DR Pen P Generala Mihai Dunea 2017 PDF

Drept penal.
Partea generală
Curs teoretic în domeniul licenţei (I)
• Noţiuni introductive. Aplicarea legii penale. Infracţiunea

• Extrase de practică relevantă
• Materiale auxiliare de lucru
Copyright©2017 Editura Hamangiu SRL
Editură de prestigiu recunoscut în domeniul ştiinţelor sociale CNATDCU
Toate drepturile rezervate Editurii Hamangiu
Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Hamangiu
Editura Hamangiu: Str. Mitropolit Filaret nr. 39-39A, Sector 4, Bucureşti, O.P. 5, C.P. 91
Tel./Fax: 021.336.04.43; 031.805.80.21; Vânzări: 021.336.01.25; 031.425.42.24 E-mail:
redactia@hamangiu.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MĂRCULESCU-MICHINICI,

MARIA IOANA Drept penal - partea generală : curs teoretic în domeniul licenţei /
Maria Ioana Mărculescu-Michinici, Mihai Dunea. - Bucureşti: Editura Hamangiu,
2017- 2 voi.
ISBN 978-606-27-0625-8
Voi. 1. : Noţiuni introductive, Aplicarea legii penale, Infracţiunea. - 2017. -
Conţine bibliografie. - ISBN 978-606-27-0626-5
I. Dunea, Mihai
343
Maria-loana Mărcuiescu-Mîchînicî Mihai Dunea
Drept penal. Partea generală

Curs teoretic în domeniul licenţei (I)
• Noţiuni introductive. Aplicarea legii penale.

Infracţiunea
• Extrase de practică relevantă
• Materiale auxiliare de lucru
/ <S dÂXwun
îramactout r
2017
DESPRE AUTORI
Maria-loana Mărculescu-Michinici
Este conferenţiar universitar la Facultatea de Drept a Universităţii „Alexandru loan Cuza"
din laşi, titulară a cursurilor de Drept penal. Partea generală şi Criminologie. Din anul
1998 este doctor în drept, sub coordonarea prof. univ. dr. Grigore Gr. Theodoru (
Hotărârea judecătorească penală şi rolul ei în combaterea şi
prevenirea
infracţiunilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016).
Pe parcursul activităţii sale didactice a participat la numeroase conferinţe, simpozioane,
cursuri de specializare în domeniul dreptului penal şi al criminologiei, elaborând şi
publicând o serie de lucrări de specialitate în domeniul juridico-penal (articole în reviste de
profil, precum şi în volume ale conferinţelor). A colaborat la redactarea cursului de Drept
penal. Partea generală (MARIAZOLYNEAK, MARIA IOANA MICHINICI, Ed. Fundaţiei „Chemarea",
laşi, 1999) şi face parte din colectivul de autori ai lucrării Noul Cod penal. Comentarii pe
articole (coordonator TUDOREL TOADER, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014).
Mihai Dunea
Este lector universitar la Facultatea de Drept a Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi,
titular în domeniul Drept penal. Partea generală şi al disciplinei Probleme speciale de
drept penal. Din anul 2012 este doctor în drept, sub coordonarea prof. univ. dr. Tudorel
Toader ( speciale de nepedepsire
şi cauzele speciale de reducere a pedepsei). în perioada 2014-2015 a urmat şi finalizat
studii post-doctorale, în calitate de cercetător (în cadrul proiectului
POSDRU/159/1.5/S/141699 - Modernizarea legislaţiei naţionale în contextul uniformizării
dreptului la nivel european şi implicaţiile socio-politice asupra sistemului administrativ), cu
tema de cercetare „Modernizarea legislaţiei penale şi modelul normativ: între
deziderat şi realitate în exprimarea politicii penale de factură atenuantă şi
agravantă".
Pe parcursul activităţii sale didactice a fost implicatîn susţinerea şi/sau participarea la mai
multe conferinţe, simpozioane, cursuri de specializare, şcoli de vară şi alte manifestări
academiceîn domeniul juridico-penal, publicând o serie de articole în materia dreptului
penal în reviste şi periodice de specialitate, precum şi în volume ale unor conferinţe
naţionale şi internaţionale.
De asemenea, face parte din colectivul de autori ai lucrării Noul Cod penal. Comentarii
pe articole (coordonator TUDOREL TOADER, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014).
CUVÂNTUL AUTORILOR
Prezenta lucrare se adresează, cu predilecţie, studenţilor din anul al ll-lea de studii

juridice de licenţă.
Cursul este sistematizat în trei titluri (Noţiuni introductive; Aplicarea legii penale;
Infracţiunea), prin valorificarea doctrinei autohtone şi a jurisprudenţei naţionale -în
special a celei obligatorii -în domeniul dreptului penal (partea generală).
în acest demers, în primul titlu, rezervat noţiunilor introductive în materia dreptului
penal, se tratează o serie de chestiuni referitoare la: aspecte generale de bază privind
dreptul penal; izvoarele dreptului penal; principiile fundamentale ale dreptului penal;
norma penală, raportul juridic penal şi legea penală. în titlul al ll-lea este examinată
materia aplicării legii penale, abordată din perspectiva mai multor coordonate, respectiv:
timpul, spaţiul, persoanele şi faptele. Titlul al lll-lea cuprinde analiza infracţiunii, ca
instituţie fundamentală principală a dreptului penal, fiind prezentate detaliat chestiuni
privind: definiţia şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii; cauzele care exclud infracţiunea;
conţinutul infracţiunii; formele infracţiunii după fazele de desfăşurare a activităţii ilicite;
unitatea de infracţiune; pluralitatea de infracţiuni; participaţia penală.
în această desfăşurare a materiei (tratată, preponderent, dintr-o perspectivă
teoretică/ştiinţifică), s-au urmărit constant atât fundamentarea unor aspecte şi noţiuni
elementare, de bază în materia dreptului penal (fixarea „abc"-ului în domeniu), cât şi
surprinderea unor „probleme speciale" controversate sau apte să conducă la exprimarea
de opinii divergente. S-a încercat şi realizarea unei coerente îmbinări a gradelor de
dificultate distincte implicate de aceste două planuri de raportare la domeniul juridico-
penal de analiză. Astfel, prin valorificarea predilectă a doctrinei penale naţionale
(configurată sub auspiciile legislaţiei penale actuale, dar şi a celei conturate sub fosta
reglementare) şi prin raportări la soluţii de practică (mai ales la decizii obligatorii ale Curţii
Constituţionale şi ale instanţei supreme), cititorului urmează a i se facilita înţelegerea unor
constante aflate în afara oricăror controverse în materie de drept penal. în plus, pe
aceleaşi baze, acestuia i se propune şi parcurgerea unui veritabil „teren minat" de aspecte
discutabile în materie juridico-penală, punându-i-se la dispoziţie cunoştinţele apte să îi
asigure o „navigare" reuşită pe „nisipurile mişcătoare" ale dezbaterii academice şi ale
soluţiilor neunitare atinse/ apte să fie generate în practică.
Pentru a veni în sprijinul cititorilor (în special al studenţilor), autorii au inclus în
cuprinsul lucrării şi materiale auxiliare de lucru: întrebări tip grilă, speţe, afirmaţii/
enunţuri (care impun indicarea valorii de adevăr, cu argumentarea răspunsului),
scheme/reprezentări grafice ş.a. Acestea vizează (şi ele) să încurajeze şi să stimuleze
gândirea (pe cont propriu), dorindu-se un instrument util în demersul de înfrângere a
tendinţei (sterile) de memorare mecanică, de „recitare" (fără înţelegere) a dispo-
VI DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
ziţiilor legale şi a comentariilor de specialitate (reflex inutil în absenţa capacităţii - exersate

- de filtrare a informaţiei prin prisma analizei individuale, la nevoie critice, susţinută de
argumente de text = normative, dar şi logico-raţionale). Astfel, autorii îşi reafirmă (şi pe
această cale) credinţa că studentul nu trebuie să fie/să rămână tributar unui anumit punct
de vedere, exprimat într-o problemă deschisă/care lasă loc de interpretare. Dimpotrivă,
studentul trebuie informat/ajutat (ghidat) să se documenteze în legătură cu acele aspecte
care implică discuţii/nuanţe interpretative/ controverse (recunoscute ca atare în doctrină
sau doar potenţiale). Dezvoltarea gândirii critice, bazată pe cunoaşterea opiniilor
exprimate şi a argumentelor care le susţin, este dezirabilă, pentru ca ulterior să se poată
opta, în cunoştinţă de cauză, asupra soluţiei potrivite (în funcţie de context, de interes, de
propria opţiune motivată). în opinia autorilor, instruirea academică nu trebuie realizată în
scopul primar al dogmatizării, al transformării persoanei într-un student eficient, ci în
vederea pregătirii temeinice pentru desfăşurarea activităţii de practică (judiciară şi - poate
- legislativă) de mâine. Acest proces impune tocmai stimularea capacităţii de analiză
(critică) şi argumentare coerentă, logico-raţională, înţelegerea (şi relativizarea, în limite
rezonabile, a) fenomenului juridic, a legităţilor sale obiective, a mecanismelor ireductibile
după care funcţionează acesta, în contextul mai larg al dinamicii constante a dreptului
pozitiv şi a ideilor juridice esenţiale pe care se fundamentează (ar trebui să se
fundamenteze) activitatea de elaborare şi de aplicare a legii (în litera şi în spiritul său)...
Este de menţionat că numeroase exerciţii aplicative (speţe, grile etc.) au fost
elaborate/dezvoltate plecând de la cazuri, situaţii, împrejurări şi exemple ajunse, în timp,
ipoteze clasice („de şcoală") în materie - şi intrate, astfel, în domeniul public al
exemplificării unor instituţii/idei/concepte de drept penal. S-a recurs, pe alocuri, la
acestea nu din conformism, ci pentru că dorinţa de „a reinventa roata"/ de „a sparge
tiparele" cu orice preţ nu credem că include un merit intrinsec general valabil, iar unele
constante merită a fi conservate, dată fiind eficienţa lor verificată în fenomenologia
studiului şi înţelegerii dreptului (penal). Alături de aceste veritabile ipoteze standardizate
(de al căror contact nu puteau fi lipsiţi cititorii), sunt propuse şi exemple/exerciţii originale,
în a căror imaginare s-a sintetizat inclusiv rodul interacţiunii constante a autorilor cu
studenţii Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi
(indiferent de nivelul de pregătire: licenţă sau masterat). Prin urmare, folosim (şi) această
cale pentru a le mulţumi pentru inspiraţie, pentru ideile inovatoare şi perspectiva
proaspătă pe care o aduc, în mod constant, abordării dreptului penal, ferindu-ne de
pericolul căderii într-un (profund şi inflexibil) dogmatism. Nu în ultimul rând, numeroase
exemple/idei utilizate în această lucrare se datorează propriei formări a autorilor de către
generaţiile de dascăli care au dat fiinţă „şcolii (de drept penal) de la laşi" - repere de
conduită profesională şi morală, corifei ai ştiinţei juridico-penale autohtone, spre care
îndreptăm recunoştinţa noastră. Sperăm a transmite mai departe viziunea şi cunoştinţele
acestora, de care trebuie să profite generaţiile viitoare de jurişti, noi înşine (în continuare)
şi (de dorit) chiar Legiuitorul (care trebuie să găsească justul echilibru între perspectiva
normativă
DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ VII
orientată spre viitor, fără a se desprinde însă cu totul de soluţiile întemeiate ale tradiţiei
noastre juridice).
Materialul de faţă cuprinde şi exprimarea unor puncte de vedere, precum şi a unor
propuneri de legeferenda, urmând a se determina în timp viabilitatea acestora, în
contextul unei dinamici legislative, doctrinare şi jurisprudenţiale accentuate, care
caracterizează, în momentul de faţă, în România, (şi) domeniul dreptului penal*. Sub
asemenea auspicii, este evident că opiniile (critice/proprii) formulate, mai ales în legătură
cu aspecte controversate/controversabile (ca expresie a concepţiei potrivit căreia
„gândirea pe cont propriu nu poate fi oprită"), au aptitudinea de a prezenta limite, fiind
exprimate sub rezerva potenţialelor reconsiderări care ar putea decurge (spre exemplu)
din revirimente jurisprudenţiale, re-veniri/transformări legislative sau noi nuanţări
teoretice (doctrinare).
Explicaţiile din prezenta lucrare pot fi utile nu numai celor aflaţi la primul contact cu
studiul dreptului penal, ci şi celor care doresc să parcurgă recapitulativ materia sau să o
aprofundeze (de pildă, studenţilor la studii de masterat). De asemenea, lucrarea îi vizează
şi pe cei care se pregătesc pentru diverse evaluări implicând domeniul dreptului penal:
examen de absolvire a studiilor de licenţă în drept, concurs de admitere în unele profesii
juridice (magistratură, avocatură ş.a.), concursuri de definitivat sau promovare în cadrul
unor profesii juridice etc. Din această perspectivă (şi nu numai), apreciem că acest curs
poate folosi şi practicienilor dreptului, putând servi, totodată, drept mijloc util dialogului
academicîntreţinut cu teoreticienii penalişti. Sperăm ca lucrarea să apară tuturor cititorilor
ca o lectură utilă, echilibrată şi (in) formativă în domeniul dreptului penal (partea
generală).
Autorii
* în considerarea acestor constatări obiective legate de dinamica dreptului penal, în contextul

în care ne situăm (încă la început de drum în aplicarea unei legislaţii noi), trebuie înţeles şi traseul
editării/ publicării prezentului curs. Astfel, sunt de observat: un grad relativ ridicat de
incertitudine legislativă actuală în domeniu; intervenţii importante, în materie, ale Curţii
Constituţionale şi ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul deciziilor obligatorii
(hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi decizii
pronunţate în soluţionarea unor recursuri în interesul legii); continua „aşezare" şi „reaşezare" a
doctrinei, în varii aspecte discutabile. Drept urmare, deşi elaborarea materialului acestui curs, în
liniile esenţiale sub care se înfăţişează, a fost finalizată încă din cursul anului 2016, publicarea a
suferit o serie de amânări, neplanificate iniţial, intervenite pe parcurs. Acestea au fost cauzate, în
special, de unele perspective de modificare legislativă în materie penală (spre exemplu, apariţia
O.U.G. nr. 18/2016 sau a O.U.G. nr. 13 şi nr. 14/2017 ş.a.), precum şi de necesitatea aşteptării
pronunţării/motivării unor soluţii de jurisprudenţă obligatorie în domeniul dreptului penal (decizii
ale Curţii Constituţionale - precum Decizia nr. 368/2017 privind infracţiunea continuată - şi decizii
obligatorii ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: HP/RIL). Un alt curs de acţiune ar fi ridicat riscul
ca, încă de la apariţia sa, lucrarea să fie mult depăşită, sub aspectul conţinutului, ceea ce autorii şi
editorul au dorit să evite, în mod special.
ABREVIERI
-
alin. alineatul
art. -
articolul
B. Of. -
Buletinul Oficial
C.D.P. -
—
revista Caiete de drept penal
C. civ. Codul civil (Legea nr. 287/2009, republicată în M. Of. nr. 505 din
15 iulie 2011)
—
C.C.R. Curtea Constituţională a României

C.E.D.O. -
—
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CP Codul penal (Legea nr. 286/2009, publicată în M. Of. nr. 510 din
—
24 iulie 2009)
CP 1968 Codul penal din 1968 (Legea nr. 15/1968, republicată în M. Of. nr.
65 din 16 aprilie 1997)
—
CPC Codul de procedură civilă (Legea nr. 134/2010, republicată în M.
Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015)
—
CPP Codul de procedură penală (Legea nr. 135/2010, publicată în M.
Of. nr. 486 din 15 iulie 2010)
—
CPP 1968 Codul de procedură penală din 1968 (Legea nr. 29/1968,
republicată în M. Of. nr. 78 din 30 aprilie 1997)
-
C.S.J. Curtea Supremă de Justiţie

dec. —
decizia
dec. de îndrum. -
decizia de îndrumare
Dreptul -
-
revista Dreptul
Ed. Editura
ed. ediţia
I.C.C.J. -
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
J.O. -
-
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
J.N. revista Justiţia Nouă
lit. -
litera
M. Of. -
Monitorul Oficial al României, Partea 1
n.n. -
nota noastră
nr. -
numărul
O.G. -
ordonanţa Guvernului
O.U.G. -
-
ordonanţa de urgenţă a Guvernului
P- -
pagina
R.D.P. -
Revista de drept penal
R.R.D. Revista română de drept
s. pen. -
-
secţia penală
s.n. sublinierea noastră
S.U. -
Secţiile Unite
ş.a. -
şi altele
ş.u. -
şi următoarele
Trib. -
Tribunalul
Trib. Suprem -
—
Tribunalul Suprem
voi. volumul
CUPRINS
TITLUL I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL _____________________ 1
Preliminarii __________________________________________________________________ 1
Capitolul I. Aspecte generale de bază privind dreptul penal ___________________________ 2

Secţiunea 1.Noţiunea/definiţia dreptului penal şi instituţiile fundamentale
ale dreptului penal __________________________________________________________ 2
§1. Noţiunea/definiţia dreptului penal __________________________________________ 2
§2. Instituţiile fundamentale ale dreptului penal __________________________________ 4
Secţiunea a 2-a. Caracterele dreptului penal _____________________________________ 5
Secţiunea a 3-a. Necesitatea, scopul, rolul, sarcinile şi funcţiile dreptului penal __________ 12
§1. Necesitatea dreptului penal ______________________________________________ 12
§2. Scopul dreptului penal __________________________________________________ 13
§3. Rolul şi sarcinile dreptului penal ___________________________________________ 14
§4. Funcţiile dreptului penal _________________________________________________ 15
Capitolul al ll-lea. Izvoarele dreptului penal ________________________________________ 20
Secţiunea 1.Conceptul de izvor de drept (izvor al dreptului penal); generalităţi;
tipuri (categorii) de izvoare ale dreptului penal _________________________________ 20
Secţiunea a 2-a. Izvoarele propriu-zise (principale, cu efecte depline) ale
dreptului penal: (anumite tipuri de) acte normative - legea organică şi ordonanţele de
urgenţă ale Guvernului; situaţia documentelor internaţionale de interes
în materie penală (şi a jurisprudenţei subsecvente) ______________________________ 22
§1. Legea - izvor al dreptului penal ___________________________________________ 22
§2. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului - izvor al dreptului penal ___________________ 25
§3. Documentele internaţionale - izvor al dreptului penal _________________________ 26
Secţiunea a 3-a. Izvoarele adiacente (cu efecte parţiale) ale dreptului penal: decretul
prezidenţial de graţiere (individuală) şi jurisprudenţa obligatorie
a Curţii Constituţionale a României şi a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie _____________ 27
§1. Decretul prezidenţial de graţiere (individuală) - izvor al dreptului penal ___________ 27
§2. Jurisprudenţa obligatorie a Curţii Constituţionale a României - izvor
al dreptului penal ______________________________________________________ 28
§3. Jurisprudenţa obligatorie a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - izvor
al dreptului penal ______________________________________________________ 32
Secţiunea a 4-a. Problema jurisprudenţei obligatorii a unor organisme
jurisdicţionale internaţionale/supranaţionale ca izvor al dreptului
penal (român) ____________________________________________________________ 36
Secţiunea a 5-a. Extrase de jurisprudenţă obligatorie privind izvoarele
dreptului penal __________________________________________________________ 41
Capitolul al lll-lea. Principiile fundamentale ale dreptului penal ________________________ 54

Secţiunea 1. Aspecte generale referitoare la conceptul şi sfera principiilor
fundamentale de drept penal _______________________________________________ 54
Secţiunea a 2-a. Principiul fundamental al legalităţii incriminării _____________________ 57
XII CUPRINS
Secţiunea a 3-a. Principiul fundamental al incriminării doar a faptelor care

prezintă un anumit grad de pericol social _____________________________________ 61
Secţiunea a 4-a. Principiul fundamental potrivit căruia infracţiunea este unicul
temei al răspunderii penale _________________________________________________ 65
Secţiunea a 5-a. Principiul fundamental al caracterului personal al răspunderii
penale _________________________________________________________________ 66
Secţiunea a 6-a. Principiul fundamental al legalităţii sancţiunilor de drept penal ________ 68
Secţiunea a 7-a. Principiul fundamental al individualizării sancţiunilor
de drept penal ___________________________________________________________ 72
Capitolul al IV-lea. Norma penală, raportul juridic penal şi legea penală ________________ 75
Secţiunea 1.Particularităţile normei juridice penale _______________________________ 75
§1. Structura internă a normelor juridice penale _______________________________ 75
§2. Clasificarea normelor juridice penale ___________________________________ 80
Secţiunea a 2-a. Raportul juridic penal _________________________________________ 98
§1. Conceptul de raport juridic penal. Controversa privind caracterul unic
sau plural al raportului juridic penal ______________________________________ 98
§2. Raportul juridic penal de conformare/cooperare (preceptiv) __________________ 103
§3. Raportul juridic penal de conflict/contradicţie/constrângere (punitiv) ___________ 107
Secţiunea a 3-a. Legea penală ________________________________________________ 117
§1. Lege penală generală, lege penală specială, lege extrapenală conţinând
şi unele dispoziţii penale_______________________________________________ 118
§2. Lege penală permanentă,lege penală temporară ____________________________ 121
Materiale auxiliare de lucru în studiul noţiunilor introductive în dreptul
penal ______________________________________________________________ 124
TITLUL AL ll-LEA. APLICAREA LEGII PENALE ________________________________________ 136

Preliminarii __________ _____________________________________________________ 136
Capitolul I. Aplicarea legii penale în timp _________________________________________ 138
Secţiunea 1. Aspecte introductive şi clarificări terminologice ________________________ 138
Secţiunea a 2-a. Principiul aplicării active a legii penale ____________________________ 143
§1. Activitatea legii penale - principiu de bază în materia aplicării legii
penale în timp ______________________________________________________ 143
§2. Analiza principiului aplicării active a legii penale _________________________ 145
Secţiunea a 3-a. Aplicarea temporală a dezincriminării (abolitio criminis) _____________ 154
§1. Conceptul de dezincriminare; delimitare faţă de noţiunea de lege
penală mai favorabilă; modalităţi de determinare a intervenţiei
dezincriminării ______________________________________________________ 154
§2. Consecinţele dezincriminării ____________________________________________ 161
§3. Probleme speciale în materiadezincriminării - abordare selectivă _______________ 165
Secţiunea a 4-a. Aplicarea legii penale mai favorabile (principiul mitior lexj ____________ 169
§1. Conceptul de lege penală mai favorabilă __________________________________ 169
§2. Aplicarea legii penale mai favorabile anterior momentului judecării
definitive a unor cauze ________________________________________________ 171
§3. Aplicarea legii penale mai favorabile ulterior momentului judecării
definitive a unor cauze ________________________________________________ 184
CUPRINS XIII
Secţiunea a 5-a. Aplicarea legii penale temporare ________________________________ 193

§1. Conceptul de lege penală temporară şi rolul acesteia ________________________ 193
§2. Aplicarea legii penale temporare ________________________________________ 195
Secţiunea a 6-a. Extrase de practică relevantă (obligatorie) în materia aplicării
în timp a legii penale române ______________________________________________ 198
Capitolul al ll-lea. Aplicarea legii penale în spaţiu___________________________________ 228
Secţiunea 1.Aspecte introductive (cadru general) _________________________________ 228
Secţiunea a 2-a. Teritorialitatea legii penale (principiul de bază în materia
aplicării legii penale în spaţiu) ______________________________________________ 230
§1. Teritorialitatea legii penale - principiu de bază în materia aplicării legii
penale în spaţiu______________________________________________________ 230
§2. Analiza principiului teritorialităţii ________________________________________ 232
§3. Excepţii de la aplicarea teritorială a legii penale române ______________________ 237
§4. Probleme speciale în materia teritorialităţii legii penale române -
abordare selectivă ___________________________________________________ 242
Secţiunea a 3-a. Principiul personalităţii legii penale române _______________________ 246
§1. Principiul personalităţii legii penale române - principiu complementar
în materia aplicării legii penale în spaţiu __________________________________ 246
§2. Analiza principiului personalităţii legii penale române _______________________ 247
§3. Probleme speciale în materia personalităţii legii penale române -
Secţiunea a 4-a. Principiul realităţii legii penale române ___________________________ 260
§1. Principiul realităţii legii penale române - principiu complementar
§2. Analiza principiului realităţii legii penale ___________________________________ 262
§3. Probleme speciale în materia realităţii legii penale române - abordare
selectivă ___________________________________________________________ 270
Secţiunea a 5-a. Principiul universalităţii legii penale române _______________________ 273
§1. Principiul universalităţii legii penale române - principiu complementar
§2. Analiza principiului universalităţii legii penale ______________________________ 276
§3. Probleme speciale în materia universalităţii legii penale române -
Secţiunea a 6-a. Generalităţi cu privire la instituţia extrădării _______________________ 288
Secţiunea a 7-a. Extrase de practică relevantă (obligatorie) în materia
aplicării legii penale române în spaţiu ________________________________________ 292
Materiale auxiliare de lucru în studiul aplicării legii penale în timp şi
în spaţiu ___________________________________________________________ 294
TITLUL AL lll-LEA. INFRACŢIUNEA ________________________________________________ 307

Capitolul I. Definiţia şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii ___________________________ 307
Secţiunea 1.Scurte consideraţii introductive privind infracţiunea _____________________ 307
Secţiunea a 2-a. Definiţia şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii _____________________ 310
§1. Definiţia infracţiunii. Succintă privire retrospectivă (evolutivă) ____________ 310
§2. Tipicitatea __________________________________________________________ 314
XIV CUPRINS
§3. Trăsăturile esenţiale inovatoare ale infracţiunii: caracterul nejustificat

şi caracterul imputabil _________________________________________________ 321
3.1. Preliminarii ______________________________________________________ 321
3.2. _________________________________________________________
Caracterul nejustificat al faptei-trăsătură esenţială a infracţiunii ________________ 322
3.3. _________________________________________________________
Caracterul imputabil al faptei-trăsătură esenţială a infracţiunii _________________ 323
§4. Infracţiunea - unicul temei al răspunderii penale _____________________________ 325
Materiale auxiliare de lucru în studiul definiţiei şi trăsăturilor esenţiale ale
Capitolul al ll-lea. Cauzele care exclud infracţiunea _________________________________ 332
infracţiunii ___________________________________________________________ 328
Secţiunea 1.Preliminarii _____________________________________________________ 332
§1. Tipuri de cauze care produc efecte extinctive asupra instituţiilor
penale fundamentale _________________________________________________ 332
§2. Clasificarea cauzelor care exclud infracţiunea________________________________ 337
Secţiunea a 2-a. Cauzele justificative____________________________________________ 344
§1. Generalităţi __________________________________________________________ 344
§2. Legitima apărare ______________________________________________________ 349
2.1. Preliminarii ______________________________________________________ 349
2.2. Legitima apărare propriu-zisă - condiţii de existenţă ______________________ 350
2.3. Prezumţia de legitimă apărare _______________________________________ 367
2.4. Probleme speciale în materia legitimei apărări - abordare selectivă _________ 371
§3. Starea de necesitate ___________________________________________________ 374
3.1. Preliminarii ______________________________________________________ 374
3.2. Condiţii de existenţă _______________________________________________ 376
3.3. Probleme speciale în materia stării de necesitate - abordare selectivă ______ 392
§4. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii __________________________ 393
4.1. Preliminarii ______________________________________________________ 393
4.2. Exercitarea unui drept ______________________________________________ 394
4.3. îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege ______________________________ 397
4.4. îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă ______________ 398
§5. Consimţământul persoanei vătămate ______________________________________ 401
5.1. Preliminarii ______________________________________________________ 401
5.3. Consimţământul persoanei vătămate - instituţie cu multiple
naturi juridice _____________________________________________________ 407
§6. Probleme speciale în materia cauzelor justificative - abordare selectivă __________ 408
6.1. Cauze justificative speciale __________________________________________ 408
6.2. Delimitări între unele cauze justificative generale ________________________ 409
6.3. Concursul cauzelor justificative ______________________________________ 413
Materiale auxiliare de lucru în studiul cauzelor justificative ________________________ 415
Secţiunea a 3-a. Cauzele de neimputabilitate ____________________________________ 425
§1. Generalităţi __________________________________________________________ 425
§2. Raportul dintre imputabilitate şi vinovăţie __________________________________ 431
§3. Clasificări ale cauzelor de neimputabilitate __________________________________ 434
§4. Minoritatea făptuitorului ________________________________________________ 439
4.1. Preliminarii ______________________________________________________ 439
4.3. Consecinţele reţinerii minorităţii făptuitorului ___________________________ 445
CUPRINS XV
4.4. Probleme speciale în materia stării de minoritate - abordare selectivă_______ 445

§5. Iresponsabilitatea _____________________________________________________ 447
5.1. Preliminarii ______________________________________________________ 447
5.3. Consecinţele reţinerii stării de iresponsabilitate _________________________ 452
§6. Intoxicaţia____________________________________________________________ 453
6.1. Preliminarii ______________________________________________________ 453
6.3. Intoxicaţia - instituţie cu multiple naturi juridice ________________________ 457
6.4. Consecinţele cauzei de neimputabilitate reprezentate de intoxicaţie _________ 458
§7. Cazul fortuit __________________________________________________________ 459
7.1. Preliminarii ______________________________________________________ 459
7.3. Consecinţele reţinerii cazului fortuit ___________________________________ 465
§8. Constrângerea fizică____________________________________________________ 465
8.1. Preliminarii ______________________________________________________ 465
8.3. Consecinţele reţinerii constrângerii fizice _______________________________ 470
§9. Constrângerea morală __________________________________________________ 470
9.1. Preliminarii ______________________________________________________ 470
9.3. Consecinţele reţinerii constrângerii morale _____________________________ 476
§10. Excesul neimputabil de legitimă apărare/de stare de necesitate ______________ 476
§11. Eroarea _____________________________________________________________ 479
11.1. Preliminarii; clasificări ale erorii _____________________________________ 479
11.2. Eroarea - analiza dispoziţiilor art. 30 CP _______________________________ 483
11.3. Consecinţele cauzei de neimputabilitate reprezentate de eroare ___________ 490
§12. Probleme speciale în materia cauzelor de neimputabilitate - abordare
selectivă ____________________________________________________________ 491
12.1. Cauze de neimputabilitate speciale __________________________________ 491
12.2. Delimitări între unele cauze generale de neimputabilitate ________________ 492
12.3. Concursul cauzelor de neimputabilitate ______________________________ 494
Secţiunea a 4-a. Unele probleme speciale comune în materia cauzelor
justificative şi a cauzelor de neimputabilitate ___________________________________ 495
§1. Despre compatibilitatea unor cauze de excludere a infracţiunii în
ipoteza subiectul activ persoană juridică ___________________________________ 495
§2. Concursul dintre cauzele justificative şi cauzele de neimputabilitate_____________ 496
§3. Actiolibera in causa________________________________________________ 497
Materiale auxiliare de lucru în studiul cauzelor de neimputabilitate _________________ 499
Capitolul al lll-lea. Conţinutul infracţiunii _________________________________________ 508

Secţiunea 1. Aspecte generale privitoare la conceptul de conţinut al
infracţiunii; tipuri, clasificări _______________________________________________ 508
Secţiunea a 2-a. Condiţiile preexistente ale infracţiunii _____________________________ 515
§1. Obiectul infracţiunii ___________________________________________________ 515
§2. Subiecţii infracţiunii ___________________________________________________ 521
2.1. Subiectul activ al infracţiunii _________________________________________ 522
2.2. Subiectul pasiv al infracţiunii _________________________________________ 532
XVI CUPRINS
Secţiunea a 3-a. Conţinutul constitutiv al infracţiunii ______________________________ 536

§1. Latura obiectivă a infracţiunii ____________________________________________ 537
1.1. Elementul material ________________________________________________ 538
1.2. Urmarea imediată a infracţiunii (urmarea socialmente periculoasă) _________ 551
1.3. Raportul de cauzalitate/legătura de cauzalitate (nexum cauzal) ____________ 558
1.4. Elemente suplimentare ale laturii obiective a infracţiunii privind
locul, timpul, modul sau mijloacele de săvârşire, condiţiile speciale impuse
subiecţilor ________________________________________________________ 569
§2. Latura subiectivă a infracţiunii ___________________________________________ 571
2.1. Aspecte generale în legătură cu vinovăţia penală ________________________ 571
2.2. Intenţia _________________________________________________________ 577
2.3. Culpa ___________________________________________________________ 585
2.4. Intenţia depăşită (praeterintenţia) ____________________________________ 591
2.5. Elemente suplimentare ale laturii subiective a infracţiunii, privind
mobilul sau scopul săvârşirii infracţiunii ________________________________ 598
Secţiunea a 4-a. Clasificări ale infracţiunii _______________________________________ 600
Secţiunea a 5-a. Unele extrase de practică relevantă (obligatorie) în materia
conţinutului infracţiunii ____________________________________________________ 610
Materiale auxiliare de lucru în studiul conţinutului infracţiunii ____________________ 619
Capitolul al IV-lea. Formele infracţiunii intenţionate după fazele de desfăşurare

a activităţii infracţionale ___________________________________________________ 632
Secţiunea 1. Consideraţii introductive privind formele infracţiunii intenţionate
după fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale. Succintă caracterizare _________ 632
Secţiunea a 2-a. Tentativa ____________________________________________________ 638
§1. Caracterizare generală (noţiune şi cadru legal; particularităţi la nivelul
elementelor analitice; infracţiuni la care nu este posibilă tentativa) ____________ 638
1.1. Tentativa - fază de executare; formă atipică (imperfectă) a infracţiunii ______ 638
1.2. Definiţie _________________________________________________________ 639
1.3. Categorii de infracţiuni la care nu este posibilă tentativa _________________ 643
§2. Probleme speciale în materia tentativei - abordare selectivă __________________ 646
2.1. Delimitarea tentativei de actele de pregătire ____________________________ 647
2.2. Delimitarea tentativei de infracţiunea fapt consumat _____________________ 649
§3. Formele tentativei _____________________________________________________ 652
3.1. Consideraţii introductive ___________________________________________ 652
3.2. Clasificările tentativei ______________________________________________ 654
§4. Incriminarea şi sancţionarea tentativei. Concepţia Codului penal român
în vigoare ___________________________________________________________ 658
4.1. Incriminarea tentativei _____________________________________________ 658
4.2. Sancţionarea tentativei _____________________________________________ 660
4.2.1. Sancţionarea tentativei prin diversificarea de pedeapsă _______________ 661
4.2.2. Sancţionarea tentativei prin parificarea de pedeapsă __________________ 665
§5. Cauzele de impunitate a tentativei. Desistarea şi împiedicarea producerii
rezultatului __________________________________________________________ 666
5.1. Desistarea _______________________________________________________ 668
5.2. împiedicarea producerii rezultatului __________________________________ 670
5.3. Acte de executare calificate _________________________________________ 672
§6. Extrase de practică penală relevantă (obligatorie) în materia tentativei __________ 673
CUPRINS XVII
Secţiunea a 3-a. Actele de pregătire ___________________________________________ 674

§1. Caracterizare generală (definiţie; condiţii) _________________________________ 674
§2. Actele de pregătire în concepţia legii penale române _________________________ 676
2.1. _________________________________________________________
Incriminarea actelor de pregătire prin asimilare cu tentativa ___________________ 677
2.2. _________________________________________________________
Incriminarea actelor de pregătire ca infracţiuni autonome _____________________ 679
2.3. Situaţia actelor de pregătire săvârşite de către o altă persoană
decât autorul faptei _______________________________________________ 681
Capitolul al V-lea. Unitatea de infracţiune ________________________________________ 694
Materiale auxiliare de lucru în studiul formelor infracţiunii intenţionate _____________ 683
Secţiunea 1. Consideraţii introductive în materia unităţii de infracţiune _______________ 694
Secţiunea a 2-a. Clasificări ale formelor unităţii infracţionale _______________________ 695
Secţiunea a 3-a. Unitatea naturală de infracţiune ________________________________ 699
§1. Preliminarii ___________________________________________________________ 699
§2. Infracţiunea simplă __________________________________________________ 700
2.1. Caracterizare generală _____________________________________________ 700
2.2. Unitatea naturală colectivă __________________________________________ 702
2.3. Subiecţii infracţiunii simple __________________________________________ 704
§3. Infracţiunea continuă ________________________________________________ 705
3.2. Clasificări ale infracţiunii continue ____________________________________ 707
3.3. Subiecţii infracţiunii continue ________________________________________ 709
3.4. Iter criminis - consumarea şi epuizarea infracţiunii continue -
momentul săvârşirii infracţiunii continue _______________________________ 710
§4. Infracţiunea deviată __________________________________________________ 711
4.1. Conceptul şi formele infracţiunii deviate ______________________________ 711
4.1.1. Error in persona - error in rem/objecto _____________________________ 712
4.1.2. Aberratio ictus ________________________________________________ 712
4.1.3. Aberratio delicti_______________________________________________ 713
4.1.4. Aberratio causae ______________________________________________ 714
4.2. Natură juridică şi caracterizare ______________________________________ 714
Secţiunea a 4-a. Unitatea legală de infracţiune __________________________________ 718
§1. Preliminarii ___________________________________________________________ 718
§2. Infracţiunea continuată _______________________________________________ 719
2.3. Regim de sancţionare ______________________________________________ 732
2.4. Iter criminis - consumarea şi epuizarea infracţiunii continuate -
momentul săvârşirii infracţiunii continuate ______________________________ 734
§3. Infracţiunea complexă _______________________________________________ 735
3.2. Modalităţile/formele infracţiunii complexe _____________________________ 738
3.3. Particularităţi ia nivelul structurii infracţiunii complexe ____________________ 739
3.4. Tratament sancţionator ____________________________________________ 743
§4. Infracţiunea de obicei ________________________________________________ 745
4.2. Clasificări ale infracţiunii de obicei ____________________________________ 749
4.3. Subiecţii infracţiunii de obicei ________________________________________ 749
XVIII CUPRINS
4.4. Iter criminis - consumarea şi epuizarea infracţiunii de obicei -

momentul săvârşirii infracţiunii de obicei _______________________________750
§5. Infracţiunea progresivă _________________________________________________752
5.1. Caracterizare generală______________________________________________752
5.2. Clasificări ale infracţiunii progresive ___________________________________755
5.3. Subiecţii infracţiunii progresive _______________________________________755
5.4. Iter criminis - consumarea şi epuizarea infracţiunii progresive-
momentul săvârşirii infracţiunii progresive ______________________________756
Secţiunea a 5-a. Extrase de practică relevantă (obligatorie) în materia
unităţii infracţionale_______________________________________________________757
Materiale auxiliare de lucru în studiul unităţii de infracţiune _______________________763
Capitolul al Vl-lea. Pluralitatea de infracţiuni _______________________________________774

Secţiunea 1.Consideraţii introductive privind pluralitatea de infracţiuni _______________ 774
§1. Noţiune______________________________________________________________774
§2. Formele pluralităţii de infracţiuni (identificare şi delimitări, în funcţie
de identitatea subiectului activ) _________________________________________774
Secţiunea a 2-a. Concursul de infracţiuni ________________________________________ 779
§1. Definiţie generală ______________________________________________________779
§2. Condiţii generale de existenţă a concursului de infracţiuni ____________________ 780
2.1. Săvârşirea a două sau mai multor infracţiuni ___________________________ 780
2.2. Săvârşirea infracţiunilor de către aceeaşi persoană _______________________781
2.3. Comiterea infracţiunilor înainte de rămânerea definitivă a unei
hotărâri de condamnare a infractorului pentru vreuna dintre ele ___________ 781
2.4. Infracţiunile comise (sau cel puţin două dintre acestea) să poată
fi supuse judecăţii__________________________________________________782
§3. Formele concursului de infracţiuni ________________________________________783
3.1. Concursul real de infracţiuni - succintă caracterizare _____________________ 783
3.2. Concursul formal de infracţiuni - succintă caracterizare ___________________785
§4. Sancţionarea concursului de infracţiuni ____________________________________785
4.1. Precizări prealabile ________________________________________________785
4.2. Sancţionarea concursului de infracţiuni în cazul persoanei fizice
majore __________________________________________________________786
4.2.1. Ipoteze şi soluţii legale prevăzute de art. 39 CP. Pedeapsa
principală în caz de concurs de infracţiuni ___________________________786
4.2.2. Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente
(art. 40 CP) ___________________________________________________789
4.2.3. Reglementarea modului de aplicare a pedepselor secundare
(pedepse complementare şi pedepse accesorii) şi a măsurilor
de siguranţă __________________________________________________790
4.3. Sancţionarea concursului de infracţiuni în cazul persoanei juridice ___________791
4.4. Sancţionarea concursului de infracţiuni comise de un infractor
minor. Ipoteze şi soluţii legale ________________________________________793
§5. Extrase de practică relevantă (obligatorie) în materia concursului
de infracţiuni ________________________________________________________794
Secţiunea a 3-a. Recidiva _____________________________________________________801
§1. Consideraţii introductive ________________________________________________801
CUPRINS XIX
§2. Recidiva în cazul persoanei fizice (definiţie; condiţii de existenţă; forme

principale - particularităţi, tratament penal) _______________________________804
2.1. Definiţie generală _________________________________________________804
2.2. Condiţii generale de existenţă a recidivei ______________________________804
2.2.1. Condiţii pozitive de existenţă a stării de recidivă _____________________805
2.2.2. Condiţii negative de existenţă a stării de recidivă ____________________807
2.3. Recidiva postcondamnatorie în cazul persoanei fizice ____________________807
2.4. Recidiva postexecutorie în cazul persoanei fizice ________________________813
§3. Recidiva în cazul persoanei juridice (definiţie; condiţii de existenţă;
forme principale; tratament penal) _______________________________________818
3.1. Definiţie. Condiţii de existenţă _______________________________________818
3.2. Recidiva postcondamnatorie în cazul persoanei juridice __________________820
3.3. Recidiva postexecutorie în cazul persoanei juridice ______________________821
3.4. Regimul pedepselor secundare şi al măsurilor de siguranţă în cazul
recidivei persoanei juridice __________________________________________822
Secţiunea a 4-a. Pluralitatea intermediară de infracţiuni ___________________________824
§1. Consideraţii introductive ________________________________________________824
§2. Pluralitatea intermediară în cazul persoanei fizice_________________________826
§3. Pluralitatea intermediară în cazul persoanei juridice _______________________831
Secţiunea a 5-a. Extrase de practică relevantă (obligatorie) în materia recidivei
şi a pluralităţii intermediare de infracţiuni _____________________________________834
Materiale auxiliare de lucru în studiul pluralităţii de infracţiuni ____________________838
Capitolul al Vll-lea. Participaţia penală ___________________________________________857

Secţiunea 1. Preliminarii ____________________________________________________857
Secţiunea a 2-a. Participaţia penală - caracterizare generală________________________858
§1. Sediul materiei. Noţiune şi natură juridică __________________________________858
§2. Condiţiile participaţiei penale ____________________________________________861
§3. Felurile participaţiei penale ______________________________________________865
Secţiunea a 3-a. Autorul şi coautorii ___________________________________________867
§1. Caracterizare generală _________________________________________________867
§2. Probleme speciale în materia coautoratului - abordare selectivă________________873
Secţiunea a 4-a. Participanţii cu rol (secundar) de instigatori şi complici _______________877
§1. Aspecte generale comune în privinţa instigării şi complicităţii __________________877
§2. Instigarea ca formă a participaţiei penale _________________________________878
2.1. Specificul activităţii desfăşurate de participantul cu rol de instigator.
Condiţiile şi felurile instigării _________________________________________878
2.2. Probleme speciale în materia instigării - abordare selectivă _______________885
§3. Complicitatea ca formă a participaţiei penale _______________________________889
3.1. Specificul activităţii desfăşurate de participantul cu rol de complice.
Condiţiile şi felurile complicităţii ______________________________________889
3.2. Probleme speciale în materia complicităţii - abordare selectivă ____________895
Secţiunea a 5-a. Participaţia improprie. Modalităţi normative _______________________899
§1. Participaţia improprie în modalitatea intenţie -culpă ______________________900
§2. Participaţia improprie în modalitatea intenţie -lipsă de vinovăţie ____________903
Secţiunea a 6-a. Regimul de sancţionare aplicabil participaţiei penale ________________906
§1. Consideraţii generale ___________________________________________________906
§2. Tratamentul penal al participaţiei penale proprii _____________________________908
XX CUPRINS
§3. Tratamentul pena! al participaţiei penale improprii _________________________ 911

Secţiunea a 7-a. Circumstanţele personale şi circumstanţele reale __________________ 914
§1. Circumstanţele personale ____________________________________________ 914
§2. Circumstanţele reale ________________________________________________ 915
Secţiunea a 8-a. împiedicarea săvârşirii infracţiunii - cauză de nepedepsire ___________ 917
§1. Condiţii _____________________________________________________________ 917
§2. Efecte. întinderea efectelor _____________________________________________ 919
Materiale auxiliare de lucru în studiul participaţiei penale _______________________ 921
BIBLIOGRAFIE _________________________________________________________ 933

TITLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
#
ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL
PRELIMINARII
Abordarea oricărui demers de prezentare şi de analiză (chiar succintă) a materiei de studiu

corespunzătoare disciplinei Drept penal - partea generala trebuie să demareze, în mod firesc, cu
preocuparea pentru surprinderea a ceea ce se poate denumi, generic, ansamblul noţiunilor
introductive în domeniul dreptului penal. Pentru că o lucrare preponderent teoretică referitoare la
materia penală - aşa cum este şi prezenta - se adresează, cu predilecţie, persoanelor care se află
la primul contact cu studiul disciplinei ori celor care doresc să parcurgă, recapitulativ, informaţia
corespunzătoare acestui domeniu de studiu, apreciem că reprezintă o etapă normală în
expunerea materiei aceea care debutează cu aplecarea asupra unor chestiuni de bază, de maximă
generalitate, dar, totodată, importante prin aceea că asigură un temei logic pentru înţelegerea
coerentă a întregului eşafod de cunoştinţe şi informaţii de specialitate ce urmează a fi
dobândite/consolidate în etape ulterioare ale studiului iniţial sau aprofundat. Astfel de aspecte
sunt, de pildă, cele care introduc şi familiarizează însuşi conceptul de drept penal, precum şi
structura instituţiilor fundamentale aflate la temelia acestei ramuri de drept ori acelea care indică
sursele de provenienţă şi de exprimare (manifestare) ale reglementărilor ce îi dau conţinut
(izvoarele dreptului penal), dar şi - în egală măsură - dezvoltările teoretice (doctrinare) legate de
problema funcţiilor şi caracterelor dreptului penal, a principiilor fundamentale care configurează
şi orientează crearea, aplicarea şi interpretarea acestuia sau aspectele privitoare la structura şi
interpretarea normei juridice penale, la tipurile şi specificul raporturilor juridico-penale, la
conexiunile dintre această ramură de drept şi altele existente în cadrul sistemului juridic naţional
etc.
în cele ce urmează vom efectua, aşadar, câteva scurte şi punctuale referiri la principalele
aspecte care caracterizează acest domeniu indispensabil pentru abordarea studiului dreptului
penal, reprezentat de suma noţiunilor introductive în materie, urmând ca analiza reglementărilor
care ordonează aplicarea legii penale române actuale în timp şi în spaţiu (materie tratată
adeseori, în doctrină, tot într-un asemenea cadrul iniţial, introductiv) să formeze obiectul
preocupărilor noastre într-o diviziune aparte a prezentei lucrări. Apreciem că această
sistematizare a materiei este pe deplin justificată, prin prisma caracterului specific al informaţiei şi
noţiunilor corespunzătoare aplicării legii penale în timp şi în spaţiu, precum şi datorită
importanţei aparte (teoretice şi practice) pe care această reglementare o manifestă, raţiuni la
care se adaugă şi acelea referitoare la întinderea analizei teoretice a acestei părţi a materiei, dar şi
recunoaşterea complexităţii sale sporite pentru persoanele aflate la primul contact cu disciplina.
CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE
DE BAZĂ PRIVIND DREPTUL PENAL
Secţiunea 1.Noţiunea/definiţia dreptului penal

şi instituţiile fundamentale ale dreptului penal
§1. Noţiunea/definiţia dreptului penal

Indiferent dacă ne raportăm doar la un cadru de referinţă strict naţional ori dacă abordăm
doctrina internaţională de specialitate, în general, este de remarcat o deosebită fecunditate a
definiţiilor care sunt oferite conceptului de drept penal, surprins fie în accepţiunea de ramură de
drept, fie de ştiinţă al cărei obiect de studiu îl reprezintă respectiva ramură de drept, fie,
deopotrivă - plenar-, în ambele ipostaze. Dincolo de varietatea impresionantă de definiţii astfel
propuse şi formulate (considerăm că este rezonabil să apreciem că majoritatea autorilor de lucrări
teoretice de specialitate în domeniul dreptului penal, partea generală-cel puţin - avansează o
definiţie oarecum particularizată a dreptului penal), este însă de observat că cele mai multe
formulări tind să reţină (cu diverse variaţiuni - adesea neesenţiale - pe aceeaşi temă), în cadrul
unei asemenea definiţii, anumite elemente componente ireductibile, practic standardizate, cu
privire la ceea ce se apreciază că reprezintă/ar trebui să reprezinte, în contemporaneitate, dreptul
penal.
Apreciem că pot fi enumerate cu acest titlu (de elemente componente generale, de bază în
definirea dreptului penal) următoarele:
- dreptul penal reprezintă un sistem de norme juridice (nu doar o sumă de dispoziţii legale
necoordonate, disparate) edictate de către legiuitor;
- dreptul penal constituie o ramură (aparte, distinctă de celelalte, de sine stătătoare) a
sistemului dreptului, care vizează să realizeze, cu preponderenţă, apărarea socială (protejarea
principalelor valori sociale şi a relaţiilor sociale născute şi desfăşurate în jurul acestora), într-o
anumită societate determinată (spaţial şi temporal);
-în sistemul nostru (naţional) actual de drept111, o altă caracteristică adeseori inserată în
definirea dreptului penai o reprezintă fixarea acestuia ca ramură de drept care aparţine dreptului
public;
- dreptul penal urmăreşte să îşi realizeze obiectivul prin procedeul specific al luptei împotriva
fenomenului infracţional existent în acea societate (prin activitatea de prevenire şi combatere a
infracţiunilor);
- dreptul penal descrie tipurile de comportamente periculoase şi indezirabile social, de o
anumită gravitate, calificându-le drept infracţiuni (incriminează conduitele astfel descrise,
atribuindu-le natura juridică de infracţiuni, adică formele cele mai avansate ale ilicitului 1 * * * * * *
[1)
Precizarea este necesară, deoarece, cu privire la încadrarea dreptului penal în categoria ramurilor de drept
public ori privat (sau a acordării unui statut aparte, mixt, acestuia), soluţiile naţionale tind să difere chiarîn sistemele
de drept pe care, tradiţional, le considerăm de referinţă (şi apropiate, în esenţă) de al nostru. Astfel, de pildă, în
Franţa, opinia doctrinară majoritară este în sensul că dreptul penal ar constitui o ramură de drept integrabilă în
sfera a ceea ce se poate numi „drept privat". Asupra motivelor pentru care, în doctrina noastră - şi nu numai -,
dreptul penal este considerat formă a dreptului public vom reveni în secţiunea destinată prezentării caracterelor
dreptului penal.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 3
juridic din respectiva societate, existente la un anumit moment dat, în raport de anumite
concepţii sociale, juridice şi morale generale, depinzând şi de gradul de evoluţie, precum şi de
tipul/structura respectivei societăţi);
- dreptul penal reglementează forma (legală) cea mai severă de răspundere socio-juridică
posibilă: răspunderea penală (ce se angajează de către persoanele care comit infracţiuni, ca o
consecinţă a săvârşirii acestora), în concretizarea căreia se aplică sancţiunile penale;
- dreptul penal prevede, ca o consecinţă a comiterii infracţiunilor, sancţiuni specifice, de drept
penal, care îmbină caracteristici proprii ce le disting de alte tipuri de sancţiuni juridice ori
sociale/morale (şi anume o combinaţie de caracteristici: represive, aflictive, preventive, de
reeducare şi recuperare socială a acelor membri ai societăţii care, prin conduita avută, au intrat în
conflict cu societatea, pe terenul dreptului penal).
în considerarea celor astfel arătate, considerăm că, în sinteza trăsăturilor esenţiale cel mai
des indicate în doctrină în cadrul definirii dreptului penal, acesta poate fi apreciat ca reprezentând
o ramură de drept care îşi propune să asigure apărarea socială (ordinea şi disciplina socială),
realizând un control al conduitelor/comportamentelor individuale din societate în cel mai ridicat
grad indezirabile, prin acţiunea de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional, stabilind şi
reglementând: categoriile de fapte care sunt apreciate, la un anumit moment dat, drept
infracţiuni; răspunderea (juridică) corespunzătoare pentru comiterea lor; sancţiunile specifice în
care urmează a se concretiza această răspundere juridico-penală.
Ca instrument principal al politicii penale111, dreptul penal are ca scop apărarea împotriva
fenomenului infracţional a valorilor sociale esenţiale pentru existenţa şi dezvoltarea/progresul
unei societăţi, ceea ce relevă, totodată, şi necesitatea (precum şi utilitatea/oportunitatea)
reglementării juridico-penale, justificându-i existenţa ca un element sine qua non pentru existenţa
oricărei societăţi umane moderne.
Un sistem de norme de drept public
Incriminează (descrie legal ca infracţiuni) faptele

Dreptul penal neconvenabile de o anumită gravitate (sporită)
(ma teri a 1/sn bsta nţi al)
si care^
Reglementează răspunderea penală şi sancţiunile * de
drept penal incidente în cazul comiterii acestor
fapte
Asigură apărarea socială împotriva în scopn]^

infracţionalităţii (urmăreşte prevenirea şi
combaterea infracţiunilor)
[1]
Noţiunea de politica penala este apreciată, în doctrină, a face referire la un ansamblu conştient şi coerent de
măsuri preconizate ori chiar efectiv implementate la nivel legislativ, în vederea prevenirii şi combaterii ordonate
(sistematice) a flagelului infracţionalităţii, reprezentând o componentă inerentă integrată în ansamblul politicii
generale a unui anumit stat (ori chiar organizaţii supra-statale), la un anumit moment dat. în acest sens, a se vedea:
ŞT. DANEŞ, V. PAPADOPOL, Individualizarea judiciară a pedepselor, ed. a 2-a, Ed. Juridică, Bucureşti, 2005, p. 5-7; C. BULAI,
B.N. BULAI, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 23, 24; C. MITRACHE, CR.
MITRACHE, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 31, ş.a.
4 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ
§2. Instituţiile fundamentale ale dreptului penal

Apreciem, în corespondenţă cu doctrina majoritară, că sistemul juridic al dreptului penal este
conceput (elaborat) teoretic şi normativ, respectiv susţinut în funcţionalitatea sa practică de o
conjuncţie de instituţii generale fundamentale, care acţionează ca adevăraţi piloni principali ai
acestei ramuri de drept, polarizând într-o configuraţie internă logică suma diverselor instituţii de
ramură, specializate, al căror ansamblu configurează dreptul penal. De altfel, aceste instituţii
fundamentale pot fi decelate chiar din definiţia indicată a dreptului penal, ele fiind -în ordine
logică, pornind de la premisa (bază) şi mergând până la consecinţa (efectul) acesteia -
infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal.
Deşi strâns înlănţuite, aflate într-o interdependenţă dinamică specifică, aceste instituţii
fundamentale pot fi totuşi analizate teoretic în mod autonom, funcţionalitatea lor ştiinţifică, dar -
uneori - şi practică, nemanifestându-se exclusiv simbiotic (deşi aceasta reprezintă regula). Astfel,
săvârşirea unei infracţiuni generează răspunderea penală[1] a persoanei (fizice sau juridice) care a
comis-o (subiectul activ al infracţiunii devine subiect pasiv al raportului de tragere la răspundere
penală121). Această răspundere penală trebuie formal angajată în sarcina infractorului, ceea ce se
realizează prin intermediul unei proceduri judiciare specifice, ale cărei reguli procesuale sunt
disciplinate de dreptul procesual penal (al cărui principal izvor de drept este Codul de procedură
penală)131. în urma (şi sub condiţia) angajării răspunderii penale a infractorului, în sarcina acestuia
vor fi stabilite sancţiuni specifice, penale, care reprezintă consecinţe ale săvârşirii infracţiunii,
forme de concretizare a răspunderii penale141.
Câteodată însă, acţiunea acestor instituţii fundamentale poate fi secvenţială (nu se verifică
întreaga înlănţuire a şirului logic: infracţiune - răspundere penală - sancţiune de drept penal), dar
numai într-un singur sens: dinspre premisă spre consecinţele sale, niciodată invers! Astfel, uneori,
deşi se verifică pe caz concret toate condiţiile de existenţă necesare pentru a ne afla în prezenţa
unei infracţiuni, este posibil totuşi ca răspunderea penală a infractorului să nu fie angajată,
deoarece pot fi prezente anumite cauze de înlăturare a răspunderii penale 151. De asemenea, este
uneori posibil ca, deşi sunt întrunite condiţiile de existenţă a instituţiilor fundamentale ale
infracţiunii şi răspunderii penale (nefiind prezente cauze juridice de excludere ori de înlăturare a
acestora), să nu se aplice totuşi sancţiuni penale sau infractorul să nu fie obligat să le execute 161. *
23*56
111
Astfel, conform art. 15 alin. (2) CP - reprezentat de Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările
ulterioare, intrat în vigoare la 1 februarie 2014 - legiuitorul dispune imperativ: „Infracţiunea este singurul temei al
răspunderii penale"!
[2)
Asupra acestui aspect vom reveni într-o secţiune viitoare.
[3]
Potrivit unei viziuni panoramice asupra domeniului juridico-penal de referinţă, dreptul penal ar putea fi
conceput ca fiind polarizat în jurul a două dimensiuni: una materială - sau substanţială -, reprezentând accepţiunea
deja indicată (în secţiunea anterioară a prezentei lucrări) a definiţiei dreptului penal; o alta, formală-sau procesuală-,
reprezentată de reglementările al căror ansamblu configurează sistemul dreptului procesual penal (latura de
procedură a dreptului penal). Pentru legătura dintre dreptul penal substanţial şi dreptul procesual penal, a se vedea
(printre alte surse): FL. STRETEANU, D. NIŢU, Drept penal. Partea generala, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 32;
C. MITRACHE, CR. MITRACHE, Drept penal român. Partea generala, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 32.
l4]
De menţionat că, dintre cele 3 categorii (distincte) de sancţiuni de drept penal reglementate de lege lata
(anume: pedepsele, masurile educative şi masurile de siguranţa), reprezintă sancţiuni penale propriu-zise (aşadar,
consecinţe ale angajării răspunderii penale pentru săvârşirea unei fapte calificate drept infracţiune) doar pedepsele şi
masurile educative, iar nu şi masurile de siguranţa (care pot fi apreciate doar sancţiuni de drept penal). în acest sens,
a se vedea şi dispoziţiile cuprinse în art. 2 CP (legalitatea sancţiunilor de drept penal), respectiv analiza subsecventă a
acestora, legată de materia principiilor fundamentale ale dreptului penal.
[5]
Sunt astfel de cauze cele reglementate în Titlul VII din Partea generală a Codului penal (art. 152-159).
[6)
Este cazul instituţiilor reglementate în Titlul VIII din Partea generală a Codului penal (art. 160-164).
Secţiunea a 2-a. Caracterele dreptului penal

Doctrina penală actuală nu este în deplin consens cu privire la totalitatea elementelor ce ar
trebui indicate referitor la caracterele dreptului penal. Cu toate acestea, există o tendinţă
obiectivă (relativ constantă) de a se enunţa, cu acest titlu, (mai des) următoarele caractere: drept
public, autonom; unitar. Apreciem că, în cadrul de analiză a acestor trei caractere ale dreptului
penal, urmează a fi surprinse şi ideile care stau la baza menţionării separate - de către unii autori-
a altor caractere, precum caracterul subsidiar-selectiv11' al dreptului penal.
Caracterul dreptului penal de a reprezenta o ramură de drept integrată în sfera dreptului

public cunoaşte adeziune (nu doar) în doctrina noastră naţională, deşi este discutat în alte
sisteme naţionale de drept. în susţinerea acestui caracter, pe care - la rândul nostru - considerăm
că îl manifestă dreptul penal, punctăm unele dintre argumentele menţionate, de-a lungul
timpului, în literatura de specialitate:
- dreptul penal presupune raporturi juridice în care, fără excepţie, una dintre părţi este
reprezentată de către stat (ca exponent/reprezentant al societăţii);
- în cadrul acestor raporturi, părţile nu se găsesc pe poziţii de egalitate juridică, ci sunt
ierarhizate, statul constituind partea supraordonată juridic, cealaltă parte (fie aceasta o persoană
fizică sau o persoană juridică) subordonându-i-se (raporturile juridice penale sunt raporturi de
autoritate)* 121;
- dincolo de protejarea a numeroase interese, drepturi şi libertăţi individuale de tip privat,
dreptul penal ocroteşte şi numeroase interese (strict) publice, colective, aspect în considerarea
căruia acesta nu ar putea fi apreciat drept formă de manifestare integrată în
111
FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 13 şi 19-21.
121
După cum se va indica mai pe larg în analiza raporturilor juridice penale, statul este întotdeauna acea parte a
raportului juridic penal care, de o poziţie de autoritate - susţinută de puterea de coerciţie pe care o poate exercita
faţă de celălalt subiect al raportului juridic de drept penal -, este singurul îndreptăţit să pretindă o anumită conduită:
statul determină care comportamente sunt indezirabile şi interzise, din punct de vedere penal, cu titlu de ilicit
specific acestei ramuri de drept (infracţiuni), la fel cum tot statul (şi numai acesta) este titularul dreptului de a trage la
răspundere penală pe infractor, odată ce dispoziţia legală a fost încălcată în fapt, prin săvârşirea unei infracţiuni.
Astfel, deşi în ipoteza comiterii anumitor infracţiuni (ceea ce, trebuie spus, reprezintă o excepţie de la regulă, care, în
materie penală, constă în principiul oficialităţii) legea condiţionează tragerea la răspundere penală de o anumită
manifestare de voinţă a persoanei vătămate-prin introducerea şi menţinerea unei plângeri prealabile-, respectiv
permite acesteia, uneori, să înlăture răspunderea penală a infractorului prin procedura împăcării ori permisiunea
medierii în privinţa laturii penale a cauzei, nici măcar în aceste situaţii nu se apreciază că statul a concedat dreptul de
tragere la răspundere penală către persoana vătămată, ci doar că îşi auto-condiţionează acest drept de o anumită
manifestare de voinţă a persoanei vătămate prin comiterea infracţiunii. Practic, prin comiterea unei infracţiuni,
indiferent dacă se poate identifica sau nu o anumită persoană fizică ori juridică drept victimă, se apreciază
întotdeauna că statul este lezat (statul este subiect pasiv generic al oricărei infracţiuni!), deoarece, prin comiterea
respectivei fapte, infractorul a încălcat, în primul rând, preceptul imperativ de conduită exprimat de legea penală,
intrând astfel în stare de conflict juridic cu emitentul normei: statul.
6 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
edificiul dreptului privat111. Or, acest fapt incontestabil, coroborat cu afirmarea caracterului unitar
al dreptului penal, împiedică aprecierea scindată a acestei ramuri de drept în entităţi fracţionate,
de tipul drept penal privat - drept penal public. Prin urmare, singura soluţie unificatoare coerentă
este să se aprecieze (şi cu acest argument) că dreptul penal reprezintă, în ansamblul său, o ramură
de drept integrată dreptului public. De altfel, după cum s-a relevat în doctrină121, valorile/relaţiile
sociale ocrotite prin reglementările penale sunt întotdeauna (şi) de interes public (chiar dacă
aparţin, originar, reglementărilor juridice extrapenale); astfel, nu se poate spune că valori/relaţii
sociale fundamentale, precum cele referitoare (de pildă) la proprietate ori posesia/detenţia
asupra bunurilor, nu ar fi (şi) de interes public (colectiv) - dincolo de evidenta lor apartenenţă la
sfera dreptului privat -, mai ales atunci când anumite atingeri ce le sunt aduse acestora se
realizează prin tipuri de conduite care depăşesc sfera domeniului (şi interesului) privat, lezând
climatul general de ordine publică pe care societatea este interesată să îl protejeze. Or, în privinţa
respectivelor valori/relaţii sociale, dreptul penal reglementează, imperativ şi specific, doarîn
privinţa acestor anumite interacţiuni socio-umane (adică abordează materia sub aspecte străine
reglementărilor private/care nu se circumscriu cadrului de reglementare a acestora);
- metodele de reglementare specifice dreptului penal sunt tipice ramurilor de drept public:
normele prezintă (de principiu) caracter imperativ (după caz, prohibitiv ori onerativ), nefiind
simple norme de recomandare ori dispoziţii supletive; sancţiunile specifice prezintă caracteristici
aparte în comparaţie cu sancţiunile proprii dreptului privat, fiind (în principiu şi în esenţa lor)
represive şi aflictive131, iar consecinţele acestora nu se limitează - de regulă - la simpla executare
(considerare ca executată) a respectivei sancţiuni, extinzându-şi anumite efecte, în timp, dincolo
de acest moment;
-în doctrină141 se menţionează (cu prilejul prezentării acestui caracter al dreptului penal)
inclusiv faptul că regula în materia operaţiunii de tragere la răspundere penală (spre deosebire de
ipoteza tragerii la alte forme de răspundere juridică, din spectrul dreptului privat, precum
răspunderea civilă) rezidă în principiul oficialităţii - şi anume instrumentarea cauzelor penale se
desfăşoară, de regulă, din oficiu, adică indiferent de modalitatea de sesizare a organelor etatice
competente şi indiferent de vreo manifestare de voinţă a persoanei vătămate ca urmare a
comiterii faptei penale. Principiul disponibilităţii (specific dreptului privat) constituie, în materie
penală, o excepţie-şi chiar în ipotezele în care legiuitorul penal solicită necesitatea unei anumite
manifestări de voinţă a persoanei vătămate prin săvârşirea infracţiunii, pentru a se putea angaja
răspunderea penală a infractorului, titularul acţiunii penale continuă să
[1]
Astfel, există norme de incriminare care vizează protecţia securităţii naţionale, a capacităţii de luptă a forţelor
armate, a siguranţei publice, a înfăptuirii justiţiei, a autorităţii şi a frontierei de stat etc. (care, în mod evident, nu
includ -sau includ doarîn mod cu totul secundar- interese reglementate originarîn domeniul dreptului privat).
[2]
FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 14; C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 30.
[3]
Pedepsele, în special, sunt concepute astfel încât să asigure reeducarea şi reintegrarea socială nu prin orice
mijloc, ci prin cauzarea, intenţionată, a unei neplăceri/suferinţe/frustrări. în doctrină s-a indicat chiar faptul că, dintre
toate tipurile de sancţiuni juridice existente, singurele a căror raţiune de a exista nu s-ar mai justifica în cazul, ipotetic,
în care s-ar reuşi golirea de conţinut negativ ar fi pedepsele (adică sancţiunile tipice, originare, specifice dreptului
penal), în cazul cărora - spre deosebire de toate celelalte tipuri de sancţiuni juridice - receptarea aspectelor negative
ale executării de către cel condamnat (cauzarea răului, a suferinţei, a privaţiunii, a frustrării etc.) constituie un efect
intenţionat esenţial, primar, iar nu unul pur şi simplu adiacent (subsecvent, atras în mod implicit). în acest sens, a se
vedea doctrina străină şi concepţiile citate în C. ROTARU, Fundamentul pedepsei. Teorii moderne, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006, p. 23 (pentru specificul pedepsei, a se vedea, în ansamblu, p. 16-31); a se vedea, legat de acelaşi
subiect, M. DUNEA, Analiza receptării în doctrina juridico-penalâ a principalelor teorii referitoare la fundamentul
dreptului de a pedepsi, în relaţie cu esenţa noţiunii de impunitate, în Analele Universităţii „Alexandru loan Cuza" din
laşi, Seria Ştiinţe Juridice, Tomul LVII, nr. 1/2011, p. 63-93.
[4]
C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2014), p. 30.
rămână, exclusiv, statul (acţiunea penală este doar condiţionată de respectiva manifestare de
voinţă a persoanei vătămate, dar nu îi este efectiv concedată acesteia din urmă).
în ceea ce priveşte caracterul autonom al dreptului penal, de-a lungul timpului s-a accentuat
constant împrejurarea că o anumită concepţie vetustă - cunoscută sub denumirea de teorie a
caracterului auxiliar, strict sancţionator, al dreptului penal -, vehiculată la un anumit moment dat
în teoria dreptului, este inexactă şi trebuie denunţată, tocmai prin afirmarea şi recunoaşterea
acestui caracter autonom al dreptului penal în cadrul general al sistemului dreptului. Teoria
caracterului strict sancţionator al dreptului penal afirma, practic, că dispoziţiile normative penale
şi sistemul teoretico-ştiinţific, instituţional al dreptului penal nu ar constitui o ramură distinctă de
drept, de sine stătătoare, ci ar reprezenta doar un auxiliar al altor dispoziţii/ramuri de drept, cu
adevărat autonome (precum dreptul civil).
Argumentul principal invocat pentru a se susţine această inexactitate (am spune noi:
evidentă!) era acela potrivit căruia dreptul penal nu ocroteşte valori sociale (şi relaţii sociale
aferente) proprii, specifice, ci vine doar cu un plus de sancţiune pentru a combate
comportamentele cele mai grave, apte a aduce atingere, în cel mai ridicat grad, unor valori şi
relaţii sociale de o deosebită importanţă, reglementate originar, la bază, prin dispoziţii specifice
altor ramuri de drept. Cu alte cuvinte, dreptul penal ar fi reprezentat doar o formă
de„braţînarmat" utilizat de legiuitor atunci când sancţiunile specifice unei anumite ramuri (efectiv
autonome) a dreptului nu ar mai fi fost suficiente, singure, pentru a proteja eficient valorile
sociale şi relaţiile sociale specifice reglementate prin acea ramură de drept, în contra anumitor
tipuri (deosebit de grave) de comportamente ilicite, prejudiciabile şi indezirabile din punct de
vedere socio-juridic[11.
Fără a exclude complet aceste realităţi, caracterul autonom al dreptului penal denunţă
generalizarea lor absolută, relevând împrejurarea de netăgăduit că dreptul penal ocroteşte şi
valori sociale (respectiv relaţii sociale corespunzătoare acestora) nereglementate, originar, prin
dispoziţii juridice specifice altor ramuri de drept! De pildă: dreptul penal protejează dreptul la
viaţă, dreptul la integritate corporală, dreptul la inviolabilitate sexuală, dreptul la inviolabilitatea
domiciliului (lato sensu) - ca premisă a dreptului la desfăşurarea vieţii intime, private şi de familie -
etc. Or, deşi manifestările şi protecţia juridică a acestor drepturi sunt întâlnite (uneori) şi în sfera
altor ramuri de drept, nu există posibilitatea - asemănătoare cazului drepturilor patrimoniale - de
a se afirma că ele constituie drepturi originar reglementate, în formele lor de bază, în cadrul altor
ramuri de drept decât dreptul penal! La fel s-ar putea exemplifica şi cu valoarea socială
reprezentată de protecţia statului în contra faptelor de agresiune care i-ar putea periclita
securitatea naţională, anume unele atribute fundamentale esenţiale (precum unitatea,
indivizibilitatea, suveranitatea, independenţa, ordinea constituţională şi puterea de stat),
protejată prin incriminări precum aceea de trădare, cea de acţiuni împotriva ordinii
constituţionale, cea de acte de diversiune, propagandă pentru război ş.a.; ori cu valori sociale
precum buna convieţuire socială, desfăşurarea în bune condiţii, într-un climat de ordine şi linişte
(siguranţă), a vieţii publice a colectivităţii, protejată prin incriminări precum: instigarea 1
[1)
Spre exemplu: proprietatea şi posesia reprezintă, în mod cert, valori sociale reglementate, originar, de dreptul
privat. Dreptul penal incriminează o serie de fapte periculoase prin care se poate atenta la aceste valori sociale de
bază, precum: furtul, înşelăciunea, distrugerea ş.a. în mod evident, în acest caz, legiuitorul a apelat la sancţiunile
specifice dreptului penal pentru a întări protecţia juridică a unor valori sociale de tip privat insuficient protejate (în
abstract) - în raport de toate tipurile de atingere posibil a li se aduce - prin intermediul sancţiunilor specifice dreptului
privat (sancţiuni reparatorii, de despăgubire şi de repunere a părţilor în situaţia anterioară ori într-un echivalent
juridic al acesteia).
publică, incitarea la ură sau discriminare, tulburarea ordinii şi liniştii publice, ultrajul contra
bunelor moravuri etc. (exemplele ar putea continua, fără prea mare dificultate).
în plus, împrejurarea că dreptul penal ocroteşte şi anumite valori/relaţii sociale originar
normate în cadrul altor ramuri de drept nu semnifică o subordonare a domeniului său de
reglementare faţă de acestea din urmă. în primul rând, raportul juridic penal, de tragere la
răspundere a celui care a comis faptele incriminate prin care a fost lezată sau periclitată
respectiva valoare/relaţie socială, nu este subsidiar (din contră111) celui extrapenal, dar nici nu
epuizează răspunderea juridică pentru fapta ilicită comisă. Adeseori, săvârşirea unei infracţiuni va
conduce la angajarea, separată, atât a unei răspunderi juridico-penale, cât şi a unei răspunderi
juridice extrapenale (de pildă, civilă ori disciplinară) în sarcina făptuitorului. Or, tocmai
posibilitatea cumulării acestor tipuri/forme de răspundere juridică distinctă reprezintă un
argument pentru caracterul autonom al fiecărei ramuri de drept în cauză, căreia îi este specifică
respectiva formă de răspundere, căci, dacă una dintre acestea ar fi subsidiară celeilalte, atunci
răspunderea juridică atrasă ar face imposibilă cumularea sa cu răspunderea juridică specifică
celuilalt domeniu, pentru a nu se încălca una dintre regulile generale, tradiţional recunoscute de
orice sistem modern de drept, şi anume non (ne) bis in I
în al doilea rând, ideea de bază a teoriei aşa-zisului caracter auxiliar, pur sancţionator al
dreptului penal poate fi mult mai potrivit exprimată -în limite rezonabile, care nu contestă
autonomia juridică a dreptului penal, nici nu conduc la conceperea acestuia ca fiind subordonat
altor ramuri de drept - prin afirmarea unui caracter selectiv* 131 al reglementărilor dreptului penal.
Aceasta presupune că legiuitorul ar trebui să recurgă doar în ultimă instanţă la protecţia penală a
unei valori sociale esenţiale, numai atunci când mijloacele de protecţie juridică furnizate de alte
ramuri de drept (mai puţin intruzive în raport de sfera drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
persoanei) ar fi apreciate ca insuficiente pentru a realiza o
111
După cum se ştie, atunci când există acţiuni separate (distincte) de angajare a răspunderii juridice, specifice
atât dreptului penal (acţiunea penală), cât şi dreptului civil (acţiunea civilă), decurgând din acelaşi fapt juridic
(infracţiunea comisă, care, sub aspect civil, constituie adesea o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, izvor al
răspunderii civile delictuale), care sunt introduse la instanţe diferite, corespunzătoare, regula procesuală aplicabilă
este aceea cunoscută în doctrină potrivit dictonului „penalul ţine în loc civilul"! în acest sens, a se vedea dispoziţiile
cuprinse în art. 27 alin. (7) raportat la alin. (1) CPP, potrivit cărora: „(1) Dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul
penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea
prejudiciului cauzat prin infracţiune. (...) (7) în cazul prevăzut la alin. (1), judecata în faţa instanţei civile se suspendă
după punerea în mişcare a acţiunii penale şi până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei penale, dar nu mai mult de
un an".
121
în traducere liberă: Nu de două ori pentru acelaşi acelaşi temei. Regula de drept astfel indicată
are multiple aplicaţii în variate domenii ale dreptului (material sau procesual, intern ori internaţional, public sau
privat), reprezentând o expresie juridică a spiritului echităţii şi fundamentând inclusiv principii juridice de prim rang,
precum: autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive; instituţia computării de pedeapsă
(scăderea din durata pedepsei definitiv pronunţate de instanţă a eventualei perioade de privare de libertate dispusă
preventiv în cursul procesului penal - după caz: reţinere, arestare preventivă, arest la domiciliu - ori a pedepsei
aplicate şi executate, de aceeaşi persoană, pentru aceeaşi infracţiune, potrivit hotărârii unei instanţe străine,
recunoscute în România) etc. A se vedea (şi) art. 6 CPP, care poartă această denumire marginală pentru a reglementa
131
un principiu
Potrivit
fundamental
unor opiniialdoctrinare,
dreptului procesual
acesta ar penal.
reprezenta un alt caracter, de sine stătător, al dreptului penal, alături
de caracterul subsidiar al acestuia (cu precizarea că autorii nu confundă subsidiaritatea dreptului penal - numită şi
caracter/principiu al minimei intervenţii a dreptului pen -cu teza aşa-zisului caracter auxiliar/secundar/pur
sancţionator al dreptului penal). A se vedea, spre exemplu, FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 19-21. Apreciem că cele
două idei exprimate astfel în sursa citată, prin caracterele „subsidiar", respectiv „selectiv" aparţinând dreptului penal,
sunt suficient de indisolubil legate în dinamica lor pentru a fi mai degrabă exprimate unitar („caracter subsidiar-
selectiv"), cu precizarea că întrebuinţarea termenului „subsidiar" este aptă a crea confuzie, în lipsa unor explicaţii
extinse (prin referirea terminologică implicită la teza caracterului pur sancţionator al dreptului penal). Preferăm, de
aceea, să indicăm aceste caracteristici reale ale dreptului penal în cadrul analizei caracterului său autonom, ca
explicaţii/argumente pentru acesta (şi - implicit - contra tezei caracterului pur sancţionator al dreptului penal), iar nu
cu titlu de caractere distincte, aparte ale dreptului penal.
protecţie efectivă împotriva anumitor tipuri de comportamente semnificativ prejudiciabile pentru

respectiva valoare socială (dreptul penal conceput ca ultima ratio pentru legiuitor;
caracterul/principiul minimei intervenţii a dreptului penal).
în doctrină se subliniază faptul că autonomia dreptului penal se manifestă, în principal, sub
trei aspecte pregnante: ca autonomie normativă, ca autonomie conceptuală, respectiv ca
autonomie procesuală!
Autonomia normativă a dreptului penal exprimă, pe de o parte, realitatea juridică de
netăgăduit potrivit căreia dreptul penal are propriile surse (izvoare formale) de exprimare
legislativă, respectiv impune standarde specifice în privinţa rangului normativ al acestor izvoare
de drept111. Tot sub acest aspect, al autonomiei normative, se evidenţiază în doctrină că, deşi
există numeroase dispoziţii penale (cu predilecţie de incriminare) care sancţionează, în mod
specific, anumite încălcări extrem de grave/periculoase ale unor valori/relaţii sociale
reglementate, originar, în cadrul altor ramuri de drept, dreptul penal cunoaşte şi norme de
reglementare generale (complet specifice), precum şi norme de incriminare care protejează
valori/relaţii sociale nereglementate expres, originar, în nicio altă ramură a dreptului121.
Autonomia conceptuală semnifică împrejurarea că, în dreptul penal, anumiţi termeni/
anumite expresii, chiar originar specifice altor ramuri de drept, nu comportă neapărat
semnificaţia anume pe care le-o conferă reglementarea lor de bază, extrapenală. Altfel spus, în
dreptul penal se utilizează uneori noţiuni/expresii/concepte/termeni provenite(ţi) din alte
domenii juridice, dar cu un sens/o semnificaţie proprie, aparte, distinctă. Spre exemplu: deşi
specific dreptului administrativ, conceptul d are în materie penală
o semnificaţie proprie, nelimitându-se exclusiv la categoriile de persoane care exercită o funcţie
publică, astfel cum sunt acestea indicate în Anexa la Legea nr. 188/1999131, ci - potrivit art. 175 CP
- cunoaşte o sferă de cuprindere distinctă (mai extinsă)* 141.
[1)
A se vedea materia izvoarelor dreptului penal.
121
Avem în vedere, de pildă: obligaţia dea nu hărţui o altă persoană-în cazul infracţiunii de (art. 208 CP)
sau al celei de hărţuire sexuală (art. 223 CP); obligaţia de a cenzura anumite comportamente intime, chiar în cadru
privat, în anumite împrejurări - de exemplu, în cazul infracţiunii de corupere sexuală a minorilor (art. 221 CP);
obligaţia de a denunţa comiterea anumitor categorii de fapte, obligaţie ce incumbă, în principiu, oricărei persoane - în
cazul infracţiunii de nedenunţare (art. 266 CP) - ori numai anumitor categorii de persoane - în cazul omisiunii sesizării
(art. 267 CP); obligaţia de a nu minţi, activ sau pasiv, în anumite situaţii/împrejurări - în cazul infracţiunii de mărturie
mincinoasă (art. 273 CP) -ş.a.m.d.
131
Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici (republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007).
Pentru accepţiunea originară a noţiunii de funcţionar public în domeniul dreptului administrativ, a se vedea D.C.
MÂŢĂ, Drept administrativ, voi. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 276 ş.u.
141
Sau un alt exemplu: deşi reprezintă un concept reglementat, la bază, de dreptul civil (a se vedea art. 87 C.
civ.), precum şi, eventual, de dreptul administrativ [a se vedea art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa,
domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, republicată în M. Of. nr. 719 din 12 octombrie
2011] -, noţiunea de domiciliu are o semnificaţie penală proprie, mai generică, nefîind limitată doar la locuinţa
principală a unei persoane (declarată de acea persoană), ci integrând şi ceea ce, potrivit dreptului civil, constituie doar
o reşedinţă, precum şi alte tipuri de locaţii de fapt în care se desfăşoară, chiar temporar, viaţa intimă/privată/de
familie a unei persoane [pentru aspectele de drept civil privind domiciliul, respectiv reşedinţa, a se vedea C.T.
UNGUREANU, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 315 ş.u.; L.C.
GAVRILESCU, Drept civil. Persoanele (probele, prescripţia), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p. 177 ş.u.]. Astfel,
atunci când se pune problema pătrunderii neautorizate, ilegale a unei persoane într-un spaţiu în care o altă persoană
îşi desfăşoară viaţa intimă/privată/de familie (sau a refuzului de a părăsi un asemenea spaţiu, la solicitarea expresă a
ocupantului său), urmează a se aprecia (dacă sunt întrunite, desigur, toate celelalte condiţii constitutive) că s-a comis
o infracţiune de violare de domiciliu (art. 224 CP), chiar dacă este vorba despre o locuinţă principală a acelei persoane
ori numai despre o reşedinţă a acesteia sau chiar despre o cameră unde locuieşte temporar (precum o cameră de
cămin ori de hotel) sau despre un alt tip de spaţiu în care locuieşte (de exemplu, rulotă, cort, magazie, construcţie
improvizată etc.)l
Un alt exemplu: cu toate că aprecierea unui lucru ca reprezentând un bun mobil sau imobil este un aspect
caracteristic reglementării civile, în materie penală nu suntem ţinuţi de acea ficţiune juridică atrasă de concepţia
în legătură cu autonomia conceptuală a dreptului penal, este de evidenţiat faptul că legea

penală recurge, referitor la anumite expresii/anumiţi termeni, la o interpretare autentică
contextuală, fie prin dispoziţii penale generale (există un întreg titlu din sistematizarea Părţii
generale a Codului penal - ultimul, al X-lea: art. 172-187 - care este dedicat explicării normative a
sensului specific acordat, în domeniul penal, unor termeni sau expresii 111), fie (uneori) prin unele
dispoziţii penale speciale121.
Autonomia procesuală evidenţiază faptul că dreptul penal reprezintă o ramură de drept
care şi-a creat/elaborat şi impus normativ propriile reguli de procedură, după care se desfăşoară
activitatea practică a organelor judiciare cu atribuţii specifice legate de instrumentarea cauzelor
penale. Astfel, domeniul penal de referinţă se autonomizează inclusiv din punct de vedere formal
de dreptul privat (dreptul procesual civil constituind, ca regulă, dreptul comun în materie de
procedură)131, având propria dimensiune procesuală (datorită specificului şi particularităţilor
aparte, deosebite ale raporturilor de tragere la răspundere juridică penală, respectiv ale formei
acestora, procedurilor deosebite ce trebuie îndeplinite şi implicaţiilor profunde, specifice atrase),
şi anume dreptul procesual penal, al cărui principal sediu de reglementare este reprezentat de
Codul de procedură penală141.
Unitatea dreptului penal constituie un caracter al acestuia ce se impune a fi accentuat. După

cum punctam şi în definiţie, dreptul penal reprezintă un sistem normativ, în pofida unei aparente
disipări a reglementării sale, sub multiple aspecte, fiind (în mod ideal, teoretic şi dezirabil)
produsul funcţional şi omogen al voinţei conştiente, deliberate şi logic ordonate a legiuitorului, în
contextul realizării unor scopuri coerente formulate în cadrul politicii penale a statului.
civilistă potrivit căreia reprezintă bunuri imobile (prin destinaţie ori prin obiectul la care se aplică/prin determinarea
legii) anumite bunuri care, deşi sunt în fapt mobile, au (sau au primit) o anumită legătură cu un bun imobil [de pildă,
conform art. 538 alin. (1) C. civ., se statuează că, din punct de vedere al dreptului civil, reprezintă bunuri imobile
„materialele separate în mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în
aceeaşi formă, precum şi părţile integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacă sunt
destinate spre a fi reintegrate"; conform alin. (2) al aceluiaşi articol, „Materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în
locul celor vechi devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit această destinaţie"; potrivit art. 542 alin. (1)
C. civ., „Dacă nu se prevede altfel, sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobile şi drepturile reale asupra
acestora" - pentru aspecte de drept civil privind clasificarea bunurilor în mobile şi imobile, a se vedea C.T. UNGUREANU,
op. cit., p. 108 ş.u.]. Astfel, dacă un asemenea bun ar fi sustras, ar urma să fie reţinută infracţiunea de furt (care
impune obiectului material calitatea de bun mobil). Desigur, exemplele ar putea continua...
[1]
în acest cadru, legiuitorul penal stabileşte semnificaţia penală următorilor termeni/concepte/expresii: lege
penala, săvârşirea unei infracţiuni, funcţionar public, public, membru de familie, informaţii secrete de stat şi înscrisuri
oficiale, arme, instrument de plată electronic, sistem informatic şi date informatice, exploatarea unei persoane,
consecinţe deosebit de grave, faptă săvârşită în public, timp de război, calculul timpului, pedeapsă prevăzută de lege.
Este de menţionat că normele penale generale de interpretare autentică contextuală nu se limitează exclusiv la
prevederile din Titlul X al Părţii generale a Codului penal, existând (este adevărat, mai rar) şi alte dispoziţii penale
generale cu un asemenea rol. Spre exemplu, potrivit art. 112* 1 2 * 4 alin. (4) CP, se stabileşte înţelesul noţiunii de
bunuri în materia confiscării extinse; potrivit art. 8 alin. (2) şi (3) CP, se indică expres sensul noţiunii de teritoriu,
respectiv infracţiune săvârşită pe teritoriul României.
[2]
Spre exemplu, potrivit art. 254 alin. (2) CP, se explică normativ sensul noţiunii de dezastru, în legătură cu
utilizarea acestuia în conţinutul constitutiv al infracţiunii de distrugere calificată.
l3]
Conform art. 2 CPC - cu denumirea marginală „Aplicabilitatea generală a Codului de procedură civilă" -, se
dispune: „(1) Dispoziţiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă. (2) De asemenea,
dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind
dispoziţii contrare".
[4]
Mai există şi alte ramuri ale sistemului intern de drept care au reglementat propriul Cod de procedură
(separat de Codul de procedură civilă), precum dreptul (financiar)-fiscal. Pentru o prezentare generică a dreptului
procedural fiscal, în ansamblul acestuia, a se vedea I.M. COSTEA, Drept financiar. Note de curs, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2016, p. 10 ş.u.
Unitatea dreptului penal este reflectată şi prin împrejurarea că dispoziţiile Părţii generale a
Codului penal se aplică atât normelor de incriminare cuprinse în Partea specială a codului, cât şi
celor reglementate prin alte acte normative (desigur, dacă nu există prevederi speciale care să
dispună expres altfel, în sens derogator)111. De altfel, întreaga reglementare penală este unitară
prin prisma elaborării sale în conformitate cu o sumă de principii fundamentale, care orientează
inclusiv activitatea legislativă de redactare a normelor ce dau substanţă acestei ramuri de drept [2].
Caracterul unitar al dreptului penal trebuie afirmat în pofida împrejurării că sursele sale
legislative (izvoarele) sunt variate şi multiple[3], precum şi a faptului că prezintă subdiviziuni^1 2 3 4 5
(tradiţionale şi utile din punct de vedere al sistematizării şi ordonării materiei). De asemenea,
unitatea dreptului penal se impune ca un „fir roşu", un liant al ramificaţiilor create în timp
(deopotrivă în peisajul legislativ, precum şi - mai ales - în cel doctrinar, teoretic), pentru a nu se
acredita o idee greşită, în considerarea punctelor de confluenţă pe care le cunoaşte acesta cu o
multitudine de alte domenii151 (mai mult sau mai puţin conexe) de reglementare normativă.
Astfel, această ramură de drept este (principial) caracterizată de unitate şi coerenţă internă,
nereprezentând doar un conglomerat haotic de dispoziţii şi prevederi legale necorelate.
[1]
Astfel, potrivit art. 236 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul
penal: „Dispoziţiile părţii generale a Codului penal, precum şi dispoziţiile generale ale prezentei legi se aplică şi
faptelor sancţionate penal prin legi speciale, în afară de cazul în care legea dispune altfel".
[2]
A se vedea, în acest sens, şi C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2014), p. 29, 30.
[3]
Astfel, spre deosebire de alte legislaţii naţionale, în care singura sursă a dreptului penal (singurul izvor formal
al acestei ramuri a dreptului) este reprezentată de un unic act normativ - Codul penal (aşa cum este, de exemplu,
cazul în Republica Moldova) în România, Codul penal reprezintă doar principala sursă normativă a domeniului penal
de referinţă, „legea penală generală". însă, alături de acesta, aduc numeroase reglementări ramurii dreptului penal o
serie de acte normative specifice domeniului, dar edictate distinct de cod - numite legi penale speciale [precum este,
printre altele, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri
(republicată în M. Of. nr. 163 din 6 martie 2014)], precum şi legi penale complinitoare [precum este, printre altele,
Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii (republicată în M. Of. nr. 287 din 18 aprilie 2014)]
-, ori o serie (numeroasă) de acte normative cu domeniu principal de reglementare în alte ramuri de drept, dar care
cuprind şi unele dispoziţii de natură penală (mai ales norme de incriminare a unor fapte grave şi foarte grave apte a fi
comise în legătură cu respectivul domeniu de activitate/reglementare), numite legi extrapenale conţinând şi (unele)
dispoziţii penale [spre exemplu, Legea nr. 46/2008 - Codul silvic (republicată în M. Of. nr. 611 din 12 august 2015) şi
încă multe altele].
[4]
în primul rând, trebuie punctat faptul că însuşi Codul penal este elaborat de legiuitor în considerarea unei
diviziuni interne a reglementărilor sale, ordonate într-o Parte generală, respectiv o Parte specială. Prima include o
sumă de dispoziţii (norme penale generale: norme-definiţie; norme care enunţă principii; norme care prezintă
caracter explicativ - de interpretare autentică contextuală; norme tehnice etc.) cu un caracter general, cu sferă largă
de aplicare, care dau naştere unor instituţii specifice, care se coagulează apoi pentru a forma instituţiile
fundamentale ale dreptului penal. Dispoziţiile în cauză reprezintă, din punct de vedere istoric-evolutiv, cea mai nouă
parte a dreptului penal. Cealaltă parte (cea specială) a Codului penal conţine (preponderent) norme de incriminare,
aşadar, dispoziţii legale care descriu faptele calificate de legiuitor drept infracţiuni, interzicând săvârşirea acestora
sub sancţiuni penale specifice (pedepse), dispoziţii ordonate după un anumit sistem, agreat la un moment dat de
puterea legislativă. Pe de altă parte, segmente de infracţionalitate specifice anumitor domenii de activitate sunt
adesea reglementate de legiuitor prin diverse legi speciale ori legi extrapenale, conţinând şi (unele) dispoziţii penale.
Astfel, sunt necesare, adeseori, o specializare aprofundată şi o cunoaştere pluridisciplinară a unor reglementări
extrapenale din diverse domenii, pentru a se putea corect înţelege anumite forme de infracţionalitate specifice
respectivelor nişe de reglementare, precum: dreptul penal financiar-fiscal, dreptul penal bancar, dreptul penal vamal,
dreptul penal al proprietăţii intelectuale ş.a.m.d. Aceste subdiviziuni au o importanţă preponderent didactică,
neconstituind ramuri de drept autonome.
[5]
Pot fi menţionate legăturile strânse dintre dreptul penal material (substanţial) şi cel procesual penal, dintre
dreptul penal şi dreptul constituţional, dar şi legăturile - după caz - mai mult ori mai puţin strânse cu o serie de ramuri
distincte de drept, precum dreptul civil (inclusiv sub aspect comercial ori de drept al familiei) sau dreptul muncii
ş.a.m.d.
autonomie normativă
(implicând caracterul subsidiar-sclcctiv
al dreptului penal)
autonomie conceptuală
autonomie procesuală
Secţiunea a 3-a. Necesitatrolul, sarcinile şi funcţiile

dreptului penal
§1. Necesitatea dreptului penal
Necesitatea dreptului penal constituie unul dintre parametrii esenţiali ai justificării filosofice
(axiologice) a existenţei acestui domeniu aparte din sistemul dreptului pozitiv. Importanţa
teoretică a recunoaşterii necesităţii reglementării juridico-penale provine din împrejurarea că, din
perspectivă istorică şi ideologică, au existat de-a lungul timpului concepţii filosofico-politice care
au contestat justificarea dreptului penal, militând pentru abolirea acestuia (cu sau fără înlocuirea
sa cu altceva, care să îi preia rolul şi funcţiile sociale)111. în faţa unor opinii care denunţă
împrejurarea că dreptul penal reprezintă principalul instrument coercitiv/aflictiv al autorităţii
etatice (prin intermediul căruia puterea publică poate aduce în cea mai înaltă măsură atingere
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei), principalul argument pragmatic în
demersul de argumentare şi de justificare a existenţei dreptului penal îl reprezintă accentuarea
necesităţii sale ireductibile.
în esenţă, ideea transmisă astfel ar fi aceea că dreptul penal reprezintă un fel de „rău
necesar"121, la care nu se poate renunţa fără a admite înlocuirea cu o stare obiectivă mult mai
puţin dezirabilă pentru bunul mers/evoluţia/existenţa societăţii! Cel puţin până la acest punct al
evoluţiei speciei umane, nu pare a se fi identificat o alternativă general valabilă şi viabilă, mai
funcţională, mai eficientă şi mai puţin neconvenabilă decât dreptul penal, ca soluţie la o problemă
inerentă pentru impunerea şi menţinerea (funcţională a) oricărui sistem de guvernare şi (a)
oricărei colectivităţi social structurate, anume asigurarea unui sistem de control (social) care să
asigure ordinea - condiţie sine qua non de existenţă a oricărei comunităţi/colectivităţi.
Astfel, fenomenul infracţional reprezintă (dintotdeauna) o realitate incontestabilă a oricărei
societăţi, fiind uneori apreciat - din punct de vedere sociologic şi criminologie - chiar ca un
fenomen social (socio-uman) natural/firesc, un indice de normalitate al oricărui organism 1 2 * * *
(1)
în acest sens, a se vedea (printre altele) C. ROTARU, op. cit., p. 63-68, p. 134 ş.u. De exemplu, pot fi amintite:
suma concepţiilor ce pot fi identificate generic drept „curentul anarhist"; doctrinele aboliţioniste şi unele concepţii
utopice; una dintre finalităţile proclamate de doctrina ideologică oficială a comunismului; anumite concepţii
corespunzătoare teoriilor juridice de tip pozitivist şi neo-pozitivist; doctrinele „substituţionaliste", mai mult sau mai
puţin radical „reformatoare" etc.
[2]
In extremis, s-ar putea sugera o asemănare cu un tratament, potenţial agresiv, cu substanţe-în principiu -
nocive, administrat unui organism, însă în vederea eradicării/limitării răspândirii unor celule canceroase, sau cu
o operaţie de amputare a unui membru cangrenat, necesară pentru ca acesta să nu pericliteze sănătate ori chiar
existenţa întregului organism (pe care îl poate infecta, în lipsa recurgerii la o soluţie atât de drastică)!
social funcţional111. Dincolo de oricare deziderate utopice (filosofice, politice, ideologice),

infracţionalitatea constituie o realitate istoric atestată a oricărei societăţi umane, indiferent de
perioadă, de tipul de guvernare, de sistemul social, de locaţia geografică, de tiparul cultural sau de
orice alt tip de factori imaginabili! împotriva acestui fenomen-care, în pofida normalităţii sale
sociologice, dăunează/prezintă aptitudinea de a dăuna armonioasei perpetuări şi evoluţii a
organismului social (putându-i periclita, în formele sale extreme, chiar existenţa) - apare ca o
necesitate imperioasă, sub aspect social, reacţia în forme adecvate, apte a preveni/
combate/reduce la minimul posibil asemenea manifestări indezirabile. Mecanismul acestei reacţii
este reprezentat de reglementarea penală, de instituirea dreptului penai ca ramură a sistemului
dreptului pozitiv, aspect valabil în orice societate modernă, etatic structurată.
în plus, necesitatea dreptului penal poate fi abordată şi dintr-un alt unghi de percepţie decât
cel care accentuează perspectiva statului (a societăţii, a colectivităţii). Astfel, inclusiv din punctul
de vedere al individului transgresor al regulilor de conduită (social dezirabile) impuse, dreptul
penal apare-în principiu - ca o construcţie normativă necesară, utilă şi oportună, căci, în absenţa
unei reglementări juridice formale strict determinate a reacţiei socio-etatice faţă de persoanele
care comit infracţiuni, această reacţie ar putea ajunge să fie excesivă, arbitrară, disproporţionată!
Cu alte cuvinte, necesitatea dreptului penal constituie o realitate (incontestabilă, în mod
rezonabil) cu dublu sens, vizând atât asigurarea unui cadru juridic corespunzător protejării
colectivităţii în faţa (anumitor) agresiuni individuale care o vatămă, cât şi ocrotirea persoanei
infractorului în faţa unei reacţii necorespunzătoare, disproporţionate şi inechitabile.
în esenţă, dreptul penal reprezintă un instrument juridic indispensabil de realizare a
controlului social, imperios necesar pentru funcţionarea oricărei societăţi, care garantează un
cadru legal de realizare a activităţii socio-etatice de prevenire şi combatere a infracţionalităţii,
asigurând atât interesul colectiv de reacţie împotriva infractorilor, cât şi interesul individual al
acestora ca reacţia declanşată de conduita lor ilicită să nu fie disproporţionată şi arbitrară. Astfel,
dreptul penal îşi justifică existenţa, fundamentându-se în principal pe ideea de necesitate
imposibil de satisfăcut altfel, prin căi alternative mai performante ori mai puţin costisitoare,
constituind cel mai eficient mod identificat până în prezent de a asigura/menţine pacea socială,
ordinea şi disciplina fără de care nicio societate nu poate exista/nu se poate menţine/ nu poate
evolua (nu se poate dezvolta)!
§2. Scopul dreptului penal

în strânsă legătură cu această viziune asupra necesităţii (şi - astfel - a justificării existenţei)
sale, se conturează problematica referitoare la scopul dreptului penal. înţeles drept finalitate
programatică trasată conştient, ce tinde a fi atinsă (cel puţin din punct de vedere teoretic, în
planul abstract/oficial de referinţă) prin intermediul reglementării juridico-penale, scopul (formal,
declarat al) acestuia se conturează firesc din însăşi necesitatea existenţei sale. Astfel, dreptul
penal îşi propune să asigure apărarea ordinii şi disciplinei sociale, realizând un control al
conduitelor/comportamentelor individuale în cel mai ridicat grad indezirabile, într-o societate
dată, prin acţiunea de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional, elaborând şi
111
Astfel cum boala constituie, în diverse grade şi forme, o manifestare normală a oricărui organism viu, în
variate conjuncturi şi circumstanţe posibile (fiind greu de imaginat, în mod realist, cazul unui organism care, pe
întreaga durată a existenţei sale biologice, să fie complet neafectat de niciun simptom care să îi ştirbească starea
perfectă de sănătate)! A se vedea, de pildă, E. DURKHEIM, Regulile metodei sociologice (Prefaţă la prima ediţie), Ed.
Polirom, laşi, 2002, p. 13-16.
reglementând categoriile de fapte care sunt apreciate, la un anumit moment, drept infracţiuni,
stabilind şi reglementând răspunderea juridică aferentă comiterii acestora şi sancţiunile specifice
în care urmează a se concretiza această răspundere juridico-penală. Totodată, trebuie reafirmată
finalitatea sa protectivă (în faţa arbitrariului şi a reacţiilor disproporţionate) în raport de
persoanele care comit fapte incriminate.
Drept urmare, scopul dreptului penal este, pe de o parte, asigurarea protecţiei sociale, fie de o
manieră preponderent pasivă, prin prevenţie ante-delictuală111, fie de o manieră preponderent
activă, prin combatere reactivă post-delictuală (care implică, la rândul său, o componentă
preventivă, atât specială, cât şi generală)121. Pe de altă parte, scopul dreptului penal constă în
protejarea persoanelor care săvârşesc fapte incriminate şi garantarea unei reacţii adecvate a
societăţii (statului) în raport de acestea.
Ca atare, putem aprecia că scopul dreptului penal este de a reglementa un cadru legal
previzibil de realizare a luptei împotriva criminalităţii şi de gestionare a consecinţelor şi reacţiilor
atrase de existenţa fenomenului infracţional, cadru care să asigure atât o protecţie eficientă a
societăţii (în general) şi a fiecărei persoane determinate în parte (în special) faţă de acest flagel,
dar care să ofere, totodată, şi garanţiile corespunzătoare, necesare în faţa reacţiilor apte a fi
determinate de comiterea unor fapte penale, pentru persoanele care ajungîn situaţia de a adopta
asemenea conduite indezirabile social şi juridic (din punct de vedere penal).
§3. Rolul şi sarcinile dreptului penal

în lumina celor astfel precizate, se impune oarecum firesc faptul că rolul dreptului penal este
de a reprezenta un instrument/un mijloc de realizare a unor obiective socio-etatice utile, oportune
şi necesare, de atingerea (sau cel puţin de urmărirea) cărora depind normala existenţă şi evoluţie
a societăţii, anume: liniştea, ordinea, disciplina şi pacea socială; promovarea şi protecţia valorilor
şi relaţiilor sociale esenţiale (fundamentale); asigurarea unui cadru legal de autoritate şi control
social necesar pentru desfăşurarea firească, netulburată a tuturor domeniilor şi tipurilor de
activitate, în cadrul de referinţă al respectivei organizări * 2
w Prevenţia pasivă, ante-delictuală, se apreciază a fi realizată prin simpla elaborare a reglementării penale şi
inserarea acesteia în sfera dreptului pozitiv (actul introducerii în vigoare a unei dispoziţii penale). De la acel moment,
destinatarii normei penale sunt înştiinţaţi despre tipul de comportament apreciat indezirabil de legiuitor, din punct
de vedere penal (şi - implicit - despre tipul de comportament opus, considerat dezirabil şi încurajat), fiind avizaţi să îl
evite (pe cel dintâi), sub ameninţarea (generică) a sancţiunii penale prevăzute drept consecinţă a adoptării unei
asemenea conduite interzise.
[2]
Prevenţia activă, reactivă, (exclusiv) post-delictuală, apare atunci când un destinatar determinat al unei norme
penale a violat-o pe aceasta, adoptând în conduita sa faptică un comportament descris ca ilicit de respectiva normă,
aşadar, interzis sub sancţiune penală specifică (pedeapsă) de către lege. Reacţia tipică în acest caz rezidă în tragerea
la răspundere penală a persoanei în cauză, în angajarea răspunderii sale penale şi - de regulă - supunerea sa la
obligaţia (impusă sub constrângere etatică, la nevoie) de a executa sancţiunea specifică în care s-a concretizat această
răspundere juridică (penală). Ca efect al acestei reacţii se realizează, implicit (teoretic/formal), o dublă prevenţie
penală pentru viitor: specială şi generală. Prevenţia specială se referă la învăţămintele trase (prezumtiv), pentru
viitor, de infractorul contra căruia s-a reacţionat astfel. Teoretic, acesta va reţine că, pentru a evita, în perspectivă,
repetarea unei asemenea reacţii publice împotriva sa (cu sancţiunea penală ataşată), trebuie să se abţină de la a mai
adopta conduite de genul celei care au determinat această reacţie (revizuindu-şi astfel -în mod ideal-atitudinea faţă
de valorile sociale penal protejate). Prevenţia generală se referă la exemplaritatea pentru terţi a consecinţelor
particulare atrase asupra unui infractor, prin reacţia etatică post-delictuală, ca urmare a săvârşirii de către acesta a
faptei interzise (destinatarii legii penale vor observa că ameninţarea sancţionatorie generică, abstractă, ataşată
normei penale, nu este o literă moartă a legii, respectiv că săvârşirea faptelor penalmente interzise conduce efectiv la
tragerea la răspundere penală şi sancţionarea specifică a infractorilor), întărind astfel adeziunea lor voluntară la setul
de valori sociale esenţiale protejate penal sau descurajând - de teamă - pe cei care respectă reglementările penale nu
din convingere, ci din frica de a nu li se aplica sancţiuni juridico-penale.
socio-etatice. Rolul d r e p t u l u i p e n a l î n cadrul politicii generale a

statului şi în cadrul sistemului
dreptului pozitiv este acela de a exprima şi realiza politica penală oficială la un anumit moment
determinat,precum şi de a pune, legal, la dispoziţia autorităţii etatice un
instrument
de reacţie preventiv-represivă de maxim impact, care să poată fi utilizat efectiv şi
eficient în
lupta contra flagelului ce o ameninţă, anume fenominfracţionalităţii.
Dreptul penal are, aşadar, multiple sarcini socio-juridice, în a cârorîndeplinire (teoretică/
formală) rezidă rolul său. Aceste sarcini se referă la:
- informarea/avertizarea destinatarilor normelor sale cu privire la valorile sociale apreciate
drept fundamentale în respectiva societate (potrivit aprecierii legiuitorului);
- informarea/avertizarea destinatarilor normelor sale cu privire la tipurile de conduită/
comportamentele în cel mai înalt grad indezirabile - prin aceea că prezintă aptitudinea de a
leza/periclita, de o manieră intensă, respectivele valori/relaţii sociale - care sunt prevăzute ca
infracţiuni şi a căror săvârşire este interzisă sub ameninţarea angajării răspunderii juridico-penale
şi a dispunerii sancţiunilor specifice;
- reglementarea generală, abstractă a infracţiunilor, a sancţiunilor de drept penal şi a
regimului tragerii la răspundere penală, a consecinţelor comiterii de fapte incriminate, a cadrului
normativ specific de ansamblu;
- prevenirea (ante şi post-delictuală, generală şi specială a) comiterii infracţiunilor;
-combaterea, prin mijloace proprii, preponderent represive, a infracţionalităţii;
- asigurarea păcii sociale, a protecţiei ordinii şi liniştii publice, a unui climat social general
propice pentru normala desfăşurare şi derulare (dezvoltare) a raporturilor juridice/relaţiilor
sociale.
§4. Funcţiile dreptului penal

într-o evoluţie logică firească, se conturează suma funcţiilor dreptului penal, reprezentând
modalităţile prin mijlocirea cărora acesta îşi realizează rolul, îndeplinindu-şi sarcinile şi
justificându-şi, astfel, necesitatea şi existenţa. în doctrină sunt indicate variate care ar reveni, în
sistemul dreptului pozitiv, dreptului penal, precum (după caz): funcţia de protecţie, funcţia de
legalitate, funcţia de progres; funcţia de orientare a conduitei sociale, funcţia de intimidare,
funcţia de reeducare; funcţia represivă, funcţia expresivă, funcţia protectoare; funcţia preventiv-
educativă, funcţia sancţionatoare; funcţia protectoare, funcţia motivatoare; funcţia protectoare,
funcţia educativă etc.111
Se observă cu uşurinţă, chiar şi din această enumerare exemplificativă, că există anumite
funcţii ale dreptului penal cu rată de indicare mai accentuată decât altele. Din analiza conţinutului
efectiv pe care l-ar cuprinde fiecare dintre aceste funcţii ale dreptului penal, este de punctat şi că
(în ciuda unor deosebiri terminologice) autori diferiţi exprimă anumite idei asemănătoare, însă
prin denumiri (parţial) distincte. Există, practic, un nucleu ideatic (în mare parte/în elementele
sale esenţiale) comun în materia funcţiilor pe care le realizează dreptul penal (aşadar, a poziţiei
destinate pentru/şi jucate de această ramură de drept în organizarea modernă a societăţii etatic
structurate), care prezintă numeroase variaţiuni de formă, denumire (terminologie) şi structură *
121. 111
A se vedea (printre alte surse) FL. STRETEANU, D. NIŢU, p. 11-13; C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit.,
p. 31, 32; C. BULAI, B.N. BULAI, op. cit., p. 24.
121
Uneori, anumite aspecte sunt apreciate ca reprezentând funcţii propriu-zise, explicate prin anumite sub-
funeţii/ mecanisme, iar, în opinia altor autori, relaţia aceasta - de tipul întreg-parte - este răsturnată, cele din urmă
fiind concepute drept funcţii care le implică, drept mecanisme, pe celelalte.
Acceptând ca premisă această varietate (relativă) a viziunilor existente în privinţa

problematicii funcţiilor socio-juridice trasate dreptului penal şi asumate/îndeplinite (în mod ideal)
de acesta, alegem să considerăm că funcţiile principale ale dreptului penal (în cadrul cărora pot fi
identificate, cu titlu de mecanisme, diverse sub-funcţii ale sale) sunt: de protecţie ş\ funcţia
expresiv-educativă. Optăm să le relevăm pe acestea în considerarea
a două planuri de referinţă, în cadrul cărora ponderea respectivelor funcţii se modifică circular
(planuri care se dovedesc corespunzătoare tipurilor de raporturi juridice penale: de conformare,
respectiv de conflict - aspect asupra căruia vom reveni ulterior). Astfel, distingem un plan
preponderent abstract (în care funcţionarea/eficienţa dreptului penal se produce mai degrabă
pasiv, este difuză, insesizabilă în mod direct şi nemijlocit) - planul legislativ - şi un plan
preponderent concret (în care funcţionarea dreptului penal se produce mai ales activ, fiind expres
şi direct sesizabilă, nemijlocit) - planul judiciar, respectiv (ulterior) cel execuţional penal.
în planul abstract, legal, de referinţă, apreciem că funcţia preponderentă a dreptului penal
este una de tip expresiv-educativ. Legiuitorul, conferind forţă juridică pozitivă normelor penale
elaborate, prin aceea că le inserează în sfera dreptului pozitiv (le introduce în vigoare), apelează la
sentimentul/simţul/spiritul civic al destinatarilor acestor dispoziţii legale, la adeziunea prezumată
pe care aceştia o nutresc faţă de normativul astfel acreditat.
în primul rând, legiuitorul identifică şi indică, exprimă prin asemenea prevederi legale valorile
şi relaţiile sociale fundamentale, esenţiale, de interes în cel mai înalt grad pentru societate,
precum şi formele de conduită care le aduc acestora atingere ori le periclitează cu o maximă
intensitate, pe care, drept urmare, le înfăţişează drept comportamente nedorite (de evitat), cu
valoare infracţională. în acest fel, destinatarul obedient (din convingere) al normei penale este
informat cu privire la modurile indezirabile, respectiv dezirabile în care i se impune să se
manifeste în relaţiile sociale, în raporturile sale juridice (funcţia expresivă a dreptului penal,
funcţia de orientare a conduitei). Prin aceasta, unor asemenea destinatari ai normei li se
inoculează un set de valori şi li se fortifică adeziunea voluntară, liber exprimată faţă de valorile
sociale de bază, fiind încurajaţi să le respecte şi, prin aceasta, educativă - a dreptului penal).
Totodată (în al doilea rând), prevederea cadrului legal al tragerii la răspundere penală,
construirea sistemului de sancţiuni de drept penal şi indicarea, în dispoziţia sancţionatorie
particulară a fiecărei norme de incriminare în parte, a sancţiunii penale specifice, corespunzătoare
pentru adoptarea unui anume comportament interzis de legea penală, vin să realizeze funcţia de
intimidare a dreptului penal, ca modalitate particulară (integrată) de realizare a finalităţii expresiv-
educative (unii destinatari ai normei o vor respecta din convingere sinceră, alţii doar de teama de
a nu li se aplica sancţiunea reprezentând consecinţa conduitei prohibite prin norma de
incriminare). Toate acestea vor concura, desigur, la instaurarea unor raporturi (majoritare) de
conformare a destinatarilor legii penale la prescripţiile acesteia, ceea ce va realiza, desigur (într-un
mod implicit, indirect, mijlocit), şi funcţia de protecţie (a valorilor sociale) specifică dreptului penal
(funcţie care, în cadrul acestui plan de referinţă, se manifestă însă în mod subsecvent)11'. 111
111
Valoarea secundară, în acest cadru de referinţă, a funcţiei de protecţie a dreptului penal credem că este
evidenţiată şi de următorul aspect: în doctrină se accentuează asupra împrejurării că dreptul penal are în sarcină
inerentă protecţia generală a anumitor valori sociale, cu privire la atributele lor esenţiale, împotriva faptelor prin care
acestea pot fi în cel mai înalt grad lezate/periclitate, ceea ce semnifică faptul că, indiferent cât timp s-ar scurge într-o
societate dată fără ca acel tip de fapte să se comită în concret, ar fi de neconceput scoaterea lor din sfera de
reglementare (şi, astfel, de protecţie) a dreptului penal. De pildă, chiar dacă admitem că, într-o anumită colectivitate
umană etatic structurată, nu s-ar mai înregistra, statistic, niciun caz de omucidere pentru o perioadă
în planul judiciar şi execuţional de referinţă însă, acolo unde acţiunea dreptului penal devine
activă, dinamică, prin punerea în mişcare şi aplicarea efectivă a prevederilor sale, prin adaptarea
la cazuri concret determinate a instituţiilor sale (abstract conturate în plan legislativ), raportul
dintre funcţiile relevate ale dreptului penal se modifică, preponderentă devenind funcţia de
protecţie.
în primul rând, în acest plan se realizează protecţia valorilor şi relaţiilor sociale ocrotite de
dreptul penal, implicit protecţia colectivităţii (a societăţii), dar şi aceea individuală (a persoanei
vătămate), prin supunerea infractorului la procesul de tragere la răspundere penală (prin care se
concretizează, faţă de acesta, dispoziţiile abstracte pre-determinate) şi prin angajarea, în sarcina
sa, a răspunderii juridico-penale pentru fapta incriminată comisă. Adeseori, în acest stadiu, se
poate evidenţia o adevărată funcţie(sub-funcţie) eliminatorie (de eliminare)111 a dreptului penal,
care - fie temporar (regula contemporană în sistemul nostru de drept), fie perpetuu - pune capăt
formelor esenţiale de contact dintre infractor şi colectivitate, limitând libertatea acestuia
(provizoriu - preventiv - sau definitiv121) ori limitând (exerciţiul) altor categorii de drepturi
(fundamentale/esenţiale) ale respectivei persoane (funcţia represivă, sancţionatoare a dreptului
penal). Se realizează astfel o imediată a valorilor/relaţiilor
sociale, a societăţii, a persoanelor nemijlocit lezate/puse în pericol de către infractor (pe durata
procesului penal, precum şi - mai ales - a executării sancţiunii de drept penal dispuse de organul
judiciar competent).
De asemenea, prin executarea sancţiunii de drept penal stabilite în sarcina sa (precum şi prin
suportarea tuturor consecinţelor angajării răspunderii sale penale), infractorul ar trebui - în mod
logic şi firesc (ideal vorbind) - să realizeze caracterul negativ, necorespunzător şi neconvenabil -
atât pentru societate, cât şi pentru sine - al conduitei infracţionale manifestate, revizuindu-şi, în
consecinţă, pentru viitor, atitudinea şi/sau (măcar) comportamentul în cadrul de desfăşurare a
relaţiilor sociale. Se realizează astfel (de dorit/de aşteptat) prevenţia specială (expresie a funcţiei
negativ-motivatoare a dreptului penal), ca formă specifică de manifestare a funcţiei de protecţie
(de data aceasta mediată), precum şi - implicit-a funcţiei expresiv-educative a dreptului penal. în
acest punct, se poate releva o aşa-numită funcţie (sub-funcţie) de reeducare, cu rol/scop de
readaptare a infractorului ia setul de valori faţă de care există adeziunea generală a societăţii şi
aceea legală, juridică (scopul pedepsei, în actualul
îndelungată de timp, nu ar fi de admis eliminarea, sub acest motiv, a normelor de incriminare aferente, căci s-ar
vulnerabiliza respectiva valoare socială împotriva unor potenţiale fapte de acel gen care ar putea fi comise în viitor.
Ba chiar s-ar putea considera că legiuitorul transmite, astfel, un mesaj apt de interpretare greşită de către corpul
social, stimulând săvârşirea acelui tip de fapte (adeseori, dezincriminarea este percepută de grupul social ca o
manifestare a dezinteresului legiuitorului faţă de protecţia juridică a unei anumite valori sociale, mesajul care se
apreciază a fi, astfel, transmis, fiind că devine licită comiterea faptelor de respectivul tip). Or, menţinerea unei
incriminări, în absenţa statistică a unor fapte concrete încadrabile în acea normă, pentru o lungă perioadă de timp
(sau comiterea lor în număr nesemnificativ, din punct de vedere statistic), credem că are mai puţin de a face - direct,
nemijlocit - cu funcţia de protecţie (eventual, se poate pune problema, în asemenea ipoteză, doar a unei prezumtive
protecţii, de tipul unei „plase de siguranţă"), cât este legată, mai puternic, de funcţia expresiv-educativă a dreptului
penal (realizând, astfel, implicit - dar subsecvent -, şi protecţia).
[1]
în contextul actualului cadru normativ naţional, nu utilizăm termenul de „eliminare'7„eliminatoriu"în sens
existenţial - dreptul penal român contemporan este complet, definitiv şi irevocabil străin de pedeapsa capitală
(pedeapsa cu moartea).
[2]
în acest context, semnificaţia termenului utilizat („definitiv") nu trebuie înţeleasă în sensul de „permanent"/
„perpetuu" - deci într-o accepţie temporală ci în sensul de „în mod final"/„de o manieră finală"/„nesusceptibil de
reevaluare"; practic, avem în vedere sancţiunea de drept penal dispusă printr-o hotărâre definitivă a instanţei penale,
adică printr-un act specific, de autoritate, al acestui organism specializat al statului (în distribuirea justiţiei penale),
act care nu mai poate fi supus căilor ordinare de atac şi care - prin urmare - se bucură de caracter executoriu şi de
autoritatea lucrului judecat. Sub acest aspect, sancţiunea definitivă de drept penal, privativă de libertate (definitiv
stabilită/aplicată), poate fi temporară/determinată (închisoarea) ori nedeterminată (detenţiunea pe viaţa).
stadiu de evoluţie, nu mai rezidă în represiunea aflictivă auto-justificată, ci în prevenţie şi

resocializarea infractorului, în vederea recuperării sale ca membru util al colectivităţii 111). în plus,
este rezonabil a presupune că şi alte persoane (destinatari ai legii penale) vor extrage anumite
învăţăminte pozitive (similare), cu valoare preventivă, din acţiunea represivă activ exercitată
asupra infractorului, realizându-se astfel (în mod ideal) prevenţia , de
asemenea, ca o formă particulară de realizare a funcţiei de protecţie (la rândul său, mediată,
negativ-motivatoare, funcţie de exemplaritate), dar şi - mijlocit (în secundar) - a funcţiei expresiv-
educative a dreptului penal.
în al doilea rând (după cum s-a mai precizat), în acest plan de referinţă se poate evidenţia şi o
dimensiune a protecţiei persoanei infractorului împotriva reacţiei excesive, nemăsurate, fie de
sorginte privată (spre exemplu, din partea persoanei vătămate ori a apropiaţilor acesteia sau a
altor persoane revoltate de fapta incriminată comisă), fie de sorginte publică (aparţinând
organelor statului). Prin cadrul său de reglementare (care, mai ales în perioada contemporană,
presupune tot mai multe garanţii aduse persoanei şi drepturilor infractorului), dreptul penal
asigură transgresorilor normelor sale o tragere la răspundere penală proporţională, rezonabilă şi
bazată pe principii elaborate în considerarea drepturilorşi libertăţilorfundamentale inerente
oricărei fiinţe umane, căreia trebuie să i se respecte demnitatea corespunzătoare acestui statut,
indiferent de faptele comise* 121.
111
Astfel, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 3 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a
măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (M. Of. nr. 514 din 14 august
2013), se stabileşte că: „(1) Scopul executării pedepselor şi a măsurilor educative privative de libertate este
prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. (2) Prin executarea pedepselor şi a măsurilor educative privative de libertate
se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept, faţă de regulile de convieţuire socială şi faţă
de muncă, în vederea reintegrării în societate a deţinuţilor sau persoanelor internate".
121
Preocuparea (în special din perioada modernă şi contemporană) legiuitorului penal pentru drepturile
infractorului, într-un dezechilibru adeseori evident (şi chiar dramatic) prin comparaţie cu statutul persoanei
vătămate, a condus chiar la formularea unor critici coagulate în jurul ideii că dreptul penal nu ar (mai) reprezenta
decât un fel de Mogno Charta Libertatum în favoarea infractorului, cu ignorarea situaţiei victimei (ceea ce pare
paradoxal şi ar fi fost de neconceput în alte epoci istorice). întrebarea subsecventă este, desigur, dacă astfel se
manifestă un stadiu real al progresului ori al involuţiei în domeniul acesta de reglementare (respectiv, care este
punctul din care o asemenea atitudine legislativă tinde a nu mai fi constructivă, ci chiar contra-productivă şi
inechitabilă).
prevenţie
generală
nu s-a identificat încă un protejarea societăţii (a

sistem (funcţional) de control valorilor şi relaţiilor sociale
social/de reacţie socială cu sistem de fundamentale, esenţiale)
un raport mai bun între control împotriva faptelor celor mai
costuri (dezavantaje) şi social/de | pentru j I prejudiciabile, prin
eficienţă/rezultate reacţie
socială de
societate asigurarea/reinstaurarea (la
(avantaje) nevoie) a ordinii de drept
tipul „cel
mai mic rău
necesar”
----------- prevenţie
infracţionalitatea ante-delictuală
reprezintă
o realitate perpetuă (cu
prevenţie
implicaţii negative, ce - post-delictuală
trebuie combătută) în cadrul
oricărei societăţi
protejarea persoanei
sistem de garanţii ale transgresoare a standardului de
individului contra abuzului şi conduită dezirabilă (din
arbitrariului (privat - al perspectivă penală)
victimei şi apropiaţilor acesteia - faţă de puterea de reacţie
, dar şi socio-etatic)
privată şi/sau publică
Rol: reprezintă un instrument/un

mijloc (de tip preventiv-represiv/
aflictiv) de exprimare şi realizare a
politicii penale a statului, de Funcţia de protecţie Funcţia expresiv-educativă
protejare a acestuia şi a
persoanelor
destinatare/beneficiare, prin
a persoanei, in a societăţii/ funcţie principală în planul
asigurarea ordinii de drept şi a
faţa reacţiei statului, faţă de
cadrului represiunii (când aceasta abstract (legal) de referinţă
societăţii/ conduita anumitor
este încălcată), combătând persoane (funcţie
statului (funcţia
infracţionalitatea şi garantând funcţie deinformare şi
de legalitate) reactiv-represiv-
un cadru legal pentru a face reeducativă)
orientare/modelare a
aceasta. conduitei umane (prin
adeziune şi/sau prin
intimidare)
Sarcini:
- stabilirea şi afirmarea valorilor funcţie preponderentă în pune accent pe prevenţia
sociale fundamentale, a unui planul concret (judiciar) generală, respectiv pe
anumit standard comportamental de referinţă prevenţia ante-delictuală
(ireductibil) dezirabil în societate
şi informarea destinatarilor cu
funcţie sancţionatorie realizează protecţia în mod
privire la acestea;
(uneori, eliminatorie) preponderent pasiv, fiind
- reglementarea ilicitului penal, specifică raporturilor
a răspunderii penale şi a juridice penale de
sancţiunilor de drept penal (atât pune accentul pe prevenţia
specială (şi doar în conformare/cooperare
în scop preventiv, cât şi
secundar pe cea generală),
reactiv-represiv);
respectiv pe prevenţia post-
- asigurarea prevenţiei ante-
delictuală
delictuale şi
post-delictuale (atât în interes realizează prevenţia în mod
public, cât şi privat); preponderent activ, fiind
- combaterea infracţionalităţii specifică raporturilor penale
(în mod preventiv, dar şi reactiv, de conflict/constrângere/
după caz); contradicţie
- asigurarea şi impunerea
ordinii sociale.
CAPITOLUL AL ll-LEA. IZVOARELE
DREPTULUI PENAL
Secţiunea 1.Conceptul de izvor de drept (izvor

al dreptului penal); generalităţi; tipuri (categorii)
de izvoare ale dreptului penal
Potrivit unui silogism cunoscut în domeniul socio-uman de referinţă, se acreditează următorul
raţionament logic (fundamentat, totuşi, şi pe baze empirice): homo, ibisocietas;
[1]
ubi societas, ibi ius; ergo: ubi homo, ibi ius \
Regulile de convieţuire socială, evolutiv sublimate în norme juridice, constituie un instrument
social (şi etatic) ireductibil pentru asigurarea organizării şi funcţionării oricărui grup social, pentru
structurarea şi ordonarea valorilor şi relaţiilor sociale inerente oricărei colectivităţi, reprezentând
mijloace necesare de formulare şi indicare a conduitelor sociale dezirabile, respectiv a celor
indezirabile (şi - prin urmare - prohibite). Formarea acestor reguli de comportament în
colectivitate constituie rezultatul unor necesităţi (adeseori deduse empiric, din experienţe -
preponderent negative - trecute) resimţite de organismul social, iar exprimarea lor formală se
realizează prin actul de voinţă al autorităţii socio-etatice competente să efectueze activitatea
legislativă. Pentru ca această exprimare să fie reală, concretă, efectivă şi eficientă, ea trebuie să
aibă o existenţă propriu-zisă în mediul exterior, să fie adusă la cunoştinţa destinatarilor săi, cu titlu
formal de obligaţie civică de informare (sub sancţiunea imposibilităţii invocării ulterioare a
necunoaşterii normei, pentru a evita asumarea consecinţelor nefaste atrase ca urmare a adoptării
conduitelor indezirabile prohibite anterior: nemo censetur ignorare legemm).
Sistemul juridic a atins de mult acel stadiu firesc de evoluţie în care se recunoaşte că nicio
normă juridică nu poate fi opusă unei persoane căreia nu i s-a creat posibilitatea rezonabilă de a
lua la cunoştinţă despre existenţa şi conţinutul respectivei norme. Aceasta se realizează, de
principiu, prin sistemul publicării într-un instrument mediatic oficial al fiecărui organism socio-
etatic (în România, este vorba despre Monitorul Oficial), norma neputând intra în vigoare (deveni
activă) decât ulterior unui asemenea moment131. Anterior acestei etape însă, pentru ca norma de
conduită să poată fi astfel publicată, ea trebuie să îmbrace o formă aptă de 111
111
în traducere liberă: acolo unde există fiinţe umane, există societate (organizare socială); acolo unde există
societate (organizare socială), există drept (drept în sensul de sistem de norme de convieţuire socială, norme juridice);
prin urmare, acolo unde există oameni (fiinţe umane), există drept (sistem de norme de convieţuire socială, norme
juridice).
|2i
Sau: nemo censetur legem ignorare. în traducere liberă: nimeni nu nu cunoaşte legea,
în sensul că nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii/greşita cunoaştere a legii (pentru a înlătura răspunderea
juridică ce poate fi angajată prin fapta comisă). Idei asemănătoare (în esenţă: interdicţia invocării necunoaşterii/
cunoaşterii greşite a legii, pentru a produce efecte juridice de tip extinctiv, bazată pe obligaţia civică a fiecărei
persoane apte de responsabilitate juridică de a se informa cu privire la reglementările legale existente, ca fundament
strict necesar pentru funcţionalitatea şi eficienţa oricărui sistem de drept) transmit şi adagiile: iuris non
excusat/ignorantia legis neminem excusat (ignorarea/necunoaşterea legii nu scuză pe nimeni) ori ignorantia iuris
nocet (necunoaşterea legii dăunează).
131
Potrivit art. 78 (cu denumirea marginală „Intrarea în vigoare a legii") din Constituţia (în vigoare a) României,
se stabileşte că „Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la
o dată ulterioară prevăzută în textul ei".
percepere din exterior. Cu alte cuvinte, dreptul trebuie să fie cuprins/exprimatîn modalităţi care
prezintă aptitudine de comunicare şi percepere (transmitere/informare şi cunoaştere/ luare la
cunoştinţă), fiind necesară cuprinderea sa în surse care să prezinte potenţialitatea abstractă de a
satisface aceste cerinţe inerente, fără de care nu se poate concepe o regulă obligatorie de
conduită, o normă juridică, în general: un sistem al dreptului.
Toate aspectele legate de cele astfel indicate formează subiectul de tratare şi de analiză a
problematicii referitoare la sursele dreptului (inclusiv penal) sau, într-o denumire alternativă
încetăţenită (tradiţional) în spaţiul juridic românesc de referinţă, la „izvoarele" dreptului (inclusiv
penal). După cum se cunoaşte din doctrina teoriei generale a dreptului, conceptul de „izvor de
drept"/„izvor al dreptului" comportă mai multe semnificaţii, anume: sens material, sens politic,
sens formal111.
Considerăm că mai des utilizat în exprimarea juridică uzuală referitoare la izvoarele dreptului
este sensul formal al noţiunii (iar nu acela material şi - cu atât mai puţin - cel politic/creator). Ca
atare, atunci când se întâlneşte o referire la conceptul de sursă sau izvor al dreptului, fără o
precizare anume (sau fără ca din contextul de referinţă să reiasă, în mod evident, că se face
referire la o altă semnificaţie a acestuia), se subînţelege faptul că se are în vedere semnificaţia
formală a conceptului.
Pentru a determina cu acurateţe sfera pe care o avem în vedere atunci când facem referirea
la sursele/izvoarele (formale ale) dreptului penal, apreciem că este utilă departajarea acestora în
două categorii, şi anume: izvoare propriu-zise (proprii, principale, cu efecte depline) de drept
penal; izvoare de drept penal cu efect limitat (secundare). Diferenţa pe care o apreciem a
constitui temeiul departajării acestor tipuri de izvoare ale dreptului penal rezidă în capacitatea lor
deplină ori doar limitată (parţială) de a produce efecte în domeniul juridic de referinţă, în
considerarea următoarelor trei planuri de structurare: planul introducerii în vigoare a unei
dispoziţii (noi); planul modificării (completării, extinderii, limitării, interpretării şi/sau orientării
într-un anumit sens etc.) unei dispoziţii preexistente (deja aflată în vigoare); planul scoaterii din
vigoare a unei dispoziţii preexistente (aflată în vigoare).
Astfel, considerăm că un izvor de drept propriu-zis (principal, cu efect deplin) în materia
dreptului penal are puterea de a se manifesta, cu efect obligatoriu, asupra tuturor acestor trei
planuri, respectiv asupra fiecăruia dintre ele în parte. Cu alte cuvinte, un asemenea izvor de drept
penal poate introduce în vigoare o reglementare (nouă), poate modifica reglementarea anterioară
şi poate scoate din vigoare dispoziţii preexistente. Practic, pentru un asemenea izvor de drept
penal nu există limite de acţiune cu privire la impactul pe care îl poate produce, sub oricare aspect
posibil, asupra ramurii dreptului penal. în acest sens, este de observat că, fără posibilitate de
tăgadă, asemenea izvoare de drept penal pot fi identificate-în mod necontroversat - doar în
rândul categoriei actelor normative (desigur, nu toate, ci numai anumite tipuri de acte normative).
Sunt asemenea izvoare propriu-zise (depline, principale) de drept penal: legea (stricto sensu)
organică; ordonanţele de urgenţă ale Guvernului; potrivit unor opinii, în această categorie ar urma
să fie cuprinse şi tratatele/ convenţiile internaţionale la care România este parte, desigur, în
măsura în care cuprind dispoziţii ce pot fi integrate în sfera domeniului penal de referinţă.
Pe de altă parte, se poate aprecia că, sub un anumit aspect, se ridică la rangul de izvor al
dreptului penal şi acele surse care, neavând capacitatea de a produce un impact asupra acestei
ramuri de drept sub totalitatea celor trei planuri de referinţă ante-indicate, au puterea de a îşi
lăsa amprenta (măcar şi parţial) asupra cel puţin a unuia dintre aceste planuri de 111
111
în acest sens, a se vedea, de pildă, N. POPA, Teoria generală a dreptului, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2014, p. 152 ş.u.
referinţă. Astfel, este de observat că, separat de categoria anumitor acte normative (care au
capacitatea de a constitui izvoare propriu-zise, cu efecte depline, ale dreptului penal), există şi
alte anumite surse juridice care au puterea (după caz) fie (doar) de a determina ieşirea din vigoare
a anumitor reglementări penale preexistente, fie (doar) de a modifica (într-o măsură mai mare sau
mai mică, în sens larg sau restrâns, formal ori doar prin implicaţiile concrete produse în urma
acţiunii lor) anumite segmente ale reglementării juridico-penaleîn vigoare la un anumit moment
dat. Ba chiar s-ar putea discuta (atât în abstract, cât şi pe marginea unui număr-restrâns-de
ipoteze concrete) despre potenţiala capacitate a unora dintre ele de a determina intrarea în
vigoare a unei reglementări penale (noi, sau - cel puţin - relativ noi, prin raportare la stadiul
imediat anterior al dreptului penal pozitiv). Asemenea surse ale dreptului penal, pe care optăm să
le denumim izvoare de drept penal cu efect limitat (secundare), pot fi identificate în sfera (generic
denumită a) jurisprudenţei (în sensul de precedent judiciar), referitor la anumite tipuri de hotărâri
ale unor organe jurisdicţionale (astfel cum vom dezvolta în cele ce urmează), precum şi cu privire
la un anumit act ce poate fi emis de Preşedintele statului. Astfel, apreciem că se integrează în
această categorie a izvoarelor (cu efect limitat, secundare) de drept penal: jurisprudenţa
obligatorie, incluzând deciziile obligatorii ale Curţii Constituţionale a României şi deciziile
obligatorii ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României (este vorba despre deciziile - de
admitere - pronunţate în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, respectiv despre cele
pronunţate cu titlu de hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)111, precum şi
decretul de graţiere (individuală) ce poate fi emis de către Preşedintele României.
Secţiunea a 2-a. Izvoarele propriu-zise ,

cu efecte depline) ale dreptului penal: (anumite tipuri de)
acte normative - legea organică şi ordonanţele de urgenţă ale
Guvernului; situaţia documentelor internaţionale de interes în
materie penală (şi a jurisprudenţei subsecvente)
§1. Legea - izvor al dreptului penal

înainte de orice altceva, apreciem că se impune o clarificare a sensului în care utilizăm, în
cadrul prezent de analiză, termenul „lege", deoarece - după cum se cunoaşte - acesta este
purtător al mai multor semnificaţii. într-un sens extrem de larg şi impropriu limbajului juridic de
specialitate (dar adesea întrebuinţat în limbajul comun), noţiunea de lege este utilizată pentru a
se face referinţă, generic, la orice tip de regulă de conduită, percepută (într-un anumit domeniu
de referinţă) ca având un caracter de tip obligatoriu sau (cel puţin) de recomandare (ca
stabilind/impunând un standard de referinţă comportamental), a cărui transgresare este socotită
interzisă ori nepotrivită (inclusiv în sens religios sau moral ori corespunzător normelor de
convieţuire socială general acceptate ca etalon de referinţă al unui anumit moment dat, într-o
colectivitate anume). în sens juridic, conceptul de lege este (cel puţin în contemporaneitate)
restrâns la domeniul surselor/izvoarelor formale de drept,
111
A se vedea, în acest sens, şi M.A. HOTCA, Este jurisprudenţa izvor de drept în sistemul de drept român? -
articolul se poate consulta on-line, în format electronic, la adresa de internet http://htcp.eu/ este-jurisprudenta-
izvor-de-drept-in-sistemul-de-drept-roman/.
cunoscând însă - la rândul său - două semnificaţii, una mai extinsă (lato sensu) şi alta mai
restrânsă (stricto sensu).
Astfel, (cvasi-)juridic vorbind, lato sensu, prin lege se desemnează orice tip de sursă ori izvor
al dreptului (specific unei anumite ramuri de drept ori -în general -tuturor ramurilor de drept), dar
mai ales sursele formale ale dreptului reprezentate de actele normative, fără a se opera însă
distincţii subsecvente în rândul acestora. în acest sens (la rândul său, impropriu unui limbaj tehnic
de specialitate strict juridic), prin lege se pot înţelege diverse tipuri de acte normative, indiferent
de emitent (Parlament ori Guvern sau organe subordonate ori organe ale administraţiei publice
locale) şi de forţa juridică a acestora (corespunzătoare rangului emitentului şi procedurii de
adoptare), precum: legile propriu-zise; ordonanţele Guvernului (fie acestea simple ori de urgenţă);
hotărârile de Guvern; ordinele de ministru; hotărârile consiliului local ori ale consiliului judeţean
etc.
Propriu-zis însă -stricto sensu-,din punct de vedere juridic, termenul lege este rezervat
doar pentru un anumit tip de acte normative, anume cele expres denumite astfel, al căror emitent
este doar Parlamentul (autoritatea legiuitoare), adoptate potrivit unor proceduri anume
reglementate şi care, ulterior adoptării, pentru a intra în vigoare, necesită promulgare de către
Preşedintele statului şi publicare în Monitorul Oficial (Partea I) al României. La rândul lor,
legile-in acest sens strict, restrâns, specific juridic-sunt (la momentul de faţă, potrivit
reglementării autohtone) de trei feluri, în funcţie de puterea lor juridică, determinată de
procedura de adoptare (respectiv de necesitatea existenţei unei anumite majorităţi de vot - mai
redusă ori mai sporită - prin care să fie adoptate), anume (în ordinea descrescătoare a forţei lor
juridice): legi constituţionale, legi organice şi legi ordinarell].
Apreciem că, manifestându-ne în domeniul specific al dreptului, semnificaţia firesc atribuită
conceptului de lege (atunci când nu există precizări exprese contrare ori când din context nu
reiese în mod clar atribuirea unui alt înţeles al termenului) este aceea strictă, restrânsă (stricto
sensu), pe care o vom avea în vedere în continuare.
în acest sens, este de fixat fără posibilitate de discuţie că nu orice categorie de lege (stricto
sensu) poate reprezenta izvor al dreptului penal, ci numai legile organice (şi-cu atât mai mult -
cele constituţionale), nicidecum simplele legi ordinare. Prin urmare, după cum pertinent s-a
indicat deja în doctrină121, „orice lege ordinară prin care s-ar stabili infracţiuni şi pedepse ori s-ar
acorda amnistia sau graţierea ar fi neconstituţională". Regula - nesusceptibilă de excepţii - este
stabilită cu rang constituţional, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) şi i) din Legea fundamentală131.
Limitarea sferei izvoarelor (formale) principale ale dreptului penal, ca regulă, la categoria legilor
organice (implicând, eventual, şi dispoziţiile legale de rang superior, constituţional) se datorează
relaţiei de proporţionalitate directă dintre importanţa şi impactul socio-juridic pe care îl
presupune această ramură a dreptului pozitiv şi nivelul * 2 3
111
Potrivit art. 73 alin. (1) din Constituţie, „Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi
ordinare". Deosebirea de esenţă în funcţie de care se clasifică, în acest fel, legile (stricto sensu) vizează cvorumul şi
tipul majorităţii de vot necesare pentru adoptarea lor. A se vedea, în general, dispoziţiile art. 67, art. 73, art. 76 şi art.
151 din Constituţie.
[2] V. PASCA, Consecinţele adoptării Constituţiei din 1991 asupra Codului penal, în Constituţia şi Codul penal, Ed.
AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 14.

[3]
Potrivit dispoziţiei art. 73 alin. (3) din Constituţie: „Prin lege organică se reglementează: (...) h) infracţiunile,
pedepsele şi regimul executării acestora; i) acordarea amnistiei sau graţierii colective (...)". Or, domeniile astfel
indicate dau conţinut tocmai ramurii dreptului penal, prin referirea la instituţiile fundamentale ale acestuia:
infracţiunea, răspunderea penală [în raport de care referirea este efectuată parţial-dar suficient-în mod indirect, prin
referirea de la lit. i) a art. 73 alin. (3) din Constituţie la amnistie, act de clemenţă care, din perspectiva dreptului penal,
are natura juridică de cauză de înlăturare a răspunderii penale], pedepsele (în acest fel se face trimitere, generic-în
sens larg -, la categoria sancţiunilor de drept penal, pedepsele fiind sancţiunile specifice/proprii operante - doar- în
această ramură de drept).
ierarhic al surselor formale de exprimare a prescripţiilor sale, relaţie pe care autoritatea legislativă
o apreciază ca necesară, utilă, raţională şi oportună (un exemplu edificatorii reprezintă însuşi
Codul penal - Legea nr. 286/2009).
într-adevăr, pe de o parte, reglementarea în materie penală operează în privinţa valorilor şi
relaţiilor sociale esenţiale, fundamentale, iar, pe de altă parte, prin intermediul dreptului penal
autoritatea statală poate impune cele mai drastice şi severe limitări admisibile (într-o societate
democratică, într-un stat de drept, caracterizat de principiul supremaţiei legii - lato sensu) în
raport de drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei. în aceste condiţii, garanţiile juridice
apreciate drept standarde normale ale raportului dintre societatea reprezentată de stat şi
destinatarii legii (penale) impun asigurarea unui grad ridicat de autoritate, legitimitate şi consens
cu privire la normele juridice specifice domeniului penal de reglementare, precum şi asigurarea
faptului că soluţiile atinse vor fi informate, chibzuite, echitabile (juste), funcţionale, utile şi
oportune. Aprecierea rezonabilă este că toate aceste deziderate ar putea fi realizate prin limitarea
sferei izvoarelor (principale) ale dreptului penal la acel tip de act normativ care, prin procedura de
adoptare, să nu ridice probleme de reprezentativitate, implicând o majoritate absolută. în acest
fel se poate considera (cel puţin teoretic) că reglementarea atinsă implementează soluţiile optime
(din punct de vedere al echităţii, eficienţei ş.a.), cu asigurarea unei maxime preocupări cu privire
la toate aspectele potenţiale ale impactului macro-social implicat.
în lumina celor astfel expuse, apreciem că o problemă susceptibilă de discuţii (potenţial
controversată) o reprezintă aceea a normelorîn alb, respectiv procedeul de tehnică legislativă (la
care recurge uneori legiuitorul) prin care se completează unele reglementări penale sau care
produc impact (şi) în domeniul penal de referinţă, prin intermediul unor acte normative inferioare
(ierarhic) legii organice111. în asemenea cazuri, deşi formal reglementarea îşi revendică sediul de
origineîntr-o lege organică (izvor legitim indiscutabil în materie de drept penal), în realitate,
prevederea respectivă este, de fapt (în esenţă, în mod concret, efectiv), golită de conţinut, ea
devenind aplicabilă şi funcţională doarîn considerarea completării substanţiale ce i se aduce prin
intermediul sursei legale inferioare, care nu satisface (formal) exigenţele constituţionale impuse
unui izvor (principal, propriu-zis) al dreptului penal. Apreciem că o asemenea practică legislativă
este periculoasă şi contrară scopului în atingerea căruia au fost prevăzute dispoziţiile
constituţionale referitoare la limitarea sferei izvoarelor dreptului penal, motiv pentru care opinăm
că procedeul ar trebui să fie evitat, sub sancţiunea riscului constatării neconstituţionalităţii unei
asemenea prevederi121. Deşi acest procedeu ar putea 1 2
[1]
Astfel, de exemplu, potrivit art. 355 CP, se incriminează fapta de răspândire a bolilor la animale sau plante,
constând în „Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase la animale
sau plante ori a dăunătorilor, dacă a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli ori a dăunătorilor". După cum
indică şi doctrina, „măsurile de prevenire sau combatere a bolilor sau dăunătorilor sunt prevăzute în legi speciale prin
care se reglementează diferite domenii de activitate, dar şi în acte, ordine, dispoziţii emise de autorităţile
administrative pentru anumite zone, centre sau localităţi contaminate, având rolul de a opri răspândirea bolilor ori a
dăunătorilor prin adoptarea unor măsuri restrictive şi constrângătoare, iar dacă acestea sunt încălcate, prin aplicarea
sancţiunii penale", sens în care se exemplifică prin Ordinul nr. 34/2009 pentru aprobarea normei sanitare veterinare
privind regulile generale de biosecuritate în exploataţiile de creştere a bovinelor (emis de Autoritatea Naţională
Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, publicat în M. Of. nr. 420 din 19 iunie 2009) -1. TĂNĂSESCU, în G.
ANTONIU, T. TOADER (COORD.), V. BRUTARII, ŞT. DANEŞ, C. DUVAC, I. GRIGA, I. IFRIM, GH. IVAN, G. PARASCHIV, I. PASCU, I.
Rusu, M. SAFTA, I. TĂNĂSESCU, I. VASIU, Explicaţiile noului Cod penal. Voi. IV (art. 257-366), Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2016, p. 810.
[2]
De pildă, prin Decizia nr. 405/2016 (M. Of. nr. 517 din 8 iulie 2016) privind infracţiunea de abuz în serviciu,
Curtea Constituţională a statuat (parag. 65) că, „în materie penală, principiul legalităţii incriminării (...) impune ca
numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar
(...) supunându-se sancţiunii penale".
ridica unele inconveniente de tip logistic în activitatea legislativă şi administrativă practică,

suntem de părere că respectivele dispoziţii de completare nu ar trebui să producă efecte juridice
(cel puţin nu în sfera penală) decât în măsura în care sunt adoptate/sancţionate, la rândul lor, de
către Parlament, prin procedura specifică (corespunzătoare) legii organice (sau printr-un act
normativ cu putere echivalentă - ordonanţă de urgenţă a Guvernului - ori superioară - lege
constituţională). Suntem de părere că, puse faţă în faţă, criteriile/ argumentele care evidenţiază
inconvenientele de ordin logistic şi administrativ ale unei asemenea proceduri trebuie să pălească
(cedeze) în faţa imperativelor care l-au determinat pe legiuitor, dintru început, să rezerve
domeniul dreptului penal exclusiv reglementării prin lege organică (şi - a fortiori-constituţională)
ori prin acte normative apreciate ca fiind de rang echivalent acesteia.
§2. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului - izvor al dreptului penal

Putem spune că, în mod excepţional, cu titlu de derogare (întemeiată) de la regula
constituţională potrivit căreia domeniul dreptului penal este rezervat reglementării prin lege
organică, sistemul juridic românesc actual admite şi un tip de act normativ ale cărui elaborare şi
emitere aparţin competenţei de legiferare (excepţională, delegată111) a puterii centrale executive
-în speţă, Guvernului - să dispună în sfera de incidenţă a dreptului penal. Este vorba despre
ordonanţele de urgenţă ale Guvernului.
Trebuie accentuată necesitatea delimitării între cele două tipuri de acte normative, (ambele)
denumite „ordonanţă", pe care le poate emite Guvernul României. în timp ce ordonanţele simple
de Guvern nu pot reglementa în materie penală şi - deci - nu pot constitui izvoare ale dreptului
penal, ordonanţele de urgenţă au un regim diferit (desigur, sub condiţia întrunirii cerinţelor
formale care să justifice urgenţa), acest tip de act normativ putându-se număra (cum practica a
demonstrat-o de suficiente ori şi cu numeroase controverse şi critici legate de realitatea
urgenţelor invocate) în rândul izvoarelor dreptului penal* 121.
Una dintre probleme cele mai delicate decurgând din admiterea, de principiu, a ordonanţelor
de urgenţă ale Guvernului ca izvor (excepţional) propriu-zis (cu efecte depline, de tip principal) al
dreptului penal vizează problema aplicării în timp a legii penale. Motivul este dat de procedura
diferită şi de momentul deosebit de intrare în vigoare a acestei categorii de acte normative, prin
comparaţie cu legea (stricto sensu).\n plus, necesitatea aprobării ulterioare a ordonanţei de
urgenţă prin lege (organică) reprezintă o operaţiune care se poate finaliza prin soluţia adoptării
fără modificări a acesteia ori a adoptării sale, dar cu modificări şi/ sau completări ori chiar a
respingerii ordonanţei de urgenţă. Ne vom ocupa însă de aceste aspecte în tratările subsecvente
referitoare la principiile fundamentale ale dreptului penal (mai precis la principiul fundamental al
legalităţii incriminării, în special în legătură cu acea consecinţă a acestuia cunoscută drept
lexpraevia), precum şi în analiza aplicării legii penale în timp (referitor ia identificarea momentului
intrării în vigoare a reglementărilor penale, în funcţie de tipul de izvor de drept prin care acestea
sunt inserate în vigoare).
Precizăm că deciziile Curţii Constituţionale pot fi consultate, în format electronic, pe site-ul https://www.
ccr.ro/, iar deciziile înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în soluţionarea recursurilor în interesul legii şi a
sesizărilor privind dezlegarea unor chestiuni de drept pe site-ul http://www.scj.ro/.
111
A se vedea dispoziţiile art. 115 din Constituţie.
121
Spre exemplu, a se vedea O.U.G. nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind
Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care (alături de unele completări/modificări în materie penală şi
procesuală penală) a introdus în Codul penal incriminarea de la art. 2161 {folosirea prostituţiei infantile).
§3. Documentele internaţionale - izvor al dreptului penal

Potrivit unor opinii exprimate în doctrină, categoria izvoarelor dreptului penal (ca izvoare
propriu-zise) include, alături de tipurile de acte normative interne pre-indicate (legea organică şi
ordonanţa de urgenţă a Guvernului), şi acele documente internaţionale la care statul român este
parte, desigur, în măsura în care acestea ar conţine (şi) dispoziţii în materie penală. Pentru raţiuni
pe care le vom indica în continuare, înţelegem să exprimăm unele rezerve (parţiale) faţă de
această viziune.
Astfel, este un fapt indiscutabil că statul român încheie/ratifică/devine parte şi la convenţii
internaţionale conţinând prevederi (şi) în materie de drept penal. însă, potrivit dispoziţiilor
constituţionale, procedura prin care prescripţiile acestora (respectiv angajamentele asumate
astfel de statul român în materie penală) sunt receptate în reglementarea internă conduce la
concluzia că izvorul formal de drept penal va fi reprezentat, în principiu, de un act normativ de
drept intern dintre acelea care prezintă aptitudinea de a reprezenta izvoare ale dreptului penal 111.
Ca urmare, împrejurarea că reglementarea în cauză este consecinţa asumării unei obligaţii
internaţionale de către statul român constituie o explicaţie a apariţiei reglementării, poate
constitui temei pentru o eventuală clasificare a normelor dreptului penal în norme juridice-penale
cu origine internă ori cu origine externă (respectiv o clasificare corespunzătoare a izvoarelor
dreptului penal), dar nu considerăm că ea acreditează menţionarea documentelor internaţionale
ca sursă/izvor de drept penal aparte, în cadrul categoriei izvoarelor propriu-zise (cu efecte
depline, principale) ale dreptului penal. Izvorul direct, nemijlocit al normelor penale cu etiologie
stabilită în respectivul document internaţional îl va reprezenta, totuşi (chiar dacă şi numai formal),
actul normativ intern de rang corespunzător prin care s-a ratificat respectivul document
internaţional (pact, tratat, convenţie). Cu atât mai mult vom fi în faţa unui izvor intern propriu-zis
de drept penal atunci când prin documentul internaţional în cauză (respectiv prin ratificarea
acestuia) nu s-a făcut altceva decât să se asume de către statul român obligaţia de a insera în
reglementarea sa penală o anumită dispoziţie/instituţie, ca obligaţie de rezultat, fiind lăsată însă
la latitudinea acestuia maniera particulară în care va da conţinut şi va adapta (la specificul
propriului sistem de drept) respectiva obligaţie, în realizarea scopului astfel asumat.
Cu potenţial titlu de excepţie de la cele anterior formulate 121, se poate considera că, din
moment ce „prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte
reglementări comunitare cu caracter obligatoriu" au, practic, statutul de acte normative cu
aplicare directă în dreptul intern (ele au inclusiv „prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile
interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare"), în măsura în care ar conţine dispoziţii în
domeniul dreptului penal, acestea (şi numai acestea, din larga paletă a
111
Astfel, conform dispoziţiilor art. 11 din Constituţie (cu denumirea marginală „Dreptul internaţional şi dreptul
intern"), se stabileşte că: „(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i
revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
(3) în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei,
ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei". Sunt de menţionat şi prevederile cuprinse în art. 20
din Constituţie (cu denumirea marginală „Tratatele internaţionale privind drepturile omului"), conform cărora: „(1)
Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă
există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este
parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile
interne conţin dispoziţii mai favorabile".
121
Pentru diferenţierea izvoarelor internaţionale de drept penal în directe şi indirecte, a se vedea FL.
STRETEANU, D. NlŢU, op. cit., p. 86-88.
documentelor internaţionale la care România este parte, inclusiv a celorlalte reglementări - lipsite
de caracter obligatoriu - emanând de la instituţii ale Uniunii Europene) ar deveni propriu-zis
izvoare ale acestei ramuri de drept, separat de vreo ratificare directă specială, ca efect al voinţei
anterioare a legiuitorului român de aderare la Uniunea Europeană/la tratatele ei constitutive („în
scopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu
celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate")111.
Secţiunea a 3-a. Izvoarele adiacente (cu efecte parţiale)

ale dreptului penal: decretul prezidenţial de graţiere
(individuală) şi jurisprudenţa obligatorie a Curţii Constituţionale
a României şi a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
§1. Decretul prezidenţial de graţiere (individuală) - izvor al dreptului

penal
Actele de clemenţă - amnistia şi graţierea - constituie instituţii de drept cu natură juridică
pluridisciplinară. Astfel, dincolo de dimensiunea lor constituţională (şi - eventual - administrativă),
ele cunosc calificare juridică şi din punct de vedere al dreptului penal, reprezentând instituţii de
factură extinctivă corespunzătoare instituţiilor fundamentale ale răspunderii penale, respectiv
sancţiunilor penale. Amnistia constituie una dintre cauzele de înlăturare a răspunderii penale (art.
152 CP), în timp ce graţierea constituie o cauză de înlăturare sau de modificare a executării
pedepsei (art. 160 CP). în timp ce ambele (amnistia şi graţierea, în forma colectivă a acesteia din
urmă) sunt emise de către forul legiuitor (Parlament) prin lege organică - conform art. 73 alin. (3)
lit. i) din Constituţie121 -, graţierea mai cunoaşte şi o altă formă (graţierea individuală), aceasta
emanând de la Preşedintele României, prin decret prezidenţial - potrivit art. 94 lit. d) coroborat cu
art. 100 din Constituţie131.
Ca atare, graţierea - inclusiv în forma sa individuală, care se poate acorda prin decret
prezidenţial - reprezintă o instituţie a dreptului penal, o cauză de înlăturare sau modificare a
executării pedepsei, fiind reglementată atât în Codul penal (art. 160), cât şi printr-o lege (specială)
complinitoare: Legea nr. 546/2002* 141.
111
A se vedea dispoziţiile cuprinse de art. 148 din Constituţie (cu denumirea marginală „Integrarea în Uniunea
Europeană").
121
Textul dispune: „Prin lege organică se reglementează: (...); i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective
131
Art. 94 („Alte atribuţii") lit. d) din Legea fundamentală dispune: „Preşedintele României îndeplineşte şi
următoarele atribuţii: (...) d) acordă graţierea individuală"; art. 100 („Actele Preşedintelui") din Constituţie prevede:
„(1) în exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al
României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului. (2) Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea
atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi (2), articolul 92 alineatele (2) şi (3), articolul 93 alineatul (1) şi
articolul 94 literele a), b) şi d) se contrasemnează de primul-ministru".
141
în consecinţă, acele surse juridice prin intermediul cărora organele de stat abilitate (competente) pot acorda
beneficiul graţierii - producând, astfel, în această ramură de drept, un efect concret şi deloc neglijabil, prin aceea că
înlătură (total sau parţial) obligaţia infractorului de a îşi executa pedeapsa (dispusă ca efect al angajării răspunderii
sale penale) ori o modifică pe aceasta (în obligaţia de a executa, în loc, o altă pedeapsă, mai puţin severă decât cea
iniţial determinată de instanţă) - urmează a constitui, în această măsură/limită, surse (aşadar, izvoare) de drept penal.
A aprecia altfel (a nega caracterul de izvoare de drept penal al acestora) ar face imposibil de explicat efectul juridic
(pre-indicat) pe care, în temeiul dispoziţiilor legale (constituţionale şi infra-constituţionale, de factură penală), îl
atrag/implică.
Este de observat, în mod obiectiv, că, spre deosebire de oricare dintre izvoarele propriu-zise
de drept penal (indicate în secţiunea anterioară), decretul de graţiere nu are capacitatea de a se
manifesta şi de a produce efecte în oricare dintre cele trei planuri esenţiale de referinţă ale
domeniului (intrarea în vigoare a unei norme, modificare ei sau scoaterea din vigoare), nici nu
poate influenţa, în orice mod, oricare dintre instituţiile fundamentale ale dreptului penal (cu atât
mai puţin pe toate la un loc). Acţiunea instituţiei penale pe care este autorizat decretul
prezidenţial să o manifeste (graţierea individuală) se restrânge la efectul de a influenţa - parţial -
instituţia sancţiunilor penale, nefiind apt să creeze reguli noi în domeniu ori să
modifice/completeze/adauge sau să restrângă din sfera de activitate a unor norme penale
preexistente. Acesta are doar puterea să ofere un conţinut individual concret unei instituţii
reglementate prin norme ale cărora existenţă şi aplicabilitate nu sunt influenţate de apariţia (sau
nu) a unui act particular care să le confere această vocaţie de aplicare efectivă (instituţia graţierii
individuale ar continua să rămână reglementată ca potenţialitate juridică, chiar dacă, pentru o
perioadă îndelungată de timp, nu s-ar mai emite niciun decret prezidenţial de graţiere).
Drept urmare, în aprecierea noastră, contemplăm în decretul prezidenţial de graţiere
(individuală) o sursă/un izvor formal al dreptului penal111, dar nu unul propriu-zis (principal, cu
efecte depline), ci unul parţial, cu efecte limitate (şi, de aceea, secundar, adiacent).
§2. Jurisprudenţa obligatorie a Curţii Constituţionale a României - izvor al

dreptului penal* 121
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în Legea fundamentală131, Curtea Constituţională a României
este garantul supremaţiei Constituţiei [art. 142 alin. (1)], având (printre altele) competenţa de a se
pronunţa asupra constituţionalităţii legilor [controlul de constituţionalitate a art. 146 lit. a)], a
convenţiilor internaţionale la care statul urmează să devină parte [art. 146 lit. b)], a
regulamentelor Parlamentului [art. 146 lit. c)] şi de a hotărî asupra excepţiilor de
neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti cu privire la legi (stricto sensu) şi
ordonanţe [controlul de constituţionalitate - art. 146 lit. d)]. Potrivit
art. 147 din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României,
fiind general obligatorii (cu efect exnune) de la data publicării [alin. (4)]. Deciziile
[11
în sens contrar, a se vedea V. PASCA, Drept penal. Partea generală, ed. a 3-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2014, p. 24.
121
Facem trimitere (printre altele) şi la următoarele surse bibliografice de interes în materie: A. IFTIMIEI,
Constituţionalizarea în dreptul penal român şi francez, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016; A. IFTIMIEI, Evoluţia
politicii penale de la momentul apariţiei Curţii Constituţionale în România, articol ce poate fi consultat on-line, în
format electronic, la adresa de internet http://www.universuljuridic.ro/evolutia-politicii-penale-de-la-momentul-
aparitiei- curtii-constitutionale-romania/; G. ZLATI, Curtea Constituţională. Despre efectele în timp ale deciziilor
obligatorii erga omnes în general şi despre deciziile interpretative în particular (I), articol ce poate fi consultat on-line,
în format electronic, la adresa de internet http://www.penalmente.eu/2017/04/01/curtea-constitutionala-despre-
efectele- in-timp-ale-deciziilor-obligatorii-erga-omnes-in-general-si-despre-deciziile-interpretative-in-particular/; G.
ZLATI, ÎCCJ. Aplicabilitatea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016 privind infracţiunea de abuz în serviciu în ceea
ce priveşte cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 7 Cod procedură penală, articol ce poate fi consultat on-
line, în format electronic, la adresa de internet:http://www.penalmente.eu/2017/03/28/iccj-aplicabilitatea- deciziei-
curtii-constitutionale-nr-4052016-privind-infractiunea-de-abuz-in-serviciu-in-ceea-ce-priveste-cazul-de- recurs-in-
casatie-prevazut-de-art-438-pct-7-cod-procedura-pen/; S.M. COSTINESCU, K. BENKE, Efectele deciziilor Curţii
Constituţionale în dinamica aplicării lor, articol ce poate fi consultat on-line, în format electronic, la adresa de internet
https://www.ccr.ro/uploads/RelatiiExterne/2012/CB.pdf.
131
A se vedea, totodată, Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (republicată
în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010).
(de constatare a neconstituţionalităţii) produc un efect imediat, de ordin suspensiv111, precum şi

un efect definitiv121, afectat de un termen şi de o condiţie. încetarea efectelor juridice ale unor
dispoziţii legale (din legi, ordonanţe sau regulamente ale Parlamentului), ca efect al constatării
neconstituţionalităţii acestora printr-o decizie a Curţii Constituţionale (aşadar, printr-un act
emanând de la o altă autoritate/instituţie decât aceea care a creat respectiva normă, care a emis-
o şi a implementat-o în ordinea juridică pozitivă), reprezintă o modalitate aparte (sui-generis) de
scoatere din vigoare a unor norme juridice, care nu trebuie confundată cu abrogarea 131, nici cu
ajungerea la termen (auto-abrogarea) a normei juridice (ca modalitate alternativă de scoatere din
vigoare a unei dispoziţii legale)141. Curtea Constituţională a evidenţiat în mod expres, prin
jurisprudenţa sa, această distincţie, reţinând că încetarea efectelor unei norme juridice prin
constatarea neconstituţionalităţii sale „este un efect specific al pierderii legitimităţii
constituţionale (...), sancţiune diferită şi mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text
normativ"151.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, s-a stabilit că „decizia de constatare a
neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă"161 - este, cu alte cuvinte,
sursă/izvor de drept-, precum şi (aspect deosebit de important, evidenţiat în numeroase decizii
ale Curţii şi cu implicaţii dintre cele mai importante asupra problematicii aici analizate) că
„puterea de lucru judecat ce însoţeşte (...) deciziile Curţii Constituţionale se ataşează nu numai
dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta"171, respectiv că „atât considerentele,
cât şi dispozitivul deciziilor sale (ale Curţii Constituţionale - n.n.) sunt general obligatorii şi se
impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept. în consecinţă, atât Parlamentul, cât şi
Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice (inclusiv instanţele * 2 3 4 5
[11
De la data publicării în Monitorul Oficial până la împlinirea unui termen de maximum 45 de zile, dispoziţiile din
legile, ordonanţele şi regulamentele în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, sunt suspendate de drept.
[2]
La încheierea perioadei de suspendare, de 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii
Constituţionale, dispoziţiile din legile, ordonanţele şi regulamentele în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale,
îşi încetează efectele juridice - ies din vigoare - dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu le-a pus
de acord cu prevederile Constituţiei, în sensul indicat de decizia Curţii.
[3]
Abrogarea reprezintă un act retractiv al emitentului normei juridice, care îşi exprimă voinţa contrară celei
anterior manifestate - prin introducere în vigoare a normei respective - de a curma, pentru viitor, activitatea juridică a
acesteia. A se vedea, în acest sens (printre altele), Deciziile C.C.R. nr. 414/2010 (M. Of. nr. 291 din 4 mai 2010), nr.
1039/2012 (M. Of. nr. 61 din 29 ianuarie 2013) şi nr. 447/2013 (M. Of. nr. 674 din 1 noiembrie 2013).
[4]
Prin urmare, deşi implică asupra unei dispoziţii legale acelaşi efect final asigurat prin oricare altă modalitate de
scoatere din vigoare a unei norme juridice-încetarea activităţii acesteia, curmarea producerii de efecte juridice pentru
viitor, excluderea din sfera dreptului pozitiv-, constatarea neconstituţionalităţii unei prevederi normative nu este, din
punct de vedere juridic, echivalentă cu abrogarea, aşadar, nu se supune regimului acesteia şi consecinţelor legale
strict reglementate cu referire la ea. Spre exemplu, potrivit art. 64 alin. (3) teza a ll-a (şi a lll-a) din Legea nr. 24/2000
privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (republicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie
2010), se stabileşte că „Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul
normativ iniţial. Fac excepţie prevederile din ordonanţele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare şi au fost
respinse prin lege de către Parlament". Or, această soluţie, referindu-se expres la abrogarea abrogării, nu acoperă şi
ipoteza scoaterii din vigoare a unei norme de abrogare prin procedeul (separat al) constatării neconstituţionalităţii
normei de abrogare, printr-o decizie a Curţii Constituţionale. A se vedea, în acest sens, problema constatării
neconstituţionalităţii normelor de dezincriminare a insultei şi calomniei, reglementate de art. 205, art. 206 (art. 207)
CP anterior, care poate fi urmărită pe următorul fir cronologic: art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru
modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi (publicată în M. Of.
nr. 601 din 12 iulie 2006); Decizia nr. 62/2007 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 104 din 12 februarie
2007); Decizia nr. 8/2010 a Secţiilor Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în soluţionarea unui recurs
în interesul legii (publicată în M. Of. nr. 416 din 14 iunie 2011); Decizia nr. 206/2013 a Curţii Constituţionale (publicată
în M. Of. nr. 350 din 13 iunie 2013).
[5]
A se consulta Decizia nr. 414/2010, Decizia nr. 1039/2012 şi Decizia nr. 206/2013, citate anterior.
t6)
A se consulta Decizia nr. 847/2008 (M. Of. nr. 605 din 14 august 2008).
I7]
A se consulta Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 (M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995).
judecătoreşti) urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea

