Elena Maria Pica Lucrari Practice de Laborator Chimie Generala Pentru Ingineri Enc

Elena Maria PICĂ
LUCRĂRI PRACTICE DE
LABORATOR:
CHIMIE GENERALĂ
PENTRU INGINERI
ISBN 978-973-662-972-3
Elena Maria PICĂ
LUCRĂRI PRACTICE DE
LABORATOR:
CHIMIE GENERALĂ
PENTRU INGINERI
U.T. PRESS
Cluj-Napoca, 2014
ISBN 978-973-662-972-3
Editura U.T.PRESS
Str.Observatorului nr. 34
C.P.42, O.P. 2, 400775 Cluj-Napoca
Tel.:0264-401.999 / Fax: 0264 - 430.408
e-mail: utpress@biblio.utcluj.ro
www.utcluj.ro/editura
Director: Prof.dr.ing. Daniela Manea

Consilier editorial: Ing. Călin D. Câmpean
Referenţi ştiinţifici: Prof. dr. chim. Ossi HOROVITZ
TEHNOREDACTARE: Elena Maria PICǍ

CORECTAT: Elena Maria PICǍ
GRAFICA: Elena Maria PICǍ şi Monica SAS BOCA
COPERTA: Autoarea
Copyright © 2014 Autorul

Reproducerea integrală sau parţială a textului sau ilustraţiilor din această carte este posibilă
numai cu acordul prealabil scris al autorului.
Multiplicarea executată la editura U.T.PRESS.
ISBN 978-973-662-972-3
Bun de tipar: 23.05.2014
Tiraj: 100 exemplare
“Cele trei etape ale interpretării unui experiment ştiinţific corect sunt invariabil:
ridiculizarea, discuţia, adoptarea rezultatelor. Oamenii, chiar cercetătorii, acceptă cu greu
că eşti mai deştept şi mai talentat decât ei !”
John Stuart Mill
PREFAŢĂ
Chimia este unul din domeniile importante ale ştiinţelor naturii, alături de
Fizică şi Biologie, fiind în acelaşi timp una din disciplinele de bază ce contribuie la
formarea unui inginer.
Elementele esenţiale ale formării concepţiei ştiinţifice constau în transformarea în
convingeri a cunoştinţelor însuşite şi nu doar simpla înregistrare de date ştiinţifice.
Cu cât sfera cunoştinţelor asimilate este mai vastă cu atât spaţiul lăsat imaginaţiei
şi experimentelor este mai cuprinzător.
Experimentul chimic a avut o deosebită importanţă în decursul timpului şi o

păstrează şi în prezent, el constituind de fapt sursa tuturor cunoştinţelor acumulate în
domeniu. Abia în ultimii ani a putut fi înlocuit (parţial) cu “experimentul la calculator”
(in silico), fără însă a-şi pierde însă rolul primordial. În fiecare om există dorinţa de a
cunoaşte totul, ceea ce îl împiedică uneori să stăpânească cu adevărat un anume
domeniu.
În prezenta lucrare aplicaţiile practice sunt selectate astfel încât să contribuie la

mărirea eficienţei cursurilor predate studenţilor, precum şi la pregătirea de ansamblu a
unui viitor specialist în domeniu, prin activitatea unui laborator profilat pe chimie generală.
Structura lucrărilor experimentale cuprinde o parte teoretică, urmată de, scopul,

descrierea aparaturii şi a reactivilor necesari pentru executarea lucrării, modul de lucru,
prelucrarea datelor şi se încheie cu un set de 5 probleme, care servesc la verificarea
înţelegerii materialului parcurs.
Sunt lucrări care se referă, la controlul atmosferelor industriale prin adsorbţia

gazelor pe diferite substanţe adsorbante, sau prin determinarea vitezei relative de difuzie a
gazelor, la studiul echilibrului, la determinarea concentraţiilor unor tipuri de soluţii,
la analiza apelor sau la metode de determinare a coroziunii electrochimice a metalelor,
precum şi la modul în care se efectuează o protecţie anticorosivă prin nichelare.
Studiului materialelor metalice, se face prin analiză calitativă

(stabilirea de elemente, ioni sau molecule ce compun o substanţă sau un amestec),
folosind electrograful.
5
Determinarea oxigenului dizolvat în ape, analiza îngrăşămintelor chimice
(determinarea azotului total şi a acidului azotic din azotatul de amoniu) se realizează prin
metode de analiză cantitativă volumetrică (determinarea compoziţiei procentuale a
substanţelor sau amestecurilor prin măsurare de volume de soluţii, prin titrare).
Determinarea fierului se face prin analiză cantitativă gravimetrică

(determinarea compoziţiei procentuale a substanţelor sau amestecurilor din masa
precipitatelor obţinute, prin cântărire la balanţa analitică).
Una dintre lucrări se ocupă cu determinarea caracteristicilor unor lubrifianţi şi

combustibili.
În cadrul fiecărei lucrări se vor verifica practic unele noţiuni şi fenomene

fundamentale fizico-chimice ale substanţelor chimice cu aplicaţii în specialităţile pentru
care se pregătesc studenţii.
Astfel, studenţii îşi formează o imagine despre modul în care intervine

caracterizarea fizico-chimică a substanţelor şi materialelor cu care se vor întâlni viitorii
ingineri, modul în care se realizează analiza şi controlul calităţii unor produse.
De asemenea, îşi vor însuşi pe de o parte, noţiuni privind problemele ecologice actuale ale
planetei, ridicate de poluarea la care a contribuit şi o utilizare neraţională a unor substanţe
şi procese chimice. Pe de altă parte, studenţii vor cunoaşte modul în care chimia actuală
contribuie la monitorizarea poluării mediului (ape, atmosferă, sol) şi la realizarea
dezideratului unei dezvoltări durabile.
Sunt prezintate şi norme de protecţie a muncii în laboratorul de chimie, principii

de folosire a aparaturii de laborator, precum şi unele proprietăţi ale substanţelor chimice.
Lucrarea de faţă se adresează studenţilor, pentru executarea lucrărilor de

laborator la disciplina de Chimie Generală de la mai multe secţii ale Universităţii Tehnice
din Cluj-Napoca, aparţinând Facultăţilor de Tehnologia Construcţiilor de Maşini şi de
Mecanică.
Autoarea aduce mulţumiri domnilor recenzori pentru îndrumările date chiar şi pe

parcursul elaborării îndrumătorului de lucrări practice. Autoarea solicită observaţiile critice
ale cititorilor (studenţilor), pentru a le lua în considerare la îmbunătăţirea unei viitoare ediţii.
Autoarea
6
CUPRINS
PREFAŢĂ ....................................................................................................................... 5
Lucrarea nr. 1
PROTECŢIA MUNCII ÎN LABORATORUL DE CHIMIE.

ORGANIZAREA ŞI DOTAREA LABORATORULUI ...................................... 19
1. Protecţia muncii în laboratorul de chimie ................................................... 19
2. Organizarea şi dotarea laboratorului de chimie........................................... 23
2.1. Aparatura şi ustensilele de laborator.................................................... 23
2.2. Caietul de laborator.............................................................................. 30
Lucrarea nr. 2
DETERMINARE VITEZEI RELATIVE DE DIFUZIE A GAZELOR.................. 31

1. Consideraţii generale .................................................................................. 31
2. Scopul lucrării.............................................................................................. 33
3. Aparatură şi reactivi .................................................................................... 33
4. Modul de lucru............................................................................................. 34
5. Prelucrarea datelor...................................................................................... 35
6. Probleme..................................................................................................... 36
Lucrarea nr. 3
ANALIZA UNOR PRODUSE PETROLIERE: LUBRIFIANŢI,

COMBUSTIBILI .............................................................................................. 37
1. Consideraţii generale................................................................................... 37
2. Scopul lucrării.............................................................................................. 39
3. Determinarea viscozităţii lubrifianţilor cu aparatul Engler............................ 39
3.1. Principii teoretice................................................................................. 39
3.2. Aparatură şi reactivi............................................................................. 41
3.3. Modul de lucru..................................................................................... 41
3.4. Prelucrarea datelor.............................................................................. 42
7
4. Determinarea punctului de inflamabilitate şi de ardere al combustibililor
şi lubrifianţilor cu aparatul Marcusson..........................................................42
4.1. Principii teoretice...................................................................................42
4.2. Aparatură şi reactivi ..............................................................................43
4.3. Modul de lucru ......................................................................................44
4.4. Prelucrarea datelor ...............................................................................44
5. Determinarea gradului de uzură al lubrifianţilor cu proba „petei” de ulei......44
5.2. Aparatură şi reactivi..............................................................................45
5.3. Modul de lucru ......................................................................................45
6. Probleme .....................................................................................................47
Lucrarea nr. 4
ANALIZA CALITATIVĂ A UNOR ALIAJE CU ELECTROGRAFUL...............49

1. Consideraţii generale...................................................................................49
2. Reacţii specifice...........................................................................................50
3. Scopul lucrării ..............................................................................................52
4. Aparatură şi reactivi.....................................................................................52
5. Modul de lucru .............................................................................................53
6. Prelucrarea datelor ......................................................................................54
7. Probleme .....................................................................................................54
Lucrarea nr. 5
SISTEME DISPERSE. CONCENTRAŢIA SOLUŢIILOR.................................55

1.1. Moduri de exprimare a concentraţiei soluţiilor.......................................56
1.2. Substanţe etalon sau titrimetrice...........................................................61
2. Scopul lucrării ..............................................................................................62
3. Titrarea acido-bazică: Determinarea titrului unei soluţii de acid sulfuric ......62
3.2. Aparatură şi reactivi ..............................................................................63
3.3. Modul de lucru ......................................................................................64
8
4. Titrarea redox: Determinarea titrului unei soluţii de
permanganat de potasiu.............................................................................. 65
4.1. Principii teoretice.................................................................................. 65
4.2. Aparatură şi reactivi.............................................................................. 67
4.3. Modul de lucru...................................................................................... 67
4.4. Prelucrarea datelor............................................................................... 68
5. Probleme..................................................................................................... 69
Lucrarea nr. 6
ANALIZA APELOR ........................................................................................ 71

2. Scopul lucrării.............................................................................................. 73
3. Aparatură şi reactivi .................................................................................... 74
4. Determinarea durităţii temporare (alcalinitatea) ......................................... 74
4.2. Modul de lucru...................................................................................... 75
5. Determinarea durităţii totale ........................................................................ 76
5.2. Modul de lucru...................................................................................... 77
6. Determinarea durităţii permanente.............................................................. 78
7. Dedurizarea apei......................................................................................... 79
7.2. Modul de lucru...................................................................................... 80
8. Conţinutul de alcaline.................................................................................. 81
9. Probleme..................................................................................................... 82
Lucrarea nr. 7
COROZIUNEA ELECTROCHIMICĂ A METALELOR.................................... 83

2. Scopul lucrării.............................................................................................. 87
3. Metoda gravimetrică de coroziune a aluminiului ......................................... 87
3.2. Aparatură şi reactivi.............................................................................. 88
3.3. Modul de lucru...................................................................................... 88
9
4. Metoda volumetrică de coroziune a zincului................................................90
4.2. Aparatură şi reactivi..............................................................................91
4.3. Modul de lucru ......................................................................................92
5. Probleme .....................................................................................................94
Lucrarea nr. 8
PROTECŢIA METALELOR ÎMPOTRIVA COROZIUNII PRIN NICHELARE ..95

2. Scopul lucrării ..............................................................................................98
3. Aparatură şi reactivi.....................................................................................98
4. Determinarea randamentului de curent la o probă de alamă.......................99
4.1. Modul de lucru ......................................................................................99
4.2. Prelucrarea datelor .............................................................................100
5. Determinarea porozităţii stratului de nichel la o probă de oţel ...................101
5.1. Modul de lucru ....................................................................................101
6. Probleme ...................................................................................................103
Lucrarea nr. 9
DETERMINAREA COMPOZIŢIEI ATMOSFEREI PRIN ADSORBŢIE

PE SITE MOLECULARE ŞI SILICAGEL ......................................................105
1. Consideraţii generale.................................................................................105
2. Scopul lucrării ............................................................................................108
3. Aparatură şi reactivi...................................................................................109
4. Modul de lucru ...........................................................................................109
5. Prelucrarea datelor ....................................................................................110
6. Probleme ...................................................................................................111
10
Lucrarea nr. 10
STUDIUL ECHILIBRULUI CHIMIC ÎN SISTEME OMOGEGE ..................... 113

1. Consideraţii generale ................................................................................ 113
2. Scopul lucrării............................................................................................ 114
3. Aparatură şi reactivi .................................................................................. 114
4. Modul de lucru........................................................................................... 115
5. Prelucrarea datelor.................................................................................... 117
6. Probleme................................................................................................... 117
Lucrarea nr. 11
DETERMINAREA VOLUMETRICĂ A OXIGENULUI DIZOLVAT ÎN APĂ ... 119

2. Scopul lucrării............................................................................................ 121
4. Modul de lucru........................................................................................... 122
6. Probleme................................................................................................... 125
Lucrarea nr. 12
DETERMINAREA GRAVIMETRICĂ A FIERULUI........................................ 127

2. Scopul lucrării............................................................................................ 129
4. Modul de lucru........................................................................................... 130
6. Probleme................................................................................................... 134
Lucrarea nr. 13
ANALIZA ÎNGRĂŞĂMINTELOR AGRICOLE .............................................. 135

2. Scopul lucrării............................................................................................ 137
4. Determinarea azotului total din azotatul de amoniu .................................. 137
4.1. Modul de lucru................................................................................... 137
4.2. Prelucrarea datelor............................................................................ 138
11
5. Determinarea acidului azotic liber din azotatul de amoniu.........................140
5.1. Modul de lucru ....................................................................................140
6. Probleme....................................................................................................142
BIBLIOGRAFIE ...........................................................................................................143
ANEXA 1 .....................................................................................................................146
ANEXA 2 .....................................................................................................................148
ANEXA 3 .....................................................................................................................154
ANEXA 4 .....................................................................................................................158
INDEX ALFABETIC.....................................................................................................159
12
CONTENTS
INTRODUCTION............................................................................................................. 5
Work no. 1
LABOUR SAFETY IN THE CHEMISTRY LABORATORY

ORGANIZATION AND ENDOWMENT OF THE LABORATORY .................. 19
1. Labour safety in the chemistry laboratory ................................................... 19
2. Organization and endowment of the chemistry laboratory .......................... 23
2.1. Equipment and laboratory-ware ........................................................... 23
2.2. Laboratory notebook ............................................................................ 30
Work no.2
DETERMINATION OF RELATIVE RATE OF DIFFUSION OF THE GAS...... 31

1. General considerations ............................................................................... 31
2. Work scope ................................................................................................. 33
3. Equipment and reagents............................................................................. 33
4. Experimental procedure.............................................................................. 34
5. Data processing .......................................................................................... 35
6. Problems..................................................................................................... 36
Work no. 3
ANALYSIS OF OIL PRODUCTS: LUBRICANTS, FUELS............................. 37

2. Work scope ................................................................................................. 39
3. Determination of oil viscosity versus temperature by means of the
Engler device .............................................................................................. 39
3.1. Theoretical principles ........................................................................... 39
3.2. Equipment and reagents ...................................................................... 41
3.3. Experimental procedure ....................................................................... 41
3.4. Data processing ................................................................................... 42
13
4. Determination of the ignition and burning temperature of oils with the
Marcusson device........................................................................................42
4.1. Theoretical principles............................................................................42
4.2. Equipment and reagents.......................................................................43
4.3. Experimental procedure........................................................................44
4.4. Data processing....................................................................................44
5. Determination of the degradation degree of the lubricants by smear
and acid test ................................................................................................44
5.4. Data processing....................................................................................46
6. Problems......................................................................................................47
Work no. 4
QUALITATIVE ANALYSIS OF SOME ALLOYS WITH THE

ELECTROGRAPH...........................................................................................49
1. General considerations................................................................................49
2. Specific reactions.........................................................................................50
3. Work scope..................................................................................................52
4. Equipment and reagents..............................................................................52
5. Experimental procedure...............................................................................53
6. Data processing...........................................................................................54
7. Problems......................................................................................................54
Work no. 5
DISPERSE SYSTEMS. CONCENTRATION OF SOLUTIONS .......................55

1.1. How to express the concentration of solutions......................................56
1.2. Reference or titrimetric substances ......................................................61
2. Work scope..................................................................................................62
3. Acid - basic titration: Titre determination of sulphuric acid.......................... 62
3.4. Data processing....................................................................................64
14
4. Redox titration: Titre determination of potassium permanganate................ 65
4.2. Equipment and reagents...................................................................... 67
4.4. Data processing ................................................................................... 68
5. Problems..................................................................................................... 69
Work no. 6
WATER ANALYSIS........................................................................................ 71
2. Work scope ................................................................................................. 73
3. Equipment and reagents............................................................................. 74
4. Determination of the temporary hardness (alkalinity).................................. 74
4.3. Data processing ................................................................................... 76
5. Determination of the total hardness ............................................................ 76
5.3. Data processing ................................................................................... 78
6. The permanence hardness ......................................................................... 78
7. Removing the water hardness..................................................................... 79
7.3. Data processing ................................................................................... 81
8. The content of the alkaline.......................................................................... 81
9. Problems..................................................................................................... 82
Work no. 7
ELECTROCHEMICAL CORROSION OF METALS........................................ 83

2. Work scope ................................................................................................. 87
3. Gravimetric method: aluminium corrosion................................................... 87
3.2. Equipment and reagents...................................................................... 88
3.4. Data processing ................................................................................... 89
15
4. Volumetric method: zinc corrosion...............................................................90
4.4. Data processing....................................................................................93
5. Problems......................................................................................................94
Work no. 8
PROTECTION OF THE METALS AGAINST CORROSION THROUGH

PLATING .........................................................................................................95
2. Work scope..................................................................................................98
3. Equipment and reagents..............................................................................98
4. Determination of the current efficiency at a brass fitting ..............................99
4.2. Data processing..................................................................................100
5. Determination of the nickel porosity at a steel fitting..................................101
5.1. Experimental procedure......................................................................101
5.2. Data processing..................................................................................102
6. Problems....................................................................................................103
Work no. 9
ADSORBTION OF GASES ...........................................................................105

1. General considerations..............................................................................105
2. Work scope................................................................................................108
3. Equipment and reagents............................................................................109
4. Experimental procedure.............................................................................109
5. Data processing.........................................................................................110
6. Problems....................................................................................................111
16
Work no. 10
EQUILIBRIUM STUDY IN HOMOGENEOUS SYSTEMS............................. 113

1. General considerations ............................................................................. 113
2. Work scope ............................................................................................... 114
3. Equipment and reagents........................................................................... 114
4. Experimental procedure............................................................................ 115
5. Data processing ........................................................................................ 117
6. Problems................................................................................................... 117
Work nr. 11
DETERMINATION OF DISOLVED OXYGEN IN WATER ........................... 119

1. General considerations............................................................................. 119
2. Work scope............................................................................................... 121
5. Data processing ........................................................................................ 123
6. Problems................................................................................................... 125
Work nr. 12
GRAVIMETRIC DETERMINATION OF IRON............................................... 127

2. Work scope ............................................................................................... 129
5. Data processing ........................................................................................ 132
6. Problems................................................................................................... 134
Work nr. 13
ANALYSIS OF THE FERTILIZERS.............................................................. 135

2. Work scope ............................................................................................... 137
4. Determination of the total nitrogen in the ammonium nitrate..................... 137
4.1. Experimental procedure ..................................................................... 137
4.1. Data processing ................................................................................. 138
17
5. Determination of free nitric acid in the ammonium nitrate..........................140
5.1. Experimental procedure......................................................................140
5.2. Data processing..................................................................................140
6. Problems....................................................................................................142
REFERENCES.............................................................................................................143
APPENDIX 1................................................................................................................146
APPENDIX 2................................................................................................................148
APPENDIX 3................................................................................................................154
APPENDIX 4................................................................................................................158
SUBJECT INDEX ........................................................................................................159
18
PROTECŢIA MUNCII ÎN LABORATORUL DE CHIMIE
Lucrarea nr. 1

ORGANIZAREA ŞI DOTAREA LABORATORULUI
1. Protecţia muncii în laboratorul de chimie
Protecţia muncii sau asigurarea desfăşurării muncii în laboratorul de chimie

cuprinde totalitatea măsurilor luate pentru asigurarea celor mai bune condiţii de lucru şi
prevenirea accidentelor de muncă, respectiv a îmbolnăvirilor profesionale
(ocrotirea vieţii şi sănătăţii). Protecţia muncii face parte integrantă din procesul didactic
prin lucrări de laborator de chimie.
Măsurile cuprinse în normele generale de protecţia a muncii conţin cadrul
general de securitate a muncii pe baza cărora se stabilesc normele specifice de
protecţie a muncii, obligatorii pentru toate persoanele juridice şi fizice inclusiv pentru
instituţiile de învăţământul superior.
Protecţia muncii are următoarele aspecte:

1. Protecţia juridică a muncii sau legislaţia muncii;
2. Protecţia tehnică a muncii sau tehnica securităţii muncii;
3. Protecţia sanitară a muncii sau igiena muncii.
1. Protecţia juridică a muncii este reglementată prin:

- Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, cu modificările ulterioare.
- Codul muncii, Legea numărul 53/2003.
- Legea numărul 1/1970, referitoare la organizarea şi disciplina Muncii.
- Legi utile din domeniul Protecţiei, Securităţii Muncii.
- Legea numărul 346/2002, cu privire la accidentele de muncă
şi boli profesionale, complectată cu Legea 258/2008.
- Legea numărul 167/2003, privind protecţia tehnică şi a mediului.
- Legea nr. 571/2003, privind prevenirea accidentelor de Muncă.
- Decret 1059/1967, privind protecţia sanitară.
2. Protecţia tehnică a muncii constă în măsuri tehnico-organizatorice pentru

uşurarea muncii şi prevenirea accidentelor de muncă.
19
3. Protecţia sanitară a muncii cuprinde măsurile organizatorice,

igienico-sanitare şi medico-profilactice pentru crearea unor condiţii normale de muncă şi
de suprimare a riscului îmbolnăvirilor profesionale.
Înainte de intrarea în laboratorul de chimie, se pregăteşte fiecare lucrare de

laborator conform instrucţiunilor din îndrumătorul de lucrări practice, fără a se efectua
vreo modificare, decât cu acordul conducătorului lucrării. Odată însuşit principiul lucrării
şi modul de lucru se pregăteşte şi masa de laborator. În acest sens se controlează
starea aparaturii şi a dispozitivelor care vor fi utilizate în cursul lucrărilor.
Pentru asigurarea desfăşurării în condiţii de maximă siguranţă a activităţii în

laborator, este necesar să se cunoască şi să se respecte normele de protecţia muncii şi
de pază contra incendiilor.
De asemenea, trebuie să se cunoască şi măsurile de prim ajutor în cazul

accidentelor de natură chimică (arsuri chimice, intoxicaţii acute sau cronice şi sufocări),
electrică (electrocutări), termică (arsuri sau opăriri) şi mecanică (tăieturi, zgârieturi,
înţepături, zdrobiri şi striviri), care se prezintă concomitent cu accidentele respective.
În acest scop laboratorul de chimie trebuie să fie dotat cu trusă sanitară de prim
ajutor, de laborator (figura 1).
Fig.1. Trusă sanitară de Fig.3. Cutie hidrant combinată

Fig.2. Nişă (Hotă)
prim ajutor (extinctor şi hidrant)
Pentru lucrul cu substanţele toxice (mercurul şi compuşii săi, cianurile alcaline

şi sărurile metalelor grele: mercur, cupru sau plumb), precum şi sărurile care degajă
vapori toxici, se vor utiliza hote (nişe) (figura 2), destinate acestui scop.
În caz de incendii trebuie să se cunoască cu precizie locul unde se găseşte
extinctorul şi hidrantul (figura 3) în laborator.
Sticlele şi borcanele cu reactivi se etichetează adecvat, corespunzător

conţinutului din acestea, în special substanţele nocive pentru om şi mediu (tabelul 1) şi
20
se păstrează în dulapuri sau pe etajerele (reagenţarele), confecţionate tot din sticlă. Se

verifică etichetele de pe fiecare sticlă sau borcan de reactivi (sticlă sau borcan de
stocare) cu atenţie, înainte de a folosi o parte din conţinutul acestora.
Tabelul 1. Simboluri utilizate pentru substanţele nocive
Substanţe Substanţe
foarte exterm de
Substanţe Substanţe Substanţe
inflamabile inflamabile
corosive oxidante explozive
(stabile între (stabile între
0-21 oC) (0-35 oC)
Substanţe Substanţe
Substanţe Substanţe Substanţe
dăunătoare, dăunătoare
iritante toxice foarte toxice
nocive pentru mediu
Lichidele se păstrează în eprubete, în sticle (substanţele volatile) sau în

pahare curate.
Substanţele solide se păstrează pe o sticlă de ceas sau în recipiente mici

închise (substanţele higroscopice).
Gazele lichefiate sau condensate se păstrează în butelii, baloane, recipiente

sau tuburi închise, ferite de sursele de încălzire, de lovituri, transportul şi manevrarea lor
făcându-se cu atenţie.
Este indicat să se poarte halat în laboratorul de chimie. Când este cazul, se

utilizează ochelari de protecţie. Părul lung se recomandă să fie legat.
Se vor aduce cârpe de laborator pentru a le folosi la nevoie.
Înainte de începerea lucrărilor de laborator şi la părăsirea laboratorului de

chimie, se vor spăla mâinile cu apă şi cu săpun şi se vor şterge cu un prosop curat,
21
existent în laborator.
Se păstrează şi se lasă curată aparatura şi masa la care se lucrează.
La părăsirea laboratorului se verifică: apa, gazul, lumina, panoul electric şi se

încuie uşa laboratorului (figura 4):
Apa Gazul Lumina Panoul electric Uşa
Fig.4. Verificarea laboratorului la terminarea lucrărilor practice
Toate aceste măsuri, constituie baza instructajului de protecţie a muncii şi pază

contra incendiilor, pe care conducătorul lucrărilor de laborator de chimie îl prezintă
studenţilor în prima şedinţă de laborator.
Studenţii vor semna un proces verbal de luare la cunoştinţă, în funcţie de

care pot participa în continuare la desfăşurarea lucrărilor de laborator.
22
ORGANIZAREA ŞI DOTAREA LABORATORULUI DE CHIMIE
2. ORGANIZAREA ŞI DOTAREA LABORATORULUI DE CHIMIE
Organizarea unui laborator de chimie este o acţiune de mare complexitate. Se

poate organiza un laborator de chimie de la proiectare până la dotare şi darea în
funcţiune a spaţiilor de laborator şi a activităţii corespunzătoare acestor spaţii.
În general, laboratorul de chimie trebuie să fie astfel construit/amplasat încât să

permită o exploatare uşoară, legături rapide şi comode cu alte departamente, să permită
o bună iluminare. Încăperile trebuie să aibă un regim de temperatură constantă (ideal
20oC) şi să fie dotate cu: instalaţii utilitare (instalaţia de energie electrică, instalaţia de
apă, instalaţia de canalizare, instalaţia de gaz, instalaţia de aerisire, instalaţia de vid),
mobilier de laborator (masă de laborator, scaune de laborator, dulapuri metalice, nişă de
laborator) aparatură şi ustensile de laborator.
2.1. Aparatură şi ustensile de laborator
Masă de laborator Oră în laboratorul de chimie
Sticle pentru reactivi Borcane pentru reactivi
23
Eprubete: simple sau gradate; Stativ pentru eprubete;

cu sau fără dop cleşte şi perie pentru eprubete
Pahar Berzelius; Vase conice Erlenmeyer;

cleşte şi perie pentru pahare cleşte şi perie pentru flacoanele Erlenmeyer
Baloane gradate cu fund plat şi rotund; Cilindrii gradaţi: cu cioc de scurgere; conici;
perie pentru baloane perie pentru cilindrii gradaţi
24
Pipete: volumetrice (cu bulă, cotate) şi gradate Stativ pentru pipete; perie pentru pipete
a) b)
Cleme pentru tuburi de cauciuc:

Utilizarea pipetei cu şi fără pară de cauciuc
Hoffmann (a) şi Mohr (b)
25
Biurete şi perie pentru biurete Stativ pentru biurete
Umplerea biuretei Utilizarea biuretei
a) b)
Citirea biuretei Pisete: de sticlă (a) şi de plastic (b)
26
a) b) c) d)
Becuri de gaz: Bunsen (a), Mecker (b) şi Teclu (c);
Trepied
spirtieră (d)
Triunghi metalic cu şamotă Sită metalică cu azbest
Creuzet de porţelan Cleşte metalic pentru creuzet
Mojar cu pistil Sticlă de ceas
Etuvă Cuptor electric
27
Balanţă analitică, electronică Sticle picurătoare
Pensetă şi lamele de sticlă Spatule
a) b)
Barometre de laborator (cu citire directă: a;
Termometru de laborator şi stativ
diferenţial: b)
Barometru cu termometru
28
Mufă pentru fixat clemele în stativ Ansamblu: stativ, mufă şi clemă
Prepararea unei soluţii
29
2.2. Caietul de laborator
După cum se cunoaşte, chimia este o ştiinţă experimentală. Chiar cele mai
strălucite teorii servesc numai pentru raţionalizarea rezultatelor experimentale. Din acest
motiv o importanţă deosebită o prezintă înregistrarea clară şi concisă a observaţiilor şi a
rezultatelor experimentale ale lucrării.
În mod obişnuit rezultatele se vor înscrie după fiecare experiment într-un caiet
de laborator, în care s-au conspectat şi lucrările de laborator. Lucrările de laborator se
desfăşoară în ciclu, pe grupe de câte 4-5 studenţi.
Observaţiile, calculele, rezultatele precum şi interpretarea clară a acestora

permit o înţelegere uşoară, atât pentru cel care a efectuat experienţa cât şi pentru
conducătorul lucrării.
Pentru rezolvarea problemelor de la sfârşitul fiecărei lucrări se vor utiliza

masele atomice ale elementelor prezentate în Anexa 1 sau celelalte anexe cu datele
necesare.
În caietul de laborator se desenează aparatura şi ustensilele de laborator

precizate de conducătorul lucrărilor de laborator, se xerocopiază “Formulele chimice,
Combinaţiile organice şi Reacţiile redox propuse pentru rezolvare”, prezentate în
Anexa 2.
Caietul de laborator cu conspectul efectuat la fiecare lucrare de laborator şi cu

semnătura conducătorului lucrării de la fiecare experiment, pentru confirmarea acceptării
rezultatelor, se prezintă în ziua examenului.
“Obligaţiile pentru studenţii din anul I”, sunt prezentate în Anexa 3.
30
DETERMINAREA VITEZEI RELATIVE DE DIFUZIE A GAZELOR
Lucrarea nr. 2
1. Consideraţii generale
Gazul perfect reprezintă, gazul ale cărui molecule pot fi asimilate cu puncte
materiale, adică molecule ce posedă masă, dar au dimensiuni neglijabile şi între care nu
există forţe intermoleculare de atracţie sau respingere.
Gazul real reprezintă abateri de la modelul ideal limită al gazului perfect

datorită forţelor intermoleculare de atracţie şi volumului propriu al moleculelor.
În această lucrare se urmăreşte o tratare a gazului ideal pe baza teoriei

cinetico-moleculare a gazelor. Ideile de bază ale teoriei cinetico- moleculare sunt:
a) Mişcarea particulelor în spaţiul disponibil sistemului este total dezordonată
şi denumită agitaţie termică;
b) Mişcarea particulelor implică ciocniri clasice frecvente între ele şi cu pereţii
sistemului;
c) Materia aflată în stare de agregare gazoasă constă la scară microscopică
din particule sferice, atomi sau molecule;
d) Viteza medie a unui grup de molecule cu mase identice depinde de
temperatură.
Se pot remarca uşor câteva consecinţe calitative ce rezultă imediat în urma

acceptării acestor ipoteze:
1. Un gaz uşor ocupă tot volumul ce-l are la dispoziţie;
2. Presiunea exercitată de un gaz este consecinţa ciocnirilor moleculelor de
gaz cu pereţii incintei ce conţine gazul;
3. Deoarce volumul propriu al moleculelor din incintă este cu mult mai mic
decât volumul incintei, gazul poate fi comprimat.
Din punct de vedere cantitativ, teoria cinetică stabileşte că energia cinetică

medie a molculelor a două gaze diferite aflate la aceeaşi temperatură este egală.
Astflel,
1/2m 1·v 12 = 1/2m 2·v 22 (1)
31
unde, indicii 1 şi 2 se referă la două gaze diferite.

