăranii fără păîmînt, fiind favorizați,
în toate cazurule, cei care se aflau pe moșia respectivă (art. VII, 2, a, b, c, e). Același prin-
cipiu fusese propus și de către Ciumacenko la începutul examinării speciale a chestiunii
agrare în Sfatul Țării: „mai întâi vor primi pământ țăranii de pe loc, apoi cei veniți din al-
tă parte”: ANRM, fond. 727, inv. 2, dosar, 21, partea I, f, 162v.
460
invers: de la mic spre mare. Prima situație nu cere explicații, că ne este de-
ja cunoscută, dar în cel de al doilea caz se ținea cont de faptul că țăranii ca-
re aveau mai mult pământ erau mai puțin tentați să se mute pe altă moșie
decât cei cu pământ puțin, așa cum, de altfel, explica și raportorul Stere în
ședința din 28 august.
Un capitol aparte al legii agrare a Sfatului Țării trebuia să-l constituie
colonizarea. Așa cum am observat atunci când am vorbit despre discuțiile
dintre Constantin Stere și P. Sinadino referitoare la viitorul relațiilor agra-
re basarabene, asta întâmplându-se chiar atunci când își începea lucrările
sale Comisia Agrară, la acea dată colonizarea era concepută în sensul
transferului unei numeroase populații de români în zona sudică a ținutului,
unde ponderea băștinașilor era redusă, iar pământul era stăpânit, în cea
mai mare parte, de străini. În orice caz, așa își închipuia Stere chestiunea
colonizării sau, mai degrabă, asta spune Sinadino despre ceea ce Stere nu-
mea colonizare în Basarabia. De fapt, din relatarea lui Sinadino, pare să re-
zulte că pe Stere nu-l interesa atât împroprietărirea țăranilor români în
spațiul unde aceștia erau în minoritate, în schimb pământ era destul, cât
mai degrabă exproprierea acelor mari proprietari străini, care nu manifes-
tau loialitate față de statul român314. Dar, așa cum am arătat mai sus când
am menționat acest episod, colonizarea așa cum și-o închipuia Stere, sau
cum, mai precis, relatează Sinadino despre ea, ținea mai curând de o închi-
puire destul de vagă, nu se baza pe realități. De altfel, în acel moment nici
Comisia Agrară, care abia își începea lucrările, nu cunoștea acest fenomen.
Discuțiile asupra colonizării au avut loc la ultima etapă a lucrărilor
Comisiei și au demarat odată cu raportul prezentat în această chestiune la
1 septembrie 1918 de către expertul Gh. Ionescu-Șișești. Ideile de bază ale
acestuia, care se vor regăsi apoi în proiectul de lege, erau ca, în primul
rând, colonizarea să se facă benevol dar organizat, adică să fie administrată
de instituția care se va ocupa de realizarea reformei, în al doilea rând, să se
facă pe moșii mari în regiuni puțin populate, în al treilea rând, să se facă pe
sate, adică nu în ferme izolate, în al patrulea rând, să se facă cu țăranii fără
pământ din regiunea cea mai apropiată de moșiile prevăzute pentru colo-
nizare și, în sfârșit, în al cincilea rând, statul să acorde coloniștilor ajutorul
necesar, în special prin intermediul Casei Noastre, la amenajarea satelor,
construirea locuințelor, obținerea creditului pentru procurarea inventaru-

314 „Acest pămînt ne gândim să-l luăm de la proprietarii care nu sunt moldoveni sau, mai
exact, care nu simpatizează ideea unirii Basarabiei cu România. De ex. de la contele
Sviatopolk-Mirski, Krupenski, Ermolinski și alții…”: Apud S. Suveică, O microistorie…, p.
183. Interesul deosebit pentru soarta marii proprietăți, care se manifestă în această rela-
tare, și în special accentul pe conflictul dintre statul român și moșierii basarabeni de ori-
gine străină, îi imprimă o ușor sesizabilă doză amestecată de voluntarism și subiec-
tivism, ceea ce presupune o anumită alterare a spuselor lui Stere.
461
lui și pentru alte nevoi315. În ședința următoare, din 4 septembrie, chestiu-
nea a fost discutată sub toate aspectele, dar cel mai mult s-a insistat asupra
mărimii lotului de împroprietărire pentru coloniști și a suprafeței locului
de casă, inclusiv dacă cel din urmă să fie dat suplimentar sau să facă parte
din lotul de împroprietărire316. Legea votată de Sfatul Țării avea să conțină
și următoarea prevedere: „Pământurile pe care coloniştii le vor avea în alte
localităţi, sub orice titlu, trec în Fondul de pământ, iar cu valoarea acestor
pământuri stabilită după preţurile din localitate, ei vor fi scăzuţi din preţul
datorit pentru pământul ce li se va da în calitate de colonişti” (art. 42).
Comisia a discutat, de asemenea, și a decis împroprietărirea școlilor, a
hotărât cât pământ să fie lăsat bisericilor și mănăstirilor317, cât pământ să
fie dat școlilor de agricultură și pentru terenurile și instituțiile agricole ex-
perimentale, a rezolvat problema islazurilor ș.a.

Începutul realizării reformei și primele ei rezultate

Pentru realizarea reformei, Comisia a decis să înființeze un organ spe-
cial de conducere care să îndrumeze, să dirijeze și să controleze toate lu-
crările legate de acest proces. Au fost propuse diferite denumiri, ca Banca
Țărănească (de la fosta Krestjainskij Bank), Casa Țărănească, Casa fondului
pământesc (Osoianu), Comitetul basarabean pentru darea de pământ po-
pulaţiei muncitoare (Ratko), Casa obştească de pământ a regiunii Basara-
biei (Harbuz), Casa noastră de pământ (Stavriev), Casa rurală ș.a. Până la
urmă, s-a impus denumirea de Casa Noastră, propusă și promovată cu oa-
recare insistență de către consilierii români Filipescu și Murgoci, denumire
preluată din practica reglementării relațiilor funciare și a creditului rural
din România318. Acest organ, opina Murgoci, „va trebui nu numai să îndru-
meze împărţirea pământului la ţărani, dar să şi organizeze agricultura, în
aşa chip ca scăderea de producţiune ce va urma în Basarabia după rezolva-
rea chestiunii agrare să fie cât mai redusă, învăţând pe ţărani să facă o bu-
nă agricultură şi să dea o producţie din ce în ce mai ridicată319. Evident
însă că, de vreme ce acestui organ îi revenea sarcina specială de realizare a
reformei, nu avea cum să „organizeze agricultura”, care era prerogativa
Ministerului agriculturii și domeniilor și a Directoratului agriculturii din

315 ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 17, partea I, ff. 194-195v.
316 Ibid., ff. 196-198v.
317
De fapt, așa cum am observat în treacăt mai sus, în cazul bisericilor și mănăstirilor,
acestora li s-a lăsat o anumită cotă din proprietățile funciare care li s-au expropriat: în
cazul mănăstirilor, câte „o desetină de pământ arabil de fiecare călugăr sau frate, viile şi
grădinile de pomi roditori” (art. 6), iar pentru biserici, câte „un lot întreg de fiecare
membru: preot, diacon – unde este – şi dascăl” (art. 7).
318 Vezi D. Șandru, Reforma agrară din 1921, p. 81 și urm.
319 ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 17, partea a II-a, f. 229.

462
Basarabia. Până la urmă, pe parcursul dezbaterii și a redactării comparti-
mentului respectiv din proiectul de lege, competența Casei Noastre a fost
stabilită destul de clar. Legea votată de Sfatul Țării în noaptea de 26 spre
27 noiembrie 1918 statua că aceasta urma să fie „o instituţie specială de
stat” ce „se va bucura de o autonomie deplină” (art. 18 și 19)320. Ea avea
prerogative foarte largi: de la organizarea exproprierii și împroprietării, la
efectuarea tuturor plăților (pentru moșiile expropriate și pentru loturile
de împroprietărire) și până la judecarea tuturor situațiilor litigioase, legate
de aceste procese. În Chișinău, ea avea un Consiliu de Administrație, care
era organul superior al instituției, iar în județe comisii de expropriere și
împroprietărire, subordonate unei Comisii Centrale. „Casa Noastră, se spu-
nea în lege, va avea atâtea direcţii şi comisii, cât se va găsi de cuviinţă pen-
tru aplicarea reformei agrare” (art. 24).
Consiliul de Administrație al Casei Noastre era „compus din 11 mem-
bri, dintre care: unul va fi numit de Guvernul Central, unul de Directoratul
de Agricultură, unul de Directoratul de Finanţe, unul de cooperativele ba-
sarabene şi şapte de Sfatul Ţării. Membrii Consiliului de Administraţie se
aleg pe termen de 2 ani şi se întăresc prin decret regal” (art. 20). După ce a
fost votată legea, către zorii zilei de 27 noiembrie 1918 Sfatul Țării a ales
deputații care urmau să facă parte din Consiliul de Administrație: P. Halip-
pa, V. Mândrescu, M. Minciună, T. Ioncu, A. Crihan, Gh. Buruiană și V. Bârcă.
Au fost desemnați, totodată, și candidații la funcția de membri al Consiliu-
lui: C. Osoianu, A. Găină, Gh. Tudor, Șt. Galițchi, Gh. Pântea, N. Secară și C.
Bivol321. Primul președinte al Consiliului de Administrație al Casei Noastre
a fost Ion Costin, fost deputat și membru al guvernului Republicii Demo-
cratice Moldovenești.
Din păcate, nu suntem suficient de bine informați despre lucrul efec-
tuat de Casa Noastră în primul său an de activitate. Așa cum se va susține
în expunerea de motive a guvernului Vaida-Voievod cu ocazia modificării
legii de reformă agrară pentru Basarabia la 11 martie 1920 în parlamentul
României, o suprafață de circa 1,1 mil. ha de pământ cultivabil era, în acel
moment, „deja repartizată cu o aproximație oarecare între muncitorii de
pământ, care, conform legii, trebuiau să fie împroprietăriți”322. Dar această
informație nu pare să corespundă situației de fapt; era imposibil ca o ope-
rație atât de amplă și de complicată să se fi putut realiza doar în decurs de
un an. De altfel, aflăm din discursurile de atunci ale unor deputați că reali-
zarea reformei mergea destul de greu323. Nici nu se putea altfel, deoarece

320
Evident, cele două sintagme sunt contradictorii: de vreme ce era instituție de stat, nu
putea fi autonomă. Din păcate, această contradicție a rămas și după modificarea legii.
321 Sfatul Țării din 30 noiembrie/13 decembrie 1918.
322 Legea de reformă agrară pentru Basarabia, p. 6.
323 Ibid., p. 42-43.

463
de la votarea legii agrare în Sfatul Țării și până la revizuirea ei în parla-
mentul României, în martie 1920, deci într-un termen foarte scurt, nu s-au
putut face decât unele lucrări pregătitoare pentru realizarea reformei: or-
ganizarea Casei Noastre și a Comisiei Centrale, precum și a structurilor lor
locale, evidențierea proprietăților care urmau să fie expropriate, a viitori-
lor beneficiari ai împroprietăririi, efectuarea ansamblului de măsuri referi-
toare la prețuirea proprietăților și la răscumpărarea lor ș.a. P. Sinadino,
bun cunoscător al relațiilor agrare din Basarabia, scria în 1926 că legea
agrară a Sfatului Țării, ratificată prin decret regal al 22 decembrie 1918,
„prezintă un interes exclusiv istoric, deoarece de fapt ea nu a fost introdusă
în viață, în total”324. Existau serioase impedimente de ordin juridic și orga-
nizatoric: Casa Noastră nu avea un regulament de aplicare a legii agrare,
despre care am văzut că se vorbea în Comisia Agrară înainte de încheierea
lucrărilor ei325, legea votată de Sfatul Țării conținea unele incongruențe,
care reclamau să fie revăzută și modificată. Astfel că, pentru a putea fi rea-
lizată, legea avea nevoie să fie ratificată de parlamentul României, așa cum
statua și Declarația Sfatului Țării din 27 martie 1918, unde reprezentanții
Basarabiei, împreună cu confrații lor din celelalte provincii românești, tre-
buiau să „hotărască împreună cu toții înscrierea în Constituție326 a princi-
piilor și garanțiilor” din actul de Unire327, inclusiv prevederea referitoare la
reforma agrară. De aceea era normal ca guvernul român să o considere le-
ge provizorie, așa cum arăta C. Filipescu, reprezentantul guvernului în Di-
rectoratul agriculturii al Basarabiei și în Comisia Agrară a Sfatului Țării în
raportul prezentat la 26 iunie 1918 guvernatorului Văitoianu328, un act ju-
ridic cu ajutorul căruia trebuiau reglementate relațiile agrare din Basara-
bia și asigurată cultivarea pământului până la soluționarea definitivă a
acestei probleme în parlamentul României. Anume fiind plasată în acest
context, se face înțeleasă corect mărturisirea lui Stere, după care Comisiei
Agrare a Sfatului Țării îi revenea sarcina de a stabili „doar principiile” vii-
toarei legi agrare, iar legiferarea și realizarea ei urmau să „depindă în tota-
litate de Adunarea Constituantă a României, în care se vor afla și reprezen-
tanții Basarabiei”329. Dar de aici nu rezultă că efortul imens al deputaților
basarabeni și al valorosului grup de experți din Comisie ar fi fost zadarnic
– dimpotrivă, anume legea elaborată de ei avea să fie temeiul juridic și in-
strumentul de lucru pentru realizarea reformei agrare în Basarabia, după

324 P. Synadino, Însemnătatea reformei agrare, p. 19.

325 ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 17, partea a II-a, f. 295.
326
Evident, nu era vorba ca prevederile respective, inclusiv articolul referitor la reforma
agrară, să facă parte din textul Constituției, ci că urma să aibă aprobarea Adunării Con-
stituante a României.
327 Basarabia în Actul Marii Uniri, p. 88.
328 AMR, fond 443, dosar 7, f. 47.
329 S. Suveică, O microistorie.., p. 183.

464
modificarea și ratificarea ei de către autoritățile superioare de stat ale re-
gatului român.
Votarea legii agrare a Sfatului Țării în parlamentul român, la 11 mar-
tie 1920, a declanșat un vast program de realizare a acestui important act
juridic și social. În pofida faptului că regulamentul de aplicare a legii avea
să apară abia la sfârșitul lunii octombrie 1920, Casa Noastră a reușit, îm-
preună cu instituțiile ei, să realizeze deja în acel an un mare volum de lu-
crări legate de realizarea reformei agrare. Fuseseră judecate de comisiile
județene 511 moșii cu suprafața de 227,8 mii ha, din care 29,0 mii ha au
fost lăsate proprietarilor, iar 198,8 mii ha expropriate pentru a fi împărțite
în loturi la țărani330. Publicarea regulamentului de aplicare a legii a făcut ca
din primăvara anului următor lucrările de expropriere și împroprietărire
să cuprindă toate județele și aproape toate satele Basarabiei. Foaia plugari-
lor, revista lunară care începe să apară din ianuarie 1921 la inițiativa pro-
fesorului de la Universitatea din Iași, Agricola Cardaș, director al agricultu-
rii în Basarabia și director general al Casei Noastre, avea să relateze în
fiecare număr cum se realiza reforma pe tot cuprinsul ținutului și în multe
sate aparte331. La 1 aprilie 1921 revista publica primele rezultate ale lucră-
rilor de amploare, realizate în toate cele nouă județe ale Basarabiei, menți-
onând că în tot ținutul fuseseră lucrate în subcomisiile de la fața locului 2
594 moșii cu suprafața totală de 1 515 050 ha, iar din acestea 866 moșii cu
suprafața de 294 mii ha trecuseră deja prin comisiile județene332. În total,
în anul 1921 au fost judecate de comisiile județene 3 197 moșii cu suprafa-
ța de 1 358,6 mii ha, din care 233,8 mii ha au fost lăsate proprietarilor, iar
1 124,8 mii ha au fost expropriate333. Așa cum arăta aceeași revistă, în
1923 principalele lucrări de reformă fuseseră terminate334. Conform date-
lor publicate de Cardaș, până în acel an, inclusiv, fuseseră judecate 4 480
de moșii cu suprafața de 1 844,5 mii ha, din care 352,6 mii ha au fost lăsate
proprietarilor și 1 491,9 mii ha au fost declarate expropriate335. E adevărat
că reforma a mai continuat și după aceea, pe aproape toată perioada inter-
belică336, dar către mijlocul anilor ʼ20 volumul principal al lucrărilor ei fu-
sese realizat.
Reforma agrară a schimbat radical structura proprietății funciare din
Basarabia. Dacă, așa cum am arătat mai pe la începutul acestui studiu, pro-
prietatea țărănească (fără răzeși și fără tovărășiile țărănești) deținea doar
28,4% din suprafața totală de teren agricol, în timp ce marii proprietăți îi

330 Vezi A. Cardaș, Aspecte din reforma agrară, p. 129.

331 De ex. Foaia plugarilor, an I, 1921, nr. 2, p. 23-25; nr. 6, p. 35-36.
332 Foaia plugarilor, an I, 1921, nr. 5,p. 94.
333 I. Țurcanu, Relații agrare din Basarabia, p. 24.
334 Foaia plugarilor, an III, 1923, nr. 3, p. 89-95.
335 A. Cardaș, op. cit., p. 129.
336 Vezi I. Țurcanu, Relațiile agrare…, p. 16-41.

465
revenea, după unele date, 48,4%, iar după altele, chiar 55%, atunci, con-
form situației de la începutul anului 1924, gospodăriile țărănești cu până la
10 ha stăpâneau 87,2% din suprafața cultivabilă, proprietățile cu 10-100
ha – 4,3%, iar cele cu peste 100 ha – 8,5%337. Este adevărat că schimbările
în producția agricolă nu au fost tot atât de spectaculoase, totuși ele sunt
evidente. Suprafața ocupată de principalele culturi agricole (fără vii şi li-
vezi) a crescut, din 1921 și până în 1924, de la 2 446,8 mii ha până la 2
930,5 mii ha338, deci în anii reformei suprafața terenurilor cultivabile a
crescut cu aproape o jumătate de milion de hectare, drept dovadă că, spre
deosebire de moșieri, țăranii își lucrau tot pământul. În cazul producției
agricole, situația era mai complicată, recolta fiind fluctuantă, deoarece de-
pindea în mare măsură de condițiile climatice, mai ales că agricultura țără-
nească nu dispunea de toate mijloacele necesare pentru a contracara
efectele factorilor nocivi: secetă, boli, dăunători etc. Recolta de cereale,
principalele produse ale agriculturii țărănești, a fost din anul 1921 până în
1926 următoarea: 1 188,3, 2 448,7, 2 432,0, 1 272,7, 858,0 și 2 940,8 mii
de tone339. Dacă se exceptă anul foarte secetos 1925, observăm că în toți
anii care au urmat după demararea reformei recoltele de cereale au fost
mult mai mari decât la începutul ei, iar în 1926 s-a strâns de aproape 2,5
ori mai mult decât în 1921340. Aceste date demonstrează cât se poate de
convingător că reforma agrară a avut importante efecte pozitive, deși în
conjunctura economică de atunci ea nu putea să rezolve definitiv proble-
mele vitale ale țărănimii: satisfacerea completă a cerințelor pentru pământ
și asigurarea unui trai îndestulat și civilizat.

Din Sfatul Țării. Documente, vol. II, Chișinău, 2018

337 Lʼagriculture en Roumanie, Bucarest, 1929, p. 71.

338 I. Țurcanu, op. cit., anexa III.
339 Ibid., anexaV.
340
Din păcate, în studiul introductiv din Sfatul Țării. Documente, vol. II (p. 65), s-a strecu-
rat o eroare pe cât de stînjenitoare pe atât de inexplicabilă: în locul sintagmei „de aproa-
pe 2,5 ori” se află expresia „cu 150 mii de tone”.
466
III. PUBLICISTICĂ ISTORICĂ
 Republica Moldova, grădină uitată

Moldova de la răsărit de Prut nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată un

loc care să suscite atenţia deosebită a ţărilor şi popoarelor din jurul ei şi cu
atât mai mult a celor mai îndepărtate. Fenomenul prezintă real interes
doar pentru populaţia de aici, mai ales pentru acea parte a populaţiei, care,
paradoxal (din cauza condiţiilor grele de trai), îşi identifică destinul ei cu
acela al acestui teritoriu, în speranţa iluzorie, deocamdată, că mâine-poi-
mâine va putea şi ea trăi ceva mai bine la ea acasă. Dacă subiectul merită să
fie cercetat cu atenţia cuvenită, această lucrare ingrată trebuie să se facă
tocmai în interesul acestei mase de nenorociţi, care a ajuns în situaţia în
care se află din vitregia istoriei, dar şi din vina guvernanţilor de care s-a
învrednicit în ultimii 15 ani, aceştia fiind marcaţi în bună parte, cu voie sau
fără de voie, mai cu seamă vârfurile lor, de stigmatul unui anume deficit de
responsabilitate – fie din incompetenţă, din laşitate, din neseriozitate, din
lăcomie, din indiferenţă sau chiar din rea-credinţă. Felul cum este tratată
astăzi chestiunea de către dătătorii de părere şi de către „experţii” de la
Chişinău, de unele mijloace de informare şi de tot soiul de analişti autoh-
toni este şi el o faţetă a complicităţii cu iresponsabilitatea, care în cazurile
mai fericite ar putea fi doar rodul inconştienţei.

Ce fel de stat este R. Moldova

Cu cât înaintăm în timp cu atât devine tot mai clar că ideea reunirii
Moldovei cu România, care zece ani în urmă provoca destule animozităţi,
nu mai este actuală, se mută şi ea în istorie. Şi nu este vorba doar de faptul
că această idee nu ar fi pe placul comuniştilor moldoveni – ea nu este pe
placul nici unui factor politic care are vreo atingere cu această problemă:
nici facţiunilor politice guvernante din R.M., indiferent de ce pretind ele că
sunt, nici structurilor politice europene, nici Rusiei, Ucrainei, Americii şi nici
chiar României. (În general, şi mai cu seamă la modul oficial, basarabeanul
este receptat în România ca un nepoftit, ca o rudă foarte apropiată prin
sânge, dar foarte îndepărtată în timp şi prin împrejurări, de aceea nedorită;
nu este cunoscut, dar nici nu doreşte nimeni să-l cunoască.) Abia acum mai
toţi politicienii şi aproape toată opinia publică înţelege – pe unde nu înţele-
ge, intuieşte măcar – că R.M., această construcţie politică artificială, este

469
condamnată să se afirme la modul mai mult sau mai puţin serios ca stat in-
dependent şi suveran. Abia acum începe să se vadă clar că în acest ungher
uitat de lume al Europei îşi face apariţia un stat despre care istoria nu ştie
nimic. Şi, ceea ce pare incredibil, e faptul că acesta este un stat românesc
sau, ca să nu cădem într-un optimism prea ieftin, să zicem că este un stat
preponderent românesc; oricât de fragile sunt rezultatele luptei moldove-
nilor de aici pentru afirmarea drepturilor lor naţionale, oricât de anemice
şi inconsecvente acţiunile orientate spre realizarea legislaţiei lingvistice
din 1989, în sfârşit, chiar dacă partea cea mai activă a „naţiei majoritare”
este aruncată de mizerie dincolo de graniţele acestei ţări, totuşi ceva s-a
obţinut, fie şi incomparabil mai puţin decât aşteptam noi 15-16 ani în ur-
mă. La începutul anilor ʼ90 se vorbea mereu despre existenţa a două state
româneşti, fără să fi fost aşa, acum despre asta aproape că nu se mai vor-
beşte, dar neadevărul de atunci, astăzi este o realitate (sigur că R.M., ca stat
românesc, este altceva decât România, şi poate că asta nu e chiar atât de
rău). Şi lucrul cel mai formidabil este că cei mai stăruitori luptători pentru
afirmarea ideii celor două state româneşti sunt nostalgicii sovietici, pe care
conjunctura politică est-europeană, fundamental schimbată după destră-
marea URSS şi după spulberarea iluziilor privind posibilitatea restabilirii
fostei Uniuni, nu le mai permite să se întoarcă în imperiul moscovit. Pentru
a rămâne călare pe val, aceştia sunt nevoiţi să accepte acum un stat naţio-
nal, dar nu unul rusesc, cum le-ar fi plăcut lor cel mai mult. Şi întrucât în
acest loc şi în acest mediu socio-cultural alt fel de stat decât unul românesc
(dacă vreţi: oarecum românesc, cât de cât românesc, cvasi-românesc – cum
vă place) nu poate lua fiinţă, iată că aceea ce nu a fost cu putinţă un dece-
niu şi jumătate în urmă, desfăşurarea firească a lucrurilor realizează acum
prin contribuţia nevolnică a unor figuranţi care, sufleteşte, nu şi-ar fi dorit
lucrul acesta niciodată.
Evident că afirmarea statului R.M. este abia la început de cale şi reali-
zarea acestei sarcini de mare onoare şi de încă mai multă responsabilitate
solicită competenţă, mult curaj şi o angajare de o conştiinciozitate cu totul
aparte. Însă necesităţile nu presupun în mod obligatoriu şi posibilităţi de
realizare a lor. Zece ani în urmă responsabilităţile conducerii de stat a Mol-
dovei nu erau mai mici, dar lucrurile au mers aşa cum au mers, adică des-
tul de prost, lamentabil, şi totuşi soarele nu s-a oprit în loc, iar pământul nu
a încetat să se învârte, ameţit, în jurul axei sale.
Edificarea unui stat se face cel mai uşor atunci când în acest proces îşi
dau concursul doi factori: un mediu geografic şi geopolitic favorabil şi un
material uman de cea mai bună calitate. Nenorocul Moldovei constă în fap-
tul că ea nu întruneşte astfel de condiţii. Aş vrea să fiu înţeles corect: nu-i
vorba de faptul că aici nu poate exista un stat, dimpotrivă, numai că pro-
blema de fond, problema principială care se pune în acest caz este ce fel de
stat ar putea fi acesta. Aşa cum este el astăzi, oferă prea multe motive de
470
îngrijorare. Moldova nu are susţinători serioşi nici în imediată vecinătate şi
nici pe meridiane mai îndepărtate. Şi aşa a fost întotdeauna, adică nici tra-
diţia istorică nu este de partea noastră. Iar în cazul materialului uman sunt
vizaţi, aici, doar acei indivizi care participă nemijlocit la construirea statu-
lui, deci nu intră în calcul orice mâncător de buget, nu poate fi vorba pur şi
simplu de căpuşa înfiptă în pielea contribuabilului. Or, un spirit sănătos,
sensibil, corect cu sine însuşi, care a urmărit cu atenţie ce s-a întâmplat în
Moldova postsovietică şi nu are nevoie de caraghioasele păreri ale „direc-
torilor de opinie” cu simbrie de la cei cu punga groasă, nu a reuşit să reţină,
din toată scamatoria politică ce a avut loc aici în cei 15-16 ani, nici un per-
sonaj, la vederea căruia ar fi fost îndemnat să exclame: „Iată Omul!” Cine a
urmărit puţinele evaluări pertinente ale calităţii guvernării în R.M., a putut
reţine observaţia acelora care cunosc bine problema că obstacolul cel mai
serios în calea ieşirii Moldovei din impasul în care se află acum îl constituie
scăderile serioase ale acestei guvernări, eficienţa ei foarte slabă.
R.M. poate avea viitor ca stat adevărat, nu ca un SRL al acelora care au
dorit şi au ştiut cum să ajungă la pârghiile puterii, doar atunci când aici îşi
vor găsi rezolvarea o serie de probleme mari despre care voi vorbi mai în-
colo, între acestea având prioritate două obiective strategice.

Actualitatea statului naţional

Primul obiectiv vizează definitivarea procesului de edificare a statului
naţional. Aceasta este o sarcină extrem de importantă, întrucât realizarea ei
vizează asigurarea coeziunii societăţii. Despre necesitatea afirmării „ideii
naţionale” în Moldova, astăzi au început să vorbească chiar şi unii nemoldo-
veni, profesionişti serioşi în variate domenii, cetăţeni sinceri şi cât se poate
de conştienţi ai acestei ţări, deşi, drept urmare a politicii tradiţionale defec-
tuoase, promovate în acest ţinut în problema naţională chiar şi după pro-
clamarea independenţei, pentru ei R.M. trebuie să fie o „ţară-comunitate
polietnică”. Nici eu nu am în vedere construirea unui stat care s-ar îngriji
doar de interesele unei singure naţionalităţi, fie că ar fi vorba de etnia majo-
ritară sau de oricare alta, dar în nici un caz nu pot să-mi închipui realizarea
în Moldova a unei astfel de „idei naţionale” care ar presupune afirmarea
unui conglomerat etnic fără o fizionomie politică şi spirituală distinctă. În
general, expresia „comunitate polietnică” este o abstracţie, adică ea nu poa-
te fi închipuită în realitate, întrucât o comunitate trebuie să aibă un element
constitutiv şi definitoriu, care să arate că etniile sunt unite prin ceva. „Co-
munitate polietnică” nu poate fi nici măcar un imperiu multinaţional, pen-
tru că etniile din componenţa acestuia nu sunt egale între ele, această noţiu-
ne nu se potriveşte nici pentru continente aparte şi nici pentru lumea
întreagă, deoarece în asemenea situaţii se poate vorbi de comunităţi politi-
ce ori pur şi simplu umane, nu polietnice. Şi dimpotrivă, o comunitate cu

471
fizionomie politică şi spirituală aparte poate fi numai una etno-culturală,
adică una a cărei unitate este asigurată de nişte elemente culturale comune,
care nu pot fi altele decât acelea care asigură contactele şi comunicarea din-
tre etnii, primul dintre ele şi cel mai important în toate situaţiile fiind limba.
De aceea atunci când vorbesc despre necesitatea edificării statului naţional,
eu mă refer mai cu seamă la aceea ce trebuie făcut pentru afirmarea în fapt
a statutului limbii de stat (română sau moldovenească – nu contează cum o
numim), fapt care, în condiţiile Moldovei, are o semnificaţie dublă: întâi, că
aici, ca în oricare altă ţară, limba este unul din principalele atribute ale sta-
talităţii şi, al doilea, că pentru ca limba moldovenilor să obţină un astfel de
statut, puterea de stat a R.M. trebuie să facă o serie de eforturi sporite în
acest sens, de vreme ce în trecut, pe atunci când ţinutul făcea parte din
URSS, această limbă era lipsită, în fond, de reale funcţii sociale, deoarece
funcţiile respective fuseseră acaparate în exclusivitate de limba rusă, fapt
care prejudicia foarte serios nu numai interesele naţionale, dar chiar şi po-
ziţia socială a populaţiei băştinaşe majoritare. Iată câteva lucruri care tre-
buie urmărite cu cea mai mare atenţie pe parcursul realizării acestei
politici: ca regulă peste care nu se poate trece decât în cazuri cu totul speci-
ale, toate contactele şi tranzacţiile publice, cu începere de la lucrările par-
lamentului şi guvernului şi ajungând până la vânzătorii din magazine şi
clienţii lor, până la conducătorii mijloacelor de transport în comun şi călă-
tori, se vor face numai în limba de stat; nici un necunoscător al limbii oficia-
le nu poate ocupa o demnitate publică; limba română este primul obiect de
studiu în instituţiile de învăţământ preuniversitar, absolvenţii ciclurilor
gimnazial şi liceal sunt supuşi unui examen la această disciplină conform
unui barem care să le ofere tuturor, indiferent de originea etnică, şanse ega-
le la integrare în orice sferă a vieţii publice; reclama publică se face în limba
de stat, şi numai cu titlu de excepţie în alte limbi, după un anumit cuantum
(o anumită parte din întreg, în nici un caz mai mult de 30%) şi cu aprobarea
prealabilă a unei autorităţi abilitate; posturile de radio şi televiziune, care
difuzează în limbi străine pe teritoriului R.M., de asemenea vor fi obligate să
transmită şi în limba oficială pentru a nu afecta interesele ţării, statutul
limbii române şi climatul soco-psihologic din societate; nici un necunoscă-
tor al limbii oficiale nu poate obţine cetăţenie a R.M. şi nu poate desfăşura
pe teritoriul ei activităţi publice care afectează într-un fel sau altul popula-
ţia ţării. Sigur că ar urma să fie realizate şi multe alte acţiuni în acest sens;
cele câteva, mai importante, pe care le-am menţionat eu au menirea de a
sensibiliza asupra ideii de bază, a orientării şi conotaţiilor acestei politici.
Este locul potrivit aici să atrag atenţia asupra caracterului nociv, anti-
social şi anticultural al propagandei aşa-zisei multiculturalităţi pe care o
desfăşoară de la o vreme încoace posturile de radio şi televiziune de stat
prin zelul unor jurnalişti şi „oameni de cultură”, care produc impresia că
nu prea îşi dau seama la ce treabă s-au înhămat. E suficient un exemplu
472
simplu, banal, pentru a atenţiona asupra efectelor distructive ale acestei
acţiuni: dacă pui într-un vas mai multe conţinuturi influenţabile şi alterabi-
le (de ex., ulei, apă, vin, benzină, ceai, cafea, cumâs, acid clorhidric), cum
sunt şi culturile, fiecare conţinut dispare, nu vor mai putea fi găsite, în ma-
terialul comun, nici măcar urme ale acestuia. O comunitate etno-culturală
poate supravieţui foarte bine atunci când este lăsată în pace, cu atât mai
mult când mai este şi ajutată să-şi păstreze şi să-şi afirme identitatea. Şi
dimpotrivă, când este îndemnată să impună altora sau să ia de la altele ce-
va care, şi într-un caz, şi în celălalt (sau în celelalte) nu face decât să dăune-
ze, această „interferenţă culturală” înseamnă asfixiere reciprocă, înseamnă,
ne dăm seama, dezastru cultural. Propagând – poate, uneori, cu intenţii
dintre cele mai bune (nu se zice că drumul în iad este pavat cu cele mai
bune intenţii?) – toleranţa şi receptivitatea neîngrădită la alte culturi, „mul-
ticulturaliştii” promovează simultan două idei care se exclud reciproc:
conservarea culturilor şi întrepătrunderea lor. O astfel de propagandă, în
situaţiile fericite în care nu dăunează, când nu le ia nimeni în serios, poate
avea un singur efect pozitiv: aburii discuţiilor deşarte. Sigur că în nici un
caz nu pot fi negate marile foloase ale contactelor dintre culturi, dar asta e
bine numai atunci când aceste contacte decurg ca un proces firesc, când,
prin împrumuturi şi imitaţii, sunt satisfăcute nişte stringenţe, creându-se
valori noi, originale. Când însă contactele sunt „încurajate” din interese po-
litice, atunci acestea nasc nişte hibrizi sau chiar nişte monştri culturali, ca
„limba moldovenească” în Transnistria anilor ʼ20-ʼ30 (şi în Basarabia, după
1944), ca realismul socialist în artă sau revoluţia culturală din ţările comu-
niste. Am atras atenţia şi cu alte ocazii asupra faptului că miza pe plurietni-
citate şi plurilingvism, aceste buboaie puroinde care pot exploda în orice
clipă, poate fi o greşeală fatală în actul guvernării, că cea mai înţeleaptă po-
litică, într-un mediu plurietnic şi plurilingvistic, este toleranţa multicultu-
rală, ceea ce vrea să însemne atitudine îngăduitoare a naţiunii majoritare
faţă de celelalte etnii şi respectul acestora din urmă faţă de cea dintâi, în
nici un caz încurajarea ambiţiilor şi predispoziţiilor elementelor minorita-
re în dauna intereselor naţiunii titulare şi ale statului.

Cum trebuie să fie un stat al tuturor

Al doilea obiectiv strategic al R.M. trebuie să fie crearea unui stat soci-
al. Nu e deloc nouă această idee, numai că ea trebuie reformulată în alt
context şi în altă viziune, pentru că ceea ce s-a spus la noi în Moldova des-
pre asta mai înainte a fost pur şi simplu imitarea frazeologiei socialiste sau
social-democrate din unele ţări occidentale, fără nici o legătură cu realităţi-
le concrete din mediul nostru.
Nu face nimeni mare descoperire când spune că Moldova este săracă.
Mii de guri repetă zilnic această frază. Şi ce demonstrează aceste vorbe, în

473
afară de faptul că nu spun nimic? Câţi se întreabă de ce Moldova este săra-
că? Şi este, într-adevăr, săracă? Cât este de săracă? Pentru cine este săracă?
Ce temei avem să zicem că Moldova este săracă atunci când vedem cu toţii
că în Chişinău au fost construite în ultimii 10-15 ani mii de vile şi ritmul
acestor construcții se înteţeşte, când în acest oraş sunt McDonald’s-uri, ho-
teluri de lux şi supermarket-uri foarte scumpe, iar pe străzile oraşului go-
nesc în toate părţile numeroase maşini de zeci de mii de euro? Dacă vezi
doar această faţă a Chişinăului, nu-ţi vine să crezi că Moldova este legenda-
rul Eldorado pe care nu l-a mai descoperit nimeni?
Dar să ne întoarcem privirea în altă parte, spre o altă lume şi către alte
realităţi.
Cum se ştie, la alegerile municipale de anul acesta din Chişinău nu s-au
prezentat la vot peste ʼ80 la sută din alegători. E dincolo de orice îndoială că
acest boicot este, întâi de toate, un protest al săracilor, al masei numeroase
de orăşeni care trăiesc în mizerie şi care au convingerea bazată pe o tristă
experienţă îndelungată că, oricine i-ar guverna, ei nu au nici o speranţă că
ar putea să ajungă vreodată să trăiască mai bine. Sigur că printre cei 80-81
de procente se află şi mulţi ghiftuiţi, cărora li-i totuna ce se întâmplă pe lu-
me – lor le este de-ajuns să se ştie mereu cu burta plină. E cunoscut însă că
majoritatea celorlalte 19 şi ceva de procente, adică a acelora care au mers
totuşi la vot, sunt bătrâni, adică tot săraci, care execută orice comandă soci-
ală din frică să nu-şi piardă pensiile şi cele câteva pomeni care li se mai dau
din când în când, ca la nişte adevăraţi vagabonzi. Ceea ce arată că procentul
sărăcimii din Chişinău în nici un caz nu poate fi mai mic de 80 la sută. Deci
„metropola” Moldovioarei se reflectă perfect într-o oglindă spartă în două
bucăţi inegale: una mare, în care îşi pot plânge mizeria şi disperarea peste
opt zecimi din locuitorii ei, şi alta mică, în care îşi admiră agoniseala şi des-
frâul vreo 10-15 procente. Tocmai mentalităţii acestei minorităţi de ghiftu-
iţi îi dădea glas mai deunăzi un ministru – parcă, al economiei şi comerţului
– care protesta revoltat că unii economişti şi publicişti îşi permit să folo-
sească, cu referinţă la Moldova, sintagma „nivel de sărăcie”, când de fapt, zi-
ce deşteptul şi ghiftuitul guvernant, trebuie să se vorbească numai despre
„nivel de bunăstare” (Ministerul Belşugului, după Orwell).
Atari atitudini, infantile şi agresive deopotrivă, arată cât este de ade-
vărată zicala populară că sătulul nu-l crede pe cel flămând şi repun, totoda-
tă, în lumină un adevăr străvechi: oamenii, cu cât au bani mai mulţi sau cu
cât şi-i doresc mai mult, cu atât sunt mai nesăbuiţi, iar principiile și omenia
sunt pentru ei niște prostii. Şi tocmai acest fenomen arată foarte clar că so-
cietatea moldovenească este dezbinată profund, ceea ce constituie un peri-
col serios pentru stabilitatea ei. Cei săraci sunt stăpâniţi de disperare şi
ură, iar cei bogaţi sunt posedaţi de orgoliu şi frică.
În sate toată lumea e săracă. Cu excepţii nesemnificative, o duc rela-
tiv mai bine doar acei care primesc bani de la membrii familiilor lor care
474
lucrează în străinătate. Din cauza alimentării proaste, a lipsei de bani pen-
tru procurarea medicamentelor, a dezastrului din sistemul de sănătate,
mortalitatea a atins cote înspăimântătoare; de fapt, sistemul de ocrotire a
sănătăţii trebuie să-şi schimbe titulatura în sistem de stimulare a mortali-
tăţii; nu degeaba e atât de populară astăzi vorba „dacă nu ai bani, mori să-
nătos”. În sate, spitalele şi dispensarele au fost închise, cluburile şi bibliote-
cile sunt o raritate şi, la drept vorbind, nu mai are cine le frecventa, învăţă-
torii părăsesc delaolaltă şcolile şi pleacă în străinătate să presteze munci
pe care le dispreţuiesc până şi boschetarii de acolo.
Indiciul cel mai grăitor al caracterului politicii sociale a R.M. (nu zic „al
nivelului de civilizaţie”, că ar fi pretenţios) este situaţia profesorului uni-
versitar. E ştiut că, tradiţional, prestigiul unei ţări civilizate este determinat
de starea învăţământului superior, ceea ce înseamnă de fapt statutul real al
profesorului. Cei mai mulţi oameni habar nu au că Sorbona, Oxford, Har-
vard sunt nişte centre universitare, dar pentru ei numele acestea sunt sim-
boluri ale celui mai înalt nivel de civilizaţie contemporană. Aceste simbo-
luri însă sunt produsul statutului social foarte înalt al profesorului, care, la
rândul său, este determinat de răsplătirea muncii lui cu un salariu după
merit: de la câteva mii până la câteva zeci de mii de euro pe lună. În Moldo-
va, salariul pe care îl plăteşte statul unui profesor universitar depăşeşte
uşor 600 de lei (aprox. 50$), ceea ce este egal cu preţul unei perechi de
pantaloni de calitate îndoielnică sau cu plata lunară pentru întreţinerea
unei locuinţe de 40-50 m.p. Nimeni nu poate trăi cu un astfel de „salariu”;
dacă în universităţi nu ar intra un număr mare de tineri pe bază de con-
tract, adică cu plată, ceea ce, în mod straniu, actuala guvernare nu agreează
(deşi, comparativ cu situaţia din alte ţări, la noi plata pentru învăţătură nu
este mare, dimpotrivă), atunci învăţământul universitar al R.M. s-ar prăbu-
şi. Observăm, prin urmare, că în R.M. situaţia cea mai proastă din punct de
vedere material o au tocmai acele categorii ale populaţiei pe care se bazea-
ză existenţa şi progresul ţării: masa de oameni ai muncii de la oraşe şi sate,
fără eforturile cărora societatea nu poate funcţiona normal nici măcar un
ceas, pentru că ei sunt inima întregului mecanism social, precum şi oame-
nii de ştiinţă şi cultură, care sunt creierul şi sufletul societăţii.
Dacă guvernanţilor actuali sau viitori ai R.M. le-ar da cumva prin cap,
ceea ce nu cred, ştiindu-se prea bine ce năravuri au, să ţină cont de gravele
realităţi sociale ale ţării, atunci ar trebui să iniţieze realizarea unui program
social, care în situaţia noastră trebuie să fie unul radical. Pentru a limita ra-
vagiile sărăciei şi a reduce maximum posibil lipsurile de care suferă cea mai
mare parte a populaţiei nu este suficientă obţinerea unei creşteri a PIB-ului
cu cel puţin 5% pe an, cum recomandă economiştii, pentru că acest indica-
tor nu este relevant în raport cu sărăcia; creşterea poate fi oricât de mare,
fără să aibă ca efect lichidarea sărăciei. Prima şi cea mai potrivită măsură,
şi mai ales cea mai dreaptă şi mai eficientă, ar fi aceea pe care au început să
475
o realizeze unele foste ţări socialiste, şi anume o inventariere a averilor tu-
turor cetăţenilor în vederea stabilirii legalităţii căilor şi mijloacelor prin
care au fost obţinute aceste bunuri şi totodată a descurajării corupţiei. În-
trucât, aşa cum se ştie, majoritatea marilor averi sunt rodul hoţiilor şi al ja-
fului patrimoniului public, adică al deposedării directe şi indirecte a 80-90
la sută din populaţia ţării, asta înseamnă că societatea ar putea să recupe-
reze ceea ce s-a furat şi să pună în circuit social legal tot ce s-a zămislit prin
fărădelege. Omul sărac într-o ţară săracă este un fenomen firesc, tot aşa
cum omul bogat într-o ţară bogată, dar omul bogat într-o ţară săracă este
un fenomen nefiresc, e o anomalie, care, tocmai pentru că este anomalie şi
deci constituie o primejdie pentru întregul organism social, se cere elimi-
nată. Sigur că bogatul are altă părere. Închipuiţi-vă ce haz ar provoca în-
trebarea: Cum nu ţi-i ruşine să fii bogat într-o ţară săracă?! Şi câţi ar mai
râde de această întrebare! Guvernanţii şi politicienii nu ar fi ultimii care
s-ar prăpădi de râs! Şi totuşi, dacă s-ar abate măcar o clipă cu gândul de la
nebunia înavuţirii, atunci chiar şi bogatul, chiar şi guvernantul şi politicia-
nul corupt ar admite că în Moldova ar putea deveni adevărat erou naţional
numai acel om politic, care ar avea curajul să iniţieze şi să asigure jefuirea
jefuitorilor, numai el ar putea intra pentru totdeauna în istorie pe poarta ei
largă, deschisă anume pentru marii oameni de stat. Vor recunoaşte că aşa
este, dar vor zice că este o iluzie. Şi eu zic că este o iluzie, dar ea este mai
promiţătoare decât iluzia care pune în lumină tragedia statului moldove-
nesc actual, iluzia de a vrea să fie aceea ce nu poate fi.
În orice caz, statul nu poate să-şi decline responsabilitatea sa socială,
aşa cum se întâmplă acum în R.M.; pentru a avea credibilitate, în situaţia
extrem de grea în care se află majoritatea absolută a cetăţenilor săi, R.M.
nu are alternativă decât să se impună ca stat social, adică să elaboreze un
program realist, orientat pe maximum zece ani, de îmbunătăţire a condiţii-
lor de trai ale populaţiei şi, principalul, să-l realizeze punct cu punct. Ce să
mai vorbim de obiective strategice ale guvernării, când guvernul nu este în
stare să-şi facă una din datoriile sale elementare: să-şi ajusteze politica sa-
larială şi fiscală la goana preţurilor. Este pur şi simplu antiuman ca o mică
parte a cetăţenilor să fie lăsaţi să-şi iasă din minţi pentru că nu mai ştiu ce
să facă cu banii, pe când toţi ceilalţi, adică aproape toată populaţia, să fie
ţinuţi în frica zilei de mâine, să nu aibă nici o siguranţă că vor avea ce pune
mâine pe masă, că îşi vor putea plăti casa, că îşi vor putea îmbrăca copiii
şi-i vor putea trimite la şcoală. Este antisocial şi antistatal ca salariul de la
stat al unui deputat sau a unui ministru să depăşească de zeci de ori pe
acela al unui conferenţiar sau profesor universitar (trec peste faptul că, aşa
cum îmi spunea un om de afaceri, deci un cunoscător, miniştrii şi cel puţin
o parte a deputaţilor nici nu au nevoie de acest mărunţiş derizoriu, de ace-
ea e şi firesc să se revolte când unii spun că în Moldova sunt şi oameni să-
raci).
476
 Realităţi sociale şi politice
Tot aşa ca în cazul ţărilor sărace din Africa, sistemul social al R.M. se
caracterizează, la parametri globali, prin trei trăsături definitorii: a) ex-
ploatarea femeii (şi a copiilor); b) exploatarea satelor şi c) corupţia elitelor.
Nicicând în Basarabia, nici chiar în colhoz, care era un lagăr de muncă
forţată şi în fond gratuită, femeia nu a fost dispreţuită, ca forţă de muncă şi
ca factor social – nu mai spun ca femeie, pur şi simplu – în aşa hal cum se
întâmplă acum în R.M. În învăţământ şi sănătate, domeniile vitale ale ţării,
femeile alcătuiesc între 80 şi 90 la sută din personal şi prestează o muncă
grea şi de mare responsabilitate la o salarizare batjocoritoare. Tot ele sunt
principala forţă de muncă şi în agricultură, unde problema câştigului nici
nu se pune – acolo ele muncesc doar pentru a supravieţui. În mare parte,
banii cu care se întreţin astăzi satele, şi nu numai satele, ci într-o măsură
considerabilă toată ţărişoara, sunt câştigaţi de moldovencele împrăştiate
prin lumea întreagă, unde nu se sfiesc să facă orice lucru dispreţuit de lo-
calnici, contra unui câştig foarte mic, pentru acele locuri. Îşi bate cineva
capul să îndrepte ceva în acest fenomen? Poate doamnele miniştri, depu-
taţi, atâtea activiste cu gura mare care vorbesc pe la diferite întruniri cât de
tare le doare soarta grea a concetăţenelor lor?!
Asupra exploatării sălbatice a satelor nici nu ar mai trebui să insistăm,
când ştim că ghiftuiţii oraşelor sunt întreținuți mai cu seamă din banii câş-
tigaţi de ţăranii noştri în alte ţări, că aproape toate muncile grele, murdare
şi prost plătite din oraşe le fac ţăranii, că producţia agricolă, obţinută prin-
tr-o muncă istovitoare, este smulsă de la ţărani pe preţuri de nimic, pe când
mărfurile industriale care ajung în sate sunt mai scumpe decât în oraş.
Ce să mai zicem despre corupţia elitelor? La începutul mileniului trei,
când corupţia s-a generalizat în aşa măsură, încât a ajuns să-şi facă cuiburi
dulci chiar în Consiliul Europei şi la ONU, un ministru sau un deputat neco-
rupt, dacă aşa ceva, Doamne fereşte, s-ar găsi pe undeva, ar fi demn de tot
dispreţul, de vreme ce poate fi chiar atât de nesimţit ca să nu fie în stare să
ţină pasul cu cele mai obişnuite uzanţe ale guvernării moderne. Din acest
punct de vedere elita noastră politică este pur şi simplu o adunătură de ne-
norociţi, bătută în cap de atâtea griji personale, belită prin atâtea nevoi de
tot ce ar îndreptăţi-o să se considere o adevărată elită, încât ar trebui nu să
hulim această elită de destin belită, ci să-i mulţumim atunci când mai pişcă
şi ea câte ceva de pe unde-i pică. Pentru că, ne dăm seama, atunci când îţi
fac cu ochiul atâtea lucruri frumoase şi plăcute, nu poate un om normal trăi
cu un salariu lunar mai mic de 20 de mii de lei, ceea ce e totuşi mai puţin de
două mii de dolari (se pare că, oficial, deputaţii noştri nu au un astfel de sa-
lariu, deşi vara trecută în mijloacele de informare în masă s-a discutat posi-
bilitatea fixării unui astfel de salariu, ceea ce înseamnă că ori este adevărat,
ori urmează în curând să fie adevărat). Cum am mai putea, atunci, să

477
pretindem să-şi facă conştient datoria de slugă a poporului? Am fi nişte ne-
serioşi, deoarece atunci oamenii de stat nu ar mai fi tentaţi nici un pic să-şi
părăsească vilele de lux de lângă fostul Lac Comsomolist ori din alte locuri
frumoase ale Chişinăului sau birourile confortabile de la firmele la care-şi
sporesc de zor comândul, pentru a-şi obosi maşinile supermoderne (şi su-
perscumpe) ca să-i ducă la un servici unde trebuie să moară de plictiseală
între nişte mobile mizerabile făcute din carton şi rumeguş la fabricile autoh-
tone. Cum am putea fi chiar atât de naivi încât să credem minciunile care se
spun despre unii deputaţi consideraţi eroi ai neamului că au averi de multe
milioane de dolari sau despre alţii, poate mai puţin patrioţi, că învârt mili-
arde prin bănci străine, că mulţi din cei de la putere au zeci de case de care
marii boieri de altădată nici n-au visat, şi parcuri întregi de maşini scumpe,
că fac-desfac tot soiul de afaceri mai mult sau mai puţin dubioase, când or-
ganele corespunzătoare ale statului nu dispun de nici o informaţie în acest
sens, iar „puterea a patra” nici nu are de gând să se gândească la aşa ceva?
Cea mai grea sarcină din lume este cea a unei guvernări corecte. Nu
ştiu dacă am citit asta la cineva sau mi-a venit mie în cap într-unul din nu-
meroasele momente când mor (şi eu) de urât. În orice caz, nu-i mare des-
coperire, pentru că un lucru ca acesta îl înţelege oricine. Şi asta din simplul
motiv că guvernarea corectă este un lucru extrem de rar. Tocmai de aceea i
se spune „sarcina cea mai grea”, pentru că nu se poate realiza decât cu
eforturi neobişnuite şi în condiţii cu totul speciale. Închipuiţi-vă că i-ar
trăsni prin cap vreunui şef de stat de la Chişinău să organizeze o guvernare
corectă. Ar fi asta cu putinţă? Niciodată! Ori în Rusia, în România sau în
fond oriunde în altă parte? Aici, corect înseamnă nu doar cinstit şi incorup-
tibil – aceasta este de la sine înţeles şi nici nu poate intra în discuţie, întru-
cât ar risca să banalizeze un subiect de o importanţă deosebită – ci mai ales
un nivel foarte înalt al competenţei şi responsabilităţii. Guvernant ori om
politic corect înseamnă acela care se îngrijeşte întâi de toate de nevoile ţă-
rii şi ale cetăţenilor ei, se jertfeşte pentru aceste interese. În realitate, regu-
la e că el are grijă mai întâi şi în mod exclusiv de interesele sale, iar proble-
mele ţării, de care nu poate să nu ţină cont, bineînţeles, îl preocupă doar în
măsura în care acestea nu stau în calea satisfacerii propriilor nevoi şi do-
rinţe. Tocmai de aceea „jertfirea de sine în interesul public” este considera-
tă în mod justificat o expresie nu doar demodată, ci pur şi simplu jenantă,
ofensatoare. E normal, de aceea, ca cetăţenii să se simtă jigniţi când oame-
nii politici le jură că sunt gata să se lase jupuiţi de piele pentru a cârpi cu ea
sacul în care gem nevoile ţării.
Totuşi, guvernarea corectă, oricât de problematică s-ar arăta, rămâne
un obiectiv ideal pentru fiecare stat, şi orice clasă politică şi fiece ţară trebu-
ie să ţintească spre acest obiectiv; gradul apropierii de această ţintă este no-
ta pe care şi-o dă sieşi fiecare clasă politică, oricare lider şi orice guvernare.
Nici Moldova nu poate fi o excepţie de la această regulă. Dar nu avem voie
478
să ne facem iluzii: noi trebuie să dorim să atingem acest obiectiv, dar nu pu-
tem să nu ne dăm seama că pentru asta se cere şi timp destul, şi muncă
multă. Repet însă: trebuie s-o dorim şi trebuie să luptăm din răsputeri pen-
tru asta, tocmai de aceea avem datoria de a urmări cu atenţie şi a analiza fă-
ră cruţare, dar cu dreptate, fără ură, ţinând dreaptă balanţa între asprime şi
blândeţe, orice act al guvernării, ca şi acțiunile şi comportamentul fiecărui
reprezentant al puterii. O insistenţă neslăbită în acest sens ne va duce, în ce-
le din urmă, dacă nu la obţinerea unei guvernări corecte, cel puţin la con-
struirea unui stat adevărat care va putea face multe lucruri bune. Dar asta
nu se obţine la lecţiile de politologie; e nevoie să observăm atent ce am avut
la acest capitol şi ce avem la ora actuală. Eu, ca cetăţean al acestei ţări şi tot-
odată ca individ care se fereşte cu grijă de aprecierile superficiale, fie răuvo-
itoare sau nejustificat de blânde, trebuie să mărturisesc că, atunci când mă
gândesc la clasa noastră politică (nu doar la funcţionarii despre care vor-
beam mai sus), îmi vine foarte greu să găsesc în istoria ultimilor 15-16 ani
ai acestei ţări un exemplu de conducător de stat sau pur şi simplu de politi-
cian despre care a-şi putea spune că am fost sau sunt mulţumit. Şi, sunt si-
gur, aceeaşi este impresia oricărui alt cetăţean care a înţeles corect cum a
evoluat Moldova în această perioadă. Ba chiar şi unii observatori străini, ca-
re au studiat zeci de ani la rând realităţile de la noi, au spus cât se poate de
limpede că Moldova are o „foarte slabă clasă politică”. Guvernările anilor
ʼ90 au fost în mare măsură diletante, cele de după 2000 sunt, poate, mai pu-
ţin diletante, dar nu au stofa ce caracterizează o guvernare. Un zvenievoi,
un brigadier, un agronom, un poliţist, un brutar, un şofer, un inginer etc.
poate fi un foarte bun lucrător la locul lui, fie ca specialist, fie ca administra-
tor, fie aflându-se în acelaşi timp în ambele funcţii, dar niciodată nu va pu-
tea fi un adevărat ministru. Chiar şi în mediul ţărănesc a existat dintotdeau-
na credinţa că un ministru este un om cu totul deosebit, mai întâi un înţe-
lept, apoi o fire luminată, elegantă, superioară (sigur că ţăranul nu ştie să zi-
că exact ce sunt toate astea, dar le înţelege şi chiar poate să le explice cum-
va). Eu nu mi l-am putut închipui niciodată ministru pe Ciubuc (şi el a fost
în două rânduri prim-ministru), deşi nu a fost ultimul în echipele pe care
le-a condus sau a crezut că le conducea. Ce să mai zic de Sangheli? Cam tot
aşa l-am văzut şi pe Braghiş (experienţa comunistă ne-a învăţat că liderii
comsomolişti sunt oameni neserioşi), deşi acesta nu este lipsit de un anume
bun-simţ şi are un dram de lustru sau cel puţin caută să arate că-l are. În
strădania sa disperată şi zadarnică de a se da serios, Tarlev provoacă un
sentiment amestecat de amuzament şi iritare: e ca şi coţofana care a ame-
ninţat că dă foc la mare. Cât priveşte şefii noştri de stat, aceştia, întrucât
s-au aflat mai des în ochii lumii, sunt cunoscuţi încă mai bine. Ceea ce l-a ca-
racterizat cel mai bine pe Snegur, dincolo de faptul că s-a arătat totuși ca un
personaj de bun-simț, a fost nehotărârea, inconsecvența, frica, din care cau-
ză a lăsat imaginea liderului detestat (el însuşi a recunoscut public că unii
479
spun că „stuchesc” atunci când aud numele lui), în loc de aceea a eroului na-
ţional, pentru că lui într-adevăr i s-a oferit această şansă rarisimă. Lucins-
chi, ca fost lider comsomolist şi ca om care nu a învăţat nimic şi nu are nici o
meserie, nu a făcut, nu a putut şi de fapt nici nu a vrut să facă nimic serios,
făcându-şi, în schimb, el singur – fără să o vrea, bineînţeles – portretul lide-
rului iresponsabil (e drept că el nu a avut curajul de a fi recunoscut că lumea
„stucheşte” când îi aude numele). Voronin, deşi nu a fost răsfăţat cu şcoli
înalte (în fond, nici predecesorii săi nu au fost cu mult mai norocoşi din acest
punct de vedere) şi nu a prea avut timp pentru carte, s-a dovedit a fi, în po-
fida celor mai multe aşteptări, oarecum mai priceput, mai activ şi cumva
mai responsabil decât preşedinţii de până la el. Problema lui cea mare însă
e că el pare să aibă o viziune prea clară asupra lucrurilor, el ştie dinainte,
odată şi pentru totdeauna, ce are de făcut şi cum trebuie să facă, şi asta de
obicei e mai grav decât să nu faci nimic. În viziunea lui, Moldova a rămas
parte a Uniunii Sovietice, ceea ce ar însemna că în fapt el deţine funcţia de
prim-secretar de partid al unei mici subdiviziuni din cadrul defunctului
PCUS, nu de preşedinte al R.M., că, pentru Moldova, cel de-al doilea război
mondial a fost „marele război pentru apărarea patriei” (sovietice, bineînţe-
les). Pe de altă parte el a uitat să restaureze comunismul pe care ni l-a pro-
mis, pentru a-i face pe toţi să trăiască la fel, adică ori numai bine, ori numai
rău, nu a mai făcut din Moldova o Cubă în inima Europei, cum îşi planificase
(sau ameninţase) la început, iar comuniştii lui sunt la fel cu toţi acei care au
participat la „prihvatizare”, cum zice el însuşi (se zice că după ce Lucinschi
i-a relegalizat, aceştia se dădeau de-un chin: „uite că se găteşte de furat şi
noi nu suntem la putere”). În general, Voronin îşi ia misiunea în serios, aşa
ca Ivan Vasilievici în rolul lui Ivan Groznâi, dintr-un cunoscut film sovietic.
Mă tem că sunt banal când spun că cei care vorbesc cu bun-simţ de-
spre ce a făcut sau ce nu a făcut cutare sau cutare om de la putere, şi prin
aceasta dau la iveală involuntar nişte calităţi mai puţin onorabile ale aces-
tuia, ei fac acest lucru numai pentru a arăta cum au fost afectate interesele
lor personale, văzute ca interese ale celorlalţi cetăţeni. Altfel spus, când
scriu despre aceste lucruri, eu plâng de mila mea şi a tuturor acelora ca mi-
ne, dar indirect – deşi, recunosc, mai puţin îndurerat, poate mai degrabă
scârbit – şi de mila oamenilor politici care nu au harul şi inspiraţia de a fi la
înălţimea aşteptărilor populaţiei, pentru că neşansa lor de a fi la înălţime
înseamnă perpetuarea necazurilor ţării şi a mizeriei cetăţenilor ei.
Dar de fapt ce fel de ţară este astăzi Moldova? Un număr de ani în urmă
era la modă printre politicienii moldoveni expresia „republică bananieră”
(expresia mai poate fi auzită şi astăzi): ei ziceau că dacă nu va fi lichidată
corupţia şi nu vor fi luate măsurile corespunzătoare pentru îmbunătăţirea
traiului populaţiei, Moldova urma să se transforme într-o republică banani-
eră. Din păcate, cum ştim cu toţii, cele două rele nu au fost lichidate, dimpo-
trivă, au devenit şi mai evidente [...]
480
 Sistemul politic al R.M.
Puţină vreme în urmă, un jurnalist zburător (face mereu naveta pe ca-
lea aerului între cele două emisfere, vestică şi estică) declara la postul de
radio „Europa Liberă” că R.M „este un stat democratic cu aspiraţii europe-
ne”. Acest jurnalist face parte din numeroasa pleiadă a acelor voitori de bi-
ne pentru toată lumea, care în trecut evadaseră din lagărul comunist, gă-
sind găzduire cât se putea de comodă pe la diferite instituţii culturale din
Occident, unde s-au angajat să contribuie la dărâmarea comunismului
(construit cu participarea mai mult decât activă a părinţilor unora dintre ei
şi chiar, mai rar, ce-i drept, prin contribuţia unora dintre ei înşişi), pentru
ca să facă din ţările comuniste nişte oaze ale democraţiei. Şi iată, acum pot
anunţa că visul li s-a împlinit. Ce dovadă mai bună decât constatarea că
Moldova este un adevărat stat democratic, şi încă nu unul oarecare, ci unul
cu cele mai serioase aspiraţii europene!?
Ce este, de fapt, democraţia în Republica Moldova?
Într-o ţară mică, democraţia se afirmă mai greu decât în una mare, din
cauza resurselor umane, financiare şi culturale reduse, plus, în unele ca-
zuri, ca al nostru, şi a tradiţiei mai sărace ş.a. Fără ca aceasta să fie o regulă
absolută, totuşi se poate constata că într-o ţară cu 50 sau 100 de mil. de
oameni nu-i mare problemă să uneşti în jurul unei idei sau al unui obiectiv
politic cinci sau zece mii de indivizi, care pot beneficia relativ uşor de mi-
nimul necesar de condiţii pentru reuşita unei astfel de iniţiative. Într-o ţară
săracă cu 3-4 mil. de locuitori, a căror cultură lasă de dorit mult mai bine, a
face un partid adevărat este imposibil. Păi, mi s-ar putea obiecta, ce, în Mol-
dova nu sunt partide? Nu sunt partide adevărate, răspund eu, pentru că
adunăturile din jurul liderilor politici întruniţi astăzi în parlament nu au ni-
mic în comun cu ideea de partid în sensul civilizat al cuvântului. Toate
acestea sunt adevărate SRL-uri în sfera politicului, unele mai influente, al-
tele fără nici o prestanţă, firme ale unor patroni care dispun de bani. În in-
teriorul acestor firme (atenţie: nu în afară!), o singură persoană este inde-
pendentă şi numai ea decide ce şi cum să se facă; restul sunt servitori ai
patronului. Nu se află, în interiorul celor patru formaţiuni reprezentate în
parlament (evident, cu aşa-zisul PSL nu are rost să ne obosim gura, pentru
că el practic nu există), nici o personalitate publică în sensul propriu al cu-
vântului, la care lumea să se poată uita cu drag şi interes (că nu pot exista
motive de simpatie nici pentru patroni, asta-i altă poveste adevărată);
aceşti servitori se fac văzuţi, se developează, numai în măsura în care au
dezlegare de la patronii lor sau sunt asmuţiţi de aceştia. Patronii înşişi, cu
excepţia primului, sunt vasali ai acestuia, ai primului. Copiii învaţă la lecţii-
le de istorie în şcoală maxima „Vasalii vasalilor mei sunt vasalii mei”.
Această simplă formulă arată faţa adevărată a democraţiei moldoveneşti:
întreaga iniţiativă decizională se află în mâinile unui singur om. Acesta este