Constituţională în considerentele şi dispozitivul prezentei decizii"111. Aşadar, statuările cuprinse în
această sursă de drept de factură jurisprudenţială urmează a se impune nu doar instanţelor
judecătoreşti (aşa cum se întâmplă în cazul deciziilor care formează jurisprudenţa obligatorie a
înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), ci erga omnes, tuturor autorităţilor şi instituţiilor, inclusiv
legiuitorului însuşi.
în aceste circumstanţe, apreciem că devine imposibil de negat evidenţa potrivit căreia
deciziile Curţii Constituţionale (de constatare a neconstituţionalităţii - cel puţin -, precum şi cele
interpretative) au atins (şi depăşit semnificativ) punctul critic minim necesar pentru a putea fi
apreciate ca surse/izvoare de drept (inclusiv penal)121.
Rămâne de stabilit, cu exactitate, poziţia lor precisă în cadrul categoriei izvoarelor formale ale
dreptului (penal). Este indiscutabil că menţionarea lor se impune - cel puţin -în categoria
izvoarelor de drept (penal) cu efect limitat (secundare, adiacente), dar nu reiese cu puterea
evidenţei (încă) accederea lor în categoria izvoarelor propriu-zise de drept (penal) - a celor cu
efecte depline, principale căci, teoretic, Curtea Constituţională nu are competenţa/ autoritatea de
a fi legiuitor pozitiv.
Astfel, este de netăgăduit faptul că aceste decizii pot produce efecte în privinţa scoaterii din
vigoare a unei norme juridice.
Este discutabilă (şi sensibil de formulat) aprecierea potrivit căreia deciziile Curţii
Constituţionale ar putea produce un efect de influenţare (indirectă) a conţinutului prevederilor
legale analizate (şi, astfel, a aplicării lor în practică). Formal, acest efect (înţeles în sensul de
aptitudine de modificare sau completare a unei dispoziţii normative prin efectul unei decizii a
Curţii Constituţionale) este prohibit prin dispoziţii cuprinse în legea de organizare şi funcţionare a
Curţii Constituţionale* 131. Practic însă, în realitate, deciziile (interpretative ale) Curţii determină
adeseori, măcar în mod indirect (cel puţin prin acreditarea, cu titlu obligatoriu, a unei anumite
interpretări determinate, cu efecte concrete, a unei norme juridice, interpretare în lumina căreia -
şi numai a căreia - se menţine prezumţia de constituţionalitate a unei norme juridice), modificări
şi/sau completări ale acţiunii unor norme juridice (ale sensului acestora, ale aplicării lor concrete,
ale efectelor juridice produse prin activarea lor în ordinea juridică pozitivă)141. Este (într-o măsură
chiar mai sporită) un efect (indirect,
111
A se consulta Decizia nr. 1415/2009 (M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009).
[21
în acelaşi sens: FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 75, 76; C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 57; V.
PASCA, op. cit., p. 27 ş.u.
131
Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată: „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra
constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse
controlului".
[4]
Este de menţionat că, până în anul 1997, art. 2 din Legea nr. 47/1992 nu cuprindea nicio menţiune referitoare
la aspectul modificării/completării/interpretării unei dispoziţii legale prin intermediul unei hotărâri a Curţii
Constituţionale. Prin art. 1 pct. 1 din Legea nr. 138/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (M. Of. nr. 170 din 25 iulie 1997), s-a introdus la art. 2 alin. (3), care,
la momentul respectiv, avea următorul conţinut: „în exercitarea controlului, Curtea Constituţională se pronunţă
numai asupra problemelor de drept, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului. De
asemenea, Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi de aplicare a legii, ci numai
asupra înţelesului său contrar Constituţiei". Ulterior, dispoziţia acestui text normativ a fost modificată (prin art. I pct.
3 din Legea nr. 232/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 502 din 3 iunie 2004), dobândind forma în care se prezintă şi acum (cea
ante-indicată), dispărând menţiunea cuprinsă în fraza finală din redactarea iniţială (interdicţia expresă a pronunţării
Curţii Constituţionale asupra interpretării şi aplicării legii analizate). Este rezonabil a se aprecia, prin urmare, că
suprimarea prevederii normative astfel formulate a transmis voinţa legiuitorului de a recunoaşte Curţii
Constituţionale aptitudinea de a pronunţa (şi) decizii interpretative (decizii de admitere sau de respingere a unei
excepţii de neconstituţionalitate, cuprinzând o clauză de interpretare obligatorie), iar nu doar
implicit) similar celui presupus de jurisprudenţa obligatorie a instanţei supreme (care ne-a
determinat, de asemenea, să o indicăm şi pe aceasta din urmă în categoria izvoarelor aparte de
drept, inclusiv de drept penal, după cum vom dezvolta în continuare).
Ceea ce rămâne cu adevărat esenţial discutabil este în ce măsură deciziile Curţii
Constituţionale ar putea întruni şi condiţia (necesară pentru a le privi ca pe izvoare de drept
principale/ propriu-zise/cu efecte depline) de a putea introduce în vigoare o anumită
reglementare. Cu toate că răspunsul este, de principiu, negativ, nu putem să nu observăm că au
existat ipoteze punctuale (chiar dacă le putem califica, fără prea mare temere de greşeală, drept
excepţionale) în care, ca urmare a pronunţării şi publicării unei decizii a Curţii Constituţionale, s-a
produs un efect juridic concretizat în lărgirea sferei dreptului pozitiv de la un anumit moment dat,
prin (re)introducerea în vigoare a unor prevederi normative determinate111! Este adevărat că, în
respectivele ipoteze, nu au devenit active norme juridice cu un caracter complet ex novo, ci au
fost reintroduse în sfera dreptului pozitiv dispoziţii normative care activaseră şi la un moment
anterior, ca efect al constatării neconstituţionalităţii normelor de abrogare a acestora din urmă.
Cu toate acestea, strict raportându-ne la stadiul normativ anterior pronunţării şi publicării
respectivelor decizii ale Curţii Constituţionale, sistemul dreptului * 1
decizii simple (necircumstanţiate) de admitere ori de respingere a unei excepţii de neconstituţionalitate, efectele
tuturor acestor tipuri de hotărâri urmând a se impune, în egală măsură, ergo omnes. Aşadar, o anumită prevedere
legală va putea fi apreciată drept constituţională - şi aplicată - numai în lumina unei anumite interpretări precis
indicate de către Curtea Constituţională ori, dimpotrivă, va fi considerată ca neconstituţională, însă numai în măsura
în care ar fi interpretată într-un anumit sens, expres precizat-fiind interzisă, prin urmare, pentru viitor, aplicarea sa
conform respectivei interpretări. A se vedea, de pildă, implicaţiile produse asupra instituţiei infracţiunii continuate, ca
urmare a pronunţării Deciziei C.C.R. nr. 368/2017 (M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017), prin care s-a constatat
neconstituţionalitatea sintagmei „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv" din cuprinsul art. 35 alin. (1) CP. Opinăm în
sensul că rezolvarea atrasă ca efect al pronunţării deciziei Curţii Constituţionale (dispariţia condiţiei de existenţă a
infracţiunii continuate constând în necesitatea unităţii subiectului pasiv) se impune în dreptul pozitiv, urmând a i se
da efect direct, de către instanţele penale, în temeiul Deciziei nr. 368/2017. Altfel, ar reieşi că hotărârea instanţei de
contencios constituţional rămâne lipsită de conţinut şi de aplicabilitate efectivă în practică, fără o reacţie
corespunzătoare a legiuitorului, ceea ce este inadmisibil în raport de caracterul general obligatoriu al acestor decizii şi
de rolul/poziţia Curţii Constituţionale în sistemul de drept. Or, raţionamentul şi soluţia astfel avansate conduc la o
situaţie de fapt similară (în fapt, ca efecte concrete) celei în care textul legal ar fi fost, practic, modificat direct prin
intermediul deciziei Curţii Constituţionale, fiind aparent încălcată prohibiţia cuprinsă în art. 3 alin. (2) din Legea nr.
47/1992 (potrivit căreia prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu se pot modifica prevederile legale analizate). Pe
de altă parte, este de observat că, formal, textul normativ nu este propriu-zis modificat, ci, rămânând prevăzut expres
ca atare în Codul penal (până la intervenţia legiuitorului organic), trebuie interpretat şi aplicat efectiv în practică prin
prisma şi în limita constituţionalităţii trasate prin hotărârea obligatorie a Curţii Constituţionale. De altfel, consecinţa
constatării neconstituţionalităţii sintagmei „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv" din cuprinsul art. 35 alin. (1) CP a fost
expres şi explicit (clar) indicată (tot cu putere general obligatorie) prin chiar cuprinsul Deciziei nr. 368/2017 a Curţii
Constituţionale, parag. 28.
[1]
în materie penală, acesta a fost cazul în privinţa infracţiunilor de insultă şi calomnie, reglementate de fostul
Cod penal în art. 205 şi art. 206 (precum şi a instituţiei corespunzătoare acestora: proba verităţii - art. 207 CP
anterior). A se consulta Decizia nr. 62/2007 şi Decizia nr. 206/2013, anterior citate. A se vedea şi efectele Deciziilor
C.C.R. nr. 778/2009 (M. Of. nr. 465 din 6 iulie 2009), nr. 783/2009 (M. Of. nr. 404 din 15 iunie 2009) sau nr. 694/2010
(M. Of. nr. 392 din 14 iunie 2010) - menţionate în Decizia nr. 206/2013. De dată mai recentă, a se vedea Decizia nr.
224/2017 pronunţată de către Curtea Constituţională în legătură cu art. 335 CP (M. Of. nr. 427 din 9 iunie 2017);
astfel, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că „soluţia legislativă cuprinsă
în art. 335 alin. (1) din Codul penal, care nu incriminează fapta de conducere pe drumurile publice a unui tractor
agricol sau forestier, fără permis de conducere, este neconstituţionalâ" (s.n.). Este adevărat că, în cuprinsul acestei
hotărâri, instanţa de contencios constituţional a precizat expres că urmează a fi sarcina legiuitorului organic de a da
curs deciziei şi a extinde sfera incriminării în discuţie (a se vedea parag. 40 din decizie). Este de menţionat că, la data
de 15 noiembrie 2017, Guvernul României a adoptat un proiect de lege pentru modificarea şi completarea (şi a) Legii
nr. 286/2009 privind Codul penal, potrivit căruia urmează a se modifica textul art. 335 CP (şi al art. 334 CP), în sensul
menţionării exprese şi a tractorului agricol sau forestier (în acest sens, a se vedea https://www.juridice.ro/wp-
content/uploads/2017/ll/Proiect-24.pdfsi http://gov.ro/ro/guvernul/sedinte-guvern/ modificarile-la-legislatia-penala-
i-procesual-penala-adoptate-in-edinta-de-guvern).
pozitiv nu mai înregistra, ca fiind în vigoare, anumite norme juridice, a căror activare (chiar dacă
doar cu titlu de re-activare) a fost ocazionată exclusiv de pronunţarea şi publicarea deciziei Curţii.
Faţă de acest stadiu normativ, imediat anterior, se poate afirma, prin urmare, că - uneori -
deciziile Curţii Constituţionale au determinat o veritabilă (re)intrare în vigoare a unor norme
juridice, o lărgire a sferei dreptului pozitiv.
Or, astfel întregită acţiunea potenţială (chiar şi excepţională) a acestei surse, de factură
jurisprudenţială, a dreptului, ea tinde tot mai mult să acceadă la statutul de (potenţial) izvor de
drept (inclusiv penal) propriu-zis/principal/cu efecte depline! în materie penală, acest aspect
presupune, în esenţă, recunoaşterea faptului că instanţa de contencios constituţional ar putea
identifica obligaţii constituţionale de incriminare care să incumbe legiuitorului organic, iar, la
nevoie, în lipsa manifestării de voinţă a acestuia, însăşi decizia Curţii Constituţionale să poată
reprezenta baza incriminării (atipice a) respectivului tip de comportament. în actualul context
normativ (inclusiv constituţional), apreciem că atingerea acestui punct critic este imposibilă,
totuşi, în raport de conduite neincriminate anterior (ridicându-se problema încălcării legalităţii
incriminării), putându-se ajunge doar la situaţii de tipul celei deja înregistrate, în mod excepţional,
în care Curtea Constituţională să cenzureze ca neconstituţională abrogarea (cu efect
dezincriminator a) unei norme de incriminare care arîndeplini rolul de prevedere, în legea penală,
ca infracţiune, a unei conduite cu privire la care s-ar identifica o veritabilă obligaţie constituţională
de incriminare, prin considerarea valorii şi relaţiilor sociale astfel protejate, juridico-penal. Separat
de aceste aspecte, raportându-ne la norme apte de încadrare în categoria dreptului penal, partea
generală (eventual şi a dreptului procesual penal111), sesizăm o posibilitate sporită ca deciziile
Curţii Constituţionale să ajungă să fie apreciate ca izvoare propriu-zise de drept (penal), mai ales
în condiţiile în care am menţionat aspectul potrivit căruia întreaga hotărâre are putere
obligatorie, opozabilă erga omnes, iar nu doar dispozitivul acesteia.
Un aspect demn de menţionat în legătură cu problema calificării drept izvoare de drept (şi a
măsurii acestei calificări) a deciziilor Curţii Constituţionale priveşte efectul neretroactiv al
acestora, împrejurarea că soluţiile obligatorii impuse astfel vor putea produce efecte doar pentru
viitor (ex nune), nu şi în raport de cauze definitiv judecate [potrivit art. 147 alin. (4) teza finală din
Constituţie şi art. 11 alin. (3) teza finală din Legea nr. 47/1992, republicată]* 121.
§3. Jurisprudenţa obligatorie a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - izvor al

dreptului penal
Conform prevederilor constituţionale [art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală 131], „înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte
instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale". în vederea creării unui cadru normativ concret,
care să permită dobândirea unui caracter efectiv al acestei dispoziţii constituţionale, legiuitorul a
asigurat reglementarea, atât în Codul de procedură penală,
111
Spre exemplu, a se vedea Decizia C.C.R. nr. 508/2014 (M. Of. nr. 843 din 19 noiembrie 2014), precum şi
Decizia C.C.R. nr. 397/2016 (M. Of. nr. 532 din 15 iulie 2016).
121
Chestiunea implică un important efect (derogatoriu de la regula retroactivităţii dezincriminării) în materia
constatării neconstituţionalităţii unei norme de incriminare (sau a stabilirii neconstituţionalităţii unei anumite
interpretări a unei asemenea norme), fără ca autoritatea legiuitoare să intervină ulterior, expres, în sensul
compatibilizării cadrului normativ cu o asemenea decizie a Curţii Constituţionale - aspect pe care îl vom relua în
cadrul corespunzător aplicării legii penale în timp (legat de materia retroactivităţii dezincriminării - art. 4 CP).
131
în forma actuală, ulterioară revizuirii şi republicării Constituţiei (în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003),
potrivit Legii nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei României (lege publicată în M. Of. nr. 758 din 29 octombrie
2003).
cât şi în Codul de procedură civilă, a unor modalităţi de asigurare a unei practici judiciare
unitare111, generatoare de decizii obligatorii, ex (pentru viitor, iar nu retroactiv), pentru organele
judiciare (mai specific: pentru instanţe), reprezentate de instituţia recursului în interesul legiil2]
(existentă şi anterior intrării în vigoare a noilor coduri în materie penală şi civilă)131, respectiv de
instituţia hotărârii prealabile pentru dezlegarea (de principiu a) unor chestiuni de dreptw
(caracteristică doar stadiului legislativ actual, posterior intrării în vigoare a noilor coduri în materie
penală şi civilă).
Caracterul obligatoriu (pentru viitor) produs, faţă de instanţele judecătoreşti, de deciziile
pronunţate în rezolvarea acestor modalităţi de asigurare a unei practici judiciare unitare rezultă
fără dubiu din prevederile legale, potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate
(în cazul recursului în interesul \ (în cazul hotărârilor prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni
de drept) este obligatorie pentru instanţe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al
României, Partea /[5]. Practic, ulterior pronunţării şi publicării respectivelor decizii în Monitorul
Oficial, nicio instanţă de judecată nu mai poate pronunţa, legal, o hotărâre care, în rezolvarea unei
situaţii de fapt care se încadrează în problema de drept cu privire la care s-a pronunţat vreuna
dintre deciziile obligatorii astfel indicate, să primească o soluţionare diferită de aceea stabilită de
instanţa supremă (pe aceste căi). Se apreciază că, prin respectivele decizii, a avut loc o
interpretare obligatorie a sensului şi semnificaţiei normei juridice analizate, interpretare impusă
fără posibilitate de derogare tuturor instanţelor judecătoreşti naţionale (inclusiv înseşi înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru viitor; nefiind parte a sistemului instanţelor judecătoreşti-ci o
„autoritate distinctă de sistemul judecătoresc" -, Curţii Constituţionale a României nu îi este însă
opozabil efectul obligatoriu al acestor decizii161). Efectele unei asemenea decizii pot înceta
exclusiv în una dintre următoarele împrejurări (strict prevăzute de lege): abrogarea, modificarea
sau constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a generat problema de drept
dezlegată şi numai în cazurile în care ea nu subzistă chiar şi ulterior acestor evenimente* 171.
[1|
în fosta reglementare, acestea aveau natura juridică de căi extraordinare de atac. A se vedea GR.GR. THEODORU,
Tratat de Drept procesual penal, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 760.
121
Secţiunea 1 din Capitolul VI din Titlul Iii al Părţii speciale a Codului de procedură penală, art. 471-4741;
Capitolul I din Titlul III al Cărţii a Il-a din Codul de procedură civilă, art. 514-518.
(3]
Secţiunea III din Capitolul IV al Titlului II din Partea specială a Codului de procedură penală din 1968 (Legea nr.
29/1968, republicată în M. Of. nr. 78 din 30 aprilie 1997), art. 4142-4145; Titlul VI din Cartea II a Codului de procedură
civilă din 1865, art. 329-3307.
141
Secţiunea a 2-a din Capitolul al Vl-lea din Titlul III al Părţii speciale a Codului de procedură penală, art. 475-
1
477 ; Capitolul II din Titlul III al Cărţii a ll-a din Codul de procedură civilă, art. 519-521.
151
A se vedea dispoziţiile art. 474 alin. (4) CPP şi cele ale art. 477 alin. (3) CPP. în acelaşi sens sunt şi prevederile
din art. 517 alin. (4) CPC şi (asemănător, cu o precizare suplimentară referitoare la momentul de la care decizia este
obligatorie pentru instanţa care a solicitat dezlegarea problemei de drept-şi anume chiar de la data pronunţării
deciziei, iar nu de la publicarea acesteia în Monitorul Oficial) art. 521 alin. (3) CPC.
[61
în acest sens, a se vedea, de pildă, Decizia C.C.R. nr. 206/2013, anterior citată (pct. 4).
171
Atât art. 4741, cât şi art. 4771 CPP (ambele cu denumirea marginală „încetarea sau modificarea efectelor
deciziei") dispun: „Efectele deciziei încetează în cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii ori modificării
dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, cu excepţia cazului în care aceasta subzistă în noua
reglementare". în mod asemănător (deşi nu identic!), dispoziţiile art. 518 CPC (cu denumirea marginală „încetarea
efectelor deciziei") stabilesc (în raport de deciziile pronunţate în soluţionarea unui recurs în interesul legii în materia
dreptului privat) că „Decizia în interesul legii îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării
neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a făcut obiectul interpretării", iar art. 521 alin. (4) CPC (cu denumirea
marginală „Conţinutul şi efectele hotărârii") dispune (în materia deciziilor pronunţate cu titlu de hotărâri prealabile
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă) că „Dispoziţiile art. 518 se aplică în mod corespunzător".
Este adevărat că, prin asemenea decizii - care sunt pronunţate în vederea asigurării unei
practici judiciare unitare111 (în exercitarea acestei competenţe constituţionale a instanţei
supreme) instanţa supremă nu are autoritatea să creeze reguli noi de drept/norme noi ori să
decidă ieşirea/scoaterea din vigoare a unor asemenea reguli/norme (deşi, uneori, pe astfel de căi,
instanţa supremă a ajuns să se pronunţe cu privire la aprecierea ca fiind sau nu încă în vigoare
anumite dispoziţii legale, inclusiv norme de incriminare121, soluţia formulată impunându-se în
mod obligatoriu instanţelor judecătoreşti - aspect cenzurat însă de către Curtea
Constituţională131). Strict formal, ea nu deţine nici măcar autoritatea de a modifica, propriu-zis,
cuprinsul/conţinutul normei juridice analizate, ci doar de a o interpreta pe aceasta141,
considerându-se că decizia surprinde sensul corespunzător voinţei exacte a legiuitorului,
manifestată prin elaborarea respectivei norme, care a fost însă receptată (în practică şi/sau
teorie) ca neclară, generatoare a mai multor posibile sensuri (acreditând, fiecare, eventual, soluţii
juridice distincte ale uneia şi aceleiaşi probleme de drept), impunând, ca atare, o astfel de
interpretare unificatoare prin caracterul său obligatoriu (pentru instanţe)151.
Pe de altă parte, apreciem că nu se poate ignora realitatea juridică (actuală), în contextul
căreia o anumită interpretare a unei dispoziţii legale poate conduce, uneori, la soluţii
radical/diametral opuse ori - cel puţin - substanţial diferite de cele la care ar conduce o altă
interpretare posibilă a aceluiaşi text normativ, putându-se ajunge astfel, în funcţie de
interpretarea jurisprudenţială obligatoriu impusă instanţelor, inclusiv la efecte precum
recunoaşterea şi acreditarea (sau, dimpotrivă, negarea) existenţei şi funcţionării/incidenţei
practice a unei anumite instituţii juridice (sau, cel puţin, a unei noi forme de manifestare a
acesteia) ş.a.161 Drept urmare, trebuie admis faptul că, în concret, impactul pe care îl produc
asupra instanţelor judecătoreşti (şi, indirect, nu numai asupra lor) aceste forme de manifestare a
unei veritabile jurisprudenţe obligatorii este asemănător cu impactul pe care
[1)
De altfel, chiar aceasta este denumirea capitolului (în Codul de procedură penală), respectiv a titlului (în Codul
de procedură civilă) în cadrul cărora sunt cuprinse aceste reglementări.
[2]
în acest sens, a se consulta Decizia nr. 8/2010 a Secţiilor Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, citată
anterior, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii cu privire la consecinţele Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 62/2007 asupra activităţii dispoziţiilor art. 205, art. 206 şi art. 207 CP anterior (practic, referitor la
aprecierea ca incriminate sau dezincriminate a faptelor de insultă şi calomnie).
I3]
în acest sens, a se consulta Decizia nr. 206/2013, pct. 5 şi 6.
141
în acest sens, a se consulta aceeaşi Decizie nr. 206/2013, pct. 4, precum şi deciziile anterioare acolo indicate,
relevante cu privire la acest aspect.
[5]
Pentru acest motiv, s-ar putea argumenta că asemenea acte jurisprudenţiale nu se pot califica, efectiv, drept
izvoare ale dreptului (inclusiv ale dreptului penal).
[6)
De pildă, prin Decizia nr. 9/2015 (M. Of. nr. 406 din 9 iunie 2015), s-a stabilit că încheierea unui acord de
mediere constituie o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare [precum şi-implicit-de
lipso sau retragerea plângerii prealabile - precizarea autorilor], iar încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii
nr. 192/2006 poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale. Practic,
astfel, s-a extins sfera cauzelor (generale) de înlăturare a răspunderii penale, instituţii reglementate expres, cu acest
titlu, în Partea generală a Codului penal (Titlul VII, art. 152-159) - anume: amnistia; prescripţia răspunderii penale; în
cazul infracţiunilor pentru care legea impune formularea şi menţinerea unei plângeri prealabile pentru tragerea la
răspundere penală a infractorului: lipsa plângerii prealabile, respectiv retragerea plângerii prealabile; în cazul
infracţiunilor urmărite din oficiu, pentru care legea prevede expres permisiunea împăcării dintre suspect/ inculpat şi
persoana vătămată: împăcarea -, lor fiindu-le alăturată încheierea unui acord de mediere cu privire la latura penală a
cauzei (apreciată drept cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale, operantă în raport de acele infracţiuni
pentru care fie legea solicită formularea şi menţinerea unei plângeri prealabile pentru tragerea la răspundere penală
a infractorului, fie pentru acelea la care, deşi instrumentarea cauzei se efectuează din oficiu, legea permite expres a
opera instituţia împăcării), reglementată potrivit art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea
profesiei de mediator. Reiterăm menţiunea că, prin Decizia C.C.R. nr. 397/2016, s-a impus soluţia potrivit căreia
această nou-stabilită cauză de înlăturare a răspunderii penale nu poate funcţiona, totuşi, cu acest efect, decât dacă
intervine până la citirea actului de sesizare a instanţei.
l-ar avea însuşi un act normativ de modificare (sau interpretare autentică, legală expresă) a unor
dispoziţii normative. în plus, după cum aminteam şi la un punct anterior, uneori, prin intermediul
formal al acestui mecanism, „interpretarea" normei legale a ajuns chiar să fie în expresă şi vădită
contradicţie cu norma (deloc neclară, de altfel) „interpretată". Jurisprudenţa obligatorie
acţionează, astfel, în concret, mai degrabă ca un remediu judiciar de corijare a unor inadvertenţe,
incongruenţe ori „scăpări" legislative (un fel de echivalent judiciar al unei dispoziţii normative
modificatoare), aspect necenzurat de către legiuitor şi - adesea - nici de către Curtea
Constituţională (care, astfel, au acceptat practic, tacit/implicit, această extindere, iniţial de
neconceput, a autorităţii/puterii/competenţei/atribuţiilor jurisdicţionale ale instanţei supreme,
permiţând, cu şi mai multă forţă, apariţia şi acreditarea unei veritabile jurisprudenţe obligatorii şi
în sistemul nostru de drept, tradiţional străin de un asemenea concept)111.
Astfel, reiese cu deplină claritate că rolul efectiv de izvor de drept al jurisprudenţei obligatorii
nu (mai) poate fi negat, în mod realist, în actuala configuraţie legislativă. Pe de altă parte,
constituie o evidenţă flagrantă, în egală măsură, imposibilitatea de a o aşeza pe aceasta pe
aceeaşi treaptă cu izvoarele propriu-zise (clasice, principale, cu efect deplin) de drept (astfel cum
au fost acestea indicate anterior). Admiţând efectele implicite pe care o asemenea sursă juridică
le produce asupra interpretării normelor juridice - şi deci a aplicării acestora într-un anumit sens
sau altul (cu acreditarea unei anumite soluţii legale ori a alteia) -, vom aprecia că ne aflăm în
situaţia unui izvor de drept de factură adiacentă (cu efecte limitate, parţiale). Acesta nu poate
conduce nici la intrarea în vigoare, nici la scoaterea din vigoare a dispoziţiilor legii (penale), dar
poate modifica (indirect, implicit) maniera de interpretare şi de aplicare concretă a unor norme
preexistente, impunând, cu titlu obligatoriu pentru organele judiciare, o anumită modalitate de
soluţionare a unei anumite probleme de drept.
Plecând de la această realitate, este de observat că raţionamentul întreprins a condus inclusiv
la necesitatea identificării unei modalităţi formale prin care Curtea Constituţională a României să
poată ajunge (indirect) să se pronunţe (şi) cu privire la constituţionalitatea ori
neconstituţionalitatea soluţiilor (interpretărilor) impuse instanţelor prin intermediul acestor
forme de jurisprudenţă obligatorie emanând de la instanţa supremă 121. Astfel, propriu-zis,
I1]
în acest sens, în doctrină s-au denunţat, uneori, această augmentare a atribuţiilor interpretative ale instanţei
supreme şi transformarea lor, defocto, în competenţe (cvasi-)legislative. A se vedea, de pildă, V. C IOCLEI , Sutor, ne
supra crepidam sau despre riscul ICCJ de a se transforma într-un organ legiuitor sui generis", articol publicat şi care
poate fi consultat în format electronic, on-line la adresa de internet (verificată la 30 mai 2016) http://www.juridice.
ro/395749/sutor-ne-supra-crepidam-sau-despre-riscul-iccj-de-a-se-transforma-intr-un-organ-legiuitor-sui-generis.
html. Suntem de părere că ne aflăm, astfel, în prezenţa unei chestiuni pe cât de importante, pe atât de delicate,
sensibile şi discutabile, în sine (ca problemă juridică). Pe de o parte, este de necontestat că anumite deficienţe
legislative (cu potenţiale consecinţe grave) au fost (şi continuă să fie) astfel compensate, în concret. Nu se poate
ignora însă, pe de altă parte, împrejurarea că există suficiente critici care se pot formula, uneori, inclusiv cu privire la
soluţiile juridice atinse prin aceste căi de jurisprudenţă obligatorie. Aceasta, desigur, separat de problematica
referitoare la discutabila depăşire, pe aceste căi, a atribuţiilor/competenţelor/autorităţii şi rolului constituţional
conferit(e) instanţei supreme. Ne îndreptăm, pe acest drum, către formularea unei veritabile interogaţii demne de
meditaţie în cadrul mai larg al filosofiei dreptului: dacă (în condiţiile în care este evident că sistemul democratic nu
poate asigura/garanta un corp legiuitor cu adevărat profesionist din punct de vedere juridic) este de preferat a
recunoaşte sau nu unui corp specializat (formal, teoretic) în domeniul juridic competenţe de tip legislativ (sau de
cenzură legislativă, directă ori indirectă), pentru a compensa neajunsurile unui sistem etatic care impune specializare
pentru activitatea de aplicare a dreptului (şi distribuire a justiţiei), dar nu solicită niciun fel de specializare pentru
crearea dreptului.
[2]
Şi - pe cale de consecinţă - este validată, inclusivîn acest mod, concluzia atinsă, anume aceea că respectivele
decizii obligatorii ale instanţei supreme pot fi apreciate ca surse/izvoare (chiar şi adiacente, cu efecte limitate) de
drept (penal). Astfel, a se vedea - printre altele - Decizia (de referinţă) a C.C.R. nr. 1092/2012 (M. Of. nr. 67 din 31
ianuarie 2013).
analiza soluţiilor hotărârilor judecătoreşti (inclusiv acele decizii obligatorii pronunţate de instanţa
supremă în rezolvarea unor recursuri în interesul legii sau cu titlu de hotărâri prealabile pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept) nu intră în sfera de competenţă (directă) a instanţei de
contencios constituţional111. Pentru că acestea ajung, totuşi, să producă, în practică, efecte
concrete asimilabile - cel puţin parţial, sub anumite aspecte - cu cele ale unui veritabil izvor
propriu-zis de drept (penal), în ceea ce priveşte interpretarea (sensul, soluţia) şi aplicarea
prevederilor legale vizate, se impunea identificarea unui mecanism care să garanteze posibilitatea
Curţii Constituţionale de a cenzura, la nevoie, inclusiv neconstituţionalitatea decurgând din
această interpretare, obligatoriu impusă instanţelor, a unui anume text de lege. Această
modalitate formal-funcţională a fost aceea ca, în analiza problemei de (ne)constituţionalitate,
Curtea Constituţională să se refere implicit/indirect la soluţia impusă prin jurisprudenţa
obligatorie a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, analizând, formal, norma juridică însăşi care a
primit acea interpretare (şi decizând, după caz, asupra constituţionalităţii sau
neconstituţionalităţii acesteia, în lumina interpretării sale obligatorii realizate prin jurisprudenţă a
instanţei supreme)121. Alteori, decizia Curţii Constituţionale a vizat direct însuşi textul normativ de
ordin procesual care reglementează instituţia asigurării unei practici judiciare unitare 131.
Secţiunea a 4-a. Problema obligatorii

a unor organisme jurisdicţionale internaţionale/supranaţionale
ca izvor al dreptului penal (român)
Această chestiune decurge, oarecum în mod firesc, din problematica admiterii anumitor
documente internaţionale ca sursă a dreptului penal (naţional, românesc) - căci asemenea
organisme jurisdicţionale internaţionale/supranaţionale există şi îşi impun jurisprudenţa în
ordinea juridică a unui stat numai în măsura creării lor printr-un cadru convenţional
internaţional141.
Reluând o idee deja formulată, admitem, desigur, că obligativitatea în dreptul intern a
anumitor soluţii de drept cuprinse în surse jurisprudenţiale emise de unele organisme
jurisdicţionale internaţionale/supranaţionale există numai în măsura în care, prin voinţa sa
suverană, autoritatea de stat competentă a optat să devină parte (să încheie, să ratifice
[1]
Foarte probabil, o explicaţie (apreciem noi, pertinentă) pentru aceasta este că, la momentul iniţial al trasării
conceptuale a competenţelor Curţii Constituţionale, aceste tipuri de izvoare jurisprudenţiale de drept nu erau
reglementate, ele apărând subsecvent. Instituţia recursului în interesul legii a fost inserată, în materie penală, cu
începere din anul 1993 (prin Legea nr. 45/1993; a se vedea şi Legea nr. 56/1993), darîntr-o reglementare diferită de
cea actuală; „prin Legea nr. 202/2010 au fost amplu modificate dispoziţiile pricind recursul în interesul legii" - GR.GR.
THEODORU, op. cit., p. 760; iar instituţia hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constituie o
inovaţie aportată de noua legislaţie penală (intrată în vigoare cu începere de la 1 februarie 2014).
[2]
în acest sens, a se vedea Decizia C.C.R. nr. 265/2014 (M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014).
[3]
în acest sens, a se vedea Decizia C.C.R. nr. 206/2013, citată anterior.
I4]
Aceasta ar fi justificat tratarea subiectului în cadrul secţiunii a 2-a din prezentul capitol. Pe de altă parte,
împrejurarea că este analizată o sursă de tip jurisprudenţial a dreptului, lipsită (în principiu, deocamdată-la acest
stadiu de evoluţie) de capacitatea obiectivă de a produce efecte juridice depline (la nivelul întreit al inserării în
vigoare, al modificării, respectiv al scoaterii din vigoare a unei reguli de drept), ar fi acreditat tratarea subiectului în
cadrul secţiunii a 3-a din prezentul capitol. împrejurarea că avem în vedere, aşadar, o situaţie cu un specific aparte -
inclusiv din punct de vedere al impactului produs în sistemul de drept intern - ne determină, totuşi, să abordăm
separat acest subiect de analiză. Motivul este şi acela că, în aprecierea noastră, teoria penală actuală nu a reuşit să
contureze, cu suficientă claritate, poziţia exactă pe care o ocupă acest tip aparte de izvor al dreptului (inclusiv al
dreptului penal) în sistemul juridic românesc (tradiţional străin de conceptul de izvor de drept de factură
jurisprudenţială).
etc.) un instrument/document convenţional internaţional, care acreditează un astfel de organism

jurisdicţional şi supune, cu titlu obligatoriu, jurisprudenţei sale entitatea statală de referinţă111.
Este de notorietate faptul că, în mod tradiţional, prin însăşi apartenenţa sa la tipul sistemelor de
drept de sorginte (zisă) continentală (sau romano-germană), sistemul de drept românesc este, în
principal, fundamentat pe surse (izvoare) de tip legislativ; jurisprudenţa (în sensul de precedent
judiciar) nu reprezintă, ca regulă, un izvor general (propriu-zis/principal/cu efecte depline) al
dreptului (cu atât mai puţin al dreptului penal), precum în sistemele de tip anglo-saxon (sistemele
de common law). Pe de altă parte, este de observat că există anumite structuri internaţionale
(supranaţionale) constituite pe baze convenţionale (tratate internaţionale încheiate/ratificate de
statele semnatare) care au instituit, în vederea asigurării respectării prevederilorînscriseîn
cuprinsul lor, diverse instituţii/ instanţe/organisme de factură jurisdicţională, cu putere de decizie
admisă de statele părţi (în limitele acordate prin competenţele stabilite în cadrul convenţional,
liber consimţit de către statele membre). Practic, statele semnatare ale respectivului cadru
convenţional au acceptat să se supună jurisdicţiei respectivei entităţi şi deciziilor pronunţate de
aceasta. în plus, uneori, există stipularea expresă a împrejurării că jurisprudenţa respectivei
entităţi urmează a fi opozabilă erga omnes - cel puţin faţă de toate părţile membre la convenţie -,
neproducând deci doar efecte strict opozabile faţă de partea direct implicată în soluţionarea
cauzei care a determinat o anumită decizie particulară, ci fiind obligatorii pentru toate celelalte
părţi membre ale cadrului jurisdicţional convenţional respectiv!
Astfel, desigur că entitatea jurisdicţională în cauză va pronunţa soluţii întemeiate pe
dispoziţiile convenţiei ce i-a dat existenţă. Pe de altă parte, este indubitabil faptul că, adeseori,
prin interpretarea unor texte normative abstracte, în vederea aplicării lor efective la o cauză
concretă, interpretarea impusă are puterea ca, pornind - formal - de la o dispoziţie, să o orienteze
pe aceasta spre un înţeles sau altul, spre o soluţie ori alta, putând modifica astfel, în fapt, însăşi
semnificaţia normativă în cauză şi rezultatul aplicării ei. La aceste aspecte trebuie adăugată
realitatea care impune adeseori acea interpretare evolutivă, creatoare a unui instrument normativ
generic formulat, care poate ajunge să fie depăşit, în litera sa, de evoluţia produsă în raport de
data elaborării şi adoptării sale şi care trebuie, aşadar (pentru a putea fi utilizat în continuare în
mod funcţional), să fie interpretat şi aplicat în spiritul său şi în corespondenţă cu modificările
obiective survenite în dezvoltarea generală a societăţii* 121.
Dacă, în plus, statele părţi supuse unei asemenea jurisdicţii au înţeles să acorde putere de
aplicare directă în propriul sistem juridic şi judiciar deciziilor pronunţate de acea instituţie
jurisdicţională supranaţională, instanţele naţionale vor putea da efect direct normelor
convenţionale în cauză şi soluţiilor jurisprudenţiale formulate în interpretarea acestor norme de
către entitatea jurisdicţională de referinţă. Aceasta, chiar în contra propriilor dispoziţii legale
(naţionale) - practic, judecătorul naţional va putea cenzura o prevedere legală internă care intră în
contradicţie cu interpretarea jurisprudenţială obligatorie a unei dispoziţii convenţionale,
pronunţând o soluţie întemeiată direct pe sursa juridică supranaţională!
Toate acestea ajung să transforme practic jurisprudenţa unei asemenea entităţi în veritabil
izvor al dreptului - care, în măsura în care vizează aspecte care privesc şi domeniul dreptului
(1]
De exemplu, statul român s-a supus voluntar jurisdicţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
121
Aceste aprecieri pot fi raportate - mutatis mutandis - şi la acţiunea şi evoluţia izvoarelor de drept naţionale
de factură jurisprudenţială (deciziile Curţii Constituţionale, deciziile înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate ca
RILsau HP).
penal de referinţă, va constitui (şi) un izvor al dreptului penal, în raport de sistemul juridic naţional
al fiecărui stat membru în parte111.
O astfel de situaţie există astăzi, fără dubiu, cu privire la deciziile pronunţate de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului -în considerarea Convenţiei europene a drepturilor omului121 - şi
cu privire la deciziile obligatorii pronunţate de organismele jurisdicţionale specifice ale Uniunii
Europene[3] (deşi, în momentul de faţă, impact veritabil în domeniul penal de referinţă se poate
aprecia că produc, efectiv, deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului, care vizează aspecte
legate direct sau indirect şi de domeniul penal de referinţă)141.
Pe de altă parte, este discutabil - totuşi - dacă jurisprudenţa obligatorie a unor entităţi
jurisdicţionale înfiinţate în temeiul unor documente internaţionale ce pot fi indicate (în mod
argumentabîl) cu titlul de izvoare ale dreptului penal poate fi efectiv enumerată în categoria
izvoarelor propriu-zise (principale, cu efecte depline) de drept penal. Aceasta, pentru că, după
cum am specificat anterior, admitem încadrarea în această categorie a izvoarelor dreptului penal
numai a acelor surse juridico-penale care pot produce efecte esenţiale pe oricare dintre cele trei
planuri fundamentale de referinţă în domeniu: al introducerii în vigoare a unei dispoziţii/norme; al
modificării (lato sensu) a acestora; al scoaterii lor din vigoare. Or,
[1]
Cu titlu de exemplu, indicăm o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în cauza M.C. c.
Bulgariei (4 decembrie 2003, dosar nr. 39272/98), potrivit căreia (în legătură cu asigurarea unei respectări efective a
drepturilor fundamentale afirmate şi garantate potrivit art. 3 şi art. 8 din Convenţie - dreptul de a nu fi supus torturii
ori tratamentelor inumane sau degradante, respectivul dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului
şi a corespondenţei) s-a afirmat existenţa unei obligaţii pozitive (de a face) a statelor părţi la Convenţia europeană a
drepturilor omului de a elabora, implementa şi aplica prevederi (dispoziţii) legale penale (iar nu doar de drept privat)
prin care să se incrimineze şi să se asigure pedepsirea efectivă a violului, circumstanţiindu-se, totodată, semnificaţia
conceptului de viol şi sfera de acoperire a interdicţiei penale a comiterii faptelor de acest gen (care nu ar trebui
reduse numai la ipoteze de constrângere prin violenţă sau ameninţare, ci şi la orice alte cazuri în care actul sexual este
întreprins în absenţa consimţământului persoanei asupra căreia se desfăşoară). A se vedea, în principal, parag. 153 şi
186 ale hotărârii, care poate fi consultată, în format electronic, la adresa de internet (verificată la data de 25 iulie
2016) https://www.coe.int/t/dg2/equality/domesticviolencecampaign/resources/ M.C.v.BULGAR!A_en.asp.în acelaşi
sens, a se vedea şi hotărârea C.E.D.O. pronunţată în cauza D.J. c. Croaţiei (24 iulie 2012, dosar nr. 42418/10), potrivit
căreia „(...) Curtea consideră că statele au o obligaţie pozitivă prevăzută în art. 3 şi art. 8 din Convenţie de a adopta
dispoziţii de drept penal privind pedepsirea violului în mod eficient şi să le pună în practică printr-o anchetă şi o
urmărire penală eficiente" - apud Noul Cod penal. Noul Cod de procedura penala şi legile de punere în aplicare, ed. a
7-a, îngrijită şi adnotată de T. TOADER, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 110.
[2]
România a devenit parte la această Convenţie în urma adoptării şi promulgării Legii nr. 30/1994 privind
ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la
această convenţie (M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994). Ulterior, această lege a fost modificată printr-o serie de noi acte
normative, România retrăgându-şi unele rezerve iniţiale formulate sau devenind parte şi la dispoziţiile unor (noi)
Protocoale adiţionale la Convenţie.
[3]
în acest sens, a se vedea (printre altele) şi pct. II din Decizia C.C.R. nr. 1039/2012, citată anterior.
[4]
Pentru un exemplu de situaţie în care o asemenea sursă de drept penal a surclasat, în practica organelor
judiciare, prevederile legale exprese, în vigoare la acel moment, ale Codului penal român, facem referire la
problematica pedepsei accesorii în reglementarea fostului Cod penal, în lumina modificărilor legislative (influenţate
de jurisprudenţa C.E.D.O.) şi a jurisprudenţei obligatorii a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (întemeiată pe
jurisprudenţa C.E.D.O.) de la nivelul anilor 2006-2007 (avem în vedere modificarea art. 71 CP anterior prin dispoziţiile
Legii nr. 278/2006, precum şi Decizia nr. LXXIV/2007, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii de către
Secţiile Unite ale instanţei supreme, publicată în M: Of. nr. 545 din 18 iulie 2008, prin care s-a impus instanţelor
judecătoreşti, în mod obligatoriu - cu invocarea, drept argument, a jurisprudenţei C.E.D.O. -, o interpretare a art. 71
CP 1968 care era în flagrantă contradicţie cu dispoziţia legală expresă - şi clară!). Pentru o prezentare detaliată a
acestor aspecte, a se vedea (printre altele) M.l. MICHINICI, M. DUNEA, Reflectarea standardelor C.E.D.O. în dreptul
penal material român - consideraţii privind un caz particular: evoluţia reglementării pedepsei accesorii în Codul penal
de la 1968 şi în Codul penal din 2009, părţile (I) şi (II), în Analele Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi, Seria
Ştiinţe Juridice, Tomul LX, nr. 1/2014, p. 67 ş.u., respectiv Tomul LXI, nr. 11/2014, p. 35 ş.u. Materialele pot fi
consultate şi în format electronic, on-line, la adresele de internet (verificate la data de 27 mai 2016) http://pub.
law.uaic.ro/files/articole/2014/voli/2.1.2014_michinici_dunea.pdf, http://pub.law.uaic.ro/files/articole/2014/
volii/2.1.2014_michinici_dunea.pdf.
deşi este suficient de evident că prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, spre
exemplu, se poate ajunge la modificarea unei norme juridico-penale preexistente (chiar şi ca
modificare - lato sensu - implicită, prin acreditarea unei variante obligatorii de interpretare a unui
text legal, care să schimbe radical sensul şi soluţia aplicării acestuia în raport de practica
anterioară) sau la ineficientizarea sa (corespunzătoare unei scoateri din vigoare), credem că este
extrem de delicat a afirma o propriu-zisă posibilitate, indiscutabilă şi general acceptată
(necontroversată) - în momentul de faţă -, ca, în baza unei asemenea jurisprudenţe, să se ajungă
direct la introducerea în vigoare a unei norme/reguli de drept în materie penală111!
Cu mult mai mare siguranţă, suntem de părere că o asemenea jurisprudenţă obligatorie s-ar
putea încadra - la fel ca şi jurisprudenţa obligatorie naţională -în categoria izvoarelor de drept
penal secundare/adiacente/cu efecte limitate, manifestându-şi doar arareori o vocaţie
excepţională de a îşi depăşi acest statut şi a transcende în categoria izvoarelor propriu-zise de
drept (penal)/principale/cu efecte depline!
ll]
Pe de altă parte, putem aprecia că dificultatea de a admite un asemenea efect al jurisprudenţei obligatorii a
unei entităţi jurisdicţionale supranaţionale scade, dacă optăm să ne raportăm la norme de drept penal (sau, mai ales,
de drept procesual penal) care să nu fie norme de incriminare. Este mai uşor a accepta că prin jurisprudenţa C.E.D.O.
se pot crea reguli penale şi procesuale penale de asigurare/garantare a unor proceduri/instituţii etc. legate de
drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, decât se poate admite, fără rezerve, că prin decizii ale C.E.D.O.
(sau ale altor asemenea instanţe/instituţii supranaţionale) s-ar putea incrimina (prevedea drept infracţiuni)
comportamente neincriminate de legislaţia naţională. Dificultatea de a admite o asemenea (din urmă) ipoteză
provine nu doar din faptul că, astfel, s-ar recunoaşte formal competenţa acelei entităţi jurisdicţionale
internaţionale/supranaţionale de a identifica şi afirma o adevărată obligaţie de incriminare care să incumbe
legiuitorilor naţionali din statele membre (statele părţi la convenţia în baza căreia s-a înfiinţat organismul decizional
în cauză) ori care - mai mult chiar-să fie direct incidenţă şi aplicabilă de către organele judiciare din aceste state,
dincolo de intervenţia expresă a legiuitorilor. Dificultatea de a admite apariţia, pe această cale, a unei norme de
incriminare provine (credem) mai ales din împrejurarea că - fie şi acceptată premisa competenţei acelei entităţi de a
identifica şi impune obligaţii de incriminare - apar dificultăţi subsidiare insurmontabile, de factură concret-
pragmatică, logistică, precum: cum se va stabili/determina exact (în detaliu) sfera conţinutului constitutiv al unei
asemenea fapte incriminate?; care va fi sediul formal al încadrării juridice a acesteia?; cum se vor stabili/determina
exact şi de către cine tipul şi limitele sancţiunii penale abstract atribuite drept consecinţă a comiterii faptei
respective? etc.
C.E.D.O. = Curtea Europeană a Drepturilor Omului C.C.R.

= Curtea Constituţională a României *** I.C.C.J. = înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie a României
RIL= decizie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii HP = decizie
pronunţată ca hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
Secţiunea a 5-a. Extrase de jurisprudenţă obligatorie

privind izvoarele dreptului penal
1. Decizia Curţii Constituţionale nr. 783 din 12 mai 2009’11: „Referitor la competenţa sa,
Curtea reţine că art. 146 lit. d) din Constituţie nu exceptează de la controlul de constituţionalitate
dispoziţiile legale de abrogare şi că, în cazul constatării neconstituţionalităţii lor, acestea îşi
încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală, iar
prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte. în acelaşi sens,
Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, şi prin Decizia nr. 62 din 18
ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007".
2. Decizia Curţii Constituţionale nr. 414 din 14 aprilie 2010 1 [2] 3: „Potrivit jurisprudenţei sale,
respectiv Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 104 din 12 februarie 2007, în cazul constatării neconstituţionalităţii unor acte abrogatoare (...),
«acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituţie,
iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte» (...). Acesta
este un efect specific al pierderii legitimităţii constituţionale (...), sancţiune diferită şi mult mai
gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ".
3. Decizia Curţii Constituţionale nr. 1609 din 9 decembrie 2010 131: „în jurisprudenţă sa,
Curtea Constituţională a statuat, de exemplu, prin Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, că principiul accesului liber la
justiţie, consacrat prin art. 21 din Legea fundamentală, implică, între altele, adoptarea de către
legiuitor a unor reguli de procedură clare, în care să se prescrie cu precizie condiţiile şi termenele
în care justiţiabilii îşi pot exercita drepturile lor procesuale, inclusiv cele referitoare la căile de atac
împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de judecată. în acest sens s-a pronunţat în mod
constant şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, de exemplu, în Hotărârea din 29 martie
2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, a statuat că «o normă este 'previzibilă'
numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei
persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita»,
iar în Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în Cauza Sunday Times contra Regatului Unit, a
decis că «(...) cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice
aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care
pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi
previzibilă»".
4. Decizia Curţii Constituţionale nr. 1039 din 5 decembrie 2012 141:
-(pct. l-n.n.) „Cu privire la constatarea neconstituţionalităţii unor norme abrogatoare, Curtea
Constituţională s-a mai pronunţat, de pildă, prin Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, Decizia nr. 62 din 18 ianuarie
2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, Decizia
nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie
2009, sau Decizia nr. 124 din 9 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 272 din 27 aprilie 2010, sau Decizia nr. 414
[1)
M. Of. nr. 404 din 15 iunie
2009.
121
M. Of. nr. 291 din 4 mai 2010.
[
3
)
din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010,
reţinând, de principiu, că, «în cazul constatării neconstituţionalităţii unor dispoziţii de abrogare,
acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituţie, iar
prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte», deoarece
«acesta este un efect specific al pierderii legitimităţii constituţionale (...), sancţiune diferită şi mult
mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ».
în continuare, Curtea reţine că nicio altă autoritate publică, fie ea şi instanţă judecătorească,
nu poate contesta considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale,
aceasta fiind obligată să le aplice în mod corespunzător, respectarea deciziilor Curţii
Constituţionale fiind o componentă esenţială a statului de drept.
Este adevărat că, în perioada cuprinsă între intrarea în vigoare a legii de abrogare (...) şi
publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a (...) (unei-n.n.) decizii de constatare a
neconstituţionalităţii normei abrogatoare, dispoziţiile (...) (legale abrogate prin norma
abrogatoare ulterior declarată a fi neconstituţională - n.n.) erau abrogate şi nu au produs efecte
juridice, însă, după publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României,
Partea I, acestea reintră în fondul activ al legislaţiei". (...)
- (pct. II-n.n.) „Principiul aplicării cu prioritate a dreptului Uniunii Europene este consacrat de
art. 148 alin. (2) din Constituţie, iar garantarea aducerii la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din
actul aderării la Uniunea Europeană şi din aplicarea acestui principiu revine, în ordine, potrivit
alin. (4) al aceluiaşi articol, Parlamentului, Preşedintelui României, Guvernului şi autorităţii
judecătoreşti.
în acelaşi sens, art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană (...) reglementează
principiul cooperării loiale dintre Uniune şi statele membre şi prevede, totodată, obligaţia pozitivă
a statelor membre de a adopta orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii
obligaţiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii. Acelaşi text
consacră şi obligaţia negativă a statelor membre de a se abţine de la orice măsură care ar putea
pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.
Cât priveşte competenţa de asigurare a interpretării dreptului Uniunii în scopul aplicării
unitare la nivelul tuturor statelor membre, aceasta aparţine Curţii de Justiţie a Uniunii Europene,
care, în calitate de autoritate de jurisdicţie a Uniunii, în temeiul art. 19 alin. (3) lit. b) din Tratat,
hotărăşte cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale, cu privire la
interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituţii.
Efectele juridice ale hotărârii preliminare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene au fost
conturate pe cale jurisprudenţială. Astfel, Curtea de la Luxembourg a statuat că o asemenea
hotărâre, purtând asupra interpretării sau a validităţii unui act al Uniunii Europene, este
obligatorie pentru organul de jurisdicţie care a formulat acţiunea în pronunţarea unei hotărâri
preliminare, iar interpretarea, făcând corp comun cu dispoziţiile europene pe care le
interpretează, este învestită cu autoritate şi faţă de celelalte instanţe judecătoreşti naţionale, care
nu pot da o interpretare proprie acelor dispoziţii. Totodată, efectul hotărârilor preliminare este
unul direct, în sensul că resortisanţii statelor membre au dreptul să invoce în mod direct normele
europene în faţa instanţelor naţionale şi europene, şi retroactiv, în sensul că interpretarea unei
norme de drept al Uniunii Europene în cadrul unei trimiteri preliminare lămureşte şi precizează
semnificaţia şi câmpul de aplicare al acesteia, de la intrarea sa în vigoare (în acest sens, a se vedea
pct. 1 al dispozitivului Hotărârii din 5 februarie 1963 pronunţateîn Cauza 26/62, Van Genden
Loosîmpotriva der
Belastingen, preluat în cuprinsul Hotărârii din 27 martie 1963 pronunţateîn cauzele reunite 28, 29
şi 30/62, Da Costa şi alţii împotriva Nederlandse Administraţie der Belastingen, sau
Hotărârea din 24 iunie 1969 pronunţată în Cauza 29/68, Milch-, Fett- Eierkontor GmbH împotriva
Hauptzollamt Saarbrucken, punctul 3).
în concluzie, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene având competenţa de interpretare a
dreptului Uniunii Europene (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 383 din 23
martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011),
hotărârile sale preliminare sunt obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor statelor membre, sub
rezerva solicitării la un moment ulterior, de către instanţele judecătoreşti naţionale, a unor
lămuriri suplimentare asupra respectivei interpretări a Curţii.
(...) în virtutea calităţii de stat membru al Uniunii Europene, statul român are obligaţia de a
pune la dispoziţia instanţelor judecătoreşti şi, implicit, a justiţiabililor un instrument juridic eficient
care să asigure aplicarea normelor Uniunii Europene, acestea având caracter prioritar faţă de
dispoziţiile contrare din legile interne (s.n.). (...) legislaţia naţională trebuie să pună la dispoziţia
justiţiabilului un instrument eficient pentru protejarea drepturilor sale ce decurg din dreptul
Uniunii Europene, fără a impune condiţii cu caracter dirimant, ce obstrucţionează realizarea
acestui deziderat.
(...) Curtea Constituţională a subliniat constant în jurisprudenţa sa că forţa obligatorie care
însoţeşte actele jurisdicţionale ale Curţii - deci şi deciziile - se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi
considerentelor pe care se sprijină aceasta (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 414 din 14 aprilie
2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 903
din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010,
Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12
iulie 2012)".
5. Decizia Curţii Constituţionale nr. 1092/2012111: „în acord cu dispoziţiile constituţionale ale
art. 126 alin. (3), înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa exclusivă de a se pronunţa
asupra problemelor ce ţin de interpretarea şi aplicarea unitară a legii ori de câte ori practica
judiciară impune acest lucru. Fără a nega rolul constituţional al instanţei supreme, a cărei
competenţă este circumscrisă situaţiilor de practică neunitară [amintim că, la momentul
pronunţării acestei decizii, singura formă de jurisprudenţă obligatorie în materie penală a instanţei
supreme era decizia de soluţionare a unui recurs în interesul legii; la aceasta, ulterior datei de 1
februarie 2014, se adaugă (şi) în materie penală deciziile prealabile pentru soluţionarea unor
chestiuni de drept, care nu sunt determinate de preexistenţa unei practici judiciare neunitare -
precum recursurile în interesul legii -, ci de aprecierea caracterului controversat sau controversabil
al problemei de drept incidente, care necesită o rezolvare de principiu (a se vedea art. 475 CPP) -
n.n.], Curtea Constituţională reţine că, în cazul în care un text legal poate genera interpretări
diferite, este obligată să intervină ori de câte ori acele interpretări generează încălcări ale
prevederilor fundamentale. Constituţia reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte
autorităţi pot acţiona; astfel, şi interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să ţină cont
de această exigenţă de ordin constituţional (...). Din perspectiva raportării la prevederile
Constituţiei, Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea textelor legale aplicabile în
interpretările ce pot fi generate de acestea (s.n.). A admite o teză contrară contravine înseşi
raţiunii existenţei Curţii Constituţionale, care şi-ar nega rolul său constituţional acceptând ca un
text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală. De altfel, prin
Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din
7 iulie 2011, Curtea Constituţională a stabilit că, «indiferent de interpretările ce se pot aduce unui
text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă
cu Constituţia,
111 M. Of. nr. 67 din 31 ianuarie 2013.

menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât

instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi
să o aplice ca atare». în interpretarea legii, instanţele judecătoreşti, între care şi înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, trebuie să respecte cadrul constituţional, iar sancţionarea depăşirii/încălcării
acestuia revine în exclusivitate Curţii Constituţionale".
6. Decizia Curţii Constituţionale nr. 206/2013111: „(pct. 3. Efectul specific al deciziilor Curţii
Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea normelor abrogatoare. Dispoziţiile
legale de abrogare nu sunt exceptate de la controlul de constituţionalitate. Instanţa de contencios
constituţional poate decide în legătură cu constituţionalitatea unei norme de abrogare, în
condiţiile în care, pe de o parte, prezumţia de constituţionalitate a legii este o prezumţie relativă,
iar, pe de altă parte, prevederile art. 64 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 24/2000 privind
normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare - potrivit cărora « admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior
să se repună în vigoare actul normativ iniţial» -, se adresează legiuitorului, vizând activitatea de
legiferare. în acest sens, Curtea s-a pronunţat atât prin Decizia nr. 62/2007, cât şi prin alte decizii
[de exemplu, Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 72 din 18 februarie 2000, Decizia nr. 778 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 465 din 6 iulie 2009, Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie 2009, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 694 din 20
mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 14 iunie 2010, şi Decizia
nr. 1039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29
ianuarie 2013].
Curtea a reţinut, de principiu, că «art. 146 lit. d) din Constituţie nu exceptează de la controlul
de constituţionalitate dispoziţiile legale de abrogare şi că, în cazul constatării neconstituţionalităţii
lor, acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din
Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte».
Efectele deciziilor Curţii Constituţionale sunt consacrate expres prin prevederile art. 147 alin.
(1) din Constituţie, potrivit cărora:« Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele
din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile
de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul,
după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata
acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept».
Efectul specific al deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale de
abrogare, precizat de Curtea Constituţională în considerentele deciziilor menţionate, dă expresie
şi eficienţă-în situaţia particulară a constatării neconstituţionalităţii actului abrogator şi a lipsei
intervenţiei Parlamentului sau Guvernului pentru punerea de acord a prevederilor
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei - normelor constituţionale cuprinse în art. 142 alin.
(1) care consacră rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei şi în art. 147
alin. (4) care statuează că deciziile Curţii sunt general obligatorii.
Prin Decizia nr. 62/2007, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. I pct. 56 din
Legea nr. 278/2006, partea referitoare la abrogarea art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, sunt
neconstituţionale, deoarece, în esenţă, «prin abrogarea dispoziţiilor legale menţionate s-a
111 M. Of. nr. 350 din 13 iunie 2013.

creat un inadmisibil vid de reglementare, contrar dispoziţiei constituţionale care garantează

demnitatea omului ca valoare supremă. în absenţa ocrotirii juridice prevăzute de art. 205, 206 şi
207 din Codul penal, demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanelor nu mai beneficiază de nicio
altă formă de ocrotire juridică reală şi adecvată». Or, a accepta că singurul efect al deciziei Curţii
Constituţionale este acela al încetării efectelor juridice ale textului constatat ca fiind
neconstituţional, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial al României,
înseamnă a accepta că decizia Curţii Constituţionale nu are, în realitate, niciun efect, deoarece
situaţia care a determinat constatarea neconstituţionalităţii va continua să subziste, respectiv
demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanelor nu vor beneficia, în continuare, de nicio formă de
ocrotire juridică reală şi adecvată.
Curtea constată că în astfel de cazuri nu intervine o «abrogare a abrogării», pentru a se putea
reţine incidenţa dispoziţiilor art. 64 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora «Nu
este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ
iniţial» -dispoziţii opozabile legiuitorului în activitatea de legiferare-, ci este vorba despre un efect
specific al deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii unei norme abrogatoare, efect întemeiat
pe prevederile constituţionale ale art. 142 alin. (1) care consacră rolul Curţii Constituţionale de
garant al supremaţiei Constituţiei şi ale art. 147 alin. (4), potrivit cărora deciziile Curţii sunt
general obligatorii. De altfel, Curtea a evidenţiat în mod expres această distincţie în cuprinsul
Deciziilor nr. 414/2010 şi nr. 1039/2012, reţinând că «acesta este un efect specific al pierderii
legitimităţii constituţionale (...), sancţiune diferită şi mult mai gravă decât o simplă abrogare a
unui text normativ».
De asemenea, Curtea reţine că, în afară de Decizia nr. 62/2007, toate celelalte decizii ale
sale prin care au fost constatate ca fiind neconstituţionale norme abrogatoare au avut ca efect
imediat repunerea în vigoare a normelor abrogate, consecinţă necontestată nici în
jurisprudenţa instanţei supreme.
Astfel, Curtea reţine, cu titlu exemplificativ, efectele declarării ca neconstituţionale a
normelor care abrogau: gratuitatea acţiunilor având ca obiect despăgubiri materiale pentru daune
morale (Decizia nr. 778 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
465 din 6 iulie 2009, având drept consecinţă repunerea în vigoare a normelor care prevedeau
gratuitatea respectivelor acţiuni); motivul de recurs pentru lipsa elementelor constitutive ale unei
infracţiuni [Decizia nr. 694 din 20 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
392 din 14 iunie 2010, având drept consecinţă repunerea în vigoare a conţinutului anterior al art.
3859 alin. (1) pct. 12 din Codul de procedură penală]; motivul de recurs existent atunci când
hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii [Decizia nr.
783 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie
2009, având drept consecinţă repunerea în vigoare a conţinutului anterior al art. 3859 alin. (1) pct.
171 din Codul de procedură penală]. Spre exemplu, în acest sens, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
- Secţia penală, prin Decizia nr. 2461 din 26 iunie 2009, a reţinut că «prin decizia Curţii
Constituţionale nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial la 15 iunie 2009, s-a admis
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 185 din Legea nr. 356/2006 pentru
modificarea şi completarea Codului de procedură penală. Curtea Constituţională a motivat că
abrogarea art. 3859 alin. (1) pct. 171 din Codul de procedură penală, prin dispoziţiile declarate
neconstituţionale, încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie,
precum şi ale art. 20 din Constituţie referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile
omului raportate la prevederile art. 6 referitoare la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13
privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale. Aşa fiind,
critica formulată de inculpaţi prin referirea la cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 171
din Codul de procedură penală devine actuală şi posibilă».
(pct. - n.n.) 4. Deciziile Curţii Constituţionale şi deciziile înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
- expresie a unor competenţe specifice, strict prevăzute de lege. (...) în condiţiile existenţei unor
decizii contrare-dar, deopotrivă, obligatorii pentru instanţele de judecată-pronunţate de Curtea
Constituţională, pe de o parte, şi de înalta Curte de Casaţie de (sic!) Justiţie, pe de altă parte, se
pune problema distincţiilor dintre efectele juridice ale deciziilor celor două instanţe, precum şi a
temeiului de drept care fundamentează preeminenţa uneia sau alteia dintre deciziile contrare.
Problema este cu atât mai sensibilă, cu cât ambele categorii de decizii sunt obligatorii pentru
instanţele de judecată, şi anume decizia Curţii Constituţionale, în temeiul art. 147 alin. (4) din
Constituţie, respectiv cea a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 4145 alin. (4) din Codul
de procedură penală [în raport de data pronunţării deciziei redate în extras, reiese că referirea
vizează fostul Cod de procedură penală; textele corespunzătoare din Codul de procedură penală în
vigoare sunt art. 474 alin. (4), pentru identitate de raţiune - art. 477 alin. (3) - n.n.]. Această
problemă a fost deja supusă analizei Curţii Constituţionale, cu prilejul obiecţiei de
neconstituţionalitate soluţionate prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 23 februarie 2012 (...). (...) competenţa diferită a celor
două instanţe, stabilită de legiuitorul constituant şi dezvoltată prin norme infraconstituţionale,
elimină posibilitatea soluţiilor contradictorii şi asigură respectarea, deopotrivă, a deciziilor
pronunţate de Curtea Constituţională în exercitarea controlului de constituţionalitate şi de înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii. Astfel, potrivit art. 142
alin. (1) din Constituţie, « Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei»,
atribuţiile sale fiind prevăzute de art. 146 din Legea fundamentală. în temeiul art. 147 alin. (4)
teza a doua din Constituţie, «De la data publicării, deciziile [Curţii Constituţionale] sunt general
obligatorii şi au putere numai pentru viitor». Textul constituţional citat nu distinge nici în funcţie
de tipurile de decizii pe care Curtea Constituţională le pronunţă, nici în funcţie de conţinutul
acestor decizii, ceea ce conduce la concluzia că toate deciziile acestei Curţi, în întregul lor, sunt
general obligatorii. Curtea Constituţională s-a pronunţat în acest sens, de exemplu, prin Decizia nr.
847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august
2008, prin care a reţinut că «decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea
juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea
pentru viitor». Tot astfel, prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, privind
obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, s-a reţinut că
«puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale,
se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta». Curtea a mai
statuat, de exemplu, prin Decizia nr. 1415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, că «atât considerentele, cât şi dispozitivul
deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept. în
consecinţă, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează,
în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi
dispozitivul prezentei decizii». în ceea ce priveşte competenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
care se reflectă în reglementarea infraconstituţională a recursului în interesul legii (şi, în prezent,
pentru identitate de raţiune, şi a hotărârii prealabile pentru dezlegarea, de principiu, a unor
chestiuni de drept - n.n.), aceasta este prevăzută de art. 126 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia
«înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către
celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale». Curtea Constituţională a statuat, prin
Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3
iulie 2009, că, «în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituţie, înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către
toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului
puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României. înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
nu are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere
de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora». Aşadar, competenţa înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie privind soluţionarea recursului în interesul legii (şi, în prezent, pentru
identitate de raţiune, şi a hotărârii prealabile pentru dezlegarea, de principiu, a unor chestiuni de
drept - n.n.) este dublu circumstanţiată - numai cu privire la « şi aplicarea unitară a legii» şi
numai cu privire la « celelalte instanţe judecătoreşti». Curtea Constituţională decide asupra
constituţionalităţii legilor, în timp ce înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul recursului
în interesul legii (şi, în prezent, pentru identitate de raţiune, şi al hotărârii prealabile pentru
dezlegarea, de principiu, a unor chestiuni de drept n.n.), decide asupra modului de interpretare şi
aplicare a conţinutului normelor juridice. Pe de altă parte, prin efectele produse, deciziile Curţii
Constituţionale sunt general obligatorii potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, inclusiv pentru
legiuitor, în timp ce deciziile pronunţate pe calea recursului în interesul legii (şi, în prezent, pentru
identitate de raţiune, şi a hotărârii prealabile pentru dezlegarea, de principiu, a unor chestiuni de
drept- n.n.) se adresează judecătorului de la instanţele judecătoreşti. Ca urmare, faţă de textul
constituţional de referinţă al art. 126 alin. (3), sintagma « dezlegarea dată problemelor de
drept judecate», cuprinsă în art. 4145 alin. (4) din Codul de procedură penală [respectiv, în
prezent, în art. 474 alin. (4) precum şi, pentru identitate de raţiune, şi sintagma «dezlegarea dată
chestiunilor de drept», cuprinsă în art. 477 alin. (3) CPP - n.n.], pe de o parte, nu poate privi decât
interpretarea şi aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiilor legale, cu sensul de acte normative,
iar nu şi a deciziilor Curţii Constituţionale şi a efectelor pe care acestea le produc, şi, pe de altă
parte, nu poate privi decât interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele
judecătoreşti, iar nu şi de către Curtea Constituţională, care este o autoritate distinctă de
sistemul judecătoresc. Altfel spus, numai în aceste condiţii «dezlegarea dată problemelor de
drept judecate»(respectiv, în prezent, şi «dezlegarea dată chestiunilor de drept» -n.n.) poate
fi obligatorie, pentru că numai în aceste condiţii poate exista o compatibilitate cu normele
constituţionale. Orice altă interpretare este în contradicţie cu prevederile art. 147 alin. (1) şi
(4) din Constituţie, deoarece lipseşte de efecte deciziile Curţii Constituţionale, determinând ca
recursul în interesul legii (şi, în prezent, pentru identitate de raţiune, şi hotărârea prealabilă
pentru dezlegarea, de principiu, a unor chestiuni de drept - n.n.) să fie transformat, cu încălcarea
Constituţiei, într-o formă de control al actelor Curţii Constituţionale.
(pct. 5 referitor la - n.n.) Decizia nr. 8 din 18 octombrie 2010 a Secţiilor Unite ale înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 14 iunie
2011. Contrar prevederilor constituţionale ale art. 147 alin. (1) şi (4), procurorul general al
României a promovat un recurs în interesul legii «cu privire la consecinţele Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 62/2007 (...) asupra activităţii dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul
penal». Altfel spus, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost solicitată ca, prin intermediul recursului
în interesul legii (situaţie asemănătoare, în prezent, pentru identitate de raţiune, şi în ipoteza
hotărârii prealabile pentru dezlegarea, de principiu, a unei chestiuni de drept-n.n.),să se pronunţe
în legătură cu deciziile Curţii Constituţionale. Deşi s-a aflat în faţa unui recurs inadmisibil, având ca
obiect starea legii -în loc de interpretarea şi aplicarea
unitară a acesteia - înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a infirmat Decizia nr. 62/2007 a Curţii
Constituţionale (...).
(pct. - n.n.)6. Infirmarea de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 62/2007 - neconstituţionalitatea « date problemelor de drept
judecate» (respectiv, în prezent, ipoteză abstract aplicabilă şi «dezlegării date chestiunilor de
drept» - n.n.). Excepţia de neconstituţionalitate ridicată în prezenta cauză înfăţişează, în cadrul
examinării constituţionalităţii art. 4145 alin. (4) din Codul de procedură penală [respectiv, în
prezent, art. 474 alin. (4) CPP; precum şi, pentru identitate de raţiune, art. 477 alin. (3) CPP-n.n.], o
interpretare a dispoziţiilor legale referitoare ia recursul în interesul legii (respectiv, în prezent,
pentru identitate de raţiune, şi potenţial - a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea, de
principiu, a unei chestiuni de drept-n.n.) care a condus, astfel cum s-a arătat, la infirmarea unei
decizii a Curţii Constituţionale. întrucât, faţă de textul constituţional al art. 126 alin. (3), sintagma
«dezlegarea dată problemelor de drept judecate», cuprinsă în art. 4145 alin. (4) din Codul de
procedură penală [respectiv, în prezent, în art. 474 alin. (4) CPP; precum şi, pentru identitate de
raţiune, şi sintagma «dezlegarea dată chestiunilor de drept», cuprinsă în art. 477 alin. (3) CPP -
n.n.], nu poate privi decât interpretarea şi aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiilor legale de
către instanţele judecătoreşti, interpretarea acestei sintagme la care a ajuns înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 8/2010 este neconstituţională, contravenind prevederilor
constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) care consacră principiul securităţii juridice, ale art. 1 alin. (4)
referitoare la principiul separaţiei şi a echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi
judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, ale art. 126 alin. (3) privind rolul înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora « Curtea Constituţională este
garantul supremaţiei Constituţiei», şi ale art. 147 alin. (1) şi (4) referitoare la efectele deciziilor
Curţii Constituţionale. Procedând la această interpretare, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a
erijat în instanţă de control judiciar al Deciziei nr. 62/2007 pronunţate de Curtea Constituţională.
întrucât acest precedent afectează grav securitatea juridică şi rolul Curţii Constituţionale, se
impune sancţionarea oricărei interpretări a dispoziţiilor art. 414 5 alin. (4) din Codul de
procedură penală, ce reglementează obligativitatea dezlegărilor date problemelor de drept
judecate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii [respectiv, în
prezent, în art. 474 alin. (4) CPP; precum şi, pentru identitate de raţiune, şi art. 477 alin. (3) CPP, ce
reglementează obligativitatea dată problemelor de drept judecate de înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie pe calea hotărârii prealabile pentru dezlegarea (de principiu) a unor chestiuni de drept-
n.n.], în sensul că ar oferi acestei instanţe posibilitatea ca, pe această cale, în temeiul unei
norme infraconstituţionale, să dea dezlegări obligatorii care contravin Constituţiei şi deciziilor
Curţii Constituţionale.
(pct. -n.n.)7. Efectele deciziei Curţii Constituţionale. Prezenta decizie determină - de la data
publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I - restabilirea, pentru viitor, a efectului
general obligatoriu al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2007 şi a aplicării normelor de
incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art. 205 şi 206 din Codul penal (anterior- n.n.),
precum şi a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal privind proba verităţii".
7. Decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014111: „(...) 17. Obiectul excepţiei de
neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 5, cu denumirea marginală Aplicarea legii penale
mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, din Codul penal din 17 iulie 2009 (Legea nr.
286/2009), publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, şi care,
potrivit art. 246 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a
111 M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014.

Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757
din 12 noiembrie 2012, a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, cu următorul conţinut: (...).
18. Curtea (Constituţională-n.n.) constată că, între momentul sesizării sale (...) şi momentul
pronunţării prezentei decizii, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală, a pronunţat Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 30 aprilie 2014, prin care a statuat că în
aplicarea art. 5 din Codul penal prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă
faţă de instituţia pedepsei. Prin urmare, având în vedere rolul său de garant al supremaţiei
Constituţiei, precum şi efectele juridice pe care această decizie le produce, conform art. 474 alin.
(4) din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională se va pronunţa şi asupra aspectelor ce
ţin de compatibilitatea art. 5 din Codul penal, în interpretarea dată de instanţa supremă, cu
dispoziţiile legii fundamentale (s.n.). (...)
42. (...) Curtea Constituţională constată că dispoziţiile art. 5 din actualul Cod penal, în
interpretarea care permite instanţelor de judecată, în determinarea legii penale mai favorabile, să
combine dispoziţiile Codului penal din 1969 cu cele ale actualului Cod penal, contravin dispoziţiilor
constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind separaţia şi echilibrul puterilor în stat, precum şi ale art.
61 alin. (1) privind rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării (s.n.). (...)
44. (...) în jurisprudenţa sa, Curtea (Constituţională - n.n.) a statuat că prevederile legale care
guvernează activitatea instanţelor judecătoreşti şi fixează poziţia lor faţă de lege acceptă în mod
unanim că «atribuţiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului
său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul
aflat în imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea
de a spune dreptul, o parte din iniţiativă. Astfel, în activitatea de interpretare a legii, judecătorul
trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul
urmărit de legiuitor, fără a avea competenţa de a legifera, prin substituirea autorităţii
competente în acest domeniu» (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 838 din 27 mai 2009,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009).
45. Puterea judecătorească, prin înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, are rolul constituţional de
a da unui text de lege anumite interpretări, în scopul aplicării unitare de către instanţele
judecătoreşti. Acest fapt nu presupune însă că instanţa supremă se poate substitui Parlamentului,
unica putere legiuitoare în stat, dar implică anumite exigenţe constituţionale ce ţin de
modalitatea concretă în care se realizează interpretarea. (...)
50. Potrivit jurisprudenţei sale, Curtea (Constituţională - n.n.) a consacrat posibilitatea şi
obligaţia sa de a interveni, ori de câte ori este sesizată, în cazul în care un text legal poate genera
interpretări de natură a aduce atingere prevederilor constituţionale. în practica sa recentă, Curtea
(Constituţională - n.n.) a statuat că, «fără a nega rolul constituţional al instanţei supreme, a cărei
competenţă este circumscrisă situaţiilor de practică neunitară, Curtea Constituţională reţine că, în
cazul în care un text legal poate genera interpretări diferite, este obligată să intervină ori de câte
ori acele interpretări generează încălcări ale prevederilor Legii fundamentale. Constituţia
reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona; astfel, şi
interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să ţină cont de această exigenţă de ordin
constituţional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România
respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale este obligatorie» (Decizia nr. 1092 din 18 decembrie
2012, publicată în Monitorul Oficial a! României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013).
51. Acest lucru este valabil şi în ipoteza în care înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în realizarea
atribuţiilor constituţionale prevăzute de art. 126 alin. (3), a pronunţat o decizie pentru
interpretarea şi aplicarea unitară a legii cu ocazia soluţionării unui recurs în interesul legii. Prin
aceasta instanţa de contencios constituţional nu intră în sfera de competenţă a înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, deoarece «înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în acord cu dispoziţiile
constituţionale ale art. 126 alin. (3), are competenţa exclusivă de a se pronunţa asupra
problemelor ce ţin de interpretarea şi aplicarea unitară a legii ori de câte ori practica judiciară
impune acest lucru. Aşa fiind, o decizie pronunţată într-o astfel de procedură nu poate constitui
eo ipso obiect al cenzurii instanţei de contencios constituţional (a se vedea Decizia nr. 409 din 4
noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie
2003). Cu toate acestea, împrejurarea că printr-o decizie pronunţată într-un recurs în interesul
legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a fi convertită într-un fine de
neprimire care să oblige Curtea (Constituţională - n.n.) ca, în pofida rolului său de garant al
supremaţiei Constituţiei, să nu mai analizeze textul în cauză în interpretarea dată de instanţa
supremă (a se vedea Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011)» (a se vedea Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011).
52. De altfel, Curtea Constituţională a stabilit că, «indiferent de interpretările ce se pot aduce
unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este
conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în
această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se
conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare» (Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011). De asemenea, «în interpretarea
legii, instanţele judecătoreşti, între care şi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, trebuie să respecte
cadrul constituţional, iar sancţionarea depăşirii/încălcării acestuia revine în exclusivitate Curţii
Constituţionale» (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, pre-citată). Aceleaşi
raţiuni subzistă şi în ceea ce priveşte consacrarea unei anumite interpretări legale prin hotărâri
prealabile pronunţate în temeiul art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, deoarece
şi aceste din urmă norme sunt, în concepţia legiuitorului, o reflexie a dispoziţiilor constituţionale
ale art. 126 alin. (3), potrivit cărora « Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea
unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale». Or, Capitolul VI
al Titlului III din Codul de procedură penală (sic!; este vorba despre Capitolul VI din Titlul III al Părţii
speciale a Codului de procedură penală, menţiune necesară, din moment ce există şi în Partea
generală a codului un Titlu III, care are inclusiv un Capitol VI... - n.n.) instituie «Dispoziţii privind
asigurarea unei practici judiciare unitare» care se poate realiza fie prin recursuri în interesul legii,
fie prin hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. De aceea, conţinutul
normei juridice, în interpretarea dată prin aceste din urmă hotărâri, este supus controlului de
constituţionalitate, asemenea interpretărilor date prin deciziile care soluţionează recursurile în
interesul legii, aşa cum s-a stabilit prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale arătată mai sus. în
măsura în care prin dezlegarea dată unor probleme de drept se atribuie unui text de lege un
anumit înţeles, instanţa de judecată, din oficiu, procurorul sau partea dintr-un proces care se
consideră prejudiciată constituţional de dispoziţia legală respectivă în interpretarea statuată prin
hotărârea prealabilă pot uza de invocarea excepţiei de neconstituţionalitate.
53. Curtea Constituţională reafirmă faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea
fundamentală, «De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru
viitor».în jurisprudenţa sa, Curtea (Constituţională - n.n.) a statuat, cu valoare de principiu,
că forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se

ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acestea. Astfel, Curtea
(Constituţională - n.n.) a reţinut că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt
general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (a se vedea, în acest
sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale
pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 1415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul
Oficial al Românei, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, şi Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010).
55. Astfel, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea
Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia,
menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare,
instanţele judecătoreşti trebuie să se conformeze deciziei Curţii (Constituţionale - n.n.) şi să o
aplice ca atare. (...)
56. (...) Curtea (Constituţională - n.n.)observă că, prin Decizia
nr. 2 din 14 aprilie 2014, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală, a decis că în aplicarea art. 5 din Codul penal prescripţia
răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei, conferind astfel
art. 5 din Codul penal, în interpretarea dată, valenţe neconstituţionale. Curtea (Constituţională -
n.n.) constată că, odată cu publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, efectele
Deciziei nr. 2 din 14 aprilie 2014 a instanţei supreme încetează în conformitate cu prevederile art.
147 alin. (4) din Constituţie şi cu cele ale art. 4771 din Codul de procedură penală (s.n.) (...)".
8. Decizia Curţii Constituţionale nr. 224/2017111: „Admite excepţia de neconstituţionalitate
(...) şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 335 alin. (1) din Codul penal, care nu
incriminează fapta de conducere pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier, fără
permis de conducere, este neconstituţională".
Potrivit acestei decizii a Curţii Constituţionale - care a plecat de la o excepţie de
neconstituţionalitate ce viza art. 6 pct. 6 teza a doua din O.U.G. nr. 195/2002, analiza fiind extinsă
şi asupra incriminării cuprinse în art. 335 alin. (1) CP[21 -, s-a statuat necesitatea/obligativitatea
incriminării faptei de conducere pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier de către
o persoană care nu posedă permis de conducere. înţelegem să reproducem unele pasaje de
interes principal din decizia Curţii Constituţionale:
„24. (...) Curtea (Constituţională - n.n.) observă existenţa unei neconcordanţe între denumirea
marginală a art. 335 din Codul penal, care face referire la noţiunea de «vehicul», şi cuprinsul
reglementării art. 335 alin. (1) din Codul penal care utilizează limitativ noţiunile de «autovehicul»
şi «tramvai», acesta din urmă reprezentând, potrivit art. 6 pct. 6 teza a doua din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, un vehicul.
25. în acelaşi timp, Curtea (Constituţională - n.n.) reţine că fapta de a conduce pe drumurile
publice un tractor agricol sau forestier, de o persoană care nu posedă permis de conducere,
prezintă pericol social ridicat de natură a aduce atingere unor valori sociale protejate prin * 121
111
M. Of. nr. 427 din 9 iunie 2017.
121
Art. 6 pct. 6 teza a doua din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice (republicată în M. Of.
nr. 670 din 3 august 2006) statuează: „în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, expresiile şi termenii de mai jos au
următorul înţeles: (...) 6. (...) Vehiculele care se deplasează pe şine, denumite tramvaie, precum şi tractoarele agricole
sau forestiere nu sunt considerate autovehicule (...)". Art. 335 alin. (1) CP dispune: „Conducerea pe drumurile publice a
unui autovehicul ori a unui tramvai de către o persoană care nu posedă permis de conducere se pedepseşte cu
închisoarea de la unu la 5 ani”.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, care are drept scop tocmai asigurarea
desfăşurării fluente şi în siguranţă a circulaţiei pe drumurile publice, precum şi ocrotirea vieţii,
integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului
public, protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietăţii
publice şi private, cât şi a mediului, astfel cum rezultă din art. 1 alin. (2) al ordonanţei.
26. Cu toate acestea, având în vedere că, potrivit art. 6 pct. 6 teza a doua din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, tractorul agricol sau forestier nu este considerat
«autovehicul», iar în cuprinsul art. 335 alin. (1) din Codul penal, soluţia legislativă nu se referă şi la
tractoarele agricole sau forestiere, fapta de conducere a unui asemenea vehicul pe drumurile
publice, fără a deţine însă permis de conducere, nu se încadrează în ipoteza normativă prevăzută
de art. 335 alin. (1) din Codul penal. (...)
28. Totodată, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni
de drept în materie penală a stabilit că, în interpretarea noţiunii de «autovehicul», prevăzută de
art. 334 alin. (1) din Codul penal şi art. 335 alin. (1) din Codul penal, raportat la art. 6 pct. 6 şi pct.
30 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, modificată şi completată prin Ordonanţa
Guvernului nr. 21/2014, conducerea pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier
neînmatriculat/neînregistrat potrivit legii sau de către o persoană care nu posedă permis de
conducere nu întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunilor prevăzute de art. 334 alin. (1) din
Codul penal, respectiv de art. 335 alin. (1) din Codul penal (a se vedea Decizia nr. 11 din 12 aprilie
2017, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 347/1/2017, nepublicată în
Monitorul Oficial al României, până la data redactării prezentei decizii).
29. în aceste condiţii, Curtea (Constituţională - n.n.)constată că fapta de conducere pe
drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier, fără a deţine permis de conducere, rămâne
în afara oricărei sancţiuni penale. Această situaţie a intervenit ca urmare a redefinirii în legislaţie a
noţiunii de «autovehicul» şi excluderii exprese a «tractoarelor agricole şi forestiere» din categoria
autovehiculelor. Or, Directiva 2006/126/CE şi Ordonanţa Guvernului nr. 21/2014, prin care
prevederile art. 4 alin. (4) din Directivă au fost transpuse în dreptul intern, nu au avut drept scop
dezincriminarea unei asemenea fapte. De altfel, anterior modificărilor art. 6 pct. 6 din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, prin art. I pct. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/2014,
tractorul rutier era considerat autovehicul, astfel încât conducerea sa pe drumurile publice, fără a
deţine permis de conducere, constituia infracţiune.
30. De asemenea, având în vedere necorelarea celor două norme care au legătură cu
soluţionarea cauzei în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, respectiv
art. 335 alin. (1) din Codul penal şi art. 6 pct. 6 teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 195/2002, Curtea (Constituţională - n.n.)constată existenţa un veritabil viciu de
neconstituţionalitate, care rezultă din omisiunea reglementării, în cuprinsul art. 335 alin. (1) din
Codul penal, a tractoarelor agricole sau forestiere ca obiect material al infracţiunii de conducere a
unui vehicul pe drumurile publice fără permis de conducere.
31. Curtea (Constituţională - n.n.) precizează că, în cazul art. 335 alin. (1) din Codul penal, nu
ne aflăm în prezenţa unei simple opţiuni a legiuitorului, expresie a prevederilor art. 73 alin. (3) lit.
h) din Constituţie, potrivit cărora «Prin lege organică se reglementează: (...) h) infracţiunile,
pedepsele şi regimul executării acestora», ci a unei omisiuni legislative cu relevanţă
constituţională, care atrage competenţa instanţei de contencios constituţional de a proceda la
corectarea acesteia pe calea controlului de constituţionalitate. (...)
33. Sub acest aspect, Curtea (Constituţională - n.n.) reţine, totodată, că omisiunea includerii
tractoarelor agricole şi forestiere în ipoteza normativă a art. 335 alin. (1) din
Codul penal echivalează cu dezincriminarea faptei de conducere a unui asemenea vehicul pe

drumurile publice, fără a deţine permis de conducere. Or, dacă asemenea fapte nu sunt
descurajate prin mijloacele dreptului penal, are locîncălcarea valorilorfundamentale, ocrotite de
Codul penal, precum statul de drept, în componentele sale referitoare la apărarea ordinii publice
şi a siguranţei publice, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, respectarea Constituţiei şi a legilor, care
sunt consacrate prin art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală printre valorile supreme. (...)
36. Or, prin absenţa reglementării ca infracţiune a faptei de conducere a unui tractor agricol
sau forestier pe drumurile publice, fără permis de conducere, legiuitorul a afectat protecţia
penală acordată unor valori sociale deosebit de importante, precum siguranţa circulaţiei pe
drumurile publice, cu consecinţe majore asupra vieţii şi integrităţii corporale a persoanelor, valori
protejate prin art. 22 din Constituţie. (...)
38. Aplicând aceste considerente în cauza de faţă, Curtea (Constituţională - n.n.) constată că
este în afara oricărui argument juridic raţional şi rezonabil ca o persoană care posedă permis de
conducere, acordat pentru altă categorie decât tractoarele agricole sau forestiere, şi care conduce
un asemenea vehicul pe drumurile publice să poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii
prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal, în timp ce o persoană care nu deţine deloc permis
de conducere şi care conduce pe drumurile publice un tractor agricol sau forestier să nu fie
sancţionată penal. Nimic nu justifică apariţia unei diferenţieri între cele două categorii şi aplicarea
unui tratament privilegiat în cazul persoanelor care nu deţin permis de conducere. Tocmai de
aceea, soluţia pentru îndepărtarea stării de neconstituţionalitate rezultată din aplicarea unui
tratament juridic distinct între cele două categorii nu poate fi decât constatarea existenţei unei
inegalităţi, contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.
39. Pe cale de consecinţă, Curtea (Constituţională - n.n.) constată că deficienţa de
reglementare, cuprinsă în art. 335 alin. (1) din Codul penal, generează o stare de
neconstituţionalitate, în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 şi art. 22 din Legea fundamentală,
urmând să admită excepţia de neconstituţionalitate sub acest aspect.
40. Având în vedere prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, Curtea (Constituţională-
n.n.) precizează faptul că revine legiuitorului obligaţia să pună de acord cu Legea fundamentală şi
cu prezenta decizie soluţia legislativă cuprinsă în art. 335 alin. (1) din Codul penal, care nu
incriminează fapta de conducere pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier, de către
o persoană care nu posedă permis de conducere".
Este discutabil efectul concret produs de această decizie a Curţii Constituţionale, atât în
raport de principiul legalităţii incriminării, cât şi de precizarea expresă inserată la parag. 40 al
deciziei menţionate. în acest sens, este de urmărit şi ce va statua înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
cu privire la mai multe solicitări de pronunţare a unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea
acestei problemei de drept, aflate în curs de soluţionare 111.
111
A se vedea nr. crt. 24, 25 şi 26 din tabelul cuprinzând evidenţa sesizărilor prealabile pentru pronunţarea unor
hotărâri prealabile privind dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (nr. de înregistrare a sesizării:
3101/1/2017, 3102/1/2017, 3103/1/2017) - reunite la dosarul 3101/1/2017 - la adresa de internet http://www.
scj.ro/CMS/0/PublicMedia/GetlncludedFile?id=18586.
CAPITOLUL AL lll-LEA. PRINCIPIILE
FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENAL
Secţiunea 1. Aspecte generale referitoare la conceptul

şi sfera principiilor fundamentale de drept penal
Asemănător şi cu alte ramuri de drept, dreptul penal poate fi conceput (în mod ideal) ca o
structură normativă coerent formulată, dezvoltată şi susţinută de (şi în jurul) unor idei şi concepte
ireductibile, care orientează întregul edificiu juridic şi îl impregnează de substanţă, într-o manieră
specifică, particulară. Aceste „idei diriguitoare" asigură bazele conceptuale pe care este ridicată
întreaga reglementare, reprezentând punctele nodale ale structurii de rezistenţă a dreptului
penal, scheletul care asigură cadrul esenţial necesar pentru fixarea şi dezvoltarea instituţiilor
penale fundamentale şi a tuturor instituţiilor de ramură, particulare, configurate în cadrul
acestora.
Deşi legiuitorul penal a reglementat expres, în debutul Codului penal (ca lege penală generală,
de bază în materie), sub denumirea de „Principii generale", două dintre aceste principii
fundamentale ale dreptului penal (sau, potrivit altei viziuni de sistematizare111, unul dintre aceste
principii, surprins sub o dublă manifestare, asupra unor instituţii fundamentale diferite ale
dreptului penal: infracţiunea, respectiv sancţiunile specifice acestei ramuri de drept) - şi anume
principiul legalităţii incriminării (art. 1 CP) şi principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal (art. 2
CP)-, doctrina relevă, în mod constant, o sferă de cuprindere mult mai largă a categoriei de
referinţă (principiile fundamentale ale dreptului penal)* 121. Unele dintre acestea sunt indicate de
către majoritatea autorilor de lucrări de specialitate în domeniu (eventual, sub denumiri parţial
diferite, se relevă, adeseori, idei similare), altele nu sunt specificate (cu acest titlu) decât de o
parte a doctrinei, existând (şi în acest domeniu) unele controverse, respectiv lipsa unei
unanimităţi de opinii.
Discuţiile teoretice pornesc de la însuşi conceptul de principiu fundamental al dreptului penal,
de la semnificaţia acestuia şi de la condiţiile pe care ar trebui să le întrunească o idee generală/un
concept specific şi de impact profund în domeniu, pentru a putea primi o atare calificare (iar nu
doar aceea de principiu instituţional131, care este legat strict de funcţionarea şi manifestarea unei
anumite instituţii punctuale a domeniului juridico-penal de referinţă). Suntem de acord cu faptul
că, deşi ar putea fi pus în legătură directă cu un anumit
111
Pentru această opinie, a se vedea (de exemplu) G. ANTONIU, în G. ANTONIU (COORD.), C. BULAI, C. DUVAC, I.
GRIGA, GH. IVAN, C. MITRACHE, I. MOLNAR, I. PASCU, V. PASCA, O. PREDESCU, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal.
Voi. I (articolele 1-52), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 20, 21.
121
Prin urmare, apreciem că enumerarea legală a principiilor fundamentale ale dreptului penal, cuprinsă (ca
sistematizare) în debutul Părţii generale a Codului penal (Capitolul I - „Principii generale" - din Titlul I - „Legea penală
şi limitele ei de aplicare" - al Părţii generale a Codului penal, art. 1 şi art. 2), nu este limitativă, existând şi alte reguli
penale generale, esenţiale, care şi-au câştigat, din perspectiva ştiinţei dreptului penal, statutul la care facem aici
referire. în acest sens, a se vedea (printre alte surse şi pentru un inventar parţial al acestora) G. ANTONIU, Tratat de
drept penal. Volumul I. Introducere în dreptul penal. Aplicarea legii penale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p.
146-160. De menţionat şi faptul că, spre diferenţă de Codul de procedură penală, Codul penal nu prevede expres, sub
această denumire, toate principiile sale fundamentale (a se vedea, în Partea generală a Codului de procedură penală,
Titlul I - denumit in terminis „Principiile şi limitele aplicării legii procesuale penale" - cuprins între art. 1 şi art. 13).
!3)
Cum este, spre exemplu, regula reglementată în art. 49 CP („Pedeapsa în cazul participanţilor").
domeniu specific de manifestare a dreptului penal (cu o anumită instituţie fundamentală a

acestuia), un principiu fundamental al domeniului depăşeşte o asemenea limită şi influenţează
întreaga reglementare, manifestându-şi impactul asupra dreptului penal ca sistem unitar (iar nu
doar ca sumă) de norme juridice. Nu toţi autorii cad însă de acord cu privire la necesitatea
identificării unei dispoziţii constituţionale ca temei/sursă a oricărui principiu de drept penal
afirmat cu titlu de principiu fundamental (ceea ce o parte a doctrinei 111 apreciază a reprezenta o
condiţie sine qua non pentru a califica astfel o anumită idee/regulă/un anumit concept).
Principalul argument în acest din urmă sens este legat de autoritatea şi forţa juridică pe care
aşteptarea rezonabilă le presupune ataşate unui principiu fundamental al unui domeniu (esenţial)
de reglementare normativă. Un asemenea principiu fundamental, fiind indisolubil legat de
domeniul respectiv de reglementare, ar trebui să se impună, obiectiv, însuşi legiuitorului (astfel
încât acesta să nu poată interveni legislativ în domeniul în cauză într-un sens contrar respectivului
principiu fundamental ori într-o manieră care - formal sau implicit - să ajungă să neutralizeze,
efectiv, acţiunea acestui principiu fundamental, putându-l - potenţial - desfiinţa). Or, dacă sursa sa
nu ar fi de natură constituţională, atunci legiuitorul organic ar putea adopta dispoziţii prin care să
infirme, să modifice ori chiar să răstoarne principiile instituite prin norme cu putere juridică egală.
Pe de altă parte, dacă se admite caracterul de principiu fundamental numai acelor idei/concepte a
căror origine poate fi identificată în prevederi constituţionale, legiuitorul organic este ţinut să
reglementeze cu observarea şi respectarea acestora, răsturnarea lor fiind posibilă numai prin
actul de voinţă al însuşi legiuitorului constituţional (prin intermediul unei - mai rar de realizat -
revizuiri a Legii fundamentale), asigurându-se astfel stabilitatea principiului respectiv în cadrul
dreptului pozitiv.
însuşi unii dintre partizanii acestui din urmă punct de vedere adoptă o raportare extrem de
largă şi de generică la anumite dispoziţii constituţionale, ca temei formal al ideilor şi
conceptelor/regulilor care stau la baza aspectelor enunţate cu titlu de principii esenţiale de drept
penal (aceeaşi prevedere a Constituţiei fiind indicată, uneori, cu titlu de sediu de fundamentare
comun mai multor principii juridico-penale). înţelegem să ne raliem şi noi, dar nicidecum într-o
manieră rigidă, acestei viziuni. Astfel, admitem că unele raportări la dispoziţii constituţionale,
drept bază generică a unor principii fundamentale de drept penal, pot fi acceptate numai într-o
abordare largă. Legiuitorului constituţional nu i se poate solicita în mod rezonabil să fi acoperit
integral, în textele Legii fundamentale121, toate ideile/regulile/ conceptele cu aptitudine de a fi
revendicate sau afirmate drept principii fundamentale ale tuturor ramurilor de drept.
Un alt subiect de dezbatere în legătură cu problematica identificării principiilor fundamentale
ale dreptului penal vizează împrejurarea dacă, în sfera de referinţă astfel circumscrisă, ar trebui să
fie enunţate exclusiv idei/concepte/reguli esenţiale specifice, în mod aparte (particular),
domeniului juridico-penai ori dacă s-ar putea integra în această categorie şi principii mai generale
ale întregului sistem de drept. Astfel, unii autori131 enunţă, cu titlu de principii fundamentale (şi)
de drept penal, anumite idei/concepte/reguli juridice generice, valabile indiferent de ramura de
drept la care s-ar efectua raportarea, în timp ce o altă parte a doctrinei141 apreciază că numai
acele principii esenţiale cu specific penal trebuie şi pot să acceadă la
111
A se vedea, de pildă, FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 34 ş.u.
[2]
Textul constituţional trebuie să fie caracterizat de un spirit generic şi concis, transpunând sintetic însăşi
esenţa juridică a întregului edificiu socio-etatic vizat, respectiv a valorilor de importanţă crucială pentru acesta.
[3]
De exemplu, C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 52, 53 (autorii indică, printre alte principii
fundamentale ale dreptului penal, principiul umanismului şi principiul egalităţii în faţa legii).
141
FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 34 ş.u.
statul de principii fundamentale ale dreptului penal. Ne exprimăm adeziunea la această din urmă
orientare, cu precizarea că admitem ca pe un aspect evident faptul că principiile esenţiale de
ordin constituţional, ca principii fundamentale generale ale întregului sistem pozitiv de drept
(naţional), sunt reflectate şi în domeniul dreptului penal, fără ca prin aceasta ele să poată deveni,
propriu-zis şi în mod efectiv, principii fundamentale corespunzătoare, în mod particular, specific,
acestei ramuri a dreptului. O asemenea concepţie ar conduce la o nedorită şi neconstructivă
nivelare a domeniului principiilor fundamentale ale diverselor ramuri de drept, putând atrage o
uniformizare a categoriei principiilor fundamentale incidente în oricare domeniu juridic,
determinând, aşadar, relativizarea şi golirea de conţinut a însuşi conceptului analizat. Practic,
dreptul penal, cu recunoaşterea şi respectarea principiilor fundamentale generale ale întregului
sistem de drept (şi, uneori, cu preluarea şi turnarea acestora în forme aparte), se integrează în
ansamblul dreptului pozitiv ca o componentă cu specific propriu, caracteristică în virtutea căreia
se legitimează printr-o serie de principii fundamentale cu specific particular, care îl caracterizează
în rândul celorlalte ramuri de drept, armonizându-se - desigur - cu acestea (şi cu principiile lor
fundamentale), fără a renunţa însă la individualitatea sa (fără a-şi pierde specificul propriu).
în acest context (urmărind, totodată, şi menţinerea unei corespondenţe logice şi
tradiţionale'11 între principiile fundamentale şi instituţiile fundamentale ale dreptului penal),
optăm să enunţăm, cu titlu de principii fundamentale ale dreptului penal, următoarele şase
idei/concepte/reguli:
- principiul legalităţii incriminării;
- principiul incriminării doar a faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social[2];
- principiul infracţiunii ca unic temei al răspunderii penale;
- principiul caracterului personal al răspunderii penale;
- principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal;
- principiul individualizării sancţiunilor de drept penal.
Suntem de părere că acestea sintetizează, în cel mai înalt grad - atât în considerarea
reglementării legale, cât şi prin raportare la multitudinea de opinii doctrinare exprimate cu
referire la acest subiect-, punctele esenţiale ale domeniului juridic de referinţă, fiind, totodată, şi
ideile indicate cel mai des cu acest titlu în literatura de specialitate (fie sub formulări identice sau
asemănătoare, fie diferite). Corespondenţa la care s-a făcut anterior referire, existentă între
aceste principii fundamentale ale dreptului penal şi instituţiile fundamentale ale aceluiaşi
domeniu, reiese cu uşurinţă din observarea şi gruparea, două câte două, a respectivelor principii
enunţate, fiecărei instituţii fundamentale de drept penal corespunzându-i, astfel (în mod direct,
nemijlocit), câte două principii fundamentale. într-o ordine logică: instituţiei fundamentale a
infracţiunii îi corespund (direct, nemijlocit) principiile fundamentale al legalităţii incriminării,
respectiv al incriminării doar a faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social; instituţiei
fundamentale a răspunderii penaleîi corespund (direct, nemijlocit) principiile fundamentale al
infracţiunii ca unic temei al răspunderii penale, respectiv al caracterului personal al răspunderii
penale; instituţiei fundamentale a sancţiunilor de drept penal îi corespund (direct, nemijlocit)
principiile fundamentale al legalităţii sancţiunilor de drept penal, respectiv al individualizării
acestora.
Conştienţi fiind de faptul că prezentarea principiilor fundamentale de drept penal şi alegerea
indicării, sub acest titlu, doar a anumitor idei de bază reprezintă, până la un punct, * 121
[1!
Afirmăm corespondenţa în cauză drept una specifică şcolii juridico-penale ieşene. A se vedea M. ZOLYNEAK,
Drept penal. Partea generală, voi. I, Ed. Fundaţiei „Chemarea", laşi, 1992, p. 36 ş.u.
121
Principiu a cărui denumire alternativă o apreciem a putea fi: principiul minimei intervenţii - a se vedea FL.
STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 35, 63-65 - ori principiul caracterului subsidiar-selectiv al dreptului penal.
(şi) o opţiune de ordin personal, indicăm şi alte reguli de maximă generalitate prezentate uneori în
doctrină11' drept principii fundamentale ale dreptului penal, precum: principiul umanismului
(dreptului penal), al egalităţii în faţa legii (penale), respectiv al prevenirii faptelor prevăzute de
legea penală ş.a. Unele dintre acestea constituie principii fundamentale ale întregului sistem
pozitiv de drept (actual), având, desigur, incidenţă corespunzătoare şi în dreptul penal (dar nu o
incidenţă specifică, caracteristică în mod aparte pentru această ramură a dreptului). Pentru acest
motiv, am optat să nu le dezvoltăm în cele ce urmează şi nu le-am inclus în lista ideilor pe care am
considerat că se impune a le enumera drept principii fundamentale ale dreptului penal.
Secţiunea a 2-a. Principiul fundamental

al legalităţii incriminării
Principiul de bază astfel enunţat cunoaşte reglementare expresă (sub această denumire
marginală) potrivit dispoziţiilor cuprinse în chiar art. 1 CP în vigoare, unde se dispune: „(1) Legea
penală prevede faptele care constituie infracţiuni. (2) Nicio persoană nu poate fi sancţionată penal
pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită". O prevedere
indirectă (cu referire explicită la aspectul legalităţii pedepsei) se regăseşte în textul art. 23 alin.
(12) din Constituţie121, care se completează (coroborează) şi cu alte dispoziţii ale Legii
fundamentale [precum art. 73 alin. (3) lit. h) şi i) sau art. 15 alin. (2)], după cum se indică în mod
corespunzător în doctrină* 131.
Expresie ireductibilă de prim rang a edificiului modern/contemporan reprezentat de dreptul
penal, principiul legalităţii incriminării constituie una dintre garanţiile esenţiale oferite
destinatarilor legii, în interacţiunea acestora cu autoritatea statală care impune reglementarea.
Practic, principiul se legitimează ca un mijloc necesar de limitare a arbitrariului pe care l-ar putea
manifesta subiectul dominant al raportului juridic penal (statul) în acţiunea de
implementare/aplicare a normativului penal în dreptul pozitiv, asigurându-le astfel destinatarilor
legislaţiei penale un tratament echitabil şi rezonabil, la care aceştia pot achiesa în mod raţional, ca
un corolar firesc al convieţuirii sociale.
Exprimat, în esenţa sa, prin celebrul adagiu latin „nullum crimen sine principiul
fundamental al legalităţii incriminării exprimă următoarea idee de bază: nicio faptă concretă
(oricât de gravă ar fi) nu poate fi calificată juridic drept infracţiune (atrăgând aprecierea formală a
celui care a comis-o ca fiind un „infractor")l5]dacă o normă penală (clară, previzibilă şi accesibilă)
nu o interzice, încă de la un moment anterior săvârşirii sale, prin descrierea legală sub
ameninţarea sancţiunii penale specifice (pedeapsa). Actul legislativ al acestei prevederi (descrieri,
interziceri) a unui tip de faptă (gen de conduită, de comportament) într-o normă penală poartă
denumirea de incriminarel6] (de unde şi denumirea principiului:
111
C. BULAI, B.N. BULAI, op. cit., p. 60, 61; C. MlTRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2014), p. 51, 52.
121
Art. 23 (cu denumirea marginală „Libertatea individuală") din Constituţia României dispune, la alin. (12), că
„Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii".
131
A se vedea (printre altele) FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 35 ş.u.
[4)
Cu semnificaţia (în traducere liberă, mot-a-mot): nicio infracţiune fără lege (fără o dispoziţie legală care să o
consacre).
[s|
Cu toate consecinţele corespunzătoare decurgând dintr-o asemenea statuare, şi anume: posibilitatea tragerii
la răspundere penală şi a suportării rigorilor sancţiunilor penale aferente, precum şi a tuturor implicaţiilor (penale
şi/sau extrapenale) subsecvente apte să decurgă din acest statut (din executarea unor asemenea sancţiuni).
[e|
Avertizăm, prin urmare, că este necorespunzătoare, incorectă (din punct de vedere al limbajului tehnic,
juridico-penal, de specialitate) formularea (deseori vehiculată) care face referire la o persoană ca fiind incriminată. O
legalitatea incriminării). Prin urmare, stabilirea unei tip de faptă drept infracţiune nu poate fi
consecinţa unei aprecieri arbitrare a unui organ jurisdicţional ori administrativ; ea este de
competenţa abstractă a puterii legiuitoare. Doar ulterior manifestării de voinţă a acesteia, prin
actul incriminării, devine activă competenţa constatatoare a organului judiciar, care, prin
procedeul încadrării juridice, va stabili, pe caz concret, dacă o anumită faptă determinată,
săvârşită (în anumite circumstanţe) de către o persoană, întruneşte toate caracteristicile necesare
pentru a fi apreciată drept infracţiune (o anumită infracţiune - anume aceea al cărei tipar legal, în
abstract descris printr-o normă de incriminare, poate fi identificat şi în desfăşurarea
evenimentelor din speţa efectiv dedusă judecăţii).
Principiul fundamental la care ne raportăm a apărut ca o reacţie justificată la abuzurile
autorităţilor, aşa cum au existat ele până în pragul perioadei moderne, impunând verificarea
acestei premise esenţiale pentru garantarea minimală a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale persoanelor confruntate cu exerciţiul puterii represive a statului. Ideea esenţială promovată
prin această regulă generală a dreptului penal este aceea că niciunei persoane care nu a fost
avertizată formal cu privire la conduitele indezirabile prohibite (cu acest titlu: de infracţiune), de
care trebuie să ţină seama în mod obligatoriu în contextul convieţuirii sale alături de restul
membrilor grupului social, nu i s-ar putea reproşa, din punct de vedere juridico-penal, adoptarea
unui asemenea tip de comportament. Nu este echitabil a trage la răspundere şi a sancţiona o
persoană fără să fi existat o avertizare suficientă şi rezonabilă (cu întrunirea unei serii de atribute,
printre care: să fie accesibilă, serioasă, clară) cu privire la imperativul evitării tipului de
comportament pentru comiterea căruia se exercită represiunea. Doar astfel se acordă o şansă
reală destinatarilor legii penale de a evita săvârşirea faptelor antisociale (cunoscând consecinţele
la care se expun altfel), respectiv doar astfel se poate fundamenta şi justifica logic, în mod
rezonabil, dreptul* 111 statului de a exercita represiunea penală.
Empiric vorbind, de-a lungul timpului s-a observat că simpla afirmare a acestui principiu
fundamental nu asigură totuşi, în mod complet, atingerea scopurilor propuse, fără precizarea
suplimentară a tuturor implicaţiilor sale efective. Prin urmare, în actualul stadiu al ştiinţei
dreptului penal, se apreciază drept consecinţe inerente principiului fundamental al legalităţii
incriminării, decurgând în mod firesc din recunoaşterea/afirmarea acestuia, o serie de imperative,
exprimate în doctrină sub forma: lexscripta, lex certa, lex strictal2].
Astfel, pentru început, s-a apreciat necesară limitarea sferei izvoarelor formale ale dreptului
penal la surse scrise (acte normative), care imprimă un grad anume de siguranţă cu privire la
existenţa şi forma în care este prevăzută/reglementată regula de drept (ceea ce realizează
imperativul lexscripta). Drept urmare, ca regulă constituţională, în sistemul nostru de drept,
actele normative prin care se poate reglementa în domeniul penal de referinţă sunt doar legile
organice (emise de legiuitorul primar), precum şi - în situaţii extraordinare - ordonanţele de
urgenţă ale Guvernului (ca legiuitor delegat).
în plus, această garanţie ar fi rămas inutilă în măsura în care s-ar fi permis ca dispoziţia legală
în cauză să fie una secretă, nepublică ori de circulaţie mai restrânsă decât sfera destinatarilor
vizaţi sau extrem de dificil de consultat şi luat la cunoştinţă în mod concret. Prin urmare,
fiinţă nu poate fi incriminată! Exprimarea în cauză încearcă să transmită, probabil (într-o formă greşită), ideea (care
trebuie exprimată după cum urmează) că o anumită persoană este acuzata (suspectată, învinuită, eventual inculpată
- după caz, în funcţia de etapa procesuală penală atinsă în derularea procesului penal) de/pentru comiterea unei
infracţiuni (a unei fapte incriminate).
111
Iar nu doar puterea - care, altfel, ar fi discreţionară şi tiranică, lipsită de legitimitate şi de caracter raţional.
[2]
în traducere liberă: lege scrisă, lege anterioară, lege certă (clară), lege (cu/de interpretare) strictă. Pentru
detalii asupra acestui subiect, a se vedea G. ANTONIU, op. cit, p. 419-442; FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 37-42. A se
vedea, şi în prezenta lucrare, tratarea din materia izvoarelor (principale, depline) de drept penal, respectiv tratarea
materiei aplicării legii penale în timp.
componenta (consecinţa) lex scripta a principiului fundamental al legalităţii incriminării impune şi

asigurarea accesibilităţii reglementării pentru (teoretic) oricare potenţial destinatar al acesteia.
Acest imperativ se realizează prin obligativitatea asumată de legiuitor de a publica actele
normative care pot constitui izvoare de drept penal (şi-desigur-nu doar pe acestea) într-o
publicaţie etatică oficială: Monitorul Oficial al României. Publicarea constituie o premisă esenţială
necesară pentru ca dispoziţiile legale să intre în vigoare, să poată funcţiona în cadrul dreptului
pozitiv111.
Apoi, prevederea într-o sursă validă de drept penal (izvor de drept) a unei anumite conduite
(astfel incriminată), realizată chiar şi ulterior comiterii acesteia de către anumite persoane, dar
anterior judecării lor pentru cele astfel săvârşite, ar putea conduce la împrejurarea că, în
momentul aplicării legii, nu s-ar mai putea invoca formal neincriminarea faptei. Prin urmare, s-ar
putea justifica (aparent) condamnarea persoanelor acuzate, cu toate că ele nu cunoscuseră,
anterior sau la momentul comiterii acelui tip de faptă, interdicţia sa drept infracţiune. Astfel, a
apărut necesitatea de a completa principiul analizat, prin precizarea obligativităţii caracterului
anterior al prevederii legale în raport de momentul săvârşirii faptei (nullum crimen sine lege
proevia).
în completarea acestei idei, s-a constatat că obligativitatea asigurării unei prevederi legale
anterioare adoptării anumitor conduite indezirabile nu ar putea reprezenta nicidecum o garanţie
eficientă, în condiţiile în care s-ar permite aplicarea retroactivă a legii (noi) care instituie
incriminări (ex novo)l2]. Aşadar, o altă implicaţie a principiului legalităţii incriminării este
reprezentată de interdicţia aplicării retroactive a legii penale (desigur, fiind vorba despre o
garanţie instituită în avantajul destinatarilor legii penale, interdicţia în cauză îşi menţine logica ori
de câte ori dispoziţiile normative noi ar fi prejudiciabile pentru aceştia, nu însă şi atunci când
respectivele dispoziţii ar conduce la o situaţie juridică mai avantajoasă decât aceea cunoscută la
data săvârşirii comportamentelor interzise)* 131.
Pe de altă parte, chiar şi cu asigurarea anteriorităţii prevederii legale (şi a accesibilităţii sale)
faţă de data comiterii faptelor, precum şi cu interdicţia aplicării retroactive a legii penale noi (mai
drastice), drept condiţii necesare pentru aplicarea legii penale, subzistă posibilitatea ca, printr-o
dispoziţie normativă ambiguă, destinatarul obişnuit al legii penale (persoană neavizată, lipsită de
pregătire juridică de specialitate) să nu poată înţelege corespunzător dispoziţia penală în cauză.
Aşadar, o nouă dimensiune a principiului legalităţii incriminării constă în afirmarea obligaţiei de
claritate a legiuitorului în activitatea de elaborare/afirmare/ exprimare a dreptului penal, astfel
încât destinatarul obişnuit al normei să poată lua efectiv cunoştinţă de sfera şi conţinutul
conduitelor permise şi a celor prohibite drept infracţiuni (componenta lex certa a principiului
fundamental al legalităţii incriminării). Cu alte cuvinte, legea penală trebuie să fie previzibilă în
aplicarea sa, destinatarului ei fiind necesar a i se crea posibilitatea reală de a anticipa care
conduite - pe care le-ar putea adopta în viitor - sunt de natură să atragă asupra sa aplicarea legii
penale, respectiv care comportamente sunt permise (sau tolerate) din acest punct de vedere,
adoptarea lor neimplicând riscul asumării statutului de infractor şi al tragerii la răspundere
penală.
Nu în ultimul rând, toate aceste garanţii ataşate principiului legalităţii incriminării, în scopul
eficientizării sale, ar putea fi neutralizate dacă s-ar permite entităţilor competente a
111
A se vedea, în prezenta lucrare, dezvoltările din cadrul tratării subiectului aplicării legii penale în timp
(principiul activităţii legii penale, aspectele legate de momentul intrării în vigoare a legii penale).
121
Adică: nu se poate considera (retroactiv) infracţiune, generând răspundere penală şi pedeapsă, o faptă care
nu era incriminată la data comiterii, ci care a fost incriminată abia ulterior.
131
Pentru problemele legate de activitatea/retroactivitatea/ultraactivitatea legii penale, a se vedea tratarea
materiei aplicării legii penale în timp.
aplica reglementarea penală să o interpreteze într-o manieră haotică, nerezonabilă, deosebit de

flexibilă sau nestatornică (şi - astfel - potenţial abuzivă şi imprevizibilă). Astfel, dacă s-ar îngădui a
se aprecia, în mod variabil, conţinutul aceleiaşi reguli de drept ca fiind mai extins ori mai restrâns
în situaţii juridice asemănătoare, destinatarii legii penale s-ar putea găsi într-o situaţie de
incertitudine accentuată111. Cu alte cuvinte, dacă s-ar îngădui ca o problemă unitară de drept să
primească în practica judiciară soluţionări divergente (chiar diametral opuse) în considerarea unor
cazuri concrete similare, în funcţie de variabile neesenţiale sau lipsite de relevanţă substanţială *
121, afirmarea principiului legalităţii incriminării ar rămâne o simplă formulare demagogică, golită
de conţinut. Drept urmare (inclusiv ca un corolar al imperativului de claritate auto-impus de

legiuitor), trebuie afirmată necesitatea efectuării unei interpretări cât mai stricte a normei penale
în activitatea practică de aplicare a acesteia cauzelor concrete prin care se realizează distribuirea
justiţiei penale (componenta lexstricta din cadrul principiului fundamental al legalităţii
incriminării).
Desigur că legiuitorul nu poate particulariza/individualiza propriu-zis dispoziţia normativă,
care are (şi trebuie să aibă) caracter general. Bineînţeles că magistratul este acela căruia i se
conferă competenţa de a asigura aplicarea la cazul concret a prevederii legale abstracte, trebuind
să efectueze operaţiunea de individualizare şi adaptare a acesteia la fiecare speţă determinată în
parte. însă, fără a se aprecia aceasta drept o îngrădire a competenţelor instanţei, pentru buna
realizare a justiţiei, magistratului nu i se poate îngădui o putere discreţionară, arbitrară, potrivit
căreia, invocând formal un text legal, să se poată dispune soluţii diferite (potenţial diametral
opuse) în rezolvarea uneia şi aceleiaşi probleme de drept, în considerarea unor cazuri
asemănătoare. Altfel spus, interpretarea dispoziţiei legale trebuie să rămână în limitele acesteia,
iar nu să devină arbitrară (prin aceea că ar putea stabili conţinuturi diferite unei prevederi
normative în aplicarea sa concretă în cauze similare). Celui căruia legiuitorul îi conferă
competenţa de a interpreta şi aplica, pe caz concret, legea nu i se conferă (nu trebuie să i se
confere, nici să i se permită) autoritatea de a se substitui practic legiuitorului, depăşindu-şi
atribuţiile şi transformând (în concret) actul interpretării normei (şi aplicării sale, adaptată la
particularităţile fiecărui caz concret în parte) în act de creare (elaborare şi implementare) a
normei. în materie penală, balanţa sensibilă dintre rigiditatea abstractă a prevederii normative şi
flexibilitatea necesară aplicării practice a acesteia (adaptării sale la specificul fiecărei cauze în
parte), prin intermediul competenţei magistratului de a interpreta dispoziţia legală, este cu atât
mai sensibilă (şi trebuie să fie cu atât mai strict reglementată sub aspectul limitelor sale), cu cât
sunt mai mari mizele implicate (spre exemplu, libertatea persoanei), prin comparaţie cu situaţia
existentă pe tărâmul altor ramuri ale dreptului. Este motivul pentru care, în doctrina şi în practica
penală, se invocă adesea o regulă de interpretare a legii penale, potrivit căreia
„poen
a
în strânsă legătură cu legalitatea incriminării, surprinsă sub accepţiunea lex stricta, se ridică în
materie penală şi problema analogiei[4]. Sintetizând discuţiile (uneori extinse)
[1]
Similară, într-o anumită măsură, situaţiei în care nu ar exista deloc imperativul unei norme de incriminare
anterioare necesare pentru angajarea răspunderii lor penale.
121
Precum: compunerea individuală a instanţei; cutuma interpretativă a unei instanţe, potenţial diferită de cea a
unei alte instanţe; identitatea persoanelor implicate în cauză etc.
[3]
în traducere liberă: dispoziţiile (legii) penale sunt de strictă interpretare.
141
Potrivit Dicţionarului de drept penal şi procedură penală, prin analogie se înţelege acea „metodă de aplicare a
normelor juridice care constă în soluţionarea unei situaţii pentru care nu există o dispoziţie legală care să o
reglementeze în mod direct, fie prin aplicarea normei ce reglementează situaţia cea mai asemănătoare (analogia
legis), fie prin aplicarea principiilor generale ale sistemului de drept respectiv (analogia iuris)" - G. ANTONIU, C. BULAl,
Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 56.
întreprinse în doctrină111 pe marginea acestei chestiuni, considerăm esenţial a fixa necesitatea

distincţiei ce trebuie realizată între incriminarea prin analogiel2] şi interpretarea legii penale prin
analogie™. Astfel, în timp ce prima dintre acestea este strict interzisă (reprezentând o încălcare a
principiului legalităţii incriminării), interpretarea prin analogie a legii penale constituie un
procedeu admis, în principiu, în activitatea uzuală de descifrare a sensului reglementării
normative penale şi de aplicare a acesteia. Totuşi, doctrina distinge, inclusiv în materie de
interpretare analogică a legii penale, două ipoteze (în funcţie de modul în care rezultatul
interpretării se reflectă asupra situaţiei făptuitorului, de criteriul caracterului favorabil sau
nefavorabil al interpretării analogice), şi anume: interpretarea analogică in bona partem (care îl
avantajează pe cel acuzat) şi interpretarea analogică in mala partem (care îl dezavantajează pe
acesta). De principiu, regula este că interpretarea analogică in bona partem este permisă fără
restricţii, în timp ce interpretarea analogică in mala partem ar fi (în esenţă) interzisă141.
Secţiunea a 3-a. Principiul fundamental al incriminării

doar a faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social
Potrivit doctrinei, principiul de bază al incriminării doar a faptelor care prezintă un anumit
grad de pericol social are o fundamentare indirectă în dispoziţiile cuprinse în Constituţie la art.
53[5]. 1 2 3 4 5
[1] FL. STRETEANU, D. NIŢU, op.

cit., p. 42 ş.u.
[2]
Incriminarea prin analogie ar semnifica posibilitatea ca, în practica organelor judiciare, o persoană să poată fi
trasă la răspundere penală şi sancţionată penal, în calitate de infractor, pentru comiterea unei fapte apreciate drept
periculoasă, cu toate că nu ar exista, propriu-zis, o normă de incriminare a acesteia în dreptul pozitiv. Spre exemplu,
în Codul penal român din 1936, astfel cum a fost modificat în anul 1948, s-a inserat următoarea dispoziţie [art. 1 alin.
(2)] care acredita, expres, incriminarea prin analogie: „Faptele socialmente periculoase, care au o vădită asemănare
cu vreuna din faptele prevăzute de legea penală, se socotesc ca fiind implicit prevăzute şi pedepsite prin dispoziţiunea
de lege care prevede şi pedepseşte fapta asemănătoare" (prevederea în cauză a fost activă până în anul 1956). O
asemenea posibilitate nu mai există de lege Iota în dreptul nostru penal (fiind, de regulă, apanajul legislaţiilor penale
aparţinând unor regimuri totalitare), fiind interzisă tocmai ca urmare a prevederii cuprinse în art. 1 CP.
[3]
Interpretarea legii penale prin analogie (expresie a metodei de interpretare logico-raţionale, realizată prin
intermediul argumentului interpretativ a pari şi al regulii de interpretare ubi eadem ratio, ibi idem ius) conduce, în
principiu, la o interpretare extensivă a legii penale, atunci când aceasta este insuficient de clară, prin recurgere la
compararea dispoziţiei interpretate cu o alta, al cărei sens este cert. însă, prin aceasta, „se ajunge nu la pedepsirea
unei fapte noi neincriminate explicit, ci numai la sancţionarea unor modalităţi noi ale aceleiaşi fapte incriminate" ori
la „lămurirea dispoziţiilor legii prin recurgerea la unele dispoziţii ce reglementează o materie asemănătoare, dar care
este mai clară, care este un mijloc de complinire a lacunelor sau impreciziunilor" uneori manifestate de către legiuitor
în reglementare (G. ANTONIU, C. BULAI, op. cit., p. 57).
[4]
Se impune să exprimăm totuşi aprecierea conform căreia nu considerăm că interdicţia interpretării analogice
in mala partem se impune, în toate cazurile, cu aceeaşi intensitate ca interdicţia incriminării prin analogie (nu are
caracterul strict absolut al acesteia din urmă). Astfel, în situaţia în care, în interpretarea unei norme penale, s-ar
contura o alternativă între o soluţie absurdă (aberantă) - din punct de vedere ştiinţific şi logic respectiv o altă soluţie,
la care s-ar putea ajunge doar prin intermediul unei interpretări analogice in mala partem, opinăm (fără rezerve)
pentru această din urmă rezolvare (coerentă cu ansamblul reglementării şi cu regulile obiective, ştiinţifice care
guvernează domeniul dreptului penal). Spre exemplu, considerăm că o asemenea situaţie poate fi identificată în cazul
dispoziţiei din art. 96 alin. (3) CP, legată de revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Astfel, deşi
textul legal face referire expresă doar la împrejurarea în care pedeapsa amenzii ar fi însoţit pedeapsa închisorii în
urma aplicării prevederilor art. 62 CP, este ilogic a nu accepta că aceeaşi soluţie ar trebui atinsă şi atunci când cele
două pedepse principale ar fi fost cumulate în temeiul art. 39 alin. (1) lit. d) CP.
[5] FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 63. Art. 53 din Legea fundamentală (cu denumirea marginală
„Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi") dispune: „(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor
libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a
ordinii, a
Ideea esenţială care conturează acest concept-şi anume limitarea incriminării doar la tipurile
de conduită care prezintă un anumit grad (sporit) de pericol social - pe care alegem să îl enunţăm
drept principiu fundamental al materiei penale111, este că legiuitorul însuşi nu ar trebui să
abuzeze de reglementarea pe care o poate realiza prin intermediul dreptului penal. Ţinând cont
de tipul şi de dinamica activităţilor indezirabile ce se impun a fi combătute, precum şi de
importanţa şi specificul valorilor/relaţiilor sociale protejate, legea ar trebui să îşi restrângă
puterea de incriminare doar la acele genuri de conduite care, prin gravitate şi/sau frecvenţă, riscă
să tulbure atât de puternic ordinea de drept, încât justifică recurgerea, în contra lor, la cea mai
intensă reacţie (internă) admisibilă pe care statul o poate manifesta (şi anume represiunea
penală)121. Astfel, în măsura în care ar exista modalităţi juridice eficiente (în egală măsură), dar
mai puţin drastice (decât cele implicate de recurgerea la dreptul penal), care ar putea asigura
scopul legitim de prevenţie pe care îl urmăreşte legiuitorul (în vederea descurajării şi reprimării -
sancţionării - anumitor comportamente nedorite), în plan legislativ ar trebui să se recurgă,
prioritar, la aceste căi extrapenale. Incriminarea şi sancţionarea penală reprezintă (ar trebui să
reprezinte) doar o soluţie de ultim resort, nefiind recomandabile exagerarea şi generalizarea
recurgerii la acest instrument de control social, deosebit de invazivîn ceea ce priveşte sfera
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului* 131.
sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea
consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate
fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care
a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii".
[1]
Prezentat, uneori, în doctrină, (şi) în legătură cu problematica referitoare la caracterele dreptului penal, şi
anume caracterul (caracterele) subsidiar-selectiv(e) al(e) dreptului penal. A se vedea, în acest sens, FL. STRETEANU, D.
NIŢU, op. cit., p. 19-21, 63-65.
121
Ideea subliniază faptul că domeniul ilicitului juridic nu se restrânge (şi nu ar trebui să se restrângă) la sfera
ilicitului penal, existând şi alte ramuri de drept care, în mod specific, cunosc propriile forme de ilicit, pe care reuşesc
să le gestioneze în mod corespunzător, fără a apela la intensitatea pe care o presupune domeniul penal. în literatura
de specialitate s-a statuat că „nu orice fapte de pericol social sunt considerate de lege ca infracţiuni, ci numai acelea
care prezintă un grad sporit de periculozitate socială. Intensitatea pericolului social, care caracterizează infracţiunile,
reprezintă, aşadar, criteriul de delimitare a acestora de celelalte fapte socialmente periculoase, care atrag o
răspundere de natură administrativă, disciplinară etc. (...) Primesc, aşadar, o caracterizare juridico-penală numai
acele fapte care aduc atingere celor mai importante valori sociale (...). (...) nu s-a incriminat ca infracţiune orice faptă
periculoasă, ci numai acelea care prezintă un grad sporit de periculozitate socială, pentru a căror sancţionare se cere
aplicarea de pedepse. (...) Se cere ca fapta să prezinte un pericol social de o anumită gravitate pentru a fi incriminată
ca infracţiune, întrucât elementul corelativ al acesteia, pedeapsa, reprezintă sancţiunea juridică cea mai severă, atât
prin natura şi felul ei de executare, cât şi prin alte consecinţe pe care le antrenează (starea de recidivă ş.a.). Or,
aplicarea unei astfel de sancţiuni trebuie să intervină numai în situaţia faptelor care, prin natura lor, prin conţinutul şi
urmările produse, precum şi a altor elemente care le caracterizează, relevă o periculozitate socială deosebită, faţă de
care o sancţiune de altă natură ar fi ineficientă" - M. ZOLYNEAK, op. cit., p. 42, 43.
131
Tocmai datorită intensităţii mijloacelor sale specifice de funcţionare şi consecinţelor de impact major pe care
le presupune asupra persoanelor care îi transgresează normele, dreptul penal trebuie să reprezinte o ultimă cale de
reacţie legislativă (ultima ratio), care-în plus-să îşi restrângă incidenţa doar la domeniul unor fapte de o gravitate
aparte pentru buna desfăşurare a raporturilor sociale fireşti. Gravitatea poate fi identificată sub forma unui punct de
intersecţie a mai multor coordonate, printre care: importanţa valorii/relaţiilor sociale de referinţă; frecvenţa statistică
a conduitelor prejudiciabile pentru acestea (şi tendinţele realist prognosticate ale apetitului criminogen de a le
comite, într-o anumită conjunctură socială, culturală, economică etc. prin care se caracterizează respectiva societate,
la un anumit moment dat); intensitatea atingerii apte a ştirbi sau periclita respectivele valori/relaţii sociale (gravitatea
potenţială a urmărilor tipului respectiv de comportament, evaluată atât la nivel individual, cât şi la nivel general,
social); particularităţile genului de conduită apreciată drept neconvenabilă (modul şi mijloacele frecvente de săvârşire
a acelui tip de faptă, felul în care aceasta evidenţiază atitudini şi mentalităţi profund anti-sociale sau dăunătoare
pentru bunul mers al societăţii) ş.a. Credem că ideea de bază a principiului fundamental astfel enunţat poate fi
exprimată prin următoarea comparaţie: deşi este posibil, nu este recomandat a supune un organism
Principiul astfel formulat ar trebui să îndrume activitatea de legiferare, avertizând legiuitorul

că este indicat a rezista tentaţiei de a recurge prea des la avantajele dreptului penal (precum
impactul social major şi eficienţa sporită) pentru a atinge finalităţi de prevenţie şi protecţie care
pot fi asigurate, în mod suficient şi eficient (rezonabil), (şi) prin intermediul unor căi juridice
extrapenale, mai puţin drastice (cu implicaţii mai scăzute pentru potenţialii făptuitori). Altfel spus,
dreptul penal nu ar trebui să conţină reglementări (în special incriminări) de semnificaţie redusă
(bagatelare), fiind important a nu se abuza de acest instrument de maximă intensitate aflat la
dispoziţia autorităţii etatice (şi nici a i se micşora semnificaţia şi impactul generic), prin includerea,
în sfera sa de cuprindere, a unor dispoziţii referitoare la comportamente insuficient de grave (ca
impact şi/sau frecvenţă). Asemenea conduite nu trebuie incriminate, ci prevăzute şi sancţionate
cu titlu de ilicit extrapenal; pe de altă parte, în măsura în care anumite comportamente deja
incriminate la un anumit moment dat ajung să scadă sub gradul de pericol social abstract care
legitimează interzicerea lor drept infracţiuni (ca urmare a dinamismului modificărilor macro-
sociale, economice, culturale etc.), atunci devine necesară recurgerea la actul dezincriminării,
pentru scoaterea lor în afara sferei penale şi - eventual - combaterea prin intermediul altor ramuri
de drept.
Trebuie menţionat şi faptul că, uneori, în realitatea obiectivă, se înregistrează comiterea unor
fapte tipice (care corespund, în elementele lor constitutive esenţiale, descrierii abstracte, într-o
normă de incriminare, a unui anumit tip de comportament) care sunt caracterizate de un grad de
periculozitate concretă extrem de scăzută, la limita existenţei acesteia (putându-se aprecia, în
mod rezonabil, că legiuitorul nu a avut în vedere, de principiu, asemenea situaţii atunci când a
decis să elaboreze norma de incriminare în care se poate efectua, formal, încadrarea juridică a
speţei respective)111, deşi alte genuri de conduite concrete, corespunzătoare acelei norme de
incriminare, prezintă în mod evident o periculozitate reală (majoră). Pentru asemenea cazuri, deşi
se pot prefigura (teoretic) mai multe soluţii posibile121, legiuitorul penal român actual-fidel
respectării formale, stricte a principiului legalităţii incriminării-a
unui tratament puternic, generalizat (şi nociv, sub multiple aspecte) cu un antibiotic, dacă acesta suferă simple
simptome ale unei răceli banale (care pot fi combătute cu medicaţie mult mai puţin invazivă ori chiar prin procedee
terapeutice alternative celor medicamentoase). Altfel, a obişnui acel organism cu acţiunea antibioticului atunci când
nu este necesar riscă să îi scadă sensibilitatea la acţiunea acestuia, neutralizându-i efectul exact în acele împrejurări,
mult mai grave, în care administrarea sa ar fi singurul tratament eficient, căci mijloacele mai puţin invazive nu ar fi,
într-adevăr, salvatoare.
[1]
Spre exemplu, avem în vedere posibile conduite precum: luarea unui produs alimentar de valoare diminuată
(de pildă, un fruct), de către o persoană nevoiaşă, lipsită de antecedente, în vederea satisfacerii unei necesităţi de
hrană (formal, fapta constituie infracţiunea de furt - art. 228 CP); deteriorarea intenţionată, de către o persoană care
nu a mai avut conflicte cu legea penală, a unui obiect vestimentar lipsit de valoare reală, aparţinând altei persoane - o
eşarfă ieftină, de pildă (formal, fapta se poate încadra ca infracţiune de distrugere - art. 253 CP); fapta unei persoane
de a o înghionti pe alta (de exemplu) într-un mijloc aglomerat de transport în comun, pentru a-şi face loc spre ieşire
(comportament care ar putea reprezenta o infracţiune de lovire sau alte violenţe, conform art. 193 CP) ş.a.m.d.
[2]
Spre exemplu, Codul penal anterior (din 1968) reglementa instituţia faptei care nu prezintă pericolul social al
unei infracţiuni [art. 18* 1 2 alin. (1)], astfel: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin
atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de
importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni". în alin. (2) al aceluiaşi articol se stabileau criteriile
potrivit cărora urma să se identifice prezenţa sau absenţa gradului de pericol social concret al unei fapte care
corespundea unei norme de incriminare (care deci manifesta în abstract gradul de pericol social necesar pentru ca
legiuitorul să o fi prevăzut în legea penală), astfel: „La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama
de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de
urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului, dacă este cunoscut".
Potrivit alin. (3) al art. 181 CP 1968, aptitudinea de a aprecia că faptei prevăzute de legea penală, efectiv săvârşită, îi
lipseşte gradul de pericol social concret al unei infracţiuni revenea, după caz, fie procurorului, fie instanţei (penale),
iar în cazul unei aprecieri pozitive a acestora (în acest sens), se putea aplica (facultativ) o
considerat că se impune reglementarea unui aşa-numit principiu al oportunităţii tragerii la

răspundere penală. Astfel, oricât de scăzut ar fi gradul de pericol social concret al faptei săvârşite,
în măsura în care aceasta întruneşte, formal, elementele constitutive ale unei anumite incriminări,
verificând (totodată) toate trăsăturile esenţiale ale infracţiunii [ale oricărei infracţiuni în general,
potrivit art. 15 alin. (1) CP], aceasta va putea fi apreciată drept activitate infracţională, iar
persoana care a comis-o drept infractor. Pe de altă parte, potrivit instituţiilor renunţării la
urmărirea penală şi renunţării la aplicarea pedepsei, în asemenea cazuri nu se va impune în mod
obligatoriu angajarea răspunderii penale a infractorului, organele judiciare putând decide (în
condiţii precis reglementate prin lege) că este inoportună tragerea la răspundere penală a
acestuia111.
Considerăm că se poate aprecia că, în prezenţa întrunirii efective a cerinţelor de care depinde
recurgerea la instituţiile ante-menţionate (renunţarea la urmărirea penală şi renunţarea la
aplicarea pedepsei), în raport de anumite cauze concrete, concepţia de bază pe care se
fundamentează principiul incriminării numai a faptelor care prezintă un anumit grad de pericol
social poate fi întrebuinţată (şi) pentru orientarea activităţii practice a organelor judiciare, ca un
mijloc în formarea opiniei lor cu privire la oportunitatea recurgerii la aceste soluţii (sau la lipsa
unei astfel de oportunităţi)121. O asemenea abordare ar putea reprezenta o întrebuinţare practică
derivată, dar utilă, a esenţei acestui principiu de drept penal, în scopul asigurării unei eficiente,
juste şi echitabile soluţionări a unor cauze penale cu a căror rezolvare sunt învestite organele
judiciare, menţinându-se şi afirmându-se, totodată, corespunzător şi formal, caracterul de ilicit
penal al faptei (incriminate) săvârşite, în mod determinat, în privinţa căreia se face aplicarea
instituţiilor ante-indicate[3).
sancţiune prezentând caracter administrativ (potrivit art. 91 CP 1968, era vorba despre: mustrare; mustrare cu
avertisment; amenda de la 10 la 1.000 de lei).
[1]
A se vedea art. 318 CPP, respectiv art. 80 ş.u. CP în asemenea ipoteze, fără a fi afectată însăşi incriminarea
genului de conduită abstractă în tiparul căreia se încadrează şi activitatea faptică efectiv săvârşită, precum şi fără a se
implica împrejurarea că, în asemenea ipoteze, fapta concret comisă nu ar mai constitui infracţiune (căci ea îşi
menţine, formal, acest caracter juridic), organele judiciare ajung să echilibreze, oarecum, prin intermediul aplicării
dispoziţiilor acestor instituţii ale dreptului penal/procesual penal, incongruenţa apărută între planul de referinţă al
viziunii abstracte a legiuitorului şi planul de referinţă concret, al realităţii faptice, efectiv manifestate într-o anumită
situaţie determinată.
[2]
Practic, ori de câte ori organul judiciar va putea considera, în mod rezonabil, că este de presupus că
legiuitorul nu a avut în vedere, în momentul incriminării unui anumit tip de comportament, anumite ipoteze
particulare precum aceea concretă (de importanţă practică extrem de redusă) cu a cărei analiză a fost învestit
respectivul organ judiciar (spre exemplu, sustragerea pixului, de valoare modică, al unei alte persoane), atunci va
avea temei să recurgă, după caz, la soluţia de renunţare la urmărirea penală ori la aceea de renunţare la aplicarea
pedepsei (desigur, dacă sunt întrunite toate cerinţele legale prevăzute pentru a fi incidente aceste instituţii).
[3]
Pentru critica soluţiei legislative anterioare privind dispoziţia art. 18 * 1 2 3 CP 1968, a se vedea (printre alte
surse) C. BULAI, B.N. BULAI, op. cit., p. 232-238. Potrivit Expunerii de motive a noului Cod penal, s-a arătat (pct. 2.2.) că
„(...) s-a renunţat la pericolul social ca trăsătură generală a infracţiunii, trăsătură specifică legislaţiilor de inspiraţie
sovietică, fără legătură cu tradiţiile dreptului nostru penal. Renunţarea la reglementarea pericolului social - şi,
implicit, la categoria faptelor care nu prezintă pericolul social al infracţiunii - nu atrage după sine aducerea în sfera
infracţiunii pedepsibile a unor fapte vădit lipsite de gravitate, căci situaţia acestora se va rezolva, în contextul
reglementărilor unui nou Cod de procedură penală, pe baza principiului oportunităţii urmăririi penale, o asemenea
soluţie fiind tradiţională în legislaţiile europene occidentale".
Secţiunea a 4-a. Principiul fundamental potrivit

căruia infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale
Principiul fundamental supus analizei cunoaşte reglementare expresă potrivit dispoziţiilor
cuprinse în art. 15 alin. (2) CP („Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale"), reieşind şi
din ansamblul reglementărilor penale (dar şi constituţionale)111.
Conceptul astfel enunţat reprezintă primul principiu fundamental de drept penal legat direct,
nemijlocit de instituţia fundamentală a răspunderii penale, ideea transmisă astfel, caracteristică
întregii reglementări penale contemporane, este aceea că nimic altceva nu poate genera/activa
incidenţa instituţiei fundamentale a răspunderii penale decât preexistenţa (verificată în fiecare
caz concret în parte a) instituţiei fundamentale a infracţiunii. Reprezentând forma cea mai severă
(teoretic, formal) de răspundere juridică existentă într-o societate, implicând consecinţe (directe
şi indirecte, imediate şi mediate, actuale şi viitoare) dintre cele mai severe asupra persoanei în
sarcina căreia se angajează, răspunderea penală nu poate şi nu trebuie a fi (potenţial) atrasă decât
de comiterea unei fapte concrete atât de grave, încât întruneşte toate cerinţele (generale şi
speciale) pentru a fi apreciată drept faptă penală, adică infracţiune.
Nici persoanei care a comis un alt fel de faptă ilicită (interzisă ca indezirabilă) extrapenală,
precum nici aceleia care a comis o simplă faptă prevăzută de legea penală, care nu se constituie
însă ca infracţiune (ca faptă penală propriu-zisă), nu i se poate angaja răspunderea penală (aşadar,
în mod subsecvent, nu i se pot dispune sancţiuni penale - consecinţe ale acestei răspunderi,
sancţiuni care îi dau acesteia conţinut concret - şi nici nu i se generează acele urmări consecutive
specifice unei persoane care a fost trasă la răspundere penală)121. O asemenea persoană va putea
răspunde juridic, eventual, pentru fapta comisă, pe terenul unor alte ramuri de drept ori i se vor
putea dispune anumite măsuri (sancţiuni) de drept penal, dar exclusiv dintre acelea care nu
constituie consecinţe ale angajării răspunderii penale (spre exemplu, se vor putea dispune, în
condiţiile legii, unele măsuri de siguranţă - sancţiuni de drept penal post-delictuale, prezentând
caracter principal preventiv, iar nu represiv sau de reeducare).
în principiu, răspunderea penală (în mod necesar întemeiată pe comiterea unei infracţiuni)
are un caracter inevitabil, cu precizarea că există şi unele instituţii apte să o înlăture în mod direct
(cauze de înlăturare a răspunderii penale, precum amnistia, prescripţia răspunderii penale,
lipsa/retragerea plângerii prealabile, împăcarea). * 2
111
A se vedea, de pildă, art. 23 [alin. (12) şi (13)], art. 53, art. 73 [alin. (3) lit. h)] ş.a. din Constituţie.
[2)
Forme de ilicit juridic extrapenal pot fi, de pildă: contravenţiile, reglementate de dreptul administrativ;
abaterile disciplinare, reglementate de dreptul muncii; simplele fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, reglementate de
dreptul civil, în cadrul răspunderii civile delictuale. în ceea ce priveşte o faptă prevăzută de legea penală, care nu
constituie însă infracţiune, această situaţie se poate datora, de exemplu: faptului că activitatea este corespunzătoare,
în elementele sale concrete caracteristice, tiparului unei infracţiuni (astfel cum este acesta descris de legiuitor în
norma penală), dar nu întruneşte şi cerinţele constitutive subiective, referitoare la forma anume de vinovăţie în
considerarea căreia s-a realizat incriminarea acelui tip de faptă; ori împrejurării că fapta nu verifică prezenţa
trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii, precum cele privind caracterul nejustificat - antijuridic - al faptei (de pildă,
comiterea faptei în legitimă apărare) ori inexistenţa imputabilităţii (de pildă, pentru că făptuitorul este iresponsabil
sau a fost constrâns să comită fapta) etc.
Secţiunea a 5-a. Principiul fundamental al caracterului

personal al răspunderii penale
în doctrină se opinează în sensul că principiul de bază al caracterului personal al răspunderii
penale cunoaşte fundamentare normativă (mai degrabă indirectă) potrivit dispoziţiilor cuprinse în
mai multe dispoziţii ale legii penale generale (art. 2, art. 49, art. 50 şi art. 74 CP)[1], precum şi (tot
mijlocit) în art. 23 alin. (1) din Constituţie (ca o garanţie implicită a libertăţii individuale şi
siguranţei persoanei, pe care această prevedere le declară a fi inviolabile)121. Fără a fi contestat
(literatura de specialitate îl indică unanim ca principiu fundamental al dreptului penal), conceptul
reiese, aşadar, mai puţin din stipulaţii exprese şi nemijlocite ale legii (fundamentale ori penale
generale) şi mai mult din ansamblul reglementării penale131.
Constituie specificul marcant al reglementării penale (contemporane) împrejurarea că, spre
deosebire de alte domenii ale răspunderii juridice (precum răspunderea civilă delictuală, de pildă,
unde se întâlneşte instituţia răspunderii pentru fapta altuia * 141), răspunderea penală este una
strict personală. Astfel, orice urmare directă (nemijlocită) de tip negativ produsă asupra unei
persoane, cu titlu de consecinţă oficial/formal atrasă în considerarea comiterii unei infracţiuni, se
poate dispune exclusiv asupra persoanei/persoanelor implicate în săvârşirea respectivei fapte,
căreia/cărora i s-a/li s-a angajat răspunderea penală pentru aceasta[5).în ideea astfel expusă, este
necesar a se evidenţia raportarea la consecinţele directe (nemijlocite) ale comiterii unei infracţiuni
şi angajării răspunderii penale pentru aceasta, deoarece principiul în cauză nu implică interdicţia
producerii unor consecinţe derivate implicit (indirect) din comiterea unei infracţiuni şi în sarcina
altor persoane decât a subiectului activ al infracţiunii.
Astfel, este evident că, dacă un infractor este sancţionat penal prin condamnarea la o
pedeapsă principală privativă de libertate ori chiar pecuniară, există posibilitatea reală (ba chiar
probabilitatea) ca terţe persoane să fie afectate de angajarea, astfel, a răspunderii penale în
sarcina acestuia. De pildă, veniturile membrilor familiei sale (dacă este cazul unei asemenea
ipoteze) vor fi, desigur, diminuate (uneori chiar dramatic, dacă infractorul era, de pildă, unicul
membru al familiei care realiza venituri) ca efect al privării sale de libertate (implicând
imposibilitatea prestării în continuare a activităţii lucrative generatoare de venituri) ori ca efect al
obligării sale la achitarea unei sume, cu titlu de amendă penală, în beneficiul statului. Aceste
efecte potenţiale nu ştirbesc însă din valoarea axiomatică a principiului fundamental aici descris,
deoarece ele nu sunt produse cu titlu de consecinţe directe, nemijlocite asupra unor persoane
inocente, ci decurg implicit, obiectiv din situaţia juridică pe care infractorul şi-a atras-o săvârşind
fapta penală, neputând fi preîntâmpinate şi
111
Vizând (în ordine): principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal; reguli de sancţionare şi comunicare a
circumstanţelor (personale, respectiv reale) între persoanele participante la comiterea unei fapte prevăzute de legea
penală; criteriile generale de individualizare a pedepsei (inclusiv unele de ordin personal, individual). A se vedea
(printre altele) V. PASCA, op. cit., p. 39; FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 56.
121
FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 57.
131
Apreciem că s-ar impune o consacrare expresă, cel puţin penal generală (dacă nu chiar constituţională), a
principiului astfel formulat, care reprezintă o regulă atât de firesc şi larg acceptată (indiscutabilă) în dreptul penal
contemporan.
141
Precum: răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii ale copiilor lor minori (art. 1372
C. civ.); răspunderea comitentului pentru faptele comise de prepus (art. 1373 C. civ.); răspunderea pentru prejudiciul
cauzat de animale sau lucruri (art. 1375, art. 1376 C. civ.).
151
De altfel, principiul depăşeşte domeniul strict al răspunderii penale, pentru că şi acele sancţiuni de drept
penal care nu constituie consecinţe ale răspunderii penale (şi anume măsurile de siguranţă) se pot dispune - în
principiu - exclusiv asupra acelor persoane care au pus în evidenţă periculozitatea ce tinde a se înlătura, astfel, prin
implicarea lor personală în comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificată (şi aceste sancţiuni au deci,
de regulă, caracter personal).
nefiind special destinate (intenţionate, orientate) către aceste persoane. Aceeaşi este situaţia şi în
raport de ipoteza răspunderii penale a persoanei juridice, unde aplicarea pedepsei (principale -
amenda- ori a unor pedepse complementare - precum închiderea unor puncte de lucru,
interdicţia de a participa o perioadă la proceduri de achiziţii publice etc.) poate determina,
indirect, o diminuare evaluabilă patrimonial a drepturilor unor persoane străine de comiterea
infracţiunii de către persoana juridică (spre exemplu, unii acţionari care nu au fost implicaţi în
procesul decizional ce a condus la comiterea infracţiunii).
Ideea de bază pe care este construit acest principiu fundamental al dreptului penal este că
nicio persoană nu va putea fi trasă la răspundere juridico-penală în legătură cu săvârşirea unei
infracţiuni, în măsura în care nu a comis ea însăşi sau nu a participat (în una dintre formele
prevăzute de lege: coautorat, instigare, complicitate)111 la comiterea unei infracţiuni. în mod
oarecum atipic în drept (căci, adeseori, regulile juridice cunosc şi excepţii), aceasta este o regulă
de la care nu se permit derogări, putând conduce chiar la ipoteze în care să nu poată fi angajată
răspunderea penală a niciunei persoane pentru comiterea unor fapte care sunt prevăzute de
legea penală (inclusiv fapte grave)(2].
Una dintre consecinţele cele mai percutante ale principiului caracterului personal al
răspunderii penale este că, dacă infractorul nu poate fi supus la răspundere penală ori la
suportarea efectivă a consecinţelor acesteia, lui nu i se poate substitui o altă persoană în raport
de care să se exercite răspunderea penală ori care să suporte în concret consecinţele ei directe,
nici măcar dacă o asemenea persoană şi-ar manifesta voinţa în acest sens. Dacă infractorul
decedează anterior pronunţării unei hotărâri definitive prin care să se pună capăt procesului
penal, se dispune soluţia procesuală a încetării procesului penal, nefiind posibilă exercitarea
represiunii (acţiunii penale) împotriva unor terţe persoane (precum succesorii în drepturi/obligaţii
ai infractorului, dacă nu au participat alături de acesta la comiterea acelei infracţiuni)131. De
asemenea, dacă infractorul decedează anterior executării pedepsei dispuse împotriva sa (ori
executării integrale a acesteia), pedeapsa nu se va mai putea executa, nici măcarîn cazul în care
este o pedeapsă pecuniară (astfel, obligaţia de plată a amenzii penale, neachitată total sau parţial,
se stinge prin decesul infractorului condamnat, fără a trece în sarcina de plată a moştenitorilor
acestuia, care preiau doar drepturile şi - eventual - obligaţiile patrimoniale ale defunctului, altele
decât cele decurgând din comiterea unor infracţiuni). Or, * 121
111
A se vedea dispoziţiile art. 46-48 (ş.u.) CP.
121
Spre exemplu, dacă un minor nerăspunzător penal (de pildă, cu vârsta de 13 ani) ucide o persoană, chiar într-
un mod extrem de violent, fără a fi fost implicată nicio altă persoană în comiterea acestei fapte (nu a avut instigator,
nici complice, nici coautor), nu se va putea angaja nimănui răspunderea penală pentru cauzarea decesului victimei.
Aceasta, deoarece, la respectiva vârstă, autorul faptei nu răspunde penal (nu este subiect al dreptului penal, nu are
capacitate penală - a se vedea art. 27 coroborat cu art. 113 CP), deci nu i se pot aplica sancţiuni penale (măsuri
educative). Se pot dispune faţă de el, eventual (dacă este cazul), doar sancţiuni de drept penal din categoria măsurilor
de siguranţă. De asemenea, părinţii săi nu răspund decât (eventual) din punct de vedere civil pentru rezultatul cauzat
de minor (spre exemplu, ei vor putea fi obligaţi la plata unor despăgubiri către familia victimei, în cadrul răspunderii
civile delictuale pentru fapta altuia), nicidecum penal, căci ei nu au comis şi nici nu au participat la comiterea de către
copilul lor minor a faptei incriminate (chiar dacă unele carenţe în educaţia acestuia ori lipsa de supraveghere au
permis săvârşirea faptei). Eventual, părinţii vor putea fi traşi la răspundere penală separat, pentru o faptă proprie,
dacă se probează existenţa unei asemenea incriminări şi conduita lor concretă, încadrabilă ca atare (de exemplu, dacă
minorul a fost grav abuzat fizic, în mod constant, de părinţi, obişnuit sau chiar forţat de aceştia la consum de alcool
ori droguri etc. şi încurajat la comportamente agresive faţă de alte persoane, motiv pentru care a ajuns, într-o
conjunctură concretă, să omoare victima, fără însă ca părinţii să fi participat direct la comiterea acelei fapte
particulare, ei nu vor putea fi traşi la răspundere penală în legătură cu omorul săvârşit de minor, dar vor putea fi traşi
la răspundere penală pentru infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului - art. 197 CP).
131
Iar în cazul în care aceştia au participat, alături de infractorul decedat, la comiterea infracţiunii, răspunderea
lor penală urmează să se angajeze oricum pentru fapta proprie, neavând consecinţe asupra acestui aspect că, prin
decesul infractorului, ei devin (şi) succesorii săi în drepturi (şi obligaţii - altele decât cele cu implicaţii penale).
dacă infractorul se sustrage de la urmărire penală, judecată sau executarea pedepsei definitiv
aplicate, nicio altă persoană în locul lui nu poate fi supusă acestora, indiferent de relaţia dintre
persoanele în cauză (soţi, părinţi şi copii, altfel de rude etc.). Chiar dacă o altă persoană şi-ar
manifesta dorinţa de a fi supusă răspunderii penale atrase de fapta altuia sau producerii efectelor
unor consecinţe ale angajării acesteia111, o asemenea solicitare nu ar putea primi efect legal,
răspunderea penală şi consecinţele sale fiind individuale.
Motivul pentru afirmarea acestui principiu fundamental constă în fundamentarea axiologică a
dreptului statului de a pedepsi, regăsindu-se în scopul şi funcţiile dreptului penal. Astfel, urmărind
să asigure prevenirea comiterii de infracţiuni şi să garanteze ordinea şi pacea socială, dreptul
penal acreditează conceptele de prevenţie generală şi prevenţie specială, prin care îşi propune să
determine respectarea legii penale de către destinatarii obedienţi ai acesteia (în general), precum
şi de către cei care au încălcat-o deja (în special). Persoanei care a intrat în conflict cu legea penală
urmează a i se angaja răspunderea penală şi a i se dispune sancţiunile penale specifice
corespunzătoare (precum şi alte consecinţe ale angajării răspunderii penale). Astfel, prin
intermediul experienţei negative presupuse de supunerea la acestea (şi a dorinţei fireşti de a o
evita pe viitor), urmează să i se modifice (în mod ideal) concepţia despre valorile sociale, despre
rolul şi raportarea sa la organismul social. Acesta ar urma deci să fie reformat şi recuperat ca un
membru util al comunităţii (urmând şi ca restul destinatarilor legii penale să observe consecinţa
astfel concretizată a comiterii infracţiunii şi să extragă din exemplul dat propriile învăţăminte, care
să le fortifice achiesarea la valorile sociale şi să le stimuleze respectul faţă de legea penală). Or,
toate acestea nu s-ar putea asigura (nici măcar teoretic, programatic), dacă s-ar permite o breşă,
cât de mică, în relaţia de necesară dependenţă dintre infracţiune şi caracterul strict personal/
individual al răspunderii penale.
Secţiunea a 6-a. Principiul fundamental al legalităţii

sancţiunilor de drept penal
Principiul de bază al legalităţii sancţiunilor de drept penal cunoaşte reglementare expresă
potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 2 CP în vigoare121, care reiau şi dezvoltă ideea esenţială
exprimată în textul art. 23 alin. (12) din Constituţie131. Astfel, potrivit art. 2 CP (sub denumirea * 2 3
111
De pildă, părintele care ar declara că este dispus să execute el pedeapsa privativă de libertate în locul
copilului său - răspunzător penal - ori soţul unui infractor politician de carieră, care ar fi dispus să execute pentru
acesta pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi ales în autorităţi publice sau în orice alte funcţii
publice, pentru ca soţul infractor să poată candida pentru o anumită demnitate, etc.
[2]
Faţă de formularea art. 2 alin. (2) CP se poate ridica întrebarea dacă interdicţia aplicării retroactive a unei
sancţiuni de drept penal vizează doar ipoteza în care aceasta nu era deloc prevăzută, ca gen/tip/categorie, la
momentul comiterii unei anumite fapte incriminate sau dacă nu s-a intenţionat (şi) impunerea interdicţiei legislative
a aplicării retroactive a unei asemenea sancţiuni în ipoteza în care reglementarea activă în momentul săvârşirii acelei
fapte reglementa respectivul tip (gen, categorie) de sancţiune, dar cu un alt titlu (spre exemplu, ca măsură de
siguranţă, ulterior devenind pedeapsă, sau invers) ori cu alt conţinut (se reglementa, de pildă, o pedeapsă
complementară restrictivă de drepturi, dar sfera drepturilor al căror exerciţiu putea fi limitat în cadrul respectiv nu
includea exerciţiul unui drept nou-adăugat printr-o lege ulterioară) sau în limite distincte (mai reduse, căci altfel nu s-
ar contura o problemă demnă de indicat în acest cadru) faţă de acelea prevăzute de legea ulterioară. înclinăm să
opinăm în sensul că în prevederea legală indicată se acoperă, de principiu, doar cea dintâi ipoteză aici avansată,
urmând ca a doua să fie soluţionată prin utilizarea corespunzătoare a regulilor din materia aplicării legii penale în
timp, cu luarea în considerare a specificului fiecărui caz concret în parte.
[3]
Art. 23 (cu denumirea marginală „Libertatea individuala") din Constituţia României dispune, la alin. (12), că
„Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii"; potrivit alin. (13) al aceluiaşi
articol, se stabileşte că „Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală".
marginală expresă „Legalitatea sancţiunilor de drept penal"), se prevede: „(1) Legea penală
prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua faţă de persoanele care au
săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care au comis
fapte prevăzute de legea penală. (2) Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură
educativă sau o măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când
fapta a fost săvârşită. (3) Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor generale
ale acesteia".
Apreciat de unii autori ca un corolar inseparabil al legalităţii incriminării111, principiul
fundamental al legalităţii sancţiunilor de drept penal transmite ideea de bază potrivit căreia nu
este suficient ca o faptă să fie incriminată (anterior, clar, previzibil etc.) pentru a putea genera
răspunderea penală şi supunerea unei persoane unor sancţiuni de drept penal, fiind necesar ca
înseşi aceste sancţiuni (consecinţe concrete direct resimţite de o persoană, ca efect al săvârşirii
faptei incriminate) să fie prevăzute de legea penală, astfel încât destinatarii legii penale să fie în
mod suficient avertizaţi despre urmările negative la care se expun în eventualitatea în care ar
încălca preceptele acesteia. Doar astfel se poate aprecia pe deplin că legiuitorul a înştiinţat
suficient care sunt şi în ce măsură sunt indezirabile social şi juridic, în cel mai înalt grad, anumite
tipuri de conduite particulare, întrunindu-se şi un imperativ de echitate, care face să apară drept
lipsită de temei (de justificare), pe deplin, o reacţie de sancţionare exercitată în absenţa unei
avertizări anterioare complete şi informate.
Prin prevederea legală a sancţiunii ataşate unui comportament incriminat, se subliniază
importanţa valorii/relaţiilor sociale protejate prin acea incriminare, avertizându-se, totodată, în
mod corespunzător, destinatarii legii penale despre riscul efectiv al adoptării acestuia. Astfel, acei
destinatari care nu respectă norma penală din deplină adeziune, ci din temerea indusă de
potenţialitatea sancţionării lor penale, vor putea lua cunoştinţă despre intensitatea acesteia,
urmând a decide dacă îşi asumă sau nu riscul suportării sale, în compensarea beneficiului pe care
speră a-l realiza prin comiterea unei infracţiuni. în cazul în care, din acest motiv, abandonează
perspectiva infracţională spre care erau atraşi, se poate aprecia că legea penală şi-a atins un ţel
principal, de ordin preventiv (ante-delictual). în cazul în care, în pofida acestui avertisment
neechivoc, se dedau la săvârşirea de activităţi infracţionale, nu vor putea evita asumarea, prin
intermediul angajării răspunderii penale, a obligaţiei de a suporta rigorile sancţionatorii cunoscute
(potrivit riscului asumat) şi nu vor putea reproşa statului (societăţii) o manifestare abuzivă a
autorităţii/puterii de a-i sancţiona penal (de a pedepsi: ius puniendi).
A se admite o altă viziune ar presupune a achiesa la mecanisme neconforme cu exigenţele
echităţii specifice unui stat de drept, căci este posibil ca o persoană să ia decizia de a comite
111
în doctrină s-a conturat o opinie critică la adresa manierei de reglementare pentru care a optat legiuitorul
penal actual, denunţându-se scindarea în două texte a principiului legalităţii (incriminării, respectiv sancţiunilor de
drept penal) - G. ANTONIU, în G. ANTONIU (COORD.), op. cit., p. 20, 21. După cum ne-am exprimat deja opinia, nu
credem că reprezintă un neajuns al reglementării faptul că se abordează în dispoziţii separate legalitatea reflectată
asupra instituţiei esenţiale a infracţiunii, respectiv asupra instituţiei fundamentale a sancţiunilor de drept penal.
Astfel, atât teoretic, cât şi practic, aspectele legate de analiza instituţiilor fundamentale ale dreptului penal (incluzând
aici şi verificarea legalităţii reflectate asupra fiecăreia în parte) pot fi (şi sunt scindate) în etape distincte. Drept
urmare, este posibil a rezolva aspectele legate de existenţa şi validitatea instituţiei infracţiunii, cu tot cu verificarea
legalităţii incriminării, fără a mai fi necesar sau posibil a continua cu analiza existenţei şi validităţii instituţiilor
fundamentale subsecvente, lipsind, aşadar, necesitatea sau utilitatea verificării legalităţii sancţiunilor de drept penal
(de exemplu, atunci când, deşi fapta constituie infracţiune, există o cauză de înlăturare a răspunderii penale ori de
nepedepsire, iar dispunerea unei măsuri de siguranţă nu se impune în speţă). într-o atare ipoteză, verificarea
legalităţii sancţiunilor de drept penal nu mai are şi nici nu mai poate avea loc (lipsesc atât interesul concret, practic,
cât şi temeiul procesual care să permită o asemenea verificare asupra unor sancţiuni inaplicabile cazului concret). în
acest sens, a se vedea M.l. MICHINICI, M. DUNEA, în T. TOADER (COORD.), M.l. MICHINICI, R. RĂDUCANU, A. CRIŞU-CIOCÎNTĂ,
S. RĂDULEŢU, M. DUNEA, Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 4.
sau nu o activitate ilicită, exclusiv în baza riscurilor legale pe care le implică aceasta. Un infractor
avertizat (doar) că un anumit comportament indezirabil social este interzis, chiar cu titlu de
infracţiune, ar putea reproşa faptul că nu a cunoscut ce tip precis de sancţiune riscă, respectiv
gravitatea acelei sancţiuni, că a presupus că aceasta ar putea fi mai puţin drastică decât este în
realitate şi că, dacă ar fi cunoscut intensitatea reală a riscului asumat, este posibili să nu se mai fi
angrenat în comiterea infracţiunii (contestând astfel - în mod întemeiat, rezonabil şi echitabil -
dreptul statului de a-l supune la executarea respectivei sancţiuni).
Dincolo de aceste aspecte, mai există şi pericolul real ca, în absenţa afirmării principiului
legalităţii sancţiunilor de drept penal, să se ajungă la abuzuri şi exercitări arbitrare periculoase şi
de nedorit (pentru securitatea juridică a sistemului -în general - şi a persoanelor particulare - în
special) ale dreptului de a pedepsi. Astfel, dacă sancţiunea nu ar fi cunoscută la momentul
săvârşirii infracţiunii, fiind absolut nedeterminată (neprecizată deloc ori precizată într-o manieră
lipsită de conţinut)111, s-ar putea ajunge la discrepanţe majore şi la o lipsă de uniformitate
esenţială, deosebirile substanţiale dintre cazuri similare putând fi întemeiate pe raţiuni lipsite de
obiectivitate, conjuncturale. Un sistem care ar fi astfel caracterizat ar favoriza discriminarea pe
diverse temeiuri, reprezentând, totodată, un sistem predispus la corupţie, născând - în plus - şi
numeroase tensiuni şi antagonisme sociale. Pe de altă parte, chiar dacă sancţiunea ar fi cunoscută
la data comiterii infracţiunii, dar s-ar putea modifica de către legiuitor cu efect retroactiv, în mod
arbitrar şi unilateral, situaţia destinatarilor legii penale nu ar fi, în mod concret, mai bună. S-ar
putea ajunge la ipoteza în care avertismentul de gravitate al faptei, iniţial comunicat de către
legiuitor, să fie infirmat, ulterior săvârşirii unor infracţiuni, printr-o drastică înăsprire, care să se
aplice retroactiv şi persoanelor care comiseseră deja respectivul gen de fapte (iar acesta ar putea
reprezenta, potenţial, chiar planul abuziv urmărit de autoritatea etatică)* 121.
în plus, afirmarea legalităţii incriminării ar reprezenta o manifestare demagogică, inclusiv sub
aspectul consecinţei lexscripta-cu întreg corolarul de garanţii referitoare la domeniul izvoarelor
dreptului penal -, dacă nu s-ar impune ca aceeaşi sursă de exprimare juridică a normei penale să
conţină, totodată, şi prevederea/reglementarea/indicarea sancţiunii de drept penal
corespunzătoare (precum şi a sancţiunilor de drept penal în general, ca instituţii cu specific
propriu ale domeniului penal de referinţă). într-adevăr, valoarea obligaţiei auto-asumate de
legiuitor, de a incrimina doar prin acte normative de puterea juridică a legii organice (şi -
excepţional - prin acte juridice de forţă potenţial egală, precum ordonanţele de urgenţă ale
Guvernului), ar scădea dramatic dacă s-ar permite prevederea sancţiunilor de drept penal
aplicabile pentru respectivele fapte în dispoziţii normative de rang inferior (precum legile
ordinare, ordonanţele simple de Guvern, hotărârile de Guvern etc.).
111
De exemplu: următoarea faptă constituie infracţiune şi se pedepseşte (fără indicarea manierei de
pedepsire, a naturii sau a limitelor pedepsei); sau următoarea faptă constituie infracţiune şi se pedepseşte cu toată
rigoarea/ asprimea legii.
121
Ne-am putea imagina o situaţie de fapt ipotetică, precum: într-un regim totalitar care doreşte să lichideze o
anumită opoziţie sau o categorie de persoane pe care le apreciază ca indezirabile ori periculoase (precum s-au
petrecut lucrurile în regimul nazist, în raport de resortisanţii evrei, sau aşa cum s-a raportat şi Inchiziţia la aceştia o
lungă perioadă de timp), se stabileşte a reprezenta infracţiune o anumită faptă care are aptitudinea de a fi comisă de
către respectiva categorie de persoane (spre exemplu, sacrificarea ritualică a animalelor, ca practică religioasă, şi
consumul de alimente provenite din acest sacrificiu ritualic), dar se dispune o sancţiune modică ori chiar simbolică, ce
nu are aptitudinea de a descuraja, efectiv, săvârşirea acelei activităţi. Ulterior identificării persoanelor care au comis
respectiva infracţiune (formal calificată astfel, cu respectarea principiului legalităţii incriminării), în lipsa afirmării
principiului legalităţii (şi) a sancţiunilor de drept penal, s-ar putea dispune, retroactiv, transformarea acelei sancţiuni
într-una deosebit de severă, care să asigure eliminarea categoriei de persoane în cauză!
Ca o reacţie la toate acestea (mai sus indicate) şi ca o dorinţă de a le preîntâmpina, principiul

legalităţii sancţiunilor de drept penal este afirmat drept principiu fundamental al dreptului penal,
impunând imperativ imposibilitatea de dispunere/stabilire/aplicare/obligare la executarea unei
sancţiuni de drept penal (în general, iar nu doar a unei pedepse propriu-zise) care nu era
prevăzută (reglementată) la momentul comiterii unei anumite infracţiuni (sau fapte prevăzute de
legea penală -în ipoteza măsurilor de siguranţă). Principiul a evoluat în timp până la actuala formă,
de la adagiul „nulla poena sine lege” (referitor doar la pedepse, ca sancţiuni tipice, originare,
specifice dreptului penal) la „nula sanctio poenalis sine lege” (care acoperă referirea la toate
sancţiunile dreptului penal, fie acestea sancţiuni penale propriu-zise, fie doar sancţiuni de drept
penal)[1]. Se asigură astfel informarea suficientă a destinatarului legii penale cu privire la riscul
asumat în eventualitatea în care s-ar deda la comiterea unei anumite fapte incriminate, iar
legiuitorul se obligă să nu îi înrăutăţească acestuia situaţia, retroactiv, prin manifestări ulterioare
de voinţă. Aplicarea unei sancţiuni de drept penal (cel mult) de gravitatea aceleia prevăzute la
data săvârşirii faptei concrete a devenit, practic, un drept câştigat al făptuitorului.
O componentă (pe care o apreciem bine-venită în cuprinsul recunoaşterii juridice exprese a
acestui principiu fundamental) a legalităţii sancţiunilor de drept penal, specifică stadiului actual de
reglementare, o reprezintă dispoziţia expresă [inserată în art. 2 alin. (3) CP] care interzice
stabilirea şi aplicarea oricărei pedepse în afara limitelor sale generale (a limitelor generale ale
categoriei respective de pedeapsă)121. Expresie a unei normalităţi ireductibile, legată de însăşi
delimitarea dintre conceptul de limite generale şi acela de limite speciale de pedeapsă, dispoziţia
exprimă (în opinia noastră) un conţinut ce se impune - indubitabil - * 2
[11
în traducere liberă: nicio pedeapsa fârâ lege, respectiv nicio sancţiune penală fard lege. Sancţiunile penale
(propriu-zise) sunt acele sancţiuni ale dreptului penal care constituie consecinţe ale angajării răspunderii penale -
aşadar, pedepsele şi -în reglementarea actuală - măsurile educative. în sens larg, conceptul de sancţiuni de drept
penal cuprinde atât sancţiunile penale, cât şi alte sancţiuni reglementate de dreptul penal, care nu sunt consecinţe
ale răspunderii penale (măsurile de siguranţă); în sens restrâns, când este utilizat în contrapondere cu noţiunea de
sancţiuni penale, conceptul de sancţiuni (doar) de drept penal se referă numai la măsurile de siguranţă. Astfel, art. 2
alin. (1) CP asociază în mod corespunzător: pedepsele aplicabile persoanelor (fizice majore/juridice) care au comis
infracţiuni şi măsurile educative care se pot lua faţă de persoanele (minore) care au săvârşit infracţiuni, respectiv
măsurile de siguranţă care se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală
(nejustificate).
[2]
Deşi utilitatea inserării în Codul penal a acestei dispoziţii a fost contestată în literatura de specialitate [a se
vedea G. ANTONIU, în G. ANTONIU (COORD.), op. cit., p. 38], apreciem că norma este utilă (declarativ şi nu numai: spre
exemplu, existenţa ei dispensează legiuitorul de la reiterarea unor avertismente privitoare la interdicţia depăşirii
limitelor generale ale categoriei de pedeapsă incidente, în cazul particular al unor instituţii care atrag reduceri ori
agravări de pedeapsă - aşa cum era cazul, în fostul Cod penal, în materia tentativei ori a concursului între cauzele de
atenuare şi cele de agravare). Ba chiar considerăm că sfera sa de cuprindere expresă ar trebui extinsă şi asupra
celorlalte categorii de sancţiuni de drept penal (nu doar asupra pedepselor, precum de lege lata) şi că - în plus- ar fi
salutară chiar o consacrare constituţională a regulii astfel stipulate, pentru a împiedica ipoteze legislative inadmisibile,
precum aceea în care, sub acoperirea regulii de drept specialia generalibus derogant (în traducere liberă: norma
specială derogă de la aceea generală) - care, în opinia noastră, nu ar trebui să îşi poată găsi în acest domeniu un
teren fertil de manifestare -, se ajunge la acreditarea, prin unele dispoziţii penale speciale, a unor excepţii de la cadrul
limitelor generale ale unei anumite categorii de sancţiuni (relativ determinate) de drept penal, ceea ce este în
flagrantă contradicţie cu însăşi dualitatea ştiinţifică a conceptelor de limite generale - limite speciale ale unui anumit
gen de sancţiune de drept penal. Pentru exemple (nefericite) de acest fel, a se vedea dispoziţiile cuprinse în: art. 345
alin. (6) CP, art. 356 alin. (3) CP, art. 396 alin. (10) (teza finală) CPP, art. 480 alin. (4) CPP (ulterior modificărilor aduse
prin O.U.G. nr. 18/2016), art. 139 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală (republicată în M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011); a se vedea şi M. DUNEA, M.l. MICHINICI, în T. TOADER
(COORD.), op. cit., p. 9; M. DUNEA, Observaţii referitoare la impactul produs asupra unor instituţii generale ale
dreptului penal de modificările aportate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, în Analele
Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 1/2016, p. 63-99 (accesibil on-line la adresa de
internet http://pub.law.uaic.ro/files/articole/2016/voli/2016J_2.l_dunea.pdf).
organelor judiciare, dar de care ar trebui, în mod firesc, să ţină cont şi legiuitorul penal însuşi,
pentru a nu se crea prevederi normative care să intre în conflict cu mecanismele ştiinţifice după
care funcţionează domeniul penal de reglementare111.
Secţiunea a 7-a. Principiul fundamental

al individualizării sancţiunilor de drept penal
în literatura de specialitate121 se arată că principiul fundamental al individualizării sancţiunilor
de drept penal este fundamentat pe reglementarea art. 53 alin. (2) din Constituţie 131 (el reieşind,
totodată, şi din ansamblul reglementărilor legii penale generale, precum art. 49, art. 50, art. 74 CP
ş.a.).
Orice infracţiune concret săvârşită este un fapt de viaţă, o expresie a unei realităţi concrete,
nnaniifestată într-un anumit context particular, cu o etiologie proprie specifică, adusă la
îndeplinire de către o anumită persoană determinată. Toate aspectele care însoţesc şi colorează
cu un specific aparte fiecare manifestare infracţională impun luarea în considerare şi aprecierea
de sine stătătoare, deoarece imprimă faptei concret comise o anumită gravitate proprie, respectiv
înfăţişează persoana infractorului ca manifestând un grad anume de periculozitate socială.
Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal impune drept imperativ luarea în considerare
a tuturor particularităţilor fiecărui caz concret, pentru a ajunge la conturarea acelui grad de
răspundere penală şi a acelei doze de intensitate sancţionatorie care să fie - în mod ideal - optim
adaptate situaţiei efective şi persoanei respective, astfel încât scopurile urmărite de dreptul penal
să fie cât mai apte de îndeplinire în fiecare caz concret instrumentat în desfăşurarea activităţii
practice de distribuire a justiţiei penale.
Se admite, în general, că problematica individualizării penale poate fi raportată la trei planuri
de referinţă: legal, judiciar, execuţional (administrativ).
[11
Din nefericire, lipsa înscrierii acestei consecinţe a principiului legalităţii incriminării într-un text cu putere
constituţională permite legiuitorului organic să poată nesocoti, prin voinţă expres exprimată în norme juridice noi
[posterioare reglementării din art. 2 alin. (3) CP], de putere juridică egală (sau asimilată) cu acelea ale Codului penal,
această regulă normală. Caracterul firesc al regulii în cauză este impus de însuşi mecanismul ştiinţific obiectiv în
virtutea căruia sancţiunile relativ determinate (cuprinse legal între două limite: minim şi maxim) cunosc atât limite
speciale (cele proprii pedepsei legal stabilite pentru fiecare infracţiune în parte - de exemplu: pentru omor, închisoare
de la 10 la 20 de ani; pentru viol, închisoare de la 3 la 10 ani; pentru tâlhărie, închisoare de la 2 la 7 ani etc.), cât şi
limite generale [stabilite în abstract de legiuitor pentru toate infracţiunile, ca valori între care acesta urmează a
determina apoi, pentru fiecare infracţiune în parte, limitele speciale de pedeapsă; astfel, în momentul de faţă,
limitele generale ale pedepsei închisorii sunt de minimum 15 zile şi maximum 30 de ani - art. 60 CP; limitele generale
ale pedepsei amenzii pentru persoana fizică sunt de minimum 30 de zile-amendă şi de maximum 400 de zile-amendă,
evaluabile între minimum 10 şi maximum 500 de lei, aşadar, un minim general de 300 de lei şi un maxim general de
200.000 de lei - art. 61 alin. (2) CP; limitele generale ale pedepsei amenzii pentru persoana juridică sunt de minimum
30 de zile-amendă şi de maximum 600 de zile-amendă, evaluabile între minimum 100 şi maximum 5.000 de lei,
aşadar, un minim general de 3.000 de lei şi un maxim general de 3.000.000 de lei - art. 137 alin. (2) CP]. Cu toate
acestea, printr-o dispoziţie normativă de modificare a Codului penal (şi nu numai), cuprinsă într-o ordonanţă de
urgenţă a Guvernului (O.U.G. nr. 18/2016), s-a ajuns la situaţia profund nefirească prin care maximul special al
pedepsei prevăzute de lege pentru o infracţiune depăşeşte (chiar de mai multe ori, anume de cinci ori) maximul
general al categoriei de pedeapsă, sub formala acoperire a unei stipulări exprese „prin excepţie de la dispoziţiile" din
Partea generală a Codului penal care instituie respectiva limită generală maximă. A se vedea art. 345 alin. (6) şi art.
356 alin. (3) CP.
[21
[3]
Art. 53 din Constituţie (cu denumirea marginală „Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau ai unor
libertăţi") prevede în alin. (2): „Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică.
Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a
aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii".
Prin prevederea legală a faptei ilicite sub aspect penal şi a sancţiunii specifice
corespunzătoare acesteia, legiuitorul circumscrie într-un tipar generic (larg şi abstract) sfera de
gravitate şi de periculozitate standard apreciată ca specifică (între o limită inferioară şi una
superioară a unui palier de referinţă) respectivului gen de faptă incriminată. în plus,
conştientizând anumite tipare generale cu titlu de situaţii, stări, împrejurări, calităţi etc. ce pot
produce efecte (de regulă, în mod univoc) de sporire sau de diminuare a gravităţii şi periculozităţii
concrete, legiuitorul reglementează şi o sumă de instituţii (generale şi nu numai) cu natură
juridică de cauze de modificare (de agravare sau de atenuare) a
intensităţii/gravităţii/periculozităţii faptei, respectiv persoanei care o comite, aşadar, cu efect de
modificare (agravare sau atenuare) corespunzătoare a răspunderii penale şi a sancţiunii penale
aplicabile. Acest stadiu este reprezentat de individualizarea legală, în cadrul căreia legiuitorul
stabileşte o ierarhie relativă a gravităţii infracţiunilor111 şi - totodată - pune la dispoziţia organelor
competente a aplica ulterior legea penală o sumă de instituţii de individualizare în considerarea
cărora se va putea ajunge la determinarea gradului exact de răspundere penală şi de sancţionare
reclamat de fiecare caz particular apărut în practică, în parte. Aceasta nu reprezintă totuşi, în fapt,
o individualizare propriu-zisă, pentru că nu adaptează efectiv la specificul unor cazuri concret
determinate prescripţiile legale generice, abstracte, ci doar creează cadrul propice pentru o reală
formă de individualizare (cea judiciară), oferind acesteia din urmă un punct de plecare şi
punându-i la dispoziţie instrumentele necesare pentru corespunzătoarea sa realizare.
La nivel judiciar, revine organelor penale sarcina de a adapta dispoziţiile normative general
aplicabile fiecărui caz specific a cărui soluţionare le incumbă în activitatea practică propriu-zisă.
Pornind de la nivelul determinării şi stabilirii unei anumite situaţii de fapt, urmează a se identifica
şi adapta acesteia acele prevederi legale incidente, pentru a adapta represiunea penală în mod
optim cazului concret şi persoanei trase la răspundere penală. Prin utilizarea criteriilor de
individualizare (generale şi speciale) furnizate de lege (în cadrul etapei anterioare, de
individualizare legală) şi putând sau trebuind a recurge la întregul arsenal de instituţii ale
dreptului penal cu efecte (directe sau indirecte) în procedeul de individualizare judiciară, se
ajunge în final la determinarea şi adaptarea unei soluţii particulare fiecărui caz în parte, aceasta
reprezentând operaţiunea de individualizare judiciară.
Ulterior parcurgerii acestei etape (şi în măsura în care, ca o consecinţă a ei, s-a ajuns în
punctul în care urmează a se executa o sancţiune), este posibilă o fază finală de individualizare,
anume una de tip administrativ, referitoare la executare ( execuţionalâ). în
această etapă, în funcţie şi de aspecte specifice etapei de executare (şi fiecărui tip de executare, a
fiecărei sancţiuni de drept penal care se poate executa), precum şi de variabile legate (adesea) de
modul de reacţie a persoanei supuse executării, este posibilă o adaptare specifică suplimentară a
manierei efective de executare, a formelor acesteia şi chiar a duratei în care ea urmează a avea
loc, precum şi a drepturilor şi obligaţiilor legate de executare ale persoanei în cauză * 121. Deşi
aceasta este adesea realizată (sub numeroase aspecte) de către organe
111
Astfel, constituie un aspect legat de individualizarea legală împrejurarea că unele infracţiuni au stabilită o
unică pedeapsă principală (după caz: detenţiunea pe viaţă, închisoarea sau amenda; în cazul ultimelor două, tot de
sfera individualizării legale ţine aspectul limitelor speciale de pedeapsă, mai ridicate în cazul anumitor infracţiuni şi
mai reduse în cazul altora) ori pedepse principale alternative (după caz, fie detenţiunea pe viaţă sau închisoarea, fie
închisoarea sau amenda), precum şi că, în cazul unora, se impune aplicarea unor pedepse complementare, iar, în
cazul altora, aceasta este doar o posibilitate (respectiv că, în cazul altor tipuri de infracţiuni, aplicarea anumitor
pedepse complementare este o imposibilitate).
121
Spre exemplu, în privinţa individualizării execuţionale a unei pedepse principale cu închisoarea, se poate
pune problema trecerii condamnatului dintr-un regim de executare în altul, a suplimentării sau limitării anumitor
drepturi ale acestuia (precum cele legate de numărul de vizite ori de pachete pe care le poate primi în mediul
de tip administrativ (spre exemplu, acelea ţinând de locul de detenţie)11', reglementările

contemporane atribuie şi instanţei unele atribuţii, inclusiv în această etapă, ceea ce nu presupune
însă aprecierea că, în asemenea cazuri, ar fi (din nou) vorba despre o individualizare judiciară
(individualizarea rămâne execuţională - sau de tip administrativ -, dar efectuată de organul
judiciar)121.
penitenciar), precum şi a punerii sale în libertate (sub supraveghere) anterior datei executării efective integrale a
pedepsei aplicate, prin intermediul instituţiei liberării condiţionate (ori al acordării temporare a unor permisii de
ieşire din penitenciar); în cazul pedepsei amenzii, individualizarea execuţională poate privi o eventuală dispunere a
eşalonării plăţii acesteia în rate etc.
[1]
Precum este Comisia pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de executare a pedepselor
privative de libertate (a se vedea art. 32 din Legea nr. 254/2013).
[21
Astfel, decizia de a acorda sau nu liberarea condiţionată este luată de instanţă; sub aspect al procedurii
penale, există instituţia judecătorului de supraveghere a privării de libertate (a se vedea art. 8-9 din Legea nr.
254/2013) şi a judecătorului delegat cu executarea (unei pedepse sau măsuri neprivative de libertate) - a se vedea
art. 14 ş.u. din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative
de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (M. Of. nr. 513 din 14 august 2013).
CAPITOLUL AL IV-LEA. NORMA PENALA,
RAPORTUL JURIDIC PENAL SI LEGEA PENALĂ
Secţiunea 1. Particularităţile normei juridice
penale §1. Structura internă a normelor juridice penale