Dacă m1 este mai mare de cât m 2, este evident că v 1 mediu, trebuie să fie mai
mică decât v2 , mediu, pentru a se menţine egalitatea. De aceea, la gazele grele viteza
medie a moleculelor este mai mică şi difuzează mai încet decât gazele uşoare, la o
temperatură dată.
Din realţia (1) se poate deduce o relaţie ce leagă vitezele de difuziune cu
masele moleculare (Relaţia lui Graham):
v 1/v 2 = (M 2 /M 1)½ (2)
unde, M1 şi M2, reprezintă masele moleculare ale gazelor 1 şi 2.

Conform teoriei cinetico-moleculare se demonstrează relaţia:
p = 1/3n · mv2 = 2/3n · mv2/2 (3)
unde: p - presiunea din incintă;

n - numărul de molecule din unitatea de volum;
m - masa unei molecule;
v2- viteza pătratică medie a unei molecule.
Dacă, se exprimă n în funcţie de volumul unui mol de gaz V şi de numărul de

molecule din volumul molar V, se poate scrie:
n = N/V (4)
Înlocuind relaţia (4) în (3), se obţine următoarea relaţie:
pV = 1/3N · mv2 = 2/3N · mv2/2 (5)
adică, produsul pV este 2/3 din energia cinetică a tuturor moleculelor. Dar, conform
teoriei cinetice a gazelor, ale cărei presupuneri simplificatoare au fost prezentate la
început, energia cinetică medie este o măsură a temperaturii. Ecuaţia (5) va deveni:
pV = 2/3N · (mv2)/2 = N · k · T = RT (6)
unde : k - constanta lui Boltzman;

R - constanta universală a gazelor perfecte;
T - temperatura absolută.
32
În consecinţă, pentru un volum V oarecare, multiplu sau submultiplu al

volumuni molar, pentru o temperatură fixată, se obţine:
(p 1V1)/T1 = (p 2V2)/T2 = const. (7)
unde 1 şi 2 sunt două seturi de condiţii diferite pentru acelaşi gaz.
Să presupunem că la presiune constantă p1 = p2 (legea lui Gay-Lussac),

temperatura T2 se dublează: T2 = 2T1. În aceast caz volumul V2 va deveni de două ori
mai mare V2 = 2V1, pentru a se menţine egalitatea. Dar dacă la temperatură constantă
(legea Charles), presiunea creşte de 3,5 ori, care va fi noul volum V2 în funcţie de V1 ?
(Răspundeţi în scris)
2. Scopul lucrării
Însuşirea modului de determinare a vitezei relative de difuzie a gazelor.
3. Aparatură şi reactivi
- Tub de sticlă cu diametrul Ø = 20-160 - Soluţie HCl, conc.;

mm, cu lungime 70-800 mm, 1 buc. - Soluţie NH3, conc.;
- Două dopuri care să se potrivescă la - Vată de celuloză;
capetele tubului; - Bandă adezivă, lăţime 5 mm.
- Sticluţe (50-100 mm) închise etanş
cu soluţii de: HCl conc. şi NH3 conc.;
- Pahare Berzelius, de 50 ml, 2 buc.,
- Pipete medicale de 10 ml, prevăzute
cu cauciuc la capete, 2 buc.;
- Cronometru sau ceas cu posibilitate
de cronometrare;
- Termometru de cameră:
- Stativ cu clemă şi mufă, 1 buc.;
- Baghetă de sticlă, cu diametrul
Ø = 20 mm, lungime 50 mm.
33
4. Modul de lucru
Se montează un tub de sticlă curat în poziţie orizontală, cam la 0,5 m de

supafaţa mesei, conform figurii 1. Se astupă capetele tubului cu dopuri de vată , nu prea
compacte. Folosind pipete medicale, se picură câte 5 picături soluţie de acid clorhidric
concentrat (HCl), respectiv 5 picături de soluţie concentrată de amoniac (NH3), simultan
de către doi studenţi, pe cele două dopuri de vată de celuloză. Se măsoară temperatura
camerei. În timp ce una dintre cele două persoană, notează timpul iniţial, în tabelul 1,
cealaltă persoană va închide cu grijă, simultan ambele capete ale tubului cu dopurile de
cauciuc. Se urmăreşte atent tubul, până când apare un inel albicios (ca o ceaţă) şi
imediat se notează timpul final. Se marcheză, prin lipirea unei fâşii de bandă adezivă,
poziţia inelului, se măsoară de la această poziţie distanţa până la marginile interioare ale
dopurilor de vată. Se curăţă tubul prin ştergere cu o bucată de vată înfăşurată pe o
baghetă de sticlă şi se repetă experimentul.
Stativ
Mufă Clemă Tub de sticlă
Dop de cauciuc Dop de cauciuc

Pipetă Pipetă
Pahar Pahar
Berzelius Berzelius
Fig.1. Dispozitivul experimental utilizat la determinarea vitezei relative de difuzie a gazelor
34
5. Prelucrarea datelor
Datele obţinute se folosesc în calcule şi rezultatelele în secunde, centimetri sau

cm/s, se vor înscrie în Tabelul 1.
Tabelul 1. Date experimentale privind determinarea vitezei relative de difuziune
Nr. experiment
Nr. crt. Valori obţinute
1 2
1 Timpul iniţial (ti)
2 Timpul final (tf)
3 Distanţa parcursă de NH3 (dNH3 )
4 Distanţa parcursă de HCl (dHCl)
5 Diferenţa de timp (Δt)
6 Viteza de difuzie a NH3 = dNH3/Δt
7 Viteza de difuzie a HCl = dHCl/Δt
Raport: Viteza de difuzie a NH3/
8
Viteza de difuzie a HCl
Raportul teoretic calculat pe baza
9
maselor moleculare
Eroare teorie-practică (%) =
10 [(valoarea teoretică- valoarea
practică)/ valoarea practică] · 100
Explicaţi eroarea obţinută la acest experiment !
Se lasă masa în ordine.
35
6. Probleme
1. Care este conţinutul procentual de carbon în oxidul de carbon şi în dioxidul de

carbon?
Rezolvare: AC = 12; AO = 16; MCO = 28; MCO2 = 44;
a) dacă în 28 g CO .................................sunt 12 g C
atunci în 100 g CO...................................sunt x g C
x = 42,85 % C în oxidul de carbon
b) dacă în 44 g CO2.....................................sunt 12 g C
atunci în 100 g CO2 ………………..………sunt y g C
y = 12·100/44 = 27,27 C în dioxidul de carbon
R: x = 42,85 %; y = 27,27%
2. O lumânare a ars complet sub un clopot în care se găseau 0,8 g oxigen, gazul
rezultat fiind dioxidul de carbon. Să se afle procentul de carbon din lumânare,
dacă la începutul arderii, aceasta cântarea 5g.
R: 6 %
3. Ce cantitate de oxigen, exprimată în grame şi moli este necesară pentru a

obţine 8,8 kg dioxid de carbon?
R: x = 6,4 kg = 6400 g oxigen; y = 200 moli oxigen
4. 3 moli de azot reacţionează cu 3 moli de hidrogen. Să se calculeze volumul de

amoniac (NH3) rezultat.
R: x = 2 moli NH3 = 2 ·22,4l = 44,8 l NH3
5. Densitatea hidrogenului la 0 oC şi 1 atm este egală cu 0,0899 g/dm3. Să se afle

densitatea hidrogenului la 0 oC şi 4 atm.
R: 0,356 g / dm3
36
ANALIZA UNOR PRODUSE PETROLIERE
Lucrarea nr. 3
ANALIZA UNOR PRODUSE PETROLIERE:

LUBRIFIANŢI, COMBUSTIBILI
Lubrifiantul reprezintă, în cazul general, cel de-al treilea corp interpus, în

scopul micşorării frecării, între suprafeţele a două corpuri aflate în contact şi în mişcare
relativă. Trebuie precizat că cel de-al treilea corp poate fi şi un lubrifiant ad-hoc, prezent
în mod natural pe suprafeţele corpurilor sau în mediul înconjurător. Uzual lubrifiantul
(materialul de ungere) este interpus intenţionat.
Lubrifianţii sunt foarte variaţi şi se pot găsi în toate stările de agregare
(tabelul 1).
Tabelul 1. Clasificarea lubrifianţilor

Gaze Aer, H O (abur), CO , He, H N etc.
2 2 2, 2
Vegetale sau animale
Uleiuri
Sintetice: siliconice, esterice etc.
Lubrifianţi Apă
Lichide neconven- Materiale topite: mercur, sodiu, sticlă etc.
Stări ţionali Fluide tehnologice: emulsii, acizi etc.
Unsori Cu săpunuri pe bază de: Ca, Na, Li, Ba, Al,
consistente Pb etc.
Materiale
Mase plastice Teflon, poliacetaţi
viscoelastice
Materiale
Solide Grafit, mică, MoS , WS etc.
pulverulente 2 2
Combustibilii sunt substanţe organice naturale sau artificiale care se combină

rapid cu oxigenul atmosferic producând energie termică. Această reacţie exotermă,
caracteristică combustibililor este cunoscută sub denumirea de ardere.
Combustibilii sunt caracterizaţi prin puterea calorifică Q, care se defineşte ca
fiind cantitatea de căldură degajată prin arderea unei unităţi de
37
masă de combustibil, 1 Kg (combustibil solid), 1 litru (combustibil lichid), 1 Nm3

(combustibil gazos). Dacă prin ardere rezultă apă în stare lichidă, se defineşte puterea
calorifică superioară, Qs iar dacă apa se obţine în stare gazoasă se defineşte puterea
calorifică inferioară, Qi.
Cea mai comună clasificare a combustibililor se face după starea de agregare,
în combustibili solizi, lichizi şi gazoşi şi după provenienţă, în combustibili naturali şi
sintetici (tabelul 2).
Tabelul 2. Clasificarea combustibililor chimici
Starea Provenienţa
de agregare
Naturali Artificiali sau sintetici
turbă
lignit mangal
cărbune brun cocs
huilă semicocs
Solizi
antracit cocs de petrol
şisturi combustibile deşeuri combustibile
(şisturi bituminoase) (rumeguş, talaş, coji de seminţe)
lemn
benzină
petrol lampant
motorină
Lichizi ţiţei
păcură
gaze lichefiate
alcooli
gaz de apă
gaz de aer
gaz mixt
gaze naturale gaz de cocserie
Gazoşi
gaze de sondă gaz de cracare
gaz de furnal
hidrogen
acetilenă
38
2. Scopul lucrării
Însuşirea modului de determinare a viscozităţii, a temperaturii de inflamabilitate,

ardere, şi respectiv a gradului de uzură, a unor lubrifianţi şi combustibili lichizi, pentru
familiarizarea cu modul de caracterizare a unor produse petroliere cu largă utilizare
practică.
3. Determinarea viscozităţii lubrifianţilor în funcţie de temperatură,

cu aparatul Engler
3.1. Principii teoretice
Uleiurile minerale şi sintetice pentru lubrifiere, în condiţiile tehnologiilor

moderne de fabricare pot satisface exigenţele calitative impuse de necesităţile de
lubrifiere a utilajelor sau a diferitelor aparate.
Proprietăţile fizico-chimice ale acestor tipuri de lubrifianţi depind în mare
măsură de natura materiei prime - ţiţei sau produşi de sinteză - din care au fost obţinuţi,
de tehnologia utilizată la fabricare, precum şi de natura aditivilor folosiţi la uleiurile de
bază în scopul ameliorării însuşirilor acestora.
Viscozitatea unui lichid reprezintă rezistenţa opusă la deplasarea unui strat în

raport cu altul (rezistenţa la curgere). Viscozitatea măsoară frecarea internă a fluidului
(rezistenţa la forfecare) care provoacă apariţia unei tensiuni tangenţiale la suprafaţa
dintre straturile de lichid în mişcare. Aceasta face ca viteza de deplasare a straturilor de
lichid în timpul curgerii să fie diferită în funcţie de distanţa l a stratului de lichid faţă de
suprafaţa statică (figura 1).
Fig.1. Deplasarea straturilor într-un lichid
39
Forţa de frecare interioară F, care se opune mişcării a două straturi cu o

suprafaţă de contact S, aflate la distanţă Δl între două straturi succesive, cu o variaţie
Δv, a vitezei straturilor în funcţie de l, pentru un coeficient de frecare interioară
(viscozitate dinamică, η) la un gradient de viteză Δv/Δl va fi dată de formula lui Newton:
F = -η·S · (Δv/Δl) (1)
Viscozitatea absolută sau dinamică, este dată de relaţia:
η = - (F·Δl)/S·Δv) [kg· m-1·s-1] (2)
Unitatea de viscozitate dinamică în SI este [Pa·s], dar se foloseşte curent,

unitatea în CGS, Poise [P], care reprezintă forţa de frecare, F, când Δv = 1 cm/s,
S = 1 cm2 şi Δl = 1cm. În consecinţă 1P = 10-1 Pa·s.
Viscozitatea dinamică se poate măsura cu viscozimetrul Höppler.
Raportul dintre viscozitatea dinamică, şi densitatea lubrifiantului, ,

reprezintă viscozitatea cinematică :
= η/ρ [m2·s-1] (3)
Unitatea de măsură utilizată curent este Stokes [St] şi reprezintă viscozitatea

unui fluid când viscozitatea dinamică este 1 Poise şi densitatea sa este de 1g/cm3:
1St = 100 cSt; 1St = 10-4 [m2·s-1] (4)
Viscozitatea depinde de temperatură, scade cu creşterea temperaturii, datorită

micşorării forţelor intermoleculare van der Waals ca urmare a agitaţiei termice.
Viscozitatea cinematică absolută se poate măsura cu viscozimetrul capilar.
Pentru determinări curente de viscozitate, în tehnică se folosesc şi unităţi
convenţionale, cum ar fi viscozitatea convenţională Engler exprimată în grade Engler [E],
care se determină cu aparatul Engler.
Un grad Engler reprezintă raportul dintre timpul de scurgere τtoC a unui volum
de lichid (ulei) de cercetat printr-un orificiu calibrat la o anumită temperatură şi timpul de
scurgere a unui volum egal dintr-un lichid etalon (apă pură), τ20oC , la 20 oC prin acelaşi
orificiu:
E = τtoC / τ20oC [oE] (5)
40
Valorile viscozităţii relative Engler nu sunt aceleaşi cu ale vâscozităţii

cinematice relative a lichidului în raport cu apa pură la 20 oC, din cauză că la scurgerea
lichidului prin orificiul calibrat al aparatului Engler nu se realizează o curgere laminară.
3.2. Aparatură şi reactivi
- Aparatul Engler din figura 2; - Ulei de analizat.

- Sticlă pentru ulei de analizat;
- Sticlă pentru resturi de ulei de
analizat;
Fig.2. Aparatul Engler
3.3. Modul de lucru
Se urmăreşte variaţia viscozităţii Engler a unui ulei de motor cu temperatura.

Determinările se fac la cel puţin trei temperaturi ce diferă între ele cu cel puţin 10 oC
(40, 50 şi 60 oC).
Se verifică dacă vasul interior (2), al aparatului din figura 2 este curat şi uscat.
Se fixează tija (4) în orificiul calibrat (3) şi se toarnă ulei în vasul interior (2) până la
reper, după care se pune capacul (7), al vasului interior. Se conectează ştecherul la
priză, se încălzeşte aparatul până când baia de termostatare cu apă, din exterior (1),
a cărei temperatură se măsoară cu termometrul (6), atinge o temperatură cu 5 oC mai
ridicată faţă de temperatura vasului interior, măsurată cu termometrul (5).
(Termometrul 5 indică temperatura la care urmează să se efectueze determinarea).
41
Se scoate ştecherul din priză şi se aşteaptă până când uleiul din vasul interior
atinge temperatura la care urmează să se efectueze determinarea (de exemplu 40 oC).
Pentru o mai rapidă uniformizare a temperaturii se utilizează agitatorul (8). Se ridică tija
(4) şi se notează timpul necesar scurgerii a 200 ml de ulei, într-un vas etalonat (9).
Se vor repeta determinările pentru temperaturile de 50 şi 60 oC. Rezultatele

obţinute se vor trece într-un tabel. Se va curăţa vasul în interior.
3.4. Prelucrarea datelor
Viscozitatea Engler se calculează cu relaţia:
E = t/C [oE] (6)
unde: C este constanta aparatului (timpul de scurgere a 200 ml apă distilată la

20 oC în funcţie de orificiul de scurgere; C = 51 sec) şi t este timpul de curgere, în
secunde a 200 ml ulei la temperatura de lucru.
Rezultatele experimentale obţinute se trec în tabelul 3.
Tabelul 3. Date experimentale privind viscozitatea lubrifianţilor

Temperatura Timp Vâscozitate
[oC] [s] [oE]
40
50
60
Se reprezintă apoi grafic, viscozitatea [E] în funcţie de temperatură [oC] şi se

interpretează graficul obţinut.
4. Determinarea temperaturii de inflamabilitate şi de ardere

la lubrifianţi şi combustibili cu aparatul Marcusson
Prin temperatură de inflamabilitate se înţelege temperatura la care o probă de

lubrifiant sau combustibil, încălzită în anumite condiţii, dă naştere la o cantitate de
42
vapori, care formează împreună cu aerul un amestec combustibil, ce se aprinde în

contact cu o flacără şi se stinge imediat după îndepărtarea acesteia.
Temperatura de ardere este temperatura la care, vaporii odată aprinşi continuă

să ardă la suprafaţă chiar şi după îndepărtarea flăcării.
Temperatura de autoaprindere, este temperatura la care vaporii se aprind

spontan în contact cu aerul în absenţa unei flăcări.
Temperaturile de inflamabilitate, ardere şi autoaprindere au un caracter

convenţional, depinzând de condiţiile de lucru nu şi de construcţia aparatului. Cu toate
acestea valoarea lor are o mare importanţă practică. Pentru determinarea punctului de
inflamabilitate şi de ardere se foloseşte aparatul Marcusson
(În laborator nu se va determina şi temperatura de autoaprindere).
- Aparatul Marcusson (figura 3); - Motorină.

- Sticlă pentru motorină de analizat;
- Sticlă pentru resturi de motorină;
Fig.3. Aparatul Marcusson
43
4.3. Modul de lucru
Se curăţă bine creuzetul (2), fixat pe o baie de nisip (1), din aparatul
Marcusson. Se introduce motorină şi se montează termometrul (4), necesar determinării.
Se aprinde flacăra dispozitivului de aprindere (3) şi se fixează flacăra deasupra
creuzetului cu lubrifiant sau combustibil. Se conectează aparatul la reţeaua electrică şi
din timp în timp se încearcă prima inflamare a suprafeţei uleiului, pentru determinarea
temperaturii de inflamabilitate.
Se continuă încălzirea şi se încearcă arderea lubrifiantului sau combustibilului
şi după îndepărtarea flăcării, pentru determinarea temperaturii de ardere.
Se face ordine la masă.
Se notează în tabelul 4 cele două temperaturi, de inflamabilitate şi aprindere

(ardere).
Tabelul 4. Date experimentale privind rezultatul determinărilor

Temperatura
[oC]
Temperatura de inflamabilitate
Temperatura de ardere
5. Determinarea gradului de uzură al lubrifianţilor cu proba

“petei” de ulei
Metodele rapide de examinare a uleiurilor se bazează pe punerea în evidenţă a

unor aspecte calitative ale uleiurilor, care pot da unele indicaţii preţioase asupra stadiului
de degradare a lubrifiantului (apariţia particulelor cărbunoase, a acidităţii etc. indică o
anumită uzură, îmbătrânire).
44
- Suport pentru testare (figura 4); - Ulei etalon (neutilizat);

- Baghetă pentru ulei; - Ulei de analizat (uzat);
- Hârtie de filtru, 5 x 5 cm2, 4 buc.; - Soluţie indicator de pH (metil-
- Sticlă picurătoare, 2 buc.; orange);
- Detergent pentru spălarea vaselor.
Fig.4. Suport pentru determinarea gradului de uzură al lubrifianţilor

cu proba “petei” de ulei
5.3. Modul de lucru
Pe suportul de testat din figura 4 se aşează patru bucăţi de hârtie de filtru

(5 x 5 cm2). Din sticla picurătoare cu proba etalon se lasă să cadă câte o picătură de ulei
pe două dintre bucăţile de hârtie de filtru.
Se repetă operaţia pentru proba de analizat, pe celelalte două bucăţi de hârtie
de filtru.
Se lasă timp de 90 minute.
Se face şi testul de aciditate cu metilorange pentru fiecare probă în parte. Se
interpretează rezultatele.
45
După 90 minute se examinează petele formate, pentru ambele probe.
Proba etalon lasă o pată continuă, aproape circulară, fără zone distincte.
Proba de analizat lasă mai multe zone distincte, dispuse concentric, având
aspectul celor în figura 5, şi anume:
zona centrală, care dă imaginea gradului de contaminare a uleiului cu
particulele cărbunoase cele mai mari;
aureola ce delimitează zona centrală şi prezintă frontul de dispersie a

particulelor cărbunoase mari;
zona de difuzie, ce caracterizează capacitatea dispersantă a uleiului (lipsa

ei indică un proces de floculare a suspensiilor - pericol iminent şi trebuie
luată măsura de schimbare a uleiului);
zona translucidă, exterioară (conţine ulei “debarasat” de particule

cărbunoase), a cărei nuanţă poate constitui o indicaţie privind gradul de
oxidare a uleiului.
Testul de aciditate se efectuează cu metilorange, care se aplică peste petele

formate, pentru fiecare probă în parte. În funcţie de culorile care apar se precizează un
mediu neutru (galben-portocaliu), acid (roşu) sau alcalin (albastru sau verde).
Observaţiile se trec în caietul de laborator.
Zona translucidă Zona centrală
Zona de difuzie Aureolă
Fig.5. Aspectul final al “petei” de ulei pentru proba de analizat
46
6. Probleme
1. Să se calculeze puterea calorifică superioară a metanului, Qs, în MJ/m3N,

cunoscând căldura de ardere a metanului: - 890,5 kJ/mol.
R: 39,73 MJ/m3N
2. Să se calculeze puterea calorifică inferioară la arderea metanului, Qi, în

MJ/m3N, cunoscând căldura de formare a apei şi căldura de ardere a metanului
egală cu: - 802,43 kJ/mol.
R: 35,80 MJ/m3N
3. Indicaţi cel puţin o pereche de substanţe combustibile care au aceeaşi masă

moleculară însă diferă prin compoziţia lor chimică.
R: CO şi C 2H 4, M = 28
4. Să se afle conţinutul de impurităţi mecanice dintr-un combustibil, în procente,

ştiind că la 200 g produs (m), masa (m2) a fiolei de cântărire împreună cu
impurităţile şi hârtia de filtru este 25 g iar masa (m1) a fiolei de cântărire cu
hârtia de filtru este 20 g, utilizând relaţia: 100 (m2 - m1)/m.
R: 2,5 %
5. Să se calculeze indicele de cocs al unei motorine, în procente, utilizând relaţia:

100 m/m1, ştiind masa cocsului rezultat m = 0,27 g la o masă de motorină,
m1 = 90 g.
R: 0,3%
47
Evoluţia Cifrei de Afaceri şi a Profitului Net pentru OMV “PETROM” S.A., în perioada 2008-2012.
Rafinărie.
Evoluţia Cifrei de Afaceri şi a Profitului Net pentru S.C. “ROMGAZ” S.A., în perioada 2008-2012.
48
ANALIZA CALITATIVĂ A UNOR ALIAJE CU ELECTROGRAFUL
Lucrarea nr. 4
Analiza chimică calitativă a aliajelor constă în general din metode laborioase,

care încep cu dezagregarea aliajului cu amestecuri de acizi, în urma căreia acesta trece
într-o formă solubilă, separarea ionilor şi abia în final identificarea lor.
Electrograful oferă posibilitatea unei analize rapide a componentelor metalice
dintr-un aliaj, printr-o, metodă nedestructivă.
Metoda se bazează pe oxidarea, prin dizolvare anodică, printr-un proces de
electroliză a atomilor de metal din stratul superficial al probei supuse analizei, conform
reacţiei:
Meo - ne-  Men+ (1)
Cationii rezultaţi, în drumul lor spre catod, difuzează într-o hârtie de filtru
impregnată cu soluţia unui electrolit şi apoi se identifică prin reacţii specifice de culoare,
prin tratare, direct pe hârtie cu un reactiv chimic adecvat.
Simultan, la polul opus, are loc reducerea catodică a ionilor H3O+, rezultaţi prin
ionizarea apei (H2O + H2O H3O+ + HO-) adică:
H3O+ + 1e-  1/2H 2 + H 2O (2)
fenomen ce provoacă o alcalinizare locală (exces de ioni HO-) având drept consecinţă
apariţia unor hidroxizi greu solubili. De aceea înainte de identificare hârtia de filtru se
acidulează cu 1-2 picături de acid azotic diluat. Astfel, în final, hârtia de filtru conţine
azotaţii tuturor ionilor metalici din aliaj, toţi solubili.
49
2. Reacţii specifice
Cationii elementelor reacţionează cu anumiţi reactivi, formând produşi coloraţi.

Deoarece culoarea compusului rezultat este caracteristică doar unui anumit cation,
reactivul se consideră specific acelui cation. Aliajele conţin elemente ce pot fi identificate
prin reacţiile specifice ale cationilor acestora.
Dintre numeroasele elemente ce pot fi conţinute în aliaje, în lucrarea de faţă se
vor studia: Fe, Co, Cu, Pb, Zn, Cr, Ni şi Al. Mai trebuie menţionat faptul că unii ioni au
reactivi specifici chiar pentru trepte diferite de oxidare. Un astfel de exemplu este fierul:
1. Fe2+ : 3Fe2+ + 2K 3[Fe(CN) 6]  Fe [Fe(CN) ] + 6K+

3 6 2
Fericianură Hexacianoferit de fier (II)
de potasiu (culoare albastră)
2. Fe3+: 4Fe3+ + 3K 4[Fe(CN) 6]  Fe [Fe(CN)

4 ]6 3+ 12K+
Ferocianură Hexacianoferat de fier (III)
de potasiu (culoare albastră)
Fe3+ + 3NH4SCN  Fe(SCN)3 + 3NH4+

Tiocianat Tiocianat de fier (III)
de amoniu (culoare roşu-sânge)
3. Co2+: Co2+ + 4NH4SCN  (NH ) [Co(SCN) ] + 2NH +

4 2 4 4
Tetratiocianocobaltiat (II) de amoniu
(culoare albastră, în prezenţă de
amestec de alcool amilic şi eter)
4. Cu2+: Cu2+ + K 4[Fe(CN) ]6  Cu [Fe(CN)

2 ]6+ 4K+
Ferocianură de cupru (II)
(culoare roşie-brună)
Cu2+ + 4NH4OH  [Cu(NH 3) 4]2+ + 4H O

2
Cation tetraaminocupru (II)
(culoare albastru intens)
5. Pb2+: Pb2+ + 2KI  PbI2 + 2K+

Iodură de plumb (precipitat galben)
50
6. Zn2+: 3Zn2+ + 2K 3[Fe(CN) ]6  Zn [Fe(CN)

3 ]6 2+ 6K+
Fericianură de zinc
(precipitat galben portocaliu, spre brun)
La cald
7. Cr3+: 2Cr3+ + 3H O + 10NaOH  2Na CrO + 8H O+6Na+
2 2
Cromat de sodiu
2
(culoare
4 2
galbenă)
8. Ni2+: Ni2+ + 2NH 4OH + 2 H 3C-C=N-OH 
H3C-C=N-OH
dimetil-glioxima (DMG)
O H O
2HC C N N C CH3
3 2
Ni CH NH4+
2H C C N N C 3
3
O H O
Precipitat roşu (DMG de Ni)
9. Al3+: 1/3 Al3+ + NH4OH +

O O
+ H O + NH +
2 4
OH OH
O OH O OH
Al/3
Alizarina Precipitat roşu
Reacţia se va efectua şi în eprubetă, la fierbere, cu o sare etalon de aluminiu.

Se obţine un precipitat de culoare roşie, caracteristic ionului Al3+.
O altă modalitate de identificare a ionului de aluminiu s-ar putea realiza tot în

eprubetă cu:
  3
  f enolftaleina    
6
Al (OH)3 6(Na 
F ) (3Na AlF  )
ion hexafluoroaluminat 3(Na
OH  )
51
După adăugarea fenolftaleinei se observă o coloraţie roz, culoare ce apare din

cauza creşterii pH-ului prin eliberarea ionilor hidroxil, OH-.
Din reacţiile de mai sus se poate observa că unii cationi pot fi identificaţi prin
mai multe reacţii, ce dau culori diferite (ca de exemplu Fe3+, Cu2+ etc.).
3. Scopul lucrării
Cunoaşterea de către studenţi a unor reactivi specifici pentru identificarea

componentelor unor aliaje (oţeluri, alame, bronzuri), în vederea familiarizării cu metodele
analitice rapide folosite în industrie.
- Electrograf, figura 1; - Soluţii de NaNO3 sau Na2SO4 5%

- Hârtie de filtru, rondele, Ø =5cm; (utilizaţi ca electroliţi);
- Foarfecă; - Soluţii de NH4SCN, K4[Fe(CN)6],
- Lamele de sticlă 2x5 cm2; 10 buc.; K3[Fe(CN)6], Pb(CH3COO)2, KI,
- Epruvete metalice pentru analiză; NaOH (diluat), dimetilglioximă,
- Tăviţă pentru epruvete; H2O2 3%, colorant “roşu
- Placă suport din lemn utilizată în (sau galben) de alizarină”, amestec de
timpul şlefuirii probelor; alcool amilic şi eter, NH4OH (1:1).
- Hârtie abrazivă; - Lapte de var pentru degresare;
- Perie pentru degresare; - Apă distilată.
- Pisetă cu apă distilată;
4

3
2
Fig.1. Electrograful
52
Electrograful, figura 1 este format dintr-un catod din plumb (1), legat la polul
pozitiv al sursei de curent continuu (2-6 V) şi un anod din aluminiu (1), legat la polul
negativ al sursei de curent, pentru a atrage cationii apăruţi în soluţia ce îmbibă hârtia de
filtru (3) prin dizolvarea anodică a epruvetei metalice (4). Catodul se poate deplasa pe
verticală şi se fixează cu ajutorul unui şurub.
5. Modul de lucru
Se va lua pe rând câte o epruvetă metalică a cărei analiză urmează să se

efectueze, se şlefuieşte cu hârtie abrazivă, se degresează cu lapte de var
(vezi la chiuvetă), se spală cu apă şi apă distilată şi se şterge cu un material absorbant.
Se ia o rondea de hârtie de filtru, se marchează radial în părţi aproximativ
egale, cu creionul. Pe fiecare din porţiunile marcate se scriu cu creionul simbolurile
elementelor care vor fi căutate în proba respectivă: Fe, Co, Ni, Cr, Cu, Pb, Al, Zn
(cu sarcina ionică corespunzătoare). Se îmbibă apoi hârtia de filtru cu soluţie 5%
NaNO3 sau Na2SO4, se fixează pe anodul de aluminiu al electrografului din figura 1.
Epruveta se pune peste hârtia de filtru, se fixează catodul cu şurubul ajutător, se
conectează electrograful la sursa de curent continuu şi se lasă 30 secunde, pentru
desfăşurarea electrolizei. Se deconectează electrograful de la sursa de alimentare cu
curent şi cu o foarfecă (figura 2) se taie hârtia de filtru conform compartimentării
anterioare. Fiecare bucăţică de hârtie de filtru se pune pe câte o lamelă de sticlă (figura
3), unde se vor efectua reacţiile de identificare pentru fiecare cation în parte. Rezultatele
experimentale obţinute se trec în tabelul 1.
Fig.2. Foarfecă Fig.3. Lamele de sticlă
Masa de laborator se va lăsa în ordine.
53
Rezultatele experimentale se vor trece în tabelul 1.
Tabelul 1. Date experimentale privind rezultatul probei analizate

Elementul identificat ca ion
(se va scrie sarcina fiecărui ion în parte şi reacţiile ionice
Proba analizată
pentru ionii identificaţi în probele analizate):
Fe2+ Fe2+ Co2+ Ni2+ Cr3+ Cu2+ Pb2+ Al3+ Zn2+
Oţel
Alamă
Bronz
Se vor scrie şi ecuaţiile reacţiilor ionice specifice pentru cationii identificaţi, în

probele analizate.
7. Probleme
1. Să se stabilească coeficienţii următoarei reacţii redox:

CrCl3 + KNO3 + Na2CO3 Na2CrO4 + KNO2 + CO2 + NaCl
2. Să se egaleze ecuaţia cu ajutorul sistemului redox:

MnSO4 + KNO3 + Na2CO3  Na2MnO4 + KNO2 + CO2 + Na2SO4
3. Să se egaleze ecuaţia cu ajutorul sistemului redox:

AlCl3 + NaNO2 + H2O  Al(OH)3 + NaCl + NO + NO2
4. În două eprubete conţinând soluţii de sare de Fe(III), - una de concentraţie

10-3 g/l Fe, şi cealaltă de concentraţie 3·10-3 g/l Fe - se adaugă soluţie de
tiocianat de amoniu (NH4SCN). Ştiind că limita de sensibilitate este 4·10-5 mol/l
în cazul fierului, să se stabilească în care eprubetă se va observa reacţia cu
tiocianatul ?
5. Pentru care din ionii din următorul amestec: Fe2+, Fe3+, Ni2+, Co2+, Pb2+, Zn2+ este
utilizată dimetilglioxima ca reactiv specific? Să se scrie ecuaţia reacţiei de
identificare !
54
SISTEME DISPERSE. CONCENTRAŢIA SOLUŢIILOR
Lucrarea nr. 5
Dacă o fază este distribuită sub formă de particule fine într-o altă fază, sistemul
obţinut se numeşte sistem dispers.
Sistemele disperse se clasifică în funcţie de mărimea particulelor fazei
dispersate (gradul de dispersie) în trei categorii:
- sisteme eterogene (diametru >100µm);
- sisteme microeterogene sau coloidale (0,1µm < diametru <100µm),
nanoparticule;
- sisteme omogene (soluţii lichide, solide sau gazoase) (diametru <0,1µm).
În funcţie de starea de agregare a fazei dispersate şi a mediului de dispersie se
pot distinge mai multe tipuri de sisteme disperse (Tabelul 1).
Aerosolii sunt formaţi din particule foarte fine, solide sau lichide dispersate în
aer.
Suspensiile se formează prin dispersarea unor particule solide (insolubile în

mediul de dispersie) într-un mediu lichid.
Emulsiile constau din două (sau mai multe) lichide care nu se dizolvă în mod
obişnuit unul în celalalt şi care se separă în timp.
Anumite dispersii gaz în lichid se numesc spume.
Sistemele coloidale, ca grad de dispersie, sunt intermediare între suspensii şi

soluţii moleculare (mărimea particulelor este cuprinsă între 10-7 şi 10-4 m). Sistemele
coloidale stabilitate limitată în timp, dar sunt instabile termodinamic şi până la urmă
dispar, chiar dacă nu se schimbă condiţiile, fie prin agregare (coagulare, coacervare
etc.), fie prin dizolvare.
Soluţiile sunt dispersii la nivel molecular, de exemplu solid în lichid. Particulele

solidului sunt dispersate sub formă de molecule sau ioni, în lichid.
55
Substanţa care în stare pură are aceeaşi stare fizică (de agregare) ca şi soluţia
se numeşte solvent şi reprezintă mediul de dispersie. Dacă substanţele au aceeaşi
stare de agregare, prin convenţie cea prezentă în exces se consideră solvent.
Substanţa aflată în cantitate mai mică se numeşte solvat fiind considerată

substanţa dispersată. De exemplu, într-o soluţie apoasă de alcool 10%, alcoolul este
solvatul şi apa este solventul.
Solubilitatea unui solid într-un lichid depinde de natura legăturilor chimice.

