construcția personajului

Moromeții
de Marin Preda

În contextul literaturii postbelice, ”Moromeții” aparține realismului în primul rând

prin perspectiva narativă obiectivă, la persoana a III-a, a unui narator omniscient și
omniprezent. Naratorul nu este în totalitate detașat, el empatizează mai ales cu personajul
său preferat, Ilie Moromete, fiind, la fel ca el, ironic și disimulat. Autorul folosește stilul
indirect liber, ceea ce indică, în opinia criticului Nicolae Manolescu, o nouă vârstă a
romanului doric. De asemenea, naratorul nu mai pare a controla evenimentele, nu mai
cunoaște finalitatea ultimă a actelor umane, iar viața pare a curge la întâmplare, subliniind
ideea lumi în declin.
Un reprezentant de seamă al realismului postbelic este Marin Preda, care, spre
deosebire de înaintașii lui: Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, își îndreaptă
interesul spre universul interior al țăranului român. Astfel, eroul său trăiește o dramă de
conștiință, având forța logosului, dar și puterea contemplației și a meditației.
O operă reprezentativă pentru ceea ce a însemnat și înseamnă creația lui Marin
Preda este ”Moromeții”, publicată în două volume, primul în anul 1955, iar al doilea în anul
1967. Ca specie literară, opera este roman, întrucât acțiunea este complexă și se petrece pe
mai multe planuri narative, pe o perioada îndelungată și în mai multe locuri, iar conflictul
este puternic și implică un număr mare de personaje. În funcție de criteriile de clasificare a
speciei, ”Moromeții” este roman realist, postbelic, rural și obiectiv. Criticii consideră că
această operă constituie finalul doricului în literatura română. Deși ”Moromeții” este un
roman realist, în acesta apar și elemente neomoderniste precum limitarea omniscienței
prin introducerea personajului reflector și a personajului narator, dar și prin tehnica
rezumativă și cea a contrapunctului.
În ceea ce privește geneza, autorul mărturisește în volumul ”Viața ca o pradă” că
principala sa sursă de inspirație a fost reprezentată de copilaria pe care acesta a petrecut-o
în satul Siliștea-Gumești. Imaginea lui Niculae reflectă copilaria autorului, iar portretul lui
Ilie Moromete, este realizat avându-l drept model pe tatăl autorului, Tudor Călărașu: ”În
creație, mereu am admirat o creație preexistentă: personajul preferat, Ilie Moromete, care a
existat în realitate, a fost tatăl meu”. Întrebat într-un interviu ce este adevăr și ce este
ficțiune în ”Moromeții”, autorul răspunde: ”Adevărate sunt sentimentele, ficțiune sunt
împrejurările”.
Titlul este expresia concentrată a destinului țăranului român născut într-un sat
tradițional și nevoit să se adapteze unei condiții existențiale. Moromeții sunt toți acei
oameni care cred, asemenea lui Ilie Moromete, că istoria se poate înfrunta dacă se
păstrează valorile tradiționale: admirația pentru pământ, familia și puterea cuvântului. În
sens individualizat, Moromeții sunt membrii familiei cu același nume, fiecare cu ocupațiile
și visurile lor, întruchipând moduri diferite de a gândi și a înțelege realitatea: Ilie Moromete
își dorește pământ și o familie unită, Catrina își dorește ca pământul și casa să fie trecute pe
numele ei, Niculae insistă să meargă la școală și să devină învățător, băieții mari (Paraschiv,
Nilă și Achim) vor pământ și casa pentru ei, iar fetele mari (Tita și Ilinca) vor zestre.
”Moromeții” aduce în prim-plan o temă socială, fiindcă reduce, la scena unei
colectivități umane, istoria unei categorii sociale: țăranul tradițional. Lupta țăranilor are loc
împotriva forțelor politice, având drept scopt păstrarea mentalitatații, credinței
strămoșești și valorilor autentice. Pe fondul acestei relații tensionate dintre individ și
istorie se conturează și tema familiei înțeleasă în sens generic sau individualizat. Exegeții
au vorbit și despre o temă filosofică, romanul fiind expresia unei filosofii a vieții. În spatele
fiecărui personaj, a fiecărei întâmplări, se sugerează existența unei civilizații care crede că
din punct de vedere etic, estetic și politic trebuie să trăiască precum toți românii din trecut,
fiindcă nu se poate produce o ruptură între rădăcini și viitor.
Dimensiuniile spațiale și temporale sunt fixate într-o manieră realistă. Satul Siliștea-
Gumești, din Câmpia Dunării, cu trei ani înainte de al doilea război mondial (în primul
volum) și același spațiu, însă între anii 1945 – 1959, când prefacerile sociale impun
reforma agrară (în cel de-al doilea volum). Criticii consideră că satul Siliștea-Gumești poate
fi considerat un suprapersonaj, pentru că nu este un univers abstract, ci unul viu și plin de
zvârcoliri și contradicții, cu legi morale bine stabilite. Satul are un rol activ în trasarea
destinului multor personaje, fiind generat de energii prin tradițiile sale, munciile agricole,
imaginea salcâmului sau a cimitirului. Ilie Moromete trăiește de foarte multe ori într-un
timp al iluziei, unul profund subiectiv, simțind nevoia să formuleze multe întrebări retorice.