Este un lucru bine cunoscut acela că, potrivit teoriei generale a dreptului, structura internă
(logico-juridică)[1] a unei norme juridice este formată, de regulă, din ipoteză, dispoziţie şi
soncţiunel2]. Cele trei părţi astfel indicate conferă (de regulă) normei juridice caracterizarea de
tripartită sau trihotomică.
Desigur, există şi excepţii, nu toate normele juridice încadrându-se în tiparul relevat. în special
normele generale (uneori denumite şi „integratoare" sau „norme de gradul doi"/ „norme de grad
secund")131 - norme de definire, interpretative, de conflict, tranzitorii, directive, norme care
instituie principii etc., cuprinzând reglementarea generică a unor instituţii sau mecanisme juridice
determinate ori definirea/interpretarea legală a unor termeni sau expresii întrebuinţate de
legiuitor într-un anumit sens, specific, într-o anumită ramură a dreptului, ori cuprinzând indicarea
modalităţilor particulare de soluţionare a unor situaţii de tranziţie normativă ş.a.m.d. - nu se
încadrează strict în regula structurii clasice, tipice, tripartite141 (de pildă, asemenea norme nu au
ataşate, adesea, sancţiuni propriu-zise). Normele penale generale fac parte şi ele (de principiu) din
această din urmă categorie151. * 2 3 4 5
111
Apreciem util să reamintim dualitatea perspectivelor ştiinţifice prin prisma cărora poate fi analizat conceptul
de structura a normei juridice, respectiv: structura internă (logico-juridică) şi structura externă (tehnico-legislativă).
Astfel: „(...) unii autori de teoria generală a dreptului fac deosebirea între structura logică a normei juridice sau
structura ei internă şi stabilă (care cuprinde obligatoriu ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea) şi structura tehnico-
legislativă a normei, adică structura ei exterioară şi dinamică. Legiuitorul poate, în raport cu anumite necesităţi de
tehnică legislativă, să cuprindă explicit în normă numai unele dintre elementele structurii logice, iar alte elemente să
fie subînţelese, prezumate; aceasta nu exclude însă existenţa, ca o cerinţă logică în structura normei, a tuturor
elementelor menţionate" - G. ANTONIU, op. cit., p. 197.
[2]
Ipoteza constituie acea parte a unei norme juridice în care se descriu împrejurările în care norma în cauză
urmează a deveni activă, în care se va aplica dispoziţia acesteia (poate fi vorba despre stabilirea unui anumit cadru
temporal sau spaţial ori despre determinarea calităţii particulare a subiecţilor de drept vizaţi etc.). Dispoziţia
reprezintă partea esenţială, centrală a unei norme juridice, cuprinzând regula de conduită prescrisă, comandamentul
adresat de către legiuitor destinatarilor reglementării, referitor la conduita/comportamentul solicitat acestora în
contextul unei anumite configuraţii a relaţiilor sociale (împrejurările descrise în ipoteză); dispoziţia stabileşte drepturi
şi obligaţii. Sancţiunea fixează (la nivel abstract) reacţia socio-etatică stabilită de legiuitor drept corespunzătoare
pentru situaţia nerespectării (sancţiune negativă) ori a respectării (sancţiune pozitivă) dispoziţiei normei, în prezenţa
ipotezei date. în acest sens, a se vedea: N. POPA, op. cit., p. 130-132; I. CETERCHI, I. CRAIOVAN, Introducere în teoria
generală a dreptului, Ed. AII, Bucureşti, 1998, p. 50-54.
[3]
G. ANTONIU, op. cit., p. 203; FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 91.
[4]
A se vedea, în acest sens, (şi) M. ZOLYNEAK, op. cit., p. 75; G, ANTONIU, op. cit., p. 189, p. 200. în acord cu
autorul în urmă indicat, apreciem, la rândul nostru, că, „de aceea, este discutabil dacă s-ar putea afirma, fără anumite
nuanţări şi precizări, că normele penale generale (...) care cuprind definiţii, principii, instituţii juridico-penale au
aceeaşi structură ca orice normă juridică" (idem, p. 189) sau că nu se deosebesc, prin structura lor, de alte norme de
drept, aşa cum se indică, uneori, în doctrină penală. în acest din urmă sens, a se vedea (de pildă) C. MITRACHE, CR.
MITRACHE, op. cit. (2014), p. 69; C. BULAI, B.N. BULAI, op. cit., p. 89.
[5]
Astfel, nu se impune cu puterea evidenţei structura tripartită clasică a normei juridice în raport - de exemplu
- de norma care reglementează definiţia infracţiunii [art. 15 alin. (1) CP: „Infracţiunea este fapta prevăzută de legea
penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o"] sau de norma care prevede
Pe de altă parte, normele penale speciale (în majoritatea lor, norme de incriminare) au
determinat în literatura de specialitate juridico-penală conturarea unei controverse care a
polarizat opiniile referitoare la tipul structurii lor interne. Problema ridicată vizează identificarea
unei structuri tipice (tripartită, trihotomicăjîn cazul acestora-eventual, cu circumstanţierea unor
particularităţi de manifestare a acestor elemente de structură - ori, din contră, a unei structuri
interne atipice, formată numai din două elemente (structură bipartită, dihotomică). în timp ce,
potrivit primei opinii, norma juridică penală de incriminare prezintă aceleaşi elemente de
structură (ipoteză, dispoziţie şi sancţiune) ca orice altă normă juridică (din categoria celor care
configurează regula în materie), eventual cu afirmarea unor particularităţi (caracterul implicit al
unor elemente, dedus dintr-o anumită interpretare a enunţului normativ)111, potrivit opiniei care
susţine existenţa unei structuri bipartite a acestor norme, elementele identificabile în structura
normei de incriminare ar fi numai dispoziţia şi sancţiunea121.
Ceea ce se arată în doctrina penală, (în principiu)131 indiferent de opţiunea exprimată de
fiecare autor în parte cu privire la structura (dihotomică ori trihotomică a) normei juridice penale
de incriminare, este faptul că aceste norme prezintă o particularitate, şi anume dispoziţia nu este
indicată direct, nemijlocit, ci se deduce din interpretarea cuprinsului normei 141, potrivit unui
procedeu general consacrat al metodei de interpretare logico-raţională, constând în argumentul
per a contrario.Astfel, este evident că, spre exemplu, în cazul normei de incriminare a omorului151,
dispoziţia (comandamentul legal, conduita prescrisă) nu poate fi (în mod logic) „uciderea",
precum nici în cazul normei de incriminare a furtului161 dispoziţia nu ar putea fi, în mod rezonabil,
„luarea (...)" ş.a.m.d. Din ansamblul reglementării reiese cu suficientă claritate că legiuitorul penal
descrie, în cuprinsul normelor de incriminare, nu conduita impusă, ci pe aceea interzisă
(indezirabilă), avertizând că săvârşirea acesteia atrage pedeapsa prevăzută pentru respectiva
infracţiune171. Drept urmare, destinatarul legii penale, pentru a evita pedepsirea, trebuie să nu
adopte conduita corespunzătoare tipului de faptă descrisă, ceea ce constituie exact dispoziţia
normativă implicită (subînţeleasă); de exemplu: să nu ucizi! (în cazul omorului), să nu furi! (în
cazul furtului) etc. * 1 2 3 4 5 6 7 * * *
definiţia tentativei [art. 32 alin. (1) CP: „Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea,
executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul"] ori de norma care stabileşte sfera de cuprindere a
instituţiei pedepselor principale aplicabile infractorului persoană fizică [art. 53 CP: „Pedepsele principale sunt: a)
detenţiunea pe viaţă; b) închisoarea; c) amenda"] sau de norma care impune semnificaţia penală a conceptului de
consecinţe deosebit de grave (art. 183 CP: „Prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai
mare de 2.000.000 lei") ş.a.m.d.
[1] A se vedea, de exemplu, M. ZOLYNEAK, op. cit., p. 73, 74.
[2]
C. MITRACHE, C R . MITRACHE, op. cit. (2014), p. 69; FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 90; C. BULAI, B.N. BULAI,
op. cit., p. 90.
[3]
A fost formulată şi o opinie (minoritară) potrivit căreia norma juridică de incriminare are o dublă structură
internă (în funcţie de categoria destinatarilor cărora li se adresează: cetăţeni sau organe de justiţie), iar descrierea
faptei din norma de incriminare ar reprezenta, dintr-o anumită perspectivă de abordare analitică a normei de
incriminare (perspectiva organului de justiţie), însăşi ipoteza normei, aspect contestat însă de literatura de
specialitate majoritară. Pentru afirmarea acestei viziuni particulare, a se vedea L. BIRO, Contribuţii la studiul structurii
normei penale de incriminare, în R.R.D. nr. 9/1968, p. 148, 153.
[4]
G. ANTONIU, op. cit., p. 195 ş.u.
[5]
Potrivit art. 188 CP, „Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi".
[6]
Conform art. 228 CP, „Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia,
în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă".
[7]
Uneori, în cazul anumitor norme de incriminare, acest aspect este evident în mod explicit, prevederea
legală având o formulare de tipul „Fapta de a (...) se pedepseşte (...)"/„Fapta prevăzută (...) se pedepseşte (...)". A
se vedea, spre exemplu, norma de incriminare a determinării sau înlesnirii sinuciderii (art. 191 CP) sau a vătămării
corporale (art. 194 CP) ori a ameninţării (art. 206 CP) etc.
Prin urmare, dispoziţia (preceptul) normelor de incriminare (tipul de comportament pe care

legiuitorul penal îl solicită/impune în contextul desfăşurării relaţiilor sociale) nu are o exprimare
directă, nemijlocită, ci (din raţiuni de tehnică legislativă, de impact al mesajului pe care legiuitorul
doreşte să îl transmită destinatarilor legii penale, precum şi din raţiuni de sinteză a exprimării
normative111) se deduce (logic, raţional) din interpretarea a textului fiecărei norme de incriminare
în parte (dispoziţie prevăzută indirect, mijlocit). Nu apreciem însă că achiesarea la această
realitate semnifică o implicită afirmare a absenţei ipotezei din structura normelor de incriminare.
Din contră, ţinând cont de semnificaţia generală a conceptului de ipoteză a normei juridice,
este de observat că anumite norme de incriminare cuprind descrierea unor elemente care pot fi
calificate drept prevederi corespunzătoare unei ipoteze121, precum: circumstanţierea unor
anumite calităţi ale subiectului activ şi/sau pasiv131; referirea la incidenţa respectivei norme
doarîn cazul anumitor condiţii de timp141 sau de loc151; precizarea limitativă a unor anumite
caracteristici ale obiectului material al incriminării161 etc. Or, în aceste situaţii, prezenţa unei
ipoteze, inclusiv în structura unor norme de incriminare, devine un fapt obiectiv, de netăgăduit. 1 2
34*6
[1]
Se poate considera că ar reprezenta o redundanţă supărătoare aceea la care s-ar ajunge dacă, în formularea
tuturor normelor de incriminare, s-ar dispune potrivit modelului următor (sau unor variaţiuni ale acestuia): „Este
interzis a se comite (urmează indicarea faptei) sub sancţiunea (urmează indicarea pedepsei legale)". Un asemenea stil
de redactare a normelor de incriminare le-ar putea lipsi de impactul pe care mizează legiuitorul în transmiterea
mesajului dorit către destinatari, încărcând excesiv legea penală. Aspectul a fost surprins şi exprimat în doctrină; e.g.:
„Legiuitorul penal a socotit că este mai convingător, mai eficient să arate clar ceea ce înţelege să interzică şi să descrie
fapta care atrage sancţiunea, astfel încât să poată fi mai uşor înţeleasă, iar gravitatea ei mai lesne percepută, decât să
procedeze invers, adică să arate explicit ordinul legii, urmând ca destinatarii să deducă fapta interzisă. Pe de altă
parte, o asemenea tehnică neconvenabilă de redactare a normei nu i-arfi permis legiuitorului nici să arate condiţiile în
care o faptă este interzisă: de exemplu, dacă norma privitoare la furt ar fi fost formulată astfel: «să nu furi, că legea te
pedepseşte», destinatarul ar fi înţeles că nu trebuie să fure, dar n-ar fi ştiut în ce condiţii o faptă constituie furt ori
tâlhărie sau înşelăciune etc. Dimpotrivă, legiuitorul a procedat la descrierea clară a faptei ilicite, arătând toate
elementele care o definesc, urmând ca destinatarul normei să deducă din aceasta ordinul legii" - G. ANTONIU, op. cit.,
p. 196, 197.
[2] Asemenea elemente normative, corespunzătoare ipotezei, sunt tratate, uneori, de o parte a doctrinei,
în analiza conţinutului infracţiunii, drept elemente constitutive (normative) suplimentare ale conţinutului
anumitor infracţiuni, fie cu titlul de condiţii preexistente speciale ale unor infracţiuni, fie drept situaţii-premisâ
(speciale) ale unor infracţiuni. Pentru acest motiv, apreciem că este inexactă aserţiunea formulată în doctrina
penală, potrivit căreia „norma penală are (...) o structură dihotomică, fiind alcătuită din dispoziţie şi sancţiune,
aşa cum se poate constata din examinarea oricărei norme de acest fel" (s.n.) - C. BULAI, B.N. BULAI, op. cit., p. 90.
[3]
Astfel este cazul (e.g.) incriminării reglementate de art. 200 CP - uciderea ori vătămarea nou-născutului
săvârşită de către mamă (unde există o relaţie mutuală de calificare a subiectului activ, respectiv pasiv al infracţiunii) -
ori al incriminării reglementate la art. 414 CP - dezertarea (unde este calificat subiectul activ al infracţiunii) - sau al
incriminării reglementate prin art. 257 CP - ultrajul (unde este calificat numai subiectul pasiv al infracţiunii).
[4]
De exemplu, în cazul incriminării de la art. 396 CP - trădarea prin ajutarea inamicului (fapta descrisă în normă
constituind infracţiune numai dacă se comite în timp de război) - sau al incriminării de la art. 427 CP - coborârea
pavilionului (fapta descrisă în normă constituind infracţiune numai dacă se comite în timpul luptei). în acest din urmă
caz, se pot observa, de fapt, elemente multiple aparţinând ipotezei: identitatea făptuitorului (comandant de navă
militară sau de grupare de nave militare ori persoană ambarcată la bordul unei asemenea nave); timpul (în timpul
luptei); implicit, locul (la locul luptei).
t5]
De exemplu, în cazul incriminării de la art. 375 CP - ultrajul contra bunelor moravuri (fapta descrisă în normă
constituind infracţiune numai dacă se săvârşeşte în public) - sau al incriminării prevăzute de art. 336 CP - conducerea
unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe (conducerea pe drumurile publice a unui vehicul sub
influenţa alcoolului sau a altor substanţe).
(6]
De pildă, potrivit normei de incriminare a furtului (art. 228 CP), fapta se poate săvârşi numai asupra unui bun
mobil [chiar dacă aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dacă în momentul luării -în condiţiile descrise la alin.
(1) al art. 228 CP-se găsea în posesia sau detenţia legitimă a unei alte persoane], inclusiv un înscris, precum şi asupra
energiei electrice sau a oricărei alte forme de energie cu valoare economică; conform art. 230 CP, furtul în scop de
folosinţă reprezintă infracţiune numai atunci când vizează un vehicul sau un terminal de comunicaţii al altuia sau
propriu, dar racordat fără drept la o reţea, etc.
Pe de altă parte, a nuanţa opinia-afirmând că de regulă normele penale de incriminare nu

cunosc ipoteză, având structură bipartită, dar că uneori, excepţional, acestea pot conţine totuşi
elemente de ipoteză, devenind astfel norme trihotomice - ar presupune realizarea unei
departajări inutile şi complet lipsite de impact teoretic sau practic, în condiţiile în care evidenţa
impune o altă constatare: orice normă de incriminare conţine elemente de ipoteză (calitatea
subiecţilor, condiţii de loc/de timp etc.) a căror relevare explicită nu este însă necesară atunci
când acestea sunt de tip general. Astfel, desigur că legiuitorul ar fi putut formula incriminarea
omorului (de pildă) într-o manieră precum: „Uciderea, de către orice persoană având capacitate
penală, a oricărei alte persoane (având sau nu capacitate penală), indiferent de modul săvârşirii şi
de timpul sau locul comiterii faptei, se pedepseşte (...)", dar, în mod mai mult decât evident, o
asemenea exprimare (care, credem, nu ar fi lăsat niciun dubiu asupra existenţei în structura
normei de incriminare în cauză a elementelor specifice ipotezei) ar fi fost contra-productivă.
Textul normativ s-ar fi încărcat excesiv, impactul mesajului transmis destinatarilor s-ar fi diminuat
considerabil (pierdut în formularea excesivă şi inutilă), beneficiul indicării indubitabile a existenţei
unei ipoteze ar fi fost practic inexistent, iar redundanţa la care ar fi condus repetarea unei
asemenea formulări în cazul majorităţii normelor de incriminare ar fi devenit supărătoare şi
inexplicabilă prin prisma raportului dintre beneficii (îndoielnice) şi aspectele negative (evidente).
însă, în mod logic şi implicit (subînţeles), o asemenea formulare poate fi imaginată în cazul
tuturor normelor de incriminare care nu conţin prevederi exprese referitoare la elemente
specifice ipotezei111!
Prin urmare, este opinia noastră că (şi) normele penale de incriminare prezintă o structură
(internă, logico-juridică) tripartită (trihotomică) - separat de structura lor externă, tehnico-juridică
-, cu următoarele particularităţi/precizări:
- multe norme penale de incriminare nu prezintă, sub aspectul structurii externe, tehnico-
juridice, o ipoteză explicit reglementată, deoarece ipoteza, în cazul lor, este generică, fiind - prin
urmare - subînţeleasă (implicită), apărând ca inutilă şi contra-productivă o prevedere expresă a
acesteia (adică fapta poate fi comisă de orice subiect prezentând capacitate penală, împotriva
oricărei persoane, în orice condiţii de timp, de loc, prin orice mijloace sau modalităţi specifice
producerii urmării caracteristice etc.)121;
- dispoziţia normei de incriminare se relevă integral prin interpretarea per a contrario a
elementelor esenţiale cuprinse în indicarea ori descrierea normativă a conduitei interzise şi/sau a
urmării acesteia (aspect dedus din împrejurarea că, pentru adoptarea sa şi/sau producerea
respectivei urmări, se prescrie imperativ o sancţiune penală pentru acela care a comis-o). * 2
|1]
„în ce priveşte ipoteza normei, Codul penal se poate lipsi de aceasta, deoarece în orice împrejurări (sic!)
preceptul normei este incident dacă se comite fapta descrisă în normă. (...) Dar dacă legiuitorul penal se poate lipsi de
arătarea ipotezei (fiind inutilă), este greu să se susţină că norma penală, teoretic, ar fi lipsită de ipoteză. Aceasta
constituie o cerinţă logica a oricărei norme juridice, fiind presupusă în orice dispoziţie legală, chiar dacă legiuitorul, în
raport cu specificul unei norme sau al alteia, face abstracţie de ea" - G. ANTONIU, op. cit, p. 197.
[2]
Cu toate acestea, deoarece există şi norme de incriminare cu ipoteză expres reglementată (după cum am
indicat deja), ne păstrăm unele rezerve în raport de generalizarea afirmaţiei potrivit căreia „este mai puţin important
de stabilit dacă norma penală are sau nu o ipoteză, în condiţiile în care aceasta este, oricum, lipsită de efecte în planul
aplicării normei penale" - FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 90. în realitate, în situaţia acelor norme penale care
prezintă integrate expres în structura lortehnico-legislativă, constitutivă (juridică, normativă) elemente specifice
ipotezei (indiferent de titlul receptării lor în analiza normei: situaţii-premisă, elemente preexistente suplimentare ale
conţinutului infracţiunii, elemente circumstanţiale agravante sau atenuante etc.), importanţa observării şi verificării
lor pe caz concret este covârşitoare pentru a se asigura o corectă încadrare juridică şi o justă aplicare a legii penale, în
vederea corespunzătoarei trageri la răspundere penală a persoanei care a nesocotit preceptul normei în cauză. Or, nu
credem că a observa importanţa intrinsecă a acestor elemente (sub aspectul consecinţelor practice), dara le califica
altfel decât se impune în mod corespunzător (anume: drept aspecte de ipoteză), reprezintă o abordare întru totul
corectă (din punct de vedere teoretic) şi de încurajat.
în acelaşi sens sesizăm şi formularea unor observaţii în literatura de specialitate în materia

teoriei generale a dreptului, care denunţă opinia conturată într-un segment al literaturii de
specialitate juridico-penale - cum că normele penale de incriminare ar avea structură atipică,
dihotomică - drept rezultatul unei insuficiente departajări între conceptele generale de structură
interna (logico-juridică), respectiv structura externa (tehnico-legislativă) a normei juridice111. 1
[1]
A se vedea N. POPA, op. cit, p. 134. Astfel, se afirmă: „Există (...) şi autori care consideră că normele de drept
penal au o structură dihotomică (...). (...) Considerăm că acest punct de vedere nu ţine cont de cele două perspective
ale analizei structurii normei juridice, structura sa logică şi structura tehnico-legislativă. Din punctul de vedere al
structurii logico-juridice, şi norma de drept penal prezintă o alcătuire trihotomică. Elementele (ipoteza, dispoziţia şi
sancţiunea) vor putea fi identificate în fiecare caz în parte printr-o interpretare logica, ceea ce impune luarea în
considerare a ansamblului reglementărilor (...)". Nu susţinem însă opinia exprimată în continuare, în sursa citată,
referitoare la deducerea structurii trihotomice a normelor de incriminare ca efect al corelării acestora (neapărat) cu
reglementări ale normelor penale generale. După cum am mai indicat, apreciem că structura trihotomică a normelor
de incriminare decurge din admiterea caracterului implicit al unor elemente generalizate aparţinând ipotezei.
§2. Clasificarea normelor juridice penale

Un demers complementar prezentării particularităţilor de structură ale normei juridice
penale constă în expunerea unei clasificări a acestora, deoarece nu toate normele penale cunosc
aceeaşi structură, nu toate au aceeaşi funcţie şi nu toate urmăresc realizarea aceloraşi scopuri (cu
alte cuvinte, există mai multe tipuri/categorii de norme juridice penale). în aceste condiţii,
cunoaşterea sferei de referinţă implicate, prin raportare la un anumit tip de normă juridico-
penală, prin simpla indicare a genului acesteia, prin utilizarea denumirii generice a categoriei în
care se încadrează, devine utilă, pentru a se putea exprima şi transmite, brevitatis causa, o sumă
de date relevante cu privire la particularităţile acelei norme, fără a mai fi necesară expunerea pe
larg a acestora.
în cele ce urmează, potrivit unor criterii de clasificare distincte, vom expune departajările
statornicite între conceptele de norme penale: generale - speciale; complete - incomplete (unitare
- divizate); imperative - permisive; cu sancţiune nedeterminată - absolut determinată - relativ
determinată; cu sancţiune unică - cu sancţiuni alternative - cu sancţiuni cumulative; simple -
descriptive; cu durată nedeterminată de aplicare - temporare.
a) în considerarea specificului dispoziţiei legale (conţinutului normei), a scopului edictării
sale, precum şi potrivit criteriului sferei de acoperire (de cuprindere) a prevederii încorporate în
norma juridică, se disting norme penale generale şi norme penale speciale.
Dispoziţiile penale generale reglementează instituţiile şi conceptele de bază care permit
funcţionarea ramurii dreptului penal, prevăd condiţiile în care se nasc, se modifică, respectiv se
sting raporturile juridice penale111 şi au (prin urmare) un câmp normativ larg de incidenţă. Ele fie
se aplică în orice situaţie concretă din domeniul penal de reglementare (aşadar, în toate cazurile) -
desigur, în măsura în care respectiva situaţie le vizează/le implică121 -, fie au aptitudinea de a se
aplica într-un număr mare (nedeterminat) de ipoteze faptice concrete* 131.
De regulă, normele penale generale sunt sistematizate legislativ în Partea generală a Codului
penal (deşi trebuie subliniat că nu sediul materiei, ci sfera de cuprindere/aplicare a dispoziţiei
legale constituie criteriul de clasificare corespunzător; astfel, sediul materiei reprezintă, adesea,
un bun şi solid indiciu al tipului normei penale - din perspectiva acestei clasificări -, dar nu
constituie un criteriu de încadrare absolut valabil). Există şi ipoteze de reglementare prin norme
penale generale (norme penale de tip general) situate în alte locaţii
111
C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit.(2014), p. 70; FL. STRETEANU, D. NITU, op. cit., p. 90.
121
Spre exemplu, reglementarea expresă a principiilor generale (fundamentale) ale dreptului penal (legalitatea
incriminării şi a sancţiunilor de drept penal); ori reglementările referitoare la în măsura în care
o faptă incriminată (oricare ar fi aceea) ar fi săvârşită, în concret, de un număr superior de făptuitori (în raport de
numărul minim strict necesar-sub aspect natural, respectiv legal - pentru ca acea faptă să poată fi comisă); sau
dispoziţiile prin care se reglementează formele vinovăţiei penale ori acelea prin care se prevăd cauzele cu efect
extinctiv asupra unor instituţii fundamentale ale dreptului penal (bineînţeles, în măsură în care, în anumite cazuri
concrete, se întâlnesc situaţii care pot fi încadrate în vreunul dintre aceste cazuri de excludere a caracterului
infracţional al faptei incriminate comise) ş.a.m.d.
131
De pildă, normele penale generale care reglementează instituţia tentativei nu au aplicabilitate generală
absolută, existând categorii de infracţiuni incompatibile cu rămânerea la stadiul de faptă tentată (e.g., infracţiunile
comise cu forma de vinovăţie a culpei ş.a.); însă, în raport de toate acele tipuri de infracţiuni care nu se încadrează în
vreuna dintre categoriile în cauză, dispoziţiile penale generale referitoare la tentativă vor fi incidente ori de câte ori,
pe caz concret, comiterea unei asemenea fapte a rămas la stadiul respectiv (fapt tentat, iar nu fapt consumat), dacă
legea îi conferă relevanţă penală. A se vedea, în acest sens, dispoziţiile art. 33 alin. (1) CP. în mod asemănător se
poate exemplifica în raport de instituţia coautoratului ori în privinţa normelor penale generale care reglementează
(de pildă) recidiva sau pedeapsa amenzii ori unele instituţii penale generale precum renunţarea la aplicarea pedepsei,
amânarea aplicării pedepsei, suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei etc.
normative, astfel cum este cazul normelor penale cuprinse în legi penale complinitoare (e.g.,
normele din Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii).
Particularitatea normelor penale generale se conturează integral prin contrast faţă de
normele penale speciale. Acestea din urmă sunt dispoziţii legale care cuprind descrierea
diferitelor tipuri de fapte incriminate de către legiuitor, interzise ca infracţiuni sub sancţiune
specifică, penală (de exemplu, omorul, furtul, violul, distrugerea etc.). Spre deosebire de acestea,
normele penale generale sunt, în principiu, dispoziţii legale care cuprind definiţii, expun (enunţă)
principii, instituie mecanisme generice de funcţionare a unor instituţii cu aptitudine de aplicare în
numeroase tipuri de ipoteze practice concrete ş.a.m.d.111, asigurând un fel de infrastructură de
bază utilă şi necesară pentru buna funcţionare a normelor speciale. Capacitatea lor de îmbinare,
în variate combinaţii, furnizează dreptului penal elementul de flexibilitate şi adaptabilitate la
cazuri reale, care este inerent şi vital pentru ca această ramură de drept să poată tinde către o
aplicare eficientă, conformă cu scopurile stabilite, cu funcţiile şi rolurile socio-juridice pe care are
menirea de a le satisface.
Din punct de vedere istoric, evolutiv, aceasta este partea cea mai recent conturată a dreptului
penal, ansamblul dispoziţiilor generale configurându-se treptat, prin abstractizarea şi
generalizarea unor soluţii şi ipoteze faptice iniţial disparat reglementate. Ulterior s-a înregistrat o
treptată coagulare a regulilor juridice, astfel încât s-a ajuns la trecerea de la stadiul unor soluţii
singulare la acela al unor reguli general valabile. Sistemul astfel descris corespunde unei tendinţe
evolutive, prin trecerea de la stadiul individual/particular la acela general/comun, cu efect benefic
preconizat asupra performanţei întregului sistem de referinţă. Practic, conturarea normelor
penale generale şi a sistemului părţii generale a dreptului penal reprezintă un rezultat al îmbinării
experienţei acumulate empiric cu raţionalizarea conceptuală a observaţiilor, constituind expresia
funcţională a progresului înregistrat până în perioada contemporană.
Dispoziţiile penale speciale au o sferă mult mai restrânsă de aplicare, ele reglementând doar
un anumit tip de ipoteze faptice şi având incidenţa limitată numai la cazurile concrete în care se
verifică acel gen de situaţii punctual determinate. De regulă, prevăd un anumit tip de conduită, pe
care o reglementează ca ilicită din punct de vedere penal (o incriminează), lipsindu-le posibilitatea
de aplicare şi în raport de alte cazuri, chiar asemănătoare (nu au vocaţia generalităţii).
Ele sunt, în proporţie covârşitoare, norme de incriminare (dispoziţii prin care se descriu fapte
interzise cu titlu de infracţiune, sub ameninţarea sancţiunii penale specifice: pedeapsa)121, fără a
se reduce însă exclusiv la acestea (spre exemplu, pot fi identificate şi norme speciale de definire a
unor termeni sau expresii* 131 - conferindu-le acestora un anumit sens particular doar în corelaţie
cu o anumită incriminare sau cu un grup determinat de norme de incriminare - ori norme penale
speciale cu un caracter tehnic, care asigură incidenţa punctuală a unor
111
Acest tip de norme este alcătuit din ceea ce doctrina denumeşte uneori prin noţiunea de „norme
integratoare", şi anume: „norme directive", „norme interpretative", „norme de conflict", „norme tranzitorii" - a
se vedea, în acest sens, FL. STRETEANU, D. NITU, op. cit., p. 91.
121
Conform doctrinei, normele penale speciale prevăd condiţiile în care un anumit tip de faptă constituie
infracţiune, precum şi pedeapsa aplicabilă (iar nu aplicată). Insistăm asupra formei acestui din urmă termen,
deoarece norma penală specială de incriminare prevede pedeapsa abstractă, legală, incidenţă în ipoteza comiterii
unei anumite infracţiuni, iar nicidecum pedeapsa concretă (individualizată în considerarea unui anumit caz
particular).
131
Astfel, spre exemplu, potrivit art. 254 alin. (2) CP, se defineşte semnificaţia noţiunii de „dezastru",
accepţiunea specifică astfel stabilită fiind limitată, formal, doar la cadrul întrebuinţării sale legale în cuprinsul
normativ al incriminării distrugerii calificate [art. 254 alin. (1) CP] şi al distrugerii din culpă, forma agravată [art. 255
alin. (2) CP],
instituţii penale generale111 - disciplinate prin norme generale de drept penal - ori de natură
mixtă, penală substanţială şi procesuală penală121, în raport cu o anumită incriminare sau cu un
grup determinat de incriminări). în principiu, aceste norme sunt reglementate în Partea specială a
Codului penal, precum şi în legi penale speciale ori în legi extrapenale care conţin însă şi unele
dispoziţii prezentând caracter penal.
Dincolo de determinarea sferei de aplicare a normei penale, după cum aceasta este generală
ori specială, importanţa clasificării rezidă şi în utilitatea sa în elaborarea unor reguli de
interpretare. Astfel, normele penale generale nu se pot aplica în mod de sine stătător, fiind
necesară comiterea unei fapte incriminate printr-o normă penală specială, pentru a se putea pune
problema incidenţei anumitor instituţii penale generale (de exemplu, în realitatea practică, nu se
poate admite că există tentativă în genere, ci doar că această instituţie se configurează în
considerarea unei anumite infracţiuni determinate, precum tentativă de omor, tentativă de viol
etc.). Prin urmare, s-a conturat regula: normele penale generale se aplică doar prin intermediul
celor speciale\
Pe de altă parte, normele penale speciale se completează, în aplicarea lor, cu normele penale
generale, care le conferă un cadru de incidenţă, reprezentat de o serie de instituţii ale căror
aplicare şi funcţionare sunt disciplinate doar de normele penale generale; prin urmare, normele
penale speciale se întregesc şi se completează cu normele penale generalei Spre exemplu: atunci
când art. 188 alin. (2) CP dispune că „Tentativa se pedepseşte" în cazul infracţiunii de omor, nu se
stipulează expres cum urmează a se sancţiona persoana care a săvârşit o asemenea faptă, aspect
compensat însă de prevederea instituită în norma generală cuprinsă de art. 33 alin. (2) CP.
însă, atunci când atât o normă penală generală, cât şi una specială reglementează aceeaşi
materie, dar în manieră incompatibilă, ceea ce face necesară „sacrificarea" aplicării uneia dintre
norme în vederea aplicării celeilalte, caracterul special al normei atrage prevalenţa acesteia,
regula fiind că norma specială derogă şi se aplică cu prioritate faţă de norma generală (specialia
generalibus derogant, non generaţia specialibus). De pildă, deşi în art. 77 lit. a) CP se instituie
drept circumstanţă generală agravantă comiterea unei infracţiuni (de principiu, a oricărei
infracţiuni) de către trei sau mai multe persoane împreună, această dispoziţie de agravare nu se
va reţine şi în cazul infracţiunii de viol, deoarece, potrivit art. 218 alin. (3) lit. f) CP, se instituie un
element circumstanţial agravant al acestei infracţiuni (o prevedere specială de agravare în acest
caz) tot pe motivul pluralităţii infractorilor (fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane
împreună)131.
Raţiunea pentru aceasta este că norma specială a fost elaborată în mod expres, particular, în
considerarea unui anumit tip de situaţie, pe care o disciplinează îndeaproape, ţinând cont anume
de particularităţile sale specifice, în timp ce norma generală a fost elaborată nu pentru a soluţiona
acea anumită ipoteză particulară, ci pentru orice tip de situaţie dintr-o anumită categorie mai
largă, în mod generic. Atunci când specificul particular al unei ipoteze a determinat
111
E.g., au acest caracter dispoziţiile privind sancţionarea tentativei cuprinse, în unele cazuri, la sfârşitul
reglementării unui titlu sau capitol din Partea specială a Codului penal (precum art. 217 - pentru unele incriminări din
Capitolul VII al Titlului I al Părţii speciale a Codului penal; art. 232 - pentru incriminările din Capitolul I al Titlului II al
Părţii speciale a Codului penal ş.a.).
P1
De pildă, putem indica cu acest titlu dispoziţiile art. 431 CP referitor la punerea în mişcare a acţiunii penale
numai la sesizarea comandantului, pentru unele infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor armate, săvârşite de
militari (art. 413-417 CP).
[3)
A se reţine, într-o atare ipoteză, atât forma agravată a violului, cât şi circumstanţa generală agravantă (de
pildă, atunci când violul s-ar comite de către patru persoane împreună) ar semnifica o dublă agravare a răspunderii
penale pe acelaşi temei, aspect de natură a încălca regula/principiul non (ne) bis in idem (în traducere liberă: nu de
două ori pentru acelaşi motiv).
însă reglementarea specială, reiese că este voinţa legiuitorului de a deroga astfel de la orice
eventuală reglementare generală în care s-ar putea cuprinde, potenţial, şi respectiva situaţie
(norma specială este reglementarea proprie, spre deosebire de reglementarea generală difuză,
nespecifică, ce, la nevoie - în absenţa reglementării specifice -, ar putea prelua şi disciplinarea
respectivului tip de cazuri, dar care cedează în faţa unei asemenea prevederi speciale destinate
anume acestuia).
Regula specialia generalibus derogant este însă aplicabilă şi în alte situaţii decât conflictul
dintre o normă penală generală şi una specială. Caracterul de specialitate al unei norme în raport
de o alta constituie o însuşire flexibilă, care nu aparţine exclusiv normelor penale speciale şi care
nu este limitată doar la comparaţia dintre normele penale generale şi acelea speciale. Ea se poate
manifesta inclusiv între norme de acelaşi tip, şi anume, după caz, norme generale (între ele) sau
norme speciale (între ele). Astfel, este posibil ca două norme penale, ambele generale, să intre în
conflict, manifestând aptitudine de aplicare în soluţionarea unui tip de situaţie juridică, dar
nefiind posibilă incidenţa ambelor (soluţiile la care conduc fiind eterogene), trebuind ca una să
cedeze în favoarea celeilalte. în acest caz, urmează a se determina care dintre cele două norme
penale - ambele generale - are (totuşi) un caracter de specialitate mai pronunţat în raport de
cealaltă, în reglementarea respectivului tip de situaţie juridică în contextul căreia s-a conturat
conflictul de aplicare dintre ele (în considerarea ipotezei în care a devenit incompatibilă aplicarea
lor cumulativă), aceea urmând a guverna ipoteza în cauză111. Aceeaşi situaţie se poate contura
(chiar mai des) între norme penale speciale (cu predilecţie între norme de incriminare),
conturându-se o ipoteză a concursului de norme penale121.
[1]
Astfel, de exemplu, în materia aplicării legii penale în timp, Codul penal reglementează (cu respectarea
anumitor premise) atât principiul aplicării extraactive a legii penale mai favorabile (după caz, legea mai favorabilă
nouă va retroactiva ori legea mai favorabilă anterioară va ultraactiva - art. 5 CP), cât şi pe acela al aplicării ultraactive
a legii penale temporare (art. 7 CP). Presupunând situaţia (tipică) a existenţei unei legi penale temporare mai drastice,
în timpul căreia se comite o faptă incriminată, a cărei judecată definitivă nu are loc până la intrarea în vigoare a unei
legi noi, mai favorabilă decât cea temporară anterioară, se poate observa apariţia unei situaţii conflictuale între
aplicarea principiului mitiorlex, potrivit reglementării din art. 5 CP, şi aplicarea principiului ultraactivităţii legii penale
temporare, conform reglementării din art. 7 CP (ambele dispoziţii reprezintă norme penale generale). în acest caz,
prevederea din art. 7 CP prezintă un grad de specialitate sporit faţă de aceea din art. 5 (este o normă penală generală
prezentând caracter de specialitate faţă de cealaltă normă penală generală), urmând a câştiga, aşadar, incidenţă în
aplicare, în vederea soluţionării juridice a ipotezei date, cu excluderea aplicării celeilalte norme, care, altfel (în
absenţa acesteia), ar fi avut vocaţie de aplicare (conducând la o rezolvare diferită a cazului). într-o altă ordine de idei,
s-ar mai putea exemplifica, de asemenea, prin raportare la dispoziţiile art. 36 alin. (3) CP, derogatorii în raport de cele
ale art. 33 alin. (2) CP. Deşi ambele sunt norme penale generale, vizând sancţionarea unei tentative [în opinia noastră,
infracţiunea rămâne la stadiul de tentativă în ipoteza reglementată potrivit art. 36 alin. (3) CP], în timp ce art. 33 alin.
(2) CP furnizează regula în materia sancţionării tentativei (sistemul diversificării de pedeapsă), prin art. 36 alin. (3) CP
se consacră o excepţie (sistemul parificării de pedeapsă) atunci când este vorba despre tentativă în cazul anumitor
infracţiuni (cele complexe pe conţinutul lor agravat, săvârşite cu intenţie depăşită).
[2]
Concursul de aplicare dintre două (sau chiar mai multe) norme penale speciale poate să intervină atât în
ipoteza în care toate normele în concurs sunt reglementate în acelaşi act normativ (de pildă, în Partea specială a
Codului penal), fie în acte normative distincte (spre exemplu, o normă de incriminare cuprinsă în Partea specială a
Codului penal are vocaţie de aplicare într-o ipoteză pentru care este incidenţă şi aplicarea unei norme de incriminare
prevăzute într-o altă lege penală). Pentru prima situaţie considerăm că putem exemplifica, de pildă, prin referire la
dispoziţiile cu nivel de specialitate sporit ale normei penale (speciale) de incriminare de la art. 433 CP (agresiunea
împotriva santinelei), faţă de dispoziţiile normelor (speciale) de incriminare de la art. 206 CP (ameninţarea) sau art.
193 CP (lovirea sau alte violenţe). A doua ipoteză credem că poate fi exemplificată, de pildă, prin referire la
dispoziţiile cuprinse în art. 107 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, în raport de incriminarea distrugerii potrivit
art. 253 CP, ori prin referire la dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 46/2008, în raport de incriminarea furtului, potrivit
art. 228 CP.
b) în considerarea criteriului autosuficienţeisau dependenţei în aplicare a normei faţă de alte

norme (după plenitudinea sau insuficienţa elementelor de structură internă, logico-juridică a
normei), se disting norme penale complete şi norme penale incomplete (o parte a doctrinei
apreciază această clasificare a fi echivalentă111 cu aceea în norme unitare, respectiv norme
divizate, aspect contestat potrivit unui alt punct de vedere[2]).
Normele penale complete prezintă toate elementele de structură internă necesare pentru a
face posibilă aplicarea lor. Aceste norme pot intra în relaţii de interdependenţă, în aplicarea lor
concretă, cu alte norme juridice131, dar nu necesită în mod absolut necesar interacţiunea cu o
anumită altă normă penală pentru a fi incidente şi aplicabile.
[1]
A se vedea, de pildă, G. A NTONIU , op. cit., p. 204; C. M ITRACHE , C R . M ITRACHE , op. cit., p. 70; C.
B ULAI , B.N. B ULAI , op. cit., p. 91, 92.
[2]
în acest sens, F L . S TRETEANU , D. N IŢU , op. cit., p. 91. Potrivit acestei abordări, care separă categoria
normelor complete, respectiv incomplete, pe de o parte, de categoria normelor unitare, respectiv divizate, pe de altă
parte, normele unitare (contextuale) ar fi reprezentate de acele norme care cuprind într-o singură dispoziţie legală
(un singur text, un unic articol normativ) întregul lor conţinut, toată structura lor, în timp ce normele divizate ar fi
reprezentate de acele norme legale care au conţinutul (elemente de structură) cuprins în reglementarea mai multor
articole (aşadar, divizate), potrivit unei strategii de tehnică normativă a legiuitorului, care elaborează respectivele
dispoziţii (articole) de o aşa manieră, încât aplicarea lor separată nu este posibilă. Practic, unitatea normei se menţine
în esenţa ei (norma are o structură internă proprie formată din toate elementele necesare pentru a se aplica
autonom), dar este scindată sub aspectul formei, al sediului reglementării, anumite părţi de structură ale normei (de
pildă, ipoteza şi dispoziţia) fiind prevăzute într-un cadru (un articol), iar alte părţi de structură ale aceleiaşi norme - iar
nu alte unei alte norme, diferite, de la care să fie împrumutate (ceea ce ar fi caracteristic pentru normele incomplete)
-, de exemplu, sancţiunea, fiind prevăzute într-un alt cadru (alt articol). Suma respectivelor elemente, adunate din
cadrele lor formale, disparate de reglementare, este însă completă şi suficientă pentru aplicarea de sine stătătoare a
textului normei astfel întregite, neimplicând (pentru completare) împrumutul niciunui element extern respectivei
norme din structura vreunei alte norme. Procedeul este specific mai ales incriminărilor cuprinse în legi penale
speciale (ori legi extrapenale, care conţin însă şi unele dispoziţii prezentând caracter penal). Astfel, de pildă, potrivit
Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie (republicată în M. Of. nr. 613 din 19 august 2014), se stabileşte, prin
art. 31 alin. (2), că „Este interzisă efectuarea fără consimţământul titularului a următoarelor acte: a) fabricarea,
folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea folosirii, oferirii spre vânzare ori vânzării, în cazul în
care obiectul brevetului este un produs; b) utilizarea procedeului, precum şi folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea
sau importul în aceste scopuri al produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, în cazul în care obiectul brevetului
este un procedeu". Dispoziţia legală nu conţine indicarea niciunei sancţiuni corespunzătoare transgresării acestei
interdicţii, nici precizarea tipului de ilicit (penal ori extrapenal) în care s-ar încadra un atare comportament. Separat,
potrivit art. 56 alin. (1) din acelaşi act normativ, se dispune că „încălcarea dispoziţiilor art. 31 alin. (2) constituie
infracţiunea de contrafacere şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă", întregindu-se astfel
norma a cărei reglementare a debutat la art. 31 alin. (2) (şi fixându-se natura juridică de normă de incriminare a
acesteia). De observat că textul art. 56 alin. (1) nu aparţine unei alte reglementări, unei alte norme, de la care să se
împrumute un element de structură care lipseşte în cazul unei norme incomplete, ci constituie însăşi acel element
lipsă, reglementat însă separat de celelalte elemente de structură ale uneia şi aceleiaşi norme, într-un cadru normativ
distinct. Plecând de la această viziune asupra semnificaţiei de norma penala divizata, apreciem că pot fi considerate
astfel de norme şi acele norme de incriminare care cunosc reglementarea unor forme derivate de la forma de bază
(după caz, forme atenuate ori forme agravate, calificate), în cazul cărora legiuitorul nu prevede însă aceste forme
derivate în acelaşi cadru normativ (articol) în care incriminează fapta respectivă în forma sa tip (de bază) - cum se
procedează adeseori: e.g., în cazul formelor agravate ale infracţiunii de viol [art. 218 alin. (3), (4) CP] ori în cazul
formelor agravate ale infracţiunii de ucidere din culpă [art. 192 alin. (2),
(3) CP] -, ci le reglementează într-un cadru propriu, separat (articole distincte faţă de cel în care este incriminată
forma tip a respectivei infracţiuni) - precum este cazul (e.g.) omorului calificat (art. 189 CP) faţă de infracţiunea de
omor (art. 188 CP) sau al furtului calificat (art. 229 CP) faţă de infracţiunea de furt (art. 228 CP) ori al distrugerii
calificate (art. 254 CP) faţă de infracţiunea de distrugere (art. 253 CP) etc.
131
Considerăm că ar fi inexactă afirmaţia potrivit căreia norma penală completă se poate aplica în mod de sine
stătător, într-un sens strict al termenului, deoarece din clasificarea anterior prezentată reamintim împrejurarea că
normele penale generale se aplică prin intermediul normelor penale speciale, iar acestea se completează şi se
sprijină, în aplicarea lor, pe dispoziţiile normelor generale. într-un asemenea context, ne este dificil să exprimăm
aptitudinea oricărei norme juridice (penale) de a se aplica strict şi absolut de sine stătător, existând numeroase şi
variate alternative de inter-relaţionare posibile între normele juridice penale. Pe de altă parte, caracterul complet
Normele penale incomplete sunt acele norme penale care nu prezintă toate elementele de
structură internă necesare pentru aplicarea lor de sine stătătoare, fiind imperativ necesară
completarea lor cu alte norme juridice, de la care preiau elementele de structură lipsă. în absenţa
acestei completări, aplicarea lor nu este posibilă, ele fiind norme trunchiate (sub aspectul
structurii, al elementelor constitutive esenţiale, ireductibile). Aceste norme juridice sunt, practic,
inactive în absenţa corelării lor cu alte norme juridice specifice (determinate sau determinabile),
care, prin completarea părţilor de structură lipsă ale normelor incomplete, permit activarea şi
funcţionarea (aplicarea) acestora (în acele cazuri concrete care ar reclama incidenţa lor). în
doctrină se distinge o subclasificare a normelor incomplete în norme în alb (norme-cadru), norme
de trimitere şi norme de referire.
Normele în alb (norme de incriminare-cadru) cuprind, în principiu, toate elementele de
structură necesare pentru aplicarea lor, dar îşi autolimitează incidenţa, condiţionând-o de
existenţa unei alte/unoralte norme juridice care să particularizeze ipotezele lor de aplicare. în
lipsa unei asemenea auto-condiţionări, norma juridică respectivă s-ar putea aplica, având vocaţie
pentru toate ipotezele posibile, de un anumit fel, care ar putea intra în sfera sa, însă este voinţa
suverană a legiuitorului a nu lăsa o asemenea vocaţie nedeterminată să se manifeste în mod
absolut. Drept urmare, se impune drept condiţie de activare a aplicabilităţii normei respective
existenţa, cumulativă, a unei alte norme, care să declanşeze în mod particular (în unul dintre
domeniile aflate, oricum, în aria vocaţiei generale de aplicare a respectivei norme) incidenţa
acesteia, astfel încât, pentru toate celelalte ipoteze (în cazul cărora nu vor exista asemenea norme
completatoare ori, mai bine spus, de activare a normei cadru), aceasta nu va fi funcţională (deşi
are vocaţie intrinsecă de aplicare).
Exemplul tipic pentru categoria normelor penale în alb (normelor de incriminare cadru) este
reprezentat de incriminarea exercitării fără drept a unei profesii sau activităţi, potrivit art. 348 CP*
[1]. Astfel, textul de incriminare în cauză conţine absolut toate elementele necesare aplicării sale
[„Exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activităţi pentru care legea cere autorizaţie ori
exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale (...) se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni
la un an sau cu amendă"], dar le însoţeşte de o dispoziţie cu rol şi efect de auto-limitare a
incidenţei sale concrete, în considerarea căreia norma devine incompletă şi necesită combinarea
cu o altă normă, specifică, pentru a îşi redobândi vocaţia de aplicare efectivă [„(...) dacă legea
specială prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează potrivit legii penale (...)"]. în
lipsa acestei precizări (pe care legiuitorul nu era în niciun fel ţinut să o facă), dispoziţia de
incriminare s-ar fi putut aplica în toate cazurile în care o profesie sau activitate necesitând o
autorizaţie s-ar fi desfăşurat în absenţa acesteia ori în alte condiţii decât cele legale. în prezenţa
circumstanţierii limitative astfel inserate, incriminarea rămâne inactivă ori de câte ori nu se
întâlneşte cu o normă specială care să dispună că exerciţiul unei anumite profesii sau activităţi
determinate, dintre acelea care necesită o autorizaţie de funcţionare, constituie infracţiune în
măsura în care se desfăşoară fără acea autorizaţie ori cu neobservarea condiţiilor legale. Practic,
în acest fel, legiuitorul creează posibilitatea ca exerciţiul, fără autorizaţie sau cu nerespectarea
condiţiilor legale, al unor profesii sau activităţi pentru care legea cere autorizaţie să nu fie
apreciat, totuşi, drept o activitate infracţională
al unei norme penale nu semnifică aprecierea posibilităţii stricte de aplicare izolată a acesteia, ci absenţa unui raport
de dependenţă punctual în aplicarea sa, în raport de a o anumită altă normă specifică de drept penal (fie aceasta
strict determinată ori doar relativ determinată sau chiar - numai - determinabilă)!
[1]
Pentru a facilita expunerea, redăm textul în cauză: „Exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activităţi
pentru care legea cere autorizaţie ori exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale, dacă legea specială
prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează potrivit legii penale, se pedepseşte cu închisoare de la 3
luni la un an sau cu amendă".
(deşi există vocaţie pentru aceasta, ca efect al dispoziţiei art. 348 CP), în măsura în care nu este în
vigoare o normă specială care să prevadă că o asemenea conduită, în respectivul domeniu de
activitate, constituie infracţiune şi se sancţionează ca atare (aspect ce conduce la activarea
incidenţei art. 348 CP pentru respectivul domeniu de activitate).
Specificul normelor de incriminare în alb este că există posibilitatea ca, la un anumit moment
dat, reglementarea lor să rămână complet inactivă, dar cu vocaţie de activare ulterioară. Tot ca
specific al normelor de incriminare în alb se subliniază constant în doctrină faptul că acestea nu se
completează neapărat cu dispoziţii ale unor norme preexistente ori existente la data intrării lor în
vigoare, ci se pot completa (şi cel mai adesea astfel se petrec lucrurile) cu dispoziţii ale unor
norme juridice care intră în vigoare posterior apariţiei şi intrării în vigoare a normei-cadru. Un
aspect discutabil şi cu implicaţii potenţial criticabile de anvergură (implicit în relaţie cu principii
fundamentale ale dreptului penal) îl constituie aptitudinea completării acestor norme juridice-
penale prin dispoziţii normative inferioare, din punct de vedere ierarhic, celor care sunt prevăzute
constituţional drept surse (izvoare) de drept penal (spre exemplu, prin prevederi cuprinse în legi
ordinare sau în ordonanţe simple ale Guvernului ori chiarîn hotărâri de Guvern etc.)[1]. Procedeul
este utilizat din raţiuni de tehnică legislativă, însă prezintă şi dezavantaje deloc neglijabile, care nu
îl recomandă pentru o întrebuinţare pe scară largă.
Separat de categoria normelor-cadru (în alb), există şi alte norme juridice incomplete, care nu
conţin totalitatea elementelor de structură internă necesare pentru a se putea aplica fără a
recurgere la completare prin raportare la o altă normă juridică, de la care preiau
elementul/elementele lipsă în cauză1 [2]. în mod tradiţional, aceste norme au fost
[1]
Practic, este discutabilă semnificaţia ce urmează a se atribui referirii din cuprinsul art. 348 CP la conceptul de
„lege specială" (dacă termenul este întrebuinţat stricto sensu sau loto sensu şi dacă se au în vedere doar legile penale
speciale ori, în genere, legile speciale).h funcţie de opţiunea interpretativă aleasă, soluţiile la problema astfel indicată
urmează a fi radical diferite. Spre exemplu, apreciind (deducţia noastră) că termenul de lege specială utilizat în
cuprinsul art. 348 CP nu se referă neapărat la legile penale speciale, precum şi că noţiunea de lege este utilizată în
sens larg, o parte a doctrinei consideră că normele penale în alb (cadru) se subclasifică în proprii şi improprii, iar
acelea proprii ar fi reprezentate tocmai de dispoziţiile de incriminare care s-ar completa, pentru a deveni active, cu
norme de activare cuprinse în acte normative inferioare celor care reprezintă, ca regulă, izvoare formale ale dreptului
penal! - a se vedea, în acest sens, F L . S TRETEANU , D. N IŢU , op. cit., p. 93. De pildă, conform art. 355 alin. (1) CP, se
incriminează fapta de răspândire a bolilor la animale sau plante, constând în „Nerespectarea măsurilor privitoare la
prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase la animale sau plante ori a dăunătorilor, dacă a avut ca urmare
răspândirea unei asemenea boli ori a dăunătorilor". Or, după cum indică doctrina, „măsurile de prevenire sau
combatere a bolilor sau dăunătorilor sunt prevăzute în legi speciale prin care se reglementează diferite domenii de
activitate, dar şi în acte, ordine, dispoziţii emise de autorităţile administrative pentru anumite zone, centre sau
localităţi contaminate, având rolul de a opri răspândirea bolilor ori a dăunătorilor, prin adoptarea unor măsuri
restrictive şi constrângătoare, iar dacă acestea sunt încălcate, prin aplicarea sancţiunii penale" - I. T ĂNĂSESCU , în G.
A NTONIU , T. T OADER ( COORD .), op. cit., p. 810, 811. Pentru actele normative completatoareîn acest domeniu, a se
vedea O.U.G. nr. 11/2006 privind măsurile ce se aplică pentru monitorizarea, combaterea şi eradicarea gripei aviare
pe teritoriul României (M. Of. nr. 184 din 27 februarie 2006) şi Ordinul nr. 34/2009 pentru aprobarea Normei sanitare
veterinare privind regulile generale de biosecuritate în exploataţiile de creştere a bovinelor, emis de către Autoritatea
Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor.
[2]
Cu titlu de exemplu, indicăm incriminarea tâlhăriei (art. 233 CP), descrisă de lege ca reprezentând un furt
comis prin (sau urmat de) ameninţare sau violenţă (alături de alte cerinţe constitutive) - astfel, aplicarea normei
indicate nu ar fi posibilă fără raportare la norma de incriminare a furtului (art. 228 CP), pe de o parte, respectiv a
ameninţării (art. 206 CP) ori a lovirii sau altor violenţe (art. 193 CP), pe de altă parte, pentru a stabili în ce constau
faptele respective, amintite în cuprinsul incriminării tâlhăriei. De asemenea, într-o formă agravată [art. 234 alin. (1)
lit. f) CP], tâlhăria este calificată atunci când se săvârşeşte prin violare de domiciliu sau sediu profesional - devine,
aşadar, necesară raportarea la normele de incriminare care descriu aceste fapte (art. 224 şi art. 225 CP) -, iar într-o
altă formă de calificare [art. 234 alin. (2) CP], tâlhăria este şi mai gravă atunci când a fost comisă în condiţiile art. 229
alin. (3) CP- se impune deci raportarea la respectiva dispoziţie (conţinând incriminarea anumitor forme calificate ale
furtului). Potrivit unei alte forme calificate [art. 234 alin. (3) CP], tâlhăria se sancţionează cu aceeaşi
(deşi există vocaţie pentru aceasta, ca efect al dispoziţiei art. 348 CP), în măsura în care nu este în
vigoare o normă specială care să prevadă că o asemenea conduită, în respectivul domeniu de
activitate, constituie infracţiune şi se sancţionează ca atare (aspect ce conduce la activarea
incidenţei art. 348 CP pentru respectivul domeniu de activitate).
Specificul normelor de incriminare în alb este că există posibilitatea ca, la un anumit moment
dat, reglementarea lor să rămână complet inactivă, dar cu vocaţie de activare ulterioară. Tot ca
specific al normelor de incriminare în alb se subliniază constant în doctrină faptul că acestea nu se
completează neapărat cu dispoziţii ale unor norme preexistente ori existente la data intrării lor în
vigoare, ci se pot completa (şi cel mai adesea astfel se petrec lucrurile) cu dispoziţii ale unor
norme juridice care intră în vigoare posterior apariţiei şi intrării în vigoare a normei-cadru. Un
aspect discutabil şi cu implicaţii potenţial criticabile de anvergură (implicit în relaţie cu principii
fundamentale ale dreptului penal) îl constituie aptitudinea completării acestor norme juridice-
penale prin dispoziţii normative inferioare, din punct de vedere ierarhic, celor care sunt prevăzute
constituţional drept surse (izvoare) de drept penal (spre exemplu, prin prevederi cuprinse în legi
ordinare sau în ordonanţe simple ale Guvernului ori chiarîn hotărâri de Guvern etc.)[1]. Procedeul
este utilizat din raţiuni de tehnică legislativă, însă prezintă şi dezavantaje deloc neglijabile, care nu
îl recomandă pentru o întrebuinţare pe scară largă.
Separat de categoria normelor-cadru (în alb), există şi alte norme juridice incomplete, care nu
conţin totalitatea elementelor de structură internă necesare pentru a se putea aplica fără a
recurgere la completare prin raportare la o altă normă juridică, de la care preiau
elementul/elementele lipsă în cauză1 [2]. în mod tradiţional, aceste norme au fost
[1]
Practic, este discutabilă semnificaţia ce urmează a se atribui referirii din cuprinsul art. 348 CP la conceptul de
„lege specială" (dacă termenul este întrebuinţat stricto sensu sau loto sensu şi dacă se au în vedere doar legile penale
speciale ori, în genere, legile speciale).] n funcţie de opţiunea interpretativă aleasă, soluţiile la problema astfel
indicată urmează a fi radical diferite. Spre exemplu, apreciind (deducţia noastră) că termenul de lege specială utilizat
în cuprinsul art. 348 CP nu se referă neapărat la legile penale speciale, precum şi că noţiunea de lege este utilizată în
sens larg, o parte a doctrinei consideră că normele penale în alb (cadru) se subclasifică în proprii şi improprii, iar
acelea proprii ar fi reprezentate tocmai de dispoziţiile de incriminare care s-ar completa, pentru a deveni active, cu
norme de activare cuprinse în acte normative inferioare celor care reprezintă, ca regulă, izvoare formale ale dreptului
penal! - a se vedea, în acest sens, F L . S TRETEANU , D. N IŢU , op. cit., p. 93. De pildă, conform art. 355 alin. (1) CP, se
incriminează fapta de răspândire a bolilor la animale sau plante, constând în „Nerespectarea măsurilor privitoare la
prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase la animale sau plante ori a dăunătorilor, dacă a avut ca urmare
răspândirea unei asemenea boli ori a dăunătorilor". Or, după cum indică doctrina, „măsurile de prevenire sau
combatere a bolilor sau dăunătorilor sunt prevăzute în legi speciale prin care se reglementează diferite domenii de
activitate, dar şi în acte, ordine, dispoziţii emise de autorităţile administrative pentru anumite zone, centre sau
localităţi contaminate, având rolul de a opri răspândirea bolilor ori a dăunătorilor, prin adoptarea unor măsuri
restrictive şi constrângătoare, iar dacă acestea sunt încălcate, prin aplicarea sancţiunii penale" - I. T ĂNĂSESCU , în G.
A NTONIU , T. T OADER ( COORD .), op. cit., p. 810, 811. Pentru actele normative completatoare în acest domeniu, a se
vedea O.U.G. nr. 11/2006 privind măsurile ce se aplică pentru monitorizarea, combaterea şi eradicarea gripei aviare
pe teritoriul României (M. Of. nr. 184 din 27 februarie 2006) şi Ordinul nr. 34/2009 pentru aprobarea Normei sanitare
veterinare privind regulile generale de biosecuritate în exploataţiile de creştere a bovinelor, emis de către Autoritatea
Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor.
[2]
Cu titlu de exemplu, indicăm incriminarea tâlhăriei (art. 233 CP), descrisă de lege ca reprezentând un furt
comis prin (sau urmat de) ameninţare sau violenţă (alături de alte cerinţe constitutive) - astfel, aplicarea normei
indicate nu ar fi posibilă fără raportare la norma de incriminare a furtului (art. 228 CP), pe de o parte, respectiv a
ameninţării (art. 206 CP) ori a lovirii sau altor violenţe (art. 193 CP), pe de altă parte, pentru a stabili în ce constau
faptele respective, amintite în cuprinsul incriminării tâlhăriei. De asemenea, într-o formă agravată [art. 234 alin. (1)
lit. f) CP], tâlhăria este calificată atunci când se săvârşeşte prin violare de domiciliu sau sediu profesional-devine,
aşadar, necesară raportarea la normele de incriminare care descriu aceste fapte (art. 224 şi art. 225 CP) -, iar într-o
altă formă de calificare [art. 234 alin. (2) CP], tâlhăria este şi mai gravă atunci când a fost comisă în condiţiile art. 229
alin. (3) CP- se impune deci raportarea la respectiva dispoziţie (conţinând incriminarea anumitor forme calificate ale
furtului). Potrivit unei alte forme calificate [art. 234 alin. (3) CP], tâlhăria se sancţionează cu aceeaşi
bibllotecahamangiu.ro 26.03.2018 11:03:51

de principiu a identificării unui criteriu clar, unitar şi sigur de afirmare previzibilă a naturii juridice
a normei incomplete respective.
Deşi în doctrină s-au propus, de-a lungul timpului, şi astfel de criterii (spre exemplu, în funcţie
de elementul de structură lipsă al normei incomplete, urmând a se aprecia, de pildă, că absenţa
dispoziţiei - sau a unor elemente ale acesteia - indică o normă de referire, iar absenţa sancţiunii
califică norma incompletă ca fiind de trimitere)111, aceste opinii nu au atins punctul unei adeziuni
doctrinare unanime. în plus, fluctuaţiile în reglementare manifestate de legiuitor (şi tendinţa
acestuia de a nu reacţiona întotdeauna prompt la soluţiile ştiinţifice propuse în doctrină) au
alimentat rezervele care se pot formula faţă de adoptarea ca absolut valabilă a unei atari viziuni.
în momentul de faţă, aparent, miza concretă a problemei pare a fi mult diminuată ca efect al
existenţei unei prevederi normative exprese care tinde a estompa distincţiile dintre cele două
categorii de norme incomplete în discuţie. Astfel, potrivit art. 5 din Legea nr. 187/2012 pentru
punerea în aplicare a Codului penal, se dispune, potrivit alin. (1), că, „Atunci când o normă penală
face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai multe elemente,
modificarea normei completatoare atrage şi modificarea normei incomplete"; în continuare,
conform alin. (2), se prevede că, „în cazul abrogării normei completatoare, norma incompletă va
păstra elementele preluate de la aceasta, inclusiv limitele de pedeapsă, în forma existentă la data
abrogării, afară de cazul în care legea dispune altfel".
Se poate lesne observa că dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 descriu un
mecanism corespunzător (potrivit teoriei ante-indicate) normelor incomplete de referire (în
pofida împrejurării că în cuprinsul textului se utilizează termenul „trimitere", iar nu acela de
„referire")* 121 - prin aceea că o modificare a normei completatoare atrage şi modificarea,
corespunzătoare, a normei incomplete, aceasta fiind, aşadar, subordonată celeilalte -, în timp ce
prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 descriu un mecanism corespunzător (potrivit
teoriei ante-indicate) normelor incomplete de trimitere - prin aceea că abrogarea normei
completatoare nu va implica în mod necesar şi automat abrogarea corelativă a normei
incomplete, aceasta devenind, aşadar, în acest caz, autonomă faţă de cealaltă. Prin urmare,
soluţia pentru care a optat legiuitorul contemporan este una eclectică şi funcţională, normele
incomplete care nu intră în categoria celor în alb (cadru) urmând a se comporta, după caz, ori ca
norme de referire, ori ca norme de trimitere, în funcţie de operaţiunea legislativă care afectează
dispoziţiile lor completatoare. Astfel, de principiu, ele se vor comporta ca norme de referire
atunci când prevederile lor completatoare vor fi doar modificate. Dacă însă acestea vor fi
abrogate, fără ca dispoziţiile abrogatoare să facă vreo specificare expresă cu privire la soarta
normelor incomplete, atunci acestea din urmă se vor comporta ca dispoziţii de trimitere, urmând
a-şi continua activitatea (rămân în vigoare), încorporând în structura lor acele elemente lipsă
preluate de la normele completatoare în ultima formă de activitate a acestora (momentul
anterior abrogării lor).
Această rezolvare normativă expresă vine să estompeze, astfel, distincţia clasic operată, sub
aspect teoretic, între categoria normelor juridice de referire şi aceea a normelor juridice de
trimitere, limitând, totodată, şi dificultăţile (precum şi polemicile şi controversele doctrinare)
111 FL. STRETEANU, D. NIŢU, op.

cit., p. 96.
121
Pornind de la această observaţie, în doctrină s-a avansat deja propunerea de unificare sub denumirea
comună de norme incomplete de trimitere a categoriilor de norme incomplete anterior separate în cele două
tipuri: de referire şi de trimitere. Practic, aceasta ar conduce la subclasificarea normelor incomplete doar în
două categorii, anume: norme în alb (norme-cadru), respectiv norme de trimitere (această din urmă categorie
incluzând atât ceea ce în mod clasic se desemna prin conceptul de norme de trimitere, cât şi ceea ce în mod
clasic se desemna prin conceptul de norme de referire). în acest sens, a se vedea FL. S TRETEANU , D. N IŢU , op.
cit., p. 97.
cărora afirmarea respectivei diferenţieri le-a dat naştere şi pe care le-a întreţinut. Cu toate
acestea, apreciem că problematica în cauză nu devine cu totul caducă (motiv pentru care i-am
acordat acest spaţiu în expunerea realizată), prin prisma a două chestiuni care se pot ridica în
raport de sursa soluţionării astfel indicate.
în primul rând, este de remarcat faptul că această clasificare a normelor juridice incomplete
în dispoziţii de trimitere, respectiv de referire nu este specifică exclusiv materiei penale (dreptului
penal), fiind regăsită şi în raport de alte discipline de studiu, corelative altor ramuri ale sistemului
dreptului. Sub acest aspect, este de meditat asupra măsurii în care o prevedere expresă, cuprinsă
într-un act normativ lipsit de vocaţia universalităţii, strict corespunzător unui anumit domeniu
juridic - şi anume cel penal -. precum este cazul art. 5 din Legea nr. 187/2012, ar putea impune o
soluţie general valabilă în legătură cu această problemă111.
în al doilea rând, nu trebuie neglijat faptul că, inclusiv în raport de efectele produse în materia
dreptului penal, se ridică problema eficienţei temporale a soluţiei astfel formulate, şi anume dacă
este ea o rezolvare cu vocaţie perpetuă ori numai o rezolvare punctuală, într-un context strict
determinat, al cărui cadru nu îl poate transcende nici măcar în domeniul de activitate în care a
fost implementată. Astfel, dispoziţia este situată nu în cuprinsul Codului penal sau al vreunei legi
penale cu vocaţie nedeterminată de aplicare temporală, ci în cuprinsul unui act normativ dedicat
punerii în aplicare a Codului penal, aşadar, o lege prin natura ei tranzitorie, elaborată special
pentru conjunctura trecerii de la aplicarea Codului penal anterior (din 1968) la intrarea în vigoare
a Codului penal actual (din 2009). Prin urmare, nu este lipsit de caracter rezonabil să se aprecieze
că prevederile sale sunt strict limitate la reglementarea situaţiilor de tip tranzitoriu, fără a putea
depăşi însă acest cadru, aşadar, fără a putea guverna juridic situaţii corespunzătoare unor
împrejurări de fapt născute sub imperiul activităţii legii penale generale în vigoare în prezent
(apărute ulterior datei de 1 februarie 2014)[2].
Cu alte cuvinte, prin însuşi sediul materiei, considerăm că nu se impune cu puterea evidenţei
dacă soluţia eclectică şi funcţională implementată (cel puţin) în legislaţia penală, cu privire la
estomparea distincţiei dintre categoria normelor (incomplete) de trimitere şi a celor de referire,
reprezintă o rezolvare strict tranzitorie, specifică doar acelor cauze apărute pe fondul trecerii de la
activitatea fostului Cod penal la aceea a Codului penal actual, sau se impune ca o soluţie general
valabilă (cel puţin) în domeniul penal, urmând să guverneze şi pe viitor cauze străine de
respectivul raport de tranziţie legislativă.
c) în considerarea criteriului prezenţei sau absenţei caracterului obligatoriu al dispoziţiei
legale prevăzute, (şi) normele penale pot fi clasificate în imperative (categorice) şi permisive
(dispozitive).
Majoritatea normelor penale sunt imperative, impunând în mod categoric, sub sancţiune, o
anumită conduită subiecţilor de drept, de la care aceştia nu se pot abate fără a-şi asuma * 121
111
Practic, se ridică întrebarea dacă dispoziţiile legale în cauză acreditează un mecanism general de soluţionare
a chestiunii departajării normelor juridice de trimitere de cele de referire ori aduc numai o soluţie particulară ramurii
dreptului penal, pentru această problemă mai vastă, în condiţiile în care chiar textul se referă specific la norme
penale incomplete (existând şi alte elemente de raportare strict circumscrise domeniului penal, precum raportarea la
limite de pedeapsă).
121
Este adevărat că împotriva acestei perspective s-ar putea invoca inclusiv faptul că dispoziţiile Legii de punere
în aplicare a Codului penal tind a fi modificate (implicit, aşadar, că acestea continuă să activeze) chiar şi ulterior
intrării în vigoare a Codului penal. Astfel, de pildă, este de menţionat că, la data de 15 noiembrie 2017, Guvernul
României a adoptat un proiect de lege pentru modificarea şi completarea Codului penal, a Codului de procedură
penală, dar şi a Legii nr. 187/2012, precum şi a altor acte normative (în acest sens, a se vedea
https://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2017/ll/Proiect-24.pdf şi http://gov.ro/ro/guvernul/sedinte-guvern/
modifica rile-la-legislatia-penala-i-procesual-penala-adoptate-in-edinta-de-guvern).
obligaţia legală (riscul) de a suferi consecinţele negative ale transgresiunii, prin angajarea
răspunderii penale. Astfel sunt toate normele (penale speciale) de incriminare, prin care
legiuitorul descrie faptele interzise cu titlu de infracţiuni, prevăzând (şi astfel avertizând) şi care
este sancţiunea penală specifică (pedeapsa) incidenţă în ipoteza comiterii lor. Prin aceste norme,
legiuitorul nu recomandă în mod facultativ un anumit comportament de la subiecţii de drept, ci îl
impune de o manieră autoritară, sub ameninţarea sancţiunii penale aplicabile celor care ar
nesocoti ordinul astfel impus. în funcţie de tipul conduitei prescrise, aceste norme se subclasifică
în prohibitive, respectiv onerative.
Cele prohibitive (reprezentând majoritatea normelor de incriminare) interzic, sub sancţiune
penală, adoptarea unui anumit tip de comportament (impun, ca regulă, o atitudine pasivă, de a nu
face ceva care ar aduce atingere unei anumite valori sociale determinate). Aceste norme
descurajează comportamentele (manifestările) prin care s-ar aduce în mod activ atingere
anumitor valori/relaţii sociale111. Prin urmare, aceste norme sunt încălcate prin adoptarea
comportamentelor prohibite, prin comiterea faptelor interzise deci în mod tipic* 121, prin trecerea
la acţiune. De aceea, infracţiunile astfel săvârşite (prin nerespectarea unei norme prohibitive) sunt
apreciate a fi (sunt clasificate ca) infracţiuni comisive (infracţiuni săvârşite prin comisiune, prin
realizarea unei acţiuni interzise de lege)131.
Normele onerative, dimpotrivă, impun adoptarea unui anumit tip de comportament,
ameninţând cu sancţiunea penală subiecţii de drept care omit să adopte respectiva conduită (care
se abţin de la a face ceea ce legea penală impune a se face în mod obligatoriu). în cazul acestora
din urmă se încurajează comportamentul activ, dinamic, acţiunea într-un anumit sens, normele
onerative fiind înfrânte prin rămânerea în pasivitate (inacţiune), prin neadoptarea conduitei
impuse de lege141. Prin urmare, infracţiunile astfel săvârşite (prin nerespectarea normelor
onerative) sunt apreciate a fi (sunt clasificate ca) infracţiuni omisive (infracţiuni săvârşite prin
omisiune, prin lipsa de realizare a unei acţiuni impuse de lege, prin rămânerea într-o pasivitate
interzisă de lege)151.
Câteodată, una şi aceeaşi normă poate exprima atât o dispoziţie (variantă de incriminare)
prohibitivă, cât şi una onerativă, ca tipuri de conduită alternative, în mod egal declarate
111
Comportamentele prin care se poate aduce în mod activ (prin a face ceva) atingere valorilor/relaţiilor sociale
pot fi numite conduite/comportamente ilicite pozitive. Referirea la termenul „pozitiv"
nu are în vedere
aprecierea valorii lor sociale, juridice sau morale (din contră, sub aceste aspecte, faptele în cauză pot fi apreciate ca
negative, iar nu ca pozitive), ci faptul că persoana respectivă exercită activ (în realitatea obiectivă înconjurătoare) un
comportament exterior, în sfera acelor valori/relaţii sociale, care să le pericliteze sau prejudicieze pe acestea; prin
urmare, ea se manifestă în exterior prin cheltuire de energie, face ceva, acţionează, aşadar, are un comportament
pozitiv
121din punct de vedere mecanic/fizic (iar nu valoric).
Pentru ipotezele atipice, în care o infracţiune comisivă, prin natura sa, este aptă de comitere prin omisiune
(inacţiune), a se vedea reglementarea din art. 17 CP.
131
Sunt astfel de norme, spre exemplu, cele care incriminează: omorul (art. 188 CP), furtul (art. 228 CP), violul
(art. 218 CP), luarea/darea de mită (art. 289/art. 290 CP) etc.
[4)
Comportamentele prin care se poate aduce în mod pasiv (prin a nu face ceva ce se impunea a fi realizat,
existând o dispoziţie legală imperativă în acest sens) atingere valorilor/relaţiilor sociale pot fi numite conduite/
comportamente ilicite negative. Referirea la termenul „negativ" nu are în vedere aprecierea valorii lor sociale, juridice
sau morale (deşi ele reprezintă şi din această perspectivă comportamente negative), ci faptul că persoana în cauză nu
exercită activ (în realitatea obiectivă înconjurătoare) un comportament exterior, ci rămâne în pasivitate într-un
asemenea context, încât, tocmai prin inacţiune, periclitează sau prejudiciază valori/relaţii sociale pe care, acţionând,
le-ar fi putut proteja. Prin urmare, ea nu se manifestă în exterior prin cheltuire de energie, nu face ceva, nu
acţionează, aşadar, are un comportament negativ din punct de vedere mecanic/fizic (separat de împrejurarea că, şi
sub aspect valoric, inacţiunii-în ipotezele date-i se poate atribui aceeaşi calificare).
151
Sunt astfel de norme, de pildă, cele care incriminează: nedenunţarea (art. 266 CP), omisiunea sesizării (art.
267 CP), neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă (art. 349 CP), neluarea măsurilor necesare în
operaţiunile navale (art. 426 CP) etc.
indezirabile din punct de vedere juridico-penal111. Alteori, o conduită corespunzătoare, în

principiu (în abstract), unuia dintre cele două tipuri de norme astfel relevate poate ajunge să se
manifeste, în mod excepţional, pe caz concret, în anumite condiţii (sau într-un anumit context ori
în prezenţa anumitor calităţi ale persoanelor implicate sau în mod consecutiv unor conduite
particulare determinate, anterioare, ale acestor persoane), printr-un comportament
corespunzător celuilalt tip de normă. Mai precis, uneori, o faptă comisivă se poate săvârşi şi prin
omisiune121, respectiv o faptă omisivă se poate săvârşi şi prin comisiune131. Aceste aspecte
particulare nu modifică însă calificarea principală (legală, abstractă) de referinţă, ci doar o
circumstanţiază, astfel luând naştere categoriile de infracţiuni (comisive,
săvârşite prin omisiune), respectiv (potrivit unei opinii) infracţiunile (omisive,
săvârşite prin comisiune).
Normele juridice permisive (dispozitive) sunt mai rare în dreptul penal, în această categorie
putându-se integra unele dispoziţii generale de drept penal, care se adresează cu predilecţie
organelor judiciare competente a aplica legea penală. Prin asemenea norme, legiuitorul nu
impune (nu ordonă), ci oferă o posibilitate, creează o opţiune/alternativă pe care o lasă la
aprecierea titularului dreptului (indicând, eventual, imperativ, criteriile în considerarea cărora
trebuie efectuată opţiunea şi/sau efectele unei anumite alegeri)141.
Uneori, aprecierea caracterului imperativ sau permisiv al unei norme constituie o operaţiune
relativă, al cărei rezultat poate varia în funcţie de perspectiva de abordare a dispoziţiei legale în
cauză151.
[1]
E.g.: potrivit normei de incriminare a mărturiei mincinoase (art. 273 CP), va constitui infracţiunea în cauză
atât „Fapta martorului care (...)face afirmaţii mincinoase" (s.n.) - activitate comisivă cât şi fapta martorului care „nu
spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat" (s.n.)- activitate
omisivă; sau, conform normei de incriminare a neglijenţei în serviciu (art. 298 CP), constituie infracţiunea astfel
denumită atât „încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea
acesteia" (s.n.) - omisiune -, cât şi fapta acelui funcţionar public săvârşită prin „îndeplinirea (...) defectuoasă" (s.n.) -
comisiune; ş.a.m.d.
[2]
De pildă, deşi de regulă omorul constituie o faptă comisivă (se acţionează în vederea suprimării vieţii unei
fiinţe umane), există ipoteze faptice în care este posibil ca fapta să se săvârşească şi omisiv. Un exemplu clasic este
acela al mamei unui copil nou-născut, care în mod intenţionat nu acordă acestuia îngrijiri minime (nu îl hrăneşte, nu îl
protejează termic îmbrăcându-l etc.), deşi avea posibilitatea de a o face (obligaţia este implicită, în mod natural),
astfel încât copilul încetează din viaţă. Cu acelaşi titlu, de infracţiune comisiv-omisivă, s-ar putea exemplifica situaţia
proprietarului unui câine de rasă agresivă, care îşi lasă animalul liber şi fără botniţă într-un loc public (spre exemplu,
un parc), fără a interveni în situaţia în care acesta atacă şi mutilează (sau chiar ucide) o terţă persoană; sau situaţia
celui care, după efectuarea unor lucrări de reparaţie, nu acoperă gura unui canal situat pe acostament, cu urmarea
căderii (şi lovirii sau vătămării ori survenirii decesului) unui pieton nevăzător/neatent etc.
[3]
Asupra acestei posibilităţi (mai precis, asupra relevanţei sau irelevanţei sale în materie juridico-penală, pentru
a acredita o potenţială clasificare a infracţiunilor în omisive proprii şi - respectiv-omisive prin comisiune) nu există o
unanimitate de opinii în doctrină, ipoteza nefiind acceptată de unii autori; vom reveni asupra acestui aspect, în
contextul expunerii clasificărilor infracţiunii (infracţiuni comisive/infracţiuni omisive).
[4]
Categoria acestor norme penale se poate exemplifica prin raportare la acordarea sau neacordarea
beneficiului unor instituţii de individualizare, precum: renunţarea la aplicarea pedepsei (art. 80 CP), amânarea
aplicării pedepsei (art. 83 CP), suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei (art. 91 CP), liberarea
condiţionată (art. 99 şi art. 100 CP). Astfel, de pildă, în condiţiile prevăzute de lege, art. 80 CP dispune că „Instanţa
poate (s.n.) dispune renunţarea la aplicarea pedepsei (...)".
[5]
De pildă, prin excepţie de la regulă (principiul oficialităţii în materie penală - potrivit acestuia, activitatea de
tragere la răspundere penală se desfăşoară de către organele judiciare competente din oficiu, fără a fi necesară vreo
autorizare/încuviinţare/manifestare expresă de voinţă din partea persoanei direct lezate prin săvârşirea infracţiunii şi
indiferent de maniera în care organele judiciare au fost sesizate despre comitere acesteia), în cazul anumitor
infracţiuni (expres prevăzute de lege), activitatea de tragere la răspundere penală (urmărirea penală şi judecata) nu
se desfăşoară din oficiu, ci numai în urma unei anumite manifestări de voinţă a persoanei vătămate, manifestată prin
formularea şi menţinerea, de către aceasta, a unei sesizări specifice, denumită plângere prealabila. în acest sens,
anumite norme de incriminare au ataşată o dispoziţie legală, potrivit căreia acţiunea penala (în cazul comiterii unei
infracţiuni care se încadrează în una dintre respectivele norme de incriminare) se pune în mişcare la plângerea
d) în funcţie de criteriul tipului sancţiunii legal prevăzute™, respectiv de nivelul de

individualizare legală a acesteia şi de aptitudinea sancţiunii în abstract prevăzute de a fi sau nu
adaptată judiciar, în considerarea unor aspecte particulare (variate), normele juridice (inclusiv
cele) penale (cu predilecţie cele penale speciale)121 se pot clasifica în norme cu sancţiune
nedeterminată, norme cu sancţiune absolut determinată, norme cu sancţiune relativ determinată.
Normele cu sancţiune nedeterminată nu indică deloc (nici măcar în gen/specie/tip) felul
sancţiunii131, pe când celelalte îl indică într-o manieră mai mult sau mai puţin strictă, lăsând (cele
relativ determinate141) sau nu (cele absolut determinate151) loc pentru individualizare, din punct
de vedere al duratei sau cuantumului sancţiunii, în cadrul genului/tipului/speciei respective. în
considerarea faptului că principiul individualizării tinde a fi admis (în genere) ca un principiu
fundamental în dreptul penal contemporan, legiuitorul penal a limitat la maximum sancţiunile de
drept penal absolut determinate pe care le instituie în dreptul pozitiv, axându-se, în principal,
asupra sancţiunilor relativ-determinate, la nivel abstract161.
Dacă ne raportăm la sancţiuni relativ-determinate, devine necesară explicarea conceptelor de
limite generale, respectiv limite speciale ale sancţiunii (ale unei anumite categorii de * 1 2 3 4
prealabila a persoanei vătâmate (a se vedea, spre exemplu, ameninţarea, art. 206 CP). în asemenea ipoteze, prin
coroborare cu dispoziţiile penale generale în materie (art. 157 şi art. 158 CP), precum şi cu cele procesuale penale
incidente [art. 16 alin. (1) lit. e) sau g) şi art. 314, art. 315, respectiv art. 396 alin. (6) CPP], reiese un caracter imperativ
al normei, din perspectiva organelor judiciare (astfel, acestea nu vor putea instrumenta respectiva cauză, în vederea
tragerii la răspundere penală a persoanei care a comis fapta incriminată, decât în măsura în care există formulată, de
către persoana vătămată, o plângere prealabilă), respectiv un caracter permisiv al normei, din perspectiva subiectului
pasiv al infracţiunii (persoana vătămată), care are (aşadar) dreptul de a formula sau nu plângerea prealabilă.
[1]
Numită sancţiune abstracta (prevăzută de lege), pentru a fi deosebită de sancţiunea concretă (aplicată de
instanţa de judecată), reprezentând sancţiunea (legală) adaptată şi particularizată judiciar, în funcţie de specificul şi
de circumstanţele fiecărei speţe determinate, ale fiecărui caz în parte.
[2]
Clasificarea este specifică normelor de incriminare. Particularitatea normelor penale generale (şi a acelor
norme penale speciale care nu sunt norme de incriminare) face ca acestea fie să nu prezinte sancţiune, fie să implice
sancţiuni proprii, care nu prezintă neapărat un caracter specific dreptului penal (nulitatea, anularea, revocarea,
fundamentarea admiterii unei căi ordinare sau extraordinare de atac etc.). Spre exemplu, a se vedea instituţia
revocării suspendării sub supraveghere a executării pedepsei (art. 96 CP).
[3]
Spre exemplu, o asemenea normă ar fi aceea care ar stipula că un anumit tip de comportament urmează a
atrage cele mai severe reacţii ale autorităţii, respectiv că se va sancţiona cu toată asprimea legii, fără a indica nici
măcar generic felul sancţiunii aplicabile (ca tip/gen/specie). Asemenea dispoziţii sancţionatorii nu mai există de lege
lata în România.
[4]
în cazul sancţiunilor relativ determinate, se prevăd normativ tipul/genul/specia sancţiunii, precum şi limitele
între care se poate stabili şi aplica aceasta (de exemplu, pentru comiterea unei infracţiuni de omor, urmează a se
aplica pedeapsa cu închisoarea de la 10 la 20 de ani), organul de aplicare a legii urmând ca între respectivele limite să
stabilească (şi, eventual, să aplice) un cuantum/o durată concret/ă al/a acelui tip de sancţiune (de pildă, unei
persoane care a comis acea infracţiune, în anumite împrejurări, i se va stabili o pedeapsă de 12 ani închisoare, altei
persoane, care a comis acea infracţiune în alte împrejurări, i se va stabili o pedeapsă de 17 ani închisoare etc.).
151
0 sancţiune absolut determinată este aceea care, fiind indicată normativ în genul/tipul/specia sa, nu poate fi
individualizată, adaptată în considerarea anumitor particularităţi ale unui caz concret, urmând a se aplica invariabil
pentru toate cazurile de acelaşi fel, indiferent de variaţiile obiective sau subiecte existente între acestea. Spre
exemplu, pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu poate fi adaptată, în momentul pronunţării, cazului concret. Astfel, dacă
aceasta este unica pedeapsă prevăzută de lege pentru comiterea unei infracţiuni [cum este cazul, de pildă, potrivit
art. 438 alin. (2) CP - infracţiunea de genocid, forma agravată], instanţa o va pronunţa în mod egal pentru oricare
persoană fizică majoră care a săvârşit respectiva infracţiune, fără a o putea adapta suplimentar faţă de dispunerea sa
legală (abstractă).
161
Considerăm că precizarea la nivel abstract referitor la instituirea sancţiunilor relativ determinate, ca regulă, în
dreptul penal actual, este necesară, deoarece, la nivelul sancţiunii concret determinate (judiciar stabilite), ne aflăm în
faţa unei sancţiuni absolut determinate, care, odată pronunţată, nu mai poate fi -în principiu - ulterior modificată, în
mod normal, infractorului stabilindu-i-se precis, cu exactitate, sancţiunea concretă strict corespunzătoare gravităţii
faptei comise şi periculozităţii sale manifestate prin săvârşirea acesteia.
sancţiuni), tocmai pentru că o sancţiune relativ determinată presupune indicarea legală a

tipului/speciei/genului sancţiunii, cu stabilirea unui palier de intensitate/durată/cuantum în care
poate fi aceasta instituită în varii cazuri concrete. Acest palier/interval al sancţiunii este jalonat de
o valoare inferioară - o limită minimă-, respectiv de o valoare superioară - o limită maximă.
Prin variaţiile acestor limite, prevăzute de lege în considerarea unor tipuri distincte de fapte
incriminate (aspect combinat cu acela al speciei de sancţiune relativ-determinată prevăzută
pentru genul de comportament în cauză), se poate exprima aprecierea abstractă a legiuitorului
referitor la periculozitatea socială a tipului de faptă avută în vedere, precum şi la importanţa
abstractă a valorii sociale/relaţiilor sociale protejate (ocrotite) prin reglementarea, ca ilicită (sub
aspect penal), a acesteia. Spre exemplu, se impune cu evidenţă împrejurarea că furtul reprezintă
un tip de conduită infracţională mai puţin periculoasă pentru societate decât violul, respectiv că
acesta din urmă este apreciat a fi mai puţin grav decât omorul, prin aceea că, pentru prima
incriminare indicată, pedeapsa principală legal prevăzută este închisoarea de la 6 luni la 3 ani (sau
amenda), pentru a doua este închisoarea de la 3 la 10 ani, iar pentru a treia pedeapsa principală
prevăzută este închisoarea de la 10 la 20 de ani111.
Toate aceste variaţii (în combinaţii multiple posibile) alcătuiesc conceptul de limite speciale
ale genului respectiv de sancţiune (ale pedepsei principale, în exemplul înfăţişat). Precizarea că
sunt limite speciale se impune, deoarece ele sunt particulare (proprii, specifice) fiecărei fapte
incriminate în parte, deosebind-o pe aceasta, din punct de vedere sancţionator, de alte fapte din
aceeaşi categorie a ilicitului juridico-penal, imprimându-i un specific aparte (în plus, în dreptul
penal, normele de incriminare - care conţin, obligatoriu, fiecare în parte, propria dispoziţie
sancţionatorie, sub formă de pedeapsă, prevăzută direct sau indirect - fac parte din domeniul
părţii speciale a acestei ramuri de drept, sunt norme penale speciale, aşadar, cunosc limite
speciale ale tipului de sancţiune pe care o prevăd, în măsura în care aceasta este o sancţiune
relativ-determinată). Limitele speciale ale unei categorii de sancţiuni penale pot fi depăşite, ca
efect al aplicării unor dispoziţii legale exprese, corespunzătoare unor instituţii generic denumite
cauze de modificare (de atenuare sau, după caz, de agravare) a răspunderii penale (care pot fi atât
generale121, cât şi speciale131).
Pe de altă parte, prin dispoziţii normative generale (în cazul dreptului penal, prin prevederi
cuprinse în Partea generală a Codului penal) se poate institui un cadru de ansamblu, panoramic, în
care legiuitorul să îşi auto-jaloneze însăşi activitatea de stabilire a limitelor speciale ale unei
anumite categorii de sancţiuni (posibilitatea în cauză a fost valorificată de legiuitorul autohton, un
asemenea cadru existând în dreptul penal român contemporan). Astfel, la nivel de principiu, ca
regulă generală (căreia îşi supune şi auto-limitează el însuşi cadrul decizional, în instituirea
limitelor speciale ale anumitor pedepse, pentru tipurile diverse de
111
în exemplificare au fost avute în vedere doar formele de bază („simple") ale categoriilor de infracţiuni
indicate. A se vedea dispoziţiile cuprinse în Codul penal la art. 228, art. 218, respectiv art. 188.
[2]
Cauzele generale de modificare a răspunderii penale (atât cele atenuante, cât şi cele agravante) se împart în
stări şi circumstanţe. Sunt circumstanţe generale atenuante acele împrejurări, situaţii etc. reglementate, cu acest
titlu, de legea penală (art. 75 CP), producând - în caz de reţinere - efectul strict determinat de legiuitor (art. 76 CP).
Reprezintă o stare generală de atenuare (ca regulă) rămânerea infracţiunii la stadiul de tentativă (pentru acele
infracţiuni în cazul cărora tentativa este posibilă şi relevantă penal - incriminată), producând efectul sancţionator
stabilit de legiuitor [art. 33 CP; art. 36 alin. (3) CP]. Sunt circumstanţe generale agravante acele împrejurări, situaţii
etc. reglementate, cu acest titlu, de legea penală (art. 77 CP), producând-în caz de reţinere-efectul strict determinat
de legiuitor (art. 78 CP). Reprezintă (în principiu) stări generale de agravare: comiterea unei infracţiuni în formă
continuată [art. 36 alin. (1) CP], săvârşirea unui concurs de infracţiuni (art. 39 CP), comiterea unei infracţiuni în stare
de recidivă (art. 43 CP) ori de pluralitate intermediară [art. 44 alin. (2) CP]; efectele produse în aceste cazuri sunt, de
asemenea, strict reglementate de lege. A se vedea şi art. 146 şi art. 147, respectiv 128 şi art. 129 CP.
[3]
A se vedea, de pildă, art. 411 CP, respectiv (cu potenţiale discuţii privind natura sa juridică) art. 256 1 2 3 CP.
activităţi incriminate), legiuitorul poate stabili o valoare minimă ireductibilă a unei categorii de
sancţiuni, respectiv o valoare maximă fixă a acesteia, de nedepăşit, ca repere generice şi
imuabile111, în cadrul cărora urmează a cuprinde ulterior toate variaţiile particulare speciale
corespunzătoare unor diverse activităţi incriminate. Acestea reprezintă minimul general şi
maximul general - aşadar, limitele generale - ale respectivei categorii de sancţiuni. Ca regulă
fundamentală [art. 2 alin. (3) CP], impusă prin natura/firescul lucrurilor (în mod ştiinţific, obiectiv),
limitele generale ale unei categorii de sancţiune nu pot fi depăşite în nicio împrejurare, nici măcar
ca efect al aplicării dispoziţiilor (de atenuare
sau, după caz, de agravare) a răspunderii penale (fie acestea generale sau speciale).
De lege lata, dintre pedepsele principale, detenţiunea pe viaţă (pedeapsă privativă de
libertate pe durată nedeterminată)121 nu cunoaşte limite (nici generale, nici speciale), fiind o
pedeapsă absolut determinată (încă de la nivel abstract); închisoarea (pedeapsă privativă de
libertate pe durată determinată), pedeapsă relativ determinată (la nivel abstract), cunoaşte limite
generale (minimul general: 15 zile; maximul general: 30 de ani)* 131, precum şi limite speciale
(diferite de la o incriminare la alta, potrivit oricărei dispoziţii sancţionatorii corespunzătoare
fiecărei norme de incriminare în parte, indiferent de sediul reglementării - Partea specială a
Codului penal, legi penale speciale, legi extrapenale care cuprind şi unele dispoziţii penale);
amenda penală (pedeapsă relativ determinată, la nivel abstract), corespunzătoare atât
infractorilor persoane fizice, cât şi infractorilor persoane juridice (reglementată, în legislaţia
actuală, potrivit sistemului specific al zilelor-amendă), cunoaşte, de asemenea, atât limite
generale (pentru persoana fizică141, minimul general: 300 de lei, maximul general: 200.000 de lei;
pentru persoana juridică151, minimul general: 3.000 de lei, maximul general: 3.000.000 de lei),
precum şi limite speciale (cu particularitatea că, de regulă, acestea sunt stabilite tot prin dispoziţii
cuprinse în Partea generală a Codului penal161, existând însă şi excepţii, anume dispoziţii speciale
inserate în structura/sau conexe unor norme de incriminare).
111
Caracterul imuabil indicat (al limitelor generale prezentate de unele sancţiuni de drept penal relativ-
determinate) are un caracter relativ, iar nu absolut. Legiuitorul penal poate modifica respectivele limite generale,
coborând sau urcând valoarea punctului de referinţă minim sau maxim, însă, odată stabilite respectivele limite,
acestea trebuie respectate în operaţiunea de reglementare a tuturor limitelor speciale instituite (pentru respectivul
tip de sancţiune) drept consecinţe ale comiterii unor categorii determinate de fapte incriminate. în măsura în care
legiuitorul ar aprecia că, pentru sancţionarea unui anumit tip de comportament incriminat, limitele generale ale unui
anumit tip de sancţiune de drept penal, relativ-determinată, nu sunt satisfăcătoare/suficiente pentru a cuprinde
limite speciale optim adaptate situaţiei respective, poate adopta una dintre două soluţii: fie renunţă la sancţionarea
acelui gen de infracţiune prin tipul de sancţiune în cauză, orientându-se către reglementarea unei alte specii de
sancţiune, mai bine adaptată; fie modifică întâi cadrul limitelor generale ale acelui tip de sancţiune, pentru ca limitele
speciale ale acesteia, pe care doreşte să le prevadă pentru acel gen de fapte, să se integreze între noile valori
generale, abia ulterior instituind limitele speciale respective (excedente în raport de vechile limite generale, dar
conforme noului cadru general)!
[2)
131 AAse
sevedea
vedeaart.
art.56
60CP.
CP.
141
Din coroborarea textelor art. 61 alin. (1) şi alin. (2) CP reiese că amenda penală se determină ca sumă
rezultată din înmulţirea numărului de zile-amendă cu valoarea unei zile-amendă, aşadar, limitele sale generale vor fi
reprezentate de: minimul general - produsul înmulţirii numărului minim de zile-amendă (30) cu valoarea minimă
posibilă pentru o zi-amendă (10 lei), aşadar: 300 de lei; maximul general - produsul înmulţirii numărului maxim de
zile-amendă (400) cu valoarea maximă posibilă pentru o zi-amendă (500 de lei), aşadar: 200.000 de lei.
151
Din coroborarea textelor art. 137 alin. (1) şi alin. (2) CP reiese că amenda penală pentru persoana juridică se
determină ca sumă rezultată din înmulţirea numărului de zile-amendă cu valoarea unei zile-amendă, aşadar, limitele
sale generale vor fi reprezentate de: minimul general - produsul înmulţirii numărului minim de zile-amendă (30) cu
valoarea minimă posibilă pentru o zi-amendă (100 de lei), aşadar: 3.000 de lei; maximul general-produsul înmulţirii
numărului maxim de zile-amendă (600) cu valoarea maximă posibilă pentru o zi-amendă (5.000 de lei), aşadar:
3.000.000 de lei.
161
Ca regulă, limitele speciale ale amenzii penale pentru persoana fizică sunt reglementate potrivit art. 61 alin.
(4) CP, iar limitele speciale ale pedepsei amenzii pentru persoana juridică sunt reglementate potrivit art. 137 alin. (4)
CP.
Se observă faptul că, prin însăşi natura lor, conceptele astfel descrise prezintă următoarea
caracteristică inerentă (obiectivă, din punct de vedere ştiinţific): limitele speciale ale unei categorii
de sancţiune (de drept penal) sunt valori dinamice, bazate pe varietate, diferite de la caz la caz (de
la un tip de faptă incriminată la alt tip de faptă incriminată); limitele generale ale aceleiaşi
categorii de sancţiuni (de drept penal) reprezintă valori fixe, predeterminate (rigide, am putea
spune), statice, comune tuturor cazurilor integrabile în una şi aceeaşi categorie/sub-categorie de
ansamblu. în plus, are aceeaşi valoare de axiomă împrejurarea că limitele generale cuprind limitele
speciale, acestea încadrându-se în cuprinsul celor dintâi (altfel spus, minimul general al unei
categorii de sancţiune trebuie întotdeauna să fie inferior sau cel puţin egal cu cel mai redus minim
special din acea categorie sancţionatorie, iar maximul general trebuie întotdeauna să fie superior
sau cel puţin egal cu cel mai crescut maxim special din acea categorie sancţionatorie)[1].
e) Tot după criteriul sancţiunii prevăzute, respectiv după numărul şi raportul dintre
sancţiunea/sancţiunile prevăzute în caz de nerespectare, normele juridice (inclusiv cele) penale
(cu predilecţie cele penale speciale) se clasifică în norme cu sancţiune unicăl2\ norme cu sancţiuni
alternativel3], respectiv norme cu sancţiuni cumulative. Legat de acestea din
urmă, caracterul cumulativ se poate stabili atât între tipuri de sancţiuni de drept penal diferite
(spre exemplu: o pedeapsă principală şi una complementară * 141 sau o pedeapsă şi o măsură de
siguranţă151), cât şi între sancţiuni de drept penal de acelaşi gen şi specie (de pildă, între două
pedepse principale)161.
f) După criteriul manierei de indicare în cuprinsul normei (în dispoziţie/precept) a
tipului de comportament reglementat (aşadar, un criteriu de clasificare specific, în principiu, tot
normelor penale speciale, de incriminare), se pot distinge norme simple şi norme
Normele simple nu descriu efectiv conduita pe care o reglementează, ci o indică în alt mod (de
pildă, prin denumirea sa comună, generică ori prevăd doar o anumită urmare, interzicând orice
comportament concret ce ar putea să o producă), şi indică sancţiunea
111
Pentru o analiză critică a unor dispoziţii normative introduse în reglementarea penală şi procesuală penală
actuală printr-un act normativ ulterior intrării în vigoare a Codului penal şi a Codului de procedură penală (respectiv
prin. O.U.G. nr. 18/2016), prin care s-au inserat dispoziţii care conduc la încălcarea acestei reguli fundamentale,
acreditând limite speciale care depăşesc limitele generale în cazul anumitor sancţiuni penale, a se vedea (mai pe larg)
M. D UNEA : Observaţii referitoare la impactul produs asupra unor instituţii generale..., op. cit., p. 71-86.
[21
De exemplu, potrivit art. 438 alin. (2) CP, în caz de genocid agravat, comis în timp de război, pedeapsa
aplicabilă este (doar) detenţiunea pe viaţă; sau, potrivit art. 207 CP, pentru infracţiunea de şantaj, pedeapsa
prevăzută de lege este (doar) închisoarea (de la unu la 5 ani); ori, conform art. 288 alin. (3) CP, pentru o modalitate a
infracţiunii de neexecutare a sancţiunilor penale, pedeapsa prevăzută de lege este numai amenda.
131
De pildă, potrivit art. 189 CP, în cazul comiterii unei infracţiuni de omor calificat, pedeapsa principală
prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani; ori, conform art. 193 CP, pentru
săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe, se prevede pedeapsa cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.
141
Astfel, e.g., art. 188 CP prevede că, în cazul comiterii unui omor, pedeapsa incidenţă este închisoarea de la 10
la 20 de ani (pedeapsă principală) şi interzicerea exercitării unor drepturi (pedeapsă complementară).
[s|
Spre exemplu, conform art. 353 CP (unde este incriminată fapta de contaminare venerică), se dispune o
pedeapsă [alternativă - închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amenda - potrivit alin. (1)], cumulativ cu obligaţia dispunerii
unei măsuri de siguranţă [obligarea la tratament medical - alin. (2)].
161
Ipotezele de acest gen constituie, în principiu, situaţii de excepţie. Se poate ajunge în astfel de cazuri fie în
condiţiile comiterii, de către o persoană, a mai multor infracţiuni (pluralitate de infracţiuni) pentru care s-au aplicat
pedepse individuale de tip diferit [de pildă, pentru una, pedeapsa închisorii, pentru alta, pedeapsa amenzii - a se
vedea, în acest sens, spre exemplu, art. 39 alin. (1) lit. d) CP] sau chiar atunci când s-a săvârşit, de către o persoană, o
singură infracţiune, în anumite condiţii (astfel, potrivit art. 62 CP, dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit
obţinerea unui folos patrimonial, este posibilă aplicarea cumulativă a două pedepse principale: închisoare amendă).
171
Pentru indicarea unei variante a acestui criteriu de clasificare a normelor penale (care face însă referire la
tipul ipotezei normei: norme cu ipoteză simplă şi norme cu ipoteză descriptivă), a se vedea M. Z OLYNEAK , op. cit., p.
81.
corespunzătoare comiterii sale111. în schimb, normele descriptive (aşa cum sugerează chiar
denumirea lor) descriu, în forme mai mult sau mai puţin amănunţite, conduita care constituie
subiect al reglementării121.
g) După criteriul perioadei de timp pentru care legiuitorul proiectează incidenţa
(aplicabilitatea) normelor penale, atunci când le edictează şi le introduce în vigoare (în sfera
dreptului pozitiv), normele juridice penale pot fi de aplicare
şi norme temporare.
Regula (în întregul sistem al dreptului) o reprezintă normele juridice în cazul cărora, la data
elaborării şi a inserării în vigoare, nu se poate aprecia, cu suficientă claritate, perioada de timp
pentru care vor rămâne active sau tipul de conjunctură care va determina scoaterea lor din
vigoare. Altfel spus, aceste norme au vocaţia de a fi perpetue; la un anumit punct dat, modificări
de natură variată (politică, economică, socio-culturală) ale condiţiilor materiale care le-au impus
reglementarea ori evoluţia generală a vieţii de relaţie (progresul tehnic, de pildă) vor conduce,
probabil, la modificarea ori înlocuirea lor, la scoaterea lor din vigoare, însă acest moment nu este
cunoscut cu precizie (şi nici măcar aproximat, în linii generale) la data intrării lor în vigoare. Drept
urmare, nimic din structura lor normativă, niciun element al conţinutului lor nu indică finalul
perioadei lor de activitate legislativă, iar acesta nu se poate deduce nici din formularea normei,
nici din condiţiile edictării sale/inserării sale în dreptul pozitiv. Astfel, normele de acest fel vor
continua să se aplice (sau să aibă vocaţia aplicării, chiar şi ulterior căderii lor în desuetudine131 şi
apariţiei unei îndelungate perioade de timp în care nu mai sunt efectiv aplicate în practica
organelor judiciare), până la scoaterea lor formală din vigoare prin unul dintre procedeele cărora
le este recunoscut acest efect în materia dreptului penal141.
în ceea ce priveşte normele temporare151, acestea sunt norme lipsite de aptitudinea de a fi
perpetue, în cazul lor cunoscându-se, încă din momentul elaborării/intrării în vigoare, faptul că
urmează a reglementa doar provizoriu, pentru o durată determinată sau determinabilă de timp,
domeniul în raport de care au incidenţă. Aceste norme se subclasifică în două categorii: norme
temporare propriu-zise (formal temporare), respectiv norme excepţionale 1 2 3 * 5
[1]
Adeseori, aceste norme prevăd aşa-numitele infracţiuni în forma deschisă (orice modalitate faptică prin care
se concretizează conduita generic indicată prin denumire este apreciată a întruni conţinutul lor constitutiv); e.g. -
omorul (art. 188 CP dispune doar că „Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi", fără a se referi în mod particular la numeroasele variante faptice în care se
poate efectua uciderea, precum: prin împuşcare, prin înjunghiere, prin otrăvire, prin proiectare de la înălţime pe o
suprafaţă dură, prin strangulare, prin înec ş.a.m.d.; prin urmare, oricare dintre acestea - sau alte alternative posibile-
s-arîntrebuinţa,în varii cazuri concrete, pentru a suprima cu intenţie viaţa unei fiinţe umane, se va atrage încadrarea
juridică a faptei drept omor).
[2]
Aceste norme dau naştere, de regulă, aşa-numitelor infracţiuni în formă închisă (fapta incriminată este
descrisă expres într-o anumită modalitate/în anumite modalităţi de comitere, orice altă manieră faptică de producere
a urmării imediate implicate de modalităţile de săvârşire normative nefiind aptă să atragă incidenţa textului de
incriminare respectiv); e.g. - represiunea nedreaptă (art. 283 CP): „(1) Fapta de a pune în mişcare acţiunea penală, de
a lua o măsură preventivă neprivativă de libertate ori de a trimite în judecată o persoană, ştiind că este nevinovată, se
pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică. (2) Reţinerea sau
arestarea ori condamnarea unei persoane, ştiind că este nevinovată, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi
interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică".
[3]
Constituie o axiomă a dreptului penal faptul că activitatea unei norme penale nu încetează, formal, prin
procedeul căderii în desuetudine/caducităţii.
[41
în principiu, este vorba despre abrogare, dar acelaşi efect - din acest punct de vedere-îl produce şi declararea
neconstituţionalităţii normei, prin decizie a Curţii Constituţionale. O altă modalitate de ieşire din vigoare a unei
norme juridice (inclusiv penale) este auto-abrogarea/ajungerea la termen, dar aceasta nu este incidenţă în cazul
normelor fără durată determinată de aplicare, ci al celor temporare.
[5]
A se vedea art. 7 CP. Vom reveni asupra subiectului în contextul analizei aplicării legii penale în timp.
(temporare prin conţinut). Cele dintâi sunt norme în cuprinsul cărora se predetermină perioada
lor de aplicare, în forme variate111: dată calendaristică certă; perioadă de timp determinată sub
formă de termen, al cărui moment de debut poate fi fixat încă de la data intrării lor în vigoare ori
de la o dată ulterioară, determinată sau determinabilă, indicată în textul legal; moment
identificabil în funcţie de producerea unui anumit eveniment anume etc. Odată atins
momentul/produs evenimentul indicat ca punct final al activităţii lor normative, respectivele
dispoziţii legale vor ieşi din vigoare, prin efectul produs de propriile prevederi exprese de auto-
abrogare. Prin contrast, normele excepţionale îşi predetermină activitatea ca fiind temporară, dar
indirect, prin natura împrejurărilor trecătoare, cu un caracter extraordinar, care au determinat
edictarea şi introducerea lor în vigoare. Astfel, de pildă, prevederile de intensificare a represiunii
anumitor categorii de infracţiuni pe durata instituirii stării de asediu ori a stării de urgenţă ori pe
durata subzistenţei unei situaţii de calamitate naturală expres indicate, date fiind scăderea
capacităţii de reacţie a autorităţilor şi probabilitatea sporită a comiterii genului respectiv de fapte,
în condiţiile obiective care au impus decretarea stării de asediu/de urgenţă etc., vor ieşi din
vigoare prin efectul încetării situaţiilor în cauză (ridicarea stării de asediu/de urgenţă, încetarea
situaţiei de criză generate de calamitatea respectivă ş.a.)1 [2].
GENERALE - SPECIALE
(criteriu: specificul dispoziţiei/conţinutul normei/scopul edictării/sfera de acoperire)
COMPLETE - INCOMPLETE
(criteriu: plenitudinea sau insuficienţa elementelor de structură internă/autosuficienfa
sau dependenţa în aplicare faţă de alte norme)
UNITARE - DIVIZATE
(criteriu: sistematizarea tehnico-legislativă a normei în cadrul unui singur articol
sau al mai multor articole)
IMPERATIVE - PERMISIVE
Norme (criteriu: caracterul obligatoriu sau facultativ/orientativ al dispoziţiei)
juridico-penale
CU SANCŢIUNE: NEDETERMINATĂ - DETERMINATĂ ^ ABSOLUT
* RELATIV
(criteriu: tipul sancţiunii, din perspectiva individualizării sale legale
şi a posibilităţii de individualizare judiciară) implică dihotomia:
limite generale -
limite speciale
CU SANCŢIUNE: UNICĂ - MULTIPLĂ ALTERNATIV
» CUMULATIV
(criteriu: numărul sancţiunilor prevăzute şi
raportul dintre ele sub aspectul incidenţei concrete)
SIMPLE - DESCRIPTIVE
(criteriu: tipul dispoziţiei, caracterul indicativ sau explicativ
al descrierii legale a faptei incriminate)
- propnu-zise;
- excepţionale
FĂRĂ DURATĂ DETERMINATĂ DE APLICARE - TEMPORARE
(criteriu: perioada de timp pentru care legiuitorul proiectează incidenţa
normei penale respective, atunci când o introduce în vigoare)
[1]
Un asemenea text ar putea să fie formulat astfel: „Prezenta lege va ieşi din vigoare la data de 1 ianuarie 2020";
„Dispoziţiile prezentei legi îşi vorînceta aplicarea după 6 luni de la intrarea în vigoare"; „Dispoziţiile prezentei legi îşi
vorînceta aplicarea la data aderării României la Spaţiul Schengen"; „Dispoziţiile prezentei legi îşi vorînceta aplicarea la
împlinirea unui an de la momentul intrării în vigoare a noului Cod penal" etc.
[2]
De asemenea, în principiu, efectul aplicării dispoziţiilor normative tranzitorii este limitat la situaţia de
tranziţie în vederea guvernării căreia au fost elaborate, fără a se extinde şi asupra unor situaţii juridice (chiar similare)
care excedează acestei ipoteze.
Secţiunea a 2-a. Raportul juridic penal

§1. Conceptul de raport juridic penal. Controversa privind caracterul unic
sau plural al raportului juridic penal
Potrivit teoriei generale a dreptului, prin noţiunea de raport juridic se înţelege (în genere) o
relaţie socială reglementată printr-o normă juridică, ceea ce evidenţiază în cadrul conceptului de
referinţă atât o componentă normativă (existenţa dispoziţiei legale care să reglementeze un
anumit tip de situaţii de fapt posibile în realitatea obiectivă, ca element de drept al raportului
juridic), cât şi o componentă faptică, concretă (existenţa efectivă, în lumea înconjurătoare, a
relaţiei sociale normate de prevederea legală, sub forma unui fapt juridic, ca element material al
raportului juridic)111. Plecând de la această definiţie, în domeniul dreptului penal s-a conturat
problema controversată a caracterului unitar sau plural sub care se poate configura (în particular)
raportul juridic penal.
Astfel, fără niciun dubiu, odată ce o prevedere normativă penală este nesocotită, prin
comiterea, în realitatea înconjurătoare, a unei fapte incriminate, de către un destinatar al legii
penale, apare un asemenea raport juridic penal, numit de conflict (sau de constrângere), ca raport
juridic concret între (pe de o parte) stat (entitate care a edictat şi a introdus în vigoare norma
penală încălcată), ca reprezentant al societăţii - inclusiv al victimei - şi (pe de altă parte) persoana
(fizică sau juridică) ce a comis respectiva faptă incriminată. Se poate aprecia că obiectul acestui
raport juridic constă în tragerea la răspundere penală a făptuitorului (angajarea răspunderii sale
penale), iar conţinutul său este compus din dreptul statului de a exercita activităţile de tragere la
răspundere penală (cu obligaţia corelativă de a face aceasta în limitele legale prestabilite),
respectiv din obligaţia făptuitorului de a se supune tragerii la răspundere penală şi (după caz)
stabilirii/aplicării/executării sancţiunilor de drept penal atrase ca urmare a comiterii faptei
incriminate (cu dreptul corelativ de a solicita stricta respectare a legalităţii în cadrul acestui
proces, precum şi justa individualizare a sancţiunilor corespunzătoare). într-o atare situaţie, fără
discuţie, pot fi identificate ambele componente care alcătuiesc, în general, structura conceptului
de raport juridic: elementul normativ şi elementul faptic, concret. Drept urmare, doctrina de
specialitate este în consens* 121 cu privire la faptul că raportul juridic penal se manifestă (cel puţin)
sub forma raportului de conflict/de constrângere.
însă, în doctrina penală, potrivit unui curent de opinie (îmbrăţişat de un număr deloc
neglijabil de autori de lucrări de specialitate)131, s-a susţinut şi existenţa unui alt tip de raport
111
N. P OPA , op. cit., p. 215 ş.u.; I. C ETERCHI , I. C RAIOVAN , op. cit., p. 95 ş.u.
121
Trebuie precizat totuşi că în doctrina străină s-a exprimat şi opinia (minoritară) potrivit căreia se pune sub
semnul îndoielii inclusiv existenţa unui raport juridic penal punitiv (practic, raportul de conflict), în contextul discuţiei
mai ample referitoare la distincţia dintre existenţa unui drept al statului de a incrimina şi de a pedepsi (ius puniendi)-
ceea ce ar implica recunoaşterea raporturilor juridice penale-ori a unei puteri existente în acest sens, decurgând din
suveranitatea etatică (un atribut al suveranităţii). Astfel, în contestarea existenţei unui drept subiectiv al statului, în
acest sens (şi afirmarea unei puteri etatice de a incrimina/pedepsi), unii autori străini au concluzionat că „admiţând
existenţa unui raport juridic punitiv înseamnă că se înjoseşte puterea statului de a aplica pedepse, care este asimilată
cu situaţia unui particular care îşi valorifică o pretenţie (...) în confruntare cu un alt particular. într-o atare viziune,
este pus pe acelaşi plan statul care aplică pedeapsa cu individul care urmează să fie pedepsit. (...) întreaga construcţie
a unui drept subiectiv al statului şi a unui raport juridic punitiv are la bază modelul dreptului privat, fiind în
contradicţie cu o viziune realistă asupra funcţiei punitive a statului" - a se vedea G. A NTONIU , op. cit., p. 260 (şi
bibliografia acolo citată).
[3)
Am putea afirma chiar că aceasta reprezintă opinia dominantă (majoritară) în doctrina penală (autohtonă, cel
puţin). A se vedea: G. A NTONIU , op. cit., p. 256 ş.u.; C. M ITRACHE , C R . M ITRACHE , op. cit. (2014), p. 62; C. B ULAI ,
B.N. B ULAI , op. cit., p. 66; M. Z OLYNEAK , op. cit., p. 93, ş.a.
juridic, specific dreptului penal, anterior raportului de conflict, majoritar 111 şi cu o sferă
nedeterminată de subiecţi pasivi, anume un raport juridic penal de conformare (de cooperare).
Potrivit acestui punct de vedere, respectivul tip de raport penal s-ar naşte (în principiu) în
abstract, încă din momentul intrării în vigoare a unei norme penale, având ca titulari, pe de o
parte, statul (ca entitate care edictează norma, solicitând tuturor destinatarilor acesteia, în
numele societăţii - al cărui reprezentant este -, o anumită conduită) şi, pe de altă parte, ansamblul
nedeterminat al destinatarilor respectivei norme, care se supun prescripţiei legale, adaptându-şi
comportamentul la solicitările imperative ale legiuitorului.
S-ar putea considera că acest raport juridic are drept obiect asigurarea apărării preventive a
valorilor şi relaţiilor sociale esenţiale. Referitor la conţinutul său, s-ar putea configura:
- pe de o parte, dreptul statului de a impune destinatarilor legii penale anumite tipuri de
conduite, ghidându-le comportamentul social. Corelativ, s-ar contura obligaţia statului de a limita
reglementarea penală potrivit caracterului subsidiar-selectival dreptului penal (în conformitate cu
principiul potrivit căruia dreptul penal reprezintă ultima rado - extrema rado în procesul legislativ
de determinare a conduitelor acceptabile, respectiv a celor indezirabile social);
- pe de altă parte, obligaţia desdnatarilor legii penale de a se conforma normelor astfel
edictate. Corelativ, s-ar contura dreptul desdnatarilor legii penale de a solicita stricta aplicare a
acestor norme, precum şi de a reclama toate garanţiile necesare referitoare la legalitatea edictării
şi implementării lor.
După cum am indicat deja, referitor la admiterea existenţei acestui tip de manifestare a
raportului juridic penal nu se înregistrează o unanimitate de opinii. Problema principală care
considerăm că tinde a se contura în calificarea acestei ipoteze drept un veritabil raport juridic
rezidă în aceea că, deşi prezintă, indubitabil, componentă normativă, nu apare cu suficientă
claritate prezenţa componentei faptice concrete, a relaţiei sociale prin prisma existenţei faptului
juridic121. Astfel, admiţând de principiu existenţa acestui tip de raport juridic penal, este de
observat că realizarea sa nu presupune (de regulă) o activitate propriu-zisă din partea subiectului
pasiv (destinatarii legii penale), ci o conformare (adeseori) statică la imperativul normativ. Or, o
atitudine pasivă (de abţinere de la adoptarea unui anumit comportament, o conduită de a nu face
ceva anume determinat) tinde a fi mai greu receptată şi percepută (admisă) drept un fapt juridic
care să dea conţinut unei relaţii sociale, prin comparaţie cu o conduită activă, dinamică (de a face
ceva anume)131. * 2 3
111
Ideea existenţei acestui tip de raport juridic nu pare a fi restrânsă exclusiv sferei dreptului penal, deşi doctrina
penală (care admite existenţa acestui tip de raport juridic penal) menţionează caracterul său specific în raport de
domeniul penal de referinţă. Astfel (de exemplu), în literatura de specialitate s-a afirmat că „raporturile juridice - fie
cele moi numeroase, prin care se realizează dispoziţiile normelor de drept, fie cele mai restrânse, prin care se
realizează sancţiunea normelor de drept - pot fi caracterizate ca instrumente de transmitere a conţinutului valoric al
normelor de drept în planul relaţiilor sociale (...)" - P. A NDREI , Filosofia valorilor. Valorile juridice, în volumul
Axiologie româneasca. Antologie, Ed. Eminescu, 1982, p. 280, apud N. POPA, op. cit., p. 222.
[2]
în acest sens, a se vedea şi G. A NTONIU , op. cit., p. 256,257. Totuşi, chiarîn literatura de specialitate în
materie de teorie generală a dreptului, s-a afirmat că există situaţii în care „(...) raportul juridic poate să apară direct
din norma juridică, fără a mai fi nevoie de un fapt care să prilejuiască intrarea în acţiune a dispoziţiei sau a sancţiunii
normei de drept" - N. P OPA , op. cit., p. 217. Trebuie să precizăm că, deşi în contextul de faţă afirmaţia citată ar tinde
să susţină punctul de vedere potrivit căruia poate fi/trebuie admisă şi existenţa unui raport juridic penal de
conformare/cooperare, autorul în cauză se exprimă în sens contrar acestei viziuni (idem, p. 216 - însă opinia sa în
acest sens este exprimată numai în considerarea caracterului prohibitiv al normelor penale, iar restrângerea tuturor
normelor de incriminare la categoria normelor prohibitive este inexactă, chiar dacă acestea sunt majoritare faţă de
normele de incriminare onerative, după cum vom dezvolta în continuare; autorul nu precizează nimic cu privire la
posibilitatea admiterii existenţei unui raport juridic penal de cooperare în considerarea conduitelor de conformare a
destinatarilor la normele de incriminare onerative).
[3]
în acest sens, apare întrebarea dacă, odată intrată şi menţinută în vigoare dispoziţia penală care interzice
omorul, furtul sau violul (etc.), reprezintă cu adevărat o relaţie socială (astfel reglementată de normă, deci -
Susţinând punctul de vedere potrivit căruia raportul juridic penal există atât ca raport de
conflict, cât şi ca raport (anterior) de conformare, înţelegem să propunem un raţionament al cărui
punct de plecare îl constituie demontarea a ceea ce credem că reprezintă principalul argument
adus împotriva admiterii existenţei raportului juridic penal de cooperare. Ne referim la ideea
potrivit căreia o conduită de conformare la normă a destinatarilor, prin abţinere de la săvârşirea
faptelor interzise ca infracţiuni, nu ar reprezenta un eveniment (un fapt) juridic care să
configureze o relaţie socială, lipsind astfel una dintre componentele necesare pentru afirmarea
existenţei unui raport juridic (componenta concretă, faptică). Apreciem că trebuie (totuşi)
observat că raţionamentul în cauză pare a funcţiona doarîn considerarea normelor penale
prohibitive111 (este adevărat, majoritare), nu însă şi în ceea ce priveşte normele penale onerative
(care obligă la adoptarea unei anumite conduite active, la săvârşirea unei activităţi). Conformarea
la acestea din urmă se realizează tocmai printr-un comportament activ, de a face ceva
determinat, într-o anumită situaţie dată. în cazul acesta, nu se mai poate afirma că lipseşte
acţiunea de fapt care să fundamenteze şi să confere substanţă reală relaţiei sociale, or, aceasta
(componenta concretă, faptică a raportului juridic) întâlnindu-se cu dispoziţia legală care
reglementează respectivul tip de conduită, impunând-o (componenta normativă a raportului
juridic), nu vedem cum s-ar mai putea nega realizarea (apariţia, naşterea) unui veritabil raport
juridic.
Pe de altă parte, este evident că acest din urmă raport juridic (fără discuţie, un raport juridic
penal) nu poate fi confundat cu raportul juridic penal tipic, acela de conflict, căci destinatarul
normei, prin adoptarea conduitei pozitive (active, dinamice) impuse, nu a încălcat preceptul
legislativ, ci, din contră, s-a conformat acestuia. Prin urmare, reiese în mod clar că, separat de
raportul penal de conflict, se configurează şi un alt tip de raport juridic penal, respectiv unul de
conformare, de cooperare.
Odată demonstrată astfel (din punctul nostru de vedere) existenţa unui raport juridic penal
de conformare/de cooperare, rămâne de soluţionat problema restrângerii sale doar la ipoteza
anumitor norme penale (cele onerative) sau extrapolării sale asupra tuturor normelor penale de
incriminare. Potrivit opiniei noastre, recunoaşterea existenţei unui singur tip de manifestare a
raportului penal (şi anume cel de conflict) în legătură cu anumite norme penale (de incriminare),
respectiv a două tipuri de manifestare a raportului penal (şi anume cel de cooperare şi cel de
conflict) în legătură cu alte anumite norme penale (de incriminare) ar reprezenta o atitudine
inconsecventă, criticabilă din perspectiva principiului simetriei. Considerăm că afirmaţiei potrivit
căreia adaptarea conduitei destinatarilor normei la solicitările imperative exprimate de către
legiuitor reprezintă o formă de manifestare a unei (unor) relaţii sociale ar trebui să i se acorde
(pentru identitate de raţiune) valoare de adevăr pozitivă, indiferent de tipul normei penale de
incriminare la care se efectuează raportarea (onerativă ori prohibitivă).
Mai mult decât atât, considerăm că nu este imposibil de conceput existenţa unui raport penal
de conformare/cooperare nici în raport de normele penale prohibitive121 (sau măcar * 1 2
implicit - un raport social) simpla atitudine (a majorităţii destinatarilor unei asemenea norme) de abţinere de la
comiterea respectivului tip de faptă. Cu alte cuvinte, este mai dificil de imaginat şi de acceptat că, prin simpla
abţinere de la săvârşirea unor asemenea fapte, fiecare dintre destinatarii (majoritari ai) legii penale intră într-un
raport juridic (de conformare, de cooperare) cu statul (subiectul situat pe poziţie dominantă, care a edictat norma,
având dreptul de a solicita/impune o anumită conduită, sub ameninţarea sancţiunii specifice, în caz de nerespectare
a comandamentului normativ emis).
[1]
A se vedea, în acest sens, N. POPA, op. cit, p. 216.
[2]
în doctrina penală s-a enunţat, de altfel, mai demult, opinia potrivit căreia „normele de drept penal, fie
onerative, fie prohibitive, nu se pot realiza altfel decât prin mijlocirea raporturilor juridice" - C. BULAI, B.N. BULAI, op.
cit., p. 66.
de unele dintre acestea), fiind doar mai greu de identificat/acceptat în acest caz. Pentru a
exemplifica, vom pleca de la scindarea uneori efectuată în domeniul dreptului penal (şi al
criminologiei) în infracţionalitate naturală şi infracţionalitate convenţională (tehnică)[1]. Astfel, se
apreciază că sunt norme care reglementează o aşa-numită criminalitate naturală toate acele
incriminări care sunt, în principiu, general valabile, cu acest titlu, indiferent de contextul spaţial,
temporal, cultural etc. caracteristic unei anumite societăţi date (e.g., omorul, furtul, violul etc.).
Din contră, incriminările impuse de anumite particularităţi ale unei societăţi determinate, aflată
pe o anumită treaptă a evoluţiei sale istorice, prezentând un mai pronunţat caracter tehnic şi care
nu se impun cu puterea evidenţei oricărui observator obiectiv (neutru şi atemporal) ca
reprezentând conduite infracţionale, pot fi apreciate a configura dimensiunea unei
criminalităţiconvenţionale/juridice/tehnice (e.g., domeniul infracţionalităţii la regimul circulaţiei
pe drumurile publice ori domeniul infracţionalităţii informatice etc.). Desigur, în ambele categorii
pot fi regăsite numeroase norme de incriminare prohibitive.
Acestea fiind stabilite, să presupunem cazul unei persoane care, până la momentul
incriminării (printr-o normă prohibitivă a) unui anumit tip de conduită - care nu se impune, prin
natura ei, cu puterea evidenţei, ca fiind infracţională -, o comite în mod frecvent* 121. Să
presupunem, în continuare, că, ulterior incriminării respectivului tip de comportament, persoana
în cauză îşi conformează conduita la prescripţiile legale noi, încetând a mai comite respectivul gen
de faptă, pentru a evita sancţiunea penală (am putea presupune, în continuare, că, în
eventualitatea unei posterioare renunţări de către legiuitor la incriminarea acelui gen de
conduită, persoana în cauză ar relua săvârşirea ei, abţinerea sa de la comiterea faptei, pe durata
incriminării ei, fiind exclusiv rezultatul dorinţei de a evita sancţionarea penală, iar nu expresia unei
conştientizări a caracterului social indezirabil al săvârşirii faptei). Considerăm că exemplul
imaginat relevă mai clar modul în care o conduită pasivă, de conformare statică la prevederile
normative, prin inhibarea dorinţei de a comite un anumit gen de faptă interzisă printr-o normă
prohibitivă, poate fi receptată ca o modificare efectivă, perceptibilă a comportamentului unei
persoane, ca o reacţie de adaptare a acesteia la norma juridică (în sensul conformării), aşadar, ca
un eveniment faptic real (acţiune juridică), apt a sta la baza caracterizării unei relaţii sociale şi
(implicit) a unui raport juridic.
A respinge o asemenea apreciere considerăm că ar echivala cu afirmarea generică a
imposibilităţii de calificare a conduitelor (concrete) omisive (a inacţiunii, a faptului de a inhiba
voluntar o anumită manifestare a energiei fizice) drept apte a sta la baza unei relaţii sociale, deci a
unor raporturi juridice (cu alte cuvinte, ar însemna să admitem că omisiunea nu poate constitui
un fapt juridic care să genereze un raport juridic, indiferent de premisa dată), ceea ce nu credem
a fi o viziune corespunzătoare realităţii (obiective, înconjurătoare) în nicio ramură de drept [3], cu
atât mai puţin în dreptul penal!
111
Pentru acest subiect, a se vedea (printre altele) T. POP, Curs Criminologie, Institutul de arte grafice „Ardealul",
Cluj, 1928, p. 405 ş.u.
121
Astfel, de pildă, nu a fost întotdeauna incriminată fapta unui conducător auto de a conduce pe drumurile
publice un vehicul (pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere) de către o persoană
cu o anumită îmbibaţie alcoolică în sânge. în ceea ce priveşte limita alcoolemiei, reglementarea incriminării a fluctuat
- spre exemplu, într-o perioadă, interdicţia penală autohtonă viza conducerea cu depăşirea unei limite de lg/l alcool
pur în sânge, pe când, în momentul de faţă, limita penală este de 0,80 g/l alcool pur în sânge (art. 336 CP). De
asemenea, nu a fost întotdeauna incriminată fapta de transfer neautorizat de date informatice (art. 364 CP) ori aceea
de acces ilegal la un sistem informatic (art. 360 CP) etc.
131
De pildă, în domeniul dreptului civil, sunt recunoscute obligaţii de o nu face. Astfel, este posibilă încheierea
unui contract, între două părţi, care să conţină şi o clauză de neconcurenţă (în sarcina unei părţi şi în beneficiul
celeilalte). Un asemenea act juridic ar implica, aşadar, un caracter prohibitiv pentru partea debitoare, iar aducerea la
îndeplinire a obligaţiei asumate de aceasta s-ar realiza printr-o conduită omisivă (abţinerea sa de la desfăşurarea unor
activităţi de concurenţă în detrimentul părţii creditoare, în condiţiile în care este extrem de posibil ca respectiva
Prin urmare, reiese că atitudinea de adaptare a comportamentului destinatarului normei la

prescripţiile legale poate fi apreciată drept eveniment de fapt/reacţie concretă, aşadar, bază
pentru aprecierea ca existentă a unei relaţii sociale (prin urmare, a unui raport juridic), cel puţin în
ceea ce priveşte normele penale de incriminare onerative, precum şi unele norme penale de
incriminare prohibitive (cele aparţinând domeniului infracţionalităţii convenţionale/ tehnice). Or,
acestea fiind enunţate, nu ar reprezenta, oare, o inconsecvenţă a nu extrapola aceste aserţiuni şi
asupra restului normelor penale de incriminare111 (prohibitive, aparţinând însă infracţionalităţii
naturale)? Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există o linie fermă şi clară, necontroversată de
demarcaţie între domeniul celor două tipuri de infracţionalitate la care se face aici referire.
Astfel, deşi poate fi mai greu de imaginat şi de acceptat acest lucru, simpla conformare la
prevederile normative în vigoare, prin neadoptarea conduitelor incriminate, s-ar putea aprecia a
da naştere unui raport juridic specific, penal, denumit de conformare/cooperare, existent între
stat (titularul dreptului de a incrimina) şi destinatarii nedeterminaţi ai normelor respective de
incriminare, care îşi adaptează conduita prevederilor acestora (inclusiv în cazul normelor
prohibitive, chiar şi al celor aparţinând domeniului infracţionalităţii naturale)l2]. în * 1
parte să fi desfăşurat anterior activităţi de genul celor pe care şi-a asumat obligaţia să nu le mai întreprindă în viitor).
Nu înţelegem cum de nu s-ar putea califica executarea (printr-un comportament omisiv, pasiv, static) a unui
asemenea act juridic drept obiect al unui raport juridic, doar din pricina caracterului prohibitiv al dispoziţiei care
normează conduita părţilor (reamintim că, în dreptul privat, contractul este apreciat a reprezenta legea părţilor). De
altfel, literatura de specialitate în materia dreptului civil defineşte obiectul raportului juridic civil ca fiind reprezentat
de „conduita subiectelor, adică (...) acţiunea sau inacţiunea pe care subiectul activ o poate pretinde subiectului pasiv
şi pe care acesta trebuie să o îndeplinească" (s.n.) - C.T. U NGUREANU , op. cit., p. 104. De asemenea, tot în doctrina
de drept civil se arată că „faptele juridice ilicite, denumite şi delicte civile, reprezintă acţiuni sau inacţiuni ale unei
persoane, care încalcă drepturile subiective sau interesele legitime ale unei alte persoane (...)" - idem, p. 43. Inclusivîn
doctrina de teoria generală a dreptului (ba chiar în lucrări ale unor autori care se pronunţă, expres, împotriva
admiterii existenţei unui raport juridic penal de conformare) se precizează că obligaţiile care dau conţinut (corelativ
drepturilor) unui raport juridic „pot fi de tip activ (...) sau de tip pasiv - spre exemplu, obligaţia de a se abţine de la
săvârşirea unor acţiuni care ar împiedica exerciţiul proprietăţii" (s.n.)- N. P OPA , op. cit., p. 235. Or, nu ni se impune cu
puterea evidenţei de ce o obligaţie civilă pasivă, de ordin legal sau chiar contractual, respectată printr-o conduită
omisivă, ar putea fi apreciată ca fapt juridic, bază a unei relaţii sociale, temei de recunoaştere a manifestării unui
raport juridic, fără a i se admite acelaşi statut şi obligaţiei legale penale de a se abţine de la săvârşirea unor acţiuni
care ar realiza conţinutul unor infracţiuni descrise prin norme de incriminare prohibitive! Iar dacă s-ar accepta că şi în
acest din urmă caz suntem în prezenţa unei modalităţi pasive/omisive de îndeplinire a unei obligaţii din conţinutul
unui raport de drept, atunci acesta, neputând fi apreciat ca un raport juridic penal de conflict, nu ar putea fi
recunoscut decât ca un raport juridic penal de cooperare (conformare).
[1]
„în măsura în care norma penală disciplinează manifestări concrete, nu vedem de ce s-ar refuza normei
penale, chiar din momentul intrării în vigoare, posibilitatea de a da naştere unor raporturi juridice de conformare, (...)
de cooperare (...), pentru realizarea conduitei prescrise în normă" - G. A NTONIU , op. cit., p. 258.
[21
Aşadar, chiar dacă este mai greu de sesizat, s-ar putea afirma că un destinatar (X) al legii penale, prin aceea că
nu ucide, nu fură, nu violează etc., intră, în abstract (teoretic), în acest raport juridic (specific) penal de conformare/
cooperare cu entitatea etatică titulară a dreptului de a incrimina, care a edictat, introdus şi menţinut în vigoare
normele de incriminare respective (ale faptelor de omor, furt, viol ş.a.m.d.). Apreciem că aceeaşi va fi şi situaţia
tuturor celorlalţi destinatari ai legii penale („subiecte ale raporturilor de drept penal, în forma lor de raporturi de
conformitate, sunt, în principiu, toţi membrii societăţii" - C. B ULAI , B.N. B ULAI , op. cit., p. 70), în pofida unor rezerve
doctrinare referitoare la lipsa caracterului „potrivit" (ne întrebăm „potrivit" în raport de ce?) al soluţiei de „a
introduce în raporturi juridice penale pe toţi cetăţenii" (ceea ce, pentru a se evita, conduce la aprecierea că „există
norme juridice ce se realizează şi în afara producerii unor raporturi juridice. Normele (...) cu caracter prohibitiv") - N.
P OPA , op. cit., p. 216. în sens contrar faţă de această ultimă statuare, a se vedea (de pildă) C. B ULAI , B.N. B ULAI , op.
cit., p. 64. Considerăm a reprezenta o inconsecvenţă afirmaţia potrivit căreia unele norme juridice se realizează prin
intermediul raporturilor juridice, iar altele nu (respectiv toate normele prohibitive, numeroase-în general-în cadrul
oricărui sistem de drept, respectiv majoritare în multe ramuri de drept din sfera dreptului public - inclusiv în domeniul
dreptului penal). O atare viziune credem că va întâmpina dificultăţi majore de compatibilizare cu realitatea normativă
concretă, în raport de anumite norme care manifestă, alternativ, atât caracter prohibitiv, cât şi onerativ (există, spre
exemplu, norme de incriminare care prezintă conţinut constitutiv alternativ, o variantă fiind prohibitivă, alta
onerativă - e.g., însuşirea bunului găsit
plus, doctrina penală a evidenţiat că un argument esenţial în susţinerea tezei existenţei unui
raport juridic penal de conformare îl reprezintă „faptul că tragerea la răspundere penală a unui
cetăţean ar fi imposibil de explicat în afara luării în considerare a faptului că acesta şi-a încălcat
prin conduita sa obligaţia de a respecta preceptul penalmente sancţionat"111 („Neacceptarea
acestei opinii conduce la concluzia greu de susţinut că raportul juridic penal se poate naşte din
nerespectarea unei obligaţii extrajuridice"121).
în consecinţă, ne alăturăm poziţiei doctrinare care apreciază că raportul juridic penal
constituie un concept cu existenţă plurală (duală), iar nu unică (singulară), distingând, ca specific
al dreptului penal131, manifestarea acestui raport juridic sub două forme: un raport juridic penal
de conformare/cooperare (preceptiv)141, respectiv un raport juridic penal de
conflict/contradicţie/constrângere (punitiv)!
§2. Raportul juridic penal de conformare/cooperare (preceptiv)

După cum s-a indicat deja, existenţa acestui tip de raport juridic penal nu este admisă în mod
unanim în doctrină151. însă, deoarece opinia majoritară în literatura de specialitate (în materie
penală) este formulată în sensul afirmării existenţei lui (viziune pe care o împărtăşim şi o
susţinem), vom preciza în continuare reperele esenţiale (elementele de structură) ale acestui
concept.
Părţile ( subiecţii)acestui tip de raport juridic penal sunt:
- pe de o parte, statul (ca reprezentant al societăţii în ansamblu, al fiecărui şi tuturor
titularilor individuali ai valorilor sociale penal protejate, precum şi în nume propriu) - subiect activ
(şi determinat) ai raportului juridic penal de cooperare161; * 1 2 3 4 * 6 * *
sau ajuns din eroare la făptuitor, art. 243 CP). Este firesc oare să se aprecieze că, în ipoteza unei asemenea prevederi
legale, norma în cauză se realizează uneori printr-un raport juridic (într-o modalitate alternativă), iar alteori în afara
unui raport juridic (în considerarea celeilalte modalităţi alternative)? Din punctul nostru de vedere, răspunsul este
negativ, inconsecvenţa la care ar conduce o soluţie contrară fiind de natură a încălca principiul (general) al simetriei,
bazat pe identitatea de raţiune (ubi eodem ratio, ibi idem ius). De altfel, chiar în doctrina de teoria generală a
dreptului se arată că, spre diferenţă de raporturile juridice din dreptul civil, familiei, muncii etc., „în alte ramuri de
drept - dreptul administrativ, financiar, penal etc. -, esenţială este voinţa de stat, exprimată în norma de drept. (...)
Naşterea unui atare raport juridic se face la iniţiativa organului de stat (...)" - N. P OPA , op. cit, p. 221. Or, nu vedem
cum referirea în cauză ar putea viza raportul juridic penal de conflict/constrângere, care se naşte prin comiterea
infracţiunii (aşadar, partea care se manifestă dinamic, născând raportul juridic respectiv, este persoana destinatarului
neobedient al legii penale, nu organul de stat). Referirea tinde a caracteriza, din contră, ceea ce se poate numi raport
juridic penal de conformare, unde, într-adevăr, constitutivă (sub aspect dinamic) este voinţa statului, care inserează în
dreptul pozitiv norma de incriminare căreia destinatarii urmează a i se conforma (apărând raportul de cooperare) sau
nu (apărând, la data neconformării, raportul de conflict).
[1] T. AVRIGEANU, Implicaţii sistematice ale conceptului de raport juridic penal, în R.D.P. nr. 3/2004, p. 85, 86.
[2] C. M ITRACHE , C R . M ITRACHE , op. cit. (2016), p. 64.
[3]
în literatura de specialitate în domeniul teoriei generale a dreptului se recunoaşte/admite specificitatea
de ramură a configurării raportului juridic, indicându-se faptul că, pornind de la trăsăturile (caracteristicile)
generale ale conceptului, „apar apoi, în funcţie de fiecare raport juridic concret, dintr-o ramură sau alta a
dreptului, trăsături specifice, note particulare, potrivit cu specificul relaţiilor sociale reglementate de normele
de drept într-un domeniu sau altul" - N. POPA, op. cit, p. 223.
[4]
Literatura de specialitate a înregistrat chiar exprimarea punctului de vedere potrivit căruia „negarea
raporturilor juridice de cooperare în dreptul penal pune sub semnul întrebării caracterul autonom, normativ al
dreptului penal, reînviind teza (eronată - n.n.) caracterului pur sancţionator al dreptului penal" - C. M ITRACHE , C R .
M ITRACHE , op. cit. (2014), p. 62. în acelaşi sens, a se vedea şi C. B ULAI , B.N. B ULAI , op. cit., p. 66, 67; V. P ASCA , op.
Contestă existenţa acestui tip de raport juridic (penal), printre alţii: N. P OPA , op. cit., p. 216; D. P AVEL ,
cit., p.15156.
Consideraţii teoretice în legătură cu raportul de drept penal, în J.N. nr. 9/1966, p. 51-53.
[6]
Potrivit unui punct de vedere, statul ar reprezenta subiectul activ principal şi determinat al raportului juridic
penal de cooperare, alături de acesta putând fi indicat însă, ca subiect activ adiacent şi nedeterminat (dar
determinabil),
ansamblul beneficiarilor legii penale, persoanele fizice şi juridice titulare (a încorporărilor particulare ale) valorilor
- pe de altă parte, destinatarii legii penale (persoanele fizice şi juridice cărora le sunt
solicitate imperativ/impuse anumite conduite, toţi cei care trebuie să îşi adapteze
comportamentul la exigenţele legale penale) - subiect pasiv (nedeterminat, dar determinabil) al
raportului juridic penal de cooperare.
Conţinutul raportului juridic penal de cooperare (drepturile şi obligaţiile corelative ale părţilor)
rezidă în:
-pe de o parte, dreptul statului de a determina şi de a impune imperativ sfera conduitelor
sociale acceptabile, respectiv indezirabile din punct de vedere penal, aşadar, dreptul de a crea
astfel un standard, un etalon de referinţă comportamental, respectiv de a solicita observarea şi
respectarea acestuia de către destinatarii normelor penale* 111. Corelativ, statului îi revine
obligaţia de a nu solicita imperativ, sub sancţiune de drept penal, destinatarilor legii penale
respectarea niciun alt tip de conduită decât acela (acelea) astfel determinat(e), respectiv de a
asigura funcţionarea corespunzătoare a tuturor garanţiilor decurgând din principiile
fundamentale ale dreptului penal. Totodată, statului îi revine obligaţia de a respecta caracterul
subsidiar-selectiv al dreptului penal (evitând excesul şi abuzul de reglementare penală, atunci
când mijloacele disponibile furnizate de alte ramuri ale dreptului ar fi suficiente şi eficiente în
urmărirea scopurilor de protecţie şi de prevenţie a valorilor sociale în cauză);
- pe de altă parte, obligaţia destinatarilor legii penale de a cunoaşte şi de a respecta
solicitarea imperativă referitoare la adoptarea comportamentului socio-penal dezirabil (de a se
supune prescripţiei normative, preceptului legal). Corelativ, destinatarii normei penale au dreptul
de a solicita statului stricta respectare/aplicare a legii penale, cu asigurarea tuturor garanţiilor
decurgând din principiile fundamentale ale domeniului şi în limitele presupuse de caracterul de
ultima rado (extrema rado) pe care trebuie să îl prezinte dreptul penal (într-un stat democratic,
de drept, potrivit standardelor contemporane).
Decurge că obiectul raportului juridic de drept pe constă în implementarea şi menţinerea
(asigurarea), într-o manieră preventivă, prescriptivă (ante-delictuală), a ordinii de drept socio-
penale, prin determinarea/influenţarea destinatarilor legii penale în sensul conformării
conduitelor acestora la exigenţele comportamentale exprimate şi impuse prin intermediul
normelor penale121. Mai concret, obiectul acestui raport este reprezentat de însăşi conduita de
cooperare/conformare/adeziune la norma penală a destinatarilor acesteia.
sociale protejate penal - a se vedea, în acest sens: G. A NTONIU , op. cit, p. 259, 262; C. B ULAI , B.N. B ULAI , op. cit., p.
70. Nu susţinem această viziune, pentru că, din moment ce statul acţionează ca reprezentant al societăţii în calitate
de subiect activ al raportului juridic penal de cooperare, el preia şi exercită, astfel, dreptul şi interesul individual al
fiecărui titular al valorilor sociale penal ocrotite în parte (şi al tuturor, în ansamblu) - „se substituie în dreptul
titularilor respectivi de a pretinde celorlalţi membri ai colectivităţii să se abţină de la săvârşirea faptelor periculoase
pentru valorile respective" (C. B ULAI , B.N. B ULAI , op. cit, p. 69) astfel încât devine redundant (şi derutant) să se
reafirme şi poziţia acestora, în aceeaşi calitate. în plus, s-ar ajunge, astfel, în situaţia ciudată în care sfera aceloraşi
persoane ar fi enunţată şi cu titlu de subiect activ (adiacent, subsecvent), şi cu titlu de subiect pasiv al aceluiaşi raport
juridic (penal, de cooperare); practic, cei indicaţi drept destinatari ai legii penale ar fi calificaţi (juridic), concomitent,
şi ca beneficiari ai legii penale (ceea ce înfăţişează o realitate de fapt, dar nu una juridică, deoarece subiectul activ şi
cel pasiv ai unui raport juridic trebuie să fie entităţi distincte, căci obligaţiile asumate faţă de sine însuşi nu pot fi
calificate drept obligaţii juridice, lipsind elementul de alteritate, caracteristic/specific dreptului).
111
Potrivit unui punct de vedere, aspectele legate de impunerea cadrului incriminărilor şi sancţiunilor de către
stat nu s-ar integra în conţinutul raportului juridic penal de conformare, căci acestea nu ţin de un drept al statului, ci
de o putere a sa, decurgând din suveranitate („un drept nelimitat nu este decât o putere") - a se vedea G. A NTONIU ,
op. cit., p. 258, 259 ş.u., 263. A se vedea şi T. A VRIGEANU , op. cit., p. 84 ş.u. în această viziune, dreptul statului, în
cadrul raportului juridic penal de conformare, se limitează doar la a solicita respectarea, de către destinatari, a
normelor penale instituite prin exercitarea puterii statului de a incrimina.
(2]
Este vorba despre dimensiunea ante-delictuală a prevenţiei generale în materie penală. Realizarea acestui
deziderat se poate fundamenta fie pe conformarea întemeiată valoric (norma exprimă valorile sociale fundamentale
şi evidenţiază importanţa lor, informând destinatarii asupra acestora, iar ei cooperează/le protejează din convingere),
în ceea ce priveşte durata raportului juridic penal de cooperare, urmează a fi identificate un

moment de debut (naşterea), respectiv de final/de încheiere a acestuia (stingerea).
Doctrina apreciază, în principiu, că naşterea raportului juridic penal de cooperare are loc (ca
regulă) odată cu momentul intrării în vigoare a normei penale în considerarea căreia se
configurează acesta. Astfel, se consideră că, încă de la data la care o normă penală (de
incriminare) devine parte integrantă a dreptului pozitiv, se naşte şi obligaţia destinatarilor normei
de a îşi adapta conduitele la aceasta, de a se manifesta în sfera vieţii de relaţie cu observarea şi
respectarea dispoziţiei legale respective. în acest sens, aceia care fac aceasta dau naştere la şi
intră în raporturi penale de cooperare, iar aceia care nu se conformează corespunzător, comiţând
fapta incriminată, dau naştere la şi intră în raporturi penale de conflict. Prin excepţie de la regula
astfel formulată, se apreciază că naşterea/apariţia raportului penal de cooperare are loc chiar şi
posterior datei intrării în vigoare a normei penale, atunci când o persoană (fizică sau juridică)
ajunge să devină, ulterior acestui moment, destinatar al acelei prevederi (întruneşte, ulterior
intrării ei în vigoare, anumite condiţii legale, solicitate de normă drept necesare pentru
dobândirea calităţii de destinatar al acesteia, condiţii pe care nu le verifica iniţial, la momentul
activării prevederii normative în cauză)111.
Observăm că, de principiu, viziunea tinde a fi aptă de susţinere mai ales în relaţie cu normele
penale prohibitive, nu însă (neapărat) şi faţă de acelea onerative. De pildă, este relativ lesne de
acceptat că, prin simpla intrare în vigoare a unei norme de incriminare prohibitive (în special a
uneia care instituie o obligaţie generică, ce nu este limitată la un anumit context/dependentă de o
situaţie premisă) - precum este cazul normelor de incriminare a omorului, a furtului, a violului etc.
-, debutează raportul de conformare la aceasta a tuturor destinatarilor săi ce nu adoptă conduita
interzisă (se abţin să încalce norma, şi anume nu omoară, nu sustrag, nu violează etc.). în schimb,
nu se impune în egală măsură evenimentul naşterii unui raport de conformare prin simpla intrare
în vigoare a unei norme de incriminare onerative, care impune destinatarilor săi o anumită
conduită, în situaţii anume determinate. în acest din urmă caz, apariţia raportului de cooperare ne
apare dependentă mai degrabă de configurarea contextului concret în care se activează dispoziţia
normei penale, de apariţia efectivă a împrejurării în prezenţa căreia legiuitorul solicită
destinatarului adoptarea conduitei dezirabile121. Raţionamentul ar putea fi suficient de lesne
extins, de
fie pe o supunere formală, întemeiată pe dorinţa de a evita sancţiunea de drept penal/pe temerea faţă de aceasta
(norma ameninţă cu sancţiunea specifică în caz de nerespectare, iar destinatarii o respectă pentru a nu suporta
sancţiunea respectivă), ori pe ambele, deopotrivă.
[1]
Astfel, este evident că unele persoane (fizice sau juridice) nici nu existau, în mod obiectiv, la data intrării în
vigoare a unor norme penale, care însă pot rămâne active o lungă perioadă de timp, vreme în care respectivele
persoane apar şi ajung să întrunească condiţiile generale necesare pentru a dobândi capacitate penală (de pildă, în
cazul persoanelor fizice: o anumită limită de vârstă, responsabilitate şi libertate de hotărâre şi de acţiune). în acest
caz, în privinţa respectivelor persoane, calitatea de destinatar al normelor penale în cauză va fi dobândită odată cu
întrunirea condiţiilor generale la care s-a făcut referire, acesta reprezentând, aşadar, şi momentul la care se va naşte
raportul juridic penal de cooperare între stat şi ele (în măsura în care se vor supune dispoziţiilor normelor penale).
Sau unele norme penale se adresează doar anumitor categorii de persoane (fizice sau juridice) - impunând, de pildă,
întrunirea de către destinatar a unei calităţi determinate-, caz în care nu vor fi destinatari ai acestora decât
persoanele faţă de care se verifică întrunirea cerinţei speciale în cauză şi numai de la data la care respectiva condiţie a
fost întrunită (spre exemplu, normele penale care vizează exclusiv funcţionarii publici ori militarii nu nasc raporturi de
cooperare în rândul persoanelor ce nu întrunesc asemenea calităţi, raportul configurându-se, pentru viitor, de la data
la care o asemenea persoană va dobândi statutul/calitatea respectivă).
[2]
Spre exemplu, nu credem că, în cazul normei de incriminare a nedenunţării (art. 266 CP), se poate discuta
despre existenţa unui raport juridic penal de cooperare între stat şi destinatarii acestei norme, încă de la data intrării
în vigoare a celei din urmă. în realitate, problema naşterii unui raport juridic penal (fie acesta de cooperare ori de
conflict) în relaţie cu această normă se va putea ridica doar în momentul în care o anumită persoană, din rândul
destinatarilor normei în cauză, se va găsi într-o situaţie concretă în care a luat la cunoştinţă despre săvârşirea,
altfel, şi către normele prohibitive care nu instituie o interdicţie generică, ci una limitată la un
anumit context/dependentă de o situaţie-premisă111. în acest context, pentru simetrie şi
identitate de raţiune (pentru a nu se ajunge în situaţia aprecierii momentului de naştere a
raportului juridic penal de conformare ca fiind reprezentat de date diferite, în funcţie de tipul
normelor de incriminare din care decurge), s-ar putea propune o viziune potrivit căreia intrarea în
vigoare a normei de incriminare constituie doar premisa naşterii raportului de conformare.
Apariţia concretă a acestuia ar urmă să fie însă (de regulă) ulterioară, fiind condiţionată de
configurarea situaţiei/contextului în care s-ar contura posibilitatea reală de nesocotire a
comandamentului legal imperativ (fiind, practic, o alternativă punctuală la apariţia raportului
juridic penal de conflict)121.
Stingerea raportului juridic penal de cooperare este fixată, în doctrina majoritară131, la data
ieşirii din vigoare a normei penale de referinţă, respectiv la momentul pierderii calităţii de
destinatar al ei, prin efectul dispariţiei unei condiţii necesare pentru întrunirea acestei calităţi 141. *
1234
de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală, din rândul celor contra vieţii sau al acelor care au
avut ca urmare moartea unei persoane. Dacă, într-o atare situaţie, destinatarul normei penale va înştiinţa de îndată
autorităţile, se va putea aprecia că şi-a conformat conduita preceptului legal imperativ şi că nu a încălcat norma
(apărând, astfel, un raport juridic penal de cooperare). Dimpotrivă, dacă nu înştiinţează autorităţile (sau nu o face de
îndată ce a avut posibilitatea efectivă), reiese că nu şi-a conformat comportamentul dispoziţiei penale imperative,
violând preceptul legal (apărând, astfel, un raport juridic penal de conflict).
[1]
De pildă, art. 338 CP prevede drept infracţiune fapta de părăsire a locului accidentului ori modificare sau
ştergere a urmelor acestuia, ceea ce reprezintă o normă de incriminare prohibitivă (prin aceea că se descrie drept
infracţiune, sub sancţiunea unei pedepse, adoptarea unei asemenea conduite, reiese că dispoziţia normei este: să nu
părăseşti locul accidentului, respectiv să nu modifici sau să nu ştergi urmele acestuia). Raportându-ne (pentru
facilitarea expunerii) doar la ipoteza părăsirii locului accidentului, trebuie arătat că nu considerăm realistă o viziune
care afirmă că ar exista un raport juridic penal de cooperare, în acest sens, între stat şi toţi conducătorii de vehicule
participante la circulaţia pe drumurile publice, încă din momentul intrării în vigoare a acestei norme ori de la data
(posterioară) a dobândirii, de către o persoană, a permisului de conducere. în realitate, data în considerarea căreia va
apărea un raport juridic penal între stat şi una dintre aceste persoane va fi aceea în care se va produce un accident de
trafic [cu excepţia situaţiilor detaliate în alin. (3) al art. 338 CP], iar conducătorul vehiculului va adopta fie conduita de
a părăsi locul accidentului fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei (caz
în care raportul juridic va fi unul de conflict), fie conduita de a rămâne la acel loc până la obţinerea respectivei
permisiuni de a îl părăsi (caz în care raportul juridic va fi unul de conformare).
[2]
Aşadar, odată premisele sale asigurate (intrarea în vigoare a normei penale şi existenţa unor destinatari ai
acesteia), raportul juridic penal de cooperare/conformare se va naşte nu automat, ci ori de câte ori vor apărea
conduite concrete/efective de adaptare a comportamentului destinatarilor la preceptul normativ, indiferent de
caracterul comisiv sau omisiv al acestuia (adie ă: faptele juridice). Mai precis, în această viziune, destinatarii unei
anumite norme penale nu intră, faţă de stat, într-un (singur şi continuu, liniar) raport de cooperare, cu desfăşurare
neîntreruptă de la chiar data activării juridice a acelei norme ori a dobândirii calităţii de destinatari ai acesteia.
Dimpotrivă, ei ar urma să intre în raporturi (potenţial succesive, reiterate, multiple) de conformare ori de câte ori, pe
parcursul subzistenţei acestor premise ale existenţei raportului juridic, se găsesc în situaţii faptice concrete/efective
în care au posibilitatea de a decide, în mod real, dacă vor adopta o conduită conformă sau neconformă cu norma
respectivă. Aceasta, desigur, în măsura în care vor lua, în final, decizia de supunere la exigenţele normei/de adaptare
a comportamentului la normă (decizie potrivit căreia se comportă apoi efectiv). Pentru o detaliere a acestei
perspective asupra datei de naştere a raportului juridic penal de conformare, a se vedea M. D UNEA , M.l.
M ĂRCULESCU -M ICHINICI , Despre noţiunea, formele şi conţinutul conceptului de raport juridic penal, în Analele
Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 11/2016, p. 177-184 (articolul poate fi consultat
on-line prin accesarea adresei de internet http://pub.law.uaic.rO/files/articole/2016/volii/2016Ji_2.2.dunea.pdf).
[3]
G. A NTONIU , op. cit., p. 264; C. B ULAI , B.N. B ULAI , op. cit., p. 72; V. P ASCA , op. cit., p. 62, ş.a.
[4]
Din unele exprimări care pot fi întâlnite în doctrină s-ar putea concluziona că s-ar admite şi ipoteza
considerării ca stins a raportului juridic penal de conformare prin săvârşirea infracţiunii (care decurge din adoptarea
conduitei ilicite descrise de respectiva normă). Doctrina majoritară subliniază însă (în mod corect) faptul că, şi ulterior
acestui moment, destinatarul în cauză al normei respective continuă să fie obligat, pe viitor, să îşi conformeze
conduita la aceasta, o nouă încălcare a normei, de către aceeaşi persoană care a mai încălcat-o deja, conducând la
apariţia unui număr corespunzător de raporturi juridice penale de conflict (dovadă că obligaţia juridică de conformare
la
însă, conform propunerii pe care am avansat-o anterior, cu privire la momentul apariţiei şi

formele desfăşurării acestui tip de raport juridic penal, ar reieşi că asemenea momente reprezintă
doar datele de la care încetează premisele existenţei respectivului gen de raport juridic. Separat
de aceste aspecte însă, stingerea raportului juridic penal de cooperare nu ar mai constitui un
eveniment singular (unic) şi izolat (excepţional), ci ar putea fi identificată o succesiune consecutivă
de apariţii şi stingeri ale unui asemenea tip de raport juridic, între stat şi diverşi destinatari ai unei
anumite norme penale. Momentele acestor naşteri, respectiv stingeri ale raportului juridic penal
de cooperare ar fi corespunzătoare apariţiei, respectiv dispariţiei contextului/situaţiei legale-
premisă necesar(ă) pentru comiterea infracţiunii, moment consecutiv căruia însă, în urma unei
manifestări de voinţă a acelor persoane, s-ar înregistra, totuşi, o conformare a conduitelor lor la
standardul comportamental normativ111.
§3. Raportul juridic penal de conflict/contradicţie/constrângere (punitiv)