Astfel apa, care este un solvent polar, va dizolva uşor substanţele ionice (de exemplu
sărurile) şi pe cele polare, dar nu va dizolva substanţele organice (covalente-nepolare).
Tabelul 1. Sisteme disperse

Sisteme Mediul de Substanţa
Simbol Denumire Exemple
disperse dispersie dispersată
Gaz Solid G-S Aerosoli fum, smog,
Gaz Lichid G-L Aerosoli ceaţă, nori
Etero- Lichid Solid L-S Suspensii cretă/apă
gene şi Lichid Lichid L-L Emulsii ulei/apă, apă/ulei
micro Lichid Gaz L-G Spume spume coloidale
etero- Solid Solid S-S Materiale solide unele aliaje, betonul
gene apă în grăsime
Solid Lichid S-L Emulsii solide
(untul)
Solid Gaz S-G Spume spume solide
Amestecuri
Gaz Gaz G-G aer/gaz metan
gazoase
Lichid Solid L-S Soluţii sare/apă
Omo- Lichid Lichid L-L Soluţii alcool/apă
gene
Lichid Gaz L-G Soluţii oxigen/apă
Solid Solid S-S Soluţii solide aliaje: Ag-Au
Solid Gaz S-G Soluţii CO în F
1.1. Moduri de exprimare a concentraţiei soluţiilor
Concentraţia unei soluţii reprezintă un raport între cantităţile de solvat şi

solvent. Aceasta se poate exprima în mai multe moduri. Se convine să se noteze cu
indicele 2 substanţa dizolvată (solvatul, solvitul) şi cu indicele 1 solventul (dizolvantul)
pentru a obţine o uniformitate în exprimare. Cele mai frecvent întâlnite moduri de
exprimare a concentraţiilor sunt următoarele:
56
Concentraţia procentuală p2, exprimă cantitatea în grame de substanţă

dizolvată din 100 g soluţie. Se exprimă în procente de masă [%]. Spre exemplu soluţia
apoasă de clorură de sodiu 10% conţine 10 g NaCl şi 90 g apă, formând în total
100 g soluţie. În mod obişnuit pentru soluţiile procentuale se precizează şi densitatea, .
Aşadar concentraţia procentuală, p2 este dată de următoarea relaţie:
p 2 = (m 2/m s)·100 [%] (1)
unde: m2 este masa de substanţă dizolvată, iar ms masa soluţiei.
Concentraţia molară sau molaritatea. Soluţiile de concentraţie molară sunt

acele soluţii care conţin un anumit număr de moli substanţă dizolvată într-un litru
(1000 ml) de soluţie. Concentraţia molară se notează cu cm, m sau M. De exemplu,
pentru o soluţie de acid sulfuric centimolară se scrie: H2SO4 cm=10-2 m, (M) sau [H 2SO 4]
= 10-2 mol·l-1. O asemenea soluţie conţine 98·10-2 = 0,98 g H SO
2 4la litru.
În general, concentraţia molară cm se va calcula cu relaţia:
c m = n 2/V = (m 2/M 2)/V = m 2/(M 2·V) [mol/l] (2)
unde: n2 este numărul de moli de substanţă dizolvată, m 2 şi M 2 reprezintă

masa, respectiv masa moleculară a substanţei dizolvate, iar V, volumul soluţiei exprimat
în litri. Se vorbeşte deci de o soluţie 0,5 molară (0,5 m), 2 molară (2 m), 1 molară (1m).
Concentraţia normală sau normalitatea. Soluţiile de concentraţie normală

sunt acelea care conţin un anumit număr de echivalenţi-gram (vali) substanţă dizolvată
într-un litru (1000 ml) de soluţie. Concentraţia acestei soluţii se notează cu cn, n sau N.
De exemplu, pentru o soluţie centinormală de acid sulfuric se scrie:
H2SO4, cn = 10-2n (N), dacă conţine 10-2·98/2 = 0,49 g H 2SO 4 la litru.
În general concentraţia normală cn se poate calcula după relaţia:
c n = n E /V = (m 2/E)/V = m 2/{(M 2/z)·V} [val/l] (3)
unde: nE este numărul de echivalenţi gram de substanţă dizolvată, m2 şi M

reprezintă masa, respectiv masa moleculară a substanţei dizolvate, V, volumul soluţiei2
exprimat în litri iar M2/z = E reprezintă echivalentul gram al substanţei dizolvate, în care
z poate reprezenta numărul de electroni transferaţi în reacţie, de protoni, de ioni hidroxid
sau produsul dintre sarcina ionului metalic şi numărul de ioni metalici.
O “soluţie normală” înseamnă “soluţie 1 normală (1n)”.
57
Echivalentul gram. Un echivalent gram sau pe scurt “val”, reprezintă acea cantitate
dintr-un element sau substanţă compusă, exprimată în grame, care poate să
reacţioneze cu (sau să înlocuiască) un mol de ioni de hidrogen sau poate reacţiona
schimbând (cedând sau primind) un mol de electroni.
Modul în care se calculează echivalentul gram pentru diferite substanţe este

prezentat în tabelul 2.
Tabelul 2. Calcularea echivalentului gram al unor substanţe
Substanţa Calculul echivalentului gram Exemple

Se împarte masa unui mol-atom la 1 echiv.g: Na = 23:1 = 23g
starea de oxidare a elementului; Ca = 40:2 = 20g
Elemente elementele poli-valente prezintă Al = 27:3 = 9g
atâţi echiva-lenţi gram, câte stări 1echiv.g Fe în FeO: 56:2 = 28g
de oxi-dare au. 1echiv.g Fe în Fe 2O 3: 56:3 = 18,3g
Se împarte masa unui mol la 1 echiv.g: HCl = 36,5:1 = 36,5g
Acizi numărul atomilor de hidrogen H SO = 98:2 = 49g
ionizabili. H2PO4 = 98:3  33g
Se împarte masa unui mol la 1 echiv.g: 3NaOH
4
= 40:1 = 40g
Hidroxizi numărul grupărilor OH (sau la Ca(OH)2 = 74:2 = 37g
starea de oxidare a metalului). Al(OH)3 = 78:3 = 26g
Se împarte masa unui mol la 1 echiv.g: Al2O3 = 102:23 = 17g
Oxizi produsul dintre numărul atomilor CaO = 56:12 = 28g
Săruri de metal şi starea de oxidare a 1 echiv.g: CuSO4 = 160:2 = 80g
metalului. Al2(SO4)3 = 342:(32) = 57g
Se împarte masa unui mol la
1echiv.g: KMnO4 = 158:5 = 31,6
Redox numărul de electroni acceptaţi sau
K2Cr2O7 = 288: (23) = 49
cedaţi, în timpul reacţiei.
Utilizarea echivalenţilor prezintă avantajul că două mase de substanţe 1 şi 2,

ce reacţionează cantitativ, conţin un număr egal de echivalenţi:
ne1 = ne2 (4)
Soluţiile normale prezintă, la rândul lor multe avantaje. Astfel, volume egale de
soluţii cu aceeaşi normalitate din substanţe diferite conţin cantităţi echivalente de
substanţe. În acest fel, un litru de soluţie dintr-o substanţă reacţionează cu un litru de
58
soluţie din alta substanţă şi nu este necesară scrierea ecuaţiei reacţiei dintre cele două
substanţe. Sau în general:
V1 · n 1 = V 2 · n (5)
2
Concentraţia molală sau molalitatea b. Soluţiile de concentraţie molală sunt

acelea care conţin un anumit număr de moli de substanţă dizolvată într-un
kg (1000 g) solvent. Concentraţia acestei soluţii, denumită concentraţie molală, este
notată cu b şi se poate calcula astfel:
b = (1000·m 2)/(m 1·M 2) [mol/kg] (6)
unde: m2 şi M2 reprezintă masa, respectiv masa moleculară a substanţei

dizolvate, iar m1 masa de solvent exprimată în grame.
Titrul soluţiilor T. Prin titrul unei soluţii se înţelege cantitatea de substanţă

dizolvată, exprimată în grame, dizolvată într-un mililitru de soluţie.
T = m2/V [g/ml] (7)
De exemplu, pentru o soluţie care conţine 4,852 g la litru, titrul este:
T = 0,004852 [g/ml]
Factorul. Deoarece este mult mai uşor să se prepare soluţii de concentraţie

aproximativă decât de concentraţie exactă, se impune cunoaşterea factorului de trecere
de la un volum din soluţia de concentraţie aproximativă într-una de concentraţie exactă
(normală sau molară). De exemplu, o soluţie de NaOH, preparată, cu titrul
Tr = 0,004328 g/ml (titrul real, Tr ), este o soluţie cu puţin mai concentrată decât cea
exact 0,1 n. Soluţia exact 0,1 n are titrul teoretic, Tt:
Tt = 0,1·(40/1000) = 0,0040 [g/ml] (8)
Deoarece 1 ml soluţie exact 0,1n conţine 0,0040 g NaOH, rezultă că 0,04328 g

echivalează cu 0,004328/0,0040 = 1,0820 ml din soluţia 0,1n.
Acest număr, care arată corespondenţa dintre un mililitru de soluţie aproximativ
normală, cu titrul real Tr şi o soluţie exact normală, cu titrul teoretic Tt
(cea mai apropiată), se numeşte factor şi se notează cu f.
59
Deci, factorul:
f = Tr/ Tt (9)
De aici se obţine:
V·Tr = V·f·Tt (10)
Cunoscând titrul real se pot calcula şi alte concentraţii. De exemplu, pentru o

soluţie de NaOH, concentraţiile molară, cm, şi normală, cn, se pot exprima astfel:
c m = (T r/M NaOH ) ·1000 [mol/l] (11)
c n = (T r/ENaOH ) ·1000 [val/l] (12)
unde: MNaOH şi ENaOH reprezintă 1mol, respectiv 1 echivalent gram de hidroxid

de sodiu, NaOH.
În cazul în care se cunoaşte densitatea () soluţiei se poate exprima
concentraţia procentuală (p2):
p2 = (T/) · 100 [%] (13)
În tabelul 3 se redau modurile de exprimare ale unor concentraţii de soluţii şi

relaţiile de transformare reciprocă, considerând unde este cazul, densitatea soluţiei ,
masa moleculară a solventului M1 şi masa moleculară a substanţei dizolvate M2,
numărul de electroni, de atomi de hidrogen, de grupări hidroxil sau produsul dintre
sarcina ionului metalic şi numărul de ioni metalici (z). Factorul de conversie înmulţit cu
concentraţia notată la capătul coloanei dă concentraţia la capătul rândului.
60
Tabelul 3. Moduri de exprimare a concentraţiei soluţiilor şi

transformarea lor reciprocă
Relaţii de convertire
Sim- concentraţia concentraţia concentraţia concentra- titrul, fracţia
bol procentuală, molară, normală, ţia molală, molară,
p c n b T x2
000x M
1 100nEM 1 2
p
2
c 00M 2 2 100bM 2 100
T M  x (M  M )
- 1000 1000z 1000 bM 2  1 2 1 2
1000x2 
1000 n 1000b 1000
c p T M1  x2 (M1  M2 )
100M
2
- z 1000 bM 2 M2
1 1000x2 z
p 000z 100bz 1000z M1  x2 (M1  M2 )
n cz T
100M 2 - 1000 bM 2 M2
1000x
1000p 1000c 1000c 1000T 2
b 1000  cM 2 (1000  cM 2 )z (  T)M 2
(100 p)M 2 - M1 (1 x 2 )
nM x 2 M 2
p cM 2 2 bM
T 2 M  x (M  M )
100 1000 1000z  - 1 2 1 2
1000 bM 2
M1 / M 2 1 1 M1 / M 2
x M1 100 1000 M2 1000z M2
bM 2
M1 
2  1 1 1  1
M1 M1 1000  bM 2 -
M2 p cM1 nM1 M2 T
1.2. Substanţe etalon sau titrimetrice
Substanţele etalon sau titrimetrice sunt acele substanţe de la care, prin simpla
cântărire şi dizolvare în balon cotat la volum cunoscut, se pot obţine soluţii de titru
cunoscut, vezi ecuaţia (7). Aceste substanţe servesc în două scopuri:
a) La obţinerea directă a soluţiilor cu care se vor executa diverse analize.

Astfel de substanţe sunt: sarea Mohr, Fe(NH4)2(SO4)2·6H2O, bicromatul de potasiu,
K2Cr2O7, clorura de sodiu, NaCl, clorura de potasiu, KCl, sulfatul de potasiu, K 2SO 4
şi altele. Acestea se mai numesc şi substanţe etalon primare sau standarde primare.
b) Pentru stabilirea titrului soluţiilor care se vor folosi ulterior pentru diferite
determinări. Din acest motiv acestea se mai numesc şi substanţe etalon secundare sau
standarde secundare. De exemplu, acidul oxalic, H 2C 2O 4·2H 2O (etalonul primar)
se foloseşte pentru stabilirea titrului (sau etalonarea) unei soluţii de hidroxid de sodiu,
61
NaOH (etalonul secundar).
Substanţele etalon trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

 să fie suficient de pure, în sensul că gradul de impurificare să nu
afecteze determinările efectuate în condiţiile de lucru;
 să aibă formule bine definite şi să fie stabile în condiţiile de lucru;
 să fie suficient de stabile în dizolvantul care se utilizează;
 să se obţină uşor la gradul de puritate necesar.
2. Scopul lucrării
Cunoaşterea de către studenţi a importanţei utilizării în practica industrială a

soluţiilor care stau la dispoziţie şi prepararea din acestea a unor soluţii cu concentraţii
necesare.
De asemenea, familiarizarea cu modul de calcularea a coeficienţilor unei reacţii
redox.
3. Titrarea acido – bazică: Determinarea titrului unei soluţii

de acid sulfuric
Concentraţia exactă (titrul) a unei soluţii de acid (sau bază) se determină prin
titrare cu o soluţie de bază (sau acid). Reacţia dintre un acid şi o bază se numeşte
reacţie de neutralizare. Titrarea se efectuează în prezenţa unui indicator de pH, care îşi
schimbă culoarea în funcţie de pH. Schimbarea culorii indicatorului indică
punctul de echivalenţă sau sfârşitul titrării.
În operaţia de titrare, reactivul (de exemplu o soluţie de NaOH cu titrul
cunoscut) se introduce într-o biuretă, ce permite măsurarea precisă a volumului.
Soluţia de analizat (de exemplu o soluţie de H 2SO 4) se introduce într-un flacon
Erlenmeyer, adăugând şi câteva picături de indicator (fenolftaleină). Se lasă să curgă
încet soluţia din biuretă în flacon, agitând continuu, circular, până la schimbarea culorii
indicatorului, de la incolor la roz-violet, care indică terminarea reacţiei:
H+ + OH- H2O (14)
62
Titrul soluţiei de H2SO4 de analizat, de o anumită concentraţie, de obicei 0,1n,

se calculează pe baza ecuaţiei reacţiei:
H2SO4 + 2NaOH = Na 2SO 4 + 2H 2O (15)
Din ecuaţia reacţiei (15) se poate vedea că 1 mol H 2SO 4, adică 98 g H 2SO 4
reacţionează cu 2 moli NaOH, adică 2·40 g NaOH. Notând cu VH2SO4 şi cu TH2SO4 ,
volumul şi respectiv titrul soluţiei de H2SO4, cu VNaOH şi cu TNaOH mărimile analoge
pentru soluţia de NaOH utilizate la titrare, se poate scrie:
98g H 2SO 4 ................. 2 · 40g NaOH

·T ..............V ·T
V H2SO4 H2SO4 NaOH NaOH
TH2SO4 = (98 · VNaOH ·TNaOH)/(2 · 40 · V H2SO4)[g/ml] (16)
Se calculează la solicitarea cadrului didactic şi titrul teoretic (Tt) al soluţiei de

H2SO4 0,1n, (masa moleculară MH2SO4 = 98 g şi echivalentul gram EH2SO4 = 98/2 = 49 g):
Tt = 0,1· (49/1000) = 0,0049 [g/ml] (17)
Se exprimă apoi factorul soluţiei de H2SO4 0,1n, conform relaţiei (9).
Molaritatea şi normalitatea soluţiei vor fi:
cm = (TH2SO4/MH2SO4) ·1000 [mol/l] (18)
cn = (TH2SO4/EH2SO4) ·1000 [val/l] (19)
unde: MH2SO4 = 98 g şi EH2SO4 = 98/2 = 49g, reprezintă 1 mol, respectiv

1 echivalent gram de acid sulfuric, H SO2 .4
- Balon cotat 50 ml, 1 buc.; - Soluţie de acid sulfuric, H2SO4

- Flacon Erlenmeyer 100 ml, 3 buc.;  20%, din acumulatori descărcaţi;
- Pipetă 1 ml, 1 buc.; - Soluţie NaOH 0,1 n;
- Pipetă 5 ml, 1 buc.; - Soluţie de fenolftaleină (1% în
- Biuretă 50 ml, 1 buc.; alcool 60%);
- Pisetă pentru apă distilată; - Apă distilată.
63
3.3. Modul de lucru
Se măsoară cu o pipetă de 1 ml soluţia de acid sulfuric de analizat, H2SO4 

20%, care se introduce într-un balon cotat de 50 ml şi se aduce la semn cu apă distilată
din pisetă. Se agită, prin răsturnări repetate, pentru omogenizare. Se pipetează apoi în
fiecare din cele două flacoane Erlenmeyer câte 5 ml (VH2SO4) din soluţia preparată în
balonul cotat, folosind pipeta de 5ml. Se mai adaugă în flacoanele Erlenmeyer,
câte 2-3 picături de soluţie de fenolftaleină. Se titrează pe rând cele trei probe, sub
agitare continuă, cu soluţia de hidroxid de sodiu, NaOH 0,1n, cu titru cunoscut (TNaOH),
până la apariţia culorii roz-violete şi se notează volumul consumat.
Se citeşte de pe biuretă, volumul iniţial şi final, iar prin diferenţă se

calculează volumul consumat, pentru fiecare probă în parte.
Volumele de NaOH 0,1n consumate şi notate, pentru fiecare probă în parte,

servesc pentru obţinerea valorii medii a volumului de NaOH, care se utilizează
în calcule, Vmediu NaOH .
Rezultatele obţinute la titrarea celor două probe de câte 5 ml de H2SO4 0,1n ,
cu soluţie de hidroxid de sodiu NaOH 0,1n, se trec în tabelul 4.
Tabelul 4. Date experimentale privind volumul soluţiei de NaOH 0,1 n

utilizat la titrarea soluţiei de H SO 4 n
2 0,1
Nr. Volumul soluţie de NaOH 0,1n utilizat la titrarea probelor de câte 5

probă ml de H2SO4 0,1n; [ml]
1 Viniţial Vfinal V1 = Vfinal - Viniţial V
mediu NaOH
2 Viniţial Vfinal V2 = Vfinal - Viniţial
Se citeşte titrul real al soluţiei de hidroxid de sodiu utilizate TNaOH

(de pe sticla cu reactiv) şi se calculează titrul real (TH2SO4) al soluţiei de acid sulfuric 0,1n,
preparate în balonul cotat, utilizând relaţia (16). În relaţia (16) volumul VNaOH se
înlocuieşte cu Vmediu NaOH din tabelul 4, iar volumul V H2SO4 se înlocuieşte cu volumul
măsurat în flaconul Erlenmeyar.
Se va scrie şi ecuaţia reacţiei de titrare, precum şi modul în care se calculează
titrul real al soluţiei de acid sulfuric TH2SO4 .
64
Se va calcula titrul teoretic (Tt ) al soluţiei de H2 SO4 0,1n, cu relaţia (17), precum
şi factorul (f), cu relaţia (9).
Din relaţiile (18) şi (19) se va calcula molaritatea şi normalitatea soluţiei de acid
sulfuric 0,1n, preparate.
4. Titrarea redox: Determinarea titrului unei soluţii

de permanganat de potasiu
Titrările redox se bazează pe reacţii redox. Reacţiile redox sunt reacţii care au
loc cu schimb de electroni, deci cu modificarea stării de oxidare a unor elemente.
Oxidarea este procesul de cedare de electroni, concomitent cu creşterea stării
de oxidare. De exemplu:
Meo – ne-  Men+ (20)
Elementul care se oxidează este reducător.
Reducerea este procesul de acceptare de electroni şi scăderea stării

de oxidare. De exemplu:
Men+ + ne-  Meo (21)
Elementul care se reduce este oxidant.

Procesele de oxidare şi reducere au loc întotdeauna concomitent iar numărul
electronilor cedaţi trebuie să fie, evident, egal cu numărul celor primiţi.
Titrarea redox se aplică frecvent în practică pentru determinarea titrului soluţiei
de permanganat de potasiu, KMnO4 cu ajutorul acidului oxalic, H 2C 2O
4
(substanţă titrimetrică) pe baza reacţiei:
2KMnO 4 + 5H 2C 2O 4 + 3H 2SO 4 = 10CO 2 + K 2SO 4 + 2MnSO 4+ 8H 2O (22)
65
Semireacţiile de oxidare şi reducere sunt următoarele:
Reducere:
MnO 4- + 8H+ + 5e-  Mn2+ + 4 H O2


 2x sau (23)
 Mn7+ + 5e-  Mn2+
Oxidare:
C2O42- - 2e-  2CO

 5x sau 2
(24)

 2C3+ - 2e-  2C4+
- Mn7+ se reduce la Mn2+ în mediu acid, deci este agentul oxidant.

- C3+ (starea de oxidare formală este +3) se oxidează la C+4, deci este agentul
reducător.
Reacţia dintre acidul oxalic şi permanganatul de potasiu se desfăşoară

în mediu de acid sulfuric.
Din ecuaţia reacţiei (22) se poate vedea că 5 moli de H 2C 2O 4·2H 2O, adică
5·126,07 g H2C2O4·2H2O (acidul oxalic este cântărit sub formă de cristalohidrat:
H2C2O4·2H2O), reacţionează cu 2 moli de KMnO 4, adică 2·158,03 g KMnO 4. Notând cu
VH2C2O4·2H2O şi cu TH2C2O4·2H2O, volumul, respectiv titrul soluţiei de H C 2O 2, cu4 V şi
KMnO4
cu TKMnO4 mărimile analoge pentru soluţia de KMnO4, utilizate la titrare, se poate scrie:
5 ·126,07 g H 2C 2O 4·2H 2O ............ 2 · 158,03 g KMnO 4

V
H2C2O4·2H2O ·TH2C2O4·2H2O .................V KMnO4 ·T
KMnO4
TKMnO4=(2·158,03·VH2C2O4·2H2O·TH2C2O4·2H2O)/(5·126,07·VKMnO4) [g/ml] (25)
Se calculează şi titrul teoretic Tt al soluţiei de KMnO4 0,1n folosite la titrare

(masa moleculară MKMnO4 = 158,2 g, echivalentul gram EKMnO4 = 158/5 = 31,6 g):
Tt = 0,1· (31,6/1000) = 0,00316 [g/ml] (26)
Se calculează apoi factorul (f) al soluţiei de KMnO4 0,1n folosite la titrare,

ţinând cont de relaţia (9).
66
Se va calcula molaritatea şi normalitatea soluţiei de KMnO4 cu ajutorul relaţiilor:
cm = (TKMnO4/M KMnO4) ·1000 [mol/l] (27)
cn = (TKMnO4/EKMnO4) ·1000 [val/l] (28)
- Flacon Erlenmeyer 50 ml, 2 buc.; - Soluţie de KMnO4 0,1 n;

- Pipetă 5 ml, 2 buc.; - Soluţie de H2C2O4 0,1 n;
- Biuretă 50 ml, 1 buc; - Soluţie de H2SO4 20%.
- Pisetă pentru apă distilată; - Apă distilată.
- Sită de azbest pe trepied;
- Bec de gaz;
4.3. Modul de lucru
În două flacoane Erlenmeyer de 50 ml se pun cu o pipetă câte

5 ml soluţie de H2C2O4 (VH2C2O4·2H2O) cu titrul cunoscut (TH2C2O4·2H2O). Se adaugă
5 ml soluţie H2SO4 aproximativ 20 %. Se încălzesc probele pe o sită de azbest, fixată pe
un trepied, deasupra unui bec cu gaz până la aproximativ o temperatură de 50 - 60oC.
Se titrează la cald sub agitare continuă cu soluţie de KMnO4 0,1n până la colorarea în
slab roz. Reacţia având o perioadă de inducţie, condiţionată de apariţia ionilor Mn2+ în
soluţie (reacţie indusă), se desfăşoară foarte lent la început. Pentru a mări viteza de
reacţie, soluţia de titrat se încălzeşte în prealabil la temperatura indicată. Se notează de
fiecare dată volumul soluţiei de KMnO4 0,1n, consumat.

Volumele de KMnO4 0,1n consumate şi notate, pentru fiecare probă în parte,

servesc pentru obţinerea valorii medii a volumului de KMnO4, care se utilizează în
calcule, Vmediu KMnO4 .
Rezultatele obţinute la titrarea celor două probe de câte 5 ml de H2C2O4 0,1n ,
cu soluţie de permanganat de potasiu KMnO4 0,1n, se trec în tabelul 5.
67
Tabelul 5. Date experimentale privind volumul soluţiei de KMnO4 0,1n

4 n
utilizat la titrarea soluţiei de H C 2O2 0,1
Nr. Volumul soluţie de KMnO4 0,1n utilizat la titrarea probelor de câte 5
probă ml de H2C2O4 0,1n; [ml]
1 Viniţial Vfinal V1 = Vfinal - Viniţial V
mediu KMnO4
2 Viniţial Vfinal V2 = Vfinal - Viniţial
Se citeşte titrul real al soluţiei de acid oxalic 0,1 n utilizate, TH2C2O4·2H2O ,

(de pe sticla cu reactiv) şi se calculează titrul real (TKMnO4) al soluţiei de permanganat
preparate, după relaţia (25). În relaţia (25) volumul VKMnO4 se înlocuieşte cu Vmediu KMnO4
din tabelul 6, volumul de H2C2O4 este cel măsurat în flaconul Erlenmeyer.
Se va scrie şi ecuaţia reacţiei de titrare, precum şi modul în care se calculează
titrul real al soluţiei de acid sulfuric TKMnO4 .
Se va calcula titrul teoretic (Tt ) al soluţiei de KMnO4 0,1n, cu relaţia (26),
precum şi factorul (f), cu relaţia (9) (Numai la propunerea cadrului didactic).
Din relaţiile (27) şi (28) se va calcula molaritatea şi normalitatea soluţiei de acid
sulfuric 0,1 n, preparate.
Rezultatele obţinute se trec în tabelul 7.
Tabelul 7. Date experimentale privind titrarea redox

Soluţia de KMnO4 0,1n
Tr KMnO4 Tt KMnO4 cm cn
f
[g/ml] [g/ml] [mol/l] [val/l]
68
5. Probleme
1. Un amestec format din 21 g fier şi 24 g sulf a fost încălzit obţinându-se astfel

sulfură de fier (II). Să se afle cantitatea produsului de reacţie obţinut. Care din
componentele amestecului iniţial nu a intrat în întregime în reacţie şi în ce
cantitate?
R: 33 g sulfură feroasă; 12 g sulf în exces
2. Permanganatul de potasiu oxidează în soluţie apoasă acidul clorhidric

la clor liber, el reducându-se la clorură de mangan (II). Dacă 3,16 grame
permanganat de potasiu pun în libertate 1,15 litri de clor gazos, măsuraţi la
temperatura de 25oC şi presiunea de 795 mm Hg, care va fi greutatea
echivalentă a permanganatului de potasiu?
R: EKMnO4=31,6 g
3. 50 ml soluţie de hidroxid de sodiu cu concentraţia 10% se neutralizează

cu o soluţie de acid sulfuric. Să se calculeze câţi ml din soluţia de acid sulfuric
se vor folosi dacă concentraţia sa este de 6%. Se dau NaOH = 1,115 g/ml,
H2SO4 = 1,04 g/ml.
R: 109,4 ml
4. Câţi ml de soluţie de acid clorhidric cu densitatea 1,19 g/ml având concentraţia

38% sunt necesari pentru a se obţine 1 litru soluţie de concentraţie 2n?
R: 161,2 ml
5. Să se determine concentraţiile procentuală, molară, normală şi titrul unei soluţii

cu  = 1 g/ml, ştiind că 1 l din această soluţie conţine 50g carbonat de sodiu
anhidru.
R: 5%, 0,47 m, 0,94 n, T= 0,05 g/ml
69
(a)
Exemplu de titrare manuală (a) comparativ cu titrarea automată (b)
(b)
70
ANALIZA APELOR
Lucrarea nr. 6
ANALIZA APELOR
Dezvoltarea accentuată a industriei din ultimele decenii a demonstrat relaţia

strânsă existentă între creşterea economică şi modificările ce se petrec în mediu, poate
afecta ecosistemele acvatice şi terestre dacă poluanţii se dizolvă în apă sau precipită
sub formă de ploaie.
Apa naturală este un sistem dispers complex, care conţine o mare varietate de
impurităţi în suspensie, dispersate coloidal sau dizolvate. În apa naturală pot fi dizolvate:
a) gaze: O 2, N 2, CO 2, iar în regiunile industriale cantităţi variabile de NO 2, SO 2,

HCl etc. (agenţi poluanţi);
b) săruri minerale: săruri solubile de calciu, magneziu, potasiu, sodiu, fier,

amoniu etc.;
c) compuşi organici proveniţi din descompunerea aerobă sau anaerobă a

resturilor animale şi vegetale.
În plus mai apar:

- particule în stare coloidală: săruri hidrolizate de aluminiu, fier,
silicaţi, unii compuşi organici macromoleculari;
- particule insolubile aflate în suspensie (dispersie grosieră):
nisip, argilă, resturi vegetale sau animale.
În funcţie de destinaţia unei ape (potabilă, industrială, materie primă sau
auxiliară în industria chimică, alimentară, construcţii etc.), aceasta trebuie să
îndeplinească anumite condiţii de calitate prevăzute de standarde pentru fiecare caz în
parte. După domeniul de utilizare, apele se clasifică în:
ape potabile;
ape industriale: ape tehnologice (de fabricaţie);
ape de alimentare a cazanelor de aburi;
ape reziduale, rezultate după folosirea apelor industriale şi potabile.
71
ANALIZA APELOR
Apele reziduale, bogate în substanţe nocive (microorganisme, săruri, acizi etc.),

