relația dintre personaje

Moromeții
de Marin Preda

În contextul literaturii postbelice, ”Moromeții” aparține realismului în primul rând

prin perspectiva narativă obiectivă, la persoana a III-a, a unui narator omniscient și
omniprezent. Naratorul nu este în totalitate detașat, el empatizează mai ales cu personajul
său preferat, Ilie Moromete, fiind, la fel ca el, ironic și disimulat. Autorul folosește stilul
indirect liber, ceea ce indică, în opinia criticului Nicolae Manolescu, o nouă vârstă a
romanului doric. De asemenea, naratorul nu mai pare a controla evenimentele, nu mai
cunoaște finalitatea ultimă a actelor umane, iar viața pare a curge la întâmplare, subliniind
ideea lumi în declin.
Un reprezentant de seamă al realismului postbelic este Marin Preda, care, spre
deosebire de înaintașii lui: Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, își îndreaptă
interesul spre universul interior al țăranului român. Astfel, eroul său trăiește o dramă de
conștiință, având forța logosului, dar și puterea contemplației și a meditației.
O operă reprezentativă pentru ceea ce a însemnat și înseamnă creația lui Marin
Preda este ”Moromeții”, publicată în două volume, primul în anul 1955, iar al doilea în anul
1967. Ca specie literară, opera este roman, întrucât acțiunea este complexă și se petrece pe
mai multe planuri narative, pe o perioada îndelungată și în mai multe locuri, iar conflictul
este puternic și implică un număr mare de personaje. În funcție de criteriile de clasificare a
speciei, ”Moromeții” este roman realist, postbelic, rural și obiectiv. Criticii consideră că
această operă constituie finalul doricului în literatura română. Deși ”Moromeții” este un
roman realist, în acesta apar și elemente neomoderniste precum limitarea omniscienței
prin introducerea personajului reflector și a personajului narator, dar și prin tehnica
rezumativă și cea a contrapunctului.
În ceea ce privește geneza, autorul mărturisește în volumul ”Viața ca o pradă” că
principala sa sursă de inspirație a fost reprezentată de copilaria pe care acesta a petrecut-o
în satul Siliștea-Gumești. Imaginea lui Niculae reflectă copilaria autorului, iar portretul lui
Ilie Moromete, este realizat avându-l drept model pe tatăl autorului, Tudor Călărașu: ”În
creație, mereu am admirat o creație preexistentă: personajul preferat, Ilie Moromete, care a
existat în realitate, a fost tatăl meu”. Întrebat într-un interviu ce este adevăr și ce este
ficțiune în ”Moromeții”, autorul răspunde: ”Adevărate sunt sentimentele, ficțiune sunt
împrejurările”.
Titlul este expresia concentrată a destinului țăranului român născut într-un sat
tradițional și nevoit să se adapteze unei condiții existențiale. Moromeții sunt toți acei
oameni care cred, asemenea lui Ilie Moromete, că istoria se poate înfrunta dacă se
păstrează valorile tradiționale: admirația pentru pământ, familia și puterea cuvântului. În
sens individualizat, Moromeții sunt membrii familiei cu același nume, fiecare cu ocupațiile
și visurile lor, întruchipând moduri diferite de a gândi și a înțelege realitatea: Ilie Moromete
își dorește pământ și o familie unită, Catrina își dorește ca pământul și casa să fie trecute pe
numele ei, Niculae insistă să meargă la școală și să devină învățător, băieții mari (Paraschiv,
Nilă și Achim) vor pământ și casa pentru ei, iar fetele mari (Tita și Ilinca) vor zestre.
”Moromeții” aduce în prim-plan o temă socială, fiindcă reduce, la scena unei
colectivități umane, istoria unei categorii sociale: țăranul tradițional. Lupta țăranilor are loc
împotriva forțelor politice, având drept scopt păstrarea mentalitatații, credinței
strămoșești și valorilor autentice. Pe fondul acestei relații tensionate dintre individ și
istorie se conturează și tema familiei înțeleasă în sens generic sau individualizat. Exegeții
au vorbit și despre o temă filosofică, romanul fiind expresia unei filosofii a vieții. În spatele
fiecărui personaj, a fiecărei întâmplări, se sugerează existența unei civilizații care crede că
din punct de vedere etic, estetic și politic trebuie să trăiască precum toți românii din trecut,
fiindcă nu se poate produce o ruptură între rădăcini și viitor.