481
liderul partidului comunist, alias şef de stat, alias şef al tuturor administra-
ţiilor, alias, alias, alias... Numai lămurindu-ne destul asupra acestui lucru,
putem înţelege cât este de justificată admiraţia jurnalistului zburător pen-
tru democraţia moldovenească.
Dar dincolo de această realitate politică, despre care legile tac iar presa
nu găseşte pentru ea cuvintele potrivite, ne întrebăm ce este democraţia
moldovenească în fapt, adică nu aşa cum scrie în constituţia ţării, pe care nu
o ia nimeni în serios, şi pe bună dreptate, de vreme ce e calchiată de pe alte
realităţi, şi chiar dacă ar fi fost produsul gândului original autohton, totuna
n-ar folosi la nimic, pentru simplul motiv că ea nu are nici o relevanţă pen-
tru politica reală, ci, poate, pentru acei care se căznesc să bage în capul stu-
denţilor năzdrăvănii despre dreptul constituţional. În fapt, democraţia
moldovenească este democraţia banului: dacă ai bani, toate drumurile ţi-s
deschise şi toate poftele ţi-s împlinite, poţi deveni deputat, ministru, poţi fa-
ce avere cum îţi place şi cum te duce capul. Legile nu au nici o treabă cu
omul banului şi al puterii; în schimb, asupra celui neprotejat de ban şi de
putere, ele apasă foarte tare, îl pot nenoroci cu cea mai mare uşurinţă în
orice clipă. Iată de ce această democraţie este străină celor 90 sau chiar 95
la sută din populaţie. Toată lumea aceasta are nevoie de un regim politic ca-
re ar putea să se numească oricum, numai să ştie că este şi ea apărată.
Situaţia aceasta este atât de gravă, încât îţi vine greu să crezi că este
adevărată, şi totuşi este cât se poate de adevărată. Vorba e că democraţiile
care încearcă să se constituie în fosta lume comunistă sunt forţate să se
confrunte cu procesul acumulării averilor, care acum este un fenomen
mult mai dur şi mai nemilos decât acumularea primitivă a capitalului în zo-
rii erei moderne. Cu excepţii foarte puţine, acum îmbogăţirile sunt însoţite
întotdeauna de violenţă şi fărădelege; cele care s-au făcut şi mai continuă
să se facă după prăbuşirea comunismului în zonele unde acesta „înflorise”
cândva sunt, de regulă, rezultatul jafului averii publice şi al spolierii cetă-
ţenilor. Obiectiv, pentru a putea accede la pârghiile puterii şi a se menţine
acolo, liderii politici ai societăţii nu pot să nu participe activ la acest proces,
pentru că au nevoie de mulţi bani, singurul mijloc cu care îşi pot realiza
această dorinţă. Bani mulţi şi luptă neobosită, neîndurătoare, fără reguli şi
fără principii, împotriva adversarilor. În general, politica este sfera în care
preocuparea permanentă a acelora pripăşiţi acolo este să-şi facă rău unul
altuia, altfel nu se poate, altfel puterea nu poate fi câştigată şi nu poate fi
păstrată. Aceasta e regula fundamentală a politicii. Orice om care s-a inte-
resat cât de puţin de viaţa politică, ştie că în lupta pentru putere, care e în
acelaşi timp nu doar luptă pentru dominaţie asupra cetăţenilor, ci şi (sau
mai ales) luptă pentru avere, între adversari nu poate exista nici un fel de
compromis, pentru a învinge, fiecare e gata să folosească împotriva concu-
rentului orice mijloc; după ce va învinge sau mai târziu, la o mare anan-
ghie, când i se va strânge funia la par, va putea să se şi pocăiască, dar acum,
482
cât se află în lupta pentru ciolan, nu are timp şi dorinţă să se gândească la
aşa ceva. Dar, de multe ori, când unul singur nu poate cuceri puterea sau,
după ce o câştigă, poziţia sa rămâne nesigură, mai mult sau mai puţin pre-
cară, el este forţat să-şi asocieze unul sau câţiva factori politici concurenţi.
Astfel intră în joc aceea ce se numeşte legea asocierilor selective: se unesc
între ei acei care au interese comune, în cazul de faţă – interesul de a cuceri
puterea şi/sau de a se menţine la putere. Aşa a fost creată la 4 aprilie 2005
coaliţia din parlamentul R.M., condusă de comunişti şi având sprijinul zelos
al „duşmanilor lor de moarte”, foştii frontişti, acum, pe nou, pepecişti. În si-
tuaţii ca aceasta, preferinţele alegătorilor sunt ignorate cu desăvârşire, de-
cisiv este doar interesul politic al fiecărui membru al coaliţiei. Fenomenul
se explică foarte uşor. Pentru reprezentanţii formaţiunilor cu un electorat
foarte subţire, care pe parcursul unui şir de ani nu s-au putut afirma şi ca-
re, de aceea, sunt gata să dispară, posibilitatea care li s-a oferit atunci de a
intra în parlament putea fi singura lor şansă în viaţă de a gusta din deliciile
puterii şi desigur că ei s-au grăbit să n-o rateze. Alţii sunt cu musca pe că-
ciulă, şi a fost de ajuns să li se arate musca, pentru a lăsa la o parte mofturi-
le şi a intra repejor, cuminciori şi ascultători, în ţarcul spre care ţintea
degetul arătător al primului patron. Anume aşa s-a constituit actuala pute-
re politică a R.M. În instrumentarea acestei stratageme, Voronin a dat do-
vadă de curaj şi îndemânare. Este adevărat că, cu concurenţii pe care i-a
avut, nici nu a fost prea greu. De fapt, nici nu a fost meritul lui, ci dorinţa
irezistibilă a celorlalţi de a fi la putere. Ştiut este că puterea corupe. Dar tot
atât de bine este știut că de fapt puterea nu-i corupe decât pe cei care ard
de dorința de a fi corupți.
Poţi auzi foarte des că alegerile sunt singura modalitate de a construi
un adevărat sistem democratic, ceea ce ar vrea să zică un sistem politic
bun pentru toţi cetăţenii. În această vorbă nu este mai mult adevăr decât
minciună. Alegerea înseamnă libertate a opţiunii. Eu vreau să-mi cumpăr o
pereche de pantofi care stau bine pe picior, sunt eleganţi şi comozi. Preţul
lor este de trei sute de euro, dar salariul meu nu-mi permite să dau pe o
pereche de pantofi mai mult de trei sute de lei. Aşa că îmi cumpăr pantofi
de trei sute de lei, care sunt caraghioşi, îmi schilodesc picioarele şi în jumă-
tate de an se vor face ferfeniţă. Tot aşa e şi cu alegerile. Sărăcia este un ma-
re capital politic. Votul omului sărac nu costă foarte mult, poate fi cumpă-
rat pe nimic: cu câţiva lei, cu o promisiune deşartă, cu o ameninţare. Acesta
este „marele secret” al alegerilor noastre parlamentare, aşa au venit comu-
niştii la putere şi aşa îşi păstrează ei puterea. Alegerea mai înseamnă şi dis-
cernământ. Spre deosebire de omul dezgheţat la minte, luminat cât de cât,
cel care lâncezeşte în primitivism şi mizerie, în găoacea unei lumi fără ori-
zonturi, depăşită de timp, în prizonieratul unor iluzii cultivate de jurnalişti
exaltaţi copilăreşte şi înguşti la minte, nu ştie niciodată să facă alegerea co-
rectă. Această categorie de dezorientaţi sunt prada uşoară a tot soiul de
483
aventurieri politici, care fie că se dau „salvatorii naţiei” şi jură că „mai bine
mor decât să fie comunişti” (când sunt de fapt mai netrebnici decât comu-
niştii), fie că, fiind ei înşişi corupţi, promit stârpirea corupţiei, fie că zăngă-
nesc (pentru alţii) cătuşele în pieţele publice sau, neavând alt „capital”, pur
şi simplu „se screm româneşte”, cum zic ţăranii moldoveni.
Se pare însă că pe alocuri electoratul începe să se dezmeticească, mai
cu seamă în mediul urban, unde, faţă de populaţia sătească, lumea este to-
tuşi ceva mai trează şi în orice caz nu se lasă atât de uşor păcălită şi înfrico-
şată. Am mai spus că la alegerile din luna iulie anul acesta peste 80 la sută
din alegători nu s-au prezentat la votare. De ce? Foarte uşor de răspuns:
oamenii au ajuns să înţeleagă că, aşa cum este construit sistemul politic şi
administrativ al R.M., ei nu se pot regăsi în acest sistem, că, din cauza aces-
tui sistem defectuos, corupt şi antisocial, oricine ar fi ales în funcţiile-cheie
ale administraţiei de stat, nu va putea apăra interesele alegătorilor.
Lecţia aceasta este cât se poate de pilduitoare pentru relaţia cetăţea-
nului cu puterea de stat; eşecul alegerilor municipale din iulie s-a dovedit
de mai mult folos decât succesul lor care nu s-a produs. El a demonstrat
neîncrederea cetăţenilor în putere, a arătat că tot mai mulţi din ei îşi dau
seama că această putere nu-i reprezintă, nu-i poate reprezenta, că de fapt
cei de la putere se reprezintă doar pe ei înşişi: interesele lor de tot soiul,
dorinţele, poftele lor, în special lăcomia, setea degradantă de putere şi de
înavuţire cu orice preţ. Cei de la putere înţeleg nemulţumirea electoratului,
dar nu pot pleda decât pentru interesele lor, fapt pentru care ei caută toate
posibilităţile de a limita cât se poate de mult implicarea electoratului în
viaţa politică: acesta a fost, mai întâi, înlăturat de la alegerea şefului statu-
lui, iar acum comuniştii împreună cu cei mai fideli aliaţi ai lor, foştii fron-
tişti, au anunţat că vor recurge la acelaşi procedeu pentru a numi primarul
municipiului Chişinău. Nenorociţii stricaţi de putere şi de bani sunt cu atât
mai periculoşi, cu cât îi nenorocesc şi pe ceilalţi. Astfel constatăm un feno-
men care ameninţă foarte serios sănătatea climatului social: contrar aştep-
tărilor, în noile condiţii istorice, de revenire la capitalism, setea nebună de
avere, de parvenire a degradat mult fizionomia morală a oamenilor şi rela-
ţiile dintre ei: oamenii se poartă urât unii cu alţii, folosesc între ei un limbaj
degradant, îşi căşunează într-una mizerii unii altora şi par a face aceste
„isprăvi” din plăcere, într-un cuvânt s-au ticăloşit [...]

Câteva observaţii asupra situaţiei economice a R.M.

Guvernarea actuală a R.M. susţine că ţărişoara se află într-un avânt
economic şi că sărăcia, iată-iată, va dispare fără urme (ba unii miniştri
chiar se înfurie rău de tot când aud vorbindu-se de sărăcie). Este adevărat
că, de prin 2000-2001, în economia Moldovei au început să se vadă nişte
semne de înviorare, dar asta e mult prea departe de adevărata dezvoltare

484
economică. Că sfera construcţiilor se extinde, asta o ştiam şi fără să ne in-
formeze statistica oficială, pentru că o vedem în înmulţirea caselor şi a se-
diilor acelora puţini care deţin banul şi/sau puterea; dacă aceste construc-
ţii alcătuiesc peste jumătate din „producţia industrială”, avem de a face mai
degrabă cu un indicator negativ, asta înseamnă că de fapt industrie nu este.
Creşterea bugetului de stat iarăşi nu înseamnă nimic, pentru că acesta con-
stituie mai puţin de jumătate din câştigul cetăţenilor moldoveni care lu-
crează în străinătate. În cercul oamenilor de afaceri, e cunoscută demult
aprecierea că guvernanţii R.M. nu au de ce să-şi bată capul din ce să facă
bugetul ţării, de asta au grijă cetăţenii care se află în afara ţării. A crescut
PIB-ul? Dar ce înseamnă de fapt acesta în Moldova? Şi chiar dacă a ajuns să
alcătuiască 4-500$ per capita, asta înseamnă în medie 450 de lei pe lună pe
cap de locuitor, ceea ce este indiciul cel mai elocvent al adevăratei sărăcii.
Salariul mediu, situat uşor sub o mie de lei, împărţit, cum e normal, la două
guri, dă exact acelaşi rezultat. Iată faţa adevărată a progresului economic al
R.M. Să mai adaug că investiţiile străine sunt cu totul nesemnificative, că
datoria externă a ţării a trecut demult pragul de 1,5 miliarde de dolari şi că
cea internă alcătuieşte şi ea cam jumătate din bugetul ţării? Dar ce indiciu
poate fi mai descalificant pentru o economie decât faptul că importul de-
păşeşte de două ori exportul?
În ce stare se află agricultura, care, cu toată fuga ţăranilor din sate în
Italia, Spania, Portugalia, Grecia, Turcia, Rusia etc., etc., mai este încă consi-
derată principalul domeniu economic al ţării, şi aşa şi este, de vreme ce aici
mai sunt ocupate 45% din întreaga forţă de muncă şi se produce cea mai
mare parte a PIB-ului? Pentru a cunoaşte adevăratele probleme ale agri-
culturii moldoveneşti, nu trebuie să studiezi statistica oficială, e de ajuns să
te plimbi puţin prin sate. Şi atunci vei vedea că cea mai mare parte a plan-
taţiilor de vii şi livezi, mândria de altădată a Moldovei, ca şi necuprinsele ei
grădini de zarzavaturi (mai ales cele din luncile Nistrului şi Prutului), au
fost distruse, tot aşa ca şi parcul agricol de maşini şi tractoare, că, din lipsa
banilor, a tehnicii şi a braţelor de muncă, multe pământuri zac de ani în şir
în paragină, că reţeaua de drumuri şi şosele din mediul rural este conside-
rabil deteriorată şi chiar aşezările săteşti, în cea mai mare parte a lor, au
luat o înfăţişare jalnică. Sigur că sunt pe ici-colo şi nişte excepţii fericite,
datorate, iarăşi, de cele mai multe ori, câştigurilor obţinute de săteni în alte
ţări, dar impresia generală este de adevărat dezastru. Tocmai de aceea te
cuprinde jalea şi scârba când guvernanţii sau unii politicieni, pe care nu-i
costă nimic să spună orice, declară că în curând, sub îndrumarea lor, satul
moldovenesc va înflori, va fi totuna cu oraşul.
În realitate, satul moldovenesc moare, este ca o grădină ce zace în in-
diferenţă şi uitare. În multe sate, mahalale întregi sunt pustii, fie pentru că
mulţi ţărani, trăindu-şi (sau, mai degrabă, chinuindu-şi) traiul, au părăsit
pentru totdeauna acest pământ (ducând cu ei în mormânt imaginea raiului
485
sovietic comunist şi, strâns lipită de ia, imaginea noului rai, comunisto-ca-
pitalist sau invers, promis de noua stăpânire) şi nu mai are cine locui în ca-
sele lor, fie că stăpânii caselor sunt plecaţi de ani de zile la munci în străi-
nătate, uitând de satele în care s-au născut şi au trăit o bună parte a vieţii
lor. Cei mai mulţi locuitori ai satelor sunt bătrânii care nu mai pot munci.
Sătenii apţi de muncă şi tineretul, în marea lor majoritate, au fugit din sate,
iar înaintea lor, stăpânii de odinioară ai satelor, foştii preşedinţi de colho-
zuri şi directori de sovhozuri, feudalii sovietici, după ce mai întâi au avut
grijă să „prihvatizeze” averea marilor gospodării agricole ale statului pen-
tru ca la noile locuri de trai, de cele mai multe ori în Chişinău, să-şi poată
deschide alte afaceri profitabile. După legea păstrării şi conservării sub-
stanţei (furate). Case neîngrijite, care stau gata că cadă, împrejmuite cu
garduri pe alocuri prăvălite sau fără nici un fel de împrejmuiri, drumuri
grav accidentate, pline cu gropi şi noroi, uneori inaccesibile, aşezări scu-
fundate ziua într-o pace de mormânt iar noaptea înecate într-un întuneric
desăvârşit – acesta este tabloul cel mai des întâlnit al satului moldovenesc.
Indiciul cel mai elocvent al nivelului „dezvoltării” agriculturii moldo-
veneşti îl constituie starea gospodăriei ţărăneşti. Unei astfel de gospodării
în revine în medie 1,8 ha de pământ, ceea ce e prea puţin pentru a asigura
măcar hrana de zi cu zi a familiei. Cota valorică ce revenise unui ţăran în
urma privatizării patrimoniului fostelor colhozuri şi sovhozuri şi care s-a
dovedit a fi de fapt o ficţiune, pentru că toată averea aceasta a fost furată
de acei care o administraseră în numele statului până la privatizare, consti-
tuie mai puţin de 5000 de lei (= 400$), ceea ce este egal cu mărunţişul de
buzunar al unui deputat. Situaţia reală a ţăranilor este atât de gravă, încât
chiar şi statisticile oficiale nu se pot încumeta să arate că familiile ţărăneşti
ar fi în stare să-şi asigure un consum ce ar depăşi 25% din ceea ce cere un
trai decent. Şi asta se întâmplă în situaţia în care aceeaşi sursă arată clar că
jumătate din mijloacele bugetare destinate agriculturii sunt păpate de că-
tre funcţionarii din ministerul acestei ramuri.
O astfel de agricultură se numeşte agricultură de subzistenţă, adică nu
are nimic în comun cu conceptul modern de economie. Transformarea ei
într-o adevărată ramură economică este cu putinţă doar în condiţiile unor
investiţii serioase, cu atât mai serioase cu cât, aşa cum am văzut, ea este
aproape distrusă. Dar asta, anume la modul serios, este de neconceput: sta-
tul nu poate subvenţiona agricultura, aşa cum se face destul de des chiar și
în ţările foarte dezvoltate, cu atât mai mult nu se poate conta pe investiţii
străine, întrucât, pentru a da rezultate bune, acestea trebuie să fie substan-
ţiale şi apoi, în agricultură, ele nu pot fi decât de lungă durată. În general în
economia Moldovei investiţiile străine sunt imposibile; ceea ce se investeş-
te (de ex., cele 100 mil. $ ale Voxtel-ului) nu se orientează spre producţie.
Dar ce să mai vorbim de susţinere financiară şi investiţii, când statul nu
poate (şi se vede bine că nici nu vrea) să-i protejeze pe agricultori în faţa
486
ofensivei devastatoare a preţurilor la combustibil (anul acesta au avut loc
cinci scumpiri la benzină şi motorină). Fermierii, acea mână de ţărani care
se ambiţionează cu disperare să facă totuşi ceva, se tânguiesc că nimănui
nu-i pasă de ei („n-ai cui te plânge”, repetă ei într-una), că nu-şi pot vinde
grâul nici măcar cu un leu, când în oraş kilogramul de făină constă 10-15 lei,
că din cauza scumpirii motorinei, pământurile rămân în mare parte necul-
tivate. Industria de prelucrare a producţiei agricole, vorba fiind mai ales de
prelucrarea fructelor, a degradat mult, ca volum, față de perioada sovietică.
Acum gemurile sau sucurile sunt solicitate de unii interesaţi din afară doar
ca materie primă pentru producerea altor lucruri, de ex., „Snickers”-uri, ca-
re se vând apoi în Moldova. Miezul de nucă, vândut de ţărani în cantităţi
mari, este folosit în Apus ca furaj, mai ales pentru cai.
Fenomenul cel mai interesant al economiei moldoveneşti, un fenomen
cu adevărat formidabil, este comerţul. În pieţele din Chişinău şi în magazi-
nele destinate oamenilor bogaţi poţi întâlni mărfuri de cea mai variată ori-
gine şi calitate, venite din toată lumea. Evident că toate minunăţiile acestea
nu sunt etalate doar pentru a fi admirate – ele se vând, şi încă în cantităţi
oarecum apreciabile. Şi tocmai aici se face observabil paradoxul: cum e cu
putinţă ca într-o regiune care produce foarte puţin, această producţie fiind
nesemnificativă sub aspectul calităţii şi al asortimentului, să existe o piaţă
atât de bogată şi, de asemenea, ca în Chişinău locuinţele să fie atât de
scumpe, ca un număr mare totuşi de oameni să-şi construiască palate şi
să-şi plimbe deşertăciunea în limuzine pe care nu şi le poate permite orice
om înstărit din Apus? Paradoxul este însă doar aparent. Realitatea constă
în faptul că Moldova, dar mai ales Chişinăul, este locul unde se întâlnesc
mărfurile produse peste graniţă cu banii câștigați... tot acolo. Banii munciţi
din greu în Italia sau în Rusia, se convertesc la Chişinău în materiale de
construcţie, maşini, produse alimentare, îmbrăcăminte, medicamente etc.
de import, precum şi în firme, birouri, bănci, contracte la învăţătură şi
chiar în toată gama nesfârşită a cheltuielilor curente ale cetăţenilor.
Aşadar, se poate spune (şi nu e vorba pur şi simplu de un fel de a spu-
ne, pentru că vedem că avem de a face cu cea mai adevărată realitate) că, în
raport cu cât şi cum se consumă în Moldova, această ţară nici nu produce şi
nici nu câştigă: ea trăieşte cu aceea ce se produce şi se câştigă în alte ţări.
De undeva vin mărfurile care urmează a fi cumpărate şi tot de acolo sau de
altundeva, dar în orice caz nu de aici, apar banii destinaţi pentru aceste
mărfuri. Altfel spus, Moldova trăieşte prin delegaţie, adică nu prin ceea ce
produce şi câştigă ea însăşi, ci prin aceea ce i se trimite din afară, din surse
externe, care bineînţeles că sunt provizorii şi desigur întâmplătoare. Între-
barea sacramentală: cât timp poate dura acest provizorat?

487
 Probleme de politică externă
În cea mai mare parte, dacă nu chiar aproape în totalitate, eforturile
R.M. în materie de politică externă sunt îndreptate spre două obiective: re-
zolvarea problemei transnistrene şi accesul la UE. Când sunt însă confrun-
tate cu realităţile, aceste priorităţi trezesc nişte îndoieli, şi încă destul de
serioase.
Problema Transnistriei, oricât ar fi de neplăcut să o recunoaştem, nu
este o chestiune, rezolvarea căreia ar depinde măcar un pic de voinţa poli-
tică a Chişinăului, şi numeroasele eforturi zadarnice întreprinse în acest
sens în toţi cei 15-16 ani care s-au scurs de la apariţia conflictului au de-
monstrat-o cu prisosinţă. Singurul avantaj al preocupării guvernului R.M.
de această problemă este, pe de o parte, că întreţine impresia înşelătoare
că face o politică tare în această chestiune, care, iată-iată, va fi în curând so-
luţionată, iar pe de altă parte, abaterea atenţiei cetăţenilor de la grave pro-
bleme curente pe care guvernul nu poate sau nu are interesul să le rezolve.
Singurii factori care pot determina stingerea pentru totdeauna a acestui
conflict sunt SUA şi Rusia, mai puţin Ucraina. (Despre rolul OSCE nici nu
face să vorbim – ştim cât costă bâlbâitul în ruseşte al domnului Hill). Deo-
camdată nici una din aceste puteri nu a arătat că doreşte aşa ceva. Şi atitu-
dinea lor poate fi înţeleasă. Rusia nu poate să se retragă din Transnistria
din mai multe motive, asupra cărora nu pot insista aici, mai ales că în gene-
ral acestea sunt cunoscute. Semnalez doar un lucru care a devenit cât se
poate de vizibil mai ales în ultima vreme: oficialităţile ruse declară răspicat
că statutul etnicilor ruşi din fostele republici sovietice neruseşti este o pri-
oritate a politicii externe a Rusiei. Ucraina, indiferent cine ar conduce-o şi
ce probleme interne ar avea, niciodată nu se va decide să supere Rusia, de
care ea este dependentă economic, sau populaţia numeroasă de ruşi de pe
teritoriul ei, ori măcar o parte a populaţiei Transnistriei, de dragul R.M.
Transnistria în nici un caz nu poate intra în vizorul priorităţilor SUA în
această zonă, indiferent ce spun unii reprezentanţi ai administraţiei ameri-
cane, din când în când. America are interes deosebit faţă de Ucraina, Marea
Neagră şi Caucaz, şi nu doar pentru acestea, ci în contextul obiectivelor
urmărite de americani în Orientul Apropiat şi Mijlociu, mai cu seamă în Af-
ganistan, Iran şi Iraq, dar bineînţeles şi pentru a înghesui gentil Rusia cât
mai mult cu putinţă. Evident că într-o strategie de aşa proporţii şi impor-
tanţă nu se poate găsi loc şi pentru Transnistria şi nici chiar pentru R.M.
Maximul de interes al americanilor faţă de Transnistria se reduce la faptul
ca aici să fie o oarecare ordine, o oarecare linişte, aşa ca ei înşişi să nu aibă
nici o problemă cu această enclavă rusă. Cât timp ei nu au motive serioase
să se deranjeze, situaţia rămâne aşa cum este. Guvernul Moldovei, fel de fel
de ONG-uri, presa etc. din R.M. pot ridica nori de praf în această chestiune.
Caravana trece, oricum. Singurul beneficiar în tot tărăboiul acesta este

488
Vasilii Şova, ministru într-un minister care nu există şi care nici nu poate
exista, pentru că nu are ce face.
Poate că situaţia aceasta deocamdată fără o soluţie viabilă ar putea să
înceapă a-şi găsi o oarecare rezolvare în urma recentei decizii a Consiliului
Europei de a trimite la frontiera Transnistriei grăniceri şi vameşi – cu sta-
tut de consultanţi, bineînţeles – din partea UE şi a reluării tratativelor în
această chestiune în format pentagonal cu participarea UE şi a SUA, dar
nici una din aceste acţiuni nu presupune soluţionarea problemei în princi-
piu, ci asigurarea unei anumite ordini în această zonă. Asta şi doresc de
fapt toate părţile, mai puţin Moldova. Un aliat de mare folos al R.M. în efor-
turile de a pune capăt litigiului şi a restabili unitatea teritorial-politică a ţă-
rii ar putea fi România, care însă nu este acceptată la negocieri; chiar re-
prezentanţii UE spun că România ar putea participa fie atunci când ar fi
invitată de cei care deja negociază, fie în contextul eforturilor întreprinse
de UE în această chestiune. Ceea ce înseamnă mai nimic.
Al doilea obiectiv prioritar al politicii externe a R.M. este, cum se ex-
prima acel jurnalist zburător despre care vorbeam mai înainte, „aspirația
ei europeană”, adică dorinţa de a adera la UE. Este deosebit de interesant
faptul că, în Moldova, de câţiva ani, această „aspiraţie” este de factură co-
munistă, în situaţia în care, aici, comuniştii au fost întotdeauna prosovietici
şi proruşi, şi de fapt aşa au şi rămas. Reamintesc că, în viziunea lui Voronin,
Basarabia a fost parte integrantă în mod legitim a URSS, că în 1940 şi în
1944 ţinutul nu a fost ocupat de ruşi, ci eliberat; acţiunile propagandistice
organizate anul acesta de guvernarea comunistă (cu susţinerea tacită a
complicilor ei din parlament) în legătură cu împlinirea a 60 de ani de la
terminarea celui de-al Doilea Război Mondial au afirmat şi au repetat aces-
te convingeri până la saturaţie. Or, tocmai astfel de convingeri sunt expre-
sia cea mai adecvată a politicii tradiţionale imperialiste ruseşti în zona în
care se află Basarabia, adică în Europa. Altfel spus, comuniştii moldoveni
sunt exponenţi ai aspiraţiilor expansioniste ruseşti în Europa; şi, în mod
logic, invers: ei nu pot accepta extinderea influenţei Europei Occidentale în
dauna Rusiei. De unde rezultă sarcina imposibilă că aspiraţiile lor europe-
ne trebuie să se manifeste împotriva aspiraţiilor lor antieuropene. Merită
atenţie, de asemenea, şi faptul că Voronin şi-a descoperit aspiraţia euro-
peană nu îndată după ce venise, în 2001, la putere, ci după o habă de vre-
me, după ce făcuse mai multe călătorii la Moscova cu aspiraţia realizării
unei alianţe cât mai strânse cu Putin. Nu ştim ce s-a întâmplat, ce l-a făcut,
la un moment dat şi în mod cu totul surprinzător, să se răsucească pe căl-
câie şi să pornească, cu aceleaşi aspiraţii, spre Strasbourg şi Bruxelles.
Dar, indiferent ce credem despre sinceritatea „aspiraţiilor europene”
ale guvernării comuniste de la Chişinău, drumurile reprezentanţilor ei spre
metropolele bătrânului continent rămân a fi făcute deocamdată degeaba.
Sigur că politicienii europeni nu pot să nu-i încurajeze, se înţelege că nu
489
pot să nu-i lase să spere, atunci când comuniştii moldoveni declară că de
bună seamă doresc aşa ceva, dar asta nu înseamnă nimic. Polonia şi cele
trei ţări baltice au fost primite repede în NATO şi UE, fără să se mai încurce
cineva prin formalităţi, şi asta s-a făcut în scopul lichidării cât mai grabnice
a urmărilor pactului Ribbentrop-Molotov. Pentru că acest pact nu este nici
pe departe un fenomen ce ar ţine doar de trecutul unor regiuni din Europa
de Est şi de statutul lor actual, cum se crede la nivel comun, ci vizează im-
portante priorităţi strategice în politica europeană. El a constituit una din
principalele premise ale celui de-al Doilea Război Mondial (momentul şi
locul declanşării conflagraţiei au fost determinate nemijlocit de această în-
ţelegere dintre cei doi mari dictatori sângeroşi din acea vreme) şi este una
din marile urmări grave ale războiului, care nu a fost încă lichidată com-
plet. Prin această tranzacţie odioasă se face simţită suflarea de gheaţă al
Războiului Rece, întrucât ea a legitimat prezenţa URSS în Europa de Est şi
controlul ei nedisputat asupra acestei zone. Iată de ce astăzi pactul rămas
neanulat, pentru care Rusia actuală, spre deosebire de URSS-ul de pe tim-
pul lui Gorbaciov, nu-şi recunoaşte nici o responsabilitate, motivează şi în-
curajează predispoziţiile ei expansioniste, în detrimentul multor ţări şi
bineînţeles în dauna marilor puteri occidentale, inclusiv a SUA, fără să mai
vorbim de faptul că acel pact rămâne o aluzie obsesivă la umilirea Angliei
şi mai ales a Franţei în ajunul şi la începutul celui de-al doilea război mon-
dial. Cât timp consecinţele acestei tranzacţii nu sunt şterse complet din re-
alităţile politice europene, în cadrul cărora ea a făcut o rană care sângerea-
ză de peste şase decenii, comunitatea europeană nu poate avea conștiința
deplinei securităţi şi siguranţa unei viabilități indiscutabile. Evident, aces-
tea sunt nişte adevăruri elementare, nici nu ar fi fost cazul să le invoc în
acest context, dar miră faptul că mulţi din lumea politică le ignoră sau se
fac a le ignora. Comuniştii moldoveni nu recunosc vreo legătură a pactului
Ribbentrop-Molotov cu Basarabia, deci şi cu actuala R.M. Dimpotrivă, ei
consideră că ocuparea ţinutului în 1940 de către sovietici a fost un act legi-
tim, pentru că Basarabia, zic ei, era de fapt a Rusiei. Şi atunci Strasbourgul
sau Bruxellul nu au cum să nu-i întrebe: Dacă ziceţi că sunteţi ai Rusiei, de
ce nu rămâneţi în braţele ei, de ce vreţi să vă desprindeţi de ea, ce căutaţi
în Europa, de ce băgaţi zâzanie între noi şi Moscova? Cui aceste întrebări i
s-ar părea o simplă retorică, îi recomand să reflecteze numai o clipă la re-
centul acord germano-rus privind conducta de gaz din Marea Baltică spre
Germania, ocolind Polonia, ceea ce a dus la nemulţumiri mari la Varşovia şi
la resuscitarea anumitor suspiciuni ale polonezilor. Iar Moldova nu se poa-
te compara cu Polonia, în contextul politicii europene. Şi nici România. De
fapt recentul gest comun germano-rus legat de gaz a fost precedat de o ac-
ţiune similară şi anume înţelegerea privind construirea conductei de pe-
trol de la Marea Caspică via Europa Occidentală, ocolind prin sud România

490
şi bineînţeles Moldova. Asta este situaţia reală a micilor aliaţi în cadrul co-
munităţii europene.
De fapt statutul R.M. în cadrul relaţiilor Est-Vest este identic cu acela
al Transnistriei. Mai trebuie însă precizate câteva lucruri. Rusia nu poate fi
indiferentă faţă de o puternică şi extrem de influentă minoritate rusă sau
mai degrabă rusofonă (deci nu numai ruşi, ci şi mulţi neruşi vorbitori în
ruseşte: ucraineni, evrei, bulgari, găgăuzi etc.) de cetăţeni ai R.M. Ponderea
importantă a acestei minorităţi se datorează nu numărului, deşi acesta nu
e deloc de neglijat, ci faptului că cea mai mare parte a patrimoniului ţinutu-
lui se află în mâinile ei, mai ales finanţele, şi că în genere, tradiţional, mino-
ritatea rusă a fost întotdeauna foarte influentă aici prin poziţia politică pe
care a avut-o mereu de naţiune dominantă şi prin faptul că a reuşit o pu-
ternică alterare, în sensul rusificării, a mentalităţii moldovenilor, ceea ce
înseamnă că poate determina şi de acum încolo, aşa cum se şi vede la ora
actuală, caracterul politicii externe a ţării. Printr-o politică abilă, fără inter-
venţii făţişe, Moscova poate stabili şi controla calea pe care are de urmat
R.M. Şi se pare că tocmai aceasta este faţa adevărată a relaţiilor actuale
moldo-ruse, nu declaraţiile mai mult sau mai puţin antiruseşti ale guvernă-
rii comuniste, indiferent câte grame de sinceritate se conţin în ele. De fapt,
chiar dacă comuniştii ar fi antitruşi, ceea ce este exclus, totuna nu ar putea
schimba nimic în aceste relaţii.
Cât priveşte atitudinea SUA faţă de Moldova, este bine să ne aducem
aminte puţină istorie. După primul război mondial, SUA au fost singura ma-
re putere aliată care nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România, ba mai
mult decât atât, a depus eforturi susţinute ca celelalte puteri aliate să accep-
te aceeaşi poziţie. Această atitudine îşi avea explicaţia în faptul că slăbirea
Rusiei însemna întărirea altor puteri europene, adică dispariţia unui echili-
bru european care ar fi asigurat o prezenţă confortabilă a SUA în Europa,
ceea ce ar fi echivalat cu posibilitatea exercitării unui control american asu-
pra ţărilor europene. Astăzi avem o situaţie oarecum similară şi în orice caz
destul de relevantă. Atunci când conducerea R.M. nu poate cere nici o satis-
facţie în baza pactului Ribbentrop-Molotov, iar România, prin laşitatea pro-
verbială a conducătorilor ei (minus atât de detestatul astăzi, la el acasă, Ion
Antonescu), nu a avut niciodată inspiraţia să o facă, în atare situaţie nici
SUA şi nici o altă putere occidentală nu vor face-o în locul lor. Până se lămu-
resc mai multe puncte, foarte dificile astăzi, ale politicii americane în Lumea
Veche, mai cu seamă relaţiile ei foarte încurcate şi deosebit de periculoase
cu lumea musulmană, dar şi în Europa Occidentală (unele neînţelegeri de
principiu, care s-au făcut simţite mai ales în ultimii doi ani, dintre americani
pe de o parte şi francezi şi germani de altă parte), SUA nu au nici un interes
special pentru Moldova în sensul de a asigura accederea acesteia la structu-
rile europene şi euroatlantice. Rusia, menţiona iarna trecută Bruce Jackson,
unul din principalii realizatori ai politicii americane în Europa, „deţine
491
securitatea energetică a Europei şi asigură dezvoltarea economică pentru
o parte considerabilă a Europei”, de aceea, adaugă el, „suntem pe cale de
a-i atribui Rusiei un rol important în această parte a lumii”. E spus cât se
poate de limpede. Iată de ce e neserios să se creadă că SUA ar putea exerci-
ta presiuni asupra Moscovei pentru a rezolva problemele Moldovei. Rea-
mintesc că, în această chestiune, poate contrar aşteptărilor, se manifestă o
convergenţă a politicii americane şi a celei germane.
Alta e că, din motivele pe care le-am menţionat deja ceva mai în urmă,
SUA şi UE sunt foarte interesate de Ucraina, ceea ce, teoretic, ar putea pre-
supune o perspectivă încurajatoare şi pentru Moldova, dar deocamdată
numai teoretic, pentru că aşa cum stau lucrurile astăzi, încă nu se profilea-
ză nimic sigur în această privinţă şi ar fi neserios să legăm acum nişte spe-
ranţe de acest obiectiv incert. Ucraina este la ora actuală, şi probabil va mai
fi încă multă vreme, măcinată de convulsiuni politice interne, ceea ce pune
mari semne de întrebare în privinţa integrării ei europene. Ucraina e prea
fărâmiţată etnic, politic, confesional pentru a constitui un mare punct de
atracţie pentru Occidentul care vrea să trăiască în linişte. Pentru el, faţă de
o Ucraină nesigură, mereu tulbure şi cu un viitor problematic, Rusia, oare-
cum stabilă, de la care el poate avea şi anumite foloase imediate, palpabile,
este mult mai atractivă.
Prin chiar poziţia sa geografică, Moldova nu poate prezenta vreun in-
teres mai special pentru UE sau pentru NATO: este un teritoriu închis, lip-
sit de resurse strategice şi deci de interes strategic, o zonă de impas, fără
acces la marile căi de comunicaţie europene. Din acelaşi motiv, ea nu este
un punct de atracţie nici pentru ţările mai puţin importante, din vecinătate
sau mai îndepărtate. Exemplu cât se poate de concludent: întrunirea GUAM
de la Chişinău de la începutul acestui an, căreia unii politicieni şi o parte a
presei, cea chişinăuiană mai cu seamă, i-au atribuit o importanţă istorică,
de parcă în acea zi centrul politici mondiale s-ar fi mutat în capitala R. Mol-
dova, s-a dovedit a fi în realitate doar o simplă băşică de săpun; la scurt
timp după acel tămbălău moldovenesc, evenimentul a fost uitat cu desă-
vârşire. (O poantă: l-am întrebat pe cineva câte litere are cuvântul guam şi
mi-a răspuns că nici una, pentru că aşa ceva nu există; unii cred că e vorba
de o insulă din Oceanul Pacific.) Mai mare rezonanţă a avut congresul evre-
iesc, petrecut la Chişinău la 13 septembrie 2005.
Pe de altă parte, vitalitatea şi credibilitatea Uniunii Europene sunt pu-
se tot mai greu la încercare. Respingerea din vara trecută a Constituţiei eu-
ropene de către populaţia Franţei şi a Olandei, neînţelegerile dintre mem-
brii UE în privinţa unor probleme vitale pentru Uniune, cum este alcătui-
rea bugetului ş.a. i-au determinat chiar pe principalii lideri europeni să re-
cunoască public că Uniunea trece printr-o criză fără precedent (până la un
punct, această situaţie este caracteristică şi pentru ONU, aşa cum a demon-
strat sesiunea de la mijlocul lunii septembrie 2005 a organizaţiei). Iar asta
492
înseamnă că lărgirea Uniunii începe să devină oarecum îndoielnică, în ori-
ce caz mai puţin sigură decât se arăta în prima jumătate a acestui an. S-a şi
anunţat deja că, după acceptarea României şi Bulgariei, în 2007, uşa de la
intrare în UE se va închide pentru o vreme. De unde se vede clar că într-un
viitor previzibil aderarea R.M. la UE este imposibilă.
Dar să ne punem cea mai grea întrebare privind relaţia Moldovei cu
UE. Poate oare fi considerată Uniunea Europeană singura şansă de ieşire la
liman, calea cu adevărat salvatoare pentru R.M.? Ar putea fi cumva motiva-
tă speranţa că, de vreme ce avem convingerea că nu ne putem salva de să-
răcie cu propriile noastre puteri şi mijloace, minunea asta ar face-o, pentru
noi şi în locul nostru, UE? În afară de problemele interne pe care le are as-
tăzi organizaţia, în ţările occidentale se constată tot mai puternic o atitudi-
ne refulantă faţă de persoanele şi chiar faţă de mărfurile ce vin dinspre Est,
creşte audienţa liderilor politici care împărtăşesc asemenea atitudini, le-
gislaţia acestor ţări tinde să devină tot mai prohibitivă în acest sens (reţi-
nem şi faptul că imigrările sunt şi o sursă a creşterii criminalităţii, inclusiv
a terorismului, în aceste ţări) etc. Rezistenţa hotărâtă la pătrunderea străi-
nilor în aceste ţări este, bineînţeles, un fenomen cât se poate de firesc. Dacă
nu ar fi acest refuz, atunci, întrucât în Est sărăcia este generalizată, asta ar
însemna ca aproape toată populaţia de aici să se mute în Vest, iar lumea de
acolo să vină în locul acesteia. Şi după ce Vestul va ajunge la nivelul Estului,
toată populaţia să revină la locurile de obârşie. Dar dacă foştii vestici, de-
veniţi, după mutare, estici, n-ar mai vrea să se întoarcă la ei acasă, în Vestul
devenit Est, atunci ce s-ar putea întâmpla – un nou război mondial?
Istoria nu cunoaşte nici o ţară construită cu sau numai cu bani străini,
numai sau aproape numai din munca altora, nu cunoaşte caz ca vreo ţară
să fi fost salvată numai prin vrerea altora, atunci când conducerea ţării şi
cetăţenii ei nu erau în stare să facă nimic pentru a preîntâmpina catastrofa.
Ţările atacate de trândăvie sau indiferență se află în mare pericol. Uneori
ele pier, alteori supravieţuiesc, dar în chinuri foarte mari. O parte a ţărilor
care, în Vest şi Nord, se scaldă în belşug, au îmbătrânit, s-au ramolit; în
aceste ţări, în afară de bătrânii care nu mai pot munci, sunt foarte mulţi oa-
meni care nu mai vor să muncească: au cu ce-şi duce zilele până la capăt fă-
ră să-şi mai pună osul la bătaie. Mai ales, nu se găsesc care să vrea să facă
munci grele şi murdare. Spre norocul esticilor, a foştilor „comunişti”, de-
prinşi până peste cap cu munca grea, şi încă neplătită, care dau buzna cu
sutele de mii în aceste ţări, salvându-le de dezastru. Aşa s-a ajuns ca toată
lumea să fie mulţumită, atât vesticii care astfel sunt scutiţi de muncile ne-
plăcute, cât şi esticii care găsesc o sursă (provizorie) de existenţă.
Din acestea, dar şi din alte contacte, inclusiv mai vechi şi/sau de altă
natură, ale esticilor cu vesticii, o parte a celor din Est au tras concluzia că
pot să se îmbogăţească cu banii Vestului, adică, întrucât cu propriile mijloa-
ce e foarte greu să construieşti ceva frumos şi durabil, să-ţi îmbunătăţeşti
493
prin muncă proprie traiul, ca să ajunşi şi tu în rând cu lumea, e mai conve-
nabil să te strecori cumva în lumea opulenţei, aşa, ca o rudă scăpătată, să te
furişezi la masa pe care zac toate bunătăţile gata făcute, să ciupeşti şi tu de
pe ici-colo şi să-ţi faci o stare. De ce adică să nu vrea miliardarii occidentali,
lua-i-ar dracu’ de capitalişti, să-ţi dea şi ţie câte ceva, să-ţi arunce, colea, câ-
te o pomană de o sută-două de milioane, dacă ei au prea mult şi tu nu ai
nimic? De aici vine convingerea unor politicieni din fostele ţări comuniste
că nu vor reuşi să-şi pună pe picioare iubitele lor patrii fără bani occiden-
tali, care însă nu vor putea fi obţinuţi în cantităţi suficiente, aşa ca să mai
ajungă câte ceva şi pentru nevoile ţării, nu numai ale lor (aşa sunt ei, patri-
oţii, nu au odihnă, se îngrijesc mereu de starea naţiunii), dacă nu vor intra
în Uniunea Europeană. Ei par să nu cunoască trista experienţă a fostei Re-
publici Democrate Germane; în 1989-1990, nemţii estici erau convinşi că
dărâmarea „zidului ruşinii” îi va face în scurt timp să trăiască tot aşa ca şi
conaţionalii lor din vest, dar nu s-a întâmplat deloc aşa: economia Germani-
ei de Est zace şi acum, după 15-16 ani de la acea euforie, în ruine şi o popu-
laţie numeroasă lâncezeşte în şomaj. Şi să nu uităm: e vorba de Germania,
nu de România sau Moldova. Nu este deloc lipsit de interes faptul că, cu cât
ţările din Est au o tradiţie democratică mai slabă, corelată cu o tradiţie a
corupţiei mai puternică, şi cu cât nemulţumirea populaţiei de starea de lu-
cruri din aceste ţări este mai mare, cu atât dorinţa lor de a intra în UE este
mai arzătoare. Aşa cum arăta anul trecut revista East European Constitu-
tional Review, doritorii de a adera la UE constituiau, în ţările baltice, între
39-53%, în Bulgaria 74%, iar în România 84%. Între altele, această dragos-
te a bulgarilor şi românilor pentru Apusul prosper are nişte rădăcini mai
vechi: ei au o tradiţie aparte a împrumuturilor din Occident, aceea a mo-
narhiilor, adică aduseseră în trecut de acolo regi de-a gata, tradiţie, care a
fost, mai ales pentru români, o experienţă destul de nereuşită, dacă nu
chiar cu totul descurajantă.
Vedem, aşadar, că ţările sărace din fosta lume comunistă se confrun-
tă, la începutul mileniului trei, cu o problemă care depăşeşte de fapt cu
mult chestiunea contactelor lor cu Occidentul. Este vorba de problema ex-
trem de importantă dacă aceste ţări pot fi în stare să supravieţuiască pe
cont propriu. Acum observăm că liderii acestor ţări preferă să neglijeze
obiectivele dezvoltării în baza propriilor forţe şi resurse, mizând prioritar,
dacă nu exclusiv, pe ajutorul Occidentului. Ei amână sine die rezolvarea,
din proprie iniţiativă şi cu mijloace proprii, a marilor probleme interne,
cum sunt crearea unui sistem legislativ şi judiciar profesionist, corect şi cu
adevărat eficient, stăvilirea hoţiilor şi jafului, stârpirea corupţiei care as-
tăzi pare invincibilă (pentru că nu există guvernare care să nu fie conta-
minată, într-un fel sau altul, de ea), protejarea mediului, crearea şi favori-
zarea unui mediu propriu de afaceri, redresarea agriculturii şi a industriei
de prelucrare a producţiei agricole, modernizarea construcţiilor în baza
494
exploatării raţionale, chivernisite, îndurătoare și legale (nu prin jaful şi ri-
sipa de acum) a resurselor naturale, reorganizarea învățământului şi a in-
struirii profesionale în temeiul, riguros stabilit, al perspectivei evoluţiei
economice şi sociale a ţării ş.a. Cum vedem, aproape toate măsurile acestea
nu cer bani. Elita politică nu poate să nu cunoască aceste lucruri, dar prefe-
ră să arate că nu le vede, pentru că este ea însăşi – fie doar în parte şi nu-
mai în unele locuri – actor în procesele negative dăunătoare bunăstării în-
tregii ţări şi profitabile pentru un cerc restrâns de oameni; ea preferă să
stea cu spatele la aceste realităţi, privind fascinată la Apusul bogat, pe care
îl jinduieşte, dar numai pentru sine, nu şi pentru ţara sa. În fond, problema
fundamentală a acestor ţări, mai cu seamă pentru cele mai sărace din ele,
este aceea a schimbării radicale a mentalităţii. Elita trebuie să fie pătrunsă
de convingerea că starea economică şi socială a ţării poate fi redresată se-
rios numai în baza unui program propriu, fondat în principal şi mai ales pe
realităţi autohtone, angajându-se, această elită, cu toată responsabilitatea
în realizarea lui, iar cetăţenii trebuie să se debaraseze de deprinderea de a
aştepta toate soluţiile de la stat şi din afară. Altfel spus, salvarea se află în
muncă, multă muncă, chibzuită, bine organizată, adică orânduită astfel ca
fiecare să poată vedea că sarcina este împărţită cu dreaptă măsură la toţi,
nu sunt unii mai împovăraţi şi alţii mai uşuraţi, tot aşa ca şi lipsurile şi be-
neficiile. Sigur că o astfel de muncă presupune în mod obligatoriu o înaltă
disciplină morală, o responsabilitate civică echivalentă cu o religie. Cine şi
câţi se pot ridica la aşa înălţime? S-a tot vorbit şi se tot vorbeşte despre
„minunea germană” şi „minunea japoneză” cu referinţă la saltul uriaş al
economiei acestor ţări din cenuşa celui de-al Doilea Război Mondial. Nu au
existat nici un fel de minuni: a fost numai o extrem de bună organizare a
muncii, bazată pe mobilizarea conştientă şi interesată a întregii societăţi.
Cureaua când s-a strâns, a simţit fiecare. Nici o excepţie! Japonia nu a cu-
noscut beneficiile planului Marshall şi s-a văzut că nici nu era cazul. Ger-
mania, chiar dacă nu ar fi beneficiat de nici o susţinere (şi aceasta de fapt
nici nu a fost extraordinară: circa 1,3 mld. $), ar fi astăzi tot acolo unde se
află. Atâta doar că ei sunt nemţi sau japonezi. Şi noi ce suntem? Ar fi poate
încă mai relevant, pentru noi, exemplul chinezilor, care nu au trăit într-un
comunism mai dulce decât cel sovietic şi încă se mai ţin, mai mult formal,
bineînţeles, de acest model. Pe vremea lui Mao, economia Chinei era la pă-
mânt, iar acum mărfurile chineze din cele mai variate domenii au invadat
întreaga lume; aproape jumătate din producţia mondială de textile este de
origine chineză, ceea ce a făcut ca Occidentul superdezvoltat să intre în pa-
nică, întrucât industria sa textilă este ameninţată să fie strangulată şi astfel
întreaga economie occidentală să primească o lovitură extrem de dură.
Întreb – dar nu pe guvernanţi şi politicieni, nu pe îmbogăţiţi, că n-ar
avea nici un haz – cum ar fi de închipuit un stat modern, civilizat, un stat-na-
ţiune, un stat-comunitate-de-cetăţeni, un stat care ar vrea să se alinieze în
495
rândul naţiunilor lumii, construit pe huzurul unei minorităţi şi pe mizeria
majorităţii populaţiei? Cât este de trist să constaţi, după ce vezi cum se
munceşte şi cum se trăieşte pe aiurea, că Moldova este, ca să folosesc o ex-
presie a unui poet mai proaspăt, o „grădină uitată, în care merele îşi înro-
şesc încet păcatul”!