înainte de a fi deversate în râuri, trebuie epurate spre a le face inofensive pentru flora şi
fauna acvatică.
În studiul apelor se urmăreşte calitativ şi cantitativ: aspectul, culoarea,
aciditatea sau alcalinitatea, prezenţa unor săruri dizolvate şi duritatea.
Aciditatea apei se datorează dioxidului de carbon liber, acizilor minerali şi

sărurilor acizilor tari cu baze slabe şi se exprimă în val/l. Determinarea se face prin
titrare cu NaOH 0,1n în prezenţa indicatorilor fenolftaleină sau metiloranj. Aciditatea
determinată în prezenţa fenolftaleinei constituie aciditatea totală şi se datorează acizilor
minerali şi CO2 liber. Aciditatea determinată prin titrare în prezenţă de metiloranj
constituie aciditate minerală şi se datorează acizilor minerali. Explicaţia: fenolftaleina are
pH-ul de viraj între 7-8, astfel că în prezenţa ei se vor titra toţi acizii (inclusiv CO2);
metiloranjul virează pe la pH ~ 5, deci în prezenţa acestuia se titrează numai acizi
minerali (cu pH mai mic).
Alcalinitatea apei se datorează prezenţei bicarbonaţilor, carbonaţilor şi

hidroxizilor (mai rar fosfaţilor şi silicaţilor) - săruri cu hidroliză bazică - şi se exprimă, ca
mai sus, în val/l. Determinarea se face prin titrare cu soluţie de HCl 0,1n
(sau alt acid tare) în prezenţa unui indicator (fenolftaleină sau metiloranj).
Se distinge: alcalinitatea permanentă (p), determinată faţă de fenolftaleină şi

care corespunde conţinutului de hidroxizi (OH-), plus jumătate din conţinutul de carbonaţi
(1/2CO32-) şi o treime din fosfaţi (1/3 PO 43-), dacă aceştia sunt prezenţi:
p = OH- +1/2 CO 32- + 1/3 PO 3-4
1/2 CO32- şi 1/3 PO 43- reprezintă echivalenţii anionilor respectivi.
Alcalinitatea totală (m) se determină prin titrare în prezenţa metiloranj-ului şi

corespunde conţinutului total de hidroxizi, carbonaţi şi 2/3 din fosfaţi, sau conţinutului
total de carbonaţi, bicarbonaţi şi dacă este cazul, 2/3 din fosfaţi:
m = OH- + CO 32- + 2/3 PO 3-4
m = CO 32- + HCO 3- + 2/3 PO 3-4
În majoritatea cazurilor, alcalinitatea apelor naturale faţă de metiloranj se

datorează bicarbonaţilor şi corespunde totodată durităţii temporare (dtp) a apei.
72
ANALIZA APELOR
Duritatea apei reprezintă suma cationilor metalici prezenţi în apă (în afara
cationilor metalelor alcaline), exprimaţi prin concentraţiile echivalente în oxid de calciu.
Aceasta se numeşte şi duritate totală a apei şi se notează dT. La rândul ei, duritatea se
împarte în două categorii:
- duritate temporară (dtp) sau carbonatică, care reprezintă conţinutul în

ioni de calciu şi magneziu corespunzător bicarbonaţilor, HCO3- cum sunt: Ca(HCO 3) 2
şi Mg(HCO3)2;
- duritate permanentă (dp) sau necarbonatică, care reprezintă

conţinutul tuturor celorlalte săruri de calciu şi magneziu, în afară de bicarbonaţi
(cloruri, sulfaţi, azotaţi etc.).
Suma acestora reprezintă duritatea totală (dT) a apei:
d T = d tp + d [od] (1)
p
Sărurile care conferă duritatea temporară (bicarbonaţii de calciu şi magneziu)

precipită la fierbere, datorită descompunerii cu depunere de carbonaţi insolubili:
Ca(HCO3)2  CaCO 3 + H 2O + CO
2
Mg(HCO3)2  MgCO 3+ H 2O + CO
2
Sărurile care dau duritatea permanentă nu se depun decât în urma evaporării

apei, când produsul lor de solubilitate este depăşit.
Duritatea apei se exprimă în grade de duritate (od) sau

în miliechivalenţi-gram/l (mval/l). Un grad de duritate reprezintă concentraţia de săruri
echivalentă cu 10 mg oxid de calciu pentru un litru de apă. Acesta corespunde gradului
german de duritate, care este adoptat de standardele româneşti.
2. Scopul lucrării
Determinarea conţinutului ionilor de Ca2+ şi Mg2+ sub formă de bicarbonaţi, care

determină duritatea temporară a apei şi, respectiv conţinutul total al acestor ioni,
proveniţi din sărurile de Ca şi Mg solubile, care determină duritatea totală, pentru a lua
măsurile necesare în vederea îndepărtării durităţii.
73
ANALIZA APELOR
Cunoaşterea modului de înlăturare a sărurilor dizolvate în apa folosită în

industrie, utilizând răşinile schimbătoare de ioni, pentru a nu dăuna unor procese, de a
preîntâmpina formarea de depuneri şi corodarea suprafeţelor metalice cu care apa vine
în contact.
- Biuretă 50 ml, 4 buc.; - Soluţie HCl, 0,1 n.;

- Flacon conic Erlenmeyer 300 ml, - Soluţie EDTA, 0,1 n.;
6 buc.; - Soluţie tampon, pH = 10;
- Cilindru (eprubetă) gradat 5 – 10 - Soluţie NaOH 0,1 n.;
ml, 1 buc.; - Indicator Eriocrom-negru T (ERIO
- Cilindru gradat 25 ml, 1 buc.; T; 0,3 % în NaCl);
- Cilindru gradat 100 ml, 1 buc.; - Indicator Metiloranj (0,1% în apă);
- Spatulă, 1 buc.; - Indicator Fenolftaleină (0,1 % în
- Coloană cu răşină schimbătoare alcool 60%);
de ioni-cationitică; - Apă de analizat.
4. Determinarea durităţii temporare
Duritatea temporară (dtp), echivalentă cu alcalinitatea totală (m), se determină

prin dozarea (titrarea) volumetrică a bicarbonaţilor de calciu şi magneziu din apă cu un
acid tare (HCl sau H2SO4) în prezenţă de metiloranj la pH = 4,5
(virajul culorii de la galben la roşu-portocaliu), conform ecuaţiilor:
Ca(HCO3)2 + 2HCl  CaCl 2 + 2H 2O + 2CO

2
Mg(HCO 3) 2 + 2HCl  MgCl 2 + 2H 2O + 2CO

2
Rezultă că, pentru un echivalent de acid, corespunde un echivalent de

bicarbonat, adică un echivalent de CaO. Calculul se bazează pe următorul raţionament:
1000 ml soluţie de HCl 1n conţin 36,50 g HCl, echiv. cu 28g CaO

1000 ml soluţie de HCl 0,1n " 3,65 g HCl, echiv. cu 2,8 g CaO
74
ANALIZA APELOR
Aşadar, 1 ml HCl 0,1n este echivalent cu 2,8 mg CaO.
Se titrează, de obicei două sau trei probe de apă pentru analiză.

La titrare se consumă vHCl, ml soluţie HCl 0,1n pentru 100 ml apă
(volumul fiecărei probe). Pentru calculul durităţii se va lucra cu produsul 10·v,
corespunzând la 1000 ml. Însă, 1 od = 10 mg de CaO/l , deci trebuie împărţită cantitatea
de oxid de calciu, corespunzătoare la un litru, cu 10. Astfel, duritatea temporară (dtp) va
fi:
dtp = 10·vHCl·fHCl·2,8/10 [ od] = 2,8·vHCl·fHCl [od] (2)
r teste factorul de corecţie al soluţiei 0,1n de HCl, raportul dintre

unde: fHCl = T /T
titrul real, Tr pentru o soluţie aproximativ 0,1n HCl şi cel teoretic, Tt pentru o soluţie exact
0,1n HCl (vezi factorul, relaţia (9) de la lucrarea de “Soluţii”).
Tr, în [g/ml], pentru o soluţie aproximativ 0,1n HCl se citeşte de pe eticheta
sticlei cu reactiv;
Tt, în [g/ml], pentru o soluţie exact 0,1n HCl se calculează. Se ţine cont că
MHCl = 36,5 g, EHCl = 36,5/1 = 36,5 g şi reprezintă 1 mol, respectiv 1 echivalent gram
de HCl. Prin urmare, o soluţia exact 0,1n HCl va avea titrul teoretic, Tt:
Tt = 0,1·(36,5/1000) = 0,00365 [g/ml] (3)
Adică, 1 ml soluţie HCl exact 0,1n conţine 0,00365 g HCl.
4.2. Modul de lucru
În două flacoane Erlenmeyer de 300 ml se introduc câte 100 ml apă de

analizat, 2 - 3 picături de metiloranj şi se titrează cu o soluţie de acid clorhidric, HCl 0,1n,
până la virajul culorii de la galben la portocaliu. Se notează de fiecare dată volumul
consumat.

Se face media volumelor celor două probe şi se obţine volumul, vmediu HCl .
Rezultatele obţinute la titrarea celor două probe de câte 100 ml de apă de

analiză, cu acid clorhidric, HCl 0,1n se trec în tabelul 1.
75
ANALIZA APELOR
Tabelul 1. Date experimentale privind titrarea apei de analiză cu HCl 0,1n

Nr. Volumul soluţiei de HCl 0,1n, utilizat la titrarea probelor de câte 100
probă ml de apă de analiză; [ml]
1 viniţial vfinal v1 = vfinal - viniţial v
mediu HCl
2 viniţial vfinal v2 = vfinal - viniţial
Se citeşte titrul real Tr, al soluţiei de HCl 0,1n (de pe eticheta sticlei cu reactiv).
Se calculează titrul teoretic Tt, al soluţiei de HCl 0,1n cu relaţia (3), factorul fHCl soluţiei
de acid clorhidric HCl 0,1n. Din relaţia (2) se calculează duritatea temporară, adică:
dtp = 2,8 · vmediu HCl · fHCl [od]
De asemenea se va calcula alcalinitatea, m, (Numai la propunerea cadrului

didactic):
m = vmediu HCl · fHCl [mval/l] (4)
5. Determinarea durităţii totale
Duritatea totală (dt) se determină prin titrarea cationilor metalici cu

complexon III, Na H 2 Y
2 (sarea disodică a acidului etilendiamino - tetraacetic - EDTA).
Acesta formează cu cationii bivalenţi (Mg2+, Ca2+, Fe2+ etc.) complecşi interni foarte
stabili, dar solubili datorită grupărilor ionizate, conform ecuaţiei reacţiei:
76
ANALIZA APELOR
Titrarea se face utilizând ca indicator “negru eriocrom T”, care are proprietatea
de a forma şi el complecşi cu cationii bivalenţi, dar mai puţin stabili decât
complexonul III. Adăugând indicator în apa de analizat se formează complecşi de
culoare violetă. În urma titrării cu complexon III, cationii bivalenţi reacţionează cu
complexonul III până la epuizare, fiind eliberat eriocromul T.
La punctul de echivalenţă culoarea se schimbă din violet în albastru
(culoarea eriocromului T liber, în mediu bazic).
Duritatea totală dT se calculează ţinând seama că:

1 ml complexon III 0,1n este echivalent cu 2,8 od,
deci:
dT = 2,8 · v’EDTA· f’EDTA [od] (5)
unde: v’EDTA este volumul soluţiei de complexon III folosit la titrarea probelor de
câte 100 ml apă de analiză, f’EDTA = 1, factorul soluţiei de complexon III (soluţie etalon).
5.2. Modul de lucru
Se introduc câte 100 ml de apă de analizat, în două flacoane Erlenmeyer, de

300 ml. Se adaugă cu 2 ml HCl 0,1n, în plus faţă de cantitatea de HCl 0,1n, folosită la
determinarea durităţii temporare. Atenţie: Nu se adaugă şi indicatorul metiloranj!
Se fierbe timp de 5 minute, se răceşte la temperatura camerei, se adaugă 2 ml soluţie
NaOH 0,1n şi 5 ml soluţie tampon, care asigură un pH = 10 ± 0,1. Se adaugă un vârf de
spatulă de indicator ERIO T. Se titrează cu soluţie de EDTA 0,1n (factorul f’EDTA = 1,
soluţie etalon), până la virajul culorii de la violet la albastru. Se notează de fiecare dată
volumul consumat.
77
ANALIZA APELOR

Se face media volumelor celor două probe şi se obţine volumul, v’mediu EDTA .
Rezultatele obţinute la titrarea celor două probe de câte 100 ml
de apă de analiză, cu soluţie de complexon III EDTA 0,1n se trec în tabelul 2.
Tabelul 2. Date experimentale privind titrarea apei de analiză cu EDTA 0,1 n

Nr. Volumul soluţie EDTA 0,1n (f’EDTA = 1) utilizat la titrarea probelor de
probă câte 100 ml apă de analiză; [ml]
1 viniţial vfinal v1 = vfinal - viniţial v’
mediu EDTA
Pentru calculul durităţii totale se foloseşte relaţia (5), adică:
dT = 2,8 · v’mediu EDTA · f’EDTA [od]
unde: f’EDTA = 1, este factorul soluţiei de complexon III, EDTA 0,1n,

soluţie etalon.
6. Calcularea durităţii permanente
Duritatea permanentă se va obţine prin calcul, făcând diferenţa dintre duritatea

totală şi duritatea temporară, adică:
d p = d T - d tp [od] (6)
78
ANALIZA APELOR
7. Dedurizarea apei
Una dintre metodele de dedurizare a apei, în zilele noastre, se bazează pe

utilizarea răşinilor schimbătoare de ioni. Acestea sunt substanţe macromoleculare,
de structură şi compoziţie foarte diversă, având în molecule grupe funcţionale capabile
de schimb ionic. Se utilizează practic două tipuri de răşini: cationiţi (RH) şi anioniţi
(ROH).
Cationiţii (răşini schimbătoare de cationi) conţin grupări funcţionale acide ca: -
SO3H (grupe sulfonice), -COOH (carboxilice) sau -OH (fenolice) care schimbă reversibil
ionul H+ cu cationii din apă conform echilibrului reversibil:
RH + MX RM + HX
Se observă că ionii metalici se fixează pe răşină, eliberând în soluţie o cantitate

echivalentă de protoni (H+), care acidulează soluţia. Acidul rezultat se poate titra cu o
soluţie de NaOH 0,1n în prezenţă de fenolftaleină, după o prealabilă fierbere a apei.
Din volumul v”, de soluţie NaOH 0,1n folosit la titrare se poate calcula aciditatea apei
decationizate. Aceasta reprezintă o măsură a gradului de mineralizare a apei, cu
condiţia ca decationizarea să fie totală. Aciditatea apei decationizate se calculează ştiind
că:
1 ml NaOH 0,1n, consumat = 1 miliechivalent/l = 1 mval/l 

f”·v” ml NaOH 0,1n, consumaţi corespund la ..y mval/l
Rezultatul, exprimat în mval/l reprezintă aciditatea, dar aceasta nu este

echivalentă cu mineralitatea totală a apei.
unde: f”NaOH = T /Tr este
t factorul de corecţie al soluţiei 0,1n de NaOH, raportul
dintre titrul real, Tr pentru o soluţie aproximativ 0,1n NaOH şi cel teoretic, T t pentru o
soluţie exact 0,1n NaOH (vezi factorul, relaţia (9) de la lucrarea de “Soluţii”).
Tr, în [g/ml], pentru o soluţie aproximativ 0,1n NaOH se citeşte de pe eticheta
sticlei cu reactiv.
Tt, în [g/ml], pentru o soluţie exact 0,1n NaOH se calculează. Se ţine cont că
MNaOH = 40 g, ENaOH = 40/1 = 40 g şi reprezintă 1 mol, respectiv 1 echivalent gram
de NaOH. Prin urmare, o soluţie exact 0,1n NaOH va avea titrul teoretic, Tt.
Tt = 0,1·(40/1000) = 0,0040 [g/ml] (7)
79
ANALIZA APELOR
Adică, 1 ml soluţie NaOH exact 0,1n conţine 0,004 g NaOH.

Anioniţii (răşini schimbătoare de anioni) au ca grupări schimbătoare de ioni
funcţiuni cu azot cuaternar (R-NH3X, R-NH3OH). Dacă peste răşina ROH se trece apa
decationizată care conţine un acid HX, are loc reacţia:
ROH + HX RX + H2O
Se va obţine o “apă demineralizată” - similară ca proprietăţi apei distilate - fiind

superioară apei dedurizate în utilizări tehnologice.
7.2. Modul de lucru
Se trece apă pentru analiză prin coloana de cationit cu o viteză de 0,2 ml/min
pentru un ml de răşină, figura 1.
Fig.1. Coloana cu răşină schimbătoare de ioni (cationit)
Prima porţiune recoltată se aruncă (circa 50 ml). Apoi se iau două probe de
câte 25 ml, se titrează cu NaOH 0,1n, în prezenţă de fenolftaleină, până la apariţia
culorii roz (pH = 9). Se notează de fiecare dată volumul consumat.

Se face media volumelor celor două probe şi se obţine volumul, v”mediu NaOH .
Rezultatele obţinute la titrarea celor 25 ml de apă de analiză, trecuţi prin
coloana cu răşină schimbătoare de ioni, cu NaOH 0,1n, se trec în tabelul 3.
80
ANALIZA APELOR
Tabelul 3. Date experimentale privind titrarea apei decationizate cu

soluţie de NaOH 0,1n
Nr. Volumul soluţiei de NaOH 0,1n, utilizat la titrarea probelor de câte 25
Probă ml apă de analiză, trecută prin coloana de cationit; [ml]
1 viniţial vfinal v1 = vfinal - viniţial v”
mediu NaOH
Se citeşte titrul real Tr, al soluţiei de NaOH 0,1n (de pe eticheta sticlei cu
reactiv). Se calculează titrul teoretic Tt, al soluţiei de NaOH 0,1n cu relaţia
(7), factorul f”NaOH soluţiei de hidroxid de sodiu NaOH 0,1n.
Pentru calculul acidităţii apei decationizate se foloseşte formula:
Aciditate apă decationizată = v”mediu NaOH · f”NaOH [mval/l] (8)
unde: f”NaOH este factorul soluţiei de hidroxid de sodiu, NaOH 0,1n.
8. Conţinutul de alcaline
Întrucât la determinarea durităţii totale s-au consumat v'mediu EDTA ml soluţie de

EDTA 0,1n (de factor f'EDTA = 1. Soluţia de EDTA 0,1n este soluţie titrimetrică, etalon),
cărora le corespund v’mediu EDTA·f’EDTA [mval/l] cationi metalici (fără metalele alcaline), iar la
dededurizare s-au obţinut: v”mediu NaOH · f”NaOH [mval/l] cationi metalici (inclusiv ionii
metalelor alcaline), va rezulta conţinutul de alcaline, care se calculează
(Numai la propunerea cadrului didactic):
Conţinut de alcaline = v”mediu NaOH · f”NaOH - v’mediu EDTA · f’EDTA [mval/l] (9)
81
ANALIZA APELOR
9. Probleme
1. O probă de apă de 300 ml se titrează cu HCl 0,2n. Se consumă la titrare

3,6 ml HCl (fHCl = 1). Să se calculeze duritatea temporară a apei în mg CaO şi
în grade de duritate.
Rezolvare: 300 ml apă ....….........3,6 ml HCl 0,2n  7,2 ml 0,1n
100 ml apă ................ 7,2/3 ml = 2,4 ml HCl 0,1n
dtp = 2,8·v·f = 2,8·2,4 = 6,72 od
mg CaO = 6,72 od·10mg/ od = 67,2 mg.
R: 6,7 od ; 67 mg CaO
2. La determinarea durităţii apei s-au consumat la titrare 5 ml soluţie de EDTA 0,1n

şi respectiv 2 ml soluţie de HCl 0,1n (Tt = 0,00365 g/ml) la o probă de
100 ml apă. Să se calculeze duritatea permanentă a apei, în grade de duritate.
R: dp = 8,4 od
3. Câţi ml soluţie de HCl 0,1 n (Tr = 0,00315 g/ml) se vor consuma la titrarea unei
probe de apă de 100 ml, ştiind că duritatea temporară a apei este de 6od ?
R: 2,5 ml
4. Care va fi aciditatea apei decationizate, dacă la titrarea cu NaOH 0,1n

(Tr = 0,0045 g/ml) a unei probe de 50ml de apă, se consumă 5,0 ml soluţie
de NaOH ?
R: 11,3 mval/l
5. Care va fi volumul soluţiei de EDTA necesare la titrarea unei probe de

200 ml apă, dacă tot pe o probă de 200 ml, pentru determinarea dt, s-au folosit
5,6 ml soluţie HCl (Tr = 0,0039 g/ml), şi duritatea permanentă a apei este de
5od?
R: 9,6 ml
82
COROZIUNEA ELECTROCHIMICĂ A METALELOR
Lucrarea nr. 7
Prin coroziune se înţelege distrugerea materialelor datorită reacţiilor chimice

sau electrochimice cu mediul înconjurător. Reacţia chimică este posibilă la toate
materiile prime folosite în industrie, în timp ce reacţia electrochimică nu apare decât la
metale, deoarece numai ele posedă electroni liberi. Materialele sintetice nu posedă
această structură, ele fiind degradate de obicei numai chimic.
După mecanismul de desfăşurare se cunosc două tipuri de coroziune:
- Coroziune chimică, în cursul căreia reacţia dintre metal şi mediul înconjurător

nu are loc cu transport de sarcini electrice. Procesele de distrugere a metalelor şi a
aliajelor se produc în gaze uscate, precum şi în lichide fără conductibilitate electrică şi în
majoritatea substanţelor organice.
- Coroziune electrochimică, în cursul căreia în timpul reacţiei metalului cu

mediul înconjurător apare şi un transport de sarcini electrice. Pentru apariţia acestui tip
de coroziune este necesar să existe un anod, un catod, un electrolit şi un conductor,
deci un element galvanic. Prin înlăturarea uneia dintre aceste condiţii, coroziunea
electrochimică nu se produce. Întrucât în practica industrială, materialele metalice
folosite în mod curent, sunt eterogene, se pot considera ca fiind alcătuite din electrozi
metalici scurtcircuitaţi prin însuşi corpul metalului respectiv.
Câteva dintre aspectele coroziunii sunt prezentate în tabelul 1.
83
Tabelul 1. Aspecte macroscopice ale coroziunii

Tipul de coroziune, caracteristici Aspectul materialului corodat Exemple
Coroziune uniformă; viteză Coroziune cu HCl a unor

constantă de atac a agentului Me oţeluri inoxidabile cu
coroziv pe suprafaţa materialului. degajare de hidrogen.
Coroziune neuniformă; puncti- Me Coroziune în apă a

formă (ciupituri), atac diferit pe
oţelurilor.
suprafaţa materialului.
Coroziune bacteriană
Coroziune neuniformă cu pete
a unor oţeluri; coroziunea
superficiale; atac diferit pe Me aluminiului în anumite
suprafaţa materialului.
medii de electrolit.
Coroziune neuniformă perforată
Coroziunea bacteriană a
(pătrunsă) cu plăgi adânci, în Me unor oţeluri; coroziune
cratere: viteză variabilă de atac a
aluminiului în anumite
agentului corosiv pe suprafaţa
medii de electrolit.
materialului.
Coroziune neuniformă selectivă.

Me Dezincarea alamei în
medii corozive.
Coroziunea unor aliaje

Coroziune neuniformă inter- prin tratamente termice în
cristalină. Me urma perturbării fenome-
nului de cristalizare.
Coroziunea neuniformă trans- Me Oţeluri austenitice în

cristalină, prin fisuri sub tensiune,
soluţii de cloruri.
acţiunea unei forţe.
Corodarea în soluţii de
electrolit a niturilor de
Coroziunea neuniformă de
Me1 aluminiu, care fixează
contact. Me2 foile de cupru ale unui
rezervor.
84
Prin introducerea metalului în apă sau în mediul cu proprietăţi electrolitice, pe

suprafaţa metalului apar elemente galvanice, în care impurităţile din metal funcţionează
ca microcatozi cu descărcare de hidrogen pe suprafaţa lor, în timp ce metalul
funcţionează ca anod, se dizolvă. Procesul de dizolvare al anodului, numit proces anodic
de oxidare, poate fi reprezentat prin una din reacţiile de electrod:
Meo + zH 2O - ze-  Me(OH) z + zH+
Meo - ze-  Mez+
Excesul de electroni care rezultă din reacţie, încarcă negativ metalul şi procesul
anodic nu poate continua cu intensitate măsurabilă, decât atunci când pe suprafaţa
metalului are loc un proces catodic de reducere a unui depolarizant din mediul coroziv.
Depolarizanţii sunt specii chimice de molecule, atomi sau ioni, care consumă surplusul
de electroni de pe metal şi, ca urmare, nu se poate polariza, procesul fiind cuplat cu
ionizarea metalului. Ca depolarizanţi în medii corozive, pot fi:
- hidrogenul: 2H+ + 2e-  Ho2
în acest caz coroziunea este cu depolarizare cu ioni de hidrogen;
- oxigenul: Oo2 + 2H2O + 4e-  4HO-
coroziunea este cu depolarizare cu oxigen molecular;
- ioni oxidanţi: Cuo + 2Fe3+  Cu2+ + 2Fe2+
coroziune cu depolarizare cu ioni metalici oxidanţi.
Atât coroziunea chimică cât şi cea electrochimică, fiind procese ce se

desfăşoară la interfaţa metal - gaz, fac parte din categoria reacţiilor eterogene şi se
supun legilor generale ale cineticii acestor reacţii.
După aspectul distrugerii, coroziunea poate fi clasificată în:

coroziune continuă, când întreaga suprafaţă metalică a fost cuprinsă de acţiunea
mediului agresiv; şi coroziunea locală când distrugerea se produce numai pe anumite
porţiuni ale suprafeţei metalului sau aliajului.
În problemele practice de coroziune este importantă cunoaşterea vitezelor

reale cu care se desfăşoară procesul. Dacă procesul de coroziune are o viteză de
desfăşurare foarte mică se poate considera că materialul este rezistent la coroziune.
85
Coroziunea se poate aprecia cantitativ prin calcularea vitezei de coroziune,

care se poate exprima în mai multe moduri:
Indicele gravimetric sau viteza de coroziune (Vcor) reprezintă variaţia masei

probei în grame (m), ca rezultat al coroziunii, pe unitatea de suprafaţă (S), în unitatea
de timp (t):
Vcor = m/(S·t) [g/m2·h] (1)
m = m 1 - m 2 [g] (2)
unde: m1, este masa probei înainte de coroziune, determinată prin cântărire la
balanţa analitică;
m2, masa probei după coroziune, determinată prin cântărire la balanţa
analitică.
Este cel mai utilizat mod de exprimare al coroziunii, putând reprezenta
creşterea în greutate a probei, prin formarea de produşi de coroziune
(oxidarea metalelor) care rămân aderenţi la metal sau poate simboliza scăderea în
greutate, atunci când produşii de coroziune pot fi îndepărtaţi de pe suprafaţă. Indicele
gravimetric introduce erori în determinare, din cauza necunoaşterii cu exactitate a
compoziţiei chimice a produşilor de coroziune. Cel mai utilizat este de aceea indicele ce
corespunde pierderii în greutate, a cărui precizie depinde de îndepărtarea completă a
produşilor de coroziune.
Indicele de penetraţie (P) reprezintă adâncimea până la care a pătruns

coroziunea în masa unui metal, timp de un an, care se calculează din indicele
gravimetric (Vcor) şi densitatea metalului,  [g/cm3], (tabelul 2, metale cu   5 şi metale
cu   5), utilizând relaţia:
P = (24365 Vcor)/(1000) [mm/an] (3)
unde: 24 - reprezintă numărul orelor dintr-o zi;

365 - numărul zilelor dintr-un an;
1000 - factorul de conversie al unităţilor de măsură;
 - densitatea metalului care se corodează şi se citeşte din sistemul
periodic al elementelor.
Rezistenţa la coroziune se exprimă prin scări convenţionale conform tabelului 2

(metale cu   5 şi metale cu   5).
86
Tabelul 2. Scara convenţională a rezistenţei la coroziune a materialelor
Grupa de Viteza de coroziune [g/m2·h] Coeficientul

rezistenţă 5 5 de stabilitate
I. Perfect stabile 0.007 0,021 1
0,007-0,035 0,021-0,10 2
II. Foarte stabile
0,035-0,07 0,10-0,21 3
III. Stabile, bine 0,07-0,35 0,21-1,00 4
utilizabile 0,35-0,70 1,00-2,10 5
IV. Oarecum 0,70-3,50 2,10-10,50 6
rezistente 3,50-7,00 10,50-21,00 7
V. Foarte puţin 7,00-35,00 21,00-105,00 8
rezistente 35,00-70,00 105,00-210,00 9
VI. Nerezistente peste 70,00 peste 210,00 10
Metalele utilizate în construcţia de maşini şi în structura aparatelor care

lucrează în medii corozive trebuie să prezinte o micşorare a grosimii prin coroziune mai
mică de 1 mm/an.
2. Scopul lucrării
Determinarea coroziunea aluminiului şi respectiv a zincului, pentru a înţelege

procesul prin care un metal folosit în industrie este transformat din starea metalică în
stare combinată prin interacţiunea sa cu mediul şi de a cunoaşte modul de alegere a
unui material pentru anumite condiţii de lucru în industrie.
3. Metoda gravimetrică de coroziune a aluminiului
Coroziunea aluminiului se studiază în soluţie de hidroxid de sodiu, NaOH 10%,

în care au loc următoarele reacţii:
a) dizolvarea (oxidarea) aluminiului:
Alo - 3e-  Al3+
87
b) concomitent cu reducerea ionului de hidrogen:
3H+ + 3e-  3Ho  3/2Ho2
sau mai complet, ţinând cont că este mediu alcalin :
Alo + 4H 2O  [Al(OH) ]4- + 4H+ + 3e-

3H+ + 3e-  3/2Ho2
Din însumarea ultimelor două reacţii, rezultă:
Alo + 4H 2O  [Al(OH) ]4- + 3/2Ho +2 H+
- Instalaţia din figura 1; - Soluţie de NaOH, 10%;

- Balanţă analitică; - Lapte de var pentru degresare;
- Hârtie de filtru; - Apă distilată.
- Plăcuţă de aluminiu, 25x35 cm2;
- Ceas sau cronometru;
- Pisetă pentru apă distilată;
- Tăviţă pentru proba de aluminiu;
- Placă de lemn utilizată pentru
şlefuirea plăcuţei;
- Hârtie abrazivă;
- Perie pentru degresare;
3.3. Modul de lucru
Se ia proba de aluminiu, se măsoară suprafaţa acesteia (m2),

(atenţie sunt două feţe) se şlefuieşte cu hârtie abrazivă, se degresează cu lapte de var
(vezi la chiuvetă), se spală cu apă de la robinet, cu apă distilată şi se usucă prin
tamponare cu un material absorbant. Se cântăreşte proba la balanţa analitică (m1),
se suspendă apoi pe suport (figura 1).
88
Fig.1. Instalaţie pentru determinarea vitezei de coroziune prin metoda gravimetrică
În vasul de coroziune se toarnă soluţie de NaOH 10%, până la 2/3 din volumul
vasului. Se imersează proba în mediul de coroziune şi se menţine 15-20 minute
(sau alt timp, precizat de conducătorul lucrării).
Se scoate proba, se spală cu apă de la robinet, cu apă distilată, se usucă prin
tamponare cu un material absorbant şi se recântăreşte (m2). Se calculează pierderea în
greutate a probei, Δm = m1 - m2 , viteza de coroziune Vcor şi indicele de penetraţie P,
ţinând cont de densitatea aluminiului (se consultă sistemul periodic afişat în laborator,
Al = 2,74 g/cm3).
Din valorile experimentale se calculează toate mărimile necesare, cu ajutorul

relaţiilor corespunzătoare, după care rezultatele se trec în tabelul 3.
m = m1 - m2 [g] (4)
Vcor = m/(S·t) [g/m2·h] (5)
P = (24365 Vcor)/(1000) [mm/an] (6)
89
Tabelul 3. Date experimentale privind coroziunea aluminiului

Supra- Masa Masa Timp
faţa iniţială după Δm de Vcor P
m Grupa de
Pro- probei 1 corozi- corozi-
rezis-
ba une une
tenţă
[m2] [g] m2[g] [g] [ore] [gm-2h-1] [mman-1]
Al
Din aceste date se apreciază grupa de rezistenţă (vezi tabelul 2) pentru

proba de aluminiu.
De asemenea, se vor scrie ecuaţiile reacţiilor pentru procesele anodice şi

catodice, pentru această probă de aluminiu.
4. Metoda volumetrică de coroziune a zincului
Coroziunea zincului se studiază în soluţie de acid sulfuric, H2SO4 5%, reacţia

globală fiind:
Zno + H 2SO 4  ZnSO 4 + Ho

2
În condiţii normale de presiune (p o = 760 mmHg) şi temperatură (T o = 273 K),

pentru 1 mol (atom) de zinc, adică AZn = 65,38 [g], se degajă 1 volum molar
de hidrogen, adică Vo = 22,41 [l], în condiţii normale de presiune po = 1 atm = 760 mmHg
= 105 N/m2 = 105 Pa, şi temperatură To = 273 K. Aşadar pentru o cantitate de masă de
zinc, m [g], pierdută în urma procesului de coroziune, corespunde volumul de hidrogen
Vo [l], în condiţii normale, ceea ce se poate scrie:
65,38 g Zn .................................... 22,4 l H2

m g Zn. ...................................... Vo l H2
m Zn = (65,38V o)/22,4 [g] (7)
Dar, practic se măsoară un volum (V) de hidrogen degajat în urma coroziunii

zincului în H2SO4 5%, în condiţiile de lucru, la presiunea p [mmHg] şi temperatura t [oC],
90
care se citesc de la un barometru, respectiv de la un termometru, din laborator.