Dimensiuniile spațiale și temporale sunt fixate într-o manieră realistă. Satul Siliștea-
Gumești, din Câmpia Dunării, cu trei ani înainte de al doilea război mondial (în primul
volum) și același spațiu, însă între anii 1945 – 1959, când prefacerile sociale impun
reforma agrară (în cel de-al doilea volum). Criticii consideră că satul Siliștea-Gumești poate
fi considerat un suprapersonaj, pentru că nu este un univers abstract, ci unul viu și plin de
zvârcoliri și contradicții, cu legi morale bine stabilite. Satul are un rol activ în trasarea
destinului multor personaje, fiind generat de energii prin tradițiile sale, munciile agricole,
imaginea salcâmului sau a cimitirului. Ilie Moromete trăiește de foarte multe ori într-un
timp al iluziei, unul profund subiectiv, simțind nevoia să formuleze multe întrebări retorice.
El este un erou care se zbate în căutarea de alternative și se retrage pe stănoagă sau prin
grădină pentru a-și clarifica interioritatea considerând că timpul afectiv poate să se impună
în fața celui cronologic.
Conflictul principal pune în evidență raportul dintre individ și istorie, conflict din
care omul iese învins, în viziunea lui Ilie Moromete, indiferent de atitudine sau pregătire.
Criticii au subliniat existența unui număr mare de conflicte secundare, între sate, între
părinți și copii, între țăranii săraci și cei bogați și, mai târziu, între liberali și socialiști.
Oricum, toate aceste conflicte sunt de natură exterioară, pentru că Marin Preda își propune
să prezinte într-o manieră realistă întâmplările. Nu lipsește, însă, nici conflictul interior ,
specific romanului modern care se naște în sufletul lui Ilie Moromete din cauza spaimei de
a pierde contactul cu lumea și logosul. Conflictul interior ilustrează, așadar, drama de ordin
moral a protagonistului, posibila pierdere a copiilor săi, iar liniștea îl consumă mai mult
decât faptul că își pierde o parte din lotul de pământ.
Ilie Moromete întruchipează tipul țăranului filosof, fire reflexivă ce meditează
asupra rostului țăranului și constiențizează înfluența politicii asupra satului românesc.
Acesta este apreciat și respectat de ceilalți săteni, fiind considerat lider și formator de
opinie, dar și printre puținii țărani cititori de carte, având abonament la ziar. Întâlnirile din
poiana lui Iocan, care nu începeau fără prezenta sa, reflectă rolul important ocupat de
acesta în societatea din care face parte. Catrina este într-un permanent conflict cu soțul,
fiindca acesta nu o însotește la biserică, preferând să discute politică cu ceilalți bărbați din
sat. Deși trăiește cu impresia că fiii săi îl respectă, acțiunile acestora denotă dorința de a se
elibera de sub autoritatea paternă. Fiul cel mare, Niculae, trăiește o negare a paternității,
întrucât tatăl consideră că educația ”nu aduce niciun beneficiu”. Prin autocaracterizare se
evidențiază incapacitatea de adaptare, negarea agresivității istoriei ”Domnule, eu
întotdeauna am dus o viață independentă”. Ilie Moromete devine personajul conștiință al
romanului, ilustrare a conflictului dintre principiile morale și constrângerile noului regim.
Astfel, trăsătura dominantă de caracter a protagonistului este spiritul conservator.
Niculae este fiul din cea de-a doua căsătorie a lui Moromete, cea cu Catrina, fiind
mezinul familiei. Sarcina principală a acestuia este să aibă grijă de Bisisica, oaia
neastâmpărată a familiei, principala sa sursă de suferință, prin care Marin Preda distruge
mitul mioritic, așa cum, prin Niculae, distruge și mitul copilăriei lipsite de griji. Scena cinei
din prima parte a volumului I este revelatoare pentru statutul mezinului în cadrul familiei,
implicit în ochii tatălui, fiind așezat în dreptul mamei sale, pe jos, neavând scaun. Mezinul
nu era, așadar, un membru important al familiei, fapt dovedit și de conflictul pe care îl are
cu tatăl său în ceea ce privește dorința lui de a se duce la școală. Copilul își dorește cu
ardoare să meargă la școală și, în ciuda acordului mamei sale, nu primește sprijin din
partea lui Ilie, care trebuie să îi plătească taxele. Acesta susține că învățătura nu îi aduce
niciun beneficiu și îl ironizează: ”altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem”.