O cultură mărginaşă în epoca reconsiderării valorilor

Aş fi un cârcotaş (cu siguranță, câte cineva deja şi-a zis că sunt) dacă
aş susţine că în viaţa culturală a Moldovei de azi nu ar fi lucruri demne
chiar şi de atenţia şi aprecierea favorabilă a unor exigenţe mai pretenţioa-
se. Niciodată nu am avut un număr atât de mare de artişti plastici de real
talent, chiar dacă unii, mai mult din sărăcie, părăsesc ţara; mărturii sigure
sunt expoziţiile şi comentariile experţilor, solicitările din afara ţării, vânză-
rile mai numeroase ca oricând şi în creştere rapidă a operelor de artă, care,
dincolo de faptul că satisfac şi nişte mofturi de alt gen decât gusturile artis-
tice, sunt totuşi în cea mai mare parte mărturii ale tendinţei oamenilor de a
se regăsi tot mai des într-o lume mai curată, mai frumoasă şi cu siguranță
mai încurajatoare decât este viaţa lor de zi cu zi.
Mai prost, chiar prost de tot, îi merge teatrului, pentru că, spre deose-
bire de artele plastice, și chiar în comparație cu muzica, el depinde mult
mai mult de spectator, fără de care nici nu poate fi conceput. Or, numărul
mergătorilor la teatru este astăzi foarte mic, incomparabil mai mic decât
15-20 de ani în urmă. În afară de greutăţile financiare foarte mari, care nu
permit o bună pregătire a repertoriului şi o tot atât de reuşită organizare a
spectacolelor, vina pentru scăderea popularităţii sale o poartă în mare mă-
sură şi televizorul, dar şi viaţa agitată şi plină de lipsuri a potenţialilor
spectatori. De aici însă nu rezultă nicicum că statul poate să privească im-
pasibil cum se năruie teatrul naţional. Este adevărat că unii actori şi regi-
zori, realişti, nici nu aşteaptă ceva de la stat, ci întreprind acţiuni curajoase
pentru a menţine teatrul cu forţe proprii la nivelul celor mai înalte exigen-
ţe, de ex., pregătirea unor spectacole în limba ţărilor în care merg să dea
reprezentaţii, cum fac Mihai Fusu şi Petru Vutcărău.
În ceea ce priveşte activitatea concertistică, aici gama manifestărilor
este mai variată. Conducătorii şi membrii formaţiunilor naţionale au foarte
multe motive de nemulţumire, între care starea şi statutul real al formaţiu-
nilor concertante, selectarea şi pregătirea vocaliştilor, nivelul organizării
concertelor, starea sălilor de concert, numărul şi „asortimentul” spectatori-
lor ş.a., dar nu în ultimul rând remunerarea cu totul nesatisfăcătoare, une-
ori pur şi simplu batjocoritoare, a participanţilor la manifestările artistice.
Este greu de crezut ca un instrumentist într-o mare orchestră profesionis-
tă să aibă un salariu de până la 500 de lei (cam 40$), şi totuşi aceasta este o
realitate, ca şi faptul că Palatul Naţional nu are măcar un autobuz cu care

496
formaţiunile să se poată deplasa acolo unde sunt solicitate, când normal ar
fi ca fiecare formaţiune să-şi aibă propriul mijloc de transport. Cu totul alta
este situaţia în cazul formaţiunilor şi al artiştilor veniţi din altă parte, mai
cu seamă din Rusia: concertele sunt organizate mult mai bine, sălile sunt
arhipline, iar asta înseamnă că se strâng şi mulţi bani. Acesta nu este un fe-
nomen neapărat condamnabil, dar el arată că aici statul nu este reprezen-
tat de nimeni, pe când o viziune chibzuită cu multă stăruinţă asupra între-
gii activităţi concertistice, din care să rezulte implicit şi o organizare mult
mai bună, ar oferi fără îndoială un tablou mai plăcut şi în orice caz mult
mai puţin dezolant al acestui fenomen, care înseamnă extrem de mult pen-
tru climatul spiritual din societate.
În ultimul deceniu şi mai cu seamă în ultimii câţiva ani, viaţa muzicală
a Moldovei s-a înviorat sensibil datorită eforturilor mai multor interpreți
tineri de muzică uşoară. Pare incredibil cum a fost cu putinţă ca, în situaţia
în care se află astăzi Moldova, să apară o manifestare artistică de aşa rezo-
nanţă şi amploare, cum nu a mai existat aici niciodată. Aceasta a fost cu pu-
tinţă, deoarece tinerii muzicanţi şi cântăreţi sunt în căutări permanente, ei
vor să reuşească cu orice preţ. De aceea exersează în toate genurile – folk,
rock, pop, rap – obţinând noi realizări muzicale, care, deşi oarecum hibri-
de, sunt totuşi originale şi au destulă audienţă. Interpreţii acestei muzici au
reuşit să se impună nu numai în preferinţele muzicale ale tineretului mol-
dovean, dar au fost recunoscuţi şi în alte ţări, şi nu pur şi simplu recunos-
cuţi, ci solicitaţi de iubitorii de muzică de acolo, unde concertează cu
succes şi concurează la fel de bine cu artiştii şi formaţiunile din aceste ţări.
Ceea ce pare incredibil, în artă se produce mai des decât în viaţă, pentru că
arta nu este legată strâns de realităţile cotidiene, nu se revendică de la
aceste realităţi şi de aceea nu-şi caută în ele nici originile, nici nemulţumiri-
le şi nici satisfacţiile.
Această observaţie este valabilă şi pentru muzica „serioasă”. Festivalul
de anul acesta „Invită Maria Bieşu”, cu toate stângăciile şi artificialităţile
lui, a arătat că simfonia şi opera pot fi la ele acasă şi în Moldova. Încă mai
multe motive de bucurie oferă apariția în ultima vreme a câtorva tineri
muzicieni și vocaliști de mare talent, care au reușit să se impună nu numai
la ei acasă, dar și în străinătate, ba întâi de toate și mai ales în străinătate.
Din păcate însă, aşa cum am văzut, nu peste tot e la fel de bine, există
destule motive de insatisfacţie. Aceste motive ar putea pierde mult din dra-
matismul pe care îl au astăzi, dacă în R.M. ar exista o idee clară ce înseam-
nă cultura naţională a acestei ţări. Atunci s-ar vedea limpede şi ce trebuie
făcut pentru ea, cum trebuie făcut şi desigur cine trebuie să fie cei chemaţi
să facă.
Prima sarcină culturală, într-o ţară tânără este nevoia afirmării fi-
zionomiei ei spirituale aparte. Dacă s-ar întâmpla minunea ca, odată şi oda-
tă, persoana desemnată pentru funcţia de ministru al culturii în R.M. să fie
497
întrebată în ce constă specificul culturii acestei ţări, acesta ar trebui să poa-
tă răspunde fără să fie nevoie să se gândească mult. În general, ar fi normal
ca fiecare cetăţean al R.M. să ştie sau măcar să aibă o idee vagă prin ce se
evidenţiază muzica, literatura, teatrul, folclorul, artele plastice moldove-
neşti, care sunt principalele manifestări culturale tradiţionale în Moldova
etc. Şi principalul, trebuie să ştie (şi aici nu mai poate fi vorba de idei vagi)
că, în esenţa ei, cultura Moldovei este o formă de manifestare a spiritualită-
ții româneşti, fapt pentru care limba română este inima acestei culturi.
A doua sarcină o face elaborarea unei atitudini corecte faţă de cadrele,
adică faţă de profesioniştii, din domeniul culturii. Or, starea culturii în R.M.,
din acest punct de vedere, este pur şi simplu deplorabilă. Salariul este în-
totdeauna primul argument în această privinţă şi trebuie să spunem că es-
te un argument impresionant. Sau, mai degrabă, dezolant. La Academia de
muzică, teatru şi arte plastice, singura instituţie de învăţământ superior
din domeniu în Moldova, salariul unui conferenţiar sau profesor este la ni-
velul a 600 de lei (sub 50$), atât dă statul. În cele mai multe universităţi,
unde sunt mulţi studenţi care învaţă pe bază de contract, la acest simula-
cru de leafă se adaugă un supliment, care, de regulă, este mai mare decât
leafa. În cultură, însă, nu dau năvală mulţi tineri care ar plăti pentru studii,
şi într-un fel e firesc să fie aşa, pentru că în mod obişnuit aici e vorba de
anumite înclinaţii, de talent. Şi tocmai de aceea ar fi tot atât de firesc ca sta-
tul să aibă o atitudine oarecum mai specială faţă de astfel de instituţii, să le
ia „sub aripa” sa protectoare şi încurajatoare. Aşa poate fi, şi aşa şi este,
prin alte părţi, dar nu şi în Moldova. Nu e cazul. Biblioteca Naţională a R.M.
este, sau mai degrabă ar trebui să fie, o instituţie-simbol pentru prestigiul
la care este îndreptăţită şi Moldova să pretindă. Salariul mediu în această
instituţie pe care ar trebui să se clădească mândria ţării se situează între
350-400 de lei (30-35$). Comentariile sunt, cum se zice, de prisos.
Al treilea lucru care contează foarte mult este cine sunt diriguitorii
culturii naţionale în Moldova. Este de domeniul celor mai simple evidenţe
că în fruntea culturii naţionale statul trebuie să-şi delege oamenii săi cei
mai instruiţi şi mai cultivaţi, care e preferabil să fie bine cunoscuţi în socie-
tate anume ca personalităţi culturale, pentru că aceştia sunt chemaţi să re-
prezinte modelul cel mai bun pe care îl are această cultură: să fie cunoscă-
tori foarte buni şi vorbitori fără cusur ai limbii române, să fie mijlocitori
abili, agreabili, eficienţi şi mereu accesibili în mijlocul formaţiunilor, gru-
purilor şi personalităţilor culturale şi artistice, să cunoască perfect, ca pro-
fesionist, măcar un sector-două ale acestei sfere. E o mare prostie să pui
ministru al culturii un om care nu are aceste calităţi, în cel mai rău caz mă-
car o parte din ele (însă atenţie! fără nici o concesie la limba română!), dar
şi mai grav e să numeşti pe cineva care este din afara acestui mediu. Nu
trebuie să stai mult pe gânduri când numeşti un ministru la transporturi,
comunicaţii, construcţii, la vamă, la interne, la armată etc., deoarece pentru
498
astfel de funcţii se potriveşte oricine ştie ce caută acolo, pe când la cultură
este extrem de greu să găseşti omul potrivit. Mai ales în situaţia în care
acesta trebuie să suplinească, prin calităţile sale intelectuale, profesionale
şi umane, marile lipsuri ale domeniului.
Literatura şi cartea în general sunt acel factor, care a asigurat supra-
vieţuirea culturii româneşti în Basarabia. În perioada sovietică, în fosta
RSSM, în paralel cu rusificarea oficială şi pe faţă a ţinutului, se edita foarte
mult în limba română, cu caractere chirilice, bineînţeles, mult mai mult de-
cât se editează astăzi. Întrucât admiteau că pentru orice cultură socialistă
este caracteristică o formă naţională, comuniştii sovietici îşi sabotau ei în-
şişi propria lor politică de rusificare a popoarelor neruse. Sigur că se tipă-
rea foarte mult şi în limba rusă. Cea mai mare parte a tirajului literaturii
artistice, a ziarelor şi revistelor, aproape toate manualele pentru învăţă-
mântul superior, cărţile de ştiinţă şi propagandă, reclama se făceau în ru-
seşte. Dar principiul „cultură socialistă după conţinut şi naţională după
formă” permitea ca apariţiile editoriale în „limba moldovenească” să pre-
domine ca număr. Aceasta se datora faptului că în majoritatea şcolilor pre-
darea disciplinelor de studiu se făcea în limba maternă, ceea ce însemna
editarea în română a zeci de manuale în sute de mii de exemplare. Pentru
satisfacerea acestor necesităţi, exista o editură didactică, numită la început
„Şcoala sovietică”, apoi „Lumina”. Totodată, datorită eforturilor scriitorilor
moldoveni, se editau anual zeci de titluri de scrieri artistice, opere ale lite-
raturii naţionale şi traduceri din alte literaturi. La un moment dat chiar a
fost înfiinţată o editură destul de mare pentru literatura artistică. În gene-
ral, pe atunci editurile erau foarte mari, ceea ce înseamnă că se edita mult.
Cea mai mare din toate, „Cartea Moldovenească”, era, faţă de ce sunt, ca
proporţii, editurile astăzi în R.M., un adevărat gigant: avea câteva sute de
lucrători şi edita anual câteva sute de titluri, de regulă, în tiraje incompa-
rabil mai mari ca acum.
Astăzi activitatea editorială este cu totul alta. A crescut mult profesio-
nalismul editorilor, atât sub aspectul managerial cât şi din punctul de ve-
dere al culturii actului editorial în sine. Cărţile arată mult mai bine şi ca
viziune privind mesajul lor, dar şi ca realizare poligrafică. Aceasta este mai
ales urmarea creşterii nivelului de tehnicizare şi informatizare a activităţii
editoriale şi tipografice. Şi totuşi problema cărţii, în drumul ei lung şi greu
de la autor şi până la cititor, este astăzi mult mai încurcată şi mai greu de
rezolvat decât acum 15 ani. Editarea cărţilor este posibilă acum numai în
măsura în care se poate realiza ca afacere. Cu unele excepţii, cum ar fi mai
ales editarea şi reeditarea manualelor, precum şi unele cazuri nesemnifica-
tive, astăzi regula este că cel căruia i-a venit în cap să scrie o carte, nu nu-
mai că nu poate pretinde să i se plătească pentru asta, cum se făcea pe vre-
muri, ci dimpotrivă, el însuşi trebuie să caute bani pentru a o edita. În plus,
deşi cărţile editate în Moldova nu sunt foarte scumpe – faţă de cele din
499
România, de pildă –, totuşi, în raport cu nivelul nostru de trai, preţurile lor
sunt destul de pipărate. Asta face ca să nu fie cumpărate chiar şi de cei care
au nevoie de ele, adică de cei pentru care au fost scrise. Astfel, de când ac-
tivitatea editorial-poligrafică a devenit o afacere, nevoile autorilor şi ale
consumatorilor de carte pot fi satisfăcute numai în măsura în care se su-
pun intereselor editorilor. Este adevărat că uneori această activitate poate
fi susţinută de nişte sponsori. Contribuţia Băncii Mondiale la editarea ma-
nualelor, de pildă, a fost considerabilă. Merită recunoştinţă pentru ceea ce
au putut face şi mai fac în acest sens unele fonduri şi fundaţii, cum este fili-
ala din Moldova a Fundaţiei Soros, chiar dacă în astfel de situaţii găsirea
soluţiilor corecte este dificilă, întrucât preferinţele nu au întotdeauna mo-
tivaţii suficient de credibile şi mai ales onorabile, cum se întâmplă cam
peste tot unde soluţia înseamnă bani, ceea ce vrea să zică de fapt buzuna-
rul preferabil pentru aceşti bani. M-a surprins cazul când Soros-Moldova a
respins anul acesta finanţarea editării unui mare corpus bibliografic, o car-
te deosebit de utilă pentru activitatea ştiinţifică şi culturală, ca şi atunci
când (anul trecut), în locul unui proiect de indiscutabilă utilitate publică, a
fost preferată o caricatură de proiect numai pentru că aceasta era legată
cam strâns de interesul cuiva care era prea aproape de locul luării deciziei
corespunzătoare. Şi asta e nimic: un caz-două – din câte? Este o povară uri-
aşă să poţi face faţă la două sarcini deodată, la fel de grele: să fii filantrop
pentru alţii şi totodată să rezişti tentaţiei puternice de a fi filantrop doar
pentru tine, când banii pot (ce nu pot banii?) fi folosiţi tot atât de bine şi
într-un scop, şi în celălalt; de regulă, cei mai mulţi sunt zdrobiţi de această
povară. În Moldova este foarte comod să faci afaceri şi să practici sponsori-
zări, deoarece căile lor nu sunt cunoscute nici lui Dumnezeu.
Rolul cel mai mare în păstrarea culturii naţionale a ţinutului, în situa-
ţia în care aceasta era puternic ameninţată să fie complet alterată, l-a avut
literatura română de aici, zisă pe atunci moldovenească. Nu importă ce şi
cum era ea în raport cu literatura de peste Prut, cu adevărat important e că
ea a contribuit realmente, şi cel mai mult, la salvarea spiritualităţii româ-
neşti a Basarabiei. Asta făcea ca scriitorii să se bucure de o mare stimă din
partea unei populaţii numeroase de moldoveni, mai cu seamă în rândul in-
telectualităţii şi a tineretului studios. Era şi normal ca atunci când, la sfârşi-
tul anilor ’80, românii basarabeni se puseră în mişcare pentru a-şi câştiga
şi apăra drepturile lor naţionale, scriitorii, împreună cu alte grupuri ale in-
telectualității, să se afle în primele rânduri ale acestei lupte. Nu întâmplă-
tor, la alegerile din 1989 şi 1990, mulţi scriitori au devenit parlamentari.
Sigur că succesele în puţinul obţinut atunci nici pe departe nu se datorează
în exclusivitate lor, cum se aventurează uneori să susţină câte cineva din-
tre scriitori, exaltându-se fără motiv, ci mai cu seamă faptului că în acea
mişcare intrase cea mai mare parte a intelectualităţii basarabene, care reu-
şise să atragă de partea sa sute de mii de oameni.
500
 Dar, după cum, la scurt timp după aceea, entuziasmul maselor secase
şi valul mişcării se stinsese, tot aşa şi scriitorii îşi pierduseră influenţa asu-
pra mulţimii şi, ceea ce era mai rău, cuvântul lor înceta să mai intereseze
pe cineva. Literatura însăşi, care chiar înainte de acele evenimente măreţe,
dar fără rezultate pe măsură, fusese cartea de căpătâi pentru sufletul basa-
rabeanului, şi-a pierdut acel rol de-acum încolo. Mai mult decât atât, tagma
scriitoricească a început să fie zguduită în interior de lupte dintre facțiuni
şi unii indivizi […] Cartea însă trece oricum, deja a trecut, în spatele altor
preocupări ale oamenilor, inclusiv, şi asta e chiar grav de tot, ale tineretu-
lui, ceea ce se întâmplă şi fără contribuţia acestor hulitori care, din orgoliu
prostesc şi din disperare că nimeni nu-i ia în serios şi că au ajuns ca foarte
puţini să le mai arate stimă, lovesc fără să-şi dea seama în prestigiul litera-
turii [...] Am convingerea că scărmăneala la care s-au dedat în ultima vreme
cele două tabere de literaţi basarabeni nu ar fi avut loc sau cel puţin ar fi
fost nesemnificativă, dacă în trecutul sovietic literatura moldovenească ar
fi avut în sânul ei măcar câteva exemple notorii de verticalitate civică, sus-
ţinute de opere literare de indiscutabilă valoare artistică. La umbra acestei
autorităţi morale şi artistice, cei care astăzi îşi dispută întâietatea relativ la
cine e mai aproape de culmile adevăratei arte ar fi fost încercaţi, poate, de
un sentiment de jenă. Recunosc însă că nu sunt convins că s-ar fi putut în-
tâmpla chiar aşa: Ion Druţă, singurul care s-a aflat într-o oarecare opoziţie
cu puterea în anii ’70-’80 şi totodată era (şi de fapt a cam rămas) cel mai
important scriitor basarabean (cu toate păcatele neliterare pe care le are),
este „bătut” acum de ambele „lumi paralele” ale actualei literaturi române
de la est de Prut.
Din păcate, în Moldova nu a existat niciodată un serios cenzor literar,
în sensul constructiv al acestui termen, înţelegând prin aceasta o critică li-
terară de înalt profesionalism, care să fi fost un bun îndrumător al literatu-
rii, pentru a susţine şi încuraja începuturile bune şi a descuraja acele iniţia-
tive care sunt fără perspectivă, dar care caută să se impună cu orice preţ,
dăunând astfel întregului proces literar. Un astfel de factor ar fi decantat
lucrurile în sfera literaturii de aşa manieră, ca să se ştie foarte bine cine re-
prezintă adevărată valoare şi cine nu. Asta, dacă nu ar fi preîntâmpinat, cel
puţin ar fi dezavuat întrucâtva lupta, în fond, de factură extraliterară dintre
facţiunile literare.
Din fericire, literatura basarabeană are şi lucruri mai frumoase decât
scandalurile şi pretenţiile nesăbuite ale acelora pe care lipsa simţului umo-
rului i-a condamnat să rătăcească în afara realităţilor. Este vorba mai ales
de apariţia şi extinderea unui nou fenomen literar, care pentru mine este o
surpriză pe cât de neaşteptată pe atât de îmbucurătoare (ceva timp în ur-
mă, eram mai sceptic în privinţa perspectivelor literaturii basarabene): lite-
ratura tânără care a reuşit să se impună în ultimii 10-15 ani printr-un nu-
măr relativ mare de condeie şi mai ales prin originalitatea şi prospeţimea
501
creaţiilor lor. Scrierile tinerilor – desigur, nu toate şi nu alte tuturor – sunt
bine apreciate nu numai în Moldova, dar, şi mai ales, în România. Unii din
aceşti tineri au reuşit să demonstreze că tinereţea poate fi şi o valoare spi-
rituală, nu numai biologică. Succesul lor are rădăcini nu doar în resursele
interne pline de vigoare şi inedit (pe care nici ei nu le cunosc şi care se do-
vedesc cu atât mai mari cu cât sunt puse mai serios la treabă), dar şi într-o
mult mai mare libertate a cugetului. Ei nu au cunoscut, mai ales cei care au
început să scrie după 1990, închisorile conştiinţei, mentalitatea de mahala
în care se complac unii scriitori mai în vârstă, nu au fost corupţi (încă?) de
ispitele care le stau în cale ca un şir de praguri din ce în ce mai greu de tre-
cut. Spre norocul lor, acum când energia le este mare şi ambiţiile la fel, pot
sări peste câteva praguri deodată, numai dacă nu uită că succesele reale
cer eforturi foarte mari. Dumnezeu dă, dar în traistă nu pune. Este adevă-
rat că unii din ei sunt cam teribilişti, cam belicoşi – şi nu întotdeauna moti-
vat – cu „bătrânii” (nu cu îmbătrâniţii, pe seama cărora nu-i nici un bai să
se mai distreze câte puţin), că pornirile de a se grozăvi se regăsesc ici-colo
şi în scrierile lor literare, în care adeseori perlele trebuie căutate în gunoi,
dar acestea sunt păcate obişnuite ale tinereţii. Trec şi ele, cum trec toate.
Cum trece (vai, cum trece!) şi tinereţea.

Învăţământul şi ştiinţa
Lucru incredibil dar adevărat, şcoala nu merge chiar atât de rău cum
ar fi fost de aşteptat în situaţia în care statul nu prea are grijă de ea. Vorba
e că, în condiţiile în care cheltuielile de stat pentru învăţământ sunt mult
sub nivelul cerinţelor, sarcina întreţinerii şcolii a fost preluată în mare par-
te de către populaţie. Reparaţia şi amenajarea şcolilor, chiar o anumită sus-
ţinere materială a pedagogilor, variate activităţi didactice se fac din banii
părinţilor. Este adevărat că există neajunsuri mari în privinţa utilării teh-
nic-didactice a şcolilor, a asigurării elevilor cu manuale, a completării fon-
dului de carte al bibliotecilor şcolare şi mai ales a menţinerii şi completării
corpului didactic. Nici managementul educaţional nu a fost şi încă nu este
la înălţimea nivelului solicitat de exigenţele instruirii actuale: nici unul din-
tre miniştrii educaţiei (cu excepţia lui Vancea, se pare) nu a cunoscut şcoa-
la pe viu, sfătuitorii în probleme de didactică sunt de multe ori ei înşişi ne-
ajutoraţi, pentru că sfaturile pe cale le dau sunt culese de pe unde găsesc şi
ei, nu rezultate din propria experienţă instructiv-formativă. Aceste neajun-
suri se întâlnesc peste tot, dar grave cu adevărat sunt mai cu seamă în sate,
unde şcolile se confruntă cu greutăţi foarte mari, între care prima şi cea
mai mare constă în faptul că din şcoli au plecat şi continuă să plece mulţi
învăţători, ceea ce a făcut ca învăţământul în mediul rural să se afle în mare
pericol. Bineînţeles că acest fenomen este legat de starea generală a satelor,
despre care vorbeam mai sus, şi el nu poate avea soluţie favorabilă decât în

502
măsura realizării schimbărilor structurale spre bine în acest context. Or, pe
de o parte acesta este un proces complicat şi de durată, iar pe de altă parte
nu se poate realiza peste tot la fel. Multe sate vor dispare, această tendinţă
e deja sub ochii noştri, altele îşi vor reduce considerabil populaţia, pe când
cele mai norocoase vor creşte, absorbind o parte a populaţiei din primele
două categorii, transformându-se, într-un viitor nu foarte apropiat, desi-
gur, în localităţi moderne, în care, între altele, se vor afla şi şcoli mai bune.
Astfel, dacă şcoala urbană, mai ales în Chişinău, merge în general bine
şi insuficienta grijă a statului nu îi dăunează foarte mult, atunci la sate situ-
aţia este cu totul alta, acolo ajutorul statului nu numai că este absolut nece-
sar, dimpotrivă, atenţia din partea statului trebuie sporită considerabil, o
dată cu susţinerea primăriilor, pe care însă nu se poate conta foarte mult,
deoarece acestea nu prea au bani. Majorarea măcar cu 50 la sută a salariu-
lui pedagogilor, suplimentat, în sate, cu anumite ajutoare şi înlesniri, ar pu-
tea aduce foloase mari şcolii. Cadrele didactice, mai ales în mediul rural, au
mare nevoie de susţinere substanţială şi permanentă în perfecţionarea
pregătirii profesionale şi ridicarea neîntreruptă a nivelului de cultură ge-
nerală, în informarea la timp asupra schimbărilor care se produc în lume,
inclusiv în sfera instruirii şi educaţiei. Informatizarea şcolilor şi asigurarea
fiecărui pedagog cu computer este o sarcină stringentă a învăţământului
din Moldova, în situaţia în care în majoritatea ţărilor europene computerul
este demult o ustensilă care nu lipseşte nici unui elev.
Fenomenul care a făcut întotdeauna faţa frumoasă a şcolii moldove-
neşti şi a asigurat un nivel al procesului de instruire cel puţin acceptabil –
dacă ar putea să pară mult când aş zice că a fost destul de bun – a fost mun-
ca grea a cadrelor didactice, realizată pe parcursul a mai multor zeci de ani
în volum enorm, într-un ritm mereu susţinut şi în corespundere cu nişte
cerinţe precise şi neînduplecate, care, aşa cum se ştie, nu fac concesii pen-
tru nimeni, nici pentru pedagogi, nici pentru elevi. Acest fenomen este de-a
dreptul remarcabil, cu atât mai mult astăzi, când şcoala şi pedagogul tra-
versează un timp foarte greu. La asta, mai ales, mă gândeam când ziceam
că, cu toate scăderile şi neajunsurile care i le-au pus în cârcă timpurile ana-
poda pe care le trăim, în general, şcoala noastră merge totuşi bine. Nu exis-
tă aici nici un secret, nu e vorba de vreun merit deosebit al cuiva şi nici de
vreo minune. Explicaţia constă în faptul că nici o societate, şi nu neapărat
una foarte dezvoltată, nu se poate lipsi de un sistem educaţional, nu poate
ignora necesitatea instruirii copiilor pentru a le asigura întâlnirea cea mai
puţin dramatică cu viaţa. Chiar dacă societatea noastră ar fi încă mai săracă
de cum este – şi nu e uşor să ne-o mai închipuim şi pe asta – totuna şcoala
ar exista şi ar funcţiona oarecum normal.
Problemele şcolii de cultură generală sunt caracteristice în mare mă-
sură şi pentru învăţământul superior. E vorba mai ales de asigurarea fi-
nanciară a procesului de studii. De fapt asta şi este principala lui problemă.
503
Mai sus mă referisem în treacăt la două aspecte al acestei probleme: salari-
zarea cadrelor didactice şi învăţământul cu plată în universităţi. Trebuie
însă făcute aici câteva precizări şi menţionate încă unele lucruri dintre cele
mai principiale.
Sub aspect managerial, învăţământul superior din R.M. se caracteri-
zează prin două trăsături distincte, aparent divergente: participarea foarte
slabă a statului şi existenţa unui număr mare de universităţi. În realitate,
nu este nici o divergenţă. Pur şi simplu este vorba de faptul că statul, din
cauza insuficienţei mijloacelor financiare de care dispune, nu poate avea o
contribuţie substanţială la organizarea şi susţinerea învăţământului supe-
rior. Ca replică la această incapacitate, sectorul privat, apărut în acest sis-
tem după 1989, s-a extins, cuprinzând probabil nu mai puţin de 80 la sută
din întreg. Interesant e nu doar faptul că instituţiile private propriu-zise
constituie trei sferturi din numărul total al universităţilor, ci mai ales că
private sunt, în fond, şi cele ale statului, dacă avem în vedere că nu mai pu-
ţin de trei sferturi din numărul studenţilor (poate chiar mai mult, dacă ne
gândim şi la cei de la fără frecvenţă) îşi plătesc ei înşişi studiile. De fapt la
ora actuală învăţământul privat este singura şansă de supravieţuire a uni-
versităţilor din Moldova. Nu este o dificultate să înţelegi că la salariul de
6-700 de lei, pe care îl plăteşte statul unui conferenţiar sau profesor uni-
versitar, învăţământul superior nu poate supravieţui. Salvarea vine de la
contracte care suplimentează această sumă de 2-3 ori, în dependenţă de si-
tuaţia concretă a fiecărei instituţii, ceea ce nu-i cine ştie ce, dar permite to-
tuşi ca sistemul să funcţioneze, ceea ce înseamnă, în fapt, să supravieţuias-
că. Tocmai de aceea predispoziţia pe care o arată în ultima vreme guverna-
rea comunistă de a restrânge sectorul privat din acest sistem constituie un
mare pericol pentru învăţământul universitar. Caracterul antisocial al unei
astfel de politici se vede foarte bine. Mai întâi, aceasta îngrădeşte pornirea
tineretului către învăţătură şi încalcă unul din drepturile elementare ale
cetăţeanului. În al doilea rând, dată fiind situaţia social-economică extrem
de grea în care se află astăzi R.M., mulţi tineri pur şi simplu nu au unde se
duce în altă parte, nu-şi pot găsi alte ocupaţii; până, poate, se schimbă ceva
spre mai bine, până li se oferă alte şanse, şi ei, şi părinţii lor care muncesc
de multe ori în străinătate tocmai pentru a-şi trimite copiii la învăţătură,
găsesc că aceasta este, fie în principiu singura soluţie pe care şi-o doresc,
fie singura soluţie pe care pot conta acum, din lipsa alternativelor. Între al-
tele, practica a demonstrat că, dincolo de opţiunile celor care doresc să fa-
că studii cu orice preţ, această soluţie este rezonabilă nu numai sub aspect
social (adică fiind motivată de situaţia socio-economică nesatisfăcătoare),
ci şi pentru că chiar mulţi dintre tinerii care nu au dorinţă foarte mare să
înveţe şi să obţină o specializare serioasă într-un domeniu anume, pe par-
cursul studiilor prind interes faţă de carte şi unii din ei ajung buni specia-
lişti. În al treilea rând, învăţământul privat este o sursă de existenţă pentru
504
zeci de mii de oameni, inclusiv pentru multe mii de oameni de ştiinţă şi
profesionişti de cea mai înaltă calificare. Numai o politică necumpănită s-ar
putea încumeta să ia bucata de pâine de la gura acestor oameni.
Trebuie să fac aici o digresiune extrem de importantă. Foarte mulţi
profesori şi oameni de ştiinţă basarabeni sunt predispuşi să părăsească
universităţile în care lucrează şi să plece oriunde ar găsi o sursă de existen-
ţă care să le asigure un trai normal, preferabil în universităţi sau institute
de cercetare din alte ţări‚ dar în practică realizarea acestei dorinţe este
aproape imposibilă; cei care au reuşit totuşi sunt foarte puţini. Sunt destui
profesori basarabeni care şi-au trimis mai mulţi ani în urmă dosarele în di-
ferite ţări şi aşteaptă aprobările şi invitaţiile, care însă vin foarte greu,
atunci când vin totuşi. Sigur că, de regulă, această tendinţă se manifestă în
cazul profesorilor care au cea mai bună pregătire. După tradiţie, ei sunt
primiţi bine în universităţile de prestigiu din Rusia, unii ajung şi în Occi-
dent, inclusiv în America, această şansă oferindu-li-se însă mai des profe-
sorilor evrei şi mai rar profesorilor moldoveni. Sunt cazuri când savanţii
basarabeni sunt solicitaţi în Japonia ori în Ţările Baltice. Moldovenii, însă,
din mai multe motive – bineînţeles, nu doar pentru că limba română este
pentru ei cel mai dorit şi mai accesibil mijloc de comunicare ştiinţifică şi
didactică – îşi leagă speranţele lor de România, dar în fapt accesul lor în
universităţile din dreapta Prutului, ca şi în alte instituții de acolo, convena-
bile şi potrivite cu aspiraţiile şi pregătirea acestor solicitanţi, nu este ad-
mis. Deşi nu există o politică oficială şi nici vreo atitudine exprimată public
a forurilor de educație, ştiinţă şi cultură sau a corpului profesoral, acade-
mic etc. din România în această privinţă, în fapt profesorul şi omul de ştiin-
ţă basarabean, care doreşte să-şi găsească un loc de muncă acolo în dome-
niul în care s-a specializat, întâlneşte o rezistenţă dârză şi un refuz catego-
ric atât din partea profesorilor români, care-şi apără astfel fieful cu străşni-
cie în faţa ofensivei intruşilor de peste Prut, cât şi a forurilor diriguitoare
care patronează sferele respective. Cu, repet, foarte puţine excepţii, toţi cei
care au încercat să escaladeze acest zid au trebuit, după încercări nume-
roase şi eforturi disperate, să renunţe dezamăgiţi. Ministerul educaţiei din
România împreună cu profesorii din universităţi fac tot ce le stă în putinţă
pentru a zădărnici sau măcar a amâna până la paştile cailor echivalarea sau
recunoaşterea diplomelor de studii şi mai ales a diplomelor de doctorat ale
basarabenilor, fără de care obţinerea unui post nici nu se discută. Bineînţe-
les că, în aşteptarea echivalării care nu mai vine, postul la care solicitantul
râvnise şi pe care poate chiar îl avea promis (poate chiar în mod sincer, ce-
ea ce nu prea se poartă), s-a spulberat. Dacă o ia de la capăt, rezultatul este
acelaşi. De aceea, după ce îşi dă seama ce se întâmplă de fapt, basarabeanul
ghinionist scuipă cu năduf şi se întoarce acasă. Iată un exemplu concret şi
foarte dureros care arată că, dincolo de frazeologia de doi bani despre
neam, ţară, frăţie, iubire reciprocă etc., între românii de la răsărit de Prut şi
505
cei din România propriu-zisă există un foarte întins spaţiu de suflet şi men-
talitate unde ei nu se pot întâlni.
Revenind la atitudinea guvernului moldovean faţă de universităţi,
trebuie să observ că el nu numai că are voie, ci chiar este dator să intervină
în toate fenomenele cuprinse în procesul învăţământului superior, inclusiv
să reglementeze ceea ce se cuvine în sectorul privat al acestui sistem. Este
în afara oricăror îndoieli că situaţia actuală din învăţământul universitar
nu poate dura foarte mult. Să ai în R.M. tot atâtea universităţi câte sunt în
Marea Britanie, e ridicol, după cum nu poate fi considerat normal nici fap-
tul că la unele specialităţi, cum e de ex. dreptul, numărul abiturienţilor şi al
absolvenţilor este de ordinul miilor. Mii de jurişti, economişti, ingineri, me-
dici, pedagogi, specialişti în variate domenii ale culturii sunt şomeri sau au
alte ocupaţii decât cele pentru care s-au pregătit în universităţi; foarte
mulţi pleacă la munci inferioare în străinătate. Dată fiind, cum am mai
spus, şi situaţia precară a cadrelor didactic-ştiinţifice din învăţământul su-
perior, calitatea studiilor mai lasă încă mult de dorit. Este evident, prin ur-
mare, că această sferă cere schimbări radicale. Dar numai cu condiţia să se
facă fără grabă şi cu cea mai mare atenţie. Obiectivul strategic al R.M. în
acest domeniu, ca de altfel şi în privinţa şcolii de cultură generală, constă în
crearea unui învăţământ modern, dar nu în vorbe, cum se practică acum la
tot pasul, ci în fapte reale. Pentru universităţi, acesta trebuie să întruneas-
că mai cu seamă două condiţii fundamentale şi anume, întâi, să aibă numă-
rul necesar de profesori de cea mai înaltă calificare, ceea ce presupune
racordarea în proporţie de măcar 60-70 la sută a stării lor materiale la
standardele europene; doi, să asigure accesul operativ al studenţilor la toa-
tă informaţia şi la tot materialul didactic de care aceştia au nevoie pe întreg
parcursul procesului de studii (săli corespunzătoare de studii, săli de lec-
tură, laboratoare, computere şi alte mijloace tehnice, literatură, condiţii
adecvate pentru activitatea practică etc.).
Viziunea asupra modalităţilor de realizare a acestui obiectiv poate va-
ria de la caz la caz. Este clar însă că nu se va putea merge nici pe linia etati-
zării complete a învăţământului universitar, mai ales că e greu de presupus
că statul va avea vreodată destule resurse financiare pentru a putea purta
o asemenea sarcină, dar nici pe calea privatizării complete. Va fi, probabil,
o cale de mijloc, cumva în genul aceleia care se probează astăzi, dar e sigur
că numărul instituţiilor, al membrilor corpului profesoral şi al studenţilor
va fi mult mai mic. Atunci abia se va putea spune că Moldova are un adevă-
rat învăţământ superior. Este un vis, dar nu am nici o îndoială că peste un
timp, poate peste 15-20 de ani, acesta se va arăta ca un vis adevărat.
De regulă, învăţământul superior trebuie să se afle în cea mai strânsă
legătură cu ştiinţa. Dar această viziune nu se potriveşte cu realităţile din
spaţiul postsovietic. În fosta URSS, deşi instituţiile superioare de învăţă-
mânt desfăşurau o anumită activitate ştiinţifică, ba chiar existau şi nişte
506
fonduri modeste în acest scop, totuşi, mai cu seamă în regiunile periferice
ale imperiului, în aşa-zisele republici naţionale, această preocupare era cu
totul secundară. În Universitate (pe atunci în Moldova era una singură) şi
în institutele de profil (medicină, inginerie, agronomie, pedagogie, arte),
aproape întreaga activitate a corpului didactic era îndreptată spre instrui-
rea şi educarea studenţilor. Cercetările ca atare erau puse pe seama Acade-
miei de Ştiinţe. Astfel, cele două activităţi se desfăşurau paralel în două sis-
teme aparte şi în bună măsură izolate una de alta. De altfel, chiar concepţia
şcolii superioare recunoştea că cercetarea nu constituia pentru ea o priori-
tate, drept dovadă fiind faptul că atunci când un cadru didactic trebuia să
pregătească şi să susţină o teză de doctorat, el era degrevat provizoriu de
preocupările didactice şi trecut pe un post de cercetător. În Moldova aceas-
tă situaţie nu s-a schimbat nici până azi, cu excepţia faptului că, în universi-
tăţi, fondurile pentru cercetare s-au redus foarte mult.
Problema cea mai serioasă a cercetărilor constă însă nu în suprimarea
aproape completă a cheltuielilor pentru activitatea ştiinţifică în universi-
tăţi, ci în faptul că chiar şi Academia de Ştiinţe nu mai dispune de fonduri
nici măcar satisfăcătoare în acest scop. Pe vremuri, în numeroasele institu-
te academice se făceau cercetări la modul cel mai serios; unele rezultate
ale investigaţiilor savanţilor basarabeni în matematică, fizică, chimie, bio-
logie erau cunoscute nu numai în fosta URSS, ci chiar şi în multe ţări din
afara acesteia. Într-o situaţie mai proastă se aflau ştiinţele umaniste, din
cauza presiunii exercitate asupra lor de propaganda comunistă şi imperia-
lă sovietică. Dar chiar şi unele din acestea se puteau dezvolta oarecum nor-
mal, iar uneori, în cazuri mai rare, ce-i drept, chiar nestingherit. Este vorba
mai ales de cercetările în arheologie, etnografie, folclor, parţial în lingvisti-
că şi literatură, de anumite teme filozofice sau economice şi chiar de unele
compartimente ale istoriei, cum este evul mediu. Pot fi numite multe sute,
poate chiar mii, de studii din aceste domenii, care, dacă este ignorată am-
prenta ideologică, mai mult sau mai puţin observabilă şi incomodă, pe care
a lăsat-o asupra lor vremea şi locul de apariţie, se dovedesc a fi cercetări de
reală valoare ştiinţifică.
Dar toate astea au fost. Şi nu mai sunt. Astăzi Academia e ca şi termina-
tă, e un cadavru viu şi nimic nu o mai poate salva. Poate doar imnul (ironie
a soartei!) pe care şi l-a făcut nu demult. Decât dacă acesta nu o fi, mai de-
grabă, cântecul de prohodire a ei. Cred că cei care au compus imnul au avut
un gând anume asupra Academiei, nu ştiu acum dacă bun sau rău: s-au
gândit să nu o lase să dispară fără cântec. Dispariţia Academiei, în orice caz
în forma şi cu concepţia în care a activat în perioada sovietică, nu numai că
nu e de regretat, ci chiar este necesară, dar asta nu trebuie să însemne şi
dispariţia ştiinţei. Academia şi ştiinţa nu sunt noţiuni identice. Poate că, în
viitor, existenţa Academiei, în altă formă şi cu alte competenţe, bineînţeles,
ar avea sorţi de izbândă – trebuie văzut, în acest scop, ce sunt academiile în
507
ţările cu bogate tradiţii ştiinţifice, pe acolo pe unde vor mai fi existând astfel
de instituţii ruginite. Din punctul de vedere al necesităţilor ştiinţifice aceas-
ta rămâne a fi totuşi o chestiune secundară; mult mai important este altceva
şi anume sarcina de a realiza, în sfârşit, adevărata joncţiune a ştiinţei cu în-
văţământul superior şi, desigur, cu activitatea practică. Experienţa Occiden-
tului în această privinţă ne poate fi de mult folos. Abia atunci universităţile
noastre vor fi instituţii moderne de învăţământ. Dar asta nu este de ajuns:
realizarea lucrurilor mari cere şi bani mulţi. Şi iarăşi am nimerit în zona vi-
surilor. Asta însă ne este soarta, nu avem şanse să reuşim, dacă nu credem
că şi visurile, măcar unele din ele, sunt realizabile.

Presa, această necesară „bestie sălbatică”

O societate modernă este de neconceput fără o presă bine pusă la
punct, pentru că astăzi rolul presei este foarte mare în toate aranjamentele
sociale. Ba, de multe ori, este chiar mai mare decât o cer necesităţile şi bu-
na funcţionare a mecanismului social, fără scandaluri publice, fără tensio-
narea relațiilor interumane, evitând temperaturile înalte ale climatului
social. Statutul mijloacelor de informare în masă nu este deloc simplu: în
general, eficienţa lor maximă este extrem de importantă pentru comunita-
tea umană, dar de multe ori ele sunt deranjante. Cel mai des, sunt deran-
jante pentru oamenii puterii şi ai banului, pentru politicienii ineficienţi şi
ne-curaţi, în genere, pentru acei care lucrează ceva pe seama cetăţenilor,
dar în ascuns de ei, într-un cuvânt, pentru toţi acei pe care, dintr-un motiv
sau altul, opinia publică îi supără. Această atitudine a fost exprimată, iritat,
dar semnificativ, de către un om de stat american care numea presa „bestie
sălbatică”, deoarece era nevoit să admită că guvernul nu poate evita să co-
munice jurnaliştilor unele lucruri care el preferă să rămână inaccesibile
opiniei publice. Tocmai această autoritate a presei, care determină guver-
nele să ţină cont de ea şi să imprime activităţii lor cât mai multă transpa-
renţă, demonstrând, astfel, că opinia publică nu le este indiferentă, a făcut
ca mijloacele de informare în masă să-şi câştige supranumele de „putere a
patra”. Şi numele acesta este meritat, deoarece presa bună, responsabilă
nu se mulțumește să informeze şi să distreze publicul, ci de multe ori îşi
asumă sarcini ale autorităţilor publice, de ex., ale organelor de drept, pe
care acestea nu şi le onorează, şi ea reuşeşte acolo unde acestea nu pot sau
nu vor să reuşească.
Dar chiar şi acolo şi mai ales acolo unde presa are un înalt statut social
şi poate interveni în cele mai variate procese şi fenomene (bineînţeles că
acesta nu e cazul nostru), ea nu are voie să depăşească anumite limite, res-
pectând necondiţionat regula universală că trebuie să existe o măsură
în toate. În realitate, de multe ori jurnalistul devine un băgăreţ excesiv,
intempestiv şi insuportabil, care se căzneşte să fie mereu prezent peste tot,

508
intervenind şi acolo unde nu are ce căuta; această deşartă agitaţie frenetică
dă naştere unui freamăt uşor dereglat al firii, care îl face pe jurnalist să-şi
închipuie că totul îi este accesibil, că îi este îngăduit orice. Astfel, profesio-
nistul cu statut social onorabil devine un nenorocit de paparazzi insolent şi
caraghios, care îşi măsoară statura cu aceea a şefilor de stat, crezându-se
uneori chiar mai mare decât ei, încumetându-se câteodată să le facă din
deget.
Jurnalistul zburător despre care am mai vorbit, făcea, pe la începutul
acestui an, o observaţie care era totodată şi un sfat pentru presa din Mol-
dova şi anume că aceasta nu este investigativă. Observaţie justă şi foarte
utilă. E drept că relativ nu demult şi unii jurnalişti de la noi au început să
vorbească despre asta, numai că e una să vorbeşti despre ceva ca şi cum
aceasta ar fi şi alta e ca acel ceva chiar să fie de-adevăratelea. În fapt, nu
există aşa ceva pe la noi. În cadrul unei emisiuni televizate din timpul cam-
paniei electorale din martie c., generalul Alexei, „sfătuit” probabil de cine-
va, adusese învinuiri grave de corupţie lui Diakov şi lui Braghiş. Ceva mai
târziu, un ziar rusesc relatase cum că Karmalak, zis și Bulgaru, care pe tim-
pul şefiei de stat a lui Lucinschi fusese arestat pentru că ar fi avut multe
păcate şi apoi tot atunci eliberat, după ce fusese scuturat binişor (nu de pă-
cate, ci de avere), ar fi finanţat campania electorală a comuniştilor. Dacă se
ignoră o fugară reacţie anemică, a lehamite, rătăcită printre nişte texte im-
pregnate copios cu cele mai elementare nimicuri, se poate spune că jurna-
liştii noştri nici nu au auzit aceste vorbe.
Ceea ce lipseşte presei noastre (mă refer mai cu seamă la cea angajată
politic), este profesionalismul, pe care eu l-aş desemna cu nişte cuvinte mai
simple: ambiţie, disciplină de muncă şi pregătire – nu pregătire profesiona-
lă, ci într-ale vieţii şi ale culturii (am în vedere cultură-cultură, adică şapte
ani de-acasă şi încă multe-multe pe lângă asta, nu spoială gazetărească pig-
mentată cu obrăznicie). Sub acest aspect, de cele mai multe ori chiar publi-
caţiile mai lăudate sunt şi cele mai nereuşite. Sfântă zicala: la pomul lăudat
să mergi cu sacul spart. Locul eforturilor investigative îl ţin, în aceste ziare,
monologurile deşarte, prin îngâmfarea şi naivitatea lor, ale redactori-
lor-şefi, locul reacţiilor zdrobitoare, prin concreteţea şi corectitudinea lor, la
eventuale observaţii, sfaturi sau invective revine replicilor în care bădără-
nia şi atacurile la persoană se iau la întrecere cu incompetenţa şi irespon-
sabilitatea.
Cele mai convingătoare dovezi de neprofesionalism jurnalistic sunt
frica, conformismul, comoditatea prin nimic tulburată, pentru că ele sunt
mai rele decât incompetenţa, care, în timp, poate fi depăşită, pe când aces-
tea sunt achiziţii congenitale. Câteva luni în urmă, directorul unei agenţii
de presă se plângea la un post de radio că agenţia sa fusese lichidată de că-
tre Consiliul municipal Chişinău prin votul comuniştilor şi al prietenilor
lor la cataramă pepecişti, foşti frontişti. Când însă moderatorul şi mai ales
509
ascultătorii emisiunii, care sunau în studio, i-au sugerat celui cu jalba să se
pronunţe asupra responsabilităţii acestor formaţiuni pentru acel vot, acesta
a zis că nu este el cel mai indicat să se pronunţe în astfel de chestiuni. Este
firesc ca acest plângăreţ să fie atenţionat şi întrebat că dacă nu este el cel
indicat să se pronunţe în chestiuni, în care nu numai că este indicat, ci chiar
este obligat să se pronunţe, de ce atunci se mai plânge că este lichidat, şi în
genere, ce caută el în presă?
Deficitul acut de profesionalism îl demonstrează mai ales radioul şi te-
leviziunea locale, indiferent de post. Despre cele de stat nici nu face să vor-
bim, întrucât acestea sunt scule ale propagandei oficiale. Dar chiar şi postu-
rile independente sau care se declară ca atare, exceptând cumva PRO TV-ul
local, care e totuşi oarecum mai dintr-o parte şi în general e rupt de marile
probleme ale societăţii moldoveneşti, au neajunsuri foarte serioase în acti-
vitatea lor: emisiuni plicticoase, anemice, mereu aceleaşi, cu protagonişti
necompetenţi, imense spaţii irosite, umplute cu aceeaşi muzică, de regulă,
departe de a fi cea mai bună, rămânere permanentă în urma evenimentelor,
preferinţă exagerată pentru spectacolul politic, transmitere de informaţii cu
totul secundare, inutile, repetări până la lehamite a unor lucruri pe care lu-
mea le ştie demult ş.a.m.d. Aceste realităţi deloc încurajatoare te fac să te
gândeşti că dacă radioul şi televiziunea de stat ar fi cu adevărat libere, ele
nu ar deveni mai bune; s-ar prea putea să se întâmple tocmai invers.
Lacunele presei electronice sunt atenuate olecuţă de postul de radio
„Europa Liberă”, mai bine zis de programul „Ora Moldovei”, difuzat de
acest post doar în cele cinci zile lucrătoare ale săptămânii. Zic „olecuţă”,
pentru că aceasta este extrem de puţin în contextul întregii informaţii coti-
diene despre Moldova. De multe ori însă pentru Moldova este rezervată
doar o jumătate din această oră şi chiar mai puţin. Nivelul emisiunii este
superior faţă de ce fac posturile de radio locale. Totuşi nu putem să nu ob-
servăm o oarecare îngustime şi o insuficientă mobilitate a concepţiei: me-
reu aceleaşi ştiri (Transnistria e pur şi simplu o obsesie care exasperează:
aceleaşi păreri plicticoase ale aceloraşi oameni despre aceleaşi nereuşite),
când sunt atâtea alte lucruri de comunicat ascultătorilor, în special cele ca-
re ţin de interesele lor vitale de fiecare zi. Comentatorii, iarăşi, spun mereu
aceleaşi lucruri, de multe ori la modul general, afectat, subiectiv; nelinişti-
tor este mai ales faptul că părerea câte unui jurnalist (mai ales dintre cei
zburători) se dă mereu ca o profeţie, ca o indicaţie extrem de preţioasă
pentru toată lumea şi, bineînţeles, întâi de toate pentru şefi de stat şi pen-
tru guverne, ceea ce e un semn de întrebare pentru câtă probitate poate fi
chiar şi la un post de radio altminteri serios.
Că presa noastră nu are prestanţa cuvenită se datorează în mare mă-
sură faptului că realmente nu există în Moldova presă liberă. E drept că o
mână de jurnalişti tot încearcă să convertească această neîmplinire într-o
realitate, dar mai e până izbânda să se producă. Orice ziar e al cuiva, e plătit
510
de cineva, de aceea nu oricine are curajul să publice un material echidis-
tant ori pur şi simplu o părere subiectivă. Tocmai de aceea nu este adevă-
rat că în Moldova nu există cenzură. Ba există, şi, în cazul anumitor publi-
caţii, e mai intransigentă, mai brutală şi mai mojicească decât cea din peri-
oada sovietică. Fiecare publicaţie acţionează pe cont propriu din toate
punctele de vedere, deci întâi de toate în interes propriu. Ele poartă, înre-
gimentate în grupuri sau izolat, un război permanent unele cu altele.
Pe de altă parte, în mediul nostru de trai, cultură şi mentalitate, liber-
tatea absolută a jurnalistului, chiar dacă acesta nu ar fi simbriaşul nimănui,
chiar dacă ar avea propriii săi bani pentru a-şi edita ziarul, nu poate fi con-
cepută şi nici nu este de dorit. Sunt mulţi care au ajuns gazetari prin varia-
te concursuri nefericite de împrejurări; unii au avut pretenţia să se facă
scriitori mari, foarte mari, şi nu au reuşit, şi acum caută să-şi scoată pârlea-
la prin editoriale săptămânale încropite parcă la fund de bahnă din resturi
stricate, rămase de la festinuri siropoase dintr-un trecut care pare nici să
nu fi existat; alţii se opintesc să-şi facă ştiute resursele de mârlănie acumu-
late din belşug într-o viaţă înecată multă vreme în alcoolism şi neagră mi-
zerie şi scoasă acum pe neaşteptate la lumina zilei de interesul cuiva cu
bani de a stăpâni nişte mijloace de informare în masă pentru a-și exercita,
prin intermediul acestora, influenţa asupra anumitor factori. Sunt şi alte
tipuri de gazetari fără voie. Având în vedere mediul nostru sărăcuţ în cul-
tură, unde cei mai mulţi cititori nu-şi pot da seama ce poate sta în dosul
buchiilor pe care le citesc, gazetarii de felul acestora nu sunt nici pe depar-
te nişte fiinţe nevinovate, întrucât firea lor viciată nu poate să nu facă rău
oamenilor. Câinii nedresaţi, dacă nu sunt ţinuţi în lanţ, se aruncă la oameni,
şi dacă nu au botniţe, pot muşca pe oricine.
Este plăcut să credem că aceste exemple ilustrează o abatere de la re-
gulă şi că, în viitor, vor fi şi mai multe motive de a crede aşa. Indiscutabil,
avem şi jurnalişti buni, sunt şi publicaţii reuşite sau aproape reuşite. Nu
dau nume şi titluri pentru a nu provoca zâzanie. Faptul că presa este în
zbucium, în căutare, că lucrează tot mai alert, că apar în paginile ei noi nu-
me care se arată promiţătoare, pentru că sunt ambițioase, vor să facă tot
mai mult şi mai bine, situaţia în care, aşa cum vedem, presa reuşeşte să se
arate un mijlocitor mai mult sau mai puţin util între fapte şi oameni – toate
acestea nu lasă nici o îndoială că intenţiile bune şi pornirea spre mai bine
sunt prezente şi în presa noastră. Ştim însă că prima şi cea mai mare preo-
cupare a oamenilor nu sunt nici jurnaliştii şi nici presa, ci starea reală a
mediului – a mediului social, uman, de trai (nivelul de trai), de aceea pres-
tanţa şi utilitatea presei pot fi probate doar în măsura în care ea, înscri-
indu-se perfect în acest mediu, lucrează la primenirea lui de aşa manieră,
ca omul să se simtă în mediu ca la el acasă.

Cronica (Iași), sept.-dec. 2005

511
 După 25 de ani de independență

Evident că principala întrebare pe care o ridică împlinirea unui sfert

de veac de la proclamarea independenței Republicii Moldova este ce s-a
realizat în această perioadă și mai cu seamă ce stat a fost construit pe te-
meliile fostei republici sovietice socialiste moldovenești.
Sigur că s-au făcut și unele lucruri bune. Faptul în sine al desprinderii
din îmbrățișarea „frățească” a rușilor a fost un lucru foarte bun. Dar ce a
urmat după aceea? Tot ce s-a făcut și ce nu s-a făcut – a fost chiar atât de
bun, cum caută să convingă cei din guvernarea actuală și susținătorii lor
din presă, și cum, bineînțeles, se vor lăuda, aceiași, la festivitățile din ziua
de 27 august?
În fapt, ni s-au ros urechile să auzim, în tot acest răstimp, că RM este
cel mai sărac stat din Europa, iar de la o vreme se spune tot mai tare și cam
peste tot că e și cel mai corupt stat din Europa. Iată care este adevărata
carte de vizită a RM. Poate fi ceva mai rău? E greu de închipuit.
Când aceste realități te lovesc mereu cu toată brutalitatea lor, nu poți
să nu constați că statul „construit” în acești 25 de ani este exact ceea ce nu
ne trebuie, este tocmai ceea ce contravine intereselor vitale ale cetățeniilor
acestei țări. Nu la acest stat ne-am gândit noi atunci când am votat Declara-
ția de independență, nu acesta este statul de care are nevoie populația RM.
Nu trebuie să ai o frunte înaltă de două șchioape ca să înțelegi că insti-
tuțiile acestui stat sunt foarte slabe, dovada cea mai vie fiind faptul că ele
pot fi ușor acaparate și distruse, și nu neapărat de puternice forțe inamice
din afară, dar chiar de unii indivizi din interior, evident, indivizi cu mulți
bani. Nu e de mirare că aceste instituții nu pot rezista la asaltul a tot felul
de provocări: șantaj, carierism, amenințări, corupție. Această situație este
atât de evidentă, încât nu ne miră deloc, chiar pare oarecum firească. Dim-
potrivă – ne-ar mira să nu fie așa, ne-am mira să vedem că instituțiile sta-
tului sunt independente, că în ele activează doar oameni competenți,
responsabili, conștienți de datoria ce le revine, că sunt imune la tentații pe-
riculoase de felul corupției. Din păcate, acest noroc nu ne paște. Acuta criză
instituțională, sub aspect profesional și moral, a afectat toate structurile
puterii, la orice nivel și în fiecare compartiment. În această privință e rău
de tot și în parlament, și în guvern, dar și în administrația locală, unde
exemplul cel mai trist îl oferă chiar primăria municipiului Chișinău. Este

512
adevărat că acolo debandada și ilegalitatea au fost la ele acasă întotdeauna,
dar în ultima vreme, de vreo șase-șapte ani, acolo s-a instalat o atmosferă
periculoasă, care miroase rău de tot. Chișinăuenii cred că mirosul foarte
neplăcut care plutește peste oraș vine de la instalațiile defecte de curățare
a murdăriilor – nu este adevărat: acest miros vine de la primărie.
În condiții normale, eficiența structurilor puterii este asigurată de im-
plicarea partidelor politice în viața statului, dar numai cu satisfacerea a
două condiții obligatorii: 1) ca fiecare din ele să dispună de capitalul inte-
lectual și moral corespunzător; și 2) ca partidele să-și dispute întâietatea
numai pe baza unei permanente concurențe loiale. Ce avem noi, de fapt, în
această privință? Partidele mai cunoscute, mai cu seamă cele de la guver-
nare, nu sunt altceva decât niște firme particulare în care clocesc mereu in-
trigile, fărădelegea, corupția. Lupta dintre grupările politico-mafiote de la
guvernare se reduce, în fond, la faptul că căpeteniile unei bande bagă în
pușcărie pe liderii altei bande, după care învingătorii rămân în așteptarea
acelora care vor veni și îi vor băga și pe ei tot acolo. Din păcate, nici opozi-
ția politică nu ne face să fim mai optimiști, mai ales dacă îi avem în vedere
pe așa-zișii comuniști și socialiști care sunt foarte departe de Moldova pe
care jură că o iubesc, dar care, în realitate, sunt atât de străini de nevoile
reale ale moldovenilor. În ultima vreme se tot zice că partidele de la putere
se află în buzunarul din dos al unui personaj foarte controversat. Nu știu
dacă este așa, dar dacă totuși așa este, atunci cu atât mai rău pentru aceste
partide și cu atât mai rău pentru țară. Dacă este așa, atunci va fi, probabil,
nevoie de intervenția unor organisme internaționale, poate chiar a unui
tribunal internațional.
Cum de s-a ajuns la această situație?
Una din cauze ar fi Banul. De fapt, nu banul ca atare, că atunci când
acesta se află în mâini pricepute și curate, cu el se pot face multe lucruri de
mare preț. E vorba de altceva, de molima, de epidemia înavuțirii care a lo-
vit crunt societatea noastră, o societate firavă, neajutorată, insuficient civi-
lizată, care, fugind de comunism, s-a prăbușit în mocirla unui capitalism
primitiv, sălbatic, inuman. Numeroși indivizi au fost cuprinși de nebunia
înavuțirii, de dorința nesăbuită de a deveni bogați imediat și cu orice preț.
Parțial, fenomenul își are explicația în faptul că cea mai mare parte a noilor
îmbogățiți provin din familii țărănești sărace, și se știe că atunci când săra-
cul se scapă la bani își pierde capul. Această rătăcire extrem de periculoasă
explică multe din fenomenele negative din societatea noastră, inclusiv
ignorarea legii, în primul rând și mai cu seamă de către organele de drept,
inclusiv proporțiile înfricoșătoare ale corupției, inclusiv slăbiciunea și ine-
ficiența instituțiilor de stat ale puterii, proasta și pe alocuri iresponsabila,
și chiar criminala, gestionare a banului public, neajunsurile grave din edu-
cație, cultură, știință și câte altele.

513
 O altă cauză ar trebui să o căutăm la intelectualitatea noastră. Peste
tot și întotdeauna, intelectualitatea reprezintă creierul societății, anume de
la ea sunt de așteptat cele mai prețioase idei și inițiative politice. Să ne
aducem aminte de prestanța exemplară a intelectualității noastre la sfârși-
tul anilor ʼ80 ai secolului trecut. Și ce avem astăzi? Oricât ne-am păzi să nu
rănim niște orgolii, și intelectualitatea este orgolioasă, cum se știe, nu ne
putem reține să nu observăm că avem acum o intelectualitate foarte slabă:
pasivă, anemică, lipsită de inspirație, fără orizont și fără nici o vrere. Numai
două pilde. În urmă cu vreo două luni, la uniunea scriitorilor a avut loc în-
mânarea premiilor pentru anumite realizări literare. Și cine credeți că a
înmânat aceste premii? O „formidabilă” cohortă de politicieni de la partidul
liberal, unu ca unu, plus câțiva scărpinători de limbă de pe la alte firme. Un
tablou mai jalnic este greu de închipuit. Al doilea exemplu ni-l oferă
așa-zisul „Sfatul Țării 2”. Fără îndoială că această inițiativă a pornit de la un
gând frumos – oamenii pe bună dreptate nu cred în cei care guvernează as-
tăzi Republica Moldova și caută o cale de salvare. Dar o misiune atât de
grea, de responsabilă și de periculoasă nu e pe măsura oricui, și apoi nu
pornești la un drum priporos, cum e acesta, cu primii întâlniți pe stradă.
A treia cauză vizează tineretul. La prima vedere, este greu de înțeles
de ce tinerii noștri, cu excepția odraslelor de bani gata și a celor împodobi-
te cu tot arsenalul de pile, nu se implică în viața politică, nu-și asumă grea-
ua și responsabila sarcină de a contribui la înlăturarea de la putere a
elementelor compromise care conduc astăzi R.M. și a contribui, astfel, la
înzdrăvenirea climatului politic din această țară. E știut că avem astăzi sute
și chiar mii de tineri cu studii de cea mai înaltă calificare, făcute în cele mai
variate universități de prestigiu din străinătate. Însă toți aceștia, sau aproa-
pe toți, preferă să rămână acolo sau să plece într-acolo. De ce? Poate că la
mijloc ar fi nerăbdarea, caracteristică pentru tineri, poate o anumită indi-
ferență, eventual chiar o mică doză de lașitate. Dar trebuie să înțelegem și
altceva, și anume că atunci când acești tineri văd cine se află astăzi la noi în
fruntea bucatelor, examinând cu atenție aceste nenorocite fizionomii, li se
face greață și pleacă de aici în grabă și pentru totdeauna.
Nu este de neglijat nici faptul că cei care au votat Declarația de inde-
pendență par să fi uitat de responsabilitatea foarte mare pe care și-au
asumat-o prin votul lor. Era firesc și deci era de așteptat ca aceștia, ca fon-
datori ai noului stat independent, cu numele de Republica Moldova, să fi
luat atitudine publică față de orice act al guvernărilor care s-au perindat
aici în ultimul sfert de veac și față de procesele mai importante care s-au
derulat în perioada respectivă. În realitate, votanții Declarației de inde-
pendență au fost inadmisibil de „cuminți”, adică pasivi, indiferenți, lăsând
pe seama celor care i-au urmat la putere să facă orice le-ar fi trăsnit prin
cap și orice le-ar fi dictat interesele lor personale și de gașcă. De aceea nu e
de mirare, ba chiar este firesc, ca, pentru guvernanții actuali, fondatorii
514
R.M. să nu prezinte nici un interes, să nu însemne nimic („pustoe mesto”,
nonentity).
Mai este, poate, și indiferența moldovenilor față de propria lor soartă,
lipsa voinței de a se implica în exercitarea puterii, a dorinței de a lua desti-
nele țării în propriile lor mâini și a nu permite tuturor nenorociților ce se
cred aleși de Dumnezeu să se furișeze spre pârghiile puterii și să se aciueze
acolo, sfidând interesele țării și ale cetățenilor ei. În loc să dai a lehamite
din mână și să-ți iei lumea în cap, căutându-ți un rost mai bun prin cine știe
ce străinătăți, oare nu ar fi mai bine să-ți încerci norocul la tine acasă, să-ți
dai o șansă ție însuți și țării tale, care, ea însăși, nu poartă nici o vină că pâ-
nă acum norocul a ocolit-o?
Aș mai spune câteva cuvinte despre un lucru mult prea important ca
să nu aibă legătură cu fenomenul numit independența Republicii Moldova.
Peste un an și șapte luni se vor împlini 100 de ani de la Unirea Basa-
rabiei cu România, realizată de Sfatul Țării la 27 martie 1918. Indiferent de
atitudinea pe care o pot avea unii sau alții față de acest eveniment, el este
unul care a marcat adânc istoria teritoriului dintre Prut și Nistru, astfel că
nimeni nu-l poate ignora. Aflarea Basarabiei în componența României, fie
și numai timp de două decenii și ceva, a salvat-o de la înstrăinare, fără
această scurtă perioadă de regenerare națională, moldovenii și-ar fi pier-
dut complet identitatea lor etnică și culturală. Iată de ce avem datoria sfân-
tă de a întâlni marele eveniment al Unirii cu tot prinosul de respect, de
recunoștință, dar și de angajare plenară în sărbătorirea lui. În urmă cu un
an și jumătate, eu am publicat un articol în ziarul Timpul, în care vorbeam
despre necesitatea pregătirii în vederea cinstirii cum se cuvine a acestei
date importante. Propuneam, între altele, ca până la data respectivă în Chi-
șinău să fie înălțat un monument al Unirii și să fie creat un muzeu al Sfatu-
lui Țării. Bineînțeles că era necesar ca propunerile mele să fie aduse la cu-
noștința unor structuri ale puterii și a persoanelor care le reprezintă. Am
încercat la Președinție, prin intermediul unor consilieri, a fost imposibil.
Consilierul-șef de acolo a râs de mine când i-am vorbit despre asta. Am în-
cercat să ajung la unul din vicepreședinții Parlamentului – nici o reacție.
Exact un an în urmă, am solicitat ministrului culturii o audiență, pe care
mi-a promis-o dar pe care nu am avut-o nici până în momentul de față. Și
închipuiți-vă că toți aceștia, atunci și acolo unde le convine, se declară mai
români decât românii, mai ales că unii dintre ei, dacă nu chiar toți, au averi,
Dumnezeu știe cum făcute, prin România.
Când vorbesc despre evenimentul petrecut acum o sută de ani, nu în-
demn neapărat la Unire. Putem fi de acord ca RM să nu se unească cu Ro-
mânia, să rămână independentă. Problema însă e că cei care țipă împotriva
Unirii, de fapt nu sunt pentru independență, ci sunt gata să închine țara
Rusiei, iar alții din aceeași categorie nu vor altceva decât ca R.M. să fie o
vacă de muls numai pentru ei. E adevărat că afaceriști murdari sunt destui
515
și printre cei care se declară unioniști. Dar acum, repet, nu se pune pro-
blema Unirii, nu că nu ar trebui să se facă, nu că nu ar fi necesară, ci pentru
că acum nu are cine o face. Eu îndemn pe toată lumea să depășim handica-
pul actual privind indiferența față de evenimentul de la 27 martie 1918, ca
și isteria demagogică împotriva lui, și să întâlnim jubileul de 100 de ani de
la Marea Unire cu demnitate și responsabilitate, așa cum le stă bine adevă-
raților oameni de stat și cetățenilor conștienți și mândri de trecutul lor.