Se calculează temperatura (T = 273 + t) [K]. Pentru a obţine volumul de hidrogen Vo [l],
în condiţii normale, se foloseşte legea generală a gazelor ideale:
p o·V o/T o = p·V/T (8)
de unde rezultă că:
VoH2 = (p·V·T o)/(p o·T) [l] (9)
Se calculează variaţia de masă (Δm), indicele de coroziune Vcor şi

indicele de penetraţie P, (Zn = 7,14 g/cm3).
- Instalaţia din figura 2; - Soluţie de H SO , 5%;

2 4
- Termometru de cameră;
- Lapte de var pentru degresare;
- Barometru;
- Apă distilată.
- Hârtie de filtru;
- Plăcuţă de zinc, 20x30 cm2;
- Tăviţă pentru proba de zinc;
91
Fig.2. Instalaţie pentru determinarea vitezei de coroziune prin metoda volumetrică
4.3. Modul de lucru
Se ia proba de zinc, se măsoară suprafaţa (m2) (atenţie sunt două feţe).

Se curăţă proba cu hârtie abrazivă, se degresează cu lapte de var (vezi la chiuvetă),
se spală cu apă de la robinet, cu apă distilată şi se usucă prin tamponare cu un material
absorbant. Se verifică instalaţia din figura 2.
Se ridică dopul (2) din cauciuc, prevăzut cu un cârlig şi se toarnă în vasul
Erlenmeyer (1), soluţie de H2SO4 5%, până la un nivel care să acopere proba, clema (4)
fiind închisă. Se goleşte biureta gradată (5), aducând lichidul la nivelul primei gradaţii de
jos, cu ajutorul robinetului (6) al biuretei (5), după care se închide robinetul.
Se suspendă proba (3) de cârligul dopului (2) şi se introduce în vasul de
coroziune (1), fixând bine dopul pentru a nu avea pierderi de gaz. Se deschide clema (4)
de la vasul (1) şi se notează timpul t1. Gazul rezultat în timpul coroziunii va împinge
soluţia din vasul (1) în biureta gradată (5). Se notează timpul t2, la care s-a colectat un
volum de lichid în biuretă, precizat de conducătorul lucrării. Se închide bine clema (4)
a vasului Erlenmeyer (1), se scoate dopul de cauciuc împreună cu proba, se spală cu
apă de la robinet şi se pune în tăviţă. Se eliberează biureta de soluţia de H2SO4 5%,
prin deschiderea robinetului (6) al biuretei (5).
92
Se citeşte temperatura t [oC], se transformă în [K], T = (273 + t). Se citeşte

presiunea de lucru p [mmHg] a mediului ambiant, de la barometru şi se calculează
consecutiv: volumul de hidrogen (Vo), variaţia de masă (Δm), viteza de coroziune (V cor )
şi indicele de penetraţie (P), ţinând cont de densitatea zincului
(se consultă sistemul periodic afişat în laborator).
Din valorile experimentale se calculează, prin urmare, toate mărimile necesare,
după care rezultatele se trec în tabelul 4.
VoH2 = (p·V·T o)/(p o·T) [l] (10)
m = (65,38V )/22,4 [g] (11)

Zn o
Vcor = m/(S·t) [g/m2·h] (12)
P = (24365 Vcor)/(1000) [mm/an] (13)
Tabelul 4. Datele experimentale privind coroziunea zincului

Volumul de H
2
P Su- Timp
degajat Grupa
r pra- Δm de Vcor P
V [l] de
o faţa V[l] o coro-
la T şi rezis-
b la T şi ziune
o tenţă
a [m2] p po [g] [ore] [gm-2h-1] [mman-1]
Zn
Din aceste date se apreciază grupa de rezistenţă (vezi tabelul 2) pentru

proba de zinc.
De asemenea, se vor scrie reacţiile pentru procesele anodice şi catodice,

pentru proba de zinc.
93
5. Probleme
1. Să se calculeze indicele de adâncime în mm/an, pentru o probă de aluminiu de

suprafaţa de 10 dm2, care pierde în greutate 1g, în timp de 45 zile şi
Al = 2,74g/cm3.
Rezolvare:
a. vcor = 1/(10 -24524) = 0,0925 g/m2·h;
b. Ia = (243650,0925)/(10002,74) = 0,296 mm/an.
2. Să se afle timpul necesar coroziunii unei cantităţi de 0,0232 g dintr-o

plăcuţă de zinc, în soluţie de H2SO4 10%, dacă intensitatea curentului de
dizolvare anodică este Ia = 0,25 A. Să se scrie şi ecuaţiile reacţiilor de
coroziune, corespunzătoare procesului anodic şi catodic.
R: 4 min 40 s
3. Să se calculeze masa corodată în timp de 1 oră şi viteza de coroziune

în mediu de HCl 1n pentru o plăcuţă de Fe, cu suprafaţa totală de 30 cm2,
dacă intensitatea curentului de dizolvare anodică este Ia = 0,32 A.
R: Δm = 0,034 g; Vcor = 111,4 g/m2·h
4. Care este indicele de adâncime la coroziunea unei plăcuţe de aluminiu cu

S = 14 dm2, în NaOH 1:1, dacă masa corodată în timp de 3 minute este egală
cu 0,020 g, (Al = 2,7 g/cm3).
R: Vcor = 2,857 g/m2·h; Ia = 9,27 mm/an
5. Pentru o plăcuţă de aluminiu supusă coroziunii în soluţie de HNO3 1n,

timp de 10 minute s-a determinat viteza de coroziune de 42 g/m2h.
Să se calculeze suprafaţa plăcuţei ştiind că prin coroziune s-au pierdut 0,0234
g. Scrieţi şi ecuaţiile reacţiilor care au loc la cei doi electrozi.
R: S = 0,0033m2
94
PROTECŢIA METALELOR PRIN NICHELARE
Lucrarea nr. 8
PROTECŢIA METALELOR ÎMPOTRIVA COROZIUNII

PRIN NICHELARE
Depunerea nichelului pe obiecte din alamă, cupru sau oţel se realizează în

majoritatea cazurilor prin electroliză. Ionul de nichel din soluţia de electrolit se depune pe
obiectul metalic legat în circuit la catod, conform ecuaţiei reacţiei de reducere:
Ni2+ + 2e-  Nio (1)
De aceea, soluţia din care se execută electroliza conţine o sare solubilă de

nichel, de obicei clorură sau sulfat. Pentru menţinerea unei concentraţii aproximativ
constante de ioni de nichel în soluţie, se foloseşte un anod de nichel pur care se
oxidează electrochimic, conform reacţiei:
Nio - 2e-  Ni2+ (2)
La densităţi mari de curent, din cauza degajării de oxigen, nichelul are tendinţă
de pasivare. Locurile ce devin pasive, din anod, se dizolvă greu, iar electrolitul devine
din ce în ce mai acid (se consumă ionii de OH-). Băile de nichelare sunt sensibile la pH,
care trebuie să fie cuprins între 5,4 - 6,0. Pentru stabilizarea pH-ului soluţiei
(electrolitului), în afară de sărurile de nichel, soluţia trebuie să conţină un acid:
sulfuric, boric sau citric.
Conductibilitatea electrică a soluţiilor de săruri de nichel este relativ mică, ceea

ce n-ar permite folosirea în practica industrială a intensităţilor de curent mari, în vederea
accelerării procesului de depunere. Pentru remedierea acestei situaţii se folosesc în
soluţia electrolitului şi aşa numitele săruri de conducere, care conţin cationi cu un
potenţial redox mai negativ decât nichelul (Ni2+), de aceea acestea nu se reduc odată cu
nichelul pe catod, dar având o mobilitate mare, asigură un abundent transport de sarcini
electrice. Exemple de astfel de săruri sunt: (NH4)2SO4, NH4Cl, Na2SO4, NaCl etc.
95
Clorurile, care ajută la dizolvarea anodului de nichel, se folosesc în

“băile rapide”. Acestea dau însă o depunere macrocristalină de nichel, ce nu asigură o
protecţie bună împotriva coroziunii. De aceea sunt preferate băile pe bază de sulfat de
nichel.
Pentru a se obţine o structură microcristalină şi uniformă a stratului de nichel

depus, trebuie să se asigure multe centre de cristalizare şi o creştere uniformă a
cristalelor. Una dintre substanţele ce influenţează favorabil acest proces este
sulfatul de magneziu (MgSO4).
În băile industriale de nichelare se mai adaugă pentru realizarea unor

performanţe superioare, substanţe tampon pentru menţinerea constantă a pH-ului
(acid boric - H3BO3 sau acid sulfuric - H2SO4), oxidanţi, pentru mărirea stabilităţii în timp
a electrolitului (sulfit de sodiu - Na2SO3), substanţe tensioactive (gelatină, dextrină)
pentru mărirea gradului de luciu şi reducerea porozităţii stratului de nichel, care asigură
depunerea nichelului în “văi” creând o suprafaţă netedă.
Compoziţia soluţiei de electrolit este:
68 g NiSO ·7H O, sursa de nichel,

8 g NH4Cl,4 depolarizant
2
şi sare de conducere,
24 g MgSO 4·7H 2O, pentru depunere microcristalină,
2 g H BO , pentru o mai bună calitate a depunerii.
3 3
Acestea substanţe se dizolvă mai întâi în 0,3 l apă distilată, după care se completează
volumul la 0,5 litri.
Densitatea de curent. O noţiune importantă în tehnologia galvanizării este

densitatea de curent, Dc , prin care se înţelege numărul de amperi ce străbat unitatea de
suprafaţă a obiectului supus galvanizării. Notând cu I intensitatea în amperi [A] şi cu S,
suprafaţa obiectului supus galvanizării, în dm2, se obţine pentru Dc:
Dc = I/S [A/dm2] (3)
Calitatea depunerii depinde în mare măsură de valoarea densităţii de curent,

aceasta având o valoare optimă pentru fiecare baie de galvanizare în parte. La densităţi
mici de curent depunerea fiind înceată, cristalele vor creşte mai mari şi stratul depus va
fi mat, moale etc. La densităţi mari de curent, suprafaţa va fi închisă la culoare
(nichel negru).
96
Densităţile de curent optime, efectele variaţiei temperaturii, precum şi alte

defecţiuni ale băilor de galvanizare se pot studia cu ajutorul celulei Hull.
Fig.1. Celula Hull
Celula Hull, figura 1 este un instrument simplu ce permite determinarea

densităţii optime de curent la o temperatură dată dintr-o singură determinare, pentru o
baie de o anumită compoziţie. Aceasta este o mică cuvă având capacitatea de circa
300 ml cu o formă trapezoidală, fiind confecţionată din sticlă sau material plastic.
Corelaţia dintre intensitatea curentului, în amperi, în celula Hull, într-un anumit

punct de pe catod şi densitatea de curent, Dc, în funcţie de distanţa de la marginea plăcii
catodice, cea mai apropiată de anod (măsurată pe o singură faţă) este prezentată în
tabelul 1.
ATENŢIE: În cadrul prezentei lucrări de laborator nu se va determina

densitatea de curent. Această valoare va fi comunicată de către conducătorul
lucrării, la începutul orei de laborator.
Tabelul 1. Corelaţia dintre intensitate şi densitatea de curent în cazul celulei Hull
I Densităţi de curent [A/cm2] la diferite lungimi [cm]

[A] 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
1 5,10 3,52 2,60 1,94 1,43 1,02 0,67 0,36 0,10 0
2 10,20 7,04 5,20 3,88 2,86 2,04 1,34 0,72 0,20 0
3 15,30 10,60 7,80 5,82 4,29 3,06 2,01 1,08 0,30 0
4 20,40 14,10 10,40 7,76 5,72 4,08 2,68 1,44 0,40 0
5 25,50 17,60 13,00 9,70 7,15 5,10 3,35 1,80 0,50 0
97
Observând calitatea depunerii de nichel, începând cu acea parte a catodului

care este apropiată de anod (0 cm), din centimetru în centimetru, până la partea cea mai
îndepărtată (10 cm), se poate găsi vizual domeniul în care densitatea de curent este
optimă, adică asigură o depunere lucioasă, compactă şi suficient de dură.
2. Scopul lucrării
Familiarizarea cu una dintre metodele electrochimice de protecţie a materialelor

împotriva coroziunii, prepararea unor soluţii din baia de electroliză.
- Celula Hull, figura 1; - Electrolit de nichelare conform

- Plăci decapate din alamă şi oţel reţetei;
aproximativ 40 x 40 mm2; - Lapte de var pentru degresare;
- Instalaţia de nichelare, conform - Soluţie feroxil:
figurii 2; (10 g K3[Fe(CN)6] + 5 g
- Sursă de tensiune continuă; NaCl)/l;
- Lamelă de sticlă 10x10x4 cm3; - Apă distilată.
- Hârtie de filtru 10x10 cm2;
- Rezistenţă variabilă (10 Ohm/10W);
- Ampermetru (2 A);
- Balanţă analitică;
- Anod de nichel, 65 x 75 mm2;
- Tăviţă pentru probe;
98
4. Determinarea randamentului de curent la o probă de alamă
4.1. Modul de lucru
Se realizează montajul din figura 2. Se măsoară dimensiunile probei de alamă

şi se calculează suprafaţa, S, în dm2 (atenţie, sunt două feţe). Se şlefuieşte proba cu
hârtie abrazivă şi după degresare cu lapte de var (vezi la chiuvetă), se spală cu apă de
la robinet şi cu apă distilată. Se usucă prin tamponare cu un material absorbant după
care se cântăreşte şi se determină masa iniţială (m1). Se calculează intensitatea de
curent I, necesară nichelării, ţinând cont de densitatea de curent determinată,
Dc = 0,5 A/dm2 şi de suprafaţa probei.
Densitatea de curent s-a determinat anterior efectuării lucrării de laborator.
Se imersează proba din alamă, în baie, la catod, prin intermediul unui cârlig.
Se conectează baia de electroliză la sursa de alimentare cu curent. Se porneşte
redresorul, se reglează cât mai repede curentul la valoarea calculată, cu ajutorul
reostatului cu cursor, şi totodată se notează timpul începerii experienţei.
Se menţine constantă valoarea curentului, prin reglare periodică, cu ajutorul
reostatului. După 15 minute se întrerupe alimentarea cu curent electric. Se scoate proba
din baia electrolitică, se spală cu apă distilată, se usucă prin tamponare cu un material
absorbant, se recântăreşte şi se notează masa finală (m2). Prin diferenţa dintre cele
două mase se va obţine masa practic depusă, (mp) în urma procesului de nichelare,
în grame.
Fig.2. Schema electrică a băii de nichelare
99
Se calculează masa reală (practică) de nichel depusă (mp):
m p = m 2 - m 1 [g] (4)
Se calculează masa teoretică de nichel, care ar trebui să se depună,

după legea lui Faraday:
m t = K·I·t = (E Ni·I·t)/F = (A Ni·I·t)/(2·F) [g] (5)
unde: K este echivalentul electrochimic; K = ENi/F;

ENi - echivalentul gram al nichelului, ENi =ANi/2; ANi=58,69g;
I - intensitatea curentului [A];
t - timpul [s];
F - numărul lui Faraday (F = 96.500 C =A·s/echiv.).
Datorită proceselor secundare ce nu pot fi în întregime evitate, degajarea de

hidrogen, desprinderi ale cristalelor etc. apare şi o pierdere de energie în raport cu
procesul dorit. Această pierdere se urmăreşte, în practică, prin randamentul de curent,
exprimat în procente, care este raportul dintre cantitatea de nichel depusă (mp),
(sau orice alt metal) şi cea calculată teoretic (mt) cu ajutorul formulei:
c = m p·100/m t [%] (6)
Tabelul 2. Date experimentale privind nichelarea probei de alamă

Masa de Ni
Supra- Intensita- Randamen-
depusă pe Densita-
Masa probei faţa tea tul
probă tea
[g] probei curentului de curent
[g] de curent
prac- teo- Dc 
iniţială finală S I c
tic retic [A/dm2]
m1 m2 [dm2] [A] [%]
mp mt
100
5. Determinarea porozităţii stratului de nichel la o probă de oţel
5.1. Modul de lucru
Dacă stratul de nichel depus este prea subţire, acesta nu acoperă bine oţelul şi
prezintă porozitate. Dacă nichelarea se face pe o probă de oţel lustruită, între grosimea
stratului şi numărul porilor pe dm2 din stratul de nichel există următoarea corelaţie,
prezentată în tabelul 3.
Tabelul 3. Corelaţia dintre grosimea stratului de nichel depus pe o probă şi

numărul de pori pe 1 dm2
Grosimea stratului [µm] Număr de pori/dm2
5 10
10 5
15 2
20 1
30 0,5
Un strat de nichel de grosime mai mică de 6 µm, practic nu are nici o valoare
protectoare. Pentru obiectele nichelate, expuse aerului şi umidităţii se prescrie o grosime
a stratului de nichel de cel puţin 40-50 µm.
Pentru determinarea porozităţii se utilizează acelaşi montaj, figura 2.

Drept catod se va lua proba, o placă de oţel, căreia i se calculează suprafaţa
(atenţie, sunt două feţe), intensitatea de curent I, necesară nichelării (Dc = 0,5 A/dm2).
Proba, se şlefuieşte bine cu hârtie abrazivă, se degresează cu lapte de var
(vezi la chiuvetă), se spală cu apă de la robinet şi apă distilată se usucă prin tamponare
cu un material absorbant şi se introduce în baia de nichelare timp de 20 minute.
Atenţie: Proba de oţel nu se cântăreşte !
Între timp se va lua o bucată de hârtie de filtru (10x10 cm2), se împarte

în suprafeţe egale de 1x1 cm2, se îmbibă cu reactivul feroxil şi se fixează pe lamela de
sticlă. După electroliză, proba de oţel nichelată se spală cu apă distilată, se usucă prin
tamponare cu un material absorbant şi se pune în contact cu hârtia de filtru de pe lamela
de sticlă, timp de 1 minut.
101
În locurile neacoperite de nichel (pori), cu reactivul şi oxigenul din aer se

produc reacţiile:
Feo + Oo 2+ 4H+  Fe2+ + 2H O2
3Fe2+ + 2(3K+ + [Fe(CN) ]3-)  Fe [Fe(CN) ] + 6K+

6 3 6 2
Complexul format - fericianura feroasă - de culoare albastră, acolo unde apare

pe hârtia de filtru, va indica prezenţa unor pori.
Se va calcula media numărului de puncte de coloraţie albastră, pe cm2, apărute

pe hârtia de filtru pentru cel puţin patru dintre suprafeţele delimitate.
Atenţie: Nu se determină grosimea stratului de nichel depus !
Tabelul 4. Date experimentale privind nichelarea probei de oţel

Suprafaţa Densitatea Intensitatea Media numărului de pori Grosimea
probei de curent curentului pe 1 cm2 stratului de
S Dc I (se fac minim 4 citiri pe nichel depus
[dm2] [A/dm2] [A] suprafeţele delimitate) [µm]
Se va scrie şi ecuaţia reacţiei de identificare a Fe2+ din proba de oţel, în cazul

în care au rămas locuri neacoperite cu nichel (pori).
102
6. Probleme
1. La electroliza unei topituri de clorură metalică se consumă 40,2 Ah. O zecime din
cantitatea de metal alcalin obţinută se dizolvă în 294,3 g apă şi se formează
o soluţie de concentraţie 2,8%. Să se determine cantitatea de
halogenură electrolizată.
Rezolvare:
Ecuaţiile reacţiilor de la electrozi: ( + ) Cl- - 1e-  Clo
(Cl+Cl => Cl2)
( - ) Me+ + 1e-  Meo
Din relaţia m = E·I·t/F,
în care E = 35,5; I = 40,2; t = 3600 s; F = 96500 A·s (C),
rezultă m = 53,24 g clor, care reprezintă 1,5 echivalenţi de clor.
Deci cantitatea este de 1,5 echivalenţi. Ecuaţia reacţiei cu apă a
metalului alcalin este:
Me + H2O MeOH + 1/2H2
Masa soluţiei rezultate: 294,3 - (1,5/10) ·18 + (1,5/10)(AMe +17).

Dacă 294,3 - 1,5/10·18 + 1,5/10(AMe+17) reprezintă ........100%
1,5/10(AMe+17) .............. ..........................2,8%
deci: AMe = 39 = K.
Întrucât MMeCl = 39 + 35,5 = 74,5

mhalogenură electrolizată = 74,5·1,5 = 111,75 g.
2. Acoperirile cu crom metalic se realizează electrolitic din soluţia de acid cromic

folosind un curent de 100 A, timp de 5 ore. Ştiind că masa catodului a crescut
cu 104 g, să se determine randamentul procesului catodic (ACr = 52).
R: 64,33 %
3. Un conductor metalic cu lungimea de 50cm şi diametrul de 5 mm se nichelează.

Să se determine grosimea stratului de nichel depus (Ni = 9 g/cm3),
dacă curentul are densitatea 0,1 A/dm2 şi trece prin electrolizor timp de o oră
(ANi = 58,71).
R: 0,00124 mm  12,4 µm
103
4. O soluţie de clorură de fier(III) se supune electrolizei cu un curent de 20 mA. Să

se scrie mecanismul electrolizei şi să se determine timpul de electroliză dacă
s-au degajat la anod 448 ml clor. (ACl = 35,5).
Atenţie, prin electroliză nu se depune fier.
În primă fază: la catod: Fe3+ + 1e-  Fe2+ şi

la anod: Cl- - 1e-  1/2Cl2,
până la degajarea integrală a clorului molecular (Cl2).
După aceea, la anod: Fe2+ - 1e-  Fe3+;

la catod: Fe3+ + 1e-  Fe2+, după care procesul continuă la infinit.
R: 53,6 h
5. La electroliza soluţiei apoase de bromură de cupru(II), la unul dintre electrozi se

depun 0,500 g cupru. Câte grame de brom se formează la celălalt electrod?
Scrieţi semireacţiile de la anod şi de la catod!
R: 1,2582  1,26 g Br 2(l);
Cu2+ + 2e-  Cuo ;
2Br- - 2e- Br2(l)
104
ADSORBŢIA GAZELOR
Lucrarea nr. 9
DETERMINAREA COMPOZIŢIEI ATMOSFEREI

PRIN ADSORBŢIE PE SUBSTANŢE ADSORBANTE
Atmosfera zonelor industriale conţine numeroase gaze provenite din diferite

procese de producţie, care sunt agenţi poluanţi ai aerului. Pe lângă aceasta, o serie de
utilaje din industria chimică şi alimentară folosesc atmosfere ale căror constituenţi şi
compoziţie trebuie foarte bine controlate atât calitativ, cât şi cantitativ. Tot mai multe
gaze reprezintă materii prime, produse intermediare sau produşi finali în procesele de
fabricaţie, gaze ce necesită un control riguros al compoziţiei. În tabelul 1 se prezintă
unele procese generatoare de poluanţi ai atmosferelor.
Stabilirea compoziţiei se poate realiza prin analiza gazelor, care în ultimul timp
s-a extins tot mai mult, prin utilizarea sitelor moleculare şi a silicagelului.
La baza analizei atmosferelor prin adsorbţie pe site moleculare şi silicagel stau
fenomenele superficiale de adsorbţie pe suprafeţe solide. Atragerea şi reţinerea la
suprafaţa solidelor a unor substanţe gazoase sau lichide se numeşte adsorbţie (spre
deosebire de absorbţie, care constă în pătrunderea sau dizolvarea unei substanţe în
interiorul sau în masa alteia).
Substanţa care se adsoarbe se numeşte adsorbat, iar corpul pe a cărui
suprafaţă are loc fenomenul, adsorbant. Se disting două feluri de adsorbţie: fizicosorbţie
şi chemosorbţie. Fizicosorbţia constă în fixarea prin forţe van der Waals a moleculelor
adsorbatului, iar chemosorbţia reprezintă formarea de legături chimice între atomii de pe
suprafaţa adsorbantului şi particulele substanţei adsorbite.
Adsorbţia are numeroase aplicaţii, atât la separarea unor amestecuri în
componenţii respectivi, cât şi în procesele industriale de purificare sau uscare a
atmosferei din halele industriale, constituind baza celor mai moderne şi eficiente
procedee de purificare a atmosferei controlate de apă şi dioxid de carbon. Substanţele
adsorbante utilizate în acest scop sunt cărbunele activ, gelurile uscate
(silicagelul, alumogelul) şi sitele moleculare.
105
ADSORBŢIA GAZELOR
Tabelul 1. Procese generatoare de poluanţi

Nr.
Agentul nociv Procesele tehnologice generatoare
crt.
Arderea combustibililor, topitorii, turnătorii, industria
1 Dioxid de sulf
chimică.
2 Oxid de carbon Arderea incompletă, motoare de explozie.
Instalaţii frigorifice, explozivi, lacuri, vopsele,
3 Amoniac
îngrăşăminte.
Explozivi, îngrăşăminte, curăţare metale, combustii la
4 Oxizi de azot
temperaturi ridicate.
5 Acid fluorhidric Gravare pe sticlă, fabricarea îngrăşămintelor.
Arderea combustibililor, procese de descompunere,
6 Dioxid de carbon
activitate vulcanică.
Descompunerea termică a hidrocarburilor clorurate,
7 Fosgen
produse farmaceutice.
8 Acid cianhidric Furnale, coloranţi.
9 Hidrocarburi Gaze de eşapament, prelucrarea combustibililor.
10 Aldehide Descompunerea termică a grăsimilor şi a glicerinei.
Sitele moleculare sunt materiale alcătuite din cristale fine, cu canale de

dimensiuni variabile în structurile lor reticulare, de:
1. Zeoliţi naturali (alumino-silicaţi alcalini sau alcalino-pământoşi hidrataţi,

tridimensionali cu formula Na2Al2Si4O12);
2. Zeoliţi sintetici (alumino-silicaţi cristalini precipitaţi în urma reacţiei dintre

silicatul de sodiu şi săruri conţinând ioni de sodiu şi aluminiu);
3. Site moleculare din membrane şi pelicule.
Un rol important îl au legăturile Si-O care determină structura spaţială a sitelor

moleculare în care fiecare atom de siliciu este înconjurat de patru atomi de oxigen
aranjaţi în direcţiile vârfurilor unui tetraedru regulat, formând anioni de tipul celor
prezentaţi în figura 1:
106
ADSORBŢIA GAZELOR
a) b)
Fig.1. Structura anionilor din sitele moleculare: a) SiO 4- ; b)

4 Si O
6
-2 7
Oxigenul unui anion se leagă de ceilalţi anioni formând punţi: Si-O-Si, dând
naştere la o structură spaţială, ca în figura 2.
a. b. c. d.
Fig.2. Structuri spaţiale ale unor site moleculare:

a) [Si 3O 9]6-; b) [Si O 6-
6 18] ; c) [Si O ] 6n-n ; d) [Si O2 ] 2n-
4 11 5 n
În funcţie de secţiunea minimă a porilor, R. Barrer împarte sitele moleculare

în 5 grupe, tabelul 2.
107
ADSORBŢIA GAZELOR
Tabelul 2. Clasificarea sitelor moleculare după secţiunea minimă a porilor

Dimensiunea
Grupa Natura sitei Puterea de adsorbţie
porilor [Å]
Adsorb hidrocarburi parafinice
pori Zeoliţi sintetici de tip
I normale, chiar şi izoparafinice
mari CaX (paiazita)
(izobutanul).
Pe lângă substanţele adsorbite de alte
Site sintetice de tip
II 9-12 site, mai poate adsorbi şi combinaţii
NaX
macromoleculare (1,3,5-trietilbenzen).
Carbazitul, gmelinitul Adsorb hidrocarburi ca: metanul şi
III 4,8-9 şi zeoliţi sintetici de etanul (parafine normale), alcooli,
tip CaA amide.
Mordenitul şi zeoliţi Adsorb: metanul, metanolul, etilena,
IV ~4
sintetici de tip NaA propilena, acetilena, CO , H S, Kr, Xe.
Adsoarbe: He, Ne, H2, O22, N22, CO,
V 3,8 Levinitul
NH3, H2O.
Moleculele substanţelor care au dimensiuni comparabile cu dimensiunea porilor

pot intra în aceşti pori, fiind reţinute în cristalele zeoliţilor, iar moleculele mai mari nu pot
intra în pori şi ca urmare nu vor fi reţinute. Această comportare arată selectivitatea
sitelor moleculare pentru molecule cu structuri foarte diferite.
Determinările experimentale se vor efectua pe silicagel şi pe site moleculare,
pentru aer, vapori de apă şi dioxid de carbon.
2. Scopul lucrării
Familiarizarea cu unele tehnici ale analizei gazelor prin adsorbţie selectivă

pentru a determina compoziţia şi proprietăţile atmosferelor.
108
ADSORBŢIA GAZELOR
- Aparatura din figura 3; - Sită moleculară;

- Fiolă pentru sită moleculară şi - Silicagel;
silicagel; - CO2;
- Vase spălătoare; - Soluţie NaOH 25 %;
- Manometru cu mercur; - Apă distilată.
- Termostat;
- Suflător de aer;
- Cronometru;
- Etuvă;
- Butelii pentru gaze;
5
4 8
3
1 2
Fig.3. Aparatură pentru determinarea adsorbţiei unor substanţe pe diferiţi adsorbanţi
4. Modul de lucru
Pregătirea şi regenerarea sitei moleculare şi a silicagelului se face înainte de

începerea fiecărei determinări. Determinările experimentale privind adsorbţia vaporilor
de apă, aerului şi a dioxidului de carbon se vor efectua pe rând, pe sită moleculară şi
silicagel. Substanţa adsorbantă se pune în fiola cu adsorbant (4) şi fiola se montează
în aparat, fără a o conecta la manometrul cu mercur (5). Se încearcă pe rând adsorbţia
vaporilor de apă, a aerului şi a dioxidului de cabon.
Vaporii de apă se obţin prin barbotarea unui curent de aer purificat de urme
de dioxid de carbon din suflătorul de aer (1) timp de zece minute, în vasul spălător cu
apă (3). Purificarea aerului de urmele de dioxid de carbon se realizează prin trecerea
prealabilă a acestuia prin vasul spălător cu soluţie de hidroxid de sodiu 25% (2).
109
ADSORBŢIA GAZELOR
Se închid cât mai repede clemele Hoffman (7) şi (8) şi se leagă fiola de adsorbţie (4) la
manometrul (5). Se deschide imediat clema (8) şi se notează în tabelul 2, din 15 în 15
secunde indicaţiile manometrului, în mmHg, până la rămânerea constantă a denivelării
manometrului. Se scoate fiola şi se leagă la trompa de vid timp de 5 minute, pentru
regenerarea adsorbantului.
Se montează din nou fiola (4) în instalaţie şi se experimentează un alt gaz,

aerul. Se scoate vasul spălător (3) şi se face legătura între fiola (4) şi vasul spălător cu
hidroxid de sodiu (2). Se barbotează aer din suflătorul (1) timp de zece minute.
Se respectă în continuare aceleaşi etape ca cele de la experimentul cu vaporii de apă.
Se remontează fiola (4) în instalaţie şi se experimentează un alt gaz,

dioxidul de carbon. În acest sens se scot ambele vase spălătoare şi se face legătura
între fiola (4) şi balonul cu dioxid de carbon (6). Se introduce dioxid de carbon din
balonul (6) timp de cinci secunde. Se respectă în continuare operaţiile ca la
experimentul cu vaporii de apă.
Se realizează şi un amestec H2Ovapori şi CO2.
După terminarea experimentelor pe sită moleculară, se goleşte adsorbantul în

sticla cu adsorbant uzat şi se vor repeta toate experimentările pe silicagel.
Rezultatele obţinute se vor trece în tabelul 2 şi se vor trasa graficele