Admis de doctrina majoritară (atât de drept penal, cât şi de teoria generală a dreptului) -
aşadar, în principiu, necontestat-ca tip propriu-zis, specific de raport juridic penal121, raportul * 1
norma în cauză nu a încetat prin actul transgresării sale anterioare) -în acest sens, a se vedea: C. BULAI, B.N.
BULAI, op. cit., p. 73; V. PASCA, op. cit., p. 62. într-adevăr, dacă admitem viziunea majoritară, potrivit căreia
raportul juridic de cooperare apare odată cu intrarea în vigoare a normei sau dobândirea de către o persoană a
statutului de destinatar al acelei norme, având un caracter unitar (singular), o existenţă liniară şi neîntreruptă,
atunci, desigur, afirmaţia potrivit căreia acest raport s-ar încheia prin comiterea infracţiunii nu ar putea fi
admisă sub nicio formă (ar însemna că în privinţa infractorilor nu ar subzista obligaţia de a-şi conforma conduita
preceptelor legale penale sau unora dintre ele, odată acestea încălcate şi încă nefinalizate raporturile de conflict
astfel apărute, ceea ce, evident, nu poate fi admis, căci ar semnifica - de pildă - că, odată săvârşit un omor,
infractorul în cauză ar putea continua să ucidă, cu impunitate, până la stingerea primului raport de conflict, ceea
ce este inadmisibil). De asemenea, potrivit accepţiunii pe care am propus-o asupra apariţiei, desfăşurării şi
stingerii raportului juridic penal de cooperare, admiţând existenţa sa conjuncturală, potenţial plurală/succesivă,
reiese că săvârşirea infracţiunii nu ar putea fi interpretată drept eveniment care să pună capăt unui raport
juridic penal de conformare, ci reprezintă o manifestare alternativă celei care ar da naştere unui astfel de raport
juridic (în conjunctura normativă şi faptică în care destinatarul normei urmează a decide concret conformarea
sau neconformarea la normă, acesta fie îşi va adapta conduita la preceptul legal, apărând raportul de
cooperare, fie va adopta un comportament neconform imperativului legal, născându-se raportul de conflict).
[1]
Astfel, pentru a urma linia unor exemplificări anterioare, raportul juridic penal de cooperare dintre stat şi
destinatarul unei norme de nedenunţare s-ar naşte odată cu luarea la cunoştinţă, de către acesta, a unei infracţiuni
contra vieţii (de exemplu), comisă de un terţ, iar stingerea acestui raport s-ar produce prin înştiinţarea de îndată, de
către respectiva persoană, a autorităţilor. Sau: raportul juridic penal de cooperare dintre stat şi conducătorul unui
vehicul implicat într-un accident, pe când circula pe drumurile publice (destinatar al normei care incriminează fapta
de părăsire a locului accidentului), s-ar naşte la data producerii acelui accident, stingându-se prin rămânerea la locul
în cauză a conducătorului respectiv de vehicul, până la încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care efectuează
cercetarea la locul faptei. Ori: raportul juridic penal de cooperare vizând incriminarea omorului/furtului/violului etc.
s-ar naşte odată cu apariţia unei situaţii concrete în care o persoană ia în considerare posibilitatea comiterii unei
asemenea fapte, având posibilitatea obiectivă de a o săvârşi, iar stingerea sa ar fi reprezentată de luarea deciziei de a
se conforma legii penale, urmată de adoptarea unei conduite de adeziune, corespunzătoare (abţinerea de la
comiterea omorului/furtului/violului etc.). în fiecare dintre cazurile menţionate, ulterior stingerii raportului penal de
cooperare în cauză, se conservă (până la ieşirea din vigoare a normei în temeiul căreia a fost posibilă apariţia unui
asemenea raport juridic ori până la pierderea, de către respectiva persoană, a calităţii de destinatar al acelei norme)
posibilitatea ca, pe viitor, raportul de cooperare să renască şi să se stingă, din nou, în condiţii similare celor din trecut.
Acest aspect se poate repeta de mai multe ori, la intervale diferite de timp, cu privire la una şi aceeaşi persoană,
destinatară a normei respective, fiind posibil, de asemenea, ca între astfel de raporturi penale de cooperare să se
interpună şi alte raporturi similare, între aceeaşi persoană şi stat, cu privire însă la alte norme penale, precum şi unele
raporturi de conflict-revelate sau nu, rezolvate judiciar definitiv sau nu -între aceiaşi subiecţi pre-indicaţi.
[21
Doctrina a observat faptul că normele penale (fie generale, fie speciale) nu se aplică efectiv, potrivit
reglementării lor legale, decât în ipotezele în care apar raporturi de conflict. Astfel, de pildă, s-a afirmat că „toate
dispoziţiile Codului penal, generale şi speciale, au în vedere aplicarea şi executarea pedepsei" - M. Z OLYNEAK , op.
cit., p. 94. Drept
de conflict manifestă o structură şi particularităţi proprii, caracteristice. Deşi autorii care admit
existenţa raportului de cooperare consideră, de regulă, că acesta constituie modalitatea/ forma
dominantă (principală) de manifestare a raportului juridic penal - raportul de conflict prezentând
un caracter subsidiar (secundar) în cadrul realizării ordinii de drept penal111 -, această apreciere
este (doar) rezultatul unei evaluări de factură preponderent cantitativă (se poate admite, în mod
rezonabil, că numărul destinatarilor obedienţi ai legii penale este superior celui al destinatarilor
care, încălcând-o/nesocotind-o, intră în conflict cu aceasta). Sub aspectul aplicării ansamblului
dispoziţiilor juridico-penale însă, este evident că raportul juridic penal de conflict asigură funcţia
principală, căci realizarea scopului dreptului penal prin adeziune (în cadrul raporturilor de
cooperare) nu implică o activare propriu-zisă a normelor penale. Altfel spus, prevederile normelor
penale devin aplicabile numai în ipoteza existenţei unor raporturi de conflict, nu şi a unora de
cooperare (chiar dacă scopul lor este atins prin intermediul ambelor tipuri de raport juridic penal).
Referitor la elementele de structură ale raportului juridic penal de conflict,
analiza părţilor
(subiecţilor) acestui tip de raport juridic penal relevă că ele sunt:
-statul, ca subiect activ, dominant şi determinat121;
- infractorul (persoana fizică sau juridică ce a comis infracţiunea), ca subiect pasiv,
subordonat.
în legătură cu această din urmă parte a raportului juridic penal de conflict (infractorul), în
principiu, doctrina majoritară specifică faptul că ar fi un subiect determinat (de regulă, se
menţionează astfel o deosebire în comparaţie cu subiectul pasiv al raportului juridic penal de
cooperare)131.
urmare, putem aprecia că scopul legii penale se realizează, în majoritatea cazurilor (aşa cum este şi ideal/dezirabil), în
cadrul raporturilor penale de cooperare/conformare (preceptive), dar reglementarea penală se aplică, efectiv, doar
atunci când apar (şi sunt revelate) raporturi penale de conflict/contradicţie/constrângere (punitive).
[1] M. ZOLYNEAK, op. cit., p. 92, 93.
[21
Persoana vătămată prin fapta incriminată comisă nu este subiect al raportului juridic penal de conflict, căci
statul, ca reprezentant al întregii societăţi (aşadar, inclusiv al acelei persoane), monopolizează dreptul de a reacţiona
juridic, din punct de vedere penal, la comiterea unei fapte incriminate şi de a supune şi obliga persoana care a
săvârşit-o la executarea sancţiunilor/măsurilor care se stabilesc şi se aplică, legal, pe acest temei. Persoana vătămată
nu este subiect al raportului juridic penal de conflict nici măcar în acele cazuri în care demararea, respectiv
desfăşurarea acţiunii penale depind de manifestarea sa de voinţă, exprimată prin formularea şi menţinerea unei
plângeri prealabile până la definitivarea procesului penal (trebuie menţionat că asemenea cazuri reprezintă excepţia
de la regula oficialităţii, operantă în materie penală - regulă potrivit căreia instrumentarea unei cauze penale şi
desfăşurarea procesului penal, tragerea la răspundere penală şi determinarea sancţiunilor de drept penal consecutive
comiterii unei fapte incriminate se realizează din oficiu, indiferent de modul de sesizare a autorităţilor competente şi
de existenţa sau inexistenţa unei manifestări de voinţă a unei anumite persoane/entităţi în acest sens, ba chiar, dacă
este cazul, în pofida unei voinţe expres exprimate în sens contrar). în aceste ipoteze, se apreciază că statul este, în
continuare, singurul subiect activ al raportului penal de conflict, singurul titular al dreptului de a trage la răspundere
penală persoana care a comis infracţiunea şi/sau de a stabili, aplica şi asigura executarea sancţiunii de drept penal
corespunzătoare, cu menţiunea că acest drept este afectat de o condiţie, reprezentată de manifestarea de voinţă a
persoanei vătămate (prin plângere prealabilă), condiţie a căreia exercitare este încredinţată unui persoane terţe faţă
de raportul juridic penal de conflict. A se vedea, în acest sens: G. A NTONIU , op. cit, p. 265; M. Z OLYNEAK , op. cit.,
p. 100-102; D. P AVEL , op. cit., p. 46, 47.
[3] G. ANTONIU, op. cit., p. 264; C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit., p. 63; C. BULAI, B.N. BULAI, op. cit., p. 71.
Trebuie punctat că, în viziunea conform căreia apariţia raportului juridic penal de cooperare nu se identifică, automat,
cu data intrării în vigoare a normei juridice de incriminare (pentru subiecţii de drept penal preexistenţi, care întrunesc
toate condiţiile necesare pentru a fi consideraţi destinatari ai acesteia), fiind reprezentată de momentul la care se
petrece faptul juridic al supunerii voite şi conştiente faţă de prescripţia normei în cauză, într-un context concret în
care destinatarul obligaţiei de obedienţă ar fi putut să nu îi dea curs acesteia, afirmarea caracterului determinat al
subiectului pasiv al raportului juridic penal de conflict nu se mai impune ca o distincţie atât de pregnantă în
comparaţie cu situaţia (abstractă a) subiectului pasiv al raportului juridic penal de conformare.
Desigur că, teoretic (după cum vom puncta şi în continuare), raportul juridic de conflict
apărând de la momentul comiterii infracţiunii (indiferent de aspectele concrete legate de
descoperirea acesteia ori de identificarea persoanei făptuitorului), încă de la acel moment există
şi un subiect pasiv al raportului juridic în cauză, respectiv subiectul activ al faptei incriminate
(persoana fizică sau juridică ce a comis acea faptă), indiferent dacă i se cunoaşte efectiv
identitatea sau nu. în acest sens (aşadar, potrivit unei raportări de natură abstractă), se poate
afirma că subiectul pasiv al raportului juridic penal de conflict este determinat ca fiind reprezentat
de către infractor/făptuitor, împrejurare care, de regulă, se concretizează ulterior (la fel ca şi
celelalte elemente ale acestui tip de raport juridic), pe parcursul procesului penal, consolidându-
se la momentul finalizării acestuia, prin rămânerea definitivă a hotărârii (care, în principiu - dar nu
exclusiv, după vom dezvolta în continuare -, va fi o hotărâre de condamnare).
Pe de altă parte, abordând lucrurile dintr-o perspectivă concretă, trebuie observat faptul că
acest subiect (astfel) determinat (din punct de vedere abstract) rămâne uneori nedeterminat
(neindividualizat) în mod efectiv, şi anume în acele cazuri în care fie nu se descoperă săvârşirea
infracţiunii (deci nici existenţa raportului penal de conflict apărut în mod obiectiv), fie, deşi
infracţiunea este descoperită, nu se identifică (în mod corect sau chiar deloc) persoana
infractorului. în asemenea ipoteze, din punct de vedere teoretic (abstract, legal), se poate afirma
că există un subiect pasiv determinat al raportului penal de conflict (anume infractorul), dar în
concret nu se cunoaşte, în mod real (efectiv), identitatea acestuia; el este, aşadar, doar abstract-
determinat, nu însă şi concret-determinatl
Prin urmare, credem că trebuie să ţinem cont de aceste nuanţe atunci când afirmăm, în mod
generic, că subiectul pasiv al raportului juridic penal de conflict este determinat, aserţiunea
general valabilă (din punctul nostru de vedere) fiind că acesta este abstract-determinat (în
persoana infractorului, oricare ar fi acesta în fiecare caz concret în parte), urmând ca uneori să
ajungă să fie şi un subiect pasiv concret/efectiv determinat (iar în alte cazuri să rămână, în mod
real, doar un subiect pasiv abstract determinat).
Un alt aspect care se poate discuta în legătură cu subiectul pasiv al raportului penal de
conflict este dacă el se determină exclusiv din rândul persoanelor care comit fapte incriminate în
condiţii în care acestea se pot califica, legal, drept infracţiuni (iar respectivele persoane drept
infractori) sau dacă nu s-ar putea indica, în această categorie, inclusiv unele persoane care
săvârşesc fapte incriminate în condiţii ce nu permit calificarea lor juridică drept infracţiuni
(activităţi concrete rămase la stadiul de simpl e fapte prevăzute de legea penală, persoanele care
le-au comis putând fi denumite doar făptuitori).Chestiunea se poate ridica, deoarece există
anumite sancţiuni de drept penal care se pot aplica chiar şi în absenţa aprecierii faptei incriminate
săvârşite ca reprezentând o infracţiune (şi anume măsurile de siguranţă)111. Faptul că acestea din
urmă constituie sancţiuni de drept penal121, ce pot fi luate (în anumite condiţii) în considerarea
comiterii unor fapte incriminate (prevăzute de legea penală), într-un cadru procesual limitat
(reprezentat exclusiv de procesul penal), de către organe jurisdicţionale anume instituite, cu
atribuţii în materie penală (instanţa judecătorească competentă a judeca pricini penale) - aşadar,
sancţiuni de drept penal dispuse exclusiv prin intermediul raportului juridic procesual-penal-,
reprezintă un argument pertinent în susţinerea opiniei potrivit căreia nu doar infractorii, ci şi
simplii făptuitori ai unor comportamente incriminate * 2
111
Conform art. 107 alin. (2) CP, „Măsurile de siguranţă se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută
de legea penală, nejustificată".
[2)
Fără a fi, propriu-zis, sancţiuni penale (doar pedepsele şi măsurile educative putând fi astfel calificate, de lege
lata, în legislaţia penală românească, ele singure constituind sancţiuni juridice care reprezintă consecinţe ale angajării
răspunderii penale).
(persoanele fizice şi/sau juridice care au comis fapte prevăzute de legea penală ce nu se pot însă
califica propriu-zis drept infracţiuni) ar putea fi totuşi apreciaţi, uneori111, drept subiecţi pasivi ai
raportului penal de conflict.
Admiterea unei asemenea viziuni ar implica, în continuare, a se accepta că raportul penal de
conflict nu poate fi redus exclusiv la angajarea/tragerea la răspundere penală şi supunerea
subiectului său pasiv la executarea sancţiunii ce decurge din stabilirea unei asemenea răspunderi,
aceasta fiind doar configuraţia sa preponderentă. în plus, potrivit opiniei propuse, raportul de
conflict ar cuprinde desfăşurarea oricărui curs de acţiune legal (oficial) din partea statului, prin
care acesta ar ajunge să stabilească şi să impună spre executare, în sarcina persoanelor care comit
fapte incriminate, acele sancţiuni (măsuri reactive) necesare decurgând (legal) din tipul de
manifestare comportamentală exteriorizată (fie acestea pedepse ori măsuri educative, fie doar
măsuri de siguranţă). Altfel spus, raportul juridic penal de conflict ar caracteriza legătura juridică
apărută între stat şi o persoană (fizică/ juridică) în condiţii de acţiune efectivă a normelor care
reglementează reacţia celei dintâi părţi la adoptarea, în cadrul relaţiilor sociale, a unei conduite
corespunzătoare unei fapte incriminate, de către cea de-a doua parte, indiferent dacă sunt sau nu
întrunite condiţiile necesare pentru calificarea respectivul comportament drept infracţional (şi,
implicit, drept infractor a celui care l-a manifestat).
Cu privire la conţinutul raportului juridic penal de conflict (în conformitate cu viziunea general
admisă în literatura de specialitate)121, acesta vizează:
- pe de o parte, dreptul statului de a reacţiona la comiterea unei fapte incriminate, prin
desfăşurarea procesului penal (şi a raportului juridic procesual penal), în vederea tragerii la
răspundere penală (dacă este cazul) a subiectului activ al faptei incriminate (devenit subiect pasiv
al raportului penal de constrângere) şi a soluţionării legale corespunzătoare a conflictului
declanşat de această persoană, prin stabilirea, aplicarea şi supunerea sa la executarea unei
sancţiuni de drept penal (în vederea restabilirii ordinii de drept înfrânte şi pentru realizarea -
postdelictuală - a scopului dreptului penal). Corelativ, statul are obligaţia de a nu depăşi limitele
legale prestabilite (predeterminate) ale acestei reacţii, neputând institui în sarcina subiectului
pasiv al raportului de conflict nicio obligaţie concretă excedentară/suplimentară respectivelor
limite, trebuind, totodată, să îi asigure acestuia exerciţiul şi beneficiul tuturor garanţiilor legal
recunoscute/reglementateîn dreptul pozitiv, pe parcursul fazelor şi etapelor succesive prin
desfăşurarea cărora îşi concretizează dreptul în cauză;
- pe de altă parte, obligaţia făptuitorului de a se supune reacţiei statului şi consecinţelor
juridic reglementate decurgând din comiterea faptei incriminate (executarea sancţiunilor de drept
penal şi a tuturor măsurilor legal stabilite şi aplicate). Corelativ, făptuitorul are dreptul
[11
Rezerva vizează acele împrejurări în care nu s-ar putea aplica niciun fel de sancţiuni de drept penal ca urmare
a comiterii unei fapte incriminate (nici măcar măsuri de siguranţă), astfel cum este cazul săvârşirii unei fapte
prevăzute de legea penală în condiţii în care se reţine incidenţa unei cauze justificative [art. 107 alin. (2) CP impune
verificarea caracterului nejustificat al faptei incriminate comise, pentru a se putea dispune măsuri de siguranţă],
precum legitima apărare ori starea de necesitate etc.
P1
Doctrina a înregistrat şi exprimarea opiniei conform căreia raportul juridic penal de conflict nu ar cunoaşte
decât, pe de o parte, dreptul statului, iar, pe de altă parte, obligaţia făptuitorului, fără ca fiecare dintre acestea să
genereze şi o obligaţie, respectiv un drept corelativ(ă). Potrivit acestui punct de vedere, ceea ce se afirmă, de regulă,
ca obligaţie a statului (corelativă dreptului său), respectiv ca drept al făptuitorului (corelativ obligaţiei sale), în cadrul
raportului penal de conflict, nu ar reprezenta propriu-zis drepturi şi obligaţii, ci doar limite ale conţinutului raportului
juridic în cauză. A se vedea, în acest sens, D. PAVEL, op. cit., p. 49 [autorul arăta că „în orice raport juridic drepturile şi
obligaţiile (...) au un anumit contur, anumite limite: sunt drepturi şi obligaţii determinate. Dar determinările
cantitative ale dreptului unuia dintre subiecţii raportului juridic nu constituie obligaţii distincte în sarcina sa, după
cum limitele obligaţiei celuilalt subiect nu se pot converti în drepturi ale acestuia. Toate drepturile au limite, dar
limitele unui drept nu constituie obligaţii distincte pentru titularul dreptului"].
de a solicita şi de a i se asigura respectarea strictă a legalităţii în cadrul acestor demersuri, precum

şi lipsa oricărei abateri (în detrimentul său) de la limitele reacţiei la care este îndrituit subiectul
activ al acestui raport juridic, ca urmare a adoptării conduitei penal tipizate de către subiectul
pasiv al raportului de conflict.
Astfel, se poate aprecia că obiectul raportului juridic penal de conflict rezidă în sancţionarea
corespunzătoare a făptuitorului unei conduite incriminate (supunerea acestuia sancţiunii de drept
penal legale şi just individualizate pentru fapta comisă, cu luarea în considerare a particularităţilor
obiective şi subiective ale săvârşirii acesteia). Practic, obiectul raportului penal de conflict tinde la
realizarea (postdelictuală a) scopului legii penale: apărarea societăţii/valorilor (relaţiilor) sociale
esenţiale, prin reintegrarea ordinii de drept şi prevenirea (preponderent specială, dar şi -în
subsidiar-generală a) comiterii, pe viitor, de noi fapte incriminate.
în ceea ce priveşte durata acestui raport juridic, se poate aprecia că doctrina penală
contemporană a atins un consens din a menţiona drept dată a naşterii (apariţiei) sale momentul
comiterii faptei incriminatell], indiferent de formele şi calificările juridice care i s-ar putea aduce
acesteia121. După cum s-a afirmat în literatura de specialitate, „naşterea unui raport juridic
constituie un fenomen obiectiv, determinat de faptele ce se petrec în realitatea obiectivă şi de
semnificaţia juridică a acestor fapte. Indiferent de reflectarea acestor fenomene obiective în
conştiinţa unor persoane (...), existenţa lor, cu atributele juridice care le caracterizează şi cu
raporturile de drepturi şi obligaţii pe care le generează, constituie o realitate obiectivă"131.
Desigur că, separat de admiterea/afirmarea teoretică a datei comiterii faptei incriminate, ca
reprezentând momentul naşterii/apariţiei raportului penal de conflict, acesta nu va cunoaşte
decât ulterior o formă determinată/efectiv configurată sub aspectul elementelor sale esenţiale.
Astfel, adeseori, însăşi comiterea faptei incriminate nu este descoperită imediat după săvârşire; în
multe cazuri, identitatea făptuitorului nu este stabilită imediat după descoperirea faptei (şi, în
toate cazurile, inclusiv acelea în care există infracţiuni flagrante141, persoana acuzată * 2
111
în doctrina mai veche se pot identifica opinii (sau referinţe la asemenea opinii) conform cărora apariţia
raportului juridic penal de conflict ar fi trebuit să fie stabilită ori la data descoperii faptei, respectiv la momentul
identificării făptuitorului, ori la momentul demarării acţiunii penale împotriva acestuia, ori chiar la data rămânerii
definitive a unei hotărâri (de condamnare, în principiu) cu privire la acea persoană, pentru respectiva faptă. în mod
corect, asemenea viziuni au fost respinse şi criticate ca neconforme cu realitatea (printre motivele invocate în acest
sens se pot număra: unele cauze care înlătură răspunderea penală-stingând, prin urmare, raportul juridic de conflict-
pot interveni chiar anterior descoperirii faptei ori instrumentării penale a cauzei împotriva făptuitorului sau rămânerii
definitive a unei hotărâri împotriva acestuia-cazul amnistiei, prescripţiei răspunderii penale, lipsei plângerii prealabile
în cazul anumitor infracţiuni etc. -, or, nu se poate admite efectul extinctiv produs asupra unei entităţi care nu a
început încă să fiinţeze/care nu există încă; dreptul de reacţie penală a statului şi obligaţia corelativă a făptuitorului
constituie o potenţialitate, care apare în abstract, în mod logic, chiar în momentul realizării faptului juridic suficient şi
necesar pentru le a declanşa pe acestea - săvârşirea faptei incriminate -, indiferent de particularităţile efective ale
anumitor cazuri concrete sau chiar în lipsa concretizării/valorificării lor efective în unele speţe; urmărirea penală
constituie o fază a procesului penal care începe in rem, chiar dacă nu există încă nicio persoană anume care să fie
suspectată de comiterea acesteia etc.). A se vedea M. ZOLYNEAK, op. cit., p. 95-97; D. PAVEL, op. cit., p. 51, 53.
[2)
După caz, fapta respectivă se poate înfăţişa, în diverse cazuri concrete, fie ca faptă consumată (forma tipică),
fie ca faptă tentată (tentativă incriminată); făptuitorul poate avea în etiologia comiterii acesteia, după caz, un rol
esenţial, principal (poziţie de autor), sau neesenţial, secundar (calitate de instigator ori de complice); fapta în cauză ar
putea fi încadrată juridic în forma de bază (tip) a unei anumite norme de incriminare ori în vreuna dintre formele
agravate/calificate sau, din contră, atenuate ale acesteia (dacă există astfel de forme, derivate, de manifestare a
respectivei incriminări) etc.
131
D. PAVEL, op. cit., p. 53.
141
Potrivit art. 293 alin. (1) CPP, se stabileşte că „Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii
sau imediat după săvârşire", alin. (2) al aceluiaşi articol prevăzând că „Este de asemenea considerată flagrantă şi
infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de organele de ordine publică şi de siguranţă
naţională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică
suspiciunea
beneficiază de prezumţia constituţională de nevinovăţie111, până la răsturnarea acesteia prin

efectul rămânerii definitive a anumitor tipuri de hotărâre judecătorească 121). în plus, întinderea
(particulară/individualizată fiecărui caz în parte a) drepturilor şi obligaţiilor care dau conţinut
raportului juridic penal de conflict nu se configurează în mod definitiv decât la finalul procedurilor
judiciare caracteristice (încheierea raportului juridic procesual penal). Prin urmare, momentul la
care raportul juridic penal de conflict se configurează în forma sa concretă este reprezentat (ca
regulă/de principiu) de data stingerii raportului juridic procesual penal corespunzător, şi anume
momentul rămânerii definitive a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare sau de amânare a
aplicării pedepsei ori de renunţare la aplicarea pedepsei* 131.
Aceasta din urmă constituie, desigur, doar data la care se fixează, determinat, structura
raportului juridic penal de conflict, cu efect retroactiv (extunc)w. Raportul de conflict respectiv se
va aprecia a se fi înfăţişat astfel încă de la apariţia (naşterea) sa (data comiterii faptei incriminate),
hotărârea definitivă având (din acest punct de vedere) doar un rol constatator, iar nu constitutiv.
Ea relevă, afirmă şi fixează raportul juridic respectiv aşa cum (se presupune că) a existat el încă de
la apariţia sa (anterioară acestei revelări/afirmări/fixări), deşi structura sa precisă nu a fost
cunoscută cu exactitate în toată perioada de timp intermediară celor două momente.
rezonabilă că ar fi săvârşit infracţiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente
sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune".
ll]
Conform art. 23 alin. (11) din Constituţia României (revizuită), „Până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată".
[2]
Avem în vedere tipurile de hotărâri judecătoreşti penale definitive prin care se stabileşte existenţa faptei
comise ca reprezentând infracţiune (cu efectul implicit al identificării persoanei făptuitorului drept infractor). Potrivit
actualei reglementări procesuale penale, aceste tipuri de hotărâri sunt: cea de condamnare; cea de amânare a
aplicării pedepsei; cea de renunţare la aplicarea pedepsei (a se vedea, printre altele, dispoziţiile art. 396 CPP)
Considerăm că, în anumite circumstanţe concrete, se poate admite acelaşi efect (de statuare definitivă a caracterului
de infracţiune al faptei incriminate comise de o anumită persoană - infractor-, implicând, aşadar, efectul de
răsturnare definitivă a prezumţiei constituţionale de nevinovăţie a acesteia) şi în cazul unor hotărâri definitive de
încetare a procesului penal. Astfel, în ipoteza în care a intervenit o cauză antecondamnatorie de înlăturare a
răspunderii penale, din rândul celor care permit persoanei acuzate de comiterea unei infracţiuni să solicite
continuarea procesului penal, în speranţa obţinerii pronunţării unei hotărâri mai favorabile decât una de încetare a
procesului penal - respectiv o hotărâre de achitare -, ori în cazul existenţei unei cauze de nepedepsire, atunci când
inculpatul solicită continuarea procesului penal (potrivit art. 18 CPP), dacă la finalul unui asemenea demers se ajunge,
totuşi, la pronunţarea unei hotărâri de încetare a procesului penal (prin valorificarea respectivei cauze de înlăturare a
răspunderii penale ori de nepedepsire), rezultă că instanţa a apreciat că fapta constituie infracţiune şi a fost comisă
de respectiva persoană inculpată, dar nu poate pronunţa condamnarea (ori renunţarea sau amânarea aplicării
pedepsei), dată fiind prezenţa respectivei cauze. în asemenea ipoteze, considerăm că hotărârea de încetare a
procesului penal astfel pronunţată ar trebui să fie apreciată a produce efectul înlăturării prezumţiei de nevinovăţie şi
al atestării formale a caracterului de infracţiune al faptei, respectiv a statutului de infractor al făptuitorului, în egală
măsură (strict numai în privinţa acestor aspecte) cu o hotărâre de condamnare ori cu una de renunţare sau de
amânare a aplicării pedepsei!
131
Doctrina mai veche menţiona ca dată de configurare concretă (cu efecte retroactive, începând de la data
comiterii faptei incriminate) a elementelor esenţiale ale raportului juridic penal de conflict doar data rămânerii
definitive a unei hotărâri de condamnare. Aserţiunea era, de principiu, corectă, în corelare cu reglementarea
procesuală penală de la acel moment referitoare la modurile de rezolvare a acţiunii penale în faza de judecată a
procesului penal (Codul de procedură penală anterior reglementa doar trei soluţii posibile ale acţiunii penale în faza
de judecată, anume: achitarea, condamnarea şi încetarea procesului penal). însă, în considerarea actualei
reglementări procesuală penale (care prevede cinci soluţii posibile ale acţiunii penale în faza de judecată), reiese că, şi
prin pronunţarea unei hotărâri de amânare a aplicării pedepsei, respectiv (într-o mai mică măsură/într-o configuraţie
specifică) prin pronunţarea unei hotărâri de renunţare la aplicarea pedepsei, se poate aprecia drept definitiv
caracterizată/particularizată structura esenţială a unui raport juridic penal de conflict (reiterăm şi opinia anterior
exprimată referitor la posibilitatea producerii unui efect similar ca rezultat al pronunţării, în anumite circumstanţe, a
unei hotărâri de încetare a procesului penal).
[4j
G. ANTONIU, op. cit., p. 266; C. BULAI, B.N. BULAI, op. cit., p. 74.
Referitor la stingerea raportului juridic penal de conflict s-au propus, în doctrină[1], de-a lungul
timpului, mai multe momente finale care ar putea marca (definitiv) acest eveniment: data
stingerii raportului juridic procesual penal (prin rămânerea definitivă a hotărârii penale care
consacră anumite tipuri de soluţii procesuale penale)121; data încheierii fazei execuţionale penale
(finalizarea executării sau considerarea ca executată a sancţiunii penale/sancţiunii de drept penal
aplicate în temeiul faptei incriminate comise); momentul reabilitării (încetarea oricărei
decăderi/interdicţii/incapacităţi decurgând din condamnare).
De regulă, separat de existenţa unui moment final, obiectiv, ce nu poate fi depăşit în
existenţa unui raport penal de conflict, se admite existenţa (potenţială a) mai multor etape1 2 [3] 4
în cadrul desfăşurării generale a acestuia, fiecare cunoscând propriul său moment de încheiere
(corespunzător finalizării unui anumit tip de raport juridic conex celui penal de conflict, respectiv -
după caz - raportul procesual penal ori cel execuţional penal). în desfăşurarea sa concretă, fiecare
raport juridic penal de conflict se poate încheia fie pe parcursul uneia dintre aceste etape posibile,
fie (dacă le depăşeşte pe toate fără a se încheia) prin atingerea momentului final definitiv141.
Adesea-în această viziune-, momentul final obiectiv (definitiv) de încheiere a raportului penal
de conflict este apreciat a fi reprezentat de data finalizării fazei de executare a sancţiunilor de
drept penal aplicate ca reacţii la fapta incriminată săvârşită de o anumită persoană (aşadar, odată
cu stingerea raportului juridic execuţional penal), putând parcurge însă, până în acest punct, mai
multe etape:
- prima (etapă care, după caz, poate exista sau nu[5]) ar fi cuprinsă între data apariţiei acestui
raport juridic (prin comiterea faptei incriminate) şi momentul naşterii raportului procesual
[1]
G. ANTONIU, op. cit., p. 267, 268; C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit, p. 65; M. ZOLYNEAK, op. cit., p. 106,107.
[2]
Dacă admitem concepţia potrivit căreia raportul juridic penal de conflict apare numai în cazurile în care fapta
incriminată săvârşită se califică juridic drept infracţiune, atunci hotărârile penale definitive la care se face referire în
această viziune ar trebui să fie toate acelea care consacră o soluţie procesuală penală prin care să fie stabilit
caracterul de infracţiune al faptei (care să răstoarne, implicit, în mod definitiv, prezumţia de nevinovăţie), anume:
hotărârile definitive de condamnare, de amânare a aplicării pedepsei, de renunţare la aplicarea pedepsei (eventual,
reluăm aprecierea deja exprimată potrivit căreia considerăm că şi anumite hotărâri definitive de încetare a procesului
penal ar putea fi încadrate în aceeaşi categorie, cu acelaşi efect). însă, dacă aderăm la viziunea potrivit căreia raportul
juridic penal de conflict există şi în unele cazuri în care fapta incriminată comisă nu se califică, neapărat, drept
infracţiune (aplicându-se, totuşi, unele sancţiuni de drept penal - măsurile de siguranţă), ar decurge că hotărârile
definitive la care s-ar face referire, în opinia de la care s-a pornit prezenta dezvoltare, ar trebui să le includă şi pe
acelea prin care se consacră alte tipuri de soluţii procesuale penale, respectiv (în unele cazuri) cele de achitare (se pot
aplica măsuri de siguranţă în ipoteza achitării pe motivul inexistenţei infracţiunii, deoarece fapta incriminată comisă
este neimputabilă - existând o cauză de neimputabilitate, de pildă, iresponsabilitatea) ori cele de încetare a
procesului penal (se pot aplica măsuri de siguranţă, de exemplu, printr-o hotărâre de încetare a procesului penal, din
motivul intervenirii unei cauze de înlăturare a răspunderii penale, precum amnistia etc.).
[3]
„Dacă momentul iniţial este întotdeauna acelaşi, marcat de naşterea raportului juridic penal - odată cu
săvârşirea infracţiunii -, momentul final este variabil, putând fi situat la o dată mai apropiată sau mai îndepărtată de
cel al naşterii, în funcţie de o serie de factori, împrejurări, situaţii ce survin după săvârşirea infracţiunii şi care pot da o
întindere diferită legăturii juridice stabilite între stat şi infractor" - M. ZOLYNEAK, op. cit., p. 106 (a se vedea şi p. 107).
A se vedea (de asemenea) şi G. ANTONIU, op. cit., p. 267, 268.
[4] „Etapele (...) în durata oricărui raport de drept penal (de conflict - n.n.) există ca virtualitate, nu rare
fiind situaţiile când pot fi reduse (...) sau înlăturate" - M. ZOLYNEAK, op. cit., p. 108.
[5]
Absenţa acestei etape ar putea fi afirmată, de exemplu, în cazul infracţiunilor flagrante, inclusiv al
infracţiunilor de audienţă [conform art. 360 alin. (1) CPP, „Dacă în cursul şedinţei (dejudecată-n.n.) se săvârşeşte o
faptă prevăzută de legea penală, preşedintele completului de judecată constată acea faptă şi îl identifică pe făptuitor.
încheierea de şedinţă se trimite procurorului competent", pentru ca în alin. (2) al articolului să se statueze că, „în
cazul în care procurorul participă la judecată, poate declara că începe urmărirea penală, pune în mişcare acţiunea
penală şi îl poate reţine pe suspect sau pe inculpat"]. Totuşi, chiar şi în aceste cazuri, s-ar putea identifica teoretic o
minimă perioadă intermediară între comiterea infracţiunii şi demararea raportului juridic procesual penal, căci orice
activitate/eveniment se desfăşoară în timp, chiar dacă durata concretă - extrem de redusă - a acestui interval
penal corespunzător (până la descoperirea faptei şi sesizarea autorităţilor competente, respectiv

demararea procedurilor legale formale pentru tragerea la răspundere penală - dacă este cazul - a
făptuitorului şi/sau aplicarea sancţiunilor de drept penal consecutive săvârşirii acelei fapte,
potrivit cu particularităţile fiecărei speţe în parte);
- altă etapă s-ar putea identifica între demararea procesului penal (data de sfârşit a primei
etape) şi momentul finalizării procedurilor corespunzătoare acestuia (în principiu, prin rămânerea
definitivă a unei hotărâri judecătoreşti - de anumite feluri - referitor la fapta incriminată dedusă
judecăţii);
-încă o etapă ar debuta din momentul finalizării procesului penal, prin rămânerea definitivă a
respectivelor tipuri de hotărâri (sfârşitul etapei anterioare) şi începerea executării sancţiunilor de
drept penal stabilite şi - eventual - aplicate (sau a măsurilor specifice decurgând din forma şi
maniera de individualizare a acestor sancţiuni, realizată în fiecare caz în parte), durând până la
încheierea acestei executări (executarea sau considerarea ca executată a sancţiunilor);
-în considerarea opiniei care apreciază că finalizarea executării sancţiunilor nu reprezintă,
automat, data încheierii desfăşurării raportului penal de conflict, se mai identifică încă o etapă
(finală, suplimentară), debutând la sfârşitul etapei (şi a raportului juridic) execuţionale penale, cu
final identificat la data încetării tuturor decăderilor, interdicţiilor şi incapacităţilor ce pot afecta
subiectul pasiv al raportului penal de conflict, chiar şi ulterior executării sau considerării ca
executate a sancţiunilor fixate în sarcina sa, în considerarea faptei incriminate comise (în
principiu, momentul reabilitării).
Admiţând că, dincolo de încheierea executării sancţiunilor de drept penal trasate drept
consecinţe ale faptei incriminate comise, făptuitorul este uneori supus unor diverse incapacităţi,
decăderi şi interdicţii, decurgând din faptul juridic al manifestării sale (anti)sociale anterioare
(potrivit descrierii cuprinse într-o normă de incriminare) şi care sunt impuse ca efect al acestui
eveniment, considerăm că şi astfel de limitări ale unor drepturi reprezintă, la rândul lor, forme
specifice de manifestare a obligaţiei juridice a făptuitorului în cadrul raportului juridic penal de
conflict. Prezenţa lor în sarcina acestuia şi desfăşurarea lor decurg, aşadar, din obligaţia
subiectului pasiv al raportului de conflict şi implică, prin urmare (în opinia noastră), subzistenţa
acestui raport juridic. Fără afirmarea acestui cadru formal, nu înţelegem cum altfel (cu ce titlu şi în
ce cadru juridic de cuprindere/manifestare) s-ar putea impune unei persoane supunerea faţă de
respectivele limitări ale unor drepturi legal consacrate.
în consecinţă, ne exprimăm opţiunea de a considera că desfăşurarea potenţială maximă a
raportului juridic penal de conflict poate atinge momentul (final, obiectiv, definitiv al) reabilitării,
anume data încetării efectului oricăror decăderi, interdicţii sau incapacităţi decurgând din
condamnare, care ar putea limita sfera drepturilor unei persoane, ca efect al săvârşirii, de către
aceasta, a unei infracţiuni, respectiv data încetării oricăror consecinţe (produse cu titlu de efecte
de drept penal) ce au decurs din comiterea, de către aceasta, a faptei în cauză [1]. Anterior acestui
moment maxim până la care poate exista, un raport penal de conflict se mai poate încheia
uneori121, în concret (după caz), şi prin: decesul făptuitorului 1 2
temporal ar acredita impresia inexistenţei sale (şi, prin urmare, a etapei corelative din structura raportului juridic
penal de conflict).
[1]
în acest sens, susţinem opinia potrivit căreia, „de regulă, (...) durata raportului juridic penal este determinată
de obiectul său, continuând să existe până la realizarea acestuia, adică la stingerea consecinţelor antrenate de
săvârşirea infracţiunii (...)", cu menţiunea că înţelegem să considerăm extinsă referinţa din citat referitoare la
infracţiune asupra oricărei fapte incriminate (chiar dacă aceasta nu s-ar califica, în concret, drept infracţiune) - M.
ZOLYNEAK, op. Cit., p. 106.
[2]
Trebuie evidenţiat faptul că nu orice raport juridic penal de conflict apărut în realitatea obiectivă (raport
concret) se va încheia, automat, odată cu apariţia şi acţiunea asupra sa a uneia dintre respectivele cauze (cu
(consecinţă a principiului fundamental potrivit căruia răspunderea penală este personală);

intervenţia unei cauze de înlăturare a răspunderii penale; intervenţia unei cauze de înlăturare a
executării pedepsei; dezincriminarea faptei prin a cărei săvârşire a apărut raportul juridic
respectiv; intervenţia unui (alt)* [1] impediment (care, pe caz concret, nu este/nu poate fi
surmontat) în calea exercitării acţiunii penale, potrivit reglementării procesuale penale (art. 16
CPP).
Stingerea raportului juridic penal de conflict constituie, aşadar, un eveniment care se poate
înregistra, pe caz concret, atât anterior, cât şi posterior apariţiei/desfăşurării/încheierii unui
raport juridic procesual penal ori a unuia execuţional penal, putând avea loc chiar în condiţiile în
care raportul penal respectiv nici măcar nu a fost relevat (descoperit/oficial evidenţiat). Spre
exemplu, în ipoteza în care o persoană ar comite o infracţiune care nu ar fi descoperită, decedând
apoi (la o perioadă de timp oarecare), în mod obiectiv, raportul penal de conflict care a existat
încă de la săvârşirea infracţiunii se va stinge prin faptul dispariţiei subiectului său pasiv, deşi
respectivul raport juridic nu a fost niciun moment relevat şi configurat formal (oficial)! în mod
obiectiv însă, durata maximă de existenţă a unui raport penal de conflict (formal relevat) se poate
extinde până la data încetării oricăror consecinţe ce decurg din apariţia lui, acesta reprezentând
momentul cel mai avansat posibil până la care se poate el desfăşura.
excepţia decesului făptuitorului şi a dezincriminării faptei comise de acesta). Astfel, de pildă, intervenţia unei cauze
de înlăturare a răspunderii penale ori a uneia de înlăturare a executării pedepsei poate stinge, efectiv, un raport
penal de conflict, dar numai dacă nu subzistă, ulterior intervenţiei şi producerii efectului lor, obligaţia de executare a
anumitor sancţiuni de drept penal (spre exemplu, măsuri de siguranţă, neafectate de incidenţa unor cauze precum
cele indicate anterior), respectiv (în viziunea potrivit căreia raportul juridic de conflict poate cunoaşte şi o etapă de
desfăşurare posterioară încheierii raportului juridic execuţional penal) dacă nu subzistă unele consecinţe subsecvente
decurgând din săvârşirea faptei incriminate (decăderi, interdicţii, incapacităţi).
[1]
Toate cazurile indicate anterior pot fi calificate, de asemenea, din punct de vedere al dreptului procesual
penal, drept impedimente pentru demararea şi/sau exercitarea acţiunii penale. A se vedea dispoziţiile cuprinse în art.
16 CPP.
Secţiunea a 3-a. Legea penală

în acest cadru vom surprinde, pe scurt, fizionomiile pe care le poate prezenta legea penala, în
sensul largai conceptului111, corespunzător accepţiunii care îi este conferită de însuşi legiuitorul
penal contemporan, prin intermediul dispoziţiei cuprinse în art. 173 CP[2]. Astfel, legea penală
constituie, în sens punctual, un ansamblu (în mod ideal) coerent de norme juridice penale, cuprins
într-un act normativ (în vigoare) care are capacitatea de a constitui izvor al dreptului penal (sub
aspectul condiţiilor legate de forţa sa juridică). în sens generic, legea penala reprezintă ansamblul
tuturor dispoziţiilor juridice penale în vigoare la un anumit moment dat, într-un stat determinat
(în această accepţiune, apreciem că respectivul concept poate fi considerat ca sinonim cu acela de
drept penal pozitiv).
în funcţie de o serie de particularităţi şi opţiuni de politică penală şi de tehnică legislativă, se
poate ca legiuitorul să decidă (şi să facă un efort în acest sens pentru) cuprinderea tuturor
prevederilor juridice penale într-un cadru normativ unic (unitar, singular)131 ori poate, dimpotrivă,
să realizeze statuarea acestora în multiple surse normative distincte. în primul caz, nu pot fi
realizate clasificări ale noţiunii de lege penala, care se impun însă în ipoteza celui de-al doilea
sistem.
Pentru că, dincolo de afirmarea caracterului unitar al dreptului penal (şi fără a-l prejudicia pe
acesta), sistemul penal român este caracterizat de existenţa unei multitudini (pluralităţi) de surse
normative care cuprind dispoziţii de drept penal (aparţinând, aşadar, celui de-al doilea model
dintre cele ante-indicate,în mod asemănător-de altfel-majorităţii sistemelor penale naţionale
contemporane), reiese că devine posibilă şi (chiar) necesară o clasificare a 1 2 3
[1]
Reamintim că, într-un sens strict (restrâns), conceptul de lege (inclusiv de lege penala) se referă exclusiv la
acele acte normative expres denumite „lege", care emană numai de la Parlament şi sunt adoptate potrivit unei
anumite proceduri (şi care, desigur, reglementează în materia dreptului penal).
[2]
Potrivit textului art. 173 CP, „Prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi
organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege". Astfel, după
caz, sfera de acoperire a conceptului de lege penală poate viza, în ansamblu, întregul act normativ care cuprinde
dispoziţii penale (sau, în măsura în care un act normativ cuprinde şi dispoziţii penale, suma acestora), dar poate viza
şi numai o anumită dispoziţie penală în parte (sens în care se suprapune peste conceptul de normă penală). O
interesantă abordare a unora dintre aceste multiple valenţe de referinţă care pot fi atribuite conceptului singular de
lege penală se poate întâlni în cuprinsul Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale (în soluţionarea, în principal, a
unor aspecte legate de aplicarea legii penale în timp), citată mai sus. Astfel, potrivit parag. 47 din hotărârea
obligatorie indicată, s-a statuat că „faptul că legiuitorul a definit în art. 173 din Codul penal noţiunea de lege penală
ca fiind «orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative
care la data adoptării lor aveau putere de lege» nu echivalează cu împrejurarea că acele dispoziţii sunt legi, ci doar cu
faptul că sunt norme distincte care aparţin legii şi au forţa acesteia. Codul penal constituie o lege unitară, asemenea
norme fiind prevăzute şi în legile speciale care reglementează alte relaţii sociale, dar stabilesc, totodată, şi fapte care
constituie infracţiuni (cum ar fi infracţiunile reglementate de legislaţia vamală, fiscală etc.). Art. 1 alin. (1) din Codul
penal stabileşte că «Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni», motiv pentru care în absenţa unei
incriminări nu se poate vorbi despre o lege penală. De aceea, înţelesul noţiunii de lege penală consacrat de art. 173
(din Codul penal - n.n.) are în vedere alte acte normative (se subînţelege că este vorba despre alte acte
normative decât Codul penal - n.n.) care prevăd fapte ce constituie infracţiuni, legiuitorul urmărind a face legătura
materială dintre Codul penal şi alte legi speciale care, deşi nu sunt penale, reglementând cu privire la alt tip de relaţii
sociale, cuprind şi dispoziţii cu caracter penal. Calificarea caracterului penal al acestor dispoziţii le scoate din sfera
domeniului principal de reglementare (fiscal, vamal etc.), cu scopul de a înlătura orice fel de obiecţii potrivit cărora
faptele antisociale respective ar putea urma numai regimul juridic respectiv, în acest mod fiind exclusă o eventuală
sustragere de la răspunderea penală" - evidenţierile din text ne aparţin.
[3]
Astfel pare a fi caracterizat, de exemplu, sistemul juridico-penal naţional al Republicii Moldova. Deşi această
soluţie tinde, de principiu, a reprezenta regula şi în sistemul de drept românesc contemporan [potrivit recomandării
formulate prin dispoziţia cuprinsă în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată, „Reglementările de acelaşi
nivel şi având acelaşi obiect se cuprind, de regulă (s.n.), într-un singur act normativ"], ea nu este implementată în
ramura dreptului penal (şi, de altfel, nu numai în aceasta).
conceptului de lege penala, pentru determinarea unor sub-elemente, ca părţi ale întregului astfel
configurat. Este de menţionat că, în timp ce unele clasificări ale conceptului de lege penală decurg
din clasificările corespunzătoare ale normei penale (respectiv: lege penală permanentă - lege
penală temporară), altele sunt separate, pe conţinut, de acestea din urmă (chiarîn pofida unei
eventuale şi aparente similitudini de ordin terminologic, şi anume: lege penală generală - lege
penală specială)[1].
§1. Lege penală generală, iege penală specială, lege extrapenală

conţinând şi unele dispoziţii penale
în cadrul surselor normative multiple care conţin (numai sau şi) dispoziţii penale, după
criteriul importanţei şi al sferei de acoperire a materiei, se poate identifica o lege penală de bază
(cu rol central, de pivot), toate celelalte rămânând să orbiteze în jurul acesteia. Cea dintâi se
poate califica drept lege penala generala (şi este identificată în actul normativ reprezentat de
Codul penal)121, în timp ce restul constituie, faţă de aceasta, legispeciale[3]. La rândul lor, cele din
urmă se împart în legi penale speciale, respectiv legi extrapenale care conţin şi (unele) dispoziţii
prezentând caracter penal[A].
a) Conceptul de lege penală generală nu trebuie confundat cu acela de normă penală
genera\ă\ Legea penală generală (Codul penal) reprezintă (într-un sistem caracterizat prin
pluralitatea surselor normative care reglementează domeniul penal de referinţă) centrul de
greutate al legislaţiei penale naţionale, cuprinzând ansamblul reglementărilor generale în materie
(norme penale generale), precum şi cele mai importante, stabile şi relevante dispoziţii de
incriminare (în principiu, majoritatea normelor de incriminare în vigoare, ca * 2 * 4
111
Pentru un punct de vedere care tinde a acredita ideea contrară [normele penale speciale sunt legi penale
speciale faţă de normele penale generale, care reprezintă legi (la plural!) penale generale], a se vedea C. MITRACHE,
CR. MITRACHE, op. cit. (2014), p. 67, 68; C. BULAI, B.N. BULAI, op. cit., p. 86,87. Veridicitatea acestei viziuni s-ar putea
întemeia pe aparenta suprapunere pe care o realizează legiuitorul între conceptul de lege penala şi acela de norma
penala, potrivit dispoziţiei cuprinse în art. 173 CP. Cu toate acestea, separat de acel context de referinţă, optăm să
utilizăm noţiunea de lege penală (lato sensu), ca regulă, cu semnificaţia de act normativ cuprinzând prevederi
penale, iar nu dublând (în mod apt să genereze confuzii) conceptul de normă penală (una dintre confuziile astfel
generate vizează, de pildă, împrejurarea - inexplicabilă, din punctul nostru de vedere, într-o urmărire consecventă a
afirmaţiilor emise - conform căreia acei autori din doctrină care apreciază că normele penale speciale reprezintă legi
penale speciale faţă de dispoziţiile cuprinse în normele penale generale afirmă totuşi - în mod corect - că, în
ansamblul său - cuprinzând atât Partea generală, cât şi Partea specială -, Codul penal reprezintă o lege penală
generală sau, mai corect spus, legea penală generală).
[2]
Reiterăm faptul că, din punct de vedere al clasificării actelor normative (de lege lata) - al ierarhiei acestora -,
un cod nu constituie o specie (un tip/gen) aparte de act normativ, ci se integrează în categoria legilor. Potrivit art. 18
din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, se dispune că, „în
vederea sistematizării şi concentrării legislaţiei, reglementările dintr-un anumit domeniu sau dintr-o anumită ramură
de drept, subordonate unor principii comune, pot fi reunite într-o structură unitară, sub formă de coduri". Astfel, în
conformitate cu prevederea din art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, Codul penal reprezintă o lege organică, de o
amploare sporită (Legea nr. 286/2009 privind Codul penal).
131
Apreciem că sunt de interes, în acest cadru, dispoziţiile cuprinse în art. 15 din Legea nr. 24/2000: „(1) O
reglementare din aceeaşi materie şi de acelaşi nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă are caracter
special faţă de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie. (2) Caracterul special al unei reglementări se
determină în funcţie de obiectul acesteia, circumstanţiat la anumite categorii de situaţii, şi de specificul soluţiilor
legislative pe care le instituie. (3) Reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie
anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-
şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri" - se consacră, astfel, legislativ, regula juridică
generală de interpretare enunţată prin adagiul latin specialia generalibus derogant.
[4]
Art. 14 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 stabileşte că „Un act normativ poate cuprinde reglementări şi din alte
materii conexe numai în măsura în care sunt indispensabile realizării scopului urmărit prin acest act".
norme penale speciale); prin urmare, în compunerea unei penale generale intră atât norme
penale generale, cât şi norme penale speciale. Legea penală generală reprezintă dreptul comun în
materie penală (substanţială) în sistemul juridic naţional.
De regulă, aceasta se elaborează în vederea unei aplicări îndelungate, legiuitorul trebuind să
o conceapă şi să o redacteze (în mod ideal) într-o manieră care să ţină cont de împrejurarea că
durata sa de activitate se aşteaptă a fi una întinsă, urmând să tranziteze (foarte posibil) perioade
cu transformări semnificative sub numeroase aspecte: politice, economice, de percepţie socio-
culturală a moravurilor şi scării generale a valorilor sociale etc.111 Prin urmare, în construcţia unei
asemenea reglementări ar trebui să se ia în considerare toţi aceşti factori, pentru a se realiza şi
implementa o entitate normativă cât mai aptă a gestiona rezonabil (dacă nu chiar optim) situaţii
variate, în tipuri de context potenţial diferite de acela existent la momentul punctual al elaborării
şi introducerii sale în vigoare. Necesitatea unei macro-viziuni (viziuni de ansamblu) şi a unei
capacităţi de prognoză generică, precum şi imperativul absolut al stăpânirii temeinice a unor
cunoştinţe de specialitate (tehnice, ştiinţifice) în materie penală constituie, prin urmare, premise
ireductibile care se impun în elaborarea unei asemenea opere legislative (pentru a-i asigura
viabilitatea şi şanse rezonabile de îndeplinire a scopurilor propuse şi pentru a garanta un sistem
juridic echilibrat şi performant), impunându-se a fi observate, recunoscute, respectate şi asigurate
în mod corespunzător.
b) Legile penale speciale constituie acte normative distincte de Codul penal (de legea penală
generală), al căror conţinut reglementează exclusivîn materie penală. Spre deosebire de legea
penală generală, prin aceste surse ale dreptului penal sunt normate, punctual, doar anumite
domenii specifice de interes în materie penală (precum: traficul de droguri domeniul faptelor de
corupţie; acordarea clemenţei penale etc.). Raţiunea reglementării prin legi penale speciale este
una de tehnică normativă, dictată (printre altele) de recunoaşterea specificului aparte, pronunţat,
al anumitor domenii penale de referinţă, prin comparaţie cu celelalte dispoziţii (cuprinse în legea
penală generală), de efortul de a nu încărca excesiv conţinutul legii penale generale* 121, precum şi
realizarea caracterului deosebit de dinamic al evoluţiei anumitor domenii de reglementare131.
[1]
De pildă, reţinem următoarele perioade de aplicare a fostelor codificări penale româneşti (moderne): Codul
penal elaborat în 1864 a activat aproape trei sferturi de secol (din 1865 până la 1 ianuarie 1937); Codul penal „Carol al
ll-lea" (edictat în 1936) a fost în vigoare peste trei decenii (de la 1 ianuarie 1937 până la 1 ianuarie 1969); Codul penal
din 1968 (anul promulgării) a activat pentru aproape jumătate de secol (de la 1 ianuarie 1969 până la 1 februarie
2014). Desigur, fiecare dintre acestea a suferit numeroase modificări şi completări, de mai mică sau mai mare
amploare, pe parcursul perioadei sale de existenţă activă, date fiind şi unele transformări socio-politico-economice
etc. majore petrecute în timpul cât a fost în vigoare (Codul din 1864 a fost redactat pe când ţării îi lipsea
independenţa, fiind apoi aplicat după acest moment, precum şi pe parcursul primei conflagraţii mondiale, respectiv o
perioadă importantă de timp - în unele teritorii Româneşti - după realizarea Marii Uniri; Codul din 1936 a traversat
perioada celui de-al Doilea Război Mondial şi a transformării României din monarhie în stat de democraţie populară;
Codul din 1968 a supravieţuit trecerii de la organizarea de stat comunistă la cea actuală). Pentru o trecere rapidă în
revistă a aspectelor evoluţiei istorice a dreptului penal român modern, de până la stadiul actual al reglementării, a se
vedea (printre alte surse) G. A NTONIU , op. cit., p. 140, 141; C. M ITRACHE , C R . M ITRACHE , op. cit. (2014), p. 44-47;
C. B ULAI , B.N. B ULAI , op. cit., p. 50-56. A se vedea şi C. D ARIESCU , Istoria statului şi dreptului românesc din
Antichitate pana la Marea Unire, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 238-243; C. D ARIESCU , Istoria statului şi dreptului
românesc în epoca contemporana, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 30, 31, 79, 80, 97, 98.
121
Este, de principiu, dezirabilă evitarea transformării legii penale generale într-un instrument normativ dificil de
consultat şi de utilizat (deopotrivă de către destinatarii şi beneficiarii ei, precum şi de către acele autorităţi, organe şi
instituţii ale statului abilitate să o interpreteze şi să o implementeze ori să supravegheze o corectă desfăşurare
practică a acestor competenţe).
[3]
Această dinamică (după caz, politică, economică, socială, culturală etc. sau mixtă, formată din variate
combinaţii ale dimensiunilor pre-indicate) impune cu necesitate asigurarea unei flexibilităţi normative sporite-
La rândul lor, considerăm că legile penale speciale pot fi împărţite în două categorii: legi
penale complinitoare, respectiv legi penale speciale (cu norme) de incriminare.
bl) Legile penale complinitoare reprezintă acte normative conţinând dispoziţii penale de
factură generală (norme generale), particularizate însă unui anumit domeniu/sub-domeniu de
interes (direct sau conex) în materie penală, care reglementează în mod specific respectivul
domeniu şi completează, prin aceasta, prevederile de ansamblu ale legii penale generale. Pot fi
enunţate, în această categorie, cu titlu de exemplu: Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi
procedura acordării graţierii; Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor
educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal; Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de
libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
b2) Legile penale speciale (cu norme) de incriminare constituie acte normative, izvoare
(numai) de drept penal, care cuprind (de regulă) dispoziţii de incriminare (norme penale speciale)
- fie exclusiv, fie alături şi de unele norme penale conexe, care nu conţin incriminări -
corespunzătoare, în mod aparte, unui anumit domeniu particular de interes penal (reglementează
o anumită categorie specifică de infracţionalitate, caracterizată prin diverse aspecte particulare).
Astfel, se întregeşte sfera incriminărilor existente în legislaţia penală naţională de ansamblu
(incriminările cuprinse în Partea specială a Codului penal - aşadar, în legea penală generală - şi
cele inserate în alte legi penale speciale ori în legi nepenale, dar care conţin şi unele dispoziţii
având caracter penal). Pot fi indicate, în această categorie, cu titlu de exemplu: Legea nr.
535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului111; Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie121; Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi
combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri.
c) în ceea ce priveşte legile extrapenale care conţin şi unele dispoziţii prezentând caracter
penal, acestea din urmă reprezintă acte normative autonome, care (după cum indică şi denumirea
întrebuinţată) reglementează, cu prioritate, (în) sfera altor ramuri ale dreptului decât cea penală,
care cuprind însă şi anumite dispoziţii penale (de regulă, norme de incriminare), specifice în mod
particular domeniului pe care îl ordonează normativ. Aşadar, asemănându-se cu legile penale
speciale, ele se deosebesc de acestea din urmă prin faptul că obiectul lor principal de
reglementare nu este preponderent/exclusiv penal, ci extrapenal, însă cuprind şi incriminarea
acelor fapte specifice, prin care se aduce o atât de semnificativă periclitare sau atingere valorilor
sociale din domeniul respectiv, încât legiuitorul apreciază oportună (utilă, necesară) protejarea
acestora prin mijlocirea dreptului penal (eventual, ele pot cuprinde şi dispoziţii penale care nu
sunt norme de incriminare, de asemenea, particularizate domeniului respectiv). Astfel, legiuitorul
consideră potrivită, uneori, menţinerea unităţii de reglementare formală a unui anumit domeniu,
sub multiple aspecte juridice eterogene (civile, administrative, penale), apreciind că specificul
reglementării şi împrejurarea că există un act normativ anume destinat normării acelui domeniu
impun ca şi abordarea legislativă a aspectelor de ordin penal corespunzătoare să fie menţinută
într-unul şi acelaşi cadru formal * 1 2
existând aptitudinea unor dese şi numeroase intervenţii, modificări, completări, reveniri etc. ale legiuitorului asupra
dispoziţiilor din domeniile în cauză -, ceea ce nu se compatibilizează cu gradul crescut de stabilitate presupus/
implicat de reglementarea penală de bază, generală (care ar urma să fie supusă unor intervenţii excesiv de dese - prin
raportare la statutul său -, dacă respectivele reglementări ar fi cuprinse în cadrul ei, iar nu în acte normative distincte,
sub forma acestor legi penale speciale).
(1]
M. Of. nr. 1161 din 8 decembrie 2004.
[2]
M. Of. nr. 219 18 mai 2000.
(uşurând, astfel, cunoaşterea/interpretarea/aplicarea respectivei reglementări în propriul său

context, cu toate particularităţile proprii ale acestuia). Pot fi indicate, în această categorie, cu titlu
de exemplu: Legea nr. 53/2003 - Codul muncii[1]; Legea nr. 46/2008 - Codul silvic; Legea nr.
64/1991 privind brevetele de invenţie; Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea
profesiei de avocat[2].
Se impune a sublinia faptul că, deşi domeniul principal de reglementare al unei legi (lato
sensu) extrapenale, dar care conţine şi unele dispoziţii penale, poate fi supus altor reguli (mai
puţin stricte) în privinţa categoriei de acte normative ce pot constitui izvoare viabile de drept,
totuşi, adoptarea respectivului act normativ trebuie efectuată (în mod constituţional) potrivit
procedurii corespunzătoare unui act normativ dintre acelea care pot constitui izvoare ale
dreptului penal (de pildă, deşi domeniul în cauză ar putea fi reglementat, în mod normal, printr-o
lege ordinară, va trebui totuşi urmată procedura corespunzătoare unei legi organice). Aceasta,
tocmai pentru că, în măsura în care conţine şi dispoziţii prezentând caracter penal, respectivul act
normativ devine parte integrantă a conceptului de lege penală, fiind imperativ, prin urmare, a se
supune regulilor specifice privind izvoarele formale ale dreptului penal.
în acord cu o opinie formulată în doctrină, considerăm, la rândul nostru, că „nu vor fi
considerate legi nepenale cu dispoziţii penale legile care au dispoziţii de acest fel: «
nerespectareadispoziţiilor din art.... sau din prezenta lege atrage răspunderea disciplinară,
contravenţională ori penală»"l3]. O asemenea formulare (sau altele asemănătoare) nu reprezintă
nici măcar o normă de referire sau de trimitere, ci o simplă dispoziţie declarativă, de avertizare
(evidenţiere, reamintire), fără valoare constitutivă intrinsecă de incriminare, precum şi fără
valoare sancţionatorie proprie. Ea doar pune în gardă destinatarii legii penale asupra necesităţii
de a se interesa dacă, în ansamblul dreptului pozitiv (în cuprinsul actului normativ cu pricina,
precum şi generic, în restul legislaţiei), nu există norme propriu-zise de incriminare a unor fapte
de încălcare a dispoziţiilor extrapenale reglementate de respectivul izvor de drept, care, dacă
fiinţează, se vor aplica (ceea ce s-ar fi întâmplat oricum, chiar în absenţa unei dispoziţii de
avertizare precum aceea ante-indicată) pentru a gestiona situaţiile de fapt corespunzătoare.
Drept urmare, asemenea legi nu se vor supune restricţiilor normative aplicabile pentru izvoarele
(legislative) de drept penal (desigur, în măsura în care domeniul lor de reglementare nu impune,
în sine, restricţii asemănătoare).
§2. Lege penală permanentă, lege penală temporară

Spre deosebire de clasificarea anterioară a legii penale, cea prezentă decurge din clasificarea
corespunzătoare a normei juridice (penale). Criteriul avut în vedere este acela al perioadei de timp
pe parcursul căreia este proiectată activitatea legii penale, la momentul elaborării şi inserării
acesteia în vigoare. * 131
[1)
Republicată în M. Of. nr. 345 din 18 mai 2011. în legătură cu infracţiunile prevăzute în legislaţia muncii, a se
vedea S. P ANAINTE , Dreptul individual al muncii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 291 ş.u.
121
Republicată în M. Of. nr. 98 din 7 februarie 2011.
131
C. M ITRACHE , C R . M ITRACHE , op. cit. (2016), p. 59. Spre exemplu, acesta este cazul Legii nr. 226/2009 a
organizării şi funcţionării statisticii oficiale în România (M. Of. nr. 397 din 11 iunie 2009), al cărei art. 44 dispune:
„Nerespectarea prevederilor prezentei legi atrage răspunderea disciplinară, contravenţională sau penală, potrivit
dispoziţiilor legale în vigoare", fără a conţine, ea însăşi, vreo normă de incriminare.
a) Astfel, dacă la respectivul moment nu se cunoaşte/nu este predeterminată data încheierii

activităţii respectivei legi penale, atunci aceasta poate fi caracterizată drept lege penală
permanentă (lege penală cu durată nedeterminată de aplicare). Desigur, calificarea unei legi drept
permanentă este relativă, în sensul că acest statut nu semnifică faptul că respectiva reglementare
nu va fi niciodată scoasă din vigoare (nu va atinge nicicând punctul de epuizare a perioadei sale de
activitate/va rămâne mereu în vigoare), ci doar că un asemenea moment nu este
cunoscut/preconizat abinitio, de la momentul debutului său normativ. Data încetării aplicării unei
astfel de legi penale (lato sensu) urmează (eventual) a se contura pe parcursul perioadei sale de
activitate, în funcţie de transformările de context (economic, social, tehnic, moral etc.) care se pot
produce şi de modul în care reglementarea în cauză continuă sau nu, în liniile sale esenţiale, să
mai satisfacă interesele de politică (penală) ale legiuitorului.
Majoritatea legilor penale (şi nu numai) sunt legi permanente, acesta reprezentând
standardul în spectrul juridic de referinţă. Prin urmare, asemenea legi (penale) - lato sensu - sunt
în vigoare şi produc efecte în mod continuu, de la momentul intrării lorîn vigoare până la data la
care intervine un eveniment specific, cu puterea şi autoritatea suficiente pentru a le scoate din
vigoare (în principiu, abrogarea sau constatarea formală a neconstituţionalităţii lor, urmată de o
lipsă de remediere procedurală, în termenul legal, a aspectelor neconstituţionale identificate).
b) Legea penală temporară (legea penală cu durată determinată de aplicare) constituie acel
tip de lege penală (lato sensu) în cazul căreia se cunosc, în mod determinat sau determinabil, încă
de la momentul intrării în vigoare a actului normativ, perioada de activitate şi data la care va
înceta aplicarea sa. După cum s-a indicat deja în prezentarea clasificării normei juridice, caracterul
temporar al unei reglementări penale poate fi propriu-zis (data ieşirii din vigoare este indicată în
chiar cuprinsul actului normativ, direct sau indirect, prin fixarea sa sub formă de dată
calendaristică, ori de termen cu durată şi momente de calcul determinate)111 sau excepţional
(cazul legilor penale care apar şi reglementează doar în contextul unor situaţii deosebite, de
existenţa cărora sunt condiţionate, urmând - aşadar - a-şi înceta acţiunea odată cu dispariţia
împrejurărilor respective)121.
în principiu, o asemenea lege penală (lato sensu) îşi va încheia activitatea fie prin auto-
abrogare (ajungerea la termen), fie prin încetarea existenţei premiselor sale (a situaţiei
excepţionale care a impus activitatea sa), moment ce este cunoscut dinainte sau care poate fi
anticipat. Din acest motiv, legile penale temporare produc efecte specifice (ultraactivează) în
materia regulilor de aplicare în timp a dispoziţiilor penale* 131.
111
Aceste legi penale (lato sensu) mai sunt cunoscute în doctrină şi sub denumirea de legi formal temporare. A
se vedea, în acest sens (printre alte surse), M. ZOLYNEAK, op. cit., p. 69.
121
Aceste legi penale (lato sensu) mai sunt cunoscute în doctrină şi sub denumirea de legi temporare prin
conţinut. A se vedea, în acest sens (printre alte surse), ibidem.
131
Aspect care va fi dezvoltat ulterior, în cadrul tratării materiei corespunzătoare acestui subiect - a se vedea
art. 7 CP.
criteriul clasificării: modul în care,

la momentul intrării în vigoare,
este sau nu determinată/
determinabilă data ieşirii din
vigoare
Materiale auxiliare de lucru în studiul
noţiunilor introductive în dreptul penal
I. întrebări tip „grilă" (sunt posibile toate combinaţiile: nicio variantă corectă; toate
variantele corecte; unele variante corecte şi altele incorecte):
1. Noţiunea de „lege penală":

a) poate fi utilizată doar pentru descrierea Codului penal;
b) se referă strict şi exclusiv la dispoziţiile normative de tip penal cuprinse în acea categorie
de acte normative (edictate de către Parlament), denumite propriu-zis astfel („lege");
c) acoperă inclusiv referirile la cutumă şi/sau doctrină;
d) se referă, latosensu, la orice dispoziţie care prezintă caracter penal, cuprinsă în oricare
dintre tipurile de acte normative care pot constitui, în mod valid, izvoare de drept penal.
2. Poate reprezenta izvor al dreptului penal:

a) o lege ordinară extrapenală, care reglementează un domeniu propriu de activitate
(domeniu pentru care este suficientă reglementarea prin lege ordinară - procedură prin care a
fost adoptată respectiva lege), dacă s-ar regăsi în aceasta şi unele norme penale (de incriminare a
unor fapte care aduc atingere normalei desfăşurări a obiectului de activitate în principal
reglementat prin respectivul act normativ);
b) o ordonanţă (simplă) a Guvernului;
c) o lege de rang organic sau superior acestuia (constituţională);
d) o ordonanţă de urgenţă a Guvernului.
3. Pot fi apreciate ca reprezentând principii fundamentale ale dreptului penal:

a) infracţiunea, răspunderea penală, pedeapsa (sancţiunile de drept penal);
b) legalitatea incriminării;
c) principiul caracterului personal al răspunderii penale;
d) principiul potrivit căruia răspunderea penală este singurul temei al infracţiunii.
4. în doctrina dreptului penal, se poate considera că au ataşate caracterul de

„fundamentale":
a) principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal, respectiv cel al individualizării acestora;
b) principiul răspunderii părinţilor pentru faptele copiilor minori ai acestora;
c) instituţia infracţiunii şi aceea a principiul incriminării faptelor care prezintă un anumit grad
de pericol social;
d) instituţia răspunderii penale, respectiv aceea a sancţiunilor de drept penal.
5. în materia dreptului penal:

a) există consens în privinţa opiniei că structura normei penale de incriminare este una
dihotomică;
b) în sistemul juridic român actual, nu se poate considera că există izvoare jurisprudenţiale
obligatorii;
c) analogia este strict interzisă, indiferent că s-ar raporta la conceptul de incriminare ori la
acela de interpretare a legii;
d) toate normele penale speciale (normele de incriminare) au caracter imperativ, fiind, după
caz, norme prohibitive sau norme onerative.
6. Sunt considerate, în doctrină, drept principii fundamentale în materie penală:

a) principiul caracterului secundar/subsecvent/adiacent/lipsit de autonomie/pur
sancţionator al dreptului penal;
b) principiul răspunderii obiective;
c) principiul expres denumit în lege „al personalităţii";
d) principiul potrivit căruia pedeapsa este singurul temei al răspunderii penale.
7. Raporturile de drept penal (material/substanţial) se stabilesc între:

a) infractor şi victimă;
b) victimă şi stat;
c) infractor şi stat;
d) infractor (pe de o parte) şi stat, respectiv victimă (pe de altă parte).
8. Principiul caracterului personal al răspunderii penale:

a) interzice angajarea răspunderii penale pentru fapta altuia;
b) impune imperativul ca sancţiunea penală să afecteze negativ, în mod direct/nemijlocit,
doar persoana găsită vinovată pentru comiterea unei anumite infracţiuni;
c) exclude răspunderea penală colectivă;
d) nu semnifică, totuşi, că părinţii nu vor fi traşi la răspundere penală pentru faptele
incriminate comise de copii lor minori, dacă aceştia din urmă nu sunt, ei înşişi, răspunzători din
punct de vedere penal (nu au capacitate penală).
9. Individualizarea sancţiunii penale:

a) se realizează (şi) în procesul stabilirii sancţiunilor legale (abstracte) corespunzătoare
pentru fiecare faptă incriminată în parte (determinarea normativă a naturii/tipului sancţiunii şi a
limitelor acesteia, ca durată sau cuantum);
b) este posibil de realizat numai în etapa judecării cauzei, de către instanţa de judecată;
c) poate avea loc doar până în faza executării;
d) în etapa judiciară, se poate efectua uneori (în condiţiile legii) prin depăşirea limitelor
speciale (abstracte) prevăzute pentru infracţiunea săvârşită, fără a fi însă niciodată posibilă
depăşirea limitelor generale fixate pentru tipul respectiv de sancţiune.
10. Sunt (au aptitudinea de a reprezenta) izvoare de drept penal:

a) toate legile adoptate de Parlament după intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991;
b) ordonanţele (simple) ale Guvernului, în baza unei legi speciale de abilitare emise de către
Parlament;
c) hotărârile de Guvern;
d) hotărârile consiliilor locale prin care se interzic fapte ale căror reglementare şi sancţionare
sunt de competenţa unei asemenea autorităţi (de pildă, fapta de a călători cu mijloacele de
transport în comun din localitatea respectivă, fără a avea un document care să ateste
împrejurarea că a fost achitată contravaloarea călătoriei, în oricare dintre modalităţile puse la
dispoziţie călătorilor: bilet, abonament valabil etc.). 11
11. Pot fi considerate funcţii ale dreptului penal:

a) exemplaritatea;
b) autonomia;
c) unitatea;
d) prevenţia (atât generală, cât şi specială).
12. în dreptul penal:

a) potrivit unei opinii necontestate, există o unică modalitate de manifestare a raportului
juridic specific acestei ramuri de drept;
b) este în afara oricărei controverse faptul că norma juridică penală specială (norma de
incriminare) prezintă aceeaşi structură internă ca orice alt tip de normă juridică;
c) doctrina din ţara noastră apreciază că această ramură de drept aparţine sferei dreptului
privat;
d) termenii/expresiile/noţiunile/conceptele juridice care îşi au originea în alte ramuri de
drept nu pot purta un alt înţeles/o altă semnificaţie, nu pot avea o altă sferă de cuprindere decât
aceeaşi cu cea indicată/specificată/dedusă din contextul reglementărilor respectivei ramuri de
drept.
13. Titularul dreptului de a trage la răspundere penală este:

a) (doar) victima, în toate cazurile în care s-a comis o infracţiune (indiferent de tipul
acesteia);
b) (doar) victima, însă numai în cazurile în care s-a comis o infracţiune dintre cele pentru care
legea prevede că sunt necesare formularea şi menţinerea unei plângeri prealabile, pentru a fi
posibile punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale;
c) (doar) statul, în toate cazurile în care s-a comis o infracţiune (indiferent de tipul acesteia);
d) statul, dar uneori împreună cu victima, anume atunci când s-a comis o infracţiune dintre
cele pentru care legea prevede că sunt necesare formularea şi menţinerea unei plângeri
prealabile, pentru a fi posibile punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale.
14. Individualizarea judiciară este realizată:

a) de către legiuitor, prin stabilirea tipului de pedeapsă şi a limitelor speciale ale acesteia
(minimul şi maximul pedepsei) - în cazul sancţiunilor relativ determinate - pentru fiecare
incriminare în parte;
b) de către instanţă, în momentul determinării (fixării, stabilirii) unei sancţiuni concrete
corespunzătoare pentru concretizarea răspunderii penale angajate de către un anumit infractor,
pentru comiterea de către acesta, în anumite circumstanţe, a unei anumite infracţiuni;
c) fie de către instanţă, fie de către organele de executare a sancţiunii penale, la un moment
ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, şi anume în/din momentul în care începe
executarea efectivă a pedepsei sau de la data de la care începe să se calculeze perioada
termenului de supraveghere corespunzător instituţiilor amânării aplicării pedepsei ori suspendării
sub supraveghere a executării pedepsei;
d) de către instanţă ori de alte organe/autorităţi, la un moment ulterior executării (sau
considerării ca executată a) pedepsei, prin stabilirea unor obligaţii concrete pe care fostul
condamnat le are de respectat în această perioadă. 15 * * * * *
15. Ordonanţele de Guvern simple, emise în baza unei legi de abilitare:

a) pot interveni şi în domeniile rezervate legilor organice, putând (deci) constitui izvoare
ale dreptului penal;
b) nu pot constitui, în niciun caz, izvoare de drept penal;
c) pot interveni, ca izvoare de drept penal, dar numai în cazuri sau situaţii excepţionale;
d) nu pot constitui izvor de drept penal decât în cazul unor infracţiuni care implică un element
de extraneitate.
16. Raportul juridic penal:

a) de conflict - implică un conflict apărut la un moment anterior săvârşirii infracţiunii,
existent între făptuitor şi victimă;
b) de conflict - se naşte de la data descoperirii celui care a comis fapta;
c) de conflict - se naşte de la data descoperirii faptei comise, chiar dacă nu a fost identificat
făptuitorul;
d) de conformare - se stabileşte între un infractor şi destinatarii legii penale.
17. Raportul penai de conflict:

a) se naşte în abstract, încă din momentul săvârşirii infracţiunii;
b) se stinge prin dezincriminarea faptei;
c) are ca subiecţi: persoana care a săvârşit infracţiunea (subiect activ) şi victima (subiect
pasiv);
d) are ca subiecţi: societatea în ansamblu, reprezentată de către autoritatea statală (subiect
activ), respectiv persoana care a săvârşit infracţiunea (subiect pasiv).
18. Constituie izvoare (lato sensu) ale dreptului penal:

a) Constituţia;
b) Codul penal;
c) hotărârile judecătoreşti penale (în general), dacă au rămas definitive;
d) doar anumite hotărâri ale Curţii Constituţionale a României şi ale unor anumite complete
ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României.
19. Legalitatea incriminării:

a) este o instituţie fundamentală a dreptului penal;
b) este un principiu fundamental ce guvernează instituţia fundamentală a sancţiunilor de
drept penal;
c) reprezintă o recomandare, care nu se impune însă imperativ legiuitorului penal, nici
instanţei de judecată;
d) nu exclude posibilitatea de a se angaja răspunderea penală a unei persoane pentru
comiterea unui tip de faptă neprevăzută de legea penală, dacă există un tip asemănător de faptă
incriminată, caz în care pedeapsa prevăzută de lege va fi cea reglementată pentru infracţiunea
similară.
20. Pot fi indicate drept principii fundamentale ale dreptului penal:

a) individualizarea sancţiunilor de drept penal;
b) caracterul personal al legii penale;
c) solidaritatea răspunderii penale;
d) legalitatea incriminării şi a sancţiunilor de drept penal. 21 * * *
21. Legalitatea incriminării:

a) este un caracter al dreptului penal;
b) constituie o idee de principiu de sorginte cutumiară, nefiind consacrată normativ expres;
c) este exprimată prin adagiul latin „nullum crimen sine lege (praevia)";
d) implică atât interdicţia incriminării prin analogie, cât şi interdicţia întrebuinţării analogiei în
activitatea de interpretare a normei penale, indiferent de rezultatul acestei operaţiuni şi de
reflectarea sa (potenţială) asupra situaţiei juridice a făptuitorului.
22. Răspunderea penală:

a) se naşte (în abstract) încă de la data comiterii infracţiunii, chiar dacă se concretizează
ulterior;
b) se angajează şi se concretizează, sub toate aspectele (în formă finală), în sarcina
infractorului, încă de la momentul descoperirii sale;
c) este condiţionată exclusiv de configurarea drept infracţiune a faptei concret săvârşite;
d) are un caracter exclusiv personal, spre deosebire de alte tipuri de răspundere juridică (de
pildă, răspunderea civilă).
23. Pentru a constitui izvoare de drept penal, se pot înscrie norme de incriminare, după caz,
în diferite tipuri de acte normative, precum:
a) legi (indiferent de felul acestora după criteriul forţei juridice - al procedurii lor de
adoptare);
b) ordonanţe ale Guvernului (indiferent de tipul lor specific);
c) tratate internaţionale la care statul român a devenit parte;
d) doar legi organice (afortiori, constituţionale), ordonanţe de urgenţă ale Guvernului,
tratate internaţionale (în măsura în care au aplicabilitate directă în dreptul intern al României).
24. Normele juridice penale pot fi (după caz):

a) generale sau speciale (clasificare realizată exclusiv după criteriul sediului materiei - al
locului în care sunt acestea reglementate: Partea generală sau Partea specială a Codului penal);
b) pronerative sau ohibitive (după cum impun o obligaţie de a nu face ori de a face ceva
anume);
c) temporare sau perpetue (fără ca acestea din urmă să ajungă, neapărat, să activeze pentru
totdeauna, fără a mai putea fi scoase vreodată din vigoare);
d) unitare sau divizate (clasificare în privinţa căreia doctrina este unanimă în a accepta
valoarea de sinonimie faţă de clasificarea normelor penale în complete şi incomplete). 25
25. Codul penal:

a) Partea generală - reprezintă legea penală generală; Partea specială - reprezintă o lege
penală specială;
b) constituie un tip aparte de act normativîn cadrul clasificării actelor normative în funcţie de
tipul lor (astfel, există următoarea ierarhie - descrescătoare -în materia izvoarelor dreptului penal:
Constituţia, Codul penal, legi organice penale, ordonanţe de urgenţă ale Guvernului în materie
penală, legi organice speciale în domeniul penal, legi organice extrapenale care conţin şi unele
dispoziţii de drept penal);
c) nu cuprinde doar norme de incriminare, ci (de exemplu) şi norme de interpretare autentică
legală, prin care se poate aprecia că se exprimă caracterul autonom (la nivel conceptual) al
dreptului penal (iar asemenea norme nu sunt reglementate doar în Partea generală, ci şi în Partea
specială a codului);
d) reglementează expres doar unele dintre principiile fundamentale ale dreptului penal
român actual, altele fiind identificate însă de către doctrină, prin deducere din ansamblul
reglementării (existând consens în doctrină sub aspectul numărului şi identităţii acestor principii
fundamentale).
II. Subiecte clasice
1. Ce se înţelege prin noţiunea de lex p şi care sunt (pe scurt) consecinţele recunoaşterii
acestei consecinţe a principiului fundamental al legalităţii incriminării?
2. Ce se înţelege prin noţiunea de lex certa şi care sunt (pe scurt) consecinţele recunoaşterii
3. Ce se înţelege prin noţiunea de lexscripta şi care sunt (pe scurt) consecinţele recunoaşterii
4. Ce se înţelege prin noţiunea de lex stricta şi care sunt (pe scurt) consecinţele recunoaşterii
5. Indicaţi semnificaţia şi cuprinderea actuală a noţiunii „izvor de drept penal"! Dezvoltaţi
problema izvoarelor jurisprudenţiale actuale ale dreptului penal, indicând limitele acestora!
6. Precizaţi care sunt cele patru tipuri de consecinţe deduse din afirmarea principiului
legalităţii incriminării, exprimate prin construcţii în limba latină, sub forma La alegere,
explicaţi unul dintre acestea!
7. Arătaţi care sunt caracterele dreptului penal, explicând (pe scurt) în ce constă fiecare
dintre acestea!
8. Enumeraţi clasificările normei juridice penale (indicând criteriile de clasificare)! Dezvoltaţi
una dintre aceste clasificări!
9. Prezentaţi conceptul de raport juridic penal, indicând discuţiile existente în considerarea
formelor acestuia! Menţionaţi particularităţile fiecărui tip de raport juridic penal în parte, prin
prisma elementelor sale analitice!
10. Indicaţi care sunt instituţiile fundamentale ale dreptului penal şi raportul care se poate
realiza între acestea şi conceptele identificate (identificabile) drept principii fundamentale ale
dreptului penal! Dezvoltaţi prezentarea unuia dintre aceste principii fundamentale!
III. Speţe (soluţionaţi, prin utilizarea cunoştinţelor de drept penal corespunzătoare materiei
noţiunilor introductive în acest domeniu, următoarele situaţii de fapt): 1
1. Un grup de patru persoane (A, B, C şi D) au comis, împreună, o infracţiune de viol asupra

victimei (X), surprinzând-o într-un loc necirculat şi imobilizând-o (trei dintre ei), în timp ce al
patrulea o supunea, prin constrângere, la întreţinerea raportului sexual neconsimţit, schimbând
apoi rolurile (imediat, într-o succesiune neîntreruptă), rând pe rând, până ce fiecare dintre ei şi-a
satisfăcut instinctele sexuale.
Ţinând cont de dispoziţiile prevăzute la art. 77 a) de dispoziţiile prevăzute la art. 218 alin. (3)
lit.f) CP, precum şi de regulile generale de interpretare existente în materie juridică, arătaţi care
dintre următoarele soluţii este corectă, argumentând răspunsul:
a) se vor reţine comiterea unei infracţiuni de viol (simplu), prevăzută de art. 218 alin. (1) CP,
precum şi circumstanţa agravantă generală reglementată de art. 77 Ut. a) CP, fără a se putea
aplica, în acest caz, norma cuprinsă la art. 218 alin. (3) Ut. f) CP;
b) se va reţine doar comiterea unei infracţiuni de viol (agravat/calificat), prevăzută de art. 218
alin. (3) lit. f) CP, fără a se putea aplica, în acest caz, circumstanţa reglementată de art. 77 lit. a)
CP;
c) se vor reţine atât comiterea unei infracţiuni de vioi (agravat/calificat), prevăzută de art. 218
alin. (3) lit. f) CP, cât şi (în plus) circumstanţa reglementată de art. 77 lit. a) CP.
2. Să presupunem că o persoană este oprită pe o stradă şi legitimată de către un poliţist local.

Acelei persoane i se precizează de către poliţist că a fost observată, cu puţin timp înainte, cum
arunca nişte recipiente de plastic la gunoi, într-un alt tomberon decât acela special destinat
pentru astfel de produse (în speţă, în tomberonul destinat resturilor menajere). în continuare,
agentul îi comunică persoanei în cauză că, printr-o hotărâre a consiliului local al respectivei
localităţi, s-a interzis, ca reprezentând infracţiune, această faptă (încălcarea obligaţiei de colectare
selectivă a deşeurilor), motiv pentru care persoana respectivă urmează a fi sancţionată penal cu o
amendă cuprinsă (potrivit art. 61 CP) între 300 şi 200.000 de lei.
Indicaţi argumentele pe care persoana în cauză le-ar putea invoca pentru a ataca, drept
ilegală, decizia poliţistului local!
3. Pe când se afla (singur) în excursie într-o zonă montană mai puţin circulată, o persoană a
observat un cort ridicat într-o poiană retrasă. Neprimind niciun răspuns la strigătele de salut, s-a
apropiat şi a deschis fermoarul cortului, privind înăuntru (unde nu se afla nimeni, ci doar mai
multe bagaje). Excursionistul a intrat în cort şi a adormit. Peste câteva ore, a fost trezit de
strigătele mai multor persoane (proprietarii cortului, care locuiau în acesta pe perioada verii, casa
lor fiind demolată în urma unor inundaţii), care l-au acuzat de violare de domiciliu, pentru că a
pătruns fără drept în cortul lor. Ulterior, în timpul audierilor în faţa organului de cercetare penală,
excursionistul a invocat faptul că pătrunderea sa neautorizată în cortul respectiv nu poate
reprezenta o infracţiune de violare de domiciliu, deoarece cortul nu poate fi apreciat ca
reprezentând domiciliul unei persoane. în acest sens, s-au invocat dispoziţia din art. 87 C. civ. -
„Domiciliul persoanei fizice (...) este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală"-şi
aceea din art. 91 alin. (1) C. civ.-„Dovada domiciliului (....) se face cu menţiunile cuprinse în cartea
de identitate".
Este întemeiată apărarea astfel formulată?
4. O doamnă în vârstă de 40 de ani (X) a solicitat ajutorul unui avocat în legătură cu

următoarea problemă juridică: fiul acesteia (Y), în vârstă de 10 ani, a împins un coleg de şcoală (Z),
în timpul pauzei (la şcoală), astfel încât acesta din urmă a căzut şi şi-a fracturat mâna, spărgându-
şi, totodată, capul (s-a estimat că vor fi necesare aproximativ 50 de zile de îngrijiri medicale
pentru recuperarea sănătăţii lui Z). Deşi dna X s-a oferit să achite părinţilor lui Z orice factură
ocazionată de îngrijirile medicale necesare pentru recuperarea lui Z, aceştia i-au comunicat că vor
formula o plângere prealabilă împotriva lui Y şi a părinţilor acestuia (dna X şi soţul ei) pentru
comiterea infracţiunii de lovire, în formă agravată. De asemenea, părinţii lui Z au indicat şi faptul
că, prin fapta comisă de către Y, s-a încălcat şi regulamentul de ordine interioară al unităţii de
învăţământ (care interzice elevilor să alerge pe holuri în timpul pauzelor, precum şi să se
manifeste violent faţă de ceilalţi elevi ori faţă de personalul didactic-administrativ), sens în care au
arătat că vor solicita pedepsirea lui Y (şi a părinţilor săi) şi pentru această încălcare a codului de
comportament în şcoală. Dna X a explicat avocatului că părinţii lui Z i-au comunicat că vor solicita
aplicarea pedepsei închisorii pentru ea şi soţul ei, respectiv a pedepsei cu amenda pentru Y, cu
precizarea (făcută de ei) că acesta va putea achita suma în cauză prin reţinerea alocaţiei primite.
Ce urmează a răspunde avocatul sub aspectul laturii penale a cauzei?
5. Presupunem că statul român încheie un tratat internaţional, prin care se obligă a

reglementa după cum urmează: „Fapta oricărui cetăţean român care va polua, sub orice formă, un
curs de apă care aparţine (parţial) şi unui alt statîn afară de România constituie infracţiune şi se va
pedepsi prin obligarea acelei persoane la prestarea unei munci neremunerate în folosul
comunităţii, pentru o durată de timp cuprinsă între 50 şi 100 de ore, în beneficiul celuilalt stat
(fiecăruia dintre celelalte state) care exercită drepturi suverane asupra acelei suprafeţe acvatice".
Să presupunem, în continuare, că, a doua zi după semnarea acestui document internaţional, o
persoană fizică, cetăţean român, poluează un curs de apă curgătoare pe linia mediană a căruia
este stabilită frontiera de stat a României cu un stat vecin (deversând în acesta reziduuri ale unor
materiale de construcţie).
Dacă autorităţile statului terţ depun o plângere, solicitând tragerea la răspundere penală a
cetăţeanului român, potrivit prevederilor din tratatul internaţional la care România este parte, se
va putea apăra făptuitorul arătând că, în conformitate cu art. 53 CP român, munca în folosul
comunităţii nu reprezintă o pedeapsă reglementată în dreptul intern sau dispoziţiile cuprinse în
tratatul semnat de România se vor aplica în baza direct regulii special ia generalibus derogant?
Motivaţi!
IV. Afirmaţii (indicaţi valoarea de adevăr a următoarelor afirmaţii, argumentând răspunsul):
1. Prevederea care în dispoziţiile Codului penal poartă denumirea marginală expresă

„Personalitatea legii penale" reprezintă reglementarea principiului fundamental de drept penal
denumit în doctrină „principiul fundamental al caracterului personal al răspunderii penale".
2. Conceptul de „individualizare" este restrâns, în dreptul penal, la faza de judecată
(individualizare judiciară).
3. Dispoziţia unei norme de incriminare reprezintă o comandă (din partea legii către
destinatarii normelor penale) adresată direct, astfel cum se desprinde din textul normativ:
destinatarul urmează a respecta dispoziţia tocmai prin aceea că va trebui să adopte conduita
descrisă de legiuitor în norma de incriminare.
4. în dreptul penal, afirmarea principiului fundamental al individualizării sancţiunilor
subminează funcţionarea unui principiu general (fundamental) al întregului sistem de drept:
principiul egalităţii (astfel, pentru fapte similare, care îşi găsesc încadrarea juridică în textul
aceleiaşi norme de incriminare, ar trebui să se stabilească pedepse concrete identice, indiferent
de persoana infractorului şi de alte aspecte particulare privind fapta ori persoana care a comis-o).
5. Decretul prezidenţial poate constitui izvor al dreptului penal în aceeaşi măsură ca o lege
(organică) ori o ordonanţă de urgenţă.
6. în sistemul de drept românesc, nu se poate considera, în nicio accepţie, că există izvoare
de drept penal de factură jurisprudenţială.
7. Dacă mâine ar intra în vigoare o ordonanţă de Guvern (simplă), prin care s-ar reglementa
un domeniu extrapenal de activitate, o eventuală dispoziţie cuprinsă în această ordonanţă,
potrivit căreia ar constitui infracţiune o conduită care lezează valorile sociale protejate prin
aceasta, ar fi aplicabilă - constituind izvor de drept penal -, dar numai în măsura în care legea de
abilitare emisă de Parlament a acordat expres o atare prerogativă executivului.
8. Subiectul activ al raportului juridic penal de conflict este infractorul, iar subiectul pasiv al
acestui raport este victima (persoana vătămată).
9. Se pot înscrie norme de incriminare, după caz, în diferite tipuri de acte normative, precum:
legi (indiferent de procedura de adoptare a acestora); ordonanţe ale Guvernului; tratate
internaţionale la care statul român este parte.
10. în dreptul penal modern, nu se mai poate afirma nici că răspunderea penală este pur
obiectivă, nici că aceasta ar fi exclusiv subiectivă, ea având un caracter mixt: obiectiv-subiectiv.
11. Niciun act normativ emis de către Guvernul României nu poate conţine reglementări în
materia infracţiunilor, pedepselor şi regimului lor de executare, doar legile organice putând fi
izvoare de drept penal, conform art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie.
12. Codul penal reprezintă o lege ordinară temporară, dovadă fiind faptul că fostul Cod penal
a ieşit din vigoare, pentru a face loc actualului Cod penal.
13. Egalitatea incriminării este un principiu fundamental al dreptului penal, care se referă la
faptul că, odată descrisă în legea penală, orice infracţiune trebuie/poate să fie, în egală măsură,
aptă de a fi comisă de către orice destinatar al legii penale (orice persoană care are capacitate
penală), fără privilegii şi fără discriminări (cu alte cuvinte, potrivit acestui principiu, nu se pot
reglementa norme de incriminare special dedicate numai anumitor persoane, după cum nici nu
pot fi prevăzute incriminări care să excludă anumite categorii de persoane din rândul potenţialilor
infractori).
14. Prin „pedeapsă prevăzută de lege" se înţelege pedeapsa indicată în norma care
reglementează forma tipică a infracţiunii (de regulă, maximul special al acestei pedepse), fără
luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.
15. Subiectul activ al infracţiunii (infractorul) este, totodată, subiect activ al raportului juridic
penal de conflict, iar subiectul pasiv (generic) al infracţiunii (statul) este, totodată, subiect pasiv şi
în cadrul raportului penal de conflict.
16. Aplicarea legii penale române este efectuată/întreprinsă/realizată de către legiuitorul
penal.
17. Codul penal al României reprezintă o lege penală generală, sub aspectul reglementărilor
cuprinse în Partea (sa) generală, constituind însă o lege penală specială, în măsura reglementărilor
(de incriminare) cuprinse în Partea (sa) specială.
18. Nu orice faptă ilicită constituie, totodată, infracţiune (ilicit penal), căci sfera ilicitului
juridic depăşeşte sfera ilicitului penal, tot astfel precum sfera ilicitului social depăşeşte sfera
ilicitului juridic.
19. Aplicarea legii penale are loc, în temeiul principiului constituţional al separării (funcţiilor)
puterii în stat, de către Curtea Constituţională, în faţa căreia apărarea este asigurată de către
Avocatul Poporului, iar acuzarea este realizată de către Ministerul Public.
20. Dispoziţia de sancţionare inserată în cuprinsul normelor penale de incriminare dă
conţinut conceptului de „pedeapsă abstractă", în timp ce concretizarea acesteia, de către instanţa
de judecată care pronunţă hotărârea de condamnare ia finele judecării unei cauze determinate,
dă conţinut conceptului de „pedeapsă concretă".
V. Indicaţi erorile din următoarele enunţuri (motivând):
1. Presupunem (prin absurd) că următorul anunţ este afişat de către conducerea unei unităţi
şcolare, la avizierul din curte: „Stimaţipărinţi! în conformitate cu Ordinul ministrului educaţiei
n r . . . . , vă aducem la cunoştinţă că lipsa de supraveghere şi carenţele în educaţia
copiilor d-voastră minori, în măsura în care se vor manifesta prin comiterea unor fapte prevăzute
de legea penală pe când aceştia se află în incinta şcolii, urmează a vă angaja răspunderea civilă şi
penală pentru infracţiunea comisă, separat de măsurile educative a căror aplicare o riscă copilul
minor, dacă i se probează discernământul".
2. Presupunem (prin absurd) că următorul anunţ este afişat pe malul unui lac, de către
autoritatea care îl administrează: „Fapta de a arunca resturi menajere sau orice altfel de deşeuri
ori obiecte în apele acestui lac, precum şi fapta de a săvârşi orice tip de activitate care poate
produce prejudicii mediului ambiant reprezintă contravenţie, iar persoanele incriminate pentru
comiterea unei asemenea fapte se vor pedepsi cu o amendă penală cuprinsă între 50 şi 500 de
euro".
3. Presupunem (prin absurd) că următoarea afirmaţie ar fi fost emisă de către purtătorul
de cuvânt al Ministerului Justiţiei din România: „Prin legi, în general, sau prin ordonanţe de
Guvern, se vor incrimina, fie ca infracţiuni, fie drept contravenţii, persoanele care comit fapte în
reprimarea cărora instanţele juridice vor stabili limitele necesare ale pedepselor penale ori
administrative c o r e s p u n z ă t o a r e " .
4. Presupunem (prin absurd) că următorul anunţ ar fi afişat pe uşa unei unităţi şcolare
preuniversitareîn care urmează să se desfăşoare o probă scrisă a examenului pentru admiterea la
liceu: „întimpul examenului este interzis accesul în sală cu telefoane mobile. Aparatele urmează fie
a fi lăsate în păstrarea însoţitorilor, fie a fi depozitate, la intrarea în sală, în rastelul special
amenajat pe catedră. în acest caz, vă rugăm să fiţi atenţi la preluarea telefonului, odată încheiat
examenul: responsabilitatea pentru recuperarea aparatelor nu aparţine cadrelor didactice, ci
exclusiv elevilor! Atragem atenţia că persoanele incriminate pentru săvârşirea de infracţiuni
împotriva proprietăţii (precum şi părinţii acestora) vor răspunde penal pentru respectivele fapte
comise, prin aplicarea pedepselor penale prescrise de lege".
5. Presupunem (prin absurd) că următorul anunţ ar fi afişat la intrarea într-o tabără pentru
elevi: „Intenţia de a fura bunuri aflate în perimetrul taberei atrage răspunderea juridică, urmând
ca minorii contravenienţi, cu vârsta cuprinsă între 10 şi 18 ani, să fie pedepsiţi de către conducerea
complexului prin aplicarea măsurilor educative prescrise de Codul penal".
6. Presupunem (prin absurd) că următoarea frază ar fi înscrisă într-o lucrare care tratează
materia dreptului penal - partea generală: „Pedeapsa reprezintă un element indispensabil al
oricărei norme juridice penale, ea putându-se manifesta, după caz, fie sub formă de amendă, de
închisoare ori de închisoare pe viaţă, de măsură educativă sau de măsură de siguranţă, şi
cunoaşte, în raport de toate aceste forme de manifestare, atât limite speciale, cât şi limite
generale".
7. Presupunem că următoarea dispoziţie s-ar insera într-o ordonanţă de urgenţă a Guvernului
care ar aduce modificări Codului penal: „Prin excepţie de la dispoziţiile legale prin care sunt
stabilite limitele generale ale pedepsei amenzii, în cazul infracţiunii de (...), maximul special al
pedepsei prevăzute de lege va fi de trei ori mai mare decât maximul general al acelei pedepse, dar
numai dacă infracţiunea a fost comisă de către o persoană juridică".
8. Presupunem (prin absurd) că următoarea afirmaţie ar fi fost emisă de către biroui de presă
al Parlamentului: „Prin votul de astăzi, s-a adoptat o lege de modificare a Codului penal, potrivit
căreia orice făptaş incriminat pentru că a făcut vreo faptă extrem de periculoasă, chiar dacă
aceasta nu a fost anterior interzisă, cu titlu de infracţiune, de legea penală sau contravenţională,
va putea fi obligat să săvârşească o pedeapsă, anume aceea stabilită pentru infracţiunea
prevăzută de legea penală pe care instanţa o va considera a fi cea mai asemănătoare cu abaterea
comisă".
9. Presupunem că o persoană ar emite următoarea afirmaţie: „Dreptulpenal nu constituie o
ramură de sine stătătoare (autonomă) în sistemul dreptului, reprezentând doar un auxiliar
sancţionator al unor ramuri de drept propriu-zise (dreptul civil, dreptul financiar, dreptul mediului
etc.)".
10. Presupunem că o persoană ar emite următoarea afirmaţie (în considerarea sistemului de
drept intern actual al României): „Dreptul penal nu constituie o ramură a dreptului public, ci una a
dreptului privat (spre deosebire de ramuri propriu-zise de drept public, precum dreptul
administrativ)".
VI. Completaţi spaţiile marcate prin linie punctată, cu termenii/expresiiie/noţiunile/

conceptele corespunzătoare:
1. în momentul de faţă, în România, jurisprudenţa obligatorie (în materie penală) este

formată din următoarele tipuri de hotărâri/decizii (cu indicarea instanţei care le poate pronunţa):
.................................................................
2. în momentul de faţă, în România, Guvernul poate emite, în mod excepţional, acte
normative cu putere de izvor de drept penal, acestea fiind reprezentate doar de.............................
3. Legile (stricto sensu) sunt de trei tipuri: .................................................. Dintre acestea, au

aptitudinea de a reprezenta izvoare ale dreptului penal numai legile ........................................ şi -
a fortiori - cele ...............................................
4. Din punct de vedere al criteriului sancţiunii, normele juridice (penale) se clasifică în
norme ..............................................
5. Din afirmarea principiului fundamental al legalităţii incriminării, în dreptul penal
contemporan decurg următoarele consecinţe imperative: lex.................................................... ; lex
.......................................... ; lex ............................................ ; lex ................................................
6. Doctrina (majoritară) în domeniul dreptului penal consideră că raportul juridic de
drept penal se poate manifesta în două forme, şi anume: ....................................................(raport
juridic majoritar, stabilit între stat şi destinatarii normelor penale edictate de către acesta)
şi ............................................. (raport juridic minoritar, stabilit între stat şi persoanele care
nesocotesc normele de incriminare, săvârşind infracţiuni).
7. în ordine logică, instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt: .....................................
8. Dintre actele normative, pot constitui izvoare ale dreptului penal: .......................................
9. Pot fi indicate cu titlu de caractere ale dreptului penal: ................................................

10. Sunt apreciate a reprezenta funcţii pe care dreptul penal este proiectat a le îndeplini
în societate: .............................................
11. Pot fi enunţate drept principii fundamentale în materie penală: ........................................
12. După tipul dispoziţiei imperative pe care o prescriu (în funcţie de conduita pe care o
impun), normele penale de incriminare se clasifică în norme ..................................................... (de
exemplu, .......................................... ), respectiv norme .............................................. (de exemplu,
.......................................... )•
13. Normele incomplete se sub-clasifică în: ...............................................
14. într-o opinie, structura logică (internă) a normei juridice penale de incriminare
este ............................................... (fiind formată din .....................................................), în timp,
potrivit unei alte opinii, structura în cauză este ................................................. (fiind formată din
...........................................). Ader la opinia potrivit căreia structura logică (internă) a normei
de incriminare este............................................... , cu următoarea motivare: ...................................
15. Diferenţa esenţială dintre normele de trimitere şi cele de referire este că, în timp în cazul
normelor de trimitere ......................................................... , în cazul normelor de referire, ..............
16 17 18 19 20
16. Normele (penale) în alb sunt acele norme juridice.......................................................... De

exemplu: ..............................................
17. Legile penale se clasifică (potrivit unui criteriu) în: ................................................. ; potrivit
unui alt criteriu, legile penale se clasifică în...................................................
18. Prin conceptul de lege penală generală se are în vedere ........................... Noţiunea
nu trebuie confundată cu aceea de .................................................
19. Prin conceptul de incriminare se desemnează/se exprimă (în mod corect) operaţiune de .. ,
competenţa de a incrimina aparţinând...............................................................................................
20. Autonomia dreptului penal (în raport de alte ramuri ale sistemului juridic intern) se
manifestă din punct de vedere .................................................
TITLUL AL ll-LEA
APLICAREA LEGII PENALE
PRELIMINARII
Materia aplicării legii penale reprezintă un domeniu de analiză care poate fi abordat din
perspectiva mai multor coordonate, respectiv: timpul; spaţiul; persoanele; faptele. Fiecare dintre
aceste dimensiuni ale fenomenului aplicării legii penale prezintă particularităţi proprii, specifice,
precum şi laturi care se întrepătrund (în special în dinamica practicii judiciare, căci orice aplicare a
legii penale implică, deopotrivă, toate aceste coordonate)111.
Din raţiuni de sinteză (precum şi în considerarea acestor interdependenţe), legiuitorul a
grupat în Codul penal prevederile normative exprese care reglementează (în general) aplicarea
legii penale în două subdiviziuni de sistematizare din cuprinsul primului Titlu al Părţii generale
(denumit „Legea penală şi limitele ei de aplicare"). Este vorba despre: Secţiunea 1 („Aplicarea legii
penale în timp", art. 3-7 CP) şi Secţiunea a 2-a („Aplicarea legii penale în spaţiu", art. 8-14 CP) din
cadrul Capitolului II al titlului în cauză („Aplicarea legii penale"). Deşi, formal, denumirile
marginale ale acestor secţiuni fac referire expresă numai la două dintre coordonatele care vizează
aplicarea legii penale (timpul şi spaţiul), în realitate, aspecte din componenta referitoare la
aplicarea legii penale în considerarea sunt prezente
şi ele, fiind integrate normativ (mai ales) în cadrul secţiunii privitoare la aplicarea în spaţiu 121 (din
acest punct de vedere, se poate aprecia că titlul secţiunii respective exprimă incomplet sfera de
acoperire a reglementărilor pe care le cuprinde). De asemenea, unele reglementări care se referă
nemijlocit la aplicarea legii penale în timp* 131 sau în spaţiu141 cuprind şi raportări care vizează
dimensiunea faptelor săvârşite (în urma comiterii cărora se impune aplicarea reactivă151 a legii
penale).
în prezentarea consecutivă vom urmări - la rândul nostru - linia de reglementare acreditată
normativ, sistematizând materia în două capitole, referitoare (în principal) la aplicarea legii
111
Legea penală - aşa cum se configurează aceasta la un anumit moment în timp - se aplică cu privire la o
persoană care, într-un anumit spaţiu, a comis o faptă incriminată. în plus, de la momentul comiterii acestei fapte şi
până la data aplicării definitive a legii penale (precum şi - uneori - chiar ulterior acestui moment, până la încheierea
completă a raportului juridic penal de conflict), este posibil să apară modificări în reglementarea penală, cu potenţiale
efecte corespunzătoare asupra aplicării legii penale timp), în privinţa cazului concret de referinţă.
121
A se vedea, de pildă, dispoziţiile art. 9 CP (incident-în anumite împrejurări, expres reglementate-doar în raport
de cetăţenii români sau persoanele juridice române) sau ale art. 10, respectiv ale art. 11 CP (incidente-în anumite
împrejurări, expres reglementate - doar în raport de cetăţenii străini). în acelaşi sens, sunt de observat şi prevederile
cuprinse în art. 13 CP.
131
Spre exemplu, art. 7 CP reglementează aplicarea în timp a legii penale în considerarea incriminate
potrivit dispoziţiilor unor legi (lato sensu) temporare.
[41
Astfel, de pildă, posibilitatea de aplicare în spaţiu a legii penale române potrivit principiului personalităţii
cunoaşte condiţii distincte după cum fapta comisă ca infracţiune este mai gravă ori mai puţin gravă (aspecte
reflectate în pedeapsa prevăzută de lege pentru aceasta), aşa cum se dispune în art. 9 alin. (1) şi (2) CP.
151
în doctrină se întrebuinţează uneori referirea la eficienţa activă a legii penale, pentru a se caracteriza
situaţiile corespunzătoare raporturilor penale de conformare, respectiv referirea la eficienţa reactivă a legii penale,
pentru a se caracteriza situaţiile corespunzătoare raporturilor penale de conflict. în acest sens, a se vedea C.
MITRACHE, CR. MITRACHE, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 75.
II. APUCAREA LEGI! PENALE 137
penale în timp, respectiv în spaţiu111. în acest cadru, aspectele referitoare la aplicarea legii penale
în considerarea persoanelor şi a faptelor vor fi surprinse, la rândul lor, corespunzător manierei în
care reglementarea le oferă (explicit sau implicit) relevanţă aparte. Ori de câte ori dispoziţiile
normative nu fac referire la/sau nu implică aceste dimensiuni de aplicare a legii penale, reiese că
prevederile în cauză au, de principiu, o aptitudine de aplicare generică, asupra oricărei persoane
(desigur, dintre acelea care întrunesc toate condiţiile necesare pentru a fi subiect de drept penai,
pentru a avea capacitate penală), precum şi indiferent de fapta comisă (ca faptă incriminată). 1
[1]
Ordinea reglementării actuale situează în mod prioritar aplicarea în timp (art. 3-7 CP) faţă de aplicarea în
spaţiu (art. 8-14 CP), spre deosebire de fostul Cod penal (cel de la 1968), în cadrul căruia prevederile corespunzătoare
erau stipulate în ordine inversă. Este vorba despre o opţiune de sistematizare normativă, viziunea în vigoare
accentuând importanţa determinării temporale certe a cadrului legislativ autohton incident, pentru toate ipotezele în
care regulile de aplicare a legii penale după criteriul spaţial ar indica reglementarea penală română ca fiind aplicabilă
în gestionarea unui raport penal de conflict. în plus, se poate aprecia că punctul normal (firesc) de referinţă în
materie de aplicare în spaţiu a legii române este indicat de principiul teritorialităţii (corespunzător majorităţii
covârşitoare a cauzelor soluţionate în practica penală română), aşa încât nu se ridică, de regulă, probleme de aplicare
în spaţiu a legii penale. Pe de altă parte, mai ales în perioada proximă succesiunii codurilor (în cadrul căreia se poate
aprecia că ne situăm încă, cel puţin sub anumite aspecte), problemele primordiale de aplicare a legii penale era de
aşteptat să fie (şi chiar au fost, respectiv mai sunt încă) legate de aplicarea în timp (atât sub aspect teoretic, cât şi
practic).
CAPITOLUL I. APLICAREA LEGII PENALE IN TIMP
Secţiunea 1.Aspecte introductive şi clarificări terminologice
Trebuie precizat, de la început, că, în contextul de faţă, noţiunea de penală este utilizată (de
principiu) în sensul său larg, cuprinzând referirea la aplicarea în timp a oricărui izvor de drept
penal (de natură normativă) - corespunzător dispoziţiei cuprinse în art. 173 CP.
Punctul de debut al oricărei abordări teoretice a problematicii aplicării în timp a legii penale
presupune observarea unei realităţi simple. Astfel, adeseori, pe parcursul desfăşurării etapelor
specifice unor raporturi juridice penale de conflict, se înregistrează o dinamică normativă mai
mult sau mai puţin accentuată (modificări şi/sau completări ale unor legi penale, abrogări,
introducere în vigoare a unor dispoziţii noi etc.), care poate influenţa situaţia juridică (penală) a
numeroase persoane implicate în respectivele raporturi juridice. Asemenea modificări legislative
pot să intervină oricând, existând întotdeauna, la data apariţiei lor, o serie de cauze nedefinitiv
soluţionate sau de consecinţe (ale săvârşirii unor fapte incriminate) aflate încă în curs de
producere în raport de anumite persoane.
Prin urmare, orice transformare a legislaţiei penale va putea fi caracterizată, în raport de
unele situaţii concrete, ca intervenind fie în perioada dintre comiterea unei fapte prevăzute de
legea penală şi data descoperii sale ori data identificării făptuitorului, fie - în raport de alte situaţii
- ca intervenind pe parcursul procesului penal, în diverse etape ale desfăşurării acestuia. Cu privire
la o serie de alte cazuri particulare, aceeaşi transformare normativă se va interpune între data
rezolvării definitive a unei cauze penale şi momentul considerării ca executate a sancţiunilor de
drept penal corelativ aplicate, iar, prin raportare la alte ipoteze, respectivul eveniment va interveni
după executarea sau considerarea ca executată a respectivelor sancţiuni, dar înainte de a se fi
epuizat alte eventuale consecinţe (interdicţii, decăderi, incapacităţi) decurgând, în sarcina unor
persoane, din comiterea unor infracţiuni. Desigur, în multe dintre aceste situaţii particulare,
modificările legislative intervenite nu vor produce un impact concret, însă, în anumite cazuri,
respectivele succesiuni de legi penale vor implica efecte reale asupra situaţiei juridice a unor
persoane aflate în raporturi de conflict cu statul, ridicând, astfel, probleme de aplicare în timp a
legii penale.
în acest context, analizând materia în discuţie, se impune constatarea utilizării - deopotrivă în
legislaţie, doctrină şi practică - a unei serii de noţiuni specifice legate de aplicarea temporală a
legii penale, anume: activitate; retroactivitate; ultraactivitate; extraactivitate. Punctăm, pentru
început, în linii mari, semnificaţia generală a acestor concepte, urmând ca o serie de nuanţe şi
particularităţi ale acestora să fie surprinse ulterior, pe parcursul prezentării principiilor de aplicare
în timp a legii penale.
Activitatea legii penale semnifică aplicarea acesteia potrivit regulii, standardului în materie,
anume în perioada cuprinsă între momentul intrării sale în vigoare şi momentul ieşirii ei din
vigoare, faţă de acele fapte (incriminate) comise în respectivul interval de timp. O lege penală este
activă atunci când ea produce efecte juridice, iar aplicarea sa potrivit activităţii semnifică
utilizarea ei pentru a soluţiona acele cauze (raporturi juridice penale de conflict) privitoare la
fapte săvârşite sub incidenţa sa[1!. 111
111
Prin excepţie de la această regulă, credem că se poate aprecia că anumite dispoziţii penale activează doar cu
privire la fapte comise anterior intrării lor în vigoare (respectiv că - în mod aparent paradoxal - în cazul lor activitatea
se suprapune peste conceptul de retroactivitate). Este vorba despre acţiunea normativă a actelor de
II. APLICAREA LEGII PENALE 139
Retroactivitatea legii penale exprimă aptitudinea unei reglementări aflate în vigoare la un

anumit moment dat de a se aplica la data respectivă (când este în vigoare), însă pentru rezolvarea
unor situaţii de fapt apărute anterior momentului intrării sale în vigoare (înainte de activarea
sa)[1].
Ultraactivitatea legii penale semnifică aptitudinea unei legi penale de a supravieţui parţial
(relativ, în raport de anumite situaţii) momentului scoaterii sale din vigoare, continuând să se
aplice şi după această dată (aşadar, în timpul în care este activă/în vigoare o altă
reglementare)121. Sensul noţiunii se întregeşte cu precizarea că legea ultraactivă (aşadar, legea
veche, scoasă din vigoare în raport de un anumit moment de referinţă) nu se va putea aplica în
soluţionarea unor fapte penale comise după dispariţia sa (ceea ce ar corespunde conceptului
strict, propriu-zis de ultraactivitate - surprins comparativ cu noţiunea de retroactivitate). Legea
penală ultraactivă soluţionează doar acele cauze concrete apărute (în principiu)131 în timpul
activităţii sale.
Extraactivitatea legii penale constituie o noţiune care exprimă o dublă potenţialitate de
rezolvare a unor probleme de aplicare în timp a legilor penale succesive, în afara limitelor
normale de activitate ale acestora, implicând atât un caz de posibilă retroactivitate, cât şi un
eventual caz de ultraactivitate[/l]. Astfel, afirmându-se principiul specific al aplicării legii penale
mai favorabile (anterior intervenirii unei hotărâri definitive - potrivit art. 5 CP), până la
soluţionarea concretă a fiecărei cauze determinate (în raport de care principiul ar avea incidenţă),
nu se poate cunoaşte, în mod aprioric, care dintre legile penale succesive se va prezenta ca fiind
legea mai favorabilă. Drept urmare, se poate exprima regula aplicării extraactive a legii penale
mai favorabile, semnificând faptul că oricare dintre legile succesive care va fi identificată, pe caz
concret, ca fiind mai favorabilă se va aplica pentru a rezolva raportul penal de conflict. Dacă
aceasta va fi legea veche, ieşită din vigoare la momentul de referinţă (al soluţionării raportului de
conflict), atunci ea se va aplica ultraactiv. Dacă, din contră, legea mai favorabilă se va dovedi legea
nouă (în vigoare la momentul de referinţă, dar intrată în vigoare după comiterea faptei care a dat
naştere raportului de conflict pe care urmează să îl rezolve), atunci aceasta se va aplica retroactiv.
într-o asemenea ipoteză, în * 1 2 * 4
clemenţă (legile de graţiere şi de amnistie, respectiv decretul prezidenţial de graţiere), care - prin firescul lucrurilor —
se aplică (doar) în raport de infracţiuni comise până la data intrării lor în vigoare!
[1]
Sensul noţiunii este indicat, de altfel, prin chiar alcătuirea sa morfologică: retro- (cu sensul „înapoi", „în urmă",
„în sens contrar") şi -activ (cu sensul „actual", „în vigoare").
[2]
Sensul noţiunii este indicat, de altfel, prin chiar alcătuirea sa morfologică: ultra- (cu sensul „dincolo de",
„peste") şi -activ (cu sensul „actual", „în vigoare").
131
Considerăm că pot fi imaginate excepţii de la formularea: legea ultraactivă se aplică, după ieşirea sa din
vigoare (deci în timpul activităţii unei alte legi, noi), pentru fapte comise în perioada în care era ea în vigoare!
Aceasta, deoarece pot exista şi situaţii de succesiune normativă mai amplă (mai mult de două legi penale care să se fi
succedat) de la apariţia şi până la stingerea unui raport juridic penal de conflict, caz în care este posibil ca legea
aplicabilă să fie cea intermediară (sau una dintre cele intermediare). în astfel de ipoteze, considerăm că aprecierea
caracterului retroactiv sau ultraactiv al legii aplicabile este relativă şi depinde de punctul de referinţă asumat. Astfel,
dacă stabilim acest punct de referinţă ca fiind reprezentat de momentul săvârşirii faptei, atunci legea (intermediară)
aplicabilă va putea fi calificată drept retroactivă (este incidenţă pentru soluţionarea unei situaţii apărute anterior
intrării sale în vigoare). în schimb, dacă permutăm punctul de referinţă asupra datei la care se face aplicarea legii
(momentul soluţionării raportului de conflict, data pronunţării hotărârii judecătoreşti), aceeaşi lege poate fi apreciată
drept ultraactivă (se aplică după ce a ieşit din vigoare). în acest din urmă caz, este de observat că formularea indicată
nu ar mai fi întru totul corectă: legea aplicabilă poate fi considerată ultraactivă (din această din urmă perspectivă),
deşi ea nu soluţionează (ulterior scoaterii sale din vigoare) un conflict penal apărut pe când era activă, ci un conflict
penal preexistent chiar şi faţă de data intrării sale în vigoare.
[4]
Sensul noţiunii este indicat, de altfel, prin chiar alcătuirea sa morfologică: extra- (cu sensul „dincolo de",
„afară de", incluzând, aşadar, generic, atât sensul termenului „retro", cât şi pe cel al termenului „ultra") şi -activ (cu
sensul „actual", „în vigoare").
oricare variantă posibilă de rezolvare, ceea ce este sigur este că nu se va putea rămâne în cadrul
unei soluţionări a raportului de conflict corespunzătoare conceptului de activitate a legii penale.
Ceea ce nu este cert însă de la bun început este sensul retro- sau (dimpotrivă) cel ultraactiv al
aplicării legii care se va dovedi, pe caz concret, mai favorabilă111.
Ilustrarea principiului activităţii legii penale
Legea penală veche (anterioară) (nu Legea penală actuală (în vigoare) Lege penală viitoare
se aplică) (se aplică) (nu se aplică)
_A
i—A—\ axa
^ _____________
r _
* timpului
1
Data săvârşirii infracţiunii
Momentul judecării definitive a
infracţiunii
Momentul ieşirii din vigoare a legii actuale
Momentul intrării în vigoare a legii actuale
***
Ilustrarea (generică a) aplicării retroactive a legii penale
Legea penală nr. 2 (dezincriminează sau)

Legea penală nr. 1 (incriminează drastic fapta) este mai favorabilă decât Legea nr. 1)
(nu se aplică) (se aplică)
, ---------- A.
axa f
timpului 1
Data săvârşirii faptei Momentul judecării definitive a faptei (sau

momentul executării condamnării definitive)
Momentul ieşirii din vigoare a Legii nr. 1 şi al intrării în vigoare a Legii nr. 2
[1]
Aşadar, conceptele de activitate, retroactivitate şi ultraactivitate desemnează tipuri (forme,
modalităţi, principii) efective de aplicare în timp a legii penale, potrivit unuia dintre acestea putându-se
califica întotdeauna genul de aplicare efectivă (cazuală) a legii penale în timp (după ce s-a efectuat deja, în
concret, în prealabil, respectiva aplicare). în schimb, extraactivitatea desemnează numai o posibilitate
(potenţialitate) de soluţionare a unui raport penal de conflict (anterior rezolvării sale propriu-zise) în afara
activităţii, înglobând atât eventualitatea unei soluţii concrete de retroactivitate, precum şi eventualitatea
unei soluţii concrete de ultraactivitate a legilor care, în succesiunea lor, îşi dispută rezolvarea acelui raport de
conflict. în acelaşi sens, a se vedea G. A NTONIU , Tratat de drept penal. Volumul I. Introducere în dreptul
penal. Aplicarea legii penale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 296, 297.
Ilustrarea (generică a) aplicării ultraactive a legii penale
Legea penală nr. 1 Legea penală nr. 2 (lege ulterioară unei legi temporare)
(lege temporară sau lege mai favorabilă) sau lege mai puţin favorabilă decât Legea nr. 1)
(se aplică) yy (nu se aplică)
axa { ^
timpului
Data săvârşirii faptei Momentul judecării definitive a faptei

(sau momentul executării condamnării definitive)
\f
Momentul ieşirii din vigoare a Legii nr. 1 şi al intrării în vigoare a Legii nr. 2
***
Ilustrarea comună (suprapusă) a tuturor formelor de aplicare temporală a legii penale

( activitatea, retroactivitatea, ultraactivitatea - inclusiv cu fixarea conceptului de )
Legea penală nr. 1 Legea penală nr. 2 Legea penală nr. 3 axa
1^| 1^ ,^ timpului
tV 1 r
1 t
'l '
t,
| Fapta incriminată X J 1 1 * fi
Fapta incriminată Z r
Momentul 0 Momentul A
| Fapta incriminată Y J Momentul B
Legendă: Momentul 0 = data intrării în vigoare a Legii penale 1; momentul = data ieşirii din
Momentul C
vigoare a Legii penale 1 şi a intrării în vigoare a Legii penale nr. 2; momentul B = data ieşirii din
vigoare a Legii penale nr. 2 şi a intrării în vigoare a Legii penale 3; momentul C = data ieşirii din
vigoare a Legii penale 3; fapta incriminată X/Y/Z = data comiterii faptei penale respective;
Legea penală nr. 1/2/3 = reglementarea penală în vigoare între momentele corespunzătoare
de debut (intrare în vigoare) şi de sfârşit (ieşire din vigoare).
• Activitatea legii penale (potrivit schemei) există în următoarele cazuri:

o o hotărâre definitivă de rezolvare a raportului penal de conflict creat prin comiterea faptei
incriminate X se pronunţă, potrivit Legii penale 1, (de la momentul 0+X: ulterior comiterii
infracţiunii X) până la momentul A;
incriminate Yse pronunţă, potrivit Legii penale nr. 2, (de la momentul ulterior comiterii
infracţiunii Y) până la momentul B;
incriminate Z se pronunţă, potrivit Legii penale 3, (de la momentul B+Z: ulterior comiterii
infracţiunii Y) până la momentul C.
• Retroactivitatea legii penale (potrivit schemei) există în următoarele cazuri:
incriminate X se pronunţă, cu aplicarea Legii penale nr. 2, între momentul A şi momentul B;
incriminate Xsau a faptei incriminate /se pronunţă, cu aplicarea Legii penale 3, între
momentul B şi momentul C.
• Ultraactivitatea legii penale (potrivit schemei) există în următoarele cazuri:
incriminate X se pronunţă, cu aplicarea Legii penale între momentul A şi momentul B;
incriminate Xse pronunţă, cu aplicarea Legii penale între momentul B şi momentul C;
incriminate / se pronunţă, cu aplicarea Legii penale nr. 2, între momentul B şi momentul C.
• Extraactivitatea legii penale mai favorabile (anterior unei condamnări definitive) există
(potrivit schemei) în următoarele cazuri:
incriminate X urmează a se pronunţa între momentul A şi momentul B; dacă se va aplica
Legea penală nr. 1 (determinându-se că este mai favorabilă), aceasta va ultraactiva (prin
raportare la momentul judecăţii), iar dacă se va aplica Legea penală nr. 2 (determinându-se
că este mai favorabilă), aceasta va retroactiva (prin raportare la data comiterii faptei). Până la
identificarea legii mai favorabile efectiv aplicabile (1 sau 2), această aptitudine de soluţionare
a cauzei, fie prin ultraactivitatea uneia, fie prin retroactivitatea alteia, consacră conceptul de
rezolvare a conflictului
temporal de legi penale;
incriminate Y urmează a se pronunţa între momentul B şi momentul C; dacă se va aplica
raportare la momentul judecăţii), iar dacă se va aplica Legea penală nr. 3 (determinându-se
că este mai favorabilă), aceasta va retroactiva (prin raportare la data comiterii faptei). Până la
identificarea legii mai favorabile efectiv aplicabile (2 sau 3), această aptitudine de soluţionare
a cauzei, fie prin ultraactivitatea uneia, fie prin retroactivitatea alteia, consacră conceptul de
rezolvare extraactivă a conflictului temporal de legi penale;
incriminate X urmează a se pronunţa între momentul B şi momentul C; dacă se va aplica
raportare la momentul judecăţii); dacă se va aplica Legea penală nr. 2 (determinându-se că
este mai favorabilă), aceasta va retroactiva (prin raportare la momentul comiterii faptei), dar
va şi ultraactiva (prin raportare la momentul judecăţii); dacă se va aplica Legea penală nr. 3
(determinându-se că este mai favorabilă), aceasta va retroactiva (prin raportare la data
comiterii faptei). Până la identificarea legii mai favorabile efectiv aplicabile (1,2 sau 3),
această aptitudine de soluţionare a cauzei, fie prin ultraactivitatea uneia, fie prin
retroactivitatea alteia (în funcţie de perspectiva de referinţă), consacră conceptul de
rezolvare extraactivă a conflictului temporal de legi penale.
Secţiunea a 2-a. Principiul aplicării active a legii penale

§1. Activitatea legii penale - principiu de bază în materia aplicării legii
penale în timp
în doctrină se apreciază (opinie majoritară) că principiul de bază în materie de aplicare în timp
a legii penale este reprezentat de principiul Afirmaţia se întemeiază pe
faptul că aplicarea activă a dispoziţiilor penale constituie regula firească (standardul, ipoteza
obişnuită) în domeniu, precum şi situaţia cea mai des întâlnită în practica penală (cazurile de
aplicare a legii penale potrivit reglementării corespunzătoare celorlalte principii de aplicare în
timp pot fi considerate, din acest punct de vedere, drept excepţionale). Totodată, ordinea
reglementării materiei aplicării în timp a legii penale în secţiunea corespunzătoare din Codul penal
(Secţiunea 1 a Capitolului II din Titlul I al Părţii generale) debutează cu prevederea principiului
activităţii. în plus, conceptele tuturor celorlalte principii şi forme de aplicare în timp a legii penale
sunt derivate de la un punct de referinţă reprezentat de noţiunea de activitate a acesteia. De
altfel, aplicarea activă a legii penale este impusă şi ca o consecinţă a afirmării principiului
fundamental (de drept penal) al legalităţii (în special al legalităţii incriminării - fără a exclude însă
şi dimensiunea legalităţii sancţiunilor de drept penal) decurgând din acesta.
Principiul este lapidar enunţat prin dispoziţia inserată în art. 3 CP, potrivit căreia „Legea
penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare".
După cum punctam şi cu o altă ocazie* 121, se poate aprecia că această formulare normativă
este excesiv de restrictivă şi trebuie interpretată extensiv, căci legiuitorul face referire expresă
doar la aplicarea activă a legii penale în raport de infracţiunile comise în perioada în care
respectiva lege este în vigoare. în realitate, este un lucru bine cunoscut (reieşind din ansamblul
reglementării penale) faptul că legea penală conţine dispoziţii şi se aplică (din perspectiva
anumitor instituţii) şi cu privire la alte situaţii decât cele de comitere a unor infracţiuni, fiind
uneori suficient ca fapta incriminată săvârşită să rămână la simplul stadiu de faptă prevăzută de
legea penală™. Prevederea enunţată în art. 3 CP dă expresie, aşadar (sub aspectul pe care îl avem
în vedere în acest punct al expunerii), unei n domeniu, însă trebuie
recunoscute şi alte ipoteze de aplicare activă a legii penale, chiar dacă (din perspectivă statistică)
acestea sunt mai rar întâlnite141.
111
Potrivit unui alt punct de vedere, neretroactivitatea legii penale ar constitui un principiu de aplicare în timp a
legii penale de rang superior (principal), în comparaţie cu principiul activităţii. Opinia ia ca punct de referinţă ierarhia
generală a actelor normative, întemeindu-se pe dispoziţiile cuprinse în art. 15 alin. (2) din Constituţie, text din care se
desprinde interdicţia retroactivităţii, cu excepţia cazului legii penale (precum şi al legii contravenţionale) mai
favorabile (într-un sens larg, care include atât referirea la conceptul propriu-zis de lege penală mai favorabilă, cât şi
referirea la legea de dezincriminare). A se vedea, în acest sens, FL. STRETEANU, D. NIŢU, Drept penal. Partea generală,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 100, 101. în mod coerent, pe această linie de gândire, ar putea reieşi inclusiv
că retroactivitatea legii penale mai favorabile (lato sensu) constituie un principiu/o regulă de aplicare în timp a legii
penale care prezintă caracter prioritar (principal) în comparaţie cu activitatea acesteia, având consacrare
constituţională (chiar şi cu titlu de excepţie de la regula
121 M.l. MICHINICI, M. DUNEA,în T. TOADER (COORD.), M.l. MICHINICI, R. RĂDUCANU, A. CRIŞU-CIOCÎNTĂ, S. RĂDULEŢU,
M. DUNEA, Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 12,13. A se vedea, în acelaşi
sens, şi FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 100.
131
Pentru surprinderea deosebirii dintre conceptul de infracţiune şi acela de faptă prevăzută de legea penală, a
se vedea prezentarea materiei referitoare la definiţia şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.
141
Abordând reglementarea din acest unghi, suntem de părere că ar fi oportună o formulare mai cuprinzătoare
(pe care o recomandăm legiuitorului, cu titlu de lege ferenda), precum (de pildă): legea penală se aplică faptelor
incriminate (sau faptelor prevăzute de legea penală) săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare. Şi mai
recomandată
Principiul enunţă regula firească, impusă în mod natural, potrivit căreia legea penală produce
efecte juridice pe (întreaga) durată a activităţii sale, anume: de la data intrării sale în vigoare şi
până la momentul ieşirii sale din vigoare. în această perioadă de timp legea activează permanent
şi continuu, fără întrerupere111. Acesta este şi scopul în vederea realizării căruia este edictat actul
normativ reprezentând izvor de drept penal. în plus, se prezumă, totodată, că legea activă
întruneşte, în cea mai înaltă măsură posibilă (pentru perioada respectivă şi cadrul socio-etatic de
referinţă), caracter optim în reglementare, în vederea apărării acelor valori şi relaţii sociale
protejate penal de legiuitor (împotriva conduitelor considerate suficient de periculoase pentru a fi
incriminate). Reprezentând legea curentă, aceasta este expusă spre informare destinatarilor şi
beneficiarilor săi (prin publicarea în Monitorul Oficial), fiind susţinută de puterea/autoritatea
etatică şi impusă, astfel, spre respectare.
Practic, prin dispoziţia stipulată în art. 3 C legiuitorul stabileşte - explicit - o regulă, precum şi -
implicit - consecinţe de principiu ale acesteia în materie de aplicare în timp a legii penale. Astfel,
din regula expres formulată (legea penală se aplică faptelor comise în timpul cât ea se află în
vigoare) reiese nu doar imperativul aplicării active a legii penale, ci se deduce, totodată,
interdicţia aplicării acesteia cu privire la situaţii de fapt apărute anterior intrării ei în vigoare. Se
conturează, prin urmare, conceptul de neretroactivitate a legii penale (interdicţia aplicării
retroactive a legii penale)121.
Dispoziţia art. 3 CP este, drept urmare, în perfectă corespondenţă cu prevederea
constituţională inserată în art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală (care statuează că „Legea
dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile"),
enunţând aceeaşi idee de principiu ca şi aceasta din urmă, dar cu alte cuvinte şi într-o formă
adaptată la domeniul de reglementare al dreptului penal131. Desigur, regula şi implicaţiile ei * 1 2
ar fi (în opinia noastră) formularea: legea penala se aplica în timpul cât ea se află în vigoare (astfel s-ar acoperi şi
ipoteza aplicării active a legii de dezincriminare - a se vedea observaţiile noastre subsecvente cu privire la acest
subiect).
[1]
Cu titlu de situaţii mai rar întâlnite, se pot indica totuşi cazuri de suspendare a aplicării dispoziţiilor unei legi
(inclusiv penale), fără ca aceasta să fie, formal, scoasă din vigoare. Spre exemplu, aceasta este situaţia cu privire la
dispoziţiile normative declarate neconstituţionale, în perioada termenului de 45 de zile de la momentul publicării în
Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale prin care se statuează asupra neconstituţionalităţii prevederii în
cauză (timp în care legiuitorul ar putea să pună de acord prevederile legale respective cu hotărârea instanţei de
contencios constituţional) - potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie. Sau s-ar putea imagina ipoteza în care, pe durata
unei stări excepţionale pasagere, ca efect al intrării în vigoare a unei legi temporare, s-ar suspenda aplicarea
prevederilor unei legi penale permanente, fără ca aceasta să fie abrogată, urmând a-şi relua rolul de reglementare
activă după ieşirea din vigoare a legii temporare respective.
[2]
Maniera de formulare a regulii activităţii legii penale nu implică logic, în sine (şi în mod automat) -în mod
simetric cu interdicţia retroactivităţii-, şi interdicţia aplicării ultraactive a legii penale (aşadar, non-ultraactivitatea).
Dimpotrivă, textul art. 3 CP - analizat separat de ansamblul reglementărilor în materie de aplicare în timp a legii
penale - ar acredita, mai degrabă, credinţa potrivit căreia legea penală ar urma să fie, de regulă, (şi) ultraactivă,
continuând să soluţioneze, chiar după scoaterea sa din vigoare, cauzele referitoare la infracţiuni (sau, mai bine spus,
fapte incriminate) comise în perioada activităţii sale. O asemenea consecinţă este însă infirmată prin analiza globală a
întregii materii a aplicării legii penale în timp, prin observarea rolului şi relaţiei în care se găseşte principiul activităţii
cu restul principiilor de aplicare temporală a dispoziţiilor juridico-penale (mai ales cu principiul specific al aplicării legii
penale mai favorabile).
l3]
Astfel, dacă legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare, reiese (ca regulă)
că ea nu se aplică faptelor incriminate comise anterior activării sale, precum nu se aplică nici cât timp este în vigoare,
decât ulterior săvârşirii unei infracţiuni (or, mai corect spus, unei fapte incriminate). Prin urmare, derivă că legea
(penală) dispune numai pentru viitor, aşa cum impune şi textul constituţional enunţat. De altfel, este de observat că
dispoziţia din art. 15 alin. (2) din Constituţie nu menţionează, în mod expres şi explicit, niciunul dintre conceptele de
activitate, retroactivitate, respectiv neretroactivitate, însă le implică pe toate (pe fiecare în parte), în egală măsură
(din punctul nostru de vedere). într-adevăr, dacă legea dispune numai pentru viitor, înseamnă atât că ea nu se aplică
pentru trecut (aspect dedus printr-o interpretare per a contrario), cât şi - deopotrivă - că ea se aplică
(interdicţia corelativă) nu au caracter absolut, ci relativ. Aceasta reiese din chiar prevederea
constituţională invocată, precum şi din reglementarea celorlalte principii de aplicare în timp a legii
penale, potrivit Codului penal (existând ipoteze în care nu doar că se permite, ci chiar se impune
aplicarea extraactivă a legii penale).
§2. Analiza principiului aplicării active a legii penale

Principiul activităţii este, aşadar, legat de identificarea pe axa timpului a unui interval în
cadrul căruia legea penală se aplică faptelor săvârşite în respectiva perioadă. Acest interval este
jalonat de două momente, reprezentate de data intrării în vigoare, respectiv de data ieşirii din
vigoare a legii penale.
a) Ca regulă, legea penală intră în vigoare la 3 zile după publicarea sa în Monitorul Oficial al
României, dacă nu se prevede expres o altă dată pentru acest eveniment (însă, neapărat, o
asemenea altă dată va trebui să fie ulterioară termenului minim de 3 zile). Statuarea are valoare
constituţională, potrivit dispoziţiei cuprinse în art. 78 din Legea fundamentală 111.
Termenul minim, de 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial, se calculează potrivit
sistemului denumit „pe zile pline"121 (calendaristice). în acest sens dispune art. 12 alin. (1) din
Legea nr. 24/2000131, care prevede: „Legile şi ordonanţele emise de Guvern în baza unei legi
speciale de abilitare intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României,
Partea I, sau la o dată ulterioară prevăzută în textul lor. Termenul de 3 zile se calculează pe zile
calendaristice, începând cu data publicării în Monitorul Oficial al României,
potrivit principiului activităţii (adică, pe viitor, faptelor comise cât se află în vigoare). Sub acest aspect, apreciem că
cele două idei se deduc în aceeaşi măsură din textul constituţional (acesta le implică şi le exprimă implicit, în mod
egal, pe amândouă), neputându-se stabili o ordine ierarhică între ele, din punct de vedere al modului în care decurg
din exprimarea legiuitorului constituant. Aşadar, ordinea/ierarhia lor trebuie stabilită sub un alt aspect, anume din
punct de vedere logic, luând ca punct de referinţă stadiul normal, firesc (natural) al lucrurilor. Or, sub acest aspect, ni
se impune cu puterea evidenţei că punctul central, axul în jurul căruia pivotează problemele de aplicare în timp a legii
(penale) nu poate fi identificat decât în conceptul de activitate, cu plecare de la acesta configurându-se, ulterior,
derivatele: retroactivitate, ultraactivitate, extraactivitate, respectiv negaţiile unora dintre ele, precum
neretroactivitate. Altfel spus, sensul normal al circuitului este următorul: din regula activităţii decurge interdicţia
neretroactivităţii, iar, ca excepţie de la aceasta, se admite (sau chiar se impune, uneori) retroactivitatea anumitor
categorii de legi (lato sensu). Spunând că legea dispune numai pentru viitor, textul constituţional nu modifică această
ordine, căci, într-o interpretare obiectivă, neutră, reiese (în opinia noastră) că enunţul implică, în mod egal,
exprimarea (subînţeleasă) atât a activităţii, cât şi a neretroactivităţii, ordinea lor urmând a se stabili doar prin
recurgere la criterii logice (externe) de interpretare! în acest sens, a se vedea şi G. ANTONIU, op. cit., p. 293.
[1]
Art. 78 din Constituţie prevede: „Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile
de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei".
[2]
în domeniul juridic au fost conturate trei tipuri de sistem de calcul al termenelor, anume: sistemul pe zile
pline/calendaristice (se iau în considerare atât ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, cât şi ora sau ziua la
care se împlineşte termenul); sistemul pe zile libere (nu se iau în calcul nici ora sau ziua de la care începe să curgă
termenul, nici ora sau ziua la care acesta se împlineşte); sistemul mixt (nu se ia în calcul ora sau ziua de debut al
curgerii termenului, dar se ia în calcul ora sau ziua de încheiere a acestuia). Sub alte aspecte de clasificare, termenul
în cauză apare drept legal (iar nu judiciar), minim (iar nu fix sau maxim), de succesiune (iar nu de regresiune) şi
dilatoriu/prohibitiv (iar nu peremptoriu/imperativ). A se vedea, în acest sens (printre alte surse), GR.GR. THEODORU,
Tratat de Drept procesual penal, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 424; T.V. GHEORGHE, în N. VOLONCIU, A.S.
UZLĂU (COORD.), R. MOROŞANU, C. VOICU, V. VĂDUVA, G. TUDOR, D. ATASIEI, T.V. GHEORGHE, C. GHIGHECI, C.M. CHIRIŢA, T.
MANEA, Codul de procedură penală comentat, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 717-738; I. NEAGU, M.
DAMASCHIN, Tratat de procedură penală. Partea generală (în lumina noului Cod de procedură penală), ed. a 2-a, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 707-714.
[3]
Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (republicată în
M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010).
şi expiră la ora 24,00 a celei de-a treia zi de la publicare". Aşadar, la calcularea termenului se iau în
considerare atât ziua din care începe acesta să curgă, cât şi ziua la care se împlineşte111.
Trebuie precizat că cele astfel expuse se limitează la accepţiunea restrânsă a conceptului de
lege penala (au în vedere, aşadar, acele izvoare normative de drept penal care sunt reprezentate
de legile organice). Aceasta, deoarece dispoziţiile art. 78 din Constituţie nu acoperă şi ipoteza
datei la care intră în vigoare ordonanţele de urgenţă ale Guvernului. Cu privire la intrarea în
vigoare a acestor din urmă izvoare de drept (penal), reţinem dispoziţiile cuprinse de art. 115 alin.
(5) teza I din Constituţie, potrivit cărora: „Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după
depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera (Parlamentului - n.n.)
competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României (...)".
Textul astfel indicat prezintă aptitudinea unor interpretări neunitare. Pe de o parte, s-ar
putea considera că, imediat ce sunt întrunite cumulativ cele două cerinţe (indicate expres drept
condiţii pentru intrarea în vigoare a unei ordonanţe de urgenţă - şi anume depunerea sa spre
dezbatere la Camera competentă a Parlamentului şi publicarea ei în Monitorul Oficial), aceasta
devine activă (aşadar, în momentul imediat următor* 121 al datei calendaristice la care ultima
dintre aceste două condiţii este întrunită în mod efectiv). Pe de altă parte, referirea din textul
constituţional la intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă după întrunirea cumulativă a celor
două condiţii, corelată cu imperativele şi standardele implicate de principiul fundamental al
legalităţii incriminării, ar putea fi invocate pentru a acredita şi o altă idee. Potrivit acesteia, s-ar
putea considera că - cel puţin în domeniul dreptului penal - o ordonanţă de urgenţă nu ar trebui
să intre în vigoare decât în ziua (data calendaristică) imediat următoare celei la care s-au întrunit,
cumulativ, cele două condiţii precizate în dispoziţia din Legea fundamentală (aşadar, la ora 00:00
a primei date calendaristice consecutivei celei în care s-a efectuat publicarea ordonanţei de
urgenţă în Monitorul Oficial, aceasta fiind -în prealabil - depusă spre dezbatere la Camera
competentă a forului legiuitor).
Chestiunea a fost tranşată (incidental) de către Curtea Constituţională, care a pronunţat o
decizie131 în ale cărei considerente s-a statuat, în mod obligatoriu, în sensul că prima dintre
interpretările mai sus înfăţişate urmează a avea câştig de cauză. Drept urmare, reiese
[1]
Prin urmare, o lege (inclusiv una penală) intră în vigoare (ca regulă, sub rezerva unei dispoziţii contrare
exprese care să prevadă un moment ulterior pentru aceasta) la miezul nopţii dintre cea de-a treia şi cea de-a patra
dată calendaristică de la publicarea ei în Monitorul Oficial, calculul incluzând, ca primă zi, data la care a fost realizată
publicarea, indiferent de ora la care s-a petrecut acest eveniment. Spre exemplu, dacă o lege s-a publicat în Monitorul
Oficial pe 1 ianuarie a unui an (chiar şi - teoretic - la ora 23:59 a datei de 1 ianuarie), ea va intra în vigoare (dacă nu se
dispune expres o altă dată, ulterioară) la ora 00:00 a datei de 4 ianuarie a respectivului an (la miezul nopţii, între 3 şi 4
ianuarie).
121
Varianta interpretativă astfel conturată ridică (printre altele) problema identificării cu precizie a acestui
moment, putându-se discuta dacă este vorba despre primul minut sau - eventual - chiar despre prima secundă
consecutivă publicării textului normativ al ordonanţei de urgenţă a Guvernului în Monitorul Oficial, ulterior depunerii
acesteia (în prealabil) la Camera competentă a Parlamentului. Aceasta, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile din Codul
penal referitoare la calculul timpului (art. 186 CP) nu fac menţiune decât despre termene pe luni, săptămâni,
respectiv zile, fără a coborî sub acest din urmă interval convenţional de calcul al timpului (dispoziţiile din Codul de
procedură penală - art. 269, care reglementează, oricum, doar materia calculului termenelor procedurale, ceea ce nu
este cazul în contextul aici analizat - se referă inclusiv la calculul timpului pe ore, dar nici acestea nu coboară mai jos
de acest nivel, pentru a ajunge la stadiul minutelor sau al secundelor). O dificultate suplimentară poate reieşi,
eventual, şi din caracterul incert al fixării cu exactitate a momentului precis la care a avut loc actul respectivei
publicări (este acesta data finalizării imprimării textului pe ultimul exemplar al acelei ediţii a Monitorului Oficial sau
poate data eliberării acestei ediţii spre distribuţie ori data postării textului pe pagina de internet a Monitorului Oficial
- şi oare care moment prevalează, cu exactitate, dacă apar diferenţe între aceste ultime două date? - sau vreun alt
moment exact - şi anume care?).
131
Decizia nr. 28/2013 (5 februarie), publicată în M. Of. nr. 164/2013 (27 martie).
că o ordonanţă de urgenţă a Guvernului (inclusiv una conţinând reglementări în materia dreptului

penal) va trebui apreciată ca intrând în vigoare ce s-a publicat în Monitorul
Oficial (cu toate problemele efective ante-indicate referitoare la identificarea cu precizie a acestui
moment). Aceasta, desigur, dacă a fost în prealabil depusă spre dezbatere la Camera competentă
a Parlamentului. Altfel spus, o ordonanţă de urgenţă intră în vigoare în cuprinsul aceleiaşi date
calendaristice în care s-a efectuat publicarea ei. Astfel dispun şi prevederile cuprinse în art. 12
alin. (2) din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora: „Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în
vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, sub condiţia depunerii lor
prealabile la Camera competentă să fie sesizată, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată
ulterioară".
Trebuie să punctăm că soluţia - deşi este general obligatorie (ca efect al deciziei amintite a
Curţii Constituţionale) - ridică unele critici din perspectiva compatibilizării cu imperativele
principiului fundamental (de drept penal) al legalităţii (incriminării şi sancţiunilor de drept penal).
Ea apare, totodată, ca inechitabilă sub aspectul neacordării unui interval de timp minim, suficient
pentru ca destinatarii normelor (penale) respective să se poată informa, în mod rezonabil, asupra
conţinutului acestora (ceea ce reprezintă o condiţie sine qua non pentru a-şi putea adapta
conduita la solicitările legale, respectiv pentru a li se putea imputa oficial, formal, un eventual
derapaj comportamental de la standardul normativ). Decizia Curţii Constituţionale 111 s-a
fundamentat, practic, pe aprecierea drept prioritare a altor aspecte, respectiv: siguranţa publică;
utilitatea/necesitatea prevederii unui mecanism normativ care să poată implementa în dreptul
pozitiv, cu maximă celeritate, modificări legislative în situaţii de urgenţă (care nu suferă amânare,
date fiind primejdiile potenţial majore pentru ordinea de drept şi - posibil - pentru însăşi existenţa
statului) etc.
Cu toate acestea, deşi caracterul întemeiat al unor astfel de considerente nu poate fi negat *
121, credem că rezolvarea atinsă nu este lipsită de vulnerabilitate sub aspectul unei potenţiale
cenzuri din perspectiva unei stricte protecţii a drepturilor şi libertăţilor fundamentale (care ar
putea veni de la nivel supranaţional, spre exemplu, din partea Curţii Europene a Drepturilor
Omului). Aceasta, pentru că temelia unei echitabile impuneri a regulii nemo censetur ignorare
legeml3] constă în asigurarea, prealabilă intrării în vigoare a unei dispoziţii normative (mai ales a
uneia penale), a posibilităţii efective de luare a acesteia la cunoştinţă, de către autorităţile
statului, precum şi de către destinatarii (respectiv beneficiarii) săi. Or, considerăm că este practic
imposibil de susţinut că o asemenea posibilitate ar exista, în mod real şi rezonabil, atunci când, în
momente diferite din cadrul aceleiaşi zile (date calendaristice), legislaţia penală ar suferi, în mod
brusc, modificări141!
[1)
Care a fost luată (aspect ce merită subliniat) cu majoritate de voturi, iar nu în mod unanim. într-un sens care
susţine criticile schiţate de noi, a se consulta opinia separată la Decizia nr. 28/2013 a Curţii Constituţionale.
121
Iar o eventuală decizie în sens contrar ar fi lipsit societatea, într-adevăr, de un mecanism/instrument de
reacţie eficient, poate chiar vital în anumite conjuncturi excepţionale ce ar putea să apară la un moment dat.
l31
în traducere liberă: nimănui nu îi este permis a invoca necunoaşterea legii (cu sensul că o asemenea
invocare nu va produce - ca regulă - efecte juridice exoneratoare, în beneficiul persoanei destinatarului legii).
[41
în acelaşi sens, a se vedea şi FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 102; G. ANTONIEI, op. cit., p. 292. Neajunsurile
soluţiei constând în intrarea în vigoare a unor norme penale reglementate printr-o ordonanţă de urgenţă a
Guvernului, chiar la momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial (fiind întrunite şi celelalte condiţii), pot fi
observate (sub acest aspect) şi prin comparaţie cu procedura intrării în vigoare a normativului contravenţional (ilicitul
contravenţional reprezentând o formă mai puţin gravă a ilicitului juridic decât ilicitul penal). Potrivit dispoziţiilor din
art. 4 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 2/2001 (privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în M. Of. nr. 410 din 25
iulie 2001, aprobată, cu modificări, de Legea nr. 180/2002, publicată în M. Of. nr. 268 din 22 aprilie 2002), se dispune
că „Dispoziţiile din actele normative prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţiile intră în vigoare în termen
de 30 de zile de la data publicării (...). în cazuri urgente se poate prevedea intrarea în vigoare într-un termen mai
scurt, dar nu mai puţin de 10 zile". Or, dacă o prevedere contravenţională nu poate intra în vigoare imediat după
Deoarece în capitolul dedicat prezentării izvoarelor dreptului penal am arătat că pot

reprezenta surse (jurisprudenţiale) de drept penal - cu particularităţile acolo precizate - şi unele
decizii ale Curţii Constituţionale a României, respectiv ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
trebuie să punctăm că data de la care acestea încep să îşi producă efectele obligatorii, pentru
viitor, este reprezentată tot de momentul publicării lor în Monitorul Oficial al României 111.
Dincolo de această realitate, care se impune în mod obiectiv, apreciem că ar fi oportun ca
legiuitorul să ia în considerare, lege ferenda, posibilitatea modificării acestei date. Astfel, ar fi
poate mai firesc ca momentul de la care izvoarele jurisprudenţiale de drept (penal) ar începe să îşi
producă efectele practice să fie separat de data publicării lor oficiale (fiind reprezentat, cel puţin,
de primul moment al datei calendaristice consecutive celei în care s-a efectuat publicarea). Pentru
o asemenea soluţie pledează aceleaşi raţiuni de echitate şi de necesitate de informare reală a
destinatarilor, care se pot invoca (în prezent) pentru a justifica soluţia legală existentă în privinţa
momentului intrării în vigoare a unei legi penale (stricto sensu). Se adaugă şi argumentul
dificultăţii practice ridicate de corelarea probei momentului exact la care s-a petrecut un anumit
fapt juridic cu aceea a momentului precis la care s-a realizat publicarea unei astfel de hotărâri în
Monitorul Oficial.
b)în ceea ce priveşte momentul ieşirii din vigoare a legii penale, acesta este reprezentat:
-fie de momentul abrogării acesteia (regula în materie);
- fie de data ajungerii la termen (auto-abrogare) ori a dispariţiei situaţiei excepţionale care a
impus reglementarea (în cazul legilor temporare);
- fie de data intrării în vigoare a legii de respingere a unei ordonanţe de urgenţă a
Guvernului121;
- fie de momentul împlinirii termenului (de 45 de zile de la data publicării în Monitorul
Oficial) în care se permite legiuitorului să pună de acord o dispoziţie normativă cu standardul
constituţional indicat, consecutiv pronunţării unei decizii de neconstituţionalitate de către Curtea
Constituţională a României (dacă o asemenea corelare nu a avut loc în mod corespunzător);
- fie de data publicării în Monitorul Oficial a unei decizii obligatorii a înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie (pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii ori cu titlu de hotărâre prealabilă
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), prin care s-ar statua în sensul constatării ca ieşită din
vigoare a unei prevederi legale (penale) - desigur, sub condiţia ca efectul unei asemenea hotărâri
să se menţină nealterat (să nu fie infirmat ca efect al unei prevederi legale exprese ori cenzurat -
chiar şi indirect - în urma pronunţării unei decizii de către Curtea Constituţională)131.
Nu se poate aprecia că o lege penală (lato sensu) ar putea să fie scoasă din vigoare ca efect al
caducitâţii/câderii în desuetudineI Oricât de mult timp s-ar scurge de la momentul la care o
anumită prevedere penală nu a mai înregistrat aplicare efectivă în practică, acea dispoziţie îşi
menţine formal (teoretic) aptitudinea de a fi incidenţă în concret, până ce
publicarea acesteia, afortiori, o normă penală ar trebui să cunoască, întotdeauna, o minimă perioadă de vacatio legis
(perioada dintre publicarea normei legale în Monitorul Oficial şi data intrării acesteia în vigoare)!
[1]
în acest sens, a se vedea dispoziţiile cuprinse în art. 147 alin. (4) din Constituţie, respectiv cele din art. 474
alin. (4) şi art. 477 alin. (3) CPP [în corespondenţă cu prevederile art. 126 alin. (3) din Constituţie].
[2]
în acest sens, a se vedea şi G. ANTONIU, op. cit, p. 304.
[3]
Trebuie accentuat faptul că RIL-ul/HP-ul nu au formal aptitudinea de a scoate din vigoare o normă juridică
(penală), dar ele pot impune, în mod obligatoriu pentru instanţe (sub rezerva unei eventuale luări de poziţie, în sens
contrar, a legiuitorului penal ori a Curţii Constituţionale), constatarea ca ieşită din vigoare a unei dispoziţii legale cu
privire la care există dubiu în ceea ce priveşte statutul său activ/inactiv (împrejurarea că este sau nu mai este o normă
în vigoare)!
nu se produce unul dintre evenimentele mai sus indicate, care să o scoată propriu-zis din vigoare,
oficial111.
Modalităţile de scoatere din vigoare a unei legi penale (expuse anterior) reprezintă ipoteze
juridice distincte, implicând însă acest efect comun. Faptul că sunt modalităţi separate prin care
se poate scoate din vigoare o lege penală semnifică - aspect deosebit de important - că
reglementările normative exprese privind (doar) unul dintre aceste procedee nu se extind
automat şi asupra celorlalte alternative. Astfel, spre exemplu, ieşirea din vigoare ca efect al
declarării neconstituţionalităţii (şi al expirării termenului în care legiuitorul ar fi putut pune de
acord dispoziţia în cauză cu Legea fundamentală, fără a se fi realizat însă aceasta) nu poate fi
confundată cu abrogarea (act de voinţă al legiuitorului, care infirmă, cu efecte pentru viitor, actul
său de voinţă anterior, prin care a introdus în vigoare respectiva reglementare). Drept urmare,
celei dintâi nu i se vor putea aplica (toate) regulile incidente în caz de abrogare, precum aceea
prevăzută în art. 64 alin. (3) teza a ll-a din Legea nr. 24/2000, potrivit căruia: „(...) Nu este admis
ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial (...)".
Ca atare (cu titlu de exemplu), în ipoteza ieşirii din vigoare a unei dispoziţii de abrogare a unei
norme de incriminare (abrogare care ar conduce, în concret, la dezincriminarea faptei), prin
abrogarea respectivei norme de abrogare nu s-ar atrage în mod automat o reincriminare a
conduitei respective. însă, în cazul ieşirii din vigoare a unei asemenea dispoziţii legale, ca efect al
declarării neconstituţionalităţii sale (în condiţiile în care viciul de neconstituţionalitate nu ar fi
acoperit în termen), va opera o reincriminare a conduitei în cauză* 121!
Dincolo de aspectele referitoare la formele/tipurile abrogării (totală sau parţială; expresă -
concretă/directă ori generică/indirectă - sau tacită/implicită) - care nu prezintă particularităţi
(nici) în dreptul penal, fiind corespunzătoare conceptelor studiate în materia teoriei generale a
dreptului (la care facem, astfel, trimitere)131 -, ţinem (la rândul nostru)141 să atragem atenţia că
operaţiunea scoaterii din vigoare (în general şi în special prin intermediul procedeului tipic al
abrogării) a unei norme de incriminare nu implică în mod automat şi o dezincriminare (şi nu
trebuie interpretată în acest sens). Astfel, după cum am fixat deja, prin noţiunea de incriminare se
desemnează operaţiunea utilizată de legiuitor pentru a introduce în vigoare o normă prin care se
descrie o anumită conduită drept infracţiune. Procedeul presupune
111
Afirmaţia îşi menţine valabilitatea indiferent dacă lipsa aplicării concrete a unei anumite dispoziţii penale,
pentru o perioadă îndelungată de timp, se datorează lipsei comiterii (sau descoperirii/probării comiterii) unui anumit
tip de conduită, formal incriminată, sau împrejurării că, deşi respectivul tip de comportament se săvârşeşte, în
continuare, în unele situaţii de fapt, s-a încetăţenit totuşi o veritabilă cutumă a practicii organelor judiciare de
neaplicare a prevederilor legale incidente. Aşa s-au petrecut lucrurile, de exemplu, într-o anumită perioadă de
activitate a fostului Cod penal, în privinţa reprimării faptelor de adulter, care erau/şi au continuat - formal - să fie
incriminate până în anul 2006, deşi în practica judiciară nu se mai înregistrau pe rol cauze privitoare la asemenea
fapte, cu toate că acestea se petreceau în concret. A se vedea şi FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 106; G. ANTONIU,
op. cit., p. 305.
121
A se vedea, în acest sens, problema considerării ca incriminate (ori nu) a faptelor de insultă şi calomnie, în
perioada activităţii fostului Cod penal, ulterior abrogării normelor lor de incriminare prin art. I pct. 56 din Legea nr.
278/2006 (publicată în M. Of. nr. 601 din 12 iulie 2006), după ce respectivele dispoziţii de abrogare au fost declarate
neconstituţionale prin Decizia nr. 62/2007 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 104 din 12 februarie 2007).
A se consulta - pentru aceasta - şi Decizia nr. 8/2010 (recurs în interesul legii) a Secţiilor Unite ale înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie (publicată în M. Of. nr. 416 din 14 iunie 2011), precum şi Decizia nr. 206/2013 a Curţii
Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 350 din 13 iunie 2013).
131
A se vedea N. POPA, Teoria generală a dreptului, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 146; I. CETERCHI, I.
CRAIOVAN, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. AII, Bucureşti, 1998, p. 62,63. A se vedea şi FL. STRETEANU, D.
NIŢU, op. cit., p. 102-105; G. ANTONIU, op. cit., p. 300 ş.u.
141 în acelaşi sens, a se vedea FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit, p. 124,125; C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit.
(2014), p. 78.
prevederea condiţiilor constitutive ale respectivei fapte în legea penală şi activarea/respectiv

menţinerea în vigoare a normei. Drept urmare, dezincriminarea reprezintă actul de scoatere din
vigoare a unei norme care prevede o conduită reglementată anterior ca infracţiune, renunţarea la
aprecierea ca faptă ilicită (sub aspect penal) a unei asemenea conduite.
Or, deşi dezincriminarea nu poate surveni decât în urma scoaterii din vigoare a unei norme de
incriminare, trebuie insistat asupra faptului că nu orice asemenea acţiune conduce, întotdeauna,
la o dezincriminare. Pentru ca scoaterea din vigoare a unei norme de incriminare sâ atragă şi
dezincriminarea respectivului tip de conduită, este necesar ca nicio altă normă penală
rămasă/introdusă (concomitent) în vigoare să nu cuprindă descrierea acelei fapte drept
infracţiune. Aşadar, ori de câte ori intervine o modificare a legislaţiei penale, în cadrul căreia
operează şi scoaterea din vigoare a unor norme de incriminare, pentru a se putea aprecia că a
operat astfel o dezincriminare, trebuie să se efectueze o examinare a întregii legislaţii pozitive
(rămasă în vigoare la momentul respectiv). Dacă, în urma acestei verificări, nu se identifică norme
de incriminare care să menţină în sfera ilicitului penal conduita de referinţă, atunci se poate
aprecia că a operat o dezincriminare (cu privire la aceasta). Dacă, din contră, asemenea norme pot
fi identificate (ele preluând încadrarea juridică a cauzelor concrete în care s-a reţinut comiterea
acelei fapte), atunci nu se poate aprecia că prin scoaterea din vigoare a anumitor norme de
incriminare s-a produs (şi) o dezincriminare a faptelor prevăzute acolo111.
O altă chestiune legată de sfera de cuprindere a dispoziţiei din art. 3 CP priveşte identificarea
datei la care o infracţiune (o faptă prevăzută de legea penală, în general) se apreciază a fi
săvârşită (din moment ce textul dispune că legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul
cât ea se află în vigoare). De regulă, în cele mai multe cazuri, stabilirea acestui moment nu ridică
probleme deosebite. Majoritatea infracţiunilor reprezintă care nu au o desfăşurare în timpl2] la un
nivel care să implice probleme de aplicare a legii penale sub aspectul acestei coordonate. * 121
111
După cum indică doctrina (aspecte probate de-a lungul timpului, ca urmare a unor diverse transformări
legislative penale), uneori este posibil ca aceeaşi incriminare să continue a fi reglementată, însă sub o denumire
distinctă de cea sub care era cunoscută anterior. în acelaşi sens dispun şi prevederile cuprinse în art. 3 alin. (2) din
Legea nr. 187/2012 (legea de punere în aplicare a Codului penal actual, publicată în M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie
2012): „Dispoziţiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o
altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire". Alteori, este posibil ca o conduită iniţial incriminată în mod de sine
stătător să fie cuprinsă în cadrul complex al unei incriminări mai ample sau - dimpotrivă - să fie simplificată,
menţinându-se însă în vigoare numai anumite aspecte ale incriminării iniţiale (care era mai cuprinzătoare). în aceste
ultime cazuri, în măsura în care anumite fapte concrete care se puteau încadra în norma de incriminare anterioară îşi
menţin aptitudinea de încadrare şi în noua formulă de incriminare (putând fi calificate drept infracţiuni şi potrivit legii
penale vechi, şi celei noi), reiese că incriminarea s-a menţinut (dincolo de formala scoatere din vigoare a textelor
normative din fosta reglementare, care o cuprindeau pe aceasta). Pentru mai multe detalii despre accepţiunile sub
care poate fi receptat/reglementat conceptul de lege de dezincriminare, a se vedea secţiunea următoare a prezentei
lucrări (referitoare la retroactivitatea legii de dezincriminare). Un exemplu în această materie îl poate reprezenta
preluarea, în incriminarea actuală a luării de mită (art. 289 CP), a conţinutului constitutiv al infracţiunii de primire de
foloase necuvenite (art. 256 CP 1968).
121
Orice eveniment (inclusiv orice activitate umană) cunoaşte o desfăşurare inerentă sub aspect temporal, se
produce/manifestă în timp. în materia dreptului penal însă, de regulă, activităţile umane corespunzătoare unor
norme de incriminare care nu se întind în timp pe o perioadă suficient de mare pentru a se realiza trecerea de la o
anumită dată calendaristică la o altă dată calendaristică pot fi apreciate drept desfăşurare în
timp, în sensul de fapte fără o desfăşurare temporală relevantă din punct de vedere juridico-penal. Deşi ele sunt
realizate, obiectiv, într-o anumită unitate de timp, acest aspect nu implică producerea unor consecinţe juridice
propriu-zise, sub aspect penal. Prin excepţie de la această regulă, faptul că anumite izvoare de drept penal încep a-şi
produce efectele juridice chiar de la data publicării în Monitorul Oficial (cazul ordonanţei de urgenţă a Guvernului şi al
jurisprudenţei naţionale obligatorii) ar putea conduce la recunoaşterea (excepţională a) unor efecte juridice legate de
determinarea momentului exact al aprecierii ca săvârşită a unei fapte corespunzătoare unei norme
însă există anumite tipuri de infracţiuni care manifestă aptitudinea de desfăşurare prelungită
în timp, la un nivel* 111 care implică, în mod natural, posibilitatea (chiar probabilitatea sau
certitudinea) producerii unor efecte juridice diferite, în funcţie de modul în care se stabileşte ca
fiind dată a săvârşirii lor (a aprecierii lor ca fiind comise), după caz, unul sau altul dintre
momentele pe parcursul cărora se desfăşoară acestea. Ele sunt numite infracţiuni cu desfăşurare
în timp/infracţiuni de durată (în sensul de infracţiuni care implică o desfăşurare în timp relevantă
dintr-o perspectivă juridico-penalâ), categoria lor cuprinzând următoarele patru tipuri de fapte
incriminate: infracţiuni continue, infracţiuni continuate, infracţiuni de obicei (toate acestea fiind
cunoscute şi sub denumirea generică de infracţiuni cu durată de consumare) şi infracţiuni
progresive[2].
în cazul acestor activităţi infracţionale se pot distinge un moment iniţial de comitere (la care
sunt întrunite toate elementele constitutive necesare pentru existenţa infracţiunii în forma tipică,
de faptă consumată) - denumit momentul consumării-, precum şi un moment final de desfăşurare
a infracţiunii (data până la care se continuă săvârşirea acesteia ori până la care se reiterează
comportamentul infracţional sau până la care se produc manifestări şi/ sau amplificări ale
urmării/rezultatului infracţiunii) - denumit momentul epuizării.
Fără a intra, în acest punct, în detalii, menţionăm că, în cazul acestor tipuri de infracţiuni,
soluţia legiuitorului penal român actual este furnizată (indirect) de dispoziţii cuprinse în materia
de reglementare a instituţiei prescripţiei răspunderii penale (art. 154 CP). Legiuitorul a optat să
scindeze în două subgrupe categoria infracţiunilor cu durată de desfăşurare în timp, consacrând
rezolvări diferite pentru infracţiunile componente ale fiecărei subgrupe în ceea ce priveşte
identificarea momentului la care acestea se apreciază (ca regulă) a fi săvârşite. Astfel, pe de o
parte, infracţiunile continue, continuate şi cele de obicei se vor considera săvârşite (de principiu) la
momentul final, al epuizării [în acest sens sunt prevederile
de incriminare, chiar şi atunci când aceasta ar avea o desfăşurare în timp restrânsă la momente distincte de pe
parcursul aceleiaşi zile (date) calendaristice.
111
Asemenea fapte se pot comite pe durata mai multor zile sau chiar a mai multor săptămâni, luni ori ani, după
caz.
[2]
Pentru că analiza acestor categorii de infracţiuni (şi nu numai) se va desfăşura, propriu-zis, într-un cadru
distinct al lucrării (privind materia unităţii infracţionale), la acest punct vom indica doar în linii generice elementele
esenţiale pe care le implică fiecare dintre cele patru categorii de infracţiuni la care s-a efectuat referirea. Infracţiunile
continue reprezintă tipuri de fapte incriminate care implică o aptitudine naturală (corespunzătoare firescului
lucrurilor) de prelungire în timp, ulterior momentului la care sunt pe deplin configurate (după ce au întrunit toate
elementele constitutive necesare pentru existenţa lorîn forma tipică a unei infracţiuni: forma consumată). Spre
exemplu:/i/rtx// de curent electric [art. 228 alin. (3) CP] ori lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 205 CP) etc.
Infracţiunile continuate sunt acele forme de comitere a unor fapte incriminate prin care acestea se săvârşesc, pe caz
concret, „în rate", prin repetarea la diferite intervale de timp, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a unor activităţi
ilicite de acelaşi fel, omogene juridic (care se încadrează juridico-penal în conţinutul aceleiaşi fapte incriminate). O
definiţie legală este prevăzută la art. 35 alin. (1) CP. Spre exemplu, se poate comite în formă continuată (deşi se poate
săvârşi şi în mod ne-continuat) infracţiunea defurt (art. 228 CP) sau infracţiunea de viol (art. 218 CP) etc. Infracţiunile
de obicei sunt activităţi descrise de legea penală numai sub condiţia repetabilităţii lor concrete (unul dintre
elementele constitutive ale incriminării lor rezidă în impunerea caracterului reiterat). Prin urmare, comiterea o
singură dată (sau chiar de mai multe ori, dar nu suficiente pentru a se aprecia că există o obişnuinţă în acest sens) a
faptei prevăzute de legea penală, cu acest titlu, nu atrage calificarea conduitei manifestate ca fiind infracţională, deci
nici răspunderea penală a făptuitorului. Este infracţiune de obicei, de pildă, hărţuirea (art. 208 CP). Infracţiunile
progresive constituie forme sub care se pot comite anumite activităţi infracţionale, caracterizate prin aceea că,
ulterior încheierii activităţii de comitere a faptei iniţiale şi producerii unui rezultat al acesteia (corespunzător unei
încadrări juridice mai puţin grave), se produce o amplificare în timp a rezultatului, fără ca făptuitorul să mai intervină,
apărând o nouă urmare, care atrage o reîncadrare juridică (mai gravă) a faptei. Se poate comite sub o asemenea
formă (deşi se poate săvârşi şi în mod ne-progresiv), spre exemplu, infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte (art. 195 CP).
cuprinse în art. 154 alin. (2) CP[11]. Pe de altă parte, în cazul infracţiunilor progresive, data
săvârşirii se apreciază a fi reprezentată de momentul iniţial, al consumării [potrivit art. 154 alin.
(3) CP'21].
Sub un anumit unghi de abordare a chestiunii, deşi aparent scindată, soluţia legiuitorului este
de fapt unitară, întemeindu-se pe sistemul (teoria) [finalizării] acţiuniil3] (infracţiunea se apreciază
săvârşită la data la care a luat sfârşit activitatea infracţională de comitere a acesteia, ceea ce, în
cazul infracţiunilor continue, continuate şi al celor de obicei, se petrece la data epuizării, în timp
ce, în ipoteza infracţiunilor progresive, se întâmplă la momentul consumării).
Unele dintre consecinţele legate de fixarea momentului la care se consideră săvârşite aceste
infracţiuni se referă (de exemplu) la instituţii juridico-penale precum: prescripţia răspunderii
penale'41; minoritatea'51; aplicarea legii penale în timp etc. în privinţa acestei din urmă implicaţii
(de interes în prezentul cadru de analiză), trebuie arătat că, atunci când o infracţiune de durată se
desfăşoară pe parcursul succesiunii mai multor legi penale (începe a se comite când se află în
vigoare o anumită lege penală şi se finalizează pe când este în vigoare o altă lege penală), se ridică
probleme specifice de aplicare în timp a legii penale.
Astfel, dacă data iniţială, de la care a început comiterea faptei (consumarea), ar fi fost
apreciată drept moment de săvârşire a unei asemenea infracţiuni (soluţie valabilă în prezent doar
pentru infracţiunea progresivă), s-ar fi impus aplicarea în timp a legii penale potrivit principiului
legii mai favorabile (reglementat de art. 5 CP). Drept urmare, s-ar fi comparat toate dispoziţiile
normative relevante care au fost în vigoare pe parcursul desfăşurării activităţii infracţionale
respective, pentru a se identifica dintre acestea una, mai favorabilă decât celelalte, incidenţă în
soluţionarea raportului penal de conflict. în schimb, dacă data finală, la care a încetat
desfăşurarea infracţiunii (epuizarea), este apreciată drept moment de săvârşire a faptei în cauză
(soluţia actuală în raport de infracţiunea continuă, continuată şi de obicei), atunci se va aplica
(exclusiv) legea penală în vigoare la acel moment, potrivit principiului activităţii (reglementat de
art. 3 CP). Această soluţie va rămâne valabilă indiferent dacă legea nouă conţine dispoziţii mai
favorabile sau mai puţin favorabile (ori la fel de favorabile) cu * 151
111
Art. 154 alin. (2) CP stabileşte: „Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii
infracţiunii. în cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul
infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de la
data săvârşirii ultimului act".
P1
Potrivit art. 154 alin. (3) CP, se dispune: „în cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a
răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează în raport cu pedeapsa
corespunzătoare rezultatului definitiv produs".
[3)în teoria dreptului penal s-au conturat, în timp, mai multe teorii (sisteme) posibile care să furnizeze
soluţia problemei constând în identificarea momentului considerării drept comisă (săvârşită) a unei infracţiuni:
teoria acţiunii; teoria rezultatului; teoria mixtă. A se vedea, în acest sens (printre alte surse), FL. STRETEANU, D.
NIŢU, op. cit., p. 106,107.
H1
Astfel, durata termenelor de prescripţie a răspunderii penale este calculată cu începere de la momentul
considerării ca săvârşită a infracţiunii (din comiterea căreia decurge răspunderea penală care se poate înlătura prin
intermediul instituţiei prescripţiei) - art. 154 alin. (2) teza I CP.
151
în funcţie de data la care se consideră săvârşită o faptă incriminată care a început să fie comisă pe când
făptuitorul era minor nerăspunzător penal (a se vedea art. 113 CP), dar care a ajuns să implice, în desfăşurarea ei, cel
puţin un moment de după dobândirea, de către acesta, a statutului de minor răspunzător penal, se va stabili dacă cel
în cauză poate fi considerat (sau nu) drept infractor, angajându-şi (sau nu) răspunderea penală pentru fapta comisă.
De asemenea, atunci când comiterea infracţiunii a debutat pe când infractorul era minor, desfăşurându-se şi ulterior
atingerii, de către acesta, a vârstei majoratului, modul de apreciere asupra datei la care se consideră săvârşită
infracţiunea va indica maniera de tragere la răspundere penală, ca infractor major sau ca infractor minor (cu efecte
importante asupra regimului răspunderii penale angajate).
II. APUCAREA LEGII PENALE 153
privire la rezolvarea raportului penal de conflict respectiv, prin comparaţie cu legile penale
anterioare (în vigoare la momentul de debut al săvârşirii infracţiunii).
Drept urmare a celor expuse, reiese că, dacă o activitate infracţională de durată de tip
continuu, continuat sau de obicei începe (se consumă) în perioada în care se află în
vigoare
o lege penală, finalizându-se (epuizându-se) pe când se află în vigoare o altă lege penală,
atunci aceasta din urmă se va aplica pentru soluţionarea raportului penal de conflict, în
baza principiului activităţii (potrivit art. 3 CP). în acest caz, fapta se va considera săvârşită
[conform art. 154 alin. (2) CP] la data epuizării, indiferent dacă, în urma unei comparaţii,
reiese că prevederile sale sunt mai favorabile, mai puţin favorabile sau la fel de favorabile
ca acelea ale legii penale anterioare (cea în vigoare la data consumării faptei în cauză). în
schimb, dacă (cu reţinerea aceleiaşi premise) activitatea infracţională respectivă este una de
tip progresiv, atunci aplicabile vor fi dispoziţiile din art. 5 CP (care reglementează aplicarea
legii penale mai favorabile), iar nu acelea din art. 3 CP (principiul activitâţii)ll]. în acest caz,
fapta se va considera săvârşită [potrivit art. 154 alin. (3) CP] la momentul iniţial (al consumării).
în ceea ce priveşte infracţiunile omisive (reprezentând inacţiuni - determinate - incriminate),
acestea se apreciază săvârşite la momentul la care trebuia adoptată conduita comisivă (data la
care destinatarul legii penale trebuia să acţioneze într-un anumit fel, impus de legiuitor). Dacă
acest moment este supus unui termen, săvârşirea unei asemenea infracţiuni se va considera
produsă la ultima dată la care acţiunea era posibilă (la expirarea termenului în cauză)121.
minimum 3 zile de la
publicarea în Monitorul
abrogare/respingerea A
ordonanţei de urgenţă a
Oficial - în cazul legilor
Guvernului
organice
ajungere la termen/
încetarea situaţiei
la momentul publicării în excepţionale (legile
intrare în Monitorul Oficial - în temporare) ieşire din
vigoare cazul ordonanţelor de
urgenţă ale Guvernului
vigoare
declararea
(dacă au fost depuse spre
dezbatere la Camera
neconstituţionalităţii de
competentă a Parlamentului) către Curtea
Constituţională
la publicarea în Monitorul
Oficial - în cazul izvoarelor statuarea ieşirii din
vigoare prin decizii
jurisprudenţiale (naţionale)
obligatorii ale înaltei
de drept penal
Curţi de Casaţie şi
Justiţie (RIL/HP)
[1]
Chiar dacă, pe caz concret, în soluţionarea unei infracţiuni progresive, în contextul unei succesiuni de legi, se
va ajunge la aplicarea legii în vigoare la data epuizării acesteia, ea nu va fi incidenţă potrivit principiului activităţii (în
baza art. 3 CP), ci a faptului că a fost identificată drept lege penală mai favorabilă (în baza art. 5 CP). Se va considera,
aşadar, că are o aplicare retroactivă. în cazul în care s-ar aprecia ca fiind mai favorabilă legea anterioară (cea în vigoare
la momentul consumării infracţiunii progresive), aceasta se va aplica tot în baza art. 5 CP (de data aceasta însă, efectul
va fi ultraactiv).
[2]
în acelaşi sens, a se vedea FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 108.
Cazul săvârşirii unei infracţiuni fără durată relevantă de desfăşurare în timp
momentul comiterii infracţiunii data judecării faptei
—k x7 ^—
perioada în care este în vigoare legea penală
(care SE APLICĂ în baza art. 3 CP - principiul activităţii)
REPREZINTĂ CAZ DE APLICARE A LEGII PENALE ÎN BAZA PRINCIPIULUI ACTIVITĂŢII!
Durata desfăşurării unei infracţiuni de durată de tipul: continuă, continuată, de obicei