Săptămâna (Chișinău), 2016

516
 Mediul care ne naște

La mare mângâiere și la multă încredere a dat naștere vestita zicere a

lui Miron Costin „nasc și la Moldova oameni”. În ultimele două-trei decenii,
această vorbă a fost rostită foarte des mai ales în Basarabia. Și se mai aude,
din când în când. Dacă, în acest caz, rostirea respectivă are în vedere oa-
meni ca oamenii, atunci ea nu este deloc lipsită de sens, dar dacă se gân-
dește la oameni mari, atunci ca mai ba. Pentru că dacă dai acestei expresii
dimensiunea completă, gândindu-te la oameni de mare ispravă, la creatori
de mare calibru, atunci constați că nu ai cu ce să o umpli, pentru că trebuie
să cauți astfel de oameni zadarnic cu lumânarea ziua în amiaza mare, ca
Diogene prin târg.
Multă vreme m-am întrebat de ce în Basarabia nu sunt destui oameni
mari, de ce nu avem mai multe figuri de anvergură, așa cum au fost și sunt
în alte țări, în cele mai variate domenii ale vieții: cultură, știință, politică ș.a.
Niciodată nu am putut înțelege cum se întâmplă că, deși copiii care se nasc
aici nu par să se deosebească prin nimic de cei de pe alte meleaguri, deși
familia și școala fac tot ce pot pentru a le descoperi și dezvolta aptitudinile
până la cotele cele mai înalte, deși societatea este mereu pregătită să-i sus-
țină și să-i încurajeze ca, prin har și muncă, aceștia să obțină cele mai bune
performanțe, rezultatele sunt mereu aceleași, adică mai mult sau mai puțin
mediocre și arareori se poate întâmpla să se apropie de culmile la care se
ridică și pe care tronează mereu sute și mii de fericiți, originari din alte
medii. Mi s-ar putea obiecta că familia, școala și societatea de la noi nu sunt
la fel de bine pregătite pentru o astfel de misiune, ca cele din alte țări, dar
eu, chiar dacă sunt cumva de acord cu această obiecție, nu aș putea vedea
deosebirea atât de mare, încât să fie în stare să provoace un astfel de deca-
laj supărător de înzestrare și performanță dintre ai noștri și ai lor.
Pământul Basarabiei este, la fel ca pământul din alte țări, născător de
talente în toate sferele, dătător de potențiali campioni în orice gen de activi-
tate. Ne aflăm, astfel, în fața unui paradox: glia basarabeană este generoasă
cu talentele, este născătoare de oameni mari, și totuși nu-i are sau, în orice
caz, nu prea îi are. Paradoxul este însă aparent. Voi aduce, pentru început,
două exemple, diametral opuse, din domeniul artelor, mai bine zis, al muzi-
cii. Pe când era elevă în școala normală de fete din Chișinău, Maria Cebotari,
îi uimea pe toți cu vocea ei și, în general, cu aptitudinile sale muzicale. Dar

517
nu i-a păsat nimănui de ea, ba mai mult, fiind dintr-o familie nevoiașă și
neputând face față cheltuielilor legate de școală, directoarea a dat-o afară.
A trebuit să se găsească un actor rus semiratat, care și-a dat seama ce co-
moară tăinuia făptura aceea puțintică și sărmană, să o ducă în Germania,
unde avea să devină una dintre cele mai mari soprane ale lumii. Celălalt
exemplu vizează alte două destine muzicale basarabene, care au avut însă
cu totul altă traiectorie […]1.
Nu e mai puțin instructiv cazul scriitorilor basarabeni. Dacă raportăm
acest caz măcar la acela al scriitorilor din România, este greu de înțeles, la
prima vedere, de ce acolo a fost posibilă apariția a zeci și zeci de biografii
literare de mare succes, a unui număr apreciabil de opere originale de înal-
tă ținută artistică, iar aici, în Basarabia, nu s-a putut sau ceea ce s-a putut a
fost cam prea puțin. Nu vorbim de cazuri ieșite din comun, ca acela al lui
Eminescu, dar basarabenii s-ar fi considerat destul de fericiți dacă din mij-
locul lor s-ar fi ridicat măcar doi-trei scriitori de talia poeților George Coș-
buc, Octavian Goga, Ion Minulescu, Nichita Stănescu, George Topârceanu,
Ana Blandiana, Elena Mălăncioiu, Mircea Dinescu, Mircea Cărtărescu, a pro-
zatorilor Liviu Rebreanu, Marin Preda, Zaharia Stancu, Nicolae Breban ș.a.,
ș.a. Nu se poate spune că în Basarabia nu au fost sau nu sunt scriitori înzes-
trați, dar, cu excepția câtorva sclipiri rare de tot, ca de ex. unele poezii ale
lui Mateevici, între care desigur și Limba noastră, câteva proze ale lui Ion
Druță, unele poeme ale lui Grigore Vieru, poate și altceva (mă gândesc, între
altele, la Rapsodia basarabeană a lui Costenco), aici tavanul artei scrisului
a fost întotdeauna destul de jos. Explicația acestei situații se află în mediul
cultural, în atmosfera în care se nasc și cresc personalitățile culturale,
intelectualitatea, în general. Iașii sunt un oraș mai mic decât Chișinăul, dar
ca centru cultural este mult mai mare. Aici un scriitor, un om de știință, o
revistă de cultură, literară sau științifică se realizează mai ușor și ating un
nivel mult mai înalt, deoarece aceste fenomene se afirmă și evoluează
într-un mediu de înaltă emulație creatoare. Aici o inițiativă culturală pro-
mițătoare, un act de creație meritoriu se înfăptuiesc în atmosfera în care
au activat cândva unii dintre cei mai de seamă oameni ai culturii române:
scriitorii Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Alecu Russo, Vasile Alecsan-
dri, Ion Creangă, Mihai Eminescu, B.P. Hasdeu, Mihail Sadoveanu, George
Călinescu, George Topârceanu, Paul Zarifopol, oamenii de știință A.D. Xe-
nopol, Al. Philippide, G.I. Brătianu P.P. Panaitescu, Dimitrie Gusti, Al. Miller,
Octav Mayer, Const. Parhon, Gr.T. Popa, Ștefan Procopiu, Emil Racoviță, Ion
Simionescu, Gr. Cobălcescu, Ioan Cantacuzino, compozitorii Gavril Musi-
cescu, George Enescu, Eduard Caudella, Teodor Teodorescu, artiștii plastici
Nicolae Tonitza, Theodor Pallady, Octav Băncilă, oamenii politici (unii din
ei, și mari oameni de cultură) Al. I. Cuza, Mihail Kogălniceanu, Titu Maio-

1
Parte de text eludată. Vezi despre asta în studiul Istoria ca blestem.

518
rescu, Dimitrie Sturdza, Lascăr Catargi, Petre Carp, Constantin Stere, acto-
rii Matei Millo, Nicolae Luchian, Aristizza Romanescu, Miluță Gheorghiu,
Lucia Sturdza-Bulandra, Th. Theodorini și mulți-mulți alții. Cei care aici
apucă drumul creației sau se avântă la fapte mari pe tărâmul treburilor
publice trec, pe neobservate, dar în deplină cunoștință de cauză, examenul
la care îi supune privirea autorizată și neîndurătoare a acestor înaintași,
având, după caz, susținerea și încurajarea acestora sau, dimpotrivă, deza-
probarea și îndemnul de retragere spre margine.
La Chișinău nu există un mediu tot atât de emulativ și nu avem arbitri
tot atât de autorizați, pe cât de exigenți și implacabili, pe atât de înțelegă-
tori și de încurajatori. Basarabenii nu au avut niciodată norocul să tragă
mereu în piept și să le pătrundă adânc în oase aerul acelui mediu pururea
primenitor, care numai el poate crea premisele pentru progresul cultural
real, profund și multilateral, nu mimat, nu declarat și formal. Până în 1812,
adevărata cultură modernă în Basarabia nu pătrunsese. Pe vremea domi-
nației țariste, mai bine de o sută de ani, aici nu a existat nici o instituție su-
perioară de învățământ, nici o școală de arte, nici un teatru, și, cu excepția
câtorva plăpânde apariții efemere, nici un ziar sau revistă în limba română
care să fi putut contribui permanent și palpabil la cultivarea basarabenilor.
Poate tocmai de aceea lucrurile au stat rău de tot mai ales în domeniul cul-
turii literare. Practic, până la Mateevici, în Basarabia nu a existat o serioasă
tradiție literară românească. Aproape toți clasicii basarabeni ai literaturii
române au activat în Moldova de peste Prut. Dacă poate fi închipuită cum-
va vreo mică excepție de la regula respectivă, aceasta oricum nu poate fi
văzută decât ca fiind născută direct din contextul literar și cultural din Ro-
mânia. Desigur că nu poate fi vorba de cele câteva producții literare locale
lipsite, în fond, de valoare artistică. Lucrurile începuseră să se îndrepte în
perioada interbelică: au fost înființate aici două facultăți ale Universității
din Iași, de agronomie și de teologie, care e drept că nu-și propuneau să
dea înalte studii academice, câteva instituții de educație muzicală, o socie-
tate pentru cultivarea artelor frumoase ș.a. Au fost fondate reviste și ziare
românești, dar efectul cel mai mare l-a avut declanșarea unei largi campa-
nii de culturalizare a populației prin intermediul unei mari rețele de școli
primare și a unui număr mai modest de școli medii și speciale. Începuse să
se afirme în ținut o literatură românească ce se anunța destul de viguroasă.
Însă această activitate a durat doar douăzeci de ani, termen prea scurt pen-
tru transformări radicale. Astfel că ocupația sovietică din 1940 ne-a găsit
doar puțin mai avansați din punct de vedere cultural decât fuseserăm în
1812. După război, Kremlinul a înființat în republica sovietică moldove-
nească un stufos sistem de instruire, educație și de culturalizare în masă a
populației, care însă nu avea nici pe departe scopul să creeze în Basarabia
climatul cultural pe care aceasta nu l-a avut niciodată, ci să asigure institu-
țiile și întreprinderile statului sovietic cu cadre cât de cât profesioniste și
519
cu brațe de muncă calificate, dar mai ales să educe cetățeni fideli regimului
de ocupație. De aceea ambianța de emulație culturală, despre care vor-
beam mai sus, acel aer mereu alimentat cu fapte culturale de reală valoare
și mereu primenitor, fără de care progresul spiritual nu este cu putință, în
Basarabia nu au mai apărut. Bineînțeles că nu ar fi corect să trec cu vede-
rea peste o serie de realizări frumoase, cu precădere în sânul generațiilor
tinere și în special în domeniul muzicii și al artelor plastice, numai că de ce-
le mai multe ori aceste performanțe au fost realizate în parte sau chiar în
întregime în afara Republicii Moldova. Violoniștii Patricia Kapacinskaja,
Rusanda Panfili și Ilian Gârneț, dirijorul Iurie Botnari, cântăreața Valentina
Nafornița, artiștii plastici Ion Moraru și Dumitru Verdianu sunt doar câteva
nume care îmi vin acum în minte. Dar, din păcate, aceste excepții fericite
tocmai confirmă regula tristă despre care vorbeam mai sus.
Din aceste motive, aici, indiferent de domeniu, adeseori multe lucruri
importante se fac după ureche. Drept care, ne mulțumim cu ce avem, drept
care, din lipsă de mai bun, scriitori și artiști aflați la jumătatea drumului în-
tre mediocritate și talent, între realizări de valoare și kitsch, între adevăra-
ta artă și făcătură după toată regula sunt decretați geniali și li se ridică
statui la fiecare colț de stradă. Drept care indivizi mediocri, cu instruire
specială și pregătire intelectuală sumare, sunt decretați savanți de presti-
giu și mari oameni de cultură, aducându-li-se, prin intermediul unor con-
ducători politici la fel de mediocri sau poate și mai și, toate omagiile și re-
compensele posibile. Drept care indivizi de extracție dubioasă, scamatori
de joasă speță, huligani ordinari și hoți de mare calibru nu întâlnesc nici un
obstacol în tendința de a acapara pârghiile conducerii în stat, acumulând în
treacăt averi fabuloase, pentru cea mai săracă țară din Europa, pretin-
zându-se nu doar mari și deștepți, dar mai și dându-se totodată corecți și
sinceri voitori de bine pentru mulțimea de cetățeni care nu are nici o pute-
re să schimbe lucrurile spre mai bine.
Basarabia este produsul unor condiții istorice, socio-culturale, etno-
demografice etc. în mare măsură altele decât cele în care s-au constituit și
s-au dezvoltat celelalte provincii istorice românești, în general mult mai
puțin favorabile unei evoluții mulțumitoare. De aceea unele fenomene ne-
gative, ca cele menționate mai sus, sunt oarecum firești. Anume din acest
motiv ele trebuie semnalate și luate în seamă de fiecare dată când în discu-
ție se află chestiunea situației reale a Basarabiei, chiar dacă nu e o delecta-
re să vorbim despre ele.
Știu cât este de neplăcut să fii luat drept cârtitor, să fii văzut ca un in-
divid mereu nemulțumit de toți și de toate. Și, dimpotrivă, cât este de plă-
cut și de comod să vezi într-una numai fața frumoasă a lucrurilor, să pro-
duci neîncetat impresia omului satisfăcut de viață chiar și atunci când ea
își bate joc de tine, să fii Iovul cel mult pătimit, dar niciodată răzvrătit îm-
potriva nedreptăților și a nenorocirilor ce se abat fără încetare asupra ta.
520
Și, totuși, ce e mai bine – să accepți fără cârtire minciuna și impostura, in-
consistența culturală, ticăloșia și delincvența politică sau, văzând toate mi-
zeriile acestea deloc nevinovate, să dorești cu toată puterea sufletului să
scapi de ele, atenționând lumea asupra marilor pericole pe care acestea le
prezintă?

521
 Câteva amintiri și observații
despre patriarhul Teoctist

Patriarhul Teoctist cu adevărat a fost preafericit, deoarece, prin felul

său de a fi, el reușea să-și atragă simpatia tuturor sau, în orice caz, a celor
mai mulți din cei cu care se nimerea să se afle în contact, astfel că toți
aceștia nu pot să-și aducă aminte de el decât cu multă plăcere. Eu l-am
cunoscut pentru prima dată în vara anului 1990. Aflându-mă atunci, ca
Secretar al Parlamentului Republicii Moldova, în vizită la Senatul Româ-
niei, mi s-a propus o întâlnire cu el, fiind însoțit de câțiva deputați și se-
natori. Ne-a primit foarte simplu, ca un moș cuminte, foarte atent la ce
auzea și sfătos cu măsură, fără formalități și fără masă întinsă, cu doar câ-
te o ceașcă de cafea și cu un pahar de apă. Îi admiram vorba simplă și
aleasă pe care o purta cu el din zona Botoșanilor, matcă în care s-a născut
o pleiadă întreagă de mari creatori de valori spirituale românești. Mi-am
dat seama îndată că făcea parte din acea spiță aleasă de cărturari moldo-
veni, care cunosc prea bine rostul vorbei și al faptei și știu la fel de bine
cum să le valorifice cât mai reușit, fără să facă mult caz de propria per-
soană, fără să facă paradă cu însușirile și realizările lor și fără să cadă în
spectacol.
Nu-mi aduc aminte în detaliu tot ce am discutat cu el atunci, dar țin
bine minte că am zăbovit îndelung la relațiile României cu Basarabia, in-
clusiv cu Republica Moldova care făcea primii pași spre desprindere de
Uniunea Sovietică, și mai cu seamă la cele ale Patriarhiei Române cu bise-
rica basarabeană. Aflând că eram istoric și că editam o revistă de lectură
istorică, a trimis pe cineva să-mi aducă trei documente din arhiva Patriar-
hiei. După câte știam eu, acele documente nu fuseseră publicate – în Ro-
mânia comunistă editarea lor nici nu fusese cu putință. Aveam să le pu-
blic eu pentru prima dată în revista Patrimoniu. Toate cele trei documen-
te sunt deosebit de relevante pentru istoria Basarabiei și a bisericii basa-
rabene, dar nu mai puțin pentru istoria relațiilor româno-sovietice. Cel
dintâi este o hotărâre a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din
14 iunie 1918, care, luând act de Declarația Sfatului Țării din 27 martie
1918 de Unire a Basarabiei cu România, stabilea că biserica basarabeană
devenea în fapt parte componentă a bisericii române. Celelalte două vizea-
ză direct relațiile dintre bisericile română și rusă (sovietică), dar ambele

522
au ca motiv de bază Basarabia și, mai puțin, Transnistria, în special bise-
rica și clerul din aceste teritorii. Este vorba de două scrisori, din 6 și res-
pectiv 18 mai 1945, cea dintâi trimisă de Alexei I, patriarhul de atunci al
Moscovei, lui Nicodim, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, și a doua –
răspunsul celui din urmă. Scrisoarea patriarhiei moscovite conținea o se-
rie de pretenții și cerințe categorice, între care cerea ca biserica ortodoxă
română să renunțe la stilul nou, să fie editate în România cărți în limba
slavonă bisericească pentru Basarabia și Transnistria, ca recompensă,
chipurile, pentru cele „furate” de români din aceste teritorii, să fie numiți
în bisericile românești preoți ortodocși ruși, refugiați în România ș.a. În
răspunsul său blând, Nicodim da o ripostă hotărâtă pretențiilor și invec-
tivelor rusești, demonstrând completa lor netemeinicie și rea-voință și
amintind, între altele, că soarta refugiaților din Basarabia și Transnistria
ținea de competența Comisiei Aliate de Control, care era de fapt o comisie
sută la sută rusească, instituită prin Convenția de Armistițiu din 12 sep-
tembrie 1944 dintre guvernul român și Puterile Aliate (reprezentate
doar de mareșalul sovietic R. Malinovskij).
În următorii câțiva ani, am avut alte câteva întrevederi cu preaferici-
tul Teoctist. La sfârșitul anului 1991, atmosfera politică din Moldova era
foarte încordată: conflictul transnistrean începea să devină tot mai peri-
culos, Snegur cu agrarienii săi se orientau tot mai mult spre răsărit, pre-
gătindu-se să adere la Comunitatea Statelor Independente, începuseră să
se încingă spiritele și pe arena politică din Basarabia în situația în care
fostul premier Mircea Druc, care fusese demis câteva luni mai devreme,
se apucase să formeze un consiliu al unirii Republicii Moldova cu Româ-
nia. Cu această ocazie am făcut o nouă călătorie la București, unde am
discutat această situație cu mai multe personalități publice. Am fost pri-
mit atunci și de către patriarh, cu care am discutat mai mult de o oră și ju-
mătate, timp în care a ținut să-mi atragă atenția mai ales la două lucruri.
Primul, că biserica din Basarabia era foarte slab legată de cea din Româ-
nia, iar arhiepiscopul Chișinăului și al Moldovei, Vladimir, nu a fost nicio-
dată în România, în orice caz, nu a fost la el, la patriarh. Cel de-al doilea
lucru se referea la consiliul lui Druc. În viziunea sa, acesta trebuia văzut
în genul podurilor de flori, să nu aibă în nici un caz preocupări politice. A
zis că le-a atras atenția la aceasta băieților care au venit la el și i-au pro-
pus să intre și el în consiliu. Dar întâlnirea cea mai interesantă avea să fie
cea din anul 1992. La începutul acelui an, inițiasem înființarea unui Insti-
tut al Basarabiei și Bucovinei, acțiune care obținuse sprijinul și adeziunea
multor personalități de seamă din România și din diaspora românească.
În dorința firească de a avea susținerea unor autorități de mare prestigiu,
m-am adresat și patriarhului, care a binecuvântat inițiativa și mi-a pro-
mis ajutorul care îi va fi în putere. M-a sfătuit, totodată, să discut această
chestiune și cu mitropoliții basarabeni Nestor Vornicescu și Antonie
523
Plămădeală, precum și cu arhiepiscopul Cassian al Dunării de Jos, pe care
într-adevăr aveam să-i văd pe rând pe fiecare la scurtă vreme după ace-
ea: pe cel dintâi l-am vizitat la reședința sa din Craiova, cu cel de-al doilea
am discutat chiar la Patriarhie, iar cu cel de-al treilea m-am întâlnit la
Mănăstirea Sinaia, în compania unuia dintre cei mai vrednici discipoli ai
patriarhului, arhimandritul Clement Popescu, care îi fusese bună gazdă în
scurta perioadă de la începutul anului 1990, când Preafericitul părăsise
pentru scurt timp scaunul patriarhal și se retrăsese la acea mănăstire. În
curând, grație și acestor relații, inițiativa mea avea să ajungă la un pas de
realizare (fusese adoptată o hotărâre a Prezidiului Academiei Române în
acest sens), dacă nu ar fi intervenit niște interese meschine care au ză-
dărnicit-o în ultimul moment.
Legătura cea mai strânsă și mai sensibilă a patriarhului Teoctist cu
românii de la răsărit de Prut ține de chestiunea foarte complicată a reac-
tivării Mitropoliei Basarabiei la începutul anilor ʼ90. Așa cum se vede și
din întinsa scrisoare pe care Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române
i-a trimis-o, la 19 mai 1993, patriarhului rus Alexei al II-lea, pentru Teoc-
tist aceasta nu era o chestiune oarecare, ci una de o importanță covârși-
toare pentru neamul românesc, întrucât „reluarea [de către basarabeni] a
legăturilor cu frații de același neam și limbă din România pe diverse pla-
nuri, inclusiv cel bisericesc, apare firesc și sfânt”. De fapt acesta nu este
singurul document care ilustrează preocuparea sa pentru soluționarea li-
tigiului bisericesc dintre București și Moscova. Scrisoarea reluată în nu-
mărul de față al revistei mărturisește despre încheierea bătăliei pentru
reînființarea Mitropoliei Basarabiei, dar și despre faptul că diferendul ro-
mâno-rus pe subiectul acesta atât de spinos a rămas deschis. Însă până la
scrisoarea aceasta, Teoctist a avut pe subiectul respectiv numeroase con-
tacte și schimburi de mesaje, inclusiv o corespondență tăios diplomatică,
dar nu fără o anumită gentilețe, cu patriarhul rus, alta mai blândă cu pre-
ședintele de atunci al Republicii Moldova, Mircea Snegur, și cu prim-mi-
nistrul Andrei Sangheli, precum și întâlniri și discuții cu reprezentanții
clerului și ai societății basarabene din acea vreme (vezi cartea Adevărul
despre Mitropolia Basarabiei, București, 1993). Cu alte cuvinte, patriarhul
a avut o implicare foarte activă, chiar hotărâtoare, în rezolvarea acestei
probleme, ceea ce înseamnă că meritele, atâtea câte ar putea fi, îi revin în
cea mai mare parte, după cum scăderile și nerealizările sunt și ele într-o
anumită măsură legate, fatal, tot de numele lui.
Reactivarea, în 1992, a Mitropoliei Basarabiei, ca parte inseparabilă a
Bisericii Ortodoxe Române, a vizat o cauză dreaptă, întrucât urmărea re-
aducerea românilor basarabeni în cadrul unic al bisericii naționale a tutu-
ror românilor, cu toate urmările favorabile ale acestui act istoric, atât pen-
tru creștinii ortodocși dintre Prut și Nistru, cât și pentru întreaga comu-
nitate ortodoxă a românilor. Meritul patriarhului Teoctist constă tocmai în
524
înțelegerea necesității stringente a realizării acestui obiectiv și în declan-
șarea la timp a procesului înfăptuirii lui. Din păcate însă rezultatele aces-
tor eforturi nu au îndreptățit nici pe departe așteptările sale. Din motive
care nu au avut nici o legătură cu dorințele lui și cu persoana sa, intenția
frumoasă de a reînființa în Basarabia o mitropolie, una singură, care să se
afle doar sub jurisdicția Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, nu
a putut fi realizată – cea mai mare parte a enoriașilor a rămas sub ascul-
tarea Mitropoliei Moldovei, ce se află în continuare în supușenia patriar-
hiei moscovite. Cauzele au fost multiple. Mai întâi, rezistența înverșunată
a conducerii bisericii rusești, care nu avea cum să cedeze în acest conflict.
Apoi atitudinea trădătoare a mitropolitului chișinăuean Vladimir Canta-
rean, slugă credincioasă a rușilor, individ fără neam și fără legătură sufle-
tească cu turma de credincioși pe care pretinde că o păstorește (o astfel
de legătură el are numai cu banii mulți pe care i-i aruncă rușii). Regreta-
bilă a fost și rezistența unei anumite părți a puterii de stat de la Chișinău,
mai cu seamă a președintelui Snegur și a prim-ministrului Sangheli. Dar,
din nefericire, acestea nu au fost singurele cauze ale eșecului, și, după mi-
ne, nu cele mai seroase.
Principalul obstacol în calea realizării cu succes deplin a ideii privind
reactivarea Mitropoliei Basarabiei s-a aflat în atitudinea superficială față
de problema aceasta extrem de serioasă, manifestată mai cu seamă de
acel grup de basarabeni care și-au asumat sarcina de inițiatori ai acestui
proces, dar și de acei factori de răspundere de la București care prea ușor
s-au încrezut în seriozitatea și responsabilitatea acestor inițiatori. Pe
atunci eu făceam parte din Parlamentul Republicii Moldova și, la fel ca cei
mai mulți colegi de-ai mei, eram la curent cu principalele evenimente de
mare impact ce se petreceau la Chișinău și în republică, dar despre reînfi-
ințarea Mitropoliei Basarabiei am aflat abia după ce evenimentul se con-
sumase și când, la 24 decembrie 1992, Snegur venise în Parlament să țină
o cuvântare în care protesta vehement împotriva acestui act, învinuind
Patriarhia Română ca „a contribuit la dezmembrarea teritorială a Repu-
blicii Moldova”. Bineînțeles că, la fel ca mulți alți colegi, nu eram împotri-
va reactivării Mitropoliei – dimpotrivă, de nenumărate ori am vorbit cu
simpatie, în revista mea Patrimoniu și în alte publicații, despre Mitropolia
Basarabiei interbelice, ceea ce sugera necesitatea firească a reactivării ei.
Cu toate acestea, eu habar nu aveam că cineva pe undeva se angajase în-
tr-o asemenea acțiune. Mult mai târziu aveam să aflu că vreo 50 de depu-
tați ai Parlamentului Republicii Moldova ar fi adresat, încă în aprilie
1992, o scrisoare patriarhilor Teoctist și Alexei al II-lea în care se cerea
„inițierea de urgență a unui dialog între cele două Patriarhii, în stare să
refacă unitatea bisericească a poporului român...”, formulă pe cât de pre-
caută pe atât de confuză, care sugera posibilitatea răspândirii autorității
Patriarhiei Române asupra spațiului dintre Prut și Nistru, fără însă a vorbi
525
clar despre necesitatea reactivării Mitropoliei Basarabiei. Evident, apare
întrebarea firească cine a inițiat redactarea scrisorii și pe ce temeiuri au
fost selectate persoanele care au semnat-o, în situația în care existau nu-
meroși alți oameni, cel puțin tot atât de merituoși ca aceștia, care ar fi do-
rit să o semneze. Dar principalul: de ce a fost nevoie să se inițieze un de-
mers de mare impact social și național într-ascuns, când în fapt acesta
putea conta pe o largă susținere în societate, pe care în nici un caz nu tre-
buia să o ignore?
Între timp, mai precis în august 1992, are loc îndepărtarea episcopu-
lui Petru Păduraru din episcopatul de la Bălți de către Vladimir Canta-
rean, ceea ce a contribuit la o oarecare activizare și radicalizare a demer-
surilor referitoare la cuprinderea bisericii basarabene în cadrul Bisericii
Ortodoxe Române, fără ca această mișcare să ia totuși o mare amploare.
La drept vorbind, faptul în sine al conflictului lui Petru cu Mitropolia Mol-
dovei nu a avut nici pe departe un rol determinant în acest proces, căruia
i se dăduse curs (e adevărat, nu prea la vedere) mult mai devreme, când
despre acest episcop nu se auzea nimic. Punctul culminant a fost atins la
14 septembrie 1992, când un grup destul de restrâns de preoți și mireni,
în număr de 31 de persoane, s-a declarat adunare eparhială (nu există
nici o siguranță că aceștia s-ar fi aflat vreodată cu toții împreună), a dre-
sat trei procese verbale prin care solicita Patriarhiei Române „de a supu-
ne Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române dorința și hotărârea
noastră ca Mitropolia Basarabiei să revină la rosturile ei canonice și la
dependența de biserica strămoșească a Neamului – Biserica Ortodoxă Ro-
mână”, iar episcopul Petru să fie „întărit ca Locțiitor de Mitropolit al Mi-
tropoliei autonome a Basarabiei (stil vechi)”.
Opinia publică din Basarabia nu a avut știre nici de această acțiune și
nici nu avea cum să știe, deoarece adunarea, dacă va fi avut loc, s-a ținut
în taină și în plus s-a făcut în pripă și cu încălcarea gravă a prevederilor
canonice privind convocarea unei astfel de întruniri (de ex. obligativita-
tea alegerii prealabile a delegaților mireni și ai preoțimii în colegiile loca-
le mirenești și preoțești, pe circumscripții ș.a.) Din păcate, Patriarhia
Română nu a verificat corectitudinea tuturor acestor acțiuni, crezându-i
pe cuvânt pe cei care le-au inițiat. De asemenea, nu a fost examinată atent
chestiunea desemnării persoanei celei mai indicate pentru funcția de vii-
tor mitropolit al Basarabiei. Episcopul Petru s-a dovedit a fi prea puțin
potrivit pentru o misiune atât de grea și de responsabilă. Și nu era nevoie
de mult timp pentru a se face această constatare. După ce credincioasele
slugi ale Moscovei îl izgoniseră de la Bălți, părintele Ioan Ciuntu m-a invi-
tat într-o zi să vin la una din casele lui ce se afla deasupra Lacului Com-
somolist, cam în zona Universității de Stat, pentru a-mi face cunoștință cu
episcopul Petru, care stătea atunci ascuns la el. Am văzut un om timorat,
dezorientat, care nu știa foarte limpede în ce situație se afla și unde voia
526
să ajungă. Ca personalitate mi s-a părut destul de flasc, prea îngăduitor în
acțiuni, confuz și limitat în gândire. Un astfel de om poate să stea cumva
în fruntea unei biserici, dar în niciun caz nu poate face față îndatoririlor
ce-i revin capului unei mitropolii, mai cu seamă a uneia cum e cea a Basa-
rabiei, pururea revendicată de Moscova și, pe deasupra, mereu sfâșiată
de disensiuni interne.
Revenind la relația patriarhului Teoctist cu acest fenomen, trebuie
să reținem două lucruri, ambele la fel de importante. În chestiunea Mitro-
poliei Basarabiei, Preafericirea Sa a avut atitudinea pe care i-o impunea
demnitatea de Întâistătător al bisericii ortodoxe a tuturor românilor,
aceea de a apăra sfintele drepturi naționale și confesionale ale românilor
basarabeni, ceea ce, implicit, impunea sarcina reactivării Mitropoliei Ba-
sarabiei. El și-a exprimat această atitudine fără echivoc, intransigent, dar
cât se poate de corect, atât în ceea ce privește susținerea drepturilor na-
ționale ale basarabenilor, cât și din punct de vedere canonic. Greșeala sa
a fost însă că nu s-a informat îndeajuns asupra stării de fapt a lucrurilor
din Basarabia, sub mai multe aspecte, nu doar asupra disensiunilor de or-
din național (că din punct de vedere religios acestea nu existau), nu doar
în temeiul a câtorva vorbe spuse de câte cineva care își aroga, fără nici un
temei, dreptul de a vorbi în numele unei comunități de milioane de oa-
meni. În regiunile periferice – și în Basarabia fenomenul acesta s-a văzut
și se vede mereu – se obișnuiește prea des ca anumiți indivizi, care din
cine știe ce motive se cred mai breji ca toți ceilalți, să-și asume cu de la
sine putere, nepoftiți de nimeni, dreptul de îndrumători și cenzori ai în-
tregii comunități din care fac și ei parte și acela de a reprezenta comuni-
tatea pe oriunde și în cele mai variate circumstanțe: de a-i da la brazdă pe
toți, de a face declarații publice, de a scrie scrisori către tot felul de auto-
rități, din țară și din afară, de a se da drept delegați ai comunității în fața
unor astfel de autorități, cum a fost cazul când un grup din aceștia s-a
prezentat la Patriarhia Română, propunând rezolvarea (în viziunea lor) a
chestiunii privind Mitropolia Basarabiei. Anume aici se află veriga vicioa-
să din lanțul acelor eforturi care au avut ca obiectiv rezolvarea acestei
chestiuni extrem de spinoase.
În anul 1992, când apăruse problema Mitropoliei Basarabiei și se în-
cercase soluționarea ei, scânteia care ceva mai devreme dăduse naștere
mișcării naționale a românilor basarabeni încă nu se stinsese. Complexita-
tea cu totul aparte a acestei probleme impunea, ca sarcină de maximă im-
portanță, discutarea ei în cadrul întregii societăți, cu începere, mai întâi, de
la intelectualitate și coborând apoi în masele largi ale populației. Era impe-
rios necesar ca ideea reactivării Mitropoliei Basarabiei să obțină sus-
ținerea a milioane de oameni. Atunci totul ar fi decurs firesc și normal, con-
flictul dintre cele două mitropolii nu ar fi apărut și chiar diferendul dintre
cele două patriarhii, română și rusă, s-ar fi stins ușor și pentru totdeauna.
527
Dar, din păcate, nu s-a mers pe această cale, ci a fost preferată una îngustă,
s-a mers pe o viziune sectară, reprezentată de oameni înflăcărați, dar limi-
tați, foarte probabil și de unii cu anumite interese pur personale, drept ca-
re și astăzi, după mai bine de două decenii de la reactivarea formală a
Mitropoliei Basarabiei, aceasta activează periferic și în cvasi-clandestinita-
te, în timp ce așa-zisa Mitropolie a Moldovei se bucură de o autoritate in-
contestabilă și de un sprijin masiv, atât din partea puterii de stat a Repu-
blicii Moldova, cât și, bineînțeles, a Rusiei.

Limba română (Chișinău), 2017

528
 Condamnarea comunismului – intenţie serioasă
sau spectacol politic?

O spun din capul locului, pentru a nu lăsa loc de nedumeriri sau spe-
culaţii: condamnarea comunismului sau, mai precis, a activităţii sale crimi-
nale în fosta RSSM, este un lucru bun, şi cei care protestează împotriva
proaspetei hotărâri a Parlamentului în această chestiune fie că sunt, din-
tr-un motiv sau altul, interesaţi, fie că sunt inconştienţi. Din păcate, şi unii,
şi alţii sunt numeroşi. Dar, în fond, atitudinea acestora nu are o pondere
serioasă. Cu timpul, părerea lor nu va mai conta chiar deloc. Este în intere-
sul nostru, al tuturor celor care au avut de suferit de la regimul de ocupaţie
sovietic, al acelora care au fost şi nu mai sunt şi al acelora care mai sunt şi
vor să trăiască în dreptate şi adevăr, să se spună tot adevărul despre acel
regim. Şi e normal să dispară comuniştii de croială bolşevică, iar monu-
mentele lor să fie demolate şi simbolurile interzise.
Să încercăm însă a ne dumiri ce valoare poate avea astăzi această ho-
tărâre – poate ea să influenţeze măcar un pic îndreptarea pe făgaşul cel
bun a lucrurilor în societatea moldovenească? Mai simplu: ce ar avea de
câştigat cetăţenii Republicii Moldova din adoptarea acestei hotărâri, în si-
tuaţia în care intenţia celor trei partide de la guvernare este una sinceră,
serioasă? Nu vorbesc de salarii, locuri de muncă, îmbunătăţirea condiţiilor
de trai etc., că nu despre aceasta poate fi vorba în cazul unui document
pur politic sau, mai degrabă, politico-ideologic. Sigur că adoptarea în Par-
lament a unui document exclusiv politic, cu o formidabilă încărcătură pro-
pagandistică şi ideologică şi fără nici un impact cu nevoile reale de mo-
ment ale populaţiei, în situaţia în care atâtea mari probleme rămân fără
rezolvare şi în atmosfera apăsătoare a unei secete devastatoare, care ame-
ninţă foarte multă lume să rămână fără minimul necesar de subzistenţă şi
care, de fapt, se va răsfrânge negativ asupra traiului întregii populaţii, ri-
dică mari semne de întrebare relativ la faptul cât este ea de justificată.
Acesta este un adevăr, pe cât de mare, pe atât de trist. Şi totuşi, nu ar fi co-
rect să punem la îndoială, în principiu, nu ca necesitate, discutarea şi ad-
optarea în Parlament a unui document de mare interes public numai pe
motivul că acesta nu ar avea legătură cu nevoile de zi cu zi ale populaţiei.
Problema reală e alta, şi anume cât este de binevenit acum anume un ast-
fel de document, cât este el de motivat sub toate aspectele, inclusiv din

529
punctul de vedere al realităţilor actuale din Republica Moldova, şi ce efec-
te reale poate el avea.
Cei care la 12 iulie a.c. au prezentat şi susţinut proiectul de hotărâre
au ţinut mereu să motiveze necesitatea adoptării lui prin faptul că acesta
ar fi doar un document politic, în sensul că nu urmăreşte să pedepsească
pe cineva anume, ci doar să dea aprecierea cuvenită regimului totalitar
comunist pentru crimele săvârşite împotriva umanităţii, altfel spus, hotă-
rârea ar urma să fie înţeleasă ca un fel de reparaţie morală pentru cei care
au fost arestaţi şi împuşcaţi sub acel regim. Această motivaţie, foarte im-
portantă, desigur, deoarece invocă prima şi cea mai mare crimă a regimu-
lui, este totuşi îngustă, întrucât natura antiumană a totalitarismului comu-
nist s-a manifestat mult mai larg prin faptul că transformase societatea
umană într-un lagăr de concentrare, în limitele căruia omul era lipsit de
orice drepturi, inclusiv la integritate fizică şi la demnitate umană, iar statul
era stăpânul şi duşmanul cetăţenilor care fuseseră îndoctrinaţi până la
pierderea contactului cu realitatea. Altfel spus, motivaţia trebuia să fie mai
largă şi mai profundă, astfel ca să pună în lumină tocmai caracterul neome-
nesc, criminal, al unui regim care distorsionase sensul originar, profund
uman al ideii de comunism, transformând-o în contrariul acesteia. Din cau-
za faptului că alcătuitorii textului hotărârii nu au pornit de la premisele cu
cea mai adâncă şi mai cuprinzătoare semnificaţie socială şi politică şi de la
toate categoriile de fapte mai relevante, documentul se arată în fapt o de-
claraţie politică detaşată în bună parte de realităţi şi, bineînţeles, fără nici o
valoare practică. Pe alocuri, pentru a explica caracterul eminamente politic
al acestei acţiuni, s-a făcut trimitere la procesul de la Nürnberg, se pare că
se auzise câte ceva şi despre condamnarea holocaustului evreiesc, dar se
vede că nimănui nu i-a dat prin cap să atenţioneze asupra faptului că aces-
te două fenomene, fără să fie lipsite de o anumită declarativitate şi de co-
notaţii politico-ideologice, sunt totuşi nişte acţiuni cât se poate de practice:
în primul caz, erau pedepsiţi învinşii în război, cum se obişnuieşte de mii
de ani, iar cel de-al doilea caz, deşi se referă la trecut, îi vizează, de fapt, în
modul cel mai direct pe evreii dintotdeauna şi, mai ales, pe cei de astăzi.
Apoi prezentatorii şi susţinătorii hotărârii au apelat la expresii de genul
„aprecierea politico-juridică” sau „condamnarea politico-juridică” a regi-
mului comunist, care la noi au fost folosite pentru prima dată în 1991, când
a fost dată aprecierea pactului Ribbentrop-Molotov. Este însă evident că
condamnarea acestui pact cel puţin sugerează, dacă nu cere expres, lichi-
darea urmărilor lui.
Care este însă semnificaţia practică a hotărârii Parlamentului Repu-
blicii Moldova, vizează ea cumva realităţile din societatea noastră, intenţi-
onează, poate, să influenţeze anumite stări de lucruri din această societate?
Nici vorbă, ea doar anunţă condamnarea formală a regimului totalitar co-
munist pentru anumite crime. Ei şi – ce rezultă de aici? Urmează să se
530
schimbe ceva, pe undeva sub influenţa acestei declaraţii? Da de unde! Şi as-
ta deoarece ea vine în urma faptelor, atitudinilor şi deciziilor care s-au
produs cu mult până la data apariţiei ei. Regimul vizat în hotărârea Parla-
mentului a căzut demult. Lumea întreagă, inclusiv societăţile posttotalita-
re, şi-au spus de mult cuvântul în această chestiune. Natura criminală a re-
gimului comunist e afirmată de multă vreme în mediile de informare în
masă, în literatură, în ştiinţă, în manuale. Tocmai de aceea, probabil, con-
ducerile democratice ale unor foste ţări totalitare nu au mai crezut că ar fi
fost nevoie de declaraţii oficiale de condamnare a vechiului regim. Altele
au făcut-o, ca de ex. România, numai că din asta, cum prea bine se ştie, nu a
rezultat nimic folositor. Parlamentul Republicii Moldova a hotărât să imite
acest gest, dar a păţit ca cel sosit la spartul târgului: nu poate nici să vândă,
nici să cumpere. Gestul însă nu e unul oarecare, odată ce caută nu doar să
califice, ci chiar să judece un fapt istoric. În logica lui, noi am fi îndreptăţiţi
să-i condamnăm pe Hitler, Stalin, pe ţarul Alexandru I, pe sultanii Maho-
med şi Baiazid, pe hanul Batâi, pe împăratul Traian, pe toate hoardele de
nomazi care ne-au invadat. Dar trebuie să ne întrebăm ce sens ar avea
asemenea acţiuni, cum să le califici ca să arate rezonabile şi să le scuteşti
de ridicol? Istoria nu poate fi judecată, după cum nici nu poate fi schimba-
tă. Noi ne putem exprima afectiv faţă de un fenomen istoric sau altul, dar
asupra fenomenului respectiv atitudinea noastră nu se poate răsfrânge. De
aceea a condamna cu mult tam-tam un fenomen istoric doar de dragul
condamnării, fără ca asta să aducă un rezultat palpabil, nu e mai mult decât
o vociferare puternică fără ecou, o furtună într-un pahar cu apă, un glas în
pustiu.
Bineînţeles că în intenţia iniţiatorilor acestui tămbălău public s-a aflat
– dincolo de anumite interese personale şi politice – dorinţa de a „trezi lu-
mea”, de a o face să ia atitudine etc. (Nu auzim noi oare cum un anume post
de radio ne probozeşte zilnic: „Ascultă şi trezeşte-te!”) Vorbe, iluzii şi naivi-
tăţi. Lumea cea numeroasă, întreaga populaţie a Republicii Moldova are cu
totul alte interese, mult mai aproape de viaţa ei de toate zilele: codrul de
pâine, sănătatea, viitorul copiilor. Dacă vi se pare cumva că această situaţie
nu se vede la noi, uitaţi-vă ce se petrece în Rusia, unde comunismul a luat
naştere şi a făcut cele mai mari ravagii: acolo lumea luptă cu sărăcia, cu
nedreptăţile, cu criminalitatea, cu corupţia şi cu regimul politic actual, fără
să se gândească măcar o clipă să lase toate astea pentru a se răfui cu regi-
mul bolşevic. Este evident, prin urmare, că valoarea hotărârii de condam-
nare a regimului totalitar comunist din RSSM, ca document politic care ar
pretinde să sensibilizeze întreaga societate, dar nu oricum, ci anume ca să
o facă mai organizată, mai conştientă şi mai responsabilă, este nulă. Oricine
a fost interesat să se lămurească în această chestiune, a făcut-o demult, iar
cine nu manifestă nici un interes, e cu atât mai puţin curios să ştie ce vrea
să spună această hotărâre.
531
 Se pare că hotărârea Parlamentului sugerează ideea unei acţiuni care
să o completeze şi astfel să-i dea tocmai ceea ce-i lipseşte: dimensiunea
practică. E vorba de legea lustraţiei. De altfel, imediat după votarea hotărâ-
rii s-au şi auzit unele voci care exprimau această dorinţă. Unii deputaţi de-
mocraţi, numai că din tabăra opusă liberalilor lui Ghimpu, au dat de înţeles
că această idee ar putea fi propusă Parlamentului spre adoptare, fie ca do-
cument aparte, fie, mai degrabă, în contextul unei noi hotărâri privind con-
damnarea tuturor regimurilor totalitare. Dar ceea ce se arată din cale afară
de interesant este faptul că o astfel de iniţiativă se pare că intenţionează să
propună chiar comuniştii. Dacă de astă dată Reşetnikov este serios şi afir-
maţia lui va fi susţinută de Voronin, atunci nu este exclus să avem surprize
cu totul neaşteptate. S-ar putea să avem un spectacol de zile mari. Bine, să
zicem că documentele din arhiva SIS-ului referitoare la dosarele celor ur-
măriţi şi la informatori nu au dispărut, cum am tot auzit (de la oameni in-
teresaţi să spună aşa?), şi că, după ce va fi adoptat un act normativ în acest
sens, vor fi publicate. Ei şi, ce va urma? Va urma ceea ce am văzut deja. În
România, de ex., după condamnarea oficială a comunismului, lustrarea a
fost încredinţată în fond aşa-numitului CNSAS (Consiliul Naţional pentru
Studierea Arhivelor Securităţii), care a preluat toate documentele cores-
punzătoare de la SRI. Au fost aduse la cunoştinţa opiniei publice mai multe
nume de foşti informatori, de cele mai multe ori foarte cunoscute persona-
lităţi publice: politicieni de pe linia din faţă a partidelor, scriitori, academi-
cieni, profesori, înalţi magistraţi, prime feţe bisericeşti. Dar de unde lumea
simplă aştepta să fie luate nişte măsuri cu toţi aceştia, făcându-se astfel
dreptate cumva celor care au avut de suferit, mulţi din ei pierzându-şi
chiar şi viaţa tocmai prin efortul informatorilor, în realitate nu s-a întâm-
plat nimic. Toţi „iluştrii” informatori şi-au păstrat funcţiile, titlurile, „bunul
nume” şi pe deasupra consideraţiunea naţiunii. Dar ceea ce a fost cel mai
rău, documentele CNSAS şi instituţia însăşi au fost manipulate fără perdea
pentru răfuieli personale, au fost speculate pentru căpătuirea unor indivizi
sau lustruirea imaginii lor publice şi încă mai abitir au fost utilizate în sco-
puri politice. Lustraţia are sens şi e corectă numai atunci când vizează toa-
tă societatea, numai aşa ea ar putea pretinde că îşi aduce, nu-i aşa, contri-
buţia la purificarea morală a societăţii, nu să afecteze doar un grup re-
strâns de funcţionari de stat, care, până la urmă, muşamalizează totul. Eu,
care am fost terorizat pe faţă mulţi ani la rând de doi ofiţeri de la securita-
te, până în anul 1989 (după care nu ştiu ce a mai fost), sunt foarte curios să
văd cine dintre colegi şi cunoscuţi mă turna, fapt despre care ştiam şi care
mi-a fost confirmat ulterior, printre alţii, şi de colegul I.V., e adevărat că
mult mai târziu (după anul 2000), spunându-mi că era tachinat mereu de
un personaj de la KGB, care îi dădea întâlniri într-ascuns şi îi cerea infor-
maţii despre mine. Însă nu cred că o lege a lustraţiei ar putea aduce acum
ceva bun. Într-o societate săracă, învrăjbită, decăzută moral, numai asta
532
mai lipseşte. Dar chestiunea aceasta mai are şi un alt aspect, care nu poate
fi trecut cu vederea. Nimeni nu renunţă la trecutul său, mai ales când acest
trecut îi aduce aminte de lucruri plăcute. Marii, dar şi mai mărunţii, acti-
vişti de partid şi de stat sovietici au slujit regimul opresor cu devotament şi
recunoştinţă şi e firesc ca în sinea lor să nu renunţe la acel regim, nu că să-l
mai şi condamne. De aceea tot atât de firească a fost şi nevotarea hotărârii
Parlamentului de către fiul fostului lider comunist Petru Lucinschi. Luaţi şi
un exemplu mai simplu, dar cât se poate de relevant. Dacă veţi frunzări
memoriile recent publicate ale scriitorului Gheorghe Cutasevici, veţi vedea
cum acesta, pentru că îşi arătase într-un acrostih dragostea faţă de Româ-
nia, a fost terorizat nu doar de reprezentanţii puterii sovietice, ci şi de co-
legi din Uniunea Scriitorilor, inclusiv de unii preamăriţi acum ca eroi
naţionali şi mari martiri ai neamului. Oare este o noutate faptul că mulţi
dintre cei care astăzi se dau mari patrioţi şi inamici ireductibili ai regimu-
lui sovietic în tinereţea lor făcuseră coadă la partkom după bilet de partid,
în dorinţa declarată cu sufletul la gură de a sluji acel regim cu credinţă şi cu
abnegaţie? Dar ce poate fi mai nostim decât faptul că Prezidiul Parlamen-
tului Republicii Moldova, care luase în 1991 hotărârea de scoatere în afara
legii a partidului comunist, numai peste doi ani tot el, alcătuit aproape din
aceiaşi oameni (doar câţiva între timp încetaseră să mai facă parte din el),
dintre care cei mai mulţi se dădeau, şi, mai ales, acum se dau, anticomunişti
şi antisovietici ireductibili, a reactivat acest partid (vezi decizia respectivă
şi lista acelor oameni în Flux din 13.07.12).
Deşi, aşa cum am spus, hotărârea din 12 iulie a Parlamentului Republi-
cii Moldova nu este un document politic care ar putea aduce schimbări de
anvergură în societate, anume în interesul populaţiei acestei ţări, totuşi ea
este un produs politic. Mai întâi, pentru că loveşte vârtos de tot în Partidul
Comuniştilor, şi nu din motiv că le anulează simbolurile, secera şi ciocanul –
asta e o chestie de suprafaţă, puţin importantă – ci pentru că bate în supor-
tul moral al acestui partid, regimul sovietic comunist, după care plâng cu la-
crimi de crocodil sute de mii şi chiar milioane de nostalgici stalinişti, care
nu pot vedea lumea altfel decât aşa cum a croit-o propaganda de stat a im-
periului bolşevic. Ghinionul cel mare al comuniştilor „noştri” constă în fap-
tul că împărtăşesc întru totul această mentalitate. E complet lipsit de
realism acel politician care se dă drept patriot al Republicii Moldova şi, tot-
odată, se închină la icoanele lui Lenin şi Stalin, iar patria (= родина) îi este
Uniunea Sovietică şi fericirea o aşteaptă numai de la Kremlin. Să strigi în
ruseşte că eşti patriot moldovean şi să urăşti cu ură sinceră tot ce e româ-
nesc!? Poate că acum, pe fondul dezbaterilor privind natura criminală a re-
gimului sovietic comunist, va ajunge toată lumea să înţeleagă că Partidul
Comuniştilor din Moldova nu are, de fapt, nici o legătură cu populaţia ma-
joritară a acestei ţări, cu moldovenii, şi cu toţi ceilalţi cetăţeni care ţin cât
de cât la această ţară. Şi asta nu din motiv că membrii partidului se numesc
533
comunişti, ci pentru că liderii lui exploatează distructiv, am putea spune,
chiar criminal, ataşamentul unui important segment al populaţiei din Re-
publica Moldova, ruşi, rusofoni, nostalgici sovietici, faţă de fosta Uniune So-
vietică şi faţă de Rusia de astăzi, ca manifestare mai mult sau mai puţin
deschisă a lipsei de loialitate faţă de statul Republica Moldova. În al doilea
rând, această hotărâre a Parlamentului este un document politic, pentru că
e produsul sigur al unei tranzacţii dintre Ghimpu, pe de o parte, şi liderii
celorlalte două formaţiuni politice de la putere, pe de altă parte. În această
privinţă nu poate exista nici o îndoială, ştiindu-se prea bine că în urmă cu
doi ani şi apoi de atunci încoace, toată vremea colegii din AIE ai lui Ghimpu
nu i-au susţinut iniţiativa de condamnare a comunismului. Acum au ajuns,
în sfârşit, la înţelegere, cedând şi de o parte, şi de alta (nu contează ce şi
cât). Ne putem da seama, prin urmare, că hotărârea din 12 iulie nu este un
adevărat document de stat, ci o tranzacţie dubioasă, oficializată prin votul
Parlamentului. Ghimpu, orgolios şi grandoman până la inconştienţă, a făcut
tumbe, s-a dat în stambă pentru a reuşi să-şi tragă cât mai repede încă o fi-
lă la biografia de politician de frunte şi de erou naţional şi a îmbogăţi, toto-
dată, şi aşa destul de umflata (pe nedrept) istorie a neamului ghimpesc,
având ştire de faptul că colegilor de tranzacţie nu le convine să-l vadă
ridicându-se prea sus în panteonul naţiunii. Tocmai de aceea nu a mirat pe
nimeni anunţul pe care aceştia l-au făcut chiar atunci în Parlament şi pe ca-
re l-au confirmat îndată după aceea că vor veni cu un alt proiect de hotărâ-
re şi, respectiv, de lege ce ar viza condamnarea tuturor regimurilor totali-
tare, asta neînsemnând, din punct de vedere politic, altceva decât să pună
cruce pe documentul propus de PL şi pe pietroiul fără mesaj, fără formă și
fără glas ce zace de doi ani în faţa Guvernului. Că este anume aşa, o demon-
strează faptul că principalul element nou pe care mizează această intenţie
este condamnarea nazismului, care, de fapt, a fost făcută dur şi irevocabil
aproape şapte decenii în urmă. Cei care intenţionează să vie cu o astfel de
iniţiativă nu pot să nu ştie acest lucru. Şi dacă ştiu şi totuna vin, atunci e
clar că nu urmăresc nimic serios, ci doar se joacă de-a politica, prostind lu-
mea naivă.
În schimb, cetăţenii, oricum ar da-o, din scamatoria aceasta politică ce
aduce foarte tare a pustiu şi a lehamite, nu au de câştigat nimic. Toată lu-
mea ştie că Republica Moldova se confruntă cu multe probleme mari care
încă nu şi-au găsit rezolvarea. Numesc doare trei, de a căror soluţionare
depinde dacă acest stat va putea să se afirme ca stat normal, nu zic pros-
per: starea agriculturii şi, în general, a mediului rural, exodul de populaţie
în străinătate, mai cu seamă a tineretului, şi starea învăţământului. Cine
cunoaşte aceste fenomene, ca să zic aşa, pe piele proprie, nu din auzite, ştie
că, dincolo de faptul că acestea generează o serie de anomalii majore de
ordin social, economic şi cultural, ele pun sub semnul întrebării familia ţă-
rănească, care a fost întotdeauna un model de vitalitate şi moralitate, şi pe
534
cel al copiilor noştri. Fiecare din aceste trei probleme este suficient de ma-
re, de gravă, de complicată ca să-l îngrijoreze până la disperare pe oricine
nu este indiferent faţă de această ţară şi de populaţia ei. Cui nu-i pasă cu
adevărat de aceste fenomene grave, se pare că este chiar conducerea aces-
tei ţări, care, în loc să-şi bată capul cu aşa ceva, mai bine se ocupă de pro-
priile ei interese, mai bine se dă în spectacol public cu hotărâri politice
scandaloase, care abat atenţia cetăţenilor de la nevoile lor reale. Această
atitudine este rodul lipsei endemice în conducerea ţării a oamenilor care
cu adevărat ţin la această ţară şi doresc sincer să-i rezolve problemele. Pă-
puşari, bişniţari, scamatori, profitori și chiar criminali în cele mai înalte
funcţii de stat, oameni întâmplători şi fără consistenţă catapultaţi din ano-
nimat la vârful puterii, ţaţe caraghioase care se miră şi ele cum de au ajuns
miniştri şi deputaţi, iar fenomenul cel mai periculos – trebuie să o repet
apăsat – e că interesul personal şi de gaşcă este pus întotdeauna înaintea
interesului de stat, după cum demonstrează şi adoptarea hotărârii despre
care am vorbit aici. Nu chiar toţi miniştrii şi deputaţii sunt răi, nu ar fi co-
rect să se insiste pe o astfel de idee, dar impresia de ansamblu este că Re-
publica Moldova încă nu s-a învrednicit de conducerea de care are atât de
mare nevoie. Dacă Ghimpu şi Timofti sunt nivelul până la care am putut
creşte, atunci nu avem nici un drept să ne plângem. La aşa cap, aşa cuşmă.