Δh = f (timp), pentru cele trei gaze pe ambii adsorbanţi şi ca în figura 4.
110
ADSORBŢIA GAZELOR
Tabelul 2. Date experimentale ale adsorbţiei gazelor pe sită moleculară şi silicagel
Δh [mmHg] pentru adsorbţie pe:

sită moleculară pentru: silicagel pentru:
Nr. Timp Amestec Amestec H2O
vapori
crt. [s] H2Ovapori
H2Ovapori CO2 H2Ovapori CO2 şi CO2
şi CO2
a) b)
Fig.4. Variaţia denivelării citite la manometru în funcţie de timp:

a) sită moleculară; b) silicagel: 1. vapori de apă; 2. dioxid de carbon 3. aer
Din graficele trasate se poate spune că sita moleculară reţine cel mai bine
vaporii de apă, iar silicagelul dioxidul de carbon.
6. Probleme
1. Ce volum, în l, în condiţii normale, ocupă:

A. a) 2 g H2; b) 6 g O2; c) 7 g N2
B. a) 2 mol.atom H; b) 0,5 mol.atom O; c) 0,1 mol.atom Cl.
C. a) 1/4 mol CH4; b) 1/5 mol C2H6; c) 1/20 mol C2H4
R: A. a) 22,4; b) 4,20; c) 5,60;
B. a) 22,4; b) 5,60; c) 1,10;
C. a) 5,60; b) 4,48; c) 1,12.
111
ADSORBŢIA GAZELOR
2. Cât cântăresc, în g şi în condiţii normale.:

A. a) 22,4 l CO2; b) 11,2 l CO; c) 5,6 l SO2
B. a) 8,96 cm3 CO; b) 4,48 cm3 SO2; c) 6,72 cm3 Cl2
C. a) 1/4 mol CH4; b) 1/5 mol C2H6; c) 1/20 mol C2H4.
R: A. a) 44,0; b) 14,0; c) 16,0;
B. a) 11,210-3; b) 12,810-3; c) 21,3110-3;
C. a) 4,0; b) 6,0; c) 1,4.
3. Se dă amestecul gazos care conţine:

A. 7g CO; 5,6 l N2; 1/4 mol C H
2 4
Se cere:
a) compoziţia amestecului, în %vol;
b) Mmedie, medie şi daer a amestecului.
R: a) 33,33%; b) 27,92; 1,25g/l; 0,96
4. Un amestec gazos conţine: 40% vol. CO şi 60% vol. H2

Se cere: a) volumul de aer (cu 20% vol. O2) necesar arderii unui m3
amestec;
R: 2,5 m3.
5. Care sunt raporturile volumetrice dintre substanţele care intră în reacţie şi dintre
gazele rezultate, dacă:
reacţionează: şi rezultă:
a) NH3 şi Cl2 HCl şi N2
b) NH3 şi O2 H2O şi NO
c) H2S şi O2 SO2 şi H2O
d) C2H2 şi O2 CO2 şi H2O
e) C2H4 şi O2 CO2 şi H2O
R: a) 5:7; b) 9:10; c) 5:4; d) 5:6; e) 1:1.
112
STUDIUL ECHILIBRULUI CHIMIC ÎN SISTEME OMOGENE
Lucrarea nr.10
Starea de echilibru a unui sistem chimic se realizează atunci când acel sistem
nu se mai produc schimbări observabile.
Starea de echilibru se caracterizează prin:
- stabilitate, dacă se menţin constanţi parametrii care-l influenţează
(concentraţia, temperatura, presiunea);
- mobilitate, adică revenirea spontană la starea iniţială, după încetarea
acţiunii exterioare, perturbatoare;
- dinamicitate şi posibilitate de realizare din două sensuri opuse, atunci
când echilibrul este rezultatul a două procese care se desfăşoară cu viteze egale,
în ambele sensuri;
- minim al entalpiei libere a sistemului ( G = 0).
Starea de echilibru este indicată prin legea acţiunii maselor, cu o constantă
specifică de echilibru, K. dacă ne referim la un sistem chimic închis, care nu permite
schimbul de substanţa cu exteriorul, numai schimb de căldură, deplasarea echilibrului cu
modificarea unuia dintre parametrii amintiţi, are loc conform principiului lui Le Chatelier;
dacă un sistem aflat în echilibru suferă o constrângere, echilibrul se deplasează în
sensul diminuării constrângerii. Aceasta înseamnă că la variaţia unui parametru,
echilibrul se deplasează astfel încât să nu micşoreze efectul influenţei parametrului.
Dependenţa echilibrului chimic de concentraţia reactanţilor se poate
exemplifica pentru reacţia dintre ionul de fier(III) şi sulfocianură (SCN-). Deplasarea
echilibrului reacţiei dintre ionul Fe3+ şi ionul SCN-, se bazează pe variaţia intensităţii
culorii ionului FeSCN2+, în urma modificării concentraţiei uneia dintre substanţele iniţiale
sau finale şi compararea culorii diferitelor probe.
Reacţia se desfăşoară în mediu omogen, conform ecuaţiei:
Fe3+ + SCN- FeSCN2+ (1)
pentru care constanta de echilibru este dată de expresia:
K = [FeSCN2+]/([Fe3+] · [SCN-]) (2)
113
Constanta de echilibru se calculează din concentraţiile de echilibru ale fiecărui

ion [FeSCN2+ ; Fe3+; SCN-]. În procesul respectiv numai ionul FeSCN2+ este colorat, în
roşu, iar ionii: Fe3+; SCN- sunt incolori. Prin urmare determinarea concentraţiei ionului
FeSCN2+ se poate face colorimetric, ţinând cont de legea lui Bouger-Lambert-Beer.
Conform acestei legi intensitatea culorii soluţiei depinde de concentraţia şi înălţimea
soluţiei studiate după relaţia:
c et/c x = h et/h (3)

x
unde: cet este concentraţia cunoscută în ioni de FeSCN2+ a soluţiei utilizate drept
etalon;
cx - concentraţia soluţiei studiate;
het şi hx - înălţimea soluţiei din proba etalon, respectiv a soluţiei de
cercetat.
Proba etalon se prepară din soluţie de SCN-, de concentraţie cunoscută,

peste care se adaugă exces de ioni Fe3+ pentru ca toţi ionii SCN- să poată fi trecuţi sub
formă de ioni coloraţi de FeSCN2+. Astfel, concentraţia ionilor FeSCN2+ este egală cu
concentraţia iniţială de SCN-.
2. Scopul lucrării
Cercetarea experimentală a unui echilibru chimic şi a deplasării sale cu

concentraţia, pentru a înţelege mai profund conceptul de echilibru şi a putea rezolva
probleme legate de determinarea compoziţiei de echilibru.
- Aparatul din figura 1; - Soluţie Fe(NO ) 0,20M;

3 2
- Biuretă de 25 ml, 3 buc.;
- Balanţă analitică; - Soluţie de NH4SCN 0,002 M;
- Apă distilată.
- Trompă de vid.;
- Pahar Berzelius de 50 ml 1 buc.;
114
Fig.1. Aparatură pentru determinarea constantei de echilibru:

1) eprubeta etalon; 2-6) eprubete de lucru; 7) vas cu apă conţinând eprubetele (1-6),
fixate în manşoane de PVC; 8) vas de încălzire (termostatare); 9) termostat;
10) oglindă mobilă; 11) vas de nivel
4. Modul de lucru
Se prepară mai întâi soluţia etalon, direct în eprubeta etalon, notată cu numărul
1, prin măsurarea cu biureta a 5 ml soluţie NH4SCN de concentraţie 0,002 m, la care se
adaugă tot cu biureta 5 ml soluţie Fe3+ de concentraţie 0,2 m.
Soluţiile de Fe3+ de diferite concentraţii se prepară prin diluarea succesivă a
soluţiei de Fe3+ de concentraţie 0,2 m, direct în biureta de 25 ml
(care conţine soluţia Fe3+), prin adăugare de apă distilată, dintr-o altă biuretă de 25 ml
(care conţine apa distilată).
Prima soluţie de concentraţie 0,08 m, se obţine prin adăugarea la o cantitate de
10 ml soluţie de Fe3+ de concentraţie 0,2 m, de apă distilată până la diviziunea de 25 ml.
Se agită soluţia, în vederea omogenizării, cu un curent de aer de la o trompă de vid. Din
soluţia obţinută se vor pune 5 ml în prima eprubetă de reacţie, notată cu numărul 2.
Se evacuează din biuretă 10 ml soluţie de concentraţie 0,08 m, într-un pahar
Berzelius de 50 ml. În continuare, în biureta care conţine soluţia de concentraţie
0,008 m, se completează cu apă distilată până la diviziunea de 25 ml, după care se
agită soluţia pentru omogenizare cu un curent de aer de la trompa de vid. Concentraţia
soluţiei obţinute de Fe2+ este de 0,032 m. Din soluţia obţinută se vor pune
5 ml în eprubeta de reacţie cu numărul 3.
115
Operaţiile (evacuare, completare cu distilată şi măsurare) se repetă în mod

identic pentru obţinerea celorlalte soluţii de concentraţii 0,00128 m, 0,000512 m,
0,000204 m, pentru eprubetele de reacţie (4, 5 şi 6).
Din biureta cu soluţie de NH4SCN de concentraţie 0,002 m se adaugă pe rând
câte 5 ml soluţie în fiecare dintre eprubetele de reacţie (2, 3, 4, 5 şi 6),
ale vasului cu apă (7). Temperatura acestui vas se menţine constantă cu ajutorul unui
vas de termostatare (8), prin intermediul termostatului (9).
Se priveşte de sus în jos direct în eprubetele (1) şi (2) şi se compară culorile.
Dacă culoarea eprubetei etalon devine identică cu a eprubetei de reacţie se notează
înălţimea soluţiei din cele două eprubete, care se citeşte la vasul de nivel (11),
ce comunică cu eprubeta etalon (1). Pentru aprecierea identităţii culorilor soluţiilor din
eprubetele de reacţie şi a soluţiei etalon se utilizează oglinda mobilă (10).
Când intensitatea colorii nu este identică, atunci se coboară sau se ridică
vasul de nivel (11), până ce intensitatea culorii este identică în ambele eprubete.
Se citeşte înălţimea h12 din cele două eprubete şi se notează în tabelul 1.
Se procedează în continuare în mod identic şi pentru setul de eprubete
(1 şi 3), (1 şi 4), (1 şi 5), (1 şi 6), notând în tabelul 1 de fiecare dată, înălţimile
h13, h14, h15, h16.
Tabelul 1. Date experimentale privind echilibrul chimic

Înălţimea Concen-
E Concentraţia la echilibru
“h1x” a traţia iniţială
p Înălţimea Con-
soluţiei
r “h1,2,3,4,5,6” a stan-
etalon la
u soluţiei din ta de
compara-
b eprube- echi-
rea cu [Fe3+][SCN-] [FeSCN2+] [Fe3+] [SCN-]
e tele: 1, libru
eprube-
t 2, 3, ...6 Ke
tele:
a
x = 2,3....6
1
2
3
4
5
6
Experienţa se repetă de trei ori, pentru a calcula media înălţimilor obţinute.
116
Se calculează concentraţia de echilibru pentru fiecare eprubetă în parte.

Astfel, în eprubeta etalon (1) toţi ionii de SCN- s-au transformat în FeSCN2+. În celelalte
eprubete concentraţia cx (x = 2, 3, 4, 5, 6) de FeSCN2+ la echilibru se calculează din
raportul înălţimilor rezultate la compararea culorilor c et/cx = h et/h x. Se ţine seama că prin
adăugarea celor 5 ml de soluţie SCN- volumul soluţiei din eprubetă se dublează,
deci concentraţia de Fe3+şi SCN- se reduce la jumătate, în toate eprubetele, de exemplu
0,1 m Fe3+, 0,001 m SCN- ş.a.m.d.
Concentraţiile de Fe3+ şi SCN- de echilibru, se calculează pentru fiecare
eprubetă prin diferenţă, şi anume:
c 3+ =c - cx (2, 3, 4, 5, 6) FeSCN2+
Fe (echilibru) Fe3+ (iniţială) (echilibru)
c =c
-
SCN (echilibru) SCN- (iniţială) - cx (2, 3, 4, 5, 6) FeSCN2+(echilibru)
Cu valorile astfel obţinute se calculează constanta de echilibru cu relaţia (2),

pentru fiecare eprubetă în parte. Se ţine seama că Fe(NO3)3 şi NH4SCN sunt complet
disociaţi, deci concentraţia iniţială de Fe3+ şi SCN- pentru fiecare eprubetă se deduce din
concentraţia soluţiei din eprubeta luată în comparaţie cu etalonul.
Rezultatele obţinute prin calcul se trec tot în tabelul 1.
6. Probleme
1. 1 mol de acid acetic se esterifică cu 1,5 moli alcool etilic. La echilibru se obţine
valoarea 4 pentru constanta de echilibru. Care este proporţia (%) de alcool
transformată ?
Rezolvare:
Ecuaţia echilibrului de esterificare este:
CH3COOH + C2H5OH CH3COOC2H5 + H2O
moli finali 1-x 1,5-x x x
x x x2
Kx
(1 )(1,5 ) (1 )(1,5 )
117
de unde rezultă x = 0,78475 moli reactant transformat. Proporţia de alcool

transformată va fi deci:
alcool transformat = (0,78475/1,5)∙100 = 52,317%.
2. Să se calculeze constanta de echilibru Kc a reacţiei:
2CO2 2CO + O2
cunoscând constanta de echilibru Kp = 1,91∙1010 atm la temperatura de 727 ºC.
Rezolvare:
Se utilizează relaţia de echivalenţa dintre Kp şi Kc, unde: R = 0,082 l∙atm/mol∙K;
T = 127 + 273 = 400 K; Δn = 3-2 =1 mol,
deci: Kc = (1,91∙1010)/(0,082∙1000) = 2,3∙108.
3. Care este concentraţia unui gaz perfect, aflat la temperatura de 0°C şi presiunea
de 4 atm?
R: 0,1786 mol/l
4. Se amestecă 4 l H2 de concentraţie 0,5 mol/l cu 15l Cl 2 de concentraţie 0,8 mol/l.

Cunoscând Kc = 4,8 să se afle concentraţiile la echilibru ale celor trei substanţe
din amestecul de echilibru, dacă amestecul iniţial se aduce la condiţiile de
reacţie.
R: [H2] = 0,0131 mol/l;
[ Cl2] = 0,5395 mol/l;
[ HCl] = 0,1843 mol/l.
5. Un amestec format din 1 mol Fe O , 2 moli CO, 0,5 moli FeO şi 0,3 moli CO este
încălzit la 600 ºC şi 5 atm, când3 se
4
stabileşte echilibrul: 2
Fe3O4 + CO 3FeO + CO2
Să se stabilească (în moli) cantităţile de substanţe existente în sistem la echilibru,

în condiţiile date (Kp = 1,15 la 600 ºC).
R: 0,07 moli Fe 3O 4; 1,07 moli CO;
3,29 moli FeO; 1,23 moli CO2
118
DETERMINAREA VOLUMETRICĂ A OXIGENULUI DIZOLVAT ÎN APĂ
Lucrarea nr. 11
DETERMINAREA VOLUMETRICĂ
A OXIGENULUI DIZOLVAT ÎN APĂ
Oxigenul dizolvat în apă, pe de o parte are un rol benefic pentru viaţa plantelor
şi animalelor subacvatice (peşti) şi a microorganismelor consumatoare de oxigen.
Anumiţi poluanţi scad oxigenul dizolvat în timpul descompunerii lor. Fenomenul are loc
mai ales pentru compuşii organici prezenţi în ape reziduale şi alge moarte. Acestea se
descompun prin metabolismul aerobic al microorga-nismelor, care utilizează aceşti
compuşi drept hrană. Procesul metabolic constă în oxidarea compuşilor organici, iar
agentul oxidant este oxigenul dizolvat. Astfel, aceste microorganisme elimină poluanţii,
dar în acelaşi timp consumă din oxigenul dizolvat, care este necesar pentru viaţa
acvatică. Deoarece solubilitatea gazelor scade cu temperatura, poluarea termică de
asemenea scade concentraţia de oxigen dizolvat.
În consecinţă, o metodă empirică pentru determinarea calităţii apelor este
măsurarea conţinutului de oxigen dizolvat (OD). Supravieţuirea organismelor acvatice
depinde de abilitatea apei de a menţine o concentraţie minimă de oxigen vital. Peştii
necesită cantitatea cea mai mare, nevertebratele, o cantitate mai mică, iar bacteriile, cea
mai mică. Pentru fauna apelor calde, concentraţia OD trebuie să fie minim
5 mg/l (5 ppm).
Pe de altă parte, oxigenul dizolvat în apă are un efect negativ, deoarece

constituie unul dintre factorii care influenţează viteza de coroziune electrochimică a
materialelor metalice.
De aceea, în diferite situaţii, se impune, determinarea exactă a conţinutului de
oxigen în apă.
Metoda de determinare se bazează pe reacţia de oxidare a manganului

bivalent (hidroxid de mangan) la mangan trivalent, de către oxigenul dizolvat în apă, în
mediu puternic alcalin. Aceasta este o reacţie redox ce comportă două semireacţii:
oxidare şi reducere. În primă fază are loc o precipitare, cu formarea hidroxidului de
mangan(II), conform reacţiei:
119
(Mn2+ + 2Cl-) + 2(Na+ + OH-) Mn(OH)2 + 2(Na+ + Cl-)

precipitat alb
urmată de semireacţiile:
 Mn(OH)2 - e-  MnO(OH) + H+ 4 (oxidare)


 O2 + 4H+ + 4e-  2H 2O 1 (reducere)
Astfel, ecuaţia reacţiei nete este:
4Mn(OH) 2 + O 2  4MnO(OH) + 2H 2O
oxohidroxid (brun) de mangan (III)
Pe baza intensitaţii culorii precipitatului brun de MnO(OH) se poate face o

apreciere aproximativă (calitativă) a conţinutului de oxigen dizolvat în apă, conform
tabelului 1.
Tabelul 1. Concentraţia aproximativă a oxigenului dizolvat în apă pe baza culorii

amestecului de hidroxid (alb) Mn(OH)2 şi oxohidroxid (brun) de
mangan MnO(OH)
Concentraţia oxigenului
Culoarea precipitatului
[mg]
brun închis 10 - 12
brun gălbui 8-9
galben cu nuanţă brună 5-6
alburiu, slab gălbui 3
alburiu 1
Oxohidroxidul de mangan trivalent [MnO(OH)], în mediu acid se dizolvă şi

Mn3+ (oxidant) reacţionează cu iodurile alcaline, punând în libertate iodul elementar, de
culoare galbenă:
2MnO(OH) + 2KI + 2H 2O = 2Mn(OH) 2 + I 2 + 2KOH

 Mn3+ + 1e-  Mn2+ 2 (reducere)
 2I- - 2e-  I2 1 (oxidare)

2 Mn3+ + 2I-  I2 + 2Mn2+
120
Iodul eliberat în urma reacţiei se titrează cu soluţie de tiosulfat de sodiu, în prezenţă de

amidon (care în prezenţa iodului se colorează intens în albastru), până la dispariţia
culorii albastre:
I2 + (2Na+ + S2O32-)  (2Na+ + S 4O 62-) + 2I-

tetrationat de sodiu
 2S2O32- - 2e-  S 4O 62- 1 (oxidare)

 I2 + 2e-  2I- 1 (reducere)

2. Scopul lucrării
Familiarizarea cu tehnica determinării conţinutului de oxigen dizolvat în diferite

probe, fie prin titrare volumetrică, fie cu ajutorul unui senzor de oxigen, pentru a se iniţia
în domeniul metodelor de monitorizare a calităţii mediului.
- Sticle de 100 ml (figura 1) cu dop - Apă de analiză;

şlefuit pentru recoltarea probelor de - Soluţie MnCl2 33%;
apă, 2 buc.; - Soluţie NaOH în amestec cu KI
- Pipetă de 100 ml, 1 buc.; (500 g NaOH, 150 g KI la un litru
- Pipetă de 0,5 ml, 2 buc.; de soluţie);
- Pipetă de 1 ml, 2 buc.; - Soluţie H2SO4 1:1;
- Biuretă de 50 ml. 1 buc.; - Soluţie Na2S2O3 0,01n;
- Vas Erlenmeyer 250 ml, 2 buc.; - Soluţie amidon 1 %;
- Senzor de oxigen (figura 2); - Apă distilată.
- Aparat de măsurare sau înregistrare;
121
Fig.1. Sticlă cu dop şlefuit pentru determinarea oxigenului dizolvat în apă
4. Modul de lucru
Se umplu cu apa de analizat, două sticle pregătite în acest scop (figura 1).
(Volumul interior al sticlei astupate cu dop şlefuit este măsurat şi gravat pe sticlă;
volumul sticlei se determină prin diferenţa dintre cântăririle sticlei pline cu apă distilată şi
ale sticlei goale, astfel încât după introducerea dopului să nu rămână nici o bulă de aer).
După umplerea sticlelor se scoate dopul cu grijă şi se adaugă pe rând, cu
pipeta, care se introduce adânc în lichid, câte 0,5 ml soluţie cu conţinut de Mn2+ (33%)
şi respectiv câte 0,5 ml soluţie de NaOH în amestec cu KI. Se pune dopul cu atenţie
pentru a nu rămâne nici o bulă de aer. Se omogenizează conţinutul fiecărei sticle, în
parte prin rotirea şi răsturnarea de mai multe ori. Se păstrează sticlele cca. 5 minute la
întuneric, pentru fixarea cantitativă a oxigenului. Se adaugă 1 ml soluţie H2SO4 1:1
şi se agită pentru dizolvare şi omogenizare. Se transvazează 100 ml soluţie din fiecare
sticlă, în câte un flacon conic, Erlenmeyer. Se titrează cu soluţie de tiosulfat de sodiu,
Na2S2O3 0,01n, până la galben pai. Se adaugă 1 ml soluţie amidon şi se titrează în
continuare cu Na2S2O3 0,01n, până la dispariţia culorii albastre.
Se notează de fiecare dată volumul consumat.

Rezultatele obţinute la titrarea celor două probe de apă de analiză, cu soluţie

de tiosulfat de sodiu, Na2S2O3 0,01n se trec în tabelul 2.
122
2 3 n,
Tabelul 2. Date experimentale privind volumul de soluţie de Na S O2 0,01
utilizat la titrarea apei de analiză
Nr. Volumul soluţiei de Na2S2O3 0,01n, utilizat la titrarea apei de
probă analiză; [ml]
mediuNa2S2O3 · 5H2O
Conform legii echivalenţilor, la un echivalent de oxigen (EO = 16/2= 8 g) va

corespunde un echivalent de tiosulfat, adică ENa2S2O3·5 H2O = 248/2 = 124 g,
atunci masa m [g] oxigen va corespunde la V·Tt ·f g Na2 S2 O3 ·5H2 O, deoarece:
1EO……….1EMn…………..1EI ………… 1E
Na2S2O3
Astfel se poate scrie:
8 g O 2 …………………………....124 g Na 2S 2O 3·5H 2O
m g O 2……………………..……V·T t·f g Na 2S 2O 3·5H 2O
m oxigen = V·Tt·f·8/124 [g]
unde: V este volumul de tiosulfat de sodiu, în ml, utilizat la titrare;

Tt - titrul teoretic al soluţiei de tiosulfat de sodiu:
Tt = 0,01·(124/1000) = 0,00124 [g/ml] (1)
f = Tr /Tt , factorul soluţiei de tiosulfat de sodiu;
Titrul real al soluţiei de tiosulfat de sodiu Na2S2O3·5H2O, 0,01 n, în [g/ml] se

citeşte de pe eticheta sticlei cu reactiv. (Soluţia de Na2S2O3 s-a obţinut prin dizolvarea
cristalelor de Na2S2O3 ·5H2O şi de aceea titrul este dat în Na2S2O3 ).
Însemnează că în cei 100 ml apă luată în analiză se va afla
cantitatea de oxigen, m, în miligrame:
moxigen = V·124·10-5·f·8/10-3 ·124 = V·f·8·10-2 [mg] (2)
123
De aici rezultă că la 1 litru de apă, cantitatea de oxigen, m’oxigen, în miligrame

va fi:
m’oxigen = 0,8·f·V [mg/l] (3)
În formula (3) se va înlocui V cu vmediuNa2S2O3 · 5H2O, din tabelul 2.

Întrucât prin adăugarea în total a 1 ml reactivi s-a dezlocuit în sticla de probă,
1 ml de apă, pentru un calcul riguros se va aplica corecţia de volum V1/(V1 -1), deci, final:
m’oxigen = 0,8 ·f·V /(V

1 -1)
1 [mg/l] (4)
unde: V1 este volumul sticlei în ml.

Nu se face însă o eroare prea mare neglijând volumul dezlocuit de reactivi,
utilizând chiar şi formula simplificată mai sus (relaţia 3).
Diferenţa dintre cantitatea de oxigen pe care o poate dizolva apa la o
temperatură şi presiune dată (Anexa 4) şi oxigenul găsit prin analiză se numeşte
“deficit de oxigen”. Spre exemplu, găsindu-se 4,4 mg O2/l oxigen dizolvat şi temperatura
fiind de 15 oC, se obţine:
10,15 - 4,4 = 5,8 mg/l, deficit de oxigen (5)
Se va calcula deficitul de oxigen pentru probele primite.
O metodă modernă şi rapidă pentru determinarea conţinutului de oxigen

dizolvat constă în utilizarea senzorului de oxigen, figura 2, care este adaptat la un
instrument de măsură sau de înregistrare corespunzător.
Metoda se va utiliza numai la sugestia cadrului didactic.
Fig.2. Senzor pentru oxigen
124
Senzorul de oxigen (cu o lungime de aproximativ 200 mm şi diametru,

Φ de aproximativ 11 mm) este format dintr-un catod, confecţionat din argint (aur sau
platină), având o suprafaţă activă de cca. 1,8 mm2, anodul în formă de spirală, fiind
confecţionat dintr-un fir de argint. Catodul şi anodul sunt montaţi într-un corp
confecţionat prin presare la cald din polipropilenă. Înainte de utilizare, anodul se acoperă
cu un strat subţire de AgCl prin anodizare în HCl 1n, timp de 10 minute (I = 1mA).
Anodul se transformă astfel în electrod de referinţă Ag/AgCl, cu potenţial constant.
Electrolitul se aplică în forma unui gel de agar-agar cu KCl 1m, cu care se acoperă
spaţiul anodic din corpul de senzor, inclusiv catodul. Electrozii sunt separaţi de probă
printr-o membrană semipermeabilă de polietilenă, de aproximativ 10 m. Electrozii se
acoperă cu membrana, care se fixează pe corp cu ajutorul unui inel de fixare din
cauciuc. Corpul de senzor este prevăzut cu un mic locaş în care se montează elementul
de compensare a temperaturii (termistor). Corpul de senzor se fixează pe un suport,
construit în aşa fel încât să se poată adapta la un aparat de măsură sau de înregistrare.
Aparatul de măsură-înregistrare conţine o sursă stabilizată de tensiune
continuă. Senzorul odată conectat de acest instrument, electrozii se polarizează cu o
tensiune continuă de 900 mV. Dacă prin membrana senzorului difuzează oxigen, acesta
se reduce pe catod, conform ecuaţiei reacţiei:
O2 + 2H2O + 4e- 4HO-
Aceasta determină apariţia unui curent în circuit, care, după amplificare se

citeşte direct la aparatul de măsurare sau de înregistrare.
6. Probleme
1. Ce volum de oxigen se degajă în condiţii normale la tratarea cu permanganat de

potasiu a 500 g soluţie apă oxigenată de concentraţie 3%?
Rezolvare:
mH2O2 = 500·3/100 = 15 g; MH2O2 = 34g
Ecuaţia reacţiei:
2KMnO + 3H O  2MnO + 2KOH + 3O + 2H O

3·34g
4
H22O22 …………………
2
…3·22,4 2 l O2 2
15g H O ………………………….. x l O
2 2 2
x = 9,9 l O2
125
2. Să se calculeze volumul de oxigen degajat în condiţii normale la descompunerea

completă a 200 g clorat de potasiu.
R: 54,82 l
3. Într-un voltametru se obţine prin electroliza apei alcalinizate un volum total de

gaze de 40 l la temperatura camerei de 20 oC şi presiunea normală. Să se
calculeze care a fost cantitatea de apă (exprimată în ml) care s-a descompus
prin electroliză şi masa fiecărui gaz.
R: 19,98 ml H 2O; 2,22 gH 2; 17,75 gO 2
4. Prin introducerea prafului de dioxid de mangan în 100 g soluţie de apă oxigenată

au rezultat 2,88 l oxigen la 0 oC şi presiunea normală. Care a fost concentraţia
soluţiei de apă oxigenată (H2O2) care s-a folosit, dacă H2O 2 s-a descompus în
totalitate? (Indicaţie: MnO2 are rol de catalizator pentru reacţia de
descompunere a apei oxigenate).
R: 8,74%
5. În 56,7 g soluţie de apă oxigenată 3% se introduce un curent de aer ozonizat.

Să se calculeze cantitatea de ozon care a intrat în reacţie ?
R: 2,4 g
126
DETERMINAREA GRAVIMETRICĂ A FIERULUI
Lucrarea nr. 12
Metoda de determinare a fierului constă în precipitarea ionilor de fier(III) (Fe3+)

din soluţia care-i conţine, la un pH = 4 - 9, cu soluţie de hidroxid de amoniu 1:1,
după cum se poate observa din figura 1, unde s-a reprezentat variaţia solubilităţii S, în
[mol/l], respectiv logaritmul solubilităţii log S, funcţie de pH-ul soluţiei.
Fig.1. Domeniul de pH în care are loc precipitarea Fe2+, respectiv Fe3+
În aceste condiţii se formează hidroxidul feric Fe(OH)3·nH2 O care este

un precipitat brun-voluminos. Are loc următoarea reacţie:
(Fe3+ + 3Cl-) + 3(NH4+ + OH-) Fe(OH) + 3(NH + + Cl-)

3 4
127
Formarea şi maturarea precipitatului este favorizată de temperatură, timp şi de

prezenţa sărurilor de amoniu. Precipitatul format se filtrează, se spală cu soluţie de
NH4NO3 1%. Se calcinează la temperatura 850-900 ºC, până la formarea
oxidului feric Fe2O3, conform curbei termogravimetrice (TG) din figura 2, după ecuaţia
reacţiei:
2Fe(OH)  Fe O + 3H O
3 2 3 2
Dacă în soluţie se găsesc şi ioni feroşi (Fe2+), este necesară oxidarea

prealabilă a acestora la ioni ferici. Oxidarea poate fi efectuată cu HNO3 concentrat,
cu apă oxigenată H2O2 (3%) sau cu apă de brom (3,5%), conform ecuaţiilor reacţiilor:
6(Fe2++2Cl-) + 5(H++NO 3-) + 3(H++Cl-)  5(Fe3++3Cl-) + (Fe3++3NO -)3 + 2NO + 4H O2
2(Fe2+ + 2Cl-) + H 2O 2+ 2(H+ + Cl- )  2(Fe3+ + 3Cl-) + 2H O2
2(Fe2+ + 2Cl-) + Br2 + 2(H+ + Cl- )  2(Fe3+ + 3Cl-) + 2(H+ + Br -)
Fig.2. Curbe ale transformării Fe(OH) în3 Fe O2 : TG

3 - curba termogravimetrică;
DTG - curba termogravimetrică derivată; DTA - curba termodiferenţială.
Analiza termogravimetrică permite punerea în evidenţă a diferitelor transformări

suferite de precipitat în cursul încălzirii, funcţie de temperatură.
128
Curba termogravimetrică (TG) reprezintă variaţia masei probei Δm, în [g],

în funcţie de temperatură, în [oC], la încălzirea cu viteză constantă a acesteia.
La descompunerea probei, cu eliminarea unui produs volatil, se observă în curbă o
treaptă descrescătoare. Palierul final indică faptul că proba a ajuns la masă constantă,
la o anumită temperatură (400 oC, în cazul de faţă).
Curba termogravimetrică derivată (DTG), permite evidenţierea mai clară a

proceselor, indicând astfel mult mai exact temperaturile la care au loc procesele termice,
însoţite de o variaţie a masei probei, cele de scădere a masei fiind reprezentate prin
minime bine conturate.
Curba termodiferenţială (DTA) vizualizează procesele însoţite de absorbţie sau

degajare de căldură, în timpul schimbărilor fizice sau chimice, ce însoţesc variaţiile de
temperatură, reprezentate în curbă prin minime, respectiv maxime.
2. Scopul lucrării
Familiarizarea cu metoda gravimetrică, prin care componentul supus analizei

se transformă în prealabil, într-un precipitat, care trebuie prelucrat adecvat prin câteva
faze, până la forma finală de compoziţie cunoscută şi stabilă, a cărui masă se măsoară
direct cu ajutorul balanţei analitice.
- Pahar Berzelius de 250 ml; - Soluţie HNO3 1:1;

- Pipetă de 5 ml, 2 buc; - Soluţie de sare Mohr 10 %;
- Pipetă de 2 ml, 1 buc; - Soluţie de NH4OH 1:1;
- Mensură 50 ml, 1 buc.; - Soluţie de NH4NO3 1 %;
- Pâlnie de filtrare - Apă distilată,
- Pisetă pentru apă distilată; - Balanţă analitică.
- Hârtie de filtru cantitativă;
- Baghetă de sticlă:
- Creuzet de porţelan;
- Cleşte pentru creuzet;
- Trepied;
- Triunghi metalic cu şamotă ;
- Sită metalică cu azbest;
- Bec de gaz;
- Exsicator;
129
4. Modul de lucru
Se porneşte etuva şi se fixează temperatura de 105 oC.

