Plumb

de George Bacovia

Simbolismul reprezintă un curent literar modernist, apărut în Franță, în prima

jumătate a secolului al XIX-lea ca o reacție împotriva poeziei retorice a romanticilor și a
impersonalității reci a pernasienilor. Jean Mores publică, în anul 1886, în suplimentul
literar al ziarului ”Le Figaro”, o scrisoare intitulată ”Le symbolisme”, devenită manifestul
literar al noii mișcări, în care propunea numele curentului simbolist. Poezia simbolistă este
exclusiv un discurs al sensibilității pure, poetul nefiind interesat nici de poezia naturii în
sine, nici de poezia socială, nici de poezia de idei. Obiectul poeziei simboliste îl constituie
stările sufletești nelămurite, confuze, care, neputând fi formulate clar, sunt transmise pe
calea sugestiei. Se urmărește stabilirea unor corespondențe intime între eul liric și lumea
exterioară, simboliștii considerând că nimic nu trebuie explicat în poezie, ci sugerat. Un alt
caracter al poeziei simboliste îl reprezintă căutarea muzicalității exterioare, obținută nu
numai prin ritmuri și rime perfecte, ci mai ales prin prin repetiția obsedantă a unor cuvinte,
a anumitor vocale sau a unor versuri numite refren. Pentru crearea sugestiei, simbolișii
folosesc adeseori versul liber, care exprimă, nestingherit de rigorile prozodiei, mișcările
intime ale sentimentului poetic (muzica interioară).
În România simbolismul s-a conturat ca expresie a neconcoordanței dintre o
anumită structură sufletească și cadrul ambiant, ajungându-se la o permanentă stare
emoțională depresivă. Meritul simbolismului românesc îl constituie dizolvarea și dislocarea
epigonismului eminescian. Simbolist pur, prin temperament și structură sufletească,
George Bacovia a imaginat un univers liber dominat de singurătate, expresie a unei
disperări existențiale. Poemul ”Plumb”, de George Bacovia, a fost publicat în anul 1916, în
revista ”Versuri”. Discursul poetic este conceput sub forma unui monolog tragic în care
poetul exprimă o stare sufletească de disperare și lipsă a oricărei speranțe.
Poezia ”Plumb” de George Bacovia reflectă direcția simbolistă prin intermediul
motivelor și atitudinii. De asemenea, se înscrie în acest curent literar prin utilizarea
simbolurilor, a sugestiei, a analogiilor, a corespondențelor, prin muzicalitatea interioară
realizată cu ajutorul tehnicii repetițiilor, prin cromatica și dramatismul trăirilor eului liric.
Lumea lui Bacovia este un spațiu al agoniei, afectat de morbul neființei, căci eul liric caută
în jur soluția evadării și nu găsește decât motive de spaimă. Pretutindeni se simte
umezeală, putregaiul, sentimentul dezagregării. Așa se explică prezența motivelor toamnei,
ploii, grădinilor desfrunzite, al parcursului devastat. Singurătatea devine o stare de spirit
obsedantă, generatoare de spleen, iar privirea, care se îndreaptă spre orizont, visează la
spații utopice, în care ar fi posibilă retragerea. În opera bacoviană, iubirea este un simbol al
singurătății în doi, iar muzicalitatea universului se transformă în notele stridente ale viorii
sau ale clavirului. Poezia bacoviană ”Plumb” încearcă să ofere o explicație acestei stări de
spirit. Apărută în volumul cu titlul omonim, versurile acestei creații par o prefață a
paginilor ce descriu universul agonisant bacovian.
 Tema poeziei o constituie condiția poetului într-o societate lipsită de aspirații și
artificială. Lumea ostilă și stranie, conturată de câteva pete de culoare, este proiecția
universului interior, de un tragism asumat cu luciditate. Eul liric bacovian se simte
înstrăinat într-o lume cimitir, fără putință de comunicare cu ceilalți. Singurătatea și lipsa
idealurilor au drept consecință renunțarea la iubire și tentația morții. Motivele specific
simboliste ce se regăsesc pe parcursul discursului liric sunt somnul și singurătatea. Somnul,
prin ruperea de lumea reală, reprezentând cadrul nocturn, relevă sugestia morții: ”Dormea
întors amorul meu de plumb”. Este o moarte simbolică, afectivă, iar epitetul ”întors”
exprimă misterul, greutatea dintr-un spațiu închis, claustrare.
Titlul poeziei este alcătuit din substantivul nearticulat ”plumb”, simbol care are
drept corespondent în natură metalul greu, sugerând apăsarea sufletească. Cenușiul induce
starea de angoasă, iar sonoritatea surdă a cuvântului (patru consoane și o vocală închisă)
relevă închiderea definitivă a spațiului existențial, fără soluții de ieșire.
Relația de simetrie este relevată prin prezența simbolului ”plumb”, așezat în rimă la
primul și la ultimul vers din poezie, dar și de sintagma ”flori de plumb”, aflată la începutul