El este un erou care se zbate în căutarea de alternative și se retrage pe stănoagă sau prin
grădină pentru a-și clarifica interioritatea considerând că timpul afectiv poate să se impună
în fața celui cronologic.
Conflictul principal pune în evidență raportul dintre individ și istorie, conflict din
care omul iese învins, în viziunea lui Ilie Moromete, indiferent de atitudine sau pregătire.
Criticii au subliniat existența unui număr mare de conflicte secundare, între sate, între
părinți și copii, între țăranii săraci și cei bogați și, mai târziu, între liberali și socialiști.
Oricum, toate aceste conflicte sunt de natură exterioară, pentru că Marin Preda își propune
să prezinte într-o manieră realistă întâmplările. Nu lipsește, însă, nici conflictul interior ,
specific romanului modern care se naște în sufletul lui Ilie Moromete din cauza spaimei de
a pierde contactul cu lumea și logosul. Conflictul interior ilustrează, așadar, drama de ordin
moral a protagonistului, posibila pierdere a copiilor săi, iar liniștea îl consumă mai mult
decât faptul că își pierde o parte din lotul de pământ.
Ilie Moromete întruchipează tipul țăranului filosof, fire reflexivă ce meditează
asupra rostului țăranului și constiențizează înfluența politicii asupra satului românesc. Ilie
Moromete este apreciat și respectat de ceilalți săteni, fiind considerat lider și formator de
opinie, dar și printre puținii țărani cititori de carte, având abonament la ziar. Întâlnirile din
poiana lui Iocan, care nu începeau fără prezenta sa, reflectă rolul important ocupat de
acesta în societatea din care face parte. Catrina este într-un permanent conflict cu soțul,
fiindca acesta nu o însotește la biserică, preferând să discute politică cu ceilalți bărbați din
sat. Deși trăiește cu impresia că fiii săi îl respectă, acțiunile acestora denotă dorința de a se
elibera de sub autoritatea paternă. Fiul cel mare, Niculae, trăiește o negare a paternității,
întrucât tatăl consideră că educația ”nu aduce niciun beneficiu”. Prin autocaracterizare se
evidențiază incapacitatea de adaptare, negarea agresivității istoriei ”Domnule, eu
întotdeauna am dus o viață independentă”. Ilie Moromete devine personajul conștiință al
romanului, ilustrare a conflictului dintre principiile morale și constrângerile noului regim.
Astfel, trăsătura dominantă de caracter a protagonistului este spiritul conservator.
Protagonistul este prezentat rareori în mod direct, naratorul mulțumindu-se notând
stări: ”era tăcut”, ”era vesel”, ”era tulburat”, în funcție de motivele ce-i determinau starea,
anunțând un comportament imprevizibil, neașteptat. Pentru Cocoșilă, prietenul lui cel mai
bun, Moromete este ”prost”, cuvântul rostit nefiind jignitor, amuzându-l chiar, având în
vedere că expresiile cu sens peiorativ fac parte din vocabularul lui Cocoșilă, cunoscut
pentru acestea. Primarul Aristide îl consideră ”ciudat” și îl privește curios, iar Jupuitul îl
acuză de rea voință, fiindcă nu-și plătește datoriile: ”Toată lumea plătește loturile, numai
dumneata o întinzi ca gaia-mațu de mai bine de cincisprezece ani”. Niculaie, deși copil,
realizează că tatăl său era ”un om care gândea și gândirea lui era limpede”. Prin
autocaracterizare se evidențiază incapacitatea de adaptare, negarea agresivității istoriei
”Domnule, eu întotdeauna am dus o viață independentă.