Se pipetează 5 ml din soluţia cu conţinut de Fe(II) sare Mohr şi se introduce
într-un pahar Berzelius de 250 ml. Se adaugă 2 ml soluţie de HNO3 1:1 şi se aşează
paharul pe o sită de azbest, fixată pe un trepied, deasupra unui bec de gaz. Se oxidează
la cald Fe(II), la Fe(III). Se introduc cu mensura 50 ml apă distilată şi se încălzeşte în
continuare, până aproape la fierbere. Se introduce treptat soluţie de NH4OH 1:1, până la
completa precipitare, la hidroxid feric Fe(OH)3 (figura 3). Precipitatul de hidroxid feric se
filtrează (figura 4), pe hârtie de filtru cantitativă, fixată pe o pâlnie de sticlă şi se
umectează cu apă distilată din pisetă.
Fig.3. Efectuarea precipitării Fig.4. Filtrarea precipitatului
Hârtia de filtru se pregăteşte prin modelare sub formă de con (figura 5).
Se spală precipitatul cu soluţie de NH4NO3 1%, care se adaugă în cantităţi minime.
Pentru a evita pierderile de precipitat, se şterg şi eventualele urme de precipitat de
hidroxid feric de pe pereţii paharului Berzelius, cu o bucăţică de hârtie de filtru, folosind o
baghetă de sticlă. Această hârtie de filtru se introduce în interiorul filtrului,
din pâlnia de filtrare. Pereţii paharului Berzelius se spală şi cu o cantitate mică de soluţie
de NH4NO3 1% (figura 6).
130
Fig.5. Pregătirea hârtiei de filtru conic
Se împătureşte cu atenţie hârtia de filtru cu precipitat şi se usucă în etuvă,

la 105 ºC (figura 7).
Fig.6. Spălarea urmelor de precipitat Fig.7. Etuvă pentru uscarea

precipitatului
Se introduce hârtia de filtru cu precipitatul într-un creuzet de porţelan, adus în

prealabil la pondere constantă (m1). Se calcinează precipitatul în cuptor,
la 900 ºC (figura 8) sau la un bec de gaz (figura 9). Se lasă în exsicator (figura 10),
până ce ajung la temperatura camerei.
131
Fig.8. Cuptor pentru calcinarea Fig.9. Dispozitiv pentru calcinarea

precipitatului precipitatului, fixare pe
triunghi şi stativ
Fig.10. Exsicator pentru uscarea precipitatelor la presiune atmosferică
Se cântăreşte la balanţa analitică. Se calcinează din nou, timp de 10 minute,

după care se răceşte tot în exsicator şi se recântăreşte. Dacă diferenţa dintre cântăriri
nu este mai mare de 4·10-4 g, se poate considera că practic tot hidroxidul s-a
transformat în oxid feric. Se notează masa creuzetului cu oxidul feric ( m2).
Diferenţa dintre cele două cântăriri reprezintă masa de oxid feric formată (mFe2O3), în
grame.
Masa de fier din proba analizată se calculează din cantitatea de Fe2O3
132
existentă în creuzet. Dacă la 1 mol de oxid feric Fe 2O 3, adică la M = 160 g Fe2O3

corespund 2 moli Fe, adică 2A Fe = 2·56 g Fe, atunci la masa de Fe Fe2O3
2O 3formată, mFe2O3,
în grame, corespunde masa de Fe, mFe, determinată în grame. Astfel se poate scrie:
MFe2O3 ……………………………..2AFe
m
Fe2O3………………………………mFe determinată
mFe = mFe2O3·2AFe/MFe2O3 [g] (1)
unde: 2AFe/MFe2O3, reprezintă factorul gravimetric de transformare a Fe2O3

în Fe, f2AFe/MFe2O3; AFe = 56 g; MFe2O3 = 160 g.
Masa de oxid feric, mFe2O3, rezultată în urma calcinării precipitatului de hidroxid

feric este conţinută în volumul V al soluţiei de analizat (Vsoluţie Sare Mohr = 5 ml) ;
Concentraţia procentuală [%] a fierului conţinut în m grame probă de analizat,

sare Mohr, Fe(NH4)2(SO4)2·6H2O 10 % cu titru T, cunoscut
(scris pe eticheta sticlei de reactiv) va fi:
Fe = mFe determinată ·100/m [%] (2)
unde: m = Vsoluţie Sare Mohr · Tsoluţie Sare Mohr = 5 · Tsoluţie Sare Mohr, este masa în grame
a probei de analizat. Se calculează şi eroarea analitică relativă, în [%]:
Eroare = [(mFedeterminată – mFe reală)·100]/mFe reală [%] (3)
unde: mFe determinată este masa de fier găsită prin analiză, conform relaţiei (1);
mFe reală, masa de fier, reală, luată în analiză.
Masa de fier, reală, din soluţie, mFe reală, se va calcula cu relaţia:
mFe reală= V·T·fAFe/MSare Mohr [g] (4)
unde: V este volumul soluţiei pipetate, în mililitri;

T, titrul soluţiei sării Mohr (citit de pe eticheta sticlei cu reactiv, în g/ml);
f, factorul gravimetric de transformare a sării Mohr în Fe: fAFe/MSare Mohr ;
AFe = 56 g; MSare Mohr = 392 g.
Rezultatele experimentale obţinute se trec în tabelul 1.
133
Tabelul 1. Date experimentale privind determinarea gravimetrică a fierului

Masa [g] Masa de fier
Eroare
Probă, Creuzet Creuzet Oxid determinată reală
relativă
Sare gol cu oxid feric mFe determinată mFe reală
Mohr feric
[%]
m m1 m2 mFe2O3 [g] [%] [g]
6. Probleme
1. Care este mărimea probei luate pentru analiza fierului dacă procentul de fier este
egal cu 50x (x = grame probă), iar factorul gravimetric 2Fe/Fe2O3 este de
50 ori mai mic decât procentul de fier.
Rezolvare:
Fie y procentul de fier din probă.
 y = 50 x  y = 50 x ; y = 34,95 %
 2Fe/ Fe O = y/50   2·55,85/159,70 = y/50 ; x = 0,6994 g
 2 3 
2. Se analizează o probă de oţel cu un conţinut de titan de 1,25 %. Cantitatea de

dioxid de titan obţinută este de 0,0105 g. Care este mărimea probei?
R : 0,5036 g
3. O probă de 0,1450 g dintr-un aliaj (fier-crom) cu 1,00% carbon se dizolvă în

1,784 ml dintr-o soluţie de acid sulfuric de 20% ( = 1,144g/ml), utilizând un
exces de acid de 30%. Câte grame de fier şi câte grame de crom a conţinut
proba?
R: 0,086 g Fe; 0,058 g Cr
4. S-a analizat conţinutul în fier din 10 ml soluţie FeSO4, prin oxidare la Fe(III),
precipitare la hidroxid şi calcinarea hidroxidului. După răcire s-a cântărit
produsul rezultat şi s-au obţinut 0,4132 g. Să se calculeze concentraţia molară
a soluţiei iniţiale. AFe = 56.
R: 0,5165 mol/l
5. Care a fost mărimea probei de var ce conţine 95,00% oxid de calciu şi

5% carbonat de calciu, dacă pentru dizolvare s-au folosit 8,50 ml dintr-o soluţie
de acid clorhidric 3n?
R: 0,742 g
134
ANALIZA ÎNGRĂŞĂMINTELOR AGRICOLE
Lucrarea nr. 13
Se numeşte îngrăşământ, în sens agrotehnic, orice substanţă care, încorporată

în sol, măreşte fertilitatea şi contribuie la sporirea producţiei vegetale prin aportul de
substanţe nutritive de care plantele au nevoie.
Îngrăşămintele chimice se pot clasifica în următoarele grupe mari:
1) Îngrăşăminte minerale;
2) Îngrăşăminte organice;
La rândul lor, îngrăşămintele minerale se pot împărţi - în funcţie de elementul

de bază pe care îl conţin - în următoarele grupe:
- îngrăşăminte cu azot; cu fosfor; cu potasiu;
- îngrăşăminte mixte (amestecare mecanică) sau complexe
(elementele nutritive sunt legate chimic);
- îngrăşăminte cu microelemente.
Dintre îngrăşămintele amintite se vor aborda cele cu azot. Acestea se clasifică

după forma chimică a azotului pe care îl conţin, astfel:
- cu azot nitric: azotatul de sodiu, azotatul de calciu, azotatul de amoniu;
- cu azot nitric şi amoniacal: azotatul de amoniu, nitrocalcarul, sulfonitratul de
amoniu;
- cu azot amidic: ureea, cianamida de calciu;
- amestec de îngrăşăminte cu azot: amoniacaţi (ape amoniacale cu azotat de
amoniu, ape amoniacale cu uree şi azotat de amoniu); carboamoniacaţi
(ape amoniacale cu azotat de amoniu, uree şi dioxid de carbon până la saturaţie).
- Azotatul de sodiu (NaNO3). Se prezintă - ca aspect - ca sarea de bucătărie,

de culoare albă sau cenuşie cristalină, cu cristale romboedrice. Solubilizată în apă şi
tratată apoi cu o soluţie concentrată de FeSO4 şi H2SO4 concentrat,
dă reacţia inelului brun, reacţie caracteristică pentru ionul NO3-.
135
- Azotatul de calciu Ca(NO )3. 2 Sare albă, cu cristale mari, umede,

(foarte higroscopică), uşor solubilă în apă. Cu oxalatul de amoniu, dă un precipitat alb
cristalin - reacţie caracteristică pentru ionul Ca2+ :
(COONH4)2 + Ca(NO3)2 = Ca(COO)2 + 2NH4NO

3
- Azotatul de amoniu (NH NO ). Este o sare de culoare albă sau alb gălbuie,
uşor solubilă în apă. Se prezintă sub4formă
3
granulată.
- Nitrocalcarul (NH NO
4 3 + CaCO ).
3 Se prezintă sub formă de granule
neregulate, de culoare albă-murdară sau verde albăstruie. Este higroscopic şi parţial
solubil în apă.
- Sulfonitratul de amoniu (NH ) SO · 2NH NO . Este o sare de culoare albă

sau gălbuie, uşor solubilă în apă. Tratată4cu
2 4
NaOH, la 4fierbere
3
degajă amoniac.
- Ureea (NH 2) 2CO. Se prezintă sub formă de cristale mici, aciculare, de culoare
albă. Se găseşte uneori şi sub formă granulată. Este uşor solubilă în apă.
- Cianamida de calciu (CaCN2). Se prezintă sub formă amorfă, de pulbere de

culoare neagră, uneori sub formă de granule de 1-3 mm. În stare pură are culoarea albă.
Este insolubilă în apă. Inspirată, irită mucoasele şi are miros de carbid sau petrol.
- Amoniacaţii şi carboamoniacaţii, se prezintă sub formă de îngrăşăminte

lichide de culoare galben brună, şi cu miros de amoniac.
În general, compoziţia îngrăşămintelor minerale nu rămâne aceeaşi în tot

timpul păstrării. Ea se modifică într-o măsură mai mare sau mai mică, într-un timp mai
scurt sau mai îndelungat, în funcţie de condiţiile de păstrare şi de depozitare, de
condiţiile atmosferice, de gradul de higroscopicitate, de temperatură etc. De aceste
modificări care pot avea loc în compoziţia îngrăşămintelor trebuie să se ţină seama,
deoarece se pot produce erori mari la calcularea dozelor de îngrăşăminte pe unitatea de
suprafaţă agricolă.
În acest scop, este necesar ca înainte de încorporarea îngrăşămintelor, să se

cunoască conţinutul lor în substanţa activă, pentru a putea stabili dozele
corespunzătoare pentru fiecare cultură de plante, în funcţie de condiţiile de fertilitate ale
solului.
136
2. Scopul lucrării
Însuşirea modului de determinare a azotului din îngrăşămintele studiate.

Cunoaşterea şi înţelegerea importanţei azotului pentru sol şi plante.
- Fiolă de cântărire, 2 buc.; - Îngrăşământ NH NO ;

4 3
- Balon cotat, 100 ml, 2 buc.;
- Formaldehidă;
- Pisetă pentru apă distilată.;
- Soluţie NaOH 0,1 n;
- Pipetă, 10 ml, 2 buc.;
- Soluţie NaOH 0,01 n;
- Flacon Erlenmeyer, 250ml,
- Roşu de metil (0,1% în alcool 60%);
3 buc;
- Fenolftaleină (0,1% în alcool 60%);
- Exsicator;
- Apă distilată.
- Biuretă, 50 ml, 2buc.;
- Cilindru gradat, 100 ml, 1 buc;
- Balanţă analitică;
4. Determinarea azotului total din azotatul de amoniu
4.1. Modul de lucru
Din proba de îngrăşământ de analizat (NH 4NO 3), se cântăreşte circa 1 g cu o

precizie de 0,0002 g (se notează cu m) , se introduce într-un balon cotat de 100 ml, se
completează cu apă distilată până la semn, apoi se omogenizează
(vezi: prepararea unei soluţii, la pag. 29). Aceasta este soluţia care serveşte în
continuare, la determinarea azotului total din îngrăşământ.
Cu ajutorul unei pipete se iau 10 ml din soluţia respectivă, se introduc în două
vase Erlenmeyer de 250 ml, se adaugă 1-2 picături de roşu de metil, şi se neutralizează
cu soluţie de NaOH 0,1n adăugată în picături, până la apariţia unei coloraţii
galben - aurie. Se adaugă peste soluţia neutralizată, 10 ml din soluţia de formaldehidă,
5-6 picături soluţie de fenolftaleină, se agită şi se lasă apoi ca soluţia să stea cinci
minute pentru desăvârşirea reacţiei de formare a hexametilentetraaminei şi eliberare de
acid azotic.
Acidul azotic HNO3 format, se titrează în continuare cu soluţia de NaOH 0,1n
până la coloraţia slab roz, persistentă.
137

Se face media volumelor celor două probe şi se obţine volumul, vmediu NaOH .
Rezultatele obţinute la titrarea celor două probe din soluţia cu îngrăşământ sunt
trecute în tabelul 1.
Tabelul 1. Date experimentale privind volumul soluţiei de NaOH 0,1n,

utilizat la titrarea soluţiei cu îngrăşământ
Nr. Volumul soluţiei de NaOH 0,1n, utilizat la titrare
probă [ml]
mediu NaOH
Ecuaţia reacţiei care are loc în prima etapă, dintre îngrăşământul din soluţia de
analizat şi formaldehidă este următoarea:
4NH4NO3 + 6CH2O = N4(CH2)6 + 4HNO3 + 6H2O (1)
Ecuaţia reacţiei pentru etapa a doua de titrare cu soluţie de NaOH 0,1 n

a acidului azotic format din reacţia (1) este următoarea:
HNO3 + NaOH = NaNO3 + H2O (2)
Din ecuaţia reacţiei (2) se poate vedea că 1 mol N, adică 14 g N reacţionează

cu 1 mol NaOH, adică 40 g NaOH, cantitatea m1 g N corespunde la cantitatea de NaOH
în g, conţinută în 1 ml soluţie de NaOH 0,1n. Se ţine cont că MNaOH = 40 g,
ENaOH = 40/1 = 40 g, şi reprezintă 1 mol, respectiv 1 echivalent gram de NaOH.
Prin urmare o soluţie exact 0,1n NaOH va conţine la 1ml:
0,1·(40/1000) = 0,004 g NaOH.
Aşadar, cantitatea de azot amoniacal m1, în g corespunzătoare la
1 ml soluţie de NaOH 0,1n se obţine prin următorul raţionament:
138
14 g N .................................................. 40 g NaOH
m1 g N.................................. 1 ml = 0,004 g NaOH
m1 = (14·0,004)/40 = 0,0014 [g] N
În continuare se va calcula conţinutul procentual de azot amoniacal din

îngrăşământ, utilizând următoarea formulă:
N = (0,0014·vNaOH·fNaOH)·100/m [%] (3)
unde: 0,0014, reprezintă grame de azot care corespund la 1 ml soluţie de

NaOH 0,1n;
vNaOH - volumul soluţiei de NaOH 0,1n folosit la titrare, în mililitri;
m - masa de îngrăşământ corespunzătoare volumului soluţiei, luate
pentru titrare (grame).
r ,t factorul de corecţie al soluţiei 0,1n de NaOH, care reprezintă
fNaOH = T /T
raportul dintre titrul real, Tr pentru o soluţie aproximativ 0,1n NaOH şi cel teoretic,
Tt pentru o soluţie exact 0,1n NaOH (vezi factorul, relaţia (9) de la lucrarea de “Soluţii”):
sticlei cu reactiv;
MNaOH = 40 g, ENaOH = 40/1 = 40 g şi reprezintă 1 mol, respectiv 1 echivalent gram de
NaOH. Prin urmare, o soluţie exact 0,1n NaOH va avea titrul teoretic, Tt:
Tt = 0,1·(40/1000) = 0,004 [g/ml] (4)
Prin urmare, se citeşte titrul real Tr, al soluţiei de NaOH 0,1n (de pe eticheta
sticlei cu reactiv). Se calculează titrul teoretic Tt, al soluţiei de NaOH 0,1n cu relaţia (4),
factorul fNaOH soluţiei de hidroxid de sodiu NaOH 0,1n (vezi relaţia (9) de la “Soluţii”).
În relaţia (3) se înlocuieşte vNaOH cu vmediu NaOH din tabelul 1, fNaOH calculat,
respectiv masa (m) de îngrăşământ luată în lucru şi se obţine azotul amoniacal din
îngrăşământ.
În cazul în care se analizează azotatul de amoniu sau nitrocalcarul, rezultatul
obţinut se înmulţeşte cu 2, deoarece în aceste îngrăşăminte cantitatea de azot
amoniacal este egală cu cantitatea de azot nitric.
139
5. Determinarea acidului azotic liber din azotatul de amoniu
5.1. Modul de lucru
Se cântăresc la balanţa analitică m = 2,50 g azotat de amoniu cu o precizie de

0,0002 g şi se dizolvă într-un vas Erlenmeyer de 250 ml, în 100 ml apă. Se adaugă
soluţiei obţinute, 2-3 picături de soluţie 0,1 % de roşu de metil, şi se titrează cu soluţie
de NaOH, 0,01n până la virarea culorii de la roz, la galben-auriu. Când nu apare
coloraţia roz, înseamnă că aciditatea lipseşte.

Se face media volumelor celor două probe şi se obţine volumul, v’mediu NaOH .
Rezultatele obţinute la titrarea celor două probe din soluţia cu îngrăşământ sunt
trecute în tabelul 2.
Tabelul 2. Date experimentale privind volumul soluţiei de NaOH 0,01n,

utilizat la titrarea acidului azotic din îngrăşământ
Nr. Volumul soluţiei de NaOH 0,01n, utilizat la titrare;
Probă [ml]
1 viniţial vfinal v1 = vfinal - viniţial v’
mediu NaOH
Ecuaţia reacţiei care are loc la determinarea acidului azotic liber, este:
HNO3 + NaOH = NaNO3 + H2O (5)
Din ecuaţia reacţiei (5) se poate vedea că 1 mol HNO3, adică 63 g HNO3
reacţionează cu 1mol NaOH, adică 40 g NaOH, cantitatea m 2 g HNO 3 corespunde la
cantitatea de NaOH în g, conţinută în 1 ml soluţie de NaOH 0,01n. Se ţine cont că
MNaOH = 40 g, ENaOH = 40/1 = 40 g, şi reprezintă 1 mol, respectiv
1 echivalent gram de NaOH. Prin urmare o soluţie exact 0,01 n NaOH va conţine la
1ml: 0,01·(40/1000) = 0,0004 g NaOH.
140
Aşadar, cantitatea de acid azotic m2, în g corespunzătoare la

1 ml soluţie NaOH, 0,01 n se obţine prin următorul raţionament:
63 g HNO3 ................................................ 40 g NaOH

m 2 g HNO 3 ........................... 1 ml = 0,0004 g NaOH
m2 = (63·0,0004)/40 = 0,00063 [g] HNO3
În continuare se va calcula acidul azotic liber din îngrăşământ, utilizând

următoarea formulă:
HNO3 = (0,00063·v’NaOH ·f’NaOH)·100/m [%] (5)
unde: 0,00063 este cantitatea de HNO3 corespunzătoare la

1 ml soluţie NaOH 0,01n în g;
v’NaOH - volumul soluţiei NaOH 0,01n folosit la titrare, în ml;
m - masa azotatului de amoniu cântărit pentru determinare, în g;
f’NaOH = T /Tr ,t factorul de corecţie al soluţiei 0,01n de NaOH,
care reprezintă raportul dintre titrul real, Tr pentru o soluţie aproximativ 0,01n NaOH
şi cel teoretic, Tt pentru o soluţie exact 0,01n NaOH (vezi factorul, relaţia (9) de la
lucrarea de “Soluţii”):
sticlei cu reactiv;
MNaOH = 40 g, ENaOH = 40/1 = 40 g şi reprezintă 1 mol, respectiv
1 echivalent gram de NaOH. Prin urmare, o soluţie exact 0,01n NaOH va avea titrul
teoretic, Tt:
Tt = 0,01·(40/1000) = 0,0004 [g/ml] (6)
Prin urmare, se citeşte titrul real Tr, al soluţiei de NaOH 0,01n

(de pe eticheta sticlei cu reactiv). Se calculează titrul teoretic Tt,
al soluţiei de NaOH 0,01n cu relaţia (6), factorul fNaOH soluţiei de hidroxid de sodiu
NaOH 0,01n (vezi relaţia (9) de la “Soluţii”).
În relaţia (5) se înlocuieşte vNaOH cu v’mediu NaOH din tabelul 2, fNaOH calculat,
masa de îngrăşământ luată în lucru (m) şi se obţine acidul azotic liber din îngrăşământ.
În conformitate cu STAS-ul, (STAS - 4890-64), azotatul de amoniu trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii tehnice, precizate în tabelul 3.
141
Tabelul 3. Condiţiile tehnice ale azotatului de amoniu

Azotat de amoniu Condiţii tehnice
Aspectul Cristale mici sau granule
Culoarea Albă
Umiditatea 1,00 %
Azot total 34,70 %
Acid azotic liber 0,02 %
Substanţe insolubile în apă 0,30 %
6. Probleme
1. Să se afle cantitatea de soluţie de HNO3 50 % necesară obţinerii a 200 kg de

NH4NO3 de puritate 98 %.
HNO3 + NH4OH NH NO + H O
4 3 2
R = 308,7 kg
2. Să se afle cantitatea de Ca3(PO4)2 de puritate 85 % necesară obţinerii a 500 kg

superfosfat simplu Ca(H2PO4)2 prin reacţia dintre fosfatul tricalcic şi H2SO4.
Ca3(PO4)2 + 2H2SO4 Ca(H PO ) + 2CaSO
R =779,3 kg 2 4 2 4
3. Cât superfosfat concentrat Ca(H2PO4)2·H2O se obţine din fosfat tricalcic natural,

fluorapatită Ca5(PO4)3F şi 200 kg de H3PO4 40,0 %?
Ca5(PO4)3F + 7H3PO4 + 5H2O 5Ca(H PO ) · H O + HF
R = 146,9 kg 2 4 2 2
4. Care sunt cantităţile de amoniac de puritate 95,0% şi dioxid de carbon 99,0%

necesare obţinerii a 400 kg uree?
2NH3 + CO2 CO(NH ) + H O
R = 238,6 kg NH3 ; 296,3 2kg2 CO22
5. Să se afle cantitatea de soluţie H3PO4 44,0 % care cu NH3 formează 1000 kg de

monohidrogenofosfat de amoniu, (NH4)2HPO4.
H3PO4 + 2NH4OH (NH ) HPO + 2H O
R = 1.687 kg sol. H 3PO 444 %4 2 4 2
142
BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE
1. Davis J. E. Jr., MacNab W. K., Haenisch E. L., McClellan A. L. şi

O’Connor P. R., 1983. “Chimie: Experienţe şi Principii” - Manual de laborator,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 150 pp.
2. Ilieş Maria şi Pică Elena Maria, 1980. “Analize Tehnice”, Litografia Institutului
Politehnic din Cluj-Napoca, 1980, Uz intern. 230 pp.
3. Ilieş Maria, Naşcu H., Kulcsar G. şi Pică Elena Maria, 1981.

“Chimie: Analize Tehnice”, Îndrumător de lucrări practice, Litografia Institutului
Politehnic din Cluj-Napoca, 128 pp.
4. Liteanu C., 1969. “Chimie Analitică Cantitativă - Volumetria” - Editura Didactică şi

Pedagogică Bucureşti, 298 pp.
5. Naşcu H., Pică Elena Maria, Marta Liana şi Damian, Laura, 1993. “Îndrumător de
Chimie pentru Secţiile de Ingineri Metalurgi şi Ştiinţa Materialelor” - Îndrumător de
lucrări practice, Litografia Universităţii Tehnice, Cluj-Napoca, 246 pp.
6. Naşcu H., Marta Liana, Pică Elena Maria, Popescu Violeta,

Ungureşan Mihaela şi Jäntschi Lorentz, 2002. “Chimie”, Îndrumător de lucrări
practice, Editura UTPres, Cluj-Napoca, 245 pp.
7. Popa Gr. şi Croitoru Vasilica, 1971. “Chimie Analitică Cantitativă - Gravimetria”,

Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 216 pp.
8. Pică Elena Maria, Naşcu H., Popescu Violeta şi Marta Liana, 1998.
“Chimie” - Îndrumător du lucrări practice, Editura UTPres, Cluj-Napoca, 159 pp.
9. Pică Elena Maria, 2003. “Chimie Experimentală” - Îndrumător de lucrări

practice, Editura “Amici”, Cluj-Napoca, 152 pp.
10. Pică Elena Maria, 2004. “Chimie prin Experienţe” - Îndrumător de lucrări
practice, Editura UTPres, Cluj-Napoca, 178 pp.
11. Pică Elena Maria, 2006. “Chimie. Experienţe şi Principii” - Îndrumător de lucrări
practice, Editura Mediamira, Cluj-Napoca, 207 pp.
143
BIBLIOGRAFIE
12. Pică Elena Maria, 2008. “Principii şi Experienţe în Chimie” - Îndrumător de

lucrări practice, Editura UTPres, Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, 188 pp.
13. Pică Elena Maria, 2009. “Principles and Experiences in Chemistry” -

Îndrumător de lucrări practice, Editura UTPres, Cluj-Napoca, Cluj-Napoca,
103 pp.
14. Pică Elena Maria şi Ossi Horovitz, 2010. “Grundsätze und Versuche in der
Chemie” - Îndrumător de lucrări practice, Editura UTPres, Cluj-Napoca,
Cluj-Napoca, 109 pp.
15. Pică Elena Maria şi Bolunduţ Liviu Călin, 2010. “Experienţe şi Principii în
Chimie”, Îndrumător de lucrări practice, Editura UTPres, Cluj-Napoca, 201 pp.
16. Pică Elena Maria, 2011. “Lucrări de laborator de chimie pentru ingineri”,
Editura UTPres, Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, 174 pp.
17. Pică Elena Maria, 2013. “Lucrări de laborator de chimie pentru ingineri”,
Editura UTPres, Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, 158 pp.
18. Pică Elena Maria, 1992. “Chimie” (Curs pentru ingineri mecanici),
Litografia Universităţii Tehnice, Cluj-Napoca, 304 pp.
19. Pică Elena Maria, 1992. “Tehnologii Industriale Chimice şi Alimentare”,

Editura UTPres, Cluj-Napoca, 381 pp.
20. Pică Elena Maria, Horovitz O., Niac G., Vermeşan Elena şi Marta Liana, 2007.
“Chimie pentru Ingineri”, Editura UTPres, Cluj-Napoca, 2 volume, 551 pp.
21. Pică Elena Maria, 1999. “Chimie Aplicată” – Culegere de probleme,

Editura DACIA, Cluj-Napoca, 204 pp.
22. Pică Elena Maria, Petricău I. şi Abrudan Livia, studenţi secţia DPTT., 1982.
“Identificarea rapidă a unor componente din oţeluri aliate”, Realizare şi
Comunicare la Sesiunea ştiinţifică a studenţilor, Institutul Politehnic din Cluj-
Napoca, 6 mai 1982, Lucrare premiată cu premiul II şi prezentată la
Sesiunea pe ţară de la Galaţi, 10 mai l983.
23. Kékedy L. şi Pirău (Pică) Elena Maria, 1076. “Manual de instrucţiuni pentru
senzorul de oxigen” - Material documentar, Litografia Universităţii “Babeş-Bolyai”,
Cluj-Napoca, Facultatea de Chimie, 30 pp.
144
BIBLIOGRAFIE
24. Kékedy L., Pirău (Pică) Elena Maria, Fodor A. şi Lujerdean O., 1976.
“Manual de instrucţiuni pentru pO2-metru” - Material documentar, Litografia
Universităţii “Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, Facultatea de Chimie, 25 pp.
25. Kékedy L., Pirău (Pică) Elena Maria, Fodor A. şi Pop T., 1979.
“Senzor pentru măsurarea conţinutului de oxigen”, Certificat de inventator
nr.73629/30.10.1979, OSIM, Bucureşti, România, 6 pp.
26. Vlascici Dana, Pică Elena Maria, Cosma - Făgădar Eugenia, Bizerea Otilia,
Costişor Otilia şi Cosma Viorica, 2010. "Senzor potenţiometric nitrit-selectiv",
Brevet de invenţie OSIM, România, Nr.122.790/29.01.2010. 5 pp.
27. Făgădar-Cosma Eugenia-Lenuţa, Vlascici Dana, Pică Elena Maria,

Costişor Otilia, Cosma Viorica, Olenic Liliana, Bizerea Otilia, 2012.
"Procedeu de realizare a unui senzor potentiometric pe baza de ionofor
porfirinic cu selectivitate inalta pentru argint", Brevet de invenţie OSIM,
România, Nr.123.447/30.05.2012. 5 pp.
28. Pirău (Pică) Elena Maria şi Kékedy L., 1978. “Trusă senzor oxigen”,
Certificat de inovator nr.66/1978, MEI, Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca,
România. 2 pp.
29. Vermeşan Elena, Pică Elena Maria şi Damian Laura, 1983.