versului al doilea din fiecare strofă. Lirismul subiectiv este redat, la nivelul expresiei, prin
mărcile subiectivității, verbe la persoana I, singural: ”stam”, ”am început” și adjectivul
pronominal posesiv ”(amorul) meu”.
Din punct de vedere compozițional, se disting două secvențe poetice, care
corespund celor două planuri ale realității: realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de
cimitir și de cavou și realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de sentimentul iubirii, a
cărui invocare se face cu disperare.
Prima secvență poetică surprinde elemente ale cadrului spațial închis, apăsător,
sufocant, cavoul simbolizând mediul universului interior, dar și elemente ale decorului
funerar: ”sicriele de plumb”, ”veșmântul funerar”, ”florile de plumb”, ”coroanele de plumb”.
Versul – incipit ”Dormeau adânc sicriele de plumb” cuprinde cele două simboluri regăsite
în creația bacoviană, și anume sicriul și plumbul. Personificarea ”dormeau sicriele”
sugerează moartea, iar adverbul – epitet ”adânc” accentuează ideea somnului etern. De
altfel, motivul somnului este evidențiat și prin verbul la imperfect ”dormeau”, care
sugerează continuitatea fenomenului, transferând totul în planul eternității. Cadrul spațial
descris este unul apăsător evidențiat prin metafora ”sicrie de plumb”, prin oximoronul
”flori de plumb” și prin epitetul antipus ”funerar veșmânt ”. Mediul capătă, astfel, greutatea
apăsătoare a plumbului, iar eul poetic se retrage în spațiul inchis al cavoului, simbol al
izolării de lumea exterioară. Repetarea simbolului ”plumb” sugerează existența mohorâtă,
lipsită de transcendență și de posibilitatea înălțării. Vântul este singurul element care
sugerează mișcarea, însă relevă auditiv efectele reci ale morții: ”Și scârțâiau coroanele de
plumb”.
Cea de-a doua secvență poetică debutează sub semnul tragicului existențial, generat
de dispariția afectivității: ”dormea întors amorul meu de plumb”. Reluarea motivului
somnului prin verbul la imperfect poartă sugestia morții, iar adverbul epitet ”întors” relevă
imaginea mortului întors cu fața spre apus. Metafora ”amorul meu de plumb” sugerează
transformarea sentimentului de iubire, în profundă suferință. Totodată, metafora ”aripile
de plumb” accentuează acest sentiment de apăsare sufletească, sugerând lipsa oricărei
speranțe, imposibilitatea înălțării, căderea surdă și grea, moartea.
 Muzicalitatea interioară se realizează prin paralelismul sintactic al strofelor, prin
plasarea sintagmei ”de plumb” în poziții simetrice, inclusiv în rima interioară, prin eufonia
cuvintelor repetate obsesiv și prin pauzele realizate prin punctele de suspensie. La nivel
prozodic, iambul alternează cu amfibrahul, rima este îmbrățișată, iar măsura versurilor
este de zece silabe.
Atât primul catren, cât și al doilea, stau sub semnul prăbușirii. Lumea exterioară
conturată prin imaginea unui peisaj funerar este afectată de spaima morții și neputința
eului liric de a reacționa în aceeași măsură cu lumea interioară. Aceasta din urmă a devenit
un spațiu gol, în care iubirea nu mai are loc, iar speranța este spulberată.
În opinia criticilor poezia este construită simetric, lucru observabil datorită
simbolului ”plumb”, ce închide primul, respectiv ultimul vers al poeziei. Muzicalitatea este
surdă, întrucât majoritatea sunetelor din rimă sunt consoane. Rima este îmbrățișată, semn
al claustrării, iar ultimele silabe sunt consoane, fapt ce determină sentimentul depresiei. De
aceea, criticul Nicolae Manolescu observă tonul elegiac, sușținut prin gradația ascendentă a
trăirii. Nu există, din nefericire, un orizont al speranței, iar eul liric privește înfricoșat, atât
spațiul interior, cât și pe cel exterior. Ca și în ”Plumb” versurile creației bacoviene ”Negru”
se referă la decorul funerar (”sicrie negre”, ”veșminte funerare”). Amorul ”de plumb” este
sinonim, în poezia ”Negru”, cu amorul ce fumegă, fiindcă eul liric bacovian descoperă
înspăimântat că ”scânteile de vis” au devenit ”noian de negru”, sugerându-se că înălțarea,
respectov salvarea, nu mai sunt posibile. De asemenea, în ”Plumb”, ”aripile” grele ilustrează
prăbușirea, interesant fiind faptul că plumbul bucovian se regăsește în epitete ca ”negru”,
”ars”, ”carbonizat”.
Așadar, poezia lui George Bacovia a fost receptată de critica literară mai recentă, ca
un discurs liric modern, în care domină categorii negative, ca sentimentul de vid, solitudine,
viziunea descompunerii universale, toate acestea așezate sub semnul unei profunde intuiții
metafizice.