Flux (Chișinău) din 20 iulie 2012

535
 Dacă avem sau nu o țară

Să scriu acest articol m-au îndemnat niște fapte aparent minore, dar
care trimit la unele realități deosebit de importante ale vieții publice și de
stat din Republica Moldova. Telefonam, puțină vreme în urmă, la un ziar
românesc de la noi, foarte cunoscut, și îmi răspundea un robot (doar) în
limba engleză. Precizez că e vorba de un ziar, ai cărui colaboratori, sau cel
puțin cei care l-au înființat, se prezintă ca luptători intransigenți pentru
afirmarea plenară în Republica Moldova a limbii române. La alt ziar ce apa-
re într-o română încă mai bună, mai corectă, mai îngrijită, robotul îmi răs-
punde de fiecare dată (doar) în rusește. La fel în rusește răspunde și telefo-
nul la Teatrul Național „Mihai Eminescu” și la Camera Națională Cărții. Și,
culmea, tot numai rusa o cunoștea – e adevărat, un număr nu prea mare de
ani în urmă – și telefonul președintelui Uniunii Scriitorilor din Moldova. De
fiecare dată am rămas contrariat, întrebându-mă cum e posibil ca niște in-
stituții de cultură care au datoria sfântă să vegheze la respectarea necondi-
ționată a statutului limbii române ca limbă oficială a statului, instituții care
de altfel fac mare tămbălău pe această chestiune, să sfideze în fapt o simplă
datorie elementară și anume ca în relațiile lor cu cetățenii să comunice în
limba română.
Mi s-a întâmplat să mă aflu, în anumite momente, în unele țări europe-
ne, pe care în ultima vreme ne stăruim să le imităm în toate cele, și am con-
statat că, în contactele lor cu cetățenii, instituțiile publice de acolo folosesc
numai limbile acestor țări, cu excepția situațiilor în care au a face cu străi-
nii. Pe acolo, chiar dacă engleza este mult mai bine cunoscută decât la noi,
ea nu poate substitui aceste limbi. La noi situația e cu totul alta: bătându-și
joc parcă de înflăcărata vorbărie care se face, la diferite nivele, în cadrul di-
feritor formațiuni și întruniri, despre rolul limbii române ca mijloc de co-
municare în spațiul public, chiar unele instituții culturale, a căror rațiune
de a exista este tocmai să asigure realizarea acestui rol, sabotează ele înse-
le acest obiectiv. De vreme ce limba de stat e una singură, româna, nu e de-
loc bine ca publicitatea, cum e cazul panourilor publicitare, a firmelor de la
intrarea în instituții, organizații și întreprinderi, dar și alte forme de publi-
citate, inclusiv la posturile de radio și televiziune, să fie bilingvă, adică în
română și rusă, ca în perioada sovietică. Dar e incomparabil mai rău când

536
româna este complet ignorată, fiind înlocuită cu unele limbi străine, ca în
cazurile menționate mai sus.
Deși destul de îngrijorătoare, cazurile acestea nu au totuși, prin ele în-
sele, o relevanță publică foarte mare. Însă ele pun în lumină un fenomen
mult mai important: indiferența multora în RM, chiar și a unor oameni de
cultură (mă tem că destul de mulți), ca să nu ne mai referim și la funcționa-
rii de stat, la politicieni, oameni de afaceri etc., față de factorii, instituțiile,
valorile care simbolizează statul Republica Moldova și, mai mult decât atât,
față de spiritualitatea pe care acesta trebuie să se bazeze, de vreme ce, fără
ea, statul nu se poate afirma ca atare, nu poate avea nici o credibilitate. În
fond, e vorba despre atitudinea cetățenilor RM față de țara lor. Pentru că
dacă chiar șefii unor instituții culturale nu pun niciun preț pe limba țării
lor, care este inima, motorul vieții spirituale a acestei țări, este evident că
pentru aceștia nici țara nu valorează mare lucru.
Astfel ajungem să ne pomenim în fața chestiunii foarte sensibile pri-
vind statutul real și viitorul RM. Încă o dată; fenomenul aparent minor,
semnalat mai sus, este, mai mult sau mai puțin direct, o ilustrare a unui
mare deficit de respect al cetățenilor RM – în cazul menționat, a unui seg-
ment mai elevat, mai luminat al acestora – față de țara lor. Din păcate, fe-
nomenul acesta nu este nici pe departe o realitate minoră. Se știe că liderii
politici de frunte ai RM au mari interese de afaceri în afara țării, în special
în Europa Occidentală, unii din ei au case de locuit acolo, mai bine zis, nu
pur și simplu locuințe, ci vile, palate, în care își petrec viața familiile lor.
Copiii lor își fac studiile, încă de la o vârstă fragedă, în cele mai prestigioase
și mai scumpe instituții de învățământ din străinătate, și ei înșiși, liderii,
petrec o bună parte a timpului acolo unde le sunt averile și familiile. Din
Sfânta Scriptură citire: unde ți se află averea, acolo îți este și sufetul. De aici
putem deduce că acești lideri nu au o legătură strânsă, sincer interesată cu
țara pe care pretind că o conduc, nu sunt legați sufletește de ea. Ei sunt an-
gajați temporar în serviciul acesteia, în schimbul unor beneficii pe care și le
iau ei înșiși cu asupra de măsură de la „țara lor” atât timp cât se poate, pâ-
nă în momentul în care, dintr-un motiv sau altul, vor pleca în afară. Dacă
nu vor fi opriți de cine trebuie să dea socoteală pentru „serviciile” prestate
„țării lor”. Altfel spus, aceștia sunt niște mercenari, și ca atare se află în RM
doar pentru a-și lua solda stabilită de ei înșiși, dar mai ales pentru a jefui
țara, așa cum fac de obicei mercenarii. Faptul că liderii politici jefuiesc țara
pe care pretind că o conduc arată nu doar că ei sunt străini față de această
țară, ci că sunt dușmanii ei de moarte. Dacă conducătorii țării nu sunt pa-
trioți, nu țin deloc la țara lor, ce ar fi de așteptat de la ceilalți cetățeni ai
acesteia? Cine ar putea pretinde la dreptul moral de a le cere tuturor aces-
tor cetățeni să-și iubească țara?
Zicerea atât de cunoscută, repetată uneori și de câte cineva de pe
la noi, „Nu te întreba ce poate face țara ta pentru tine – întreabă-te ce poți
537
face tu pentru țara ta”, nu se potrivește deloc cu realitățile noastre [E nos-
tim, nu-i așa?, să vezi hoți și declasați rostind de la vârful puterii înălțătoa-
re sentințe morale]. Acolo unde aceasta a fost rostită mult mai devreme, în
America, de ex., situația era și este alta. SUA este un stat construit de cetă-
țenii săi pentru ei înșiși. Republica Moldova este o formațiune teritorial-
politică, desprinsă incidental în 1991 din fostul imperiu totalitar sovietic.
Ea nu a reușit să se afirme ca stat adevărat, cu statut real de comunitate ce-
tățenească, stat care ar avea drept obiectiv fundamental slujirea necondiți-
onată a cetățenilor săi. Când un lider american folosește această frază, o
face cu toată îndreptățirea, deoarece este firesc să i se ceară cetățeanului o
jertfă pentru statul său, pentru statul care se află în slujba cetățeanului. Și
dimpotrivă, este incorect și ridicol să ceri jertfe cetățenilor moldoveni pen-
tru un stat acaparat de o haită de mercenari.
Și, totuși, ce-i de făcut? Republica Moldova este o realitate care nu
poate fi ignorată de nimeni, e recunoscută ca parte a comunității mondiale
de state, face parte din anumite organisme internaționale, e semnatară a
câtorva sute de convenții și tratate internaționale, acum iată că aspiră și la
statutul de membră a UE... Că aceste fapte reale nu prea îi încălzesc pe ce-
tățenii ei, e o altă poveste. Dar statul acesta există și, după toate aparențele,
va exista încă multă vreme. Deci avem o problemă: avem un stat care re-
almente există, dar pe care cetățenii săi sau, în cel mai fericit caz, o parte a
acestora nu-l simt sau chiar nu-l recunosc ca fiind statul lor, statul care să-i
reprezinte, să-i apere și să aibă grijă de ei, precum părintele se îngrijește
de copiii săi. Problema trebuie rezolvată, dar cum? Să le bați obrazul politi-
cienilor ca să-și schimbe statutul de mercenari pe acela de slujitori credin-
cioși ai statului și ai cetățenilor? Să-i convingi pe cetățeni să-și iubească ne-
condiționat patria care nu are nevoie de ei? Sarcini din cale afară de com-
plicate, foarte greu de realizat în momentul de față. Și totuși...
În ultima vreme, a apărut moda de a cere procurori și miniștri din Oc-
cident. Până la un punct, această idee are o motivație rezonabilă, odată ce –
mai puțin miniștrii și mult mai mult liderii politici și „făcătorii de dreptate”
de la noi – s-au compromis mult prea tare. Dar este oare aceasta soluția cea
mai bună de care avem nevoie? Temporar, pe termen scurt și pe anumite
segmente, specialiștii foarte buni de import ne-ar putea fi de mult folos.
Dar, mai devreme sau mai târziu, aceștia trebuie să se întoarcă pe la casele
lor, și atunci ce ne facem – aducem alții sau apelăm din nou la proastele
servicii ale nepricopsiților și hoților noștri? Evident, trebuie să contăm pe
oameni noi din mediul nostru, care să fie și buni specialiști, și cetățeni cât
se poate de corecți, capabili să combată cu pricepere și cu multă dârzenie
incompetența și ticăloșiile, printre acestea cea mai periculoasă fiind corup-
ția, în care s-au specializat atât de bine liderii noștri politici actuali. Dar
aceștia, mai ales dacă e vorba de politicieni, procurori și judecători, nu pot
apărea în mediul nostru ticăloșit. La noi, sfera politică, dar mai ales cea a
538
dreptului, sunt moralmente atât de decăzute, încât prin ele însele nu se pot
înzdrăveni. Prin ele însele, acestea pot doar să degradeze și mai mult, dacă
așa ceva mai poate fi imaginat. Tocmai de aceea ar fi mai mult decât bine-
venită o perioadă de monitorizare a acestora din partea unor grupuri de
experți de mare clasă din Occident. Rămâne totuși prioritară problema
pregătirii propriilor cadre, care, fie că e vorba de procurori și judecători
sau de miniștri și deputați, nu doar să dispună cu toții de nivelul corespun-
zător de competență pentru domeniile lor de activitate, ci să mai aibă fie-
care și o percepție corectă a ceea ce trebuie să fie pentru ei responsabilita-
tea și legalitatea. Dar nu mai puțin important este ca în cazul acestora, mai
mult decât al tuturor celorlalți cetățeni, să fie schimbată atitudinea față de
Republica Moldova, ca țară.
Un fenomen foarte curios, nemaiîntâlnit, se pare, în alte țări: în timp
ce oamenii din alte țări știu că există o țară ce se numește Republica Mol-
dova, la ea acasă aceasta nu este recunoscută de mulți cetățeni. Foarte
mulți moldoveni, de regulă, oameni cu studii bunișoare, care știu că Basa-
rabia a făcut parte cândva din Moldova istorică și din regatul român, con-
sideră că aceasta nu poate fi numită țară aparte, că trebuie văzută și astăzi
numai ca parte a României, de aceea, în viziunea lor, țara moldovenilor de
dincoace de Prut poate fi numai România, iar Republica Moldova trebuie
considerată un teritoriu aflat în afara țării. De ex., ei nu zic că au fost în Ro-
mânia, ci au fost în țară, cutare personaj nu trăiește în România, ci în țară,
un anume eveniment nu se petrece în România, ci în țară etc. Altfel spus,
aceștia se exprimă la fel ca românii emigrați în America, Australia sau ori-
unde în altă parte a lumii. Această viziune, chiar dacă este în mod evident
complet deplasată, pare totuși oarecum justificată, de vreme ce semnalea-
ză o predispoziție unionistă. Însă dacă este raportată la faptul că RM este
recunoscută în toată lumea ca țară aparte și că chiar cetățenii statului ro-
mân, cel puțin o mare parte a acestora, la fel ca și conducerea acestei țări
(abstracție făcând de unele declarații politice incidentale, care nu se știe
cât sunt de sincere), au aceeași convingere, atunci o astfel de închipuire se
arată complet ruptă de realități, ține mai degrabă de o lume himerică. Iată
cum o convingere aparent justificată și chiar cumva atractivă poate fi, în
esenţa ei, păguboasă. E și acesta un fenomen oarecum firesc, odată ce în
culturile mici, mai cu seamă în regiunile naționale periferice, reprezentări-
le despre unele realități complexe sunt de multe ori aproximative, foarte
înguste sau chiar frivole.
Așadar, Republica Moldova, așa cum este ea – chiar fiind apărută din
întâmplare, chiar dacă e mică, săracă și mereu sărăcită, chiar dacă e umili-
tă, mințită și trădată mereu, chiar lipsită fiind de o adevărată clasă condu-
cătoare – trebuie să găsească în sine toate resursele pentru a se afirma ple-
nar ca țară aparte. Realitățile actuale arată că această evoluție nu are alter-
nativă. Dar chiar dacă la ea acasă nu s-ar găsi destulă voință pentru
539
realizarea unui astfel de efort, afirmarea ei ca țară se produce oricum. Eu
am crezut întotdeauna cu tărie în unitatea sufletească indestructibilă a
românilor basarabeni cu cei de dincolo de Prut și am repetat iar și iar că,
fără această unitate, moldovenii basarabeni ar fi dispărut demult ca parte a
neamului lor. Astăzi însă – sau să zicem altfel: deocamdată – unirea Repu-
blicii Moldova (din păcate, nu putem vorbi de toată Basarabia) cu România
nu este posibilă. Acest lucru nu-l doresc nu numai o bună parte a cetățeni-
lor ei, dar nu-l vor mai ales liderii politici, deoarece, în caz contrar, aceștia
își vor pierde văcuța pe care o mulg cu toții, pe întrecute, până la istovire.
În condițiile de azi ar fi poate o singură posibilitate de unire și anume în si-
tuația în care trupele rusești ar pune stăpânire pe tot sudul Ucrainei și ar
ajunge la Nistru, amenințând România și forțând, astfel, NATO să împingă
frontiera UE până la acest râu. Dar ne dăm seama că o atare posibilitate
ipotetică este total inadmisibilă pentru ordinea și pacea din Europa. Astfel
că Moldova este pur și simplu condamnată să-și ia în serios statutul de ța-
ră. Iar asta trebuie să-i facă pe liderii ei actuali și viitori să înțeleagă că, ve-
nind la putere, aceștia nu devin pur și simplu profitorii unei poziții câști-
gate, într-un fel sau altul, ci își asumă greaua sarcină de a conduce o țară și
a fi responsabili de soarta unui popor.
Dar și nouă, istorlalți, ne-ar fi plăcut foarte mult să trăim într-o adevă-
rată țară, chiar dacă aceasta se cheamă Republica Moldova și în ciuda fap-
tului că până acum încă nu s-a afirmat ca atare. Sunt atâtea locuri frumoase
pe pământ, unele sunt pur și simplu fantastice și au o putere de atracție in-
vincibilă. Poate că mi-ar fi plăcut și mie să trăiesc pe acolo, și totuși prefer
să mă simt bine la mine acasă, nu departe de satul copilăriei mele și în Chi-
șinăul tinereții și al întregii mele vieți active1*.

Săptămâna (Chișinău), 2014

1
Ultimul alineat a fost adăugat în varianta din această carte.

540
 În drum spre UE

Examinat în esența sa și caracterizat foarte scurt și tot atât de simplu,

sistemul comunitar european a fost creat pentru realizarea unui obiectiv
cât se poate de firesc și de clar: asigurarea pentru toate popoarele și pen-
tru orice ființă umană din cuprinsul său a unei vieți întru totul conformă cu
principiile demnității umane, altfel spus, a unei vieți scutite de orice impact
destabilizator și care ar exclude orice împrejurări ce ar pune în pericol
condițiile normale de trai. Pentru realizarea acestui obiectiv atât de sim-
plu, dar de proporții și de o complexitate extrem de mari, a fost prevăzută
instrumentarea a două sarcini derivate din el, prin care sistemul a luat fiin-
ță și funcționează cu succes: una, unirea tuturor forțelor și a mijloacelor
europene care să-l materializeze și să-l facă viabil, și alta, așezarea întregu-
lui mecanism pe temeliile solide ale unei legislații care să-i dea viață și să-l
protejeze, asemeni unei impenetrabile crisalide, de morbul dezordinii și al
decăderii morale și spirituale. În fond, după îndelungate zbateri și căutări
ce au urmat celui de al Doilea Război Mondial, s-a dat viață proiectului Sta-
tele Unite ale Europei, realizarea căruia a fost jinduită mult mai devreme
de unele dintre cele mai luminate minți ale bătrânului continent.
Ideea care a pus în mișcare aceste spirite înălțătoare a fost ca Europa
să fie scutită odată și pentru totdeauna de războaie și de alte frământări
autodistrugătoare, de sărăcie, lipsuri și de încălcarea drepturilor omului
sub orice formă. De prea multă vreme Europa, și de fapt întreaga lume, era
amenințată de un dezechilibru pe cât de evident, pe atât de periculos: pe
de o parte acumularea unui mare capital intelectual și material, iar de altă
parte faptul că cea mai multă populație trăia în sărăcie și în lipsă de drep-
turi elementare. Era imperios necesar ca forța spiritului uman să se arate
în toată puterea sa și, îngrădind cât mai mult posibil afirmarea lăcomiei,
egoismului și a setei de putere, să purceadă la construirea unui lumi noi,
bazate pe interesele și nevoile a sute de milioane de oameni. În sfârșit,
acest atât de ambițios și atât de necesar deziderat a început să se realizeze.
Acum Europa este la o fază avansată pe calea realizării acestui proiect.
La această etapă începe să se întrevadă posibilitatea ca și Republica Mol-
dova să fie cuprinsă în el. Trec aici peste dezbaterile din societatea noastră
asupra șanselor reale și asupra calendarului aderării RM la UE. Se pare că
mai importantă decât acestea este, în cazul nostru, o cu totul altă problemă

541
și anume în ce măsură suntem pregătiți noi pentru a ne încadra în UE. Nu
din punct de vedere economic sau politic și nici chiar sub aspectul statului
de drept, deși acestea, și mai ales cel de la urmă, sunt niște fenomene nu
doar complicate, ci pur și simplu foarte dureroase, extrem de jenante, chiar
periculoase, pentru evoluția societății noastre. Am în vedere în ce măsură
suntem pregătiți din punct de vedere moral pentru acest salt gigantic, mai
bine zis, dacă oamenii noștri politici sunt în stare să ia în serios obiectivele
ce le stau în față, dacă sunt pregătiți nu doar conceptual, nu doar sub as-
pectul cunoașterii acestor obiective, ci dacă sunt pregătiți psihologic, mo-
ral, pentru asta, dacă au convingerea profundă nu doar că Moldova trebuie
să adere la UE, dar că liderii ei politici trebuie să respecte cu strictețe și din
convingere lăuntrică, necondiționat, legislația europeană la ei acasă. Știm
foarte bine că propria lor legislație ei nu o respectă, conducându-se de
principiul arhicunoscut că legile, chiar și cele adoptate cu participarea sau
din inițiativa lor, pentru ei nu sunt obligatorii. Am putut vedea cu toții nu-
meroase exemple cum politicieni din prima linie, șefi de partide de la pute-
re și persoane din conducerea primelor instituții ale statului, au sfidat
legile, inclusiv Constituția, ori de câte ori acestea nu le conveneau, dintr-un
motiv sau altul.
Între altele, exemplul acesta nefericit a avut darul să alimenteze fără-
delegile din domeniul dreptului, unde situația era catastrofală și fără asta.
Nu invoc nici măcar minimul necesar de dovezi în acest sens, pentru că si-
tuația respectivă este prea bine cunoscută nu doar cetățenilor RM, ci și ce-
lor din UE. O pildă, una singură, voi aduce totuși, deoarece este vorba de un
caz despre care deși s-a vorbit destul de mult, poate chiar prea mult, nu i
s-a dat totuși nici până acum aprecierea cuvenită. Este vorba de decizia din
05.12. 2013 a Curții Constituționale a RM care susține că afirmațiile din
Declarația de independență a Republicii Moldova, apreciate nefondat de
către Curte drept norme juridice („haină juridică”), sunt superioare Consti-
tuției. Avem, așadar, un caz unic în istoria dreptului constituțional (facem
abstracție de regimurile totalitare), când o curte constituțională acordă
statut juridic unei declarații parlamentare, adică unui document emina-
mente politic, și afirmă că aceasta este superioară „valoric” (!?) Constituți-
ei. Astfel, în situația în care, conform textului Legii Fundamentale a RM,
„Curtea Constituțională garantează supremația Constituției” (art. 34-3) și
„interpretează Constituția” (art. 35-1, lit. b), ne pomenim să aflăm că de
fapt Curtea procedează exact pe dos, adică prin ceea ce face infirmă postu-
latul supremației Constituției, coborând-o ierarhic sub autoritatea anumi-
tor texte politice. Altfel spus, Curtea Constituțională, care este chemată să
stea la straja Constituției, să nu admită nici un fapt și nici o interpretare ce
ar veni în conflict cu textului ei, de fapt ea însăși revizuiește Constituția în
favoarea unor documente politice, arogându-și competențe care vin în
contradicție flagrantă cu actele juridice care îi definesc statutul. Nu trebuie
542
să fii specialist în drept constituțional pentru a observa dintr-o dată că
avem a face cu o interpretare pur politicianistă a Constituției. Și, din păca-
te, acesta nu e singurul caz când Curtea s-a lăsat atrasă – cu interes nedisi-
mulat, de altfel – în ciondănelile și matrapazlâcurile politice și se complace
în confruntările ideologice din societate. Bineînțeles că celelalte instanțe
de drept nu pretind a fi tot atât de „savante” și nici interesate de politică tot
atât de mult, ele preferă să nu-și dezmințească preocuparea lor dintotdea-
una: să sucească astfel legea, sau mai degrabă pur și simplu s-o ignore,
pentru a stoarce de peste tot de unde se poate cât mai mulți bani. Legile în-
că nu înseamnă nimic, dacă oamenii nu sunt deprinși să respecte nici o re-
gulă, nu au nici o măsură a ce este permis și ce nu, situație ce-și găsește
expresia atât de potrivită în proverbul „Hoții se înmulțesc când încep a se
înmulți legile”.
Repet că ceea ce mă interesează aici nu este de fapt atitudinea șefilor
politici moldoveni față de legile țării lor, de vreme ce asta e o problemă de-
spre care poate numai unul Dumnezeu știe când și cum va fi soluționată. E
vorba de predispoziția sufletească a acestora de a se afla în UE, de faptul
dacă se pot debarasa de vechile lor năravuri, care vorbesc nu doar despre
sfidarea legilor și ignorarea intereselor fundamentale ale țării și ale cetă-
țenilor, ci mai ales despre hoții permanente și de mari proporții, de aservi-
rea instituțiilor statului propriilor lor interese, de înțelegerea complet dis-
torsionată a rolului statului și a omului politic într-o societate democratică.
Eu unul tare mă îndoiesc că oamenii noștri politici sunt pregătiți pentru o
astfel de metamorfoză. Urmărind arestările și condamnările unor oameni
politici din România, destul de mulți, de altfel, constatăm că o bună parte
din ei, dacă nu majoritatea, s-au făcut vinovați pentru furtul banilor euro-
peni. Și atunci, vrând-nevrând, îți vine în gând ideea dacă nu cumva oame-
nii noștri de la putere, încurcați în tot felul de afaceri politico-mafiote, se
dau de un chin să ajungă în Uniunea Europeană ca să poată fura mult mai
mult decât o pot face acum în țărișoara lor săracă și neajutorată, care are
mare nevoie să fie apărată nu de cine știe ce dușmani din afara, ci mai cu
seamă de cei care o conduc. Vorba ceea: „Lac mic, dar lipitori multe”. Nu
este exclus ca cineva dintre ei, cumva mai atent la realități, să fie conștient
de faptul că perspectiva economică a Republicii Moldova este extrem de
îngrijorătoare și că, prin urmare, aderarea țării la UE ar salva-o de catas-
trofă și astfel liderii ei politici ar scăpa de o mare responsabilitate și poate
chiar și-ar crea o imagine de salvatori ai nației. Dar asta e mai puțin proba-
bil și, în orice caz, pentru ei, e mai puțin sigur decât șansa de a pune mâna
pe banii așteptați de la UE.
Știu acești oameni și îi interesează pe ei cumva obiectivele înălțătoare
ale Uniunii Europene ce urmăresc edificarea unei comunități umane în sen-
sul cel mai propriu, cel mai omenesc al acestei noțiuni, în care toți să tră-
iască bine, adică omenește, să fie toți egali în fața legilor, să nu fure nimeni,
543
iar cetățenii să nu fie mințiți și umiliți? Le pasă lor cu adevărat de țara lor,
membră sau nemembră a UE, țin ei cont vreodată de nevoile cetățenilor pe
care pretind că îi reprezintă și pe care zic că îi conduc, dar de fapt îi nenoro-
cesc prin iresponsabilitatea și fărădelegile lor?
Asta e marea problemă a aderării Republicii Moldova la Uniunea Eu-
ropeană. Trebuie să ajungem acolo și cu siguranță că vom ajunge, dar ce va
urma după aceea, că nu vor veni să ne conducă deputați și miniștri din Ger-
mania, Olanda sau Belgia, ci vom rămâne tot cu hoții noștri? Să admitem că
după vreo cinci, șase, șapte ani vom fi în UE, că după alți vreo cinci-șase sau
chiar zece ani de aflare în UE se va începe și la noi arestarea acestora, după
ce își vor fi rotunjit averile de câteva ori din bani europeni. Treaba asta,
până la curățire deplină, va mai dura alți vreo zece ani, dacă nu mai mult,
mai ales că între timp se vor isca și alți hoți, încă mai inventivi și mai nesă-
țioși. Cine va mai apuca acele timpuri fericite? Și, de fapt, vor veni ele vreo-
dată?

Săptămîna, 20.02.2015

544
 La 9 mai ni s-a demonstrat foarte clar
ce este Moldova ca țară și cât costă
conducerea ei politică

De fiecare dată când, în ultimii 2-3 ani, am vorbit cu oarecare duritate

despre oamenii noștri politici, și mai cu seamă când m-am referit la prime-
le trei persoane din fruntea statului, m-am întrebat dacă nu am fost prea
exigent, dacă nu am părut a fi un cârcotaș. Din păcate însă sarabanda poli-
tică pe care am urmărit-o din 2009 încoace și care a culminat cu debanda-
da din ultimele trei-patru luni din partidele fostei alianțe, din parlament și
guvern, m-au convins că acea atitudine de aparentă încrâncenare a fost o
apreciere destul de detașată a situației de fapt. Și dacă chiar și după aceas-
tă manifestare evidentă de marasm din instituțiile noastre politice mai pu-
team fi încercat de o ușoară îndoială privind o astfel de atitudine față de
liderii de la guvernare, evenimentele petrecute în Chișinău la 9 mai a.c.
m-au convins definitiv că Republica Moldova nu are o adevărată conducere
de stat. Eu am rămas uimit că, după aproape 22 de ani de independență,
reprezentanți oficiali ai Rusiei de cel mai înalt nivel, împreună cu vechi
trubaduri ai slavei sovietice, cu coruri militare rusești și cu haite întregi de
agenți de securitate ruși, au acaparat Piața Marii Adunări Naționale din
Chișinău, simbol al demnității noastre naționale, aducând omagii armatei
sovietice, vechiul dușman de moarte al libertății popoarelor europene,
acestui mare călău al Basarabiei. În ceea ce mă privește pe mine, ca cetă-
țean al acestei țări, eu am receptat această demonstrație agresivă a impe-
rialismului rusesc, ca și replica murdară a lacheului putinist Kobzon la
adresa protestatarilor moldoveni împotriva acestei manifestări, ca pe o
ofensă deosebit de gravă care mi s-a adus mie personal.
Nu pot înțelege în ruptul capului cum a fost cu putință ca nici un re-
prezentant al puterii să nu protesteze împotriva acestui act de umilire făți-
șă a Basarabiei și a milioanelor de români care au avut de suferit de la ocu-
pația sovietică, și în primul rând de la teribila ei unealtă de opresiune și
distrugere, armata roșie. Că nu au protestat Voronin, Diakov, Lupu sau Do-
don, nu e deloc de mirare, dar nu au protestat nici Filat, Tănase, Panțîru și
Plohotniuk, care, dincolo de faptul că, prin funcțiile pe care le dețin și prin
ocupațiile pe care le practică, au o responsabilitate directă față de românii
basarabeni, se pare că mai au și niște obligații morale față de România și,
545
culmea, nu au protestat superpatrioții de la problematicul PL. E pur și sim-
plu straniu că în fruntea protestatarilor nu s-a aflat Ghimpu, care își trâm-
bițează patriotismul românesc cu și fără ocazie, până la pierderea glasului,
și nu s-a văzut pe acolo nici nepot-su, aproape tot atât de vajnic „luptător
pentru cauza națională”. Mă întreb ce au căutat la memorialul slavei sovie-
tice primele persoane ale statului independent Republica Moldova. Înțeleg
că Timofti, care nu stăpân pe sine, a fost trimis acolo de un oarecare maes-
tru de ceremonii, de aceea nu i se poate cere nici o socoteală, dar ceilalți au
mers din proprie inițiativă, au făcut acest pas cu bună știință și pe proprie
răspundere. Pentru ce, ce i-a mânat pe ei acolo? Cea mai mare lecție a aces-
tei zile de tristă faimă pentru țărișoara noastră e că singurul om care s-a
bătut cu tot curajul pentru mândria națională a moldo-românilor basara-
beni a fost cetățeanul moldovean de origine africană John Onoje. Și atunci
trebuie să ne întrebăm dacă acestui luptător sincer pentru demnitatea
noastră națională nu i s-a făcut o mare nedreptate atunci când locul său la
funcția de Președinte al Republicii Moldova a fost ocupat, fără nici o moti-
vație serioasă, de Timofti.
Evenimentul care a avut loc la 9 mai în inima Chișinăului, dar și la
memorialul slavei sovietice și rusești de lângă Cimitirul Central, este, din
păcate, deosebit de instructiv. Până la această dată, noi ne mai făceam ilu-
zia că trăiam într-o țară independentă și că aveam oameni politici care, da-
că nu azi, atunci mâine, în sfârșit, cândva în viitor ar putea rezolva toate
problemele țării noastre. Dar această zi nefastă s-a dovedit a fi și oarecum
benefică, deoarece a fost pentru noi ca un duș rece care ne-a trezit la viața
cea reală și ne-a făcut să ne dăm seama măcar în ceasul al doisprezecelea
că de fapt noi țară (încă) nu avem și că jocurile de-a politica și de-a guver-
narea, pe cât de infantile, pe atât de periculoase, pe care le-au făcut politi-
cienii noștri în ultimii trei-patru ani nu au fost ceva nefiresc pentru mediul
nostru, ba dimpotrivă, ele demonstrează foarte clar că aceștia nu au nimic
din ceea ce trebuie să aibă politicienii adevărați și, mai ales, conducătorii
de țară. Pentru că aceștia, indiferent de partid, niciodată nu s-au arătat ca-
pabili să pună interesele țării înaintea celor ale partidului sau chiar ale ce-
lor pur personale, ceea ce, până la urmă, e același lucru, nici unuia din lide-
rii politici nu i-a dat prin cap vreodată să le spună celorlalți franc: domni-
lor, noi nu am venit la putere să negociem funcțiile și să împărțim dividen-
dele rezultate din ele, noi am venit pentru a ne asuma rezolvarea proble-
melor țării și ale cetățenilor, iar cine gândește altfel, nu are ce căuta printre
noi. Aceasta este cauza care a dus la marasmul politic în care ne aflăm as-
tăzi, iar rușinoasa pagină de istorie pe care ne-au scris-o rușii anul acesta
la 9 mai e tocmai produsul acestei stări de gravă inconsistență politică.
Faptele petrecute în ultima vreme în sânul fostei alianțe de guverna-
re, pe care nefasta zi de 9 mai le-a pus în lumina lor adevărată, au oferit
posibilitatea de a înțelege conținutul real al discursului proeuropean al
546
politicienilor din această înjghebare dubioasă și fragilă. Orice intenție bună
sau rea, liderii și reprezentanții alianței o acopereau cu numele Uniunii Eu-
ropene. În numele acesteia ei și-au numit alianța, de la numele ei se învinu-
iau reciproc de trădare, de ilegalități și hoții, cu numele ei își acoperea fie-
care propriile matrapazlâcuri. De altfel, atunci când normele europene nu
se potriveau cu interesele lor de moment, „aliații” se înțelegeau de minune
să le ignore. Această demagogie politică ne face să înțelegem că pentru ei
UE nu se arată ca un obiectiv în sine, în care cred cu toată tăria și pentru
care sunt gata să lupte până în pânzele albe, ci este mai degrabă o umbrelă
sau un paravan care să le acopere inconsistența politică și să le ascundă fă-
rădelegile și ticăloșiile. Trebuie să o spunem foarte clar: Moldova nu poate
ignora vectorul european, dar specularea demagogică a acestuia în detri-
mentul angajării plenare și cât se poate de responsabile a guvernanților
pentru rezolvarea problemelor interne, stringente, de mare impact eco-
nomic, politic, social și cultural ale țării este extrem de periculoasă, întru-
cât ține țara în haos și subdezvoltare, complicând și îndepărtând realizarea
obiectivului integrării europene. Până să ajungem a ne integra în UE, tre-
buie să demonstrăm noi înșine, prin propria noastră vrere și cu propriile
noastre puteri, că suntem în stare să facem ceva în țara asta.
Pe scurt, după cele două nefericite experimente de guvernare din ul-
timii 12 ani, cel comunist și cel așa-zis „democratic pro-european”, Repu-
blica Moldova continuă să lâncezească în aceeași situație de incertitudine
și de sărăcie. Nici unul din cele două proiecte nu s-a dovedit a fi responsa-
bil și viabil. Asta înseamnă că trebuie construit ceva nou, ceva care să se
bazeze nu pe vorbe mari și fără conținut real, ci pe angajare corectă, com-
petentă și, mai ales, responsabilă. Bineînțeles că și acesta va trebui să fie
tot un proiect politic. Dar avem noi în noi înșine tot ce ne trebuie pentru a
construi așa ceva? Datele concrete de care dispunem astăzi nu ne încura-
jează să fim optimiști. Dar trebuie să dorim așa ceva și să ne zbatem pentru
asta. Contrariul înseamnă impas.

Săptămâna, 2013

547
 Nevoia onorării unei mari datorii foarte vechi

Peste trei ani ne vom afla în fața unui fapt de mare semnificație istori-
că: împlinirea a o sută de ani de la Unirea Basarabiei cu România. Știm cu
toții că, din păcate, în actuala Republică Moldova sunt destui care nu recep-
tează cu simpatie acest fapt, ba cei mai intransigenți dintre ei chiar îl pri-
vesc cu oarecare ostilitate. Realitatea este însă de așa natură că acest im-
portant eveniment istoric a influențat benefic în multe privințe nu numai
Basarabia de până la cel de-al Doilea Război Mondial. Efectele sale mai
mult decât pur și simplu pozitive s-au resimțit din plin în fosta republică
sovietică moldovenească și încă mai mult în actuala Republică Moldova
prin faptul că, în acel moment crucial din istoria noastră, el a pus capăt în-
străinării etnic-spirituale a moldovenilor din acest teritoriu, readucându-i
și așezându-i temeinic în albia culturii lor naționale, care este aceea a spiri-
tualității românești cu vechi și puternice rădăcini în Apusul latin și cu co-
nexiuni de mare impact în alte culturi occidentale.
De la 1990 încoace, am atenționat de mai multe ori opinia publică și
factorii politici din Republica Moldova asupra nevoii de a realiza unele ac-
țiuni care să omagieze importantul act istoric de la 27 martie / 9 aprilie
1918. Ceea ce am propus nu era deloc mult și deloc greu de realizat. Pro-
puneam numai două lucruri. Unul din ele trebuia să fie instalarea Parla-
mentului Republicii Moldova în fosta clădire a parlamentului basarabean
care se numea Sfatul Țării și în care a fost votată Unirea. Nu era deloc greu
să se facă acest lucru, deoarece, din fericire, vechiul edificiu s-a păstrat re-
lativ bine și este destul de încăpător. Pe deasupra mai e și o adevărată ope-
ră de artă arhitecturală a secolului al XIX-lea. Bineînțeles că se impunea și
sarcina ca parlamentul moldovenesc postsovietic să se înnobileze și cu ti-
tulatura „Sfatul Țării”, nume în egală măsură glorios și sugestiv. Acest gest
firesc și legitim era reclamat atât de necesitatea respectării propriei tradiții
istorice, cât și de practica parlamentară europeană care nu a ignorat nicio-
dată această tradiție, astfel că, de exemplu, la nemți parlamentul se numeș-
te, la fel ca în trecut, Bundestag, la polonezi Seim, la ucraineni Rada, la ruși
Duma etc. Al doilea lucru pe care l-am propus a fost înființarea unui muzeu
al Sfatului Țării. Aceasta din urmă chiar că era o sarcină ce nu cerea efor-
turi deosebite din partea stăpânirii. Dar, din motive asupra cărora nu are
nici un rost să insist acum, aceste propuneri nu au fost luate în seamă.

548
 Acum, în preajma împlinirii a o sută de ani de la Unire, este, cred, mo-
mentul ca factorii de decizie să recepteze cu mai multă atenție și cu toată
responsabilitatea aceste propuneri. Pentru că e vorba, la urma urmelor, de
o datorie patriotică și civică. Republica Moldova nu se poate legitima, ca
factor politic și în calitate de comunitate cetățenească, de la actul de ocupa-
ție rusească, din 1812, sau de la pactul Ribbentrop-Molotov, din 1939, care
a dat naștere fostei republici sovietice socialiste moldovenești. Totodată,
statul nostru actual nu se poate lăuda cu multe evenimente de relevanță is-
torică deosebită, în special cu acțiuni de mare creație istorică ce ar purta
pecetea voinței populare. Actul istoric de la 27 martie 1918 este singura
excepție fericită în acest sens, cu care pot fi asemănate, până la un punct,
Marile Adunări Naționale din 27 august 1989 și 27 august 1991. Tocmai de
aceea conducerea actuală a Republicii Moldova are datoria sfântă de a se
pregăti din timp pentru celebrarea la nivelul cel mai înalt a acestui eveni-
ment. Poate că acum Parlamentul nu va mai voi să se mute în fostul sediu
al Sfatului Țării. Pot fi invocate cele mai variate motive, inclusiv dificultăți
financiare. Dar pentru a se înnobila cu titlul „Sfatul Țării” nu există nici un
impediment real. De asemenea, nu se cer jertfe mari și eforturi deosebite
pentru înființarea unui muzeu al Sfatului Țării, care, dacă am fi fost ceva
mai atenți față de adevăratele noastre valori istorice și naționale, trebuia
să aibă acum o istorie proprie de măcar un sfert de secol.
Acum însă, când suntem în ajunul împlinirii a unui veac de la cel mai
important eveniment din istoria teritoriului dintre Prut și Nistru, se cere
ceva mai mult decât atât. Se impune cu acuitate sarcina onorării cu toată
stima și cu toată recunoștința de care suntem în stare a marii opere a îna-
intașilor basarabeni, membri ai Sfatului Țării, care prin votul lor curajos și
responsabil au realizat Unirea, salvând, astfel, Basarabia de la dispariție ca
entitate etnică românească și ca teritoriu național. Este nevoie să purce-
dem la realizarea unui monument al Unirii, care să fie amplasat într-un loc
cu maximă prezență publică. Realizarea acestei sarcini va fi, între altele, o
mare probă de credibilitate pentru clasa noastră politică, de vreme ce va
demonstra că aceasta cunoaște istoria noastră cea adevărată, o respectă, că
onorează cu participare sinceră valorile noastre naționale.

Timpul (Chișinău), 6 martie 2015

549
 Școala și biserica

Chiar dacă, oficial, la noi școala este separată de biserică, observăm că

în ultima vreme în unele școli au fost înființate biserici. De altfel, acum, du-
pă ce am ajuns în situația în care orice este posibil, bisericile pot fi întâlnite
peste tot: în spitale, unități militare, parcuri publice, închisori, ba chiar și în
universități, dar și în multe alte locuri. Mâine-poimâine le vom vedea în
mall-uri, supermarketuri, în piețe, pe stadioane, în aeroporturi, în gări, par-
cări, în grădinițe – în sfârșit, peste tot unde se adună lume ceva mai multă.
Evident, fenomenul acesta cu totul neobișnuit nu poate să nu iște niște
întrebări. Ce se întâmplă de fapt – să fi devenit lumea noastră, până mai
ieri atât de indiferentă față de biserică, într-atât de religioasă acum, încât
să nu mai încapă în lăcașurile de cult care au existat până la această, apa-
rent enigmatică, expansiune ecleziastică? Sau poate biserica oferă toate so-
luțiile la problemele cu care oamenii se confruntă în viața lor de zi cu zi, le
ușurează traiul, le arată cea mai bună cale de urmat pentru a ocoli lipsurile,
nenorocirile, nedreptatea, în fine, le luminează cugetul astfel ca să poată
ieși din nesfârșita și necuprinsa împărăție a suferinței și ignoranței? Da de
unde – lumea nu a devenit mai religioasă, ba dimpotrivă, iar biserica are cu
totul alte interese decât să-i facă pe oameni fericiți, întrucât ceea ce a asi-
gurat întotdeauna succesul ei au fost tocmai necazurile și ignoranța oame-
nilor. Din asta s-a alimentat, asta a susținut și încurajat. Cu cât necazurile și
neputința oamenilor au fost mai mari și cu cât acestea i-au apăsat mai tare,
cu atât biserica a fost mai puternică. Și când spunem aici biserică, avem în
vedere preoțimea, și nu toată, ci doar acea parte a ei care a avut de câștigat
din poziția deținută în biserică. Chiar și astăzi, când biserica nu mai are în
societate influența de altădată, o bună parte a preoțimii trăiește în huzur,
iar unii din reprezentanții ei se lăfăiesc într-un lux sfidător.
Ofensiva fără precedent a bisericii în spațiul public, tendința ei de a se
infiltra în conștiința publică pe orice căi și în toate manifestările posibile
are o explicație pe cât de prozaică, pe atât de simplă, și anume dorința pre-
oțimii de a-și asigura un trai, dacă nu foarte bun, în orice caz, îndestulat.
Din păcate însă nu de puține ori această presiune asupra societății are
drept mobil pofta nemăsurată de înavuțire, care nu recunoaște nici un ob-
stacol legal și nu are știre de nici un principiu moral.
Dar să revenim la școală.

550
 Dintotdeauna școala, de cum a apărut în comunitatea umană, a avut ca
obiectiv fundamental luminarea celor care îi treceau pragul astfel ca aceș-
tia să pătrundă în esența lucrurilor, să înțeleagă ce este lumea, cum evolu-
ează ea, ce este omul însuși și care este relația sa cu lumea. Astfel omul a
putut să vadă de unde și cum apar lucrurile și fenomenele și a învățat ce
trebuie să facă pentru ca acestea, dacă nu-i sunt de folos, măcar să nu-i
aducă necazuri. Această experiență îl făcea stăpân pe lumea din jur și pe
sine însuși și îi dădea încrederea că numai cercetând cu atenție realitatea și
muncind cu multă râvnă își putea orândui viața astfel ca cel puțin să o poa-
tă suporta fără lipsuri și suferințe care i-ar fi făcut-o insuportabilă. Biserica
însă, cum numai și-a făcut loc în societate, a căutat să-l convingă pe om că
acesta este o ființă necunoscătoare și neputincioasă, că pentru el gândește
și decide altcineva, o forță atotputernică și a atotcunoscătoare, iar omul nu
trebuie să facă altceva decât să se teamă de această forță, să se închine și să
se roage neîncetat acesteia să-l păzească de nenorociri. Și biserica a avut
grijă să-i bage mereu în cap că numai ea, mai precis, preoții, sunt cei care
pot face ca ruga sa să ajungă repede și fără piedici la acea forță necunoscu-
tă, deoarece numai ei sunt împuterniciți, nu se știe de cine, să mijlocească
contactul dintre simplul muritor și puterea aceea miraculoasă. Tocmai
pentru a-l putea manipula mai ușor, biserica s-a opus cu înverșunare ca
omul să învețe cât mai multe despre lume și despre sine astfel ca să fie în
stare să facă față cu propriile sale puteri și cunoștințe problemelor și greu-
tăților cu care se confruntă în viața sa care nu este o aventură ușoară.
Vedem, așadar, că școala și biserica sunt două instituții antagonice –
fiecare din ele presupune ignorarea sau anihilarea celeilalte, deoarece în-
vățătura, cunoștințele obținute prin eforturi stăruitoare, îndelungate și ju-
dicios organizate sunt incompatibile cu ignoranța și superstiția care stau la
baza tuturor credințelor în forțe miraculoase.
Prin urmare, orice școală care vrea să dea cunoștințe bune elevilor săi
are tot interesul să se țină la o distanță cât mai mare de biserică. Iată de ce
deschiderea de biserici în școli este un fenomen care trebuie să-i îngrijoreze
pe părinții elevilor din astfel de școli, dar și toată societatea, pentru că astfel
de fapte presupun grave efecte negative la nivelul întregii comunități.

551
 Tânguirile lui Ioan fără de Țară

Complezența aduce prieteni,

adevărul naște ură.
Terențiu

De la 1991 încoace, mereu ne-am tot întrebat dacă avem țara noastră,
țara în care să ne simțim bine, să nu ne lipsească minimul necesar de trai,
treburile să meargă strună, în țară și la fiecare dintre noi viitorul să se ara-
te sub toate aspectele promițător, să fie ordine în țară, fiecare să-și facă da-
toria așa cum scrie la carte, astfel ca țara să prospere și toată lumea să fie
mulțumită. Și de fiecare dată adevărata stare de lucruri nu a vrut să fie în-
găduitoare cu noi, nu a vrut să ne dea motive sigure că putem fi liniștiți și
încrezători în viitorul nostru, al copiilor noștri și al țării noastre. Tare nu
vreau să par un Zoil prea subiectiv, un cârtitor mereu căutător de gâlceavă,
de nod în papură, cum se zice în popor. Dar dacă lucrurile nu merg tocmai
bine, pentru aceasta nu poate fi făcut vinovat cel care atrage atenția la o
astfel de situație. Ca și cum regele ar fi fost văzut în pielea goală numai
pentru că asta a spus-o un băiețel oarecare, în realitate el (regele) fiind îm-
brăcat în hainele cele mai scumpe și mai frumoase.
Dacă suntem atenți la ce se întâmplă cu noi și în jurul nostru, dacă nu
suntem indiferenți față de soarta noastră, a copiilor noștri, dacă vrem să
avem o țară adevărată, în care să ne simțim bine, ca la noi acasă, sau măcar
în oarecare siguranță din toate punctele de vedere, atunci avem datoria să
cercetăm starea de lucruri din țară cât mai atent, și odată acestea aflate,
evaluate, să le dăm calificarea și numele cele adevărate. Dacă te faci a nu
vedea boala, asta nu înseamnă că ai scăpat de ea – dimpotrivă, lăsată de ca-
pul ei, nestingherită de nimic, aceasta evoluează mai repede și te doboară
atunci când îți este lumea mai dragă.
În momentul de față, societatea moldovenească se confruntă cu o mul-
țime de fenomene negative și probleme nerezolvate: satul lâncezește în în-
tuneric, sărăcie și subdezvoltare, starea mediului rural este acum mult mai
proastă decât în perioada sovietică, industria națională încă nu a (re)apă-
rut, șomajul este foarte ridicat, exodul populației în afara țării continuă, și

552
în viitorul apropiat probabil se va înteți, corupția în sânul clasei politice și
în justiție a luat proporții ce amenință să dărâme șandramaua încropită
din dărâmăturile fostei republici sovietice, învățământul, mai cu seamă cel
universitar, făcut de mântuială și lipsit de o viziune de perspectivă, se află
la grea cumpănă, în cultură și știință amatorismul și mimetismul țin locul
realizărilor serioase, iar problema cea mai gravă este cea a tineretului, de
al cărui viitor în sensul cel mai prozaic al cuvântului (salariu, masă, casă)
nu pare să-i pese nimănui. Unele din aceste probleme au motivații obiecti-
ve: dificultățile ce au însoțit crearea noului stat Republica Moldova, tensiu-
nile interne, inclusiv separatismul etno-teritorial-politic, unele presiuni
distructive din afară, în special din partea Rusiei, lipsa experienței organi-
zatorice și instituționale, baza foarte slabă, din trecut, a industriei locale și
în general un patrimoniu material național foarte sărac ș.a. Dar acești fac-
tori nu poartă răspundere pentru brambureala din discursul public, nu pot
explica de ce avem o clasă politică atât de coruptă, primitivă și iresponsabi-
lă, de ce promovarea în funcții de răspundere și în general în structurile de
stat ignorează profesionalismul, ghidându-se doar de interese de clan, de
nepotism sau pur și simplu se face contra plată, de ce știința a murit, iar
cultura se reduce în cel mai fericit caz la activități concertistice mai mult
sau mai puțin inspirate, în care rolul statului e mai puțin decât minimal, de
ce învățământul este lăsat de izbeliște, iar cadrele didactice sunt atât de
marginalizate, inclusiv material, de ce majoritatea absolută a populației
trăiește în sărăcie sau fuge în străinătate pentru a scăpa de această neno-
rocire, în timp ce o minoritate de profitori își etalează destrăbălarea prin
case prea mari și prea scumpe, în țară și în străinătate, prin firme profitabi-
le, acasă și peste hotare, mașini de lux, conturi substanțiale în bănci, aici și
aiurea, etc., etc. Întrebări fără răspunsuri.
Evident că nerăspunsurile trezesc nemulțumiri, supărări și necazuri.
Poate că necazurile și chiar disperarea nu ar fi atât de supărătoare, dacă nu
ar ține locul speranțelor foarte mari, pe care lumea le-a avut în ajunul pro-
clamării independenței Republicii Moldova. Marele entuziasm popular de la
sfârșitul anilor ʼ80, materializat în frecvente și foarte populate mitinguri,
demonstrații, în cele mai variate luări de atitudine ale tuturor grupurilor
sociale și profesionale, încununate cu marile adunări naționale din 27 au-
gust 1989 și 27 august 1991, părea să fie expresia credinței unei lumi care a
fost ținută un amar de vreme în genunchi, umilită, nedreptățită, neascultată,
mereu înfricoșată, că în sfârșit a ieșit la lumină, la un drum ce o va duce spre
o viață civilizată sau măcar la un trai drept și scutit de lipsuri și umilințe. A
trebuit să treacă doar câțiva ani pentru a se convinge că s-a înșelat amarnic.
Drept urmare, entuziasmul s-a stins cum se stinge mucul din țigară, vorba
cântecului. Și odată cu asta lumea aceea entuziasmată de credința în idea-
luri mari a dispărut, fiind înlocuită de o lume în care frumoasele și înălță-
toarele speranțe de altădată nu își mai au locul, o lume din două lumi: una
553
foarte numeroasă, complet decepționată, neîncrezătoare în nimic (excep-
tând, poate, pe Dumnezeu, ceea ce n-o poate ajuta), bucuroasă să-și poată
duce cumva zilele de azi pe mâine, și alta complet străină de aceasta, boga-
tă, ghiftuită, la care locul idealurilor îl țin banii, burta umplută mereu cu
toate bunătățile pământului și tot felul de alte satisfacții materiale.
Starea actuală a Republicii Moldova, ce se regăsește în unele fenome-
ne bune, dar din păcate și în destul de multe rele, despre care mărturisesc
anumite sarcini neonorate și grave probleme nerezolvate, plus un noian de
întrebări fără răspunsuri, nu poate fi caracterizată doar prin câteva trăsă-
turi de condei. Se cer multiple observații stăruitoare, echilibrate și obiecti-
ve, adică sincere și corecte, bazate exclusiv pe realități, nu pe deziderate și
simpatii, nu pe patriotism ieftin și „intenții frumoase”. Nu zic că ar lipsi cu
totul analizele și observațiile privind starea actuală a țării, dar, pe lângă că
sunt rare, acestea de obicei se străduie să fie cu orice preț „patriotice”, „în-
curajatoare”, ceea ce le face să ignore de multe ori problemele reale, orien-
tând lumea pe căi „pardosite cu lumină” ce duc direct în paradis. Departe
de mine pretenția că aș fi un foarte bun cunoscător al situației actuale a Re-
publicii Moldova, sub toate aspectele, și totuși mă văd îndemnat să încerc a
formula o viziune proprie asupra acestei chestiuni. Evident, fără pretenții
de guru și fără încrederea că observațiile și gândurile mele ar putea fi cele
mai inspirate și aducătoare a soluțiilor celor mai bune pentru fenomenele
abordate. E vorba doar de niște reflexii subiective în baza observațiilor
atente și îndelungate asupra realităților din țara noastră din ultimul sfert
de veac. De altfel, cunoscând din proprie experiență cam cât de mare este
la noi interesul pentru astfel de demersuri, nu-mi fac nici o iluzie că reflec-
țiile mele ar putea deveni un subiect foarte citit și discutat.

Pâinea cea de toate zilele

Cel mai mare handicap cu care se confruntă această țară este asigura-
rea unui trai cât de cât normal pentru cetățenii ei de rând: conform sonda-
jelor de luna trecută, 75 la sută din populaţia RM nu are asigurat un trai
decent. Am zis „cetățeni de rând”, deoarece pentru cei din structurile pute-
rii de stat, pentru cei din sfera (ne)dreptului, pentru cei din mediul de afa-
ceri, curate și mai puțin curate, o astfel de problemă nu există, ba dimpotri-
vă, aceștia o duc destul de bine, iar o bună parte din ei chiar sfidător de
bine. Marele noroc al tuturor conducerilor pe care le-a avut Moldova în ul-
timii 20 de ani constă în faptul că sute de mii de moldoveni au plecat la
muncă peste hotarele țării și astfel statul a câștigat de două ori: o dată că
prin această emigrare forțată, dictată de lipsa mijloacelor de existență aca-
să ale migranților, a fost evitată o confruntare foarte periculoasă între
aceștia și stat, și a doua oară că banii câștigați de moldoveni în străinătate
au constituit o importantă sursă de alimentare a pieței moldovenești, care

554
a fost totodată și un mijloc suplimentar de asigurare a păcii sociale în țară.
Anul trecut remitențele, mai bine zis, transferurile din străinătate pentru
persoanele fizice din țară, au constituit peste 1,6 mld. de dolari. Se știe însă
că aceasta e doar o parte, și de fapt cea mai mică, a banilor câștigați de
migranții moldoveni în străinătate, deoarece sumele cele mai mari ajung în
țară pe alte căi, în special fiind aduse personal de către aceștia. Dacă cei
circa 700 de mii de migranți ar trimite-aduce acasă doar câte 500 de euro
în fiecare lună, iar mai puțin nu se poate, asta înseamnă că anual în Moldo-
va vin din această sursă cel puțin patru miliarde de euro, ceea ce e de trei
ori mai mult decât bugetul de stat al Republicii Moldova și ceva mai puțin
de jumătate din produsul intern brut al țării. În același timp, mai ales în ul-
tima vreme, drept urmare a creșterii interesului Occidentului față de Re-
publica Moldova, guvernul moldovenesc ia împrumuturi și primește aju-
toare bănești de la anumite instituții financiare internaționale și de la une-
le guverne, mijloace care, cu excepția a ceea ce se face dispărut sub diferite
forme, sunt folosite pentru rezolvarea unor importante probleme sociale.
Împrumuturile însă au creat o mare problemă a datoriilor, care alcătuiesc
6,6 mld. de dolari, ceea ce e de aproape 3,5 ori mai mult decât bugetul de
stat al țării și constituie 83,4% din PIB. O țară care trăiește pe datorie nu
poate fi considerată țară adevărată.
Este evident că dacă nu ar fi existat aceste surse bănești, în special ce-
le rezultate din munca moldovenilor în străinătate, Republica Moldova ar fi
dat faliment demult. Deoarece economia ei, care nu dispune de solide baze
productive, fiind orientată aproape exclusiv spre consum, nu poate asigura
funcționarea normală a întregului mecanism social. Conform datelor statis-
ticii oficiale, economia țării ar fi avut anul trecut o creștere de 8%, deci, da-
că ar fi să credem acestor povești (statistica oficială întotdeauna minte),
Moldova se dezvoltă mai repede și mai bine decât Germania, China și alte
mari economii ale lumii. Dar partea cea mai interesantă a acestei informa-
ții oficiale abia urmează: creșterea a fost asigurată în principal de agricul-
tură. Nu poți să nu te întrebi: când știm în ce hal se află agricultura noastră,
când știm că cea mai mare parte a forței de muncă de la sate se află în stră-
inătate, când știm că gospodăriile țărănești sunt extrem de sărace, când
știm că bani pentru agricultură nu sunt, când știm ce piedici întâmpină
producția agricolă pe piața din afara țării, cum e posibil ca agricultura să
asigure un ritm atât de înalt de creștere economică? Cea mai mare parte a
producției agricole aparține micilor gospodării țărănești, dar acestea sunt
atât de sărace, că de fapt nici nu pot fi numite gospodării. Este adevărat că
o bună parte a producției acestor gospodării de subzistență ajunge pe pia-
ță, dar acesta este un comerț făcut în disperare, deoarece în cazul de față
producția este ruptă de la gura familiei, a copiilor, pentru a obține un ban,
câtă vreme țăranii se află în lipsă acută și permanentă de bani.

555
 Cele câteva date menționate mai sus arată cât se poate de clar impasul
economic în care se află Republica Moldova, situația de criză nesfârșită.
Faptul că pe străzile Chișinăului pot fi văzute mai multe mașini de lux decât
la Roma, Paris sau Berlin, că aici pe un kilometru pătrat sunt mai multe vile
proaspăt construite și mai scumpe decât în cele mai multe orașe europene,
de aici nu rezultă deloc că economia Moldovei ar fi în creștere și că popula-
ția ei ar trăi foarte bine. Luxul și opulența din anumite sectoare ale Chiși-
năului și din împrejurimile lui nu sunt dovezi ale creșterii economice, ci
dimpotrivă, mai degrabă o sfidare a imperativelor unei astfel de creșteri, o
mărturie a îmbogățirilor nemotivate economic, în marea lor majoritate re-
alizate prin furt, așa cum prea bine se știe, și totodată, prin ignorarea com-
pletă a rolului economic și social al banului, o mostră a lipsei totale a
spiritului gospodăresc, rod al pornirii nestăvilite și iraționale de poziționa-
re cât mai sus spre vârful piramidei sociale. Cazul procuroarei Neaga de la
Strășeni este simptomatic. Pare un caz patologic, și chiar este, dar el îi vi-
zează în aceeași măsură pe toți ceilalți, foarte numeroși, care au făcut averi
ilicite: judecători, procurori, avocați, miniștri, deputați, demnitari de rang
înalt și mai puțin înalt de peste tot unde aceștia se află: Centrul (corupt) de
luptă împotriva corupției, Președinție, departamente și agenții, partide,
primării, poliție, etc., etc. Nici unul din oamenii aceștia nu a trăit în sărăcie
înainte de a-și ridica cu toții vile care de care mai mari și mai provocatoare,
de a se înțoli cu multe alte averi la ei acasă, dar și în țări străine, însă dorin-
ța oarbă de a se vedea cât mai bogați, cât mai invidiați, cât mai sus peste
lumea de rând, de a se putea compara cu cei mai mari și mai tari, i-a în-
demnat să fure fără frică cât mai mult cu putință, să-și etaleze sfidător ro-
dul furtului și, pe deasupra, să o facă în convingerea că procedau corect și
că, prin urmare, nu poate să le fie reproșat nimic. Hoți și bandiți onorabili.
Oricât ne-ar părea nouă, oamenilor normali, această situație de de-
gradantă și reprobabilă, oricât am fi noi convinși că astfel de fapte trebuie
stârpite și pedepsite cu toată asprimea legii pentru a evita efectele lor con-
tagioase asupra mentalității și comportamentului cetățenilor, în realitate,
chiar dacă poate părea de necrezut, atitudinea societății nu este în acest
caz nici pe departe cea a revoltei firești a spiritului justițiar. Lumea aproa-
pe că s-a împăcat cu acest fenomen antisocial, criminal, mai că îl socoate fi-
resc, normal, ba chiar are – cel puțin uneori, cel puțin în anumite situații –
un fel de respect față de îmbogățiții prin fraudă, prin tâlhării, prin sfidarea
fățișă a legilor, a intereselor societății și ale cetățenilor, sunt admirați pe la
televiziuni, prin reviste, pe oriunde pot fi văzuți etalându-și furtul și mâr-
lănia. La un moment dat, cineva, un om de altfel destul de bine intenționat,
după ce ajunsese să se vadă dezamăgit că proaspetele averi agonisite prin
furt nu mai pot fi declarate în afara legii, își exprima speranța că din aceas-
tă mare fraudă ar putea rezulta un mare folos: că pe această cale, chiar da-
că ilegală, fie și criminală, ar putea să se dezvolte spiritul de proprietar
556
privat, să se pună bazele proprietății private, ca temelie, nu-i așa, a societă-
ții libere. O, sancta simplicitas! Deci, nu există motive serioase să fim supă-
rați pe acești oameni, dimpotrivă, lăsați-i să fure cât mai mult, ba, dacă pu-
teți, dați-le și o mână de ajutor, aduceți-vă aportul propriu la cât mai grab-
nica îmbogățire a pungașilor, borfașilor, raiderilor, contrabandiștilor, prac-
ticanților de racket, bandiților, traficanților de tot soiul de mărfuri ilicite,
delapidatorilor averii publice, escrocilor și jefuitorilor de toate categoriile
și de orice speță, a judecătorilor, procurorilor și avocaților corupți, în sfâr-
șit, a oricărui individ ce și-a făcut din furtișag o meserie, pentru că, nu-i așa,
numai astfel veți contribui personal la dezvoltarea în iubita dvs. patrie. a
spiritului de proprietar și întreprinzător, care într-un viitor ce, iată-iată, se
ițește de peste zare va face din săraca astăzi RM o țară înfloritoare, o oază a
bunăstării tuturora, nu numai a hoților.