Moromete prinde viață, ca personaj principal, nu atât din faptele pe care le
săvârșește, cât din comportamentul său inimitabil, din atitudinile, cu totul deosebite, față
de oameni și întâmplări. Faptele săvârșite de Moromete sunt cele ale unui țăran obișnuit, cu
familie și griji: merge la câmp, merge la poiana fierăriei lui Iocan, zăbovește pe stănoaga din
fața casei. Important pentru țăranul acesta nu este ceea ce face, ci cum face sau cum le
prezintă întâmplările celor ce-l ascultă. Glasul, mimica, gesturile se modifică în funcție de ce
spune, dar și de ceea ce simte, iar comportamentul său este o sursă de nedumerire pentru
cei din jur. Nici una dintre faptele sale nu dovedește grabă, căci timpul are răbdare cu
oamenii. De aceea, Moromete are timp să stea de vorbă, să satul, salcâmul, câmpia, grădina
și oamenii. Gesturile calme, mersul rar, liniștit, glasul nuanțat sunt ale unui om care
respectă și iubește un anume mod de viață. De asemenea, protagonistul este un om
neobișnuit. Comportamentul său trezește uimire și nedumerire, uneori invidie, pentru că el
”avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau”. Stăpânește
”arta” disimulării, regizează mici spectacole în care el devine actor, întreabă, se minunează,
răspunde. Supărarea, liniștea, nedumerirea, veselia forțată, indignarea sunt prezente in
comportamentul acestuia, subliniate fiind de gesturi și de o mimică expresivă. Elocventă în
acest sens este scena prânzului la câmp: deși se frige cu fasolea fierbinte, nu se
exteriorizează, ci așteaptă, curios și amuzat, să pățească și Paraschiv același lucru, lăsându-l
să se frigă. Mai apoi, prevenitor, îi oferă apă rece și se interesează grijuliu dacă s-a fript rău:
”Te-ai ars rău? Eu credeam că e rece, mărturisi el naiv”.
O scenă semnificativă pentru construirea personajului este reprezentată de scena
cinei. După întoarcerea de la muncile câmpului, familia Moromete se așază la masă, urmând
să ia cina. Spiritul conservator a lui Ilie Moromete este evidențiat prin păstrarea mesei pe
care o deține din prima căsnicie, chiar dacă familia s-a mărit. Dorința tatălui de a păstra
unitatea familiei în ciuda faptului ca are copii din căsnicii diferite este redată prin imaginea
mesei rotunde: ”Moromeții mâncau în tindă la o masă, joasă și rotundă”. El nu comunică cu
fiii săi despre eventualele conflicte, gândind că odată cu maturizarea, ei se vor înțelege și se
vor accepta unul pe celălalt. Problema comunicării este sugerată prin poziția membriilor
familiei la masă. Astfel, copiii din prima căsnicie stăteau ”spre partea dinafară a tindei, ca și
când ar fi fost gata, în orice clipă, să plece”, oglindire a necesității de a dobândi
independență, ei fiind atrași de himera orașului. Situarea fetelor lângă vatră reflectă nevoia
acestora de a rămâne în sat, de a nu se dezrădăcina de locul nașterii. Catrina se găsește
”jumătate întoarsă spre străchinile și oalele cu mâncare de pe foc”, ilustrare a condiției
dificile a femeii de la țară care muncește pământul și se îngrijește și de gospodărie,
încercând să păstreze echilibrul casei. Lipsa scaunului lui Niculae evidențiază neputința
acestuia de a se adapta mentalității tradiționale, el vrând să evolueze prin educație. Statutul
de ”pater familias” al lui Ilie Moromete este marcat prin faptul că ”locul lui era pragul celei
de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare”. Astfel, el este omul care
supraveghează cu autoritate tot ceea ce se petrece în casă. Faptul că el ”stătea deasupra
tuturor” înseamnă investirea acestuia cu niște drepturi pe deplin acceptate de către toți
membrii familiei.
O altă scena semnificativă pentru construirea personajului este cea a tăierii
salcâmului. Datoriile la bancă, plata ”foncierii” și traiul zilnic al unei familii generoase îl
sufocă pe Ilie Moromete, care trebuie să se descurce cumva fără să vândă din pământ. Ca să
mai acopere din datorii, se hotărăște să-i vândă lui Tudor Bălosu salcâmul din curte, un
simbol al trăiniciei și al stabilității satului. Acest arbor reprezintă un punct de reper pentru
întregul sat, fiind locul de întâlnire dintre generațiile tinere și cele în vârstă. Pe fundalul
bocetelor din cimitir, protagonistul taie salcâmul și locul rămâne parcă gol: ”acum totul se
făcuse mic”. Eugen Simion este de părere că salcâmul este ”dublul în plan vegetal” a lui Ilie
Moromete. Din această perspectivă, căderea arborelui anticipă decăderea eroului, atât în
familie, cât și în societate. Salcâmul este un axis mundi, un arbore protector prin care se
realiza legătura dintre planul sacru și cel profan. Spiritul superior, ironia și sarcasmul sunt
trăsături definitorii ale protagonistului în raport cu membrii familiei. Ironic fiind,
Moromete reușește în situații critice să atenueze gravitatea momentului. În momentul
tăierii salcâmului, acesta nu pierde nicio ocazie de a i se adresa caustic lui Nilă, la care
constată neputința raționării în situații elementare.
Așadar, ca să poată exista, Moromete, contemplativ și ironic, trebuie să se adapteze
altei lumi pe care o va judeca, renunțând la valorile în care crede. Nicolae Manolescu spune
că ”cel din urmă țăran” este un personaj ”realist și rotund ”care nu poate fi caracterizat”
”succint și exact” prin complexitatea trăirilor și prin forța conflictului interior ce se
manifestă meditativ.