“Chimie metalurgică - lucrări practice” - Îndrumător de lucrări practice, Litografia
Institutului Politehnic din Cluj-Napoca, 155 pp.
30. Vermeşan Elena, Horovitz O. Pică Elena Maria, Damian Laura şi Sârbu C.,
1988. “Chimie”- Îndrumător de lucrări practice, Litografia Institutului Politehnic
din Cluj-Napoca, 144 pp.
31. Vermeşan Elena, Damian Laura, Pică Elena Maria şi Vescan O., 1982.
“Aparatură pentru determinarea vitezei de reacţie”, Realizare şi Comunicare la
Sesiunea ştiinţifică a studenţilor, Institutul Politehnic din Cluj-Napoca, 6 mai
1982, 8 pp.
32. * * *, Legi utile din domeniul Protectiei, Securitatii si Sanatatii Muncii
33. * * *, Norma metodologica din 11/10/2006 de aplicare a prevederilor Legii

securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006.
145
ANEXA 1
MASELE ATOMICE APROXIMATIVE
Denumire Simbol Număr atomic Masa atomică
Aluminiu Al 13 27,0
Antimoniu (Stibiu) Sb 51 121,8
Argint Ag 47 107,9
Arsen As 33 74,9
Aur Au 79 197,0
Azot (Nitrogen) N 7 14,01
Bariu Ba 56 137,4
Beriliu Be 4 9,01
Bismut Bi 83 209,8
Bor B 5 10,8
Brom Br 35 79,9
Cadmiu Cd 48 112,4
Calciu Ca 20 40,1
Carbon C 6 12,01
Clor Cl 17 35,5
Cobalt Co 27 58,9
Crom Cr 24 52,0
Cupru Cu 29 63,5
Fier Fe 26 55,8
Fluor F 9 19,0
Fosfor P 15 31,0
Germaniu Ge 32 72,6
Hidrogen H 1 1,008
Indiu In 49 114,8
Iod I 53 126,9
Iridiu Ir 77 192,2
Litiu Li 3 6,94
Magneziu Mg 12 24,3
Mangan Mn 25 54,9
Mercur (Hidrargirium) Hg 80 200,6
Molibden Mo 42 95,9
Nichel Ni 28 58,7
Osmiu Os 76 190,2
Oxigen O 8 16,00
Paladiu Pd 46 106,4
Platină Pt 78 195,1
Plumb Pb 82 207,2
Potasiu (Kaliu) K 19 39,1
Siliciu Si 14 28,1
Sodiu (Natriu) Na 11 23,0
Staniu Sn 50 118,7
Stronţiu Sr 38 87,6
Sulf S 16 32,1
Titan Ti 22 47,9
Vanadiu V 23 50,9
Wolfram W 74 183,9
Zinc Zn 30 65,4
Zirconiu Zr 40 91,2
146
Sistemul periodic al elementelor
147
ANEXA 2
FORMULE CHIMICE
DENUMIREA
FORMULA DERIVAŢI, EXEMPLE
SUBSTANŢEI
Hidracizi monobazici: HX
Acid clorhidric HCl Cloruri: Cl- ; NaCl; CaCl2
Acid fluorhidric HF Fluoruri: F- ; KF; MgF 2; PbF 4
Acid iodhidric HI Ioduri: I- ; KI; CaI2
Acid bromhidric HBr Bromuri: Br- ; KBr; MgBr2
Hidracizi bibazici: H2X
Acid telurhidric H2Te Telururi: Te2- ; K2Te; MgTe
Acid selenhidric H2Se Selenuri: Se2- ; Na2Se; CaSe
Acid sulfhidric H2S Sulfuri: S2- ; Na2S; PbS (galenă);
(hidrogen sulfurat) ZnS (blendă);
FeS2 (pirită); CuFeS2 
CuS·FeS (calcopirită);
FeS (sulfura feroasă); Fe2S3
(sulfura ferică);
HgS (cinabru)
Carburi MemCn CaC2; Al4C3; Fe3C (cementită); SiC
Hidruri : SiH4 (silan); CH4 (metan); [carburi: C4- ;
nemetalice Na4C; SiC]
metalice NH3 (amoniac); [nitruri/azoturi: N3- ; Na 3N;
HmXn
Ca3N2]
PH3 (fosfină, hidrogen fosforat); [fosfuri:
P3- ; Na 3P; Mg 3P 2]
HmMen LiH; CaH2
Oxizi metalici : MenOm
protoxid Me2O Na2O; Cu2O; Li2O; Ag2O
monoxid MeO CaO; PbO; FeO; CuO
trioxid de di Me2O3 Al2O3; In2O3; Cr2O3; Fe 2O 3 (hematită)
dioxid MeO2 SnO2; PbO2; TiO2; MnO
pentaoxid Me2O5 V2O5 2
trioxid de MeO3 CrO3; WO3; MoO3

heptaoxid Me2O7 Mn2O7
tetraoxid MeO4 RuO4; OsO4
Oxizi mixti FeO·Fe2O3  Fe3O4 (oxid feroferic,
magnetită, miniu de fier)
148
2PbO·PbO2  Pb3O4 (miniu de pumb)
Oxizi nemetalici : Xm On
protoxid X2O Cl O; N O; H O
monoxid XO 2
NO; CO;2 SO 2
trioxid de di X2O3 N2O3; B2O3; P2O3  (P4O6)
dioxid XO2 SO2; NO2; CO2; SiO
pentaoxid X2O5 N O ; P O  (P O 2); I O
trioxid de XO3 2 5 2 5 4 10 2 5
heptaoxid SO3; ClO3

X2O7
Cl2O7
Oxiacizi HxXyO
z
Azotiţi: NO 2- ; Na NO 3; Ba(NO 2) 2;
Acid azotos HNO2
Fe(NO2)2
Azotaţi: NO3- ; KNO 3; Fe(NO 3) 2; Fe(NO )
Acid azotic HNO3 3 3
Sulfiţi neutri: SO 32- ; Na 2SO 3; CaSO 3;

Acid sulfuros H2SO3 FeSO ; Fe (SO )
Sulfiţi 3acizi:2 HSO
3 3
3- ; NaHSO 3; Ca(HSO )
Sulfaţi neutri: SO 42- ; Na 2SO 4; Fe 2(SO 4)33;2
CaSO4
Acid sulfuric H2SO4
Sulfaţi acizi: HSO4- ; NaHSO 4;
Mg(HSO4)2
Fosfiţi neutri: PO3- ; nu există
Fosfiţi monoacizi: HPO32- ; Na 2HPO 3;
Acid fosforos
H3PO3 CaHPO3
(acid fosfonic)
Fosfiţi biacizi: H2PO3- ; NaH 2PO 3;
Ca(H2PO 3)2
Fosfaţi neutri: PO 43- ; Na 3PO 4; Ca 3(PO 4) 2;
AlPO4
Fosfaţi monoacizi: HPO42-
Acid fosforic H3PO4
(fosfonaţi):Na2HPO 4; CaHPO
4
Fosfaţi biacizi: H2PO4- ; NaH 2PO 4;
Ca(H2PO 4)2
Carbonaţi neutri: CO 32- ; Na 2CO 3; CaCO 3;
Acid carbonic H2CO3 Carbonaţi acizi (bicarbonaţi): HCO3- ;
NaHCO3; Ca(HCO3)2; Al(HCO )
3 3
Acid hipocloros HClO Hipocloriţi: ClO- ; NaClO; Ca(ClO)2
Acid cloros HClO2 Cloriţi: ClO2- ; NaClO 2; Ca(ClO 2) 2
Acid cloric HClO3 Cloraţi: ClO - ; NaClO ; Ca(ClO )
3 3 3 2
Acid percloric HClO4 Percloraţi: ClO - ; NaClO ; Ca(ClO )
4 4 4 2
149
Arseniţi:AsO 33- ; Na 3AsO 3; Ca 3(AsO 3) 2;
Acid arsenos H3AsO3
AlAsO3
Acid arsenic H3AsO4 Arseniaţi:AsO43- ; Na 3AsO 4; Ca 3(AsO )
Acid selenos H2SeO3 Seleniţi: SeO32- ; Na 2SeO 3; CaSeO 3 4 2
Acid selenic H2SeO4 Seleniaţi: SeO 42- ; K 2SeO 4; CaSeO 4
Acid silicic H2SiO3 Silicaţi: SiO32- ; Na 2SiO 3; CaSiO
3
Acid vanadic HVO3 Vanadaţi: VO3- ; KVO3
Acid cromic H2CrO4 Cromaţi: CrO42- ; K 2CrO 4; CaCrO
4
Acid bicromic H2Cr2O7 Dicromaţi: Cr O 2- ; Na Cr O ; MgCr O
2 7 2 2 7 2 7
Acid manganos H2MnO3
Manganiţi: MnO 2- ; K MnO
Acid manganic H2MnO4. Manganaţi: MnO342- ; Na
2 2MnO
3
Acid permanganic HMnO4 Permanganaţi: MnO4- ; KMnO44
Hidroxizi Mex(OH)y
MeOH KOH; LiOH; NaOH
Ca(OH)2; Fe(OH)2; Zn(OH) 2; Sn(OH) 2;
Me(OH)2
Hidroxizi bazici Cu(OH)2
Me(OH)3 Fe(OH) ; Al(OH) ; Se(OH) ; Co(OH)
Me(OH)4 Sn(OH)34; Zr(OH)34; Pb(OH)3 3
4
150
COMBINAŢII ORGANICE
HIDROCARBURI:
a) alifatice:
- saturate:
- alcani CnH2n+2: CH (metan) , C H (etan)
- cicloalcani CnH2n 4 2 6
- nesaturate:
- cu dublă legătură:
- alchene C H : C H (H C=CH )(etenă)
n 2n 2 4 2 2
-
cicloalchene C nH2n-2
- cu două duble legături:
- diene CnH2n-2: C H (butadienă)
4 6
- cu triplă legătură:
- alchine CnH2n-2: C H (HCCH)(etină) acetilenă
2 2
b) aromatice:
- mononucleare: C H (benzen) , C H -CH (toluen),
C66H65-CH=CH2 (stiren)
6 5
, C36H4(CH3)2 (xilen)
- polinucleare condensate: C 10H 8 (naftalină) , C 14H 10 (antracen)
FUNCŢIUNI SIMPLE:
a) monovalente:
- compuşi halogenati RX:
- saturaţi: CHCl3 (cloroform); CCl 4 (tetraclorură de carbon)
- nesaturaţi: C2F4 (tetrafluoretenă;)
- compuşi hidroxilici ROH:
- alcooli: CH3OH (alcool metilic), C2H5OH (alcool etilic)
- fenoli: C6H5OH (fenol)
- nitroderivaţi: RNO : CH NO , C H NO
- amine: RNH2: C6H2 5NH23 (anilină),
2 6 5 2
CH3NH
2
- acizi sulfonici: RSO3H
b) bivalente:
- compuşi carbonilici:
- aldehide: HCHO (formaldehidă); C H CHO (benzaldehidă)
- cetone: (CH3)2CO (acetonă); (CH63)(C
5
2H 5)CO
(metiletilcetona)
151
c) trivalente:
- acizi carboxilici:
- monocarboxilici: HCOOH (acid formic),
CH3COOH (acid acetic)
- dicarboxilici: (COOH)2 (acid oxalic)
DERIVAŢI FUNCŢIONALI:
a) ai alcoolilor: - eteri R-O-R’: (C2H5)2O (eter etilic)
b) ai acizilor:
- esteri: RCOOR’ ;
- nitrili: R-CN ; H-CN (acid cianhidric)
- amide: RCONH2
COMPUŞI CU FUNCŢIUNI MIXTE:
a) aminoacizi: R-COOH
NH2
b) zaharide: C6H12O6 (glucoză, fructoză, galactoză),

C12H22O11 (zaharoză), (C6H10O 5) n (celuloză)
152
REACŢII REDOX PROPUSE PENTRU REZOLVARE
1. K2Cr2O7 + HNO2 + H2SO4  Cr2(SO4)3 + K2SO4 + HNO3 + H2O

2. Cr (SO ) + NaOH + Br  Na CrO + Na SO + NaBr + H O
2 4 3 2 2 4 2 4 2
3. KMnO + H SO + H S  MnSO + K SO + S + H O
4 2 4 2 4 2 4 2
4. KMnO4 + H2SO4 + HCl  MnSO4 + K2SO4 + Cl2 + H2O
5. MnO2 + NaI + H2SO4  MnSO4 + Na2SO4 + I2 + H2O
6. KIO3 + KI + H2SO4  K2SO4 + I2 + H2O
7. KMnO4 + K2SO3 + KOH  K2MnO4 + K2SO4 + H2O
8. KMnO4 + KI + H2SO4  MnSO4 + K2SO4 + I2 + H2O
9. AgNO3 + H2O + I2  AgI + AgIO3 + HNO
3
10. NaClO + As + NaOH  Na AsO + NaCl + H O
3 4 2
11. K2Cr2O7 + FeSO4 + H2SO4  Cr2(SO4)3 + Fe2(SO4)3 + K2SO4 + H2O
12. K2Cr2O7 + KBr + H2SO4  Cr2(SO4)3 + K2SO4 + Br2 + H2O
13. H2CrO4 + NO + H2SO4  Cr2(SO4)3 + HNO3 + H2O
14. Cu + HNO3  Cu(NO3)2 + NO + H2O
15. H2SeO3 + FeSO4 + H2SO4  Fe2(SO4)3 + Se + H2O
16. KMnO4 + Na2SO3 + H2SO4  MnSO4 + K2SO4 + Na2SO4 + H2O
17. K2Cr2O7 + H2S + H2SO4  Cr2(SO4)3 + K2SO4 + S + H2O
18. HNO3 + FeSO4 + H2SO4  Fe2(SO)3 + NO + H2O
19. KMnO4 + NO + H2SO4  MnSO4 + HNO3 + K2SO4 + H2O
20. Zn + H3SbO4 + H2SO4  SbH3 + ZnSO4 + H2O
21. P + CuSO4 + H2O  H3PO4 + H2SO4 + Cu
22. K2CrO4 + KBr + H2SO4  Cr2(SO)3 + K2SO4 + Br2 + H2O
23. K2Cr2O7 + KI + H2SO4  Cr2(SO4)3 + K2SO4+ I2 + H2O
24. KMnO4 + H2C2O4 + H2SO4  MnSO4 + K2SO4+ CO2 + H2O
153
ANEXA 3
OBLIGAŢII PENTRU STUDENŢII DIN ANUL I

Facultăţile: Construcţii de Maşini şi Mecanică
pentru:
LABORATORUL DE CHIMIE
Pentru laborator este obligatoriu: CAIET STUDENŢESC
Pe prima pagină se scrie:

1. Caiet de laborator: CHIMIE
2. Numele şi prenumele, grupa
Pe pag. 3 (eventual şi pe pag. 4):
LISTA CU LUCRĂRILE DE LABORATOR ŞI BIBLIOGRAFIA:
1. Prezentarea lucrărilor. Protecţia muncii. Măsurarea maselor şi volumelor.
2. Determinarea vitezei relative de difuzie a gazelor.

3. Analiza uleiurilor lubrifiante şi a combustibililor;
Vâscozitate (Aparatul Engler);
Temperatură de inflamabilitate şi ardere (Aparatul Marcusson);
Grad de uzură (Proba “petei” de ulei).
4. Analiza elementelor din aliaje cu metoda electrografică.
5. Concentraţia soluţiilor:
Determinarea titrului unei soluţii de H2 SO4 0,1 n (Titrarea acido-bazică);
Determinarea titrului unei soluţii de KMnO4 0,1 n (Titrarea redox).
6. Analiza apelor industriale:
Duritate temporară;
Duritate totală;
Duritate permanentă;
Dedurizare.
7. Metode de măsurare a coroziunii electrochimice a metalelor:
Zn în H2SO4 (Metoda volumetrică);
Al în NaOH (Metoda gravimetrică).
8. Protecţia metalelor împotriva coroziunii prin acoperiri galvanice:
Nichelare: Randament de curent;
Determinarea porozităţii stratului de nichel depus.
154
BIBLIOGRAFIE:
1. Elena Maria Pică “Lucrări practice de laborator: Chimie generală pentru ingineri”,
Editura U.T.Press, Cluj-Napoca, 2014.
2. Elena Maria Pică “Chimie generală. Lucrări practice de laborator pentru ingineri”,
3. Elena Maria Pică “Lucrări de laborator de chimie pentru ingineri”, Editura U.T.Press,
Cluj-Napoca, 2011.
4. Elena Maria Pică şi Liviu Călin Bolunduţ, “Experimente şi Principii în Chimie”,
5. Elena Maria Pică şi Ossi Horovitz, “Grundsätze und Versuche in der Chemie”,
Editura U.T.Press, Cluj-Napoca (Klausenburg), 2010.
6. Elena Maria Pică, “Principles and Experiences in Chemistry”, Editura U.T.Press,
Cluj-Napoca, 2009.
7. Elena Maria Pică, “Principii şi Experienţe în Chimie”, Editura U.T.Press, Cluj - Napoca,
2008.
8. Elena Maria Pică, “Chimie. Experienţe şi Principii”, Editura Mediamira, Cluj - Napoca,
2006.
9. Elena Maria Pică, “Chimie prin experienţe”, Editura U.T.Press, Cluj - Napoca, 2004.
10. Elena Maria Pică, “Chimie experimentală”, Editura Amici, Cluj - Napoca, 2003.
11. Elena Maria Pică şi colaboratorii, “Chimie. Îndrumător de lucrări practice pentru secţiile
mecanice”, Editura U.T.Press, Cluj - Napoca,1999.
12. Elena Maria Pică, “Chimie aplicată: Culegere de probleme”, Editura DACIA, Cluj -
Napoca, 1999.
De la pag. 5 a caietului, se va lipi xeroxul cu FORMULELE CHIMICE,

COMBINAŢIILE ORGANICE ŞI REACŢIILE REDOX (din îndrumător).
În continuare se desenează APARATURA ŞI USTENSILELE DE

LABORATOR din îndrumător (aparatura indicată pe lista dată la responsabilul
de semigrupă).
Şi, în final tot pentru prima lucrare efectivă de laborator fiecare

student va face conspectul şi va pregăti lucrarea de laborator (Care se
efectuează frontal):
“Analiza uleiurilor lubrifiante şi a combustibililor:
a) Vâscozitate (Engler);
b) Temperatură de inflamabilitate şi ardere (Marcusson);
c) Gradul de uzură (proba “petei” de ulei)”.
sau după caz (Lucrare, care se efectuează tot frontal):
“Determinarea vitezei relative de difuzie a gazelor”.
155
Se vor efectua exerciţii de scriere de: “FORMULE CHIMICE”, urmând să se
dea şi Testul respectiv în următoarea şedinţă de laborator. Nota obţinută se trece în
catalog.
Pentru a doua şedinţă efectivă de laborator, se conspectează de către

fiecare student în parte şi se pregăteşte, lucrarea de laborator:
“Analiza elementelor din oţeluri cu electrograful”, lucrare care se efectuează
tot frontal.
Începând cu lucrările:
4. Concentraţia soluţiilor:
a. Determinarea titrului unei soluţii de H2 SO4 0,1n;
b. Determinarea titrului unei soluţii de KMnO4 0,1n.
5. Analiza apelor industriale:

a. Determinarea Durităţii temporare;
b. Determinarea Durităţii totale;
c. Determinarea Durităţii permanente;
d. Determinarea gradului de Dedurizare.
6. Metode de determinare a coroziunii metalelor:

a. Zn în H2SO4 (metoda volumetrică);
b. Al în NaOH (metoda gravimetrică).
7. Protecţia metalelor împotriva coroziunii prin acoperiri galvanice: Nichelarea;

a. Determinarea randamentului de curent;
b. Determinarea porozităţii,
Studenţii vor fi repartizaţi pe grupe mici de câte 3-5 studenţi şi lucrările se

vor efectua în ciclu, prin rotaţie (permutări circulare).
Lucrările se conspectează de către fiecare student în parte şi se pregătesc,

deoarece cadrul didactic îndrumător de lucrări va verifica modul în care s-au însuşit
noţiunile de bază, va nota studentul şi va trece în catalog nota obţinută.
După efectuarea fiecărei lucrări de laborator, rezultatele experimentale

obţinute de către studenţi se vor trece în caiet, la sfârşitul lucrării respective,
rezultatele urmând să fie semnate de către cadrul didactic îndrumător.
În prima şedinţă de laborator după prezentarea lucrărilor de laborator şi a

normelor de instructaj de PROTECŢIA MUNCII, studenţii vor semna obligatoriu
156
PROCESUL VERBAL DE PROTECŢIA MUNCII, scriind şi numele complect, conform
formularului primit.
În ultima şedinţă de laborator se va da TESTUL FINAL, din lucrările de

laborator efectuate pe parcursul semestrului. Nota obţinută se va trece în catalog.
Studenţii vor primi şi o NOTĂ PE CAIET, notă care se trece atât în caietul
studentului cât şi în catalog.
Pe parcursul efectuării lucrărilor de laborator se vor rezolva probleme aplicative

la lucrările respective, reacţii redox şi se vor scrie formule chimice.
Toate lucrările de laborator, conspectele, rezultatele lucrărilor de laborator,

desenele cu aparatură şi ustensile de laborator, xeroxul cu formule chimice şi reacţii
redox, testul de formule chimice, testul final din lucrărilor de laborator, sunt obligatorii.
NUMAI STUDENŢII CARE AU ÎNDEPLINITE TOATE ACESTE OBLIGAŢII
PREVĂZUTE,
SE POT PREZENTA, ÎN SESIUNE, LA EXAMEN.
Recuperarea lucrărilor de laborator se va efectua conform Regulamentului
Studenţesc al UTCN. Prin urmare studenţii care absentează vor achita taxa
corespunzătoare/oră, în contul Universităţii Tehnice din Cluj – Napoca. Cu chitanţa
şi cu lucrarea conspectată în caietul de laborator şi învăţată, studenţii se vor prezenta
pentru planificarea la recuperare, la responsabilul de disciplină.
La EXAMEN, studenţii sunt obligaţi să se prezinte cu CAIETUL DE LABORATOR

şi cu
CARNETUL DE STUDENT.
Pentru anunţuri importante studenţii vor urmări: “AFIŞIERUL DE LA ETAJUL
IV, CORPUL C.”
Responsabil de disciplină:
Prof. dr.chim. Pică Elena Maria
157
ANEXA 4
CONŢINUTUL DE OXIGEN DIZOLVAT ÎN APĂ
LA DIFERITE TEMPERATURI; P=760 mmHg
t [oC] mgO2/l t [oC] mgO2/l

0,0 14,16 20,5 8.76
0,5 13,97 21,0 8,68
1,0 13,77 21,5 8,61
1,5 13,59 22,0 8,53
2,0 13,40 22,5 8,46
2,5 13,22 23,0 8,38
3,0 13,05 23,5 8,35
3,5 12,87 24,0 8,32
4,0 12,54 24,5 8,25
4,5 12,47 25,0 8,11
5,0 12,37 25,5 8,05
5,5 12,22 26,0 7,99
6,0 12,06 26,5 7,92
6,5 11,91 27,0 7,86
7,0 11,76 27,5 7,81
7,5 11,61 28,0 7,75
8,0 11,47 28,5 7,69
8,5 11,33 29,0 7,64
9,0 11,19 29,5 7,58
9,5 11,06 30,0 7,53
10,0 10,93 30,5 7,47
10,5 10,80 31,0 7,42
11,0 10,67 31,5 7,37
11,5 10,55 32,0 7,32
12,0 10,43 32,5 7,27
12,5 10,31 33,0 7,22
13,0 10,20 33,5 7,18
13,5 10,09 34,0 7,13
14,0 9,98 34,5 7,08
14,5 9,87 35,0 7,04
15,0 9,76 35,5 6,99
15,5 9,66 36,0 6,94
16,0 9,56 36,5 6,90
16,5 9,46 37,0 6,86
17,0 9,37 37,5 6,81
17,5 9,28 38,0 6,76
18,0 9,18 38,5 6,72
18,5 9,10 39,0 6,68
19,0 9,01 39,5 6,63
19,5 8,93 40,0 6,59
20,0 8,84
158
INDEX ALFABETIC
A B
Aluminiu, 51, 87 Balanţa electronică, 28
Analiza atmosferelor industriale, 105 Barometre, 28
adsorbat, 105
adsorbant, 105 C
adsorbţie, 105 Caietul de laborator, 30
Analiza chimică calitativă, 49 Cationiţi, 79
aliaje, 50 Combustibili, 37
Anioniţi, 80 clasificare, 38
Apă, analiză, 71 Coroziune, 83
aciditate, 71 aluminiu, 87
alcalinitate, 72 chimică, 83
alcalinitatea permanentă, 72 clasificare, 83
alcalinitatea totală, 72 electrochimică, 83
anioniţi, 80 indice de penetraţie, 86
cationiţi, 79 indice gravimetric, 86
complexon III, 76 metodă gravimetrică, 87
dedurizare, 79 metodă volumetrică, 90
duritate permanentă, 73 viteză de coroziune, 86
duritate temporară, 73 zinc, 90
duritate totală, 73
Aparatură de laborator, D
aparat Engler, 41 Determinarea gravimetrică a fierului, 127
aparat Marcusson, 43 curbă termogravimetrică, 128
balanţă electronică, 28 curbă termodiferenţială, 128
becuri de gaz, 27 curbă termogravimetrică
borcane pentru reactivi, 23 derivată, 128
celulă Hull, 97 Determinarea volumetrică a
cleme, 25 oxigenului, 119
cuptor electric, 27, 132 metodă clasică, 119
electrograf, 52 senzor de oxigen, 124
etuvă, 27, 131 Determinarea durităţii apelor, 73
exsicator, 132 permanentă, 78
mufe, 29 temporară, 74
spirtieră, 27 totală, 76
stativ pentru biurete, 26
stativ pentru eprubete, 24 E
stativ pentru pipete, 25
stativ pentru termometre, 28 Echilibru chimic, 113
sticle pentru reactivi, 23 EDTA (Complexon III), 76
sticle picurătoare, 28 Electrograf, 49
termometru, 28 analiză cationi, 50
aparat, 52
reacţii specifice, 50
159
ERIO T (Eriocrom negru T), 77 N
Nichelare, 95
F compoziţie electrolit, 96
Fier, 50, 127 densitate de curent, 96
Factor, 59 porozitate strat depus, 101
Foarfecă, 53 randament de curent, 100
G O
Gaz perfect, 31 Operaţii de laborator:
Gaz real, 31 citire biuretă, 26
filtrare precipitatul, 130
H precipitare, 130
pregătirea hârtiei de filtru, 131
I spălare precipitat, 131
Indice de penetraţie, 86 umplere biuretă, 26
Indice gravimetric, 86 utilizare biuretă, 26
utilizare pipetă, 25
Î prepararea unei soluţii, 29
Îngrăşăminte agricole, 135 Oxidare, 49, 65, 85
clasificare, 135 Oxigen din ape, 119
determinarea acidului azotic P
liber, 140
determinarea azotului total, 137 Primul ajutor, 20
Protecţia muncii, 19
J
R
K
Randament de curent, 100
L Reactivi specifici pentru:
aluminiu, 51
Lamele de sticlă, 53
cobalt, 50
Lubrifianţi, 37
cupru, 50
clasificare, 37
fier, 50
proba “petei” de ulei, 44
crom, 51
temperatură de ardere, 43
nichel, 51
temperatură de autoaprindere,
plumb, 50
43
zinc, 51
temperatură de inflamabilitate, 43
Reducere, 49, 65, 85
test de aciditate, 45
viscozitate, 39 S
viscozitate dinamică, 40
viscozitate cinematică, 40 Sistem dispers, 55
viscozitate Engler, 40 aerosol, 55
suspensie, 55
M emulsie, 55
Site moleculare, 106
Soluţii, 55
160
concentraţie molală, 59 vase conice
concentraţie molară, 57 Erlenmeyer, 24
concentraţie normală, 57 pipete, 25
concentraţie procentuală, 57 utilizarea pipetei, 25
echihivalent-gram, 58 pisetă, 26
factor, 59 sită metalică cu azbest, 27
fracţie molară, 61 spatule, 28
solvat, 56 sticlă de ceas, 27
solvent, 56 trepied, 27
titrare acido-bazică, 62 triunghi metalic, 27
titrare redox, 65 vas conic Erlenmeyer, 24
titru, 59
Substanţe, 61 V
etaloane primare, 61
etaloane secundare, 61 Viscozitate, 39
titrimetrice, 61 Viteză de coroziune, 86
Viteză de difuzie relativă, 31
T
X
Titrare acido-bazică, 62
Titrare redox, 65 Y
Titru, 59
Z
U Zeoliţi, 106
Ustensile de laborator: Zinc, 51, 90
cilindrii gradaţi, 24
cleşte de lemn pentru eprubete, w
24
cleşte pentru pahar Berzelius, 24
cleşte pentru vase conice, 24
Erlenmeyer, 24
cleşte metalic, 27
creuzet, 27, 132
baloane cotate, 24
biurete, 26
citirea biuretei, 26
eprubete, 24
mojar cu pistil, 27
pahar Berzelius, 24
pensetă, 28
perie spălat: baloane, 24
cilindrii gradaţi, 24
eprubete, 24
pahare Berzelius,
24
pipete, 25
161
“Unde duce gândirea fără experimentare, ne-a aratat Evul Mediu; însă secolul
acesta e menit să ne lase să vedem unde duce experimentarea fără gândire şi ce
se alege din educaţia tineretului care se mărgineşte la fizică şi chimie.”
Arthur Schopenhauer
Professor Hunter- Epic Chemistry Teacher

http://www.youtube.com/watch?v=YNk-JjVucNQ
162

Elena Maria Pica Lucrari Practice de Laborator Chimie Generala Pentru Ingineri Enc

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Elena Maria Pica Lucrari Practice de Laborator Chimie Generala Pentru Ingineri Enc

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Elena Maria PICĂ

Director: Prof.dr.ing. Daniela Manea

Referenţi ştiinţifici: Prof. dr. chim. Ossi HOROVITZ

TEHNOREDACTARE: Elena Maria PICǍ

Copyright © 2014 Autorul

Experimentul chimic a avut o deosebită importanţă în decursul timpului şi o

În prezenta lucrare aplicaţiile practice sunt selectate astfel încât să contribuie la

Structura lucrărilor experimentale cuprinde o parte teoretică, urmată de, scopul,

Sunt lucrări care se referă, la controlul atmosferelor industriale prin adsorbţia

Studiului materialelor metalice, se face prin analiză calitativă

Determinarea fierului se face prin analiză cantitativă gravimetrică

Una dintre lucrări se ocupă cu determinarea caracteristicilor unor lubrifianţi şi

În cadrul fiecărei lucrări se vor verifica practic unele noţiuni şi fenomene

Astfel, studenţii îşi formează o imagine despre modul în care intervine

Sunt prezintate şi norme de protecţie a muncii în laboratorul de chimie, principii

Lucrarea de faţă se adresează studenţilor, pentru executarea lucrărilor de

Autoarea aduce mulţumiri domnilor recenzori pentru îndrumările date chiar şi pe

PROTECŢIA MUNCII ÎN LABORATORUL DE CHIMIE.

DETERMINARE VITEZEI RELATIVE DE DIFUZIE A GAZELOR.................. 31

ANALIZA UNOR PRODUSE PETROLIERE: LUBRIFIANŢI,

ANALIZA CALITATIVĂ A UNOR ALIAJE CU ELECTROGRAFUL...............49

SISTEME DISPERSE. CONCENTRAŢIA SOLUŢIILOR.................................55

ANALIZA APELOR ........................................................................................ 71

COROZIUNEA ELECTROCHIMICĂ A METALELOR.................................... 83

PROTECŢIA METALELOR ÎMPOTRIVA COROZIUNII PRIN NICHELARE ..95

DETERMINAREA COMPOZIŢIEI ATMOSFEREI PRIN ADSORBŢIE

STUDIUL ECHILIBRULUI CHIMIC ÎN SISTEME OMOGEGE ..................... 113

DETERMINAREA VOLUMETRICĂ A OXIGENULUI DIZOLVAT ÎN APĂ ... 119

DETERMINAREA GRAVIMETRICĂ A FIERULUI........................................ 127

ANALIZA ÎNGRĂŞĂMINTELOR AGRICOLE .............................................. 135

LABOUR SAFETY IN THE CHEMISTRY LABORATORY

DETERMINATION OF RELATIVE RATE OF DIFFUSION OF THE GAS...... 31

ANALYSIS OF OIL PRODUCTS: LUBRICANTS, FUELS............................. 37

QUALITATIVE ANALYSIS OF SOME ALLOYS WITH THE

DISPERSE SYSTEMS. CONCENTRATION OF SOLUTIONS .......................55

ELECTROCHEMICAL CORROSION OF METALS........................................ 83

PROTECTION OF THE METALS AGAINST CORROSION THROUGH

ADSORBTION OF GASES ...........................................................................105

EQUILIBRIUM STUDY IN HOMOGENEOUS SYSTEMS............................. 113

DETERMINATION OF DISOLVED OXYGEN IN WATER ........................... 119

GRAVIMETRIC DETERMINATION OF IRON............................................... 127

ANALYSIS OF THE FERTILIZERS.............................................................. 135

SUBJECT INDEX ........................................................................................................159

PROTECŢIA MUNCII ÎN LABORATORUL DE CHIMIE

Protecţia muncii sau asigurarea desfăşurării muncii în laboratorul de chimie

Protecţia muncii are următoarele aspecte:

1. Protecţia juridică a muncii este reglementată prin:

2. Protecţia tehnică a muncii constă în măsuri tehnico-organizatorice pentru

3. Protecţia sanitară a muncii cuprinde măsurile organizatorice,

Înainte de intrarea în laboratorul de chimie, se pregăteşte fiecare lucrare de

Pentru asigurarea desfăşurării în condiţii de maximă siguranţă a activităţii în

De asemenea, trebuie să se cunoască şi măsurile de prim ajutor în cazul

Fig.1. Trusă sanitară de Fig.3. Cutie hidrant combinată

Pentru lucrul cu substanţele toxice (mercurul şi compuşii săi, cianurile alcaline

Sticlele şi borcanele cu reactivi se etichetează adecvat, corespunzător

se păstrează în dulapuri sau pe etajerele (reagenţarele), confecţionate tot din sticlă. Se

Tabelul 1. Simboluri utilizate pentru substanţele nocive

Lichidele se păstrează în eprubete, în sticle (substanţele volatile) sau în

Substanţele solide se păstrează pe o sticlă de ceas sau în recipiente mici

Gazele lichefiate sau condensate se păstrează în butelii, baloane, recipiente

Este indicat să se poarte halat în laboratorul de chimie. Când este cazul, se

Se vor aduce cârpe de laborator pentru a le folosi la nevoie.

Înainte de începerea lucrărilor de laborator şi la părăsirea laboratorului de