Despre așa-zisa clasă politică

Am scris „așa-zisa”, pentru că de fapt la noi nu există o astfel de clasă.
O clasă politică înseamnă o categorie de profesioniști de elită în probleme-
le ce vizează organizarea și funcționarea statului și a societății, aceasta
presupunând o viziune suficient de articulată și de limpede și mai ales o
experiență consacrată în aceste domenii. Evident, la noi nu poate pretinde
la așa statut nici o grupare politică. Se poate admite cu oarecare rezervă că
există doi-trei, poate chiar trei-patru, oameni politici cunoscători ai vieții
politice și capabili să se orienteze corect în această sferă, dar de aici până la
adevărata clasă politică e mult prea departe.
Adevărata fizionomie a „clasei politice” moldovenești poate fi observa-
tă în parlament. La modul general, toată adunătura de acolo se împarte în
două grupuri mari: cea de la putere și cea din opoziție. Fiecare din ele ac-
ționează ca un tot întreg, ca o echipă solidară cu ea însăși, numai că, în ge-
neral, în sens negativ. Acolo, dar bineînțeles și în afara parlamentului, nu
există politicieni, ci numai facțiuni politice. Nu s-a observat vreodată ca ci-
neva de la vreun partid să se prezinte în legislativ sau oriunde în societate
cu un proiect politic propriu de reală valoare, cu o lăudabilă idee sau iniția-
tivă politică, socială, culturală etc. proprie, astfel ca despre el să se poată
spune că este un adevărat politician, un om conștient că este purtătorul de
cuvânt al poporului și mai ales că este responsabil pentru orice faptă a sa în
fața poporului. Dimpotrivă, fiecare deputat nu este mai mult decât o piesă
oarecare într-un mecanism care se cheamă partid, drept care piesa acțio-
nează docil, automat și anonim întru executarea ordinelor liderului de la
partid. Din această cauză, în parlament sunt votanți, dar nu și personalități
politice. Impresia pe care o produce comportamentul celor două grupări
din parlament este aceea a două turme, una reprezentând guvernarea,
iar alta opoziția, fiecare acționând sub autoritatea gârbaciului liderilor de

557
partid. Singura trăsătură care subliniază „personalitatea” acestor turme es-
te îndârjirea cu care se confruntă între ele, de regulă, primitiv și pe chesti-
uni minore, nu arareori în limbaj de mahala suburbană, este pornirea
nemotivată, irațională, de a nu fi niciodată de acord între ele, indiferent de
ce se discută. În rest, o masă informă, incoloră (nu și întru totul inodoră),
în bună parte insipidă și mai ales greu calificabilă ca principal organism de
stat, din cauza fizionomiei sale politice și intelectuale neîmplinite, confuze,
dubioase, a precarității echilibrului său politic, a lipsei unei viziuni comune
clare, realiste, asupra prezentului și viitorului RM.
Care este statutul politic, intelectual, cetățenesc și moral al unui depu-
tat, al omului politic din Moldova, în general, o demonstrează cel mai bine
faptul cumpărării deputaților din unele facțiuni de către adversarii lor poli-
tici și de afaceri. Aspectul cel mai interesant al acestei afaceri murdare e
faptul că pentru realizarea ei nu este nevoie de eforturi prea mari, întrucât
cei care urmează să fie cumpărați sunt pregătiți sufletește pentru aceasta
cu mult înainte ca cumpărătorii să avanseze vreo propunere, altfel spus,
aceștia sunt mereu disponibili să se vândă așa precum disponibile sunt în-
totdeauna persoanele care își vând trupul pentru plăcerea altora. O vreme
au fost semnalate unele informații, rămase, după câte știu, neverificate,
după care în timpul derutei politice provocate de regretabilele evenimente
din 7 aprilie 2009 unii dintre deputații comuniști de frunte ar fi vizitat re-
petat ambasada SUA de la Chișinău. Există suspiciuni că ar fi cerut sume
mari, foarte mari, de bani în schimbul plecării din partid. Dacă va fi fost
așa, atunci ne putem da seama ce impresie a putut provoca un asemenea
comportament asupra americanilor: o astfel de ocazie le-a oferit acestora
posibilitatea să vadă mocirla pe care o prezintă viața politică din Moldova
și cât de problematică este realizarea aici a unei adevărate reforme politi-
ce. Cât este de real acest episod, vom afla poate mai târziu. În schimb este
foarte bine cunoscut fenomenul coruperii unui mare număr de deputați
comuniști, cu începere de la Lupu, Țurcan și Stepaniuk și terminând cu
Sârbu. Nu știm cu siguranță dacă dezertarea acestora a fost plătită cu bani
(Voronin susține că anume așa a fost) și ce sume a primit fiecare dintre
transfugi. Prinderea recentă de către CNA a doi indivizi care erau pe punc-
tul de a da câte 250 de mii de dolari la doi deputați ca aceștia să plece din
fracțiunea lor aruncă oarecare lumină asupra chestiunii privind sumele
primite de transfugi. Dacă pentru un anonim, ca Arhire, despre care s-a
spus că ar putea fi unul din cei vizat de ultima tentativă de cumpărare a
deputaților, cumpărătorul era gata să dea 250 de mii de dolari, atunci ne
dăm seama că pentru deputații cu anumită influență sau chiar cu multă in-
fluență în partidul comuniștilor, cum au fost Lupu, Țurcan, Stepaniuk,
Grecianîi, Dodon, Mișin ș.a., s-au jertfit sume mult mai mari. În mediile pu-
terii și în imediata ei vecinătate se cunoaște că un personaj ce ocupă un
post foarte înalt a primit de la un bogătaș foarte interesat de ce se întâmplă
558
în parlament și guvern o jumătate de milion de euro, pe care a dat-o la par-
tid pentru ca membrii acestuia să-l susțină la ocuparea funcției respective.
Se pare însă că în anumite cazuri s-a putut opera cu sume și mai mari.
Dar aspectul cel mai important al acestei afaceri nu sunt banii care s-au
dat și s-au luat, ci faptul în sine al coruperii deputaților, pentru că de aici re-
zultă două concluzii extrem de principiale. În primul rând, că cei cumpărați
nu aveau vreo legătură serioasă cu formațiunea din care au făcut parte, de
ex. doctrinară, convingeri și aspirații comune cu ceilalți membri ai partidu-
lui, intenția de a lucra pentru țară, pentru alegători prin intermediul tribu-
nei, al potențialului uman și al altor mijloace ale acelui partid. (Trec aici
peste faptul că la noi nu există partide care chiar ar vrea să facă ceva pentru
țară și pentru populație în temeiul realizării unei doctrine.) În al doilea
rând, și acesta este aspectul cel mai important și cel mai trist al fenomenu-
lui, transfugii cumpărați sunt cea mai elocventă dovadă că aceștia au intrat
în politică nu pentru că ar fi avut vreo chemare pentru aceasta, că ar avea
niște calități mai deosebite care i-ar face potriviți pentru o astfel de activita-
te, ca să nu mai vorbim despre datoria lor față de cetățenii care i-au ales să
lucreze pentru ei anume în partidul din care au făcut parte. Bineînțeles că
nu, nimic din toate acestea, interesul lor a fost din capul locului cu totul al-
tul, unul foarte precis și foarte simplu: să facă bani, să se îmbogățească.
Fenomenul acesta încă nu ar fi atât de grav, deși, indiscutabil, e o mos-
tră spectaculoasă de ticăloșie, dacă s-ar fi petrecut doar în sânul partidului
comuniștilor. Gravitatea adevărată a acestuia e că el semnalează o situație
oarecum generalizată. Chiar dacă nu în aceeași proporție, fenomenul a
afectat și partidele de la guvernare. E vorba de dezertarea de la PLDM a
deputaților Tănase, Nagacevschi și Godea, care, tot așa ca în cazul primelor
dezertări de la comuniști, făceau parte din conducerea partidului, ceea ce
semnalează același procedeu și același scop: demolarea formațiunilor prin
distrugerea conducerii acestora. Nu mai puțin interesant este cazul Parti-
dului Liberal, deși acolo coruperea și, respectiv, încercarea de distrugere
s-a făcut altfel, îmbrăcând forma amăgitoare a revoltei interne, deschise,
împotriva liderului scandalagiu, autoritar și ușor dezechilibrat. Evident,
Ghimpu nu are nici un fel de calități de lider politic, cel mai mare neajuns al
său fiind incapacitatea de a lucra cu oamenii, dar când dau buzna să smul-
gă scaunul de sub el niște indivizi cu care avea o înțelegere să facă împreu-
nă niște lucruri importante și pe care anume el i-a așezat în fruntea
bucatelor, ei neavând nici un merit și nefăcând nici un efort pentru a ajun-
ge acolo, comportamentul acestora în nici un caz nu poate fi considerat co-
rect. Lovitura dată de aceștia ar mai putea cumva avea o justificare, dacă ar
fi vizat reformarea partidului pentru ridicarea eficienței și ponderii sale
politice, numai că cei care au înscenat-o nu aveau calitatea să o facă. Cam
cât ar cântări, politic și intelectual, Marinuță, Arhire sau Bodrug, ce fel de
lideri politici pot fi Saharneanu și Ana Guțu? Pe cât de pofticioși, pe atât de
559
puțin merituoși, pe cât de vanitoși, pe atât de găunoși. Indiscutabil, Hadâr-
că este un nume bine cunoscut, dar știe toată lumea că nu are har și nici fi-
re de lider politic, în plus nici nu e din rândul celor care pot să arate pasiu-
ne pentru treburile publice sau față de nevoile altora. Lipsa aproape com-
pletă de priză la alegători a formațiunii artificiale și inutile, încropită de
aceștia, așa cum au arătat sondajele sociologice, demonstrează că nu poate
fi vorba de o inițiativă politică serioasă și independentă, ci de o acțiune in-
spirată, ghidată și susținută, moral și material, de cineva care a avut intere-
sul să dărâme PL-ul și personal pe Ghimpu. Deci, avem tot o corupere, dar
gândită și realizată altfel de cum s-a procedat cu activiștii comuniști și cu
persoanele din conducerea PLDM. Între altele, îndată după această afacere,
câțiva dintre demolatorii PL-ului, probabil cei mai activi și mai interesați,
au fost înscăunați, drept recompensă pentru „istorica” lor ispravă, în func-
ții importante din parlament. Nu a zis rău cel care a zis că politica corupe,
numai că această zicere nu explică de ce unii pot fi corupți, iar alții nu. Ade-
vărul e că unii, după toate aparențele, foarte puțini, sunt incoruptibili prin
însăși natura firii lor, pe când alții, din păcate, cei mai mulți, sunt predis-
puși genetic pentru asta. Ceea ce face ca oamenii care par foarte cumseca-
de până să ajungă în politică să se schimbe brusc în sens invers, cum numai
simt mirosul banilor și al tuturor beneficiilor ce pot rezulta din aflarea lor
acolo, se explică, așa cum zicea nu mai țin minte cine, prin faptul că la aceș-
tia „se trezesc instinctele sălbatice ce au zăcut până atunci în adormire”.
Unii dintre transfugii comuniști, care în 2009 vizitau ambasada SUA, ce-
rând, pentru asta, bani de la americani, se recomandau drept reformatori,
la fel ca cei care au scindat Partidul Liberal.
Din aceste câteva observații rezultă cât se poate de limpede că parti-
dele din R.M. sunt instabile, nu se fondează pe un nucleu bine închegat de
tovarăși de luptă ce ar fi uniți de același crez și de hotărârea nestrămutată
de a realiza aceleași obiective, că sunt mai degrabă niște formațiuni de con-
junctură, adunături de oameni întâmplători, aduși acolo în majoritatea ca-
zurilor, dacă nu întotdeauna, exclusiv de dorința de căpătuială. Evident, nu
este întâmplător că în sondajele sociologice partidele, împreună cu justiția,
sunt instituțiile cu cea mai proastă reputație. După o nefericită experiență
politică de aproape un sfert de veac, chiar și oamenii cu puțină instruire au
ajuns să-și dea seama că nu există nici un partid care să le exprime intere-
sele. Câtă vreme fiecare partid se prezintă și se apără doar pe sine, acțio-
nând întotdeauna împotriva voinței majorității populației, asta înseamnă
că fiecare membru de partid este în esență un inamic public, care spune
mereu una și întotdeauna face alta, este un individ specializat în înșelarea
permanentă a cetățenilor.
Acolo unde partidele sunt inconsistente, cum e cazul nostru, sau chiar
lipsesc, cum a fost pe cea mai mare durată a istoriei, rolul de factor politic
hotărâtor revine unor persoane aparte: șefilor de stat, de guvern, liderilor
560
spirituali sau conducătorilor unor mari mișcări populare. Primele persoane
care s-au aflat în fruntea Republicii Moldova, din 1990 încoace, sunt bine
cunoscute de toată lumea. Snegur, căruia nu i-a lipsit o doză de bun-simț, a
fost dezorientat, nehotărât și mofturos, multă vreme incapabil să se deba-
raseze de nostalgiile proruse și prosovietice, refractar orientării românești
a RM. Lucinschi – neserios, în plus cu puternice și constante reflexe filoruse
și românofobe. Voronin este mai degrabă rus decât moldovean, dar nu-i pot
fi refuzate anumite calități de lider politic. Dacă ar ține cu adevărat la mol-
doveni și la Moldova (fără ca numaidecât să se recunoască român), dacă nu
ar fi atât de dependent, sufletește și politic, de Moscova și ar mai fi și ceva
mai instruit, ar putea fi considerat cel mai bun șef de stat pe care l-am avut
până acum, fără să fie, totuși, chiar ceea ce ne trebuie. Despre președintele
Timofti nu e deloc ușor să vorbești. Se pare că, din fericire, nu pot fi puse la
îndoială convingerile sale românești, iar ca om, așa cum am mai spus, pare a
fi foarte cumsecade, dar nu este potrivit pentru funcția în care se află. Din
păcate, cei care l-au plasat acolo, împreună cu cei care îl înconjoară și profi-
tă din plin de acest statut, au reușit să-l convingă să se ia în serios, dar acest
sprijin nu i-a adus și ceea ce îi lipsește cel mai mult și de ce are nevoie cel
mai tare: cunoștințele și experiența corespunzătoare și mai ales caracterul
cerut de o astfel de poziție. De altfel, conform ultimelor sondaje sociologice,
circa 66% din populație îl apreciază negativ, ceea ce e mult peste cât ar fi
fost nevoie pentru a-l face să se gândească și el, și alții pentru el, dacă stă
bine acolo unde se află. Dintre toți premierii pe care i-am avut, doar Druc și
Muravschi merită toată stima. Cel dintâi a fost corect, bine intenționat,
promotor neînfricat al valorilor românismului, dar zăpăcit și prea încrezut.
Cred că plecarea sa definitivă în România a fost o mare greșeală. Cel de-al
doilea a fost competent, mai ales în problemele economice, patriot adevă-
rat, fără însă să se dea în spectacol, independent din punct de vedere politic,
dar insuficient de hotărât și de insistent. Un lider politic trebuie să fie o per-
sonalitate puternică ce se impune prin inteligență, insistență, spirit organi-
zatoric, inițiativă, dar nu mai puțin prin respect necondiționat față de
oameni, prin urmărirea permanentă a interesului acestora și satisfacerea
lui la cotele cele mai înalte cu putință, prin dorința nedisimulată de a sta la
cumpăna dreptății și de a lupta cu toate puterile împotriva fărădelegii sub
orice formă, de a veni totdeauna în ajutorul celor slabi și neajutorați ș.a. […]

Despre guvernare
Informația despre guvern este mai puțină, deoarece activitatea lui es-
te mai discretă. Ședințele sale nu sunt mediatizate îndeajuns, iar ce se în-
tâmplă realmente în fiecare minister aparte, dacă facem abstracție de une-
le materiale oficiale sau, eventual, de interviuri, nu se știe aproape nimic. Și
totuși o sumă de fapte este cunoscută. Cred, deși nu sunt convins întru to-

561
tul, că celor care au condus guvernul de la 2009 încoace nu li se poate re-
proșa mari păcate și mari gafe personale, iar Iurie Leancă, în scurta peri-
oadă cât s-a aflat în fruntea executivului, s-a arătat a fi un premier bun,
chiar dacă implicarea sa prea afectivă și chiar bombastică în confruntarea
dintre cele două grupări parlamentare, ca și supralicitarea oarecum gro-
tescă a importanței lichidării regimului de vize pentru călătoriile moldo-
venilor în țările UE, știrbește sensibil din această imagine. Însă dependența
prea mare a guvernului de partide îi reduce mult autoritatea și eficiența.
Împărțirea portofoliilor ministeriale între activiștii partidelor a dăunat
enorm activității guvernului. E corect și democratic ca puterea să aparțină
partidelor câștigătoare în alegeri, dar nu este nici pe departe tot atât de bi-
ne ca în fruntea ministerelor să fie plasate persoane întâmplătoare, numai
pentru că acestea sunt membri de partid. De ex. persoanele propuse de PL
la funcția de vicepremier pentru sfera socială (învățământ, știință, cultură,
sănătate, asistență socială ș.a.) s-au dovedit complet nepotrivite și, în gene-
ral, s-a văzut că partidul nu a fost pregătit pentru guvernare.
Cum spuneam, este mai greu a cunoaște activitatea fiecărui minister
aparte. În general, judecând în temeiul puținelor date de care dispunem și
făcând abstracție de oamenii din PL, majoritatea ministerelor din ultimul
guvern au funcționat oarecum normal, titularii acestora arătându-se în ge-
neral competenți și responsabili. Cel mai reușit par să fie gestionate dome-
niile sănătății, economiei și relațiilor externe. Rămân totuși unele semne
de întrebare relativ la motivele numirii unor miniștri. E vorba, mai ales, de
ministerele educației, culturii și a internelor. În momentul de față primele
două ministere sunt conduse de două doamne, Maia Sandu și Monica
Babuc, două persoane agreabile și cultivate. Nu pun deloc la îndoială faptul
că, cu un anumit efort și cu satisfacerea anumitor condiții, acestea ar putea
face față cumva sarcinilor care le revin în funcțiile pe care le ocupă. Pro-
blema însă e alta, și încă una destul de serioasă: aceste doamne nu au nici o
legătură profesională cu domeniile pe care le gestionează. În sfera învăță-
mântului și științei activează sute de oameni care s-ar potrivi foarte bine
pentru funcția de ministru al educației: cunosc perfect sistemul respectiv,
au realizări și merite personale indiscutabile, iar unii din ei sunt organiza-
tori și conducători cu destulă experiență în domeniu. Cum poate fi explicat
faptul că la numirea ministrului educației acest important capital uman și
profesional a fost ignorat? În fond, aceeași este situația și în cazul ministe-
rului culturii. Sunt destui oameni în sfera culturii care pot gestiona cu mul-
tă pricepere și eficiență domeniul, dar ei au fost complet ignorați. Profesio-
nalismul trebuie să fie primul și cel mai important criteriu la numirea mi-
niștrilor. În capul unui minister atât de important, cum este cel al educației,
singurul nostru minister cu adevărat strategic, nu poate sta un „manager”,
nu poate fi condus de un „zavhoz”, ci numai de un om care cunoaște din
proprie experiență specificul lucrului în acest domeniu. Așa cum sănătatea
562
nu poate fi gestionată decât de un medic, iar economia de un economist,
tot așa educația și cultura trebuie să fie conduse doar de specialiști în aces-
te domenii. În ultima vreme pare să se fi stabilit că lucrurile nu stau deloc
bine nici la conducerea ministerului de interne, și nu e de mirare, proble-
ma e aceeași: lipsa profesionalismului. Ignorarea datoriei de a numi profe-
sioniști în fruntea ministerelor mai are și un alt aspect, și anume unul care
ține de corectitudine și de bun-simț, întrucât astfel se trage o palmă zdra-
vănă peste obrazul profesioniștilor, arătându-li-se că pentru făcătorii de
guverne ei nu înseamnă nimic. Deci, problema profesionalismului guver-
nului rămâne a fi actuală.
În urmă cu mai bine de două mii de ani, Platon observa că oamenii cei
mai vrednici nu acceptă funcţii de conducere, pentru că nu doresc nici cin-
stire şi nici bani pentru aceste funcţii. De aceea, zicea el, ei trebuie să fie
forţaţi să cârmuiască. Zicerea marelui gânditor nu este o vorbă oarecare,
ea arată că oamenii de cea mai bună calitate trebuie să conducă indiferent
că vor sau nu – această opțiune este impusă de însuși faptul că ei există. În
societatea modernă nu pot fi forțați, dar pot fi convinși să cârmuiască. Asta
înseamnă că o conducere cât se poate mai bună în interesele societăţii pre-
supune neapărat selectarea celor mai buni oameni pe care această societa-
te îi poate avea, fapt care nu trebuie, bineînțeles, să fie legat neapărat de
alegerile parlamentare.
Mai există o chestiune legată de guvern, aparent minoră, dar numai în
aparență, pentru că în realitate vizează un fenomen social care nu poate fi
ignorat. Pare să nu existe nici o îndoială că numirea Nataliei Gherman la
ministerul de externe a fost o soluție bine motivată. Această doamnă, pe
lângă că are o frumoasă carieră diplomatică, mai e și destul de bine instrui-
tă și educată și, în pofida originii și a statutului său social, este foarte mo-
destă, ceea ce e o dovadă a unei reale inteligențe. Dar tot atât de neîndoiel-
nic este și faptul că nu puțini se întreabă dacă nu cumva numirea domniei
sale în fruntea ministerului e măcar în parte un merit al tatălui ei. Deoare-
ce este cunoscut că există un număr mare de tineri foarte bine instruiți în
relațiile externe, inclusiv cu studii temeinice făcute în străinătate, unii din
ei având o inteligență sclipitoare, dar pentru aceștia ușile diplomației au
fost și au rămas mereu închise. Cu și mai multă îndreptățire întrebarea apa-
re când e vorba de Chiril Lucinschi, deși în cazul lui un rol important au pu-
tut avea și banii, el fiind un om destul de bogat, pe care îl vrea orice partid.
În privința acestuia întrebarea e cu atât mai firească, cu cât aflarea sa în
fruntea comisiei parlamentare pentru știință, educație, cultură și celelalte
nu poate avea nici o justificare. Dacă promovarea celor doi prinți ai înaltei
nomenclaturi sovietice de partid nu este totuși dovadă de nepotism în spiri-
tul cunoscutelor practici asiatice, fenomenul în sine nu lipsește deloc. Dim-
potrivă, este în floare, poate fi urmărit pe exemplul tuturor ministerelor și
departamentelor și chiar în parlament, ca să nu mai vorbim de justiție și cu
563
atât mai mult de partidele de la guvernare. Sunt, de asemenea, indicii sigu-
re că angajarea în structurile puterii și în așa-zisa elită a partidelor repre-
zentate în parlament se face contra unor substanțiale contribuții bănești,
mai ales când obiectivul final vizat sunt mandatele de deputat sau anumite
funcții foarte profitabile din ministere și departamente, fenomen de altfel
foarte vechi și foarte bine cunoscut. Totul se vinde și se cumpără, ceea ce
nu trebuie să ne mire: asta am vrut și asta avem – după mizeria din comu-
nism, iată-ne, în sfârșit, ajunși în capitalism, e adevărat că în unul hoțesco-
banditesc. Bineînțeles că Platon (nici o legătură cu marele gânditor al Anti-
chității), fost deputat al unui partid dispărut fără glorie în negura timpului,
nu spune minciuni când zice că i-a dat foarte mulți bani pentru mandatul
de deputat lui Urechean, liderul acestei formațiuni, dar nu a spus principa-
lul, că banii lui Urechean, nu se reduceau la ceea ce a luat de la Platon. Du-
pă ce partidul artificial al lui Urechean s-a spart ca o bășică de porc, chiar
dacă avea mulți bani, Filat l-a pedepsit, numindu-l... paznic la oi (președin-
te al Curții de Conturi). La partidele reprezentate în parlament sau cu șan-
se reale de accedere în parlament se învârt foarte mari sume de bani, ceea
ce face din acestea firme foarte profitabile pentru liderii lor.

Femeile în politică
În ultima vreme se constată o presiune tot mai mare din partea anu-
mitor factori publici, în special din cei legați nemijlocit de activitatea politi-
că a femeilor, pentru creșterea ponderii acestora în structurile puterii de
stat. În fond, acest deziderat este firesc și legitim. Cu totul alta e cota pe ca-
re ar trebui să o dețină ele în organele puterii de stat și mai ales care anu-
me femei, cărei sau căror categorii din această importantă și delicată parte
a societății noastre trebuie să le fie încredințată responsabila misiune de a
conduce țara. Se cere de obicei o cotă de participare de 40-50 la sută, care
însă nu este motivată prin nimic. Nu se știe de ce anume atât, și nu 60-70%
sau 20-30%. Avem oare destule femei, capabile din toate punctele de vede-
re, să lucreze cu bărbații la paritate în structurile puterii de stat? Dacă sunt,
acest fapt trebuie demonstrat cu date concrete, dacă nu sunt, trebuie iarăși
de arătat precis ce procent din numărul femeilor alcătuiesc acele surate,
care cu adevărat pot face față sarcinilor impuse de un astfel de gen de acti-
vitate. S-ar putea să fie mai numeroase decât bărbații, dar, iarăși, lucrul
acesta trebuie demonstrat.
Reprezentarea adecvată a femeilor în parlament, guvern și în alte or-
gane ale puterii, adică conform potențialului lor profesional și intelectual,
raportat la cel al bărbaților, este mai mult decât o simplă cerință – este pur
și simplu un obiectiv impus de interesele societății și, prin urmare, nu poa-
te fi pus la îndoială. Actualmente 19 femei dețin mandate de deputat, iar al-
te 5 sunt membri ai guvernului. Nu e rău de tot, deși, dacă fenomenul este

564
examinat doar sub raportul cifrelor, poziția femeilor nu se arată satisfăcă-
toare. Însă trebuie luate în calcul toate datele, precum și anumite aspecte
mai speciale: pregătirea, activismul, competența și mai cu seamă faptul în
ce măsură factorul feminin este disponibil pentru o angajare plenară în
sfera publică. Felul cum se comportă și cum activează în parlament unele
doamne, ca de ex. Corina Fusu, Oxana Domenti sau Violeta Ivanov, merită
să fie luat în seamă. Nu sunt deloc mai prejos nici doamnele din guvern. E
adevărat că sunt și situații în care câte cineva prea se ia în serios, ceea ce
nu face bine. E vorba în special de două doamne cu funcții de răspundere
în parlament, apreciate în general pozitiv, care produc impresia că de fie-
care dată când se admiră cu spatele la oglindă își zic: „Cum e posibil să fiu
atât de deșteaptă?”
Participarea sau neparticiparea femeilor la viața politică nu este de
fapt nici pe departe adevărata lor problemă. În orice societate, de când e
lumea, femeia a avut un rol primordial, acela de a naște și a crește copii și
de a asigura căldura și trăinicia căminului familial. Asta a făcut ca realmen-
te anume ea să fie întotdeauna principalul factor uman în societate. Faptul
că bărbatul a fost fizicește mai puternic, mai întreprinzător, nefiind în ace-
lași timp tot atât de strâns legat de copii și de căminul familial, a creat im-
presia falsă că ar fi fost stâlpul familiei și, prin derogare, al societății. În
realitate, nu a fost niciodată așa. O demonstrează foarte bine așa-zisul fe-
nomen al matriarhatului. De fapt nu a existat niciodată un astfel de feno-
men, adică nu a existat vreodată o situație în care femeia ar fi pretins pu-
terea absolută în comunitatea umană. Impresia distorsionată de matriar-
hat a fost impusă de situația în care femeia avea un rol predominant în
familie și societate, dar nu prin autoritate decizională, cum s-a crezut atâta
vreme greșit, nu prin impunerea voinței sale bărbatului, ci prin contribuția
sa hotărâtoare la întreținerea și asigurarea continuității comunității uma-
ne. În fond, această situație nu s-a schimbat foarte mult nici până în zilele
noastre. Așadar, femeia a avut întotdeauna, indiferent de vreme și regim
politic și social, un loc de frunte și un rol covârșitor în societate. Fără a mai
vorbi de rolul capital al femeii în familie, care este nucleul, baza societății,
să ne întrebăm ce ar fi de ex. sistemul de educație sau de ocrotire a sănătă-
ții fără femei. De aici rezultă că fiecare sistem politic, fiecare societate tre-
buie să-și stabilească precis prioritățile în raport cu categoriile sociale,
profesionale, de sex și de vârstă. Dorința femeilor de a activa în politică sau
în oricare altă sferă publică nu trebuie să fie descurajată – dimpotrivă, tre-
buie receptată cu toată atenția și înțelegerea. Dar vai de acel regim care ar
neglija rolul social și istoric cu totul deosebit al femeii, care îi este hărăzit
de însăși natura minunată a firii sale. Există doi factori care pot asigura o
poziție înaltă femeii în societate: afirmarea completă a feminității ei și im-
punerea voinței sale. Deci, factorul hotărâtor întru realizarea acestui obiec-
tiv rămâne tot ea, femeia.
565
 Recapitulând observațiile referitoare la viața politică din RM, reținem
că avem unele realizări încurajatoare, dar neajunsurile par să cântărească
mai greu, de unde nu rezultă neapărat că situația ar fi catastrofală – pur și
simplu se cer eforturi sporite ca acestea să fie depășite. Dacă sunt temeiuri
serioase să avem niște îngrijorări privind viața noastră politică și de stat,
acestea nu vizează denumirea și doctrinele partidelor, numele liderilor po-
litici, ale deputaților și miniștrilor, nici vârsta, naționalitatea sau sexul
acestora. Pericolul cel mare care amenință nu doar stabilitatea regimului
politic, ci, așa cum am observat mai sus, însăși existența statului, este co-
rupția. Acest pericol este cunoscut foarte bine și recunoscut ca atare nu
doar în Moldova, ci și departe în afara țării noastre. Adjunctul secretarului
de stat al SUA, Victoria Nuland, semnala recent „o tendință îngrijorătoare
în prea multe părți ale Europei Centrale și de Est, unde aspirațiile cetățeni-
lor sunt călcate în picioare de interesele oligarhilor corupți, care își folo-
sesc banii și influența pentru a înăbuși opoziția politică, pentru a cumpăra
politicieni și grupuri media, pentru a slăbi independența justiției și dreptu-
rile organizațiilor nonguvernamentale”. Evident, nici chiar cei mai mari
„patrioți” moldoveni nu ar putea avea curajul să susțină că, din acest punct
de vedere, destrăbălarea ar fi în Moldova la fel ca în Cehia, Polonia sau Slo-
vacia ori chiar mai mică. Într-adevăr, puțină lume nu știe că în parlament
avem două grupări mafiote „proeuropene” și una antieuropeană. Extirpa-
rea acestor buboaie puroinde nu pare posibilă foarte curând. Așa cum nu
poate fi reformat sistemul justiției, care e putred de sus până jos și de la o
margine la alta, la fel nu poate fi însănătoșit nici regimul politic. La ora ac-
tuală nimeni nu știe, iar în Moldova nici nu pare să vrea să știe, ce poate fi
făcut pentru îndepărtarea acestor două rele extrem de periculoase. Din
această cauză, e o blasfemie să se spună că am trăi în democrație, de vreme
ce se știe cel puțin de la Montesquieu, dacă nu chiar de la grecii antici, că
baza democrației e virtutea. Deci, nu are cum fi democratic un regim politic
corupt.

Intelighénție și neglijénție
Când populația nu poate avea încredere în oamenii politici, întrucât
interesele acestora nu se întâlnesc nicăieri și niciodată cu ale cetățenilor de
rând, când presa este înregimentată sau îngrădită politic ori urmărește
doar profitul, indiferent de unde vine, ori este pur și simplu ineficientă, ne-
profesionistă, iar așa-zisa societate civilă aproape cu nu e prezentă în pei-
saj, sarcina de călăuză și chiar de protectoare a celor mulți, lipsiți de lumi-
na necesară, de puterea de a se apăra și de drepturi, ar putea fi asumată de
intelectualitate. Am trăit, la sfârșitul anilor ʼ80, cam până la proclamarea
independenței R.M., minunea când intelectualitatea moldovenească se
avântase într-o luptă curajoasă cu regimul sovietic, atrăgând după ea în

566
această confruntare sute de mii de oameni de diferită origine și formație și
cu cele mai variate ocupații. Însă chiar de la începutul anilor ʼ90 avea să se
retragă în anonimatul ocupațiilor sale dintotdeauna sau poate, cei mai
mulți, într-un dolce far niente. În toți anii care au urmat, arareori a mai fost
prezentă la mari acțiuni politice de masă, la care însă a avut doar rol de
spectator. Unii intelectuali s-au mai implicat, episodic, în activitatea politi-
că, uneori ca deputați, alteori ca miniștri, dar fără să se impună ca factori
importanți în sfera politică și de stat și în general în viața publică a țării, în
formularea unor mesaje ce ar fi vizat interesele tuturor cetățenilor. S-a pu-
tut vedea, astfel, că intelectualitatea basarabeană nu era capabilă să se or-
ganizeze pentru realizarea unui obiectiv de mare impact social, iar de aici
rezultă concluzia ca activismul ei de la sfârșitul anilor ʼ80 a fost un simplu
accident fericit, determinat nu de convingerile sale sau de faptul că ar fi
urmărit anumite obiective, ci de conjunctura creată atunci de perestroika
lui Gorbaciov. În fond, ea a fost și atunci o spectatoare, dar cu rol mai mult
sau mai puțin pasiv de actor. Numai așa se poate face înțeleasă absența ei
aproape completă în arena publică în toți anii care au urmat acelor eveni-
mente. E adevărat că intelectualitatea nu a fost și nu este un factor social și
politic activ nici în alte părți, de ex. în România, dar acolo ea măcar a venit
din când în când cu niște luări de atitudine, cu niște mesaje care permiteau
populației să înțeleagă și să aprecieze corect starea de lucruri din țară. La
noi, poate cu niște excepții foarte rare și nu tocmai semnificative, nu s-a
putut nici măcar atât. De fapt în R.M. situația a fost gravă de tot din cauza
că intelectualitatea nu avea deloc experiența luptei politice și sociale, iar
nivelul ei de instruire destul de modest o împiedica să conștientizeze co-
rect aceste fenomene pentru a le putea semnala cetățenilor de o manieră
clară, realistă și, eventual, mobilizatoare la reacții corespunzătoare. Acum
îi poți auzi pe unii intelectuali, mai ales din acei care se dau drept lideri na-
ționali, cum că sub comunism au luptat împotriva regimului comunist de
ocupație prin cultură. Sintagma „rezistență prin cultură”, preluată de la
confrații lor mai mari de peste Prut, împreună cu alte reflexe, idei și habi-
tudini, este de fapt o formulă falsă, penibilă, destinată să abată atenția de la
lașitatea și colaboraționismul intelectualilor. Apelând la ea, aceștia pretind
că, spre deosebire de restul concetățenilor, ei au luptat împotriva regimu-
lui, dar, Doamne ferește, să-l critice sau să protesteze cumva, ci pur și sim-
plu împingând cultura până acolo unde a ajuns, primind cu slugarnică
recunoștință pomenile aruncate de regim sub formă de variate sinecuri,
premii, onorarii, titluri și distincții, locuințe, repausare trândavă și chefuri
în casele de creație, dăruite de acesta cu interesată generozitate etc. O ast-
fel de intelectualitate se potrivește mai degrabă cu acea parte a intelectua-
lității ruse, pe care Soljenițîn a desemnat-o cu termenul descalificant
„obrazovaneț”, asta însemnând om cu studii, dar lipsit de morală și fără
responsabilitate civică.
567
 În sfertul de veac scurs de la proclamarea independenței R.M., intelec-
tualitatea basarabeană nu a progresat nici cu un milimetru. Datorită iner-
ției și închistării sale în cercul îngust al câtorva idei rudimentare, învechite,
neproductive, multă lume doritoare de mai bine, dar dezinformată, insufi-
cient instruită, care se ia după ea, țipă și acum disperată că suntem români
și limba ne e română etc., în loc să se angajeze să facă ceva concret și de re-
al folos pentru țară, pentru popor, pentru ea însăși, inclusiv pentru cultura
română a Basarabiei, dar mai ales pentru țărani și pentru tineret, sau pen-
tru stârpirea relelor mari din țară. Acest amestec ciudat de pasivitate, ză-
păceală și isterie ieftină, nemotivată, e tot ce poate produce ca discurs pu-
blic intelectualitatea noastră. Ea însăși, la rândul ei, este animată și ghidată
de câțiva indivizi de o infatuare caraghioasă, în special din rândul scriitori-
lor, care se dau de un chin să fie recunoscuți drept apostoli și mântuitori ai
neamului și care de fapt nu sunt altceva decât niște bășici umflate de nești-
ința și becisnicia gloatei. „Oamenii de seamă” ce fac această specie umplută
cu vid provoacă și cerșesc laudele eventualilor admiratori amărâți și igno-
ranți, se tămâiesc cu nerușinare între ei, sunt mereu prezenți în presă, la
radio și TV, prin institute, universități și academii, unde perorează la ne-
sfârșit lucruri răsștiute, banale și fără nici o valoare și, mai ales, mint de
crapă pietrele de rușine. Acești impostori și pierzători de vreme, mințind
lumea, se mint și pe ei înșiși. Își falsifică vinul pe care îl beau în transă, iar
acelor gură-cască ce îi ascultă le dau o băutură dulce din mătrăgună, pe ca-
re aceștia o beau cu sete și apucă valea. În general, „elita” intelectuală basa-
rabeană, pirpirie, hrănită din tot soiul de firimituri de cultură de pe unde a
putut apuca, fără deprinderea studiului insistent, neîntrerupt și temeinic, a
autocultivării multdorite, stăruitoare și necondiționate, poate face caz de
cultură din orice fapt cultural minor sau chiar îndoielnic: o realizare scrii-
toricească oricât de modestă, o figură apărută întâmplător la rampă, un
merit dubios decretat de cineva, interesat sau inconștient, drept valoare
etc. Și nu e de mirare să o vezi, adunată grămadă în incinta vreunui teatru,
cum se chinuie, într-un maxim efort mental, să pătrundă în sensul adânc al
elucubrațiilor mistic-naționaliste și primitiv-transcendentale ale câte unui
„purtător de lumină” din cei ce apar din când în când de peste zare. Într-o
cultură minoră, mediocritatea intelectuală poate fi receptată foarte ușor ca
o performanță. Trebuie reținut un fenomen cu totul principial, și anume
dacă o mare parte a populației basarabene, și din păcate a unei populații
active, care este predispusă mereu să ia atitudine în problemele vieții
noastre publice, este indusă în eroare prin deplasarea atenției sale de la
fenomene de importanță vitală (economie, trai, salarii, șomaj, corupție, ca-
litatea clasei politice și a justiției etc.) la chestiuni minore sau chiar ridicole
(ce titluri de glorie să se dea cutărui sau cutărui poet, ce străzi și instituții
să le poarte numele și unde să le fie amplasate statuile etc.), vina cade în
întregime asupra acestor „oameni mari”. Din această cauză, pentru un
568
segment important al basarabenilor care au o fărâmă de carte nu există al-
te autorități mai mari sau egale cu poeții, în ciuda faptului (sau mai degra-
bă tocmai de atâta) că la acest capitol suntem ca vai de noi. Nu e întâmplă-
tor că oamenii aceștia nu se pot orienta corect în mediul în care trăiesc, nu
cunosc problemele reale din societate, nu știu ce poate fi făcut pentru ca
odraslele lor să aibă o viață mai interesantă și mai împlinită. Dacă se află
pe undeva un popor mioritic, adică apatic, molâu, fără curiozitate, neînțe-
legător al fenomenelor ce se petrec în jurul lui și chiar în mediul său și care
ia drept adevăr orice basnă ce i se spune, acesta poate fi găsit numai în Ba-
sarabia. Cultura unei societăți este determinată de cultura bazei acesteia,
de cultura maselor, de nivelul lor de civilizare; dacă baza este slabă, între-
gul edificiu nu are nici consistență și nici fizionomie. De câte ori, consta-
tând această situație, mi-a revenit în minte următoarea observație din
amintirile lui Carl Gustav Jung: „Acești oameni buni, vrednici, sănătoși îmi
lasă întotdeauna impresia unor mormoloci optimiști care stau la soare în-
ghesuiţi unul într-altul într-o băltoacă formată după ploaie, dând voios din
coadă, în cea mai puțin adâncă din toate apele, fără a bănui măcar că, a do-
ua zi, băltoaca va seca”.
Situația aceasta nesănătoasă își are originile în faptul că în Basarabia
nu a existat niciodată o intelectualitate care să fie, ca în Europa, motorul
progresului societății sub toate aspectele – economic, politic, cultural, mo-
ral etc. – și astfel să electrizeze întreaga societate, făcând-o să fie mereu ac-
tivă și mereu în căutare de soluții care să-i îmbunătățească viața. Nu a exis-
tat aici nici modelul intelectualității militante ruse, al așa-zisei intelighénții,
reprezentat în sec. XIX de o întreagă pleiadă de mari oameni de cultură, în-
tre care Herțen, Cernâșevskij, Ogariov, Belinskij, Dostoievskij, Dobroliubov
ș.a., iar în sec. XX de oameni ca Soljenițîn. Aceștia nu se limitau la activita-
tea care constituia preocuparea și datoria lor profesională, renunțau la via-
ța tihnită și lipsită de griji pentru a se angaja în lupta deschisă împotriva
regimului opresor, consacrându-și toate forțele și mijloacele pentru îmbu-
nătățirea condiției umane a poporului de jos. Nu au reușit foarte mult, dar
jertfa lor nu a rămas fără rod, iar rodul e lecția că intelectualitatea ieșită
din popor nu trebuie să se înstrăineze de acesta, ci dimpotrivă, trebuie să
se afle permanent în serviciul poporului, ajutându-l și îndrumându-l co-
rect, preîntâmpinând orice tentative de manipulare și corupere morală.
Evident că intelectualitatea noastră este antipodul acestui model de consa-
crare deopotrivă interesată și corectă. Dar ceea ce e mai rău e că acele date,
acei indici, care fac întâi de toate portretul intelectualității, și anume pregă-
tirea profesională, cultura generală, nivelul de civilizare, conștiința datoriei
civice, sunt, în cazul oamenilor de cultură basarabeni, mult sub cotele ne-
cesare. Studiul de specialitate aproximativ, frânturi sporadice de autoculti-
vare, lipsa vederilor cuprinzătoare și pertinente asupra realităților, dezin-
teresul și pasivitatea chiar față de domeniile în care activează, complacerea
569
în semiignoranță și lipsă de curiozitate cognitivă, lucrul făcut de mântuială,
arareori motivat cu competență și cu toată stăruința și de multe ori lăsat
neterminat – cam acestea ar fi principalele trăsături ale intelectualității
noastre, de unde se vede un serios deficit de inițiativă culturală și incapaci-
tate de mobilizare spre niște obiective precise și bine motivate. Contactele
ei de după 1990 cu intelectualitatea din România nu au făcut-o, din păcate,
să preia de la aceasta apetența pentru studiu, autoperfecționarea insisten-
tă și permanentă, dorința de a face lucruri temeinice, ci a luat ce se putea
mai rău: superficialitatea și morga. Avem, astfel, a face mai degrabă cu o
mare neglijență decât cu activitate culturală bine motivată și tot atât de bi-
ne făcută. „Biata cultură basarabeană!” – aveau să observe cu tristețe prin
anii ʼ90 unii mari cărturari români, după ce urmăriseră lamentabilul spec-
tacol public oferit de câte cineva dintre cei mai pretențioși intelectuali ba-
sarabeni. De aceea trebuie să constatăm cu multă amărăciune că corespon-
dentul local, cu conținut oarecum inversat, al termenului intelighénție este
acela de neglijénție.
În general, nivelul de pregătire al unei astfel de intelectualități, viziu-
nea ei asupra realităților, mentalitatea și gusturile ei artistice și de altă na-
tură se regăsesc în manifestările culturale pe care le preferă. Modelul ei
cultural generalizat este cel făcut de editorialele săptămânalului „Literatu-
ra și arta”!, de tabloidele angajate în confruntările dintre facțiunile politice,
de genul ziarului „Timpul”, de emisiunile belicoso-infantilo-lăcrimoase ale
radioului „Vocea Basarabiei”, de cele ale TV Moldova 1, atât de puțin inge-
nioase, în schimb destul de plicticoase, de cântecele lui Suruceanu și Fuego
(acesta din urmă este, pentru Timofti, cel mai mare cântăreț din toate tim-
purile, fapt pentru care i-a conferit titlul de „Artist al poporului din Moldo-
va”), de poeziile lui Matcovschi, de monumentul de la gara feroviară, bizar
și vulgar, fără mesaj și greșit orientat, ridicat în memoria deportaților, de
prestanța științifică, intelectuală și civică a „academicienilor” Duca, Pasat,
Dănilă și Rusnac, de „cugetările” psihologo-filozofico-istorice ale unui Sil-
vestru, de „elocința” mârlănească a deputaților, de mascarada unei religio-
zități false, superficiale, fără tradiție serioasă, promovată primitiv de o po-
pime hapsână, cinică și fără cultură și susținută fățarnic de o mulțime de
foști militanți ateiști, de predicile lui Ciuntu, de lecturile radiofonice ale lui
Ion Ungureanu, de revistele de tipul „Vip Magazin”, de flecăreala unei foar-
te pestrițe și destul de caraghioase gloate de „experți” și comentatori poli-
tici, din care cei mai mulți nu au o ocupație serioasă, de real folos pentru
societate, ș.a. Nu e deloc puțin, numai că nu e ceea ce trebuie pentru o ade-
vărată intelectualitate.

570
 Călcâiul lui Achille: justiția
Recunosc că titlul acesta nu este cel mai reușit, deoarece RM este vul-
nerabilă nu numai în sfera justiției – ea este vulnerabilă peste tot. Însă, in-
discutabil, dintre toate relele câte le avem, justiția face vârf la toate. Corup-
ția generalizată din sânul ei și sfidarea continuă cu care reacționează la
criticile alarmante și întru totul motivate ce i se aduc, continuarea practici-
lor criminale în toate compartimentele și la toate nivelurile ei arată că în
acest domeniu situația a ieșit definitiv de sub controlul statului și al socie-
tății. Și impresia cea mai îngrijorătoare e că aici nu se poate face nimic. Es-
te adevărat că Timofti a venit cu o inițiativă foarte „înțeleaptă” de a tripla
salariile judecătorilor și ale procurorilor, ca și cum nu ar fi știut, el, care s-a
aflat o viață în viesparul acesta atât de periculos pentru ordinea de stat și
moralitatea publică, că pentru aceștia salariul de la stat, oricât ar fi de ma-
re, rămâne totuși o nimica toată. Ce poate însemna pentru un procuror sau
judecător chiar 15-20 de mii de lei pe lună, ceea ce oricum nu e deloc puțin
(de 4-5 ori mai mult decât salariul mediu pe economie), când el poate face
câteva zeci de mii de euro, buzunărind nenorociții sau ghinioniștii ce îi cad
în plasă? Se vorbește de o reformă a justiției, dar cum să reformezi un sec-
tor care s-a autodistrus, cum poate fi operat un organism în metastază?
Chiar unii juriști din cei foarte puțini care au mai rămas necontaminați, ca
de ex. St. Pavlovschi, care a lucrat vreo 5-6 ani la CEDO, arată foarte clar că
reforma justiției cu judecători și procurori profund corupți este o iluzie.
Ce-i de făcut – să lichidezi definitiv „cea de-a treia putere în stat” nu se poa-
te, iar lăsată așa cum este e un mare pericol!?
Nu sunt specialist în domeniu și chiar nu-mi dau seama ce se poate fa-
ce cu această pacoste, dar situația pe care o cunoaștem cu toții e că justiția
noastră nu poate fi reformată decât cu extirparea răului din rădăcină, ceea
ce înseamnă că măsurile trebuie să fie radicale și drastice și trebuie să aibă
efect pozitiv imediat. O astfel de reformă nu poate fi făcută pe parcursul
unei perioade îndelungate, deoarece în așa caz sectoarele curățate și per-
soanele necorupte vor fi mereu contaminate de răul înrădăcinat puternic
în sistem. Situația a ajuns în așa hal, că nu mai putem avea încredere în nici
un lucrător din justiție. Suspiciunea, bazată, din păcate, pe prea multe fapte
doveditoare, planează asupra întregului sistem și asupra tuturor. Evident,
sunt vizați în primul rând capii instanțelor, și nu în zadar, dovezi sunt des-
tule în privința lor, chiar dacă au fost date la iveală deocamdată doar unele
din ele, apoi judecătorii și procurorii cu oarecare vechime, nu neapărat
foarte mare (vezi cazul Neaga). Problema cea mai gravă e că nici tinerii
abia intrați sau care urmează să intre în sistem nu pot fi absolviți de bănu-
ială, deoarece e în afara oricărei îndoieli că aceștia nu se înghesuie atât de
tare acolo doar din dorința de a se pune necondiționat în serviciul legii și al
dreptății. Fascinația banului obținut în sume mari și în termen cât mai

571
scurt este mult prea mare pentru ca acești tineri să nu apuce pe calea cole-
gilor lor cu stagiu apreciabil în corupție. Acest fapt arată că operația de în-
sănătoșire a justiției trebuie făcută cu instrumente dure, fără nici un
menajament și cât mai rapid cu putință.
De fapt, în Moldova justiția trebuie creată din nou, de la zero. În me-
diul basarabean nu există o tradiție în acest sens, nu a existat nicicând o
cultură juridică, o conștientizare a nevoii de a cunoaște regulile conviețui-
rii în societate și de a le respecta necondiționat, situație agravată și de lipsa
celei mai elementare culturi politice. Regulile, dispozițiile autorităților, le-
gea au fost receptate ca ceva ce neglija și încălca interesele personale ale
individului, de aceea erau căutate mereu subterfugii pentru a fi ignorate
sau ocolite. E adevărat că destul de des astfel procedau tocmai cei de la ca-
re emanau toate aceste dispoziții, dar în cazul de față nu aceasta este lucrul
cel mai important, ci faptul în sine al neglijării legii. Aici principiul „Legea e
dură, dar e lege”, deci că aceasta trebuie respectată necondiționat, nu a fost
cunoscut. La fel, nu a fost cunoscut, cum nu e cunoscut nici acum, principiul
„Nimeni nu e mai presus de lege”, în schimb în popor se spunea că „legea-i
după cum o fac domnii”, zicere foarte actuală, de altfel. Cu totul alta a fost
situația în mediile în care importanța legii pentru construirea unei socie-
tăți civilizate, cu relații corecte între oameni, a fost conștientizată încă de la
începuturi, și în vremurile care au urmat această conștiință a devenit nor-
mă de viață, manifestându-se zilnic în relațiile dintre oameni și între cetă-
țeni și stat, regăsindu-se chiar și în reflexe. Într-un astfel de mediu legea
era percepută ca principiu suprem, fiind considerată de origine divină, iar
cel căruia îi revenea sarcina să o reprezinte și să o apere se bucura de o au-
toritate imensă, fiind perceput ca un înțelept și un făcător de dreptate.
Anume acest mediu a făcut ca treptat să se constituie un corp de profesio-
niști și de oameni aflați în serviciul societății, dominați categoric de conști-
ința datoriei de a stârpi necondiționat orice fărădelege, orice abatere de la
normele care garantau ordinea publică, siguranța cetățenilor și evoluția
normală a societății. Bineînțeles că au existat și excepții de la această situa-
ție fericită, nu au lipsit cu totul nici magistrații cu profil moral dubios, dar
numărul lor a fost întotdeauna foarte redus. Aceștia constituiau putregaiul,
mlaștina și gunoiul care încercau să erodeze casta. La noi, lipsa tradiției a
făcut ca formarea castei de judecători, procurori, avocați, în general de
apărători ai legii, să se orienteze din start spre mlaștină, spre gunoi. De vi-
nă e și mediul din care aceștia veneau. Practic, toți sunt din țărani, inclusiv
cei născuți în familii orășenești din prima și a doua generație. Or, cultura
primitivă a mediului țărănesc nu favorizează formarea personalității înzes-
trate cu demnitate, care nu poate să-și permită fapte imorale, josnice, cu
înțelegerea datoriei de a respecta necondiționat drepturile altuia, este lip-
sită de cunoașterea regulilor conviețuirii civilizate și a datoriei imprescrip-
tibile a respectării lor. Tânărul crescut în acest mediu, lipsit de o educație
572
corectă și mai ales când nu a fost motivat să se cultive singur pentru a
ajunge să conștientizeze profund ce e bine și ce e rău pentru el și pentru
relația sa cu cei din jur și cu statul, ajungând magistrat și fiind confruntat
cu tentația de a se îmbogăți ilicit, nu este niciodată pregătit sufletește să
reziste: va accepta ușor și firesc orice formă de corupere și, mai mult decât
atât, va considera, așa cum spuneam și mai sus, că anume așa trebuie să fie.
Din acești tineri au apărut judecătorii, procurorii și avocații îmbogățiți prin
jefuirea cetățenilor, a întreprinderilor, firmelor, instituțiilor și a statului.
Reprezentanți ai legii cu statut real de hoți în lege. Povestea porcilor sălba-
tici din Pădurea Domnească, cărora nu li s-a găsit nici o vină, este relevantă
în acest sens. Tipul obișnuit al unui astfel de reprezentant al legii este indi-
vidul, care, prăvălit pe un divan scump de import în vila sa cu câteva etaje
sau pe bancheta automobilului său de lux ori înconjurat pe le petreceri de
grupuri din rude, prieteni și admiratori, care nu sunt tot atât de norocoși
ca el, se bate mândru pe burtă, trimițând un rânjet batjocoritor tuturor ce-
lor care îndrăznesc să-i pună la îndoială onoarea și valoarea. Indivizii din
această categorie nu mai pot fi recuperați ca oameni.
Comportamentul criminal și sfidător al oamenilor legii e posibil numai
pentru că aceștia sunt protejați de anumite persoane de la vârful puterii de
stat, așa cum constata și ambasadorul Germaniei la Chișinău, Matthias Me-
yer. Cerc vicios: judecătorii și procurorii corupți nu pot fi trași la răspun-
dere, deoarece au protecția „persoanelor cu funcţii mari, despre care toţi
oamenii ştiu că sunt implicaţi în acte de corupţie” (M.M.), iar acestea nu
por fi anchetate, pentru că sunt apărate de judecători și procurori corupți.
Astfel, anulând principiul separării puterilor în stat, complotul concertat al
politicienilor cu justiția, este îndreptat fățiș împotriva Legii și a intereselor
societății.

Din nou și a câta oară: încotro?