Relația afectivă dintre cei doi este subrezită de lipsa acută de comunicare. Moromete
are impresia că cei din jur îl înțeleg și că gesturile sale nu necesită nicio justificare, nicio
explicație. Este un tată autoritar, care nu acceptă să fie contrazis în vreun fel, dar care își
iubește copiii. Ironia față de fiii săi se prezintă sub forma unor observații cu scop corectiv și
nu izvorăște din dispreț sau răutate. Spre exemplu, lui Niculae, care întârzie să vină la masă,
îi spune la un moment dat: ”Te dusesi în grădină să te odihnești, că până acum stătuși!”.
Totuși, când vine vorba de manifestarea afecțiunii, acesta își cenzurează orice gest. Mai
târziu, Moromete îl va retrage pe Niculae de la școală pe motiv că nu îi aduce ”niciun
beneficiu”. Atunci se va produce o ruptură între tată și fiu. Își va pierde nu doar autoritatea
parentală, ci și pe cea în sat, fapt care îl face să scadă și mai mult în ochii lui Niculae, care
remarcă: ”îl vezi cum îi ia altul vorba din gură, fără niciun respect și el lasă fruntea în jos și
nu zice nimic”. Acum un antimoromețian ca filosofie a existenței, Niculae Moromete va
ajunge activist de partid, adeptul unei ”noi religii a binelui și a răului”. Disensiunile dintre
tată și fiu capătă acum sensul unor maniere diferite de a concepe existența: Ilie Moromete
reprezintă concepția tradițională față de pământ și de familie, în timp ce Niculae ”apostol al
marilor transformări”, este exponentul unei noi viziuni asupra satului, cea a socialismului.
Protestul tatălui său, care apără rosturile țărănești tradiționale, nu are niciun ecou în
sufletul tânărului. Moromete își pierde astfel orice urmă de autoritate parentală și ajunge
să fie el însuși ironizat de către copiii săi: ”crede că el e centrul universului și cum le aranja
el, așa e bine, toată lumea trebuie să-l asculte”.
O scenă semnificativă pentru relația dintre cei doi o reprezintă momentul serbării
lui Niculae. La serbarea de sfârșit de an școlar, la care Niculae ia premiul I, Moromete vine
pregătit să audă că fiul său a rămas repetent. Această scenă denotă atât lipsa de interes a
tatălui pentru preocupările fiului său, pentru viața acestuia din afara gospodăriei, cât și
lipsa de încredere în capacitățile intelectuale ale băiatului. Stinghereala copilului, criza de
friguri care îl cuprinde în timp ce încearcă să recite o poezie îl impresionează pe Moromete,
dar gesturile sale de mângâiere sunt schițate cu multă stângăcie. Dorința sa de a-și menține
poziția de autoritate în familie printr-un comportament dur, uneori chiar aspru, duce
tocmai la slăbirea relațiilor dintre membrii acesteia, dovadă fiind și fuga de acasă a fiilor
celor mari cu oile și caii la București.
Un alt episod ilustrativ pentru relația dintre cei doi îl reprezintă momentul întâlnirii
imaginare dintre Niculae și tatăl său prin intermediul visului. La înmormântarea tatălui său,
Niculae află de la sora sa, Ilinca, de faptul că Moromete se stinsese încet, fără de a suferi de
vreo boală. Tânărul are remușcări pentru că își părăsise tatăl în ultimii ani și nu are liniște
până când imaginea acestuia nu îi apare în vis, ”în lumina veșniciei zile de vară care scaldă
bătătura și salcâmii de acasă”. După parastasul de un an, cuprins de remușcări, Ilie
Moromete apare în visul fiului său și se împacă cu el. Niculae înțelege abia acum măreția
bătrânului țăran, frumusețea gândirii sale, și îl întreabă înduioșat: ”Unde te duci tu acum,
încotro o s-o iei după ce deschizi poarta și o să ieși iar la drum?”. Această întrebare retorică
este metafora clasei sociale care urmează să-și găsească o cale de a supraviețui sub
tăvălugul istoriei.
Așadar, relația dintre Moromete și fiul său, Niculae, este una marcată de tragism,
căci comunicarea deficitară a dus la o ruptură nefirească între cei doi. Însă ceea ce dă și mai
mult dramatism situației este tocmai regretul fiului din finalul romanului, remușcările pe
care le are Niculae pentru faptul că își părăsise părintele. Fiul își dă seama prea tărziu de
greșelile sale. Un consens la care ar fi trebuit să se ajungă mai devreme a fost stabilit numai
după moartea lui Moromete. Trufia lui Moromete, incapacitatea celor doi de a comunica
unul cu celălalt, diferența dintre concepțiile lor asupra vieții, precum și refuzul fiecăruia de
a ajunge la un compromis au dus la un deznodământ tragic, care ar fi putut fi evitat.