momentul epuizării (apreciat ca
momentul dată a săvârşirii)
consumării
data judecării
faptei
±
__ j
igoar^Leg
perioada în care este în vigoare Legea penală nr. 1 perioada în care este în vigoare Legea penală nr. 2 (care SE
(care NU se aplică) APLICĂ în baza art. 3 CP - principiul activităţii)
REPREZINTĂ CAZ DE APLICARE A LEGII PENALE (nr. 2) ÎN BAZA PRINCIPIULUI ACTIVITĂŢII!
***
Durata desfăşurării unei infracţiuni de durată de tip progresiv
momentul momentul epuizării

consumării f
(apreciat ca dată a ^ / dala judecării faptei
săvârşirii)
V- _J_ --------------------
V _ JL
perioada în care este în vigom^Legea penală nr. 1 perioada în care estTî)fvigoare Legea penală nr. 2
(care, dacă va fi incidenţă, se va aplica ultraactiv, (care, dacă va fi incidenţă, se va aplica retroactiv,
în baza art. 5 CP, iar NU potrivit art. 3 CP) în baza art. 5 CP, iar NU potrivit art. 3 CP)
NU REPREZINTĂ CAZ DE APLICARE A LEGII PENALE ÎN BAZA PRINCIPIULUI ACTIVITĂŢII!
Secţiunea a 3-a. Aplicarea temporală

a dezincriminării (abolitio criminis)
§1. Conceptul de dezincriminare; delimitare faţă de noţiunea de lege

penală mai favorabila; modalităţi de determinare a intervenţiei
dezincriminării
Potrivit art. 4 CP (text cu denumirea marginală „Aplicarea legii penale de dezincriminare"), se
dispune: „Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute
de legea nouă. în acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de
siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor
judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi".
Este astfel consacrat legal principiul retroactivităţii soluţiei (legii) de (principiul aplicării
retroactive a dezincriminării), ca o excepţie de la regula neretroactivităţii [regulă care decurge din
interpretarea per a contrario a dispoziţiei de bază în materie de aplicare a legii penale în timp,
activitatea, reglementată în articolul precedent-art. 3 CP-, precum şi din formularea cuprinsă în
art. 15 alin. (2) din Constituţie].
Conceptul de dezincriminare exprimă, în esenţă, o operaţiune opusă celei de incriminare.
După cum am mai indicat, prin această din urmă noţiune se înţelege manifestarea de voinţă a
legiuitorului, care introduce în vigoare (în sfera dreptului pozitiv) o reglementare penală prin care
se descrie o faptă (o conduită, un comportament) cu un grad de periculozitate suficient de ridicat
pentru a fi calificat(ă) drept infracţiune.
Prin urmare, dezincriminarea semnifică procedeul prin care din sfera legislaţiei penale în
vigoare este extrasă această prevedere/descriere a unei fapte ca reprezentând infracţiune, astfel
încât săvârşirea sa concretă nu va mai atrage incidenţa legii penale. Prin dezincriminare, tipul
respectiv de faptă poate deveni licit (în general) sau poate fi apreciat ca ilicit în continuare, dar
potrivit altor ramuri de drept (ilicit extrapenal). Cert este însă că nu va mai reprezenta o formă a
ilicitului penal!
Aşadar, pentru că dezincriminarea constituie o operaţiune contrară celei de incriminare, ea
reprezintă-ca regulă-o manifestare (recomandabil: expresă)111 de voinţă a legiuitorului (opusă
celei anterioare, de incriminare a unui anumit gen de conduită legal tipizată). Prin urmare, se
poate emite aprecierea potrivit căreia, în mod tipic, dezincriminarea constituie o operaţiune de
sorginte legislativă, efectuată prin intermediul procedurii abrogării unei norme de incriminare
(legiuitorul, emitent al normei de incriminare, o abrogă, o scoate din vigoare, lipsind-o de efecte).
Reamintim (aspect subliniat constant în doctrină)121 că operaţiunea scoaterii din vigoare, prin
abrogare, a unei norme de incriminare nu implică întotdeauna, în mod automat, o dezincriminare
(şi nu trebuie interpretată în acest sens). Practic, nu se va putea reţine intervenţia unei
dezincriminări în măsura în care, odată cu respectiva abrogare a unei norme de incriminare, intră
în vigoare/subzistă în legislaţia activă o altă normă de incriminare în cadrul căreia se poate realiza
încadrarea juridică a comportamentului ilicit săvârşit în concret şi care era descris, anterior, în
norma penală de incriminare abrogată* 131.
Totuşi, apreciem că se impune observaţia (precizată deja în legătură cu problematica ieşirii
din vigoare a legilor penale) că (în mod excepţional) dezincriminarea ar putea decurge şi din
intervenţia altor autorităţi etatice, distincte de cea (propriu-zis) legislativă. Astfel, ordonanţele de
urgenţă ale Guvernului fiind acte normative cu aptitudine de a reglementa
111
Deşi nu este ideală, nu poate fi negată, totuşi, posibilitatea dezincriminării tacite/implicite, decurgând dintr-o
modificare (adesea, de amploare) a legislaţiei penale, în urma căreia noua reglementare nu mai cuprinde norme de
incriminare a unor fapte care erau descrise şi interzise, ca infracţiuni, în stadiul legislativ anterior, care şi-a încetat
activitatea odată cu intrarea în vigoare a noilor dispoziţii legale.
[21în acelaşi sens, a se vedea FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 124,125; C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit.
(2014), p. 78.
131
De pildă, potrivit Codului penal anterior (1968), se incrimina fapta de înşelăciune [art. 215 alin. (1)], fiind
expres reglementate şi înşelăciunea în convenţii [art. 215 alin. (3)], respectiv înşelăciunea prin emitere de cecuri fără
acoperire [art. 215 alin. (4)]. Aceste din urmă dispoziţii nu se mai regăsesc în cuprinsul Codului penal actual, care
continuă a incrimina, totuşi, înşelăciunea (art. 244). Cu toate acestea, în pofida unor discuţii purtate pe acest subiect
în teoria şi în practica penală apărute în proximitatea datei intrării în vigoare a Codului penal din 2009, prin această
renunţare la reglementarea expresă a celor două forme speciale de înşelăciune, considerăm că legiuitorul nu a
dezincriminat înşelăciunea (nici în general, nici cu privire la respectivele variante particulare de comitere a acesteia),
căci situaţiile corespunzătoare înşelăciunii în convenţii, respectiv înşelăciunii prin emitere de cecuri fără acoperire
urmează a se încadra juridic, în continuare, drept infracţiuni de înşelăciune. Pentru detalii din doctrină în materie, a se
vedea M.C. DOBRILĂ, Infracţiunea de înşelăciune, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 562 ş.u. (şi literatura de
specialitate acolo indicată).
(şi) în domeniu! dreptului penal, este posibil ca puterea executivă (mai precis Guvernul -
acţionând, în acest caz, este adevărat, ca legiui n mod excepţional) să ajungă să dezincrimineze o
conduită anterior incriminată. Reamintim, de asemenea, posibilitatea de realizare a unei
dezincriminări ca efect al pronunţării (de către Curtea Constituţională a) unei decizii de
neconstituţionalitate a unei norme de incriminare, fără ca legiuitorul să intervină, în termenul
legal, pentru a pune de acord dispoziţiile normative cu standardul de constituţionalitate stabilit
prin respectiva hotărâre a instanţei de contencios constituţional111.
Un aspect important ce se impune a fi lămurit constă în dubla clarificare, terminologică şi
conceptuală, a semnificaţiei noţiunii de lege de dezincriminare, în raport de noţiunea de lege
penală mai favorabilă.
a) în primul rând, este de observat relaţia de incluziune sau - dimpotrivă - de alternativitate

pe care noţiunea de lege penală mai favorabilă o manifestă faţă de aceea de lege de
dezincriminare, în funcţie de sensul mai larg ( sensu) ori mai restrâns (stricto sensu) în care este
utilizată (în contexte diferite) prima dintre ele.
Astfel, într-o semnificaţie largă, extinsă, conceptul de lege penală mai favorabilă include în
cadrul său (şi) conceptul de lege de dezincriminare, fiind evident faptul că incidenţa unei legi care
dezincriminează o faptă reprezintă un eveniment cu efecte benefice (favorabile) pentru orice
persoană care adoptă sau care a manifestat, în realitatea obiectivă, respectivul tip de
comportament. Un asemenea înţeles al noţiunii de lege penală mai favorabilă este implicat (de
pildă) de dispoziţia constituţională cuprinsă în art. 15 alin. (2) teza a ll-a [„Legea dispune numai
pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile" (s.n.)]. Drept urmare
(aşa după cum se dezvoltă ulterior în art. 4 CP), se permite (se impune, chiar) aplicarea retroactivă
a legii de dezincriminare, ca reprezentând (din perspectivă constituţională) o formă de
manifestare a conceptului de lege penală mai favorabilă (întrebuinţat lato sensu)l2].
Pe de altă parte, într-un sens restrâns (tehnic, specific dreptului penal), noţiunea de lege
penală mai favorabilă exprimă o ipoteză distinctă de aceea implicată de conceptul de lege de
dezincriminare, cele două referindu-se la situaţii diferite, devenind astfel necesară tratarea lor
separată. Din această perspectivă, se accentuează premisele deosebite ale celor două tipuri de
situaţii.
Astfel, legea de dezincriminare presupune o succesiune normativă penală în cadrul căreia o
lege nu mai prevede ca infracţiune un anumit tip de conduită (pe care legea anterioară îl
incrimina)* 131. Pe de altă parte, legea penală mai favorabilă (stricto sensu) implică (numai) acele
cazuri în care toate izvoarele de drept penal care se succed menţin incriminarea respectivului tip
de conduită, modificările intervenite manifestându-se sub alte aspecte (de pildă, condiţiile
necesare pentru tragerea la răspundere penală a făptuitorului ori regimul sancţionator
incident)141. Acesta este sensul în care legiuitorul penal utilizează conceptul
111
Pentru dezvoltarea acestui aspect, a se vedea, în continuare, probleme speciale referitoare la dezincriminare.
t2)
Argumentul de interpretare utilizat, în acest caz, este unul de tip logico-raţional, anume a fortiori (cu atât mai
mult). Astfel, dacă se permite (sau chiar se impune) aplicarea retroactivă a unei legi care menţine incriminarea unei
fapte, deoarece este mai favorabilă decât legea anterioară, chiar dacă numai sub aspecte de o importanţă oarecum
redusă (producând efecte benefice, dar nu radicale, în raport de persoana infractorului), atunci se va permite
(respectiv, impune) cu atât mai mult aplicarea retroactivă a unei legi de dezincriminare (care presupune cele mai
benefice efecte posibile asupra făptuitorului, căci, desfiinţând aprecierea drept infracţională a faptei comise, îi
înlătură complet acestuia statutul de infractor, sustrăgându-l de sub efectul tuturor implicaţiilor penale neplăcute ale
unui asemenea statut).
131
De exemplu, legislaţia penală românească modernă a cunoscut incriminarea unor conduite care astăzi nu mai
sunt reglementate drept infracţiuni, precum: prostituţia (art. 328 CP 1968), seducţia (art. 199 CP 1968) etc.
141
Spre exemplu, furtul era incriminat şi în fostul Cod penal (art. 208 CP 1968), precum este incriminat şi în
Codul penal actual (art. 228 CP). Dar, în timp ce anterior datei de 1 februarie 2014 (momentul intrării în vigoare a
de lege penală mai favorabilă, distinct de noţiunea de lege de dezincriminare. O dovadă în

acest sens este că reglementarea celor două ipoteze de aplicare în timp a legii penale este
prevăzută separat în Codul penal: art. 4 (legea de dezincriminare), respectiv art. 5 şi art. 6 (legea
penală mai favorabilă).
Vom lua ca punct de referinţă în exprimare semnificaţia restrânsă, tehnică (specifică dreptului
penal) a conceptului de lege penală mai favorabilă (aspect recomandat în sfera de exprimare din
domeniul penal). Aşadar, aceasta este o noţiune distinctă de legea de dezincriminare (o noţiune
care nu o include pe cea din urmă).
b) în al doilea rând, se impune stabilirea manierei în care legiuitorul penal concepe/ determină
caracterul dezincriminator al unei legi, existând (fiind posibile) sub acest aspect două modele:
aprecierea în abstract (in abstracto) a unei legi, ca implicând un caz de dezincriminare, respectiv
aprecierea pe caz concret (in concreto) a unei legi penale ca fiind o lege de dezincriminare.
Stabilirea in abstracto (la nivelul planului legislativ de referinţă) a caracterului dezincriminator
al unei legi penale presupune că, într-o nouă reglementare, un anumit tip de conduită - ce era
incriminată în reglementarea anterioară - nu mai este deloc descrisă, sub nicio formă, ca fiind
ilicită din punct de vedere penal. Comportamentul respectiv, în sine (în ceea ce constituie esenţa
sa caracteristică), nu mai este apreciat, de către legiuitorul penal, ca fiind suficient de periculos, în
noul context, pentru a mai fi reprimat prin mijloace de drept penal (ci, eventual, prin intermediul
altor ramuri de drept).
în cazul în care operează dezincriminarea, potrivit unui asemenea plan (abstract) de referinţă,
tipul respectiv de faptă iese în totalitate/în mod complet din sfera interdicţiilor penale. Drept
urmare -în nicio variantă sau modalitate concretă de săvârşire posibilă -, nu se mai poate
identifica, în noua reglementare, vreo normă de incriminare care să permită încadrarea juridică,
drept infracţiune, a comportamentului respectiv. Altfel spus, niciuna dintre faptele efectiv comise
care s-ar fi încadrat juridic, potrivit legii vechi, ca reprezentând respectivul gen de infracţiune nu
îşi mai găseşte, conform legii noi, o asemenea calificare formală/oficială. Prin urmare, potrivit
accepţiunii sale abstracte, dezincriminarea acţionează în mod generic, prin raportare la o anumită
formă de conduită, oricare dintre modalităţile concrete sub care aceasta se poate particulariza
(manifesta în realitatea obiectivă) devenind lipsite de relevanţă juridico-penală111.
Există însă şi situaţii în care legea nouă menţine, în elementele sale esenţiale, incriminarea
unui anumit tip de faptă, dar cu modificări constitutive, astfel încât, dintre faptele concret
săvârşite care se încadrau (anterior) în acel gen de infracţiune, unele continuă a-şi menţine
această aptitudine, iar altele nu. în acest caz, dacă modelul după care legiuitorul concepe
dezincriminarea este unul cu apreciere in abstracto, reiese că legea nouă nu se va considera * 1
Codului penal actual) această infracţiune (în forma sa de bază) avea prevăzută o pedeapsă cu închisoarea de la 1 la 12
ani, de lege lato, sancţiunea prevăzută pentru furt este una alternativă: închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda
(penală). Pe de altă parte, potrivit Codului penal anterior, această infracţiune se urmărea din oficiu şi nu exista
posibilitatea ca victima să poată paraliza (prin manifestarea sa de voinţă) acţiunea penală îndreptată de stat
împotriva făptuitorului prin intermediul instituţiei împăcării părţilor. în schimb, potrivit art. 231 alin. (2) CP actual, se
consacră posibilitatea ca persoană vătămată prin această infracţiune să se împace cu infractorul, înlăturându-i astfel
acestuia răspunderea penală (prin urmare, paralizând acţiunea penală şi posibilitatea condamnării sale). în mod
evident, ţinând cont doar de aceste aspecte, noua reglementare se înfăţişează ca având aptitudinea de a fi apreciată
drept o lege penală mai favorabilă în materia faptelor de furt (dar nicidecum drept o lege de dezincriminare).
[1]
Spre exemplu, deşi incriminate în fosta reglementare penală (până la ieşirea ei din vigoare ori pe parcursul
activităţii acesteia), nu mai constituie astăzi infracţiuni (printre altele) următoarele fapte: ofensa adusă unorînsemne
(art. 236 CP 1968), defăimarea unei organizaţii (art. 237 CP 1968), ofensa adusă autorităţii (art. 238 CP 1968),
vagabondajul (art. 327 CP 1968) ş.a.
drept una de dezincriminare (pentru că, în abstract, la nivel legislativ, conceptul acelui tip de
infracţiune subzistă, iar unele fapte concrete care îi dădeau conţinut şi potrivit legii vechi continuă
să facă aceasta şi conform legii noi). în schimb, se va aprecia că o asemenea lege nouă trebuie
analizată doar ca o lege penală mai favorabilă, sub aspectul modificării condiţiilor de incriminarell].
Spre deosebire de acest model, dezincriminarea înţeleasă potrivit unei concepţii concrete
presupune aprecierea caracterului dezincriminator (sau nu) în raport de fiecare cauză în parte
(potrivit unui plan de referinţă concret, de tip judiciar), iar nu în mod generic (conform unui pian
de referinţă abstract, de natură legislativă). în această accepţie, noţiunea de dezincriminare, astfel
cum era ea concepută potrivit modelului anterior expus abstract), îşi va menţine în continuare,
nealterată, calificarea în cauză121. în plus însă, potrivit acestui model de apreciere, conceptul de
dezincriminare se îmbogăţeşte (în detrimentul conceptului de lege penală mai favorabilă) prin
aceea că ipotezele faptice (toate/doar o parte) care, potrivit modelului opus (de calificare in
abstracto a dezincriminării), s-ar fi calificat juridic drept cazuri de lege penală mai favorabilă sub
aspectul modificării condiţiilor de incriminare devin integrate conceptului de dezincriminare.
Astfel, dacă în noua reglementare penală subzistă, de principiu (în abstract), prevederea ca
infracţional a unui anumit tip de comportament (care era descris, cu acest titlu, şi în
reglementarea anterioară), dar prin noile prevederi se operează modificări de structură
constitutivă asupra incriminării în cauză, astfel încât anumite fapte concret săvârşite, care potrivit
vechilor dispoziţii normative se încadrau juridic în conceptul respectivei infracţiuni, nu îşi mai
găsesc un asemenea loc potrivit legii noi (nu mai sunt ilicite penal), atunci, prin raportare la aceste
fapte concrete (şi doar la ele), noua reglementare poate fi apreciată ca implicând o
dezincriminare. Practic, esenţa comportamentului anterior incriminat este menţinută şi de noua
reglementare, dar cu modificări, în considerarea cărora unele forme concrete de manifestare a
respectivei conduite nu mai intră sub incidenţă penală (nu mai corespund noilor condiţii de
incriminare a respectivului gen de faptă). Astfel, în raport de toate acele situaţii concrete cu
privire la care subzistă încadrarea juridică a faptelor săvârşite, (şi) în noul concept legal al
respectivei infracţiuni, legea nouă nu se va putea aprecia ca dezincriminatoare. în schimb, în
raport de acele cazuri determinate în care o asemenea încadrare juridică nu mai este posibilă
(deşi ea putea fi realizată în baza legii vechi), reglementarea nouă se va prezenta drept lege de
dezincriminare131.
111
Imaginăm următorul tip de exemplu: presupunem că, potrivit legii nr. 1, se prevede drept infracţiune de
lovire orice fel de faptă intenţionată prin care se cauzează unei persoane o suferinţă fizică, indiferent de existenţa sau
inexistenţa necesităţii concrete a unor îngrijiri medicale ulterioare. Prin urmare, fapta de a pălmui o persoană ori cea
de a o ciupiîntr-un mod dureros ar reprezenta infracţiune de lovire, la fel cum ar reprezenta o astfel de infracţiune şi
fapta de o fractura mâna unei persoane ori de o-i tăia acesteia un deget. Presupunem că, la un anumit moment dat,
legea nr. 1 este înlocuită prin legea nr. 2, care continuă să prevadă ca infracţiune lovirea, dar o reglementează în mod
diferit de legea nr. 1. Astfel, potrivit legii nr. 2, o faptă concret săvârşită va reprezenta infracţiune de lovire numai
dacă va cauza suferinţe fizice prin intermediul unei vătămări care impune îngrijiri medicale. în concluzie, ar rămâne a
fi calificate drept infracţiuni de lovire faptele de fracturare a unei mâini ori de tăiere a unui deget, dar nu ar mai putea
fi astfel calificate/încadrate juridic faptele de pâlmuire, respectiv de ciupire. într-un sistem în care noţiunea de
dezincriminare este concepută potrivit unui modei de calificare de tip abstract, nu se va putea aprecia că, printr-o
asemenea modificare normativă, a operat o dezincriminare. Legea nr. 2 va fi apreciată, în privinţa faptelor concrete
de pâlmuire I ciupire, doar ca o lege penală mai favorabilă, prin modificarea condiţiilor de incriminare (iar nu ca o lege
de dezincriminare).
[2]
Altfel spus, ipotezele calificate drept cazuri de dezincriminare, potrivit modelului de apreciere in abstracto,
constituie ipoteze calificate drept cazuri de dezincriminare şi potrivit modelului de apreciere in concreto.
[3]
Referindu-ne la acelaşi exemplu oferit şi anterior, legea nouă (legea nr. 2) va putea fi apreciată drept
dezincriminatoare (in concreto) în raport de faptele de pâlmuire sau de ciupire a unei persoane. Aceasta, pentru că
respectivele comportamente concrete de lovire nu se mai încadrează juridic în noul conţinut de incriminare al
Fără dubiu, varianta abstractă de determinare indică întotdeauna existenţa unei legi de
dezincriminare (caracterul dezincriminator al unui izvor de drept penal). Problema este de a afla
dacă legiuitorul actual permite (sau nu) a se aprecia drept lege de dezincriminare şi o ipoteză
corespunzătoare determinării in concreto a dezincriminării.
Spre deosebire de fostul Cod penal (cel din 1968)[1], poziţia adoptată de legiuitorul
contemporan acreditează modelul identificării in concreto a dezincriminării. Soluţia reiese din
prevederile legale cuprinse în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 (legea de punere în aplicare a
Codului penal actual)121, precum şi din dispoziţiile inserate în art. 16 alin. (1) lit. b) CPP'31.
infracţiunii de lovire, deşi alte conduite concrete (de exemplu, de fracturare a unui membru sau de tăiere a unui
membru), care se încadrau juridic ca infracţiune de lovire şi în trecut (conform legii nr. 1), continuă să se califice astfel
şi potrivit legii nr. 2. Prin urmare, legea nr. 2 nu a abolit însăşi esenţa infracţiunii respective, dara modificat-o, aşa
încât unele dintre formele anterioare de manifestare a acesteia nu au mai fost menţinute în sfera ilicitului penal.
Această îmbogăţire a sferei de cuprindere a conceptului de lege de dezincriminare (printr-o apreciere in concreto) se
realizează printr-o diminuare corespunzătoare a sferei de cuprindere a conceptului de lege penală mai favorabilă
(prin modificarea condiţiilor de incriminare). Practic, cazurile care s-ar fi calificat juridic în acest din urmă fel, potrivit
sistemului aprecierii in abstracto a caracterului dezincriminator al unei legi penale, se vor califica juridic drept
ipostaze ale dezincriminării, potrivit modelului aprecierii in concreto a caracterului dezincriminator al unei legi penale.
[1]
Cu titlu de explicaţie, indicăm faptul că, în vechea reglementare, dacă se reţinea, la nivelul dreptului penal
material, intervenţia unei legi de dezincriminare [prin aplicarea prevederilor din art. 12 alin. (1) CP 1968], se atrăgea,
din punct de vedere procedural, incidenţa art. 10 alin. (1) lit. b) CPP 1968. Acţiunea penală nu putea fi pusă în mişcare
(sau nu mai putea fi exercitată) pe motiv cs fapta nu (mai) este prevăzută de legea penală. Aceasta atrăgea, după caz
(în funcţie de stadiul procesual existent), soluţia procesuală a neînceperii urmăririi penale, a scoaterii de sub urmărire
penală ori a achitării. în acelaşi timp, codificarea procesuală penală anterioară prevedea, în cuprinsul aceluiaşi art. 10
alin. (1), la lit. d), cu titlu de cauză care determina acelaşi efect, împrejurarea constând în lipsa (din structura faptei
concret săvârşite a) unui element constitutiv al infracţiunii. Pentru că cele două situaţii, cu efect procesual identic,
erau prevăzute de lege separat (drept temeiuri distincte pentru atingerea aceleiaşi soluţii procesuale), reieşea logic că
ele au (una în raport de cealaltă) o sferă de acoperire deosebită. Altfel spus, prin expresia „fapta nu (mai) este
prevăzută de legea penală" (aceeaşi expresie care descria în art. 12 CP 1968 categoria legii de dezincriminare), trebuia
să se înţeleagă o altă situaţie decât aceea de reţinut pe motivul corespunzător expresiei „faptei îi lipseşte unul din
elementele constitutive ale infracţiunii" (în acest sens, a se vedea I.C.C.J., S.U., dec. nr. 12/2008, publicată în M. Of.
nr. 866 din 22 decembrie 2008). Astfel, se acredita concepţia potrivit căreia caracterul de dezincriminare al unei legi
trebuia identificat în abstract. Pentru ca o lege nouă să poată fi apreciată ca fiind de dezincriminare, se stabilea că
aceasta nu trebuia să preia deloc (sub niciun aspect esenţial), dintr-o reglementare penală anterioară, conceptul de
bază care fundamentase (în trecut) o anumită normă de incriminare. Atunci când o lege nouă prelua în liniile sale
generice (în esenţa sau natura sa) baza unei incriminări anterioare, modificând doar forma juridică sub care se
prezenta aceasta (la nivelul unor elemente ale conţinutului său constitutiv), pentru paralizarea acţiunii penale nu se
apela la cazul indicat la lit. b), ci la acela prevăzut la lit. d) a art. 10 alin. (1) CPP 1968. Se aprecia, aşadar-din punct de
vedere al dreptului penal substanţial -, că nu operează, în asemenea ipoteze, o dezincriminare, ci doar o modificare a
elementelor conţinutului constitutiv al infracţiunii respective, astfel încât cel puţin unul dintre acestea nu se mai
verifica în cadrul faptei concret săvârşite. Ca atare, aplicabilă nu era instituţia legii de dezincriminare, ci aceea a legii
penale mai favorabile (stricto sensu), operantă prin modificarea condiţiilor de incriminare a faptei. Drept urmare,
sistemul de apreciere a caracterului dezincriminator al unei legi penale era acela de determinare în abstract (in
abstracto), iar nu pe caz concret (in concreto).
Precizăm că deciziile înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în soluţionarea recursurilor în interesul legii şi
a sesizărilor privind dezlegarea unor chestiuni de drept pot fi consultate, în format electronic, pe site-ul
http://www.scj.ro.
[2]
Textul legal invocat stabileşte: „Dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt
aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune
potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de
legea nouă pentru existenţa infracţiunii".
[31
Prevederea normativă astfel indicată dispune: „Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost
pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: (...) b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită
cu vinovăţia prevăzută de lege".
Importanţa determinării cu precizie a tipului de model (in abstracto sau in concreto) potrivit
căruia legiuitorul concepe să aibă loc identificarea dezincriminării derivă din efectele distincte pe
care fiecare dintre aceste sisteme le implică asupra situaţiei juridice a persoanelor care au fost
deja definitiv condamnate. Astfel, faptul că o reglementare penală s-ar aplica drept de lege de
dezincriminare ori cu titlu de lege penală mai favorabilă (sub aspectul modificării condiţiilor de
incriminare) nu implică deosebiri concrete, practice (substanţiale) în privinţa situaţiei persoanelor
care nu au fost încă definitiv judecate la data apariţiei legii noi |1]. Efectele produse asupra celor
definitiv judecaţi la momentul intrării în vigoare a legii noi sunt însă radical diferite (în actuala
concepţie legislativă), în funcţie de calificarea unei asemenea legi ca fiind de dezincriminare ori
(doar) o lege penală mai favorabilă (sub aspectul modificării condiţiilor de incriminare).
După cum vom arăta în analiza pe care urmează a o realiza în legătură cu prevederile cuprinse
în art. 6 CP, situaţiile de aplicare a legii penale mai favorabile (stricto sensu) după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare sunt limitate (doar) la unele cazuri de modificare (prin legea
nouă) a regimului sancţionator incident (în sensul diminuării gravităţii acestuia într-o aşa măsură,
încât sancţiunea concretă pronunţată în baza legii vechi nu mai are temei legal în dispoziţiile legii
noi). Prin urmare (spre deosebire de cazul reglementat prin art. 5 CP - aplicarea legii penale mai
favorabile înainte de rămânerea definitivă a unei hotărâri penale), sunt lipsite de interes şi de
aplicabilitate practică, într-o astfel de ipoteză, aspectele care ar acredita noii reglementări penale
caracterul de lege mai favorabilă din punct de vedere al modificării condiţiilor de incriminare ori a
condiţiilor de tragere la răspundere penală. Aşadar, dacă legea nouă - intervenită, în raport de
unele cazuri, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti - ar fi apreciată a fi (doar) o lege
penală mai favorabilă (iar nu o lege de dezincriminare), ea fie nu ar produce niciun efect asupra
situaţiei juridice a condamnaţilor definitiv (când ar apărea ca fiind mai favorabilă sub aspectul
modificării condiţiilor de incriminare ori al celor de tragere la răspundere penală), fie ar produce
doar un efect de uşurare a sancţiunii definitiv aplicate (când ar apărea ca fiind mai favorabilă sub
aspectul anumitor modificări ale regimului sancţionator). în schimb, apariţia unei noi reglementări
penale, care ar fi apreciată drept lege de dezincriminare, ar produce efecte juridice indiferent de
momentul la care intervine (prin raportare la diverse cazuri concrete: anterior sau posterior
judecării definitive)!
Prin urmare, în sistemul corespunzător aprecierii in abstracto a caracterului dezincriminator
al legii, o simplă modificare a structurii conţinutului constitutiv al unei norme de incriminare nu ar
produce niciun efect asupra situaţiei celor deja condamnaţi definitiv. Aceştia ar urma să rămână în
executarea sancţiunilor de drept penal aplicate, astfel cum au fost ele stabilite (chiar dacă, potrivit
legii noi, faptele efectiv săvârşite de către aceştia, în concret, nu ar mai corespunde integral
descrierii legale - ceea ce ar conduce la imposibilitatea încadrării lor juridice, ca infracţiuni, dacă
judecata s-ar desfăşura sub imperiul legii noi). în schimb, într-o situaţie identică, în sistemul
corespunzător aprecierii in concreto al dezincriminării, o astfel de ipoteză ar fi calificată drept caz
de dezincriminare, generând efecte şi asupra condamnaţilor definitiv. Faţă de aceştia ar înceta
executarea sancţiunilor de drept penal aplicate, ar fi puşi în libertate şi - în general - ar înceta (în
privinţa lor) toate consecinţe condamnării anterioare* 121.
!1]
Precum nu implică nici deosebiri concrete majore asupra fondului soluţiei procesuale penale incidente în
asemenea cazuri (aceasta fiind tot împiedicarea exercitării acţiunii penale).
121
Continuând exemplul propus anterior (referitor la fapta de lovire, care ar constitui infracţiune potrivit legii nr.
1 atunci când s-ar săvârşi, intenţionat, o pălmuire sau o ciupire, dar şi atunci când s-ar comite o fracturare sau tăiere a
unui membru al unei persoane, dar care nu ar mai constitui infracţiune de lovire, potrivit legii nr. 2,
Probabil că modificarea de viziune a noului legiuitor penal (în această materie) s-a datorat (şi)
caracterului vădit mai echitabil al concepţiei potrivit căreia caracterul dezincriminator al unei legi
penale urmează a se aprecia pe caz concret (modelul in concreto de determinare a legii de
dezincriminare), prin comparaţie cu modelul aprecierii în abstract (in abstracto).
Subliniem, încă o dată, faptul că urmarea dezincriminării nu constituie, în mod neapărat şi
automat, o apreciere ca licit a genului de faptă care nu mai este prevăzută de legea penală (deşi o
astfel de consecinţă poată să apară uneori, ea fiind una dintre mai multe alternative posibile).
Astfel, în urma dezincriminării, tipul de faptă anterior incriminată poate fi în continuare
interzis, dar nu ca infracţiune, ci ca formă a ilicitului extrapenal (ilicit specific unei alte ramuri de
drept). De exemplu, fapta ar putea fi considerată contravenţie (tip de ilicit administrativ) sau
abatere disciplinară (specie de ilicit caracteristică pentru dreptul muncii) ori faptă ilicită
cauzatoare de prejudicii (formă de ilicit civil). Nu este imposibilă însă nici trecerea respectivului tip
de comportament în sfera faptelor permise din punct de vedere juridic. Acesta ar putea să îşi
menţină, eventual, statutul de fapt neconform cu regulile de convieţuire socială ori cu anumite
standarde morale, fiind însă lipsit de interdicţie şi sancţiune pe tărâmul dreptului.
§2. Consecinţele dezincriminării

După cum se desprinde din reglementarea expresă consacrată în art. 4 CP, intervenţia
dezincriminării produce cele mai largi consecinţe benefice imaginabile în raport de persoanele care
au comis fapte ce erau apreciate, anterior, drept infracţiuni. Dezincriminarea (poate) produce atât
efecte active, cât şi efecte retroactive, precum şi efecte ultraactive (calificate astfel, desigur, în
considerarea cadrului şi a perspectivei de referinţă/de abordare a fenomenului dezincriminării),
după cum vom puncta în continuare11'.
ojîn ceea ce priveşte activitatea legii de dezincriminare, aceasta nu prezintă particularităţi în

raport de orice alt caz de activitate (în materie de aplicare în timp a legii penale). Sub acest aspect,
este de observat că formularea explicit adoptată de legiuitor în cadrul art. 3 şi art. 4 CP pare să
creeze o situaţie fără ieşire pentru acest tip de ipoteză121. Apreciem că
decât în ultimele două ipoteze), presupunem că între legea nr. 1 şi legea nr. 2 nu ar exista modificări cu privire la
regimul sancţionator (potrivit ambelor acte normative, respectiva infracţiune s-ar sancţiona cu pedeapsa închisorii de
la 3 luni la 3 ani). în continuare, presupunem că o persoană (X) a comis, în timpul legii nr. 1, o lovire prin pălmuire,
faptă pentru care a fost definitiv condamnată la o pedeapsă de 6 luni închisoare (în timp ce era în vigoare aceeaşi lege
nr. 1). Mai departe, presupunem că, la o săptămână după rămânerea definitivă a acestei hotărâri de condamnare,
intră în vigoare legea nr. 2. în ipoteza dată, dacă legiuitorul acreditează un model de apreciere in obstrocto a
caracterului unei reglementări de a fi considerată (sau nu) drept lege de dezincriminare, atunci reiese că legea nr. 2
nu este o lege de dezincriminare. în abstract, fapta de lovire continuă să fie incriminată, chiar dacă nu în toate
modalităţile normative în care era incriminată şi anterior. Prin urmare, legea nr. 2 s-ar califica (într-un asemenea
sistem) doar ca o lege penală mai favorabilă, prin modificarea condiţiilor de incriminare. Ca atare, deşi în baza acestei
aprecieri ea nu ar mai face posibilă, pe viitor, condamnarea lui X pentru infracţiunea de lovire prin pălmuire, totuşi, nu
va avea absolut niciun efect asupra situaţiei juridice a lui X, în măsura în care el ar fi deja condamnat definitiv la
momentul intrării acestei legi în vigoare. Aşadar, X va rămâne sâ execute întreaga pedeapsa definitiv aplicata - 6 luni
închisoare. Dimpotrivă, dacă legiuitorul acreditează un model de apreciere in concreto a dezincriminării, atunci reiese
că legea nr. 2 acţionează -în exemplul dat - cu titlu de lege de dezincriminare. Prin urmare, efectele sale juridice se
produc indiferent de momentul în care se găsesc diverse cauze concrete faţă de care are incidenţă (anterior sau
posterior unei condamnări definitive). Aşadar, X va fi pus în libertate de îndată, iar toate consecinţele penale ale
condamnării definitiv pronunţate vor înceta, ca şi când nici nu ar fi fost condamnat.
[1)
în sens contrar (dezincriminarea produce consecinţe exclusiv retroactive), a se vedea G. ANTONIU, op. cit., p.
297.
[2]
în art. 3 CP se face referire la aplicarea activă a legii penale faţă de infracţiunile comise în timpul cât aceasta
este în vigoare (ceea ce tinde a exclude de la aplicare activă legea de dezincriminare, deoarece aceasta are tocmai
soluţia justă constă într-o interpretare extensivă a dispoziţiei cuprinse în art. 3 CP (care îşi relevă -
şi din această perspectivă - limitele în ceea ce priveşte formularea normativă actuală), activitatea
legii de dezincriminare trebuind să se manifeste prin reţinerea incidenţei acestui text legal, iar nu
a dispoziţiei inserate în art. 4 CP[11.
Practic, aplicarea activă a legii de dezincriminare semnifică faptul că aceasta va fi incidenţă în
privinţa tuturor persoanelor care ar comite fapta dezincriminată între momentul intrării sale în
vigoare şi acelea al ieşirii ei din vigoare, în sensul că niciuna dintre acestea nu va putea fi trasă la
răspundere penală, în acel interval de timp, pentru comiterea (pe durata în cauză a) respectivului
tip de faptă (dezincriminată).
b) Cel mai important (sau vizibil) efect al dezincriminării, consecinţa cea mai cunoscută a
acesteia, rezidă în retroactivitatea sa (aplicarea ei retroactivă, potrivit reglementării specifice din
art. 4 CP). După cum reiese şi din prevederile legale exprese [art. 4 CP, art. 15 alin. (2) din
Constituţie], apariţia unui caz de dezincriminare nu produce doar consecinţe active, pentru viitor
(ex nune), ci se impune şi asupra situaţiilor faptice născute în trecut, anterior intrării sale în
vigoare (efecte ex tune). Dezincriminarea reprezintă, sub acest aspect, o excepţie de la regula de
bază (în materie de aplicare în timp a legii penale), anume activitatea (precum şi de la consecinţa
implicată de aceasta: neretroactivitatea).
Prin aplicarea argumentului de interpretare a fortiori, în raport de retroactivitatea permisă
(încă de la nivel constituţional) legii penale mai favorabile, precum şi prin aceea că noţiunea de
dezincriminare este inclusă în accepţiunea largă a conceptului de lege penală mai favorabilă (în
sensul întrebuinţat de legiuitorul constituant), reiese fără dubiu caracterul logic, echitabil şi
imperativ al retroactivităţii dezincriminării. Spre deosebire de situaţia retroactivităţii legii penale
mai favorabile stric care cunoaşte anumite limite în aplicare (în funcţie de momentul la care
intervine legea nouă, prin raportare la diverse cauze concrete)121, retroactivitatea dezincriminării
nu cunoaşte obstacole, indiferent de data intrării sale în vigoare.
Se poate considera că dezincriminarea are ca efect o înlăturare completă, sub aspect juridico-
penal, din biografia unei persoane, a evenimentului reprezentat de săvârşirea anterioară a unei
fapte prezentând (la momentul comiterii) relevanţă penală. Prin urmare, dezincriminarea se
manifestă extinctiv asupra oricărui tip de consecinţă penală decurgând din * 111
rolul de a nu mai califica un anumit gen de conduită drept infracţional). Pe de altă parte, art. 4 CP surprinde expres
numai ipotezele de aplicare retroactivă a legii de dezincriminare, referindu-se la fapte comise sub legea veche, care
însă nu mai sunt prevăzute de legea noua.
111
Din acest punct de vedere, se poate considera că denumirea marginală a art. 4 CP este aptă de a induce în
eroare, fiind extensivă în raport de conţinutul normativ al textului legal. Referirea la aplicarea legii penale, fără nicio
circumstanţiere suplimentară, acreditează ideea că reglementarea vizează toate formele/modalităţile posibile de
aplicare a legii de dezincriminare, iar nu doar pe cea retroactiva, aşa cum reiese prin parcurgerea prevederii legale.
Recomandăm, de lege ferenda, fie o modificare a denumirii marginale a art. 4 CP (propunând formula
„Retroactivitatea dezincriminării"), fie o modificare a cuprinsului acestui text, astfel încât să includă referiri şi la
celelalte forme de aplicare în timp a dezincriminării, iar nu doar la retroactivitatea acesteia.
[2]
Astfel, după cum am anticipat deja pe scurt - şi după cum urmează a prezenta mai pe larg în continuare (a se
vedea analiza corespunzătoare principiului mitior lex: dispoziţiile art. 5 şi mai ales ale art. 6 CP) -, ipotezele de aplicare
a legii penale mai favorabile (stricto sensu), intervenită după momentul rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare, sunt limitate doar la cazurile în care legea nouă aduce anumite tipuri de beneficii sub aspectul regimului
sancţionator. Este vorba despre ipoteze în care, datorită modificărilor intervenite, executarea sancţiunii de drept
penal definitiv aplicată potrivit legii vechi nu mai este întru totul legală în baza legii noi. După acest moment
(condamnarea definitivă), aplicarea unei legi noi, cu titlu de lege penală mai favorabilă, în temeiul oricărui alt
beneficiu pe care l-ar reglementa (de pildă, atunci când ar prezenta avantaje sub aspectul modificării condiţiilor de
tragere la răspundere penală), este interzisă (pentru a proteja principiul autorităţii de lucru judecat - şi, astfel,
principiul separaţiei puterilor în stat).
săvârşirea unei asemenea fapte. Desigur, această consecinţă generică (ce rămâne neschimbată,
indiferent de data apariţiei dezincriminării) va fi încorporată în soluţii procesuale penale distincte,
în funcţie de momentul la care intervine dezincriminarea, în raport de o anumită cauză
determinată, şi anume:
- neîncepereo procedurilor de urmărire penală1 * 3 * * * * * * * ll] (clasarea), dacă acestea nu
fuseseră încă demarate până la producerea dezincriminării;
-încetarea urmăririi penale (prin soluţia procesuală penală a clasăriil2]), în cazul în care
dezincriminarea intervine pe parcursul fazei de urmărire penală din cadrul procesului penal;
- stoparea procesului penal (prin soluţia procesuală penală de în cazul în
care dezincriminarea intervine pe parcursul fazei de judecată din cadrul procesului penal;
-punerea de îndată în libertate a persoanei făptuitorului (în cazul în care acestuia i s-a aplicat
definitiv o sancţiune de drept penal privativă de libertate, cu executare efectivă) şi încetarea
producerii - pentru viitor (ex nuncw) - efectului oricărei decăderi, interdicţii sau incapacităţi
(consecinţe ale răspunderii penale angajate pentru fapta comisă) - inclusiv încetarea obligaţiei de
executare a oricărei sancţiuni de drept penal luate faţă de persoana în cauză şi încă neexecutate
integral sau neconsiderate ca executate (în moduri alternative executării efective) -, în cazul în
care dezincriminarea intervine ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti penale prin
care s-a soluţionat cauza151.
c) Sub un anumit unghi de referinţă, s-ar putea aprecia că dezincriminarea produce şi efecte
ultraactive (chiar dacă această formă de manifestare nu reiese explicit din reglementare,
impunându-se doar din punct de vedere logic).
Astfel, atunci când intervine o dezincriminare, am specificat deja că aceasta va produce (şi) un
efect activ (nicio persoană care va comite fapta dezincriminată între momentul intrării în vigoare
şi cel al ieşirii din vigoare a soluţiei de dezincriminare nu va putea fi trasă la răspundere penală, în
acel interval de timp, pentru săvârşirea respectivului gen de faptă). Ultraactivitatea
dezincriminării (în această ipoteză) semnifică o prelungire a imposibilităţii de tragere la
[1)
Potrivit art. 16 (cu denumirea marginală „Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii
penale") alin. (1) lit. b) CPP, se dispune: „Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare
nu mai poate fi exercitată dacă: (...) b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu forma de
vinovăţie prevăzută de lege".
121
A se vedea dispoziţiile cuprinse în art. 314 alin. (1) lit. a) şi în art. 315 alin. (1) lit. b) CPP. Această soluţie va
implica şi încetarea (de drept) a oricărei măsuri preventive (privative sau neprivative de libertate) dispuse în cauză [a
se vedea prevederea din art. 241 alin. (1) lit. b) şi cele din art. 315 alin. (4) CPP].
[3)
A se vedea dispoziţiile cuprinse în art. 396 alin. (1) şi (5) CPP. Această soluţie va implica şi punerea de îndată
în libertate a inculpatului privat de libertate pe parcursul procesului penal (prin supunerea acestuia unei măsuri
preventive privative de libertate), respectivîncetarea oricăror obligaţii decurgând asupra inculpatului din eventuale
măsuri preventive neprivative de libertate ce i s-ar fi aplicat pe parcursul procesului penal [a se vedea dispoziţiile
cuprinse în art. 241 alin. (1) lit. b) şi în art. 399 CPP].
141
Acele efecte ale săvârşirii unei infracţiuni care s-au produs deja în privinţa persoanei infractorului (prin executarea
unor sancţiuni de drept penal definitiv aplicate ori prin supunerea acestuia unor măsuri preventive -
privative sau neprivative de libertate - pe durata procesului penal), anterior incidenţei dezincriminării, îşi menţin
statutul de consecinţe ale comiterii unei fapte (pe atunci) incriminate, care s-au produs în mod legal (prin raportare
la momentul la care au intervenit). Drept urmare, nu va exista un drept la restituire ori despăgubire în beneficiul
condamnatului, respectiv o eventuală obligaţie corelativă în sarcina statului. Astfel, sumele încasate deja cu titlu de
amendă penală sau bunurile confiscate cu titlu de măsură de siguranţă (confiscare specială ori confiscare extinsă)
nu se vor restitui. Persoanele care au fost private de libertate cu titlu de executare a unei pedepse definitiv aplicate
ori cu titlu de măsură preventivă privativă de libertate nu vor avea dreptul de a obţine despăgubiri pentru perioada
respectivei privări de libertate ş.a.m.d.
|5)
A se vedea dispoziţiile cuprinse în art. 595 CPP şi cele ale art. 53 din Legea nr. 254/2013 privind executarea
pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (M. Of. nr. 514
din 14 august 2013).
răspundere penală a unei asemenea persoane, pentru comiterea unei astfel de fapte, inclusiv
după intrarea în vigoare a unei eventuale dispoziţii de (re)incriminare a acelei conduite. Prin
raportare la momentul adoptării comportamentului respectiv, comparativ cu data la care s-ar
pune problema judecăţii, se poate aprecia că soluţia dezincriminării a (s-a
aplicat şi ulterior ieşirii sale din vigoare, în timpul cât activează o nouă reglementare).
Această ipoteză se confundă (schimbând unghiul de percepţie) cu afirmarea caracterului
neretroactiv al noii reglementări (care funcţionează cu titlu de dispoziţie de incriminare ex novo)ll\
ceea cedecurge-dupăcumam indicat deja-din regula afirmării acesteia. Din
acest motiv, se preferă, pentru a ilustra această situaţie, referirea la neretroactivitotea legii
penale noi, de (re)incriminare (incriminare exnovo), în detrimentul referirii la ultraactivitatea legii
de dezincriminare (deşi ambele variante indică aceeaşi realitate juridică).
De asemenea, se mai poate imagina şi cazul unei persoane care comite o anumită faptă
prevăzută de legea penală (în vigoare la data săvârşirii acelei fapte), moment după care intervine
o dezincriminare a respectivei fapte (anterior tragerii la răspundere penală a făptuitorului), pentru
ca ulterior să se producă o reincriminare a conduitei în cauză. Dacă s-ar ridica problema tragerii la
răspundere penală a făptuitorului la acest din urmă moment, o asemenea operaţiune ar fi
paralizată ca urmare a împrejurării că făptuitorului continuă să îi profite beneficiul dezincriminării
intervenite între data comiterii faptei şi aceea a judecării sale. Acest efect benefic, câştigat, poate
fi apreciat ca fiind produs de o aplicare retroactivă a dezincriminării-din perspectiva de referinţă a
momentului comiterii faptei (care este o dată anterioară dezincriminării). Efectul ar putea fi
apreciat şi ca unul produs de o aplicare ultraactivă a dezincriminării - din perspectiva de referinţă
a momentului (posterior reincriminării) la care se ridică problema desfăşurării unei proceduri
judiciare de tragere la răspundere penală a făptuitorului (care este o dată ulterioară încetării
activităţii soluţiei de dezincriminare).
Este de evidenţiat formularea imperativă întrebuinţată de către legiuitor în redactarea
dispoziţiei din art. 4 CP. Prin urmare, efectele (net benefice pentru făptuitor) produse de o
dezincriminare nu sunt facultative, ci se produc în mod obligatoriu (organele judiciare nu le
acordă, ci - eventual - doar le constată). Aceste consecinţe ale dezincriminării se produc de drept,
prin însăşi intrarea în vigoare a soluţiei dezincriminării (reiterăm observaţia potrivit căreia, deşi în
art. 4 CP se face referire expresă doar la ipoteza unei legi de dezincriminare, regimul acesteia
urmează a fi identic şi în celelalte cazuri în care intervine o dezincriminare, pe oricare alte căi
legale posibile).
Chiar şi în eventualitatea (teoretică şi - de altfel - improbabilă) în care făptuitorul nu ar dori să
beneficieze de efectele dezincriminării, solicitând tragerea sa la răspundere penală în continuare
(ori menţinerea efectelor iniţiale decurgând din angajarea definitivă a răspunderii sale penale, în
cazul în care acest eveniment s-ar fi petrecut anterior intervenţiei dezincriminării), o asemenea
solicitare nu va putea produce niciun fel de consecinţă juridică (din punct de vedere penai).
Dezincriminarea i se impune şi acestuia, imperativ, în aceeaşi măsură în care se impune şi oricărei
alte persoane, precum şi organelor statului.
După cum s-a arătat deja, odată intervenită, dezincriminarea produce un efect benefic
permanent (câştigat) atât în sarcina persoanelor care comiseseră anterior respectivul tip de faptă
incriminată, precum şi cu privire la acele persoane care ar săvârşi acel gen de faptă în întreaga
perioadă de până la o eventuală reincriminare ulterioară. Astfel, un potenţial 111 * * * *
111
Incriminarea exnovo se referă la operaţiunea de incriminare, pentru prima dată, a unui anumit tip de conduită
care, anterior, nu reprezenta o formă a ilicitului penal. Sensul se poate extinde şi la situaţiile de reincriminare
(după o perioadă în care s-a manifestat o dezincriminare a unei conduite iniţial incriminate), dacă raportarea se
efectuează strict la perioada imediat premergătoare actului reincriminării (în comparaţie cu perioada în care a
activat dezincriminarea, actul reincriminării reprezintă, practic, o incriminare ex novo).
act de reincriminare va avea semnificaţie juridică numai în raport de faptele care se vor comite
ulterior intervenţiei sale, dar nu şi asupra celor săvârşite anterior (realitate valabilă indiferent de
cât de îndelungată sau de redusă ar fi perioada de timp în care a activat/a fost în vigoare soluţia
de dezincriminare)111.
§3. Probleme speciale în materia dezincriminării - abordare selectivă

Cu titlu de problemă specială în materia dezincriminării, urmărim să aducem câteva
completări în legătură cu problema aprecierii unor hotărâri ale Curţii Constituţionale a României
drept surse potenţiale de dezincriminare, respectiv cu particularităţile unei asemenea
dezincriminări, prin comparaţie cu ipoteza unei dezincriminări „clasice", legislative.
Sub acest aspect, este de remarcat că denumirea marginală a art. 4 CP, cât şi formularea din
cuprinsul acestui text normativ se referă expres doar la dezincriminarea legislativă (la legea de
dezincriminare). Apreciem că decurg două posibilităţi de interpretare a prevederii legale: una
extensivă, alta restrictivă.
Astfel, într-o interpretare extensivă, s-ar putea aprecia că referirea legiuitorului (în art. 4 CP)
vizează toate ipotezele (formele) de dezincriminare, aşadar, nu doar pe cea obişnuită (tipică) - şi
anume cea legislativă -, ci şi pe aceea excepţională (atipică) - derivând din jurisprudenţa
obligatorie (cazul pronunţării unei decizii de neconstituţionalitate cu privire la o normă de
incriminare). O asemenea interpretare ar avea meritul de a impune o soluţionare unitară în cazul
tuturor modalităţilor posibile de dezincriminare, fiind, totodată, echitabilă pentru persoanele care
au săvârşit faptele dezincriminate. Interpretarea extensivă ar fi admisibilă din perspectiva regulilor
de interpretare general admise în materie penală, căci - în mod evident - ar produce consecinţe
favorabile făptuitorilor (interpretare analogică extensivă in bona partem)l2].
în schimb, interpretarea restrictivă ar semnifica o limitare a aplicării art. 4 CP doar la
dezincriminarea tipică (legislativă), intervenită printr-un act normativ n sens larg: lege penală
propriu-zisă, precum şi ordonanţă de urgenţă a Guvernului). Un argument (puternic) în susţinerea
acestei variante ar fi reprezentat de împrejurarea că, prin admiterea celeilalte variante
interpretative, s-ar ajunge, în această materie, la eludarea dispoziţiei constituţionale inserate în
art. 147 alin. (4) (teza a ll-a) din Legea fundamentală, potrivit căreia „Deciziile Curţii
Constituţionale (...) sunt general obligatorii şi au putere numai pentru (cu începere de la data
publicării lorîn Monitorul Oficial al României). Practic, interpretarea extensivă anterior schiţată a
textului art. 4 CP ar putea conduce la încălcarea interdicţiei * 121
111
In extremis, chiar dacă dezincriminarea ar interveni ca urmare a dispoziţiei unei ordonanţe de urgenţă a
Guvernului, căreia i-ar succeda, chiar în intervalul aceleiaşi zile (date calendaristice), o nouă ordonanţă de urgenţă,
prin care s-ar stipula expres în sens contrar, de aceasta ar continua să beneficieze toate persoanele care ar fi comis,
până la intrarea în vigoare a dispoziţiei de reincriminare, tipul de faptă dezincriminată prin prima ordonanţă de
urgenţă. Astfel, deşi nu există în cuprinsul art. 4 CP o prevedere asemănătoare celei din alin. (2) al art. 5 CP, apreciem
că respectiva soluţie (mutatis mutandis) se impune (afortiori) şi pentru ipoteza dezincriminării, iar nu doar pentru
aceea a legii penale mai favorabile (stricto sensu).
121
A se vedea (printre altele) şi: G. ZLATI, Curtea Constituţională. Despre efectele în timp ale deciziilor obligatorii
erga omnes în general şi despre deciziile interpretative în particular (!) - articolul poate fi consultat on-line, în format
electronic, la adresa de internet http://www.penalmente.eu/2017/04/01/curtea-constitutionala-despre-efectele- in-
timp-ale-deciziilor-obligatorii-erga-omnes-in-general-si-despre-deciziile-interpretative-in-particular/; G. ZLATI, ÎCCJ.
Aplicabilitatea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016 privind infracţiunea de abuz în serviciu în ceea ce priveşte
cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 7 Cod procedură penală - articolul poate fi consultat on-line, în
format electronic, la adresa de internet http://www.penalmente.eu/2017/03/28/iccj-aplicabilitatea- deciziei-curtii-
constitutionale-nr-4052016-privind-infractiunea-de-abuz-in-serviciu-in-ceea-ce-priveste-cazul-de- recurs-in-casatie-
prevazut-de-art-438-pct-7-cod-procedura-pen/.
constituţionale de neretroactivitate a jurisprudenţei Curţii Constituţionale, prin reflectarea asupra

deciziilor acesteia (numai a celor prin care se ajunge, în fapt, la o de-penalizare a unui anumit tip
de conduită incriminată) a atributului de retroactivitate caracteristic legii de dezincriminare.
Această soluţie, legalistă, implică o consistentă doză de , care ar fi util de
observat, de lege ferenda,de către însuşi legiuitorul constituţional. Astfel, dacă în
urma
unei decizii de neconstituţionalitate a unei norme de incriminare legiuitorul (organic sau
excepţional-delegat inclusiv la nivel organic) intervine şi abrogă prevederea în cauză,
dezincriminând (astfel), în mod tipic, conduita respectivă, ca efect al observării exprese a
standardului constituţional impus de către Curtea Constituţională, va decurge o incidenţă
indiscutabilă a reglementării art. 4 CP, atât pentru făptuitorii încă nejudecaţi definitiv, cât şi
pentru cei judecaţi definitiv. în schimb, dacă legiuitorul penal nu reacţionează explicit în termen
de 45 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial [art. 147 alin. (1) din Constituţie] a deciziei
respective de neconstituţionalitate, prevederea incriminatorie în cauză (până atunci suspendată
în aplicarea sa de la publicarea în Monitorul Oficial) îşi va înceta efectele juridice (practic, pentru
viitor, comiterea respectivei fapte nu va mai fi apreciată drept comportament infracţional,
echivalând sub toate aspectele, cu dezincriminarea),
însă de această consecinţă nu vor putea beneficia decât făptuitorii nejudecaţi definitiv. Toţi cei
care au fost deja judecaţi definitiv până la acel moment, pentru săvârşirea acelui gen de
comportament, vor rămâne să suporte în continuare rigorile şi consecinţele decurgând din
hotărârile judecătoreşti definitiv pronunţate în acest sens.
Suntem de părere că, în privinţa acestor din urmă persoane, caracterul inechitabil la care
conduce interpretarea restrictivă a art. 4 CP (cu observarea şi respectarea strictă a art. 147 din
Constituţie) este mai mult decât flagrant, iar diferenţa de tratament nu decurge, în mod
indiscutabil, din premise calitativ diferite ale situaţiei lor juridice. S-ar putea chiar argumenta că,
din punct de vedere logic, dacă de efectul retroactiv al unei dezincriminări tipice (legislative) -
impusă poate de simple calcule conjuncturale, de politică penală şi oportunitate legislativă, ale
factorilor politici care decid, la un anume moment dat, voinţa „legiuitorului" - urmează a beneficia
toate persoanele care au comis în trecut anumite fapte incriminate, cu atât mai mult (a fortiori) s-
ar impune producerea acestui efect în cazul unei de-penalizări a unei anume conduite prin efectul
constatării contrarietăţii dintre voinţa de incriminare a acesteia şi însuşi standardul normativ de
bază impus legiuitorului infra-constituţional prin Legea fundamentală a statului.
Este de menţionat că, prin Decizia nr. 26 din 23 noiembrie 2017 a Completului pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost
respinse, ca inadmisibile, două solicitări (conexate) de pronunţare a unei hotărâri prealabile în
legătură cu problema de drept pe care o avem aici în vedere111.
111
Anume dacă, „în interpretarea art. 4 din Codul penal, (...) intră sub incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr.
405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 8 iulie 2016 [prin care s-a constatat că dispoziţiile art.
246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin
sintagma «îndeplineşte în mod defectuos» din cuprinsul acestora se înţelege «îndeplineşte prin încălcarea legii»],
fiind dezincriminată, fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau
îndeplineşte prin încălcarea unui act normativ care nu are putere de lege, în situaţia în care acest lucru este constatat
printr-o hotărâre penală definitivă", respectiv „dacă în conţinutul sintagmei «lege de dezincriminare» sunt avute în
vedere şi situaţiile în care legiuitorul nu a intervenit în cazul declarării neconstituţionale a dispoziţiilor unei prescripţii
normative, cum este cazul în speţă al art. 246 din Codul penal 1968, respectiv art. 297 din Codul penal cu referire la
art. 132 din Legea nr. 78/2000". Precizăm că decizia în cauză nu este încă motivată şi publicată în Monitorul Oficial la
data apariţiei prezentului curs.
Ilustrarea aplicării în timp a dezincriminării
A. Dacă nu a avut loc judecarea definitivă, se aplică legea nouă, de dezincriminare, care nu mai prevede fapta
drept infracţiune, iar nu legea veche - care incrimina fapta - sub imperiul căreia a avut loc comiterea respectivei
fapte:
Legea penală nr. 1( (incriminează fapta) Legea penală nr. 2 (de dezincriminare)
(nu se aplică) (în vigoare la data judecăţii)
axa timpului ",
T
Data săvârşirii faptei r Momentul judecării definitive a faptei
(infracţiune, la acest moment)
Momentul ieşirii din vigoare a Legii nr. 1 şi al intrării în vigoare a Legii nr. 2 (de dezincriminare)
***
B. Dacă a avut loc judecarea definitivă, se aplică legea nouă, de dezincriminare, care nu mai prevede fapta drept
infracţiune, iar nu legea veche - care incrimina fapta - sub imperiul căreia a avut loc comiterea respectivei fapte:
Legea penală nr. 1 (incriminează fapta) Legea penală nr. 2 (de dezincriminare)
(s-a aplicat deja) __________ (în vigoare după condamnarea definitivă)
T Jşeaglică^^
Data săvârşirii faptei Momentul judecării definitive

(infracţiune, la acest moment) a faptei
Momentul ieşirii din vigoare a Legii nr. 1 şi al intrării în vigoare a Legii nr. 2 (de dezincriminare)
C. Ilustrarea dinamică (suprapusă) în timp a acţiunii conjugate (retroactive, active şi ultraactive) a dezincrim inării:
Legea penală nr. 1: Legea penală nr. 2: Legea penală nr. 3:

incriminează fapta dezincriminează fapta reincriminează fapta
data comiterii faptei (A)
(X): (Z):
momentul la care se pune yr momentul la care se pune problema
problema (Y): judecării faptelor (A), (B) sau (C)
judecării faptei (A) momentul la care se pune
problema judecării faptei
(B)
- Legea nr. 1 nu poate ultraactiva, pentru a guverna, la momentul (X), situaţia faptei (A) - va retroactiva Legea nr. 2.
- Legea nr. 2 va guverna activ, la momentul (Y), situaţia faptei (B), respectiv se va aplica retroactiv în raport de soluţionarea
raportului penal de conflict născut prin comiterea faptei (A), judecată la momentul (X).
- Legea nr. 3 nu poate retroactiva, la momentul (Z), pentru a guverna situaţia faptelor (A) sau (B) - va ultraactiva
Legea nr. 2.
- Legea nr. 2 nu poate ultraactiva, ia momentul (Z), pentru a guverna situaţia faptei (C) - va activa Legea nr. 3.
anterior în timpul în timpul după după executarea

urmăririi urmăririi penale judecăţii judecata sancţiunii
penale definitivă,
în timpul executării sancţiunii
Ilustrarea sistemelor de apreciere a dezincriminării

(in abstracto/in concreto)
Legea nr. 1 - incriminează tipul de faptă (A) Legea nr. 2 - NU mai incriminează tipul de faptă (A)
sub nicio formă concretă posibilă de manifestare
(X, YsauZ)
axa
timpului
_________ L_
Fapta concretă (X):

se încadrează juridic
în incriminarea (A) / / \ Fapta concretă (Z):
se încadrează juridic în incriminarea (A)
Fapta concretă (Yj: se încadrează juridic în incriminarea (A)
- In acest caz, potrivit sistemului de apreciere în abstract a caracterului dezincriminator al legii (care nu mai este consacrat
de legiuitorul penal actual), Legea nr. 2 ar fi considerată drept lege de dezincriminare.
- In acest caz, potrivit sistemului de apreciere în concret a caracterului dezincriminator al legii (consacrat de legiuitorul
penal actual),
Legea nr. 2 este considerată (de asemenea) drept lege de dezincriminare. ________________________________
***
Legea nr. 1 - incriminează tipul de faptă (A) Legea nr. 2 - incriminează în continuare tipul de faptă (A),
Fapta concretă (Y): Fapta concretă (Z): Fapta concretă (Y): Fapta concretă (Z):
se încadrează juridic se încadrează juridic se încadrează juridic se încadrează juridic
în incriminarea (A) în incriminarea (A) în incriminarea (A) în incriminarea (A)
- In acest caz, potrivit sistemului de apreciere în abstract a caracterului dezincriminator al legii (care nu mai este consacrat
de legiuitorul penal actual), Legea nr. 2 NU ar fi considerată drept lege de dezincriminare, ci (doar) ca o lege penală mai
favorabilă sub aspectul modificării condiţiilor de incriminare [în raport de acele fapte concrete care, deşi se puteau încadra juridic
în tipul de infracţiune (A), potrivit Legii nr. 1, nu se mai pot încadra juridic astfel potrivit Legii nr. 2].
- în acest caz, potrivit sistemului de apreciere în concret a caracterului dezincriminator al legii (consacrat de legiuitorul
penal actual), Legea nr. 2 este considerată drept lege de dezincriminare (dar numai) în raport de fapta concretă
(X), rămânând lege de incriminare în raport de faptele concrete (Y) şi (Z) (eventual, faţă de acestea ar putea fi apreciată ca lege
penală mai favorabilă, sub aspectul modificării condiţiilor de tragere la răspundere penală ori al modificării regimului sancţionator,
dacă au operat şi asemenea modificări).
Secţiunea a 4-a. Aplicarea legii penale mai favorabile

(principiul mitior lexj
§1. Conceptul de lege penală mai favorabilă
în materia aplicării în timp a legii penale este cunoscut de multă vreme (şi reglementat
expres) un concept specific: legea mai favorabilă Acest principiu de aplicare în
timp a legii penale a fost elaborat pentru a oferi o soluţie (în egală măsură) legală şi echitabilă
situaţiilor apărute ca urmare a limitelor pe care le prezintă principiul activităţii legii penale, atunci
când apar ipoteze de succesiuni normative (care nu se încadrează în conceptul de
dezincriminare)ll]. în acest sens, este de observat că, în momentul în care apar modificări ale
reglementării penale, aplicarea legii potrivit principiului activităţii nu mai este posibilă. Dacă un
raport juridic de conflict continuă a fi guvernat de dispoziţii legale ieşite din vigoare la momentul
respectiv, atunci înseamnă că acestea ultraactivează (din perspectiva datei lor de aplicare),
supravieţuind (parţial) dincolo de data scoaterii lor din vigoare. în schimb, dacă raportul de
conflict va fi guvernat de dispoziţiile legale noi, în vigoare la data aplicării, atunci acestea
retroactivează (în raport de momentul comiterii faptei), aplicându-seîn considerarea unui
eveniment comis înainte de intrarea lor în vigoare.
Impunerea apriorică (predeterminată), prin lege, a oricăreia dintre aceste două soluţii posibile
de rezolvare a unei asemenea situaţii (fie ultraactivitatea legii vechi, fie retroactivitatea legii noi)
ar fi reprezentat o soluţie rigidă şi potenţial inechitabilă. O asemenea rezolvare ar fi riscat să
încalce principii fundamentale ale materiei (şi să violeze drepturi şi libertăţi esenţiale ale
persoanelor), fără a oferi măcar garanţia unei consecvente asigurări a interesului general (public).
Prin urmare, soluţia aplicării legii penale care se va dovedi, pe caz concret, a fi mai favorabilă
făptuitorului* 121 (dintre reglementările care îşi reclamă incidenţa în rezolvarea anumitor raporturi
penale de conflict) - principiul -s-a impus ca alternativa cea
mai viabilă. Rezolvarea astfel configurată este echitabilă pentru persoana care a intrat în conflict
cu legea penală (garantând, totodată, respectarea principiilor fundamentale ale dreptului penal)
şi reprezintă - în acelaşi timp - o soluţie flexibilă, adaptabilă oricărui caz concret ce poate să apară
în practică.
111
Reamintim că, deşi în sens larg [de pildă, potrivit semnificaţiei dispoziţiei din art. 15 alin. (2) din Constituţie]
noţiunea de lege penală mai favorabilă include şi referirea la conceptul de dezincriminare, totuşi, în sens restrâns
(corespunzător reglementării penale), cele două tipuri de legi sunt distincte. în acest din urmă sens (pe care îl vom
utiliza în continuare), raportarea la noţiunea de lege penală mai favorabilă exclude luarea în considerare a cazurilor
de dezincriminare (identificate potrivit modelului de apreciere în concret - după cum s-a indicat anterior). Drept
urmare, conceptul de lege penală mai favorabilă (stricto sensu) implică premisa unei succesiuni normative în urma
căreia o anumită faptă, aşa cum a fost ea comisă în concret, continuă a fi calificată juridic drept faptă incriminată (îşi
găseşte încadrarea juridică într-o anumită normă de incriminare), în fiecare dintre reglementările penale care s-au
succedat după săvârşirea sa!
121
Precizarea că este vorba despre legea cea mai favorabilă pentru este necesară, deoarece calificarea
unei reglementări penale (din mai multe reglementări existente, care îşi dispută aplicarea) ca fiind mai favorabilă
decât celelalte se poate realiza (teoretic) şi din perspectiva interesului general (public), aşadar, din unghiul de
percepţie al apărării sociale. Sub acest aspect, s-ar putea aprecia că reglementarea penală cea mai favorabilă pentru
stat/societate/colectivitate este (adeseori) tocmai aceea care se prezintă a fi cea mai puţin favorabilă (cea mai
drastică) pentru făptuitor. Acreditarea unui asemenea înţeles al conceptului mitior lex ar conduce însă la o
accentuare a neajunsurilor pe care (tocmai) principiul de aplicare în timp a legii penale mai favorabile îşi propune să
le asaneze (nerespectarea unor principii fundamentale ale dreptului penal, încălcarea unor drepturi şi libertăţi
esenţiale ale persoanei, aprecierea ca prioritare a intereselor etatice în detrimentul celor individuale etc.). Este de
observat că precizarea în cauză lipseşte din formularea expresă a textelor legale în materie [art. 15 alin. (2) din
Constituţie şi art. 5 CP; ea reiese mai clar din reglementarea cuprinsă în art. 6 CP], impunându-se însă (în principiu)
din punct de vedere al unei interpretări logico-raţionale a acestora.
în esenţă, principiul mitior lex enunţă ideea potrivit căreia, dacă pentru rezolvarea unui raport
de conflict există mai multe reglementări care îşi dispută incidenţa (deoarece au intervenit
modificări în materia dreptului penal între data apariţiei raportului juridic de constrângere şi
momentul stingerii sale), atunci se va da aplicare prevederii care prezintă cele mai mari
avantaje/beneficii pentru subiectul pasiv al acestui raport juridic (persoana care a comis fapta
incriminată). în acest fel, dacă veghea reglementare (activă la data comiterii faptei, apoi ieşită din
vigoare - însă înainte de stingerea raportului de conflict) este mai favorabilă pentru făptuitor,
atunci ea va ultraactiva (se va aplica la un moment posterior scoaterii sale din vigoare). Aceasta
reprezintă reglementarea cunoscută de către persoana care a comis fapta, astfel încât dispoziţii
penale noi, mai drastice, nu i s-ar putea aplica retroactiv (s-arîncălca principiul fundamental al
legalităţii incriminării şi sancţiunilor de drept penal). Din contră, dacă noua reglementare (care nu
era în vigoare la momentul săvârşirii faptei) este mai favorabilă pentru făptuitor, atunci ea va
retroactiva (se va aplica în soluţionarea juridică a unui eveniment născut anterior datei la care a
început să activeze). Supravieţuirea fostei reglementări nu s-ar mai putea justifica, în raport de
noile standarde socio-juridice implementate în materie penală (reevaluarea legală a gravităţii unui
tip de conduită profită, în mod obiectiv, celor care sunt supuşi - sau urmează a fi supuşi -
consecinţelor decurgând din adoptarea, în trecut, a acelui comportament, dacă respectiva
reevaluare le este favorabilă/ le atrage o situaţie mai puţin drastică).
Lămurită fiind, astfel, sfera de referinţă a conceptului de lege penală mai favorabilă, rămâne
de stabilit sub ce aspecte poate fi apreciată o reglementare penală ca fiind mai favorabilă decât o
altă asemenea reglementare. Cu alte cuvinte, trebuie determinate criteriile în funcţie de care se
determină caracterul mai favorabil al unei legi penale, prin comparaţie cu altă lege penală
(singularul nu exclude pluralul). Apreciem că modalitatea cea mai bună pentru a identifica aceste
criterii rezidă în extragerea lor din rândul instituţiilor fundamentale ale dreptului penal. Se
imprimă, astfel, (şi) o - corectă - ierarhie a verificării/valorificării lor, necesară unor
corespunzătoare soluţii practice. După cum se cunoaşte, domeniul dreptului penal este structurat
pe baza celor trei instituţii fundamentale: infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept
penal. în materia criteriilor de identificare a caracterului de lege penală mai favorabilă, fiecărei
instituţii fundamentale îi corespunde un astfel de criteriu, şi anume: instituţiei fundamentale a
infracţiunii îi corespunde criteriul modificării condiţiilor de incriminare[1]; instituţiei fundamentale a
răspunderii penale îi corespunde criteriul modificării 111
111
Considerăm că, în raport de cele exprimate, se impune o precizare, care priveşte criteriul modificării
condiţiilor de incriminare, în lumina trecerii de la sistemul de identificare abstracto a la aprecierea acesteia
in concreto (aspecte asupra cărora am oferit explicaţii în secţiunea anterioară, referitoare la dezincriminare). Astfel,
potrivit fostei reglementări (conform Codului penal din 1968, dezincriminarea se identifica după un sistem abstract de
apreciere), nu se ridica nicio problemă în privinţa indicării modificării condiţiilor de incriminare drept un criteriu valid
de apreciere a legii penale mai favorabile (stricto sensu). Aceasta, tocmai pentru că se considera că există o diferenţă
(de esenţă) între a afirma că o faptă nu (mai) este prevăzută de legea penală, respectiv că o faptă nu întruneşte toate
elementele constitutive ale unei infracţiuni. Aşadar, se aprecia că este (doar) o lege penală mai favorabilă (sub
aspectul modificării condiţiilor de incriminare) - iar nu o lege de dezincriminare - acea lege nouă care menţinea
incriminarea unui anumit tip de faptă, operând însă modificări constitutive ale structurii acesteia, astfel încât unele
conduite concrete care îşi găsiseră încadrarea juridică drept infracţiuni în fostul conţinut normativ deveneau
irelevante penal potrivit noului conţinut juridic al acelei incriminări. O asemenea situaţie, apreciată însă de lege lata -
potrivit sistemului de identificare in concreto a caracterului dezincriminator al unei noi reglementări -, va conduce la
indicarea legii noi drept lege de dezincriminare (în raport de acele conduite concrete care nu mai pot fi încadrate
juridic în noua formulă de incriminare a genului respectiv de infracţiune), iar nu doar ca o (simplă) lege penală mai
favorabilă (sub aspectul modificării condiţiilor de incriminare). Pentru acest motiv, s-ar părea că adoptarea sistemului
de identificare în concret a caracterului dezincriminator al legii noi conduce la dispariţia criteriului modificării
condiţiilor de incriminare din rândul criteriilor potrivit cărora urmează a se stabili caracterul mai favorabil al unei legi
(stricto sensu) în comparaţie cu alte legi penale. Acest criteriu pare
condiţiilor de tragere la răspundere penală (modificarea condiţiilor de urmărire penală şi de

judecată); instituţiei fundamentale a sancţiunilor de drept penal îi corespunde criteriul modificării
regimului sancţionator.
§2. Aplicarea legii penale mai favorabile anterior momentului judecării

definitive a unor cauze
a) Prin reglementarea inserată în art. 5 CP (cu denumirea marginală „Aplicarea legii penale
mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei"), la alin. (1), legiuitorul dispune: „în cazul în
care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai
multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă".
Dispoziţiile astfel indicate se găsesc în deplină concordanţă cu standardul normativ
constituţional [avem în vedere prevederea din art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală]111.
Reglementarea penală este mai cuprinzătoare însă decât cea constituţională sub aspectul sferei
de cuprindere a acţiunii în timp a legii penale mai favorabile. Astfel, dacă din textul pre-indicat al
Legii fundamentale se desprinde (expres) doar atributul legii mai favorabile de a se aplica
retroactiv, din dispoziţia art. 5 CP reiese aptitudinea unei asemenea legi de a se aplica fie
retroactiv, fie ultraactiv. Se instituie, prin urmare, principiul aplicării extraactive a legii penale mai
favorabile (până la judecarea definitivă a unor cauze).
b) Este de observat că dispoziţia din art. 5 CP instituie un segment temporal (delimitează un

anumit fragment, precis determinat, pe axa timpului) în cadrul căruia, dacă se produc modificări în
materie penală (care au incidenţă în raport de anumite cauze concrete), urmează a se da efect
procedurii de aplicare a principiului mitior lex. Aşadar, aplicarea legii penale mai favorabile nu
constituie un principiu cu acţiune nelimitată în timp, fiind restrâns doar la anumite ipoteze strict şi
expres reglementate. Prin urmare, este extrem de important a stabili cu precizie limitele în cadrul
cărora devine incident acest principiu de aplicare în timp a legii penale (respectiv fixarea datei de
debut şi a celei de final a segmentului temporal în intervalul căruia este aplicabilă dispoziţia art. 5
CP). Potrivit reglementării legale, aceste momente sunt reprezentate, pe de o parte, de data
săvârşirii infracţiunii (momentul de debut al intervalului temporal de referinţă), iar, pe de altă
parte, de data judecării definitive a cauzei (momentul de final al acestui segment din axa
timpului).
a fi fost extras problematicii identificării legii penale mai favorabile (stricto sensu) şi integrat în rândul criteriilor
specifice problematicii identificării legii de dezincriminarel Cu toate acestea, suntem de părere că respectivul criteriu
nu a părăsit în totalitate sfera de interes a identificării legii penale mai favorabile (stricto sensu), fiind doar parţial
preluat/transformat ca indicator al dezincriminării. Astfel, este (cel puţin teoretic) posibil ca, deşi o anumită faptă
concret săvârşită să fie apreciată (încadrată juridic) ca infracţiune, atât în temeiul legii vechi, cât şi al alteia noi,
condiţiile de incriminare ale uneia dintre aceste legi succesive să fie mai favorabile făptuitorului decât cele consacrate
de cealaltă lege. Spre exemplu: un anumit comportament constituie infracţiune în formă agravată potrivit unei legi,
dar, potrivit altei legi, aceeaşi faptă se încadrează doar ca infracţiune în conţinut simplu (de bază) (luăm ca premisă
împrejurarea că, în rest - de pildă, sub aspectul regimului sancţionator aplicabil formelor de bază, respectiv agravată
ale acelei infracţiuni -, nu operează niciun fel de modificare legală între legea veche şi cea nouă). Un astfel de caz se
poate indica, de pildă, în materia infracţiunii de tulburare de posesie, prin violenţă sau ameninţare ori desfiinţarea
semnelor de hotar, în comparaţia dintre fostul Cod penal [art. 220 alin. (2) prevedea o asemenea faptă drept
infracţiune în conţinut agravat] şi Codul penal actual [art. 256 alin. (1) reglementează o asemenea faptă doar ca
infracţiune în conţinut simplu, de bază].
[1]
După cum s-a mai menţionat, prevederea în cauză statuează că „Legea dispune numai pentru viitor, cu
excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile".
în ceea ce priveşte stabilirea datei săvârşirii -după cum am precizat deja[1)-,

legiuitorul român urmează teoria acţiunii. Potrivit acesteia, infracţiunea se consideră săvârşită la
momentul la care s-a finalizat activitatea (acţiunea sau inacţiunea) prin care este comisă fapta* 121
(iar nu neapărat la data la care s-a conturat urmarea-finală, definitivă-consecutivă acestei
activităţi).
Acest moment nu ridică probleme de stabilire în cazul activităţilor infracţionale lipsite de o
desfăşurare în timp care să fie relevantă penal (aşa-numitele infracţiuni de moment/ instantanee).
Prin urmare, dacă de la data comiterii unei asemenea infracţiuni şi până la judecarea definitivă a
cauzei (de soluţionare a raportului juridic de conflict născut ca urmare a săvârşirii acesteia)
intervin modificări ale reglementării penale (cu incidenţă în raport de respectiva cauză), atunci,
dintre legile succesive (cea veche şi cea nouă), se va alege aceea cu dispoziţiile cele mai favorabile
faţă de situaţia concretă a făptuitorului, care se va aplica în baza art. 5 CP. Dacă aceasta va fi o
lege scoasă din vigoare la data judecării definitive a cauzei (legea veche), atunci ea se va aplica
ultraactiv. Dacă, dimpotrivă, aceasta (legea mai favorabilă) va fi legea în vigoare la data judecării
definitive a cauzei (legea nouă), atunci ea se va aplica retroactiv. înainte de a se cunoaşte, pe caz
concret, care dintre legile succesive este mai favorabilă în raport de speţa determinată, se poate
afirma generic că se va aplica extraactiv legea penală mai favorabilă! Această extraactivitate
generică se va concretiza, ulterior, după caz, fie în retroactivitatea legii noi, fie în ultraactivitatea
legii vechi.
în ceea ce priveşte infracţiunile cu desfăşurare (relevantă penal) în timp infracţiunile continue,
continuate, de obicei şi progresive-, se impune distingerea momentului consumării (data la care
fapta comisă dobândeşte relevanţă penală în forma tip) de momentul epuizării (data la care se
încheie definitiv procesul de comitere a faptei, respectiv aceea la care încetează procesul de
amplificare/transformare a rezultatului consecutiv activităţii infracţionale desfăşurate anterior).
După cum am specificat deja, infracţiunile continue, continuate şi cele de obicei se consideră
săvârşite (ca regulă, ceea ce interesează - şi - sub aspectul aplicării în timp a legii penale) la
momentul epuizării [regula se desprinde din prevederile cuprinse în art. 154 alin. (2) CP].
Dimpotrivă, infracţiunile progresive se consideră săvârşite (sub acelaşi aspect) la momentul
consumării [regula se desprinde din prevederile cuprinse în art. 154 alin. (3) CP].
în acest caz, dacă fapta incriminată comisă este o infracţiune continuă ori una continuată sau
de obicei, pentru a se aplica art. 5 CP, este necesar să fi avut loc o succesiune de legi penale
(incidente cu privire la speţa respectivă) acestei infracţiuni
(şi până la judecata definitivă a cauzei). în ceea ce priveşte situaţia unor legi penale care s-ar
putea succeda între momentul consumării şi momentul epuizării unei asemenea infracţiuni, acesta
nu reprezintă un caz de aplicare a legii penale mai favorabile. Chiar dacă legea în vigoare la data
consumării faptei este mult mai favorabilă decât aceea ulterioară, în vigoare la momentul
epuizării, aplicare va avea aceasta din urmă, potrivit principiului activităţii legii penale (art. 3 CP) [3).
Motivul este reprezentat de data la care se consideră săvârşită
111
A se vedea prezentarea principiului activităţii legii penale.
121
După cum va reieşi în continuare din expunerea referitoare la conţinutul constitutiv al infracţiunii, este vorba
despre finalizarea comiterii elementului material din cadrul laturii obiective a conţinutului infracţiunii.
131
Exemplificăm prin raportare la o infracţiune de lipsire de libertate în mod ilegal (faptă continuă) ori la o
infracţiune de furt săvârşită în condiţiile unei fapte continuate, respectiv la o infracţiune de hărţuire (infracţiune de
obicei). Dacă oricare dintre aceste activităţi infracţionale debutează (se consumă) pe data de 1 februarie a unui an şi
se finalizează (epuizează) la 10 februarie a aceluiaşi an, potrivit art. 154 alin. (2) CP, momentul la care se vor aprecia
drept săvârşite va fi data de 10 februarie. Presupunem, în continuare, că pe 5 februarie a intervenit o lege penală
nouă, care modifică - de pildă - regimul sancţionator aplicabil fiecăreia dintre aceste fapte (aspect sub care se poate
percepe clar aplicarea legii mai favorabile). în aceste condiţii, aplicare va avea (doar) legea nouă. în
infracţiunea: fiind vorba despre momentul epuizării (în cazul acestor tipuri de infracţiuni), reiese
că fapta s-a săvârşit sub imperiul legii în vigoare la epuizare - iar nu la consumare - (corespunzător
dispoziţiilor art. 3 CP) şi - deci - c loc o succesiune de legi de la
săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a corespunzător prevederii din
art. 5 CP. Desigur, dacă ulterior momentului epuizării intervin noi modificări legale (incidente în
cauză) până la judecarea definitivă, atunci între legea activă la data epuizării şi această lege nouă
(aceste legi noi) se va urma procedura de identificare şi de aplicare a legii mai favorabile
(niciodată însă între legea în vigoare la data consumării şi aceea în vigoare la data epuizării unei
astfel de infracţiuni)111.
Dacă însă infracţiunea comisă este una progr, iar între data consumării (finalizarea activităţii
de săvârşire a faptei, producerea rezultatului iniţial, mai puţin grav) şi momentul la care încetează
procesul de amplificare progresivă a rezultatului (apariţia rezultatului final, mai grav, în absenţa
intervenţiei subsecvente a făptuitorului) se produce o succesiune normativă penală (de interes
pentru cauza respectivă), atunci devine incident principiul potrivit art. 5 CP. Chiar dacă legea
întrebuinţată pentru a rezolva raportul de conflict ar fi cea nouă (ipoteză posibilă, alături de aceea
în care incidenţă ar avea legea veche), aplicarea acesteia nu se va produce în baza art. 3 CP (ca în
cazul celorlalte infracţiuni cu durată - relevantă - de desfăşurare în timp), ci în baza principiului
legii penale mai favorabile121. De precizat că data la care încetează activitatea infracţională în
cazul unei fapte progresive este apreciată drept dată de comitere a infracţiunii, astfel cum este
aceasta încadrată juridic în urma producerii (ulterioare) a rezultatului final, mai grav. în acest sens
sunt dispoziţiile exprese ale art. 154 alin. (3) CP|3). * 1 * 3
măsura în care ea ar fi mai puţin drastică decât cea veche, este de subliniat faptul că incidenţa sa va avea loc în baza
principiului activităţii (art. 3 CP), iar nu cu titlu de lege moifovorobilâ (potrivit art. 5 CP). în schimb, chiar dacă această
reglementare ar fi mai severă decât cea în vigoare la 1 februarie, tot ea ar urma să se aplice.
[1]
Explicaţia logică este dată de faptul că, în cazul infracţiunilor continue, continuate şi al celor de obicei,
activitatea de săvârşire a faptei este prelungită în timp de către făptuitor, după momentul consumării, până la data
epuizării. Prin urmare, în cazul unor infracţiuni continue, continuate ori de obicei, infractorul ar putea pune capăt
activităţii pe care o comite, anterior intrării în vigoare a noii legi penale. Dacă aceasta este mai drastică, reiese că el -
continuând săvârşirea faptei şi după intrarea ei în vigoare - şi-a asumat riscul unei soluţionări mai severe/mai puţin
favorabile (în privinţa sa) a raportului juridic penal de conflict în comiterea căruia persistă!
I2]
Raţiunea acestei soluţii provine din faptul că, spre diferenţă de infracţiunile continue/continuate/de obicei,
infracţiunea progresivă nu implică o desfăşurare în timp (între data consumării şi cea a epuizării) a elementului
material (activitatea de săvârşire a faptei), ci doar o amplificare a urmării (rezultatului) acesteia, fără o intervenţie
susţinută a făptuitorului. Prin urmare, acesta nu are posibilitatea (existentă în cazul celorlalte infracţiuni cu durată de
desfăşurare în timp - relevantă penal) de a controla evoluţia faptei după consumare, până la epuizare. Ar fi, aşadar,
inechitabil a-i aplica obligatoriu legea în vigoare la epuizare (presupunând că este diferită de cea în vigoare la
consumare şi-potenţial - mai severă decât aceea)-s-ar putea încălca regula neretroactivităţii unei dispoziţii mai puţin
favorabile, respectiv principiul fundamental al legalităţii (incriminării şi/sau sancţiunilor de drept penal). în schimb,
dacă legea nouă ar fi mai favorabilă decât cea anterioară, făptuitorul ar avea drept la aplicarea acesteia (potrivit
principiului mitior lex), în egală măsură cu o persoană care a comis o infracţiune de moment/instantanee (la aceeaşi
dată la care acesta a încetat activitatea de comitere a infracţiunii progresive).
[3]
De exemplu, ne raportăm la o infracţiune de loviri cauzatoare de moarte, care pe caz concret s-ar caracteriza
drept infracţiune progresivă. Astfel, presupunem că, la 1 februarie a unui an, X îl îmbrânceşte pe Y, iar acesta din
urmă se dezechilibrează, cade şi se loveşte la cap de bordura trotuarului. Câteva zile mai târziu (pe 10 februarie, de
pildă), Y decedează în urma unor complicaţii cauzate de lovitura iniţială imputabilă lui X. în acest caz, fapta iniţial
încadrată juridic ca infracţiune de lovire/vătămare corporală se reîncadrează juridic, după survenirea decesului
victimei, ca infracţiune de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Această din urmă infracţiune se apreciază a fi
săvârşită încă de la 1 februarie, chiar dacă decesul s-a produs abia pe 10 februarie. Prin urmare, dacă pe 5 februarie
ar intra în vigoare o nouă lege penală, care ar modifica - de exemplu - sancţiunea aplicabilă pentru infracţiunea de
loviri cauzatoare de moarte, se va compara legea penală în vigoare la 1 februarie cu cea în vigoare la (şi după) 10
februarie, urmând a se aplica, în soluţionarea speţei concrete deduse judecăţii, aceea dintre ele care ar produce
consecinţe juridice (penale) mai favorabile în sarcina lui X.
Referitor la celălalt moment (final) care delimitează segmentul temporal reglementat potrivit
art. 5 CP, acesta este reprezentat de da judecării definitive a cauzei. Identificarea precisă a
evenimentului în cauză este realizată prin raportare la dispoziţii legale cuprinse în Codul de
procedură penală. Astfel, conform prevederilor cuprinse în art. 551 şi art. 552 CPP, legiuitorul
stabileşte mai multe momente la care rămâne definitivă hotărârea unei instanţe penale, în funcţie
de o serie de aspecte variabile111. în esenţă, regula constă în aceea că hotărârea unei instanţe
penale (indiferent de tipul acesteia121 sau de gradul instanţei judecătoreşti) se apreciază a fi
definitivă atunci când nu mai poate fi atacată (în continuare) prin căiordinare[3] de atac (sub
aspectul aprecierii unei hotărâri penale ca fiind definitivă, este irelevantă posibilitatea ca aceasta
să fie atacată, pe viitor, printr-o cale extraordinară de atac).
Astfel, dacă de la momentul săvârşirii unei infracţiuni (potrivit distincţiilor ce trebuie a fi
operate în raport de tipurile infracţiunilor) până la judecarea definitivă a cauzei (identificată
potrivit prevederilor procesuale penale referitoare la imposibilitatea unei atacări ordinare
subsecvente a unei hotărâri a instanţei penale) au intervenit una sau mai multe legi penale (dacă
acestea sunt, totodată, relevante în raport de o anumită cauză determinată), se impune
compararea lor şi alegerea, spre aplicare, doar a aceleia care conţine prevederile cele mai
favorabile pentru făptuitor. în evaluare nu vor intra niciuna dintre legile care şi-au încetat
activitatea (au fost scoase din vigoare) anterior momentului săvârşirii infracţiunii 141, precum nici
vreuna dintre legile a căror activitate ar începe (prin intrare în vigoare) ulterior momentului la
care cauza respectivă se apreciază a fi fost definitiv judecată. în acest ultim caz, aplicarea
principiului mitior lex nu mai este posibilă în temeiul art. 5 CP, putând interveni, eventual, potrivit
dispoziţiilor cuprinse în art. 6 CP (dacă sunt întrunite, pe caz concret, ipotezele acolo
reglementate). 1 2 * 4 * * * * * * * *
[1]
Art. 551 CPP (cu denumirea marginală „Rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe") dispune:
„Hotărârile primei instanţe rămân definitive: 1. la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă contestaţiei sau
apelului; 2. la data expirării termenului de apel sau de introducere a contestaţiei: a) când nu s-a declarat apel sau
contestaţie în termen; b) când apelul sau, după caz, contestaţia declarată a fost retrasă înăuntrul termenului; 3. la
data retragerii apelului sau, după caz, a contestaţiei, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel sau
de introducere a contestaţiei; 4. la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestaţia".
Art. 552 CPP (cu denumirea marginală „Rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de apel şi a hotărârii pronunţate în
calea de atac a contestaţiei") dispune: „(1) Hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia,
atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel. (2) Hotărârea pronunţată în calea de
atac a contestaţiei rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când contestaţia a fost admisă şi procesul a
luat sfârşit în faţa instanţei care o judecă".
[2]
De lege loto, există cinci tipuri de hotărâri prin care instanţa poate soluţiona procesul penal. Potrivit art. 396
alin. (1) CPP, acestea sunt: hotărâre de condamnare; hotărâre de renunţare la aplicarea pedepsei; hotărâre de
amânare a aplicării pedepsei; hotărâre de încetare a procesului penal; hotărâre de achitare.
131
Potrivit Codului de procedură penală, împotriva unei hotărâri judecătoreşti se pot exercita căi de atac.
Acestea se împart în ordinare şi extraordinare. Căi ordinare de atac sunt, de lege loto, apelul şi contestaţia (în cazurile
în care este expres prevăzută de lege). Căi extraordinare de atac sunt, în momentul de faţă: contestaţia în anulare,
recursul în casaţie, revizuirea, redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate.
[4]
Infractorul nu are vocaţie la aplicarea dispoziţiilor niciunei legi ieşite din vigoare la data când infracţiunea se
consideră săvârşită, indiferent cât de favorabile i-arfi ele. Aceasta, pentru că, dacă s-ar admite a se coborî suficient
de mult în timpîn comparaţia legilor, infractorul ar putea să identifice adeseori legi penale care nici măcar nu conţin
incriminarea unui anumit tip de comportament, incriminat însă în contemporaneitate (de pildă, Pravila lui Vasile
Lupu nu conţinea incriminări referitoare la domeniul infracţionalităţii informatice ori vizând regimul circulaţiei pe
drumurile publice)! Pentru acelaşi motiv, nu există acces la aplicarea legii penale mai favorabile în cazul succesiunii
de legi penale intervenite între data consumării şi momentul epuizării infracţiunilor continue, continuate sau
de obicei (legea în vigoare la data consumării şi-a încetat activitatea la data epuizării - apreciată ca moment al
săvârşirii -, fiind, aşadar, o lege scoasă din vigoare anterior momentului săvârşirii infracţiunii).
c) Examenul de comparaţie a două (sau mai multor) legi penale cu incidenţă în

raport de o anumită speţă determinată, pentru a decide aplicarea uneia dintre ele potrivit
principiului mitiorlex,trebuie să parcurgă - atunci când evaluarea are loc, în baza art. 5 CP, anterior
pronunţării unei hotărâri definitive - o serie de etape, pentru a garanta, în practică, o soluţionare
corectă. Aceste etape corespund criteriilor de identificare a caracterului mai favorabil al unei legi
penale în relaţie cu alte legi penale.
Este de observat că legiuitorul nu indică, potrivit art. 5 CP, niciun criteriu potrivit căruia
urmează a se aprecia caracterul mai favorabil al uneia dintre legile succesive. Prin urmare -
conform argumentului de interpretare logico-raţională ubilexnon distinguit, necnos distinguere
debemus -, reiese că aprecierea urmează a se realiza prin prisma oricărui criteriu posibil, aşadar,
prin luarea în considerare a tuturor acestor criterii.
Această posibilitate ridică o problemă subsecventă, referitoare la modul în care se va
soluţiona ipoteza (posibilă) în care una dintre legi se califică a fi mai favorabilă decât alta potrivit
unui criteriu, în timp ce o alta se califică a fi mai favorabilă decât aceasta potrivit altui criteriu. De
principiu, criteriile de identificare a caracterului mai favorabil al unei legi penale (prin comparaţie
cu alte legi penale) se ordonează ierarhic, unele în raport de altele (precum se ordonează ierarhic,
de altfel, şi instituţiile fundamentale ale dreptului penal din care decurg aceste criterii)111.
Astfel, în primul rând, este necesar a se verifica dacă fapta concret săvârşită se poate încadra
juridic ca infracţiune (şi în ce formă) potrivit tuturor reglementărilor care s-au succedat. Dacă
potrivit uneia dintre acestea nu mai este posibilă calificarea respectivei fapte concrete ca
reprezentând o infracţiune (nu se justifică încadrarea sa juridică într-o normă de incriminare),
atunci legea în cauză va fi incidenţă în guvernarea acelui raport juridic, dar nu cu titlu de lege
penală mai favorabilă (stricto sensu), ci ca lege de dezincriminare.
Dacă se depăşeşte, cu rezultat negativ, această etapă (fapta se încadrează juridic ca
infracţiune în toate reglementările survenite), atunci se va trece la următoarea verificare. Se va
căuta identificarea unei reglementări în care, deşi fapta comisă se califică drept infracţiune, totuşi,
condiţiile de incriminare să poată fi apreciate ca fiind mai favorabile decât ale celorlalte
111
Altfel spus, unele criterii au puterea de a identifica, în mod superior altora, o lege penală mai favorabilă. De
exemplu, să presupunem următoarea situaţie: legea nr. 1 prevede că o anumită faptă constituie infracţiune, pentru
care tragerea la răspundere penală se realizează din oficiu, iar pedeapsa este închisoarea de la 1 la 3 ani; legea nr. 2
menţine incriminarea acelei fapte, dispune că tragerea la răspundere penală a infractorului este condiţionată de
formularea unei plângeri prealabile (de către persoana vătămată) şi ridică limitele pedepsei aplicabile (închisoare de la
2 la 5 ani). Presupunând că o persoană (X) a comis fapta în timp ce era în vigoare legea nr. 1, dar nu a fost definitiv
judecată înainte de a intra în vigoare legea nr. 2, urmează a se determina legea mai favorabilă ce i se va aplica. Legea
nr. 1 este mai favorabilă sub aspectul pedepsei (limitele sancţiunii legale sunt mai mici decât în legea nr. 2). Legea nr.
2 este însă mai favorabilă sub aspectul condiţiilor de tragere la răspundere penală (dispunând că urmărirea nu se face
din oficiu, ci la plângere prealabilă). în acest caz, dacă persoana vătămată depune plângere prealabilă (după intrarea
în vigoare a legii nr. 2), opţiunea reiese în mod clar: mai favorabilă va fi legea nr. 1 (tragerea la răspundere penală a
infractorului, în acest caz concret, ar urma a se realiza - în mod cert - indiferent care ar fi legea aplicabilă; în schimb,
pedepsirea acestuia va fi mai puţin drastică prin alegerea legii nr. 1). Pe de altă parte, în ipoteza în care persoana
vătămată nu formulează (din diverse motive) plângere prealabilă, după intrarea în vigoare a legii nr. 2, apare situaţia
în care legea nr. 1 este mai favorabilă decât legea nr. 2 după un anumit criteriu, în timp ce legea nr. 2 este mai
favorabilă decât legea nr. 1 după un alt criteriu. Importanţa criteriilor şi consecinţa cea mai benefică pentru făptuitor,
obţinută ca urmare a priorităţii acordate unuia sau altuia dintre aceste criterii, vor indica legea mai favorabilă
aplicabilă, precum şi ierarhia criteriilor. Or, este de observat că, potrivit criteriului modificării condiţiilor de tragere la
răspundere penală, este posibil a se evita cu totul condamnarea (implicit, şi pedepsirea) infractorului, în timp ce,
potrivit criteriului modificării regimului sancţionator, acesta va fi condamnat, dar (eventual) la o pedeapsă mai redusă.
în mod evident, preferabilă este evitarea condamnării (iar nu doar stabilirea unei pedepse mai puţin severe), aşa încât
mai favorabilă (în ipoteza dată) va fi considerată legea nr. 2. Prin urmare, criteriul ierarhic superior este - în
confruntarea celor două aici exemplificate - criteriul modificării condiţiilor de tragere la răspundere penală (care
prevalează faţă de cel al modificării regimului sancţionator)!
reglementări în discuţie. O verificare subsecventă a legilor respective trebuie să aibă loc şi din
punct de vedere al următorului criteriu: (posibila) modificare a condiţiilor de tragere la răspundere
penalăll]. Dacă potrivit vreunei reglementări fapta incriminată nu va putea angaja răspunderea
penală a făptuitorului, atunci aceea va constitui legea mai favorabilă (sub acest aspect, al
modificării condiţiilor de urmărire penală sau de judecată).
Dacă nici din punct de vedere al acestui criteriu nu se va putea stabili o reglementare ca fiind
mai favorabilă decât celelalte, în raport de cazul concret analizat, atunci se va trece la compararea
legilor penale sub aspectul ultimului criteriu de departajare: regimul sancţionator. Va fi, astfel, mai
favorabilă reglementarea care va permite cea mai puţin severă sancţionare penală a făptuitorului,
respectiv sancţionarea acestuia în cele mai avantajoase condiţii pentru el.
d) în măsura în care niciuna dintre verificările astfel indicate nu permite stabilirea uneia
dintre reglementările penale succesive ca fiind mai favorabilă făptuitorului, în comparaţie cu
celelalte (dintre acelea care au intervenit după săvârşirea faptei incriminate, până la judecarea
definitivă a cauzei), atunci reiese că nu se poate face aplicarea principiului mitior lex. Este posibil
(aşadar) ca toate reglementările succesive să fie identice prin raportare la o anumită situaţie de
fapt (distincţiile care au condus la adoptarea unei legi noi să nu se refere la respectivul caz
concret)121.
Tntr-o atare ipoteză, se ridică întrebarea care dintre reglementări urmează a fi, totuşi,
aplicată (în mod formal): cea veche ori cea nouă? Ne exprimăm adeziunea faţă de soluţia potrivit
căreia incidenţă în rezolvarea cauzelor de acest tip trebuie să îi fie acordată legii noi, în vigoare la
momentul soluţionării raportului de conflict.
Aceasta, pentru că, producând efecte identice cu acelea determinate de legea veche, în
raport de speţa concretă, nu există niciun impediment pentru ca legii noi să i se permită aplicarea
retroactivă* 131. Pe de altă parte, din acelaşi motiv, nu există vreo raţiune pentru care legii vechi să
i se permită aplicarea (supravieţuirea) ultraactivă, peste momentul formal al scoaterii sale din
vigoare (nu există niciun temei pentru ca organul judiciar să pronunţe o soluţie, la un anumit
moment dat, în temeiul unei reglementări inactive, dacă poate pronunţa exact aceeaşi soluţie, în
aceeaşi cauză, dar în baza unei reglementări active). Prin urmare, o asemenea situaţie se va
rezolva (în aprecierea noastră) potrivit principiului activităţii legii
[11
în reglementarea anterioară, dat fiind faptul că dezincriminarea se aprecia in abstracto, iar criteriul
modificării condiţiilor de incriminare funcţiona, cu întreaga sa eficienţă, drept criteriu de identificare a legii penale
mai favorabile (stricto sensu) - anterior unei judecări definitive a unor cauze -, verificarea pe caz concret a incidenţei
acestuia dispensa (de regulă) de verificări suplimentare referitoare la celelalte criterii. De lege lata însă, dată fiind
trecerea majorităţii ipotezelor care ţineau de acest criteriu de identificarea legii mai favorabile în sfera de incidenţă a
modelului de apreciere in concreto a legii de dezincriminare, considerăm că operaţiunea de comparare a legilor
succesive în aplicarea principiului mitior lex trebuie să includă (neapărat) şi verificarea criteriului referitor la condiţiile
de tragere la răspundere penală (chiar dacă a fost deja utilizat, cu rezultate pozitive, ceea ce a mai rămas din criteriul
modificării condiţiilor de incriminare).
121
De pildă, în reglementarea Codului penal anterior, infracţiunea de ucidere din culpă, în conţinut de bază,
atrăgea o pedeapsă cu închisoarea de la unu la 5 ani [art. 178 alin. (1)]. Situaţia a rămas neschimbată de lege lata [art.
192 alin. (1)]. Presupunând că, în raport de o anumită speţă determinată de ucidere din culpă, instanţa decide că o
condamnare cu executare efectivă la o pedeapsă concretă de 3 ani închisoare reprezintă soluţia corespunzătoare,
reiese că nu se poate aprecia că vreuna dintre aceste două reglementări ar fi mai favorabilă decât cealaltă (sub
niciunul dintre criteriile de departajare pre-indicate).
131
Practic, neretroactivitatea (interdicţia - de principiu - a retroactivităţii) reprezintă o garanţie instituită în
beneficiul destinatarilor legii penale. Ea urmează a fi cu stricteţe respectată, prin urmare, în toate ipotezele posibile în
care încălcarea sa ar putea conduce la o lezare a drepturilor acestora. în schim b, imperativul respectării sale nu se
mai menţine în cazurile în care o formală transgresare a regulii astfel instituite este irelevantâ pentru situaţia juridică
a unei persoane (consecinţele respectării acestui principiu fiind identice cu acelea consecutive nerespectării sale)!
noi (în conformitate cu dispoziţiile art. 3 CP), iar nu prin raportare la principiul aplicării legii mai
favorabile (potrivit art. 5 CP).
e) O regulă esenţială în materie de aplicare a legii penale mai favorabile (care reiese din
ansamblul expunerii realizate, fiind constant precizată în doctrină) constă în aceea că
determinarea caracterului mai favorabil al unei legi, în raport de alte legi penale, nu se poate
realiza niciodată în mod abstract (în general), ci exclusiv pe caz concret. Astfel, este imposibil şi
incorect a se afirma - dată fiind succesiunea a două sau mai multor legi penale, într-o perioadă
anume-că, în toate cazurile, una dintre acele legi se va prezenta ca fiind mai favorabilă decât
cealaltă (celelalte). Aceasta, deoarece infracţiunea reprezintă, întotdeauna, o faptă concretă, care
se săvârşeşte în contextul particular al unui ansamblu specific de împrejurări de natură obiectivă
şi/sau subiectivă, care o individualizează în comparaţie cu orice altă infracţiune de acelaşi gen,
comisă de o altă persoană sau chiar de aceeaşi persoană, dar într-un context diferit.
în realitate, existând o multitudine extrem de sporită de variabile care pot fi evidenţiate de
fiecare cauză concretă în parte, prin comparaţie cu orice altă cauză concretă asemănătoare, se
poate ajunge la situaţia (uneori improbabilă, dar nu cu totul imposibilă) în care, deşi una dintre
legile succesive pare să fie net mai favorabilă faţă de cealaltă (celelalte), totuşi, această aptitudine
să nu se verifice în mod efectiv, în absolut toate cazurile concrete din realitatea obiectivă. Se
poate întâmpla ca în 99 de cazuri din o sută să se dovedească a fi mai favorabilă legea veche, iar
într-un caz să apară, totuşi, ca fiind mai favorabilă legea nouă (ori invers).
De aceea, evaluarea comparativă a legilor succesive în vederea aplicării principiului
mitiorlexnu trebuie să se efectueze niciodată superficial şi pornind de la idei preconcepute,
indiferent cât de zdrobitor mai favorabilă pare să se prezinte, în general, una dintre legile aflate în
comparaţie faţă de cealaltă (celelalte). Practic, cel care face aplicarea legii trebuie să efectueze o
operaţiune psihică, în care să stabilească, mintal, câte o soluţie corespunzătoare cauzei analizate,
prin valorificarea fiecărei legi penale în parte dintre cele succesiv intervenite (de la data săvârşirii
infracţiunii până la aceea a judecării definitive a cauzei). în final, se vor compara rezultatele
(soluţiile) astfel configurate, iar aceea care va prezenta cel mai sporit beneficiu real, concret
pentru făptuitor va fi apreciată a fi legea mai favorabilă în cauza dată, urmând a fi aleasă spre
aplicare potrivit art. 5 CP[1].
Prin urmare, identificarea şi aplicarea principiului legii penale mai favorabile reprezintă o
operaţiune eminamente judiciară, pe care o poate efectua - doar în concret - numai (şi numai)
organul competent de aplicare a legii penalei 111
111
Cu titlu de exemplu, ne raportăm la cazul aşa-numitelor legi cu limite de pedeapsă asimetrice. De pildă,
considerăm că, pentru o anumită infracţiune, legea nr. 1 prevede o pedeapsă cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani, în
timp ce, pentru aceeaşi infracţiune, legea nr. 2 prevede închisoarea de la 1 an la 4 ani (legea care dispune minimul
special mai redus prevede un maxim special mai mare, iar aceea care dispune un maxim special mai mic instituie un
minim special superior). într-o asemenea ipoteză, nu se poate aprecia ab initio, în mod abstract, că legea nr. 1 ar fi
mai favorabilă (pe motiv că prevede un minim special mai redus de pedeapsă) sau că - dimpotrivă - legea nr. 2 ar fi
mai favorabilă (pentru că instituie un maxim special mai redus al pedepsei aplicabile). în realitate, va trebui analizată
fiecare cauză concretă în parte (dintre cele în raport de care se ridică problema incidenţei uneia dintre aceste
reglementări cu titlu de lege penală mai favorabilă). în raport de acele speţe în care instanţa va aprecia (în lumina
tuturor circumstanţelor obiective şi subiective de comitere a faptei) că există un grad scăzut de periculozitate socială,
impunându-se o pedeapsă orientată spre minimul special, va reieşi că dispoziţii mai favorabile conţine legea nr. 1
(care permite stabilirea unei pedepse minime mai scăzute decât legea nr. 2). Din contră, în raport de acele cauze
concrete în care se va aprecia că gradul de periculozitate este sporit, impunându-se stabilirea unei pedepse cât mai
ridicate, va reieşi că prevederi mai favorabile cuprinde legea nr. 2 (care nu permite stabilirea unei pedepse maxime
atât de mari precum legea nr. 1).
f) Din această din urmă observaţie se desprinde un aspect de o deosebită importanţă în

materia principiului mitior lex, şi anume interdicţia combinării dispoziţiilor penale mai favorabile
din legi (reglementări) diferite/distincte - interdicţia de a se crea o lex tertia în activitatea de
aplicare a legii penale mai favorabile.
Astfel, organul jurisdicţional care aplică legea nu are competenţa de a construi, conjunctural,
pentru fiecare făptuitor în parte, o „lege" (cea mai favorabilă posibil) adaptată personal cazului
respectiv, prin îmbinarea unor fragmente normative (care nu au fost concepute, prin voinţa
legiuitorului, a coexista) desprinse din surse de drept separate, a căror cumulare nu s-a aflat
niciodată în intenţia emitentului lor. Din contră, cel care are (doar) competenţa aplicării legii
trebuie să compare normele aflate în succesiune şi să o aleagă dintre ele (astfel cum se prezintă
fiecare dintre acestea, în parte, în comparaţie cu fiecare dintre celelalte reglementări succesive,
luate - de asemenea -în parte) pe aceea care, în ansamblu, conduce la o soluţie mai favorabilă
(decât soluţiile indicate prin aplicarea oricărei alte legi aflate în proces de evaluare, potrivit art. 5
CP).
A prelua unele dintre prevederile unei legi (mai favorabile, privite separat, în sine, decât
dispoziţiile corespunzătoare ale unei alte legi penale, succesive), aplicându-le combinat cu unele
reglementări cuprinse într-o altă lege (prevederi care, luate separat, în sine, ar fi - la rândul lor -
mai favorabile decât dispoziţiile corespunzătoare din cealaltă lege), nu mai reprezintă o aplicare
propriu-zisă a niciuneia dintre legile astfel comparate. Un asemenea procedeu conduce, în fapt, la
crearea, ad-hoc, a unei reglementări aparte (un întreg nou, care nu mai echivalează cu niciuna
dintre entităţile de la care s-a preluat câte o fracţie, pentru a se contura respectiva soluţie de
drept). Această din urmă reglementare la care s-ar ajunge ar fi diferită atât faţă de legea veche,
cât şi de cea nouă (aflate în concurs de aplicare, potrivit principiului mitior lex). Ea ar reprezenta o
adevărată lex tertia (o lege terţă, nouă, distinctă de acelea supuse evaluării), care ar emana de la
organul de aplicare a legii (cel care efectuează comparaţia legilor succesive, pentru a o identifica,
dintre acestea, pe aceea mai favorabilă în raport de un anumit caz concret)111.
Or, o asemenea competenţă nu aparţine autorităţii judecătoreşti, ci numai puterii legiuitoare.
A se admite altfel ar semnifica a permite unei puteri etatice, neabilitată constituţional în acest
sens, să devină creator/emitent de reglementare juridică, alături (sau chiar în contra) autorităţii
legiuitoare. Prin urmare, s-ar viola principiul constituţional (suprem) al separaţiei puterilor în stat,
ceea ce nu se poate admite, fiind - prin urmare - strict interzisă o asemenea practică.
111
Propunem următorul exemplu, pentru o mai bună înţelegere a conceptului tex tertia. Să presupunem că,
potrivit unei legi (nr. 1), se prevede drept infracţiune o anumită faptă, pentru care pedeapsa stabilită de legiuitor este
închisoarea de la 1 la 5 ani. Să presupunem, în continuare, că aceeaşi lege nu prevede drept mecanism de
individualizare a executării pedepsei instituţia suspendării sub supraveghere a executării (pedeapsa care se aplică se
execută efectiv). înainte de judecarea definitivă a unui caz referitor la comiterea respectivei infracţiuni, considerăm
că intră în vigoare legea nr. 2, care prevede pentru fapta în cauză o pedeapsă cu închisoarea de la 2 la 7 ani (limite
sporite), dar care introduce posibilitatea aplicării unei pedepse care să nu fie executată efectiv, suspendându-se (sub
supraveghere) această executare. A combina prevederile mai favorabile privind sancţiunea (din legea nr. 1) cu
posibilitatea acordată de cealaltă lege (nr. 2) de a se suspenda executarea pedepsei care se va aplica ar reprezenta
crearea unei lex tertia, procedeu strict interzis. Prin urmare, în aplicarea principiului mitior lex, instanţa va trebui să
decidă dacă, în raport de cazul concret dedus judecăţii, se prezintă a fi mai favorabilă (doar) legea nr. 1 ori (doar)
legea nr. 2. Organul judiciar nu poate îmbina fragmente disparate ale acestor reglementări, pentru a le aplica
împreună, căci (în exemplul dat) aplicarea unei pedepse (pentru acea infracţiune) între 1 şi 5 ani închisoare, cu tot cu
posibilitatea suspendării executării respectivei pedepse, reprezintă o soluţie care nu s-a aflat niciodată în voinţa
legiuitorului (nici a celui de la care a emanat legea nr. 1, nici a celui de la care a emanat legea nr. 2). Prin urmare, o
asemenea rezolvare juridică nu ar mai constitui nici caz de aplicare (propriu-zisă) a legii nr. 1, nici a legii nr. 2, ci a unei
reglementări terţe acestora (un fel de lege nr. 3), conturată însă nu prin voinţa legiuitorului, ci prin decizia
conjuncturală a organului judiciar.
Cele astfel statuate (interdicţia creării unei prin aplicarea principiului mitiorlex)
constituie o evidenţă legislativă obiectivă, de sorginte constituţională, fiind admise în mod unanim
(constant şi repetat) de întreaga doctrină (contemporană, precum şi anterioară).
g) Nuîn ultimul rând (ca importanţă)-fiind strâns legată de chestiunea anterior indicată- se
impune a statua cu privire la maniera în care trebuie efectuată comparaţia legilor succesive,
pentru determinarea aceleia mai favorabile făptuitorului, din punct de vedere al sistemului de
apreciere a interdicţiei de a se crea o lex tertia. Astfel, s-au conturat două maniere de interpretare
a semnificaţiei şi a sferei de acoperire a conceptului lex tertia (respectiv două sisteme de
apreciere a incidenţei interdicţiei corespunzătoare acestei noţiuni).
Plecându-se de la punctul comun, necontestat, potrivit căruia nu este permisă combinarea
dispoziţiilor mai favorabile dintr-o reglementare penală cu acelea aparţinând unei alte
reglementări penale succesive, în vederea aplicării legii penale mai favorabile, doctrina a fost
scindată (mai mult ca oricând în perioada imediat ulterioară intrării în vigoare a Codului penal
actual) între un model (sistem) de interpretare restrictivă (stricto sensu) şi un model (sistem) de
interpretare extensivă (lato sensu) a conceptului lex tertia. S-a ridicat, practic, problema limitelor
în care se poate aprecia că se încalcă sau nu interdicţia creării unei lex tertia prin operarea
anumitor combinări ale unei reglementări penale cu dispoziţii ale unei reglementări succesive 111!
Potrivit interpretării stricte, restrictive, prin lextertia (stricto sensu) se înţelege orice formă de
combinare a unor dispoziţii penale aparţinând unei reglementări cu prevederi penale aparţinând
unei alte reglementări, succesivă celeilalte. în această viziune, nu se admite existenţa niciunei
excepţii de la această interdicţie, iar orice combinare a unor dispoziţii din legi diferite, succesive,
se apreciază a conduce la crearea unei lex tertia, reprezentând, aşadar, un procedeu prohibit.
Potrivit unei alte viziuni de interpretare, mai largă (lato sensu), se pleacă de la aceeaşi
afirmare a interdicţiei de a crea lextertia, nuanţându-nsă semnificaţia (sfera de cuprindere) a
acestui concept. Astfel, se operează cu noţiunea de instituţii cu aplicare autonomăl2],
111
în concret, controversa a vizat aplicarea în timp a legii penale - ca lege penală mai favorabilă (intervenită
anterior judecării definitive a unor cauze) - prin compararea dispoziţiilor cuprinse în fosta reglementare penală
(corespunzătoare activităţii Codului penal de la 1968) în raport de noua legislaţie penală (cea de lege lata, de după
intrarea în vigoare a Codului penal actual).
[2]
Noţiunea de instituţie cu aplicare autonoma implică o viziune care evidenţiază faptul că materia dreptului
penal este reglementată pe instituţii. Astfel, alături de instituţiile fundamentale - infracţiunea, răspunderea penală,
sancţiunile de drept penal - şi subordonate acestora, se conturează o serie de instituţii specifice (precum: tentativa,
participaţia penală, formele pluralităţii de infracţiuni şi regimul sancţionării acestora, prescripţia răspunderii penale,
suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei etc.). Aceste instituţii reprezintă grupări de norme juridice care
reglementează în mod particular o anumită materie penală, în cadrul mai larg, de ansamblu al unei legi penale.
Fiecare dintre aceste grupări de norme/instituţii se găseşte în relaţii de conexiune şi interdependenţă cu celelalte
instituţii reglementate în cadrul legii penale (în sistemul de drept penal). Concepţia instituţiilor cu aplicare autonoma
afirmă, în plus, că respectivele grupări de norme manifestă, pe lângă această interdependenţă/conexiune cu
ansamblul reglementării ce le conţine, şi o anumită autonomie relativă faţă de aceasta (respectiv faţă de alte instituţii
cu aplicare autonomă din cadrul aceleiaşi reglementări). Pe baza afirmării acestei autonomii relative, a devenit
posibilă (pentru o parte a doctrinei şi practicii judiciare) aprecierea că, dincolo (şi separat) de succesiunea de
ansamblu a legilor penale în timp, se poate urmări o continuitate sau discontinuitate a reglementării la nivelul fiecărei
instituţii cu aplicare autonomă. Aprecierea creării unei lex tertia ar fi, prin urmare, permutată de la nivelul unei
aprecieri globale (vizând comparaţia generică, de ansamblu a prevederilor din două sau mai multe legi penale
succesive) la nivelul unei aprecieri punctuale, efectuate separat în raport de fiecare instituţie cu aplicare autonomă în
parte (succesiunea reglementării acestor instituţii transcendând, într-un fel, succesiunii reglementării întregului cadru
normativ ce le integrează). Practic, se afirmă că o combinare a unor dispoziţii din legi penale succesive, vizând însă
reglementarea unei aceleiaşi astfel de instituţii (cu aplicare autonomă), nu violează interdicţia creării unei lex tertia
(în aplicarea principiului mitior lex). în această viziune, s-a apreciat că o astfel de încălcare a interdicţiei
considerându-se că orice combinaţie a unor dispoziţii din legi penale succesive, care aparţin însă
aceleiaşi instituţii cu aplicare autonomă, nu ar reprezenta, de fapt, crearea unei lex tertia. Aceasta
din urmă ar rămâne a se aprecia ca fiind creată (operând o interdicţie în acest sens) numai atunci
când combinarea reglementărilor succesive diferite ar viza prevederi care nu ar fi incluse în cadrul
aceleiaşi instituţii cu aplicare autonomă (fiind îmbinate dispoziţii din legi succesive, cu
apartenenţă la instituţii - cu aplicare autonomă - distincte)111.
Această din urmă concepţie a fost acreditată, în mod obligatoriu pentru instanţe (pentru o
scurtă perioadă de timp), printr-o decizie obligatorie a instanţei supreme (pronunţată sub forma
unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală)121.
La scurt timp după această statuare jurisprudenţială obligatorie (pentru instanţe), a
intervenitînsă o decizie a Curţii Constituţionale131, care a infirmat, practic, soluţia în cauză. Drept
menţionate ar decurge numai dintr-o combinare a unor dispoziţii care reglementează, în legi penale succesive,
instituţii (cu aplicare autonomă) diferite.
I1]
Pentru exemplificare, ne raportăm la următorul tip de situaţie posibilă. Presupunem că o persoană a comis
mai multe infracţiuni - sub forma unei pluralităţi de infracţiuni, şi anume concursul de infracţiuni - pe când era în
vigoare legea penală nr. 1. înainte de judecarea definitivă a cauzei a intrat în vigoare legea penală nr. 2. Putem
presupune că legea nr. 1 prevede, în raport de fiecare infracţiune în parte, un regim sancţionator mai puţin drastic
decât legea nr. 2. Pe de altă parte, legea nr. 1 dispune un regim sancţionator mai drastic decât cel instaurat de legea
nr. 2 cu privire la sancţionarea generală a concursului de infracţiuni. într-o interpretare lato sensu a conceptului de lex
tertia, nu se va aprecia încălcată regula interdicţiei combinării dispoziţiilor mai favorabile din legi succesive dacă se
vor aplica prevederile din legea nr. 1 cu privire la sancţionarea individuală a infractorului respectiv, pentru fiecare
infracţiune concurentă în parte, aplicându-se apoi prevederile din legea nr. 2 cu privire la stabilirea pedepsei finale
incidente pentru întreaga pluralitate de infracţiuni comisă de acesta. în schimb, potrivit unei interpretări stricto sensu
a conceptului de lex tertia, o asemenea soluţie ar fi interzisă, ca reprezentând o nepermisă combinare a unor
dispoziţii mai favorabile reglementate în legi penale succesive.
[2]
Decizia nr. 2/2014 a Completului pentru dezlegarea (prealabilă) a unor chestiuni de drept în materie penală
din cadrul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (M. Of. nr. 319 din 30 aprilie 2014). Prin decizia în cauză s-a stabilit că
aplicarea legii penale mai favorabile, în cazul reglementat de art. 5 CP (aşadar, anterior judecării definitive a cauzei),
se va face pe instituţii autonome, respectiv că prescripţia răspunderii penale reprezintă o astfel de instituţie cu
aplicare autonomă, în raport de instituţia pedepsei. Astfel, s-a apreciat că, „în principiu, o instituţie autonomă de
drept penal presupune o noţiune cu o reglementare distinctă, unitară, ce nu poate fi disociată şi, totodată,
beneficiază de reguli de funcţionare proprii, de natură a-i asigura independenţa. Aşadar, instituţiile autonome sunt
instituţiile al căror mecanism de aplicare funcţionează separat de încadrare şi/sau pedeapsă şi ale căror condiţii de
existenţă sunt diferite de faptul juridic faţă de care sunt apreciate ca fiind autonome. Efectele instituţiilor autonome
nu sunt generate de acelaşi tip de fapt juridic. (...) Având în vedere că efectele instituţiilor autonome nu sunt generate
de acelaşi tip de fapt juridic, instituţiile enumerate mai sus sunt autonome şi între ele, nu doar faţă de incriminare şi
sancţiune. Operaţiunea de aplicare a instituţiilor descrise anterior este autonomă în cadrul evaluării legii penale mai
favorabile. Instituţiile autonome presupun o etapă distinctă de aplicare, ulterioară stabilirii încadrării şi/sau pedepsei,
necondiţionată de încadrarea într-o anumită lege penală şi/sau de pedeapsa ori limitele de pedeapsă stabilite
conform unei legi penale, în cazul succesiunii de legi penale în timp. Modul în care legiuitorul concepe anumite
instituţii sau modul în care legiuitorul concepe operaţiunea de aplicare a anumitor instituţii - separat şi necondiţionat
de încadrare şi/sau pedeapsă - relevă caracterul autonom al acestora (...) Pedeapsa decurge însă din norma care
incriminează fapta, are un caracter accesoriu acesteia. (...) Unitatea dintre incriminare şi pedeapsă exclude
posibilitatea, în cazul legilor succesive, să se combine incriminarea dintr-o lege cu pedeapsa dintr-o altă lege. Aceeaşi
unitate împiedică şi combinarea dispoziţiilor de favoare privitoare la circumstanţe agravante şi atenuante, acestea
participând în egală măsură la configurarea cadrului legal unitar pe baza căruia se stabileşte incriminarea şi se
individualizează sancţiunea penală (...)".
[3]
Decizia C.C.R. nr. 265/2014 (M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014). Prin această decizie (infirmându-se, practic,
jurisprudenţa obligatorie anterioară, în sens contrar, a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), s-a statuat - cu putere
obligatorie generală - că „(...) dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit
combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile". Apreciem importantă
observaţia potrivit căreia această soluţie a fost pronunţată de către Curtea Constituţională în contextul sublinierii în
considerentele deciziei - care sunt, de asemenea, obligatorii şi care fac corp comun cu rezolvarea atinsă, expusă în
dispozitivul deciziei - a împrejurării că ea se impune în condiţiile particulare ale tranziţiei normative de la o lege
penală generală (fostul Cod penal) la o altă lege penală generală (Codul penal actual). Astfel, la parag. 34 al Deciziei
nr. 265/2014 se precizează că „specific analizei efectuate de Curte în prezenta cauză este faptul că în discuţie se pune
urmare, s-a impus (în mod obligatoriu, cu efecte generale - opozabile inclusiv faţă de legiuitorul
penal) sistemul de interpretare restrictivă (stricto sensu) a conceptului de lex tertia (şi a sferei de
incidenţă a interdicţiei creării acesteia). Astfel, în momentul de faţă, se poate afirma cu
certitudine că, în aplicarea legii penale mai favorabile (potrivit art. 5 CP - anterior judecării
definitive a cauzei), dispoziţiile penale succesive urmează a fi supuse unei evaluări de tip global
(comparaţia legilor penale în totalitatea/integralitatea fiecăreia), iar nu potrivit modelului bazat
pe afirmarea existenţei unor instituţii cu aplicare autonomâ[1].
Aşadar, operează o interdicţie strictă cu privire la orice tip de combinare a dispoziţiilor mai
favorabile din legi distincte, succesive. Practic, instanţa penală va trebui să întreprindă o evaluare
a fiecărei situaţii de fapt (cauze), prin aplicarea integrală a totalităţii dispoziţiilor (incidente) din
fiecare lege penală comparată (în procesul determinării legii mai favorabile) în parte. Ulterior, se
impune compararea rezultatelor atinse astfel. în măsura în care acestea sunt diferite în privinţa
cauzei supuse judecăţii, se va opta pentru soluţia particulară cea mai benefică inculpatului.
Reglementarea prin utilizarea căreia s-a ajuns la acea soluţie va reprezenta legea mai favorabilă
pe cazul concret respectiv, fiind aleasă în detrimentul celeilalte (celorlalte), efectuând-se, prin
aceasta, aplicarea principiului mitiorlex, corespunzător prevederilor art. 5 CP* 1 [2].
h) Este de observat că formularea legală este de tip imperativ [„în cazul în care de la
săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi
penale, se aplică legea mai favorabilă" Prin urmare, acordarea beneficiului mitior lex (anterior
judecării definitive) nu reprezintă o facultate (o posibilitate) lăsată la latitudinea organului judiciar,
fiind (în toate cazurile) obligatorie. Ea nu este condiţionată de
problema aprecierii legii penale mai favorabile prin compararea dispoziţiilor a două coduri penale, respectiv Codul
penal din 1969 şi actualul Cod penal" (a se vedea şi parag. 35-37, 40,42 din decizia pre-indicată). Prin urmare, s-ar
putea susţine caracterul rezonabil al ideii potrivit căreia soluţia aplicării legii penale mai favorabile prin compararea
exclusiv globală a legilor succesive, cu desconsiderarea completă a recurgerii la conceptul de instituţie cu aplicare
autonomă, nu ar putea fi generalizată şi extinsă şi la ipotezele în care s-ar ridica problema aplicării principiului mitior
lex'in raport de compararea uneia şi aceleiaşi legi penale generale (Codul penal) în forma anterioară, respectiv
posterioară unei modificări/completări punctuale a acesteia printr-o lege de mai scăzută anvergură.
Precizăm că deciziile Curţii Constituţionale pot fi consultate, în format electronic, pe site-ul https://www.ccr.ro/.
[1]
Este de menţionat că, la data de 15 noiembrie 2017, Guvernul României a adoptat un proiect de lege pentru
modificarea şi completarea (şi a) Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, potrivit căruia, în Legea nr. 187/2012 (legea
de punere în aplicare a Codului penal), urmează a se introduce un nou articol, după art. 236, anume art. 236 1, cu
următorul cuprins: „în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, pentru stabilirea şi aplicarea legii penale mai
favorabile nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive" (în acest sens, a se vedea
https://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2017/ll/Proiect-24.pdfsi http://gov.ro/ro/guvernul/sedinte-guvern/
modificarile-la-legislatia-penala-i-procesual-penala-adoptate-in-edinta-de-guvern).
[2]
Consecutiv pronunţării (şi publicării în Monitorul Oficial) a deciziei menţionate a Curţii Constituţionale,
instanţa supremă s-a conformat (de principiu) acestei rezolvări. în acest sens, au fost pronunţate mai multe decizii
obligatorii (sub formă de hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală) prin care s-
au oferit soluţii punctuale unor aspecte problematice, particulare, decurgând din afirmarea strictă a interdicţiei de a
se crea o lex tertia în procesul de aplicare (în timp) a legii penale mai favorabile (anterior judecării definitive a unor
cauze). A se vedea, în acest sens, spre exemplu, Deciziile Completului pentru dezlegarea unor probleme de drept în
materie penală de la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 5/2014 (M. Of. nr. 470 din 26 iunie 2014), nr. 10/2014 (M.
Of. nr. 502 din 7 iulie 2014), nr. 21/2014 (M. Of. nr. 829 din 13 noiembrie 2014), nr. 13/2015 (M. Of. nr. 410 din 10
iunie 2015), nr. 7/2016 (M. Of. nr. 251 di 5 aprilie 2016), nr. 11/2016 (M. Of. nr. 468 din 23 iunie 2016). în raport de
soluţia impusă obligatoriu ca efect al Deciziei C.C.R. nr. 265/2014, subzistă în continuare unele critici doctrinare, cu
referire la generalizarea acestei maniere de rezolvare a problemei în discuţie. în acest sens, a se vedea, de pildă
(printre altele), F L . S TRETEANU , D. N IŢU , op. cit., p. 137-140.
nicio formalitate procesuală penală (cum ar fi solicitarea persoanei beneficiare), trebuind să

opereze din oficiu (la nevoie chiar împotriva voinţei persoanei beneficiare)111.
i) în structura art. 5 CP mai este inserată încă o dispoziţie [în alin. (2)], potrivit căreia
„Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate
neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau
completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii
penale mai favorabile".
Prevederea (lipsită de corespondent expres în fosta reglementare penală generală) statuează,
în mod formal, explicit (şi - bineînţeles - echitabil), împrejurarea că efectul mai favorabil produs de
unele acte normative (izvoare ale dreptului penal), a căror existenţă sau conţinut a fost
infirmat(ă) (în condiţiile legii) după o perioadă în care au activat (şi au produs efecte juridice,
inclusiv potrivit principiului este conservat în beneficiul
persoanelor faţă de care aceste reglementări au avut incidenţă. Sunt vizate astfel (doar) acele
acte normative (dintre cele indicate de textul legal în cauză) care s-au găsit în vigoare între
momentul săvârşirii faptei incriminate şi data judecării definitive a respectivelor cauze penale.
Dispoziţia are în vedere anumite situaţii juridice nedorite, dar a căror incidenţă nu este
imposibilă (poate nici măcar improbabilă), a căror realitate nu reprezintă doar un exerciţiu
teoretic (de imaginaţie), fiind susţinută de cazuri concrete din trecut. Este vorba despre prevederi
normative care, după ce au activat o perioadă (bucurându-se de prezumţia de constituţionalitate)
- având incidenţă posibilă, în raport de anumite cazuri concrete, drept lege penală mai favorabilă -
, sunt declarate neconstituţionale (prin decizii ale Curţii Constituţionale). în măsura în care
acestea au fost deja aplicate, producându-şi efectele anterior publicării în Monitorul Oficial a
hotărârii de neconstituţionalitate, efectele acestora vor rămâne câştigate persoanei în beneficiul
căreia au acţionat. Astfel, dispoziţiile unei legi penale declarate neconstituţională vor continua să
producă efecte, în anumite cazuri, chiar după pronunţarea şi publicarea deciziei de
neconstituţionalitate, guvernând (până la stingere) acele raporturi de conflict faţă de care se
configurează drept aplicaţii ale principiului mitior lexl2].
Aceeaşi soluţie se impune, potrivit textului legal analizat, în privinţa dispoziţiilor penale
reglementate printr-o ordonanţă de urgenţă a Guvernului, în măsura în care aceasta a fost
respinsă (ulterior intrării sale în vigoare) sau aprobată cu modificări ori completări care infirmă,
practic, soluţia normativă aplicată/aplicabilă unor cauze, cu titlu de lege penală mai favorabilă.
Oricât de dezirabilă ar fi inexistenţa unor asemenea situaţii, posibilitatea (istoric confirmată
a) existenţei lor impunea formularea unei soluţii legale corespunzătoare. Prin prevederea din art.
5 alin. (2) CP s-a impus o atare rezolvare, care respectă principiile fundamentale ale dreptului
penal şi este (totodată) echitabilă faţă de persoanele beneficiare. S-au conferit practic, în acest
fel, efecte juridice reale (efective) situaţiilor în care, din motive ce nu pot fi imputate
destinatarilor legii penale, s-a creat o aparenţă (eronată) de constituţionalitate a * 121
111
Desigur, beneficiarul poate solicita aplicarea legii mai favorabile şi poate indica maniera în care apreciază că
s-ar putea realiza, în privinţa sa, recurgerea optimă la principiul mitior lex.
121
Potrivit pct. 2.2. din Expunerea de motive a proiectului noului Cod penal, în legătură cu această prevedere s-a
arătat: „în privinţa aplicării în timp a legii penale, s-a impus completarea dispoziţiilor privind aplicarea legii penale mai
favorabile în cursul procesului cu prevederea din art. 5 alin. (2), referitoare la situaţia actelor normative
neconstituţionale, respectiv a ordonanţelor de urgenţă respinse sau aprobate cu modificări, dat fiind că aceste acte,
deşi îşi încetează - în tot sau în parte, după caz - activitatea, continuă să se aplice situaţiilor juridice aflate la un
moment dat sub imperiul lor, în măsura în care sunt mai favorabile". Documentul poate fi consultat on-line, în format
electronic, la adresa de internet http://www.cdep.rO/proiecte/2009/300/00/4/em304.pdf.
unor prevederi normative ori situaţiilor în care au fost în vigoare (chiar dacă sub un fel de „condiţie
rezolutorie") dispoziţii legale în privinţa cărora s-a concretizat, ulterior, o aptitudine de
infirmare/de cenzură de care erau acestea afectate ab initio. Dispoziţiile art. 5 alin. (2) CP urmează
însă a fi strict interpretate, nefiind aplicabile, prin extensie, cu privire la interpretările obligatorii
ale unor dispoziţii legale, stabilite prin jurisprudenţa instanţei supreme (RIL/HP)ll).
Aplicarea ultraactivă a legii penale mai favorabile {art 5 CP) în cazul unei infracţiuni instantanee
momentul data judecării faptei
săvârşirii
infracţiunii Legea nr. 2
perioada în care este în vigoare Legea penală nr. 1 [care se perioada în care este în vigoare Legea penală nr. 2
aplică ultraactiv, dacă este mai favorabilă decât Legea nr. 2 (care NU SE APLICĂ dacă nu este mai favorabilă
sub aspectul: {condiţiilor de incriminare), condiţiilor de decât Legea penală nr. 1)
tragere la răspundere penală, regimului sancţionator]
Aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile {art 5 CP) în cazul unei infracţiuni instantanee
momentul data judecării faptei
săvârşirii
infracţiunii Legea nr. 2
V.
^igoar^Leî
perioada în care este în vigoard Legea penală nr. 1 perioada în care este în vigoare Legea penală nr. 2 [care
(care NU se aplică, dacă nu este mai favorabilă SE APLICĂ retroactiv, dacă este mai favorabilă ca Legea
decât Legea nr. 2) nr. 1 sub aspectul: {condiţiilor de incriminare),
condiţiilor de tragere la răspundere penală, regimului
sancţionator]
Aplicarea ultraactivă a legii penale mai favorabile {art. 5 CP) în cazul unei infracţiuni de durată de
tipul:
continuă, continuată, de obicei
momentul Legea nr. 1 Legea nr. 2 Legea nr. 3
consumării
momentul epuizării data judecării faptei
l (apreciat ca dată toini)
,1
CI^SL
Ic
K __J | JIV
perioada în)fare este în vigoare
perioada în care este în vigoare Legea perioada
“: ^ în care este în vigoare Legea penală nr. 3 (care NU va fi
penală nr. 1 (care NU va fi incidenţă, Legea penală nr. 2
incidenţă, dacă nu este mai
fiind ieşită din vigoare anterior [care va fi incidenţă, aplicându-se ultraactiv,
favorabilă decât Legea nr. 2)
aprecierii ca săvârşită a infracţiunii) dacă este mai favorabilă decât Legea nr. 3, sub
aspectul: {condiţiilor de incriminare),
condiţiilor de tragere la răspundere penală,
regimului sancţionator]
[1)
A se vedea Decizia C.C.R. nr. 265/2014 (sunt avute în vedere doar izvoarele normative de drept penal).
Aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile {art. 5 CP) în cazul unei infracţiuni de durată de
tipul:
continuă, continuată, de obicei * ***
momentul Legea nr. 1 Legea nr. 2 s S Legea nr. 3
consumării
■ £ ---------------- l (apreciat ca dată desăvârşirii infracţiişiii)
JL
Y
perioada în care este în vigoare
k ^JK
perioada în care esfe în vigoare
j
Legea penală nr. 2

Legea penală nr. 1
(care NU va fi incidenţă,
(care NU va fi incidenţă,
dacă NU este mai favorabilă
fiind ieşită din vigoare anterior
decât Legea nr. 3)
aprecierii ca săvârşită a infracţiunii)
*
*
* {art 5 CP) în cazul unei infracţiuni de durată de
Aplicarea ultraactivă a legii penale mai favorabile
tipul
progresivă
momentul Legea nr. 1 Legea nr. 2
consumării
|
(afeciat ca dată a săvârşirii inacţiunii)
------------ A
perioada în care este în vigoaiCl^egea penală nr. 1 [care va

fi incidenţă, aplicându-se ultraactiv, perioada în care este în vigoare Legea penală nr. 2
dacă este mai favorabilă decât Legea nr. 2, (care NU va fi incidenţă, dacă nu este mai favorabilă
sub aspectul: {condiţiilor de incriminare), condiţiilor decât Legea nr. 1)
de tragere la răspundere penală, regimului
sancţionator]
Aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile {art. 5 CP) în cazul unei infracţiuni de durată
de tipul progresivă
momentul Legea nr. 1 Legea nr. 2

consumării
V"
perioada în care este în vigoare Legea penală nr. 1
i
iat ca dată a săvârşiţi^ infracţiunii)
-
VvC
"Vr"
[care va fi incidenţă, aplicându-se retroactiv,
(care NU va fi incidenţă, dacă este mai favorabilă decât Legea nr. 2, sub
dacă nu este mai favorabilă decât Legea nr. 2) aspectul: (condiţiilor de incriminare), condiţiilor de
tragere la răspundere penală, regimului
sancţionator]
§3. Aplicarea legii penale mai favorabile ulterior momentului judecării

definitive a unor cauze
a) Prin reglementarea inserată în art. 6 CP (cu denumirea marginală „Aplicarea legii penale
mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei"), legiuitorul dispune cu privire la extinderea
beneficiului mitior lex(într-o anumită măsură) chiar şi atunci când succesiunea normativă a avut loc
(în raport de unele situaţii concret determinate) după data la care s-a finalizat judecarea unor
cauze. Acest moment (care marchează diferenţa între aplicarea legii penale mai favorabile în
temeiul art. 5, respectiv al art. 6 CP) este reprezentat de rămânerii definitive a unor hotărâri
judecătoreşti penale (de condamnare). în raport de
prevederile normative exprese din cuprinsul art. 6 CP, trebuie observat că, deşi există mai multe
soluţii procesuale penale posibile (referitor la latura penală a unor cauze), legiuitorul a înţeles să
limiteze ipotezele de aplicare a principiului după judecarea definitivă
doar la situaţia acelor cauze finalizate prin pronunţarea unor hotărâri de condamnare.
b) Trebuie subliniat de la bun început că această variantă de aplicare a legii mai favorabile
prezintă un caracter specific pronunţat, existând diferenţe majore în raport de ipoteza aplicării
principiului mitior lexîn baza art. 5 CP. Aceasta, deoarece, atunci când succesiunea legislativă
intervine, în raport de anumite cauze, anterior judecării definitive a acestora, se pune problema
alegerii unei legi (dintre mai multe apte a se reţine) spre a soluţiona raportul juridic penal de
conflict; se ridică, aşadar, chestiunea legii care se va aplica[1]. în schimb, dacă succesiunea
normativă a intervenit, în raport de unele cauze, posterior unei judecări definitive, există deja o
lege penală care a fost aplicată în mod definitiv, raportul de conflict fiind rezolvat (urmând doar ca
această soluţionare să îşi epuizeze consecinţele). Singurul aspect de elucidat într-o atare ipoteză
nu mai poate fi decât cel referitor la verificarea menţinerii legalităţii soluţiei definitive stabilite în
cauză (şi) prin raportare la noile dispoziţii legale (în vigoare la data la care urmează a se produce
consecinţele hotărârii definitive - de condamnare - pronunţate în temeiul unei reglementări care
şi-a încetat între timp activitatea)121.
Această verificare, la rândul său, nu poate fi absolută (nu poate viza toate aspectele posibile
care au fundamentat, în baza legii vechi, soluţia de condamnare), se efectuează numai din punct
de vedere al menţinerii legalităţii sancţiunii de drept penal aplicate. Motivul unei asemenea
limitări este reprezentat de existenţa autorităţii de lucru judecat a hotărârii (de condamnare)
definitiv pronunţate. Securitatea circuitului juridic impune, ca regulă, menţinerea consecinţelor
decurgând dintr-o hotărâre judecătorească definitiv pronunţată, chiarîn împrejurările modificării
ulterioare a cadrului normativ. Acest principiu (care împiedică rejudecarea, potenţial nelimitată -
şi cu soluţii posibil diferite -, a uneia şi aceleiaşi cauze) este exprimat prin conceptul de autoritate
de lucru judecatm, reprezentând o formă particulară de manifestare a principiului general de drept
non/ne bis in ideml4].
[1]
Art. 5 CP lasă instanţei libertatea de a determina care este legea penală mai favorabilă pe caz concret, aceasta
putând fi, după caz, ori legea veche (care se va aplica ultraactivândîn raport de momentul judecării cauzei), ori legea
nouă (care se va aplica retrooctivondin raport de data săvârşirii faptei incriminate). Această potenţialitate abstractă a
legii mai favorabile, conform art. 5 CP, de a ultraactiva, respectiv de a retroactiva permite calificarea aplicării legii
penale mai favorabile anterior unei hotărâri definitive ca fiind caracterizată de atributul extraactivitâţii (legea mai
favorabilă se va aplica în afara limitelor sale de activitate, în oricare sens: orientat fie spre trecut, fie spre viitor).
[2]
Prin urmare, potrivit art. 6 CP, singura ipoteză de aplicare a legii penale mai favorabile este aceea în care,
conform criteriilor prevăzute în acest text normativ, legea noua apare a fi mai favorabilă, situaţie în care ea se va
aplica retroactiv. Dacă, din contră, după respectivele criterii nu reiese că legea nouă ar fi mai favorabilă, nu se poate
discuta despre o aplicare (care ar fi ultraactivă) a legii vechi, cu titlu de lege mai favorabilă, deoarece aceasta s-a
aplicat deja, definitiv. Prin urmare, în ipoteza reglementată de art. 6 CP, şi anume atunci când succesiunea legislativă
se produce după o condamnare definitivă, singura ipoteză de aplicare a legii mai favorabile este redusă la (anumite
cazuri de) retroactivitatea legii noi. Aşadar, devine improprie întrebuinţarea conceptului de extraactivitate pentru a
desemna funcţionarea principiului mitior lex ulterior unei condamnări definitive, căci, într-o atare ipostază, legea mai
favorabilă se poate aplica în afara limitelor sale de activitate doar într-un singur sens (unidirecţionat), şi anume
orientat spre trecut.
[3]
A se vedea G R .G R . T HEODORU , op. cit., p. 711 ş.u.; C. G HIGHECI , în N. V OLONCIU , A.S. U ZLĂU ( COORD .),
op. cit., p. 23-26; I. N EAGU , M. D AMASCHIN , op. cit., p. 75-77.
l4]
în traducere liberă: nu de doua ori în aceeaşi cauzâ/pentru acelaşi motiv/pentru aceeaşi vină. Art. 6 CPP actual
(care are chiar denumirea marginală „Ne bis in idem") prevede regula în cauză drept principiu (fundamental) al
procedurii penale: „Nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când
faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă
încadrare juridică". De asemenea, conform dispoziţiei din art. 16 CPP (cu denumirea marginală „Cazurile care
împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale"), la alin. (1) lit. i), se enumeră drept impediment
Totodată, o modificare a unei soluţii definitiv impuse printr-o hotărâre judecătorească, drept
efect al intervenirii (ulterioare a) unei schimbări legislative, implică (într-o anumită măsură) şi o
ingerinţă a unei puteri a statului (cea legiuitoare) în sfera de autoritate a unei alte puteri a statului
(cea judecătorească). Se ridică, astfel, problema respectării principiului constituţional (de bază) al
separaţiei puterilor în stat. Or, dacă se poate accepta o limitare (relativă) a acestui din urmă
principiu fundamental al întregului sistem naţional de drept, dat fiind imperativul de a respecta un
alt principiu fundamental al întregii ordini de drept (şi anume principiul legalităţii), ingerinţe
suplimentare, lipsite de o justificare similară (suficient de puternică), nu (mai) pot fi admise 111.
De menţionat că, deşi verificarea existenţei legii penale mai favorabile, în temeiul art. 6 CP, se
face prin prisma unui singur criteriu (regimul sancţionator), reglementarea vizează în amănunt (în
alineatele textului normativ) o multitudine de ipoteze sancţionatorii particulare privitoare la
pedepse (principale, respectiv secundare), măsuri educative şi/sau măsuri de siguranţă.
c) Prin urmare, cadrul în care se permite funcţionarea principiului mitiorlex după momentul
judecării definitive a unor cauze (şi în raport de acestea) - conform art. 6 CP - este la fel de
cuprinzător precum este acela al aplicării legii penale mai favorabile anterior judecării definitive a
unor cauze (potrivit art. 5 CP). Astfel, se poate afirma că însuşi conceptul de lege penală mai
favorabilă a fost restrâns (sfera de cuprindere a noţiunii a fost redusă) potrivit art. 6 CP, prin
comparaţie cu reglementarea din art. 5 CP. Practic, indicate
de legiuitor, prin prisma cărora se permite identificarea unei legi (din mai multe, succesive) ca fiind
o lege mai favorabilă, este mai redus în raport de cauzele definitiv judecate decât în raport de
cauzele nedefinitiv judecate. în aplicarea art. 5 CP - după cum s-a arătat -, legea mai favorabilă
poate fi determinată prin recurgere atât la criteriul modificării condiţiilor de incriminare
(parţial/relativ), cât şi la criteriul modificării condiţiilor de tragere la răspundere penală, precum şi
la criteriul modificării regimului sancţionator. în schimb, în aplicarea art. 6 CP (potrivit unei analize
a prevederilor acestuia), reiese că singurul criteriu după care se poate aprecia că legea nouă este
mai favorabilă (urmând să fie incidenţă cu acest titlu) rezidă în modificarea regimului sancţionator
(şi doar sub anumite aspecte, expres reglementate).
Prin urmare, în măsura în care soluţionarea juridică a raportului de conflict, astfel cum s-a
realizat deja - în mod definitiv, potrivit fostei reglementări -, este legală, sub aspectul * 1
la demararea/continuarea exercitării acţiunii penale (acţiunea publică prin care organele competente ale statului trag
la răspundere penală infractorul) ipoteza în care „există autoritate de lucru judecat".
[1]
De altfel, acesta a fost şi principalul motiv pentru care reglementarea penală actuală nu a mai consacrat şi
ipoteza aplicării facultative a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive (prevedere existentă în fostul
Cod penal - cel de la 1968- potrivit art. 15, care purta chiar această denumire marginală). Conform art. 6 CP în
vigoare, este de observat că exprimarea legiuitorului este imperativă, aplicarea principiului mitior tex fiind obligatorie
(aşa cum este şi în cazul reglementat de art. 5 CP). Potrivit Expunerii de motive la proiectul noului Cod penal (pct.
2.2.), s-a statuat: „în contextul consacrării explicite în Constituţie a principiului separaţiei puterilor în stat, o altă
problemă care s-a cerut soluţionată a fost stabilirea relaţiei între principiul autorităţii de lucru judecat şi aplicarea
legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. în mod cert, principiul constituţional enunţat impune
reducerea la minimul necesar a atingerilor aduse autorităţii de lucru judecat, astfel că o restrângere a acestei
autorităţi se justifică doar în măsura în care ea are la bază tot un principiu de natură constituţională, cum este cazul
principiului legalităţii pedepsei. în consecinţă, s-a optat pentru menţinerea reglementării aplicării obligatorii a legii
penale mai favorabile (art. 6) şi renunţarea la aplicarea facultativă a acestei legi în cazul pedepselor definitive, aceasta
din urmă neputând fi justificată prin raportare la principiul legalităţii". De altfel, în conformitate cu art. 4 din Legea nr.
187/2012 (de punere în aplicare a noului Cod penal), s-a stabilit (practic) interdicţia luării în considerarea a existenţei
instituţiei aplicării facultative a legii mai favorabile după condamnarea definitivă (art. 15 CP 1968), în procesul de
determinare (faţă de anumite cauze concrete) a caracterului mai favorabil al unuia dintre aceste coduri penale
succesive în raport de celălalt.
sancţiunii aplicate, şi în raport de noua lege penală111, nu va exista posibilitatea aplicării acesteia
din urmă cu titlu de lege penală mai favorabilă (nu va fi incident art. 6 CP). Aceasta, chiar dacă, din
alte puncte de vedere (corespunzătoare altor criterii de identificare a legii mai favorabile,
funcţionale potrivit art. 5 CP, dar nu şi potrivit art. 6 CP), noua reglementare ar apărea ca fiind mai
favorabilă decât cea veche121.
Din întreaga reglementare a art. 6 CP reiese că ceea ce se verifică - după rămânerea definitivă
a hotărârii de condamnare, dacă apare o nouă lege (pentru a decide dacă aceasta se poate aplica
sau nu cu titlu de lege penală mai favorabilă) - , exclusiv, aptitudinea
sancţiunii de drept penal definitiv aplicate (sub legea veche) de a se califica drept legala şi potrivit
noilor dispoziţii, aflate în vigoare. Aceasta presupune, de principiu, o dublă verificare (o
comparare în două etape), pentru a determina dacă legea nouă se poate aplica (sau nu) ca lege
mai favorabilă în condiţiile specifice ale reglementării în cauză131.
în primul rând, trebuie efectuată o comparaţie abstractă între natura şi valoarea maximă141 a
sancţiunii penale prevăzute de legea veche - incidenţă pentru respectiva faptă - şi natura/
valoarea maximă a sancţiunii corelative prevăzute de legea nouă. Pentru a se reţine incidenţa art.
6 CP, este necesar (ca regulă) ca, în urma acestei evaluări, să se constate că sancţiunea penală
maximă prevăzută de legea nouă (pentru respectiva faptă incriminată) este mai puţin drastică
decât sancţiunea penală maximă reglementată (pentru aceeaşi faptă) de legea veche, ieşită din
vigoare. Altfel, noile dispoziţii nu ar putea fi apreciate, ab initio, a reprezenta o lege mai
favorabilă151! 1 2 3 4 5
[1]
Ceea ce semnifică faptul că, în considerarea cazului particular respectiv, la sancţiunea de drept penal deja
aplicată (atât sub aspectul naturii acesteia, cât şi al intensităţii/duratei/cuantumului) s-ar putea ajunge şi potrivit noii
reglementări, care nu dispune pentru situaţia în cauză o sancţiune maximă mai puţin severă decât sancţiunea concret
aplicată în baza legii vechi.
[2]
Spre exemplu, dacă noua reglementare (fără a modifica limitele de pedeapsă incidente în cazul comiterii
unei anumite infracţiuni) solicită formularea unei plângeri prealabile pentru tragerea la răspundere penală a
infractorului, iar fosta reglementare nu prevedea o asemenea formalitate (angajarea răspunderii penale având loc din
oficiu), iar cauza nu este definitiv judecată ş\ persoana vătămată nu depune plângere prealabilă, infractorul nu mai
poate fi tras la răspundere penală (încetează procesul penal). în schimb, daca acesta a fost deja definitiv condamnat
(din oficiu), intrarea în vigoare a unei asemenea legi noi nu îi mai poate profita (rămâne să suporte consecinţele
condamnării suferite). Prin urmare, deşi o astfel de lege nouă (în contextul indicat) s-ar putea califica (şi aplica) drept
lege mai favorabilă după criteriul modificării regimului de tragere la răspundere penală - potrivit art. 5 CP -, ea nu se
mai poate califica drept lege mai favorabilă (şi aplica, cu acest titlu, în baza art. 6 CP) dacă a intrat în vigoare (în raport
de anumite cauze concrete) după o condamnare definitivă.
[3]
Pentru acest motiv, apreciem că este criticabilă formularea la care a recurs instanţa supremă în cuprinsul
Deciziei nr. 14/2014 (pct. IX, lit. B, parag. 7), pronunţată (cu titlu de hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor
probleme de drept) de către Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie (M. Of. nr. 525 din 15 iulie 2014), potrivit căreia, „în concluzie, verificând daca se impune
modificarea, potrivit art. 6 din Codul penal, a unei sancţiuni definitive aplicate, comparaţia se va realiza numai între
cuantumul pedepsei aplicate şi maximul prevăzut de legea nouă. Reducerea va opera numai când cuantumul pedepsei
aplicate este superior maximului special prevăzut de legea nouă, în toate situaţiile numai până la maximul special
prevăzut de noua lege". în realitate, din mecanismul (impropriu) indicat astfel se suprimă una dintre cele două etape
obiectiv existente în aplicarea art. 6 CP, ceea ce trebuie denunţat drept necorespunzător (inexact).
[4]
Valoarea minimului special nu interesează în aplicarea acestor dispoziţii. De asemenea, în ipoteza unei
pedepse principale alternative, se va avea în vedere pentru efectuarea acestei comparaţii doar maximul alternativei
mai severe (de exemplu, dacă ambele legi prevăd pedeapsa închisorii alternativ cu amenda, iar pedeapsa concret
aplicată este închisoarea - ori dacă legea nouă prevede pedeapsa închisorii alternativ cu amenda, deşi legea veche
prevedea doar pedeapsa cu închisoarea -, se va compara mai întâi maximul special prevăzut pentru pedeapsa
închisorii în cele două legi).
[5]
în exprimarea legiuitorului: „(...) o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară (...)" [art. 6 alin. (1) CP]; „(...)
legea nouă (...) dacă este mai favorabilă" [art. 6 alin. (4)-(6) CP]. Dacă nu s-ar urma această etapă a verificărilor, ar fi
posibil ca, prin intrarea în vigoare a unei noi legi penale, să se ajungă la reducerea/înlocuirea unor sancţiuni de drept
penal concret şi definitiv aplicate în baza legii vechi, deşi severitatea sancţiunii de drept penal legal prevăzute pentru
infracţiunile respective nu a scăzut în noua lege (ceea ce nu apreciem a fi nici în spiritul voinţei
Ulterior acestei verificări (şi numai dacă în urma ei se obţine un rezultat pozitiv), urmează
a se efectua o comparaţie concretă, între sancţiunea (pedeapsa) de drept penal definitiv aplicată
în cauză (potrivit legii vechi) şi maximul legal prevăzut de legea nouă pentru sancţiunea de drept
penal (pedeapsa) incidenţă cazului respectiv. Dacă natura (gravitatea) ori valoarea celei dintâi
este inferioară ori cel mult egală cu cea de-a doua, legea nouă nu se va putea aplica în baza art. 6
CP (iar sancţiunea stabilită anterior va rămâne să producă în continuare efecte juridice,
nemodificate). în schimb, dacă natura (gravitatea) sau valoarea celei dintâi se va dovedi
superioară faţă de cea de-a doua, atunci se va reţine incidenţa legii noi, ca lege mai favorabilă,
după condamnarea definitivă.
d) \n acest caz, intervenţia instanţei este, de principiu, minimă. Ca regulă (lipsită de

excepţie), aceasta nu poate rejudeca respectiva cauză (rămân să aibă autoritate de lucru judecat
toate componentele hotărârii iniţiale111, mai puţin aceea privind sancţiunea). De asemenea, de
principiu, instanţa nu va putea re-individualiza sancţiunea; aceasta se înlocuieşte/reduce, în
temeiul legii, cu maximul special prevăzut de legea nouă (sau se execută în conţinutul şi limitele
prevăzute de legea nouă). Prin urmare, ca regulă, putem aprecia că rolul instanţei în procedura
aplicării dispoziţiilor art. 6 CP este un rol constatator, iar unul constitutiv™.
e) După cum s-a mai specificat, aplicarea principiului după judecarea definitivă
a cauzei se reduce numai la posibila retroactivitate a legii penale noi (dacă, pe caz concret, se
verifică incidenţa vreuneia dintre dispoziţiile inserate în alineatele art. 6 CP). Aceasta marchează o
altă deosebire faţă de aplicarea legii mai favorabile anterior unei condamnări definitive (potrivit
art. 5 CP), unde funcţionează conceptul de extraactivitate a legii mai favorabile (se poate aplica fie
- retroactiv - legea nouă, fie - ultraactiv - legea veche, după cum, pe caz concret, se dovedeşte una
sau alta ca fiind mai favorabilă).
în cazul în care există o condamnare definitivă, problema aplicării (ultraactive) a legii vechi
(dacă cea nouă nu este mai favorabilă) nu se poate lua în considerare, căci legea veche este deja
aplicată, definitiv. Rezolvarea respectivă având autoritate de lucru judecat, continuă doar să se
producă, pe mai departe, consecinţele juridice decurgând din soluţia pronunţată prin aplicarea
legii vechi. în schimb, dacă legea nouă este mai favorabilă (în sensul art. 6 CP, adică strict în una
dintre situaţiile prevăzute expres în acest text legal), atunci ea dobândeşte aplicare excepţională
(modificând o hotărâre definitivă preexistentă şi-parţial-autoritatea sa de lucru judecat), ceea ce
nu se poate califica decât drept o aplicare retroactivă a legii noi.
f) în funcţie de prevederile particulare ale unora dintre alineatele cuprinse în

structura art. 6 CP, apreciem utilă evidenţierea anumitor aspecte. * 123
legiuitorului, nici în interesul apărării sociale). Aceasta, deoarece este posibil (de pildă) ca unele pedepse concret
aplicate să fie, din start, stabilite la valori superioare maximelor speciale prevăzute de lege (pentru infracţiunile în
considerarea comiterii cărora au fost pronunţate), ca efect al valorificării anumitor cauze de agravare a pedepsei
(precum circumstanţele agravante, starea de recidivă, cauzele speciale de sporire a pedepsei etc.).
113
Rămân apreciate ca definitiv judecate (şi fixate) aspectele legate de: existenţa faptei (în anumite împrejurări
de fapt, determinate), încadrarea juridică a acesteia ca infracţiune, precum şi calitatea de infractor a celui condamnat
(faptul că acesta este persoana care a săvârşit respectiva infracţiune) - potrivit art. 396 alin. (2) CPP,
123
Se poate considera că o excepţie de la aceasta regula este reprezentată de ipoteza reglementata la alin. (3) al
art. 6 CP (în care pedeapsa aplicată potrivit legii vechi este închisoarea, iar legea nouă prevede numai pedeapsa cu
amenda). în acest caz, formularea legiuitorului este că „(...) pedeapsa aplicată se înlocuieşte (...), fard a se putea
depăşi maximul special prevăzut în legea nouă" (s.n.). Reiese că instanţa are aptitudinea sâ stabilească o pedeapsă cu
amenda (pe care să o individualizeze, aşadar) între limitele speciale prevăzute de legea nouă, fără a depăşi însă
maximul special al acesteia.
Astfel, în ipoteza prevăzută la alin. (2) al art. 6 („Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii
de condamnare la detenţiune pe viaţă şi până la executarea ei a intervenit o lege care prevede
pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu
maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune"), legiuitorul dispune că legea nouă trebuie să
prevadă, pentru respectiva faptă incriminată, numai pedeapsa închisorii111. în acest caz, pedeapsa
concretă anterior aplicată - detenţiunea pe viaţă - se înlocuieşte cu maximul special al pedepsei
închisorii prevăzute de legea nouă pentru infracţiunea comisă (instanţa nu poate reindividualiza
pedeapsa, stabilind o sancţiune mai redusă decât maximul special al închisorii prevăzute de legea
nouă).
După cum am amintit anterior, în ipoteza reglementată prin art. 6 alin. (3) CP („Dacă legea
nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu
amenda, fără a se putea depăşi maximul special prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama de
partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea
amenzii") se consacră [spre deosebire de situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2)] posibilitatea
instanţei de a reindividualiza pedeapsa concretă, putând stabili orice valoare a amenzii penale
între limitele speciale prevăzute de legea nouă. Este necesarînsă ca legea nouă să prevadă
exclusiv amenda, ca pedeapsă unică pentru infracţiunea comisă, iar pedeapsa concret aplicată
potrivit legii vechi să fie închisoarea (mai bine spus, în opinia noastră: o pedeapsă principală
privativă de libertate)* 121. De menţionat că din formularea întrebuinţată în lege reiese că la
stabilirea amenzii nu se va ţine cont de partea din pedeapsa anterioară, privativă de libertate,
care a fost deja executată efectiv de cel condamnat până la momentul la care operează înlocuirea
prin aplicarea art. 6 CP, însă acest aspect urmează a constitui, imediat după efectuarea respectivei
operaţiuni (individualizarea unei pedepse cu amenda), un element (facultativ) de determinare, de
către instanţă, a cuantumului părţii efectiv executabile care se va stabili ca trebuind să fie plătită
din pedeapsa (astfel fixată a) amenzii131.
Prin prevederea din art. 6 alin. (4) CP („Măsurile educative neexecutate şi neprevăzute în
legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în
conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă") se extinde incidenţa
principiului mitior lex, după judecarea definitivă a cauzei, şi în privinţa măsurilor educative
[1]
Ca urmare, dacă potrivit legii vechi s-a aplicat detenţiunea pe viaţă (fie pentru că era unica pedeapsă
prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă, fie pentru că instanţa a optat pentru aceasta în raport de o prevedere
legală alternativă: detenţiune pe viaţă sau închisoare), iar legea nouă prevede pentru acea infracţiune pedeapsa
principală alternativă constând în detenţiune pe viaţă sau închisoare, atunci nu sunt întrunite condiţiile aplicării art. 6
alin. (2) CP, iar condamnatul va rămâne să execute în continuare detenţiunea pe viaţă definitiv aplicată anterior.
Considerăm, totuşi, că prevederea legală urmează a fi interpretată extensiv, căci nu există nicio raţiune logică pentru
a refuza beneficiul acestei soluţii în ipoteza în care legea nouă prevede pedeapsa alternativă constând în închisoare
sau amendă, iar pedeapsa aplicată potrivit legii vechi este detenţiunea pe viaţă. în egală măsură (deşi este puţin
probabil - dar nu cu totul imposibil - de imaginat permutări atât de radicale şi abrupte ale gravităţii sociale abstracte a
unui tip de conduită penal interzisă), soluţia ar trebui aplicată - mutatis mutandis - şi în cazul în care legea nouă ar
prevedea pentru infracţiunea respectivă numai pedeapsa amenzii, iar potrivit legii vechi s-ar fi aplicat definitiv
detenţiunea pe viaţă [deşi această ipoteză credem că urmează a fi soluţionată prin aplicarea dispoziţiei cuprinse în
art. 6 alin. (3) CP, de asemenea, interpretată extensiv].
121
în corespondenţă cu argumentul nostru anterior relativ la necesitatea unei interpretări extensive a
dispoziţiilor art. 6 alin. (2) CP, apreciem că soluţia cuprinsă în art. 6 alin. (3) ar trebui extinsă, a fortiori, asupra
împrejurării în care legea nouă prevede numai amenda ca pedeapsă principală pentru comiterea unei infracţiuni
pentru care o persoană a fost definitiv condamnată, conform unei legi anterioare, la o pedeapsă concretă constând în
detenţiunea pe viaţă (fie ca pedeapsă unică prevăzută de lege pentru acea infracţiune, fie ca pedeapsă principală
alternativă închisorii, instanţa optând pentru aplicarea detenţiunii pe viaţă).
131
Prin urmare, ulterior stabilirii pedepsei cu amenda, separat de criteriul părţii deja executate din fosta
pedeapsă (cea definitiv aplicată, privativă de libertate), instanţa va putea decide ca, în considerarea acestui criteriu,
să înlăture, în totul (integral) sau în parte (parţial), executarea noii pedepse stabilite (amenda).
(unicele sancţiuni penale - consecinţe ale răspunderii penale - aplicabile infractorului minor).
Norma dispune, explicit, neretroactivitatea acestora, cu excepţia cazului în care sunt mai
favorabile decât cele anterioare. Astfel, dacă legea nouă nu mai prevede o măsură educativă
aplicată definitiv potrivit legii vechi, aceasta nu se va (mai) executa. Pe de altă parte, dacă legea
nouă menţine reglementarea unei măsuri educative prevăzute de legea veche şi definitiv aplicate
în temeiul acesteia, executarea sa/continuarea executării sale se va realiza în conţinutul şi în
limitele prevăzute de legea nouă, însă numai dacă acestea sunt mai favorabile. Per a
contrario,executarea respectivei măsuri educative va continua potrivit
conţinutului şi limitelor anterior reglementate, dacă dispoziţiile corespondente din legea nouă nu
pot fi apreciate ca fiind mai favorabile111.
în ceea ce priveşte sancţiunile de drept penal reprezentate de pedepsele complementare şi
măsurile de siguranţă, se disting două ipoteze normative, reglementate în alin. (5) şi 6 ale art. 6
CP [„(5) Când legea nouă este mai favorabilă în condiţiile alin. (l)-(4), pedepsele complementare şi
măsurile de siguranţă neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care
au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta. (6) Dacă
legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de
siguranţă, acestea se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă"].
Astfel, potrivit alin. (5), pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă urmează a se
executa în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă, chiar şi atunci când acest conţinut sau
aceste limite ar fi mai puţin favorabile decât cele din reglementarea anterioară [aspect care se
subînţelege, per a contrario, din lipsa unei prevederi exprese precum este aceea inserată în finalul
art. 6 alin. (4) CP], dar numai dacă sunt întrunite (cumulativ) următoarele două condiţii:
- să fi avut loc aplicarea legii noi, ca lege mai favorabilă, în condiţiile reglementate de vreunul
dintre alineatele precedente [alin. (l)-(4)] ale art. 6 CP. Aşadar, din perspectiva sancţiunilor penale
principale -pedepse principale ori măsuri educative-, legea nouă trebuie să fi fost reţinută ca lege
mai favorabilă. Se justifică astfel aplicarea şi executarea pedepselor complementare sau a
măsurilor de siguranţă conform aceleiaşi legi, pentru a nu se crea o lex tertia (regula
accesoriumsequitur principale);
-sancţiunile de drept penal în cauză (pedepsele complementare/măsurile de siguranţă) trebuie
să aibă corespondent în legea veche. Astfel, chiar dacă legea nouă ar fi mai favorabilă din
perspectiva pedepselor principale ori a măsurilor educative [aplicându-se, sub acest aspect,
potrivit art. 6 alin. (l)-(4) CP], dacă ea reglementează pedepse complementare sau măsuri de
siguranţă instituite ex novo, acestea nu se vor putea aplica retroactiv [soluţie corespunzătoare
regulii fundamentale cuprinse în art. 2 alin. (2) CP sancţiunilor].
Această dispoziţie [art. 6 alin. (5) CP] nu mai este incidenţă atunci când legea nouă nu se
aplică/nu se reţine cu titlu de lege mai favorabilă (după o condamnare definitivă) sub aspectul
sancţiunilor penale principale [potrivit art. 6 alin. (l)-(4) CP]. Prin alin. (6) al art. 6 CP s-a statuat,
aparte, soluţia ca, în astfel de cazuri, legea nouă să se aplice retroactiv, dar numai în privinţa
conţinutului şi limitelor de executare a pedepselor complementare şi a măsurilor de siguranţă, în
măsura în care acestea sunt mai favorabile în reglementarea legii noi.
Prin intermediul prevederilor cuprinse în ultimul alineat [(7)] al art. 5 CP [„Când o dispoziţie
din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ţine seama, în cazul pedepselor
111
Separat de aceste dispoziţii generale, trebuie arătat că, în ceea ce priveşte aspectul particular al tranziţiei de
la fostul Cod penal la cel actual, în raport de situaţia măsurilor educative, regulile aplicabile sunt cele prevăzute de
Legea nr. 187/2012 (de punere în aplicare a codului din 2009), care dedică tot Capitolul IV din Titlul I (art. 17-22),
precum şi art. 9 alin. (1) reglementării unor dispoziţii speciale privind regimul sancţionator aplicabil infractorilor
minori.
executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit
dispoziţiilor alin. (l)-(6)"], legiuitorul penal actual extinde incidenţa reglementărilor referitoare la
aplicarea principiului mitior lex după condamnarea definitivă şi în raport de situaţia acelor
infractori care, până la data intrării în vigoare a legii noi (mai favorabilă, potrivit dispoziţiilor
alineatelor anterioare ale art. 6 CP), au executat deja integral sancţiunile de drept penal care le-au
fost definitiv aplicate (sau în privinţa cărora aceste sancţiuni se consideră a fi fost executate 111).
Considerăm că sfera de aplicare propriu-zisă a dispoziţiei în cauză trebuie determinată în lumina
unei interpretări extensive, deoarece, deşi textul legal face referire expresă doar la pedepse
definitiv aplicate, respectiv executate, indicarea finală a incidenţei sale faţă de toate dispoziţiile
primelor alineate ale art. 6 CP stabileşte în mod clar că legiuitorul se raportează, prin aceasta, şi la
celelalte sancţiuni (posibile) de drept penal, şi anume: măsurile educative, respectiv măsurile de
siguranţăl2].
Concret, această normă impune o ficţiune juridică: aceea potrivit căreia sancţiunea de drept
penal care a fost deja executată integral (sau considerată ca integral executată) - aşa cum a fost
ea aplicată potrivit legii vechi - trebuie totuşi formal considerată (retroactiv) ca redusă/înlocuitâ
conform dispoziţiilor legii noi (în măsura în care aceasta a devenit aplicabilă cu titlu de lege mai
favorabilă, după condamnarea definitivă). Motivul existenţei unei asemenea prevederi legale
rezidă în împrejurarea că, dincolo de executarea concretă, propriu-zisă a anumitor sancţiuni de
drept penal (ori de considerarea lor ca fiind executate), unele persoane care au comis fapte
penale continuă să sufere - pentru o perioadă de timp (reprezentată de durata termenului de
reabilitare) - anumite decăderi, interdicţii şi/sau incapacităţi decurgând din statutul lor de
infractori (de foşti condamnaţi) şi care sunt, în principiu, legate (influenţate) de durata sancţiunii
penale aplicate (sau care se apreciază a fi fost aplicată şi executată). Prin urmare, sancţiunea
penală deja executată fiind considerată, retroactiv, din punct de vedere juridic, că a fost mai
scăzută decât a fost ea în realitatea obiectivă, acest aspect ar putea produce anumite efecte
benefice în favoarea fostului condamnat (de pildă: posibila reducere a duratei termenului de
reabilitare - ori chiar trecerea din sfera reabilitării judecătoreşti în aceea a reabilitării de drept-,
ceea ce ar putea conduce la o mai rapidă şi chiar mai uşoară reabilitare/împlinire a termenului de
reabilitare, de vădit interes131 pentru fostul condamnat).
g) Cu titlu de probleme speciale care se pot discuta în materia aplicării legii penale mai
favorabile ulterior unei condamnări definitive (art. 6 CP), ne oprim, selectiv, asupra următoarelor
chestiuni:
- am indicat anterior faptul că, în ipoteza reglementată prin art. 6 alin. (3) CP, se consacră
posibilitatea instanţei de a reindividualiza pedeapsa concretă, urmând a se stabili o amendă
penală între limitele speciale prevăzute de legea nouă. Este de menţionat că,
111
Considerarea ca (integral) executate a anumitor sancţiuni de drept penal, în condiţiile în care acestea nu au
fost deloc executate efectiv ori au fost doar parţial executate în concret, poate fi efectul incidenţei unor instituţii
juridico-penale precum (de exemplu): graţierea, prescripţia executării pedepsei, împlinirea termenului de
supraveghere al unei condamnări cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei (fără a fi intervenit cauze
de anulare sau de revocare a beneficiului acestei instituţii) ori împlinirea termenului de supraveghere al unei liberări
condiţionate (fără a fi intervenit cauze de anulare sau revocare a beneficiului unei asemenea instituţii).
[2]
Pe de altă parte, separat de această constatare formală, este adevărat că, în cazul acestor din urmă sancţiuni
de drept penal (măsurile educative şi măsurile de siguranţă), ficţiunea juridică astfel impusă prin prevederea art. 6
alin. (7) CP nu pare să conducă, în concret, pentru viitor, la situaţii mai avantajoase în sarcina persoanelor cărora le-au
fost aplicate acestea (şi care le-au executat deja integral sau în privinţa cărora respectivele sancţiuni de drept penal se
consideră a fi fost deja executate).
[3]
Spre exemplu, o potenţială consecinţă a unei mai rapide/mai uşoare reabilitări (sau împliniri a duratei
termenului de reabilitare) ar putea consta în înlăturarea condamnării anterioare de la reţinerea stării de recidivă, în
eventualitatea comiterii de către respectiva persoană, în anumite condiţii legal prevăzute, a unei noi infracţiuni.
potrivit jurisprudenţei obligatorii a instanţei supreme (aspecte statuate prin intermediul unor
hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală), instanţa va
trebui să ţină cont întotdeauna de limitele speciale ale pedepsei (cu amenda) prevăzute de legea
nouă pentru infracţiunea în cauză, fără a lua în considerare efectul sancţionator produs (în mod
normal) de unele cauze de atenuare ori de agravare a pedepsei, precum: reţinerea formei
continuate de comitere a infracţiunii; reţinerea existenţei unor circumstanţe atenuante ori
agravante; reţinerea incidenţei unor cauze speciale de reducere (sau - pentru identitate de raţiune
- de agravare) a pedepsei111. Aceasta, deoarece, conform dispoziţiei art. 187 CP (cu denumirea
marginală „Pedeapsă prevăzută de lege"), legiuitorul stabileşte că „Prin pedeapsă prevăzută de
lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma
consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei". Cu
toate acestea, tot prin jurisprudenţa obligatorie (de acelaşi tip) a instanţei supreme, s-a statuat o
excepţie de la regula enunţată, atunci când, în aplicarea art. 6 CP, există ipoteze de infracţiuni
rămase la stadiul de tentativă, respectiv comise în stare de recidivă (de principiu, recidivă
postexecutorie), caz în care se vor avea în vedere limitele speciale ale pedepselor prevăzute de
lege pentru infracţiunea de referinţă, dar cu reţinerea efectului sancţionator produs asupra
acestora de existenţa tentativei, respectiv a recidivei* 121;
- referitor la dispoziţia din alin. (6) al art. 6 CP, s-a statuat soluţia aplicării retroactive a legii
noi, după o condamnare definitivă, dar numai în privinţa conţinutului şi limitelor de executare a
pedepselor complementare şi a măsurilor de siguranţă, în măsura în care acestea sunt mai
favorabile în reglementarea legii noi. în doctrină131 s-a semnalat deja o potenţială ipoteză
discutabilă de incidenţă a acestui text legal, care este insuficient de clar circumstanţiat. Astfel,
dacă legile penale succesive prevăd, în raport de aceeaşi incriminare, un regim identic de
sancţionare, prin sancţiuni penale principale, dispunând, totodată, un conţinut şi/sau limite mai
favorabile de executare pentru pedepsele complementare/ măsurile de siguranţă, este normal ca
acestea din urmă să se execute în condiţiile legii noi (în mod clar, aceasta apare drept lege penală
mai favorabilă). Afortiori, aceeaşi soluţie se impune şi atunci când legea nouă prevede un regim
sancţionator mai puţin sever decât legea anterioară în privinţa sancţiunilor penale principale, dar,
totuşi, insuficient de atenuat (pe cazul concret) pentru a atrage incidenţa art. 6 alin. (l)-(4) CP.
Dacă însă legea nouă este mai drastică decât cea veche sub aspectul sancţiunilor penale
principale, prevăzând, totuşi, un conţinut şi/sau limite mai favorabile de executare a pedepselor
complementare/mâsurilor de siguranţă, executarea acestora din urmă, potrivit legii noi, de către
cei cărora le-au fost
111
în acest sens, a se vedea Deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală
de la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 7/2014 (M. Of. nr. 471 din 26 iunie 2014), nr. 8/2014 (M. Of. nr. 473 din 27
iunie 2014), nr. 14/2014 (citată anterior).
121
în acest sens, a se vedea Deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală
de la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 6/2014 (M. Of. nr. 471 din 26 iunie 2014) şi nr. 15/2014 (M. Of. nr. 546 din
23 iulie 2014). Pentru o analiză critică a problemelor legate de interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 187 CP
(referitor la sensul legal al sintagmei pedeapsă prevăzută de lege), în relaţie cu o serie de instituţii generale şi
prevederi speciale de drept penal, a se vedea M. D UNEA , Unele probleme privind semnificaţia normativă a expresiei
„pedeapsă prevăzută de lege", în volumul Conferinţei Intrarea în vigoare a noilor Coduri. O primă evaluare (Sesiunea
ştiinţifică a Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române), Bucureşti, 2016, p. 520-529; M. D UNEA ,
Observaţii privind raportul dintre opţiunile în determinarea naturii juridice a anumitor norme de incriminare şi
semnificaţia expresiei „pedeapsă prevăzută de lege", în volumul Conferinţei internaţionale Dreptul între modernizare
şi tradiţie. Implicaţii asupra organizării juridice, politice, administrative şi de ordine publică, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2015, p. 750-758.
131
F L . S TRETEANU , Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în condiţiile intrării în vigoare a noului
Cod penal, p. 7,8 (materialul poate fi consultat on-line, la adresa: https://www.juridice.ro/wp-
content/uploads/2012/04/ Aplica rea-legii.pdf).
definitiv aplicate aceste sancţiuni de drept penal, în timpul activităţii legii vechi şi potrivit acesteia,
nu mai apare consecventă cu spiritul în care este reglementat principiul mitior lex. Astfel,
dispoziţiile cuprinse în art. 5 şi art. 6 alin. (5) CP acreditează ideea că pedepsele complementare şi
măsurile de siguranţă urmează regimul legii mai favorabile sub aspectul pedepselor principale ori
al măsurilor educative (accesorium sequitur principale). Pe de altă parte, toate cele trei ipoteze
descrise anterior pot fi apreciate ca integrate, nediferenţiat, în exprimarea legislativă potrivit
căreia „legea nouă este mai favorabilă (decât legea veche - n.n.) numai (s.n.) sub aspectul
pedepselor complementare sau măsurilor de siguranţă", caz în care ar urma, în temeiul art. 6 alin.
(5) CP, ca acestea să fie executate în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă. într-o
asemenea interpretare (strict gramaticală) a textului în cauză, s-ar putea ajunge (în mod
nepermis/criticabil) la crearea unei veritabile lextertia (pedepsele principale/măsurile educative ar
rămâne stabilite, aplicate şi executate potrivit unei legi - cea veche -, iar pedepsele
complementare şi/sau măsurile de siguranţă ar urma să fie executate în conţinutul şi limitele
prevăzute de o altă lege - cea nouă).
Aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile ( 6 CP) în cazul unei condamnări la o sancţiune
penală încă neexecutată integral
momentul data data până la care urma să se

săvârşirii condamnării execute sancţiunea penală
infracţiunii Legea nr. 1 definitive Legea nr. 2 aplicată
licata DOootrivit Legii nr. 1
V
V"
perioada în care este în vigoare Legea penală nr. 1 (s-
perioada în care este în vigoare Legea penală nr. 2 (care
a aplicat, în temeiul acesteia pronunţându-se SE APLICĂ retroactiv, dacă este mai favorabilă decât
hotărârea definitivă de condamnare)
Legea nr. 1, în sensul art. 6 CP)
*
*
*
Aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile (art 6 CP) în cazul unei condamnării la o
sancţiune
penală executată integral
momentul momentul data
săvârşirii condamnării executării
infracţiunii Legea nr. 1 definitive integrale
Legea nr, 2
sL
y
perioada în care este în vigoare Legea penală nr. 1 (s- (care SE APLICĂ retroactiv,
a aplicat, în temeiul acesteia pronunţându-se dacă este mai favorabilă decât Legea nr. 1, în
hotărârea definitivă de condamnare şi executându-se sensul art. 6 CP)
integral sancţiunea penală astfel aplicată)
Secţiunea a 5-a. Aplicarea legii penale temporare
§1. Conceptul de lege penală temporară şi rolul acesteia