La fel ca douăzeci de ani în urmă, destinul istoric al Republici Moldova
comportă, în viziunea tuturor celor care se pronunță public asupra acestei
chestiuni, trei necunoscute: orientarea estică, reunirea cu România și așa-
zisul vector european. Observăm dintr-odată că aceste calcule nu vizează și
o posibilă evoluție pe cont propriu, altfel spus, este ignorată din start, sau
poate chiar respinsă deliberat, posibilitatea ca Republica Moldova să existe
și să se afirme plenar prin sine însăși. Situația se arată stranie și oarecum
nefirească, dar numai la prima vedere, pentru că în realitate foarte multă
lume, inclusiv din mediul politic basarabean, nu are siguranța că această
țară este în măsură să supraviețuiască prin propriile ei forțe. Bineînțeles că
politicienii de la putere, împreună cu o foarte numeroasă funcționărime de
stat de nivel superior, nu pot în nici un chip să agreeze ideea dispariției
acestei artificiale construcții politice, deoarece astfel ar pierde o extrem de

573
profitabilă sursă de trai și totodată un teren pe care își fac o largă publici-
tate. Politicienii proruși au, bineînțeles, o altă atitudine: ei nu ar fi deloc
împotrivă ca Republica Moldova să dispară, dar numai cu condiția să fie
absorbită de Rusia, situație în care limba rusă și-ar relua locul de prima și
practic singura limbă oficială, iar ei ar fi primii cărora li s-ar încredința
conducerea noii gubernii imperiale. Există o categorie de politicieni, mai cu
seamă din acei ce nu se află la putere, precum și un număr mare de oameni
din populația de rând, în special intelectuali, care doresc o unire cu Româ-
nia. Influența lor în societate este destul de slabă, vocea lor nu prea se au-
de, în ciuda faptului că ei exprimă o doleanță care, în anumite circumstanțe
și cu îndeplinirea anumitor condiții, ar putea fi soluția preferabilă, dacă nu
chiar cea mai fericită, pentru viitorul teritoriului dintre Prut și Nistru. De-
oarece pentru progresul cultural normal al Republicii Moldova, care mai
este numită uneori (convențional și inadecvat, desigur) Basarabia, și mai
ales din punctul de vedere al imperativului păstrării ființei etnice româ-
nești a acestui teritoriu nu poate fi condiție mai bună decât crearea, în baza
celor două state românești, a unei singure comunități etnopolitice. Alta ar
fi dacă am face abstracție de aceste imperative, ceea ce însă nu ar avea nici
o motivație rezonabilă, atâta timp cât popoarele nu sunt pe cale de dispari-
ție, ba dimpotrivă, cel puțin unele din ele caută să-și consolideze ființa et-
nică (vezi de ex. cazul evreilor, ucrainenilor, rușilor, maghiarilor etc.) Dar,
admițând această perspectivă, nu trebuie trecut cu vederea faptul extrem
de important că în mediul politic românesc corupția este la ea acasă, iar
funcționarii publici, pe lângă că sunt la fel de corupți, mai sunt și deosebit
de aroganți și brutali, fenomene care nu datează de azi, de ieri, ci sunt ori-
ginare, endemice și constitutive. Nu trebuie să fim chiar atât de naivi, încât
să credem în opțiuni ideale – acesta ne este destinul, de aceea unirea cu
România ar putea fi răul cel mai mic.
Problema statutului politic actual al Basarabiei e mult mai complicată
față de cum este ea văzută de obicei. Țărișoara noastră este foarte vulne-
rabilă sub multiple aspecte, inclusiv economic, politic, cultural, etnic etc.,
ceea ce o condamnă să nu se poată afirma ca stat în sensul modern al ter-
menului – poate exista, eventual chiar destul de mult, ca formațiune apa-
rent statală, parastatală, dar nu ca stat, așa cum este acesta conceput în lu-
mea democratică și cu adevărat civilizată. Din acest motiv, ea ori este
sortită să fie pradă ușoară a unei „elite” politico-mafiote locale, prădătoare
și primitive, cum vedem acum, ori trebuie să se unească cu ceva ori cu ci-
neva. Basarabia nu este nici măcar provincie, cum a fost întotdeauna – și a
rămas – Transilvania, cu tradițiile sale, cu cutumele sale, cu o anumită cul-
tură provincială bine exprimată, cu elitele sale puternice, cultivate, patrioa-
te, mult diferite de cele din alte spații românești. Transilvania poate exista
și ca țară aparte (are și o proprie istorie în acest sens), Basarabia – nu. Din
acest punct de vedere, Basarabia nu are nici trecut, nici viitor. Încă o dată,
574
nu vreau să par zoiloid: nu exclud că R.M. ar putea exista multă vreme în
forma pe care o are deja, însă stat solid, stabil, un mic stat puternic, adă-
post și proteguitor de nădejde al cetățenilor săi, adevărat factor de civiliza-
ție și de cultură, nu are cum fi. Dovezi? Mult prea multe: sărăcie și șomaj în
masă, endemice și fără soluții, cel puțin într-un viitor previzibil, o clasă po-
litică (de fapt, pentru acest caz, termenul este inadecvat, cum am mai spus)
fără cultură, coruptă și incapabilă să-și conștientizeze misiunea, justiție la
fel necunoscătoare și nerecunoscătoare a datoriei de mare răspundere ce îi
revine și complet decăzută sub aspect moral, intelectualitate puțină și foar-
te slabă, nivel general de civilizare nesatisfăcător și, principalul, lipsa repe-
relor, a principiilor călăuzitoare, a viziunii de stat. În esență, totul se reduce
la două neajunsuri: lipsa oamenilor de mare calitate, hai să le zicem con-
vențional providențiali, și a ideilor salvatoare, care pot deveni proiecte în-
temeietoare.
Actualmente, societatea moldovenească pare să-și vadă tot mai mult
salvarea în Uniunea Europeană. E adevărat că această impresie pare să fie
impusă în mare parte de o intensă presiune mediatică, determinată, la
rândul ei, de atitudinea încurajatoare a factorilor de decizie ai Uniunii Eu-
ropene și a SUA, precum și a României, dar și de orientarea proeuropeană
ce pare a fi tot mai hotărâtă a guvernării actuale a Moldovei (e adevărat că
nu știm cât de conștientizată și de asumată). Agiotajul făcut în jurul decizi-
ei de abolire a regimului de vize pentru călătoriile cetățenilor R.M. în Uniu-
nea Europeană a fost împins până în punctul în care această măsură să fie
văzută ca o izbăvire a moldovenilor de toate relele, neîmplinirile și nedrep-
tățile, ca o punte de trecere în rai, pe când în realitate ea este o simplă for-
malitate ce va avea bineînțeles anumite efecte pozitive, dar extrem de limi-
tate și în orice caz cu prea puțină relevanță pentru viața reală, de zi cu zi, a
populației acestei țări. Și totuși Republica Moldova nu are alternativă la
orientarea proeuropeană, cu șansa foarte probabilă a aderării într-un vii-
tor nu prea îndepărtat la UE. În ciuda perorațiilor demagogice oarecum
izolate, fie ale unor capete înfierbântate, fie ale unor persoane care deja au
ori așteaptă să obțină doar pentru ei anumite câștiguri din asta, Unirea cu
România deocamdată nu se arată posibilă, iar revenirea, Doamne ferește,
în brațele Rusiei ar fi o adevărată catastrofă.
Sunt două argumente foarte puternice care motivează această orien-
tare a țării noastre. Poate fi invocat și un al treilea – incapacitatea politicie-
nilor moldoveni de a conduce țara satisfăcător, astfel ca aceasta măcar să
nu se destrame sau să nu se ajungă la colaps economic, când nu ar mai fi
plătite salariile și pensiile, ceea ce ar explica stăruința lor ca Moldova să
devină cât mai repede membră a UE. Acest argument nu poate fie exclus,
dar cel puțin în momentul de față nu par să existe suficiente temeiuri pen-
tru a i se acorda destul credit. Celelalte două argumente, în schimb, sunt
cât se poate de convingătoare. Unul din ele este cel pe care l-am menționat
575
cumva mai sus. E vorba de faptul că Moldova, ca stat, este foarte slabă.
Principala cauză trebuie văzută în felul cum a apărut ea. Ea a apărut din
nimic, din fosta republică sovietică socialistă moldovenească, care nu a fost
stat, ci pur și simplu o subdiviziune administrativă a fostei URSS, fără drep-
turi de decizie de sine stătătoare. Actul de naștere al oricărui stat este Le-
gea ei Întemeietoare, numită Constituție. Deci, nu Declarația de Indepen-
dență, care, dacă nu este urmată cât mai repede de Constituție, rămâne o
hârtie fără valoare. Tocmai de aceea Constituția se numește așa, deoarece
ea este actul de constituire, de întemeiere a statului. Importanța cu totul
excepțională a unui astfel de document reclamă două condiții absolut obli-
gatorii pentru elaborarea lui: prima, existența unui grup de cel puțin vreo
5-7 juriști cu un foarte înalt nivel de pregătire profesională în chestiuni vi-
zând acest subiect și a câtorva politicieni cât mai instruiți cu putință și cât
mai experimentați, și a doua, o dezbatere foarte largă în societate (partide,
sindicate, administrația publică locală, ONG-uri, dacă sunt, minorități nați-
onale, comunități confesionale etc.) pe parcursul a unui an-doi. Noi nu am
putut întruni aceste condiții. În schimb, s-a procedat cu totul copilărește: a
fost trasă la xerox Constituția proaspăt adoptată a României (din 1991), a
fost discutată sumar și superficial într-un cerc foarte îngust de „specialiști”,
a fost adoptată în fugă și astfel a apărut Legea Fundamentală a Republicii
Moldova, actul ei de constituire. Era o dovadă mult prea evidentă a apariți-
ei unei formațiuni statale artificiale.
Prima dată slăbiciunea noului stat s-a văzut foarte bine în timpul con-
flictului transnistrean de la începutul anilor ʼ90 și ulterior a fost ilustrată
permanent de hărțuiala la care a fost supus de către administrația separa-
tistă de la Tiraspol, care era, bineînțeles, asmuțită și asistată de Moscova.
Dovadă la fel de clară de slăbiciune, de astă dată mai degrabă a politicieni-
lor de la conducere decât a statului, este și relația cu comunitatea – destul
de mică – a găgăuzilor din sudul țării. Comportamentul sfidător al căpete-
niei acestora, Formuzal, și mai cu seamă recentul referendum găgăuz pen-
tru aderarea Republicii Moldova la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazah-
stan arată cât se poate de limpede că statul R.M. nu se poate apăra, deși, în
acest caz, repet, slăbiciunea este mai degrabă a guvernului actual decât a
statului, așa cum s-a arătat și cu ocazia așa-zisei sărbători de 9 mai anul
trecut, dar și anul acesta. Caracterul statului moldovenesc poate fi înțeles
încă mai bine dacă ne referim la criza din Ucraina. Anexarea Crimeii de că-
tre Rusia, fără nici un fel de rezistență din partea Ucrainei, dar mai ales ac-
țiunile separatiștilor ruși și proruși din regiunile estice ale țării sunt dovezi
mult prea clare ale slăbiciunii statului ucrainean – acesta pare să se afle în
prag de colaps. E tragicomică situația în care actualii lideri politici ucrai-
neni protestează plângăreț față de agresiunea rusă ca niște copii cărora li
s-au luat jucăriile, iar oamenii de cultură ucraineni cerșesc mila și înțelege-
rea colegilor lor moscoviți, care, în marea lor majoritate, se mândresc cu
576
politica lui Putin de refacere a Marii Rusii. Evident, s-a întâmplat așa, deoa-
rece statul ucrainean nu are tradiție, nu are bază juridică, economică, mili-
tară, ba nici chiar morală, spirituală, este un stat artificial, ca și toate
celelalte foste republici sovietice, cu excepția țărilor baltice, care, deși mici,
au propria lor tradiție statală. Uimitor și inexplicabil pare faptul că în peste
20 de ani Ucraina nu s-a organizat ca stat, astfel ca să-și poată asigura uni-
tatea teritorială, să poată măcar anihila diversiunile grupurilor separatiste
din cuprinsul ei. Dacă atâta putere are statul ucrainean, ne putem da ușor
seama cât de puternic poate fi statul moldovenesc, care, pe lângă că e mult
mai mic, este lipsit și el de orice baze temeinice. Această situație face înțe-
leasă necesitatea intrării Moldovei sub scutul UE și, evident, al NATO.
Al doilea argument care motivează această orientare a RM în politica
externă, fiind vorba de fapt nu doar pur și simplu de urmărirea unui obiec-
tiv preferențial în relațiile ei cu lumea din afară, ci de imperativul asigură-
rii securității și chiar a supraviețuirii ei ca stat, este luarea în calcul a con-
juncturii politice generale din Europa și din lume. Peste tot în lume lucru-
rile se clatină amenințător. Europa, îmbătrânită, sclerozată, plictisită de ea
însăși, e la marginile puterilor, e ca o bătrână care abia își cară trupul bol-
nav și istovit. Provocările din afară sunt foarte mari. Un serios motiv de în-
grijorare îl prezintă lumea islamică, aflată în conflict acut (adânc camuflat)
cu ea însăși, cu vechile superstiții care o macină din interior și totodată o
mână la răfuieli sângeroase cu criticii ei din afară. Africa, în cea mai mare
parte a ei, produce impresia că se află în pragul unei catastrofe umanitare.
America Latină este încercată și ea pe spații întinse de mari convulsii so-
ciale. Evoluția Chinei, care se dezvoltă rapid și care pare să nu recunoască
nici o autoritate ce i-ar putea contesta aspirația la supremație și nici un ob-
stacol ce i-ar sta în cale, este urmărită mai degrabă cu neliniște decât cu in-
teres. Rusia, care se zbate între a merge și a sta pe loc, dar care, până se
decide ce să facă, preferă să inducă impresia că are de spus un cuvânt ho-
tărâtor în dialogul dintre mai marii lumii și în confruntările violente ce
bântuie neîncetat planeta de la o margine la alta, oferă un alt prilej de în-
grijorare, mai ales în ultima vreme, în legătură cu evenimentele din Ucrai-
na, Siria, Coreea de Nord ș.a. Statele Unite, aflate în conflict cu o parte a
lumii islamice, într-o confruntare surdă, oarecum disimulată, cu China și
într-o relație cu Rusia ce alunecă ușor de la un dialog distant, dar neconflic-
tual, spre tensionare tot mai pronunțată, se vede îndemnată să-și întăreas-
că și mai mult relațiile cu Europa, deși acest demers este cumva inconsec-
vent și uneori e însoțit de confruntări cu anumiți factori europeni. Anume
această situație explică cum s-a făcut ca, după ce zeci de ani Republica Mol-
dova nu a prezentat nici un interes pentru Uniunea Europeană și pentru
SUA, dintr-odată să fie luată în brațe de acestea. Bineînțeles, indiferent
cum s-a produs această schimbare, Moldova trebuie să profite de noua

577
situație pentru a beneficia din plin de relația pe care a reușit să o stabileas-
că în ultima vreme cu cei doi factori de putere occidentali.
Din toate observațiile de mai sus parcă s-ar impune niște concluzii și
chiar niște recomandări pentru ce ar fi de făcut ca în Republica Moldova
lucrurile să meargă mai bine. Nu vreau însă să contribui la îmbogățirea
programelor preelectorale ale partidelor. Sunt multe de făcut, și acestea
sunt cunoscute multora. Parcă nu se știe că o gestionare judicioasă a trebu-
rilor publice reclamă sarcina elaborării unei viziuni asupra ceea ce este ța-
ra și cum trebuie ea condusă, că nu se poate fără un proiect de țară? Oare
nu e cunoscut că cea mai fericită guvernare presupune un angajament
sfânt de slujire cu credință țării și poporului? Aș spune ceva nou, dacă aș
atrage atenția la nevoia extrastringentă de a face ceva cu satul nostru, care
se află într-o stare jalnică? Sau a protejării resurselor naturale – a păduri-
lor, apei, faunei? Sau a unei ample și curajoase reforme instituționale, pen-
tru a avea un aparat de stat și servicii publice moderne, eficiente? Sau a
restructurării și optimizării, la fel curajoase, profunde și ample, a cercetării
și educației, astfel ca să scăpăm, în sfârșit, de mamutul debil, care se chea-
mă Academia de Științe, și, pe ce a mai rămas din el, plus câteva universi-
tăți create în baza optimizării învățământului superior, ineficient și com-
plet depășit, să fie edificat un complex unic de instruire și cercetare ce ar
corespunde cerințelor actuale ce vizează aceste două domenii? Dacă avem
vreo șansă reală să ieșim la liman, să ajungem a fi în rând cu lumea, câtă
vreme suntem atât de săraci, aceasta se va întâmpla numai atunci când
vom avea un sistem de educație modern, performant. Toate problemele și
sarcinile acestea sunt cunoscute, trebuie numai să se apuce, în sfârșit, ci-
neva de lucru. Discursurile despre bine trebuie să cedeze locul facerii de
bine. Avem trei dușmani de moarte: ignoranța, răutatea și setea de avere și
de fală. Dacă vom avea destulă putere și pricepere să ne organizăm și să
învingem acești dușmani, vom avea și șanse să trăim omenește și chiar să
îndrăznim a ne măsura cu țările mai avansate și mai bogate. Obiectivele ce-
lor mai dezvoltate societăți moderne sunt creația și bunăstarea oamenilor.
Evident, de la niște începători, ca noi, pentru asta se cer eforturi extrem de
mari și, întâi de toate, multă voință. Dar dacă pornim bine și mergem drept,
nu se poate să nu reușim. Mersul e destul pentru a ști dacă suntem pe dru-
mul cel bun.

Flux (Chișinău), 16 mai 2014

578
 INDICE
A Ahriweiler, Helene (n. 1926), istoric
A Doua Comisie Agrară a Sfatului Țării
379, 383, 399, 405, 408, 409, 411,
412, 413, 416, 417, 419, 420, 421,
422, 423, 424, 425, 427, 428, 429,
431, 432, 435, 436, 437, 438, 439,
440, 441, 442, 443, 444, 445, 448,
449, 451, 452, 453, 454, 455, 456,
457, 459, 460, 461, 464.
Abidos, cetate antică în Troada, pe malul
asiatic al Hellespontului 229.
Academia din Berlin 312.
Academia Imperială din St. Petersburg
227.
Academia Mihăileană 54.
Academia Română 297.
Academiei de Ştiinţe a Moldovei 48, 61,
71, 507, 578.
Achille, erou și semizeu grec 226, 230,
571.
Adramytion, oraș grecesc pe coasta
vestică a Asiei Mici, în Mysia 229.
Adunarea Constituantă a Basarabiei 386.
Adunarea Constituantă a României 429,
433, 448, 451, 464.
Adunarea Constitunată a Rusiei 379.
Adunarea Întemeietoare a Basarabiei
381, 382; vezi și Adunarea
Constituantă a Basarabiei.
Afanasiev-Ciujbinski, A.S. (1816-1876),
scriitor și etnograf rus 96.
Africa 306, 477, 577.
Afrodita, zeitate greacă 211, 25.
Afteniuk, S.I. 61, 63.
Aga, Berindei, Coman, Batea, Talabă,
Basarab, Tâncabă și Toxabă: nume
cumane 297, 333.
francez de origine greacă 45.
Ainos (Anos), oraș în sud-estul Traciei,
la gura râului Hebros 229.
Akkerman, N.A., funcționar al upravei
jud. Cahul 380.
Akkerman, oraș, județ 206, 207, 213,
254, 283, 317, 327, 339, 341.
Al Doilea Război Mondial 66, 343, 376,
489, 490, 495, 541.
Alba Iulia 194.
Alecsandri, Vasile 518.
Alekseev, V.P. 215.
Alexander Severus, împărat roman
(222-235), 215, 217.
Alexandri, N.N., deputat în Sfatul Țării,
redactorul ziarului Sfatul Țării 409,
424, 444.
Alexandria (din Moesia și din Troada)
229.
Alexandria 216, 217.
Alexandria egipteană 229.
Alexandros Polyhistor (100-36 î.e.n.),
filofoz, geograf și istoric grec 205.
Alexandru al II-lea, țar rus 435.
Alexandru cel Bun 250, 272, 278, 323,
330, 331.
Alexandru cel Mare [Macedon] 129, 146,
229.
Alexandru I, țar rus 531.
Alexei al II-lea, patriarh al bisericii ruse
525.
Alexei I, patriarh al bisericii ruse 523.
Alhambra, monument de arhitectură
islamică în Granada 44, 178.
Aliații [Marile Puteri Aliate în Primul
Război Mondial] 198, 363, 366, 369,
371, 373, 374.
579
Alistar, Elena, deputat în Sfatul Țării 91,
351, 352.
Almaş, Dumitru 66.
Almendingher, Filip, deputat în Sfatul
Țării 386, 419, 441.
Alperspach, moșier basarabean 406.
Amastris, oraș în Paphlagonia, nordul
Anatoliei, pe coasta sudică a Mării
Negre 229.
America 157, 171, 469, 505, 538, 539.
America Latină 577.
Amisos, oraș antic pe litoralul sudic al
Mării Negre 223.
Amlaș [Almaș], regiune în sudul
Transivaniei, cu statut de ducat în
Evul Mediu 250, 316, 322, 333.
Ammianus Marcellinus (c. 332-395),
general și istoric roman 163, 205,
227.
Amsterdam 262, 306, 339.
„Analele” franceze 60, 70, 164, 184, 186;
vezi și „Școala Analelor”.
Anania, Gian Lorenzo d’≈ [Johanes
Lauretius Ananaia], geograf și teolog
italian 257.
Andrieş-Tabac, Silviu 84.
Andronachi, Gheorghe 91.
Andronic I Comnenul, împărat bizantin
(11 83-1185) 308, 309.
Anglia 418.
Anohin, V.A. 206, 207.
Antanta 368, 369; vezi și Puterile Aliate;
Marile Puteri Aliate; Puterile
Antantei.
Antichitate 26, 27, 30, 36, 70, 134, 163,
170, 180, 181, 182, 205.
Antim Ivireanul, cărturar și prelat
român de origine caucaziană (n. cca
1640-1650, d. 1716) 156.
Antiohia, oraș antic în nordul Siriei 216,
229.
Antonescu, Ion, conducătorul statului
român în anii 1940-1944 343, 491.
Antoninus Pius, împărat roman (138-
161), 216.
Anțupov, I.A. 107.
Anubis, zeitate egipteană 220.
Apollon, zeitate greacă 211.
Apollonia 224, 229.
580
Apollonia, cetate greacă vest-pontică
223.
Appianus din Alexandria (aprox. 95-165
î.e.n.), istoric roman de origine
greacă 163.
Apus 21, 50, 56, 122, 156, 302, 487, 495.
Aquileia, oraș antic în Antiohia 216.
Arabia 294, 321.
Ardeal 194, 274, 282, 286.
Ardealul, ziar înființat de guvernul
român în Basarabia 94.
Arelate, oraș roman în sudul Galiei, 216.
Ares, zeitate greacă 226.
Argetoianu, Constantin 367, 393, 403,
430, 432.
Arhiva Centrală de Stat (a Moldovei);
Arhiva Națională a Republicii
Moldova 61, 377.
Ariés, Philippe, istoric francez, specialist
în istorie medievală 36, 104, 106,
183.
Arion, Constantin, ministru de externe în
guvernul Marghiloman 351, 357,
358, 359, 360, 367.
Aristotel (384-322 î.e.n.), filozof grec
124.
Aron (Aaron) vodă, domn al Moldovei
310, 311, 326, 365.
Aron, Raymond (105-1983), filozof
francez 19, 30, 37, 40, 70, 75, 77, 81,
90, 110, 112, 113, 114, 176.
Aronson, expert al Comisiei Agrare a
Sfatului Țării 425, 454.
Arpaș, Avrig, Baraolt, Băţani, Biborţeni,
Bögöz, Borcea, Racoș: denumiri
pecenego-cumane 295.
Arrianus [Lucus Flavius Arrianus],
istoric și militar grec în serviciul
Romei (86-160) 205.
Artamasov, V.I., directorul Băncii
Țărănești din Basarabia, unul din
principalii experți al Comisiei Agrare
a Sfatului Țării 420, 425, 454.
Artemida, zeiță greacă 217.
Artemidor din Ephes, geograf, sec. I-II
e.n. 205.
Artemon, Marcus Aurelius, cetățean
atenian 217.
Asachi, Gheorghe 518.
Asia 156, 157, 160, 306.
Asia Anterioară 107.
Asia Centrală 253.
Asia Mică 157, 205, 216, 294, 335.
Asklepios, zeitate greacă 211.
Atena, oraș 208, 212, 224, 229.
Atena, zeiță greacă 211, 220.
Athalos, rege scit 223.
Athanaric, conducător al vizigoților, sec
IV e.n. 212.
Attica, regiune în Grecia Centrală 160,
229.
Attis, zeitate frigiană 220.
August (63 î.e.n.-14 e.n.), împărat roman
321.
Australia 171, 539.
Austria 134, 288, 342, 343, 357, 360,
368.
Austro-Ungaria 357, 367.
Avakian, Grigore, arheolog român 206.
Averescu, Alexandru, general, prim-
ministru 356, 357, 358, 364, 367,
444.
Awianowicz, Bartosz, arheolog polonez,
cercetător al așezării antice Nikonion
224.
Azov, marea ≈ 318, 337.
B Basarabi („Basarabești”), dinastie
Babington, Ch. 228.
Babuc, Monica 562.
Bâc, râul 26, 127.
Bacău 260, 272.
Baiazid al II-lea (1481-1512), sutan turc
531.
Bajbeuk-Melikov, P., deputat în Sfatul
Țării 419.
Balamutovca, sat în extremitatea
nordică a Basarabiei 341.
Balard, Michel, istoric francez 131.
Balcani, munții ≈ 209, 212, 315, 321,
323.
Bălţi 342, 349, 350, 351, 360, 416, 418,
526.
Balzac, Honoré de 77.
Banat 250.
Banca Mondială 500.
Banca Țărănească a Basarabiei (fosta
Krestjainskij Bank) 462.
Băncilă, Octav 518.
Bănescu, Nicolae 131.
Bantâş-Kamenski, D.N. (1788 -1850),
om politic și istoric rus 96.
Bănulescu-Bodoni, Gavriil, primul
arhiepiscop al Basarabiei rusești 25.
Bărăgan, Galaţi, Bârlad, Cahul, Căinar,
Ciuhur, Ciuluc, Cula, Cahul, Ialpug,
Vaslui, Bahlui, Covurlui, Călmăţui,
Cugurlui, Cuhului, Bănăgui, Băldălui,
Tezlui, Păcui, Cătălui, Brelui, Călţui,
Săhălui, Turlui: topnime și hidronime
de posibilă origine cumană 296.
Barbari 221.
Bârcă, Vasile, deputat în Sfatul Țării 398,
444, 463.
Bârlad 272, 311.
Barlclay, George, ambasadorul Marii
Britanii în România în timpul
Primului Război Mondial 369.
Bârnea, P.P. 65.
Barrès, Maurice (1862-1923), scriitor și
om politic francez 146, 150.
Bârsan, V. 96.
Basarab I, domn al Țării Românești 303.
Basarab, Băsărabă, nume cuman 241,
251, 272, 276, 277, 281, 297, 299,
315, 317, 333, 336, 338.
domnitoare în Țara Românească 24,
245, 246, 272, 276, 279, 280, 281,
282, 283, 314, 315, 316, 317, 318,
322, 323, 324, 333, 334.
Basarabia 7, 8, 9, 10, 11, 12, 14, 15, 19,
20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 31, 42,
47, 49, 50, 52, 56, 57, 59, 61, 62, 63,
64, 66, 67, 68, 69, 72, 84, 85, 86, 87,
88, 89, 90, 91, 92, 93, 94, 95, 96, 98,
99, 100, 101, 109, 112, 118, 119, 120,
127, 128, 129, 130, 137, 160, 167,
172, 173, 192, 195, 198, 215, 240,
241, 242, 243, 245, 246, 247, 249,
250, 251, 252, 253, 255, 256, 257,
258, 259, 260, 261, 263, 264, 265,
266, 267, 269, 270, 272, 273, 276,
277, 278, 279, 280, 281, 283, 285,
287, 288, 289, 290, 291, 292, 293,
294, 295, 299, 301, 302, 303, 304,
305, 306, 308, 310, 311, 312, 313,
581
 314, 315, 317, 319, 320, 321, 322,
324, 325, 326, 333, 334, 335, 336,
337, 338, 339, 340, 341, 342, 343,
344, 345, 346, 347, 348, 349, 350,
351, 353, 354, 356, 357, 358, 359,
360, 361, 362, 363, 364, 365, 366,
367, 368, 369, 370, 371, 373, 374,
375, 376, 377, 378, 380, 381, 385,
390, 391, 392, 393, 402, 403, 404,
405, 406, 407, 408, 410, 411, 412,
413, 414, 415, 416, 418, 419, 420,
423, 424, 425, 426, 427, 428, 429,
430, 431, 432, 433, 434, 434, 435,
436, 437, 440, 442, 444, 445, 446,
447, 448, 450, 451, 452, 457, 461,
462, 464, 465, 473, 477, 489, 490,
491, 499, 500, 515, 517, 518, 519,
520, 523, 525, 526, 528, 540, 545,
548, 549, 568, 569, 574.
Basel 270, 291, 306.
Basko, vechi cărturar polon, cronicar
300.
Bastarni 209, 212.
Batâi, han tătaro-mongol 242, 282, 285,
286, 314, 334, 531.
Baziliu, P. 96.
Beck, moșier basarabean 406.
Becker, P.V. 27, 206, 221.
Behaim, Martin (1459-1507), cartograf
și navigator german 291.
Belgia 544.
Belgorod [Belgorod-Dnestrovskij] 206,
256, 257; vezi și Cetatea Albă.
Belgrad 262.
Belinskij, V.G. 569.
Beloch, Karl Julius (1854–1929), istoric
german 39.
Bender 26, 261, 310, 326, 339, 342, 358,
406; vezi și Tighina.
Berdiaev, Nicolai (1874-1948), filozof
rus 29, 33, 37, 114.
Berezan, insulă 229.
Berlin 556.
Bernheim, Ernst (1850 – 1942), istoric
german 177, 182.
Berr, Henri (1863 – 1954), istoric
francez 103.
Berthelot, Henri M., general francez,
șeful misiunii militare franceze în
582
România în timpul Primului Război
Mondial 345, 363, 369, 370, 371,
373.
Bes, zeitate egipteană 220.
Beșeneu, Beșenova, Beșimbac, Beșimbav,
Besna-sat, Besenyo-sat: denumiri
pecenege 294-295.
Beşleagă, Vladimir 50, 101, 118.
Bessarebenis, bersabenis, bersabeis,
termeni întâlniți în cronicile polone,
referitori la o populație amestecată
de cumani și români din spațiul
Moldovei de Răsărit 247, 252, 299,
300, 336.
Bessos, besi [pecenegi]; Bessia 268, 283,
294, 318, 320, 321, 322, 337.
Bezviconi, Gheorghe 85, 137.
Biblioteca Academiei Române 92.
Biblioteca Naţională a R.M. 498.
Bieșu, Maria (1935-2012), cântăreață de
operă, soprană 497.
Bielski, Marcin (1495 – 1575), istoric
polon 302, 308, 318, 319, 337.
Biserica Ortodoxă Română 524, 526.
Biserica Ortodoxă Rusă 10.
Bivol, Constantin, deputat în Sfatul Țării
351, 411, 412, 419, 422, 425, 438,
443, 449, 455, 457, 463.
Bivol, Nicolae, deputat în Sfatul Țării
351.
Bizanț 298, 323.
Blaeu, Willem (1571-1638), cartograf și
editor olandez 261.
Blaga, Lucian 143.
Blandiana, Ana 518.
Bloch, Marc (1886-1944), istoric francez
46, 70, 83, 113, 122, 125, 138, 164,
182, 184.
Blocul Moldovenesc [în Sfatul Țării] 352,
353, 385, 386, 390, 394, 397, 398,
419.
Bodescu, Vladimir, deputat în Sfatul
Țării 444.
Bodiu, Filimon, luptător în rezistența
antisovietică din Basarabia 119.
Boga, L.T. 85.
Bogdan al II-lea, domnitor moldovean
332.
Bogdan, principe valah 324.
Bogdania [Bogdania Neagră] 275, 286,
329; vezi și Moldova.
Bogos, Dimitrie 92, 93, 351.
Bogos, Vlad, deputat în Sfatul Țării 351.
Boguchwał, episcop de Poznań, sec. XIII
300, 301.
Bogza, Geo 96, 98, 100.
Boia, Lucian 117.
Boiko, P.P. 65.
Boldur, Alexandru 24, 26, 68, 92, 93,
277.
Bolgrad 341.
Bolșacov-Ghimpu, A.A. 276, 338.
Bonfinius, Antonius (c. 1434-1503),
umanist italian, istoric maghiar 274,
282, 284, 293, 324, 329.
Boristhene 210; vezi și Berezan, Olbia.
Borziac, Ilie 107.
Bospor, cetate greacă și regatul ≈ 208,
224, 229.
Bossuet, Jacques-Benigne (1627 -1704),
teolog și om de cultură francez 152.
Botero, Giovanni (c. 1544-1617),
cărturar și diplomat italian 261.
Botezat, N.I., mare proprietar funciar
basarabean, membru al Comisiei
Agrare a Sfatului Țării 434.
Botna, râu 312, 324, 327.
Botnari, Iurie 520.
Botnariuk, St., deputat în Sfatul Țării
386.
Botoșani 522.
Braghiş, Dumitru 479, 509.
Brăila 280, 281.
Brâncuși, Constantin 155.
Brâseakin, S.K. 50, 61.
Brătianu, Gheorghe, istoric român 26,
30, 31, 77, 102, 122, 124, 131, 179,
259, 518.
Braudel, Fernand (1902 -1985), istoric
francez 28, 31, 34, 37, 45, 46, 55, 58,
70, 77, 81, 105, 106, 122, 124, 135,
164, 184, 186.
Breban, Nicolae 518.
Bréhier, Émile (1876 -1952), filozof
francez 40, 113.
Brest-Litovsk, pacea de la ≈ 366, 368.
Brinici, Gh., deputat în Sfatul Țării, 406,
420, 449.
Broniowski, Martin, sec. XVI-XVII,
istoric, cartograf, scriitor și diplomat
polon 293, 301.
Broşteanu, Ernest, general, comandantul
diviziei 11 române, care la 13
ianuarie 1918 a alungat bolșevicii
din Chișinău 358, 364, 370, 385, 430.
Brown, A.A. 221.
Brown, F.K. 206.
Bruhis, Mihail 49.
Brun, F.K. 27.
Bruttium, regiune în Marea Grecie, la
extermitatea sudică a Italiei, act.
Calabria 229.
Bruxelles 489, 490.
Buciușcan, Gavril, deputat în Sfatul Țării,
394, 396, 398, 419, 420, 421, 442,
455, 456, 457.
Bucovina 99, 155, 198, 342, 343, 414,
448, 523.
București 66, 69, 98, 340, 347, 364, 367,
368.
Budac, I.G. 107.
Budeanu, Gheorghe 96, 118.
Budişteanu Ignat, deputat în Sfatul Țării
419, 421, 449, 456, 457.
Budnicenko, Nichita, deputat în Sfatul
Țării, 420, 421, 449.
Buftea, pacea de la ≈ 347, 357, 364, 367,
368, 371.
Bug, râul 27, 217, 339.
Bugarin, Codruţa 66.
Bugeac [Budjak] 25, 26, 250, 253, 254,
263, 283, 284, 285, 293, 303, 306,
313, 321, 327, 339, 340.
Bulat, Toma 85.
Bulatovitch, S.A. 206, 228.
Bulgaria 157, 266, 273, 296, 357, 493,
494.
Bundestag 548.
Burada, Teodor 27, 96.
Burckhardt, Jacob (1818-1897), om de
cultură elvețian 30, 47, 78, 113.
Burebista, conducător al unei mari
uniuni tribale getice 129, 195, 206,
222.
Burna-Sol, lacul ≈ 341.
Bury, John Bagnell (1861 – 1927), istoric
și filolog irladez 39, 287, 289.
583
Buruiană, Gheorghe, deputat în Sfatul
Țării, 386, 463.
Butor, sat în Transnistria 340.
Buzdugan, Ion, deputat în Sfatul Țării,
98, 351, 386, 394, 396, 398, 409, 410,
412, 413, 421, 422, 423, 424, 439,
441, 444, 450, 425, 457.
Bužorka, așezare la Nistrul de Jos,
cercetată arheologic 214.
Byzantium 207, 224, 320: vezi și Bizanț.
C 325, 334, 335, 337, 338, 341.
Cădere, Dumitru 352.
Caesarea, așezare antică în sud-estul
Anatoliei 229.
Caffa, cetatea genoveză în Crimeea, act.
Feodosia 118, 318, 337.
Cahul 341, 342, 380.
California 98.
Călinescu, George (1899 -1965) scriitor
și om de știință român, 518.
Callatis, oraș grecesc pe litoralul vestic al
Mării Negre 207, 210.
Călugăreni 194.
Camenița 27, 301.
Canada 418.
Canova, Antonio (1757-1822), sculptor
italian 44, 178.
Cantacuzinii, dinastie de domnitori
români de origine greacă156.
Cantacuzino, Constantin 274.
Cantacuzino, Ioan 518.
Cantelli Giacomo, da Vignola (1643 –
1695), cartograf italian 261, 262.
Cantemir, Dimitrie, savant, scriitor și om
politic român 9, 25, 26, 119, 127,
149, 155, 242, 250, 251, 253, 254,
263, 268, 270, 274, 281, 282, 283,
284, 285, 286, 287, 288, 289, 293,
299, 304, 310, 311, 313, 314, 315,
316, 317, 318, 319, 320, 324, 325,
326, 327, 329, 334, 335, 336, 337,
341.
Căpriana 127.
Caracalla, împărat roman (198-217)
212.
Caraiman, Anton, deputat în Sfatul Țării,
386, 419, 421.
584
Cardaș, Agricola, directorul general al
Casei Noastre 465.
Carnot, Nicolas Léonard Sadi (1796-
1832), fizician și inginer militar
francez 147.
Carol I Robert de Anjou, rege al Ungariei
284.
Carp, Petre, om politic român 519.
Carpați, munții 25, 63, 64, 71, 72, 73,
252, 262, 269, 278, 287, 290, 296,
299, 300, 306, 315, 316, 317, 324,
Carpii, trib getic 212, 222.
Cărtărescu, Mircea 518.
„Cartea Moldovenească”, editură în
RSSM 499.
Casa fondului pământesc 462.
Casa Noastră, instituție care s-a ocupat
de realizarea reformei agrare în
Basarabia, după anul 1918 377, 462,
463, 464.
Casa Rurală 462.
Casa Țărănească 462.
Cassian [Crăciun], arhiepiscop al Dunării
de Jos 524.
Catargi, Lascăr 519.
Catelli, Emanoil, ministrul agriculturii al
Republicii Democratice Moldovenești
351.
Caterinici, moșier 406.
Caudella, Eduard 518.
Căușeni 26, 96, 250, 324.
Cavalerul Trac, zeitate 211, 219, 226
Cazacliu, Grigore, deputat în Sfatul Țării,
444.
Cazacu, Petre, deputat în Sfatul Țării,
prim-ministru 352, 419, 424, 446,
450.
Cazimir al IV-lea, rege al Poloniei (1447-
1492) 332.
Ceaușescu, Nicolae 93.
Ceban, I.D. 50.
Cebotari, Maria (1910-1949), cântăreață
română de operă, soprano 517.
CEDO (Curtea europeană a drepturilor
omului) 571.
Cehia 566.
Celebidaki, H.A., expert în Comisia
Agrară a Sfatului Țării 420, 440, 441.
Celți 209.
Centralii 366, 367, 373; vezi și Puterile
Centrale; Gvadrupla Alianță.
Cerepnin L.V. 60.
Cernâșevskij, N.G. 569.
Cerneahov [Sântana de Mureș-
Cerneahov], cultură arheologică în
Europa de Est, caracteristică cu
precădere pentru sec. II-V e.n. 71, 72.
Cetatea Albă 99, 131, 206, 257, 259, 261,
263, 266, 272, 280, 282, 284-285,
286, 292, 301, 303, 306, 311, 314,
323, 326, 329, 334, 343.
Cezar, Iulius, general și om de stat
roman 146.
Chalkokondyles, Laonikos (1430-1470),
istoric bizantin 274, 275, 286.
Châtelet, François (1925-1985), istoric
și filozof francez 183.
Cheile Bâcului 127.
Cherci (Kerci) 318.
Chersones [Chersonesul Tauric] 208,
216, 217, 219, 224, 229, 301.
Chetraru, Nicolae, istoric, arheolog 107.
Chilia (și Kilia)118, 131, 226, 240, 246,
250, 254, 256, 257, 259, 261, 263,
266, 272, 274, 276, 283, 284, 286,
292, 303, 305, 306, 311, 317, 318,
322, 323, 326, 327, 328, 329, 330,
331, 332, 333, 339, 340, 341; Achilia?
China 495, 555, 577.
Chiorescu, Vladimir, deputat în Sfatul
Țării, 420.
Chios, insula în Marea Egee, lângă
litoralul vestic al Anatoliei 208, 209,
224, 229.
Chiriac, Alexandru 127.
Chirtoagă, Ion 9, 240, 241, 242, 243, 244,
245, 248.
Chișinău 27, 49, 60, 62, 63, 65, 66, 85,
96, 100, 127, 136, 174, 342, 345, 352,
358, 359, 361, 362, 363, 364, 369,
373, 380, 384, 385, 392, 417, 418,
428, 462, 474, 478, 484, 486, 487,
488, 489, 492, 503, 509, 512, 515,
517, 518, 519, 523, 525, 540, 545,
546, 556, 558.
Cholmskoe I, așezare la Nistrul de Jos,
cercetată arheologic 214.
Choniates, Nicetas (1155-1215), istoric
bizantin 308, 309, 318, 336.
Chrysostomos [Ioan Gură de Aur], filozof
și istoric bizantin 209, 210, 218.
Ciaplâghina, N.A. 65.
Cijevschi, Vasile, deputat în Sfatul Țării,
98, 397.
Ciobanu, Ștefan, om politic și de cultură
basarabean 27, 91, 349, 351, 399,
435.
Ciobruciu 214, 263.
Cioflec, Romulus 91.
Cioran, Emil 31, 34, 35, 45, 104, 111,
114, 133, 134.
Ciorăscu, Vasile, deputat în Sfatul Țării,
419, 438, 449, 457.
Ciotori, D.N, diplomat român 372.
Cipariu, Timotei 273.
Ciubuc, Ion 479.
Ciugureanu, Daniel, prim-minstru al
Republicii Democratice Moldovenești
98, 351, 358, 359, 360, 361, 365, 390,
391, 392, 394, 396, 404, 432, 448.
Ciumacenko, Procopie, deputat în Sfatul
Țării, ministru adjunct al agriculturii
384, 385, 386, 398, 449, 460.
Ciuntu, Ioan, preot 526.
Ciupercă, Ioan 89.
Claudia XI, legiune romană 212.
Clazomenae, cetate greacă pe litoralul
vestic al Asiei Mici, în golful Smirnei
229, 208.
Clemenceau, Georges, primul ministru al
Franței în timpul Primului Război
Mondial 371.
Cloșca cu pui, componentă din tezaurul
de aur de la Pietroasa, jud. Buzău,
datînd din sec. IV e.n. și atribuit
vizigoților 156.
Cluj-Napoca 12.
Cluverius, Phillipus (1580 – 1622),
cartograf german 261.
Cluverius, Johannes (1593-1633), istoric
german 274, 329.
Cnossos, așezare veche în insula Creta
30, 229.
CNSAS (Consiliul Naţional pentru
Studierea Arhivelor Securităţii) 532.
Cobălcescu, Grigore 518.
585
Cobb, Frank, editor-veteran al ziarului
New York World, colaborat al
Comisiei Inquiry 375.
Cobusca Nouă 406.
Cocârlă, Pavel, deputat în Sfatul Țării,
386, 419, 440, 449, 455.
Cocceius, cetățean roman 214.
Codex cumanicus, manuscris de la încep.
sec. XIV, scris în limba cumană 297,
333.
Codreanu, Ion, deputat în Sfatul Țării
419, 421.
Codrii Tigheciului 266, 292.
Cojocaru, Gheorghe 109.
Colesnic, Iurie 118, 119.
Colicăuţi 341.
Collingwood, R.G. (1889-1943), istoric și
filozof englez 33, 39, 45, 47, 59, 60,
70, 76, 94, 101.
Coman, Marian 9, 264, 265, 267, 268,
269, 270, 277, 289.
Comana, Comanca, Câmpia Comancei,
Valea Comancei, Comanii Vechi,
Comăniţa, Comăneanca, Comăneanul,
Comăneasa, Vadul Cumanilor,
Copceak: denumiri cumane 295.
Comarovo, cultură arheologică a
bronzului de mijloc 71.
Comisia Aliată de Control 523.
Comitete agrare 379, 446.
Comitetului Agrar Principal din
Petrograd 387, 441, 442.
Comitetului Pământesc General al
Republicii Moldovenești 383, 420.
Commodus (177-192), împărat roman
215.
Comte, Auguste (1798-1857), filozof
francez, fondatorul pozitivismului
74.
Comunistul Moldovei, revistă sovietică de
propagandă 162.
Comunitatea Statelor Independente 523.
Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-
1920 86, 362, 365, 371, 373, 374,
375, 398.
Congresul de la Berlin din 1878 87, 341.
Congresul Militar Moldovenesc (din
octombrie 1917) 88, 92, 344, 381,
383.
586
Consiliul de Miniștri [al Republicii
Democratice Moldovenești] 386, 390,
391; vezi și Consiliul Directorilor
Generali.
Consiliul Directorilor Generali [al
Republicii Democratice
Moldovenești] 345, 346, 380, 384,
390, 407, 432, 444, 445, 446, 447;
vezi și Consiliul de Miniștri.
Consiliul Europei 136, 477, 489.
Constantiniu, Florin 66, 247, 249, 251,
252, 255, 265, 277, 308.
Constantinopol 216, 328, 329.
Constituția României 353, 414, 429, 430,
433, 448, 464, 576.
Conta, Vasile (1845-1882), filozof român
143.
Convenția de Armistițiu din 12
septembrie 1944 523.
Coreea de Nord 577.
Corint, oraș antic în Grecia Centrală 224,
229.
Cornești 416.
Coșbuc, George 518.
Goga, Octavian 518.
Costenco, Nicolai 518.
Costin Miron (1633-1691), cronicar
român 9, 272, 280-281, 284, 288,
308, 517.
Costin, Ion, deputat în Sfatul Țării,
ministru 352, 463.
Cotul Morii 341.
Coulanges, Fustel de (1830-1889, istoric
francez 11, 47, 120.
Cracovia 243, 300, 305.
Craiova 524.
Creangă, Ion (1837-1889), scriitor 518.
Creangă, Ion, deputat în Sfatul Țării 419.
Crihan, Anton, deputat în Sfatul Țării
351, 410, 412, 413, 417, 419, 420,
422, 423, 424, 425, 439, 441, 442,
449, 453, 455, 457, 463.
Crimeea 294, 318, 337, 435, 576.
Crișana 414.
Cristi, Vladimir, deputat în Sfatul Țării,
ministru 98, 373.
Croce, Benedetto (1866 -1952), filozof
italian 177, 178, 179, 185, 188, 190.
Cromer, Martin (1512 -1589), istoric
polonez 286, 302, 308, 332.
Cuba 480
Cultura (arheologică) a catacombelor
din perioada bronzului mijlociu 71.
Cumae [Cyme, Kyme], oraș antic în
Marea Grecie (Italia) 229.
Cumani 320, 333, 334, 335, 336, 337,
338.
Cumania 253, 266, 274, 296, 302, 306,
308, 338, 339.
Cumaniile [Albă şi Neagră] 318, 337.
Cureus, Ioachim (1532-1573), istoric,
teolog și medic german 274, 282,
286, 314, 334.
Curzon, George, ministru de externe al
Marii Britanii în timpul Primului
Război Mondial 372.
Cutasevici, Gheorghe, scriitor
basarabean 533.
Cuvânt Moldovenesc, publicație
periodică basarabeană din anul 1917
382.
Cuza, A.C. 356, 361.
Cuza, Alexandru Ioan 518.
Cuza, Gh. A. 96.
Cvadrupla Alianță 364; vezi și Puterile
Centrale.
Czernin, Ottocar von, ministru de
externe al Austro-Ungariei în timpul
Primului Război Mondial 367, 369.
D Diodor din Sicilia (c. 80-21 î.e.n.), istoric
Dabija, Nicolae 118.
Daci 222.
Dacia 63, 64, 71, 72, 73, 80, 117, 127,
130, 212, 275, 282, 293, 304, 321.
Dan al II-lea, domn al Țării Românești
(1422-1431) 330.
Dan III, domn al Valahiei 330.
Danckerts, Justus (1635-1701),
cartograf și gravor danez 306.
Danemarca 418.
d'Anvile, Bourguignon Jean Baptiste
(1697-1782), geograf și cartograf
francez 324.
Darius I, rege persan (522-486 î.e.n.)
206.
Dârstor 250, 322.
Decebal 129.
Decei, Aurel 241, 333.
Declarația de Unire a Sfatului Țării din
27 martie 1918 352, 353, 356, 357,
360, 361, 368, 378, 419, 429, 430,
431, 432, 448, 464, 522.
Declarația din 2 decembrie 1917 a
Sfatului Țării 382, 384, 385, 387,
394, 395, 410, 422, 429, 450.
Delos, insulă în Marea Egee 229.
Delta Dunării 250, 276.
Demetra, zeitate greacă 211, 225.
Demetrios din Callatis, geograf, sec. III-II
î.e.n. 205, 227.
Demidov, A. 96.
Demirov, Gh. 386.
Densușeanu, Nicolae 117, 127.
Dergaciov, Valentin 107.
Destin românesc, revistă istorică, apare
în R. Moldova 162.
Deultum, așezare antică în Tracia, 216.
Diaconu, Petre 241, 267
Diakov, Dumitru 509, 545
Dilthey, Wilhelm (1833-1911), istoric și
filozof german 28
Dimitrie Cercel, domn muntean 258.
Dimitrie, principe tătăresc 260.
Dimitriu, expert al Comisiei Agrare a
Sfatului Țării 435.
Dinescu, Mircea 518.
Dio Cassius (155-235), istoric roman
163
roman de origine greacă 205.
Diogene Laertios, filozof grec, sec. III e.n.
517.
Dionisopolis, oraș grecesc pe litoralul
vest-pontic 229.
Dionysos, cetățean din Nikonion 224.
Dionysos, zeitate greacă 211, 220, 225.
Dioscuriada [Dioscurias], oraș grecesc în
Colhida, astăzi Suhumi 229.
Dioscurii [Castor și Polux], zeități
grecești, fiii lui Zeus 226.
Direcția statistică a Zemstvei guberniale
a Basarabiei 409, 425.
Djuvara, Neagu 9, 66, 248, 249, 250, 251,
252, 254.
587
Długosz, Jan (1415-1480), istoric
polonez 256, 258, 262, 274, 287, 302,
336
Dmitrov, L.D. 206.
Dobrogea 250, 276, 293, 322, 323, 346,
367, 374.
Dobroliubov, N.A. 569.
Dobrotici, despot dobrogean 260.
Dodon, I. 545, 559.
Domitian, împărat roman (81-96) 215
Don, râu 250, 324.
Dosoftei, mitropolit, cărturar 119.
Dostoievskij, F.M. 569.
Drăgan, Iosif Constantin 117.
Drăganu, M. 241.
Dragnev, D.M. 63, 64.
Dragomir, Silviu 96.
Dragoș vodă 286.
Dragu, Ion 96.
Dromihete, căpetenie a geților în nordul
Dunării, aprox. pe la anul 300 î.e.n.
129.
Droysen, Johann Gustav (1808-1884),
istoric german 58, 177, 182.
Druc, Mircea 95, 523.
Druță, Ion 118, 501, 518.
Dubăsari 25, 340, 342.
Dubrovschi, A. 161.
Duby, Georges (1919 –1996), istoric
francez, specialist în relațiile
economice și sociale ale Evului
Mediu 106, 164.
Dudkewicz, Felix, deputat în Sfatul Țării
397.
Duma, denumire a instituțiilor
reprezentative rusești 548.
Duma de Stat a Rusiei [țariste] 436.
Dumézil, Georges (1898-1986), filolog,
etnolog și istoric francez 106.
Dunăre 24, 56, 172, 212, 214, 220, 226,
250, 253, 259, 262, 263, 266, 269,
275, 276, 277, 279, 286, 289, 290,
293, 294, 296, 306, 308, 309, 310,
312, 315, 316, 321, 322, 323, 324,
325, 327, 328, 329, 334, 340, 341,
343, 354.
Dunărea de Jos 57, 131, 261, 262, 266,
275, 276, 278, 292, 296, 298, 321,
328, 331, 339, 341.
588
Dunăreanu, Nicolae 96.
Dura-Europos, oraș antic în nord-estul
Siriei, lângă Eufrat 216.
Durkheim, Emile (1858-1917), filozof și
sociolog francez 126.
Duval, Pierre (1619-1682), cartograf
francez 306.
E
East European Constitutional Review,
revistă 494.
Ecaterina a II-a, ţarină rusă 25.
Eforos [Ephoros], istoric grec din orașul
Cumae (400-330 î.e.n.) 205.
Egger, R. 228.
Egipt 229, 216, 217.
Einstein, Albert 165.
Eliade, Mircea 36, 45, 54, 55, 61, 76, 79,
83, 102, 104, 105, 106, 111, 116, 143.
Elwe, Jan Barend ( 1777 – 1815),
cartograf 339.
Eminescu, Mihai 46, 106, 111, 119, 157,
518.
Enciu, Nicolae 378, 414, 416.
Enescu, George 518.
Ephes, oraș grecesc pe coasta vestică a
Anatoliei 229.
Epir, regiune în nord-vestul Greciei 313.
Epure, Boris, deputat în Sfatul Țării,
primul secretar 444, 448, 449.
Eresos, așezare greacă în insula Lesbos
229.
Erhan, Pantelimon, deputat în Sfatul
Țării, prim-ministru 93, 98, 349, 380,
391, 394, 395, 397, 399, 400, 410,
419, 421, 445
Eritrea, oraș în Grecia de Mijloc, în
Eubeea 229.
Ermolinski, mare proprietar basarabean
461.
Eros [Eros-Thanatos], zeitate greacă
211, 225.
Esaulenko, A.S. 61.
Euripides (408-406 î.e.n.), autor tragic
grec 227.
Europa 8, 24, 53, 122, 125, 141, 155,
157, 160, 191, 253, 293, 306, 316,
363, 370, 374, 381, 418, 480, 489,
 490, 491, 492, 512, 520, 540, 541,
569, 577.
Europa Centrală 566.
Europa de Est 170, 289, 367, 490, 566.
Europa de Sud-Est 170, 253.
Europa Liberă, post de radio în Occident
481.
Europa Occidentală 171, 490, 491, 537.
Euxin [Marea Neagră] 280, 329.
Evans, Arthur (1851 – 1941), arheolog
engez 30.
Evul Mediu 287, 293, 325, 327, 339
Ezechiel, personaj biblic 79.
F 101, 106.
Făgăraș, comitat în sudul Transilvaniei,
în Evul Mediu 250, 316, 322, 333.
Fălciu 266.
Fasciotti, Carlo, ambasadorul Italiei în
România în timpul Primului Război
Mondial 369.
Făt-Frumos, personaj al poveștilor
românești 130.
Febvre, Lucien (1878 -1956), istoric
francez, reprezentant al Școlii
Analelor franceze 37, 41, 45, 58, 70,
75, 83, 90, 124, 164, 176, 186.
Federația Rusă 12.
Ferdinand I de Habsburg, rege al
Ungariei 267, 291, 363.
Filat, V. 545.
Filelfo, Francesco, diplomat italian, sec.
XV 329.
Filip al II-lea al Macedoniei, sec. IV î.e.n.
229.
Filipescu, Constantin, expert în Comisia
Agrară a Sfatului Țării 407, 408, 420,
421, 425, 432, 440, 442, 443, 454,
462, 464
Finley [Finkelstein], M.I. (1912 –1986),
istoric engez și american specializat
în istoria antică 30, 36, 39, 58, 90,
138
Fiodorov, G.V. 61.
Flavia Moesica, flotă militară romană la
Dunăre și la Marea Neagră 212.
Flux, ziar din Basarabia 533.
Foaia plugarilor, publicație periodică a
Casei Noastre 377.
Focșani, armistițiul de la ≈ 366.
Foreign Office, ministerul de externe al
Marii Britanii 362, 369, 372, 373.
Foucault, Michel (1926 –1984), filozof și
istoric francez 46, 70.
Fracțiunea țărănească a Sfatului Țării
385, 386, 390, 394, 395, 399, 419.
France, Anatole (1844-1924), scriitor
francez 123.
Frank, Tenney (1876 –1939), istoric
american 39.
Franța 55, 288, 371, 373, 379, 492.
Frazer, James George (1854-1941
), antropolog cultural și social scoțian
Freiburg 270, 291.
Froissart, Jean (1337-1410), poet și
cronicar medieval francez 43.
Frolov, N.P. 61.
Frontul Român 88, 345, 363, 364, 380,
384.
Frunze, Mihail 67.
Fundaţia Soros 500.
Furet, François (1927-1997), istoric
francez 70.
Furmanskaja, A.I. 206
Fusu, Mihai 496
G
Gaeles, rege în Scythia Minor, sec. II î.e.n.
229.
Gafencu, Vasile, deputat în Sfatul Țării
351, 386, 394, 395.
Găină, Andrei, deputat în Sfatul Țării
419, 422, 455, 463.
Gaisânski, expert în Comisia Agrară a
Sfatului Țării 425, 454.
Gajiu, Valeriu 119.
Galateeni, triburi celtice 207, 209.
Galițchi, Simion, deputat în Sfatul Țării
351, 419, 422, 425, 436, 438, 440,
449, 455, 457, 463
Galiția 266, 274, 308, 331.
Gârneț, Ilian 520.
Garoflid, Constantin, ministrul
agriculturii în guvernul lui
Marghiloman 412, 443
Gastaldi, Giacomo (1500 –1566),
cartograf italian 253, 287.
589
Gebhardi, Ludwig Albrecht (1735-
1802), istoric german 274, 333.
Gehlen, Arnold (1904-1976), filozof,
antropolog și sociolog german 46.
Gemina X, legiune romană 212.
Georgescu, Vlad 66.
Georgescu-Vrancea, C., expert în Comisia
Agrară a Sfatului Țării 425.
Germania 288, 342, 357, 366, 367, 370,
379, 418, 490, 494, 518, 544, 555.
Geți 209, 218, 318, 337.
Gheorghiu, A. 96.
Gheorghiu, C.V. 96.
Gheorghiu, Miluță 519.
Gherman, Natalia 563.
Ghibu, Onisifor 91, 92, 93, 94, 95, 406.
Ghimpu, Mihai 532, 534, 535, 546.
Gibbon, Edward (1737 -1794), istoric
clasic englez 124.
Giurescu, C.C. (1901-1977), istoric
român 9.
Giurgea, Eugeniu 425.
Giurgiu 272, 280, 281.
Glotz, Gustave (1862-1935), istoric
francez 39.
Gnesen [Gniezno], arhidiaconul anonim
din ≈ 242, 243, 300, 336.
Godon [i.e. Radou] 259.
Golovko, I.D. 206.
Golubovici, V. 364.
Gonța, Alexandru I. 24.
Gorbaciov, Mihail S. 490, 567.
Gorovei, Artur (1864 -1951), cărturar
roman, folclorist, etnograf 96.
Goşkevitch, V.I. 221.
Goşu, Armand 66.
Goții 212, 222, 318, 320, 337.
Goya, Francisco (1746-1828), pictor și
gravor spaniol 99.
Graal, în mitologia creștină, potirul din
care a băut Iisus Hristos in timpul
ultimei cine; are și alte interpretări
58.
Graebner, Fritz (1877-1934), geogaf și
etnograf german 55.
Grecia 70, 144, 157, 210, 294, 306, 313,
485.
Grigoriopol 340, 342.
590
Groppa, Alexandru, deputat în Sfatul
Țării 386.
Groppa, Dumitru, deputat în Sfatul Țării
406.
Grosman, Samuil, deputat în Sfatul Țării
419, 420, 421, 423, 424, 436, 439,
441
Grosul, I.S. 48, 50, 60, 107.
GUAM, abreviatură de la
Georgia, Ucraina, Azerbaidjan și
Moldova, întrunite în organizația cu
acest nume 492.
Gudkov, A.V. 206.
Gumelniţa, cultură arheologică neolitică
71.
Gusti, Dimitrie (1818-1887), sociolog și
etnograf român 518.
Guvernul Provizoriu al Rusiei 377, 379,
384, 416
Györffy, György (1917-2000), istoric
maghiar 333.
H
Hadrian, împărat roman (117-138).
Halici 244, 309.
Halippa Ion N., istoric 84, 85.
Halippa, Pantelimon, deputat în Sfatul
Țării, vicepreședinte 91, 92, 93, 98,
351, 358, 359, 392, 394, 395, 396,
448, 463.
Halphen, Louis (1880-1950), istoric
francez, specialist în Evul Mediu 82.
Hamangia, cultură arheologică neolitică
din mileniile IV-II î.e.n. 155.
Hâncu, Ion (1931-2003), istoric,
arheolog 107.
Harap Alb, protagonist al poveștii cu
același nume a lui Ion Creangă 130.
Harbuz, Ion, deputat în Sfatul Țării 419,
449, 462.
Harea, Vasile, deputat în Sfatul Țării 91.
Hârjeu, Constantin, general, ministru de
război în guvernul Marghiloman 358.
Harvard, universitatea ≈ 475
Hasdeu, B.-P. (1838-1907), 38, 43, 55,
75, 106, 117, 127, 142, 143, 150, 178,
179, 195, 272, 273, 281, 310, 315,
317, 322, 333, 518.
Hecate, zeitate greacă 211.
Hegel, Georg Wilhelm Friedrich (1770-
1831), filosof idealist german 28, 40,
46, 48, 74, 123, 152, 159, 185.
Hemus, munții ≈ 293.
Hentsch, R. 367, militar și diplomat
german în România și pe Frontul
Român 367.
Hera, zeitate greacă 226.
Heracle, erou și semizeu grec 226.
Heraclea 216.
Heraclea ioniană 229.
Heraclea pontică 208, 224, 229.
Hermias [din Atarneus], discipol și
scoliast al lui Platon, sec. IV î.e.n. 227.
Herodot (sec. V î.e.n.), istoric grec,
„părintele istoriei” 43, 122, 163, 180,
181, 182.
Herţa 341, 342.
Herțen, A.I. 569.
Hesikyos [Hesychius din Alexandria],
cărturar grec, lexicograf, cca sec. VI-V
î.e.n. 227.
Hierassus, râu 313, 324; vezi și Prut.
Hill, G.A., agent al serviciilor secrete
britanice în Orient, în Rusia și în
România 372.
Hill, William, reprezentant la OSCE în
Moldova 448.
Historia, revistă bucureșteană de
popularizare a cunoștințelor istorice
240, 246, 247.
Histria, cetate greacă pe litoralul vestic
al Mării Negre; act. 205, 208, 209,
216, 224, 229, 293.
Hitler, Adolf 531
Hodoș, Iosif 282
Holban, Ștefan, deputat în Sfatul Țării
92.
Homann, Johann Baptist (1664 -1724),
cartograf german 306.
Homer (prob. sec. IX-VIII î.e.n.), poet și
rapsod grec legendar, autor al
poemelor epice „Iliada” și „Odiseea”
210.
Hondius, Henricus (1573 -1650),
cartograf și gravor olandez 261.
Honterus, Johannes (1498-1549),
umanist sas din Brașov, cartograf
253.
Horia, Vintilă 112.
Hotin 26, 88, 96, 99, 270, 290, 311, 326,
341, 343, 345, 418.
House, E.M., om de stat american,
consilierul principal al lui W. Wilson
374, 374.
Huizinga, Johan (1872-1945), istoric și
filozof olandez 24.
Humboldt, Wilhelm von (1767-1835),
filozof și lingvist german, 183.
Huni 213, 318, 336, 337.
Huniade, Ioan [Iancu de Hunedoara]
305, 331, 332
Hygieia, zeiță greacă 219
I
Iajlenko, V.P. 228
Iakir, Iona 67
Ialomița 250, 262, 273, 276
Ianovski, V.V., mare proprietar, expert în
Comisia Agrară a Sfatului Țării 420.
Iaroşevici, A.A., mare proprietar funciar
basarabean, membru al Comisiei
Agrare a Sfatului Țării 433.
Iaroslav Osmomâsl, cneaz al Haliciului
309.
Iași 266, 296, 323, 351, 359, 400, 403,
404, 435, 445, 447.
Iaţimirski, Alexandr 27, 85.
Ignatiuc, Ion, deputat în Sfatul Țării 419,
449.
Illyria, denumirea antică a regiunii nord-
vestice a Peninsulei Balcanice;
provincie romană 229.
Imperiul Bizantin 321.
Imperiul Otoman 26, 62, 282, 283, 287,
306, 307, 317.
Imperiul Roman 210, 211, 212, 213, 215,
217, 219, 221, 229, 304.
Imperiului Rus 90, 97, 161, 172.
Inculeţ, Ion, deputat și președinte al
Sfatului Țării 91, 92, 93, 98, 358, 359,
360, 366, 369, 393, 404, 450.
Inquiry Commission, instituție de stat
americană pentru examinarea
chestiunilor legate de Primul Război
Mondial, condusă de E.M. House 374.
Institutul de Balcanistică al Academiei
de Ştiinţe a Rusiei 88.
591
Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din
București 264.
Institutul de Istorie al Academiei (de
Științe a R. Moldova) 162.
Instrucția Agrară a Sfatului Țării 394,
395, 396, 397, 398, 399, 400, 401,
402, 403, 404, 405, 407, 409, 419,
422, 444, 445, 446, 447.
Insula Șerpilor 228. Vezi și Leuke.
Insulele Britanice 216.
Ioan al VIII-lea, împărat bizantin 274,
328, 329.
Ioan Vodă cel Cumplit 44, 178.
Ioncu, Teofil, deputat în Sfatul Țării,
ministru 351, 449, 463.
Ionescu, Nae (1890 -1940), filozof
român 105, 143.
Ionescu-Șișești, Gh. (1885-1967),
agronom român, expert în Comisia
Agrară a Sfatului Țării 425, 461.
Ioniţă, Gheorghe I. 66.
Iorga, Nicolae 26, 27, 39, 74, 77, 80, 84,
96, 102, 106, 107, 115, 120, 123, 124,
127, 130, 131, 178, 179, 190, 197,
241, 251, 258, 259, 267, 272, 274,
275, 278, 297, 310, 316, 322, 325,
328, 329, 330, 331, 332, 333.
Ios, oraș grecesc pe coasta vestică a Asiei
Mici 229.
Iosipescu, Sergiu 9, 248, 255, 256, 257,
259, 260, 261, 262, 263.
Ipatievskaia, cronică rusă cu această
denumire 309.
Iskra, ziar bolșevic 62.
Isis [Isida], zeitate egipteană din
perioada elenistică 211, 220.
Ismail 254, 284, 327, 339, 341.
Istrati, Ion, general, comandantul
corpului VI armată, dislocat în 1918
în Basarabia 395, 405, 430.
Istru, denumirea antică a Dunării 274;
vezi și Dunăre.
Italia 288, 485.
Italica I, legiune romană 212.
Itanos, oraș grecesc în insula Creta 229.
Iurghevici, V.N. 27, 206.
Ivan Groznâi, primul țar rus 480.
Ivanov, I.G. 61.
592
Ivanovski, mare proprietar funciar,
expert în Comisia Agrară a Sfatului
Țării 425.
J
Jackson, Buce 491
Jaillot, Hubert (1632-1712), geograf și
cartograf francez 261.
Japonia 89.
Jarcuţki, I.I. 65.
Jaspers, Karl (1883-1969), filozof și
psihiatru german 46, 176, 185, 188.
Jitaru, Grigore 84
Jolowicz, H.F. (1890-1954), istoric și
jurist englez, specialist în dreptul
roman 34.
Jung, Carl Gustav (1875-1961), medic,
psiholog și psihiatru elvețian 5, 569.
K
Kaba, John 96.
Kamenka 342.
Kanites, rege în Scythia Minor, sec. II
î.e.n. 229.
Kant, Immanuel (1794 -1804), filozof
german 38, 46, 82, 143, 200.
Kapacinskaja, Patricia 520.
Karahan, L.M. 88.
Kareţki, Aurel 89.
Karyshkovskij, O.P. 206, 221, 228.
Kavallioti, S.F., mare proprietar funciar
basarabean, membru al Comisiei
Agrare a Sfatului Țării 433, 434.
Kellogg, Frederick 51.
Kerenski, Alexandr 93.
KGB, abreviatură de la denumirea în
rusă a Comitetului Securității de Stat
(din URSS) 86, 532.
Kierkegaard, Søren Aabye (1813-1855),
filozof, scriitor și teolog danez 44.
Kiev 62.
King, Charles 21, 50.
Kinnamos, Ioan, istoric bizantin, sec. XII
308.
Kirkorov, I.G., mare proprietar funciar
basarabean, membru al Comisiei
Agrare a Sfatului Țării 433.
Klejman, I.B. 206, 228.
Klio, muză, protectoarea istoriei 122,
180.
Kliucevskij, V.O., istoric rus 30, 104, 117.
Knidos, oraș grecesc în peninsula cu
același nume din extremitatea sud-
vestică a Asiei Mici 208, 216, 224,
229.
Kogălniceanu, Mihail 54, 120, 518.
Kohl, I.G. 96.
Köhler, H. K. E. 227.
Konradi, expert în Comisia Agrară a
Sfatului Țării 425, 455.
Kopanski, I.M. 50, 61.
Kora-Persephone, zeitate greacă 211.
Korotnoe 214.
Kos, insulă și cetate greacă lângă
litoralul sud-vestic al Asiei Mici 208,
224, 229.
Koșko, Veaceslav V., deputat în Sfatul
Țării 419, 441.
Kosovici, Vladimir Samsonovici, unul
dintre cei mai valoroși experți ai
Comisiei Agrare a Sfatului Țării 411,
415, 416, 418, 420, 424, 425, 427,
436, 437, 438, 440.
Kotovskij, Grigori I. 67, 119.
Kotsievskij, A.S. 206.
Krasnov, A. 96.
Kremlin 519, 533.
Kriege, J. von, diplomat german în timpul
Primului Război Mondial 367.
Kritskij, N. D. 227, 228.
Krivorukov, Ivan, deputat în Sfatul Țării
444, 457.
Krupenski, mare proprietar 461.
Kryzhitskiy, K.D. 206.
Kuciuk-Kainargi, pace de la ≈ 25, 339.
Kühlmann, Richard von, ministrul de
externe al Germaniei în timpul
Primului Război Mondial 367.
Kurdinovski, Vasile, deputat în Sfatul
Țării 27, 85, 386.
Kurtz, Paul 35.
Kybele, zeitate grecă și romană de
origine orientală (frigiană) 211, 220,
225.
Kythnos, insulă și cetate greacă în
Cicladele vestice 229.
Kyzikos, polis grecesc pe litoralul sudic
al Propontidei 216, 223, 229.
L
Lacedaemon, regiune în partea sudică a
Greciei continentale 229.
Lafreri, Antonio [Antoine du Pérac
Lafréry], editor, tipograf și cartograf
italian de origine franceză 261.
Lamprecht, Karl (1856-1915), istoric
german 69, 74.
Landau, Gutman, deputat în Sfatul Țării
419, 441.
Langlois, Charles-Victor (1863-1929)
istoric și paleograf francez specializat
în studiul Evului Mediu 82.
Lansing, Robert, Secretar de Stat al SUA
în timpul Primului Război Mondial
374, 375.
Lăpușna 323.
Lascarov-Moldovanu, A. 96.
László-Nagy, Rásonyi 333.
Latyshev, V.V. 228.
Lazarev, A.M. 49, 50, 60.
Lazo, Serghei 67.
Le Goff, Jacques (1924-2014), istoric
francez, specialist în istoria Evului
Mediu 164.
Le Rider, Jacques, istoric francez (n.
1954) 101.
Leancă, Iurie 562
Leeper, A.W.A. (1887-1935), diplomat
britanic 372.
Lelewel, Joachim (1786-1861), istoric și
geograf polonez 336.
Lenin, V.I. 92, 93, 376, 399, 403, 533.
Lesbos, insulă în Marea Egee 224, 229.
Letopiseţul cantacuzinesc 316
Leucopolichni [Leucopolis] 275, 286;
vezi și Cetatea Albă.
Leuke [Insula Șerpilor], 217, 226-229,
insula în Marea Neagră.
Leukon II (245-225 î.e.n.), rege al
Bosporului 229.
Leunclavius, Johannes (c.1533/41–
1594), istoric german, orientalist
274, 282, 286, 329, 334.
593
Levi-Strauss, Claude (1908-2009),
antropolog francez, teoretician al
structuralismului etnologic 126.
Levit, I.I. 50, 61.
Liga [Uniunea] de la Delos 207, 221.
Liiceanu, Gabriel 150.
Lippman, Walter, secretar al Comisiei
Inquiry 375.
Lisogub, T.D. 365.
Lisovina, A.P. 84.
Litavrin, G.G. 321.
Lituania 243, 288.
Loboda, P.G. 215.
Lokris (Opunt), regiune în Focida, Grecia
de Mijloc 229.
Londinium, oraș roman în Insulele
Britanice, astăzi Londra 216.
Londra 428.
Lorenz, Konrad (1903-1989), savant
austriac, specialist în zoologie,
psihologie animală, ornitolog 45, 46,
55, 80, 82, 134.
Lublau 274, 330.
Lucaşovca-Poieneşti, cultură arheologică
71.
Luchian, Nicolae 519.
Lucinschi, Petru 95, 509, 561.
Luck, tratatul de la ≈ 330.
Ludovic al XIV-lea (1638-1715), rege
francez 147.
Ludovic cel Mare (1326-1382), rege al
Ungariei 284, 285.
Ludovic I de Anjou (1326-1382), rege
maghiar 259.
Lugdunum, oraș roman în Galia 216.
Lumea Veche 491.
„Lumina”, editură în RSSM 499.
Lunev, Vladimir G., deputat în Sfatul
Țării 411, 415, 419, 420, 421, 455,
457.
Lungu, Dumitru, deputat în Sfatul Țării
386.
Lupaş, Ioan 37, 58, 80, 122.
Lupescu, C.A., general, șef adjunct al
Cartierului General al armatei
române în timpul Primului Război
Mondial 395.
Lupu, M. 545, 558.
Lwow 323.
594
Lycophron, poet dramatic și filolog grec
(sec. IV-III î.e.n.) 227.
Lysimachos, rege al Traciei și
Macedoniei (306-281 î.e.n.) 207, 229.
M
Macedonia 206, 223, 229.
Macedonica V, legiune romană 212.
Mackensen, Anton Ludwig August von,
comandantul suprem al armatelor
germane și austro-ungare din
România în timpul Primului Război
Mondial 347, 366.
Mahomed [al II-lea, supranumit
Cuceritorul] (1432-1481), sultan
turc 256, 257, 531.
Maiorescu, Titu (1840 -1917), om politic
și scriitor român 519.
Makandarov, G.I. 215.
Mălăeşti 340.
Mălăncioiu, Elena (n. 1940), poetă
română 518.
Malinovskij, R., general sovietic 523.
Malinowski, Bronislav (1884-1942),
antropolog, etnograf și mitolog
englez de origine poloneză, profesor
de antropologie la Londra 117.
Malinski, V.F. 377.
Mănăstirea Sinaia 524.
Mândrescu, Vasile, deputat în Sfatul
Țării 351, 419, 463.
Mangop 318, 337.
Mantran, Robert (1917-1999), istoric
francez 45.
Manuel al II-lea Paleologul (1350-1425),
împărat bizantin 328.
Mao Zedong (1893-1976), conducător al
Partidului Comunist Chinez și al
Chinei comuniste 495.
Maramureș 324, 414.
Marcus Aurelius, împărat roman (161-
180).
Marcus Ennius Illadianus, ofițer roman
212.
Mare, Gheorghe, deputat în Sfatul Țării
386, 444.
Marea Adriatică 330.
Marea Baltică 284, 490.
Marea Britanie 371, 372, 373, 506.
Marea Caspică 490.
Marea cea Mare [Marea Neagră] 250,
322.
Marea Egee 212.
Marea Mediterană 230.
Marea Neagră 27, 56, 155, 191, 205, 207,
209, 210, 211, 212, 213, 216, 217,
225, 226, 227, 230, 262, 273, 274,
275, 284, 285, 286, 296, 311, 319,
321, 324, 325, 327, 328, 332, 339,
341, 342, 343, 343, 354, 360.
Marea Revoluţie Socialistă din
Octombrie 62.
Marea Valahie 262, 290, 328, 329.
Marele Cartier General [al armatei
române în Primul Război Mondial]
350, 405.
Marghiloman, Alexandru (1854-1925),
om politic român 93, 347, 351, 352,
353, 356, 358, 359, 360, 361, 363,
366, 367, 369, 391, 392, 393, 398,
403, 404, 405, 408, 423, 428, 429,
430, 431, 432, 433, 434, 450.
Marile Puteri Aliate [Antanta] 345, 348,
362, 368, 369, 373, 375; vezi și
Puterile Aliate.
Marinescu, Alexandr 67.
Marineţ 341.
Marino, Adrian 28.
Marrou, Henri-Irénée (1904-1977),
istoric francez 192.
Martonne, Emmanuel de (1873-1955),
greograf francez 96, 371.
Marx, Karl (1818-1883), filozof, istoric,
economist, sociolog și jurnalist
german de origine evreiască 152.
Maslov, L.S. (1873-1938), economist,
membru al Guvernului Provizoriu al
Rusiei, eser 387.
Matcovschi, Dumitru 570.
Mateevici, Alexei 26, 101, 518, 519.
Matthias Corvinus (1443 –1490), rege al
Ungariei 332.
Maximos din Tyr, filozof platonician, sec.
II e.n 227.
Mayak 340.
Mayer, Octav 518.
Mazilu, Ecaterina 66.
Meduza Gorgona, personaj negativ din
mitologia greacă 225.
Megara, oraș în Grecia de Mijloc 229.
Mende, oraș grecesc în extremitatea
sudică a peninsulei Chalcidica 208,
224, 229.
Meotida 216; vezi și Azov.
Mercator, Gerardus (1512-1595),
cartograf, geograf și matematician
flamand 261.
Mesembria, oraș grecesc pe litoralul
vest-pontic 229.
Messana [Messina], oraș antic în Sicilia
229.
Meurs, van W.P. 21-22, 49, 50.
Meyer, Eduard (1855 – 1930), istoric
german 39, 110.
Meyer, Matthias, ambasador al
Germaniei la Chișinău 572.
Michelet, Jules (1798-1874), istoric
francez 45, 47, 123, 124.
Mihai Viteazul 194, 195.
Mihail Siriacul 298.
Mihail, Paul 101.
Milcov, episcopia ≈ 250.
Milet, oraș grecesc pe litoralul vestic al
Asiei Mici 205, 210, 212, 217, 229.
Miller, Al. 518.
Millo, Matei 519.
Minciună, Mihail, deputat în Sfatul Țării
351, 398, 419, 425, 438, 455, 457,
459, 463.
Minea, Ilie 29.
Minerva I, legiune romană 212.
Minns, Ellis Hovell (1874 –1953), istoric
englez, specialist în istorie veche și
arheologie 221, 228.
Minulescu, Ion 518.
Mircea cel Bătrân 195, 245, 246, 250,
251, 258, 273, 275, 277, 278, 279,
322, 323, 330.
Misirkov, Kristo, deputat în Sfatul Țării,
secretar 386, 397.
Mithra, zeitate iraniană 220, 226.
Mithridates al VI-lea Eupator (135-63
î.e.n.), regele regatului Pont 191, 206,
207, 210, 215.
Mitropolia Basarabiei 10, 524, 525, 526,
527, 528.
595
Mitropolia Moldovei 525, 526, 528
Mizia [Mysia] 280, 281, 313; vezi
Moesia.
Moesia 211-212, 218, 229.
Moesia Inferior 212, 218, 224.
Moghileanski, N.K., expert în Comisia
Agrară a Sfatului Țării (deputat?)
409, 412, 413, 416, 417, 421, 424,
425, 440, 455, 456, 457.
Mohov, N.A. 48.
Moisiu, V. 96.
Moldova 22, 24, 25, 31, 48, 49, 56, 57,
60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 70, 71, 72,
73, 84, 86, 87, 91, 95, 103, 116, 125,
127, 128, 129, 131, 133, 135, 136,
137, 138, 160, 174, 191, 194, 206,
246, 247, 250, 253, 255, 257, 258,
259, 261, 262, 263, 266, 268, 269,
270, 272, 273, 274, 275, 276, 278,
279, 280, 281, 282, 283, 284, 285,
286, 287, 288, 289, 290, 291, 292,
293, 295, 301, 302, 303, 304, 305,
306, 307, 308, 310, 311, 312, 313,
317, 318, 323, 324, 325, 326, 328,
329, 331, 332, 336, 337, 338, 339,
340, 341, 342, 345, 346, 354, 360,
363, 368, 373, 469, 470, 471, 472,
473, 474, 475, 476, 479, 480, 481,
485, 486, 487, 489, 491, 492, 494,
496, 497, 498, 500, 501, 502, 503,
504, 507, 510, 511, 513, 519, 523,
539, 540, 542, 545, 547, 554, 555,
556, 558, 561, 566, 572, 575, 577.
Moldova de Jos 310, 326.
Moldova de Răsărit 19, 20, 21, 29, 31,
32, 50, 51, 52, 56, 57, 58, 60, 66, 68,
70, 73, 84, 87, 116, 117, 128, 129,
130, 131, 136, 137.
Moldova de Sus 310, 326.
Moldova sovietică 35, 49, 50, 56, 84,
101, 108, 129.
Moldovalahia 329.
Mologa II, așezare la Nistrul de Jos,
cercetată arheologic 214.
Momigliano, Arnaldo (1908-1987),
istoric italian 39.
Mommsen, Theodor (1817-1903),
istoric și jurist german 39, 163.
596
Moncastrum 318, 337; vezi și Cetatea
Albă.
Mongoli 334, 335, 338.
Monte Carlo 452.
Morari, Anatol, deputat în Sfatul Țării
386
Morariu, Leca 96.
Moraru, Ion 520.
Moreea 306.
Moreri, Louis (1643 –1680),
enciclopedist francez 286.
Moscova 10, 48, 60, 61, 62, 88, 93, 489,
490, 491, 492, 523, 526, 527, 561
Movilă, Petru 119.
Mrejeriu, Leon 96.
Münster, Sebastian (1488 –1552),
cartograf german 253, 260, 261, 262,
266, 269, 270, 274, 287, 288, 289,
290, 291.
Muntenia 248, 256, 257, 258, 261, 263,
265, 275, 280, 281, 282, 295, 304,
313, 316, 317, 368.
Munz, Peter (1921 – 2006), filozof și
istoric zeelandez de origine evreiască
42.
Murgoci, Gheorghe, pedolog român,
expert în Comisia Agrară a Sfatului
Țării 412, 415, 420, 423, 425, 432,
440, 442, 443, 457, 462.
Murnu, George (1868-1957), scriitor,
traducător și istoric român 308, 309.
Murzakevitch, N.N. 27, 206, 227.
Musicescu, Gavril 518.
N
Nabokih, A.I. 96.
Nadlimanskoe, localitate în vecinătatea
Cetății Albe, cercetată arheologic
225.
Nafornița, Valentina 520.
Nagornoe I și II, așezări la Nistrul de Jos,
cercetate arheologic 214.
Nakko, Alexis (1832-1915), istoric și
literat basarabean 27, 68.
Napoleon Bonaparte 144, 147
Naruszewicz, Adam (1733-1796), poet,
istoric, dramaturg, traducător,
publicist polonez 336.
Năstase, Gheorghe, deputat în Sfatul
Țării, 351, 419, 420, 449, 456, 457.
Năsturel, Petre Ș. 241.
NATO 490, 492, 540, 577.
Naxos, insula greacă din arhipelagul
Cicladelor 229.
Nazaria, S. 161.
Neagoe Basarab (c. 1459 –1521), domn
al Țării Românești între 1512 și 1521
144.
Neapol 229, 257, 337.
Necrasov, Olga (1910-2000), antropolog
roman de origine rusă 85.
Negruzzi, Costache 518.
Neumann, K. 221.
New York World, ziar american 375.
Nichitici, Alexandr 84.
Nicodim, patriarch al Bisericii Ortodoxe
Române 524.
Nicolaescu, Ion, istoric basarabean
(1950-2000) 23.
Nicorescu, Paul 206, 212, 228.
Niculescu, A. 96.
Nietzsche, Friedrich (1844-1900), filozof
german 41, 43, 116, 121, 179, 187,
199.
Nikitiuk, Feodor S., deputat în Sfatul
Țării 386, 420, 449, 457.
Nikonion, cetate greacă la Nistrul de Jos
205, 217, 220, 221, 222, 223, 224,
225, 226, 230.
Nikopolis, oraș în Epir, nordul Greciei
217.
Nipru 324.
Nisa 452.
Nistor, Ion 26, 68.
Nistru 9, 10, 24, 25, 26, 27, 31, 33, 57,
62, 71, 72, 97, 103, 127, 128, 131,
137, 213, 214, 217, 220, 242, 243,
246, 250, 251, 252, 253, 260, 262,
266, 268, 270, 276, 278, 283, 284,
285, 287, 291, 292, 293, 294, 296,
301, 302, 306, 307, 308, 310, 314,
315, 319, 320, 321, 322, 323, 324,
325, 326, 327, 333, 334, 336, 343,
346, 353, 354, 360, 365, 370, 485,
515, 524, 525, 540, 574.
Nistrul de Jos 7, 14, 15, 205, 210, 213,
221, 222, 226, 263, 306, 307, 337,
338, 339, 340, 342.
Niță, Sergiu, om politic basarabean 352.
Noica, Constantin (1909 – 1987), filozof
român 7, 8, 9, 28, 31, 40, 44, 46, 81,
111, 139, 140, 141, 142, 143, 144,
145, 146, 147, 148, 149, 150, 151,
153, 154, 155, 156, 157, 158
Noua, cultură arheologică de la sfîrșitul
epocii brozului și începutul
Hallstattului 71.
Noviţki-Mateevici, Teodosia 101.
Nudelman, Avram 84, 107.
Nuland, Victoria, diplomat american
566.
Nürnberg 306, 530.
Nylos, cetățean tirasian sf. sec. II – încep.
sec. I î.e.n. 208, 210.
O
Occident 37, 49, 50, 56, 103, 111, 132,
Occident 37, 49, 50, 56, 103, 111,
132, 135, 136, 155, 171, 494, 495,
505, 508, 539.
Oceanul Pacific 492.
Ociakov 339.
Odesa 27, 361, 364, 368.
Odessos, oraș grecesc pe litoralul vest-
pontic 229.
Ogariov, N.P. 569.
Okhotnikov, S.B. 206, 221, 228.
Olaha, nume confuz, apărut în urma
alterării numelui Aloha din relatarea
lui Plano Carpini 244, 245.
Olanda 288, 492, 544.
Olbia, colonie elenă de la Marea Neagră,
la gurile râului Hypanis (Bug) 206,
209, 210, 211, 216, 217, 218, 223,
228, 229.
Olt 242, 251, 262, 282, 283, 314, 334,
335.
Olteni, sat în Moldova din dreapta
Prutului 260, 279.
Oltenia 242, 314, 316.
Onciul, Dimitrie 273, 310, 316, 333.
ONU [Organizația Națiunilor Unite] 477,
492.
597
Onut, sat în extremitatea nordică a
Basarabiei 341.
Ophiussa, insulă antică în limanul
Nistrului 206.
Orhei 270, 290, 342, 350, 418.
Orient 144, 155.
Orientul Mijlociu 226.
Ortega y Gasset, José (1883 – 1955),
filozof și eseist spaniol, 76, 77.
Ortelius, Abraham (1527-1598),
cartograf flamand 261.
Orwell, George 474.
OSCE [Organizația pentru Securitate și
Cooperare în Europa] 488.
Osipova, T.V. 380.
Osiris, zeitate egipteană din perioada
elenistică 127, 211.
Osoianu, Constantin, deputat în Sfatul
Țării 419, 420, 449, 462, 463.
Ostroverhov, A.S. 228.
Ovidiopol, așezare antică lîngă limanul
Nistrului 25, 339.
Ovidiu [Publius Ovidius Naso], poet latin
(c. 43 î.e.n. – 18 e.n.) 205, 209, 218,
293, 320, 321.
Oxford, universitatea ≈ 475.
P denumire confuză în unele scrieri
Păduraru, Petru, episcop, mitropolit 526,
527.
„Paisprezece Puncte” ale lui Wilson 374-
375.
Paleologu, Alexandru 140.
Palestina 217.
Pallady, Theodor 518.
Păltiniș 150.
Pan, zeitate greacă 225.
Panaitescu, Petre P. 131, 247, 328, 518.
Panfili Rusanda 520.
Panțâri, Ion, deputat în Sfatul Țării 386.
Pântea, Gherman, deputat în Sfatul Țării
92, 351, 463.
Pantikapaion, oraș grec în Bosporul
cimerian 216, 217, 224, 229.
Panțîru, T. 545.
Papacostea, Șerban 131, 325, 332.
Parcani 340.
Parhomovici, Andrei 27, 85.
Parhomovici, Iosif 27, 85.
598
Parhon, Constantin 518.
Paris 262, 306, 364, 369, 373, 374, 452,
556.
Paros, insulă greacă în Marea Egee, în
arhipelagul Cicladelor, vestită mai
ales prin marmura sa de înaltă
calitate 208, 228, 229.
Parsifal, erou legendar al epocii regelui
Arthur 58.
Partidului Naţional Moldovenesc 94, 95.
Pârvan, Vasile (1882-1927), istoric și
arheolog român 26, 106, 124, 127,
129, 143, 179, 182, 187.
Păscăluţă, Ion, deputat în Sfatul Țării 92,
396.
Pascu, Ștefan 131.
Pasek, Godysław, cărturar și cleric
polon, custodele episcopiei din
Poznan, sec. XIII 300.
Patara, oraș grecesc în Lycia, pe coasta
sudică a Asiei Mici 229.
Patriarhia Română 522, 526, 527.
Patrimoniu, revistă basarabeană de
lectură istorică 525.
Pausanias, istoric și geograf grec, sec. II
e.n. 205, 227.
„Părțile [pământurile] tătărești”,
istorice românești 322, 323, 324,
338.
Pavelescu, Ion 66.
Pavlovski, St. 571.
PCUS [Partidul Comunist al Uniunii
Sovietice] 480.
Peceneaga, Peceneagul, Pișineaga,
Picinișca: denumiri pecenege 294.
Pecenegi 320, 335.
Péguy, Charles (1873 – 1914), poet și
eseist francez 48, 199.
Pelayo, Marcelino Menéndez y (1856-
1912), eseist, critic și istoric literar
spaniol 38, 44, 75, 79, 120, 123.
Pelivan, Ioan, deputat în Sfatul Țării,
ministru 91, 98, 351, 366, 373, 426
Pergam, oraș și regat în partea vestică a
Asiei Mici, în Mysia 216, 224, 229.
Pericle (aprox. 495-429 î.e.n.), om de
stat atenian 206.
Perși 221, 320.
Petersburg 452.
Petrograd 88, 92, 93, 364.
Petru al II-lea, domn al Moldovei (1447-
1449) 331, 332.
Petru Aron, domn al Moldovei în câteva
rânduri, între anii 1451-1457 278,
323, 332.
Petru Rareș (1483-1546), domn al
Moldovei 155, 263.
Phanagoria, oraș grecesc în partea
asiatică a regatului Bospor 217, 229.
Pharzoios, rege sarmat, sec. I e.n. 223.
Phaselis, oral grecesc în Pamphilia, în
sudul Asiei Mici 229.
Philip al III-lea al Macedoniei 229.
Philippide, Alexandru 241, 267, 316,
518.
Philiteros, rege al Pergamului (343-263
î.e.n.) 229.
Philostratos [Flavius Philostratos] cel
Bătrân, prima jumătate a sec. III e.n.
227.
Philostratos cel Tânăr, cunoscut și sub
numele de Philostratos din Lemnos,
a doua jumătate a sec. III e.n. 227.
Piatysheva, N.V. 228.
Pindar (522-443 î.e.n), poet grec 227.
Pirenne, Henri (1862 –1935), istoric
belgian, specialist în Evul Mediu 187.
Plămădeală, Antonie 523.
Plano de Carpini (c. 1185 -1252),
călugăr franciscan, călător și om de
cultură italian 244.
Planul Marshall 495.
Platon (427-347 î.e.n.), filozof grec 45,
148, 227, 563.
Platon, M.S., activist de partid 63, 65,
151
Platon, V.P., istoric 65.
Pliniu cel Bătrân (23-79 e.n.), savant
naturalist și general roman 205, 221,
227.
Plohotniuk, V. 545
Plutarh (46 -125), istoric și scriitor grec
163.
PMSDR [Partidul Muncitoresc Social-
Democrat din Rusia] 62.
Podolia 284, 332.
Podunavia 250, 322.
Pojoga, F.F., expert în Comisia Agrară a
Sfatului Țării 411, 417, 420, 425,
437, 440.
Polevoi, Lazăr 107.
Polonia 252, 266, 269, 274, 287, 288,
290, 299, 300, 331, 332, 336, 490,
566.
Polybios (208-120 î.e. n.), om politic și
istoric grec 163, 205.
Pomponius Mella, geograf roman, sec. I
e.n. 205.
Pont [Marea Neagră] 212, 216, 313, 321.
Pont, regatul Pontului 146.
Popa, Gr.T. 518.
Popescu, Clement, arhimandrit 524.
Popper, Karl (1902-1994), filozof englez
de origine austriacă 42, 47, 53, 54,
141, 150, 151, 176.
Portugalia 485.
Poznań 245.
Pravda, ziar bolșevic 62.
Praetor, Matheus 320.
Prahnițki, Valentin, deputat în Sfatul
Țării 450.
Pray, Georg (1723 – 1801), cărturar și
canonic maghiar 305.
Preda, Marin 118, 518.
Prezan, C., general, șeful Cartierului
General al armatei române în timpul
Primului Război Mondial 370.
Prezidiul Sfatului Țării 449.
Prezidiului Academiei Române 524.
Pricop, Adrian 89.
Prima Comisie Agrară a Sfatului Țării
386, 387, 390, 398.
Primul Război Mondial 11, 88, 191, 362,
379, 416, 417.
Procopiu, Ștefan 518.
Proust Marcel 77
Prusa (Bursa), oraș în regiunea Bithynia
din Asia Mică 229.
Prut 8, 9, 10, 11, 12, 14, 19, 20, 22, 24,
26, 31, 60, 62, 63, 90, 98, 103, 128,
131, 133, 137, 172, 174, 213, 217,
242, 243, 246, 251, 252, 253, 259,
260, 262, 266, 268, 269, 270, 272,
273, 276, 278, 283, 284, 285, 287,
290, 291, 292, 293, 294, 296, 301,
302, 306, 308, 310, 311, 312, 314,
599
 315, 316, 320, 321, 322, 323, 325,
326, 327, 333, 334, 337, 338, 339,
340, 341, 342, 343, 346, 348, 351,
353, 354, 360, 363, 368, 369, 370,
393, 426, 446, 469, 485, 500, 501,
505, 515, 519, 524, 525, 540, 567,
568, 574, 576.
[Pseudo]Apollodor 205.
Pseudo-Arrianus 227.
Pseudo-Skylax 205, 206, 221.
Ptolemeu Claudius (c. 87-165 e.n.),
astronom, cartograf grec din Egipt
care s-a manifestat și în alte domenii
ale științelor 72, 205, 206, 221, 227.
Pugăceni 340.
Purișkevici, Vladimir 67.
Puterile Aliate [în cel de-al Doilea Război
Mondial] 523.
Puterile Aliate [în Primul Război
Mondial] 68, 369, 370.
Puterile Antantei 369.
Puterile Centrale [Cvadrupla Alianță]
198, 346, 347, 357, 358, 362, 363,
366, 367, 368, 369.
Putin, V.V. 489, 577.
Putna 331, 332.
Pylos, oraș antic în sud-vestul
Peloponesului 229.
Q 287, 291, 292, 293.
Quine, Willard Van Orman (1908 –
2000), filozof și logician american
147.
Quintus din Smyrna, poet epic grec
(probabil a doua jumătate a sec. IV
î.e.n.) 227.
Qumanayê, denumire a cumanilor 298.
R francez 110.
Rachitna, așezare în nordul Basarabiei
341.
Racoviţă, Emil 55, 518.
Rada, denumire a parlamentului
ucrainean 548.
Rada Centrală a Ucrainei 365.
Radcliffe-Brown, A.K. (1881-1955),
antropolog social englez 126.
Radu vodă, domnitor muntean 256, 257,
259, 316.
600
Rădulescu-Motru, Constantin 143.
Rafael, Sanzio (1483-1520), pictor și
arhitect italian 44, 178.
Ranke, Leopold von (1795-1886), istoric
german, fondator al unei istorii
moderne bazate pe surse 32, 42, 74,
75, 77, 112, 123, 124, 163-164.
Râșcanovka 416.
Răscăuţi 341.
Raşcu, Gheorghe 96.
RASSM [Republica Autonomă Sovietică
Socialistă Moldovenească] 57, 63,
128, 342.
Ratko, Alexandr, deputat în Sfatul Țării
419, 421, 462.
Rattigan, Frank, diplomat, însărcinat cu
afaceri al Marii Britanii în România în
timpul Primului Război Mondial 372.
Rauz, moșier basarabean 406.
Războaiele dacice 212.
Războaiele romano-pontice 211.
Războiul Crimeii (1853-1856) 341.
Războiului Rece 490.
Răzeș, cuvînt de origne cumană 298.
Rebreanu, Liviu 518.
Reichersdorffer, Georg (1495-1554),
umanist și catograf sas din Sibiu,
diplomat la curtea regelui maghiar
Ferdinand I de Habsburg 266, 267,
Reilly, Franz Johann Joseph von (1766-
1820), cartograf vienez 306, 307.
Renan, Joseph Ernest (1823-1892),
expert francez în limbile și
civilizațiile Orientului Mijlociu, filozof
și scriitor 43.
Renaștere 122.
Renouvier, Charles (1815-1903), filozof
Repida, A.V. 61.
Repida, L.E. 63.
Republica Democrată Germană 494.
Republica Democratică Moldovenească
64, 93, 342, 345, 346, 347, 348, 353,
360, 361, 364, 370, 373, 382, 383,
387, 391, 393, 394, 398, 400, 407,
431, 442, 463, 469.
Republica Moldova 7, 8, 10, 12, 14, 15,
22, 33, 47, 50, 53, 64, 65, 66, 69, 125,
 136, 137, 161, 161, 167, 172, 173,
174, 175, 278, 469, 470, 471, 472,
473, 475, 476, 477, 480, 481, 483,
484, 485, 488, 480, 490, 491, 492,
493, 497, 498, 499, 504, 506, 512,
514, 515, 520, 522, 523, 525, 528,
529, 530, 531, 533, 534, 535, 536,
537, 538, 539, 540, 541, 542, 543,
544, 545, 546, 547, 548, 549, 553,
554, 557, 558, 560, 561, 566, 571,
573, 574, 575, 578.
Reșetnikov, Artur 532.
Revoluţia franceză 104, 158.
Rezachevici, Constantin 303, 304.
Rhodos, insulă greacă în Marea Egee,
lângă litoralul sud-vestic al Asiei
Mici, 208, 224, 229..
Ribbentrop-Molotov, pactul ≈ 65, 342,
480, 490, 491, 530.
Riccio [Ritius], Michele (1445–1515),
istoric francez de origine italiană
268, 318, 337
Rickert, Heinrich (1863–1936), filozof
german neokantian 122.
Riedel, Manfred (1936-2009), filozof
german 36, 38, 39, 40, 183.
Ripa, așezare la Nistrul de Jos, cercetată
arheologic 214.
Rjavinţi, sat în extremitatea nordică a
Basarabiei 341.
Rochitna Neagră, râu, afluent al Prutului
341.
Rodope, regiune în partea estică a
Macedoniei și a Traciei 293.
Roma 111, 146, 160, 212, 215, 219, 556.
Romanescu, Aristizza 519.
Romania 253, 282, 283, 287, 306, 317,
318.
România 7, 9, 10, 12, 21, 22, 27, 31, 33,
49, 50, 51, 54, 59, 62, 64, 66, 67, 72,
86, 87, 89, 93, 94, 100, 109, 115, 131,
156, 157, 158, 171, 171, 173, 195,
206, 247, 251, 256, 265, 341, 342,
343, 344, 347, 348, 350, 351, 353,
354, 355, 356, 357, 360, 361, 362,
363, 364, 365, 366, 367, 368, 369,
370, 371, 372, 374, 375, 381, 383,
391, 392, 393, 399, 404, 419, 423,
425, 426, 427, 429, 430, 431, 434,
443, 446, 447, 448, 449, 450, 451,
455, 461, 464, 469, 489, 490, 491,
493, 494, 500, 502, 505, 506, 515,
522, 523, 531, 539, 540, 543, 545,
548, 570, 575.
România Mare 191, 354.
România Nouă, publicație înființată în
1918 de guvernul român în
Basarabia 94, 406.
Romanovii, dinastie a țarilor ruși 30.
Rosetti, Alexandru 241.
Rostovtzeff, M.I. (1870 –1952), istoric
rus, specialist în istoria antică a
Greciei și Romei, precum și a sciților
39, 228.
Roxolani, așezare pe malul stâng al
limanului Nistrului, locul unde s-a
aflat cetatea antică Nikonion 221,
222, 223.
RSSM [Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească] 31, 32, 33, 34, 48-
49, 60, 61, 62, 63, 70, 71, 128, 135,
342, 343, 499, 529, 531.
Rubruck, William de ≈ (c. 1210-1270),
misionar franciscan și explorator
flamand 244.
Rudiev, Vasile, deputat în Sfatul Țării
386.
Rusia 30, 33, 49, 50, 60, 61, 62, 63, 64,
65, 87, 88, 93, 97, 111, 130, 131, 135,
155, 158, 161, 167, 206, 243, 340,
341, 342, 344, 345, 346, 347, 348,
353, 362, 363, 366, 367, 368, 369,
370, 371, 372, 374, 380, 391, 418,
419, 427, 435, 456, 469, 485, 487,
488, 490, 491, 492, 505, 528, 531,
533, 545, 575, 577
Rusia țaristă 24, 31.
Russev, N.D. 65.
Russo, Alecu 157, 518.
Rutenia 282.
Rybnitsa 342.
S
Sabatinovca, cultură arheologică din
epoca bronzului (mijlocul mileniului
II – sfârșitul mileniului II î.e.n.) 71.
Sabazios, zeitate traco-frigiană 211.
Saca, Serafim 118.
601
Sadoveanu, Mihail 96, 97, 117, 518.
Sahia, Alexandru 96.
Saint-Aulaire, Charles, comte de ≈,
ambasador al Franței în România în
timpul Primului Război Mondial 369.
Samojlova, T.L. 206.
Samos, insulă în Marea Egee, lângă
litoralul sud-vestic al Asiei Mici 208,
216, 224, 229.
San, râu 217.
Sandomir 242, 243, 299, 300, 336.
Sandu, Maia 562.
Sangheli, Andrei 479, 525.
Sanson d’Abeville, N. (1660-1667),
cartograf francez 261, 262, 274, 306,
307.
Sarabă, nume dacic inventat de Hasdeu
272.
Sărăţica 341.
Sârcu, Polihronie (1855 – 1905),
cărturar basarabean, specialist în
slavistică 27, 85.
Sarmați 209, 212, 218, 222, 226.
Sarnicki [Sarnicius], Stanislav (1532-
1597), cronicar, geograf și istoric
polonez 302.
Sâtnik, M.K. 61.
Saussure, Ferdinand de (1857-1913),
lingvist elvețian, considerat părintele
lingvisticii moderne 126, 128
Sava, Aurel 85.
Sava, Eugen 107.
Sberea, Chiril, deputat în Sfatul Țării
386, 398.
Scherer, V.I., mare proprietar funciar
basarabean, membru al Comisiei
Agrare a Sfatului Țării 393, 433.
Schina, Mihail, comandantul diviziei I de
cavalerie în Basarabia în anul 1918
350, 430.
Schliemann Heinrich (1822-1890),
arheolog german care a identifict
locul Troiei antice și a realizat alte
descoperiri celebre 30.
Schmidt, Peter (1868-1954), lingvist,
etnolog și istoric germano-austriac
55.
Schopenhauer, Arthur (1788-1860),
filozof german 74.
602
Sciți [iranieni] 209, 210, 218, 221, 222,
223, 226, 320.
Scobioală, Andrei, deputat în Sfatul Țării,
viceministru al învățământului 349.
Scurtu, Ioan, istoric român 24, 66.
Scythia Minor 229.
Secară, Nicolae, deputat în Sfatul Țării
398, 463.
Secolul Luminilor 47.
Seignobos, Charles (1854-1942), istoric
francez 82.
Seim, denumire a parlamenului polonez
548.
Sekerskaja, N.M. 206, 221.
Sekhmet, zeitate egipteană 220.
Selitrari, Timofei, deputat în Sfatul Țării
406.
Semigradov, D.M., mare proprietar
funciar basarabean, membru al
Comisiei Agrare a Sfatului Țării 98,
433.
Semler, Johann S. (1725-1791), istoric
german 336.
Semyonov-Zuser, S.A. 206.
Septimius Severus, împărat roman (193-
211) 214
Serai, aici: centru administrativ al
Hoardei de Aur 244.
Serapis, zeitate egipteană din perioada
elenistică 211, 220.
Serbia 157, 306.
Sestos, oraș grecesc pe litoralul
european al Helespontului, în
Chersonesul tracic 229.
Severin 250, 282, 284, 314, 322, 334.
Sfântul Augustin [Augustin din Hipona]
(354 –430), episcop, filozof, teolog al
bisericii creștine153.
Sfântul Scaun 111.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române 111, 522, 525, 526.
Sfatul Directorilor Generali 436, 445;
vezi și Consiliul Directorilor Generali.
Sfatul Țării 11, 14, 57, 59, 62, 64, 67, 68,
86, 88, 92, 93, 94, 97, 119, 137, 344,
345, 346, 347, 348, 349, 350, 351,
352, 353, 354, 356, 357, 358, 362,
363, 368, 370, 371, 372, 373, 376,
378, 380, 381, 383, 387, 390, 391,
 393, 395, 397, 398, 399, 403, 405,
406, 408, 410, 413, 417, 418, 419,
420, 421, 422, 423, 424, 426, 428,
429, 430, 431, 432, 433, 434, 436,
448, 449, 450, 453, 459, 460, 462,
463, 464, 548, 549.
Sfatul Țării, organul de presă a
Parlamentului basarabean din anii
1917-1918 406, 420.
Shahnazarov, V.A. 206.
Sharp, W.G., ambasadorul SUA la Paris în
timpul Primului Război Mondial 369,
373.
Shelov, D.B. 206.
Shepherd, W.R. 253, 287.
Shtaerman, E.M. 206.
Siberia 98.
Sigismund de Luxemburg, rege al
Ungariei (1368-1437) 266, 273, 274,
330, 331.
Sikyon, oraș antic în nordul
Peloponesului 229.
Silen, sileni, personaje din mitologia
greacă 225.
Simionescu, Ion 518.
Sinadino, A.V., mare proprietar funciar
basarabean, membru al Comisiei
Agrare a Sfatului Țării 433.
Sinadino, P.V., membru al Sfatului Țării,
președinte al Uniunii proprietarilor
funciari din Basarabia 380, 392, 403,
404, 431, 433, 434, 435, 436, 450,
451, 460, 461, 463.
Sinicliu, Elefterie, deputat în Sfatul Țării
351, 398.
Sinitsyn, M.S. 221.
Sinope, oraș grecesc pe litoralul sudic al
Mării Negre, capitala regatului Pont
208, 229.
Sion, Gheorghe 96.
Siret 250, 262, 276, 290.
Siria 217.
Sirmium, oraș antic în Pannonia 216.
SIS [Serviciul de Informații și Securitate]
al Republicii Moldova 532.
Siscia, cetate romană în dreapta Dunării
de Mijloc, act. Sisac în Croația 216.
Siținski, L.E., mare proprietar funciar,
expert în Comisia Agrară a Sfatului
Țării 420, 436, 440.
Skvorţova, A.I. 65.
Skylax din Caryanda, explorator și
scriitor grec de la sfârș. sec.VI și
încep. sec. V î.e.n. 227.
Skyles, rege scit, sec. V î.e.n. 207, 221,
223.
Skylures, rege scit (c.130-114 î.e.n.) 210,
223.
Skymnos din Chios (c. 250-180 î.e.n.),
geograf grec 205, 227.
Slavi 320, 334, 338.
Slobozia 342.
Slovacia 566.
Slușanschi, Dan 304.
Smochină, Nichita 27.
Snegur, Mircea 95, 523, 525, 561.
Societatea de Istorie și Antichități din
Odessa 227.
Socrate (470-399 î.e.n.), filozof grec 181.
Soljenițân, Alexandr (1918-2008),
scriitor rus, disident anticomunist
567, 569.
Somersvell, D.C. (1885 –1965), istoric și
profesor englez 191.
Sommersberg, Friedrich Wilhelm von
(1698-1756), istoric german 242,
252, 270, 299, 333, 336.
Son, N.A. 206.
Sorbona, universitatea ≈ 475.
Soroca 342, 349, 350, 351, 360, 406,
418.
Sovetov, P.V. 42, 50, 61, 63, 64.
Spania 485.
Spengler, Osvald (1880 -1936), filozof și
istoric german 69, 78, 106, 114, 124.
Sphrantzes, Georgios (c. 1401-1477),
istoric bizantin 328, 329.
Spinei, Victor 298.
Spratt, T.A.B. 228
SRI [Serviciul Român de Informații] 532.
Stalin, I.V. 343, 531, 533.
Stancu, Zaharia 518.
Stănescu, Nichita 518.
Stanopulo, ofițer al armatei române 406.
Starenki, St., deputat în Sfatul Țării 386.
603
Stari-Stambul, gârlă a Dunării [gura
Chilia] 341.
Starr, Chester G. (1914-1999), istoric
american 59.
Statele Unite ale Americii [SUA] 362,
364, 367, 369, 370, 372, 373, 374,
375, 418, 488, 489, 491, 492, 538,
558, 566, 577.
Statele Unite ale Europei 541.
Stati, V. 161.
Stavriev, Gheorghe, deputat în Sfatul
Țării 419, 425, 449, 456 457, 462.
Stepaniuc V. 161, 558.
Stepanov, M.N., expert în Comisia Agrară
a Sfatului Țării 420, 425, 437, 455.
Stephanos din Byzanț (sec. VI e.n.),
autorul unui dicționar geografic
intitulat Ethnica 227.
Stere, Constantin, președinte al Sfatului
Țării 351, 352, 356, 361, 378, 405,
413, 428, 429, 430, 431, 433, 450,
451, 460, 461, 464, 519.
Stere, R.C., expert în Comisia Agrară a
Sfatului Țării 425, 456, 457, 458,
459, 460.
Stern, E.R. 206.
Stettin 284.
Stoian, Stelian 66.
Stoicescu, Nicolae 328.
Stone, Daniel 331.
Strabo[n], (prob. 63-23 î.e.n.), istoric și
geograf antic grec 205, 206, 217, 221.
Strasbourg 489, 490.
Strășeni 556.
Stratievski, K.V. 61, 65.
Strauss, Leo (1899-1973), filozof
politic americano-german de origine
evreiască 66.
Strelbiţki, Mihail 25.
Strijkowski, Maciej (c.1547- c.1593),
istoric polon 308.
Stritter, Johann Gotthelf (1740 -1801),
istoric german 274.
Stroeneţ 341.
Sturdza, Dimitrie 519.
Sturdza-Bulandra, Lucia 519.
Stuttgart 270, 291.
Suceava 323.
Sudali 337.
604
Sulina, brațul ≈ al Dunării 246.
Sulzer, Franz Josef (1727 –1791),
militar, publicist, scriitor, istoric și
muzicolog elvețian de limbă germană
293, 294.
Sumarokov, Pavel 26, 96.
Surov, I.E. 420, 440.
Surucean, Ion C. 27, 84.
Suveică, Svetlana 378, 413.
Sviatopolk-Mirski, mare proprietar
funciar basarabean 461.
Sygheion, localitate în Troada antică, pe
malul asiatic al Helespontului 230.
Syracusa, oraș grec în Sicilia 229.
Syria 229
Sythnos 229
Ș
Șandru, Dumitru 416.
Șcerbaciov, D.G., general, comandantul
trupelor aliate de pe Frontul Român
în timpul Primului Război Mondial
345, 363, 364.
Școala Analelor [franceze] 8, 104.
„Şcoala sovietică”, editură în RSSM 499.
Şemeakov, D.E. 60, 63, 107.
Şincai, Gheorghe (1754-1816), istoric,
filolog, traducător și scriitor român,
reprezentant al Școlii Ardelene 320.
Şornikov, P.M. 65.
Șova, Vasili 489.
Ștefan al II-lea, domn al Moldovei (1443-
1447) 278, 323, 332.
Ștefan cel Mare 118, 119, 155, 256, 257,
259, 263, 332.
T
Tabără, L. 161
Tacitus [Publius Cornelius Tacitus] (c.
55-115), om politic și istoric roman
163.
Takamura, Kotaro (1883 –1956), poet și
sculptor japonez 154.
Talabă, nume cuman 241, 333.
Tanagra, oraș antic în Grecia Centrală
(Beoția) 229.
Tanais, oraș grecesc în nordul Mării
Azov, la gura râului Tanais 217, 324.
Tănase, A. 545.
Tardieu, André (1876-1945) fost prim-
ministru al Franței), 371.
Târgovişte 318, 319, 337.
Tarlev, Vasile 479.
Tarraco, cetate antică pe coasta estică a
Spaniei, act. Taragona 216.
Tărtăria, localitate în Transilvania, unde
au fost descoperite tăblițe cu niște
semne nedescifrate 155.
Taylor, Ch.F., savant american 374
Teatrul Național „Mihai Eminescu”
din Chișinău 536.
Tel Aviv 49.
Telnov N.P. 65.
Tendra, insulă lîngă litoralul nord-vestic
al Mării Negre, în regiunea Herson
217.
Tenedos, insula în Marea Egee, lîngă
țărmul nord-vestic al Anatoliei 229.
Tenos, insula în Marea Egee, din
arhipelagul Cicladelor 229.
Teoctist, patriarh al Bisericii Ortodoxe
Române 10, 522, 523, 524.
Teodorescu, Teodor 518,
Teos, oraș antic grecesc pe coasta
vestică a Asiei Mici 229.
Terențiu, Publius (195/185-159 î.e.n.),
dramaturg latin 552.
Termopile, localitate în partea est-
centrală a Greciei, unde în 480 î.e.n.
s-a dat o mare bătălie între greci și
perși 194.
Terra Transalpina 257.
Tertullus [C. Ovinius Tertullus],
guvernator al provinciei romane
Moesia Inferior în anii 201-204 214.
Thasos, insulă în nordul Mării Egee 208,
224, 229.
The New Europe, publicație britanică
372
Theodorini, Th. 519.
Theodosia, oraș antic grecesc în
peninsula Taurida 229.
Thera, insulă în arhipelagul Cicladelor
229.
Thessaloniki, oraș în nord-estul Greciei
216.
Thunmann, Johann Erich (1746-1778),
istoric, lingvist și teolog germano-
suedez 242, 270, 294, 299, 300, 333,
335, 337.
Tighina 26, 33, 260, 261, 263, 266, 292,
323.
Timișoara 262.
Timofti, Nicolae, fost președinte al R.M.
535, 546, 561, 570, 571.
Timpul, ziar 515, 570.
Tiraspol 340, 342.
Tisa 172, 316, 354.
Tocilescu, Grigore 228.
Tolstoi, I.I. 228
Tolstoi, Lev N. 117.
Toma, Iorgu G., om politic bucovinean
428.
Tomis, oraș grecesc pe litoralul vestic al
Mării Negre, act. Constanța 210, 216,
217, 218, 229.
Tonitza, Nicolae 518.
Topârceanu, George 518.
Topor, V.I., agronom, expert în Comisia
Agrară a Sfatului Țării 420.
Torun 221.
Toxabă, nume cuman 241, 333.
Toynbee, Arnold (1889 -1975), istoric
britanic 35, 45, 54, 74, 77, 106, 122,
124, 134, 176, 186, 190, 191.
Traci 226, 320.
Tracia 216, 224, 226, 229, 293.
Traian, Marcus Ulpius Nerva, împărat
roman (98-117) 127, 212, 531.
Traian, sat în sudul Basarabiei 327.
Transalpina 257, 262.
Transilvania 73, 157, 198, 253, 257, 262,
287, 293, 295, 304, 305, 306, 307,
313, 317, 329, 331, 414, 448, 574.
Transnistria 19, 23, 25, 27, 31, 32, 33,
47, 57, 86, 128, 129, 343, 473, 488,
491, 510, 523.
Tratatul de la Paris din 28 octombrie
1920 89, 109, 353.
Tratatul de pace de la Paris din 1856
341.
Trier, oraș în vestul Germaniei 216.
Triest 284
Tripolie, cultură arheologică eneolitică,
cunoscută și cu denumirea de
Cucuteni 57, 71.
605
Troada, regiune în Asia Mică, lângă
Hellespont 229, 230.
Troțki, Leon 92, 93, 403.
Trubetzkoy, N.S. 126.
Tucidide (460-400 î.e.n.), istoric grec 43,
45, 163, 181, 182.
Tudor [Melnic], Ștefan 118.
Tudor, Gheorghe, deputat în Sfatul Țării
463.
Tudose, Ion, deputat în Sfatul Țării 351,
386, 394, 396, 419, 422, 425, 449,
456.
Tufescu, I.A., expert în Comisia Agrară a
Sfatului Țării 420, 440.
Turcia 257, 261, 263, 266, 287, 288, 289,
292, 328, 331, 340, 357, 485.
Turcuman, Grigore, deputat în Sfatul
Țării 386.
Tyche, zeitate greacă 211.
Tyragetia, revistă a Muzeului Național
de Istorie a Moldovei 161.
Tyras, cetate antică greacă la Nistrul de
Jos 57, 205, 206, 207, 209, 211, 212,
213, 214, 215, 216, 217, 218, 219,
220, 223, 225, 226, 229, 230, 313.
Ț Ungureanu, Ion 570.
Ţâganko, Vladimir, deputat în Sfatul
Țării, președintele Fracțiunii
țărănești a parlamentului 98, 386,
387, 390, 394, 395, 399, 407, 419,
420, 421, 423, 424, 439, 440, 442,
451, 456, 457.
Ţanko-Kâlcik, I.G., mare proprietar
funciar basarabean, membru al
Comisiei Agrare a Sfatului Țării 433.
Țanțu, Vasile, deputat în Sfatul Țării,
președintele Biroului de organizare a
Sfatului Țării 98, 351, 398, 406.
Țara Basarabiei 312, 319.
Țara de Jos [a Moldovei] 311.
Țara de Sus [a Moldovei] 311.
Țara Moldovei 26, 31, 73, 246, 285, 303.
Țara Muntenească 274, 275, 281, 282-
283, 284, 304, 314, 329.
Țara Românească 24, 25, 26, 131, 194,
195, 240, 241, 245, 246, 247, 251,
253, 255, 257, 259, 260, 261, 262,
264, 268, 269, 270, 272, 273, 274,
606
278, 279, 281, 282, 283, 284, 289,
291, 297, 302, 310, 314, 315, 316,
317, 325, 328, 329; vezi și Țara
Muntenească.
Țara Ungurească 316.
Ţările Baltice 505.
Țările Române 252, 253, 279, 304, 315,
324, 339.
Ţâu, Nicolae 95
Țivinski, unul dintre cei mai valoroși
experți în Comisia Agrară a Sfatului
Țării 425, 452, 454.
Țurcanu, Ion 240, 242, 249, 264, 267.
U
Ucraina 33, 62, 206, 311, 345, 347, 357,
363, 363, 365, 366, 367, 369, 370,
469, 488, 492, 576, 577.
Udalţov, A.D. 60.
Ungaria 246, 253, 259, 262, 266, 268,
273, 278, 283, 284, 285, 287, 288,
289, 290, 291, 294, 298, 299, 302,
303, 306, 317, 318, 324, 328, 328,
330, 331, 335.
Ungheni 127.
Ungrovlahia 195, 250, 257, 258, 282.
Uniunea Europeană [UE] 10, 488, 489,
490, 492, 493, 494, 538, 540, 541,
542, 543, 544, 547, 562, 575, 577.
Uniunea Sovietică 480, 533, 534.
Uniunea Vamală Rusia-Belarus-
Kazahstan 576.
Uniunea Scriitorilor din Moldova 536.
Universitatea din București 178.
Universitatea din Iași 465, 519.
Ureche, Grigore 170, 308.
URSS [Uniunea republicilor sovietice
socialiste], Uniunea Sovietică 31, 49,
50, 53, 56, 60, 61, 66, 71, 87, 93, 100,
135, 161, 169, 342, 472, 490, 506,
507.
Usatovo, cultură arheologică a
bronzului, similară cu cultura
Coțofeni, c. 3500-2500 î.e.n. 71.
Uvarov, A.S. 221.
V Visla, râu 217.
Vaida-Voievod, Al. 463.
Văitoianu, Arthur, general, guvernator al
Basarabiei în anul 1918 407, 442,
446, 447, 464.
Valahi 321.
Valahia 24, 25, 195, 253, 256, 257, 258,
260, 261, 262, 269, 270, 281, 282,
287, 288, 290, 291, 301, 304, 305,
306, 307, 322, 324, 325, 329, 331,
332, 333, 334, 338, 340, 341; vezi și
Marea Valahie, Valahia. Magna,
Valahia Mică.
Valahia Magna 262.
Valahia Mare 274.
Valahia Mică 274, 329.
Vâlcov, oraș pe brațul Chilia al Dunării
131.
Valerius Flaccus [Caius Valerius
Flaccus], poet latin, sec. I e.n. 205
Valéry, Paul (1871 – 1945), scriitor
francez 30, 81, 83, 113, 176, 187,
191, 196.
Valul lui Traian 324, 341.
Vancea, Ilie, ministru al educației în anii
2001-2002 502.
Varșovia 88.
Vásáry, Istvan (n. 1945), istoric maghiar
338.
Văscăuți 406.
Veneția 22.
Verdianu, Dumitru 520.
Verenca, Ovidiu 96.
Vespasian, împărat roman în anii 79-89
e.n. 215.
Veyne, Paul (n. 1930), arheolog și istoric
francez 36, 41, 43, 44, 58, 70, 75, 78,
80, 81, 102, 104, 112, 121, 123, 192.
Vicina, cetate medievală în delta Dunări,
a cărei amplasare exactă nu este
cunoscută 131.
Vidal-Naquet, Paul (1930-2006), istoric
francez, specialist în istoria Greciei
antice 70.
Vidin 262.
Viena 306.
Vieru, Grigore 518.
Vighel, F.F. 96.
Vinogradov, Iu.G. 206.
Visscher, Nicolaus (1649–1702), gravor,
cartograf și editor danez 261.
Vitold (Witautas), mare duce al Lituaniei
(1392-1430) 330, 331.
Vizer, B.K. 61.
Vizirescu P.M. 96.
Vlad Țepeș 333.
Vladimir [Cantarean], arhiepiscop al
Chișinăului și Moldovei 523, 525,
526.
Vladislav (Wladyslaw) al II-lea Jagiello,
rege al Poloniei (1386-1434) 330,
331, 332.
Vlahuță, Alexandru 120.
Voiculescu, Romulus 127.
Volânia 284.
Voltaire, François-Marie Arouet (1694-
1778), scriitor și filosof al
Iluminismului francez 37, 40.
Vopicka, Charles, ambasadorul SUA în
România în timpul Primului Război
Mondial 362, 367, 370, 373..
Vornicescu, Nestor 523.
Vorobchevici, Octav 96.
Voronin, Vladimir 480, 483, 489, 532,
545, 558, 561.
Voskresenskaia, cronică rusă cu această
denumire 309.
Vucici, J. 96.
Vukotici, expert în Comisia Agrară a
Sfatului Țării 425.
Vutcărău, Pentru 496.
W
Wallerstein, Immanuel
(n.1930), politolog, istoriograf și
sociolog american 106.
Wapowski, Bernard (1450 -1535),
istoric și cartograf polon 269, 270,
289, 290, 291.
Washington 364, 369, 370.
Weber, Max (1864 -1920), sociolog,
filozof, jurist și economist politic
german 59.
Wilson, Woodrow, președinte al SUA în
timpul Primului Război Mondial 374,
375.
607
Wit, Frederik de ≈ (1629/1630-1706), Zanet, P.A., mare proprietar funciar
cartograf danez 306. basarabean, membru al Comisiei
Agrare a Sfatului Țării 433.
X Zarifopol, Paul 518.
Xenopol, Alexandru (1847-1920), istoric Zemstva Basarabiei 420, 425.
român 24, 26, 53, 54, 74, 74, 80, 91, Zeus, zeitate greacă 211, 226.
110, 120, 122, 143, 150, 310, 328, Zograf, A.N. 206.
332, 518. Zoil, sec. IV î.e.n., filozof grec 550.
Zopyrion, general macedonean,
Y guvernator al Traciei 206, 221
Yahweh, zeitate iudaică 220. Zub, Alexandru 28, 55, 69, 135, 247
Zuker, I.H. 96
Z
Zăbriceni 406.
Zamfirescu, Duiliu 96, 98, 378, 391, 393,
402, 403, 405, 430, 446.

608
 SUMAR

Ioan-Aurel POP
Prefață ............................................................................................................................................... 7
Preîntâmpinare asupra conținutului acestei cărți ..................................................... 13

I. REFLECȚII ASUPRA ISTORIEI ȘI A DISCURSULUI ISTORIC ........................................ 17

O introducere în metodologia istoriei cu exemplificări din istoriografia
basarabeană ................................................................................................................ 19
Istoria după Noica .................................................................................................... 139
Istoria între ştiinţă şi impostură sau Pentru ce ne trebuie istoria? ...................... 160
Istoria ca discurs propagandistic ............................................................................ 166
Istoria ca blestem ..................................................................................................... 169
Istoricul – maestru ori salahor?............................................................................... 176

II. STUDII ȘI POLEMICI ...................................................................................................................... 203

The Greco-Roman Antiquity at the Lower Dniester and in the neighboring
territories .................................................................................................................. 205
Istoria în prizonieratul frivolității științifice .......................................................... 240
Istoria între cercetare şi suficienţă ......................................................................... 249
Originea numelui Basarabia în jocul demonstrațiilor sterile ................................ 255
Încă o dată despre originea denumirii de Basarabia. Răspuns la o recenzie
belicoasă .................................................................................................................... 264
Odiseea unei idei istorice ......................................................................................... 272
Dimitrie Cantemir despre Basarabia şi basarabeni ............................................... 310
Bessarabia description. The territory between the Prut and Dniester
in historical evolution .............................................................................................. 320
Sfatul Țării și rolul său în unirea Basarabiei cu România ...................................... 344
O sursă de mare preț privind Unirea din 1918 a Basarabiei cu România ............ 356
Unirea Basarabia cu România în anul 1918 și primele reacții externe la
acest eveniment ........................................................................................................ 362
Politica agrară a Sfatului Țării ................................................................................. 376

609
III. PUBLICISTICĂ ISTORICĂ ......................................................................................................... 467
Republica Moldova, grădină uitată .......................................................................... 469
După 25 de ani de independență ............................................................................. 512
Mediul care ne naște ................................................................................................. 517
Câteva amintiri și observații despre patriarhul Teoctist ....................................... 522
Condamnarea comunismului – intenţie serioasă sau spectacol politic? .............. 529
Dacă avem sau nu o țară .......................................................................................... 536
În drum spre UE ........................................................................................................ 541
La 9 mai ni s-a demonstrat foarte clar ce este Moldova ca țară și cât costă
conducerea ei politică .............................................................................................. 545
Nevoia onorării unei mari datorii foarte vechi ....................................................... 548
Școala și biserica ....................................................................................................... 550
Tânguirile lui Ioan fără de Țară ............................................................................... 552

INDICE ........................................................................................................................................................ 579

610
În colecţia Historia Magistra Vitae
au apărut, alfabetic:

• Dumitru AGACHE
Urice inedite
De la Ștefan cel Mare la Petru Rareș
• Ion AGRIGOROAIEI
Iașii și unirea Basarabiei cu România
(27 martie/ 9 aprilie 1918)
• Gheorghe CLIVETI
România şi „alianţele germane” (1879-1914)
• Mihai IACOBESCU
Scrisori din Bucovina. Oameni, cărți, fapte...
• Istoricul şi istoria: materialele conferinţei ştiinţifice internaţionale:
„Alexandru V. Boldur – 130 de ani de la naştere.
Leonid Boicu – 85 de ani de la naştere.” Chişinău, 2 iunie 2016
Coord. Gheorghe CLIVETI, Gheorghe COJOCARU
• Ioan POPOIU
Românii în mileniul migraţiilor (275-1247)
• Ioan POPOIU
Statele medievale româneşti (1386-1714)
• Ion I. SOLCANU
Un erou din Războiul de Întregire a României:
Regimentul 9 Vânători
• Dumitru VITCU
Caleidoscop istoriografic.
Note, observaţii şi sugestii doctorale
• Dumitru VITCU
Precursori ai modernizării societăţii româneşti:
Carol Mihalic de Hodocin
• Alexandru ZUB
Chemarea istoriei: un an de răspântie
în România postcomunistă