Prin noţiunea de lege (penală) temporară se desemnează acel izvor de drept (penal)
reprezentat de un act normativ cu aplicare predeterminată, limitat în timp încă de la momentul
apariţiei sale, fie în mod expres, fie implicit. Această categorie de dispoziţii legale se opune celor
(aşa-zis) perpetue, în cazul cărora limita duratei de aplicare în timp nu este cunoscută (stabilită)
încă de la momentul intrării lor în vigoare.
Legile penale temporare (latosensu) constituie o excepţie în rândul izvoarelor dreptului penal.
Ca formă juridică, ele se pot înfăţişa fie ca legi organice, fie ca ordonanţe de urgenţă ale
Guvernului. Acestea din urmă prezintă o aptitudine sporită de a reprezenta legi penale
temporare, fără a se putea însă afirma, la modul general, că orice reglementare penală introdusă
în vigoare prin intermediul unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului se subsumează conceptului
de lege penală temporară.
în funcţie de modul mai mult sau mai puţin cert în care este cunoscută, încă de la intrarea în
vigoare, limita duratei lor de aplicare, legile penale temporare se clasifică în două categorii111
[indicate, de lege lata, prin dispoziţie normativă expresă: art. 7 alin. (2) CP121]:
- legi (penale) formal temporare - în cazul acestora, data ieşirii din vigoare este
predeterminată (de către legiuitor) în chiar cuprinsul actului normativ respectiv. Prin urmare, se
poate considera că aceste izvoare de drept penal ies din vigoare prin auto-abrogare (ajungere la
termen). Momentul în cauză poate fi indicat expres, sub formă de dată calendaristică (moment
cert determinat), ori poate fi stabilit indirect (moment nedeterminat, dar determinabil), de pildă,
prin prevederea unui termen, consecutiv unui anumit eveniment cert a se produce (dar incert ca
dată exactă a producerii), la împlinirea căruia actul normativ respectiv îşi va înceta activitatea;
- legi (penale) excepţionale/extraordinare-în cazul
acestora, data ieşirii din vigoare nu este cert predeterminată, fiind condiţionată de încetarea
existenţei situaţiei deosebite care a impus adoptarea lor (moment nedeterminat, dar
determinabil). Astfel, reprezintă o certitudine atestată istoric împrejurarea că, uneori, apariţia
unor situaţii cu totul excepţionale (din punct de vedere politic, economic, social, militar etc.)
impune reglementarea (penală), cu celeritate, a unor situaţii de fapt în considerarea contextului
particular specific creat|3]. Deoarece o dispoziţie normativă astfel elaborată (şi intrată în vigoare)
are ca scop special reglementarea juridică (a unui domeniu de activitate) în contextul punctual al
existenţei situaţiei excepţionale respective, decurge - în mod logic - că dispariţia/încetarea
existenţei împrejurărilor în cauză, care i-au generat apariţia excepţională, va atrage, în mod
corespunzător, o încetare a efectelor juridice (a aplicării) ale acelei reglementări. Se poate
considera deci că aceasta iese din vigoare prin dispariţia obiectului său de reglementare/dispariţia
izvorului material de drept care i-a justificat elaborarea.
Din cele astfel exprimate decurge observaţia potrivit căreia, de regulă, o lege penală
temporară intervine într-o perioadă de vulnerabilitate socio-etatică sporită (mai crescută decât în
mod obişnuit), constituind un instrument util şi necesar pentru menţinerea sau reinstituirea
ordinii publice. Intervenind, în principiu, în contextul unei descreşteri a capacităţii autorităţilor
statului de a asigura, în mod corespunzător, ordinea, pacea şi disciplina publică - corelativ cu
sporirea aptitudinii (difuze, dar) reale a unor destinatari ai legii penale de a o nesocoti -, legea
penală temporară realizează, în principal, o funcţie potenţat represivă şi de intimidare. Prin
aceasta, un asemenea act normativ tinde, în principiu, a reechilibra cadrul socio-juridic general
(marcat negativ de aspecte precum: vulnerabilitate etatică sporită, apetit infracţional crescut,
capacitate limitată de prevenire/reacţie din partea autorităţii).
[1]
A se vedea şi expunerea realizată anterior în materia clasificărilor normei juridice penale.
(2]
Textul legal prevede: „Legea penala temporară este legea penală care prevede data ieşirii ei din vigoare sau a
cărei aplicare este limitată prin natura temporară a situaţiei care a impus adoptarea sa".
131
Astfel, de pildă, legi penale excepţionale au o aptitudine sporită să apară în situaţii precum: tulburări grave
ale ordinii interne a statului (manifestaţii violente care periclitează siguranţa naţională ori forma de guvernământ,
război civil ş.a.); conflict militar cu un alt stat; calamităţi naturale de o gravitate sporită (cutremur/inundaţii etc. cu
urmări foarte grave) ş.a.m.d.
Drept urmare, se poate afirma, cu titlu de regulă, că misiunea principală a unei legi penale
temporare este:
- fie să incrimineze (ex novo) un anumit tip de conduită (care, în condiţii normale, nu ar fi
apreciat drept suficient de periculos-în respectiva societate, la un anumit moment dat al evoluţiei
acesteia - pentru a fi calificat drept infracţional);
- fie să sporească nivelul de represiune preexistent, în raport de un anumit gen de
comportament deja incriminat (al cărui grad de pericol social este potenţat de împrejurările
excepţionale care au determinat apariţia legii temporare).
Admiterea acestei premise evidenţiază concluzia că, de regulă, o lege penală temporară va
reprezenta o reglementare mai drastică decât aceea anterioară, respectiv decât aceea care îi va
lua locul după încetarea activităţii salell].Teoretic, nu este imposibil a se admite şi posibilitatea ca
o lege penală temporară să constituie o reglementare mai favorabilă decât cele între care
intervine, însă o asemenea ipoteză este extrem de improbabilă, tocmai datorită raţiunii care
justifică, în general, recurgerea la reglementare penală prin intermediul unei legi temporare 121.
Ca exemplu de lege penală temporară, indicăm prevederile Decretului-lege nr. 5/1989 (prin
care s-au majorat pedepsele legale prevăzute pentru săvârşirea anumitor infracţiuni - de exemplu,
furt, tâlhărie, distrugere - comise în contextul evenimentelor din decembrie 1989, care au condus
la schimbarea regimului de guvernământ al României)131.
§2. Aplicarea legii penale temporare

Bineînţeles că - la fel ca orice altă lege penală141 - o lege penală temporară va avea, în primul
rând, o aplicare în timp corespunzătoare principiului de bază în materie, cel al activităţii. Astfel,
respectiva reglementare se va aplica (în vederea soluţionării raporturilor de conflict apărute) faţă
de infracţiunile comise în perioada în care aceasta era în vigoare, în temeiul art. 3 CP - dacă
judecata definitivă a respectivelor cauze va avea loc anterior ieşirii din vigoare a legii temporare.
în măsura în care (aşa cum este şi firesc) legea temporară nu va reprezenta o lege penală mai
favorabilă (prin comparaţie cu stadiul anterior al reglementării penale), aceasta nu se va putea
aplica retroactiv, faţă de cauzele apărute anterior intrării sale în vigoare. Prin urmare (ca regulă),
legea temporară nu va avea aplicare retroactivă151! * 2 * 4
m
Se poate considera că, în mod firesc, o lege penală temporară nu va abroga (în principiu) reglementarea
anterioară, ci doarîi va suspenda acesteia aplicarea. Astfel, adeseori, ieşirea din vigoare a unei legi penale temporare
va semnifica o reluare a activităţii dispoziţiilor legale anterioare intrării în vigoare a legii temporare. Desigur, prin
voinţa sa expresă, legiuitorul poate proceda şi altfel (însă, în asemenea ipoteze, pot să apară probleme legate de
succesiunea reglementărilor şi de riscul unui vid legislativ, căci, dacă legea temporară a scos din vigoare în mod
definitiv reglementarea anterioară, după care îşi încetează propria activitate prin auto-abrogare/ajungere la termen -
fără o intervenţie suplimentară expresă a legiuitorului - rezultă că o materie anterior reglementată va rămâne, la un
moment dat, lipsită de normare propriu-zisă).
[2]
Totuşi, pornind de la premisa unei legi penale temporare mai favorabile decât reglementarea anterioară,
apreciem că nimic nu împiedică reţinerea incidenţei art. 5 sau art. 6 CP (legea penală temporară se va aplica, într-o
atare situaţie, cu titlu de lege penală mai favorabilă, putând, prin urmare, nu doar să ultraactiveze conform art. 7 CP,
ci şi să retroactiveze, potrivit principiului mitior lex, ca orice altă lege penală).
131
Decretul-lege nr. 5/1989 pentru urmărirea, judecarea şi pedepsirea unor infracţiuni (M. Of. nr. 7 din 30
decembrie 1989).
[4]
De regulă, cu excepţia celor prin care se acordă clemenţa sub forma graţierii ori a amnistiei.
151
Reluăm ideea potrivit căreia, în ipoteza improbabilă în care legea temporară ar fi mai favorabilă decât
reglementările anterioare, atunci, fără dubiu, ea se va aplica retroactiv, dar nu în baza art. 7 CP (nu în calitatea sa de
lege temporară), ci a dispoziţiilor art. 5 sau art. 6 CP (după caz) -în virtutea reţinerii sale drept lege mai favorabilă.
Principala caracteristică a legii temporare, din punct de vedere al aplicării în timp, o

constituie însă aptitudinea sa de a ultraactiva. Aşa cum dispune expres legiuitorul în art. 7 alin. (1)
CP: „Legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul când era în vigoare, chiar
dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp". Prin urmare, se dispune
expres în sensul că rezolvarea raportului juridic de conflict, apărut în timpul activităţii legii
temporare, prin comiterea unei fapte incriminate de aceasta, rămâne a se soluţiona potrivit
respectivei reglementări, chiar şi după ieşirea sa din vigoare. în acest fel, se impune, practic, o
excepţie de la principiul aplicării legii penale mai favorabile. Chiar dacă (aşa cum este şi normal, de
regulă) legea nouă va fi mai favorabilă decât cea temporară (anterioară), persoanelor care au
comis fapte incriminate de legea temporară, în timpul activităţii acesteia, urmează a li se aplica în
continuare legea temporară (în baza art. 7 CP), ele fiind excluse (astfel) de la beneficiul
principiului mitior lex (art. 5 CP).
Motivul unei asemenea soluţii legislative este raţional şi rezonabil. Dacă s-ar recunoaşte
principiului aplicării legii penale mai favorabile caracter prioritar faţă de aplicarea (ultraactivă) a
legii temporare, s-ar desfiinţa (retroactiv) însuşi scopul existenţei acesteia. într-o asemenea
ipoteză, recurgerea la reglementare prin intermediul legii temporare ar fi, de la bun început,
inutilă[1], cu atât mai mult cu cât (de regulă) perioada de activitate a unei legi temporare este
scăzută (şi, astfel, există şanse sporite ca numeroase infracţiuni săvârşite în timpul activităţii
acesteia să nu fie definitiv judecate până la ieşirea sa din vigoare).
Impunându-se, în mod evident[2], caracterul de excepţie al aplicării ultraactive a legii
temporare, în raport de incidenţa (retroactivă a) principiului mitior lex, în sensul restrâns al 1 2
[1]
Astfel, să presupunem că, pe durata unei calamităţi naturale de o deosebită amploare, legiuitorul decide să
înăsprească regimul sancţionator al infracţiunilor de furt, dată fiind inaptitudinea unei protecţii eficiente (precum
aceea existentă în condiţii normale) a patrimoniul persoanelor şi probabilităţii sporite de comitere a unor astfel de
fapte, din pricina nevoilor specifice declanşate populaţiei de starea de calamitate. Astfel, în locul unei pedepse
abstracte alternative - precum cea dispusă în prezent pentru furt (amenda sau închisoarea de la 6 luni la 3 ani) -, să
presupunem că legea temporară ar stabili pentru comiterea unui furt doar pedeapsa închisorii între limite sporite (de
pildă, de la 5 la 10 ani). în măsura în care s-ar permite principiului legii mai favorabile să se aplice cu predilecţie faţă
de ultraactivitatea legii temporare, practic, s-ar anihila efectul de intimidare sporită în considerarea căruia s-a edictat,
de la bun început, legea temporară. Infractorii nu vor fi descurajaţi de posibilitatea aplicării unei pedepse mai severe,
cunoscând faptul că, oricum, după ieşirea din vigoare a legii temporare şi reintrarea în vigoare a legii penale
obişnuite, aceasta din urmă li se va aplica şi lor, cu titlu de lege penală mai favorabilă. Mai mult, s-ar putea ajunge la
situaţia paradoxală în care infractorii să fie încurajaţi astfel (indirect, de către legiuitorul însuşi) să tergiverseze în mod
artificial şi intenţionat instrumentarea cauzelor (lor) penale (pe care o realizează organele judiciare), pentru a se
asigura de faptul că judecata definitivă nu se va realiza în timpul activităţii legii temporare, ci după ieşirea acesteia din
vigoare (pentru a se putea aplica legea nouă, în baza art. 5 CP). S-ar crea inclusiv-în mod inacceptabil - potenţiale
situaţii inechitabile. De exemplu, să imaginăm situaţia a doi infractori care comit, la aceeaşi dată -în timpul activităţii
unei legi temporare -, două infracţiuni de acelaşi fel, pentru care legea temporară a majorat limitele de pedeapsă. Să
presupunem apoi că unul dintre ei colaborează cu autorităţile şi este judecat definitiv înainte de ieşirea din vigoare a
legii temporare, aplicându-i-se aceasta. Celălalt infractor ar putea însă să întrebuinţeze tertipuri pentru a amâna
judecata definitivă, astfel încât, ieşind din vigoare legea temporară, anterior acestui moment, ar putea solicita
aplicarea legii noi cu titlu de lege mai favorabilă. Dacă o asemenea rezolvare ar fi admisă, inechitatea în raport de
celălalt infractor ar fi de o evidenţă flagrantă, care ne dispensează de dezvoltări subsecvente. în anumite ipoteze
concrete (dacă s-ar admite prioritatea principiului mitior lex în faţa aplicării ultraactive a legii temporare), s-ar putea
ajunge chiar la situaţia paradoxală în care unii infractori să se considere stimulaţi, prin efectul dispoziţiilor legale
incidente, să comită fapte mai grave, tocmai pentru a obţine o situaţie juridică mai bună (de pildă, să săvârşească o
infracţiune în formă continuată, dacă sporul - facultativ - de pedeapsă la care s-ar expune astfel, în baza legii
obişnuite, ar conduce la o pedeapsă maximă aplicabilă mai redusă decât maximul special prevăzut pentru aceeaşi
infracţiune, în formă ne-continuată, potrivit legii temporare).
[2]
Totuşi, trebuie menţionat faptul că se poate discuta problema modalităţii imperative sau permisive prin care
dispoziţia din art. 15 alin. (2) din Constituţie impune sau doar permite aplicarea legii penale mai favorabile (loto
sensu). în măsura în care s-ar agrea o interpretare potrivit căreia art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală dispune
imperativ (obligatoriu) aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile (loto sensu), atunci apare o problemă de
acestui concept111, considerăm că rămâne-totuşi-deschisă problema priorităţiiîn aplicare între

dispoziţiile art. 7 şi cele ale art. 4 CP. Altfel spus, se poate formula întrebarea legitimă dacă
urmează a se aplica/menţine efectele aplicării unei legi temporare şi în raport de intervenţia
ulterioară a unei dezincriminări? Pentru un răspuns afirmativ pledează aceleaşi raţiuni care
justifică prioritatea ultraactivităţii legii temporare în relaţie cu retroactivitatea legii mai favorabile.
O rezolvare negativă este susţinută însă de argumentul forţei juridice superioare care ar trebui
(logic) atribuită dezincriminării, în comparaţie cu orice alt principiu de aplicare în timp a legii
penale. în dezbaterea acestei chestiuni pot fi invocate, deopotrivă, argumente pertinente care să
susţină oricare dintre soluţiile posibile amintite, motiv pentru care optăm (în prezentul cadru) să o
catalogăm drept o problemă controversată/controversabilă.
Aplicarea ultraactivă a legii penale temporare
Legea nr. 1 Legea nr. 2

(anterioară (lege penală temporară)
legii penale temporare) data judecării faptei
(data săvârşirii infracţiunii)
=&—
J 7V.
■V perioada în)(are este în
perioada în care este în vigoare Legea perioada în care este în vigoare vigoare Legea penală nr. 3
penală nr. 1 (care NU va fi incidenţă, Legea penală nr. 2 (care NU va fi incidenţă, chiar
fiind ieşită din vigoare anterior (care va fi incidenţă, aplicându-se dacă este mai favorabilă
aprecierii ca săvârşită a infracţiunii) ultraactiv, decât Legea nr. 2)
indiferent dacă este sau nu
mai favorabilă decât Legea nr. 3)
contrarietate între acea dispoziţie şi cea din art. 7 CP. Or, având în vedere rangul normelor juridice situate, astfel, în
(potenţială) opoziţie, norma penală (infra-constituţională) ar trebui să cedeze (s-ar putea susţine potenţiala sa
neconstituţionalitate).în schimb, dacă interpretarea care ar prevala ar fi în sensul că art. 15 alin. (2) din Constituţie
este doar o normă care permite (facultativ) retroactivitatea legii penale mai favorabile, atunci ar fi posibilă afirmarea
fără probleme a caracterului de excepţie al aplicării ultraactive a legii penale temporare (art. 7 CP) în raport de
aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile (art. 5 şi - eventual - art. 6 CP). Problema este uneori ridicată în
doctrină; a se vedea, de pildă, M.A. HOTCA, Din nou despre aplicarea legii penale mai favorabile în baza art. 5 din
noul Cod penal, articol publicat în format electronic şi consultabil on-line, la adresa de internet https://www.
juridice.ro/312661/din-nou-despre-aplicarea-legii-penale-mai-favorabile-in-baza-art-5-din-noul-cod-penal.html.
[1]
Suficient de clar întemeiată/justificată ne apare regula aplicării prioritare ultraactive a legii temporare în
raport de aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile, la un moment anterior judecării definitive a unor cauze
(art. 5 CP). O dezbatere subsecventă s-ar putea formula în ceea ce priveşte raportul dintre aplicarea art. 7 şi a art. 6
CP. Se poate ridica, practic, problema de a stabili dacă aplicarea legii temporare se impune (sau nu) în faţa aplicării
legii mai favorabile după judecarea definitivă a unor cauze (dacă legalitatea unei sancţiuni de drept penal aplicate
potrivit unei legi temporare poate fi infirmată - şi, astfel, sancţiunea în cauză modificată, în beneficiul condamnatului -
prin apariţia ulterioară a unei legi penale noi, mai favorabilă în sensul art. 6 CP). Deşi, formal, dispoziţiile din art. 6 CP
nu par să întâmpine, în asemenea situaţii, nicio opoziţie în aplicare, suntem de opinia că aceleaşi raţiuni de fond care
impun prioritatea funcţionării mecanismului descris în art. 7 CP în detrimentul celui reglementat în art. 5 CP implică
(pentru identitate de raţiune) aceeaşi soluţie şi în raportarea sa la prevederile art. 6 CP. în plus, s-ar putea invoca
drept argument sistematizarea materiei, poziţia pe care o ocupă în cadrul reglementării aplicării în timp regula
ultraactivităţii legii temporare: prin situarea sa după reglementarea principiului mitior lex, se poate susţine că
prevederea art. 7 CP prezintă un caracter de specialitate faţă de dispoziţiile art. 5 şi art. 6 CP, urmând a se aplica prin
derogare de la acestea, atunci când în practică nu se poate asigura reţinerea lor armonioasă.
Secţiunea a 6-a. Extrase de practică relevantă (obligatorie)

în materia aplicării în timp a legii penale române
A. Decizii pronunţate de Curtea Constituţională a României

Prin Decizia nr. 265/2014111, Curtea Constituţională a României a admis excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 CP, excepţie ridicată din oficiu de înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, şi a stabilit că „ dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care
nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai
favorabile".
Reproducem, selectiv, unele dintre considerentele în temeiul cărora instanţa
de contencios constituţional a pronunţat soluţia în cauză (ele prezentând un real interes teoretic)
- evidenţierile din text nu ne aparţin:
„18. Curtea constată că, între momentul sesizării sale (...) şi momentul pronunţării prezentei
decizii, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală a pronunţat Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 319 din 30 aprilie 2014, prin care a statuat că în aplicarea art. 5 din Codul
penal prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei.
Prin urmare, având în vedere rolul său de garant al supremaţiei Constituţiei, precum şi efectele
juridice pe care această decizie le produce, conform art. 474 alin. (4) din Codul de procedură
penală, Curtea Constituţională se va pronunţa şi asupra aspectelor ce ţin de compatibilitatea art. 5
din Codul penal, în interpretarea dată de instanţa supremă, cu dispoziţiile Legii fundamentale.
19. în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine că dispoziţiile legale
criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 61 alin. (1) referitor la Parlament ca unică
autoritate legiuitoare a ţării.
20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că principiul activităţii legii
penale presupune, ca regulă generală, aplicarea legii tuturor infracţiunilor săvârşite în timpul cât
aceasta se află în vigoare. Acest principiu este indisolubil legat de cel al legalităţii, care reprezintă
o caracteristică specifică statului de drept, motiv pentru care legiuitorul constituant a statuat în
art. 1 alin. (5) că,« în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este
obligatorie».în materie penală, art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală consacră regula potrivit
căreia «Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii».
21. De la această regulă sunt admise două excepţii, constând fie în retroactivitatea, fie în
uitraactivitatea legii. Aceste excepţii se apiică în situaţiile de tranziţie determinate de succesiunea
legilor penale, atunci când o infracţiune este săvârşită sub imperiul legii penale anterioare, însă
făptuitorul este urmărit penal, judecat ori execută pedeapsa sub imperiul noii legi penale.
Problematica aplicării legii penale în situaţiile de tranziţie a determinat exprimarea a două curente
de opinie diametral opuse: teza ultraactivităţii legii vechi, potrivit căreia în caz de tranziţie se va
aplica legea existentă în momentul săvârşirii infracţiunii, şi teza retroactivităţii legii în vigoare,
potrivit căreia în caz de situaţie tranzitorie se va aplica noua lege penală.
22. Deoarece niciuna dintre cele două soluţii nu era pe deplin echitabilă, nu răspundea
exigenţelor privind egalitatea de tratament juridic, literatura, practica judiciară şi iegislaţia
111 M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014.

modernă au impus o a treia soluţie juridică, cunoscută sub denumirea de principiul mitior lex,
principiu potrivit căruia în cazul situaţiilor determinate de succesiunea legilor penale se va aplica
legea penală mai favorabilă. Acest principiu a fost consacrat la nivel constituţional în anul 1991,
când legiuitorul constituant a statuat prin art. 15 alin. (2) că « dispune numai pentru viitor, cu
excepţia legii penale mai favorabile», iar odată cu revizuirea Legii fundamentale, tot prin art. 15
alin. (2), principiul a fost extins şi la faptele contravenţionale, în sensul că « Legea dispune numai
pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile».
23. în doctrina de specialitate şi practica judiciară au fost exprimate două opinii privind
mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile.
24. Potrivit primei opinii, legea penală mai favorabilă se determină prin compararea legilor
succesive, stabilirea în concret a legii mai favorabile şi, în final, aplicarea acesteia în ansamblu.
Principiul care fundamentează această orientare doctrinară şi jurisprudenţială este cel conform
căruia legile se compară, dar nu se combină.
25. Susţinând această soluţie, doctrina şi jurisprudenţa au relevat că o combinare a
dispoziţiilor mai favorabile dintre două legi succesive este hibridă şi duce la crearea, pe cale
judecătorească, a unei a treia legi (lex tertia), consecinţă inadmisibilă, deoarece arînsemna ca
organele judiciare să exercite un atribut care nu le revine, intrând în sfera de competenţă
constituţională a legiuitorului. Acest punct de vedere se sprijinea şi pe un argument de text,
respectiv art. 13 din Codul penal din 1969, care statua că, în ipoteza în care de la săvârşirea
infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se
aplică legea cea mai favorabilă, subliniindu-se că este vorba despre lege, şi nicidecum despre
dispoziţiile mai favorabile din legile succesive. De altfel, şi actualul Cod penal a preluat în art. 5
aceeaşi soluţie potrivit căreia, «în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea
definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă»,
astfel că raţionamentul îşi păstrează valabilitatea şi raportat la dispoziţiile legale în vigoare.
26. în acelaşi sens, şi o parte a doctrinei recente a considerat că principiul «mitiorlex» este
greşit aplicat atunci când sunt combinate dispoziţiile mai favorabile infractorului cuprinse în legile
penale succesive, cu rezultatul obţinerii unei« tertia». Aceasta, întrucât, prin selectarea şi
îmbinarea dispoziţiilor penale mai blânde cuprinse în legile penale succesive, judecătorul nu se
limitează la aplicarea legii penale, ci creează o lege penală proprie. Aşadar, prin acest procedeu
combinatoriu judecătorul îşi depăşeşte atribuţiile sale şi pătrunde nepermis în domeniul
legislativului realizând un abuz de putere, astfel că nu există niciun argument care să justifice
îmbinarea a două sau mai multor legi penale. în sfârşit, se arată că o asemenea concepţie nu se
poate sprijini nici măcar pe una sau mai multe dispoziţii din legea de punere în aplicare a noului
Cod penal, cu privire la care se afirmă că arîngădui acest hibrid normativ, întrucât legiuitorul nu îşi
poate transmite, prin niciun act normativ, puterea sa legiuitoare în domeniul autorităţii
judecătoreşti, rezultatul unei asemenea combinări neputând fi decât în contradicţie cu prevederile
constituţionale.
27. Potrivit celei de-a doua opinii, legea penală mai favorabilă se determină prin raportare la
fiecare instituţie care se aplică în mod autonom, astfel că, dacă încadrarea faptei s-a făcut după
una dintre legi, care era mai favorabilă, aceasta nu exclude aplicarea dispoziţiilor din cealaltă lege
cu privire la recidivă sau la concursul de infracţiuni, dacă acestea sunt mai favorabile. Se arată că,
de pildă, concursul de infracţiuni face parte dintre acele instituţii juridico-penale (ca şi prescripţia,
suspendarea executării pedepsei ş.a.) ale căror reguli se aplică, în cazul succesiunii de legi penale
în timp, în mod autonom, independent de încadrarea juridică a faptelor după legea nouă sau după
cea anterioară.
28. Autorii acestei opinii susţin că, fără a contesta că în perioada analizată au existat opinii
favorabile ideii de aplicare globală a legii penale mai favorabile, acestea nu sunt de natură să
contrazică afirmaţia potrivit căreia doctrina majoritară (atât numeric, cât şi ca prestigiu) a fost şi
rămâne fidelă ideii de aplicare a legii mai favorabile în mod distinct pentru fiecare instituţie
autonomă.
29. Examinând jurisprudenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie, Curtea constată că,
pronunţându-se asupra unui recurs în interesul legii, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că,
«în cazul faptelor săvârşite sub imperiul Legii nr. 87/1994 şi al judecării lor după intrarea în vigoare
a Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, pot beneficia de cauzele de
impunitate sau de reducere a pedepsei reglementate de art. 10 din această lege numai cei în
sarcina cărora s-a reţinut, prin aplicarea art. 13 din Codul penal, săvârşirea unei infracţiuni fiscale
prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005». Observând şi că, prin art. 16, Legea nr. 241/2005 a
abrogat expres, în totalitate, Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, instanţa
supremă a reţinut că principiul legii penale mai favorabile «impune aplicarea 'legii' mai favorabile
în ansamblu, şi nu doar aplicarea unora dintre 'dispoziţiile mai favorabile' ale acelei legi. Ca atare,
în raport cu principiul menţionat, nu se poate recurge la combinarea unei dispoziţii mai favorabile
dintr-o lege cu dispoziţii din altă lege, fiindcă în acest fel s-ar ajunge, pe cale judecătorească, la
crearea unei a treia legi, ceea ce nu ar fi îngăduit» (Decizia nr. 8 din 21 ianuarie 2008, publicată în
Monitorul Oficial ai României, Partea I, nr. 866 din 22 decembrie 2008).
30. Contrar celor statuate anterior prin recursul în interesul legii menţionat mai sus, care
reprezintă o soluţie de principiu referitoare la problema aplicării legii penale mai favorabile,
recent, printr-o hotărâre prealabilă, pronunţată în baza prevederilor art. 475-477 din Codul de
procedură penală, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni
de drept în materie penală, având de dezlegat problema de drept vizând aplicarea legii penale mai
favorabile în cazul prescripţiei răspunderii penale, respectiv dacă prescripţia răspunderii penale
reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei, a statuat că «în aplicarea art. 5 din
Codul penal, (...) prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia
pedepsei». în motivarea deciziei se arată că «determinarea instituţiilor care pot funcţiona
autonom este o preocupare importantă în practica judiciară penală actuală datorită necesităţii de
a stabili modul de aplicare a legii penale mai favorabile», precum şi că «instituţiile autonome sunt
instituţiile al căror mecanism de aplicare funcţionează separat de încadrare şi/sau pedeapsă şi ale
căror condiţii de existenţă sunt diferite de faptul juridic faţă de care sunt apreciate ca fiind
autonome». Se mai statuează că, «Având în vedere că efectele instituţiilor autonome nu sunt
generate de acelaşi tip de fapt juridic, instituţiile enumerate mai sus sunt autonome şi între ele,
nu doar faţă de incriminare şi sancţiune» (Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 30 aprilie 2014).
31. Abordând problema legii penale mai favorabile, Curtea Constituţională a decis în practica
sa că prin aplicarea legii penale în timp se înţelege ansamblul de norme juridice penale ce izvorăsc
din raţiuni de politică penală, prin care se reglementează modul de aplicare a principiului mitior
lex\n raport cu timpul săvârşirii infracţiunii şi cu momentul tragerii la răspundere penală a celor ce
au săvârşit infracţiuni (Decizia nr. 841 din 2 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al
Românei, Partea I, nr. 723 din 25 octombrie 2007). Totodată, determinarea legii mai blânde nu
presupune o activitate abstractă, ci una concretă, fiind indisolubil legată de fapta comisă şi de
autorul ei (Decizia nr. 834 din 2 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 727 din 26 octombrie 2007).
32. Pentru identificarea concretă a legii penale mai favorabile trebuie avute în vedere o
serie de criterii care tind fie la înlăturarea răspunderii penale ori a consecinţelor condamnării, fie
la aplicarea unei pedepse mai mici. Aceste elemente de analiză vizează în primul rând condiţiile de
incriminare, apoi pe cele de tragere la răspundere penală şi, în sfârşit, criteriul pedepsei. în acest
sens, Curtea Constituţională a statuat că «Determinarea caracterului 'mai favorabil' are în vedere
o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare,
cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau
agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Aşa fiind, criteriile de
determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere
la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă. Cu privire la aceasta din urmă pot
exista deosebiri de natură (o lege prevede ca pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea),
dar şi deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă şi, evident, la modalitatea
stabilirii acestora în mod concret». Cât priveşte determinarea concretă a legii penale mai
favorabile, Curtea Constituţională a statuat că « aceasta vizează aplicarea legii, şi nu a dispoziţiilor
mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea şi din noua lege, deoarece s-ar ajunge la
o lex tertia, care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să »
(Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
853 din 2 decembrie 2011).
33. Prin urmare, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, instanţele judecătoreşti pot
dispune aplicarea legii penale mai favorabile, în temeiul art. 5 din Codul penal, în intervalul
cuprins între momentul săvârşirii faptei şi momentul judecării definitive. Aşa cum însăşi
Constituţia dispune în art. 15 alin. (2), Curtea observă că obiectul reglementării, art. 5 din Codul
penal, are în vedere «legea» penală sau contravenţională mai favorabilă, şi nicidecum
dispoziţiile/normele penale mai favorabile.
34. Specific analizei efectuate de Curte în prezenta cauză este faptul că în discuţie se pune
problema aprecierii legii penale mai favorabile prin compararea dispoziţiilor a două coduri penale,
respectiv Codul penal din 1969 şi actualul Cod penal. Codurile se supun aceloraşi reguli generale
ce guvernează raţiunea, scopul, necesitatea oricărui sistem de drept, însă, spre deosebire de
reglementările modificatoare punctuale, dispun cu privire la o tipologie largă de relaţii sociale.
Astfel, potrivit art. 18 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21
aprilie 2010, «în vederea sistematizării şi concentrării legislaţiei, reglementările dintr-un anumit
domeniu sau dintr-o anumită ramură de drept, subordonate unor principii comune, pot fi reunite
într-o structură unitară, sub formă de coduri». Tocmai de aceea, în cazul proiectelor de coduri
comisiile de specialitate vor întocmi teze prealabile care să reflecte concepţia generală, principiile,
noile orientări şi principalele soluţii ale reglementărilor preconizate.
35. Adoptarea noului Cod penal a fost impusă din punct de vedere teleologic de raţiuni a
căror sorginte publică este dată atât de reglementările adoptate la nivelul Uniunii Europene
pentru realizarea spaţiului comun de libertate, securitate şi justiţie, cât şi de noua filosofie penală
a statului român. Din această perspectivă, actualul Cod penal consacră o viziune diferită faţă de
vechiul Cod penal: deşi au fost preluate majoritatea faptelor penale ce se găseau şi în
reglementarea anterioară, pedepsele aplicabile au fost semnificativ diminuate. însă, din analiza de
ansamblu a dispoziţiilor din noul Cod penal, se poate constata existenţa caracterului mai favorabil
al unor instituţii din vechea reglementare, instituţii pe care doctrina le-a calificat ca fiind
autonome. în această situaţie se găsesc, de exemplu, suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, concursul de infracţiuni ori prescripţia specială. Astfel, pentru suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere, în actualul Cod penal este impusă condiţia referitoare la
pedeapsa aplicată care să fie de cel mult 3 ani, în timp ce potrivit Codului penal din 1969
pedeapsa aplicată putea să fie de 4 ani. De asemenea, în cazul concursului de infracţiuni, în
actualul Cod penal se prevede că, atunci când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică
pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă automat un spor de o treime din totalul celorlalte
pedepse stabilite, în timp ce potrivit Codului penal din 1969 se aplica pedeapsa cea mai grea, care
putea fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu era îndestulător, se putea
adăuga un spor de până la 5 ani. Tot astfel, în situaţia prescripţiei, actualul Cod penal consacră în
art. 155 alin. (4) împlinirea termenului de prescripţie, indiferent de numărul întreruperilor, dacă s-
au depăşit cu încă o dată termenele generale prevăzute de art. 154, în timp ce în Codul penal din
1969, anterior modificării operate prin Legea nr. 63/2012, prescripţia se socotea împlinită dacă se
depăşeau termenele generale cu încă jumătate.
36. Fără a intra într-o analiză comparativă şi punctuală pe fiecare instituţie de drept penal -
analiză care aparţine prin excelenţă instanţelor de drept comun, întrucât prin actualul Cod penal
au fost diminuate pedepsele, Curtea constată că raţiunea avută în vedere de legiuitor a fost aceea
de a impune un tratament sancţionator mai blând pentru inculpaţii care se află la prima
confruntare cu legea penală şi care, indiferent de forma de vinovăţie, comit o singură faptă
penală, iar nu o pluralitate de infracţiuni. Alta este situaţia inculpaţilor care persistă într-un
comportament antisocial prin săvârşirea mai multor infracţiuni, situaţie în care legiuitorul a
urmărit să instituie un tratament sancţionator mai sever, al cărui rol preventiv constă în
descurajarea celor tentaţi să lezeze repetat valorile sociale ocrotite de legea penală. De altfel,
intenţia legiuitorului rezultă şi din Expunerea de motive a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal,
potrivit căreia, «într-un stat de drept, întinderea şi intensitatea represiunii penale trebuie să
rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanţa valorii sociale lezate
pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei
care comit mai multe infracţiuni înainte de a fi definitiv condamnaţi şi cu atât mai mult pentru
cei în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie
corelate cu dispoziţiile părţii generale, care vor permite o agravare proporţională a regimului
sancţionator prevăzut pentru pluralitatea de infracţiuni».
37. Curtea consideră că intenţia legiuitorului nu trebuie şi nu poate fi ignorată. O atare
concluzie nu neagă principiul aplicării legii penale mai favorabile care urmează a fi incident, însă
nu prin combinarea dispoziţiilor din legile penale succesive, pentru că, în caz contrar, s-ar anula
voinţa mai sus relevată care are în vedere ansamblul de norme ce au fost integrate organic într-
un nou cod, şi nicidecum dispoziţii ori instituţii autonome. Altfel spus, în caz de tranziţie,
judecătorul este ţinut de aplicarea legii penale mai favorabile, în ansamblu, fapt justificat prin
aceea că nu trebuie să ignore viziunea fie preponderent represivă, aşa cum este cazul Codului
penal din 1969, fie preponderent preventivă, aşa cum este cazul actualului Cod penal. Soluţia se
impune pentru că nu poate fi încălcată finalitatea urmărită de legiuitor cu ocazia adoptării fiecărui
cod în parte, deoarece nu întâmplător cele două coduri, deşi fiecare cu o concepţie unitară
proprie, au viziuni diferite asupra modului în care sunt apărate valorile sociale de către legea
penală.
38. împrejurarea că, anterior apariţiei noului Cod penal, Curtea Constituţională a sancţionat
punctual un înţeles contrar principiului legii penale mai favorabile în cazul unor instituţii de drept
penal material (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013 - referitoare la prescripţia
specială, Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011 - referitoare la acordul de recunoaştere a
vinovăţiei) nu contravine argumentelor de mai sus, deoarece, în acele decizii, norma mai
favorabilă s-a integrat în cuprinsul aceluiaşi act normativ, nefiind modificată viziunea de ansamblu
a reglementării. Astfel, legea de modificare a termenului de prescripţie specială (art. I pct. 3 din
Legea nr. 63/2012) a fost încorporată în legea de bază (respectiv Codul penal din 1969),
pierzându-şi identitatea şi integrându-se deplin în filosofia de ansamblu a reglementării existente.
Situaţia este în mod vădit diferită în cazul succesiunii în timp a două coduri penale, întrucât într-o
atare ipoteză se schimbă opţiunea puterii legislative cu privire la însăşi filosofia politicii penale.
Această nouă concepţie nu putea nicidecum să aibă în vedere posibilitatea îmbinării dispoziţiilor
celor două legi pentru a obţine o a treia lege tertia).
39. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, într-o speţă relativ recentă, deşi
nu a menţionat in terminis acest lucru, a statuat că respectarea dispoziţiilor art. 7 paragraful 1 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale impune, în cazul
legilor penale succesive, alegerea globală a legii penale mai favorabile. Astfel, prin Hotărârea din
18 iulie 2013, pronunţată în Cauza Maktoufşi Bosniei şi
Herţegovina, paragraful 70, Curtea de la Strasbourg, observând că ambele coduri penale ce s-au
succedat din momentul comiterii faptelor şi până la judecarea definitivă (Codul penal din 1976 şi
Codul penal din 2003) «prevăd game diferite de pedepse pentru crime de război», a constatat că a
existat «posibilitatea reală ca aplicarea retroactivă a Codului din 2003 să fi fost în detrimentul
reclamanţilor în ceea ce priveşte impunerea pedepselor», astfel că «nu se poate afirma că aceştia
au beneficiat, în conformitate cu art. 7 din Convenţie, de garanţii efective împotriva impunerii
unei pedepse mai severe». Prin urmare, instanţa europeană a hotărât, în unanimitate, că a fost
încălcat art. 7 din Convenţie, precizând, totodată, că această hotărâre «trebuie înţeleasă ca
indicând pur şi simplu faptul că, în ceea ce priveşte stabilirea pedepselor, reclamanţilor ar fi
trebuit să li se aplice dispoziţiile codului din 1976 [în ansamblu, n.n.], şi nu faptul că ar fi trebuit să
fie impuse pedepse mai blânde».
40. în soluţionarea acelei cauze nu a fost pusă în discuţie o eventuală îmbinare a prevederilor
din cele două coduri. Această abordare, care exclude posibilitatea combinării dispoziţiilor mai
blânde din mai multe legi succesive, este deplin argumentată într-una dintre opiniile concordante
formulate la hotărârea sus-menţionată, potrivit căreia, «în mod logic, principiul aplicării
retroactive a celei mai favorabile legi penale este corolarul principiului neretroactivităţii legii
penale mai severe. Dacă o lege penală mai severă nu se poate aplica în cazul actelor săvârşite
înainte de intrarea sa în vigoare, atunci o lege penală mai favorabilă trebuie să se aplice actelor
comise anterior, dar judecate ulterior intrării sale în vigoare. Dacă legea penală mai severă ar
continua să producă efecte după ce a fost înlocuită cu o lege penală mai favorabilă, ar fi încălcat
principiul separării puterilor în măsura în care instanţele ar continua să aplice legea penală mai
severă, deşi legiuitorul a modificat evaluarea sa privind gradul de gravitate a comportamentului şi
gradul corespunzător de severitate a pedepselor aplicabile. (...) Curtea a adoptat o poziţie clară
privind definiţia lex mitior cu scopul aplicării unor legi penale succesive: lex mitior este legea cea
mai favorabilă acuzatului, ţinând seama de situaţia acestuia, de natura infracţiunii şi de
circumstanţele în care a săvârşit-o. Acest lucru înseamnă că art. 7 paragraful 1 din Convenţie
presupune o comparaţie in concreto a legilor penale aplicabile cauzei acuzatului, inclusiv legea în
vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii (vechea lege) şi cea în vigoare la momentul judecării
(noua lege) (...). Hotărârea Scoppola nr. 2 arată că lex mitior trebuie să fie stabilită in concreto,
adică judecătorul trebuie să confrunte fiecare lege penală aplicabilă (cea veche şi cea nouă) cu
faptele specifice cauzei, cu scopul de a stabili care ar trebui să fie pedeapsa în cazul în care se
aplică fie legea veche,
fie cea nouă. După stabilirea pedepselor care rezultă din legile aplicabile şi în lumina faptelor
cauzei, trebuie să se aplice legea care este efectiv cea mai favorabilă acuzatului».
41. în continuarea argumentaţiei, se arată că, «pentru a stabili care este
în temeiul art. 7 paragraful 1 din Convenţie, trebuie să se procedeze, de asemenea, la o
comparaţie globală a regimului represiv al fiecăreia dintre legile penale aplicabile în cazul
acuzatului (metoda comparaţiei globale). Judecătorul nu poate efectua o comparaţie regulă cu
regulă (metoda comparaţiei diferenţiate), alegând regula cea mai favorabilă din fiecare dintre
legile comparate. Două motive sunt oferite în mod tradiţional în sprijinul acestei metode a
comparaţiei globale: în primul rând, fiecare regim represiv are propria sa logică, iar judecătorul nu
poate distruge această logică, amestecând diverse reguli din diferite legi penale succesive; în al
doilea rând, judecătorul nu se poate substitui legiuitorului şi să creeze un nou regim represiv ad-
hoc, alcătuit din diverse reguli ce decurg din diferite legi penale succesive. Prin urmare, art. 7
paragraful 1 din Convenţie impune stabilirea lex mitior în mod concret şi global».
42. Având în vedere considerentele expuse, Curtea Constituţională constată că dispoziţiile
art. 5 din actualul Cod penal, în interpretarea care permite instanţelor de judecată, în
determinarea legii penale mai favorabile, să combine dispoziţiile Codului penal din 1969 cu cele
ale actualului Cod penal, contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind separaţia
şi echilibrul puterilor în stat, precum şi ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului de unică
autoritate legiuitoare a ţării.
43. Potrivit art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, « se organizează potrivit principiului
separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei
constituţionale», iar potrivit art. 61 alin. (1), «Parlamentul este organul reprezentativ suprem al
poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării».
44. Raportat la aceste prevederi constituţionale, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că
prevederile legale care guvernează activitatea instanţelor judecătoreşti şi fixează poziţia lor faţă
de lege acceptă în mod unanim că «atribuţiile judecătorului implică identificarea normei
aplicabile, analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a
stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice lasă
judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din iniţiativă. Astfel, în activitatea de
interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între
exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competenţa de a legifera, prin
substituirea autorităţii competente în acest domeniu» (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale
nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie
2009).
45. Puterea judecătorească, prin înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, are rolul constituţional de
a da unui text de lege anumite interpretări, în scopul aplicării unitare de către instanţele
judecătoreşti. Acest fapt nu presupuneînsă că instanţa supremă se poate substitui Parlamentului,
unica putere legiuitoare în stat, dar implică anumite exigenţe constituţionale ce ţin de
modalitatea concretă în care se realizează interpretarea. în cazul dedus judecăţii, interpretarea
duală a dispoziţiilor art. 5 din Codul penal este evidentă, însă, pentru argumentele expuse, una
dintre interpretări contravine dispoziţiilor care stabilesc sfera de competenţă a puterii legiuitoare,
consacrate de art. 61 alin. (1) din Constituţie, cu consecinţa înfrângerii separaţiei şi echilibrului
puterilor în stat, prevăzute de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală. Astfel, interpretarea
potrivit căreia legea penală mai favorabilă presupune aplicarea instituţiilor autonome mai
favorabile este de natură să înfrângă exigenţele constituţionale, deoarece, în caz contrar, s-ar
rupe legătura organică dintre instituţiile de drept penal aparţinând fiecărei
legi succesive, cu consecinţa directă a schimbării conţinutului şi sensului actelor normative

adoptate de către legiuitor.
46. Curtea observă că noţiunea de instituţie autonomă nu este reglementată în niciunul
dintre cele două coduri penale şi nici în legea de aplicare a actualului Cod penal. Aşa fiind, chiar
dacă în limbajul juridic curent utilizarea noţiunii de instituţie autonomă pentru anumite categorii
juridice este acceptată, caracterul autonom al acesteia, astfel cum acesta este susţinut în doctrină
şi practica judiciară, presupune că ea are o existenţă de sine stătătoare şi nu depinde de
ansamblul normativ în care este integrată pentru a-şi îndeplini finalitatea. Or, o atare concluzie
este inadmisibilă, întrucât nu se poate reţine că o normă din Codul penal care reglementează cu
privire la o anumită instituţie de drept penal (recidivă, concurs de infracţiuni, prescripţie etc.) este
independentă de legea căreia îi aparţine. Această distincţie are o deosebită importanţă pentru
înţelegerea conceptului de lege, pentru că numai aşa se poate oferi noţiunii de «lege penală mai
favorabilă» un înţeles constituţional.
47. Faptul că legiuitorul a definit în art. 173 din Codul penal noţiunea de lege penală ca fiind
« orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte
normative care la data adoptării lor aveau putere de » nu echivalează cu împrejurarea că acele
dispoziţii sunt legi, ci doar cu faptul că sunt norme distincte care aparţin legii şi au forţa acesteia.
Codul penal constituie o lege unitară, asemenea norme fiind prevăzute şi în legile speciale care
reglementează alte relaţii sociale, dar stabilesc, totodată, şi fapte care constituie infracţiuni (cum
ar fi infracţiunile reglementate de legislaţia vamală, fiscală etc.). Art. 1 alin. (1) din Codul penal
stabileşte că « penală prevede faptele care constituie infracţiuni», motiv pentru care în absenţa
unei incriminări nu se poate vorbi despre o lege penală. De aceea, înţelesul noţiunii de lege penală
consacrat de art. 173 are în vedere alte acte normative care prevăd fapte ce constituie infracţiuni,
legiuitorul urmărind a face legătura materială dintre Codul penal şi alte legi speciale care, deşi nu
sunt penale, reglementând cu privire la alt tip de relaţii sociale, cuprind şi dispoziţii cu caracter
penal. Calificarea caracterului penal al acestor dispoziţii le scoate din sfera domeniului principal de
reglementare (fiscal, vamal etc.), cu scopul de a înlătura orice fel de obiecţii potrivit cărora faptele
antisociale respective ar putea urma numai regimul juridic respectiv, în acest mod fiind exclusă o
eventuală sustragere de la răspunderea penală. De altfel, dincolo de interpretarea acestui text,
este de observat că acesta nu dispune cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, exigenţele
acestui principiu fiind stabilite prin art. 5 din Codul penal.
48. Având rolul de garant al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, Curtea Constituţională nu
poate ignora şi alte consecinţe de sorginte constituţională, cum ar fi exigenţele ce ţin de lipsa
discriminării infractorului, fie ea, în acest caz, pozitivă, care nu numai că justifică, dar impun
aplicarea unui tratament identic. Aceasta presupune că suspecţii/inculpaţii care au comis fapte
sub imperiul legii vechi, dar care vor fi judecaţi sub imperiul legii noi trebuie să aibă, în funcţie de
legea mai favorabilă, o situaţie juridică identică ori cu cei condamnaţi anterior potrivit legii vechi,
ori cu cei ce vor săvârşi infracţiuni potrivit legii noi, nefiind permisă o a treia formă de
tratament sancţionator ce combină dispoziţii din ambele coduri.
Prin urmare,
pentru a satisface cerinţele constituţionale ale art. 16 alin. (1) potrivit cărora «
sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări», este interzisă
alternarea instituţiilor de drept penal din cele două legi, deoarece, în caz contrar, în aplicarea legii
penale mai favorabile s-ar crea o discriminare pozitivă cu consecinţa creării unui privilegiu pentru
infractorul care este judecat în perioada de tranziţie a legii.
49. Toate aceste argumente conduc la constatarea încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi art.
61 alin. (1) din Constituţie, întrucât prin combinarea dispoziţiilor penale din mai multe legi
succesive se creează, pe cale judiciară, o a treia lege care neagă raţiunea de politică
penală concepută de legiuitor. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că numai
interpretarea prevederilor art. 5 din Codul penal în sensul că legea penală mai favorabilă se
aplică în ansamblul ei este singura care poate înlătura viciul de neconstituţionalitate.
50. Potrivit jurisprudenţei sale, Curtea a consacrat posibilitatea şi obligaţia sa de a interveni,
ori de câte ori este sesizată, în cazul în care un text legal poate genera interpretări de natură a
aduce atingere prevederilor constituţionale. în practica sa recentă, Curtea a statuat că, «fără a
nega rolul constituţional al instanţei supreme, a cărei competenţă este circumscrisă situaţiilor de
practică neunitară, Curtea Constituţională reţine că, în cazul în care un text legal poate genera
interpretări diferite, este obligată să intervină ori de câte ori acele interpretări generează încălcări
ale prevederilor Legii fundamentale. Constituţia reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi
celelalte autorităţi pot acţiona; astfel, şi interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să
ţină cont de această exigenţă de ordin constituţional cuprinsă chiarîn art. 1 alin. (5) din Legea
fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale este
obligatorie» (Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013).
51. Acest lucru este valabil şi în ipoteza în care înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în realizarea
atribuţiilor constituţionale prevăzute de art. 126 alin. (3), a pronunţat o decizie pentru
interpretarea şi aplicarea unitară a legii cu ocazia soluţionării unui recurs în interesul legii. Prin
aceasta instanţa de contencios constituţional nu intră în sfera de competenţă a înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, deoarece «înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în acord cu dispoziţiile
constituţionale ale art. 126 alin. (3), are competenţa exclusivă de a se pronunţa asupra
problemelor ce ţin de interpretarea şi aplicarea unitară a legii ori de câte ori practica judiciară
impune acest lucru. Aşa fiind, o decizie pronunţată într-o astfel de procedură nu poate constitui
eo ipso obiect al cenzurii instanţei de contencios constituţional (a se vedea Decizia nr. 409 din 4
noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie
2003). Cu toate acestea, împrejurarea că printr-o decizie pronunţată într-un recurs în interesul
legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a fi convertită într-un fine de
neprimire care să oblige Curtea ca, în pofida rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, să
nu mai analizeze textul în cauză în interpretarea dată de instanţa supremă (a se vedea Decizia nr.
8 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie
2011)» (a se vedea Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011).
52. De altfel, Curtea Constituţională a stabilit că, «indiferent de interpretările ce se pot aduce
unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este
conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în
această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se
conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare» (Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011). De asemenea, «în interpretarea
legii, instanţele judecătoreşti, între care şi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, trebuie să respecte
cadrul constituţional, iar sancţionarea depăşirii/încălcării acestuia revine în exclusivitate Curţii
Constituţionale» (a se vedea în acest sens Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, pre-citată).
53. Aceleaşi raţiuni subzistă şi în ceea ce priveşte consacrarea unei anumite interpretări
legale prin hotărâri prealabile pronunţate în temeiul art. 475 şi următoarele din Codul de
procedură penală, deoarece şi aceste din urmă norme sunt, în concepţia legiuitorului, o reflexie a
dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (3), potrivit cărora « Curte de Casaţie şi Justiţie
asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit
competenţei sale». Or, capitolul VI al titlului III din Codul de procedură
II. APLICAREA LEGI! PENALE 207
penală instituie «Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare», care se poate realiza
fie prin recursuri în interesul legii, fie prin hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept. De aceea, conţinutul normei juridice, în interpretarea dată prin aceste din urmă hotărâri,
este supus controlului de constituţionalitate, asemenea interpretărilor date prin deciziile care
soluţionează recursurile în interesul legii, aşa cum s-a stabilit prin jurisprudenţa Curţii
Constituţionale arătată mai sus. în măsura în care prin dezlegarea dată unor probleme de drept se
atribuie unui text de lege un anumit înţeles, instanţa de judecată, din oficiu, procurorul sau partea
dintr-un proces care se consideră prejudiciată constituţional de dispoziţia legală respectivă în
interpretarea statuată prin hotărârea prealabilă pot uza de invocarea excepţiei de
neconstituţionalitate.
54. Curtea Constituţională reafirmă faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea
fundamentală, «De la data publicârii, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru
viitor». în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, că forţa obligatorie ce
însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai
dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea a reţinut că atât
considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi
forţă tuturor subiectelor de drept (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale
nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de
constituţionalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie
1995, Decizia nr. 1415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 796 din 23 noiembrie 2009, şi Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010).
55. Astfel, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea
Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia,
menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare,
instanţele judecătoreşti trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare. De altfel,
Curtea Constituţională a statuat că, în ceea ce priveşte determinarea concretă a legii penale mai
favorabile, «aceasta vizează aplicarea legii, şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se combina
prevederi din vechea şi noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispoziţiilor
art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să legifereze» (Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie
2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011). Prin
urmare, orice altă interpretare pe care practica judecătorească o atribuie textului conferă acestuia
vicii de neconstituţionalitate.
56. Totodată, Curtea observă că, prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a decis că în
aplicarea art. 5 din Codul penal prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă
faţă de instituţia pedepsei, conferind astfel art. 5 din Codul penal, în interpretarea dată, valenţe
neconstituţionale. Curtea constată că, odată cu publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al
României, efectele Deciziei nr. 2 din 14 aprilie 2014 a instanţei supreme încetează în conformitate
cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie şi cu cele ale art. 477 1 din Codul de procedură
penală.
57. De asemenea, Curtea reţine că dispoziţiile art. 5 alin. (2) teza întâi, conform cărora «
Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate
neconstituţionale (...) dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale
mai favorabile», nu sunt incidente ca efect al pronunţării prezentei decizii, întrucât, în acest caz,
Curtea nu declară neconstituţională o prevedere legală, astfel că nu se produc consecinţe asupra
existenţei normative în ordinea juridică a prevederii supuse controlului,
ci se stabileşte doar, pe cale de interpretare, un unic înţeles constituţional al art. 5 din Codul
penal.
58. Curtea constată că dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în
care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai
favorabile şi nicio autoritate nu poate ignora înţelesul constituţional astfel stabilit".
B. Decizii pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca hotărâri prealabile pentru

dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală legate de instituţia dezincriminării
1. Prin Decizia nr. 12/2014111, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov,
Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept dacă infracţiunile prevăzute de art. 323 CP
anterior şi art. 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate
(în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare
a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor
acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale) îşi găsesc corespondent în art. 367 alin.
(1) CP sau, dimpotrivă, sunt dezincriminate, deoarece legiuitorul a înţeles să incrimineze în
dispoziţiile art. 367 alin. (1) numai infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 (în
reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 şi Legea nr. 255/2013), şi a
stabilit:
„Faptele prevăzute de art. 323 din Codul penal anterior şi art. 8 din Legea nr. 39/2003, în
reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare
a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, se regăsesc în incriminarea din art. 367 din Codul penal,
nefiind dezincriminate".
unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti,
Secţia I penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de
principiu a chestiunii de drept în sensul de a se stabili dacă infracţiunea de vătămare corporală din
culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) teza I [fapta a avut vreuna dintre urmările prevăzute de art.
182 alin. (1)] şi alin. (4) CP 1969 îşi găseşte corespondentul în infracţiunea de vătămare corporală
din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) CP actual sau dacă, dimpotrivă, este dezincriminată
şi a stabilit:
„Infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) teza I [fapta a
avut vreuna dintre urmările prevăzute de art. 182 alin. (1)] şi alin. (4) din Codul penal din 1969 în
ipoteza în ca re fapta a produs o vătămare ce a necesitat între 11 şi 90 de zile îngrijiri medicale şi
nu îndeplineşte una dintre condiţiile impuse de alin. (1) al art. 196 din Codul penal este
dezincriminată începând cu data de 1 februarie 2014".
3. Prin Decizia nr. 6/2015[3], înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept în sensul de a se stabili dacă succesiunea de
acte normative cu privire la preţul mediu al unui metru cub de
111
M. Of. nr. 507 din 8 iulie 2014.
121
M. Of. nr. 244 din 9 aprilie 2015.
131 M. Of. nr. 257 din 17 aprilie
2015.
masă lemnoasă pe picior (Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 3283/2012; art. 202 pct. 8
din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal;
Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultură nr. 76/2014 şi Ordinul ministrului
delegat pentru ape, păduri şi piscicultură nr. 118/2014) a avut sau nu ca efect imposibilitatea
stabilirii acestui preţ în prezent, cu consecinţa dezincriminării in concreto a infracţiunilor de tăiere
fără drept de arbori din fondul forestier naţional, prevăzută de art. 108 din Legea nr. 46/2008-
Codul silvic, şi de furt de arbori din fondul forestier naţional, prevăzută de art. 110 din Legea nr.
46/2008[1], şi a stabilit:
„în interpretarea dispoziţiilor art. 4 din Codul penal, succesiunea de acte normative cu privire
la preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior (Ordinul ministrului mediului şi
pădurilor nr. 3283/2012; art. 202 pct. 8 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii
nr. 286/2009 privind Codul penal; Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultură nr.
76/2014 şi Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultură nr. 118/2014) nu a avut ca
efect imposibilitatea stabilirii acestui preţ şi, pe cale de consecinţă, nu a condus la dezincriminarea
in concreto a infracţiunilor de tăiere fără drept de arbori din fondul forestier naţional, prevăzută
de art. 108 din Legea nr. 46/2008, şi de furt de arbori din fondul forestier naţional, prevăzută de
art. 110 din Legea nr. 46/2008".
4. Prin Decizia nr. 10/2015* 121, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de
Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care s-a solicitat pronunţarea unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept vizând modalitatea de
interpretare a dispoziţiilor art. 367 alin. (1) şi (6) din Codul penal, respectiv dacă este îndeplinită
condiţia tipicităţii infracţiunii de grup infracţional organizat (sau dacă sunt întrunite elementele
constitutive) atunci când pentru infracţiunea care intră în scopul grupului a intervenit
dezincriminarea odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal şi a stabilit:
„în interpretarea dispoziţiilor art. 367 alin. (1) şi (6) din Codul penal, în ipoteza în care, odată
cu intrarea în vigoare a noului Cod penal, infracţiunea care intră în scopul grupului organizat a fost
dezincriminată, nu mai este îndeplinită una dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, respectiv
condiţia tipicităţii".
Secţia penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de
principiu a chestiunii de drept „dacă, în situaţia unei infracţiuni de înşelăciune (dar şi a altor
infracţiuni, de pildă, furtul calificat), comise sub imperiul legii anterioare, prin modificarea
conţinutului noţiunii de «consecinţe deosebit de grave» şi existenţa unui prejudiciu sub pragul de
2.000.000 lei, are loc o dezincriminare parţială (a formei agravate), prin modificarea cerinţelor de
tipicitate ca trăsătură esenţială a infracţiunii", şi a stabilit:
„în situaţia unei infracţiuni de înşelăciune comise sub imperiul Codului penal din 1969, care a
produs un prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei, modificarea noţiunii de «consecinţe deosebit de
grave» în Codul penal nu produce efectele prevăzute de art. 4 din Codul penal şi nici pe cele
prevăzute de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009
privind Codul penal şi nu conduce la dezincriminarea infracţiunii de înşelăciune".
111
Codul silvic a fost republicat în M. Of. nr. 611 din 12 august 2015, infracţiunile avute în vedere în decizia
înaltei Curţi regăsindu-se în prezent în art. 107 şi art. 109.
121
[3)
M. Of. nr. 14 din 8 ianuarie 2016.
unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel
Timişoara, Secţia penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea de principiu a chestiunii de drept „dacă elementul material al laturii obiective a
infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice prevăzute de art. 371 din Codul penal trebuie
îndreptat împotriva mai multor persoane şi dacă, în situaţia în care acţiunea descrisă a vizat o
singură persoană, operează dezincriminarea conform art. 4 din Codul penal" şi a stabilit:
„ 1 . î n aplicarea dispoziţiilor art. 371 din Codul penal, în cazul infracţiunii de tulburare
a ordinii şi liniştii publice, pentru existenţa infracţiunii, violenţele, ameninţările sau atingerile grave
aduse demnităţii nu trebuie să fie comise împotriva mai multor persoane, fiind suficient ca
violenţele, ameninţările ori atingerile grave aduse demnităţii, care tulbură ordinea şi liniştea
publică, să fie săvârşite, în public, împotriva unei persoane.
2. în ipoteza în care violenţele, ameninţările sau atingerile grave aduse demnităţii persoanei,
care tulbură ordinea şi liniştea publică, au fost comise, în public, împotriva unei singure persoane,
nu operează dezincriminarea, nefiind inc dispoziţiile art. 4 din Codul penal".
unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova,
pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept privind „modalitatea de interpretare a
dispoziţiilor art. 2801 din Legea nr. 31/1990, în sensul de a se lămuri dacă este îndeplinită condiţia
tipicităţii infracţiunii de transmitere fictivă a părţilor sociale, atunci când pentru infracţiunea
pentru care s-a început urmărirea penală, de la care s-a sustras inculpatul prin vânzarea părţilor
sociale, a intervenit dezincriminarea, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 363 din 7 mai
2015", şi a stabilit:
„în interpretarea dispoziţiilor art. 2801 din Legea nr. 31/1990, în ipoteza în care infracţiunea
pentru care s-a început urmărirea penală, de la care s-a sustras inculpatul prin transmiterea fictivă
a părţilor sociale, a fost dezincriminată, nu mai este îndeplinită una dintre condiţiile de tipicitate
pentru reţinerea acestei infracţiuni".
dezlegarea de principiu a chestiunii de drept: „Interpretarea dispoziţiilor art. 2531 din Codul penal
din 1969, în sensul de a lămuri dacă intră sub incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 603 din 6
octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie
2015 [prin care s-a constatat că sintagma «raporturi comerciale» din cuprinsul dispoziţiilor art.
301 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională], fiind dezincriminată, fapta funcţionarului
public care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei
decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru o altă persoană cu care s-
a aflat în raporturi comerciale în sensul art. 2531 din Codul penal din 1969, în situaţia în care atât
actul sau decizia funcţionarului public, cât şi raporturile comerciale cu beneficiarul au avut loc
anterior datei de 1 octombrie 2011 când a intrat în vigoare Legea nr. 71/2011 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, când noţiunea de «raport comercial» avea un
înţeles normativ determinat şi determinabil
111
M. Of. nr. 356 din 10 mai 2016.
121
M. Of. nr. 930 din 18 noiembrie
2016.
131 M. Of. nr. 284 din 24 aprilie 2017.
prin prisma dispoziţiilor Codului comercial, cum s-a stabilit în paragraful 20 din Decizia Curţii
Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015", şi a stabilit:
„Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a
participat la luarea unei decizii prin care s-a obţinut, direct sau indirect, un folos patrimonial
pentru o persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale intră sub incidenţa Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 845 din 13 noiembrie 2015, fiind dezincriminatâ, indiferent de data îndeplinirii actului ori a
participării la luarea deciziei şi indiferent de data raporturilor comerciale".
C. Decizii pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca hotărâri prealabile pentru

dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală legate de instituţia legii penale mai
favorabile
unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploieşti,
Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care s-a solicitat pronunţarea unei
hotărâri prealabile în vederea dezlegării de principiu a problemei de drept vizând mecanismul de
aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui
concurs de infracţiuni, şi a stabilit:
„în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei înainte de intrarea
în vigoare a noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, într-o primă etapă se
verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, cu privire la pedepsele individuale. în a doua
etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depăşeşte maximul la care
se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 din Codul penal. în cazul în care pedeapsa
rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza art. 39
din Codul penal, pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim. în caz contrar, pedeapsa
rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi".
Reproducem, selectiv, unele dintre considerentele deciziei (din cuprinsul pct. XII lit. B al
hotărârii), în temeiul cărora instanţa supremă a pronunţat soluţia în cauză (ele prezentând un real
interes teoretic, sintetizând - până la un punct - concepţia normativă aflată în spatele
reglementării principiului mitiorlexdupă o condamnare definitivă-art. 6 CP) din text ne aparţin:
„Problema de drept ce face obiectul prezentei cauze priveşte mecanismul de aplicare a legii
penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, în ipoteza unui concurs de infracţiuni.
în contextul cauzei, înalta Curte reţine că, în aplicarea corectă a dispoziţiilor legii penale mai
favorabile în cauze definitiv judecate, privitor la orice instituţie a dreptului substanţial incidenţă în
această fază, trebuie să pornească de la specificul reglementării cuprinse în art. 6 din noul Cod
penal, stabilind în raport cu acesta modul în care litera şi raţiunea acestei reglementări se
transpun în fiecare caz particular. (...)
Din cuprinsul art. 6 din noul Cod penal rezultă condiţiile în care operează aplicarea obligatorie
a legii mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, şi anume:
- să existe o hotărâre de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, a închisorii, a amenzii
sau o hotărâre de aplicare a unei măsuri educative;
111
M. Of. nr. 349 din 13 mai 2014.
-înainte de executarea pedepsei sau a măsurii educative, în timpul executării acestora, dar
înainte de executarea lor integrală să intervină o lege penală nouă;
- legea penală nouă să prevadă o pedeapsă sau măsură educativă mai uşoară decât pedeapsa
ori măsura educativă prevăzută de legea în temeiul căreia s-a pronunţat hotărârea definitivă;
- pedeapsa sau măsura educativă aplicată prin hotărârea judecătorească definitivă să
depăşească maximul pedepsei prevăzute de legea nouă sau să fie mai grea.
O primă observaţie (...) este aceea că, privitor la pedepsele definitive, aplicarea legii penale
mai favorabile, legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a
sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excedează maximului
prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea
nouă.
Dacă în cazul aplicării legii penale mai favorabile, în cursul procesului, anterior rămânerii
definitive a hotărârii, instanţa trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancţiunii în raport cu
limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre legile succesive şi să aplice aceste criterii în
limitele legii identificate ca fiind mai favorabilă, acest procedeu este total diferit în raport cu
ipotezele avute în vedere în art. 6 din noul Cod penal.
Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei (...) prezintă
unele particularităţi faţă de aplicarea legii mai favorabile faptelor în curs de judecată.
Astfel, în cazul aplicării obligatorii a legii mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei,
legea mai favorabilă nu poate fi decât legea nouă care retroactivează (cu excepţia pedepselor
complementare), pe când, în cazul faptelor în curs de judecată, legea mai favorabilă poate fi legea
nouă, care retroactivează, sau legea veche, care ultraactivează. (...)
Conchidem că, pe de o parte, singura situaţie în care autoritatea de lucru judecat a unei
pedepse definitiv aplicate mai poate fi înfrântă este aceea în care tratamentul sancţionator aplicat
excedează limitei maxime prevăzute de legea nouă. Scopul reglementării art. 6 din noul Cod penal
este de a oferi suport legal unei pedepse definitive în raport cu noua lege şi până la încetarea
oricăror efecte ale condamnării ce vor interveni prin reabilitare.
Aşadar, principiul legalităţii pedepselor impune ca pedeapsa să aibă susţinere legală şi după
aplicarea ei, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea prevăzută în legea nouă
mai favorabilă.
Pe de altă parte, criteriile de stabilire a legii mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei,
au fost reduse la unul singur, şi anume: compararea pedepsei aplicate în baza legii în temeiul
căreia s-a pronunţat hotărârea definitivă de condamnare cu maximul pedepsei prevăzut în legea
nouă, modificarea sancţiunii limitându-se la reducerea ei la maximul prevăzut de legea nouă.
Prin urmare, în cazul pedepselor definitive, nu mai interesează criteriile privind condiţiile de
incriminare ori de tragere la răspundere penală, pentru determinarea legii mai favorabile urmând
a fi avute în vedere maximul pedepsei prevăzut în legea nouă şi pedeapsa aplicată în baza legii
vechi.
în concluzie, verificând dacă se impune modificarea, potrivit art. 6, a unei sancţiuni definitiv
aplicate, comparaţia se va realiza numai între cuantumul pedepsei aplicate (indiferent de limitele
în cadrul cărora, în legea veche, se situa acest cuantum şi de raportul lui cu aceste limite) şi
maximul prevăzut de legea nouă. Reducerea va opera numai când cel dintâi este superior celui de-
a! doilea, în toate situaţiile numai la maximul nou, niciodată la limita inferioară a acestui maxim.
Din cele de mai sus se poate stabili că singurul criteriu pe care legiuitorul îl pune la dispoziţia
judecătorului chemat să aprecieze, în faza de executare, dacă se impune înfrângerea
autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri cu privire la felul şi cuantumul pedepsei este acela al
«celei mai grele situaţii la care s-ar putea aj, în abstract, potrivit legii noi».
Doctrina este în acelaşi sens: «Raţiunea dispoziţiilor din art. 6 din noul Cod penal nu este
aceea de a-l aduce pe condamnat în aceeaşi situaţie în care s-ar fi aflat dacă succesiunea de legi ar
fi intervenit în cursul procesului, ci doar de a garanta respectarea principiului legalităţii, înlăturând
partea din pedeapsă care depăşeşte maximul aplicabil sub legea nouă».
Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile pedepselor definitive nu face decât să înlăture
surplusul de pedeapsă care depăşeşte maximul prevăzut de legea nouă sau să înlocuiască o
pedeapsă mai grea cu alta mai uşoară, legiuitorul prevăzând expres situaţiile nou-create prin
apariţia legii penale noi şi modul lor de rezolvare.
întrucât condamnarea are efecte şi după executarea pedepsei, aplicarea obligatorie a legii mai
favorabile se impune nu numai pe motive de consecvenţă şi echitate juridică, ci şi ca o consecinţă
a principiului legalităţii pedepselor, ca partea de pedeapsă, care nu mai are corespondentîn legea
nouă, chiar dacă a fost executată, să nu mai producă alte consecinţe.
Prin urmare, mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, în cazul pedepselor
definitive, este limitat la asigurarea legalităţii pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de
condamnare conform legii penale anterioare, în raport cu legea penală nouă.
Acest mecanism implică eliminarea «plusului» de pedeapsă care avea temei legal în Codul
penal anterior, dar care, prin intrarea în vigoare a noului Cod penal, rămâne lipsit de temei legal,
asigurându-se astfel legalitatea pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare, după
intrarea în vigoare a legii penale noi, şi fiind singura situaţie în care autoritatea de lucru judecat a
unei pedepse definitiv aplicate mai poate fi înfrântă.
Raţiunile care pot sta la baza modificării pedepsei rezultante aplicate printr-o hotărâre
definitivă de condamnare, care are autoritate de lucru judecat, nu subzistă, prin urmare, în cazul
în care această pedeapsă răspunde exigenţelor principiului legalităţii şi în cazul în care legea nouă
ar conduce la aplicarea unei pedepse mai severe.
Aşadar, în pofida reducerii pedepselor individuale în baza legii noi, faptul că rezultanta
aplicată potrivit legii vechi poate ajunge să rămână la cuantumul iniţial nu conduce la concluzia
potrivit căreia condamnatul ar fi privat de efectele aplicării dispoziţiilor art. 6 din noul Cod penal,
deoarece, dincolo de eventuala influenţă asupra pedepselor rezultante, de reducere a pedepselor
individuale la maximul prevăzut de legea nouă, se leagă şi alte consecinţe, cum ar fi calculul
termenului de reabilitare, eventuala aplicabilitate a unei graţieri etc.
în raport cu argumentaţia sus-prezentată, se reţine că determinarea incidenţei legii penale
mai favorabile, în cazul hotărârilor definitive de condamnare la pedeapsa închisorii, în ipoteza
concursului de infracţiuni, se realizează în două etape succesive, potrivit următorului mecanism:
1. într-o primă etapă, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) din noul Cod penal,
referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, se compară
pedeapsa aplicată pentru fiecare dintre infracţiunile săvârşite, care compun pluralitatea de
infracţiuni, cu maximul special prevăzut de legea penală nouă şi se reduce fiecare pedeapsă
aplicată la maximul special prevăzut de legea nouă, în cazul în care se constată că depăşeşte acest
maxim special.
Această operaţiune este obligatorie, ea trebuie să aibă loc independent de soarta pedepsei
rezultante, întrucât pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte poate avea semnificaţii de sine
stătătoare, independent de pluralitate, în cazuri precum incidenţa unei alte legi mai favorabile,
incidenţa unui act de graţiere etc.
2. în a doua etapă, separat de soarta pedepselor aplicate pentru infracţiunile concurente, se
va proceda la analiza pedepsei rezultante.
Astfel, şi în privinţa acesteia, se va porni de la premisa potrivit căreia cuantumul ei, intrat în
autoritatea de lucru judecat şi care constituie sancţiunea pusă efectiv în executare, urmează a fi
modificat numai prin raportare la criteriul enunţat în consideraţiile generale, respectiv acela
privind tratamentul sancţionator cel mai greu pe care legea nouă îl prevede pentru pluralitatea din
cauză.
Prin urmare, pedeapsa rezultantă definitiv stabilită va fi supusă comparaţiei cu pedeapsa
rezultantă care s-ar stabili conform legii noi, faţă de pedepsele obţinute în cadrul primei operaţiuni
(descrisă la pct. 1).
Comparaţia nu se va face cu rezultanta ce s-ar putea obţine potrivit legii vechi, întrucât
raţiunea art. 6 din noul Cod penal nu este, aşa cum am arătat, aceea de a aplica tratamentul cel
mai favorabil privitor la fiecare dintre instituţiile autonome (sic!) (această raţiune se regăseşte
numai în art. 5 din noul Cod penal), ci doar aceea de a nu permite ca persoanele definitiv judecate
să suporte un tratament sancţionator mai greu decât cel permis, în abstract, de legea nouă (este
de subliniat faptul că Decizia HP nr. 1/2014 a instanţei supreme este anterioară Deciziei nr.
265/2014 a Curţii Constituţionale, respectiv că, prin aceasta din urmă, s-a impus
neconstituţionalitatea viziunii de interpretare a conceptului de lex tertia care, în materia aplicării
legii penale mai favorabile, se sprijină pe teoria instituţiilor cu aplicare autonomă în timp - n.n.).
Faptul că instanţa nu poate recurge la o contopire efectuată potrivit mecanismului din legea
veche pe baza pedepselor reduse potrivit legii noi, ci este ţinută să se raporteze la maximul
rezultantei aplicabile, nu înseamnă că se renunţă la aplicarea legii penale mai favorabile în raport
cu fiecare instituţie autonomă şi că s-ar ajunge la o evaluare globală.
Imposibilitatea reducerii în toate cazurile a pedepsei rezultante ca efect al reducerii
pedepselor individuale este consecinţa opţiunii legiuitorului de a înăspri tratamentul prevăzut
pentru pluralitatea de infracţiuni în noul Cod penal.
în plus, deoarece suntem în cazul unor pedepse definitive, aplicarea unor dispoziţii care s-a
făcut deja în cursul procesului penal nu mai poate fi făcută ulterior, pentru că ar înfrânge
autoritatea de lucru judecat.
De aceea, înalta Curte constată că nu este posibil ca, după reducerea pedepselor stabilite
pentru fiecare infracţiune componentă a pluralităţii respective potrivit legii noi, contopirea să se
facă potrivit dispoziţiilor legii vechi, pentru că nu ne mai aflăm în cursul procesului penal, iar
această contopire potrivit legii vechi a fost făcută deja, având caracter definitiv.
Ca atare, pedepsele rezultate în urma primei operaţiuni (reduse, dacă este cazul) vor fi ipotetic
contopite conform regulilor prevăzute de art. 39 din noul Cod penal. Rezultatul obţinut va fi
comparat cu pedeapsa rezultantă şi, numai atunci când aceasta din urmă este mai mare, ea va fi
redusă la pedeapsa obţinută conform art. 39 din noul Cod penal. (...)
în mod concret, Curtea reţine că mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul
faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, poate avea rezultate diferite,
după cum urmează:
1. în ipoteza în care se ajunge la concluzia existenţei unei egalităţi între pedepsele aplicate şi
maximul prevăzut de legea nouă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 6 din Codul penal şi, prin
urmare, nu se impune modificarea hotărârii definitive, o eventuală contestaţie formulată pe acest
temei legal urmând a fi respinsă.
2. în ipoteza în care există o diferenţă între pedepsele aplicate şi maximul prevăzut de legea
nouă, în sensul că pedeapsa aplicată definitiv conform legii vechi este mai mică decât maximul
special prevăzut de legea nouă, judecătorul urmează a constata lipsa de efect a dispoziţiilor art. 6
din Codul penal. Şi în această situaţie, o eventuală contestaţie urmează a fi respinsă.
3. în ipoteza în care există o diferenţă între pedepsele aplicate şi maximul prevăzut de

legea nouă, în sensul că pedeapsa aplicată definitiv conform legii vechi este mai mare decât
maximul special prevăzut de legea nouă, judecătorul va constata incidenţa dispoziţiilor art. 6 din
Codul penal, pedeapsa definitiv aplicată conform legii vechi urmând a fi redusă la acest maxim
special. în această situaţie, o eventuală contestaţie trebuie admisă.
Hotărârea definitivă va fi modificată prin reducerea pedepselor stabilite pentru infracţiunile
concurente până la maximul special prevăzut de legea nouă, dacă este cazul, după care pedeapsa
rezultantă se va stabili potrivit legii noi, conform art. 39 din Codul penal. (...)
Aceasta va constitui pedeapsa dată spre executare, pedeapsă de care se leagă toate
consecinţele altor instituţii de drept (cu titlu de exemplu: liberarea condiţionată, graţierea,
reabilitarea).
Concluzionând, în considerarea celor expuse, rezultă că, în cazul faptelor definitiv judecate,
pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, în aplicarea legii penale mai favorabile, într-o primă
etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, cu privire la pedepsele individuale,
iar în a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depăşeşte
maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 din Codul penal.
Dacă pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, nu depăşeşte pedeapsa rezultantă la
care s-ar putea ajunge conform noului Cod penal, înseamnă că pedeapsa rezultantă aplicată
definitiv este cea legală şi potrivit dispoziţiilor legii noi, astfel că legea nouă nu îşi găseşte
aplicabilitatea, nefiind favorabilă".
2. Prin Decizia nr. 2/2014[1,; înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
Bucureşti, Secţia I penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicarea legii penale mai favorabile pe
instituţii autonome, respectiv dacă instituţia prescripţiei răspunderii penale reprezintă o instituţie
autonomă sau nu faţă de instituţia pedepsei, şi a stabilit:
„în aplicarea art. 5 din Codul penal (...), prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie
autonomă faţă de instituţia pedepsei".
Este de menţionat că soluţia acestei decizii a fost invalidată prin forţa juridică superioară a
unui alt izvor jurisprudenţial obligatoriu în materie penală, şi anume ca efect al rezolvării impuse
prin Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale (ante-indicată). Prin urmare, Decizia HP nr.
2/2014 nu mai reprezintă, în momentul de faţă, o decizie obligatorie pentru instanţe.
Cu toate acestea, reproducem, selectiv, unele dintre considerentele deciziei (din cuprinsul pct.
XII lit. B al hotărârii), în temeiul cărora instanţa supremă a pronunţat soluţia în cauză (ele
prezentând un real interes teoretic, sub aspect istoric şi evolutiv, sintetizând - până la un punct -
concepţia unei importante părţi a doctrinei şi jurisprudenţei de la momentul intrării în vigoare a
Codului penal actual, cu privire la viziunea legislativă considerată ca aflată în spatele reglementării
principiului mitior lex anterior unei condamnări definitive - art. 6 CP) - evidenţierile din text ne
aparţin:
„Pornind de la obiectul sesizării, constând în dezlegarea modului de aplicare a legii penale mai
favorabile în cazul prescripţiei răspunderii penale, respectiv dacă prescripţia răspunderii penale
reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va
proceda la analiza semnificaţiei noţiunilor utilizate, astfel cum acestea s-au cristalizat în contextul
dispoziţiilor legale aplicabile, doctrinei şi practicii judiciare.
111
1. Cadrul legal al aplicării legii penale mai favorabile în noul Cod penal
(...) Condiţiile de aplicare a art. 5 din noul Cod penal privesc (...), în mod cumulativ, existenţa
unei situaţii tranzitorii, incriminarea faptelor săvârşite în legi penale succesive, condiţia ca pricina
să nu fi fost soluţionată în mod definitiv şi, evident, existenţa unei legi penale mai favorabile între
legile succesive.
2. Prescripţia răspunderii penale. Caracterul normelor
Noţiunea care se impune a fi desluşită cu prioritate este cea a prescripţiei răspunderii penale,
întrucât de la caracterul acesteia, de instituţie de drept procedural sau, dimpotrivă, substanţial, se
trage incidenţa dispoziţiilor art. 5 din noul Cod penal, ştiut fiind că regula mitior lex priveşte numai
normele dreptului penal substanţial, iar nu şi normele procesual penale. Din considerentele
Deciziei nr. 1092 din 18 decembrie 2012, pronunţată de Curtea Constituţională, a rezultat că
«prescripţia aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului procesual penal», reprezentând o
cauză de înlăturare a răspunderii penale.
(...) Ca atare, (...) se poate afirma cu certitudine că prescripţia răspunderii penale este
guvernată de norme de drept penal substanţial, fiind susceptibilă de a beneficia de efectele
aplicării mitior lex.
3. Noţiunea de lege penală. Legea penală mai favorabilă. Criterii de apreciere
(...) Interpretarea doctrinară unanim îmbrăţişată este aceea că noţiunea de lege penală este
atribuită nu doar unei legi sau altui act normativ, în ansamblul său, ci şi unei simple norme juridice,
sub dubla condiţie ca aceasta să aibă caracter penal şi, de asemenea, să fie cuprinsă într-o lege
organică, o ordonanţă de urgenţă sau un alt act normativ cu caracter general ori cu caracter
special care, la data adoptării sale, avea putere de lege.
(...) înalta Curte consideră că maniera de aplicare a legii penale mai favorabile în funcţie de
instituţii autonome reiese şi din formularea art. şi 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.
Odată stabilită incidenţa dispoziţiilor art. 5 din noul Cod n privinţa instituţiei de
drept substanţial a prescripţiei răspunderii penale, în continuare, este necesar a se identifica
aceea dintre legile penale succesive cu incidenţă în situaţia tranzitorie care reprezintă legea penală
mai favorabilă, în funcţie de o serie de criterii cum ar fi condiţiile de incriminare, cerinţele privind
tragerea la răspundere penală, condiţiile de sancţionare sau consecinţele condamnării. în ceea ce
priveşte etapele în care se va face aplicarea legii penale mai favorabile, se constată că noul Cod
penal face distincţia între aplicarea acestei legi până la judecarea definitivă a cauzei şi aplicarea sa
după judecarea definitivă a cauzei.
Alegerea legii mai blânde presupune, în principiu, reţinerea uneia dintre reglementări cu
excluderea absolută a celeilalte sau celorlalte, nefiind îngăduită combinarea unor dispoziţii din
fiecare dintre legile succesive şi crearea unei lex tertia, mai favorabilă inculpatului.
în acest context, reţinând că lex tertia reprezintă o încălcare a principiului legalităţii, întrucât
presupune combinarea condiţiilor de existenţă a unei instituţii dintr-o lege cu efectele aceleiaşi
instituţii prevăzute în altă lege, înalta Curte apreciază că evaluarea caracterului mai favorabil al
dispoziţiilor referitoare la prescripţie din legile succesive trebuie să se realizeze în concret, având în
vedere situaţia de fapt incidenţă în speţă, precum şi ansamblul dispoziţiilor privind prescripţia din
legile respective, neputând fi combinate dispoziţii mai favorabile referitoare la materia prescripţiei
din legi diferite.
Analizând argumentele doctrinare (...) privind cele două interpretări existente în practică în
legătură cu aplicarea legii penale mai favorabile - criteriul aprecierii globale şi cel al aprecierii
autonome -, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că interpretarea care asigură
funcţionalitatea efectivă a legii penale mai favorabile este cea a aprecierii autonome. (...)
4. Caracterul autonom al instituţiilor de drept penal. Autonomia prescripţiei răspunderii

penale faţă de instituţia pedepsei
Determinarea instituţiilor care pot funcţiona autonom este o preocupare importantă în
practica judiciară penală actuală, datorită necesităţii de a stabili modul de aplicare a legii penale
mai favorabile.
în principiu, o instituţie autonomă de drept penal presupune o noţiune cu o reglementare
distinctă, unitară, ce nu poate fi disociată şi, totodată, beneficiază de reguli de funcţionare proprii,
de natură a-i asigura independenţa.
Aşadar, instituţiile autonome sunt instituţiile al căror mecanism de aplicare funcţionează
separat de încadrare şi/sau pedeapsă şi ale căror condiţii de existenţă sunt diferite de faptul juridic
faţă de care sunt apreciate ca fiind autonome. Efectele instituţiilor autonome nu sunt generate de
acelaşi tip de fapt juridic.
Instituţiile autonome în cazul situaţiilor tranzitorii create prin abrogarea Codului penal din
1969 şi intrarea în vigoare a noului Cod penal se caracterizează prin faptul că:
a) efectele acestor instituţii depind de o pluralitate de infracţiuni, şi nu de unitatea
infracţională: recidivă, concurs de infracţiuni, pluralitate intermediară;
b) efectele acestor instituţii se produc deopotrivă atât în cazul unităţii, cât şi în cazul
pluralităţii de infracţiuni: suspendarea condiţionată sau sub supraveghere, renunţarea la aplicarea
pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, liberarea condiţionată, prescripţia executării sau
prescripţia răspunderii, minoritatea, măsurile educative, lipsa de pericol social concret al faptei
prevăzute de legea penală;
c) efectele se produc şi cu privire la conduite anterioare faptei incriminate: confiscarea
extinsă;
d) efectele se produc şi în cazul în care nu se aplică o pedeapsă: măsurile de siguranţă;
e) efectele se produc cu privire la o pluralitate de acte de executare care, în mod natural, ar
reprezenta o pluralitate de infracţiuni, dar prin voinţa legiuitorului sunt reunite într-o formă a
unităţii legale.
Având în vedere că efectele instituţiilor autonome nu sunt generate de acelaşi tip de fapt
juridic, instituţiile enumerate mai sus sunt autonome şi între ele, nu doar faţă de incriminare şi
sancţiune.
Operaţiunea de aplicare a instituţiilor descrise anterior este autonomă în cadrul evaluării legii
penale mai favorabile. Instituţiile autonome presupun o etapă distinctă de aplicare, ulterioară
stabilirii încadrării şi/sau pedepsei, necondiţionată de încadrarea într-o anumită lege penală şi/sau
de pedeapsa ori limitele de pedeapsă stabilite conform unei legi penale, în cazul succesiunii de legi
penale în timp. Modul în care legiuitorul concepe anumite instituţii sau modul în care legiuitorul
concepe operaţiunea de aplicare a
şi necondiţionat de încadrare şi/sau pedeapsă - relevă caracterul autonom al acestora (de
exemplu, în art. 9,10, 15,17 şi 22 din Legea nr. 187/2012).
Pedeapsa decurge însă din norma care incriminează fapta, are un caracter accesoriu acesteia.
Conform art. 12 din Legea nr. 187/2012, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică
potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă.
Unitatea dintre incriminare şi pedeapsă exclude posibilitatea, în cazul legilor succesive, să se
combine incriminarea dintr-o lege cu pedeapsa dintr-o altă lege. Aceeaşi unitate împiedică şi
combinarea dispoziţiilor de favoare privitoare la circumstanţe agravante şi atenuante, acestea
participând în egală măsură la configurarea cadrului legal unitar pe baza căruia se stabileşte
incriminarea şi se individualizează sancţiunea penală.
Din această perspectivă, deşi efectele prescripţiei răspunderii penale depind de împlinirea unui
termen calculat în mod obiectiv, în funcţie de limitele de pedeapsă prevăzută de lege pentru
infracţiunea săvârşită, această împrejurare nu presupune dependenţa dintre cele două noţiuni, ci,
dimpotrivă, având în vedere regimul juridic aplicabil celor două instituţii de drept penal, le
confirmă modul autonom de funcţionare (sici).
(...) limita pedepsei prevăzute de lege reprezintă un simplu element obiectiv de calcul al
duratei termenului de prescripţie a răspunderii penale, acesta din urmă corespunzând duratei de
timp necesare pentru ca opinia publică să uite faptele săvârşite.
Reţinând că şi în cazul prescripţiei răspunderii penale există o reglementare juridică proprie,
distinctă, prevăzută de legile penale succesive, instanţa observă că, spre deosebire de pedeapsă,
prescripţia constituie o cauză de înlăturare a incidenţei legii penale datorită scurgerii timpului,
împiedicând urmărirea, judecarea şi condamnarea infractorului.
Ca atare, împrejurarea că termenele de prescripţie se calculează în funcţie de gravitatea
infracţiunilor-exprimată obiectiv de limitele pedepsei prevăzute de lege - nu este de natură a
înfrânge caracterul unitar şi funcţionarea autonomă a acestei instituţii (sic!).
(...) Aceeaşi concluzie rezultă şi din considerentele Deciziei nr. 1092 din 18 decembrie 2012,
pronunţată de Curtea Constituţională şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67
din 31 ianuarie 2013, ocazie cu care, analizând modificarea dispoziţiilor art. 124 din vechiul Cod
penal prin Legea nr. 63/2012, Curtea a stabilit că prevederile acestui text sunt constituţionale în
măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul
legii vechi. Semnificaţia acestui raţionament este acela că termenul de prescripţie specială
prevăzut de legea nouă este constituţional în măsura în care se aplică doar faptelor săvârşite sub
imperiul legii noi.
(...) în lumina celor menţionate anterior, se apreciază că, pe de o parte, normele legale privind
prescripţia - dispoziţii cu caracter substanţial - nu sunt de imediată aplicare, iar, pe de altă parte,
prelungirea termenelor de prescripţie în cazul unor infracţiuni comise anterior intrării în vigoare a
noului Cod penal ar determina o «amplificare temporală a dreptului statului de a pedepsi» (punct
de vedere formulat în cauză de Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca [...]), încâlcându-se
una dintre raţiunile principiului neretroactivităţii - anume aceea de a pune la adăpost cetăţeanul
faţă de extinderea acestui drept ulterior comiterii infracţiunii.
Mai mult, având în vedere că noile termene de prescripţie au o durată mai îndelungată,
aplicarea acestora în cauze ce au ca obiect judecarea infracţiunilor săvârşite anterior intrării în
vigoare a noilor dispoziţii în materie de prescripţie ar avea ca efect încălcarea prevederilor art. 15
alin. (2) din Constituţie, care interzice aplicarea retroactivă a legii penale în situaţia în care aceasta
dispune în defavoarea inculpatului.
Potrivit opiniilor exprimate în doctrină, neintervenirea prescripţiei este o condiţie a
răspunderii penale. Or, în baza principiului legalităţii, s-a considerat că orice condiţie a răspunderii
penale trebuie să fie previzibilă la momentul comiterii faptei, aspect neîntrunit în cazul aplicării
termenelor de prescripţie prevăzute de legea nouă asupra prescripţiilorîn curs.
5. Mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul instituţiei autonome a
prescripţiei răspunderii penale
(...) Astfel, în situaţia concretă existentă în cauză, în care noul Cod penal prevede limite de
pedeapsă şi un mod de calcul al termenelor de prescripţie diferit de vechiul Cod penal, într-o primă
etapă se va determina legea penală mai favorabilă cu privire la pedeapsă, iar într-o a doua etapă
se va stabili legea penală mai favorabilă în cazul instituţiei autonome a prescripţiei răspunderii
penale, situaţie ce va presupune observarea în cuprinsul aceleiaşi legi
II. APUCAREA LEGI! PENALE 219
a tuturor dispoziţiilor incidente (durata termenului de prescripţie, întreruperea şi suspendarea

cursului prescripţiei).
(...) acest punct de vedere este majoritar în doctrină şi este justificat de imposibilitatea
aplicării criteriului evaluării globale a legii penale mai favorabile prin aplicarea automată a
termenului de prescripţie prevăzut de legea determinată ca fiind mai favorabilă prin prisma
limitelor pedepsei principale (sic!). în acest sens, înalta Curte face referire la argumentul din
doctrină potrivit căruia în această manieră (globală) de aplicare a mitior lex este posibil ca
inculpatului să i se creeze o situaţie mai grea decât cea atrasă de legea mai severă sub aspectul
pedepsei (cum este cazul în speţă), iar dacă un asemenea tratament defavorabil ar fi atras de
aplicarea globală a legii noi (condiţie de asemenea întrunită în cauză), soluţia ar fi greu de
conciliat cu principiul neretroactivităţii legii penale mai severe exprimat de art. 15 alin. (2) din
Constituţie.
în consecinţă, faţă de considerentele anterior expuse, în aplicarea art. 5 din Codul penal în
vigoare, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va stabili caracterul autonom al instituţiei prescripţiei
răspunderii penale faţă de instituţia pedepsei" (şi, astfel, implicit, se impunea drept obligatorie
pentru instanţe viziunea de interpretare a conceptului de lex tertia prin intermediul sistemului
instituţiilor autonome în aplicarea legii penale mai favorabile, în detrimentul interpretării
restrictive, bazată pe sistemul comparării globale a legilor aflate în succesiune - n.n.).
unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de completul înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicarea legii penale mai favorabile în
cazul infracţiunii continuate şi a stabilit:
„în aplicarea art. 5 din Codul penal, se are în vedere criteriul aprecierii globale a legii penale
mai favorabile. (...) nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi
aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condiţiile de existenţă şi sancţionare ale
infracţiunii în formă continuată".
Este de subliniat faptul că Decizia HP nr. 5/2014 a instanţei supreme este pronunţată ulterior
publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, prin care s-a impus
neconstituţionalitatea viziunii de interpretare a conceptului de lex tertia care, în materia aplicării
legii penale mai favorabile, se sprijină pe teoria instituţiilor cu aplicare autonomă în timp (iniţial
implementat obligatoriu pentru instanţe prin Decizia HP nr. 2/2014), în beneficiul viziunii de
interpretare a conceptului de lex tertia care, în materia aplicării legii penale mai favorabile, se
sprijină pe teoria comparării globale a legilor succesive în aplicarea lor în timp, ceea ce a
determinat revirimentul jurisprudenţial al instanţei supreme, marcat prin decizia aici indicată.
Bucureşti, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de
principiu a problemei de drept dacă, în interpretarea şi aplicarea art. 6 CP, în ipoteza în care este
vorba despre tentativă, se reduce pedeapsa la maximul prevăzut de lege pentru forma consumată
a infracţiunii ori la maximul prevăzut de lege pentru forma tentativei şi a stabilit:
„în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin.
(1) din Codul penal, în cazul tentativei, limita maximă a pedepsei ce trebuie avută în
111
2014.
121 M. Of. nr. 471 din 26 iunie
2014.
vedere este maximul prevăzut de lege pentru forma tentată (maximul special al pedepsei
prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, redus sau înlocuit conform dispoziţiilor privind
tratamentul sancţionator al tentativei)".
Este de subliniat faptul că, prin Decizia HP nr. 6/2014 a instanţei supreme, s-a impus drept
obligatorie pentru instanţe o soluţie echitabilă, dar care nu este conformă cu dispoziţiile cuprinse
în art. 187 CP. Practic, s-a exploatat existenţa unei tensiuni (cvasi-incongruenţe) dintre prevederile
art. 174 şi cele ale art. 187 CP, instanţa supremă dând prioritate, în privinţa aspectului care a făcut
obiectul acestei decizii, viziunii normative întemeiate pe dispoziţiile art. 174 CP, în detrimentul
celor cuprinse în art. 187 CP.
5. Prin Decizia nr. 7/2014[1]; înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea,
pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept ce constă în modul de aplicare a dispoziţiilor
art. 6 alin. (1) CP, cu privire la sintagma „maximul special prevăzut de legea nouă pentru
infracţiunea săvârşită", respectiv dacă prin sintagma „maximul special prevăzut de legea nouă
pentru infracţiunea săvârşită" se înţelege, în cazul infracţiunilor continuate, strict maximul special
prevăzut de legea care incriminează fapta săvârşită în formă continuată sau se înţelege acest
maxim special majorat cu 3 ani potrivit sporului facultativ de pedeapsă, şi a stabilit:
„în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor
continuate, prin sintagma «maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită»
se înţelege maximul special prevăzut de lege pentru infracţiune, fără luarea în considerare a cauzei
de majorare a pedepsei prevăzută pentru infracţiunea continuată".
Este de evidenţiat faptul, că prin Decizia HP nr. 7/2014 a instanţei supreme, s-a impus drept
obligatorie pentru instanţe, în aplicarea art. 6 CP, o soluţie care este strict conformă cu dispoziţiile
cuprinse în art. 187 CP. Astfel, prin comparaţie la Decizia HP nr. 6/2014, s-a ajuns în situaţia în
care, prin două decizii obligatorii ale instanţei supreme, consecutive şi publicate în acelaşi număr
al Monitorului Oficial, să se acrediteze, în aplicarea art. 6 CP, o soluţie neconformă cu dispoziţiile
art. 187 CP, respectiv una conformă cu această prevedere legală (referitor la sensul aceleiaşi
sintagme special al pedepsei prevăzute de
lege"). în prezenţa acestei flagrante discrepanţe (necorelâri) profund criticabile, apreciem de
prisos alte comentarii!
6. Prin Decizia nr. 8/2014[21, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Dolj, Secţia
penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu
a următoarei probleme de drept: „dacă, în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea
definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, se pot lua în considerare la maximul
special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită circumstanţele atenuante sau
agravante reţinute condamnatului şi care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se
compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă", şi a stabilit:
(1) din Codul penal, (...) la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită
nu se vor lua în considerare circumstanţele atenuante sau agravante reţinute condamnatului şi
care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu
maximul special prevăzut de legea nouă".
111
2014.
(2) M. Of. nr. 473 din 27 iunie
2014.
De observat că, prin Decizia HP nr. 7/2014 a instanţei supreme, este continuat şirul hotărârilor
obligatorii prin care, în aplicarea art. 6 CP, sensul conceptului de „maxim special al pedepsei
prevăzute de lege" este interpretat strict în sensul art. 187 CP.
7. Prin Decizia nr. 10/2014’11, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
pentru dezlegarea următoarelor probleme de drept:-dacă, în aplicarea art. 418 CPP privind
neagravarea situaţiei în propriul apel, circumstanţele atenuante reţinute de prima instanţă în
favoarea inculpatei în condiţiile art. 74 alin. (1) CP anterior pot fi menţinute în condiţiile art. 5 CP
de instanţa de control judiciar, învestită doar cu soluţionarea apelului declarat de inculpată, chiar
dacă pentru fapta analizată legea penală mai favorabilă o reprezintă noul Cod penal; -în măsura în
care circumstanţele atenuante trebuie menţinute, efectele atenuante ale acestora sunt cele
prevăzute de art. 76 CP anterior sau cele prevăzute de art. 76 noul CP, şi a stabilit:
„în aplicarea art. 5 din Codul penal, circumstanţele atenuante se apreciază global în funcţie de
incriminare şi sancţiune. în situaţia intrării în vigoare a unei noi legi, ce aduce modificări atât cu
privire la pedepse, cât şi cu privire la circumstanţele atenuante, circumstanţele ca parte din
instituţia sancţiunii unei infracţiuni nu pot fi privite şi analizate distinct faţă de instituţia pedepsei".
unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Harghita,
prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a
chestiunii de drept vizând aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) CP cu privire la hotărârile de
condamnare pronunţate de un alt stat faţă de cetăţeni români aflaţi în executarea acelei pedepse
pe teritoriul României şi a stabilit:
„Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, privitoare la legea mai favorabilă după judecarea
definitivă a cauzei, sunt aplicabile şi cu privire la hotărârea de condamnare pronunţată de un alt
stat faţă de cetăţenii români, dacă aceasta a fost recunoscută în procedura reglementată de Legea
nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare”.
unor chestiuni de dreptîn materie penală, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Prahova,
principiu a problemei de drept dacă, în interpretarea art. 6 alin. (1) CP, în ipoteza în care este
vorba despre o hotărâre de condamnare cu aplicarea art. 3201 CPP anterior, se reduce pedeapsa
la maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, maxim ce se va reduce cu 1/3 ca
urmare a judecării cauzei prin aplicarea principiului recunoaşterii vinovăţiei, şi a stabilit:
„în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 alin.
(1) din Codul penal, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de
legea nouă, nu se va lua în considerare cauza specială de reducere a pedepsei prevăzută de art.
3201 alin. (7) din Codul de procedură penală anterior, reţinută condamnatului şi valorificată în
pedeapsa concretă”.
111
M. Of. nr. 502 din 7 iulie
2014.
'2| M. Of. nr. 505 din 8 iulie 2014.
131 M. Of. nr. 525 din 15 iulie
2014
De remarcat că, prin Decizia HP nr. 14/2014 a instanţei supreme, este continuat şirul
hotărârilor obligatorii prin care, în aplicarea art. 6 CP, sensul conceptului de „maxim special al
pedepsei prevăzute de lege" este interpretat strict în sensul art. 187 CP.
10. Prin Decizia nr. 15/2014111, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru
Apel Bucureşti, Secţia I penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă prevederile art. 43 alin. (5) noul CP, ce
reglementează regimul sancţionator al recidivei, în situaţia în care fapta a fost săvârşită după
executarea unei pedepse aplicate printr-o condamnare anterioară, pot fi interpretate în sensul că
pot fi aplicabile şi persoanelor ce au fost condamnate definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni
cu reţinerea art. 37 alin. (1) lit. b) CP anterior, în situaţia în care pedeapsa aplicată a fost redusă în
baza art. 6 noul CP, şi a stabilit:
„în interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, pentru ipoteza unei infracţiuni
comise în stare de recidivă postexecutorie judecată definitiv înainte de intrarea în vigoare a noului
Cod penal, pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare se va compara cu maximul special
prevăzut în legea nouă pentru infracţiunea săvârşită prin luarea în considerare a dispoziţiilor art.
43 alin. (5) din Codul penal”.
De remarcat că, prin Decizia HP nr. 15/2014 a instanţei supreme, este continuat şirul
hotărârilor obligatorii prin care, în aplicarea art. 6 CP, sensul conceptului de „maxim special al
pedepsei prevăzute de lege" este interpretat în sens contrar dispoziţiei din art. 187 CP [cu
precizarea că, în acest caz, spre diferenţă de situaţia existentă în raport de Decizia HP nr. 7/2014,
motivarea nu a mai putut valorifica tensiunea (cvasi-incongruenţa) existentă între art. 187 CP şi
vreo altă prevedere cu valoare de normă de interpretare legală, contextuală, autentică].
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Tribunalul
Galaţi, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a
problemei de drept dacă, în aplicarea art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea
în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, pedeapsa închisorii executabilă mai mare de 5
ani aplicată pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii se înlocuieşte cu a) măsura educativă
a internării într-un centru de detenţie pe o durată egală cu durata pedepsei închisorii ori cu b)
măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o durată de 5 ani şi a stabilit:
„în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 din
Codul penal cu referire la art. 21 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 187/2012:
-pedeapsa închisorii executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă
aplicată pentru infracţiunile comise în timpul minorităţii al cărei cuantum este până în 15 ani se va
înlocui cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală cu durata
pedepsei închisorii;
- pedeapsa executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă aplicată
pentru infracţiunile comise în timpul minorităţii mai mare de 15 ani, însă care nu depăşeşte 20 de
ani, se va înlocui cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă de 15
ani".
111
M. Of. nr. 546 din 23 iulie 2014.
121
M. Of. nr. 775 din 24 octombrie
2014.
12. Prin Decizia nr. 21/2014'11, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru
Apel Târgu Mureş, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
de principiu a problemei de drept dacă art. 5 alin. (1) CP trebuie interpretat (în sensul - n.n.) că
legea penală mai favorabilă este aplicabilă, în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1
februarie 2014, care nu au fost încă judecate definitiv şi faţă de care s-a împlinit prescripţia
răspunderii penale până la data de 20 mai 2014 în interpretarea dată art. 5 prin Decizia nr. 2/2014
a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă faţă de care prescripţia răspunderii penale nu este
împlinită, în interpretarea dată aceluiaşi text legal prin Decizia nr. 265/2014 a Curţii
Constituţionale, şi a stabilit:
„ Dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Codul penal trebuie interpretate, inclusiv în materia
prescripţiei răspunderii penale, în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în cazul
infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate definitiv, în
conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale".
unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Tribunalul laşi, Secţia
penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu
a problemei de drept dacă, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 CP, la stabilirea pedepsei aplicabile
potrivit noii legi în cazul unei pluralităţi de infracţiuni care, potrivit Codului penal din 1969,
presupunea reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie, iar, potrivit noului Cod penal,
condiţiile art. 41 nu mai sunt întrunite, se ia în considerare pedeapsa aplicabilă potrivit art. 43
alin. (1), fără aprecieri asupra stării de recidivă, sau cea aplicabilă potrivit art. 44 raportat la art. 39
CP şi a stabilit:
„în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, stabilirea pedepsei în baza legii noi, în cazul
pluralităţii de infracţiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea reţinerea stării de
recidivă postcondamnatorie cu revocarea suspendării condiţionate, iar, potrivit Codului penal,
condiţiile recidivei postcondamnatorii cu privire la primul termen nu mai sunt întrunite, se
determină conform art. 44 raportat la art. 39 din Codul penal, referitoare la pluralitatea
intermediară".
14. Prin Decizia nr. 12/2015[3], înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru
Apel Bucureşti, Secţia a ll-a penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă, în aplicarea art. 6 alin. (1) CP, cu privire
la o pedeapsă definitivă pentru o infracţiune care a produs consecinţe deosebit de grave potrivit
Codului penal anterior, pentru determinarea maximului special prevăzut de legea nouă urmează
să se reţină cauza de majorare a pedepsei prevăzute de art. 309 CP, chiar dacă prejudiciul produs
prin respectiva infracţiune nu depăşeşte pragul prevăzut de art. 183 CP, şi a stabilit:
„în interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul pedepselor definitive
pentru infracţiuni care au produs consecinţe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior,
determinarea maximului special prevăzut de legea nouă se realizează, chiar dacă valoarea
prejudiciului este inferioară pragului valoric prevăzut de art. 183 din Codul penal, prin raportare la
varianta agravată a infracţiunilor limitativ enumerate în art. 309 din Codul penal". * 2
111
2014.
[2)
[31
M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2015.
15. Prin Decizia nr. 13/201511], înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de dreptîn materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de
dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă, în aplicarea dispoziţiilor art. 5 CP, conform
Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o
infracţiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă,
o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a executării, care, conform art. 41 alin. (1) CP, nu
îndeplineşte condiţiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii şi,
respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă
este legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiţionate, se
realizează potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. (1) CP anterior sau conform
dispoziţiilor art. 96 alin. (5) raportat la art. 44 alin. (2) CP, referitoare la pluralitatea intermediară,
şi a stabilit:
„în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii
Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care, potrivit
Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă cu suspendarea
condiţionată a executării care, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu îndeplineşte condiţiile
pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii şi, respectiv, o infracţiune
săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă,
stabilirea şi executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiţionate, se realizează potrivit
dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009
privind Codul penal raportat la art. 83 alin. (1) din Codul penal anterior”.
pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă, în aplicarea art. 585 alin. (1) iit. a) CPP,
în cazul operaţiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicate în temeiul Codului penal
din 1968 pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea
aplicată în temeiul noului Cod penal pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul Codului penal din
1968, se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului în temeiul art. 5 noul CP
sau se aplică legea în vigoare la momentul efectuării operaţiunii de contopire şi a stabilit:
„în procedura de modificare a pedepsei prevăzută de art. 585 alin. (1) Iit. a) din Codul de
procedură penală, în cadrul operaţiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicată în
temeiul Codului penal anterior pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul acestei legi cu o
pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod penal pentru o infracţiune săvârşită sub
Codul penal anterior, se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului conform
art. 5 din Codul penal".
Reţinem din considerentele Deciziei HP nr. 29/2015 faptul că instanţa supremă a precizat
expres că „Prin determinarea legii penale mai favorabile în procedura de modificare a pedepsei
prevăzute în art. 585 alin. (1) Iit. a) din Codul de procedură penală nu se nesocoteşte Decizia Curţii
Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372
din 20 mai 2014, potrivit căreia dispoziţiile art. 5 din noul Cod penal sunt
™ M. Of. nr. 410 din 10 iunie 2015.

|2)
constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în

stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile (s.n.). în cadrul judecăţii distincte pe care o
presupune aplicarea pedepsei rezultante, instanţa nu poate combina prevederile din Codul penal
anterior cu prevederile din noul Cod penal, ci aplică global dispoziţiile uneia dintre legile succesive
care sunt mai favorabile".
Este de observat, totuşi, că, dincolo de această statuare (şi reafirmare) expresă, în ipoteza de
la care s-a plecat în vederea pronunţării soluţiei obligatorii impuse prin Decizia HP nr. 29/2015, nu
s-a realizat aplicarea exclusivă a unei singure reglementări penale dintre cele succesive, ci au fost
aplicate atât dispoziţii ale fostului Cod penal (pentru determinarea şi aplicarea unei pedepse
individuale a unei infracţiuni concurente), dispoziţii ale actualului Cod penal (pentru determinarea
şi aplicarea unei pedepse individuale a celeilalte infracţiuni concurente), urmând apoi, separat, sâ
fie efectuată o comparaţie a celor două codificări sub aspectul identificării regimului sancţionator
mai favorabil prevăzut pentru concursul de infracţiuni (pentru determinarea pedepsei rezultante).
Dincolo de caracterul său echitabil şi de imposibilitatea obiectivă a identificării unei alte maniere
de rezolvare a problemei astfel înfăţişate, soluţia este de natură a ridica noi interogaţii cu privire
la validitatea, într-o ipoteză de acest tip, a sistemului aplicării (strict) globale a legii penale mai
favorabile, impus prin Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, precum şi la limitele obiective
ale acesteia (aspect sub care se poate discuta însă şi compatibilitatea, faţă de hotărârea instanţei
de control constituţional, a soluţiei acreditate prin Decizia HP nr. 29/2015).
unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău,
Secţia penală, cauze minori şi familie, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă, la stabilirea legii penale mai favorabile,
conform art. 5 CP, pentru infracţiuni comise anterior datei de 1 februarie 2014, aflate în concurs
cu una sau mai multe infracţiuni comise după intrarea în vigoare a noului Cod penal, Decizia nr.
265/2014 a Curţii Constituţionale se aplică avându-se în vedere toate infracţiunile comise de
inculpat şi impune aplicarea noului Cod penal pentru toate infracţiunile ori se aplică doarîn raport
cu infracţiunile comise anterior datei de 1 februarie 2014, existând astfel posibilitatea aplicării
dispoziţiilor din vechiul Cod penal pentru acestea din urmă, şi a stabilit:
„în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând în
săvârşirea unor infracţiuni anterior datei de 1 februarie 2014, respectiv a unor infracţiuni comise
după intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru infracţiunile săvârşite anterior datei de 1
februarie 2014 se va aplica legea penală mai favorabilă - identificată ca fiind legea veche sau
legea nouă - iar pentru infracţiunile săvârşite sub imperiul legii penale noi, precum şi pentru
tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni se va aplica legea nouă, conform art. 3 din
Codul penal şi art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009
privind Codul penal".
Apreciind caracterul corect, echitabil şi funcţional (lipsit de alternativă efectivă) al rezolvării
astfel pronunţate, suntem de părere că şi prin soluţia obligatorie impusă instanţelor prin Decizia
HP nr. 7/2016 (similar soluţiei pronunţate prin Decizia HP nr. 29/2015) se (poate) ajunge la cazul
în care să nu se realizeze aplicarea exclusivă a unei singure reglementări penale dintre cele
succesive, ci la aplicarea atât a dispoziţiilor fostului Cod penal (pentru determinarea şi aplicarea
unei/unor pedepse individuale unei/unor infracţiuni concurente), cât şi a dispoziţiilor actualului
Cod penal (pentru determinarea şi aplicarea unei/unor pedepse
fl)
individuale pentru altă/alte infracţiuni concurente, precum şi pentru stabilirea regimului

sancţionator al concursului de infracţiuni şi determinarea pedepsei rezultante). Prin urmare,
soluţia este şi ea de natură a ridica noi interogaţii cu privire la validitatea, într-o ipoteză de acest
tip, a sistemului aplicării (strict) globale a legii penale mai favorabile, impus prin Decizia nr.
265/2014 a Curţii Constituţionale, precum şi la limitele obiective ale acesteia (aspect sub care se
poate discuta însă şi compatibilitatea, faţă de hotărârea instanţei de control constituţional, a
soluţiei acreditate prin Decizia HP nr. 7/2016).
hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă, în aplicarea
dispoziţiilor art. 5 CP, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul pluralităţii de
infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată
printr-o hotărâre definitivă o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei
conform art. 861 CP anterior şi, respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, pentru
care legea penală mai favorabilă este considerată legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei
rezultante în urma revocării suspendării sub supraveghere se realizează potrivit dispoziţiilor art.
16 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul
penal raportat la art. 864 alin. (1) CP anterior sau conform art. 96 alin. (4) şi (5) CP actual şi a
stabilit:
„în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei Curţii Constituţionale nr.
265/2014, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care potrivit Codului
penal anterior a fost aplicată printr-o hotărâre definitivă o pedeapsă cu suspendarea sub
supraveghere a executării pedepsei potrivit art. 861 din Codul penal anterior şi o infracţiune
săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este considerată legea
nouă, stabilirea şi executarea pedepsei rezultante în urma revocării suspendării sub supraveghere
se realizează conform art. 96 alin. (4) şi (5) din Codul penal".
Este de remarcat faptul că s-a ajuns, astfel, la o soluţie obligatorie (pentru instanţe) opusă
celei instituite prin Decizia HP nr. 13/2015, în care problema viza situaţia (până la un punct
similară a) comiterii unei noi infracţiuni (pentru care legea mai favorabilă este apreciată a fi
reprezentată de Codul penal actual) în cursul termenului de încercare al unei suspendări
condiţionate (simplă, iar nu sub supraveghere) a executării unei pedepse aplicate potrivit
dispoziţiilor fostului Cod penal, pentru o infracţiune comisă în perioada de activitate a acestuia.
Apel Galaţi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care s-a solicitat pronunţarea unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă, în aplicarea
prevederilor art. 6 CP, în cazul unei infracţiuni în formă continuată care, potrivit legii penale noi,
nu mai îndeplineşte condiţiile de reţinere a unităţii infracţionale continuate, ci pe cele ale unui
concurs de infracţiuni, se are în vedere maximul special prevăzut de legea nouă pentru
infracţiunea săvârşită sau pedeapsa maximă ce ar rezulta în urma aplicării dispoziţiilor referitoare
la concursul de infracţiuni şi a stabilit:
„în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei infracţiuni în formă continuată
care, potrivit legii penale noi, nu mai îndeplineşte condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate,
ci condiţiile concursului de infracţiuni, instanţa se raportează la maximul special
111
2016.
121 M. Of. nr. 457 din 21 iunie
2016.
prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, iar nu la pedeapsa maximă ce ar rezulta prin
aplicarea dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni conform legii penale noi".
Dincolo de orice alte aprecieri (critice), considerăm că se poate discuta măsura în care fondul
problemei de drept care a ocazionat pronunţarea acestei decizii mai este de actualitate (şi ce
efecte va implica acest aspect asupra caracterului obligatoriu al hotărârii în cauză), în urma
publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 368/2017, prin care,
constatându-se neconstituţionalitatea sintagmei „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv" din
cuprinsul art. 35 alin. (1) CP (referitor la infracţiunea continuată), se impune, practic, (şi) de lege
lata, aceeaşi configuraţie pe care o prezenta infracţiunea continuată în timpul activităţii fostului
Cod penal (extrăgându-se de sub incidenţa concursului de infracţiuni - şi reintegrându-se în sfera
infracţiunii continuate - ipoteza în care, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, o persoană ar
săvârşi, asupra unor subiecţi pasivi diferiţi, la diferite intervale de timp, acţiuni sau inacţiuni care
întrunesc conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă instituţia aplicării
legii penale mai favorabile reglementată de art. 6 CP este incidenţă sau nu în situaţia în care legea
penală mai favorabilă a intervenit după liberarea condiţionată din executarea pedepsei, iar
ulterior modificării legislative restul de pedeapsă rămas neexecutat a fost revocat printr-o altă
hotărâre de condamnare, rămasă definitivă, prin care nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 6 CP,
şi a stabilit:
„Dispoziţiile art. 6 din Codul penal sunt incidente în ipoteza în care legea penală mai
favorabilă a intervenit după liberarea condiţionată a persoanei condamnate, iar ulterior s-a dispus
executarea restului de pedeapsă, printr-o nouă hotărâre definitivă de condamnare, prin care
instanţa nu s-a pronunţat cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea
definitivă a cauzei".
111
M. Of. nr. 464 din 21 iunie 2017.
CAPITOLUL AL il-LEA. APLICAREA LEGII
PENALE ÎN SPAŢIU
Secţiunea 1.Aspecte introductive (cadru general)

Fiind o expresie de prim rang a suveranităţii etatice şi un mod de concretizare evidentă a
autorităţii decurgând din aceasta, dreptul penal (naţional) este inerent legat, în aplicarea sa, de o
dimensiune spaţială, teritorială.în mod implicit, în conexiune strânsă (uneori inseparabilă) cu
aceasta se împletesc şi elemente referitoare la săvârşite şi persoanele care le
comit. în vederea reglementării generale, de principiu (cu titlu de regulă) a tuturor acestor
aspecte, în Codul penal (Titlul I al Părţii generale referitor la legea penală şi limitele sale de
aplicare) s-a dedicat o secţiune (a doua, art. 8-14 CP) din capitolul referitor la aplicarea legii
penale (Capitolul II) prevederilor referitoare la aplicarea în spaţiu a legii penale.
în acest cadru, se determină nu doar ipoteza de bază (firească) a aplicării legii penale române
(în spaţiu, asupra persoanelor şi cu privire la faptele comise), anume (potrivit art. 8 CP)
teritorialitatea, ci şi ipotezele completatoare ale acesteia (art. 9-11 CP): personalitatea, realitatea,
universalitatea.
Teritorialitatea legii penale române (principiu de bază în materie), decurgând, natural, din
suveranitatea statală, cuprinde regula potrivit căreia legea penală română se aplică pe teritoriul
statului român, având vocaţie generală în soluţionarea tuturor raporturilor juridice de conflict
generate prin săvârşirea, pe acest teritoriu, a unor fapte incriminate de legiuitorul naţional,
indiferent de identitatea persoanei făptuitorului (indiferent de apartenenţa sa naţională, de
domiciliul acestuia etc.). Aşadar, singurul criteriu care orientează aplicarea în spaţiu a legii penale
române potrivit acestui principiu este cel privind comiterii faptei incriminate (criteriu exclusiv
obiectiv).
Cât priveşte celelalte principii de aplicare spaţială a legii penale române, este vorba despre
reglementarea incidenţei acesteia în cazurile de raporturi juridice penale de conflict incluzând
elemente de extraneitate. Astfel, în cadrul de referinţă avut aici în vedere, se realizează (şi)
disciplinarea expresă a ceea ce se denumeşte uneori, în doctrină, dreptul penal internaţional™ (un
ansamblu de reglementări juridice interne, ale unui stat, prin care acesta stabileşte regulile şi
condiţiile de incidenţă a propriei legi penale, atunci când există raporturi juridice cu element de
extraneitate care, într-o formă sau alta, ajung să implice/ să intereseze ordinea juridică naţională
a respectivului stat).
O reglementare limitată la afirmarea principiului de bază (natural) în materie de aplicare a
legii penale în spaţiu (aplicarea legii penale naţionale în soluţionarea tuturor raporturilor juridico-
penale de conflict născute prin comiterea unei fapte prevăzute de respectiva lege penală, pe
teritoriul statului emitent al acesteia) implică riscul creării unor situaţii de impunitate, în
detrimentul interesului public promovat şi protejat (în mod firesc) de 111
111
Noţiunea este apreciată ca distinctă de aceea de drept internaţional penal (concept în cadrul căruia se pune
prioritar accentul pe caracterul de drept internaţional, abia apoi circumstanţiindu-se domeniul penal de referinţă),
care ar reprezenta ansamblul reglementărilor în materie penală emanând de la o altă sursă normativă decât una
internă (naţională). Astfel, ar putea fi incluse în această categorie obligaţiile de incriminare/legiferare în domeniul
penal asumate de legiuitorul naţional prin încheierea/aderarea la unele convenţii internaţionale sau acelea stabilite
de organisme supranaţionale a căror autoritate decizională (eventual legislativă) a fost acceptată, voluntar, de către
mai multe entităţi etatice.
orice entitate statală. Acest risc este cu atât mai sporit în perioada contemporană, în care
posibilităţile de circulaţie a persoanelor, pe teritorii supuse unor suveranităţi diferite (sau chiar
nesupuse vreunei suveranităţi), sunt mult accentuate (sub aspect tehnologic, politic, economic
etc.) faţă de alte epoci istorice.
Principii întregitoare ale sferei situaţiilor de incidenţă spaţială (şi referitoare la persoane şi
fapte) a legii penale române, situaţiile de personalitate, realitate şi universalitate a acesteia
comportă un rol corectiv faţă de lacunele/dezavantajele pe care le-ar implica restrângerea
incidenţei legii penale române strict doar în legătură cu acele cazuri în care s-ar comite fapte
incriminate pe teritoriul Românieill]. în cazul acestor principii de aplicare în spaţiu a legii penale
române, este de observat că nu mai suntem în prezenţa unui criteriu unic (singular) care să
determine incidenţa acesteia, ci a două criterii cumulative. Astfel, în principal, se menţine criteriul
(obiectiv al) locului de săvârşire a faptei incriminate. în subsidiar, devine relevant criteriul
(subiectiv al) identitâţii/apartenenţei naţionale a persoanei (după caz, subiect activ sau pasiv al
infracţiunii)121.
Acesta fiind un cadru general de reglementare, ţinându-se cont şi de primatul pe care statul
român se poate obliga să îl acorde unor soluţii juridice conturate în domeniu, în urma asumării
unor angajamente internaţionale, este expres prevăzută subsidiaritatea dispoziţiilor în cauză faţă
de reglementările internaţionale (potrivit art. 12 CP, se dispune că „Dispoziţiile art. 8-11 se aplică
dacă nu se dispune altfel printr-un tratat internaţional la care România este parte"). Totodată,
sunt prevăzute unele* 131 excepţii de la aplicarea prevederilor statuate cu titlu de regulă în materia
aplicării legii penale române în spaţiu (imunitatea de jurisdicţie - art. 13 CP), precum şi dispoziţii
generale, de principiu, legate de instituţia extrădării (art. 14 CP), reprezentând, în esenţă, un
instrument de cooperare judiciară internaţională în materie penală privitoare la transferul
interstatal al unor persoane, pentru a fi supuse judecăţii penale ori executării unor sancţiuni de
drept penal141.
Dispoziţii de interes în materie de aplicare a legii penale române în spaţiu se regăsesc
cuprinse (uneori) şi în alte texte ale Codului penal, ordonând ipoteze particulare ale complexei
problematici implicate de acest domeniu de reglementare (a se vedea, de pildă, prevederile art.
73 CP).
111
Printre respectivele lipsuri se pot indica: apariţia unor situaţii de impunitate; insuficienta protejare a unor
valori sociale reflectate asupra atributelor sau intereselor statului român ori manifestate de resortisanţi români;
posibilitatea stimulării importului de infracţionalitate prin deschiderea teritoriului naţional refugierii unor infractori
străini etc. De altfel, după cum se va puncta în continuare, chiar şi în prezenţa reglementării normative a acestor
principii complementare teritorialităţii legii penale române, există în continuare o serie de ipoteze care „scapă"
vigilenţei legiuitorului nostru penal.
(2)
Nu
apreciem că se poate afirma că, în cazul principiilor subsecvente de aplicare a legii penale române în spaţiu, nu (mai)
este de interes criteriul locului săvârşirii infracţiunii, deoarece condiţia primară comună de incidenţă a dispoziţiilor
art. 9-11 CP este să se comită o faptă incriminată (de legea penală română) care să fie considerată ca săvârşită în
afara teritoriului ţârii (altfel, ar fi incident art. 8 CP). Prin urmare, în toate cazurile de aplicare în spaţiu a legii penale,
criteriul de temelie este reprezentat de loc (ori se stabileşte acesta ca fiind teritoriu al României şi devine incident
principiul teritorialităţii, ori, în caz contrar, automat se implică faptul că locul comiterii infracţiunii nu este teritoriul
României şi atunci poate deveni incident-după caz, în funcţie de criteriul unul dintre
principiile
131 personalităţii,
Unele realităţii,
excepţii sunt universalităţii).
reglementate însă în alte surse normative (speciale), precum este cazul dispoziţiilor art.
26 alin. (2) şi art. 34 din Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al
zonei contigue şi al zonei economice exclusive a României (republicată în M. Of. nr. 252 din 8 aprilie 2014).
(41
Reglementarea amănunţită a instituţiei extrădării, alături de a altor instrumente moderne de cooperare
judiciară internaţională în materie penală (mandatul european de arestare, transferul de proceduri în materie penală,
recunoaşterea/executarea hotărârilor penale pronunţate de instanţe străine etc.), este cuprinsă într-un act normativ
complinitor Codului penal (şi Codului de procedură penală), respectiv Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală (republicată în M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011).
Este de menţionat că principiile de aplicare în spaţiu a legii penale române se exclud unele pe
altele (reţinerea condiţiilor de incidenţă a unui principiu implică, automat, excluderea condiţiilor
de reţinere a oricărui alt principiu din materie), iar gradul de prioritate decurge din prevederea lor
legală într-o succesiune ierarhică importanţa lor reieşind (în sens
descrescător) din ordinea de reglementare în cadrul de sistematizare. Astfel, în primul rând,
trebuie verificată întrunirea condiţiilor de incidenţă a principiului de bază, teritorialitatea; în
măsura în care evaluarea respectivă conduce la o soluţie negativă, urmează a se verifica întrunirea
condiţiilor de reţinere a următorului principiu: personalitatea; dacă nici potrivit acestuia nu se va
putea aplica legea noastră penală, urmează a se verifica posibilitatea recurgerii la principiul
realităţii, iar dacă nici acesta nu va putea atrage incidenţa legii penale române, în ultimă instanţă,
se vor verifica şi condiţiile (cele mai restrictive) ale ultimului principiu al materiei: universalitatea.
Secţiunea a 2-a. Teritorialitatea legii penale (principiul

de bază în materia aplicârii legii penale în spaţiu)
§1. Teritorialitatea legii penale - principiu de bază în materia aplicării legii
penale în spaţiu
Decurgând din firescul lucrurilor, legea penală a unui stat va avea aplicare spaţială, în primul
rând, pe teritoriul acestuia, acolo unde se exercită în mod deplin autoritatea sa suverană. Prin
urmare, principiul de bază în materie este reprezentat, în mod natural, de regula teritorialităţii,
semnificând [aşa cum se prevede expres în alin. (1) al art. 8 CP-primul text din suita
reglementărilor privitoare la aplicarea legii penale române în spaţiu] că „Legea penală română se
aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României".
Stabilirea acestui principiu de aplicare spaţială a legii penale române implică (automat) şi
determinarea unei reguli de aplicare a acesteia cu privire la comise şi persoanele
care le-au săvârşit. Astfel, referirea la fapte este evidentă prin raportarea la conceptul de
infracţiuni[1] săvârşite pe teritoriul României (calificarea drept activităţi infracţionale a faptelor
comise urmând a fi realizată exclusiv prin prisma prevederilor legii penale române), iar referirea la
persoane este implicit realizată, în considerarea celor care au comis respectivele fapte penale. 111
111
Sub acest aspect, suntem de părere că dispoziţia din art. 8 alin. (1) CP trebuie interpretată extensiv, căci
legiuitorul a exprimat mai puţin decât a intenţionat. Astfel (aspect deja menţionat anterior, pentru a cărui tratare
propriu-zisă trimitem însă către materia pe care o vom dezvolta în continuare, şi anume cea a definiţiei infracţiunii şi a
trăsăturilor sale esenţiale), terminologia de specialitate impune diferenţierea conceptului de infracţiune faţă de
noţiunea de fapta prevăzută de legea penală. Astfel, semnificaţia expresiei din urmă este mai largă decât a celei
dintâi: se poate afirma că orice infracţiune este o faptă prevăzută de legea penală, dar nu orice faptă prevăzută de
legea penală constituie infracţiune\ Or, este de reţinut că există anumite dispoziţii ale legii penale care îşi găsesc
incidenţă chiar şi atunci când activitatea săvârşită în concret nu se poate reţine drept infracţiune, deşi constituie faptă
prevăzută de legea penală [spre exemplu, aplicarea măsurilor de siguranţă este posibilă - potrivit art. 107 alin. (2) CP -
în raport de o persoană care a comis o faptă prevăzută de legea penală, dacă aceasta este nejustificată, chiar dacă
respectiva conduită nu întruneşte toate elementele necesare pentru a fi apreciată drept infracţiune]. Prin urmare,
apreciem că o exprimare legală pe deplin corespunzătoare voinţei legiuitorului (desprinsă din ansamblul reglementării
penale) ar fi trebuit să stipuleze că legea penală română se aplică în cazul săvârşirii pe teritoriul României a unor fapte
prevăzute de legea penală; formularea de lege lata referindu-se doar la comiterea de infracţiuni pe acest teritoriu,
considerăm, prin urmare, că interpretarea textului art. 8 alin. (1) CP, în vederea aplicării sale, urmează a se realiza
extensiv, avându-se în vedere, de fapt, comiterea pe teritoriul român a unei fapte prevăzute de legea penală, iar nu
neapărat a unei infracţiuni.
în acest din urmă sens, având în vedere că legea nu precizează nimic referitor la cel care, prin
comiterea pe teritoriul României a faptei incriminate, atrage aplicarea în spaţiu a legii penale
române potrivit principiului teritorialităţii, reiese (prin aplicarea regulii de interpretare ubi lex non
distinguit, nec nos distinguere debemus) că, indiferent de calitatea
respectivei
persoane (cetăţean român sau cetăţean străin ori apatrid - fie acesta domiciliat în România sau
nu)[1], raportul penal de conflict astfel apărut va fi soluţionat de autorităţile judiciare române
potrivit propriei legi naţionale, fără a se ţine cont de faptul că vreo altă lege penală naţională ar
putea avea sau nu (potrivit propriilor reguli de drept penal) vocaţie/competenţă de aplicare în
soluţionarea aceluiaşi raport juridic penal de conflict. Cu alte cuvinte, pentru aplicarea în spaţiu a
legii penale româneîn baza principiului teritorialităţii, nu este necesară îndeplinirea niciunei alte
condiţii/cerinţe legale decât săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală (română) pe
teritoriul României. Prin urmare, dacă făptuitorul este străin (sau apatrid), este indiferent dacă
există sau nu dublă incriminare (semnificând împrejurarea că o anumită conduită este incriminată
atât de legea penală a statului pe teritoriul căruia a fost comisă, cât şi de legea penală a unui alt
stat de referinţă - de pildă, statul al cărui resortisant este făptuitorul)121. De asemenea, este
indiferent dacă -în ipoteza în care respectiva conduită este incriminată şi de legea penală
naţională a făptuitorului străin - prevederile vreunei legi penale străine ar fi mai favorabile decât
cele ale legii române, respectiv sub ce aspect ar fi acestea mai puţin drastice (cu privire la aspecte
privind incriminarea sau condiţiile de tragere la răspundere penală ori regimul sancţionator).
Cu alte cuvinte, în doctrină131 se accentuează împrejurarea că, potrivit principiului
teritorialităţii, aplicarea în spaţiu a legii penale române se realizează într-un mod total, exclusiv şi
necondiţionat, strict în baza reglementărilor interne (cu potenţiale excepţii derivând doar din
voinţa expresă a legiuitorului)141.
Este de reţinut că aplicarea legii penale române în baza principiului teritorialităţii (de fapt, a
oricărui principiu de aplicare în spaţiu, cu singura excepţie a principiului universalităţii) nu este
condiţionată de împrejurarea că făptuitorul se află sau nu pe teritoriul României, la dispoziţia
organelor judiciare, la momentul instrumentării penale a cauzei sale (al urmăririi penale, respectiv
al judecăţii). Judecata se poate efectua, la nevoie, chiar şi în absenţa de la proces a celui acuzat de
comiterea faptei incriminate: aşa-numita judecată în contumaciel5]\
111
Credem că se poate discuta în ce măsură această aplicare totală şi necondiţionată a legii române, în baza
principiului teritorialităţii, caracterizată de indiferenţă faţă de dispoziţiile proprii specifice ale oricărei alte legi penale
(străine) care ar putea avea incidenţă în raport de o anumită speţă determinată, se menţine şi în ipoteza în care s-ar
pune problema tragerii la răspundere penală a unei persoane juridice, dacă aceasta ar proveni dintr-un stat care nu
reglementează răspunderea penală a persoanei juridice [şi ar ajunge, într-un fel sau altul, să comită o infracţiune pe
teritoriul României - inclusiv în sensul extins prevăzut de art. 8 alin. (3) CP]. Vom reveni ulterior asupra acestui aspect,
într-un cadru dedicat analizei unor potenţiale probleme juridice speciale referitoare la aplicarea teritorială a legii
penale.
[2]
Străinului sau apatridului (indiferent de domiciliul acestuia) care a comis pe teritoriul României o faptă
prevăzută de legea penală urmează a i se aplica legea penală română, indiferent dacă fapta comisă este incriminată
(sau nu) şi de legea penală a vreunui alt stat, oricare ar fi acesta (de exemplu, statul terţ a cărui cetăţenie o are
făptuitorul sau pe al cărui teritoriu locuieşte acesta etc.).
I3] G. ANTONIU, op. cit., p. 359.
t4]
Astfel, este subliniat faptul că „atât calificarea faptei ca infracţiune, condiţiile răspunderii penale, aplicarea
sancţiunilor, cât şi executarea acestora se realizează pe baza legii penale române, indiferent de calitatea
făptuitorului" - C. MITRACHE, CR. MITRACHE, Drept penal român. Partea generala, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2016, p. 104; a se vedea şi G. ANTONIU, op. cit., p. 359.
[5]
Atunci când legiuitorul a dorit să condiţioneze instrumentarea cauzei penale de prezenţa acuzatului în ţară
(implicit, la dispoziţia organelor judiciare), a prevăzut expres aceasta (spre exemplu, în reglementarea principiului
universalităţii, conform art. 11 CP). în plus, posibilitatea judecării în lipsă reiese şi din reglementarea procesuală
§2. Analiza principiului teritorialităţii

Determinarea sferei concrete de incidenţă a principiului teritorialităţii în aplicarea în spaţiu a
legii penale (române) este dependentă de stabilirea cadrului de referinţă reprezentat de
conceptul de teritoriu al României (teritoriu al statului român). Pe deplin conştient de acest
aspect, legiuitorul a realizat o interpretare autentică contextuală, dispunând, potrivit art. 8 alin.
(2) CP, că „Prin teritoriul României se înţelege întinderea de pământ, marea teritorială şi apele cu
solul, subsolul şi spaţiu! aerian, cuprinse între frontierele de stat".
Prin urmare, se poate reţine că reprezintă teritoriu al statului român (pe care dacă se comite
o faptă incriminată, devine aplicabilă legea penală română, potrivit principiului teritorialităţii)111:
-întreaga întindere de pământ121 cuprinsă între frontierele de stat131;
-întreaga întindere a apelor (fie acestea curgătoare sau nu) cuprinse între frontierele de stat
(respectiv acea parte a cursului unei ape aferentă statului român, atunci când graniţa este stabilită
chiar pe cursul unei suprafeţe acvatice), inclusiv apele maritime interioare şi marea teritorială a
României141;
- subsolul (practic, până la limita obiectivă la care poate fi exploatat prin mijloacele
disponibile în prezent);
- coloana de aer (până la limita spaţiul cosmic/extraatmosferic151) corespunzătoare
elementelor de teritoriu indicate anterior.
Simpla determinare a accepţiunii (penale) a noţiunii de teritoriu al a fost apreciată,
totuşi, ca insuficientă pentru a gestiona în mod satisfăcător întreaga gamă (variată/complexă) de
ipoteze în care se apreciază, în contemporaneitate, că se impune aplicarea legii penale (române)
în baza principiului teritorialităţii. Astfel, legiuitorul a considerat că există anumite * 1 2 3 4 * * * * * *
penală a instituţiei (căii extraordinare de atac a) redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsă (Titlul III al
Părţii speciale, Capitolul V, Secţiunea a 4-a, art. 466-470 CPP).
[1]
Pentru aspecte privind elementele componente ale teritoriului de stat (inclusiv limitele acestuia), a se vedea
M. BALAN, Drept constituţional şi instituţii politice. Voi. I. Teoria generală a statului şi a constituţiei. Constituţia
română în context european, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 16-24; C. MOLDOVAN, Drept internaţional public, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 128, 129; G. ANTONIU, op. cit., p. 361-363.
[2]
Conform art. 1 alin. (1) din Constituţie, „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi
indivizibil" (s.n.). Coroborând textul astfel indicat cu dispoziţia din art. 8 CP, reiese că (nici în accepţiune penală) statul
român nu are enclave (porţiuni de teritoriu înconjurate din toate părţile de teritoriul unui stat, care să nu fie supuse
însă suveranităţii sale, ci să aparţină unui alt stat), precum nici dominioane (porţiuni de teritoriu ale unui stat situate
în afara frontierelor sale principale, înconjurate din toate părţile de teritoriul unui alt stat - pentru care apar drept
enclave). Prin urmare, nu există porţiuni de teritoriu (de teren) cuprinse între graniţele României care să nu
reprezinte (inclusiv în accepţiune penală) teritoriu românesc; aşadar, nu există zone teritoriale situate între
frontierele României, pe care săvârşindu-se fapte prevăzute de legea penală română, acestea să nu poată fi apreciate
ca fiind comise pe teritoriul României, atrăgând deci aplicarea în spaţiu a legii penale române potrivit principiului
teritorialităţii! Cu privire la reflectarea acestei reguli inclusiv asupra faptelor penale comise în localurile misiunilor
diplomatice străine acreditate în România, vom reveni în secţiunea de probleme speciale privind aplicarea teritorială
a legii penale române.
[3]
Potrivit art. 3 alin. (2) din Constituţia României, se dispune: „Frontierele ţării sunt consfinţite prin lege
organică, cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional". A se vedea
dispoziţiile O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României (M. Of. nr. 352 din 30 iunie 2001). Pentru
prezentarea conceptului de frontieră şi clasificările corespunzătoare, a se vedea C. MOLDOVAN, op. cit., p. 132,133.
[4]
Cu privire la apele maritime interioare şi marea teritorială a României, a se vedea dispoziţiile Legii nr.
(ante-indicată).
17/1990
(51
Potrivit art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 29/1997 privind Codul aerian civil (republicată în M. Of. nr. 45 din 26
ianuarie 2001), se dispune: „Spaţiul aerian naţional reprezintă coloana de aer situată deasupra teritoriului de
suveranitate al României, până la limita inferioară a spaţiului extraatmosferic". Precizări legate de conceptul de
limită inferioară a spaţiului extraatmosferic pot fi găsite în: M. BALAN, op. cit., p. 24 (şi doctrina acolo indicată);
G. ANTONIU, op. cit., p. 363 (şi doctrina acolo indicată).
ipostaze de comitere a unor fapte prevăzute de legea penală (română) în afara teritoriului
propriu-zis al ţării [în accepţiunea indicată de art. 8 alin. (2) CP], în cazul cărora se impune, totuşi,
asimilarea cu situaţia în care fapta incriminată ar fi fost comisă efectiv pe teritoriul statal. Sunt
asemenea cazuri, în special, cele legate de posibila săvârşire a unor fapte penale la bordul
anumitor mijloace de transport la mare distanţă - nave sau aeronave -, care se pot găsi atât pe
teritoriul altor state, cât şi în spaţii nesupuse suveranităţii vreunui stat, deşi ele arborează drapelul
statului român (sau sunt înregistrate/înmatriculate în România)111.
Drept urmare, se apreciază expres [conform art. 8 alin. (3) CP] că - fără a reprezenta propriu-
zis (obiectiv) teritoriu al României - spaţiul navei sau aeronavei româneşti va atrage pentru faptele
comise la bordul său o calificare juridică similară cu aceea a unei fapte comise propriu-zis (efectiv)
pe teritoriul Românei: faptele incriminate săvârşite la bordul unei nave aflate sub pavilion
românesc sau la bordul unei aeronave înmatriculate în România vor fi considerate ca şi cum s-ar fi
comis pe teritoriul României (se vor aprecia drept infracţiuni comise pe teritoriul României, in
egală măsură cu acelea efectiv săvârşite pe acest teritoriu), urmând a genera aplicarea spaţială a
legii penale române conform principiului teritorialităţii, iar nu potrivit unor alte principii
(subsidiare) de aplicare a legii penale (române) în spaţiu [ceea ce s-ar fi întâmplat în absenţa unei
prevederi exprese precum aceea cuprinsă în art. 8 alin. (3) CP]. Este vorba, practic, despre o
ficţiune juridică, impusă pentru raţiuni de evitare a apariţiei unor situaţii de impunitate, precum şi
în considerarea unei veritabile practici şi tradiţii larg acceptate la nivel internaţional * 121.
Desigur, această prevedere a legii penale române nu poate avea ca efect (în absenţa unei
dispoziţii exprese contrare care ar putea fi cuprinsă în legislaţiile statelor străine) o extragere
automată (şi forţată) a ipotezelor de comitere a unor astfel de fapte de la aplicarea teritorială a
legii penale a statului pe al cărui teritoriu (în sens larg) s-ar situa propriu-zis nava sau aeronava
românească la momentul comiterii faptei incriminate. Prin urmare, dacă o infracţiune ar avea loc
la bordul unei nave/aeronave româneşti pe când aceasta s-ar afla pe teritoriul unui alt stat, reiese
că acea infracţiune poate fi apreciată, de către statul respectiv, ca fiind comisă pe teritoriul său,
aşadar, reprimabilă prin aplicarea propriei sale legi penale (naţionale). Această situaţie este
valabilă, ca regulă (sub rezerva unor derogări exprese), şi pentru cazurile similare ale infracţiunilor
comise la bordul unor nave/aeronave străine aflate pe teritoriul României (în ape româneşti sau în
spaţiul aerian al României)131. într-o asemenea ipoteză (dacă nu există derogări normative în
legislaţia internă, nici acorduri internaţionale bilaterale/multilaterale care să stabilească criterii de
determinare a unei competenţe primare,
111
Conform art. 18 din O.G. nr. 29/1997, se prevede interdicţia înmatriculării multiple a unei aeronave (o
aeronavă înmatriculată în România nu mai poate fi înmatriculată şi într-un alt stat). în continuare, dispoziţia art. 19
din acelaşi act normativ stabileşte că, în urma efectuării procedurii de înmatriculare în România, o aeronavă
dobândeşte naţionalitate română. Referitor la nave, prin art. 44 alin. (2) din O.G. 42/1997 privind transportul maritim
şi pe căile navigabile interioare (republicată în M. Of. nr. 210 din 10 martie 2004), se dispune: „Navele au
naţionalitatea statului în care au fost înmatriculate şi al cărui pavilion sunt autorizate să îl arboreze", iar art. 47 din
acelaşi act normativ stabileşte, imperativ, că „Navele care au obţinut dreptul de arborare a pavilionului român sunt
de naţionalitate română şi nu au dreptul să arboreze pavilionul altui stat".
121
A se vedea şi dispoziţia cuprinsă în art. 16 din O.G. nr. 29/1997, potrivit căreia se stabileşte că „Faptele şi
actele juridice petrecute la bordul aeronavelor civile înmatriculate în România, precum şi statutul juridic al
încărcăturii aflate la bordul acestora, în timpul unui zbor internaţional, dincolo de graniţele României, sunt
reglementate de legislaţia română, dacă prin acordurile şi convenţiile internaţionale la care România este parte
contractantă nu s-a stabilit altfel".
131
Astfel, de pildă, dispoziţiile art. 15 din O.G. nr. 42/1997 prevăd că „Toate navele care fac obiectul prezentei
ordonanţe, indiferent de pavilionul pe care îl arborează, pe timpul cât navighează sau staţionează în apele naţionale
navigabile ale României şi în porturile româneşti, sunt obligate să respecte prevederile legislaţiei naţionale şi ale
acordurilor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte".
prioritare, în dezavantajul celeilalte, apreciată drept subsidiare), ambele state (atât cel căruia îi
aparţine nava/aeronava, cât şi cel pe teritoriul căruia se găseşte aceasta la momentul săvârşirii la
bordul său a faptei incriminate) vor avea vocaţie să îşi aplice propria lege penală naţională, în baza
aceluiaşi principiu (teritorialitatea), fără a putea exista posibilitatea licită ca o parte să o
determine pe cealaltă, în contra voinţei acesteia, să renunţe la dreptul său (egal) de exercitare a
represiunii penale111.
în lumina acestor reglementări, legiuitorul penal autohton a oferit soluţii celor mai
numeroase ipoteze practice care reclamă aplicarea propriei legi penale, potrivit regulii în materie
(în baza principiului teritorialităţii). S-a putut observa însă că nu primesc astfel rezolvare anumite
tipuri de situaţii apte să apară datorită capacităţii (naturale sau artificiale) de prelungire în timp pe
care o manifestă unele forme de ilicit penal. Dacă, în timp ce cu privire la o infracţiune
instantanee (fără durată semnificativă de desfăşurare în timp) se poate determina de regulă (fără
prea mult dubiu)121 împrejurarea comiterii sale pe teritoriul propriu-zis al României ori la bordul
unei nave sau aeronave române (aflate în străinătate) ori pe teritoriul propriu-zis al altui stat (sau
la bordul unei asemenea nave ori aeronave, pe când se afla în afara spaţiului românesc), anumite
categorii de infracţiuni (continue, continuate, de obicei şi progresive) pot implica, în desfăşurarea
lor ilicită, teritoriilor mai multor state, ridicând probleme specifice în identificarea/aprecierea
locului săvârşirii lor. Dacă unul dintre aceste teritorii, în raport de care infracţiunea manifestă un
punct oarecare de legătură spaţială, este al statului român (sau infracţiunea se desfăşoară la
bordul unei nave/aeronave româneşti ori îşi produce urmarea la bordul acestora), se impune cu
necesitate lămurirea posibilităţii (sau a imposibilităţii) de aplicare a legii penale române în baza
teritorialităţii (după cum se va aprecia că respectiva faptă este comisă sau nu pe teritoriul
României).
în soluţionarea acestei probleme, a identificării locului săvârşirii infracţiunii, de-a lungul
timpului s-au propus în literatura penală de specialitate mai multe teorii131, printre care:
- teoria acţiunii/activităţii materiale (care identifică locul săvârşirii infracţiunii doar pe
teritoriul statului unde are loc desfăşurarea activităţii incriminate - comiterea actului de executare
-, indiferent de locul unde se produce rezultatul infracţional);
- teoria rezultatului/urmării (care identifică locul săvârşirii infracţiunii doar pe teritoriul
statului unde se manifestă urmarea imediată a comiterii infracţiunii, indiferent de locul
desfăşurării activităţii incriminate);
- teoria preponderenţei/actului esenţial (care, în eventualitatea desfăşurării actului de
executare al infracţiunii pe teritoriul mai multor state, indică teritoriul statului pe care a avut loc
comiterea actului esenţial, cu pondere principală în itinerariul infracţional ca reprezentând locul
săvârşirii infracţiunii);
111
Asupra acestei situaţii (şi a altora similare, în care mai multe state pot ajunge să aibă vocaţie concomitentă de
aplicare a propriei legi penale cu privire la una şi aceeaşi faptă incriminată, comisă de una şi aceeaşi persoană) şi a
soluţiei corespunzătoare configurate vom reveni în cele ce urmează.
[2]
Adeseori, în mod obiectiv, o lipsă de evoluţie în timp a unei conduite implică şi o lipsă de evoluţie a acesteia în
spaţiu. Aprecierea nu poate fi însă generalizată în mod absolut, existând şi posibilitatea ca o infracţiune instantanee
să prezinte puncte de legătură cu multiple teritorii naţionale distincte, ridicând, prin urmare, problema identificării
locului săvârşirii infracţiunii (şi, implicit, a identificării acelei/acelor legi penale naţionale care se va/vor putea aplica în
baza principiului teritorialităţii). Astfel, de exemplu, dacă o persoană aflată pe teritoriul unui stat comite o infracţiune
instantanee de omor, ucigând victima aflată pe teritoriul altui stat prin împuşcarea acesteia peste linia de frontieră,
actul de ucidere şi urmarea corespunzătoare sunt înregistrate pe teritorii etatice diferite, punând problema indicării
locului unde se consideră săvârşită infracţiunea.
l3]
A se vedea (printre alte surse) G. ANTONIU, op. cit., p. 371; FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 172,173.
- teoria ilicitului/ilegalităţii/vinovăţiei imediate (care, în aceeaşi

ipoteză, apreciază că teritoriul statului pe care s-a comis prima activitate relevantă penal este
locul săvârşirii întregii infracţiuni);
- teoria voinţei infractorului/subiectivă (care conferă teritoriului statului pe care infractorul a
intenţionat să se producă efectele/urmările infracţiunii comise - chiar dacă acestea nu s-au
înregistrat deloc pe respectivul teritoriu - calitatea de loc al săvârşirii infracţiunii);
- teoria ubicuităţiill]/desfăşurării integrale (potrivit căreia se apreciază a reprezenta loc al
săvârşirii infracţiunii teritoriul unui stat pe care s-a comis fapta incriminată, nu doar în
întregime/în totalitate, ci chiar şi parţial; atât timp cât pe respectivul teritoriu statal s-a înregistrat
desfăşurarea unei părţi/fracţii de activitate infracţională - oricare ar fi aceea: comiterea unui act
de executare ori producerea rezultatului -, infracţiunea se poate considera comisă în acel stat/pe
teritoriul său, ca şi când s-ar fi săvârşit acolo în integralitatea sa).
Această din urmă teorie a fost aceea pentru care a optat legiuitorul penal român
contemporan (şi nu numai - criteriul ubicuităţii având o largă audienţă în rândul diverşilor
legiuitori penali naţionali în identificarea locului comiterii infracţiunii), după cum reiese din
dispoziţia inserată în ultimul alineat (al patrulea) al art. 8 CP: „Infracţiunea se consideră săvârşită
pe teritoriul României şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe
o aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat un act de executare, de instigare sau de
complicitate ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracţiunii". Prin urmare, dacă o activitate
infracţională prezintă puncte de legătură cu teritoriile mai multor state - inclusiv dacă, având
durată de desfăşurare în timp, debutează pe teritoriul unui stat (ca tentativă pedepsibilă ori
infracţiune consumată), continuând pe teritoriul altui stat/altor state, pentru a se finaliza (epuiza)
pe teritoriul unui alt stat -, atunci, în măsura în care unul dintre aceste teritorii aparţine statului
român (sau unul dintre aceste acte/una dintre aceste urmări a avut loc la bordul unei
nave/aeronave româneşti), infracţiunea se consideră ca fiind săvârşită în România, fiind aplicabilă
legea penală română, potrivit principiului teritorialităţii121.
După cum se poate observa, legea penală română a extins împrejurarea şi asupra actelor de
participaţie la comiterea unei fapte incriminate, astfel încât infracţiunea se va aprecia săvârşită pe
teritoriul românesc (cu toate consecinţele corespunzătoare atrase) chiar şi atunci când autorul a
comis actele de executare în străinătate (rezultatul producându-se tot în afara României), dacă cel
puţin un act de instigare sau de complicitate are loc pe teritoriul ţării noastre 131. 1 2 3
[1]
Etimologic, termenul (care are semnificaţia de calitate/stare prezent pretutindeni sau în mai multe locuri, în
acelaşi timp) provine (prin filieră franceză: ubiquite) din limba latină: ubiquitas, ubique (cu sensul de peste tot). Prin
urmare, infracţiunea se considera săvârşită peste tot (pe toate teritoriile) unde a avut cel puţin un punct material de
legătură, fiind comisă (chiar şi parţial) activitatea de executare a acesteia ori producându-se (chiar şi fragmentar)
urmarea sa imediată (rezultatul).
[2]
Deşi teoria ubicuităţii extinde cât mai mult posibil aptitudinea de incidenţă spaţială a legii penale române, în
baza principiului de bază, al teritorialităţii, pentru reprimarea ilicitului penal, există în continuare unele ipoteze care
(fie în mod cert, fie discutabil, potrivit doctrinei) scapă/pot scăpa reglementării sale. Pentru asemenea situaţii şi
discuţiile care le vizează (de pildă: situaţia infracţiunilor omisive; cazul săvârşirii unor infracţiuni informatice prin
reţeaua internet; ipoteza comiterii în România a unor acte de pregătire lipsite de relevanţă penală, de către însăşi
persoana care va săvârşi apoi, nemijlocit, actele de executare a infracţiunii în străinătate, urmarea infracţională
producându-se, de asemenea, în afara României; necesitatea-sau lipsa acestei necesităţi-ca pe teritoriul României să
aibă loc un număr de reiterări ale faptei, până în punctul în care se poate aprecia că acestea marchează obişnuinţa/
îndeletnicirea, în cazul infracţiunii de obicei ş.a.), a se vedea: FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 174-177; G. ANTONIU,
op. cit., p. 372, 373.
[3]
Această soluţie este uneori criticată în doctrină ca fiind excesivă (extinzând nejustificat de mult sfera
infracţiunilor apreciate ca săvârşite în România/asimilate sub aspect spaţial faptelor incriminate comise pe teritoriul
statului român). în acest sens, a se vedea G. ANTONIU, Observaţii cu privire la anteproiectul unui al doilea nou Cod
penal
(I) , în R.D.P. nr. 4/2007, p. 11 ş.u. De precizat că, în conformitate cu natura juridică conferită participaţiei penale
de
Dată fiind (şi) consacrarea acestui criteriu (ubicuitatea) pentru determinarea locului săvârşirii
infracţiunii (nu doar de către legiuitorul penal român actual, ci şi potrivit altor legi penale
naţionale, ale altor state), devine posibil (potrivit unei idei deja avansate) ca săvârşirea unei fapte
incriminate să poată atrage, concomitent, incidenţa mai multor legi penale diferite (ale unor state
distincte) în soluţionarea raportului juridico-penal de conflict astfel creat (ipoteză indicată uneori,
în doctrină, prin referirea la o suprapunere de competenţe pe o axă de referinţă orizontală)[1]. In
extremis, o asemenea aptitudine ar putea conduce la tragerea multiplă la răspundere penală a
infractorului, la condamnarea sa (şi supunerea la obligaţia executării unor sancţiuni de drept
penal) de mai multe ori - în state diferite - pe temeiul comiterii unei singure fapte penale. O
asemenea ipoteză ar fi însă profund inechitabilă, căci ar încălca un principiu juridic general admis
în dreptul modern: regula non/ne bis in idem[2].
Pentru a limita inechitatea evidentă (pentru infractor) care ar deriva dintr-o sacrificare
completă a principului non/ne bis in idem, ca specific al afirmării suveranităţii statelor pe scena
relaţiilor internaţionale (şi trecând dincolo de ipotezele excepţionale în care un stat admite să îşi
autolimiteze - în favoarea unui alt stat - dreptul de aplicare a propriei legi penale, deşi aceasta ar fi
incidenţă, potrivit regulilor normale decurgând din dispoziţiile sale interne de aplicare în spaţiu a
legii penale), s-a admis recurgerea la instituţia computârii de pedeapsă. Legiuitorul român a
prevăzut această soluţie (prin care se sacrifică doar formal principiul non/ne bis in idem, fără ca
acesta să fie însă încălcat şi în concret, în aspectul său efectiv, de interes esenţial pentru persoana
infractorului)131, dispunând, prin prevederile art. 73 1 2
legiuitorul român actual (aceea de unitate faptica), precum şi cu lipsa de autonomie infracţională proprie a formelor
secundare de participaţie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, contribuţiile aduse de către instigator
sau complice nu vor purta relevanţă infracţională de sine stătătoare. Aşadar, ele nu vor activa dispoziţiile art. 8 CP
decât în măsura în care, în considerarea prestării lor, autorul va săvârşi nemijlocit o activitate penală (infracţiune
consumată ori cel puţin o tentativă pedepsibilă). în caz contrar, tentativa de instigare ori de complicitate sau actele de
instigare ori de complicitate nevalorificate efectiv prin comiterea de către autor a unei fapte prevăzute de legea
penală nu vor genera răspundere penală (decât dacă determinarea/înlesnirea sau ajutorul s-a realizat, eventual, prin
comiterea unor fapte incriminate în mod autonom - pentru care însă respectivele persoane vor răspunde în calitate
de autori, iar nu de participanţi). Aşadar, efectuarea lor (pe teritoriul României) nu va putea atrage aplicarea
teritorială a legii noastre penale (nu se va putea reţine comiterea unei infracţiuni pentru a cărei reprimare să devină
incidenţă legea penală în baza teritorialităţii sau a oricărui alt principiu de aplicare în spaţiu).
[1]Există,
desigur, posibilitatea ca, în rezolvarea unui raport penal de conflict cu element de extraneitate, să
devină incidente legile penale ale mai multor state, dar în considerarea unor principii deosebite de aplicare în
spaţiu. însă, ca efect al acreditării teoriei ubicuităţii în rezolvarea problemei identificării locului săvârşirii
infracţiunii, este posibil chiar ca mai multe state să poată invoca deodată dreptul de a-şi aplica propria lege
penală, în baza unuia şi aceluiaşi principiu de aplicare a legii în spaţiu: teritorialitatea (în raport de una şi aceeaşi
persoană, care a comis o singură faptă penală, având însă multiple puncte de incidenţă, pe teritoriile
respectivelor state). Pentru conceptul de suprapunere de competenţe orizontale, a se vedea FL. STRETEANU, D.
NIŢU,[2]op.într-o
cit., p.traducere
177. liberă: nu de doua ori pentru acelaşi lucru/faptâ/motiv (pentru aceeaşi vina). Totuşi, în lipsa
unor concesii statale (eventual, mutual acceptate), niciun stat suveran nu ar putea fi constrâns, în sfera dreptului
internaţional public, la a renunţa la propriul drept de exercitare a represiunii penale (în baza oricărui tip de principiu
de aplicare în spaţiu a legii penale naţionale, aşa cum ar fi acest principiu reglementat în legislaţia sa internă), în
favoarea aplicării dreptului penal al unui alt stat (în beneficiul altui stat). Oricât de regretabil ar fi, principiul non/ ne
bis in idem nu poate fi afirmat cu aceeaşi putere între state, precum este impus în dreptul intern, tocmai pentru că, pe
planul relaţiilor internaţionale, nu există o autoritate centrală supraordonată tuturor subiecţilor de drept, care să le
impună acestora respectarea anumitor principii juridice (oricât de evident echitabile ar fi acestea), la nevoie cu
ajutorul forţei coercitive (poziţie ocupată, în planul oricărui sistem de drept intern, de către statul însuşi, în raport de
oricare alt subiect de drept).
131
Astfel, apreciem că, în temeiul dispoziţiei invocate (art. 73 CP), reiese în mod clar că, sub aspect formal,
principiul non/ne bis in idem poate ajunge să fie nerespectat, la nivel internaţional, în materia raporturilor penale de
conflict cu element de extraneitate: infractorul poate fi judecat (posibil, în contumacie) şi condamnat separat, în mai
multe state, pe temeiul comiterii unei singure infracţiuni. Pe de altă parte, aspectul esenţial, de interes concret pentru
infractor, al nerespectării acestui principiu ar semnifica o integrală executare, separată, a fiecărei sancţiuni de drept
penal în parte dintre cele astfel stabilite de instanţe ale unor state diferite. Prin intermediul
alin. (1) CP: „în cazul infracţiunilor săvârşite în condiţiile art. 8, art. 9, art. 10 sau art. 11, partea din
pedeapsă, precum şi durata măsurilor preventive privative de libertate executate în afara
teritoriului ţării se scad din durata pedepsei aplicate pentru aceeaşi infracţiune în România"
[conform art. 73 alin. (2) CP, soluţia se extinde şi asupra ipotezei în care pedeapsa executată în
străinătate ar fi amenda].
Prin urmare, se evită (ca regulă) situaţiile în care infractorul ar executa două sau mai multe
sancţiuni penale decurgând din săvârşirea unei singure infracţiuni, chiar dacă acesta a fost
(formal) tras la răspundere penală de mai multe ori, în state diferite, ca efect al comiterii acelei
unice fapte penale. Astfel, dacă pedeapsa executată în străinătate pentru aceeaşi faptă ar fi mai
mare sau egală cu cea stabilită de instanţa română, această din urmă sancţiune penală nu se va
mai executa (se va aprecia ca executată prin efectul executării, în străinătate, a pedepsei aplicate
de instanţa străină). în schimb, dacă pedeapsa stabilită în România ar fi superioară celei executate
deja în străinătate, atunci infractorul nu va mai fi obligat în România decât la executarea
diferenţei rămase prin scăderea din durata celei dintâi a perioadei de executare în străinătate a
pedepsei aplicate acolo pentru comiterea aceleiaşi infracţiuni.
§3. Excepţii de la aplicarea teritorială a legii penale române

De la aplicarea legii penale române în spaţiu există şi unele anume:
a) Derogările exprese dispuse prin tratate internaţionale la care statul român este
parte (potrivit dispoziţiei explicite inserate în art. 12 CP).
Practic, prin această excepţie se afirmă (se subliniază, în mod punctual şi expres) de către
legiuitorul naţional român subsidiaritatea cadrului general de reglementare a regulilor de aplicare
în spaţiu a legii sale penale faţă de prevederile unor instrumente juridice internaţionale pe care
acesta îşi asumă (prin manifestare suverană de voinţă) obligaţia de a le respecta. Pentru că prin
dispoziţia legală indicată nu se distinge, reiese că asemenea posibile derogări de la cadrul general
de aplicare în spaţiu a legii penale române ar putea provenit atât din tratate internaţionale
multilaterale, cât şi bilaterale încheiate/ratificate de România. Soluţia este în acord cu normativul
constituţional (art. 11 şi art. 20 din Legea fundamentală)121. 1 2
instituţiei computârii de pedeapsa, această consecinţă a încălcării regulii de drept invocate este, practic, neutralizată
(menţinându-se neatinsă, totodată, în mod formal, afirmarea suveranităţii etatice şi a lipsei de subordonare a
dreptului penal al unui stat faţă de oricare alt stat/dreptul penal al oricărui alt stat).
[1]
Este de precizat că unele dintre aceste excepţii nu privesc doar aplicarea în spaţiu a legii penale române
potrivit principiului teritorialităţii, constituind derogări de la oricare principiu după care se reglementează, ca regulă,
aplicarea legii noastre penale. Intră cu siguranţă în această categorie ipotezele reglementate potrivit art. 12 CP (unde
referirea la cadrul integral al principiilor de aplicare în spaţiu a legii penale române, de la care se creează excepţia în
cauză, este expresă) şi art. 13 CP (unde, deşi nu există o indicare explicită precum aceea din art. 12 CP, similitudinea
se impune prin formularea generică adoptată - sensîn care se poate invoca argumentul de interpretare logico-
raţională ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus - şi prin poziţionarea textului normativ după toate
dispoziţiile de consacrare a unor principii de aplicare în spaţiu a legii penale române).
[2]
Precizăm că, dat fiind imperativul constituţional stabilit în teza finală a art. 20 alin. (2) din Legea
fundamentală, reiese (în opinia noastră) că (şi) ipoteza de excepţie astfel prevăzută în art. 12 CP îşi va găsi aplicare
efectivă numai în măsura în care dispoziţiile respectivului tratat internaţional la care România este parte (derogatoare
de la normele interne generale de aplicare în spaţiu a legii penale) ar fi mai favorabile pentru făptuitor prin
comparaţie cu reglementarea naţională (în caz contrar, standardul constituţional, fiind ierarhic superior normei art.
12 CP, va impune neaplicarea excepţiei în cauză, în favoarea aplicării regulii în materie, potrivit art. 8 CP sau potrivit
celorlalte dispoziţii de aplicare în spaţiu a legii penale române - după caz, art. 9-11 CP -, în funcţie de principiul care s-
ar identifica pe caz concret ca fiind incident în speţă).
Un exemplu potrivit pentru asemenea excepţii credem că decurge din convenţiile în baza
cărora statul român permite accesul militarilor altor state (în această calitate: de militari) pe
teritoriul naţional (pentru efectuarea unor manevre, pentru a funcţiona în cadrul unor baze
militare anume înfiinţate, pentru a desfăşura operaţiuni specifice la bordul unor nave sau
aeronave militare ale unui stat terţ etc.). Prin respectivul acord se vor stabili, punctual, şi unele
(eventuale) excepţii de la aplicarea legii penale române în spaţiu (potrivit principiului
teritorialităţii), respectiv condiţiile în care acestea urmează a deveni incidente (a se activa), în
ipoteza în care una dintre respectivele persoane ar comite (pe teritoriul României) o faptă
incriminată de legea penală română111. De regulă, cu situaţia personalului militar se asimilează şi
situaţia personalului navelor sau aeronavelor guvernamentale a căror pătrundere şi/sau şedere
sunt permise pe teritoriul României.
b) Imunitatea de jurisdicţie (potrivit dispoziţiei art. 13 CP). Cazul imunităţii de jurisdicţie, ca

excepţie de la aplicarea în spaţiu a legii penale române, este în principiu, potrivit reglementării din
art. 13 CP, o particularizare a excepţiei (şi dispoziţiei legale) anterior indicate, anume aceea (mai
generală) inserată în art. 12 CP. Astfel, după cum se precizează expres în art. 13 CP: „Legea penală
(română - n.n.) nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor
străine sau de către alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaţionale, nu sunt
supuse jurisdicţiei penale a statului român". Reiese din acest text normativ că excepţia în cauză
este întemeiată, în esenţă, tot pe derogări (de la cadrul general al regulilor de aplicare în spaţiu a
legii penale române) determinate de recunoaşterea/ asumarea, de către legiuitorul român, a unor
obligaţii externe prin tratate internaţionale.
în virtutea unor îndelungate cutume transpuse în prezent în convenţii internaţionale (la care
statul român este parte), pentru motive practice (care ţin de necesitatea cooperării/
colaborării/menţinerii legăturilor diplomatice dintre state, ca partenere pe scena relaţiilor
internaţionale - membre ale comunităţii globale), s-a admis şi imperativul unei renunţări (liber şi
reciproc asumate) a statelor la dreptul lor de exercitare suverană a represiunii penale (în baza
principiului teritorialităţii şi nu numai121), atunci când infracţiunea a cărei
111
Pentru analiza situaţiilor în care militari ai armatei unui stat (consideraţi drept purtători ai suveranităţii acelui
stat) comit infracţiuni pe teritoriul unui alt stat (în timp de pace sau, după caz, de război), a se vedea G. ANTONIU, op.
cit. (Tratat...), p. 367, 368. în vederea creării unui cadru de reglementare referitor la asemenea posibile situaţii,
legiuitorul român a inserat şi în dreptul intern unele prevederi (dincolo de dispoziţiile punctuale, particularizate care
urmează a fi inserate în diversele tratate internaţionale încheiate în acest sens). Spre exemplu, a se vedea dispoziţiile
Legii nr. 291/2007 (legea-cadru privind intrarea, staţionarea, desfăşurarea de operaţiuni sau tranzitul forţelor armate
străine pe teritoriul României, republicată în M. Of. nr. 321 din 5 mai 2014), care stabileşte (ca regulă, daca prin
tratatele sau convenţiile internaţionale la care România este parte nu se prevede altfel) reţinerea jurisdicţiei penale a
statului român, precum şi obligativitatea militarilor străini de a respecta legislaţia românească (art. 39-41). A se vedea
şi prevederile art. 34 din Legea nr. 17/1990, potrivit cărora „(...) navele militare străine şi alte nave de stat străine
folosite pentru servicii guvernamentale se bucură de imunitate de jurisdicţie pe timpul cât se află în porturi, în apele
maritime interioare şi în marea teritorială ale României". Cu titlu de exemplu de tratat bilateral prin care se exclude
jurisdicţia penală română în privinţa infracţiunilor comise pe teritoriul României, indicăm Acordul între România şi
Statele Unite ale Americii privind statutul forţelor Statelor Unite ale Americii în România, semnat la Washington la 30
octombrie 2001, ratificat prin Legea nr. 260/2002 (M. Of. nr. 324 din 16 mai 2002).
[2]
Considerăm că, în temeiul argumentului de interpretare logico-raţională a fortiori, reiese că, dacă statul
român nu îşi poate aplica legea penală faţă de aceste persoane atunci când reglementarea respectivă ar fi incidenţă
potrivit principiului de bază al aplicării în spaţiu (teritorialitatea), atunci cu atât mai mult nu îşi va putea aplica legea
penală când incidenţa acesteia ar fi generată potrivit unui alt principiu (subsecvent) de aplicare în spaţiu. O asemenea
soluţie este impusă şi de împrejurarea că, în ipoteza aplicării legii penale române potrivit altui principiu decât cel al
teritorialităţii, impactul socio-juridic negativ produs asupra colectivităţii naţionale prin comiterea faptei incriminate
(aşadar, inclusiv atingerea adusă autorităţii legii române şi climatului de ordine internă) este mult redus faţă de
împrejurările similare săvârşite ce atrag incidenţa art. 8 CP. în plus, este de observat că structurarea/ sistematizarea
materiei în cuprinsul legii penale generale a situat dispoziţiile referitoare la imunitatea de jurisdicţie
săvârşire argenera, potrivit regulilorîn materie, incidenţa legii penale naţionale ar fi comisă de
către o persoană purtătoare a unui anumit statut (a unei anumite calităţi). Este vorba, în special,
despre persoanele care reprezintă (direct sau indirect, într-o mai mică sau mai mare măsură) o
altă entitate etatică, persoane acreditate în această calitate în raporturile internaţionale ale
respectivelor state (reprezentanţii diplomatici). Statutul astfel atribuit acestor persoane (cunoscut
sub denumirea de imunitate de jurisdicţie) permite o bună desfăşurare, în cele mai optime
condiţii, a înaltei misiuni de reprezentare etatică ce le este încredinţată, ele având astfel libertatea
de a îşi desfăşura nestingherite toate activităţile corespunzătoare, fără exercitarea niciunei
presiuni care ar putea plana asupra lor (prin conştientizarea împrejurării că ar putea fi subiecţi ai
răspunderii penale în statul în care îşi realizează misiunea)111. Totodată, fiind, într-o anumită
măsură, purtătoarele simbolice ale suveranităţii statului reprezentat (acreditant) în raporturile cu
autorităţile statului pe teritoriul căruia sunt acreditate (stat acreditar), exercitarea de către acesta
din urmă a represiunii penale asupra lor ar avea aptitudinea de a introduce o notă de tensiune
diplomatică inacceptabilă în sfera unei normale desfăşurări a relaţiilor internaţionale.
Conţinutul imunităţii de jurisdicţie astfel instituite rezidă în faptul că persoana beneficiară nu
poate fi supusă jurisdicţiei penale a statului acreditar (statul de reşedinţă) - asupra sa nu este
posibilă instrumentarea unei cauze penale/exercitarea represiunii penale de către autorităţile
statului acreditar121. Prin urmare, dacă o asemenea persoană va comite o faptă incriminată
potrivit legii penale naţionale a statului acreditar, într-un asemenea context încât acesta ar avea
dreptul (potrivit reglementărilor sale în materie de aplicare în spaţiu a legii penale) să îşi exercite
represiunea penală (potrivit oricărui principiu de aplicare în spaţiu), prin excepţie de la această
regulă, o astfel de soluţionare a raportului juridico-penal de conflict nu va fi posibilă. Practic,
statul acreditarîşi asumă în alb obligaţia
de a se abţine de la aplicarea propriei legi penale în raport de orice infracţiune comisă de către
respectiva persoană, în considerarea statului diplomatic acordat acesteia.
în schimb, este recunoscută o procedură de îndepărtare a respectivei persoane din
funcţia/poziţia ocupată şi de scoatere a acesteia de pe teritoriul statului acreditar (trimitere către
statul acreditant), şi anume declararea persoanei respective (de către autorităţile
ulterior reglementării tuturor principiilor posibile de aplicare a legii penale române în spaţiu - de unde decurge,
formal, că excepţia le vizează la un loc, pe acestea toate, iar nu doar pe unul/unele dintre ele, selectiv (potrivit unor
criterii de altfel dificil de imaginat, din moment ce legea nu distinge în cuprinsul art. 13 CP în baza cărui principiu de
aplicare în spaţiu ar fi fost incidenţă legea penală română, dacă nu s-ar fi impus excepţia bazată pe calitatea
subiectului activ al infracţiunii). în acelaşi sens (imunitatea de jurisdicţie - excepţie de la aplicarea legii penale române
în spaţiu atât în baza teritorialităţii, cât şi a realităţii ori universalităţii), a se vedea G. ANTONIU, op. cit., p. 376.
[1]
Potrivit preambulului Convenţiei de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice (ratificată de România
prin Decretul nr. 566/1968, publicat în B. Of. nr. 89 din 8 iulie 1968), se indică faptul că „scopul acestor privilegii şi
imunităţi este nu de a crea avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficace a funcţiilor misiunilor
diplomatice ca origine de reprezentare a statelor (...)". Conform aceluiaşi document normativ (art. 31 parag. 1), se
dispune: „Agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicţie penală a statului acreditar. El se bucură, de
asemenea, de imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a acestuia (...)", cu unele excepţii limitativ indicate doar
în privinţa acestor din urmă tipuri de imunitate (extrapenală). în continuare, art. 31 parag. 3 din Convenţie stabileşte
că „Nu poate fi luată nicio măsură de executare faţă de agentul diplomatic (...)", cu aceleaşi excepţii extrapenale (şi în
acest caz, „numai dacă executarea poate avea loc fără a se aduce o atingere inviolabilităţii persoanei sale sau a
locuinţei sale").
[2]
în plus, conform dispoziţiilor art. 29 din Convenţia de la Viena din 1961, s-a impus că „Persoana agentului
diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi supus niciunei forme de arestare sau detenţiune. Statul acreditar îl tratează
cu respectul care i se cuvine şi ia toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei,
libertăţii şi demnităţii sale".
competente ale statului acreditar) drept person grata[1]. Ulterior acestei proceduri, imunitatea de
jurisdicţie de care s-a bucurat, în statul acreditar, fostul reprezentant diplomatic nu are
aptitudinea de a-l pune pe acesta la adăpost de tragerea la răspundere penală în statul acreditant
(potrivit legii penale naţionale a acestuia - desigur, dacă sunt îndeplinite toate condiţiile necesare
potrivit dreptului său intern)121. Prin urmare, instituţia imunităţii de jurisdicţie nu creează în mod
automat (şi neapărat) o situaţie absolută de impunitate (lipsă a posibilităţii de angajare a
răspunderii penale) pentru infracţiunile comise în calitate de reprezentant diplomatic, ci
împiedică (ca regulă)131 doar tragerea la răspundere penală a unei asemenea persoane de către
autorităţile statului acreditar.
De statutul juridic al imunităţii de jurisdicţie astfel recunoscut reprezentanţilor diplomatici
(imunitatea de jurisdicţie diplomatică)1 2 3 4 5 6 7^ urmează, prin extindere, să beneficieze şi alte
persoanels], precum: personalul respectivei misiuni/reprezentanţe diplomatice şi (într-o anumită
măsură) membrii familiilor acestora161; (cu atât mai mult) şefii de state sau de guvern ai unor
state terţe (aflaţi, de pildă, în vizită oficială pe teritoriul altui stat) ori miniştrii de externe; (de
regulă în limitele unei imunităţi funcţionale, limitată la faptele şi actele îndeplinite în realizarea
activităţilor specifice) reprezentanţii consulari171; reprezentanţii Organizaţiei Naţiunilor Unite etc.
c) Infracţiunile comise la bordul navelor comerciale străine aflate în trecere prin marea
teritorială a României, cu unele excepţii strict reglementate (art. 26 din Legea nr. 17/1990).
Potrivit prevederilor cuprinse în Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime
interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României, se
dispune o excepţie de la aplicarea legii penale române potrivit principiului teritorialităţii 181,
referitoare la săvârşirea unei fapte penale la bordul unei nave comerciale străine, dacă aceasta se
află doarîn trecere prin marea teritorială română (la data comiterii
111
în traducere liberă, persoană nedoritâ. A se vedea art. 9 din Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la
relaţiile diplomatice.
[2]
A se vedea art. 31 parag. 4 din Convenţia de la Viena din 1961.
[3]
Există şi situaţii derogatorii (excepţii de la excepţie - care conduc, prin urmare, la reactivarea regulii:
aplicarea în spaţiu a legii penale a statului acreditar). De pildă, potrivit art. 9 parag. 2 din Convenţia de la Viena din
1961 sau conform art. 32 parag. 1 din Convenţia invocată.
[4]
Există şi alte forme de imunitate cu incidenţă în materie penală, consacrate în considerarea dreptului intern
şi a raporturilor configurate în ordinea juridică naţională a României, care se pot clasifica în multiple forme: imunitate
de fond (materială) şi imunitate de formă (procedurală/procesuală penală); imunitate absolută (generală - extinsă
asupra tuturor categoriilor de fapte) şi imunitate relativă (funcţională - limitată doar la un anumit tip de fapte, legate
de un domeniu specific de activitate, de o anumită formă de manifestare socio-profesională a făptuitorului);
imunitate perpetuă şi imunitate temporară etc. De regulă, beneficiul imunităţii este acordat unei persoane în
considerarea statutului ocupat de aceasta la un anumit moment dat, având scopul de a asigura/garanta eficienta şi
libera desfăşurare a responsabilităţilor legate de activitatea respectivă, în interesul colectivităţii (interesul public),
precum şi de a sustrage respectiva persoană (în considerarea rolului/poziţiei sale) de la potenţiale şicane/presiuni
care s-ar putea exercita asupra sa prin intermediul ameninţării cu represiunea penală, pentru a i se crea condiţii
optime de desfăşurare a sarcinilor şi de îndeplinire a misiunii publice încredinţate. Amintim, în acest cadru, cu titlu de
exemplu: imunitatea Preşedintelui României, imunitatea parlamentarilor, imunitatea judecătorilor Curţii
Constituţionale a României etc. Pentru detalii cu privire la aspecte legate de problematica imunităţii de jurisdicţie, a
se vedea D. NITU, imunitatea şefului de stat în dreptul penai, Ed. universul Juridic, Bucureşti, 2012.
[5]
A se vedea, în acest sens, şi C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 108.
[6]
A se vedea dispoziţiile art. 37 ş.u. din Convenţia de la Viena din 1961.
[7]
A se vedea prevederile cuprinse în Convenţia de la Viena din 1963 cu privire la relaţiile consulare, la care
România a aderat prin Decretul nr. 481/1971 (B. Of. nr. 10 din 28 ianuarie 1972).
[8i
Această excepţie este una strict legată de principiul teritorialităţii, nu şi de celelalte principii de aplicare în
spaţiu a legii penale române, căci situaţia sa premisă este aceea în care infracţiunea se comite la bordul unei nave
străine, pe când aceasta se găseşte (în trecere) prin marea teritorială a României (în absenţa derogării astfel instituite,
legea penală română s-ar fi aplicat potrivit art. 8 CP, zona respectivă fiind integrată în noţiunea de
faptei) - art. 26 alin. (2) din actul normativ indicat. Este de subliniat faptul că excepţia în cauză
(potrivit acestei dispoziţii normative), fiind de strictă interpretare, se limitează doar la ipoteza unei
infracţiuni comise la bordul unei nave comerciale, iar nu şi al uneia militare sau
guvernamentale[1]. De asemenea, derogarea priveşte doar faptele penale comise la
bordul unei nave străine folosite în scopuri comerciale care se găseşte în tranzit (iar nu şi al unei
ambarcaţiuni care staţionează) şi numai dacă acest tranzit ( , neîntrerupt şi
rapid -art. 17 din Legea nr. 17/1990) este realizat prin marea teritorială a României (sunt excluse
ipotezele în care nava respectivă s-ar afla în porturi ori în apele maritime interioare ale statului
român) -sens în care dispune expres, de altfel, art. 26 alin. (1) din actul normativ pre-indicat.
De principiu, se poate aprecia că excepţia vizează interesul scăzut al statului român în
reprimarea unor fapte penale care doar formal pot fi apreciate ca fiind comise pe teritoriul său (în
marea teritorială), în condiţiile în care nu îi tulbură, propriu-zis (direct şi nemijlocit), ordinea de
drept internă şi nu îi afectează resortisanţii. în plus, împrejurarea că săvârşirea este realizată la
bordul unei nave străine atrage probabilitatea ridicată ca respectiva faptă să fie reprimată prin
aplicarea legii penale a statului al cărui pavilion îl arborează nava (ceea ce scade - fără a-l anihila
complet - riscul creării unor situaţii de impunitate, care ar fi, prin natura lor, periculoase pentru
ordinea juridică).
Totuşi, atunci când aceste considerente (implicite, logice) care fundamentează instituirea
derogării în cauză (de la principiul teritorialităţii legii penale române) nu s-ar mai verifica pe caz
concret, legiuitorul dispune abandonarea excepţiei şi revenirea la regulă (aplicarea legii penale
române, desigur, în baza singurului principiu incident în asemenea premisă: cel reglementat în art.
8 CP). Astfel, art. 26 alin. (2) din Legea nr. 17/1990 enumeră cinci ipoteze cu titlu de excepţie de la
dispoziţiile sale (fiind vorba despre excepţii de la o situaţie de excepţie, reiese că se reactivează
regula în materie). Astfel, penală a României
se va exercita (şi) în raport de comiterea unei infracţiuni la bordul unei nave comerciale străine,
aflată în tranzit prin marea noastră teritorialăl2], atunci când:
- infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român sau de o persoană fără cetăţenie care are
domiciliul pe teritoriul României (un apatrid domiciliat în România); * 1 2 * * * * * * * * * * *
teritoriu al României - aşadar, infracţiunile săvârşite în spaţiul în discuţie ar fi reprezentat infracţiuni comise pe
teritoriul României).
[1]
Ipotezele privind comiterea unor infracţiuni la bordul unor asemenea nave (străine-militare sau
guvernamentale) aflate pe teritoriul României vor constitui, în principiu, tot excepţii de la aplicarea legii penale
române, dar nu în temeiul art. 26 din Legea nr. 17/1990, ci, potrivit reglementării din art. 12 CP, conform cu
tratatele/convenţiile/ acordurile internaţionale exprese în temeiul cărora respectiva ambarcaţiune străină, militară
sau guvernamentală, ar avea permisiunea de intrare pe teritoriul României. în acest sens, în aceeaşi lege (nr.
17/1990) este inserat un text de principiu - art. 34 -, potrivit căruia se dispune că, „Sub rezerva excepţiilor prevăzute
(...), navele militare străine şi alte nave de stat străine folosite pentru servicii guvernamentale se bucură de imunitate
de jurisdicţie pe timpul cât se află în porturi, în apele maritime interioare şi în marea teritorială ale României".
[2]
Oarecum în sens opus excepţiei instituite, anterior indicată, Legea nr. 17/1990 statuează şi cu privire la
(discutabil)
un caz de extindere a sferei de aplicare în spaţiu a legii penale române, dispunând, în art. 27, că „Jurisdicţia
penală a României se aplică şi în cazul încălcării prevederilor prezentei legi cu privire la zona economică exclusivă
a României de către persoane îmbarcate ia bordul navelor străine folosite în scopuri comerciale, dacă faptele sunt
săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, sunt considerate infracţiuni". Aceasta, în condiţiile în care
zona economică exclusivă nu reprezintă, propriu-zis, teritoriu al statului român (a se vedea, pentru determinări ale
conceptului de zonă economică exclusivă, prevederile din art. 9-16 din Legea nr. 17/1990). Deşi nu se stipulează
expres că aplicarea în acest caz a legii penale române se va efectua potrivit principiului teritorialităţii, apreciem că
din ansamblul reglementării (inclusiv din situarea sa în economia dispoziţiilor actului normativ analizat şi din lipsa de
circumstanţiere a unei cerinţe referitoare la condiţiile legii-ceea ce semnifică o îndepărtare de ipotezele prevăzute
în art. 9-11 CP, care prezintă, toate, condiţii suplimentare de aplicare a legii penale române în spaţiu) reiese această
interpretare, care, practic, ar conduce la o ipoteză de extindere a cazurilor de aplicare în spaţiu potrivit art. 8 CP.
- infracţiunea este îndreptată împotriva intereselor României sau împotriva unui cetăţean
român ori a unei persoane rezidente pe teritoriul României;
- infracţiunea este de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică în ţară sau ordinea în
marea teritorială (această ipoteză este atât de generic formulată, încât se poate presupune că ar
putea fi apreciată drept incidenţă în majoritatea cazurilor în care are loc comiterea unei fapte
penale; practic, considerăm că, astfel, autorităţile române îşi pot exercita un atribut de
oportunitate cu privire la cauzele penale născute în marea teritorială proprie, la bordul unui nave
comerciale străine, având temei de aplicare a legii penale naţionale ori de câte ori vor aprecia că
gravitatea infracţiunii justifică exercitarea represiunii penale conform reglementării autohtone);
- exercitarea jurisdicţiei române este necesară pentru reprimarea traficului ilicit de
stupefiante sau de substanţe psihotrope;
- asistenţa autorităţilor române a fost cerută, în scris, de căpitanul navei ori de un agent
diplomatic sau un funcţionar consular al cărui pavilion îl arborează nava.
d) Anumite ipoteze ale comiterii unor infracţiuni pentru care s-a pronunţat deja o hotărâre
definitivă într-un stat membru al spaţiului Schengen (art. 129 din Legea nr. 302/2004)111.
Şi această excepţie (ca şi aceea instituită prin dispoziţiile art. 13 CP) constituie o
particularizare a excepţiei de principiu dispuse de art. 12 CP (derogarea determinată de obligaţiile
internaţionale liber şi suveran asumate de statul român). Astfel, ipoteza reglementată în art. 129
din Legea nr. 302/2004 se regăseşte prevăzută în Titlul al IV-lea (referitor la transferul de
proceduri în materie penală) al acesteia, în capitolul al lll-lea cu denumirea „Dispoziţii pentru
punerea în practică a Convenţiei din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen din
14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, Schengen".
Prevederea instituie, în anumite condiţii (prevăzute de textul normativ indicat), o excepţie de la
aplicarea în spaţiu a legii penale române (indiferent de principiul după care s-ar atrage incidenţa
acesteia), dispunând însă şi unele ipoteze de excepţie de la această excepţie. Subliniem că
excepţia vizează doar pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare pentru aceeaşi faptă şi
persoană (iar nu şi vreun alt tip de soluţie procesuală penală) într-un stat membru al spaţiului
Schengen (şi numai în anumite condiţii referitoare la parcursul executării acestei hotărâri), nefiind
însă imperativ necesar ca infracţiunea să se fi comis pe teritoriul respectivului stat (care a
pronunţat hotărârea). Reiese că respectivul stat ar fi putut pronunţa hotărârea de condamnare în
baza unui alt principiu de aplicare în spaţiu a legii sale penale decât teritorialitatea.
§4. Probleme speciale în materia teritorialităţii legii penale române -

abordare selectivă
După cum am anticipatîn cele precedente, în finalul tratării principiului aplicării teritoriale a
legii penale române ne îndreptăm atenţia (în mod selectiv) asupra unor speciale care se pot
configura în această materie.
a) Referitor la sfera subiecţilor activi ai infracţiunii, faţă de care urmează a se face aplicarea
(totală şi necondiţionată a) legii penale române în baza principiului teritorialităţii, am menţionat
deja că, din moment ce legiuitorul nostru penal nu realizează expres nicio
111
Pentru această excepţie şi transpunerea, prin intermediul ei, a unor obligaţii instituite prin documente
internaţionale (regionale - la nivel european), a se vedea şi FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 178,179.
distincţie în materie, apreciem că dispoziţiile art. 8 CP vizează şi ipoteza în care o persoană juridică
străină ar comite o faptă penală pe teritoriul României. Este de precizat, în acest sens, că legislaţia
noastră naţională (extrapenală) permite unei entităţi colective care are statutul de persoană
juridică străină să acţioneze uneori (şi în anumite limite, desigur) pe teritoriul României, prin
efectuarea de operaţiuni specifice (ocazie cu care se pot comite şi fapte incriminate de legea
noastră), chiar fără a dobândi personalitate juridică română (fără a se aprecia că s-a constituit
drept persoană juridică în sistemul naţional românesc). Facem trimitere, în acest sens, la unele
dispoziţii cuprinse în Codul fiscal111.
Astfel, problema care se ridică vizează împrejurarea în care respectiva persoană juridică, ce ar
comite o infracţiune pe teritoriul României (în calificarea legii noastre penale), ar aparţine unui
stat care nu recunoaşte instituţia răspunderii penale a persoanei juridice.
Desigur, este în afara oricărei discuţii angajarea (potrivit legii penale române, aplicată în
temeiul principiului teritorialităţii, a) răspunderii penale a persoanei fizice care, acţionând direct şi
nemijlocit în realizarea obiectului de activitate, în interesul sau în numele persoanei juridice
respective, a săvârşit fapta penală. întrebarea este dacă s-ar putea angaja şi răspunderea penală a
acelei persoane juridice (străine), în considerarea art. 135 CP român coroborat cu art. 8 din acelaşi
cod, deşi aceasta ar proveni dintr-un stat al cărui sistem de drept nu ar cunoaşte reglementarea
instituţiei răspunderii penale a persoanei juridice. La o primă vedere, s-ar putea aprecia că un
potenţial răspuns negativ s-ar încadra într-o linie consecventă cu aceea din care decurge motivul
pentru care, în dispoziţiile art. 10 şi art. 11 CP, nu se face referire la aplicarea în spaţiu a legii
penale române, potrivit principiilor realităţii şi universalităţii, atunci când fapta incriminată de
legea română a fost comisă în străinătate de o persoană juridică, în condiţiile expres reglementate
prin acele texte normative.
Apreciem, totuşi, că interesul practic (execuţional) redus/improbabil de fructificat al unei
asemenea potenţiale trageri la răspundere penală a unei persoane juridice străine potrivit legii
române nu ar trebui să anihileze construcţia teoretică (legislativă) ce să permită, în abstract, un
asemenea demers. De altfel, credem că executarea unei pedepse aplicate de o instanţa naţională
unei persoane juridice străine nu ar fi, totuşi, complet imposibil de realizat, căci pot fi concepute şi
identificate pârghii juridice prin care s-ar putea realiza încasarea, de către statul român, a unor
sume de bani aplicate cu titlu de amendă penală unei persoane juridice străine (inclusiv plata
benevolă, pentru a minimiza riscul unui scandal de imagine la nivel internaţional, ceea ce ar putea
afecta profund o mare companie cu activate economică transnaţională). Astfel, de exemplu, la
nivel european, există Directiva 2010/24/UE121 - vizând asistenţa reciprocă în materie de
recuperare a creanţelor legate de impozite, taxe şi alte măsuri, a cărei incidenţă în materie penală
- deşi de principiu exclusă - se poate totuşi discuta, într-o anumită măsură, în raport de pedepsele
cu amenda aplicate persoanelor juridice [având în vedere formularea art. 2 alin. (2) lit. a)
coroborat cu art. 3 lit. c) din respectivul act normativ]* 131.
111
Legea nr. 227/2015 (M. Of. nr. 688 din 10 septembrie 2015). Avem în vedere, spre exemplu: art. 8 (legat de
conceptul de sediu permanent pe care l-ar putea avea în România inclusiv o persoană juridică străină), art. 7 pct. 22
(care defineşte conceptul de nerezident \n raport de dreptul fiscal român, incluzând şi persoane juridice străine), art.
7 pct. 30 şi 31 (care definesc conceptul de persoană juridică înfiinţată potrivit legislaţiei europene şi persoană juridică
străină).
121
J.O. L 84 din 31 martie 2010.
131
Directiva în cauză a fost transpusă în legislaţia noastră internă - a se vedea prevederile art. 311 ş.u. din Legea
nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală (M. Of. nr. 547 din 23 iulie 2015). Pentru aspecte legate de această
directivă europeană, a se vedea I.M. COSTEA, Fiscalitate europeană. Note de curs, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p.
334 ş.u.
De altfel, chiar dacă nu se va reţine incidenţa acestor prevederi în chestiunea aici în discuţie,
prin alte instrumente juridice (inclusiv convenţii internaţionale bilaterale) se pot stabili mijloace
de asistenţă juridică penală care să asigure şi executarea unor pedepse aplicate persoanei juridice
străine, de către un alt stat decât cel a cărui instanţă a pronunţat hotărârea (proceduri de acest fel
sunt recunoscute/asumate de statul român, potrivit dispoziţiilor din Legea nr. 302/2004 - a se
vedea, de pildă, art. 197 şi art. 2341 din aceasta). Nu trebuie omis nici faptul că există şi alte tipuri
de sancţiuni penale aplicabile unei persoane juridice (în afara pedepsei principale a amenzii) care
ar putea fi executate fără prea mari dificultăţi în România, precum: afişarea sau publicarea
hotărârii de condamnare (pedeapsă complementară specifică); confiscarea unor bunuri care au un
anumit tip de legătură cu infracţiunea comisă (ca măsură de siguranţă) şi care, aparţinând unei
persoane juridice străine, pot tranzita teritoriul României ş.a.m.d.
Este de observat că lipsa de precizare a legiuitorului în cuprinsul art. 8 CP cu privire la
persoana infractorului poate fi interpretată inclusivîn lumina regulii logico-raţionale ubilex non
distinguit, nec nos distinguere debemus (iar referirea la improbabilitatea de incidenţă în practică a
unor asemenea ipoteze sau la dificultatea de implementare practică a unor rezolvări pentru
asemenea situaţii, ipotetic posibile, nu credem că poate constitui, în sine, un argument ştiinţific
pertinent şi suficient pentru desconsiderarea problemei). în plus, se poate argumenta că, dacă în
art. 9 CP legiuitorul recunoaşte posibilitatea unei persoane juridice române de a acţiona în
străinătate (şi de a comite acolo o infracţiune ca efect al activităţii sale), rămânând totuşi o
persoană juridică română (deci fără a deveni persoană juridică străină), pentru identitate de
raţiune (a pori), reiese că ar trebui admisă şi ipoteza inversă (în care o persoană juridică străină ar
putea să activeze în România, fără a dobândi însă personalitate juridică română - menţinându-şi
calitatea de persoană juridică străină, dar care a comis o infracţiune pe teritoriul României/o
infracţiune care se consideră săvârşită în România).
b) Cât priveşte situaţia infracţiunilor comise în sedii ale unor localuri diplomatice străine
acreditate în România (respectiva infracţiunilor comise în sedii ale reprezentanţelor diplomatice
ale României acreditate în străinătate), pornim de la prevederile (ante-indicate ale) art. 1 alin. (1)
din Constituţie coroborat cu art. 8 alin. (2) CP. Astfel, potrivit textelor în cauză, reiese că statul
român nu are enclave şi nici dominioane. Prin urmare, am arătat că, sub aspect juridic, nu există
porţiuni de teritoriu (de teren) cuprinse între graniţele României care să nu reprezinte (inclusivîn
accepţiune penală) teritoriu românesc, aşadar, că nu există zone teritoriale situate între
frontierele României, pe care săvârşindu-se fapte prevăzute de legea penală română, acestea să
nu poată fi apreciate ca fiind comise pe teritoriul României, atrăgând deci aplicarea în spaţiu a
legii penale române potrivit principiului teritorialităţii!
Prin urmare, atragem atenţia că (desigur, sub rezerva unor reglementări speciale prin care să
se deroge expres de la această regulă - potrivit art. 12 CP) inclusiv localurile misiunilor diplomatice
străine acreditate în România se găsesc pe teritoriu românesc, separat de imunitatea de sediu
diplomatic (inviolabilitatea) de care beneficiază (ceea ce semnifică doar că autorităţile statului
român/agenţii acestuia nu pot pătrunde în acele zone fără permisiunea conducătorului misiunii
diplomatice respective111). Prin urmare, o infracţiune săvârşită într-un asemenea imobil - sau în
interiorul unui mijloc de transport oficial al unei reprezentanţe diplomatice, mijloc de transport
aflat la respectivul moment pe teritoriul
111
A se vedea, în acest sens, art. 22, art. 24, art. 27 ş.a. din Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile
diplomatice. De acelaşi statut beneficiază şi locuinţa particulară a agenţilor diplomatici, precum şi documentele,
corespondenţa şi bunurile acestora, conform prevederilor cuprinse în art. 30 din aceeaşi Convenţie.
statului român - constituie (ca regulă) o infracţiune săvârşită pe teritoriul României, în sensul art.
8 CP, astfel încât va genera aplicarea teritorială a legii penale române. La nevoie, judecata se va
desfăşura în contumacie, dacă făptuitorul se găseşte pe durata procesului în sediul respectivei
reprezentanţe diplomatice, iar autorităţilor române nu li se acceptă luarea acestuia în custodie.
în mod corespunzător, o infracţiune săvârşită în localul unei misiuni diplomatice româneşti
acreditate într-un alt stat nu va reprezenta o infracţiune comisă pe teritoriul României, nefiind
posibilă aplicarea legii penale române în baza teritorialităţii (eventual, s-ar putea reţine, într-un
asemenea caz, incidenţa vreunui alt principiu de aplicare în spaţiu a legii penale române). Trebuie
astfel combătută vetusta teorie a extrateritorialităţii (care atesta, în trecut, ficţiunea juridică
potrivit căreia reprezentanţele diplomatice ale unui stat, acreditate într-un alt stat, s-ar găsi
situate pe porţiuni de teritoriu aparţinând statului reprezentat, care şi-ar exercita suveranitatea
asupra lor - nefiind concepute încă noţiunile mai realiste de imunitate de jurisdicţie/inviolabilitate
de sediu, decurgând din concesii etatice realizate în baza unor convenţii internaţionale, iar nu din
apartenenţa propriu-zisă a unui teritoriu faţă de un anumit stat, care îşi exercită atribute de
suveranitate asupra acestuia)’11.
SE APLICA LEGEA
PENALĂ ROMÂNĂ
ÎN TEMEIUL
PRINCIPIULUI
IN ROMANIA = TERITORIALITĂŢI
I
NU CONTEAZĂ CINE A COMIS-O!!!

(român, străin, apatrid, persoană
juridică română/străină)
9_ UNDE S-a Comis infracţiunea? (este o infracţiune considerată

(potrivit criteriului UBICUITĂŢII) comisă pe teritoriul României?) "■"■"-"3
(se răspunde la
întrebarea) .....................
SE POATE APLICA
LEGEA PENALĂ
ROMÂNĂ ÎN
INAFARAROMÂNIEI= TEMEIUL UNUI ALT
PRINCIPIU
(personalitatea,
realitatea,
universalitatea)
i NU! ş
CONTEAZĂ CINE A COMIS-O/ÎMPOTRIVA CUI A COMIS-O
(român, străin, apatrid, persoană juridică română/străină)
m
Ase vedea, în acest sens, şi M. BALAN, op. cit., p. 19, 20; în acelaşi sens se pronunţă şi: FL. STRETEANU, D. NIŢU,
op. cit., p. 169; G. ANTONIU, op. cit., p. 375.
Secţiunea a 3-a. Principiul personalităţii

legii penale române
§1. Principiul personalităţii legii penale române-principiu complementar
în materia aplicării legii penale în spaţiu
După cum s-a indicat deja, legiuitorul român actual nu limitează cazurile de aplicare în spaţiu
a propriei legi penale doar la împrejurările în care sunt întrunite cerinţele necesare pentru a fi
incident principiul teritorialităţii. Urmărind să confere o vocaţie cât mai completă/ largă de
aplicare dispoziţiilor penale elaborate, faţă de multiplele situaţii care ar genera interesul său
(legitim) de exercitare a represiunii, legiuitorul român reglementează - cu titlu de principii
derivate/secundare/complementare de aplicare în spaţiu a legii autohtone - (şi) un număr de trei
ipoteze în care, deşi fapta incriminată este comisă în afara teritoriului naţional, statul român îşi
rezervă/afirmă, totuşi, dreptul de a-şi aplica propria reglementare pentru soluţionarea raportului
juridic de conflict generat. Prima dintre aceste situaţii vizează cazul potrivit căruia legea penală
naţională îşi urmăreşte propriii cetăţeni, precum şi persoanele juridice române, guvernându-le -
de principiu - comportamentul, chiar şi atunci când sunt în afara graniţelor statului. Practic,
acestora le incumbă obligaţia generală de a respecta prevederile penale stipulate în cadrul
normativ naţional, indiferent de locul efectiv în care se află la un anumit moment dat (fie teritoriul
unui alt stat, fie o zonă care nu este supusă niciunei suveranităţi).
Astfel, potrivit art. 9 CP, se dispune, în esenţă (sub denumirea marginală „Personalitatea legii
penale"-regulă cunoscută în doctrină şi sub denumirea de principiul cetăţeniei active), că legea
penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean
român sau de o persoană juridică română. Decurge din textul normativ că acest principiu de
aplicare în spaţiu a legii penale române îşi întemeiază incidenţa pe o dublă premisă esenţială (şi
anume, în ordinea aceasta): de natură spaţială (identificarea locului săvârşirii faptei incriminate ca
fiind în afara teritoriului României - căci, altfel, ar deveni incident principiul teritorialităţii, care
este prioritar), precum şi personală/individuală (identificarea subiectului activ al infracţiunii -
infractorul - drept cetăţean român sau persoană juridică română). Astfel, dacă se determină că
fapta incriminată s-a comis în afara teritoriului României, dar nu se identifică persoana
făptuitorului (infractorului) drept cetăţean român sau persoană juridică română, urmează a se
verifica posibila incidenţă a următoarelor principii (subsidiare) de aplicare în spaţiu a legii penale
române, şi anume (în ordinea aceasta): realitatea sau universalitatea.
Prevederea normativă cuprinde două ipoteze legale [alin. (1) şi alin. (2)], care conţin condiţii
proprii de reglementare (deosebirea vizând tipul infracţiunii comise, potrivit criteriului gravităţii
abstracte a acesteia), precum şi o cerinţă comună, de natură procesuală penală [alin. (3)].
Cu privire la dispoziţia legală pre-indicată se poate formula aceeaşi observaţie pe care am
realizat-o şi în raport de exprimarea legislativă întrebuinţată în formularea regulii teritorialităţii, şi
anume că se impune o interpretare extensivă a textului normativ, în privinţa tipului de activitate
incriminată a cărei comitere (în condiţiile stipulate în cuprinsul art. 9 CP) generează aplicarea legii
penale române (potrivit principiului personalităţii). Astfel, deşi în lege este întrebuinţată expres
noţiunea de infracţiune (cu referire la tipul de faptă comisă în străinătate de către cetăţeanul
român sau persoana juridică română), în realitate, legea penală română ar trebui să îşi poată găsi
o posibilă aplicare chiar şi în anumite ipoteze în
care fapta prevăzută de legea penală română (astfel săvârşită) nu va întruni, pe caz concret, toate
cerinţele necesare pentru a fi considerată infracţiune (conform art. 15 CP)[1].
Calificarea conduitei adoptate drept faptă incriminată urmează să fie efectuată (în toate
cazurile) potrivit legii penale române.
§2. Analiza principiului personalităţii legii penale române

Codul penal în vigoare scindează regimul aplicării legii penale române potrivit principiului
personalităţii în două ipoteze, condiţionate de gravitatea infracţiunii comise, în aprecierea dată
de legiuitorul penal naţional121. Astfel, din prevederile art. 9 alin. (1) CP reiese că legea penală se
va aplica potrivit principiului personalităţii atunci când cetăţeanul român sau persoana juridică
română comite, în afara teritoriului României, o fapta grava, dintre cele prevăzute de legea
penală română (indiferent unde se săvârşeşte aceasta: pe teritoriul unui alt stat sau într-un loc
nesupus niciunei suveranităţi etatice - textul legal nu distinge cu privire la locul exact al săvârşirii
infracţiunii, cât timp acesta este în afara teritoriului ţârii). Gravitatea faptei incriminate comise se
evaluează exclusiv potrivit dispoziţiilor cuprinse în legea noastră penală, reflectându-se în
pedeapsa abstractă prevăzută pentru tipul de conduită manifestată. Sunt apreciate ca întrunind
această condiţie (în legătură cu problema de drept aici tratată) faptele incriminate pentru care
legea prevede o anumită pedeapsă privativă de libertate, după caz: detenţiunea pe viaţă sau
închisoarea mai mare de 10 ani[31.
Conform dispoziţiei din art. 9 alin. (2) CP, se reglementează aplicarea legii penale române în
spaţiu, conform principiului personalităţii, în cazul săvârşirii unor fapte de o gravitate
[1]
Astfel, de exemplu, potrivit art. 107 alin. (2) CP, dacă cetăţeanul român/persoana juridică română comite în
străinătate o faptă incriminată, care (în plus, pe caz concret) nu este justificată (ca efect al intervenţiei unei cauze
justificative), atunci devine posibilă aplicarea - potrivit legii penale române - a unei sancţiuni de drept penal, anume o
măsură de siguranţă (desigur, dacă din speţa respectivă reiese că luarea unei asemenea măsuri este necesară pentru
a înlătura, pentru viitor, o stare de pericol manifestată de făptuitor prin comiterea acelei fapte incriminate).
[2]
Optăm pentru o asemenea expunere în considerarea modului expres de structurare a dispoziţiei normative
din art. 9 CP, deşi apreciem că se poate susţine şi o manieră diferită de sistematizare a materiei în cauză. Astfel, se
poate susţine că elementul de bază al scindării ipotezelor legale în considerarea cărora este reglementat, de lege lata,
principiul personalităţii aplicării legii penale române este reprezentat de aspectul referitor la cazurile în care se
solicită sau nu verificarea condiţiei (suplimentare) a dublei incriminări (iar nu aspectul referitor la gravitatea
infracţiunii comise). Conform acestei opţiuni analitice, structurarea materiei ar putea fi realizată urmărindu-se tot
două planuri de referinţă, şi anume: ipoteze de incidenţă a principiului personalităţii care nu sunt condiţionate de
întrunirea cerinţei dublei incriminări [situaţiile reglementate de art. 9 alin. (1) şi de art. 9 alin. (2) teza a ll-a CP],
respectiv ipoteze de incidenţă a principiului personalităţii care sunt condiţionate de întrunirea cerinţei dublei
incriminări [situaţiile reglementate de art. 9 alin. (2) teza I CP].
[3]
Ca regulă, atunci când legea penală condiţionează incidenţa unei instituţii de îndeplinirea unei cerinţe
privitoare la o anumită gravitate a faptei incriminate, interesează limita superioară (numită maxim special) a pedepsei
abstracte (prevăzută de lege) pentru respectiva infracţiune, iar nu limita sa inferioară (numită minim special). Se
impune sublinierea faptului că legea română prevede, în art. 9 alin. (1) CP, că infracţiunea comisă trebuie să fie una
pentru care să se prevadă fie pedeapsa detenţiunii pe viaţă, fie închisoarea mai mare de 10 ani. Prin urmare (referitor
la această din urmă situaţie), valoarea maximului special al pedepsei închisorii, prevăzută de legea română pentru
fapta incriminată comisă, trebuie să fie superioară limitei indicate de 10 ani (să o depăşească pe aceasta, chiar şi cu o
zi), egalitatea nesatisfâcând această cerinţă. Prin urmare, este indiferent cuantumul pedepsei concrete care se va
stabili într-o anumită cauză determinată pentru săvârşirea acelei fapte penale, câtă vreme maximul special al
pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă este mai mare de 10 ani închisoare. Spre exemplu, în ipoteza
comiterii în străinătate, de către un cetăţean român, a unei infracţiuni de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte
(art. 195 CP), pentru care pedeapsa prevăzută de legea română este închisoarea de la 6 la 12 ani, avându-se în vedere
maximul special al pedepsei abstracte, se va putea aprecia că infracţiunea comisă este una pentru care pedeapsa
prevăzută de lege este închisoarea mai mare de 10 ani, fiind, aşadar, incidenţă aplicarea legii noastre penale în baza
principiului personalităţii, potrivit art. 9 alin. (1) CP (indiferent dacă pedeapsa concretă stabilită de instanţă va fi
închisoarea mai mică, egală sau mai mare de 10 ani).
inferioară faţă de gravitatea infracţiunilor la care face referire art. 9 alin. (1) CP (este vorba,
aşadar, despre infracţiuni pentru care legea penală română prevede o pedeapsă abstractă cu
amenda ori cu închisoarea de cel mult 10 ani). Este de observat scindarea dispoziţiei legale în două
ipoteze, în funcţie de locul exact din afara teritoriului României unde are loc săvârşirea infracţiunii:
fie teritoriul unui alt stat, fie un loc care nu e supus jurisdicţiei niciunui stat.
a) Conform art. 9 alin. (2) teza I CP [spre deosebire de ipoteza prevăzută în art. 9 alin. (1) CP],
aplicarea în spaţiu a legii penale române, potrivit principiului personalităţii, va fi condiţionată de o
cerinţă suplimentară, denumită în doctrină verificarea cerinţei dublei incriminări. Conceptul
semnifică obligaţia de identificare a unei dispoziţii de incriminare în care să se poată încadra fapta
concret săvârşită, prin raportare la legislaţia penală a două state (iar nu doar a unuia singur, cum
este cazul în raport de principiul teritorialităţii), adică atât în considerarea sistemului juridic al
statului român, cât şi în privinţa legislaţiei penale a unui alt stat (cel pe teritoriul căruia a fost
comisă activitatea făptuitorului).
Dacă dubla incriminare lipseşte, pe caz concret (fapta fiind incriminată în România, dar nu şi
în celălalt stat de referinţă din speţa dată), atunci rezultă că, nefiind întrunită o cerinţă de care
depinde funcţionarea principiului reglementat în art. 9 CP, legea penală română nu va fi incidenţă
(cel puţin nu în baza acestui principiu de aplicare în spaţiu).
Condiţia dublei incriminări presupune verificarea, în legea străină, doar a aspectelor privind
incriminarea (aşadar, chestiuni legate de instituţia fundamentală a infracţiunii). Verificarea tuturor
aspectelor legate de instituţia fundamentală a răspunderii penale, respectiv a sancţiunilor de drept
penal se va realiza exclusiv în baza legii penale române (nu interesează dispoziţiile legii străine în
materia condiţiilor de tragere la răspundere penală pentru fapta incriminată comisă ori acelea
referitoare la cauzele de înlăturare a răspunderii penale; este indiferentă împrejurarea că legea
străină ar reglementa, eventual, sancţiuni mai favorabile decât legea română, precum şi
potenţiale cauze de înlăturare ori de modificare a executării pedepsei etc.)111.
Verificarea existenţei dublei incriminări se va putea considera îndeplinită, cu rezultat pozitiv,
atunci când în legea penală a celuilalt stat (statul de referinţă) se va identifica o normă de
incriminare aptă să susţină încadrarea juridică a faptei efectiv comise (în acel stat, de către
cetăţeanul român/persoana juridică română). Nu se impune ca denumirea tipului de
comportament astfel incriminat să fie identică în raport cu aceea din legislaţia română, nici ca
fapta să fie apreciată ca lezând (în principal) acelaşi tip de valoare socială ca aceea pe care se
consideră că o protejează incriminarea sa din legea noastră penală (asemenea aspecte având,
uneori, un grad sporit de relativitate)121.
Evidenţiem, totodată, că, atunci când legea penală română impune, pentru aplicarea sa în
temeiul principiului personalităţii, verificarea dublei incriminări, se indică limitativ statul terţ în
raport de care urmează a se realiza verificarea îndeplinirii acestei condiţii, şi anume statul pe
teritoriul căruia a fost săvârşită fapta! Aşadar, condiţia urmează a fi verificată exclusiv în raport de
legislaţia penală a statului străin care şi-ar putea aplica legea proprie 1
[1)
Astfel, dacă legea străină ar prevedea o pedeapsă mai puţin drastică decât cea înscrisă în legea română (ca
natură sau durată/cuantum), infractorul nu are dreptul la aplicarea dispoziţiilor mai favorabile (din legea străină) -
principiul aplicării legii penale mai favorabile este un principiu de aplicare a legii penale în timp (acte normative
emise, în perioade diferite, de acelaşi legiuitor naţional), iar nu în spaţiu (acte normative contemporane unele în
raport de celelalte, emise de legiuitori naţionali diferiţi - având competenţă/aplicabilitate suverană distinctă). în
acelaşi sens, a se vedea (mutatis mutandis) şi M. ZOLYNEAK, Drept penal. Partea generală, voi. I, Ed. Fundaţiei
„Chemarea", laşi, 1992, p. 131.
P1
De pildă, ceea ce legiuitorul penal român califică drept infracţiune de ucidere din culpă s-ar putea regăsi
calificat în alte legislaţii drept omor prin imprudenţă.
în baza principiului teritorialităţii (iar nu în raport de legislaţia penală a vreunui alt stat, care şi-ar
putea revendica, la rându-i, incidenţa propriei legi penale, pentru guvernarea aceluiaşi raport
juridic penal de conflict, darîn considerarea unui alt principiu, subsecvent, de aplicare a legii în
spaţiu)[1].
Raţiunea prevederii acestei veritabile limitări a sferei de acţiune a principiului personalităţii
legii penale a fost fundamentată în Expunerea de motive a proiectului Codului penal (actual)121 ca
o raliere la unele legislaţii penale străine, precum şi ca o achiesare, de către legiuitor, la luări de
poziţie ale doctrinei penale formulate sub imperiul Codului penal anterior (care nu condiţiona, în
nicio situaţie, aplicarea legii penale române, potrivit principiului personalităţii, de verificarea
dublei incriminări). într-adevăr, lipsa totală a condiţionării dublei incriminări pentru aplicarea legii
penale române în baza personalităţii semnifica faptul că cetăţeanului român i se impunea
obligaţia de a se supune întotdeauna tuturor prevederilor legii sale penale naţionale, în egală
măsură atunci când se afla în afara ţării, iar nu doar atunci când era pe teritoriul României.
Practic, indiferent de situarea sa sub aspectul locaţiei geografice, un cetăţean român trebuia să
respecte întru totul legislaţia penală a României (şi indiferent de aspecte precum cele legate de
dubla sa cetăţenie, domiciliul/reşedinţa sa etc.p. O asemenea atitudine inflexibilă a legii penale
române era de natură să cauzeze, uneori, prejudicii nejustificate propriilor cetăţeni atunci când
aceştia s-ar fi aflat în străinătate, putând conduce, de pildă, la crearea unui dezavantaj al
acestora/a unei situaţii de inferioritate faţă de alte persoane aflate în acelaşi spaţiu.
Astfel, în măsura în care anumite fapte incriminate de legea română nu ar fi fost prevăzute
drept infracţiuni de legea penală a statului terţ pe al cărui teritoriu se găseau cetăţenii români (ba
poate, uneori, ar fi reprezentat chiar fapte licite, în mod normal permise în acel stat), se ajungea
în situaţia în care orice altă persoană aflată pe acel teritoriu avea posibilitatea să adopte
respectiva conduită fără teamă de represiune, mai puţin cetăţenii români, care ar fi avut
comportamentul guvernat în continuare de prevederile (mai restrictive) ale propriei legi
naţionale. Pentru acest motiv (printre altele), urmărind a înlătura această nejustificată
inechitate141 (căci ordinea juridică a statului pe teritoriul căruia se comitea * 2 3 4
111
De pildă: presupunem că A, cetăţean român, a comis pe teritoriul statului X o infracţiune de vătămare
corporală asupra luî B, cetăţean al statului Z. în acest caz, cerinţa dublei incriminări, necesară pentru a se putea aplica
legea penală română în baza principiului personalităţii, va trebui verificată doar în raport de legislaţia statului X (care
şi-ar putea aplica propria lege penală în baza principiului teritorialităţii), iar nu şi de aceea a statului Z, care şi-ar putea
aplica propria lege penală în baza principiului realităţii (presupunând că legile penale ale acelor state ar cuprinde
reglementări similare celor din Codul nostru penal în privinţa aplicării legii în spaţiu). Verificarea condiţiei dublei
incriminări s-ar putea impune, eventual, în raport de două sau mai multe state numai atunci când infracţiunea s-ar
putea considera săvârşită pe teritoriul mai multor state (de pildă, o infracţiune al cărei act de executare a avut loc pe
teritoriul unui stat, rezultatul producându-se pe teritoriul altui stat - ambele state optând pentru regula ubicuităţii în
problema identificării locului comiterii infracţiunii).
[2]
„(...) în reglementarea principiului personalităţii, a fost introdusă cerinţa dublei incriminări, cerută de
majoritatea doctrinei române şi urmând unui model acceptat de majoritatea legislaţiilor europene [§7 alin. (2) din
Codul penal german, art. 6 din Codul penal elveţian, art. 5 alin. (1) pct. 2 din Codul penal olandez, art. 23 alin. (2) din
Legea de organizare judecătorească din Spania], dar s-a considerat oportună limitarea acesteia la situaţia
infracţiunilor de gravitate mică şi medie, sancţionate de lege cu închisoarea de cel mult 10 ani [o dispoziţie similară
conţine şi art. 113-6 alin. (2) din Codul penal francez]" - Expunereo de motive a proiectului Codului penal, pct. 2.3.
[3]
Astfel, de exemplu, o persoană având (încă) cetăţenie română, chiar dacă nu mai locuia de mai mulţi ani în
România (inclusiv dacă avea dobândită şi cetăţenia statului pe al cărui teritoriu îşi desfăşura viaţa cotidiană), trebuia
să respecte în amănunt legea penală română, indiferent dacă unele fapte incriminate de aceasta erau sau nu
interzise, ca infracţiuni, şi de legea penală a statului de domiciliu/reşedinţă (în caz contrar, putea fi trasă la
răspundere penală în România potrivit principiului personalităţii, fiind posibilă inclusiv judecarea sa în contumacie),
oricât de scăzută ar fi fost gravitatea faptei săvârşite (incriminată în România).
[4]
Ordinea juridică penală a statului pe teritoriul căruia s-ar fi comis faptele în cauză nu ar fi fost încălcată de
săvârşirea acestora, din moment ce nu incrimina conduitele respective, iar ordinea juridică din România nu ar fi avut
fapta nu ar fi fost afectată şi - în esenţă - nici ordinea juridică din România nu ar fi suferit reale
atingeri), legiuitorul Codului penal în vigoare a apreciat utilă renunţarea la caracterul absolut al
principiului personalităţii legii penale române, inserând pentru unele cazuri 111 cerinţa dublei
incriminări.
b) Conform art. 9 alin. (2) teza a Il-a CP, urmează a se face aplicarea spaţială a legii penale
române potrivit principiului personalităţii şi atunci când un cetăţean român sau o persoană
juridică română ar comite în afara teritoriului României şi - neapărat - într-un loc nesupus
jurisdicţiei niciunui stat (iar nu pe teritoriul unui alt stat) o faptă incriminată de legea penală
română (indiferent de gravitatea acesteia), desigur, fără a se mai putea ridica problema verificării
dublei incriminări (căci lipseşte o legislaţie străină de referinţă pentru aducerea la îndeplinire a
acestei proceduri)121. * 1
de suferit în mod direct nicio atingere, căci fapta nu s-ar fi produs pe teritoriul naţional (iar răsunetul asupra opiniei
publice şi tulburarea ordinii de drept din România ar fi fost, astfel, mult diminuate, dacă nu chiar inexistente). Nici
afectarea imaginii naţionale nu ar reprezenta, în sine, un argument de nedepăşit în justificarea deciziei de a impune
întotdeauna stricta respectare a legii penale propriilor cetăţenilor aflaţi în state terţe, atunci când anumite fapte
incriminate de aceasta nu ar constitui infracţiuni potrivit legislaţiei locale (spre exemplu, dacă un cetăţean român aflat
pe teritoriul unui stat în care deţinerea unei arme de foc nu este interzisă ca infracţiune ar lua în posesie o asemenea
armă, cu observarea tuturor formalităţilor impuse de statul respectiv, ar fi exagerată reţinerea posibilităţii de aplicare
a legii penale române, potrivit principiului personalităţii, pentru comiterea infracţiunii de nerespectore a regimului
armelor şi muniţiilor, pe motivul că în România nu i s-ar fi permis, în aceleaşi condiţii ca în statul terţ, să deţină acea
armă, respectiv că nu a obţinut autorizaţiile de la autorităţile române competente în domeniu; în plus, într-o atare
situaţie, nici nu s-ar putea pune problema unei afectări a imaginii internaţionale a României sau a unei violări a ordinii
de drept din România).
[1]
Credem că este corectă decizia de a nu generaliza nelimitat raţionamentul, până în punctul în care să se
ajungă la o condiţionare totală a aplicării legii penale române, potrivit principiului personalităţii, de verificarea dublei
incriminări, indiferent de gravitatea faptelor comise. Astfel, există posibilitatea (chiar dacă scăzută şi preponderent
teoretică, dar nu cu totul improbabilă) ca anumite tipuri de comportament apreciate drept extrem de grave, în optica
legiuitorului penal român, să nu fie totuşi incriminate de alţi legiuitori naţionali. în măsura în care resortisanţi români
ar ajunge pe teritoriul acelor state, o condiţionare completă a aplicării legii române, potrivit principiului personalităţii,
de stabilirea cerinţei dublei incriminări ar putea fi recepţionată ca un îndemn tacit adresat acestora, de către statul
român, la comiterea acelui gen de faptă, dar numai pe teritoriul statului respectiv. Conduita fiind gravă şi foarte gravă
în aprecierea legii penale române, o asemenea atitudine ar fi periculoasă, stimulând instincte infracţionale nedorite în
persoana propriilor resortisanţi şi putând conduce la un veritabil turism infracţional, ceea ce, desigur, niciun legiuitor
responsabil nu poate încuraja sau tolera. Este totuşi de remarcat (şi, implicit, de avertizat legiuitorul, de lege ferenda)
că, prin coroborarea condiţiei de gravitate abstractă a faptelor comise, astfel cum a fost aceasta impusă în art. 9 CP
(pentru a nu mai fi necesară verificarea dublei incriminări), cu numeroase valori ale maximelor speciale stabilite de
lege pentru incriminări care probează, pe fond, o gravitate sporită, se ajunge la concluzia că, în realitate, numeroase
fapte extrem de grave ar putea fi comise cu impunitate în străinătate de către cetăţeni români, dacă legislaţia statului
pe al cărui teritoriu ar comite respectivele fapte nu le-ar incrimina [avem în vedere, spre exemplu, fapte precum
uciderea la cererea victimei (art. 190 CP)]. A se vedea şi G. ANTONIU, op. cit., p. 377, 378.
[21
Soluţia este susţinută de împrejurarea că, altfel, s-ar putea crea situaţii de impunitate nejustificate [prin
comparaţie cu situaţiile de impunitate admise de legiuitorul nostru penal potrivit art. 9 alin. (2) teza I CP, decurgând
din împrejurarea - echitabilă-că fapta comisă nu este considerată ilicit penal pe teritoriul statului unde se găseşte
cetăţeanul român sau persoana juridică română, atunci când o săvârşeşte]. O potenţială discuţie credem că poate fi
purtată cu privire la sfera exactă de acoperire a acestei dispoziţii, în ceea ce priveşte semnificaţia conceptului de loc
nesupus jurisdicţiei niciunui stat. Dacă ar fi să efectuăm o paralelă între această noţiune şi dispoziţiile art. 8 alin. (2) şi
(3) CP, ne apare rezonabilă întrebarea: locul nesupus jurisdicţiei niciunui stat, ca loc al comiterii faptei incriminate, la
care se referă art. 9 alin. (2) teza a ll-a CP, trebuie înţeles ca loc propriu-zis (teritoriu fizic, indicat de coordonate
geografice) sau potrivit unei accepţiuni juridice (asimilându-se locului anterior indicat şi locul reprezentat de bordul
unei nave/aeronave străine, indiferent de locaţia geografică în care s-ar afla aceasta la momentul săvârşirii
infracţiunii)? Cu alte cuvinte, luăm următorul exemplu: să presupunem că un cetăţean român comite o infracţiune
pentru care legea penală română prevede o pedeapsă cu amenda ori cu închisoarea de cel mult 10 ani, pe când se afla
la bordul unei nave/aeronave străine (înmatriculată într-un alt stat), în timp ce aceasta naviga într-un spaţiu nesupus
suveranităţii niciunui stat (de exemplu, marea liberă/spaţiul aerian al mării
Referitor la calitatea pe care trebuie să o întrunească infractorul pentru a se pune problema

aplicării legii româneîn temeiul personalităţii (atunci când infracţiunea s-a comis în străinătate),
este de remarcat că reglementarea indică expres atât persoana fizică - ce trebuie să aibă cetăţenie
română cât şi persoana juridică - ce trebuie să fie o entitate cu personalitate juridică dobândită în
(şi potrivit) dreptul(ui) român.
Cât priveşte persoana fizică având cetăţenie românâ* 1 2 * * * * * * * * ll], din moment ce textul
normativ nu distinge, reiese că sunt avuţi în vedere, în egală măsură, toţi cetăţenii români
(desigur, persoane care au capacitate penală), indiferent dacă aceştia cumulează (sau nu) şi
cetăţenia vreunui alt stat. Altfel spus, persoana care are dublă (multiplă) cetăţenie, dintre care
una este cetăţenia statului român, va fi considerată de către autorităţile române ca fiind (doar)
cetăţean românl2], cealaltă cetăţenie deţinută fiind irelevantă (inopozabilă, practic ca şi
inexistentă) în relaţiile dintre respectiva persoană şi statul român! Dacă o asemenea persoană va
comite o faptă incriminată de legea penală română, pe teritoriul unui alt stat (inclusiv pe teritoriul
statului a cărui cetăţenie o cumulează cu cea română), legea penală română va fi incidenţă,
potrivit principiului personalităţii (desigur, în prezenţa tuturor condiţiilor prevăzute conform art. 9
CP român).
libere). Se va aprecia automat incidenţă prevederea din art. 9 alin. (2) teza a ll-a CP (urmând a se aplica legea penală
română potrivit principiului personalităţii, fără a mai fi necesară verificarea dublei incriminări - sau chiar în cazul în
care s-ar stabili expres inexistenţa acesteia), apreciindu-se că infracţiunea a fost comisa într-un loc (geografic)
nesupus suveranităţii niciunui stat (marea liberă/spaţiul aerian de deasupra mării libere), sau va fi mai întâi necesară
stabilirea existenţei dublei incriminări în raport de legislaţia penală a statului al cărui pavilion îl arborează nava/în
care este înmatriculată aeronava (cu potenţialul efect al excluderii aplicării legii penale române şi al apariţiei unei
situaţii de impunitate în cazul în care nu s-ar verifica incriminarea respectivei conduite în legislaţia acestui din urmă
stat), considerându-se că infracţiunea a fost comisa într-un loc asimilat (juridic) cu teritoriul acelui stat [că este,
aşa cum dispune şi art. 8 alin. (3) CP român, o infracţiune care se considera săvârşită pe teritoriul acelui stat, deşi
nu s-a comis efectiv pe vreo parte componentă din teritoriul său propriu-zis]? Departe de a fi simple interogaţii
teoretice, suntem de părere că răspunsurile furnizate acestor ipoteze pot avea un impact practic cât se poate de
concret şi de major asupra unor persoane (făcând uneori diferenţa dintre tragere la răspundere penală ori lipsa
tragerii la răspundere penală a făptuitorului), impunându-se elucidarea lor. în acest moment, suntem înclinaţi să
argumentăm o soluţie corespunzătoare primei variante de rezolvare (dintre alternativele ante-indicate), plecând de la
realitatea obiectivă (coordonatele geografice ale locaţiei săvârşirii infracţiunii, în mod obiectiv, nu corespund
teritoriului niciunui stat), coroborată cu imprecizia şi relativitatea posibilelor prevederi interne din legislaţia altor
state cu privire la regimul juridic al infracţiunilor comise la bordul navelor/aeronavelor ce aparţin acestora [nu poate
exista certitudinea apriorică a existenţei, în legislaţia penală internă a oricărui stat, a unei prevederi echivalente celei
din art. 8 alin. (3) CP român]. Or, o altă soluţie ar putea conduce fie la ipoteze de impunitate nejustificate, fie la o
pendulare între aplicarea sau neaplicarea legii penale române în baza principiului personalităţii, condiţionată de
verificarea dublei incriminări, după cum s-ar stabili că legea penală a statului în care este înmatriculată nava/
aeronava conţine sau nu prevederi similare art. 8 alin. (3) CP român (pentru a nu se permite asemenea cazuri,
nejustificate, de impunitate) - ceea ce nu considerăm că ar reprezenta o rezolvare coerentă şi viabilă, din punct de
vedere juridic, a situaţiilor de acest gen (aceasta fiind şi o rezolvare în afara coordonatelor reglementării exprese
prevăzute de legiuitorul român, aşadar, una extralegală).
[1]
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea cetăţeniei române (Legea nr. 21/1991, republicată în M. Of. nr. 576 din 13
august 2010), „Cetăţenia română este legătura şi apartenenţa unei persoane fizice la statul român".
[2]
Această idee ar putea fi desprinsă chiar din prevederile art. 1 alin. (2) teza I din Legea nr. 21/1991, potrivit
cărora „Cetăţenii români sunt egali în faţa legii (...)", precum şi din Constituţie [art. 15 din Legea fundamentală
dispune, în alin. (1), că „Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte
legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea", iar art. 16 alin. (1) statuează că „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a
autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări"]. Reiese din aceste prevederi legale (printre altele) că statul
român/autorităţile statului român nu pot implementa deosebiri de tratament (penal) între propriii cetăţeni în
funcţie de anumite aspecte, inclusiv de împrejurarea că aceştia au doar o singură cetăţenie (română) sau cumulează
mai multe cetăţenii (printre care una este şi cea română). Altfel spus, în relaţia cu statul român/cu autorităţile
acestuia, un cetăţean român trebuie considerat a fi (numai) cetăţean român (indiferent dacă mai are sau nu şi vreo
altă cetăţenie, pe care nu o poate însă invoca în faţa autorităţilor române, după cum nici acestea nu ar putea să o
invoce împotriva respectivului cetăţean român). A se vedea şi G. ANTONIU, op. cit., p. 377.
Reglementarea principiului personalităţii legii penale române este în acord cu prevederile

constituţionale, potrivit cărora „Cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului
român şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile, cu excepţia acelora ce nu sunt compatibile cu
absenţa lor din ţară" (art. 17 din Legea fundamentală).
Considerăm că această condiţie (prezenţa cetăţeniei române a făptuitorului) urmează a fi
verificată atât în raport de momentul săvârşirii infracţiunii, cât şi în raport de momentul judecării
infractorului111. Practic, pentru a fi subiect al aplicării legii penale române potrivit personalităţii,
infractorul trebuie să fie o persoană cu cetăţenie română atât la data comiterii faptei (altfel, nu ar
exista temei pentru a i se solicita respectarea acestei legi - cel puţin nu în baza principiului
personalităţii căci nu ar avea calitatea de destinatar al acesteia), cât şi la data pronunţării hotărârii
definitive (lipsa calităţii de cetăţean român la momentul judecăţii semnifică o rupere a legăturii
specifice în temeiul căreia acea persoană datorează supunere faţă de statul român, de legile sale
şi de deciziile luate de autorităţile judiciare ale acestuia, tocmai în considerarea statutului său de
cetăţean român)121. Considerăm că în sensul acestei soluţii pot fi invocate şi dispoziţiile cuprinse
în art. 27 lit. a) din Legea cetăţeniei române (Legea nr. 21/1991), potrivit cărora „Pentru motive
temeinice se poate aproba renunţarea la cetăţenia română persoanei care a împlinit vârsta de 18
ani şi care: a) nu este învinuită (sic!) sau inculpată într-o cauză penală ori nu are de executat o
pedeapsă penală (sic!)". Practic, o acuzaţie formală (analizată în cadrul procesual corespunzător)
de săvârşire a unei infracţiuni ori o condamnare la o pedeapsă încă neexecutată integral
constituie impedimente faţă de renunţarea la cetăţenia română131.
Pe de altă parte, dacă infractorul nu avea cetăţenie română la data comiterii faptei
incriminate (în străinătate), dar a dobândit-o ulterior, ar fi, de asemenea, impropriu să i se poată
aplica legea penală română în baza principiului personalităţii141, căci, la momentul 1 2 3 4
[1]
în acelaşi sens se pronunţă şi o parte a doctrinei; a se vedea (de pildă) FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 181.
[2]
Conform art. 54 alin. (1) din Constituţie, se stabileşte [desigur, în raport de cetăţenii români - după cum
reiese prin coroborarea cu prevederea din alin. (2) al aceluiaşi articol] că „Fidelitatea faţă de ţară este sacră".
[3]
Considerăm însă că reglementarea astfel indicată permite, în mod excepţional, apariţia unor cazuri
(nefericite) de impunitate, căci nu se prevede o procedură de anulare a aprobării la renunţarea la cetăţenia română
(iar impedimentul mai sus relevat în raport de aprobarea renunţării la cetăţenia română este dependent de mai
multe variabile: descoperirea infracţiunii; identificarea unui anumit cetăţean român drept potenţial făptuitor-
persoană bănuită; demararea unor proceduri judiciare penale formale, legate de comiterea respectivei infracţiuni,
avându-l pe acest cetăţean român drept suspect sau inculpat în cauză). Astfel, ne putem imagina ipoteza unei
persoane care, având cetăţenie română, comite pe teritoriul unui alt stat o faptă gravă, incriminată de legea română,
dar nu şi de legea statului terţ respectiv. în măsura în care o asemenea persoană ar reuşi să renunţe la cetăţenia
română înainte de a fi formal acuzată, într-o procedură judiciară penală desfăşurată în România, de săvârşirea
respectivei infracţiuni, atunci legea penală română nu i s-ar mai putea aplica acelei persoane (pe motiv că, după cum
am arătat, pentru a fi incident principiul personalităţii, prezenţa cetăţeniei române ar trebui verificată atât la
momentul comiterii faptei, cât şi la data judecăţii, iar acest din urmă aspect nu s-ar mai confirma în speţa descrisă),
iar legea penală străină nu ar fi nici ea aplicabilă, neincriminând fapta comisă. Prin urmare, într-o asemenea ipoteză,
nu ar mai fi posibilă sub nicio formă tragerea la răspundere penală a infractorului (decât dacă s-ar aprecia că legea
penală română se poate aplica, potrivit principiului personalităţii, chiar şi atunci când subiectul activ al infracţiunii nu
mai verifică cetăţenia română la data judecăţii, atât timp cât a avut-o la momentul comiterii infracţiunii - soluţie pe
care nu o susţinem). Potrivit unui punct de vedere exprimat în doctrină, „(...) în ipoteza în care calitatea de cetăţean
român este pierdută după comiterea infracţiunii, dar anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare (...), în
măsura în care statul român doreşte să îl tragă la răspundere pe infractor, această soluţie este posibilă, sub rezerva
îndeplinirii condiţiilor altui principiu de aplicare în spaţiu a legii penale române, în afara principiului personalităţii" -
FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 182. Nu achiesăm la această opinie (aspect asupra căruia vom reveni ulterior, în
momentul analizei calităţii pe care trebuie să o îndeplinească făptuitorul, atât în raport de momentul săvârşirii
infracţiunii, cât şi de cel al judecăţii penale, pentru aplicarea în spaţiu a legii penale române conform principiilor
realităţii şi universalităţii).
[4] C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 111, 112.
respectiv, acea persoană nu avea (de principiu) obligaţia de observare şi de respectare a

prevederilor penale ale statului român. Trebuie arătat că, în mod simetric cu ipoteza expusă
anterior (referitor la impedimentul la renunţarea la cetăţenia română bazat pe existenţa unor
cauze penale încă nefinalizate - lato sensu),în Legea nr. 21/1991 [art. 8 alin. (1)] se prevede (cu
titlu de cerinţă necesară pentru dobândirea cetăţeniei române) şi că „Cetăţenia română se poate
acorda, la cerere, persoanei fără cetăţenie sau cetăţeanului străin, dacă îndeplineşte următoarele
condiţii: (...) e) este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în
străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român". Prin urmare,
comiterea unei infracţiuni, chiar în străinătate, de către o persoană care nu avea la acel moment
cetăţenia statului român va (putea) bloca procedura prin care acesteia i s-ar acorda cetăţenia
română (rămânând posibil ca, pentru acea infracţiune comisă, legea penală română să i se poată
aplica, eventual, în baza principiului realităţii sau a principiului universalităţii - desigur, dacă ar fi
întrunite toate condiţiile necesare pentru ca unul dintre acestea să fie incidente, pe caz
concret)11'.
Persoana juridică română este o entitate colectivă care a dobândit personalitate juridică
potrivit reglementărilor specifice din dreptul român intern (trebuie să întrunească toate cerinţele
impuse de lege pentru a fi incidenţă instituţia răspunderii penale a persoanei juridice)'21. Totuşi,
sunt exceptate de la aplicarea legii penale române (indiferent de principiul potrivit căreia ar fi
aceasta aptă de aplicare în spaţiu) unele persoane juridice expres indicate 111
111
Există, din nefericire, şi în raport de această ipoteză, situaţii posibile în considerarea cărora s-ar putea ajunge
la cazuri de impunitate. De pildă, o persoană care nu are cetăţenie română poate comite în străinătate o infracţiune,
după care să solicite acordarea cetăţeniei române, iar cererea să îi fie aprobată, fără a se fi descoperit acea infracţiune
sau legătura dintre faptă şi persoana care a comis-o. în acest caz, aplicarea legii penale române ulterior acordării
cetăţeniei române nu ar mai putea avea loc (de principiu) în baza art. 10 sau art. 11 CP (pentru că, la momentul
judecăţii, acuzatul ar fi cetăţean român), dar nici în baza art. 9 CP (pentru că, la data comiterii infracţiunii, acesta nu
avea calitatea de cetăţean român). Considerăm, totuşi, că ieşirea dintr-un asemenea impas ar fi mai facilă decât în
situaţia inversă (anterior ilustrată), deoarece Legea cetăţeniei române prevede o procedură de retragere a cetăţeniei
române (art. 32 din Legea nr. 21/1991), care s-ar putea întrebuinţa într-un asemenea caz. Astfel, conform art. 24 lit. a)
din actul normativ aici invocat, cetăţenia română se poate pierde (printre altele) prin retragerea acesteia, iar conform
art. 25, se arată motivele care pot genera o asemenea retragere. Printre acestea, la lit. c) se indică ipoteza persoanei
care „a obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase". Or, se poate aprecia că atestarea mincinoasă a întrunirii
condiţiei de dobândire a cetăţeniei române, prevăzută la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 21/1991, constituie utilizarea
unui mijloc fraudulos pentru dobândirea cetăţeniei române (în absenţa întrebuinţării căruia aceasta poate nu ar fi fost
acordată de la bun început). Prin urmare, dacă s-ar proceda la o retragere a cetăţeniei române pe acest motiv, ar
redeveni posibilă aplicarea legii penale române cu privire la respectiva persoană (pentru infracţiunea comisă), în
temeiul principiului realităţii sau - după caz - al universalităţii (dacă s-arîndeplini toate condiţiile de incidenţă a
acestora). Desigur, rămâne de analizat în ce măsură infracţiunea comisă ar putea fi apreciată drept una care are
aptitudinea să atragă nedemnitatea unei persoane de a fi cetăţean român. Apreciem că relativitatea prevederii în
cauză este criticabilă şi - potenţial - neconstituţională, prin similitudine cu formulări legale asemănătoare cenzurate
deja de Curtea Constituţională; în acest sens, a se vedea dispoziţia cuprinsă în art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995
pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat (republicată în M. Of. nr. 98 din 7 februarie 2011), declarată
neconstituţională prin Decizia C.C.R. nr. 225/2017 (M. Of. nr. 468 din 22 iunie 2017); prevederea în cauză statua că
„Este nedemn de o fi avocat: (...) a) cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătoreasca la pedeapsa cu
închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei (...)”.
Pentru o posibilă soluţie alternativă formulată în doctrină (la care nu achiesăm), a se vedea FL. STRETEANU, D. NIŢU, op.
cit., p. 181, 182 [în aprecierea noastră, dispoziţia din art. 23 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 - soluţia propusă - nu
constituie o dispensă de la identificarea unui principiu de aplicare a legii române în spaţiu].
[2)
A se vedea dispoziţiile din Titlul VI al Părţii generale a Codului penal („Răspunderea penală a persoanei
juridice"), art. 135-151. Menţionăm că acele entităţi/forme de organizare economică instituite potrivit legislaţiei
naţionale, dar care nu au personalitate juridică conform legii române, nu pot răspunde penal în această calitate (de
persoană juridică), urmând însă a putea răspunde penal, pentru infracţiunile comise în desfăşurarea activităţii lor (ori
în numele sau în interesul lor), persoanele fizice care au realizat efectiv activitatea incriminată! A se vedea, în acest
sens (referitor la întreprinderea individuală, formă de activitate economică organizată de întreprinzătorul
de lege (art. 135 CP), şi anume: statul; autorităţile publice; instituţiile publice (dar, acestea din
urmă, numai dacă au săvârşit infracţiunea în exercitarea unei activităţi care nu poate face obiectul
domeniului privat).
Pentru că legea noastră penală nu face nicio precizare expresă în acest sens, reiese că
principiul personalităţii va fi incident indiferent dacă persoana juridică română care a comis
infracţiunea în străinătate are dobândită (sau nu) şi personalitate juridică străină (indiferent,
aşadar, de situaţiile posibile în această privinţă - care depind şi de legislaţia extrapenală a statului
român, precum şi de aceea a statelor terţe în care ar putea avea activităţi persoanele juridice
române). Prin urmare, este de observat că, prin aceste dispoziţii (art. 9 CP), legiuitorul român
admite posibilitatea ca o entitate colectivă având personalitate juridică într-un stat (în speţă, în
România) să poată activa pe teritoriul unui alt stat (chiarfără a avea dobândită în mod neapărat
personalitate juridică potrivit reglementărilor acelui stat), ocazie cu care să comită şi o faptă
incriminată (de legea penală română). De asemenea, este de remarcat că prevederile analizate
(aplicarea legii penale române potrivit personalităţii, atunci când infractorul ar fi o persoană
juridică română) nu solicită (nici măcar atunci când se impune necesitatea stabilirii existenţei
dublei incriminări) şi o verificare a împrejurării că legislaţia penală a statului pe teritoriul căruia s-a
comis infracţiunea săvârşită de persoana juridică română reglementează instituţia răspunderii
penale a persoanei juridice. Aşadar, (întrebuinţând argumentul de interpretare logico-raţională ubi
lex non distinguit, nec nos distinguere debemus) putem concluziona că legea penală română va fi
aplicabilă, potrivit art. 9 CP, şi atunci când o persoană juridică română ajunge să activeze pe
teritoriul unui stat terţ, unde comite o infracţiune (în calificarea legii noastre penale), chiar dacă în
acel stat nu se recunoaşte posibilitatea ca o persoană juridică să fie subiect activ al infracţiunii (nu
se reglementează răspunderea penală a persoanei juridice) şi chiar dacă aceasta nu are dobândită
personalitate juridică potrivit sistemului de drept al acelui stat 111!
Aplicarea legii penale române conform principiului personalităţii presupune, în reglementarea

actuală, şi îndeplinirea unei cerinţe formale, de procedură (care poate fi apreciată, în esenţă, o
condiţie de oportunitate a tragerii la răspundere penală)l2], potrivit dispoziţiei din alin. (3) al art. 9
CP. Astfel, separat de necesitatea întrunirii tuturor condiţiilor de fond decurgând din prevederile
art. 9 alin. (1) sau (2) CP, legea stabileşte că „Punerea în mişcare a acţiunii penale se face cu
autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei
rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al
parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie"131. Textul cuprinde (în teza finală) şi o (în
principiu) utilă indicare procesuală a perioadei
persoană fizică în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 44/2008, care nu are calitatea de persoană juridică), I.C.C.J., compl.
DCD, Decizia nr. 1/2016 (M. Of. nr. 138 din 23 februarie 2016).
[1]
Pentru simetrie, apreciem câ aceste considerente ar fi trebuit sa fie avute în vedere de către legiuitor şi în
reglementarea situaţiilor (inverse, dar, pe fond - ca problemă de drept -, similare) de aplicare a legii penale române în
baza principiilor realităţii şi universalităţii. Ase vedea şi M.l. MICHINICI, M. DUNEA, înT. TOADER (COORD.), op. cit., p. 37,
38 şi 42,43. Pentru o opinie relativ concurentă (dar şi-totodată-parţial divergentă), FL. STRETEANU, D. NiŢU, op. cit., p.
186, 190.
[2]
în acelaşi sens: C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 113; M. UDROIU, V. CONSTANTINESCU, Noul Cod
penal. Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 14. în doctrină s-a precizat şi că instituirea acestei
condiţii formale pentru aplicarea legii penale române în temeiul principiului personalităţii poate fi legată de dorinţa de
a evita supraaglomerarea organelor judiciare - FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 184.
[3]
Conform dispoziţiilor Codului de procedură penală, urmărirea penală nu poate fi demarată (cel puţin nu in
personam), respectiv acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare atunci când lipseşte (printre altele) o autorizare
expres solicitată de lege, precum cea impusă potrivit art. 9 alin. (3) CP [a se vedea art. 305 alin. (4) şi art. 288 alin.
(2)CPPj.
de timp în core se poate acorda această autorizaţie (şi a momentului de la care începe a se
calcula respectiva perioadă): „Termenul în care procurorul poate emite autorizarea este de până
la 30 de zile de la data solicitării autorizării şi poate fi prelungit, în condiţiile legii, fără ca durata
totală să depăşească 180 de zile" (în acest fel, dreptul procurorului competent de a emite
autorizarea prealabilă nu poate fi exercitat abuziv/arbitrar, după o perioadă de timp oricât de
îndelungată)11'.
Prin urmare, prin inserarea acestei condiţii legale credem că, deşi obligatorie,
incidenţa legii penale române potrivit principiului personalităţii ajunge să depindă (în realitate) - în
prezenţa tuturor condiţiilor de fond necesare pentru funcţionarea sa - de judecata de oportunitate
emisă de un anumit organ al statului (are caracter obligatoriu de iure şi facultativ de facto). Astfel,
este important de subliniat că legea nu prevede expres criteriile în considerarea cărora procurorul
competent [indicat de dispoziţia art. 9 alin. (3) CP] urmează a emite (sau, dimpotrivă, a nu emite)
autorizarea necesară pentru aplicarea legii penale române potrivit acestui principiu în cauză (ceea
ce apreciem a reprezenta un aspect criticabil al actualei reglementări)'21.
Ca şi în ipoteza aplicării legii penale române potrivit principiului teritorialităţii, principiul

personalităţii nu impune prezenţa la proces (sau în ţară) a infractorului pentru desfăşurarea
procesului penal şi pronunţarea hotărârii definitive. Prin urmare, şi în contumaciel3]\
în măsura în care pentru aceeaşi infracţiune cetăţeanul român a fost deja judecat şi
condamnat în străinătate, executând deja pedeapsa astfel stabilită, dacă hotărârea instanţei
străine este recunoscută în România, devine incidenţă instituţia computârii (art. 73 CP), infractorul
urmând a fi obligat să execute doar diferenţa de pedeapsă rămasă (în situaţia în
111
Deşi prevăzut într-un text formai cuprins în Codul penal, considerăm că termenul menţionat în cuprinsul art.
9 alin. (3) este un termen procedural, iar nu unul substanţial (aspect desprins din ansamblul reglementării şi scopul
acesteia). Prin urmare, apreciem că îi sunt aplicabile dispoziţiile procesuale penale referitoare la termene (inclusiv la
modul lor de calcul - art. 269 CPP), iar nu cele penale substanţiale (art. 186 CP). Potrivit art. 270 alin. (3) CPP, se
statuează: „Cu excepţia căilor de atac, actul efectuat de procuror este considerat ca făcut în termen dacă data la care
a fost trecut în registrul de ieşire al parchetului este înăuntrul termenului cerut de lege pentru efectuarea actului".
Sancţiunea pentru nerespectarea termenului este imposibilitatea de a mai emite ulterior autorizaţia, respectiv
nulitatea unei autorizaţii emise astfel - deci, practic, imposibilitatea de a mai trage la răspundere penală infractorul în
baza principiului personalităţii legii penale române. în acest caz, soluţia procesuală penală (dacă au fost demarate
proceduri judiciare legate de fapta comisă în condiţiile art. 9 CP) va fi clasarea (art. 315 CPP) sau încetarea procesului
penal [art. 396 alin. (6) CPP], în temeiul art. 16 alin. (1) lit. e) teza a ll-a CPP (lipseşte autorizarea organului competent,
necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale). în doctrină s-a exprimat opinia (de principiu, justă) potrivit
căreia „introducerea normelor de procedură (...) nu este cea mai fericită soluţie (...), dat fiind că termenele se referă
la durata în care procurorul general poate autoriza punerea în mişcare a acţiunii penale în raport cu data solicitării de
către procurorul ierarhic inferior şi nu au legătură cu data sesizării acestuia din urmă. Concluzia instituirii acestor
norme (...) este însă aceea că, în situaţia în care s-au scurs mai mult de 180 de zile de la data la care procurorul de la
parchetul mai întâi sesizat a formulat solicitarea de autorizare, fără ca procurorul general competent să fi emis
autorizarea necesară, prevederile referitoare la personalitatea legii penale române nu mai sunt aplicabile (...)" - C.
Voicu, A.S. UZLĂU, C. GHIGHECI, în C. Voicu, A.S. UZLĂU, R. MOROŞANU, C. GHIGHECI, Noul Cod penal. Ghid de aplicare
pentru practicieni, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 23.
(2]
Exemplificativ, s-a arătat că autorizarea prealabilă ar putea fi refuzată, de pildă, atunci când cetăţeanul român
a fost deja condamnat în statul pe al cărui teritoriu a comis fapta (deşi legea penală română îşi conservă dreptul de
aplicare inclusiv în asemenea ipoteze), probabil în ideea de a se evita înfrângerea principiului non bis in idem (inclusiv
sub aspect formal, iar nu doar din punct de vedere concret, acest din urmă deziderat fiind deja asigurat prin
reglementarea instituţiei cornputării de pedeapsă). în acest sens, prevederea poate fi întrebuinţată pentru a se evita
în practică soluţii divergente unor obligaţii internaţionale asumate de statul român (precum aceea derivând din art.
129 din Legea nr. 302/2004 referitoare la interdicţia urmăririi penale sau a judecării unei persoane care a fost deja
condamnată definitiv într-un stat membru al spaţiului Schengen)-FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 184,185.
(3]
A se vedea şi C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 113.
care pedeapsa care va fi stabilită de instanţa română va fi una mai mare decât aceea stabilită de
instanţa străină şi executată deja în străinătate)111.
în esenţă, excepţiile instituite cu privire la aplicarea legii penale române, indicate în legătură
cu principiul teritorialităţii (spre exemplu, derogările decurgând din tratate internaţionale la care
România este parte), sunt incidente şi în raport de principiul personalităţii (desigur, fără luarea în
considerarea a ipotezelor care, prin natura lor, constituie excepţii doar de la aplicarea legii
române potrivit teritorialităţii, precum cazul infracţiunilor comise la bordul navelor aflate sub
pavilion străin care tranzitează marea teritorială a României).
§3. Probleme speciale în materia personalităţii legii penale române -

abordare selectivă
în finalul tratării aplicării legii penale române conform principiului personalităţii, ne
îndreptăm atenţia (în mod selectiv) asupra unor aspecte/probleme speciale care se pot configura
în această materie.
a) Apreciem că dispoziţia cuprinsă în art. 9 alin. (1) coroborat cu alin. (2) teza a ll-a CP rezolvă
(de principiu, sub rezerva unor reglementări specifice derogatorii, care ar putea fi instituite, de
pildă, printr-un tratat internaţional) şi situaţia (ipotetică) a infracţiunilor comise de către un
cetăţean român în spaţiul extraatmosferic. Dacă infracţiunea este de o gravitate sporită, va fi
incident art. 9 alin. (1); dacă se situează sub limita de gravitate astfel instituită, considerăm că se
reţine ipoteza din art. 9 alin. (2) teza a ll-a CP. Excepţie ar reprezenta cazul - (şi mai) ipotetic - în
care nava/modulul în care s-ar afla această persoană (şi unde s-ar comite fapta) ar fi
înmatriculat(ă) în România, situaţie în care legea penală română ar fi incidenţă în baza principiului
teritorialităţii [în considerarea dispoziţiei din art. 8 alin. (3) CP].
b) După cum s-a indicat anterior, în cazurile reglementate potrivit art. 9 alin. (2) teza I CP,
dacă dubla incriminare lipseşte pe caz concret (fapta comisă fiind incriminată în România, dar nu şi
în celălalt stat de referinţă din speţa dată), atunci rezultă că, nefiind întrunită o cerinţă de care
depinde funcţionarea principiului personalităţii, legea penală română nu va fi incidenţă. în
doctrină se apreciază, uneori, că ipoteza descrisă astfel reprezintă o situaţie în care fapta săvârşită
nu poate fi calificată drept infracţiune, prin aceea că îi lipseşte trăsătura esenţială a prevederii în
legea penalâl2].
Astfel, deşi această trăsătură esenţială a infracţiunii s-ar verifica (în privinţa faptei concret
săvârşite în străinătate, de către cetăţeanul român sau persoana juridică română) prin raportare la
legea penală română, dacă ea nu se verifică şi în raport de legea penală străină - iar aplicarea legii
penale române ar fi condiţionată, în respectiva situaţie (potrivit principiului personalităţii), de
întrunirea cerinţei dublei incriminări -, atunci (potrivit acestei opinii) situaţia creată ar fi
echivalentă cu aceea în care fapta nu ar fi deloc incriminată (prevăzută de legea penală); ar fi o
situaţie similară cu cea în care nici legea penală română nu ar incrimina respectiva conduită. Prin
urmare, ar exista o cauză de excludere a infracţiunii, care ar afecta trăsătura esenţială a prevederii
faptei în legea penală. Astfel, motivul procesual
111
Prin urmare, împrejurarea că o instanţă străină a soluţionat deja, în mod definitiv (în considerarea propriului
sistem de drept), raportul juridic penal de conflict apărut (în raport de respectivul sistem juridic) din comiterea
aceleiaşi infracţiuni nu poate împiedica (de principiu) instanţa română să îşi aplice propria lege penală, potrivit
principiului personalităţii. A se vedea şi prevederile referitoare la recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine
cuprinse în Titlul V al Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
[2]
C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit (2016), p. 217.
penal al soluţiei impuse - şi anume clasareo/achitorea (dacă ar fi deja demarat un proces penal
legat de acea faptă) - ar fi cel prevăzut de 16 alin. (1) Ut. b) teza ICPP (fapta nu este prevăzută de
legea penală).
Dimpotrivă, potrivit unei alte variante de soluţionare, dacă s-ar aprecia că această trăsătură
esenţială a infracţiunii (prevederea faptei în legea penală) urmează a se verifica exclusiv în raport
de legislaţia naţională în toate cazurile (inclusiv cel aici exemplificat), ar reieşi că, într-o situaţie
precum cea descrisă anterior, fapta săvârşită se va considera ca fiind incriminată (din perspectiva
organelor judiciare române şi a sistemului juridic românesc), chiar dacă ea nu este prevăzută şi în
legea penală a celuilalt stat (cel pe teritoriul căruia s-a comis) şi chiar dacă principiul personalităţii
(potenţial incident în speţă) impune verificarea acestei duble incriminări ca o condiţie necesară
pentru a permite aplicarea legii penale române în spaţiuI1]. în acest caz, imposibilitatea de aplicare
a legii penale române nu s-ar mai datora împrejurării că fapta comisă nu este/nu poate fi calificată
drept infracţiune (ea ar putea fi, de fapt, astfel apreciată în România - deci acela care a comis-o ar
putea fi apreciat drept infractor, în mod legal, în considerarea sistemului juridic român). în schimb,
neaplicarea legii române ar decurge din lipsa unei condiţii prevăzute de lege, necesară pentru
punerea în mişcare a acţiunii penale (şi pentru exercitarea acesteia - aşadar, pentru tragerea la
răspundere penală a infractorului). Drept urmare, soluţia procesuală penală nu ar mai fi
clasarea/achitarea potrivit textului ante-indicat din Codul de procedură penală, ci clasarea/
încetarea procesului penal, conform art. 16 alin. (1) Ut. e) teza finală CPP.
Este de meditat asupra soluţiei corecte/corespunzătoare care se impune în chestiunea astfel
prezentată, căci pot exista importante implicaţii concrete ale recurgerii la una sau la alta dintre
opţiunile conturate (precum aptitudinea de a se aplica o măsură de siguranţă potrivit legii penale
române, chiar dacă nu se verifică dubla incriminare, iar fapta este comisă de cetăţeanul român sau
persoana juridică română în străinătate, în asemenea condiţii încât legea penală română ar fi
incidenţă în baza principiului personalităţii, însă numai în măsură verificării dublei incriminări).
c) Plecând de la aceeaşi chestiune (expusă la punctul anterior), se ridică problema dacă legea
penală română, nemaifiind aplicabilă în spaţiu în baza principiului personalităţii, atunci când
lipseşte dubla incriminare (impusă pe caz concret), s-ar putea totuşi aplica (sau nu) în baza vreunui
alt principiu (subsecvent), după caz: realitatea sau universalitatea. Credem că se poate discuta
posibilitatea reală a unei asemenea reorientări în aplicarea legii penale române în spaţiu.
Ca regulă, nu apreciem că un asemenea demers ar avea şanse de reuşită, pentru că, după cum
am precizat deja, condiţiile de reţinere a incidenţei unui principiu de aplicare în spaţiu a legii
penale române exclud automat posibilitatea de a se considera întrunite orice alte condiţii de
existenţă a vreunui alt principiu. O situaţie potenţial controversată ar putea fi, eventual, aceea a
unei persoane care are dublă cetăţenie (atât română, cât şi a unui alt stat) şi care ar comite în
străinătate o infracţiune împotriva unui cetăţean român.
Dacă situaţia ar fi dintre acelea în cazul cărora legea română solicită, în cadrul principiului
personalităţii, verificarea dublei incriminări [art. 9 alin. (2) teza I CP], iar această condiţie nu s-ar
realiza pe caz concret, atunci s-ar putea argumenta că, nefiind posibilă angajarea răspunderii
penale a infractorului în baza principiului prioritar (în speţa dată) - al personalităţii (în
considerarea calităţii de cetăţean român a acestuia) -, s-ar putea „activa" principiul subsecvent - al
realităţii (în considerarea calităţii, cumulative, a infractorului de cetăţean al unui 1
[1) FL. STRETEANU, D. NIŢU, op.

cit., p. 265.
alt stat, precum şi în considerarea calităţii persoanei vătămate de cetăţean român). Aceasta,
pentru a nu se ajunge la o situaţie absurdă, inechitabilă (aceea în care, în considerarea aceleiaşi
infracţiuni, comisă asupra aceleiaşi victime, în acelaşi loc - în afara României -, ar fi mai degrabă
posibilă aplicarea legii penale române faţă de un străin decât faţă de un cetăţean român).
Acestui mod de a raţiona (şi soluţiei aferente) li s-ar putea opune însă ideea potrivit căreia o
persoană care are cetăţenia unui stat nu ar trebui să poată fi privită şi tratată, de autorităţile
acelui stat şi în relaţiile sale cu acesta, decât în calitatea sa de cetăţean al statului în cauză, cu
excluderea oricărei alte calităţi decurgând dintr-o cetăţenie diferită pe care ar cumula-o (deci
indiferent dacă mai verifică, în plus faţă de cetăţenia română, şi cetăţenia vreunui alt stat).
Aceasta, deoarece cetăţenii unui stat sunt egali în drepturi şi obligaţii în faţa acestuia, fără
privilegii şi fără discriminări între ei. Cu alte cuvinte, dubla cetăţenie ar trebui să fie inopozabilă în
relaţia dintre o persoană şi fiecare dintre statele a căror cetăţenie o are aceasta: nici cetăţeanul
unui stat nu ar trebui să se poată prevala, în raporturile sale cu respectivul stat, de cetăţenia
vreunui alt stat (pe care o cumulează), precum nici statul în cauză nu ar trebui să se poată raporta
la un cetăţean al său în considerarea vreunei alte cetăţenii (a unui alt stat) pe care ar putea-o
întruni persoana respectivă.
O potenţială soluţie, avansată deja în doctrină (inclusiv cu invocarea unei tradiţii de
reglementare identificate în Codul penal român din 1936), constă în propunerea de lege ferenda
ca dubla incriminare să fie exclusă dintre condiţiile necesare pentru incidenţa legii române,
potrivit principiului personalităţii, ori de câte ori persoana vătămată (prin infracţiunea comisă în
străinătate, de către cetăţeanul român sau persoana juridică română) ar fi, la rându-i, resortisant
al statului român[1].
d) Am arătat, anterior, că verificarea existenţei dublei incriminări se va putea considera

îndeplinită, cu rezultat pozitiv, atunci când în legea penală a celuilalt stat (statul de referinţă) se va
identifica o normă de incriminare aptă să susţină încadrarea juridică a faptei efectiv comise (în
acel stat, de către cetăţeanul român/persoana juridică română). în acest sens, apreciem că nu
interesează dacă respectiva faptă, concret comisă, s-ar putea califica, drept infracţiune potrivit
legii străine; considerăm că ceea ce trebuie stabilit, pentru a se putea aprecia ca întrunită cerinţa
dublei incriminări, este doar ca
să fie prevâzut/descris/interzis de legea penală străină, aşadar, incriminat potrivit acesteia.
în exemplificarea celor astfel statuate, pornim (pentru a facilita urmărirea ideii) de la premisa
unui sistem juridic străin care ar conţine reglementări asemănătoare celor din legislaţia noastră
penală cu privire la definiţia/trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. Astfel, să presupunem că
aprecierea unui anumit tip de comportament - concret comis - drept infracţiune ar depinde
[similar unei perspective asupra situaţiei actuale din România121 - art. 15 alin. (1) CP] şi în legea
penală străină (în raport de care trebuie întreprinsă verificarea existenţei dublei incriminări) de
întrunirea cumulativă a unor condiţii pozitive™, precum şi a unor condiţii negative™. în acest caz,
determinarea întrunirii condiţiei dublei incriminări * 2 3 4
|1]
A se vedea G. A NTONIU , op. cit., p. 378.
[2]
Asupra actualei definiţii a infracţiunii şi a identificării trăsăturilor sale esenţiale, de lege loto, în dreptul penal
autohton vom reveni în titlul al lll-lea.
[3]
Anume (anticipând materia definiţiei şi trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii): condiţii de tipicitote, privind
atât latura obiectivă (fapta să fie prevăzută de legea penală), cât şi latura subiectivă (fapta să fie comisă cu forma de
vinovăţie solicitată de lege).
[4]
Anume (anticipând materia definiţiei şi trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii): stabilirea antijuridicităţii faptei,
a caracterului său nejustificat (prin constatarea lipsei cauzelor justificative), respectiv stabilirea imputabilităţii faptei,
a reproşabilităţii ei în sarcina persoanei care a comis-o (prin constatarea lipsei cauzelor de neimputabilitate).
va presupune doar verificarea, în legea penală străină, a condiţiilor pozitive referitoare la

incriminarea faptei (existenţa tipicităţii acesteia - sub dublu aspect: obiectiv şi subiectiv -, adică
stabilirea împrejurării că este vorba despre o faptă prevăzută şi de legea penală străină, inclusiv
sub aspectul formei de vinovăţie111), iar nu şi a aspectelor care ţin de condiţiile negative: lipsa
caracterului justificat al faptei şi lipsa unei cauze de neimputabilitate.
Prin urmare, chiar dacă legea străină ar cuprinde prevederi (proprii, diferite de cele ale legii
române) în considerarea cărora fapta efectiv comisă pe teritoriul acelui stat, de către un cetăţean
român sau de o persoană juridică română, nu ar putea fi calificată (acolo) drept infracţiune, fiind
justificată ori neimputabilă (în temeiul unei cauze justificative sau de neimputabilitate
nereglementate în dreptul român), totuşi, credem că legea penală română se va putea aplica, în
baza principiului personalităţii, dacă se stabileşte că tipul respectiv de conduită este (purşi simplu)
prevăzut de legea penală străină, adică incriminat (şi, bineînţeles, dacă sunt întrunite şi celelalte
condiţii necesare pentru aplicarea în spaţiu a legii române conform principiului personalităţii, în
funcţie de cazul concret). Astfel, subliniem că în discuţie este verificarea condiţiei dublei
incriminări, iar nu a dublei calificări infracţionale concrete, efective a faptei!
în continuarea acestei linii de argumentare, se impune a arăta că în literatura juridică s-a
exprimat punctul de vedere potrivit căruia condiţia dublei incriminări „în cazul persoanei juridice
se va considera că nu este îndeplinită (...) în măsura în care legislaţia statului pe al cărui teritoriu a
fost comisă fapta nu reglementează răspunderea penală a persoanei juridice" (s.n.)[2]. Dimpotrivă,
considerăm că, dacă se verifică dubla incriminare (în sensul strict, anterior indicat), aspecte
precum acesta (reglementarea sau nereglementarea instituţiei răspunderii penale a persoanei
juridice) sunt irelevante în speţă, atât timp cât fapta este incriminată, iar persoana juridică
română răspunde potrivit sistemului juridic din România. Astfel, de exemplu, ne putem imagina
ipoteza unei persoane juridice române care ar desfăşura legal, într-un stat terţ, operaţiuni legate
de colectarea şi distrugerea materiilor explozive, iar cu această ocazie ar sustrage unele dintre
aceste materiale pentru a le valorifica pe piaţa neagră [faptă incriminată conform art. 346 alin. (2)
CP român]. Presupunând că în respectivul stat terţ, deşi fapta în sine ar fi incriminată (în mod
similar dispoziţiei din România), nu ar fi reglementată instituţia răspunderii penale a persoanei
juridice, considerăm că acest aspect nu este de natură a exclude aplicarea legii penale române, în
baza personalităţii, asupra respectivei persoane juridice, pe motiv că nu s-ar verifica dubla
incriminare.
în mod similar, apreciem a fi irelevant, de pildă, sub aspectul considerării ca întrunită a
condiţiei dublei incriminări, cadrul general al vârstei de la care se poate angaja răspunderea
penală a infractorului minor. Spre exemplu, dacă un minor de 17 ani, cetăţean român, ar comite
în străinătate o infracţiune de furt, fapta fiind incriminată şi de legea penală a statului pe al cărui
teritoriu se săvârşeşte sustragerea, cu particularitatea că în respectiva legislaţie persoanele sub 18
ani nu au capacitate penală, acest aspect ar trebui să fie irelevant pentru aplicarea legii penale
române în baza principiului personalităţii. 1
[1)
Deşi, sub acest aspect, pot să apară incongruenţe între legislaţiile de referinţă, ca efect al faptului că nu
toate sistemele normative descriu formele vinovăţiei penale şi modalităţile acestora în mod similar modelului
românesc. [21 FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 183.
i NU!
VV:Vr______________ 5::::
SE APLICĂ LEGEA
PENALĂ ROMÂNĂ ÎN
IN ROMANIA = TEMEIUL PRINCIPIULUI
TERITORIALITĂŢII
UNDE s-a coinis infracţiunea? (este o infracţiune considerată

(potrivit criteriului UBICUITĂŢII) comisă pe teritoriul României?)
(se răspunde la
întrebarea)
\
IN AFARA ROMÂNIEI
? — CINE a comis infracţiunea?
(se răspunde la
întrebarea)
( NU! :
CETĂŢEANUL ROMAN/ PERSOANA CETĂŢEANUL STRĂIN/
JURIDICĂ ROMÂNĂ APATRIDUL
tzV:VŢ-—/
SE POATE APLICACA ! ▼ 7
SE APLICĂ LEGEA LEGEA PENALĂ
ROMÂNĂ ÎN TEMEIUL
PENALĂ ROMÂNĂ
UNUI ALT PRINCIPIU
ÎN TEMEIUL (irealitatea,
PRINCIPIULUI universalitatea)
PERSONALITĂŢI
I
(în unele cazuri,
condiţionat de dubla CONTEAZĂ ÎMPOTRIVA CUI S-A COMIS!!!
incriminare) (român, străin, apatrid, persoană juridică
română/ străină)
NU CONTEAZĂ ÎMPOTRIVA CUI S-A COMIS!!!

(român, străin, apatrid, persoană juiidică
română/ străină)
Secţiunea a 4-a. Principiul realităţii legii penale române

§1. Principiul realităţii legii penale române - principiu compiementarîn
materia aplicării legii penale în spaţiu
Continuând (strict în această ordine) şirul ipotezelor faţă de care legea penală română îşi
afirmă incidenţa (deşi fapta ilicită comisă nu are niciun punct de legătură cu teritoriul statului
român sau cu situaţiile în care o infracţiune se consideră ca fiind săvârşită pe teritoriul României),
legiuitorul nostru reglementează, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 10 CP, principiul realităţii
legii penale. Astfel, conform acestui text de lege, se stabileşte (în esenţă) că „Legea penală
română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean străin sau o
persoană fără cetăţenie, contra statului român, contra unui cetăţean român ori a unei persoane
juridice române".
Prin această prevedere, legiuitorul penal român extinde, practic, sfera destinatarilor
dispoziţiilor sale asupra unor persoane care, în mod obişnuit-prin raportare la identitatea lor (sub
aspectul cetăţeniei) şi la spaţiul (locul)îr\ care săvârşesc actele de conduită incriminate (de
dispoziţii ale dreptului penal român) -, nu ar avea nicio obligaţie de cunoaştere a normelor penale
româneşti şi (cu atât mai puţin) de supunere faţă de dispoziţiile lor111. Această lărgire formală a
cadrului destinatarilor legii penale române este justificată de raţiuni pragmatice, de necesitatea de
auto-apărare a statului român (de protejare a propriilor sale interese) ori de (eficientă)
apărare/protejare a propriilor cetăţeni (sau a persoanelor juridice române), atunci când acestora li
s-ar aduce atingeri de natură penală (în calificarea proprie dreptului penal autohton) prin activităţi
desfăşurate în străinătate, de către străini. Astfel, este posibil ca legislaţia altor state să nu
conţină, sub anumite aspecte, prevederi similare celor din România (neincriminând, de pildă,
anumite conduite pe care legiuitorul român le tipizează penal) sau ca regulile de tragere la
răspundere penală din alte state să fie deosebite de cele din ţara noastră (prezentând mai puţine
garanţii în raport de interesul lezat al persoanelor vătămate) ori ca interesul tragerii la răspundere
penală a făptuitorilor (manifestat de organele penale ale statului în cauză) să se situeze la cote
reduse în raport de fapte prin care s-au atins drepturi/interese ale statului român ori ale unor
cetăţeni români sau ale unor persoane juridice române. De asemenea, este posibil ca fapta
incriminată să fie comisă (de către un străin sau apatrid, împotriva statului român/unui cetăţean
român/unei persoane juridice române) într-o zonă nesupusă suveranităţii niciunui stat121.
în considerarea tuturor acestor cazuri posibile, pentru a-şi proteja propriile interese, precum
şi pe cele ale resortisanţilor săi, la un nivel similar cu acela în care aceste interese/ aceste
persoane ar fi ocrotite în eventualitatea în care activităţi infracţionale de genul celor comise
asupra lorîn străinătate, de către străini, s-ar săvârşi în România, legiuitorul român a considerat
oportun să reglementeze un principiu de aplicare în spaţiu a propriei legi penale prin care să poată
conferi, formal, această protecţie, afirmându-şi dreptul de aplicare a reglementării naţionale chiar
şi faţă de unele persoane care, în mod normal, nu ar avea calitatea de destinatari ai ei. Acesta este
principiul realităţii, denumit în doctrină şi principiul cetăţeniei/naţionalitâţii pasive (sau al
protecţiei reale)m.
Activarea prevederii legale astfel formulate (prin întrunirea propriilor condiţii de existenţă)
este dependentă de o verificare prealabilă în urma căreia să se excludă incidenţa celorlalte
principii de aplicare în spaţiu a legii penale române reglementate anterior acestuia (şi anume
teritorialitatea, respectiv personalitatea). Astfel, considerarea unei infracţiuni ca fiind comisă în
afara teritoriului ţării implică excluderea aprecierii sale drept infracţiune comisă pe teritoriul
României. Prin urmare, trebuie să se determine că fapta a fost integral comisă (acte de executare,
urmare imediată, acte de participaţie penală) altundeva decât pe teritoriul propriu-zis al
României, precum şi altundeva decât la bordul unei nave sau aeronave româneşti (dacă
infracţiunea are cel puţin un punct de legătură cu unul dintre aceste locuri, ea se va considera
drept faptă comisă pe teritoriul României, urmând a se atrage aplicarea legii noastre penale în
baza principiului teritorialităţii). Totodată, statuarea
111
De pildă, în baza acestui principiu de aplicare în spaţiu a legii noastre penale (în măsura în care se întrunesc
toate condiţiile necesare pentru aplicarea sa), este posibil a trage la răspundere penală, în România, o persoană
străină (cetăţean al unui alt stat ori apatrid) care comite în afara României (adeseori chiar pe teritoriul statului al cărui
cetăţean este/unde domiciliază) o faptă incriminată de legea penală română (dar nu neapărat şi de legea penală
naţională a statului al cărui cetăţean este respectivul individ/a statului pe al cărui teritoriu domiciliază acesta) şi chiar
dacă respectiva persoană nu are măcar cunoştinţă despre identitatea naţională (cetăţean român ori persoană juridică
română) a persoanei vătămate ca efect al faptei comise.
121C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 114.
131
Idem, p. 113; V. PASCA, Drept penal. Partea generală, ed. a 3-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 134.
că fapta respectivă a fost săvârşită de către un cetăţean străin sau de către o persoană fără
cetăţenie implică o excludere a comiterii acesteia de către un cetăţean român (sau de către o
persoană juridică română), căci, într-un asemenea din urmă caz, legea penală română s-ar aplica
în temeiul principiului personalităţii.
Aşadar, constatarea întrunirii condiţiilor de fond necesare pentru activarea principiului
realităţii legii penale române este posibilă doar prin excluderea, concomitentă, a întrunirii
cumulative a condiţiilor de fond impuse pentru a fi incidente principiile teritorialităţii, respectiv
personalităţii. Pe de altă parte, constatarea întrunirii cerinţelor care conduc la reţinerea
principiului realităţii implică o neîntrunire, corespunzătoare, a condiţiilor necesare pentru
incidenţa principiului subsecvent, al universalităţii111.
în concluzie, trebuie reţinut faptul că nu pot exista situaţii în care să fie întrunite, în egală
măsură, concomitent, condiţiile reţinerii mai multor principii distincte de aplicare în spaţiu a legii
penale române (iar ordinea verificării lor trebuie să fie corespunzătoare ordinii în care sunt
reglementate în cod)!
în corespondenţă cu cele precizate anterior (în analiza reglementării de lege lata a principiului
teritorialităţii şi a principiului personalităţii legii penale române), reluăm (pentru identitate de
raţiune) aprecierea potrivit căreia referirea legală la infracţiune în cuprinsul acestor dispoziţii este
excesiv de restrictivă prin raportare la voinţa (rezonabil dedusă a) legiuitorului. Considerăm, prin
urmare, că (şi) textul art. 10 CP trebuie interpretat extensiv, raportarea considerându-se realizată,
de fapt, la conceptul d prevăzută de legea
penală (faptă incriminată), iar nu neapărat la acela de infracţiune (în raport de condiţia tipului de
conduită adoptată, în străinătate, de către un străin, contra statului român/unui cetăţean
român/unei persoane juridice române)121.
§2. Analiza principiului realităţii legii penale

Din reglementarea legală se desprind următoarele condiţii [de fond - art. 10 alin. (1) CP,
respectiv de ordin procesual penal - art. 10 alin. (2) CP] necesare pentru ca legea noastră penală
să se poată aplica în spaţiu în temeiul principiului realităţii: * 2
111
Dispoziţia art. 11 CP (sediul prevederii legale a principiului universalităţii legii penale române) debutează cu
precizarea: „Legea penală română se aplică şi altor infracţiuni decât celor prevăzute în art. 10 (...)" (s.n.).
[2]
Astfel, teoretic (cel puţin), se poate imagina o situaţie în care un ne-resortisant al statului român să comită,
în afara României, o faptă incriminată contra statului român/unui resortisant al acestuia (persoană fizică sau juridică),
fără ca respectiva conduită să poată fi calificată, pe cazul concret, drept infracţiune (de pildă, ca efect al existenţei
unei cauze de neimputabilitate). Totuşi, în măsura în care prin săvârşirea acelei fapte s-ar ilustra o stare de pericol
care ar putea fi înlăturată, pentru viitor, prin dispunerea unei măsuri de siguranţă [sancţiune de drept penal care,
potrivit reglementării noastre actuale, nu este condiţionată de comiterea unei infracţiuni, ci doar de săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală, nejustificată - art. 107 alin. (2) CP], nu vedem de ce această posibilitate ar trebui să
fie exclusă, de plano, atunci când legea penală română s-ar aplica în spaţiu în baza principiului realităţii (doar pentru
că legiuitorul a întrebuinţat în cuprinsul reglementării acesteia referirea la infracţiune, iar nu la faptă prevăzută de
legea penală). Admitem, de la bun început, faptul că interesul practic, incidenţa probabilă şi aptitudinea concretă de
aplicare şi executare a unei măsuri de siguranţă de către autorităţile judiciare române asupra unui ne-resortisant al
statului român, pentru o faptă comisă în străinătate, sunt mult mai scăzute decât în ipotezele corespunzătoare
principiilor teritorialităţii, respectiv personalităţii! Cu toate acestea, asemenea aspecte nu ar trebui să reprezinte
argumente în sine pentru renunţarea la o soluţie care se impune din punct de vedere teoretic (ştiinţific) şi a cărei
posibilitate de concretizare nu trebuie, totuşi, exclusă aprioric (de pildă, în ipoteza aplicării principiului realităţii legii
penale române, infractorul ar putea fi inclusiv un cetăţean străin/apatrid domiciliat pe teritoriul României, care a
comis fapta incriminată împotriva statului român/asupra unui resortisant român, pe când se afla ocazional în
străinătate, după care a revenit în România, unde îşi desfăşoară în mod principal viaţa; în această situaţie,
posibilitatea de a îi putea aplica măcar o măsură de siguranţă pentru fapta incriminată comisă ar putea prezenta un
interes sporit).
- să se comită o infracţiune (o faptă incriminată) în afara teritoriului României (o infracţiune

care să nu se poată aprecia ca fiind săvârşită pe teritoriul României);
-fapta să fie îndreptată împotriva României sau a unui cetăţean român ori a unei persoane
juridice române;
- subiectul activ al activităţii comise să fie un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie
(apatrid);
- să existe autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie şi numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul
pe teritoriul căruia s-a comis.
Calificarea conduitei care, prin săvârşire, are aptitudinea de a atrage aplicarea legii penale
române în temeiul principiului realităţii urmează a fi efectuată, în toate cazurile şi în mod exclusiv,
potrivit legislaţiei din România. Prin urmare, în raport de aplicarea în spaţiu a legii penale române
conform acestui principiu, este indiferentă existenţa sau inexistenţa dublei incriminâri[1]. De
principiu, sub aspectul condiţiilor substanţiale impuse pentru activarea aplicării în spaţiu a legii
penale române potrivit realităţii, calificarea juridică a faptei comise, în baza cadrului normativ
străin, este irelevantă, importantă fiind încadrarea juridică a faptei comise, ca infracţiune, în
raport de legislaţia noastră naţională.
Printre condiţiile de fond esenţiale pentru funcţionarea principiului realităţii legii penale
române, alături de acelea privind locul săvârşirii activităţii incriminate, se remarcă în mod
predilect cele referitoare la calitatea subiecţilor implicaţi, atât a subiectului activ (cetăţean străin
sau apatrid), cât şi a subiectului pasiv (statul român/cetăţean român/persoană juridică română).
Referitor la cerinţa prin care se circumstanţiază (subiectul
activ al faptei comise), reţinem că legea se referă (limitativ) la două calităţi alternative: cetăţean
străin, respectiv persoană fără cetăţenie (apatrid).
a) Cetăţeanul străin este o persoană fizică cu privire la care se poate stabili existenţa legăturii
specifice, de cetăţenie, în raport de orice alt stat în afara României. Nu interesează identitatea
particulară a cetăţeniei respective (nu contează cetăţenia cărui alt stat anume o are infractorul),
nici numărul cetăţeniilor pe care le are infractorul (poate fi o persoană având doar cetăţenia unui
alt stat sau a mai multor alte state). Apreciem însă că este imperativ ca niciuna dintre cetăţeniile
multiple pe care le-ar putea proba respectiva persoană să nu fie cetăţenia română, pentru că, într-
un asemenea caz, în raporturile dintre persoana în cauză şi statul român, aceasta nu ar putea fi
considerată altfel decât (exclusiv) cetăţean român (principiul realităţii fiind exclus din
fundamentarea aplicării spaţiale a legii noastre penale).
b) Persoana fără cetăţenie este tot o persoană fizicâl2], denumită „apatrid". în raport de
aceasta nu se poate stabili existenţa legăturii specifice de cetăţenie faţă de niciun stat. De * 121
111
S-ar putea (chiar) considera că există (statistic vorbind) şanse sporite pentru aplicarea legii române în baza
principiului realităţii atunci când nu există dublă incriminare decât atunci când există, dată fiind prevederea din alin.
(2) al art. 10 CP (potrivit căreia, pentru exercitarea acţiunii penale - în România - împotriva infractorului în acest caz,
nu trebuie ca fapta comisă să facă obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis aceasta).
Astfel, în măsura în care există dublă incriminare, probabilitatea demarării unei proceduri judiciare în statul terţ, cu
privire la activitatea incriminată săvârşită, este mult sporită faţă de ipoteza alternativă, în care respectiva conduită nu
ar fi prevăzută (şi interzisă) ca infracţiune pe teritoriul acelui stat.
121
Deşi s-ar putea specula împrejurarea că legea noastră penală nu indică, expressis verbis, în cuprinsul art. 10
CP, identitatea de persoană fizică a subiectului activ al infracţiunii la care se face astfel referire (ceea ce ar deschide
calea aprecierii potrivit căreia şi persoanele juridice ar putea fi avute în vedere), considerăm totuşi că reiese cu
evidenţă raportarea legiuitorului la o persoană fizică, iar nu la una juridică, din faptul identificării acesteia printr-o
trimitere (negativă) la instituţia cetăţeniei. Or, aceasta este o instituţie juridică specifică doar persoanelor fizice, iar
nu şi celor juridice!
regulă, în cazul apatrizilor, punctul de contact cel mai sigur în raporturile cu un stat, care poate fi
stabilit în absenţa cetăţeniei, este dat de domiciliu (fără a exista identitate între relaţia de
cetăţenie şi legătura de drepturi şi obligaţii corelative, stabilită între persoana apatridă şi statul pe
al cărui teritoriu domiciliază aceasta).
în acest context, este de subliniat faptul că, din moment ce nici în textul art. 10 CP nu se face
nicio precizare suplimentară legată de situaţia apatrizilor (şi nici în cuprinsul art. 9 CP nu se
asimilează infractorilor cetăţeni români infractorii apatrizi cu domiciliul în România, atunci când ar
comite în străinătate infracţiuni)11', reiese că, din punct de vedere al legii penale române, regimul
aplicabil apatrizilor, atunci când comit infracţiuni în străinătate, este similar celor al cetăţenilor
străini, indiferent de statul pe teritoriul căruia au domiciliul. Prin urmare, dacă în străinătate se va
comite o infracţiune împotriva statului român, a unui cetăţean român sau a unei persoane juridice
române, de către un apatrid (chiar de către un apatrid domiciliat în România), principiul de
aplicare în spaţiu a legii române va fi cel al realităţii!
c) Indiferent care dintre aceste calităţi ar atrage, pe caz concret, incidenţa art. 10 CP român,
apreciem că este important de stabilit existenţa respectivei calităţi trebuie să fie verificată,
cumulativ, la ambele momente de referinţă (de interes), anume: data comiterii faptei incriminate,
respectiv momentul judecăţii (mai precis, data pronunţării hotărârii definitive), sau dacă este
suficient ca respectiva calitate să fi fost verificată doar în raport de unul dintre aceste momente.
Trebuie menţionat că această chestiune este tratată diferit în doctrina penală autohtonă'21, astfel
încât putem aprecia că se înscrie în rândul problemelor controversate (sau cel puţin
controversabile) ale materiei.
Pentru identitate de raţiune, optăm să ne menţinem pe o linie coerentă în raport de opţiunea
similară realizată cu privire la data la care apreciem că trebuie verificată calitatea subiectului activ
anume solicitată pentru aplicarea legii române în baza principiului personalităţii. Astfel, din
moment ce considerăm (după cum am indicat deja anterior) că verificarea calităţii subiectului
activ care condiţionează (printre altele) incidenţa art. 9 CP (aceea de cetăţean român sau
persoană juridică română) trebuie întrunită la ambele momente de referinţă (atât la data
comiterii faptei, cât şi la aceea a judecării persoanei care a săvârşit-o), ni se impune logic (o pari)
că şi calitatea infractorului care condiţionează incidenţa art. 10 CP (aceea de cetăţean străin sau
apatrid) trebuie stabilită, de asemenea, la ambele momente în discuţie. Prin urmare, lipsa acestei
calităţi la oricare dintre momentele respective va reprezenta (în opinia noastră) un obstacol
pentru aplicarea legii penale române în baza acestui principiu'31.
[1]
în reglementarea fostului Cod penal, de pildă, se statua (în art. 4, referitor la principiul personalităţii): „Legea
penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă,
neavând nicio cetăţenie, are domiciliul în ţară".
[2]
Potrivit unui punct de vedere, calitatea trebuie verificată doar în raport de momentul săvârşirii infracţiunii;
astfel, dacă ulterior acestei date (şi până la judecata definitivă) făptuitorul devine cetăţean român, legea penală
română ar continua să rămână aplicabilă în baza principiului realităţii. în acest sens, a se vedea: C. MITRACHE, CR.
MITRACHE, op. cit. (2016), p. 114; FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 186; M. UDROIU, Drept penal. Partea generală. Noul
Cod penal, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015, p. 64. Un alt punct de vedere impune verificarea calităţii atât la
data comiterii infracţiunii, cât şi la data judecării definitive, cu soluţia potrivit căreia, în cazul în care făptuitorul devine
cetăţean român până la judecarea definitivă, legea penală română va rămâne aplicabilă, dar nu în baza principiului
realităţii, ci în temeiul principiului personalităţii. în acest sens, a se vedea: M. BASARAB, Drept penal. Partea generală,
voi. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 68; C. BARBU, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1972, p. 73; T. DIMA, Drept penal. Partea generală, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 81.
[3]
Totodată, situaţia fiind similară în cazul tuturor celorlalte principii de aplicare în spaţiu a legii române (dintre
cele care depind şi de o anumită calitate a infractorului, şi anume: principiile vizând săvârşirea infracţiunilorîn afara
teritoriului României), reiese că niciunul dintre aceste principii nu va putea deveni incident într-o asemenea ipoteză
(iar aplicarea teritorialităţii este exclusă, prin premisă). Drept urmare, credem că se ajunge, în astfel de ipoteze,
Referitor la cerinţa prin care se circumstanţiază al faptei comise (persoana

vătămată), reţinem că legea se referă (limitativ) la infracţiuni comise împotriva următoarelor
categorii: statul român; cetăţeanul român;persoana juridică română.
Statul român. Interesează aici atât infracţiunile contra securităţii naţionale (incriminate
potrivit Titlului X din Partea specială a Codului penal), precum şi orice alte infracţiuni îndreptate
împotriva statului român sau a intereselor acestuia (de pildă, infracţiunea de furt al unui bun
aparţinând patrimoniului - public sau privat - al statului român)111.
Cetăţeanul român. Reprezintă infracţiuni care se pot comite împotriva unui cetăţean român
numeroase fapte incriminate în legislaţia noastră penală (cu titlu de exemplu din Partea specială a
Codului penal: infracţiunile contra persoanei - Titlul I; infracţiunile contra patrimoniului-Titlul II).
Nu se solicită ca cetăţeanul român să fie rezident în România (poate fi vorba şi despre un
cetăţean român care domiciliază în străinătate, având chiar dublă cetăţenie - inclusiv cazul în care
fapta este comisă împotriva sa pe teritoriul statului unde domiciliază şi a cărui cetăţenie o are, de
către un cetăţean al acelui stat)121.
Apreciem că întrunirea acestei calităţi trebuie să fie îndeplinită doarîn raport de momentul
săvârşirii infracţiunii, fiind indiferent dacă persoana astfel vătămată păstrează calitatea respectivă
sau nu în raport de momentul judecăţii definitive a cauzei. Este irelevant, de asemenea, dacă
persoana vătămată este în viaţă sau nu la momentul judecării definitive a cauzei, precum şi dacă
este vorba despre o persoană care are mai multe cetăţenii, atât timp cât una dintre acestea era, la
data săvârşirii infracţiunii, cea română131. * 1
la cazuri de impunitate (desigur, nedorite), sens în care ar fi de meditat, de lege ferenda, dacă legiuitorul nostru penal
nu ar putea evita aceste situaţii printr-o modificare (clarificatoare) a exprimării normative adoptate. între timp,
soluţia pe care o întrevedem faţă de această problemă, în raport de acţiunea principiului realităţii, ar fi aceea a
retragerii cetăţeniei române, dobândită de infractor între data comiterii faptei şi momentul pronunţării unei hotărâri
definitive de către instanţa română, astfel încât să se (re)asigure calitatea de străin a acestuia prin raportare la
ambele date. Facem trimitere, corespunzătoare, la dezvoltările deja efectuate cu privire la calitatea infractorului în
analiza principiului personalităţii legii penale române (şi la opiniile doctrinare formulate în sens contrar, tot acolo
indicate).
[1]
în acest sens, a se vedea: C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit, p. 114; FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 186;
M. UDROIU, op. cit, p. 63; I. GRIGA,în G. ANTONICI, T. TOADER (COORD.), C. BULAI, B.N. BULAI, C. DUVAC, I. GRIGA, I. IFRIM,
GH. IVAN, C. MITRACHE, I. MOLNAR, 1. PASCU, V. PASCA, O. PREDESCU, Explicaţiile noului Cod penal. Voi. I. Articolele 1-52,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 128.
[2]
în acest sens, a se vedea şi M. UDROIU, op. cit., p. 63.
[3]
în doctrină s-a formulat opinia că este necesară verificarea calităţii de cetăţean român a persoanei vătămate
atât la data comiterii faptei incriminate, cât şi la momentul judecării acesteia - FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 186,
187; M. UDROIU, op. cit., p. 63; V. PASCA, op. cit., p. 135; T. DIMA, op. cit., p. 81. Din punctul nostru de vedere,
indiferent de modificările ulterioare operate în cetăţenia persoanei vătămate, la momentul comiterii împotriva sa a
infracţiunii (în străinătate, de către un străin/apatrid) ea întrunea condiţia (solicitată de art. 10 CP) de a fi cetăţean
român (fapta a lezat, implicit, prin aceasta, statul român). Apreciem că există, sub acest aspect, similitudine logico-
raţională între ipoteza în care, până la judecarea definitivă a cauzei, persoana vătămată (cetăţean român la data
comiterii infracţiunii) a decedat (în calitate de cetăţean român) şi ipoteza în care persoana respectivă este încă în
viaţă, dar nu mai are calitatea de cetăţean român (practic, în ambele ipoteze, nu mai există, până la judecarea
definitivă a cauzei, o persoană vătămată având cetăţenie română, deşi aceasta a existat la momentul comiterii
infracţiunii; diferenţa -într-un caz inexistenţa este absolută şi biologică, în celălalt este doar juridică şi potenţial
relativă - nu o apreciem a fi relevantă în privinţa acestei chestiuni, aici analizată). Or, dacă admitem că, în ipoteza
decesului persoanei vătămate - cetăţean român la momentul comiterii infracţiunii - anterior judecării definitive a
cauzei, legea penală română rămâne aplicabilă în baza principiului realităţii (ceea ce susţinem fără rezerve, neapărând
logică şi întemeiată o altă rezolvare), nu vedem de ce soluţia s-ar modifica atunci când lipsa menţinerii calităţii de
cetăţean român a persoanei vătămate, până la judecata definitivă, ar fi atrasă de un alt fapt juridic decât decesul (şi
anume pierderea sau renunţarea la cetăţenia română). Desigur, admitem că o asemenea împrejurare ar putea scădea
interesul (oportunitatea) statului român de a îşi aplica propria lege penală, aspect care se poate valorifica prin
neacordarea (astfel motivată) a autorizării prealabile necesare de către procurorul general al
O persoană juridică română. Reprezintă infracţiuni care se pot comite împotriva unei
persoane juridice române multe dintre infracţiunile care se pot comite şi împotriva unui cetăţean
român (cu predilecţie infracţiunile contra patrimoniului -Titlul II din Partea specială a Codului
penal). Considerăm (de asemenea) irelevantă împrejurarea că persoana juridică română vătămată
mai există sau nu la data judecării definitive a cauzei.
Dispoziţia normativă din alin. (2) al art. 10 CP statuează că „Punerea în mişcare a acţiunii
penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie şi numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul
pe teritoriul căruia s-a comis". Se impune astfel o condiţionare de natură formală (procesuală
penală) care limitează posibilitatea de aplicare în spaţiu a legii penale române în temeiul
principiului realităţii111.
a) Prima dintre aceste condiţii este asemănătoare (dar nu întru totul identică) cu cerinţa de
natură formală care condiţionează aplicarea în spaţiu a legii penale române potrivit principiului
personalităţii [art. 9 alin. (3) CP], referindu-se la necesitatea existenţei unei autorizări prealabile
pentru a putea fi demarat/desfăşurat procesul de tragere la răspundere penală a infractorului
[potrivit dispoziţiei legale exprese din art. 10 alin. (2) teza I CP][2].
Se poate observa că o primă diferenţă faţă de condiţia de oportunitate similară prevăzută în
materia principiului personalităţii este reprezentată de lipsa instituirii alternative a mai multor
entităţi de la care poate emana autorizarea prealabilă impusă. în cazul principiului realităţii,
singurul care urmează a aprecia asupra oportunităţii desfăşurării procedurilor de tragere la
răspundere penală a infractorului este procurorul general al Parchetului de pe lângă instanţa
supremă131.
Parchetului de pe lângă instanţa supremă. în ceea ce priveşte ipoteza opusă (şi anume persoana vătămată nu avea
cetăţenie română la data comiterii infracţiunii, dar o dobândeşte ulterior, până la judecarea definitivă a cauzei), ne
exprimăm acordul cu opinia autorilor ante-citaţi, potrivit căreia o asemenea împrejurare nu atrage incidenţa legii
penale române în baza principiului realităţii (suntem de părere că, într-o atare ipoteză, legea penală română va fi
aplicabilă, eventual, în baza principiului universalităţii) - FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 186.
[11
Se poate discuta dacă art. 10 alin. (2) CP instituie doua cerinţe de formă (procedură) necesare pentru
incidenţa principiului realităţii legii penale române ori numai o singura condiţie (autorizarea prealabilă), însoţită de
indicarea unei limite de existenţă a acesteia (în sensul că lipsa unei proceduri judiciare străine, în statul pe teritoriul
căruia s-a comis infracţiunea - cu privire la aceasta -, reprezintă o condiţie pentru acordarea autorizării prealabile, iar
nu o cerinţă separată de aceasta pentru funcţionarea principiului realităţii). Aspectele substanţiale ale analizei
noastre cu privire la dispoziţiile art. 10 alin. (2) CP nu sunt afectate însă (de principiu) de adoptarea în această materie
a unei opinii în detrimentul alteia, iar din raţiuni de ordin didactic optăm să ne raportăm disjuns la cele două aspecte
astfel relevate. Totuşi, dacă se agreează interpretarea potrivit căreia norma analizată impune două condiţii, iar nu una
singură, atunci, în ipoteza în care s-ar emite autorizarea prealabilă în cauză cu neobservarea existenţei unei proceduri
judiciare străine în raport de fapta comisă/sau în situaţia în care o asemenea procedură ar fi demarată ulterior
emiterii autorizării prealabile necesare în România, suspectul/inculpatul ar putea paraliza cu succes procedura de
tragere la răspundere penală în România, invocând neîntrunirea celei de-a doua condiţii imperativ impuse de art. 10
alin. (2) CP pentru funcţionarea principiului realităţii legii penale. A se vedea şi FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 187.
în doctrină s-a opinia şi în sensul că această cerinţă nu este o condiţie de sine stătătoare, ci o formalitate care
condiţionează emiterea autorizării prealabile indicate la art. 10 alin. (2) teza I CP [„(...) pentru emiterea autorizaţiei
procurorul competent trebuie sa constate ca fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul
căruia s-a comis (...)"] - M. UDROIU, op. cit., p. 64; a se vedea şi T. DIMA, op. cit., p. 81.
[2]
Doctrina a arătat (în mod just) că „autorizarea poate fi emisă din oficiu sau în urma demersurilor
reprezentanţilor persoanei vătămate (...)" (ori chiar, în mod nemijlocit, ale persoanei vătămate înseşi) - FL. STRETEANU,
D. NIŢU, op. cit., p. 187. De asemenea, s-a statuat că „(...) autorizarea prealabilă a procurorului competent nu este
necesară încă de la debutul investigaţiilor (...) şi nici pentru a se dispune efectuarea în continuare a urmării penale
faţă de suspect, ci numai înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale (...)" - M. UDROIU, op. cit., p. 64.
l3]
Această distincţie ne apare, de principiu, oarecum discutabilă (fără a intra însă în categoria criticilor majore,
propriu-zise), fiind prea puţin evidente raţiunile care stau la baza sa. Este posibil ca legiuitorul să fi considerat că
O a doua deosebire (faţă de acelaşi element de comparaţie) rezidă în absenţa prevederii unui
termen (limită) în cadrul căruia să poată fi emisă autorizarea prealabilă impusă. Aspectul este
criticabil (lipsa de simetrie nu ne apare justificată), permiţând o potenţială exercitare arbitrară a
prerogativei încredinţate organului apt să acorde autorizaţia (sens în care propunem, de lege
ferenda, o intervenţie legislativă corespunzătoare). în lipsa instituirii unei limitări legale exprese,
reiese că autorizarea prealabilă poate fi emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie oricând, până la împlinirea duratei termenului de prescripţie a
răspunderii penale incident în raport de infracţiunea săvârşită (respectiv oricând - la modul
absolut - în raport de cazul infracţiunilor imprescriptibile).
Sub aspect procesual, absenţa autorizării prealabile analizate reprezintă o cauză care
împiedică punerea în mişcare şi (/sau) exercitarea acţiunii penale, potrivit art. 16 alin. (1) lit. e)
teza a ll-a CPP [care atrage - dacă procesul penal a fost totuşi demarat cu lipsa de observare a
neîntrunirii acestei condiţii -, după caz, soluţia procesuală penală a clasării, conform art. 315 alin.
(1) lit. b) CPP, respectiv aceea a încetării procesului penal, potrivit art. 396 alin. (6) CP][1].
Deşi condiţia este una care urmăreşte instituirea unui control de oportunitate a tragerii la
răspundere penală (în principiu, justificată, dată fiind particularitatea împrejurării faţă de care se
ridică problema aplicării dispoziţiilor legii penale române), considerăm că (în mod asemănător cu
situaţia similară privitoare la aplicarea legii române în spaţiu în temeiul principiului personalităţii)
se impun instituirea unor criterii de evaluare (rezonabile/obiective) în baza cărora să urmeze a fi
decisă acordarea sau neacordarea autorizării prealabile, precum şi obligativitatea motivării
efective a deciziei (mai ales în cazul neacordării autorizării prealabile).
b) A doua condiţie de tip formal necesară a se întruni pentru ca legea penală română să poată
fi aplicată în spaţiu în baza principiului realităţii constă în absenţa existenţei unei proceduri
judiciare străine cu privire la fapta comisă în străinătate, de către un cetăţean străin sau de către
un apatrid, împotriva statului român/a unui cetăţean român/a unei persoane juridice române [în
formularea normativă din art. 10 alin. (2) teza a ll-a CP].
Cerinţa urmăreşte (cel mai probabil) limitarea ipotezelor de dublă jurisdicţie (restrângerea
cazurilor în care s-ar putea ajunge la o formală încălcare a principiului non bis in idem), ţinând
cont şi de fireasca subsidiaritate (dintr-un anumit punct de vedere) pe care ar trebui
există o posibilitate mai scăzută de apariţie a unor cauze care să reclame incidenţa legii penale române potrivit
principiului realităţii, prin comparaţie cu potenţialele ipoteze care să atragă incidenţa acestei legi în baza principiului
personalităţii. De asemenea, este posibil ca, având în vedere calitatea subiectului activ al infracţiunii (subiect pasiv al
raportului de tragere la răspundere penală) - cetăţean străin sau apatrid (aşadar, de principiu, o persoană care nu
reprezintă un destinatar obişnuit al legii penale române, mai ales în condiţiile în care nu acţionează pe teritoriul
României) legiuitorul să fi apreciat că este nevoie ca oportunitatea tragerii la răspundere penală să fie apreciată la un
nivel decizional cât mai ridicat cu putinţă (în acest sens, a se vedea FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 187). Expunerea
de motive a proiectului (noului) Cod penal nu precizează, în acest sens, decât că (pct. 2.3.): „(...) în reglementarea
principiului personalităţii (...), pentru a evita încărcarea inutilă a organelor judiciare române cu cauze care nu vor
putea fi soluţionate niciodată datorită imposibilităţii instrumentării lor, s-a prevăzut ca o condiţie de punere în
mişcare a acţiunii penale autorizarea procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel (menţiunea nu
include şi referirea la procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel cum
prevede textul legal în vigoare - n.n.). Cât priveşte principiul realităţii legii penale române (...), noua reglementare nu
va duce însă în practică, aşa cum s-ar putea crede, la o extindere nejustificată a competenţei legii penale române, căci
punerea în mişcare a acţiunii penale rămâne condiţionată de autorizarea procurorului general, care va aprecia
oportunitatea unei proceduri în astfel de situaţii" (s.n.).
[1]
Dintr-o perspectivă substanţială (de drept penal material), condiţia ar putea fi considerată drept cauza
specială de înlăturare a răspunderii penale (în absenţa autorizării prealabile imperativ solicitate de lege, nu este
posibilă desfăşurarea procedurilor necesare pentru tragerea la răspundere penală a infractorului) - sens în care ne-am
pronunţat şi cu o altă ocazie: M.l. MICHINICI, M. DUNEA, în T. TOADER (COORD.), op. cit., p. 38.
să o manifeste, în asemenea situaţii, legea penală română (căci cetăţenii străini nu sunt
destinatari propriu-zişi ai dispoziţiilor penale emanând de la statul român)111. în mod firesc,
întrunirea acestei cerinţe necesare pentru aplicarea în spaţiu a legii penale române conform
principiului realităţii nu se va impune în acele ipoteze în care fapta incriminată a fost săvârşită (în
întregime - potrivit teoriei ubicuităţii) într-o zonă nesupusă suveranităţii vreunui stat.
Cerinţa astfel formulată tinde a conduce la aprecierea potrivit căreia aplicarea în spaţiu a legii
penale române în baza principiului realităţii ar avea un caracter subsecvent (subsidiar), fiind
subordonată incidenţei legii străine a statului pe al cărui teritoriu s-a comis fapta (aplicarea
respectivei legi străine înlătură aplicarea legii române, care poate interveni numai dacă nu există
proceduri judiciare străine în legătură cu această faptă).
După cum ne-am mai pronunţat cu privire la acest subiect121, considerăm că autorităţile
române vor trebui să întreprindă, din oficiu, verificări (specifice) pentru a determina existenţa sau
inexistenţa unor proceduri judiciare, pe teritoriul statului unde s-a comis fapta incriminată, cu
privire la instrumentarea acesteia (uneori fiind chiar obligate să înştiinţeze organele judiciare
străine, pentru ca acestea să poată demara procedurile specifice corespunzătoare - şi anume
atunci când iau cunoştinţă de comiterea unei infracţiuni pe teritoriul unui alt stat membru al
Uniunii Europene)* 131. Desigur, este (şi) în interesul celui care este acuzat de comiterea faptei să
întreprindă demersuri şi să releve autorităţilor judiciare române posibila existenţă a unor
proceduri judiciare desfăşurate, cu privire la fapta comisă, în statul pe al cărui teritoriu a fost
săvârşită aceasta (ceea ce ar conduce la paralizarea demersurilor de tragere a sa la răspundere
penală în România conform principiului realităţii legii penale).
Se poate observa (aspect notabil) că legiuitorul român nu se referă la inexistenţa oricărei
proceduri judiciare străine în raport de fapta comisă, ci numai la lipsa unei astfel de proceduri în
statul pe teritoriul căruia a fost comisă faptaw. Astfel, de pildă, dacă un cetăţean al unui stat (X) ar
săvârşi pe teritoriul unui alt stat (Y) o faptă incriminată de legea română, împotriva
111Ase vedea şi explicaţia (axată, în esenţă, pe argumente de ordin practic) propusă de FL. STRETEANU, D.
NIŢU, op. cit., p. 187.
121 M.l. MICHlNICI, M. DUNEA, în T. TOADER (COORD.), op. cit., p. 38.
131
Conform art. 289 alin. (10) CPP, se dispune: „în cazul în care plângerea este întocmită de către o persoană
care locuieşte pe teritoriul României, cetăţean român, străin sau persoană fără cetăţenie, şi prin aceasta se sesizează
săvârşirea unei infracţiuni pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, organul judiciar este obligat să
primească plângerea şi să o transmită organului competent din ţara pe teritoriul căreia a fost comisă infracţiunea.
Regulile privind cooperarea judiciară în materie penală se aplică în mod corespunzător". A se vedea şi art. 290 alin. (2)
CPP.
141
Considerăm că se poate discuta (în mod similar cu situaţia existentă în cazul principiului personalităţii) dacă
aspectul referitor la locul comiterii infracţiunii, pe teritoriul unui alt stat (din care decurge condiţia referitoare la
inexistenţa unei proceduri judiciare desfăşurate în acel stat cu privire la fapta în cauză), urmează a fi interpretat în
sens restrictiv (accepţie politico-geografică) sau extensiv (accepţie juridică similară celei instituite de legea română cu
privire la semnificaţia conceptului de infracţiune săvârşită pe teritoriul României). Astfel, în primul caz, vor fi avute în
vedere (ca îndeplinind această cerinţă) doar infracţiunile comise efectiv pe teritoriul propriu-zis al unui (alt) stat. în al
doilea caz însă, vor putea primi un statut similar şi infracţiunile comise la bordul unei nave/ aeronave aparţinând unui
alt stat (ceea ce poate naşte o discuţie subsecventă: dacă aceste nave/aeronave nu se aflau, la momentul comiterii
infracţiunii, în marea liberă/spaţiul aerian al mării libere - caz în care infracţiunea s-ar putea considera comisă doar pe
teritoriul statului căruia îi aparţine nava/aeronava infracţiunea se va considera comisă pe teritoriul statului de care
aparţine nava/aeronava sau pe teritoriul statului căruia îi aparţine suprafaţa acvatică/coloana de aer în care se găsea
efectiv nava sau aeronava străină la data săvârşirii faptei sau chiar pe ambele teritorii, deopotrivă?). Soluţiile (diverse)
posibil de formulat (argumentat) cu privire la aceste chestiuni pot produce consecinţe practice semnificative,
referitoare la aplicarea sau neaplicarea în spaţiu a legii penale române potrivit principiului realităţii (astfel, va depinde
de răspunsul la aceste întrebări dacă se va activa sau nu condiţia referitoare la verificarea existenţei sau inexistenţei
unei proceduri judiciare străine, cu potenţial efect paralizant asupra aplicării legii penale române, respectiv se va
pune problema determinării numărului şi identităţii concrete a statelor în raport de care urmează a se întreprinde
această verificare).
statului român sau a unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române, existenţa unei
proceduri judiciare privind fapta respectivă desfăşurate de către autorităţile statului X (al cărui
resortisant este făptuitorul) nu va putea împiedica aplicarea legii penale române în temeiul
principiului realităţii (efect pe care îl va produce doar o procedură judiciară desfăşurată pe
teritoriul statului Y-statul pe al cărui teritoriu s-a comis fapta).
Pentru că legea nu prevede expres necesitatea prezenţei în ţară (la judecată) a infractorului
(după cum vom vedea că se impune în aplicarea legii penale române potrivit principiului
universalităţii), reiese că aplicarea în spaţiu a legii penale române conform principiului realităţii se
poate realiza şi printr-o judecată desfăşurată în contumacie (în lipsa suspectului/ inculpatului)111.
în esenţă, excepţiile de la aplicarea în spaţiu a legii române sunt corespunzătoare şi în privinţa
principiului realităţii. De pildă, avem în vedere: situaţia derogărilor instituite prin tratate
internaţionale la care România este parte (potrivit art. 12 CP); ipoteza unor făptuitori care
beneficiază de imunitate de jurisdicţie în România-reprezentanţii diplomatici ai statelor străine
sau persoane care, în conformitate cu tratatele internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a
statului român (conform art. 13 CP).
Desigur, se impun observate limitările ce decurg, în mod natural, din caracterul particular al
unor asemenea excepţii, care sunt uneori strict legate doar de alte principii de aplicare în spaţiu a
legii penale române* 121.
După cum am precizat deja, dubla incriminare nu condiţionează acest principiu de aplicare în
spaţiu a legii penale române (iar, în măsura în care există, pe caz concret, dubla incriminare,
aplicarea legii penale române nu este condiţionată de prevederile - potenţial mai drastice ori mai
puţin drastice - cuprinse în legea penală străină cu privire la fapta săvârşită, ci doar de inexistenţa
unei proceduri judiciare demarate în străinătate referitor la aceasta)131. Sub rezerva aspectelor
legate de dispoziţiile cuprinse în alin. (2) al art. 10 CP (prin urmare, în mod sigur, atunci când în
statul terţ nu există o procedură judiciară legată de fapta comisă), nu interesează nici
împrejurarea că în legea penală a statului pe al cărui teritoriu s-a comis fapta incriminată de legea
română (în eventualitatea în care aceasta ar fi prevăzută de legea penală şi în respectivul stat) ar
exista obstacole pentru încadrarea juridică a acesteia, pe caz concret, drept infracţiune sau că ar fi
prezente/incidente cauze de înlăturare a răspunderii penale, a executării pedepsei etc.141
111
în acelaşi sens, C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 115.
121
Spre exemplu, excepţiile de la aplicarea în spaţiu a legii penale române instituite prin prevederile cuprinse în
Legea nr. 17/1990 vizează numai posibila aplicare a acesteia în temeiul principiului teritorialităţii.
131
în acest sens este şi opinia noastră exprimată anterior - M.l. MICHINICI, M. DUNEA, în T. TOADER (COORD.), op.
cit., p. 39. A se vedea şi FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 188.
[41
De pildă, ne putem imagina următoarea situaţie: un cetăţean străin comite în străinătate, împotriva unui
cetăţean român, o faptă incriminată atât de legea penală română (potrivit căreia procedura de tragere la răspundere
penală urmează a se desfăşura din oficiu), cât şi de legea penală străină, a statului pe al cărui teritoriu s-a săvârşit
fapta (potrivit căreia procedura de tragere la răspundere penală urmează a se desfăşura numai dacă există
autorizarea prealabilă a unui anumit organ/sau putem presupune că în statul terţ intervine o lege de amnistie
antecondamnatorie, între momentul comiterii infracţiunii şi data demarării unei proceduri judiciare referitoare la
aceasta). Presupunând că acea autorizare prealabilă nu a fost formulată/că fapta comisă intră sub beneficiul amnistiei
antecondamnatorii emise, în statul terţ nu se va demara o procedură judiciară privitoare la fapta comisă. Acest aspect
nu va împiedica însă (chiar din contră, va permite) aplicarea legii penale române potrivit principiului realităţii (deşi,
prin comparaţie, legea română - astfel aplicabilă - va fi mai puţin favorabilă infractorului decât legea străină, în
temeiul prevederilor căreia răspunderea sa penală, pe caz concret, nu s-ar fi putut angaja; acest aspect va fi însă
indiferent pentru reţinerea incidenţei legii penale române conform principiului realităţii).
§3. Probleme speciale în materia realităţii legii penale române-abordare

selectivă
în finalul tratării aplicării legii penale române conform principiului realităţii, ne îndreptăm
atenţia (în mod selectiv) asupra unor aspecte/probleme speciale care se pot configura în această
materie.
a) O problemă discutabilă în raport de dispoziţiile actuale ale art. 10 CP o reprezintă (după

cum am mai relevat şi cu altă ocazie)111 lipsa includerii persoanelor juridice străine în rândul
subiecţilor activi (ai infracţiunilor comise, în afara teritoriului României, contra statului român sau
a unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române) care ar putea declanşa aplicarea legii
penale române conform principiului realităţii. Apreciem că omisiunea reprezintă o
discontinuitate/incongruenţă criticabilă prin raportare la principiul personalităţii, aducând
atingere unei simetrii fireşti (şi utile) care ar trebui să existe în reglementare.
Astfel, dacă se admite că (în mod similar cu ipoteza unui cetăţean român) o persoană juridică
română poate acţiona în străinătate (în această calitate), ocazie în care poate ajunge să fie activ
implicată în comiterea unei infracţiuni (fiind răspunzătoare penal pentru aceasta), nu reiese cu
toată claritatea de ce persoanele juridice străine nu sunt supuse unui regim asemănător (similar,
totodată, regimului instituit în privinţa persoanelor fizice cetăţeni străini sau apatrizi). Mai mult,
am arătat deja că, în aplicarea principiului teritorialităţii legii penale române, calitatea de
persoană juridică străină a infractorului (care nu poate fi teoretic exclusă ca posibilă)121 nu ar
trebui să conducă la impunitate faţă de aceasta, deoarece legea română cuprinde în art. 8 CP o
dispoziţie de aplicare generală, lipsită de instituirea oricăror excepţii (inclusiv) cu referire la
persoanele juridice străine. Prin urmare, credem că trebuie admis (cel puţin din punct de vedere
teoretic)131 că este (oricum) posibil, în anumite condiţii, în raport de reglementarea penală
actuală, a trage la răspundere penală, în România, o persoană juridică străină.
în acest context, ne apare greu de justificat de ce nu s-ar crea posibilitatea tragerii la
răspundere penală în România a unei persoane juridice străine, inclusivîn raport de ipoteza în care
aceasta ar comite în străinătate o infracţiune împotriva statului român sau a unui resortisant
român (persoană fizică sau juridică)* 141. Eventualul argument (strict pragmatic) axat pe
potenţialele dificultăţi de executare a sancţiunilor de drept penal apte a fi stabilite/ aplicate
împotriva acesteia (dificultăţi, într-adevăr, probabile - cel puţin în raport de unele
111
M.l. MICHINICI, M. DUNEA, în T. TOADER (COORD.), op cit, p. 37.
121
Am specificat deja că este posibil, legal (în abstract) şi faptic (în concret), ca o entitate colectivă cu
personalitate juridică dobândită şi recunoscută în alt stat (aşadar, o persoană juridică străină) să ajungă să acţioneze
în România în această calitate a sa. De altfel, legiuitorul penal însuşi admite, implicit, o astfel de posibilitate, din
moment ce reglementează în art. 9 CP ipoteza similară legată de posibilitatea de acţiune, în străinătate, a unei
persoane juridice române.
131
Sublinierea caracterului teoretic al raţionamentului nu o apreciem ca o constatare depreciativă, cu rol de
scădere a valorii de principiu a problemei. De altfel, nu ne apare deloc improbabil ca aceste chestiuni să ajungă la un
moment dat să ridice şi mize concrete în practica aplicării legii penale.
141
Astfel, nu ne explicăm de ce s-ar permite angajarea răspunderii penale în România a unei persoane juridice
străine, în baza principiului teritorialităţii - pentru o infracţiune comisă pe teritoriul românesc (chiar împotriva
intereselor unui stat străin sau contra unei persoane fizice sau juridice străine) -, fără a se permite însă şi angajarea
răspunderii penale în România a unei persoane juridice străine, în temeiul principiului realităţii - pentru o infracţiune
comisă de aceasta în afara României, dar contra intereselor statului român sau împotriva unei persoane fizice/
juridice române.
sancţiuni aplicabile persoanei juridice)111 ori pe aspectul că nu toate sistemele naţionale de drept
reglementează instituţia răspunderii penale a persoanei juridice nu poate susţine, obiectiv (în
opinia noastră), lipsa de simetrie a reglementării actuale. Din moment ce aceleaşi probleme pot
apărea în raport de tragerea la răspundere penală a unei persoane juridice străine în baza art. 8
CP, fără a se putea susţine însă (în opinia noastră) că,într-o atare ipoteză, s-ar exclude incidenţa
legii române (potrivit teritorialităţii), rezultă, în mod similar, că nu ar trebui ca asemenea
potenţiale probleme (cu argumentele conexe deja indicate) să excludă nici posibilitatea legală
(teoretică) de aplicare a legii române în baza principiului realităţii121.
Prin urmare, deşi nu există dubiu, delege lata, că săvârşirea unei infracţiuni (în calificarea legii
române) în străinătate contra statului român ori a unei persoanei fizice sau juridice române, de
către o persoană juridică străină, conduce la un caz de impunitate (cel puţin sub aspectul aplicării
legii penale române direct acelei persoane juridice)* 131, susţinem, ca soluţie de legeferenda
pentru modificarea acestui aspect, şi inserarea persoanelor juridice străine în sfera subiecţilor
activi ai infracţiunii care pot atrage aplicarea în spaţiu a legii penale române în baza principiului
realităţii!
b) Considerăm că (sub un anumit aspect) aprecierea critică formulată în doctrină referitor la

dispoziţiile cuprinse în art. 9 alin. (3) CP [similare, până la un punct, celor prevăzute în art. 10 alin.
(2) CP], în sensul că „introducerea normelor de procedură în acest text (aşadar, în dreptul penal
substanţial - n.n.) nu este cea mai fericită soluţie aleasă de legiuitor"141, este raportabilă şi la
condiţia de formă (cerinţa procesuală penală) impusă pentru funcţionarea principiului realităţii [în
special cu referire la prevederea din art. 10 alin. (2) teza a ll-a CP, care vizează inexistenţa unei
proceduri judiciare străine].
Astfel, se poate aprecia că prevederea legală în cauză nu reglementează cu suficientă precizie
şi minuţiozitate situaţiile la care se referă, lăsând nelămurite mai multe aspecte (importante, chiar
esenţiale). în primul rând, norma în cauză nu specifică expres care este
111
De altfel, nu înţelegem care ar constitui, neapărat, dificultatea insurmontabilă în executarea (cel puţin a) unor
sancţiuni de drept penal ce ar trebui să se poată aplica, în asemenea condiţii, unei persoane juridice străine, de către
o instanţă din ţara noastră. De pildă, amenda penală nu ar fi imposibil de executat. De ce ar fi exclusă o executare
voluntară a acesteia (dacă luăm în considerare efectele negative pe care le poate avea, pentru unele persoane
juridice, o publicitate negativă, ce ar putea deriva, în mod nedorit, din mediatizarea atitudinii de neachitare a amenzii
impuse, atunci când, într-adevăr, statul nu ar putea apela la mijloace coercitive reale/eficiente de executare)?
Totodată, nimic mai facil decât executarea (în România) a unor (anumite) pedepse complementare specifice (precum
închiderea unor puncte de lucru ori afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare) ori a unor măsuri de siguranţă
(de pildă, confiscarea specială).
[2)
Este, de altfel, un fapt evident acela că, uneori, în anumite conjuncturi particulare, diverse sancţiuni de drept
penal aplicate nu vor putea fi impuse, în concret, spre executare efectivă - însăşi reglementarea expresă a unor
instituţii confirmă acest aspect (de pildă, reglementarea instituţiei prescripţiei executării pedepsei atestă legal, drept
premisă, o asemenea realitate posibilă). Prin urmare, nu apreciem că se poate consolida o încercare de argumentare
construită în jurul ideii principale a dificultăţilor (potenţial insurmontabile) ce ar putea să apară în procesul executării
anumitor sancţiuni.
131
Desigur, nimic nu exclude posibilitatea tragerii la răspundere penală a respectivei persoane juridice în statul
pe teritoriul căruia s-a comis fapta (ori în statul căruia îi aparţine persoana juridică respectivă), dacă (bineînţeles) este
reglementată acolo răspunderea penală a persoanei juridice şi dacă este incriminată fapta comisă. în plus, fără dubiu,
legea penală română se va putea aplica, într-o atare situaţie, în baza principiului realităţii, persoanei fizice care,
acţionând în concret, a atras implicarea persoanei juridice în cauză. Aceste posibilităţi sunt totuşi (în aprecierea
noastră) insuficiente, putând genera cazuri (inechitabile) de impunitate (de exemplu: legislaţia statului terţ de
referinţă să nu incrimineze acea conduită şi/sau să nu cunoască reglementarea instituţiei răspunderii penale a
persoanei juridice, iar persoana fizică aptă de tragere la răspundere penală să nu poată fi identificată ori să decedeze
anterior condamnării definitive sau să fi acţionat cu o altă formă de vinovăţie decât aceea necesară pentru ca fapta să
îi fie imputată cu titlu de infracţiune etc.).
[41
C. VOICU, A.S. UZLĂU, R. MOROŞANU, C. GHIGHECI, op. cit., p. 23.
tipul de procedură judiciară a cărei existenţă, în statul pe teritoriul căruia a fost comisă fapta (şi cu
privire la fapta respectivă), împiedică aplicarea legii penale române. Aşadar, se poate ridica
întrebarea dacă referirea legală vizează orice procedură judiciară sau dacă se are în vedere doar
desfăşurarea unei proceduri judiciare penale[1].
în al doilea rând, se poate discuta dacă incidenţa legii române este împiedicată indiferent de
soluţia care va fi atinsa în cadrul procedurii judiciare desfăşurate în străinătate sau dacă sunt
avute în vedere numai anumite soluţii (şi anume acelea prin care - potrivit sistemului de drept
respectiv - făptuitorul ar ajunge să fie sancţionat pentru conduita pe care a manifestat-o)121. De
asemenea, discuţii pot interveni cu privire la aspectul temporal şi (prin urmare) la caracterul
definitiv (absolut) sau nedefinitiv (relativ) în cheia căruia poate şi trebuie să fie interpretată
condiţia analizată. Astfel, se justifică întrebarea dacă procedura judiciară străină, odată
desfăşurată, împiedică perpetuu aplicarea legii penale române în baza realităţii sau dacă o
blochează pe aceasta numai pe durata desfăşurării sale efective (astfel încât, odată epuizată
procedura judiciară străină, interdicţia de aplicare a legii penale române dispare)131. Considerăm
că se impune ca tuturor acestor potenţiale probleme legiuitorul să le prevadă soluţii
corespunzătoare clare. * 3
111
Problema este reală, din moment ce unele conduite incriminate de legea noastră penală nu primesc, în mod
neapărat, aceeaşi calificare şi în alte sisteme naţionale de drept. De pildă, o faptă prevăzută de legea penala în
România poate fi reglementată ca tip de ilicit administrativ (sau specific unei alte ramuri a dreptului) într-un alt stat.
în aceste condiţii, desfăşurarea unei proceduri judiciare de tip extrapenal (de exemplu, în vederea sancţionării
contravenţionale sau civile) în statul pe teritoriul căruia s-a comis fapta are competenţa de a împiedica aplicarea legii
penale române în baza realităţii? Un răspuns afirmativ s-ar putea susţine, de lege lata, în virtutea principiului in dubio
pro reo, respectiv a regulii de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Rămâne însă de
elucidat dacă o atare soluţie este echitabilă/înţeleaptă sau dacă nu s-ar impune reconsiderarea ei, de lege ferenda, în
sensul referirii normative exprese la o procedură judiciară în materie penală desfăşurată, cu privire la aceeaşi faptă (şi
la persoana care a comis-o), pe teritoriul statului terţ.
[2]
Cu aceleaşi argumente (in dubio pro reo, respectiv ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus), s-ar
putea susţine prima dintre soluţiile schiţate. Considerăm însă că o atare soluţionare ar fi inechitabilă şi propunem, de
lege ferenda, ca legiuitorul să limiteze expres incidenţa legii române, în temeiul realităţii, numai dacă procedura
judiciară desfăşurată în străinătate este penală şi conduce la sancţionarea (concretă) a celui care a comis fapta.
I3]
Pentru reţinerea acestei din urmă soluţii indicate, s-ar putea invoca un argument de interpretare gramaticală
a dispoziţiei din art. 10 alin. (2) CP, anume timpul la care este folosit verbul în construcţia normativă [se dispune: „(...)
fapta nu face obiectul (...)" (s.n.), iar nu fapta nu a făcut obiectul/fapta nu face şi nici nu a făcut obiectul]. în plus, o
interpretare sistematică a reglementărilor cuprinse în Partea generală a Codului penal dezvăluie prevederea inserată
în art. 73, care dispune computarea pedepselor şi a măsurilor preventive executate în afara ţării din durata pedepsei
aplicate (pentru aceeaşi infracţiune) în România, inclusiv în cazul în care aplicarea spaţială a legii penale române se
face potrivit principiului realităţii (reglementat în art. 10 CP). Ne întrebăm cum s-ar putea ajunge la o asemenea
computare, dacă existenţa unor proceduri judiciare desfăşurate în străinătate cu privire la respectiva fapta (proceduri
în baza cărora s-ar pune problema stabilirii, aplicării şi executării unor pedepse sau măsuri preventive) ar reprezenta
un impediment perpetuu (iar nu doar temporar, strict atât timp cât aceste proceduri sunt pendinte) în aplicarea legii
penale române conform principiului realităţii. Pentru opinii doctrinare legate (direct sau conex) de această potenţială
contradicţie, pe care o creează o anumită interpretare a prevederilor art. 10 alin. (2) teza a ll-a CP în raport de
dispoziţiile art. 73 CP, a se vedea: C. M ITRACHE , C R . M ITRACHE , op. cit., p. 115; M. U DROIU , op. cit., p. 65; FL.
S TRETEANU , D. N IŢU , op. cit., p. 188; G. A NTONIEI , op. cit., p. 382, 383; V. P ASCA , op. cit., p. 135; I. G RIGA , în G.
A NTONIEI , T. T OADER ( COORD .), op. cit., p. 129.
NU!
r=T- -Vb ------------- 6=
SE APLICĂ LEGEA PENALĂ
ROMÂNĂ ÎN TEMEIUL
PRINCIPIULUI
IN ROMANIA = TERITORIALITĂŢII
9_
UNDE S-a Comis infracţiunea? (este o infracţiune considerată
(se răspunde la
întrebarea)
ÎN AFARA ROMÂNIEI
9_
CINE a comis infracţiunea?
(se răspunde la
întrebarea) NU!
CETĂŢEANUL ROMÂN/* CETĂŢEANUL STRĂIN,
PERSOANA JURIDICĂ ROMANĂ APATRIDUL
ci i , , t
r~---> .........— i—
SE APLICĂ LEGEA
' - ÎMPOTRIVA CUI
TEMEIUL (se răspunde s-a comis infracţiunea?
PRINCIPIULUI
PERSONALITĂŢII la
/ N.___________ _________ ___ __
NU CONTEAZĂ ÎMPOTRIVA CUI S-A întrebarea)
COMIS!!!
A STAT ULUI ROMAN/ A UNUI CETĂŢEAN STRĂIN/ A

A CETĂŢEANULUI ROMÂN/ UNUI APATRID/ A UNEI
A UNEI PERSOANE JURIDICE PERSOANE JURIDICE STRĂINE
ROMÂNE
NU!
_________
SE POATE APLICA
SE APLICĂ LEGEA LEGEA PENALĂ
PENALĂ ROMÂNĂ ÎN ROMÂNĂ ÎN TEMEIUL
TEMEIUL UNUI ALT PRINCIPIU
PRINCIPIULUI (universalitatea)
REALITĂŢH
(sub unele condiţii)
Secţiunea a 5-a. Principiul universalităţii legii

penale române
§1. Principiul universalităţii legii penale române-principiu complementar
în materia aplicării legii penale în spaţiu
Ultimul principiu în ordinea de reglementare a regulilor de aplicare în spaţiu a legii penale
române, reglementat de actualele dispoziţii normative, se regăseşte în art. 11 CP, cu denumirea
marginală „Universalitatea legii penale". Prin prevederea principiului universalităţii
se stabileşte (în esenţă) că, în prezenţa unor anumite condiţii restrictive (expres prevăzute),
„Legea penală română se aplică şi altor infracţiuni decât celor prevăzute în art. săvârşite în afara
teritoriului ţării de un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, care se află de bunăvoie pe
teritoriul României
Prin această prevedere, legiuitorul penal român extinde la maximum (în mod excepţional)
sfera posibililor destinatari ai dispoziţiilor sale, asupra unor care, în mod obişnuit -
prin raportare la identitatea lor (sub aspectul cetăţeniei), la spaţiul n care săvârşesc
actele de conduită incriminate (de dispoziţii ale dreptului pena! român), respectiv la entitatea
împotriva căreia se comit respectivele fapte (state străine, cetăţeni ai unor state străine, apatrizi
sau persoane juridice străine) -, nu ar avea nicio obligaţie de cunoaştere a normelor penale din
România şi (cu atât mai puţin) de supunere faţă de dispoziţiile lor [1). Această lărgire formală a
cadrului destinatarilor legii penale române implică o asumare de către statul român a unei sfere
de competenţă penală atât de largi, încât se impune, în mod natural, necesitatea prevederii unor
condiţii mult mai restri pentru potenţiala activare a incidenţei acestui principiu (a aplicării legii
penale române în baza acestui principiu) prin comparaţie cu toate celelalte principii de aplicare în
spaţiu a legii penale române. Prin urmare, este firesc ca cerinţele legale privitoare la acest
principiu să fie mai numeroase şi mai restrictive decât în cazurile reglementate prin art. 8-10 CP,
ceea ce explică de ce el este ultimul în baza căruia s-ar putea atrage aplicarea în spaţiu a legii
penale române (pentru a fi incidenţă universalitatea legii penale, este necesar a nu se întruni
condiţiile de incidenţă a niciunui alt principiu, anterior, de aplicare în spaţiu a legii penale române,
precum şi -în plus - a se verifica întrunirea condiţiilor proprii de reţinere a acestui principiu).
Astfel, prin împrejurarea că locul săvârşirii infracţiunii nu este identificat a fi pe teritoriul
României (mai bine spus: că infracţiunea comisă nu se poate aprecia drept săvârşită pe teritoriul
României), se exclude incidenţa principiului teritorialităţii; prin aceea că persoana făptuitorului nu
este identificată drept cetăţean român/persoană juridică română, se exclude incidenţa principiului
personalităţii; prin aceea că entitatea vătămată nu este identificată a fi statul român/un cetăţean
român/o persoană juridică română, este exclusă incidenţa principiului realităţii. Din acest punct
încolo, se impune a se verifica, în plus, existenţa condiţiilor suplimentare impuse de legiuitor
pentru a se putea reţine incidenţa principiului universalităţii [prezenţa benevolă în România a
făptuitorului, precum şi una dintre situaţiile indicate la alin. (1) lit. a) sau b) al art. 11 CP şi - în
acest din urmă caz - inexistenţa situaţiilor la care se face referire în cuprinsul art. 11 alin. (2) CP].
Ca şi în cazul principiului realităţii, justificarea acestei extinderi a cadrului de jurisdicţie penală
a statului român se întemeiază (în parte) pe raţiuni de ordin pragmatic, privind auto-apârarea sa şi
a intereselor sale. Astfel, este evident faptul că autorităţile unui stat sunt interesate în a descuraja
fenomenul „importului de infracţionalitate", respectiv transformarea teritoriului naţional într-un
loc recunoscut ca spaţiu de refugiu pentru infractorii externi. Or, prin reglementarea principiului
universalităţii şi extinderea la maximum a sferei sale de competenţă penală, statul român
transmite acestor elemente străine indezirabile mesajul că nu pot lua în calcul teritoriul României
ca loc de refugiu; practic, dacă un infractor străin 111
111
De pildă, în baza acestui principiu de aplicare în spaţiu a legii noastre penale (în măsura în care se întrunesc
toate condiţiile necesare pentru aplicarea sa), este posibil a trage la răspundere penală, în România, o persoană
străină (cetăţean al unui alt stat ori apatrid) care comite în afara României (adeseori, chiar pe teritoriul statului al
cărui cetăţean este/unde domiciliază) o faptă incriminată de legea penală română, împotriva unui cetăţean al oricărui
alt stat decât România (inclusiv împotriva unui alt cetăţean al statului al cărui cetăţean este şi infractorul şi - eventual
- pe teritoriul căruia se comite fapta) sau a unui apatrid ori a unei persoane juridice care nu aparţine de statul român.
vine de bunăvoie în România, atunci statul român îşi rezervă (în anumite condiţii) dreptul de a-l
trage la răspundere penală, chiar dacă fapta comisă nu a avut niciun punct de legătură efectiv cu
teritoriul României, cu interesele acesteia ori ale cetăţenilor săi sau ale persoanelor juridice
române. în plus, o puternică justificare a prevederii acestui principiu de aplicare în spaţiu a legii
penale române este reprezentat de interesul asigurării unei cât mai eficiente cooperări judiciare
internaţionale în materie penală (asistenţa reciprocă a statelor în lupta contra flagelului
infracţional), reprezentând, totodată, un mijloc formal de asigurare a îndeplinirii anumitor
obligaţii internaţionale asumate de către statul român (cazul comiterii unei infracţiuni a cărei
reprimare România şi-a asumat obligaţia să o realizeze, respectiv ipoteza refuzului extrădării),
precum şi o modalitate de evitare a unor periculoase situaţii de impunitate (lato sensu), în
contextul unei mobilităţi transnaţionale tot mai sporite a criminalităţii şi a factorilor acesteia.
în corespondenţă cu cele precizate anterior (în analiza reglementării de lege lata a principiilor
prioritare de aplicare în spaţiu a legii penale române), punctăm (pentru identitate de raţiune)
opinia potrivit căreia referirea legală la infracţiune în cuprinsul acestor dispoziţii este excesiv de
restrictivă prin raportare la voinţa (rezonabil dedusă a) legiuitorului. Considerăm, prin urmare, că
(şi) textul art. 11 CP trebuie interpretat extensiv, raportarea considerându-se realizată, de fapt, la
conceptul d e faptă prevăzută de legea penală (faptă incriminată), iar nu neapărat la acela de
infracţiune (în raport de condiţia tipului de conduită adoptată, în străinătate, de către un străin,
contra unui stat străin/unui cetăţean al unui stat străin/unui apatrid/unei persoane juridice
străine)111.
Calificarea conduitei care, prin săvârşire, are aptitudinea de a atrage aplicarea legii penale
române în temeiul principiului universalităţii urmează a fi efectuată potrivit legislaţiei noastre [în
ipoteza indicată la art. 11 alin. (1) lit. a) CP-exclusiv potrivit legii penale române; în ipoteza
indicată la art. 11 alin. (1) lit. b) CP -şi potrivit legii penale române, dar nu numai conform
acesteia]121. Prin urmare, în raport de aplicarea în spaţiu a legii penale române conform acestui 1 2
[1)
Astfel, teoretic (cel puţin), se poate imagina o situaţie în care un ne-resortisant al statului român să comită,
în afara României, o faptă incriminată, în prezenţa tuturor condiţiilor prevăzute în art. 11 CP român, fără însă ca
respectiva conduită să poată fi calificată, pe caz concret, drept infracţiune (de pildă, ca efect al existenţei unei cauze
de neimputabilitate). Totuşi, în măsura în care prin săvârşirea acelei fapte s-ar ilustra o stare de pericol care ar putea
fi înlăturată, pentru viitor, prin dispunerea unei măsuri de siguranţă [sancţiune de drept penal care, potrivit
reglementării noastre actuale, nu este condiţionată de comiterea unei infracţiuni, ci doar de săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penala, nejustificată - art. 107 alin. (2) CP], nu vedem de ce această posibilitate ar trebui să fie
exclusă, de plano, atunci când legea penală română ar avea aplicabilitate. Ca şi în ipoteza similară vizând aplicarea
legii penale române în temeiul principiului realităţii, admitem, de la bun început, faptul că interesul practic, incidenţa
probabilă şi aptitudinea concretă de aplicare şi executare a unei măsuri de siguranţă, de către autorităţile judiciare
române, asupra unui ne-resortisant al statului român, pentru o faptă comisă în străinătate, în condiţiile indicate la art.
11 CP, sunt mult mai scăzute decât în ipotezele corespunzătoare principiilor teritorialităţii, respectiv personalităţii! Cu
toate acestea, asemenea aspecte nu ar trebui să reprezinte argumente în sine pentru renunţarea la o soluţie care se
impune din punct de vedere teoretic (ştiinţific) şi a cărei posibilitate de concretizare nu trebuie, totuşi, exclusă
aprioric (de pildă, în ipoteza aplicării principiului universalităţii legii penale române, făptuitorul ar putea fi inclusiv un
cetăţean străin - sau un apatrid - care să fie domiciliat pe teritoriul României şi care a comis o faptă incriminată pe
când se afla, ocazional, în străinătate, revenind apoi în România, unde îşi desfăşoară în mod principal viaţa; în această
situaţie, s-ar putea evidenţia un interes cât se poate de real cu privire la posibilitatea de a îi putea aplica măcar o
măsură de siguranţă pentru fapta incriminată comisă).
[2)
După cum vom dezvolta în cele ce urmează, în primul caz nu se impune verificarea dublei incriminări, drept
condiţie de aplicare a legii penale române în baza acestui principiu, pe când în a doua situaţie, aceasta este o cerinţă
implicită. în plus, pentru ipotezele corespunzătoare art. 11 alin. (1) lit. b) CP, separat de verificarea existenţei dublei
incriminări, se impun şi verificări suplimentare (în drept, respectivîn fapt) în raport de legislaţia/jurisprudenţa unui
anumit stat terţ [conform art. 11 alin. (2) CP].
principiu, condiţia dublei incriminări are un regim mixt (aspect similar, până la un punct,
reglementării vizând principiul personalităţii), fiind uneori impusă, iar alteori indiferentă 111.
Aşadar, aplicarea în spaţiu a legii penale române potrivit principiului universalităţii este o
aplicare (voit) condiţionată, subsidiară, un fel de ultimă „plasă de siguranţă" în materie de
represiune penală, pe care o reglementează legiuitorul român atât din raţiuni de ordin intern, cât
şi pentru a contribui la asigurarea unui cadru legal (general) de ordine şi de siguranţă în lume (la
efortul global de reprimare a fenomenului infracţional).
§2. Analiza principiului universalităţii legii penale

Analizând sintetic conţinutul reglementării cuprinse în art. 11 CP, se desprind condiţiile
necesare pentru activarea principiului universalităţii, ca temei de aplicare în spaţiu a legii penale
române, şi anume:
- să se comită o infracţiune (o faptă prevăzută de legea penală);
- această faptă să fie săvârşită astfel încât să nu se poată aprecia drept o infracţiune comisă
pe teritoriul României;
- subiectul activ (infractorul/făptuitorul) să fie un cetăţean străin sau un apatrid;
- subiectul pasiv (persoana vătămată) să nu fie statul român, un cetăţean român sau o
persoană juridică română (să se comită o altă infracţiune decât cele indicate în art. 10 CP);
- ulterior comiterii faptei respective, infractorul/făptuitorul să se afle de bunăvoie pe
teritoriul României;
- statul român să îşi fi asumat - printr-un tratat internaţional - obligaţia de a reprima fapta
incriminată săvârşită [art. 11 alin. (1) lit. a) CP] sau să fi refuzat să onoreze o cerere de extrădare
ori de predare a infractorului (făptuitorului) care a comis-o [art. 11 alin. (1) lit. b) CP];
- [doar în situaţia celei de-a doua ipoteze a ultimei condiţii indicate - art. 11 alin. (1) lit. b) CP]
să nu se verifice existenţa unui caz de împiedicare a tragerii la răspundere penală sau a executării
pedepsei în raport de cadrul legislativ al statului pe teritoriul căruia a fost săvârşită fapta
incriminată [art. 11 alin. (2) CP], respectiv pedeapsa aplicată în acest stat să nu fi fost deja
executată sau considerată ca executată [art. 11 alin. (3) CP].
Fără a mai insista, în acest cadru, asupra unor condiţii identice cu cele impuse pentru
aplicarea în spaţiu a legii penale române potrivit altor principii deja analizate (precum comiterea
unei infracţiuni în afara teritoriului României ori calitatea de cetăţean străin/ apatrid a
infractorului), urmează a ne opri, în continuare, doar asupra acelor condiţii specifice principiului
universalităţii.
Prima condiţie care particularizează principiul universalităţii în raport de cel mai apropiat
principiu existent faţă de acesta - şi anume principiul imediat precedent în ordinea de
reglementare: cel al realităţii* 121 - este aceea ca infracţiunea comisă să fie alta decât cele
111
După cum se va analiza în continuare, în situaţiile în care se impune întrunirea condiţiei dublei incriminări
pentru a se putea reţine incidenţa legii penale române, conform principiului universalităţii (spre deosebire de situaţia
în care se impune verificarea dublei incriminări pentru aplicarea în spaţiu a legii penale române în temeiul principiului
personalităţii), cerinţa este suplimentată prin aceea că nu se solicită numai identificarea în legea străină a unei norme
de incriminare în cuprinsul căreia să fie încadrabilă fapta concret săvârşită, ci se impun, de fapt, o dublă calificare a
faptei drept infracţiune (in concreto), precum şi o dublă aptitudine de angajare a răspunderii penale a
infractorului în considerarea acestei fapte comise (precum şi o excludere a dublei sancţionări efectiv executate sau
asimilate celei efectiv executate).
121
Reiterăm ideea potrivit căreia parcurgerea principiilor de aplicare în spaţiu a legii penale române, până la
identificarea celui în temeiul căruia se poate realiza această aplicare, constituie un proces etapizat, ce trebuie să
urmeze strict ordinea în care sunt acestea reglementate de legiuitor în Codul penal, întrunirea condiţiilor de existenţă
indicate la art. 10 CP. Această determinare, de tip negativ, a unei cerinţe necesare pentru
activarea incidenţei principiului universalităţii în aplicarea în spaţiu a legii penale române face
aparent referire {doar aparent) la tipul activităţii infracţionale comise. în realitate însă (analizând
dispoziţiile art. 10 CP, precum şi pe acelea ale celorlalte prevederi în materia aplicării în spaţiu a
legii penale române - pentru a determina din ce punct pleacă/continuă reglementarea principiului
realităţii), raportarea vizează nu tipul (genul) infracţiunii comise, ci identitatea subiecţilor pasivi ai
acesteia, calitatea persoanelor vătămatell]. Astfel, în timp ce principiul realităţii este legat de
infracţiunile comise în străinătate, de către străini, împotriva statului român, a unui cetăţean
român sau a unei persoane juridice române121, decurge că, în categoria altor infracţiuni decât cele
prevăzute la art. 10 CP[3], legiuitorul are în vedere, în cazul principiului universalităţii, infracţiunile
comise în străinătate, de către străini, asupra altor subiecţi pasivi decât statul român, cetăţenii
români şi persoanele juridice române, aşadar (per a contrario), infracţiunile îndreptate împotriva:
unui stat străin, unui cetăţean al unui stat străin, unui apatrid sau asupra unei persoane juridice
străinei
Deoarece legea nu prevede expres, reiese (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere
debemus) că este indiferent aspectul referitor la locul de rezidenţă a subiectului pasiv al
infracţiunii. Astfel, nu contează dacă cetăţeanul străin sau apatridul (care sunt victime ale faptei
incriminate săvârşite) locuieşte sau nu pe teritoriul statului în care a fost comisă infracţiunea (ei ar
putea locui pe acel teritoriu sau pe teritoriul unui alt stat - inclusiv pe teritoriul României). De
asemenea, este indiferent dacă victima are sau nu aceeaşi cetăţenie cu infractorul sau domiciliul în
acelaşi stat cu acesta, respectiv dacă fapta a fost săvârşită pe teritoriul statului unde sunt ambii
rezidenţi (în cazul în care ei sunt co-rezidenţi ai aceluiaşi stat) ori pe teritoriul unui alt stat. Practic,
toate combinaţiile posibile sunt permise de acest principiu de aplicare în spaţiu a legii penale
române (dacă se întrunesc integral condiţiile sale de reţinere), atât timp cât nu se ajunge la
întrunirea condiţiilor de incidenţă a unui alt principiu (primar/principal - în raport de
universalitate) potrivit căruia s-ar putea aplica legea penală română (art. 8-10 CP).
Condiţia referitoare la prezenţa de bunăvoie a infractorului (făptuitorului) pe teritoriul
României este o caracteristică evidentă a acestui principiu de aplicare în spaţiu a legii penale
române, particularizându-l în rândul celorlalte principii de aplicare în spaţiu, drept singurul
principiu în temeiul căruia judecata nu se poate desfăşura în contumaciel Cerinţa este firească,
deoarece reprezintă singurul aspect în considerarea căruia statul român ar avea interesul (şi
justificarea) de a-şi impune o atât de extinsă jurisdicţie penală (asupra unor ne-resortisanţi, care
nici nu au comis infracţiuni pe teritoriul său, nici împotriva sa ori a resortisanţilor săi). în afara
acestui motiv, nu ar exista nicio legitimare şi nicio motivaţie pentru statul român în a-şi
a unui principiu excluzând, automat, posibilitatea de reţinere a incidenţei oricărui principiu subsecvent. Prin urmare,
şi raporturile (relaţia) dintre principii vor fi mai strânse între cele imediat consecutive, respectiv mai îndepărtate între
cele între care se interpun (în ordinea reglementării) un alt principiu/alte principii: prin urmare, cea mai strânsă
asemănare faţă de principiul universalităţii o prezintă principiul imediat anterior, al realităţii. în acest sens, este de
observat că însuşi legiuitorul a definit o primă condiţie de incidenţă a principiului universalităţii printr-o referire
negativă la condiţiile de reţinere a principiului realităţii, şi anume comiterea altor infracţiuni decât cele indicate în
cazul acestuia din urmă (în art. 10 CP)!
[1]
în acelaşi sens, FL. STRETEANU, D. NITU, op. cit., p. 191.
[2]
Iar principiile teritorialităţii şi personalităţii reglementează ipotezele de comitere a unor infracţiuni pe
teritoriul României, respectiv în afara acestuia, dar - în acest ultim caz - de către un cetăţean român/o persoană
juridică română.
[3]
Precum şi a celor excluse - anterior - de reglementarea din art. 10 CP, şi anume infracţiunile în cazul cărora
este incident art. 8 sau art. 9 CP.
asuma o misiune globală de reprimare a fenomenului infracţional, manifestat în modalităţi care îi

sunt complet străine şi care nu afectează (direct) ordinea publică din România.
în general, prin instituirea acestei condiţii, se poate aprecia că evită activarea principiului
universalităţii, ca bază de aplicare a legii penale române, atunci când prezenţa în ţară a
făptuitorului nu ar fi una liber consimţită de către acesta, ci constrânsă saufortuită[1]. Asemenea
situaţii ar putea deriva, după caz, din ipoteze de fapt întemeiate legal121 sau, din contră, nelegale*
131 (dar, în egală măsură, constatarea acestora va reprezenta o piedică pentru aplicarea art. 11
CP).
în vederea determinării mai precise a sensului sintagmei „se află de bunăvoie pe teritoriul
României" din cuprinsul principiului universalităţii (şi a momentului în raport de care urmează a se
realiza aprecierea întrunirii sau neîntrunirii acestei condiţii de incidenţă a respectivului principiu
de aplicare în spaţiu a legii penale române), legiuitorul a venit cu o precizare expresă în cadrul legii
pentru punerea în aplicare a noului Cod penal. Astfel, potrivit art. 237 din Legea nr. 187/2012, se
dispune: „în aplicarea dispoziţiilor art. 11 din Codul penal, condiţia aflării de bunăvoie pe teritoriul
României se interpretează în sensul aflării benevole pe acest teritoriu la momentul dispunerii de
către organele judiciare a unei măsuri privative sau restrictive de libertate în considerarea
infracţiunii care atrage incidenţa principiului universalităţii". Prin urmare, dacă ulterior săvârşirii
unei infracţiuni în condiţii care ar putea atrage incidenţa legii române în baza art. 11 CP infractorul
pătrunde, benevol, pe teritoriul României, dar îl părăseşte anterior dispunerii, faţă de acesta, de
către organele judiciare române, a unor măsuri privative sau restrictive de libertate, în
considerarea infracţiunii respective, atunci condiţia aici analizată nu se va aprecia ca îndeplinită.
De observat şi împrejurarea că textul legal vizează prezenţa benevolă a infractorului pe
teritoriul (propriu-zis al) României, iar nu şi în acele locuri în care o infracţiune se consideră (doar)
săvârşită pe teritoriul României (prin asimilare-ficţiune juridică), ceea ce presupune o determinare
realizată doar prin întrebuinţarea prevederilor cuprinse în art. 8 alin. (2) CP, iar nu şi prin utilizarea
reglementării din alin. (3) al aceluiaşi articol141.
111
De pildă, prezenţa în România a unui cetăţean străin/apatrid nu se va putea considera drept liber
consimţită atunci când acesta se află aici în urma unui accident de trafic aerian sau naval (avion prăbuşit în
România/navă naufragiată în România). Doctrina menţionează faptul că „această condiţie presupune că infractorul
trebuie să fi venit de bunăvoie pe teritoriul României sau, dacă a ajuns aici în alt mod, să fi avut posibilitatea părăsirii
teritoriului şi să fi ales să rămână" - FL. S TRETEANU , D. N IŢU , op. cit., p. 191.
121
Spre exemplu, prezenţa în România a unui cetăţean străin/apatrid nu se va putea consideră drept liber
consimţită atunci când acesta se află aici în urma unei extrădări/predări de către un alt stat (prin urmare, pentru
aplicarea legii penale române în temeiul universalităţii - spre deosebire de cazul celorlalte principii de aplicare în
spaţiu -, nu se poate solicita, de către autorităţile române, extrădarea/predarea făptuitorului autorităţilor unui alt
stat, pe al cărui teritoriu a fost identificată prezenţa persoanei în cauză) sau atunci când se găseşte în custodia
autorităţilor române, în mod legal, pentru un alt motiv (de exemplu, judecarea sa/executarea unei pedepse în
considerarea unei alte fapte incriminate, faţă de care legea română este aplicabilă în temeiul unui alt principiu decât
universalitatea, dacă custodia asupra sa, în acest sens, a fost dobândită într-un mod nevoluntar din perspectiva
infractorului: extrădare/predare de către alt stat).
131
De pildă, prezenţa în România a unui cetăţean străin/apatrid nu se va putea considera drept liber
consimţită atunci când acesta se află aici în urma lipsirii sale ilegale de libertate şi a identificării sale, în această
situaţie, de către autorităţile române (care, spre exemplu, îl eliberează, dorind apoi să îl ia în custodie pentru
aplicarea art. 11 CP).
[4]
Astfel, spre exemplu, considerăm că nu se îndeplineşte condiţia în cauză atunci când infractorul ar fi
identificat la bordul unei nave/aeronave româneşti, care ar circula în afara României (dintr-un port/aeroport străin,
într-un alt port/aeroport străin), chiar dacă prezenţa sa acolo ar fi benevolă şi ulterioară momentelor indicate la art.
237 din Legea nr. 187/2012. în acelaşi sens, FL. S TRETEANU , D. N IŢU , op. cit., p. 191.
Referitor la infracţiunea comisă, se reglementează, implicit, necesitatea sau absenţa

necesităţii verificării unei condiţii suplimentare pentru atragerea incidenţei principiului
universalităţii, şi anume dubla incriminare.
a) După cum indicam şi anterior, în considerarea ipotezelor reglementate de art. 11 alin. (1)
lit. a) CP (atunci când „s-a săvârşit o infracţiune pe care statul român şi-a asumat obligaţia să o
reprime în temeiul unui tratat internaţional")111, nu se impune verificarea dublei incriminări
pentru aplicarea legii penale române în spaţiu conform principiului universalităţii. Din textul legal
reiese expres necondiţionarea, într-o atare ipoteză normativă, a aplicării legii penale române de
dubla incriminare (iar raţiunile se impun cu puterea evidenţei: statul român îşi asigură, astfel, un
cadru legal apt să îi permită aducerea la îndeplinire a obligaţiilor internaţional asumate în lupta
pentru prevenirea şi reprimarea infracţionalităţii)121. Nu apreciem a exista probleme (în raport de
această condiţie) în cazul în care persoana făptuitorului ar pătrunde pe teritoriul Românei ulterior
asumării, de către statul român, a obligaţiei internaţionale de reprimare a faptei comise de către
acesta pe teritoriul unui alt stat.
b) în considerarea ipotezelor reglementate de art. 11 alin. (1) lit. b) CP („s-a cerut extrădarea
sau predarea infractorului şi aceasta a fost refuzată"), condiţia dublei incriminări reiese implicit.
Apreciem că decurge în mod tacit (iar nu expres, precum în situaţia dispoziţiei precedente)
condiţia existenţei dublei incriminări* 131, căci, dacă fapta nu ar fi prevăzută în legea penală
română (ceea ce ar reprezenta însuşi motivul refuzului extrădării/predării)141, atunci, în pofida
acestei dispoziţii legale, judecata penală nu ar putea avea loc (căci s-ar încălca principiul
fundamental al legalităţii incriminării şi a sancţiunilor de drept penal: art. 1 şi art. 2 CP). Pe de altă
parte, dacă fapta nu ar fi incriminată în legislaţia naţională străină a statului solicitant, atunci
acesta nu ar avea temei pentru a solicita extrădarea/predarea făptuitorului (ceea ce ar constitui,
de asemenea, motivul refuzului extrădării/predării)151.
111
Spre exemplu, prin Decretul nr. 236/1950 (B. Of. nr. 110 din 2 decembrie 1950), România a aderat la
Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid-, prin Legea nr. 19/1990 (M. Of. nr. 112 din 10 octombrie
1990), România a aderat la Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante (iar prin Legea nr. 80/1994, publicată în M. Of. nr. 285 din 7 octombrie 1994, România a aderat la
Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante); prin
Decretul nr. 988/1931 (B. Of. nr. 76 din 1 aprilie 1931), România a ratificat Convenţia de la Geneva referitoare la
sclavie (din 1926), iar prin Decretul nr. 375/1957 (B. Of. nr. 33 din 9 decembrie 1975), România a ratificat Convenţia
suplimentară cu privire la abolirea sclaviei, traficului cu sclavi şi a instituţiilor şi practicilor analoge sclaviei ş.a. m .d.
pl
Ar fi absurd ca statul român să nu excludă cerinţa dublei incriminări în raport de ipoteza comiterii unor
asemenea infracţiuni (în condiţii care ar atrage jurisdicţia sa potrivit principiului universalităţii), deoarece altfel s-ar
putea ajunge la angajarea răspunderii internaţionale (de drept public) a României, determinată de prevederile
interne (de lipsa lor) din legislaţia unui alt stat (statul terţ, pe teritoriul căruia s-a comis fapta - acolo neincriminată -
de către persoana care s-a refugiat apoi în România, dacă acea faptă ar fi una dintre acelea pentru care statul român
şi-a asumat, printr-un tratat internaţional, obligaţia de reprimare).
131
în acelaşi sens, FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 193.
[41
Astfel, conform art. 24 (cu denumirea marginală „Dubla incriminare") din Legea nr. 302/2004, se dispune: „(1)
Extrădarea poate fi admisă numai dacă fapta pentru care este suspectată sau acuzată ori a fost condamnată
persoana a cărei extrădare se solicită este prevăzută ca infracţiune atât de legea statului solicitant, cât şi de legea
română (s.n.). (2) Prin derogare de la dispoziţiile alin. (1), extrădarea poate fi acordată şi dacă fapta respectivă nu este
prevăzută de legea română, dacă pentru această faptă este exclusă cerinţa dublei incriminări printr-o convenţie
internaţională la care România este parte. (3) Diferenţele existente între calificarea juridică şi denumirea dată
aceleiaşi infracţiuni de legile celor două state nu prezintă relevanţă, dacă prin convenţie internaţională sau, în lipsa
acesteia, prin declaraţie de reciprocitate nu se prevede altfel".
151
Pentru că, după cum am evidenţiat (în baza art. 24 din Legea nr. 302/2004), extrădarea/predarea urmează a
fi refuzată inclusiv pe acest motiv (lipsa dublei incriminări), apreciem că formularea din art. 11 alin. (1) lit. b) CP este
insuficient circumstanţiată, impunându-se interpretarea sa restrictivă. Astfel, în pofida caracterului generic al
prevederii legale analizate, legea penală română nu se va putea aplica (nu ar trebui să fie aplicabilă) în toate cazurile
Pentru că textul legal nu distinge, reiese că contează cine solicită extrădarea/predarea

făptuitorului. Poate fi vorba, după caz, despre însuşi statul pe al cărui teritoriu s-a comis
infracţiunea ori despre un alt subiect valid de drept internaţional public, abilitat să solicite
extrădarea (de pildă: statul al cărui cetăţean este infractorul, chiar dacă acesta a comis
infracţiunea într-un alt stat; sau statul al cărui cetăţean este persoana vătămată, chiar dacă
infracţiunea s-a comis de către un cetăţean străin, în străinătate -în raport de statul solicitant,
etc.)[11.
Se poate aprecia că prin dispoziţia cuprinsă de art. 11 alin. (1) lit. b) CP s-a dat exprimare (şi)
în dreptul penal material (general) regulii specifice din materia extrădării: aut dedere, aut iudicare
(/aut punire)l2]. Este de reţinut, aşadar, ca specific al acestei ipoteze de aplicare a principiului
universalităţii, că solicitarea de extrădare/predare a infractorului, precum şi refuzul acesteia
reprezintă condiţii esenţiale, necesare pentru ca dispoziţia din art. 11 alin. (1) lit. b) CP să devină
activă. Reiese, prin urmare, că, dacă un străin comite, în străinătate, o infracţiune dintre acelea a
căror obligaţie de reprimare nu şi-a asumat-o legiuitorul român prin convenţii internaţionale,
infracţiune care nu este nici îndreptată împotriva României, a unui cetăţean român sau a unei
persoane juridice române, după care ajunge să fie prezent de bunăvoie pe teritoriul României,
acestuia nu i se poate aplica legea penală română, în măsura în care României nu i se solicită
extrădarea sau predarea sa, pe care aceasta să le refuze (indiferent cât de gravă ar fi infracţiunea
comisă, cât de periculoasă ar fi persoana infractorului şi cât de notorie ar fi săvârşirea respectivei
fapte penale de către acesta)!
Reluând o idee deja exprimată, trebuie spus că, în ipoteza reglementată la art. 11 alin. (1) lit.
b) CP, pe lângă faptul că se impune condiţia dublei incriminări (în ciuda lipsei sale de prevedere
expresă), aceasta este chiar mai restrictiv (nuanţat) reglementată decât în ipoteza principiului
personalităţii (unde, în raport de o ipoteză anume de aplicare a acestuia, legea o prevede în mod
expres). Astfel, în cazul principiului universalităţii, potrivit art. 11 alin. (2) CP, se statuează că
„Dispoziţiile alin. (1) lit. b) nu se aplică atunci când, potrivit legii statului în care s-a săvârşit
infracţiunea, există o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea
procesului penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată
ca executată".
De observat că legiuitorul român impune, în acest caz de incidenţă a principiului
universalităţii, o verificare (de tip negativ) raportată nu la legislaţia oricărui stat care ar putea
solicita extrădarea/predarea infractorului, ci numai la legislaţia statului terţ pe al * 1 2
în care statul român refuză o cerere de extrădare/predare a unei persoane străine aflate pe teritoriul său (acuzată de
comiterea în străinătate a unei activităţi ilicite îndreptate împotriva unui stat străin, a unui cetăţean al unui stat
străin, a unui apatrid sau a unei persoane juridice străine). Dacă acea faptă nu este incriminată în România sau în
statul solicitant (ori în ambele) - tocmai acesta constituind motivul refuzului extrădării/predării atunci art. 11 [alin. (1)
lit. b)] CP nu îşi găseşte aplicarea! Prin urmare, motivele pentru core s-o refuzat extrădarea/predarea nu sunt cu totul
indiferente în ceea ce priveşte posibilitatea aplicării spaţiale a legii române conform principiului universalităţii, iar
formularea legală analizată ar trebui să cuprindă expres o referire în acest sens [considerăm chiar că ipotezele în care
se refuză extrădarea/predarea unei persoane solicitate statului român, fără ca acesta să îşi poată aplica propria lege
penală, sunt chiar mai numeroase. Astfel, de pildă, dacă motivul refuzului extrădării/ predării este acela că persoana
solicitată beneficiază în România de imunitate de jurisdicţie - a se vedea art. 19 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 302/2004 -
art. 11 CP nu va fi incident].
[1]
în sensul că poate solicita extrădarea şi un alt stat decât cel pe teritoriul căruia s-a comis fapta, a se vedea
art. 29 din Legea nr. 302/2004. A se vedea şi FL. S TRETEANU , D. N IŢU , op. cit., p. 193.
[2]
în traducere liberă: sau să fie predat, sau să fie judecat (/pedepsit). Se poate aprecia că regula este (parţial)
reglementată (şi) în art. 23 (cu denumirea marginală „Transferul procedurii penale în cazurile de refuz al extrădării")
din Legea nr. 302/2004.
cărui teritoriu s-o comis infracţiunea (chiar dacă nu acesta ar fi fost statul solicitant căruia
România i-a refuzat cererea de extrădare/predare)[1].
Prin dispoziţia în cauză se consacră, practic (în această ipoteză de incidenţă a principiului
universalităţii legii penale române), caracterul subsidiar, al aplicării acesteia
în raport de o anumită lege penală străină. Soluţia este justificată prin aceea că aplicarea legii
penale române potrivit principiului universalităţii constituie o situaţie excepţională, care împinge
la maximum limita sferei de competenţă/jurisdicţie penală a statului român, implicând potenţiale
probleme de echitate, precum şi costuri materiale care nu sunt susţinute de un interes direct
vădit. Prin urmare, ori de câte ori nu există interes/posibilitate de tragere efectivă la răspundere
penală a făptuitorului potrivit legii penale străine în principal incidente în reprimarea raportului
juridico-penal de conflict, atunci nici statul român nu înţelege să îşi exercite jurisdicţia penală
(situaţia în care, potrivit legii penale a statului în care s-a săvârşit infracţiunea, există o cauză care
împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal) [2]. Aceeaşi
soluţie atunci când, potrivit acestei legi penale străine (de referinţă), nu (mai) este posibilă
obligarea infractorului la executarea pedepse/131 (inclusiv pentru că aceasta a fost deja executată
- integral şi efectiv - sau este considerată ca executată, ca urmare a incidenţei unei instituţii de
drept penal care produce acest efect juridic141). Practic, pentru a se putea aplica legea penală
română în baza principiului universalităţii, în ipoteze încadra bile în prevederea de la art. 11 alin.
(1) b) CP, se impune verificarea atât a dublei incriminări (în raport de statul pe al cărui teritoriu s-a
săvârşit fapta penală), cât şi a posibilităţii de tragere efectivă a infractorului la răspundere penală
în acel stat, respectiv a aptitudinii concrete de a fi supus executării pedepsei corespunzătoare în
statul în cauză\
în schimb, plecând (doar) de la această ultimă ipoteză reglementată151, legiuitorul prevede în
art. 11 alin. (3) CP că, atunci „Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată 1 2 3 4 5
[1]
Facem trimitere şi în acest context (ca fiind de potenţial interes în materie) la prevederile cuprinse în art. 29
din Legea nr. 302/2004.
[2]
Potrivit legislaţiei noastre interne, asemenea situaţii sunt cele reglementate în cuprinsul art. 16 CPP (cu
referire, de pildă, la împrejurarea existenţei unor cauze de excludere a caracterului infracţional al faptei ori a unor
cauze de înlăturare a răspunderii penale pentru infracţiunea comisă).
[3]
în dreptul nostru intern, este ipoteza cauzelor de înlăturare a executării pedepsei, prevăzute în art. 160 şi art.
161 CP. Menţionăm că, în aprecierea noastră, raportarea la pedeapsa în cuprinsul art. 11 alin. (2) CP trebuie
interpretată extensiv, termenul fiind utilizat lato sensu, cu semnificaţia generică (improprie) de sancţiune de drept
penal (acoperind astfel şi ipoteza masurilor educative ori a oricăror alt fel de sancţiuni penale - sancţiuni
reprezentând consecinţe ale angajării răspunderii penale a unei persoane - care ar putea fi reglementate în vreo
legislaţie străină). Astfel, nu considerăm că ar exista raţiuni întemeiate obiectiv (rezonabile) pentru a exclude de la
prevederile acestui text infractorii minori la data comiterii infracţiunii, condamnaţi în străinătate la măsuri educative a
căror executare ar (mai) fi posibilă, potrivit legislaţiei terţe în cauză.
[4]
Spre exemplu, ca efect al împlinirii termenului de supraveghere al unei suspendări sub supraveghere a
executării pedepsei, fără ca instituţia să fi fost anulată sau revocată [art. 98 alin. (1) CP].
[5]
în sensul că dispoziţiile art. 11 alin. (3) CP urmează a fi puse în relaţie doar cu prevederile din alin. (2) al
aceluiaşi articol, a se vedea F L . S TRETEANU , D. N IŢU , op. cit., p. 194. în sens contrar, C. M ITRACHE , C R .
M ITRACHE , op. cit. (2016), p. 117. După cum ne-am mai pronunţat [a se vedea M.l. M ICHINICI , M. D UNEA , în T.
T OADER ( COORD .), op. cit., p. 42], considerăm că legătura dintre alin. (3) al art. 11 CP şi (doar) alin. (2) al articolului
[urmărind firul reglementării, legătura se realizează, astfel, faţă de dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. b) CP, dar nu şi faţă
de cele din art. 11 alin. (1) lit. a) CP] se deduce din împrejurarea că textul alin. (3) porneşte în reglementare de la
premisa unei pedepse (aplicate, dar) neexecutate integral, or, numai în alin. (2) este anterior prevăzută o situaţie
referitoare la executarea unei pedepse. în plus, după cum am fixat deja, în cazul reglementat de alin. (1) lit. a) nu se
solicită dubla incriminare, care este irelevantă. Prin urmare, indiferent că această dublă incriminare există sau nu
(aşadar, indiferent dacă există sau nu şi o hotărâre străină, definitivă, de condamnare a făptuitorului pentru fapta
astfel comisă), legea penală română se va aplica ab initio, exclusiv şi integral, în reprimarea unei infracţiuni comise în
condiţiile expres indicate la art. 11 alin. (1) lit. a) CP [iar nu prin procedeul-obligatoriu, căci formularea din alin. (3)
este imperativă - recunoaşterii hotărârii străine]. A aprecia altfel implică a admite soluţii diferite în funcţie de o
împrejurare (care, în acest context, este) irelevantă (fiind chiar expres indicată astfel de către legiuitor).
numai în parte, se procedează potrivit dispoziţiilor legale privitoare la recunoaşterea hotărârilor

străine". Trimiterea este realizată la prevederile cuprinse în Legea nr. 302/2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală, care reglementează inclusiv recunoaşterea
şi executarea hotărârilor judecătoreşti, a ordonanţelor penale şi a actelor judiciare în relaţia cu
statele terţe (Titlul V, art. 130 ş.u.). Din dispoziţiile speciale în cauză reiese, de principiu, că, în
urma parcurgerii procedurii de recunoaştere a unei hotărâri judecătoreşti (penale) străine în
România, nu se ajunge (propriu-zis) la o aplicare efectivă a legii penale române, ci la validarea
respectivei hotărâri în ordinea juridică naţională şi la conferirea de efecte corespunzătoare
acesteia. în esenţă, afirmaţia rămâne adevărată chiar şi în ipoteza în care instanţa română, odată
cu recunoaşterea hotărârii penale străine, o adaptează (sau chiar stabileşte şi aplică o pedeapsă),
date fiind anumite incongruenţe existente între dispoziţiile statuate în cuprinsul hotărârii
recunoscute şi legislaţia autohtonă (decurgând, potenţial, din deosebirile existente între sistemul
juridic românesc şi un alt sistem naţional de drept - cel în cadrul căruia s-a pronunţat hotărârea
supusă procedurii recunoaşterii în România)111.
în acest cadru, subliniem existenţa instituţiei computârii de pedeapsă, care, potrivit
reglementării din art. 73 CP, se aplică şi cu privire la pedepse şi măsuri preventive executate în
afara ţării.
Dincolo de caracterul (parţial) condiţionat/subsidiar al aplicării legii penale române în spaţiu

potrivit ipotezei normative reglementate de art. 11 alin. (1) lit. b) CP, trebuie arătat că, în cazurile
şi în măsura aplicării sale, chiar potrivit universalităţii, legea penală română este incidenţă, în
principiu, în absenţa oricărei calificări comparative care ar putea decurge din raportarea sa la
dispoziţiile vreunei legi penale străine [cu excepţiile decurgând din prevederile art. 11 alin. (2) CP şi
cele inserate în Legea nr. 302/2004 cu privire la limitele procedurii de recunoaştere a hotărârilor
judecătoreşti străine în materie penală]. Astfel, odată reţinută acţiunea art. 11 CP, este irelevant,
de exemplu, dacă legea penală română este (după caz) mai drastică ori mai puţin severă decât
legea penală străină de referinţă. Indiferent de acest aspect, ea va avea aplicare de sine
stătătoare, impunând în rezolvarea raportului penal de conflict soluţiile proprii şi atrăgând efectul
aplicării instituţiilor juridico-penale specifice pe care le reglementează (inclusiv calificarea juridică
a faptei se realizează conform legii penale române, sancţiunea abstractă este cea indicată de legea
română, eventualele cauze de reducere a pedepsei sau de nepedepsire sunt-dacă este cazul-cele
din legislaţia autohtonă, la fel ca şi eventualele cauze de agravare a răspunderii penale)* 121.
[11
Există anumite limite legal stabilite pentru cazul în care, odată cu recunoaşterea hotărârii străine, s-ar impune
o adaptare a acesteia sau chiar recurgerea la stabilirea unei pedepse de către instanţa română (care efectuează
recunoaşterea). în acest sens, a se vedea dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 302/2004 (mai ales art. 135). Astfel,
apreciem că regula în materie de recunoaştere a hotărârilor judecătoreşti străine (în materie penală) este aceea că, în
principiu, legea penală română nu se aplică propriu-zis (ci doar se recunoaşte un act jurisdicţional al unei instanţe
străine/i se conferă acestuia efect juridic în România), iar, prin excepţie de la această regulă, cazurile în care se
realizează o aplicare (într-o mai mică sau mai mare măsură) a legii penale române odată cu recunoaşterea hotărârii
străine sunt strict reglementate de legiuitor, având instituite limite precise, prezentând - aşadar - un caracter specific
prin raportare la ipotezele de aplicare obişnuită a legii penale române. Altfel spus, aplicarea excepţională a legii
penale române, care poate decurge din reţinerea incidenţei art. 11 alin. (3) CP, nu constituie un tip de aplicare plenară
a legii penale române, asemănător aplicării care ar decurge din reţinerea incidenţei art. 11 alin. (1) CP sau a altor
reglementări din materia aplicării legii penale în spaţiu.
121
De pildă, infractorul nu va putea opune (cu succes) aplicării legii penale române în temeiul art. 11 alin. (1) lit.
b) CP excepţia potrivit căreia, în alt stat (inclusiv unul mai strâns legat decât statul român de infracţiunea comisă),
pedeapsa prevăzută de legea străină pentru infracţiunea săvârşită ar fi mai puţin severă decât aceea prevăzută de
legea penală română. Atât timp cât sunt incidente prevederile art. 11 alin. (1) lit. a) sau ale art. 11 alin. (1) lit. b) CP,
fără a se verifica însă (în acest din urmă caz) ipotezele indicate în alin. (2) al articolului [sau situaţiile de limitarea
incidenţei legii penale române în cadrul recunoaşterii hotărârilor străine-în cazul reglementat de art. 11
Astfel, comparaţia cu alte legislaţii penale se efectuează, în cazul indicat la art. 11 alin. (1) lit.
b) CP, pentru a decide dacă se activează sau nu aplicarea legii penale române (sau dacă aceasta
rămâne inaplicabilă). Odată depăşită însă problema subsidiarităţii, dacă se decide că legea română
este aplicabilă, ea produce efecte similare celor pe care le-ar produce în cazul în care s-ar aplica în
baza unui alt principiu spaţial decât universalitatea, manifestându-se, în principiu, autonom în
raport de legea străină de referinţă [soluţia prezintă anumite limite, decurgând din coroborarea
prevederii din art. 11 alin. (3) CP cu dispoziţiile art. 135 din Legea nr. 302/2004][1].
Cât priveşte condiţiile de aplicare a legii penale române în baza principiului universalităţii,
similare cerinţelor aplicării acesteia şi în baza principiilor personalităţii sau realităţii, facem o
trimitere generică la prezentarea efectuată în cele ce preced în legătură cu respectivele principii.
Astfel (sintetizând), fapta incriminată trebuie săvârşită în integralitatea sa în afara teritoriului
României- mai bine spus: comiterea acesteia trebuie să aibă loc în aşa fel încât să nu poată fi
apreciată drept o infracţiune săvârşită pe teritoriul Românei (potrivit teoriei ubicuităţii, nicio parte
din actele de executare ale acesteia ori din urmarea produsă nu trebuie să fi avut loc pe teritoriul
României).
în privinţa condiţiilor referitoare la identitatea subiectului activ al infracţiunii, urmează, de
asemenea, a se stabili la ce moment se impune a se verifica prezenţa calităţii de cetăţean străin
sau apatrid-indiferent de locul de domiciliu al acestora (şi anume: doar la
momentul
comiterii infracţiunii; doar la momentul judecării cauzei; la ambele momente, deopotrivă -
variantă finală pentru care ne îndreptăm opţiunea; a se vedea argumentarea corespunzătoare
problemei similare tratate cu ocazia prezentării principiului personalităţii şi al realităţii).
Reglementarea principiului universalităţii, astfel cum a fost înfăţişată, constituie o regulă în

materie de aplicare spaţială a legii penale române, care (în mod similar cu toate celelalte ipoteze
reglementate prin principiile de aplicare în spaţiu a acestei legi) poate suferi derogări ca efect al
unor stipulaţii exprese în tratate internaţionale la care România este parte (art. 11 CP).
De principiu, excepţiile (compatibile cu principiul universalităţii) de la aplicarea în spaţiu a
legii penale române, existente şi în cazul altor principii, sunt incidente şi în raport de dispoziţiile
art. 11 CP* 1 [2].
alin. (3) CP], legea penală română se aplică plenar, în ansamblul dispoziţiilor sale specifice (proprii), indiferent de
prevederile cuprinse în vreun alt sistem naţional de drept.
[1]
Spre exemplu, să presupunem că un cetăţean al statului X comite o infracţiune în statul Y, împotriva unui
cetăţean al statului Z, după care se refugiază (benevol) în România. Dacă infracţiunea nu este una dintre acelea pe
care statul român şi-a asumat obligaţia internaţională de a le reprima, iar extrădarea făptuitorului s-a solicitat, fiind
însă refuzată, atunci urmează a se aplica legea penală română în integralitatea dispoziţiilor sale, chiar dacă acestea ar
fi mai drastice decât cele cuprinse în legislaţia statelor X, Y şi Z, sub condiţia ca în statul Y să nu existe vreo cauză
(incidenţă în speţa dată) care să împiedice tragerea la răspundere penală a infractorului ori executarea pedepsei,
respectiv ca acesta să nu fi fost deja condamnat definitiv (iar pedeapsa sa executată sau considerată ca executată). în
cazul în care infractorul a fost condamnat definitiv şi şi-a executat pedeapsa (sau aceasta este considerată executată),
atunci legea penală română nu se va putea aplica deloc. în măsura în care există o condamnare definitivă, dar
infractorul nu a executat (deloc sau parţial) pedeapsa aplicată în străinătate, atunci urmează a se proceda la
recunoaşterea hotărârii străine în România, situaţie în care legea penală română ar putea avea o anumită aplicare
(dar limitată/parţială) - potrivit art. 135 din Legea nr. 302/2004.
[2]
Spre exemplu, dacă un reprezentant al unui stat terţ, acreditat în România, părăseşte pentru o scurtă
perioadă de timp teritoriul României, fără a-şi pierde astfel statutul de reprezentant diplomatic al unui stat în
România, timp în care comite, în străinătate, o infracţiune asupra unui cetăţean străin, atunci, odată reîntors (de
bunăvoie) în România, el nu va putea fi supus aplicării legii penale române (nici dacă infracţiunea comisă este una
dintre acelea pe care statul român şi-a asumat obligaţia, prin tratate internaţionale, să le reprime, nici dacă
extrădarea sa a fost solicitată - de exemplu - de statul terţ pe teritoriul căruia a comis fapta penală, solicitare care a
fost refuzată), deoarece beneficiază de imunitate de jurisdicţie penală (în România) - ar putea fi declarat doar persona
non grota.
§3. Probleme speciale în materia universalităţii legii penale române -

abordare selectivă
în finalul tratării aplicării legii penale române conform principiului universalităţii, ne
îndreptăm atenţia (în mod selectiv) asupra unor speciale care se pot
configura în această materie.
a) Considerăm că rămâne de elucidat (şi în raport de principiul universalităţii) exact pe

ce loc (teritoriu) se va aprecia a fi comisă (şi potrivit căror criterii/pe ce temei) o infracţiune
săvârşită la bordul unei nave sau aeronave străine, pe când aceasta se afla pe teritoriul unui stat
terţ faţă de cel de apartenenţă, altul decât România, respectiv atunci când aceasta se afla
în marea liberâ/spaţiul aerian de deasupra mării libere. Aspectul poate prezenta importanţă
atunci când infracţiunea nu este una pe care statul român să îşi fi asumat, printr-un tratat
internaţional, obligaţia de a o reprima, pentru a se identifica legislaţia străină corespunzătoare în
raport de care trebuie efectuată verificarea îndeplinirii condiţiei dublei incriminări şi a condiţiilor
negative prevăzute în alin. (2) al art. 11 CP.
b) Reiterăm şi în legătură cu acest subiect critica referitoare la neindicarea persoanelor

juridice străine în rândul subiecţilor activi ai infracţiunii care pot atrage aplicarea în spaţiu a legii
penale române (şi) potrivit acestui principiu (al universalităţii). Apreciem că, dincolo de (posibilul)
interes (mult mai) scăzut sub aspect pragmatic (practic) - ceea ce, de la un anumit punct, se poate
totuşi discuta -, soluţia ar fi justă, firească şi echitabilă. Ea ar atrage o simetrie dezirabilă (şi
actualmente inexistentă, sub acest aspect) a reglementării în materie de aplicare a legii penale
române în spaţiu, satisfăcând exigenţe obiective de ordin ştiinţific/teoretic (dimensiune deloc
neglijabilă). în plus, o asemenea reglementare ar putea furniza o soluţie utilă, de rezervă, pentru
acele ipoteze posibile în care (inclusiv din perspectivă practică) s-ar putea observa interes, utilitate
şi posibilitate de valorificare a unei asemenea potenţialităţi (tragerea la răspundere penală, în
România, a unei persoane juridice străine care ar comite, în străinătate, o infracţiune îndreptată
împotriva unui alt stat, a unui cetăţean al unui alt stat, a unui apatrid ori a unei persoane juridice
străine, dacă ea ar ajunge să funcţioneze benevol, ulterior, pe teritoriul României). Lipsa unei
asemenea reglementări predispune (în abstract) statul român la situaţii în care să nu îşi poată
onora obligaţiile asumate prin convenţii internaţionale ori să nu poată contribui la acţiunile de
cooperare judiciară internaţională în vederea combaterii activităţilor infracţionale, reprezentând,
totodată, o sursă de discriminare în raport de tipul subiectului activ al infracţiunii prin comparaţie
cu alte ipoteze de aplicare a legii penale române (cum ar fi în temeiul art. 8 - teritorialitatea legii
penale).
c) Considerăm că o chestiune controversabilă în ceea ce priveşte calitatea subiecţilor pasivi ai

infracţiunii comise (în cazurile de incidenţă a principiului universalităţii) este (similar situaţiilor
corespunzătoare existente în raport de principiile personalităţii şi realităţii) cea referitoa re la
elucidarea momentului în raport de care acestora trebuie să li se probeze statutul de străini (în
raport de statul român). Variantele posibile sunt: calitatea în cauză trebuie să existe doar la
momentul comiterii faptei sau doar la data judecăţii ori la ambele momente pre-indicate.
Apreciem (în simetrie cu poziţia anterior adoptată în cazul corespunzător din materia principiilor
personalităţii şi realităţii) că această condiţie, vizând calitatea persoanei vătămate (de cetăţean al
unui stat străin, apatrid sau persoană juridică străină)111, trebuie verificată doarîn raport de
momentul comiterii infracţiunii. Dacă, ulterior, persoana vătămată
111
Nu credem că problema s-ar putea ridica în cazul în care persoana vătămată ar fi reprezentată de un stat terţ.
a dobândit cetăţenie română/personalitate juridică română, legea noastră penală va rămâne

(potenţial) aplicabilă în baza principiului universalităţii, fără a deveni incidenţă potrivit principiului
realităţii (pentru că, la respectivul moment, nu era întrunită condiţia vizând subiectul pasiv al
infracţiunii, necesară pentru a se putea face aplicarea - în condiţii mai puţin restrictive - a legii
penale române conform principiului realităţii).
d) S-ar putea discuta în ce măsură este aplicabilă dispoziţia din art. 11 alin. (1) lit. a) CP atunci
când, la momentul intrării acelui făptuitor în România, statul român nu avea încă încheiat un
asemenea tratat internaţional, pe care îl încheie însă posterior, în condiţiile în care se menţine
prezenţa benevolă în România a făptuitorului.
Pe de o parte, s-ar putea argumenta că, din moment ce textul art. 11 alin. (1) lit. a) CP nu
distinge între cele două ipoteze, nici interpretul/cel care aplică legea nu ar trebui să o facă.
Aşadar, aplicarea legii penale române ar urma să se realizeze, în această interpretare, indiferent
dacă, la data pătrunderii iniţiale pe teritoriul Românei (urmată de o şedere continuă şi benevolă
pe acest teritoriu) a făptuitorului (cetăţean străin sau apatrid), statul român avea încheiat sau nu
tratatul internaţional prin care îşi asumă reprimarea tipului de faptă pe care acesta a comis-o în
străinătate (în alte condiţii decât cele de la art. 10 CP), atât timp cât, la un anumit moment dat, se
constată că un asemenea tratat există, că România este parte la el şi că persoana în cauză se
găseşte de bunăvoie în România.
Pe de altă parte, s-ar putea considera că legea de ratificare a unui asemenea tratat, în
condiţiile indicate (făptuitorul respectiv se găseşte deja, benevol, pe teritoriul României, într-o
şedere neîntreruptă), apare - prin intermediul efectelor produse prin coroborare cu art. 11 CP-
drept o lege penală mai puţin favorabilă, care nu s-ar putea aplica retroactiv. Prin urmare,
efectele încheierii unui asemenea tratat ar urma, din acest punct de vedere, să fie aplicabile
numai făptuitorilor care ar pătrunde ulterior, de bunăvoie, pe teritoriul României, precum şi celor
care, aflându-se pe acest teritoriu la data încheierii tratatului, au părăsit apoi România, revenind
ulterior momentului de referinţă indicat (de asemenea, benevol)!
fmmmt - - - - - - - - - - fr r r ^
NU! SE APLICĂ LEGEA
TEMEIUL PRINCIPIULUI
IN ROMANIA = , TERITORIALITĂŢII
?_
UNDE s-a comis infracţiunea? (este o infracţiune considerată
(se răspunde
la întrebarea)
^ ÎN AFARA ROMÂNIEI
? - CINE a comis infracţiunea? ( DA!^
(se răspunde la /
întrebarea) V NU!
CETĂŢEANUL ROMAN/ CETĂŢEANUL STRĂIN,
PERSOANA JURIDICĂ ROMANA APATRIDUL
<■ --------- ~ . Z Z Z > cili”
------------------------ i-iin
SE APLICĂ LEGEA
DA!
TEMEIUL (se răspunde la ? - ÎMPOTRIVA
PRINCIPIULUI
PERSONALITĂŢII întrebarea) CUI s-a comis
infracţiunea?
NU CONTEAZĂ ÎMPOTRIVA CUI S-A
COMIS!!!
(român, străin, apatrid, persoană juridică
română/străină)
A STATULUI ROMAN/ A UNUI STAT STRĂIN/ A UNUI

A CETĂŢEANULUI ROMÂN/ A CETĂŢEAN STRĂIN/ A UNUI
UNEI PERSPANE JURIDICE APATRID/ A UNEI PERSOANE
ROMÂNE,-'/'* JURIDICE STRĂINE
r_îr_-/i _______ Hi-E-i / \
NU! ; SE APLICĂ LEGEA | /' \
1 PENALĂ ROMÂNĂ ÎN ■ / \
SE APLICĂ LEGEA
! TEMEIUL UNUI ! \ / TEMEIU PRINCIPIULUI
; ALT PRINCIPIU ; \ / UNIVERSALITĂŢII
(realitatea) i ________________ \ / (sub unele condiţii)
V ___________________________________________ >
Schemă generală pentru aplicarea în spaţiu a legii penale române
NU CONTEAZĂ CINE A COMIS-O!!!

SE APLICĂ LEGEA
IN ROMANIA = TEMEIUL PRINCIPIULUI
TERITORIALITĂŢII
t
?_
A
UNDE S-a comis infracţiunea? (este o infracţiune considerată
(se răspunde
la
întrebarea)
ÎN AFARA ROMÂNIEI
?_
CINE a comis infracţiunea?
(se răspunde la
întrebarea)
CETĂŢEANUL ROMAN/ PERSOANA CETĂŢEANUL STRĂIN/

JURIDICĂ ROMÂNĂ
SE APLICĂ LEGEA
APATRIDUL
1
TEMEIUL ? - ÎMPOTRIVA CUI
PRINCIPIULUI
PERSONALITĂŢII s-a comis
infracţiunea?
NU CONTEAZĂ ÎMPOTRIVA CUI S-A
COMIS!!!
(român, străin, apatrid,
persoană juridică
română/străină)
A STATULUI ROMAN/ A UNUI STAT STRĂIN/A UNUI
A CETĂŢEANULUI ROMÂN/ CETĂŢEAN STRĂIN/APATRID/
A PERSOANEI JURIDICE A UNEI PERSOANE JURIDICE
ROMÂNE l STRĂINE
SE APLICĂ LEGEA SE APLICĂ LEGEA

PENALĂ ROMÂNĂ ÎN PENALĂ ROMÂNĂ ÎN
TEMEIUL TEMEIU PRINCIPIULUI
PRINCIPIULUI UNIVERSALITĂŢII
REALITĂŢII
Secţiunea a 6-a. Generalităţi cu privire

la instituţia extrădării
în art. 14 CP (normă prin care se încheie reglementarea generală a aplicării legii penale
române în spaţiu) este inserată o dispoziţie generică, de principiu, referitoare la instituţia
extrădării.în momentul de faţă, sediul principal în care sunt dezvoltate dispoziţiile referitoare la
extrădare este situat în cadrul unui act normativ la care am mai făcut referire - Legea nr.
302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală111. Corespunzător
prevederii generice cuprinse în Codul penal (ţinând cont inclusiv de împrejurarea că dispoziţiile
din legea complinitoare au un foarte pronunţat caracter tehnico-procedural)121, optăm să nu
intrăm, în prezentul cadru, în detalii specifice unei prezentări amănunţite a materiei în cauză,
furnizând doar unele repere largi cu privire la ce reprezintă această instituţie şi la rolul pe care îl
joacă ea în ansamblul reglementării penale131.
Extrădarea reprezintă o instituţie specifică activităţii de cooperare şi asistenţă internaţională
a statelor în materie penală. Constituie un procedeu juridic (act juridic bilateral) prin care un stat
(stat solicitant) poate solicita unui alt stat (stat solicitat) predarea unei anumite persoane (care
este urmărită penal de statul solicitant, în vederea tragerii la răspundere penală ori în vederea
obligării la executarea unei sancţiuni de drept penal stabilite ca urmare a desfăşurării unei
asemenea proceduri), în măsura în care acea persoană s-a refugiat (şi este identificată) pe
teritoriul statutului solicitatul Acest din urmă stat poate, după caz, să accepte sau nu onorarea
solicitării formulate de statul solicitant (eventual, în baza unor * 2 3 4
111
în acest cadru normativ sunt reglementate mai multe instituţii care reprezintă mijloace/modalităţi
întrebuinţate în operaţiunea de cooperare judiciară internaţională în materie penală, anume (alături de extrădare):
mandatul european de arestare, transferul de proceduri în materie penală, recunoaşterea şi executarea hotărârilor
judecătoreşti străine în materie penală, transferarea persoanelor condamnate, asistenţa judiciară în materie penală
ş.a. Dispoziţii privind extrădarea pot fi identificate şi în Constituţie. Astfel, art. 19 din Legea fundamentală stipulează:
„(1) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România. (2) Prin derogare de la prevederile alineatului
(1), cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi
pe bază de reciprocitate. (3) Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale
sau în condiţii de reciprocitate. (4) Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie".
[2]
Care devansează stadiul de parcurgere iniţială a materiei dreptului penal de către studenţii din anul al ll-lea
al ciclului de studii de licenţă.
[3]
Pentru detalii suplimentare în materie de extrădare (şi nu numai-a se vedea şi materia mandatului european
de arestare), trimitem către dispoziţiile normative cuprinse în Legea nr. 302/2004 şi către unele lucrări de specialitate
care au acordat o atenţie sporită acestei părţi a materiei (recomandăm, spre exemplu, FL. S TRETEANU , D. N ITU , op.
cit., p. 194-233).
[4]
Potrivit art. 18 din Legea nr. 302/2004 (cu denumirea marginală „Persoane supuse extrădării"), se dispune
astfel: „Pot fi extrădate din România, în condiţiile prezentei legi, la cererea unui stat străin, persoanele aflate pe
teritoriul său care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni ori sunt căutate
în vederea executării unei măsuri de siguranţă, a unei pedepse sau a unei alte hotărâri a instanţei penale în statul
solicitant". Deşi apropiată ca denumire de extrădare, instituţia expulzării trebuie delimitată de aceasta, spre a nu fi
confundate. Astfel, ceea ce în doctrină poartă denumirea de expulzare reprezintă (în dreptul nostru penal actual) o
instituţie de drept penal având natura juridică de formă particulară de manifestare a unei pedepse complementare,
incidenţă pentru infractorul persoană fizică, şi anume interzicerea exercitării unor drepturi. Este vorba despre
interzicerea exerciţiului dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României-art. 66 alin. (1) lit. c) CP [instituţia purta
expres denumirea de expulzare în fosta legislaţie penală, fiind pe atunci reglementată în baza unei naturi juridice
distincte de cea actuală, respecţi \J măsură de siguranţa -art. 112 lit. e) şi art. 117 CP 1968]. Această sancţiune constă
(de lege lata) în interzicerea dreptului unei persoane (care nu are cetăţenie română) de a se afla pe teritoriul
României, pentru o perioadă cuprinsă între 1 şi 5 ani (şi îndepărtarea sa de pe teritoriul României, cu interdicţie - sub
sancţiune penală, fapta de a încălca interdicţia reprezentând infracţiunea de neexecutare a sancţiunilor penale - de a
reveni pe acest teritoriu până la încheierea termenului de executare), dacă această persoană a fost condamnată
definitiv la o pedeapsă cu închisoarea sau amenda (în cazul condamnării la detenţiune
condiţii prevăzute în legislaţie, precum şi - mai ales - în considerarea eventualului cadru normativ
internaţional la care este parte în materie de extrădare). Din perspectiva statului solicitant,
procedura de extrădare apare a fi una activă (acest stat desfăşoară demersuri specifice în vederea
obţinerii în custodie, din partea statului solicitat, a persoanei solicitate); din perspectiva statului
solicitat, procedura de extrădare apare a fi una pasivă (faţă de acest stat se desfăşoară demersuri
în vederea obţinerii extrădării persoanei solicitate, de către statul solicitant).
Dispoziţia din art. 14 CP statuează, la un maxim nivel de generalitate, cadrul de ansamblu în
care se poate manifesta instituţia extrădării, dispunând că: „(1) Extrădarea poate fi acordată sau
solicitată în temeiul unui tratat internaţional la care România este parte ori pe bază de
reciprocitate, în condiţiile legii. (2) Predarea sau extrădarea unei persoane în relaţia cu statele
membre ale Uniunii Europene se acordă sau se solicită în condiţiile legii. (3) Predarea unei
persoane către un tribunal penal internaţional se acordă în condiţiile legii". După cum se poate
observa, este un text de principiu, indicativ asupra existenţei instituţiei extrădării, care stabileşte
doar în linii generale coordonatele majore ale acestei instituţii, fără a o detalia suplimentar.
Acordarea/solicitarea extrădării în temeiul unui tratat internaţional (la care România este
parte), în condiţiile legii, reprezintă o ipoteză legală explicit indicată (care nu credem că necesită
explicaţii suplimentare)111. Referirea la acordarea/solicitarea extrădării pe bază de reciprocitate
(în condiţiile legii) vizează situaţia în care între statul solicitant şi statul solicitat nu (pre)există un
cadru convenţional (bilateral sau multilateral) încheiat în materie de extrădare, dar, cu toate
acestea, între respectivele state se poate desfăşura punctual o procedură de extrădare (în afara
unui cadru general în prealabil stabilit)* 121. Această extrădare determinată, limitată la un caz/mai
multe cazuri punctuale, izolate, se realizează în mod particularizat, de fiecare dată, în condiţii de
reciprocitate (extrădări mutuale ale unor persoane dintr-un stat în alt stat, fiecare stat urmărind
să intre în custodia unei persoane aflate pe teritoriul celuilalt stat).
De-a lungul timpului au fost identificate mai multe tipuri de sisteme de acordare a extrădării,
şi anume:
- sistemul politic (administrativ):în cadrul acestui sistem de acordare a extrădării,
verificarea întrunirii condiţiilor de acordare şi luarea deciziei de a accepta sau declina onorarea
cererii de extrădare sunt atribute ale altei puteri etatice decât aceea judecătorească (de regulă,
ele constituie atribute ale puterii executive); acest sistem este apreciat în general ca fiind înclinat
spre arbitrar (se bazează pe ideea de oportunitate a extrădării);
- sistemul jurisdicţional (judiciar): în cadrul acestui sistem, atât verificarea întrunirii
condiţiilor de acordare a extrădării, cât şi luarea deciziei de a extrăda sau nu o persoană (atunci
când condiţiile sunt apreciate ca fiind întrunite) reprezintă atributul puterii judecătoreşti (se
bazează pe ideea de legalitate a extrădării);
- sistemul mixt: în cadrul acestui sistem, verificarea întrunirii condiţiilor de acordare a
extrădării este o obligaţie trasată în sarcina puterii judecătoreşti (legalitatea extrădării), iar (dacă
sub acest prim aspect se apreciază drept prezentă posibilitatea extrădării) decizia
pe viaţă, interdicţia în cauză se poate dispune cu titlu de pedeapsă accesorie). A se vedea art. 66 alin. (1) lit. c) şi alin.
(4), art. 67 şi art. 68 CP, art. 65 alin. (2)-(4) CP, art. 563 CPP, art. 288 CP.
(1]
Desigur, legea internă va implementa şi detalia (asigura funcţionarea) dispoziţiilor convenţiei
(bi/multilaterale) de extrădare în cadrul sistemului naţional de drept al fiecărui stat parte la aceasta. România a
ratificat Convenţia europeană de extrădare (încheiată la Paris la 13 decembrie 1957), precum şi protocoalele sale
adiţionale (încheiate la Strasbourg la 15 octombrie 1975 şi la 17 martie 1978), prin Legea nr. 80/1997 (M. Of. nr. 89
din 14121mai 1997).
A se vedea art. 5 şi art. 6 din Legea nr. 302/2004.
finală este atributul unei alte puteri etatice decât cea judecătorească (de regulă, puterea
executivă) - valorificându-se astfel şi dimensiunea oportunităţii extrădării.
în momentul de faţă, sistemul adoptat de legiuitorul penal român este cel jurisdicţional/
judiciar [în acest sens sunt în primul rând dispoziţiile Legii fundamentale: a se vedea art. 19 alin.
(4) din Constituţie, potrivit căruia „Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie"; în acelaşi
sens este şi art. 37 alin. (1) din Legea nr. 302/2004].
în materia extrădării funcţionează unele reguli/principii care fundamentează reglementarea.
Caracteristic este principiul specialităţii extrădării, potrivit căruia, dacă o persoană a intrat în
custodia unui stat ca efect al extrădării sale de către un alt stat (la cererea statului solicitant),
atunci statul solicitant nu are posibilitatea de a supune respectiva persoană la tragerea la
răspundere penală ori la executarea unei sancţiuni penale stabilite pentru nicio altă infracţiune
anterioară extrădării, în afara celei/celor pentru care i-a fost admisă cererea de extrădare111.
Pentru cauze anterioare, persoana va putea fi judecată sau supusă, de către statul solicitant, la
executarea sancţiunii dispuse doarîn limita unor ipoteze expres reglementate prin lege (precum:
renunţarea la beneficiul specialităţii extrădării de către statul solicitat în procedura extrădării - cel
care a acordat extrădarea - ori nepărăsirea benevolă a teritoriului statului solicitant/rămânerea de
bunăvoie pe acest teritoriu o anumită perioadă de timp-45 de zile-după eliberarea definitivă a
celui extrădat, respectiv întoarcerea acestuia, de bunăvoie, pe acel teritoriu, ulterior părăsirii sale
în urma eliberării definitive).
S-a menţionat deja în cele ce preced (principiul universalităţii) şi un alt principiu caracteristic
extrădării, şi anume aut dedere, aut iudicare (care impune, de principiu, statului solicitat, care a
refuzat cererea de extrădare, să se asigure că în legislaţia sa internă există dispoziţii de aplicare a
propriei legi naţionale, în baza cărora să poată garanta aplicarea represiunii penale asupra
persoanei solicitate şi neextrădate, astfel încât să fie evitată apariţia unor cazuri periculoase de
impunitate).
Un alt principiu incident în materia extrădării este regula non bis in idem. Astfel, conform art.
8 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 (care are chiar această denumire marginală), „Cooperarea
judiciară internaţională nu este admisibilă dacă în România sau în orice alt stat s-a desfăşurat un
proces penal pentru aceeaşi faptă şi dacă: a) printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau
încetarea procesului penal; b) pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre definitivă de
condamnare, a fost executată sau a format obiectul unei graţieri sau amnistii, în totalitatea ei ori
asupra părţii neexecutate sau dacă s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea
aplicării pedepsei şi a expirat termenul prevăzut la art. 82 alin. (3) din Codul penal, respectiv
termenul de supraveghere prevăzut la art. 84 din Codul penal fără a interveni revocarea sau
anularea acestora"* 121.
în materia extrădării sunt stipulate o serie de interdicţii care limitează aplicarea acestui
procedeu de cooperare judiciară internaţională, în funcţie de o serie de criterii (unele ţin de
necesitatea afirmării/asigurării suveranităţii etatice, altele de imperative de echitate, altele
111
Art. 74 („Regula specialităţii") din Legea nr. 302/2004: „Persoana predată ca efect al extrădării nu va fi nici
urmărită, nici judecată, nici deţinută în vederea executării unei pedepse, nici supusă oricărei alte restricţii a libertăţii
sale individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea
121
Ca excepţii, art. 8 dispune în alin. (2) că „Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică dacă asistenţa este solicitată în
scopul revizuirii hotărârii definitive, pentru unul din motivele ca re justifică promovarea uneia din căile extraordinare
de atac prevăzute de Codul de procedură penală al României", iar în alin. (3) se stabileşte că „Dispoziţiile alin. (1) nu
se aplică în cazul în care un tratat internaţional la care România este parte conţine dispoziţii mai favorabile sub
aspectul principiului non bis in idem".
vizează aspecte de natură tehnică/pragmatică ş.a.m.d.). Spre exemplu, nu pot fi extrădate

următoarele categorii de persoane:
-ca regulă, cetăţenii proprii [art. 19 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004]111;
- persoanele care beneficiază în România de imunitate de jurisdicţie [art. 19 alin. (1) lit. c) din
Legea nr. 302/2004];
-în anumite condiţii, solicitanţii de azil, beneficiarii statutului de refugiat sau ai protecţiei
subsidiare in România [art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004]121;
-în anumite limite (cele ale imunităţilor specifice acordate prin convenţii internaţionale),
persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca suspecţi, persoane vătămate, părţi,
martori sau experţi ori interpreţi în faţa unei autorităţi judiciare române solicitante [art. 19 alin.
(1) lit. d) din Legea nr. 302/2004].
Totodată, există o serie de impedimente ale extrădării care ţin de alte motive decât
calitatea/identitatea persoanei a cărei extrădare se solicită. Acestea se împart, potrivit legii, în
motive obligatorii şi motive opţionale de refuzare a acordării extrădării. Printre motivele
obligatorii pot fi enumerate (conform art. 21 din Legea nr. 302/2004):
- nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil;
- există motive serioase pentru a se considera că extrădarea urmăreşte o sancţionare pentru
motive de ordin discriminatoriu (rasă, religie, opinie politică etc.) sau că asemenea motive vor
putea agrava situaţia persoanei a cărei extrădare s-a solicitat;
- infracţiunea în vederea reprimării căreia se solicită extrădarea este o infracţiune
politicăli] etc.
Ca motive opţionale pentru refuzarea extrădării, în art. 22 din Legea nr. 302/2004 sunt
indicate: situaţia în care fapta care motivează cererea obiectul unui proces penal în curs
sau atunci când această faptă poate face obiectul unui proces penal în România; respectiv dacă
predarea persoanei în cauză este susceptibilă să aibă consecinţe de o gravitate deosebită pentru
ea, în special din cauza vârstei sau a stării sale de sănătate (acesta poate fi şi motiv pentru
amânarea extrădării).
Mai sunt prevăzute şi alte impedimente la extrădare. De pildă, nu pot fi extrădate persoane
care riscă să fie condamnate/sunt condamnate în străinătate la pedeapsa capitală (pedeapsa cu
moartea), decât dacă statul solicitant oferă asigurări apreciate ca suficiente că o atare pedeapsă
nu se va dispune/aplica/executa în respectivul caz concret (art. 27 din Legea nr. 302/2004). De
asemenea, pentru a opera extrădarea, este necesar ca fapta comisă să depăşească un prag minim
de gravitate, reflectat fie în pedeapsa abstractă prevăzută de legile română şi străină în cauză
(minimum un an închisoare)141-în cazul solicitării extrădării 1 * 3 4 * * * *
[1]
Legea prevede şi excepţii, potrivit dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 302/2004 (de pildă, dacă persoana a cărei
extrădare este solicitată este nu doar cetăţean român, ci - având dublă cetăţenie - este şi cetăţean al statului
solicitant sau dacă domiciliază pe teritoriul acelui stat etc.).
[21
Potrivit legii, interdicţia este instituită „în cazurile în care extrădarea ar avea loc în ţara de origine sau în orice
alt stat în care viaţa ori libertatea acestora ar fi pusă în pericol sau în care ar fi supuşi la tortură, tratamente inumane
şi degradante". Per o contrario, dacă se ridică problema extrădării unei asemenea persoane, dar nu în statul de
origine, nici într-un stat unde ar fi astfel periclitată, reiese că extrădarea ar putea fi totuşi admisă.
[3]
Pentru semnificaţia noţiunii de infracţiune politica, a se vedea, în continuare, materia clasificării
infracţiunilor; potrivit legii, se indică expres tipurile de infracţiuni care nu sunt apreciate a fi infracţiuni politice - art.
21 alin. (2) din Legea nr. 302/2004. în doctrină, a se consulta F L . S TRETEANU , D. N IŢU , op. cit., p. 201-203.
[4]
Este de evidenţiat faptul că dispoziţia astfel avută în vedere reprezintă un caz rar, în care, prin raportare
expresă, legiuitorul are în vedere, în legătură cu pedeapsa abstractă (prevăzută de lege) care condiţionează incidenţa
unei anumite instituţii penale, minimul special al pedepsei legale, iar nu maximul special al acesteia (la care, ca
regulă, se apreciază în mod obişnuit că s-a realizat referirea, dacă norma nu indică explicit/expres nimic contrar-
precum în cazul de faţă).
pentru supunerea la judecată fie în pedeapsa concret aplicată de instanţă (minimum 4 luni
închisoare) - în cazul solicitării extrădării pentru supunerea la executarea pedepsei (art. 26 din
Legea nr. 302/2004). Dacă infracţiunea este una dintre cele care se pot urmări penal numai la
plângerea prealabilă formulată de către persoana vătămată (atât potrivit legislaţiei române, cât şi
legii străine de referinţă), iar această persoană vătămată se opune extrădării, sau dacă s-a
împlinit, în oricare dintre cele două state, termenul de prescripţie (a răspunderii penale sau, după
caz, a executării pedepsei), atunci extrădarea nu se poate acorda (art. 30 şi art. 33 din acelaşi act
normativ) ş.a.
Toate aspectele ante-indicate reprezintă dreptul român (intern) comun în materie de
extrădare, aplicându-se ori de câte ori nu există prevederi derogatorii exprese. Astfel, spre
exemplu, în raport cu statele membre ale Uniunii Europene, sunt implementate forme specifice de
cooperare judiciară legate de instituţia extrădării, anume: extrădarea simplificată (a se vedea
Capitolul IV din Titlul II al Legii nr. 302/2004, art. 78-83), respectiv de arestare (Titlul III din aceeaşi
lege, art. 84 ş.u.)111.
Secţiunea a 7-a. Extrase de practica relevantă (obligatorie)

în materia aplicării legii penale române în spaţiu
Decizii pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca hotărâri prealabile pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală
unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Harghita,
prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a
chestiunii de drept vizând aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) CP cu privire la hotărârile de
condamnare pronunţate de un alt stat faţă de cetăţeni români aflaţi în executarea acelei pedepse
pe teritoriul României şi a stabilit:
„Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, privitoare la legea mai favorabilă după judecarea
definitivă a cauzei, sunt aplicabile şi cu privire la hotărârea de condamnare pronunţată de un alt
stat faţă de cetăţenii români, dacă aceasta a fost recunoscută în procedura reglementată de
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare".
Timişoara, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de
principiu a chestiunii de drept dacă, „în interpretarea şi aplicarea art. 17 din Decizia-cadru
2008/909/JAI din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în
111
începând cu 1 ianuarie 2007, în relaţia cu celelalte state membre ale Uniunii Europene, dispoziţiile legale
române privind extrădarea au fost înlocuite de prevederile Deciziei-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 (privind
mandatul european de arestare şi procedurile de predareîntre statele membre ale Uniunii Europene), transpusă în
dreptul nostru intern prin Titlul III din Legea nr. 302/2004. Cât priveşte predarea către un tribunal penal internaţional,
în legea internă trebuie transpuse condiţiile din tratatul multilateral în baza căruia s-a constituit/este recunoscută/
funcţionează instanţa în cauză (printre care şi acelea legate de predarea unor persoane către aceasta). A se vedea, de
pildă, dispoziţiile din Capitolul IX privind cooperarea internaţională şi asistenţa judiciară din Statutul Curţii Penale
Internaţionale de la Haga, încheiat la Roma în 1998, ratificat de România prin Legea nr. 111/2002 (M. Of. nr. 211 din
28 martie 2002).
121
M. Of. nr. 505 din 8 iulie 2014.
131
M. Of. nr. 455 din 24 iunie 2015.
cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de
libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană şi a art. 144 alin. (1) din Legea nr.
302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, după transferarea persoanei
condamnate în străinătate, în vederea continuării executării pedepsei în România, perioada
considerată ca executată de statul de condamnare (pe baza muncii prestate şi a bunei conduite)
trebuie avută în vedere de statul de executare? în caz afirmativ, perioada considerată ca
executată de statul de condamnare trebuie scăzută din pedeapsa ce se execută sau trebuie
recunoscută ca parte din durata pedepsei ce poate fi considerată ca executată pe baza muncii
prestate, în sensul art. 100 din noul Cod penal (art. 59 din vechiul Cod penal)?", şi a stabilit: „După
transferarea persoanei condamnate de autorităţile judiciare străine, în vederea continuării
executării pedepsei în România, durata de pedeapsă considerată ca executată de statul de
condamnare pe baza muncii prestate şi a bunei conduite, acordată ca beneficiu în favoarea
persoanei condamnate, de autoritatea judiciară străină, nu trebuie scăzută din pedeapsa ce se
execută în România".
Materiale auxiliare de lucru în studiul aplicării
legii penaie în timp şi în spaţiu
1. întrebări tip „grilă" (sunt posibile toate combinaţiile: nicio variantă corectă; toate
variantele corecte; unele variante corecte şi altele incorecte)
1.Noţiunea de lege penală:

a) poate fi utilizată doar pentru descrierea Codului penal;
b) se referă strict şi exclusiv la dispoziţiile normative de tip penal cuprinse în acea categorie
de acte normative (edictate de către Parlament) denumite propriu-zis astfel („lege");
c) acoperă inclusiv referirile la cutumă şi/sau doctrină;
d) se referă, latosensu, la orice dispoziţie care prezintă caracter penal, cuprinsă în oricare
dintre tipurile de acte normative care pot constitui, în mod valid, izvoare de drept penal.
2. Reprezintă un izvor valid de drept penal:

a) o lege ordinară extrapenală (lege extrapenală adoptată potrivit procedurii
corespunzătoare adoptării legilor ordinare), care reglementează un domeniu propriu de activitate
(domeniu pentru care este suficientă reglementarea prin lege ordinară), dacă s-ar regăsi în
aceasta şi unele norme penale (de incriminare a unor fapte care aduc atingere normalei
desfăşurări a obiectului de activitate în principal reglementat prin respectivul act normativ);
b) o ordonanţă (simplă) a Guvernului;
c) o lege de rang organic sau superior acestuia (constituţională);
d) o ordonanţă de urgenţă a Guvernului.
3. Pot fi apreciate ca reprezentând principii de aplicare (în timp/spaţiu) a legii penale:

a) infracţiunea, răspunderea penală, pedeapsa (sancţiunile de drept penal);
b) principiul ubicuităţii;
c) principiul, denumit uneori în doctrină, al „cetăţeniei active";
d) principiul legalităţii incriminării.
4. Fac parte efectiv (propriu-zis) din teritoriul României:

a) întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontierele de stat ale României;
b) navele aflate sub pavilion românesc, precum şi aeronavele înmatriculate în România;
c) sediile reprezentanţelor diplomatice acreditate în România;
d) subsolul corespunzător întinderii de pământ şi apelor cuprinse între frontierele de stat ale
României, precum şi solul, subsolul şi coloana de apă a mării teritoriale a statului român şi coloana
de aer de deasupra mării teritoriale a României. 5 * * *
5. Legea penală română este aplicabilă, în baza principiului teritorialităţii, de exemplu:

a) atunci când se comite infracţiunea (continuă) de lipsire de libertate în mod ilegal (art. 205
CP), care debutează în România (prin răpirea victimei), desfăşurându-se apoi (ca efect al tranzitării
victimei) în Republica Moldova, Ucraina şi Rusia;
b) dacă victima este împuşcată în timp ce călătorea cu trenul din Republica Moldova înspre
România, atunci când acţiunea ilicită a avut loc pe când trenul se afla pe teritoriul
Republicii Moldova, iar decesul victimei a survenit în România;
c) atunci când fapta penală este comisă în România de către un turist, cetăţean al SUA, dar
numai dacă există dublă incriminare;
d) dacă infracţiunea este comisă în sediul ambasadei României din Argentina.
6. Legea penală română este aplicabilă în baza principiului:

a) personalităţii, atunci când un cetăţean român începe să comită în Austria infracţiunea
(continuă) de conducere fără permis de conducere (art. 335 CP), tranzitând apoi prin Ungaria,
România, pentru a se opri în Bulgaria (unde a vândut autoturismul);
b) realităţii, dacă victima (de cetăţenie română) este împuşcată şi decedează în timp ce
călătorea cu un avion al companiei Tarom, dinspre Turcia înspre România, dacă, la ambele
momente, aeronava se afla deasupra Bulgariei;
c) teritorialităţii, atunci când fapta de bigamie (art. 376 CP) este comisă pe teritoriul
României, prin încheierea unei noi căsătorii de către o persoană deja căsătorită, anterior, cu o
terţă persoană, dacă făptuitorul este un cetăţean străin, resortisant al unui stat arab în care
poligamia este permisă;
d) personalităţii, atunci când infracţiunea de lovire ar fi comisă de către ambasadorul
României într-un stat terţ, asupra unui membru al personalului ambasadei, pe când ambii se
găseau la post.
7. Legea penală română este aplicabilă în baza principiului:

a) personalităţii, atunci când un cetăţean român stabilit în statul Papua Noua Guinee comite
asupra copilului său infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului (art. 197 CP), victima
(copilul în vârstă de 16 ani al infractorului) având, de asemenea, cetăţenie română, în condiţiile în
care (pentru soluţionarea acestei grile) presupunem că această faptă nu este incriminată în Papua
Noua Guinee;
b) legii penale mai favorabile (stricto sensu), atunci când fapta, incriminată de legea veche (în
vigoare la comiterea faptei), nu mai este incriminată în legea nouă, aflată în vigoare la momentul
judecăţii;
c) ubicuităţii, atunci când infracţiunea săvârşită a început a fi executată pe teritoriul Bulgariei,
continuând apoi să fie comisă şi în România, unde s-a şi produs rezultatul acesteia;
d) extraactivităţii, în ipoteza în care se stabileşte că aceasta urmează a acţiona cu titlu de lege
de dezincriminare.
8. în cazul infracţiunilor continue, continuate sau de obicei, momentul în raport de care se

determină legea aplicabilă (în cazul în care a existat o succesiune normativă între data debutului
activităţii infracţionale şi momentul epuizării acesteia) este:
a) momentul trimiterii în judecată a inculpatului;
b) momentul începerii actului de executare a infracţiunii;
c) data când ia sfârşit acţiunea sau data când are loc ultimul act de executare;
d) oricare dintre variantele expuse mai sus, în funcţie de legea care apare ca fiind mai
favorabilă inculpatului. 9 * * *
9. în materia aplicării legii penale în timp:

a) în doctrina şi în jurisprudenţa obligatorie iniţială, apărute după intrarea în vigoare a
Codului penal actual, conceptul de lex tertia a fost parţial contestat, afirmându-se - potrivit
unui punct de vedere - că acesta ar trebui abandonat, astfel încât să fie posibilă combinarea
dispoziţiilor mai favorabile din acte normative succesive;
b) în doctrina şi în jurisprudenţa obligatorie apărute imediat după intrarea în vigoare a

Codului penal actual a existat un consens general referitor la aplicarea legii penale mai favorabile
conform procedeului denumit „pe instituţii autonome";
c) în doctrina şi în jurisprudenţa obligatorie apărute imediat după intrarea în vigoare a
Codului penal actual a existat un consens general referitor la aplicarea legii penale mai favorabile
conform procedeului denumit „aplicare globală";
d) în momentul de faţă este obligatorie aplicarea legii penale mai favorabile doar potrivit
unei interpretări stricte a interdicţiei de a crea tertia.
10. Principiul mitior lex:

a) include -în sens restrâns - şi ipotezele de aplicare retroactivă a legii de dezincriminare;
b) cunoaşte atât o ipoteză de aplicare antecondamnatorie, cât şi una de aplicare
postcondamnatorie;
c) are reglementate, de lege lata,două variante de aplicare pentru ipoteza succesiunii de legi
după condamnarea definitivă: o aplicare obligatorie şi una facultativă;
d) se poate manifesta - în cazul în care legile s-au succedat înainte de condamnarea
definitivă - sub oricare formă care se integrează în conceptul de ,dar nu se
mai poate manifesta decât sub forma retroactivităţii, atunci când succesiunea legilor apare după
condamnarea definitivă.

a) principiul de bază - al activităţii - presupune aplicarea legii tuturor faptelor comise de la
data intrării acesteia în vigoare (adică momentul publicării în Monitorul Oficial) şi până la data
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare;
b) se apreciază că legea penală mai favorabilă intervenită înainte de condamnarea definitivă
poate fi ori retroactivă, ori ultraactivă, în timp ce legea penală mai favorabilă intervenită după
condamnarea definitivă poate fi doar retroactivă;
c) ultraactivitatea legii temporare se impune cu prioritate faţă de aplicarea retroactivă a legii
penale mai favorabile;
d) dacă a rămas definitivă o hotărâre de condamnare la o pedeapsă cu închisoarea, iar legea
nouă prevede, pentru aceeaşi faptă, pedeapsa închisorii între aceleaşi limite ca cele din legea
veche, dar adaugă ca alternativă la aceasta şi posibilitatea pedepsirii cu amenda (sancţiune
alternativă), atunci legea nouă se va aplica obligatoriu cu titlu de lege mai favorabilă.

a) aplicarea legii penale mai favorabile se poate efectua, anterior unei hotărâri definitive, în
considerarea mai multor criterii decât acelea care sunt reglementate pentru ipoteza succesiunii
de legi intervenite posterior pronunţării unei hotărâri definitive;
b) legea în vigoare la momentul consumării unei infracţiuni continue nu se poate aplica în
calitate de lege mai favorabilă atunci când la data epuizării este deja în vigoare o altă lege, chiar
mai severă decât prima;
c) principiul neretroactivităţii legii este absolut;
d) aplicarea legii penale mai favorabile anterior unei hotărâri definitive este o aplicare
obligatorie, iar nu facultativă. 13 * *

a) doctrina susţine soluţia normativă expresă potrivit căreia aplicarea legii reprezintă un
domeniu care se poate manifesta doar cronologic şi spaţial (timpul şi spaţiul fiind unicele
coordonate de interes în privinţa aplicării legii penale);
b) principiul aplicării legii penale mai favorabile poate fi extins, pe baza argumentului a pari
(identitatea de raţiune), de la statutul de regulă de aplicare a legii penale în timp, şi la statutul de
regulă de aplicare a legii penale în spaţiu;
c) cu incidenţă în materia aplicării legii penale române în spaţiu există o instituţie numită
computare de pedeapsă, care are meritul de a minimaliza efectele inechitabile ale înfrângerii
principiului non bis in idem, apărute ca efect al confruntării acestuia cu principiul suveranităţii
statelor;
d) în momentul de faţă este posibilă aplicarea legii penale mai favorabile potrivit sistemului
„instituţiilor autonome".

a) în sistemul juridic român actual nu se poate considera că există izvoare jurisprudenţiale
obligatorii;
b) dacă un cetăţean străin comite o infracţiune în România, legea penală română i se va
aplica numai dacă nu este mai favorabilă propria sa lege penală (legea penală a statului a cărui
cetăţenie o are infractorul);
c) dacă o persoană a fost condamnată definitiv la o pedeapsă de 5 ani închisoare, pentru
comiterea unei infracţiuni pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea de la 2 la 7 ani,
iar în timpul executării acestei pedepse intră în vigoare o nouă lege penală, potrivit căreia
pedeapsa pentru tipul de infracţiune comisă (şi de către cel condamnat) urmează a fi închisoarea
de la 1 la 7 ani, ne găsim într-o situaţie de aplicare (obligatorie) a legii noi mai favorabile, ulterior
pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare;
d) o lege interpretativă retroactivează, chiar în măsura în care nu reprezintă o lege (penală)
mai favorabilă.
15. în materia aplicării legii penale:

a) imunitatea de jurisdicţie constituie excepţie doar de la principiul teritorialităţii, dar nu şi de
la celelalte principii de aplicare în spaţiu;
b) legea penală temporară nu s-ar putea aplica retroactiv nici dacă s-ar dovedi a fi o lege mai
favorabilă decât precedenta, ea putându-se aplica doar ultraactiv;
c) este posibilă apariţia unor situaţii în care aplicarea legii române în spaţiu să fie incidenţă în
baza mai multor principii legal reglementate, deodată (cumulativ);
d) în spaţiu, judecata se poate efectua întotdeauna (şi) în contumacie. 16
16. în reglementarea aplicării legii penale române:

a) singurii vectori avuţi în vedere de către legiuitor sunt timpul şi spaţiul;
b) cel care face aplicarea legii trebuie să opteze ori pentru aplicarea în timp, ori pentru
aplicarea în spaţiu, nefiind posibilă reţinerea incidenţei cumulative a unui principiu de aplicare în
timp şi a unuia de aplicare în spaţiu, în raport de una şi aceeaşi cauză penală;
c) legiuitorul a optat pentru teoria ubicuităţii, în ceea ce priveşte identificarea locului
săvârşirii infracţiunii, respectiv pentru teoria acţiunii, în ceea ce priveşte identificarea momentului
săvârşirii infracţiunii;
d) potrivit actualelor prevederi în materie de aplicare în spaţiu, referitor la principiile
personalităţii, respectiv realităţii, s-ar putea identifica un anumit tip de situaţii în care legea
penală română s-ar putea aplica atunci când infractorul ar fi cetăţean străin sau apatrid, dar nu şi
atunci când ar fi cetăţean român.
17. Referitor la dezincriminare:

a) legea de dezincriminare se identifică, de lege lato, doar potrivit modelului de apreciere in
concreto (cazurile de dezincriminare indicate potrivit modelului de apreciere in abstracto fiind
excluse - prin urmare, se apreciază că acest model nu poate indica, în mod valabil, o lege ca având
caracter dezincriminator);
b) aceasta poate fi (de lege lata) totală sau doar parţială;
c) aceasta poate avea (de lege lata) doar surse legislative, iar nu şi de vreun alt tip
(jurisprudenţial);
d) dacă intervine în faza de judecată, atrage soluţia procesuală a încetării procesului penal.
18. Ultraactivitatea legii penale temporare:

a) reprezintă singurul tip posibil de aplicare ultraactivă a unei legi penale;
b) se impune în faţa aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (stricto sensu) - soluţie
necontroversată;
c) se impune în faţa aplicării retroactive a legii de dezincriminare - soluţie controversată;
d) este singurul tip de aplicare temporală pe care îl poate cunoaşte o lege temporară, aceasta
neputându-se aplica niciodată nici în baza activităţii, precum nici în baza retroactivităţii.
19. Presupunem următoarea situaţie de fapt:

a) X, cetăţean din SUA, care a comis în acel stat un omor asupra unei persoane având aceeaşi
cetăţenie, supravieţuieşte unui accident de trafic aerian produs deasupra teritoriului României, pe
când circula cu o aeronavă cubaneză înspre Rusia; în timp ce i se acordă îngrijiri într-o unitate
sanitară din România, este posibil a fi demarate procedurile de tragere a acestuia la răspundere
penală, de către autorităţile judiciare române, ca efect al refuzului unei cereri de extrădare
formulate de SUA (pe motiv că infractorul riscă aplicarea pedepsei cu moartea în SUA);
b) M a fost condamnat definitiv la o pedeapsă de 3 luni închisoare, în considerarea săvârşirii
unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de o lună la 6 luni; în timpul
executării pedepsei, intervine o modificare legislativă, potrivit căreia pentru aceeaşi infracţiune
pedeapsa abstractă devine închisoarea de la o lună la 4 luni, alternativ cu amenda; în acest caz, lui
M i se poate aplica legea nouă, cu titlu de lege penală mai favorabilă;
c) Z, cetăţean din Bulgaria, comite o infracţiune de viol asupra lui W, cetăţean român, pe
când ambii se aflau la bordul unei nave comerciale aflate în trecere prin marea teritorială a
Românei; în acest caz, legea penală română are aplicare potrivit principiului realităţii;
d) B, cetăţean român, comite în străinătate o faptă calificată drept infracţiune în România (nu
şi în statul pe al cărui teritoriu o comite), dar reuşeşte să renunţe la cetăţenia română înainte de a
se descoperi săvârşirea ei; după acest moment, tragerea sa la răspundere penală în România nu
mai este posibilă potrivit principiului personalităţii.
II. Subiecte tip „afirmaţie" (indicaţi valoarea de adevăr a următoarelor afirmaţii,

argumentând răspunsul): 1
1. Dacă intervine o modificare a legii penale între data consumării şi data epuizării unei
infracţiuni continue, la momentul judecăţii, infractorul are dreptul de a i se aplica legea penală
mai favorabilă (comparându-se legea în vigoare la momentul consumării cu cea în vigoare la data
epuizării).
2. Dacă un cetăţean din Arabia Saudită (stat în care poligamia este permisă), aflat la studii în
România, se căsătoreşte aici cu o româncă, deşi era anterior căsătorit în Arabia Saudită (căsătorie
valabil încheiată şi nedesfăcută), nu poate fi tras la răspundere penală pentru comiterea faptei
incriminate de art. 376 CP, deoarece statutul său personal îi permite bigamia, spre deosebire de
statutul juridic personal al unui cetăţean român.
3. Numărul criteriilor după care poate fi apreciat caracterul mai favorabil al unei legi, în cazul
unei succesiuni de legi anterioare pronunţării unei condamnări definitive, este superior celui al
criteriilor după care se poate realiza aceeaşi operaţiune în raport de o succesiune de legi apărută
după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare.
4. Imunitatea de jurisdicţie reprezintă o excepţie doar de la aplicarea legii penale române în
spaţiu potrivit principiului teritorialităţii, iar nu şi de la aplicarea acesteia potrivit altor principii de
aplicare în spaţiu.
5. Se pot înscrie norme de incriminare, după caz, în diferite tipuri de acte normative, precum:
legi (indiferent de procedura de adoptare a acestora); ordonanţe ale Guvernului; tratate
internaţionale la care statul român a fost sau a devenit parte.
6. în anumite condiţii, legiuitorul român permite tragerea la răspundere penală, în România
(prin aplicarea legii penale române), spre exemplu, a unui cetăţean mexican care ar comite în
Spania o infracţiune de viol asupra unei victime de cetăţenie senegaleză.
7. Ultraactivitatea legii penale poate fi întâlnită şi în ale situaţii decât acelea legate de
acţiunea unei legi temporare.
8. Teoria ubicuităţii nu reprezintă un principiu de aplicare a legii penale române în spaţiu, ci
un criteriu întrebuinţat pentru a se determina dacă legea penală (în cazul nostru, legea penală
română) se va aplica fie potrivit principiului teritorialităţii, fie potrivit vreunuia dintre celelalte
principii prevăzute de lege (în condiţiile întrunirii tuturor condiţiilor normativ indicate).
9. în doctrina şi în jurisprudenţa obligatorie a fost utilizat, un timp, conceptul de „aplicare a
legii penale mai favorabile pe instituţii autonome", dar în prezent acesta nu mai poate fi aşezat la
baza aplicării legii penale în timp, fiind obligatorie o interpretare restrictivă a conceptului de lex
tertia (ceea ce implică o aplicare globală a legii penale mai favorabile).
10. Principiul personalităţii constituie un principiu fundamental al dreptului penal, excluzând
(de exemplu) răspunderea penală a părinţilor unui minor nerăspunzător penal (toţi cetăţeni
români), în ipoteza în care respectivul minor ar comite în străinătate o faptă prevăzută de legea
penală română şi sancţionată de către aceasta cu pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani (cerinţă
în vederea verificării căreia interesează minimul special al pedepsei abstracte).
11. Dubla incriminare constituie o cerinţă expresă necesară pentru aplicarea legii penale
române în spaţiu potrivit unei ipoteze a principiului personalităţii, fiind, totodată, implicit
solicitată pentru a permite aplicarea legii penale române în spaţiu potrivit unei ipoteze de
incidenţă a principiului universalităţii.
12. Există mai multe criterii de determinare a caracterului mai favorabil al unei legi, în cazul
unei succesiuni de legi penale survenite de la data săvârşirii infracţiunii şi până la judecarea
definitivă a persoanei care a comis-o.
13. Principiile aplicării în timp, respectivîn spaţiu a legii penale române nu sunt aplicabile
cumulativ, neputând coexista (ori se reţine incidenţa unui principiu de aplicare în timp, ori a unuia
de aplicare în spaţiu).
14. Presupunând că un cetăţean mexican loveşte, în India, un român, provocându-i leziuni

care au necesitat 50 de zile de îngrijiri medicale pentru recuperarea integrităţii corporale, este
posibilă tragerea sa la răspundere penală în România (în temeiul legii penale române), chiar dacă
acesta ar rămâne în India şi nu ar veni de bunăvoie în România (iar India nu ar accepta o cerere de
extrădare adresată de statul român).
15. Retroactivitatea legii penale poate fi întâlnită şi în ale situaţii decât acelea legate de
acţiunea unei legi de dezincriminare.
16. în Codul penal român se optează pentru teoria ubicuităţii în privinţa problemei
identificării momentului săvârşirii infracţiunii.
17. Teoria ubicuităţii reprezintă un principiu de aplicare a legii penale române în spaţiu,
incident alături de principiile personalităţii, realităţii şi universalităţii atunci când infracţiunea se
comite în afara teritoriului României.
18. Presupunând că un cetăţean portughez loveşte, în Franţa, un român, provocându-i
leziuni care au necesitat 50 de zile de îngrijiri medicale pentru recuperarea integrităţii corporale,
după care este identificat pe când se afla în România, este posibilă tragerea sa la răspundere
penală în temeiul legii penale române, potrivit principiului realităţii.
19. Dacă un apatrid domiciliat în municipiul Calafat comite o infracţiune de vătămare
corporală gravă în Turcia, împotriva unui cetăţean român, legea penală română va fi aplicabilă
potrivit principiului personalităţii.
20. în raport de instituţii precum aplicarea în timp a legii penale mai favorabile, infracţiunile
continue trebuie apreciate ca săvârşite la data comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar cele
continuate la data încetării acţiunii sau inacţiunii, adică - în ambele cazuri - la momentul epuizării,
existând în acest sens o dispoziţie legală expresă.
21. Codul penal reprezintă o lege ordinară temporară, dovadă fiind faptul că în 2014 a ieşit
din vigoare fostul Cod penal, pentru a face loc actualului Cod penal.
22. Dacă după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare pronunţate împotriva
unei persoane pentru comiterea unei infracţiuni ale cărei urmărire şi judecată s-au efectuat din
oficiu intră în vigoare - înainte de finalizarea executării pedepsei - o lege nouă potrivit căreia este
necesară formularea unei plângeri prealabile pentru a se putea instrumenta cauza privind acea
infracţiune, nu este posibilă aplicarea legii noi, cu titlu de lege penală mai favorabilă.
23. Dacă un cetăţean român aflat într-o deplasare în străinătate săvârşeşte pe teritoriul
respectivei ţări o faptă care constituie infracţiune potrivit legii penale române, însă nu reprezintă
ilicit penal în conformitate cu legislaţia statului pe al cărui teritoriu s-a comis, nu este posibilă
tragerea sa la răspundere penală în niciunul dintre cele două state.
24. Caracterul mai favorabil al uneia dintre legile penale care s-au succedat înainte de
intervenirea unei hotărâri definitive de condamnare se determină exclusiv prin referire la regimul
sancţionator consacrat de acestea în raport de o anumită infracţiune.
25. în materia aplicării legii penale mai favorabile, despre conceptul de se
poate discuta numai în raport de prevederile art. 5 CP, nu şi în legătură cu dispoziţiile art. 6 CP.
26. Atunci când un cetăţean român comite în străinătate o infracţiune pentru care legea
penală română prevede o pedeapsă mai mare de 10 ani închisoare, nu este necesară verificarea
dubiei incriminări pentru tragerea sa la răspundere penală; condiţia urmează a fi verificată
prin raportare la maximul special al pedepsei prevăzute de legea română (pentru forma tipică -
consumată a infracţiunii).
27. Teoria ubicuităţii constituie o excepţie de la aplicarea legii penale române în spaţiu
potrivit principiului teritorialităţii.
28. Conceptul de lege penală mai favorabilă cunoaşte atât o semnificaţie largă (lato sensu),
nespecifică dreptului penal, cât şi o semnificaţia restrânsă (stricto sensu), proprie dreptului penal.
29. Caracterul extraactiv al legii penale mai favorabile se poate manifesta în ambele sale
sensuri, indiferent de împrejurarea că succesiunea legislativă este una anterioară sau posterioară
momentului rămânerii definitive a unei hotărâri de condamnare.
30. Imunitatea de jurisdicţie exclude doar aplicarea legii penale române în situaţiile în care
aceasta ar fi incidenţă potrivit principiului teritorialităţii, permiţând însă aplicarea legii penale
române în baza celorlalte principii de aplicare în spaţiu.
31. Ultraactivitatea legii penale se manifestă doar în cazul legilor temporare (formale sau
excepţionale).
32. Legea penală temporară ultraactivează numai dacă nu se încalcă prin aceasta principiul
aplicării legii penale mai favorabile.
33. Singurul principiu de aplicare în spaţiu a legii penale române care nu permite judecata în
contumacie este principiul universalităţii.
34. în ipoteza în care pe durata procesului penal intervine o lege potrivit căreia activitatea
comisă de inculpat nu mai este prevăzută ca infracţiune, instanţa va pronunţa achitarea acestuia.
35. Potrivit normei expres denumite de lege „personalitatea legii penale", se consacră un
principiu fundamental al dreptului penal, şi anume caracterul personal al răspunderii penale.
36. Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile funcţionează indiferent de tipul
pedepsei aplicate: închisoarea sau amenda.
37. Dezincriminarea poate interveni numai prin intermediul unei abrogări, iar abrogarea
implică, întotdeauna, o dezincriminare.
38. Dacă un cetăţean străin comite în România o infracţiune îndreptată împotriva unui alt
cetăţean străin (conaţional cu infractorul), acesta ar putea invoca principiul aplicării legii penale
mai favorabile (mitiorlex), pentru a împiedica aplicarea legii penale române în beneficiul aplicării
legii penale a propriului stat (în măsura în care aceasta ar conţine dispoziţii mai puţin drastice, în
raport de infracţiunea comisă, prin comparaţie cu legea penală română).
39. Dacă un cetăţean român comite în străinătate o infracţiune prevăzută de legea penală
din România, dar nu şi de legea penală a statului pe teritoriul căruia a fost comisă fapta, iar
săvârşirea acesteia are loc la o dată la care legea română reglementează principiul personalităţii
indiferent de condiţia dublei incriminări, iar până la judecata definitivă a cauzei legea penală
română se modifică, astfel încât, deşi incriminarea respectivă rămâne neschimbată, se introduce
cerinţa dublei incriminări în reglementarea principiului personalităţii, atunci infractorul poate
invoca aplicarea legii penale noi, drept lege mai favorabilă, în baza art. 5 CP (pe motiv că legea
nouă este o lege mai favorabilă sub aspectul modificării condiţiilor de tragere la răspundere
penală).
40. Dacă un cetăţean român comite în străinătate o infracţiune prevăzută de legea penală din
România, dar nu şi de legea penală a statului pe teritoriul căruia a fost comisă fapta, iar săvârşirea
acesteia are loc la o dată la care legea română reglementează principiul personalităţii indiferent
de condiţia dublei incriminări, iar după condamnarea sa definitivă legea penală română se
modifică, astfel încât, deşi incriminarea respectivă rămâne neschimbată, se introduce cerinţa
dublei incriminări în reglementarea principiului personalităţii, atunci infractorul poate invoca
aplicarea legii penale noi, drept lege mai favorabilă, în baza art. 6 CP (pe motiv că legea nouă este
o lege mai favorabilă sub aspectul modificării condiţiilor de tragere la răspundere penală).
III. Subiecte clasice (tip „eseu"):
1. Ce înseamnă a incrimina/a dezincrimina?

Persoanele pot fi incriminate/dezincriminate?
2. La ce se referă conceptul mitior lex? Câte feluri (clasificări) pot fi distinse (şi în ce constau
acestea)?
3. Care sunt criteriile de determinare a legii penale mai favorabile? Există deosebiri, sub acest
aspect, între ipotezele legal reglementate ca tipuri de aplicare a legii penale mai favorabile (dacă
da - care anume)?
4. Ce se înţelege prin noţiunea dublă incriminare cazul căror ipoteze normative poate fi
identificată (şi cu ce efecte)?
5. La ce se referă conceptele următoare: activitate a legii, retroactivitate a legii,
ultraactivitate a legii, extraactivitate a legii?
6. Ce presupune sistemul identificării in abstracto, respectiv cel al identificării in concreto a
caracterului de dezincriminare al unei legi? Pentru care dintre acestea a optat legiuitorul penal
actual (de unde reiese opţiunea în acest sens)?
7. Ce teorii au fost formulate în problema identificării locului săvârşirii infracţiunii, atunci
când există element spaţial de extraneitate? Dintre aceste teorii, pe care a ales-o legiuitorul penal
român actual (de unde reiese această opţiune)?
8. Care sunt excepţiile de la aplicarea legii penale române în spaţiu? Sunt toate aceste
excepţii incidente doar în cazul unui/unor principii, dar nu al tuturor, ori sunt ele general valabile?
9. Ce reglementare se va aplica în cazul în care un cetăţean român comite în străinătate o
faptă care este prevăzută ca infracţiune de legea penală din ţara respectivă, dar nu şi de legea
penală română? Motivaţi!
10. Realizaţi o tratate comparativă între legea de dezincriminare şi legea penală mai
favorabilă (strictosensu), relevând asemănările şi deosebirile dintre acestea!
IV. Speţe (rezolvaţi următoarele speţe, argumentând răspunsul oferit):
1. X, apatrid domiciliat în România, comite o infracţiune pe când se afla în vizită la o rudă

stabilită în Spania. Pentru fapta respectivă, legea penală română prevede o pedeapsă cu
închisoarea de la 1 la 5 ani, în timp ce legea spaniolă sancţionează fapta cu pedeapsa închisorii de
la 3 la 15 ani.
Precizaţi dacă este sau nu posibilă (şi în ce temei, respectiv în ce condiţii) aplicarea legii penale
române!
2. Un român de naţionalitate ucraineană, care a dobândit şi cetăţenie ucraineană (fără a

renunţa la cetăţenia română) şi care s-a stabilit şi locuieşte în Ucraina împreună cu soţia sa (o
româncă ce nu a dobândit încă cetăţenie ucraineană), o ucide într-o zi pe aceasta şi fuge de
tragerea la răspundere penală în Ucraina (care are dreptul să îl judece potrivit principiului
teritorialităţii), adăpostindu-se în România. Presupunem că, la data părăsirii României de către cei
doi soţi, legea română nu conţinea nicio prevedere deosebită referitoare la uciderea de către un
soţ a celuilalt soţ, însă, la scurt timp după acest eveniment (şi anterior comiterii infracţiunii), legea
din ţara noastră s-a înăsprit, stabilindu-se că omorul comis asupra soţului reprezintă o formă mai
gravă de omor.
Se poate aplica legea penală română (şi, dacă da, potrivit cărui principiu)? Agravarea legii
române ulterior stabilirii infractorului în Ucraina produce efecte asupra acestuia sau este posibilă
invocarea legii penale mai favorabile?
3. X comite sub Legea nr. 1 o faptă pentru care urmărirea penală se desfăşoară din oficiu.
Pentru aceasta se prevede o pedeapsă cu închisoarea de la 2 la 7 ani. La câteva zile apare Legea
nr. 2, care aduce modificări normelor penale aplicabile lui X, astfel: respectivul tip de faptă
continuă să fie incriminată, dar urmărirea penală este posibilă numai la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate (care, pe cazul concret, lipseşte). Legea nr. 2 stabileşte un termen de 2 luni în
care persoanele interesate pot formula respectivele plângeri prealabile. De asemenea, Legea nr. 2
modifică pedeapsa, aceasta devenind închisoarea de la 1 la 8 ani.
Precizaţi dacă situaţia se poate rezolva potrivit principiului aplicării legii penale mai favorabile
(stricto sensu)! în cazul unui răspuns afirmativ, arătaţi care dintre cele două legi poate fi apreciată
ca reprezentând legea mai favorabilă şi după ce criterii!
4. O persoană având cetăţenie ucraineană comite o infracţiune de omor pe când se afla la

bordul unei nave de pasageri turceşti, care circula dinspre Turcia spre Ucraina. Infracţiunea a fost
săvârşită în timp ce această navă tranzita - având îndeplinite toate formalităţile legale în acest
sens - marea teritorială a României.
Există posibilitatea aplicării legii penale române în acest caz? în ipoteza unui răspuns pozitiv,
în baza cărui principiu de aplicare în spaţiu ar urma să fie incidenţă aceasta? Există particularităţi
de soluţionare a speţei în raport de alte situaţii, obişnuite, de aplicare a legii penale române în
spaţiu (spre exemplu, în raport de situaţia în care fapta s-ar fi comis, de către acelaşi infractor, pe
o parte a solului României)? Dacă da, care sunt acestea?
5. O persoană a comis o infracţiune pentru care legea în vigoare prevedea urmărirea penală
din oficiu. După pronunţarea unei condamnări definitive a intrat în vigoare o nouă lege penală,
care dispune că pentru tragerea la răspundere penală a persoanelor care au comis respectivul tip
de infracţiune este necesară formularea unei plângeri prealabile a persoanei vătămate. în cazul
luat drept ipoteză, victima infracţiunii este în bune relaţii cu infractorul şi declarase chiar, pe
parcursul procesului împotriva acestuia, că nu doreşte să depună nicio plângere, aspect care nu a
contat însă la momentul respectiv, deoarece urmărirea şi judecata se desfăşurau din oficiu.
Infractorului condamnat i se poate aplica legea nouă cu titlu de lege penală mai favorabilă,
fiind eliberat din executarea pedepsei anterior aplicate? 6 * *
6. X, apatrid domiciliat în România, pe când se află în vizită în Bolivia la o prietenă

(cetăţeană română) stabilită în această din urmă ţară, comite împotriva gazdei sale infracţiunea
de viol. Pentru fapta respectivă, legea penală română prevede o pedeapsă cu închisoarea
de la 3 la 10 ani. Presupunem că legea boliviană sancţionează fapta cu pedeapsa închisorii de la 1

la 7 ani.
în această situaţie, este posibilă aplicarea legii penale române? în cazul unui răspuns
afirmativ, indicaţi în temeiul cărui principiu de aplicare a legii în spaţiu - şi cu întrunirea căror
condiţii corespunzătoare - urmează a se face această aplicare!
7.0 persoană a comis o infracţiune pentru care legea în vigoare prevede urmărirea penală la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate (aceasta fiind formulată în termen). După pronunţarea
unei prime condamnări, în timpul judecăţii în apel, a intrat în vigoare o nouă lege penală, care
prevede, pentru acea infracţiune, urmărirea şi judecarea din oficiu, dar sub condiţia existenţei
unei anumite autorizări din partea unui organ competent (procurorul general al României).
Se poate aplica a doua reglementare cu titlu de lege penală mai favorabilă? în ipoteza unui
răspuns afirmativ, indicaţi pe care text legal se va întemeia această aplicare!
8. Pe când se afla pe o navă de agrement turisticînmatriculată în Ucraina, care se deplasa la

distanţă de 2 km în larg în dreptul localităţii Mangalia, un cetăţean ucrainean a violat o pasageră
din Rusia. Fapta a fost descoperită de căpitanul vasului a doua zi, când a avut loc debarcarea pe o
plajă din Bulgaria.
în acest caz, este posibilă tragerea la răspundere penală a infractorului în România (din
moment ce infracţiunea s-a comis pe teritoriul statului nostru)?
9. Potrivit legii penale în baza căreia o persoană a fost definitiv condamnată - la o pedeapsă
de 2 ani închisoare - pentru o infracţiune oarecare, desfăşurarea procedurii de tragere la
răspundere penală avea loc din oficiu, ceea ce pe caz concret s-a şi întâmplat. După condamnarea
definitivă a infractorului, presupunem că a intrat în vigoare o lege nouă, care menţine
incriminarea faptei în cauză şi nu modifică cu nimic regimul sancţionator al acesteia, însă
introduce condiţia formulării unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, pentru a fi
posibilă tragerea la răspundere penală a infractorilor care au săvârşit respectivul tip de
infracţiune. Persoana vătămată din speţă depune o declaraţie expresă potrivit căreia arată că nu
înţelege să formuleze o plângere prealabilă împotriva infractorului.
Este întemeiată solicitarea infractorului în sensul unei imediate încetări a executării pedepsei
şi a repunerii sale în libertate? 10 * * * * *
10. O persoană a săvârşit o lipsire de libertate în mod ilegal, începând de pe 12

noiembrie 2017 până pe 3 ianuarie 2018, când victima a fost eliberată în urma intervenţiei
poliţiei. Presupunem că până pe 25 noiembrie 2017 a fost în vigoare textul art. 205 CP
(aplicabil în speţă) - pedeapsa legală: închisoarea de la un an la 7 ani -, după care a intervenit o
modificare legislativă care a majorat limitele de pedeapsă, acestea transformându-se în 4-12 ani
închisoare. Această modificare a apărut ca urmare a unei ordonanţe de urgenţă, care a prevăzut
că dispoziţiile sale modificatoare urmează a îşi produce efectul doar în perioada 26 noiembrie
2017 - 1 ianuarie 2018, după care urmează a se reveni la reglementarea anterioară (pedeapsă de
la 3 la 10 ani închisoare). S-a mai reţinut că, în timpul procesului împotriva inculpatului, pe 17
aprilie 2018, a apărut o nouă lege de modificare a art. 205 CP,
potrivit căreia pedeapsa pentru infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal devine
închisoarea de la 2 la 8 ani.
în aceste condiţii, este corectă condamnarea inculpatului între aceste ultime limite, mai
scăzute, de pedeapsă, în temeiul art. 5 CP?
II. APLICAREA LEGII PENALE B05
11. Un cetăţean bulgar, victimă a unei infracţiuni de lipsire de libertate în mod ilegal, este
răpit din Bulgaria şi trecut fraudulos graniţa de stat în România. Odată cu descoperirea faptei de
către autorităţile române, persoana vătămată este eliberată şi internată pentru observaţie
medicală. Stabilindu-i-se identitatea, s-a descoperit faptul că această persoană este suspectă într-
o cauză de înşelăciune (art. 244 CP) împotriva unui cetăţean român, care s-ar fi comis în Bulgaria
anterior răpirii respectivei persoane (dosar aflat în curs de cercetare penală în România).
Poate fi judecată şi condamnată în România această persoană, chiar dacă şi-a manifestat
imediat dorinţa de a se reîntoarce în ţara sa natală?
12. Presupunem că o persoană a fost definitiv condamnată la o pedeapsă de 5 ani închisoare

pentru comiterea unei infracţiuni pentru care legea prevedea pedeapsa închisorii între 1 şi 6 ani,
alternativ cu pedeapsa amenzii. în timpul executării pedepsei intervine o lege nouă, care
dezincriminează fapta respectivă. Instanţa, ţinând cont de partea executată din pedeapsa
închisorii, a dispus înlocuirea acesteia cu amenda, pe motiv că dezincriminarea faptei nu mai
permite continuarea privării de libertate a făptuitorului.
Decizia instanţei este corectă?
13. Presupunem că un cetăţean român săvârşeşte astăzi, în străinătate, o infracţiune de

ameninţare şi că săptămâna viitoare intră în vigoare o modificare a Codului penal român, potrivit
căreia această faptă se va putea urmări penal doar din oficiu, dar pedeapsa va fi închisoarea de la
o lună la 6 luni sau amenda.
în această ipoteză, legea penală română se va putea aplica (în spaţiu) indiferent de existenţa
dublei incriminări? în timp, legea nouă poate fi apreciată drept lege mai favorabilă în vreo situaţie
posibilă?
14. X este o persoană lipsită de cetăţenie, domiciliată în România. Pe când se afla în concediu
în Grecia, X a fost bătut violent de Y (cetăţean grec), suferind leziuni pentru vindecarea cărora a
necesitat 75 de zile de îngrijiri medicale.
Y poate fi tras la răspundere penală, potrivit legii române, pentru infracţiunea săvârşită (în
cazul unui răspuns pozitiv, judecata se va putea desfăşura în contumacie)?
15. X este o persoană de cetăţenie marocană, care a comis infracţiunea de viol (în forma de
bază) asupra unei tinere românce aflate în vizită în Maroc. Ulterior executării pedepsei aplicate
pentru această infracţiune de către instanţele din Maroc, X a venit pe teritoriul României. Fiind
arestat preventiv şi acuzat de viol în baza legii penale române, în timpul judecăţii, avocatul
apărării a solicitat ca din pedeapsa care se va stabili în ţara noastră în sarcina infractorului să i se
scadă (deducă) durata pedepsei deja executate în Maroc pentru aceeaşi faptă.
Ce urmează a decide instanţa? 16 * * * *
16. Ca urmare a unor inundaţii de durată, autorităţile au declarat stare de calamitate

şi - pentru a descuraja sustragerile din locuinţele abandonate, precum şi din depozitele cu
alimente şi bunuri destinate sinistraţilor - printr-o ordonanţă de urgenţă a fost modificat Codul
penal, astfel încât s-au majorat cu 1/3 limitele pedepselor pentru infracţiunile îndreptate
împotriva patrimoniului. Ulterior normalizării situaţiei, printr-o nouă ordonanţă de urgenţă,
s-a revenit la vechile limite de pedeapsă.
O persoană care a comis un furt în perioada dintre cele două modificări legislative poate
invoca, pe durata procesului p e n a l , desfăşurat ulterior ultimei modificări, aplicarea legii
penale mai favorabile?
17. S-a reţinut următoarea situaţie de fapt: X a comis o infracţiune pentru care legea în
vigoare prevedea pedeapsa cu închisoarea de la 5 la 15 ani. Pentru această faptă, el a fost
condamnat la o pedeapsă concretă de 9 ani închisoare. Ulterior rămânerii definitive a acestei
hotărâri de condamnare, pe când X executa pedeapsa, a intervenit o modificare legislativă,
potrivit căreia pedeapsa legală pentru infracţiunea respectivă s-a diminuat, noile limite speciale
fiind de la 2 ani şi 6 luni la 10 ani închisoare.
Poate X invoca cu succes principiile aplicării legii penale mai favorabile, pentru ca pedeapsa să
îi fie redusă cu o treime? în cazul unui răspuns pozitiv, reducerea cu o treime a pedepsei concrete
se poate explica drept o reflecţie a fracţiei de reducere a maximului special al pedepsei legale?
18. S-a reţinut următoarea situaţie de fapt: X, cetăţean finlandez, a săvârşit în Republica
Moldova o infracţiune de viol asupra unei persoane de cetăţenie ucraineană. înainte de sesizarea
autorităţilor, X s-a refugiat în România.
în ipoteza în care nu se formulează nicio cerere de extrădare a lui X, autorităţile române ar
avea competenţa legală internă să îl tragă pe acesta la răspundere penală, astfel încât să nu se
creeze o situaţie de impunitate?
19. Persoana A, cetăţean al statului X, comite o infracţiune de agresiune sexuală asupra

persoanei B, cetăţean al statului Y, pe când se afla într-o aeronavă a statului Z, care zbura
deasupra mării libere.
Arătaţi (argumentat) dacă se poate aplica sau nu legea penală română, în baza cărui principiu
de aplicare în spaţiu şi dacă aplicarea acesteia este condiţionată (şi anume cu privire la ce aspect)
sau necondiţionată!
20. X a comis asupra lui Y o faptă calificată drept infracţiune la momentul săvârşirii. Anterior
pronunţării condamnării definitive, Curtea Constituţională pronunţă o hotărâre de constatare a
neconstituţionalităţii normei de incriminare în baza căreia s-a încadrat juridic fapta comisă de X.
De asemenea, până la condamnarea definitivă, această hotărâre s-a publicat în Monitorul Oficial
şi s-a împlinit termenul de 45 de zile corespunzător, fără ca legiuitorul să fi intervenit pentru
punerea de acord a legii penale cu respectiva decizie a Curţii Constituţionale.
Indicaţi, motivat, ce urmează a decide instanţa cu privire la cazul în curs de judecată referitor
la X! 21
21. Se ia ca ipoteză situaţia indicată anterior (speţa nr. 20), cu deosebirea că decizia Curţii
Constituţionale intervine după condamnarea definitivă, anterior executării integrale a sancţiunii
penale aplicate.
Indicaţi, motivat, dacă situaţia lui X (aflat în executarea pedepsei) urmează a se modifica (şi în
ce sens) sau nu!
TITLUL AL lll-LEA
INFRACŢIUNEA
#
CAPITOLUL I. DEFINIŢIA SI TRĂSĂTURILE

##
ESENŢIALE ALE INFRACŢIUNII ##
Secţiunea 1.Scurte consideraţii introductive

privind infracţiunea
Infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal reprezintă cele trei instituţii
fundamentale ale dreptului penal, dintre care, pe drept cuvânt, se consideră că instituţia
infracţiunii este „piatra de temelie" a oricărui sistem de drept penal. Infracţiunea implică
răspundere juridico-penală, ale cărei consecinţe le reprezintă - dintre sancţiunile de drept penal -
sancţiunilepenale (pedepse sau măsuri educative).
Titlul II al Părţii generale a Codului penal în vigoare este rezervat instituţiei fundamentale a
infracţiunii, fiind sistematizat corespunzător unui număr de şase capitole, în următoarea ordine de
reglementare: I-„Dispoziţii generale" (art. 15-17); II-„Cauzele justificative" (art. 18-22); III-
„Cauzele de neimputabilitate" (art. 23-31); IV - „Tentativa" (art. 32-34); V - „Unitatea şi
pluralitatea de infracţiuni" (art. 35-45); VI - „Autorul şi participanţii" (art. 46-52). Prin prisma
dispoziţiilor de ordin general care dau conţinut Capitolului I (care include trei articole), în articolul
de debut în materie, legiuitorul autohton consfinţeşte definiţia infracţiunii, precum şi
caracterizarea acesteia ca fiind singurul temei al răspunderii penale (art. 15 CP, cu denumirea
marginală „Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii"). Astfel, legiuitorul a înţeles să consacre în primul
rând concepţia sa privitoare la (noţiunea generala de) infracţiune, potrivit căreia „Infracţiunea
este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei
care a săvârşit-o", relevând trăsăturile esenţiale ale acesteia, exprimând, totodată, un principiu
fundamental care guvernează materia aferentă, şi anume „Infracţiunea este singurul temei al
răspunderii penale".
După cum s-a arătat, în ordinea de reglementare se continuă cu instituţiile legate de
infracţiune, reprezentate de: cauzele (generale) de excludere a infracţiunii (de înlăturare a
caracterului penal al faptei), consacrate in terminis sub denumirile de cauze justificative şi cauze
de neimputabilitate; tentativa; unitatea şi pluralitatea de infracţiuni; participaţia penală (autorul şi
participanţii) - instituţii aplicabile tuturor incriminărilor din cadrul legislaţiei penale în vigoare.
Menţinându-se pe linia trasată de codificarea anterioară - prin includerea unei definiţii a
infracţiunii într-un articol cuprins în Partea generală a Codului penal111 -, legiuitorul actual 1
[1) Codul penal anterior a consacrat, pentru prima dată, o definiţie generală a infracţiunii, potrivit art. 17
alin. (1), care reda concepţia potrivit căreia „(1) Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu
vinovăţie şi prevăzută de legea penală. (2) Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale". Din definiţie se
evidenţiau cele trei trăsături esenţiale, după cum se poate observa primul loc fiind ocupat de pericolul social al
faptei, apreciat ca prioritar în raport cu prevederea faptei în legea penală, soluţie legislativă prin care se adopta o
definiţie (apreciată ca fiind) substanţială/materială a infracţiunii. Fără a intra în detalii, specificăm faptul că, în
ordinea de reglementare, consecutiv dispoziţiilor generale în materia infracţiunii, legiuitorul penal anterior
reglementa
adoptă însă o nouă viziune, printr-o schimbare majoră de optică. Revenind asupra definiţiei
legale, prin reconsiderarea concepţiei anterior promovate, potrivit dispoziţiei din art. 15 alin. (1)
CP actual, se prevede că „ Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu
vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a
Opţiunea legiuitorului penal de a nu renunţa la consacrarea unei definiţii generale a
infracţiunii (re)aduce în discuţia unor autori de specialitate evidenţierea/semnalarea importanţei
reglementării cuprinse în art. 15 CP, sens în care se susţine că „noţiunea generală de «infracţiune»
dată de Codul penal prezintă importanţă sub un întreit aspect: a) reprezintă o regulă de drept de
care însuşi legiuitorul se foloseşte în stabilirea faptelor care urmează să fie trecute în legea penală
ca infracţiuni, ca şi pentru scoaterea din sfera ilicitului penal a acelor fapte care nu mai sunt
periculoase ori nu se mai săvârşesc; b) serveşte la delimitarea
instituţiile: tentativei (Capitolul II); participaţiei (Capitolul III); pluralităţii de infracţiuni (Capitolul IV); cauzelor care
înlătură caracterul penal al faptei (Capitolul V). Este de remarcat sistematizarea actuală, mai judicioasă, a unora dintre
aceste instituţii (de pildă, cauzele care exclud infracţiunea sunt inserate imediat consecutiv capitolului care include
definiţia infracţiunii, fiind, totodată, departajate normativ în categoriile: cauze justificative, cauze de
neimputabilitate).
[1]
Situându-ne doar la suprafaţa celor două texte legale ce oferă definiţia infracţiunii potrivit codificărilor
autohtone succesive, sunt evidente următoarele aspecte ce distanţează concepţia ilustrată în materie:
- de lege lata, se renunţă la pericolul social (concret) al faptei ca trăsătură esenţială a infracţiunii, cu
menţinerea însă, în cuprinsul definiţiei, a prevederii faptei în legea penala şi a săvârşirii ei cu vinovăţie (în această
ordine de reglementare!);
-actuala definiţie acordată infracţiunii se întregeşte prin includerea caracterizării acesteia ca fiind (totodată)
o faptă prezentând caracter nejustificat, care este şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, acestea reprezentând
elemente de inovaţie aduse de lege lata. S-a renunţat, astfel, la definiţia substanţială (mixtă) a infracţiunii în
favoarea unei definiţii formale, primul loc în rândul trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii fiind „cedat" (în mod
firesc) prevederii faptei în legea penală (expresie a principiului fundamental al legalităţii incriminării). în acest
sens, a se vedea G. ANTONIU, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), C. BULAI, B.N. BULAI, C. DUVAC, I. GRIGA, I. IFRIM, GH.
IVAN, C. MITRACHE, I. MOLNAR, I. PASCU, V. PASCA, O. PREDESCU, Explicaţiile noului Cod penal. Voi. I. Articolele 1-52, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 157; M. UDROIU, Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, ed. a 2-a, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2015, p. 70; I. NEDELCU, în G. BODORONCEA, V. CIOCLEI, I. KUGLAY, L.V. LEFTERACHE, T. MANEA, I.
NEDELCU, F.M. VASILE, Codul penal. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 63; I. PASCU, în I.
PASCU, V. DOBRINOIU, T. DIMA, M.A. HOTCA, C. PĂUN, I. CHIŞ, M. GORUNESCU, M. DOBRINOIU, Noul Cod penal comentat.
Voi. I. Partea generală, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 110. Se impune însă precizarea potrivit
căreia, de lege lata, prevederea faptei de legea penală se realizează în baza aprecierii asupra pericolului social, a
gravităţii pe care aceasta o prezintă în optica legiuitorului penal (în abstract), constituind, de altfel, unicul
criteriu de incriminare, de transferare a unui tip de conduită în legea penală, a cărei gravitate îşi găseşte
reflectare în sancţiunea penală (pedeapsa) abstractă corespunzătoare ce îi este (inerent) asociată. în acest sens,
pe drept cuvânt se arată în doctrină: „Faptul că pericolul social al faptei nu mai apare menţionat în conţinutul
definiţiei legale a infracţiunii nu înseamnă că el nu este o caracteristică intrinsecă a acesteia, altfel nu s-ar
explica limitele diferite ale pedepselor prevăzute de lege pentru diferite infracţiuni. Soluţia penală este ultima
rado [numai dacă este necesară într-o societate democratică - art. 53 alin. (2) din Constituţie], recurgându-se la
incriminarea doar a acelor fapte care prezintă o anumită gravitate (pericol social) pentru ordinea publică, pentru
care sancţiunile extrapenale nu sunt suficiente să garanteze apărarea acesteia"-V. PASCA, Drept penal. Partea
generală, ed. a 3-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 148. Adăugăm faptul că, în egală măsură, forul
legiuitor, unicul decident al transpunerii unui tip de faptă în legea penală, prin recurgere la criteriul pericolului
social, este şi cel care evaluează asupra pierderii pericolului social al unei conduite incriminate, pe calea
dezincriminării acesteia, prin scoaterea ei din sfera ilicitului penal (suprimare totală, in abstracto, a incriminării).
De lege lata, nu (mai) există însă posibilitatea unei aprecieri venite din partea organelor judiciare penale, admisă
prin lege, în sensul constatării comiterii pe caz concret a unei fapte prevăzute de legea penală, dar care să nu
prezinte totuşi gradul de pericol social al unei infracţiuni. Sub acest aspect, legislaţia penală actuală a eliminat
contradicţia semnalată sub Codul penal anterior între existenţa pericolului social pe care îl prezenta o faptă
prevăzută de legea penală şi lipsa, în fapta concretă comisă, a gradului de pericol social al unei infracţiuni,
adoptându-se soluţiile legislative consacrate de art. 318 CPP (renunţarea la urmărirea penală), respectiv de art.
80 CP (renunţarea la aplicarea pedepsei). Pentru o privire (critică) retrospectivă asupra fostului art. 18 * 1 CP
anterior (fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni), a se vedea (spre exemplu) C. BULAI, B.N.
BULAI, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 232 ş.u.
III. INFRACŢIUNEA 309
infracţiunilor de alte fapte extrapenale; c) pentru practician reprezintă un ghid de care se

foloseşte în cadrul activităţii de aplicare a legii penale, observând îndeplinirea (regăsirea) în fapta
săvârşită a trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii ori lipsa acestora, cu consecinţa neconsiderării
faptei respective ca infracţiune"111.
înainte de a ne ocupa de definiţia şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, simţim nevoia de a
veni cu o precizare, adresându-ne -în mod special - unui anumit segment al publicului cititor, şi
anume celor aflaţi la primul contact cu materia juridico-penală. în elaborările teoretice (lucrări de
drept penal), comentariile de specialitate referitoare la definiţia şi trăsăturile esenţiale ale
infracţiunii se regăsesc într-un amplu capitolul intitulat teoria generală a infracţiunii, iar
introducerea în problematica teoretică pe care o dezvoltă este (invariabil) marcată de secţiunea
rezervată definiţiei şi trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii. Este întru totul firească/normală şi
necesară o atare introducere în materie, constând în fixarea „abc"-ului juridico-penal în raport de
instituţii cu apartenenţă la instituţia fundamentală a infracţiunii, prin explicaţii ce privesc definiţia
generală (legală) a infracţiunii şi trăsăturile sale esenţiale/fundamentale/generale, ca trăsături
comune tuturor faptelor cu manifestare în domeniul de referinţă (juridico-penal)! Avertizăm însă
ca păşirea pe acest teritoriu se face pe un „teren minat". Dispoziţia generală din art. 15 CP
constituie punct de plecare pe căile controverselor pe care le ridică o serie de probleme teoretice
privitoare la chestiuni de bază: trăsăturile generale/
fundamentale ale infracţiunii, respectiv ce implică acestea sub aspectul conţinutului pe care îl
prezintă. Este o realitate (profund regretabilă) că, la o distanţă de aproape patru ani de la intrarea
în vigoare a Codului penal/peste opt ani de la publicarea Codului penal, analiza/ aplecarea
doctrinei asupra definiţiei infracţiunii continuă să întreţină exprimarea de opinii contradictorii,
neajungându-se la concordanţa explicaţiilor privitoare la trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, la o
viziune unitară în materie; se dă contur unei doctrine eterogene, se lasă (încă) loc de interpretare,
inclusiv în activitatea de aplicare a legii penale. 1
[1)
C. MITRACHE, CR. MITRACHE, Drept penal român. Partea generală, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2016, p. 134-135. în acelaşi sens, a se vedea I. PASCU,în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 110,111; T. DIMA, Drept penal. Partea
generală, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 101, ş.a. în sens contrar, a se vedea V. PASCA, op. cit. (2014), p.
147: „Definiţia unei noţiuni nu poate fi o regulă de drept cu caracter şi conţinut normativ, întrucât nu normează vreun
comportament, ea poate fi doar o normă interpretativă sau explicativă, o normă-definiţie care poate servi la
sistematizarea unei instituţii juridice". Păstrează, de asemenea, unele rezerve şi autorii care exprimă ideea că „(...)
existenţa unei definiţii în dreptul nostru nu l-a împiedicat niciodată pe legiuitor să incrimineze fapte care ar fi putut fi
sancţionate în contextul altor ramuri de drept, încălcând astfel principiul minimei intervenţii" - FL. STRETEANU, D. NIŢU,
Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 253 (nota de subsol nr. 1). La rândul nostru,
menţinem unele rezerve în raport cu aprecierea privitoare la tripla importanţă efectivă a definiţiei legale a
infracţiunii. De pildă, în ceea ce priveşte importanţa pe care aceasta ar trebui să o prezinte pentru practica judiciară
(ghid de care se foloseşte practicianul în cadrul activităţii de aplicarea legii penale), această dimensiune se poate
reţine în mod real numai dacă definiţia legală a infracţiunii este astfel elaborată, încât să indice direcţii clare pentru o
bună orientare, fără a se rătăci pe „terenul minat" al interpretărilor, pentru a atinge/promova soluţia legală
impregnată de acurateţe juridică. Anticipând materia de interes, ridicăm problema ordinii etapelor în care ar trebui
realizată verificarea concretă a întrunirii trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii în raport de fiecare speţă determinată în
parte, a identificării cu exactitate a eventualei cauze particulare incidente de excludere a infracţiunii. Spre exemplu,
ne putem raporta la exemplul erorii asupra tipicităţii (asupra elementelor constitutive ale infracţiunii), care nu este o
cauză de neimputabilitate, nu „loveşte" în trăsătura esenţială a imputabilităţii faptei (deşi îşi găseşte reglementarea
în cadrul unui articol cuprins în capitolul denumit cauzele de neimputabilitate), spre deosebire de eroarea asupra
caracterului ilicit al faptei (eroarea asupra antijuridicităţii), care este o cauză de neimputabilitate (fiind reglementată
însă în cadrul aceluiaşi articol). Dincolo de aceste aprecieri, ţinem totuşi să menţionăm că dispoziţia din art. 15 CP stă
la baza tuturor reglementărilor care prezintă caracter infracţional, iar asimilarea corespunzătoare/corectă a înseşi
definiţiei legale acordate atrage buna înţelegere a instituţiilor juridico-penale cu apartenenţă la instituţia
fundamentală a infracţiunii (tentativa incriminată, infracţiunea complexă, concursul de infracţiuni, participaţia penală
ş.a.), după cum şi a unor instituţii legate de răspunderea penală, al cărei unic temei îl reprezintă fapta ce constituie
infracţiune, precum şi a unor instituţii legate de sancţiunile penale aplicabile.
Dezvoltarea care urmează va cuprinde analiza trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii,

prezentarea principalelor curente de opinie înregistrate în doctrina noastră penală, înţelegând să
demarăm demersul nostru prin succinta evocare a „istoriei recente" a definiţiei actuale a
infracţiunii. Vom vedea cum, de la ceea ce a stat iniţial în intenţia legiuitorului - prin modul în care
a înţeles să definească infracţiunea (aşa cum rezultă din proiectul primar al Codului penal) - şi
până la definiţia consacrată în forma publicată (şi intrată în vigoare) a art. 15 alin. (1) CP (fiind
suficientă o singură privire asupra textului legal), există o distanţă pe care o putem măsura... în
trei cuvinte:
◄ --------------------- ►
infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi
imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
Dacă această distanţă este ocupată de o trăsătură esenţială distinctă/autonomă a infracţiunii
sau nu reprezintă (încă) loc al disputelor doctrinare, în efortul (susţinut) de identificare a acelor
trăsături apreciate a fi esenţiale în configurarea infracţiunii. în acest loc se separă, în principal,
două viziuni doctrinare, asupra cărora înţelegem să insistăm în continuare.
Secţiunea a 2-a. Definiţia şi trăsăturile esenţiale

ale infracţiunii
§1. Definiţia infracţiunii. Succintă privire retrospectivă (evolutivă)
Răspunzând solicitărilor doctrinei consolidate sub domnia codificării anterioare, de a renunţa
la pericolul social (concret) al faptei ca trăsătură esenţială a infracţiunii - care expunea unor critici
întemeiate concepţia substanţială ilustrată de
legiuitorul precedent (prin
contradicţiile pe care le întreţinea conceptul de pericol social al infracţiunii)111-, legiuitorul Codului
penal în vigoare a adoptat o definiţie formală a infracţiunii, reaşezând pe locul cuvenit, ca primă
trăsătură fundamentală a acesteia, caracteristica de a fi o faptă prevăzută de legea penală.
Pornindu-se de la o asumare a şablonului legal construit pe schema: definiţie acordată
infracţiunii + exprimarea unui principiu fundamental (potrivit căruia infracţiunea este singurul
temei al răspunderii penale) - ceea ce reflectă acelaşi model de reglementare întrebuinţat şi în
codificarea anterioară -, suprapunerea concepţiilor celor două coduri, din acest punct de vedere,
se realizează numai în ultima privinţă. De necontestat că infracţiunea este - indiferent de definiţia
ce i se acordă - unicul temei al răspunderii penale, după cum este evident şi faptul că definiţiile
legale acordate noţiunii de infracţiune sunt diferite. însă, într-o atare optică, prin inserarea unui
text normativ care cuprinde o definiţie acordată infracţiunii, se indică/evidenţiază acele trăsături
apreciate de către însuşi legiuitorul penal ca fiind esenţiale, generale, fundamentale, comune,
deci caracteristice infracţiunii „în general". Altfel spus, trăsăturile esenţiale ale infracţiunii sunt
trăsături ce caracterizează toate faptele concrete reprezentând fapte penale generatoare de
răspundere penală, cât şi fiecare faptă penală/ infracţiune concretă în parte* 121.
111
Pentru detalii, a se vedea G. ANTONIU, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), cit., voi. I, p. 150 ş.u.
121
Sub acest aspect, putem aprecia că trăsăturile esenţiale ale infracţiunii „îmbracă" fapta concret comisă cu
haina juridică (uniformă) a unei fapte penale, ceea ce permite delimitarea faţă de ilicitul juridic extrapenal.
Menţionăm că, în optica noastră, noţiunea de infracţiune este sinonimă cu aceea de faptă penală, respectiv cu
aceea de ilicit penal (diferenţiindu-se de sintagma faptă prevăzută de legea penalâ/faptă incriminată). Trebuie
operată distincţia
Nici actuala definiţie nu este însă la adăpost de (numeroase şi variate critici)111, „tribut plătit"
mai ales opţiunii legislative în forma în care s-a materializat aceasta, anume: „Infracţiunea este
fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificatâ şi imputabilă persoanei care
a săvârşit-o". Astfel, după cum s-a precizat, cu privire la trăsăturile esenţiale ale infracţiunii,
legiuitorul actual a renunţat la pericolul social şi le-a reconsiderat pe acelea care se regăsesc în
ambele codificări (prevederea în şi vinovăţia), reaşezându-le
într-o ordine diferită de cea anterioară. în plus, s-a lărgit conţinutul noţiunii de infracţiune prin
introducerea elementelor inovative constând în caracterul nejustificat şi caracterul imputabil al
faptei (în această ordine).
Totuşi, până la atingerea acestui punct (a acestei definiţii a infracţiunii), se pare (?) că
legiuitorul actual a mai renunţat la ceva: şi-a abandonat concepţia iniţială privitoare la definirea
infracţiunii (seducătoare prin însăşi simplitatea formulării ei şi claritatea interpretării conferite) - şi
anume „Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, nejustificatâ şi imputabilă persoanei
care a săvârşit-o" -, după cum reiese din reglementarea propusă de proiectul iniţial al Codului
penal în vigoare (evidenţiem lipsa vinovăţiei din definiţia originară). Afirmăm că „pare" a fi o
renunţare, deoarece reglementarea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii - mai exact, numărul (şi
conţinutul) acestora - constituie (încă) un subiect dezbătut/controversatîn doctrina noastră
penală. Principalul punct nevralgic rezidă tocmai în aprecierile asupra „vinovăţiei" din cuprinsul
definiţiei infracţiunii, respectiv în edificarea problemei dacă aceasta este (sau nu) o trăsătură
distinctă, autonomă în raport de prevederea faptei în legea penală.
înainte de a trece la examinarea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii (unde vom insista asupra
problematicii discutabile pe care o ridică), se impune menţiunea potrivit căreia existenţa faptei ca
infracţiune impune întrunirea cumulativă a acestora, neconstituind infracţiune fapta concretă
căreia îi lipseşte (cel puţin) o trăsătură esenţială/una dintre trăsăturile esenţiale. Iar (în penal)
dacă infracţiune nu e, (aproape) nimic nu e... Dincolo de orice metaforă, vrem să afirmăm faptul
că lipsa uneia dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii duce la inexistenţa acesteia, cu
excluderea implicită a răspunderii penale şi deci şi a sancţiunilor penale (fără infracţiune nu există
răspundere penală, nici consecinţa acesteia constând în sancţiunea penală - pedeapsă sau măsură
educativă)121.
Modelul legal actual de reglementare - Codul penal în vigoare consacră definiţia generală a
infracţiunii în art. 15 alin. (1), potrivit căruia se prevede că „Infracţiunea este fapta prevăzută de
legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o". * 1
între (pe de o parte) definiţia şi trasaturile esenţiale ale infracţiunii şi (pe de alta parte) noţiunea de conţinut al
infracţiunii, reprezentând totalitatea/ansamblul de trăsături obiective şi subiective prevăzute de norma de
incriminare, ca trăsături ce caracterizează o infracţiune particulară, ceea ce permite diferenţierea unei anumite
infracţiuni în raport cu o altă faptă penală/infracţiune (cu alte fapte penale/infracţiuni).
[1]
Chestiunea relativă la definiţia generală a infracţiunii ca obiect de reglementare al legii penale a suscitat unele
aprecieri critice în literatura de specialitate, susţinându-se faptul că „soluţia neprevederii unei definiţii a infracţiunii în
Codul penal are avantajul de a lăsa deschisă calea evoluţiei doctrinei penale în privinţa diferitelor modele pe baza
cărora poate fi definită infracţiunea. Soluţia contrară poate conduce la «îngheţarea» demersurilor în materie ale
literaturii juridice, care va rezista cu greu tentaţiei de a se cantona în formularea aleasă de legiuitor" (FL. STRETEANU, D.
NIŢU, op. cit, p. 252, 253). Observăm că doctrina autohtonă contemporană a depăşit lesne acest pericol, al cărui revers
se manifestă sub forma unei efervescenţe accentuate în explicarea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii... (după cum
vom puncta în cele ce urmează).
[21
De lege lata, după cum vom arăta, numai în ipoteza săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală,
nejustificatâ, se pot lua, în condiţiile legii, măsuri de siguranţă = sancţiuni de drept penal care nu reprezintă sancţiuni
penale propriu-zise, nefiind consecinţe ale răspunderii penale [art. 107 alin. (2) CP].
Modelul iniţial propus spre reglementare - definiţia infracţiunii propusă în art. 15 din
proiectul iniţial al Codului penal actual era formulată astfel: „Infracţiunea este fapta prevăzută de
legea penală, nejustificatâ şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o".
Modelul propus reţinea trei trăsături generale ale infracţiunii, acceptate de majoritatea
sistemelor penale europene actuale: prevederea în legea penală, caracterul nejustificat
(antijuridic) şi caracterul imputabil111. 1
(1]
Extras din Expunerea de motive - prima formă - la Proiectul iniţial al noului Cod penal, 25 februarie 2009
(http:// www.dreptonline.ro/legislatie/proiect_codul_penal_februarie_2009_ministeruljustitiei.php); documentul se
poate consulta on-line, la adresa de internet
http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:fyUilOQlMrMJ:www.
avocatnet.ro/UserFiles/_deleted/Expunere%2520motive%2520-%2520proiect%2520-
%2520Codul%2520penal%2520- %252025%2520februarie%25202009_02271101.doc+&cd=l&hl=ro&ct=clnk&gl=ro:
„2.4. (...) Definiţia infracţiunii propusă în art. 15 a ţinut cont atât de tradiţia dreptului penal român interbelic, cât
şi de reglementări europene care consacră o asemenea definiţie în Codul penal. în acest sens, este de subliniat că,
încă în 1923, profesorul Traian Pop definea infracţiunea ca o faptă antijuridică, imputabilă şi sancţionată de legea
penală. Textul propus de proiect porneşte de la această definiţie doctrinară şi, având în vedere şi reglementarea din
art. 14 din Codul penal grec, reţine trei trăsături generale ale infracţiunii, acceptate de majoritatea sistemelor penale
europene: prevederea în legea penală, caracterul nejustificat (antijuridic) şi caracterul imputabil. Prevederea faptei în
legea penală presupune cerinţa ca fapta concret săvârşită, ce urmează a fi calificată ca infracţiune, să corespundă
întru totul descrierii pe care legiuitorul o face în norma de incriminare. Această corespondenţă se realizează atât în
planul elementelor de factură obiectivă (acţiune, urmare, calitatea subiectului activ sau pasiv etc.), cât şi al
elementelor de factură subiectivă (forma de vinovăţie). Aşa, de pildă, dacă se comite din culpă luarea unui bun al
altuia, se va decide, prin raportare la infracţiunea de furt, că fapta comisă nu este prevăzută de legea penală, căci
legiuitorul a incriminat luarea unui bun al altuia numai atunci când este săvârşită cu intenţie. Caracterul nejustificat
al faptei prevăzute de legea penală presupune că aceasta nu este permisă de ordinea juridică, cu alte cuvinte, are
un caracter ilicit. Astfel, este posibil ca o faptă, deşi prevăzută de legea penală, să nu fie ilicită, întrucât săvârşirea ei
este permisă de o normă legală. Spre exemplu, uciderea unei persoane în legitimă apărare corespunde întru totul
descrierii realizate de legiuitorîn textul care incriminează omorul, dar fapta nu are caracter ilicit, pentru că legea
autorizează săvârşirea ei în condiţiile date. împrejurările care înlătură caracterul nejustificat al faptei sunt
reglementate - sub denumirea de cauze justificative - într-un capitol distinct. Ultima trăsătură generală a
infracţiunii este caracterul imputabil. Pentru ca o faptă să atragă răspunderea penală, nu este suficient ca ea să
corespundă descrierii realizate de legiuitorîn norma de incriminare şi să fie nejustificată, ci trebuie să poată fi
imputată făptuitorului, adică acestuia să îi poată fi reproşată săvârşirea ei. Pentru ca această imputabilitate să poată fi
adusă în discuţie, sunt necesare anumite premise, şi anume: făptuitorul să fi avut reprezentarea acţiunilor sau
inacţiunilor sale şi să poată fi stăpân pe ele (să nu fi acţionat în condiţiile iresponsabilităţii, intoxicaţiei sau
minorităţii); făptuitorul să fi avut posibilitatea să acţioneze în conformitate cu cerinţele legale (să nu fi fost constrâns
la comiterea faptei prevăzute de legea penală); făptuitorul să fi avut reprezentarea caracterului ilicit al faptei (să nu se
fi aflat în eroare). Cauzele care înlătură premisele imputabilităţii sunt reglementate distinct, sub denumirea de
cauze de neimputabilitate. Faptul că vinovăţia nu mai apare menţionată explicit în cuprinsul definiţiei infracţiunii nu
înseamnă însă că aceasta şi-a pierdut în vreun fel din importanţă, ci doar că s-a dorit o clarificare a funcţiilor pe care
ea le îndeplineşte în cadrul infracţiunii. De altfel, în prezent este unanim admis că noţiunea de vinovăţie are o dublă
accepţiune: ea reprezintă în primul rând un sub-element al laturii subiective a infracţiunii, context în care se
înfăţişează sub forma intenţiei, a intenţiei depăşite (praeterintenţiei) şi a culpei; într-o a doua accepţiune, vinovăţia
apare ca trăsătură generală a infracţiunii. în noua reglementare, vinovăţia, în prima sa accepţiune, joacă acelaşi rol,
ca element în structura internă a faptei prevăzute de legea penală, prin prisma căruia se analizează concordanţa
faptei concret comise cu modelul descris de legiuitorîn norma de incriminare. Cât priveşte a doua accepţiune, s-a
considerat preferabilă consacrarea unui termen distinct - imputabilitate - pentru a o defini, din mai multe raţiuni: a)
evitarea unei confuzii terminologice cu vinovăţia ca sub-element al laturii subiective, confuzie nefericită, în condiţiile
în care vinovăţia privită ca trăsătură generală a infracţiunii fie există, fie nu există, astfel încât nu prezintă nicio
importanţă delimitarea între intenţie şi culpă. Astfel, sub aspectul trăsăturii generale, o persoană, după cum este
sau nu responsabilă penal, va acţiona cu sau fără vinovăţie, nefiind posibilă o diferenţiere între intenţie şi culpă pe
acest plan. Distincţia intenţie/culpă prezintă relevanţă doar în planul încadrării juridice, adică doar sub aspectul de
sub-element al laturii subiective; b) deplasarea abordării vinovăţiei, ca trăsătură generală a infracţiunii, dinspre
teoria psihologică înspre teoria normativă, îmbrăţişată astăzi de majoritatea sistemelor penale europene (dreptul
german, austriac, elveţian, spaniol, portughez, olandez etc.). Aşa cum s-a mai menţionat, potrivit teoriei normative,
vinovăţia ca trăsătură generală este privită ca un reproş, ca o imputare făcută infractorului pentru că a acţionat
altfel decât îi cerea legea, deşi a avut reprezentarea clară a faptei sale şi deplină libertate în manifestarea voinţei,
ea neconfundându-se cu sub-elementul laturii subiective.
Ţin de esenţa acestei viziuni următoarele:

a) vinovăţia, ca trăsătură esenţială/generală a infracţiunii era consacrată sub denumirea de
imputabilitate (a treia trăsătură în ordinea expusă de definiţie), prin deplasarea abordării
vinovăţiei ca trăsătură generală a infracţiunii dinspre teoria psihologică (vinovăţia înţeleasă ca
atitudine psihică a unei persoane în raport de fapta comisă şi de urmarea acesteia) înspre teoria
normativă [vinovăţia privită ca un reproş, ca o imputare făcută infractorului - de către
societate/stat -, pentru că a acţionat altfel decât îi cerea legea, deşi a avut reprezentarea clară a
faptei sale şi deplină libertate în manifestarea voinţei, ea neconfundându-se cu (sub) elementul
obligatoriu (principal) din conţinutul infracţiunii (forma de vinovăţie cerută de legea penală)];
b) prima trăsătură esenţială - prevederea faptei de legea penală - implica cerinţa ca fapta
concret săvârşită, ce urma a fi calificată ca infracţiune, să corespundă complet (integral) descrierii
pe care legiuitorul o face în norma de incriminare, corespondenţă realizată atât în planul
elementelor de factură obiectivă (acţiune, urmare, calitatea subiectului activ sau pasiv etc.), cât şi
al elementelor de factură subiectivă (forma de vinovăţie);
c) caracterul nejustificat al faptei prevăzute de legea penală (a doua trăsătură esenţială)
presupunea că aceasta nu este permisă de ordinea juridică, cu alte cuvinte, că are un caracter
ilicit.
Rezulta concepţia tripartită asupra infracţiunii, înţeleasă ca: faptă tipică (obiectiv şi subiectiv,
incluzând, aşadar, vinovăţia în forma specifică impusă de lege pentru existenţa unei anumite
infracţiuni), antijuridică şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
...Dar, aflat tot în stadiul de proiect (însă cu modificări faţă de forma iniţială), Codul penal în
vigoare a fost însoţit de o a doua Expunere de motivell]. în acest stadiu, vinovăţia 1
2.5. Pe baza acestei concepţii privind trăsăturile esenţiale ale infracţiunii a fost concepută şi sistematizarea
articolelorîn Titlul II. Astfel, după enunţarea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii, următoarele două articole (art. 16 şi
art. 17) sunt consacrate unor elemente care ţin de prima trăsătură generală - prevederea faptei în legea penală. Este
vorba despre o reglementare ce priveşte elementul material al infracţiunii (reglementarea comisiunii prin omisiune)
şi, respectiv, despre definirea elementului subiectiv (vinovăţia). Aşa cum am arătat, ambele sunt elemente prin
prisma cărora se analizează concordanţa între modelul descris de legiuitor în norma de incriminare şi fapta concret
săvârşită. (...). în ceea ce priveşte vinovăţia, s-a introdus dispoziţia din alin. (1) al art. 17, în scopul de a se sublinia
faptul că intenţia şi culpa se analizează în contextul faptei prevăzute de legea penală, ca elemente prin prisma
cărora se evaluează concordanţa între fapta concretă şi modelul descris de legiuitor în norma de incriminare (...)"
(s.n.).
O precizare importanta; art. 17 alin. (1), cu denumirea marginala „Vinovăţia", dispunea în sensul „Fapta nu este
prevăzuta de legea penală dacă nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de lege" (practic, actualele art. 16 şi
art. 17 CP erau inversate).
[1]
Extras din Expunerea de motive - cea de-a doua formă - la proiectul (modificat al) noului Cod penal (PL-x nr.
304/2009, Proiect de lege privind Codul penal, document care se poate consulta on-line, la adresa de internet
http://www.cdep.rO/proiecte/2009/300/00/4/em304.pdf):
„2.4. (...) Prevederea faptei în legea penală presupune cerinţa ca fapta concret săvârşită, ce urmează a fi
calificată ca infracţiune, să corespundă întru totul descrierii pe care legiuitorul o face în norma de incriminare.
Această corespondenţă se realizează atât în planul elementelor de factură obiectivă (acţiune, urmare, calitatea
subiectului activ sau pasiv etc.), cât şi al elementelor de factură subiectivă (forma de vinovăţie). Caracterul
nejustificat al faptei prevăzute de legea penală presupune că aceasta nu este permisă de ordinea juridică, cu alte
cuvinte, are un caracter ilicit. (...)în legătură cu caracterul imputabil, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, cauzele care
înlătură premisele imputabilităţii sunt reglementate distinct, sub denumirea de cauze de neimputabilitate.
2.5. Pe baza acestei concepţii privind trăsăturile esenţiale ale infracţiunii a fost concepută şi sistematizarea
articolelorîn Titlul II. Astfel, după enunţarea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii, următoarele două articole (art. 16
şi art. 17) sunt consacrate unor elemente care ţin de prevederea faptei în legea penală. Este vorba despre definirea
elementului subiectiv (vinovăţia) şi, respectiv, despre o reglementare ce priveşte elementul material al infracţiunii
(reglementarea comisiunii prin omisiune). Aşa cum am arătat, ambele sunt elemente prin prisma cărora se analizează
concordanţa între modelul descris de legiuitor în norma de incriminare şi fapta concret săvârşită. în
a fost (din nou) cuprinsă în definiţia infracţiunii! Aşa cum reiese din Expunerea de motive ce a
însoţit şi acest proiect al noului Cod penal, rezultă tot existenţa a trei trăsături esenţiale ale
infracţiunii (şi anume: prevederea faptei în legea penală; caracterul şi caracterul
imputabil).
§2. Tipicitatea
Din definiţia generală actuală a infracţiunii s-ar evidenţia indicarea de către legiuitorul nostru
penal a următoarelor trăsături esenţiale ce caracterizează orice faptă ca infracţiune: (1) faptă
prevăzută de legea penală; (2) faptă săvârşită cu vinovăţie; (3) faptă nejustificată; (4) faptă
imputabilă persoanei care a săvârşit-o. Acest model de reglementare conduce însă la aprecieri
doctrinare diferite - care întreţin o controversă în materie - în considerarea numărului trăsăturilor
ridicate la rang de trăsături esenţiale ale infracţiunii (inclusiv sub aspectul conţinutului propriu
acestora). înainte de a vedea câte (şi care) sunt trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, înţelegem să
venim cu unele precizări prealabile.
Este clar (şi lesne de observat) că, în definirea faptei ce constituie infracţiune (definiţie
generală), legiuitorul actual aşază, pe primul loc, prevederea faptei în legea penală, condiţie sine
qua non de existenţă pentru orice fapta penală, care este impusă de principiul fundamental al
legalităţii incriminării (consacrat de art. 1 CP)1 [1]. După cum se arată în doctrină, „cât timp regula
de conduită descrisă de norma de incriminare este respectată, infracţiunea nu îmbracă decât
acest aspect formal şi ipotetic; însă, în momentul în care legea a fost nesocotită prin săvârşirea
unei fapte ce corespunde descrierii din textul incriminator aflat în vigoare atunci, infracţiunea
devine un ilicit concret, un fapt juridic real"121.
Atragem atenţia că incriminarea nu se confundă cu infracţiunea, care este fapta concretă ale
cărei trăsături corespund cu cele descrise în norma de incriminare! Astfel, „devenirea întru
infracţiune" pleacă de la anumite premise:
ceea ce priveşte vinovăţia, s-a introdus dispoziţia din alin. (1) al art. 16, în scopul de a se sublinia importanţa
elementului subiectiv în structura infracţiunii. (...)
2.6. Capitolul al ll-lea este consacrat cauzelor justificative, împrejurări care înlătură cea de-a doua dintre
trăsăturile esenţiale ale infracţiuni - caracterul nejustificat. Este vorba despre împrejurări care operează in rem,
efectele lor fiind extinse şi asupra participanţilor. (...)
2.7. Capitolul al lll-lea este consacrat cauzelor de neimputabilitate, care înlătură cea de-a treia trăsătură
esenţială a infracţiunii - imputabilitatea. Cauzele de neimputabilitate sunt cauze personale, care nu se răsfrâng
asupra participanţilor (cu excepţia cazului fortuit), de ele urmând a beneficia doar persoana care a acţionat sub
imperiul ei" (s.n.).
O precizare importanta: Art. 15 alin. (1) CP cuprinde vinovăţia, iar art. 16 alin. (1) prevede că „Fapta constituie
infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală".
[1]
Reamintim că de esenţa principiului legalităţii incriminării ţin următoarele două aspecte importante: numai
legea penală prevede faptele ce constituie infracţiuni; nicio persoană nu poate fi trasă la răspundere penală pentru o
faptă care, la data comiterii, nu era prevăzută de legea penală (şi care să constituie, ca faptă concretă, o anumită
infracţiune). Incriminarea - atribut exclusiv al legiuitorului penal -„se traduce" prin prevederea în legea penală (în sens
larg) a unei fapte, ca infracţiune (persoanele sunt lăsate în afara acestei operaţiuni, ele nu sunt incriminate!).
Conform Dicţionarului de specialitate (de drept şi procedură penală), se arată că „incriminarea presupune
descrierea faptei care prezintă gradul de pericol social care justifică incriminarea, precum şi arătarea condiţiilor care,
potrivit legii, îi atribuie caracter penal. La acestea se alătură dispoziţiile privitoare la vinovăţie. De asemenea, din
conţinutul normei de incriminare mai face parte şi pedeapsa pe care legea o prevede pentru sancţionarea
făptuitorului. Pedeapsa nu face parte dintre trăsăturile constitutive ale infracţiunii, ci constituie consecinţa săvârşirii
acesteia. Incriminarea nu se confundă cu infracţiunea, care este fapta concretă ale cărei trăsături corespund cu
cele descrise în norma de incriminare" (s.n.). A se vedea G. ANTONIU, C. BULAI, Dicţionar de drept penal şi procedură
penală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 432.
l2] I. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 111.
a) (pr e)existenţaunei norme de incriminare care descrie fapta interzisă/ordonată

de legiuitor a se comite, sub sancţiunea tipică asociată unei fapte prevăzute de legea penală ca
infracţiune = pedeapsa. Indiferent de sediul incriminării, se remarcă o varietate de fapte sub
aspectul modului de manifestare - acţiune/inacţiune -, al formei de vinovăţie etc.[1];
b) comiterea unei fapte concrete, care să se regăsească în descrierea unei fapte incriminate.
în baza unei simple observaţii, este evident că, înainte de toate, infracţiunea se caracterizează
prin aceea că este o faptă, un fapt pozitiv - o faptă concretă -, ca manifestare a unei persoane/a
omului în realitatea înconjurătoare, sub forma unei acţiuni/inacţiuni, şi care atrage anumite
consecinţe, urmări dăunătoare, prin atingerea efectivă sau periclitarea valorilor sociale cărora
legea penală le conferă protecţie. Fapta este, totodată, expresia unei anumite atitudini psihice a
făptuitorului (în considerarea incriminării acesteia);
c) corespondenţa/concordanţa dintre fapta concret săvârşită şi fapta descrisă de legiuitorul
penal, din punct de vedere al trăsăturilor/elementelor caracteristice acesteia, astfel încât
dimensiunile faptei comise în realitate să corespundă descrierii-standard din norma
incriminatoare de referinţă, care conferă etalonul legal.
Nu trebuie confundate cele două operaţiuni de real interes în materie juridico-penală, şi
anume: incriminarea (calificarea legală a faptei) - atribut exclusiv al legiuitorului penal - şi
încadrarea juridică a faptei concret săvârşite - care cade în sarcina organelor judiciare penale,
realizându-se în activitatea de aplicare a legii penale, în vederea identificării, în situaţia de fapt/pe
caz concret a existenţei faptei şi a îndeplinirii condiţiilor stabilite prin normele de incriminare.
Organele judiciare penale vor constata dacă se verifică (sau nu) concordanţa între descrierea
faptei de către legiuitor şi conţinutul faptei concret săvârşite, urmând a dovedi fapta, urmările
acesteia şi vinovăţia persoanei/făptuitorului. Urmează ca aprecierea să se realizeze „la pozitiv", în
conformitate cu descrierea legală a faptei (potrivit normei de incriminare), în ordinea stabilită
potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (1) CP (care observăm că fixează, separând printr-o virgulă, „fapta
prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie"). Această corespondenţă/concordanţâ între
trăsăturile faptei concrete şi trăsăturile impuse prin etalonul legal ce reprezintă modelul abstract
(tip) prevăzut de norma de incriminare s-a încetăţenit în doctrina penală sub denumirea Ţinem să
subliniem faptul
că existenţa infracţiunii implică, în mod necesar, existenţa unei fapte care prezintă toate
trăsăturile caracteristice, inclusiv caracterul nejustificat şi cel imputabil al faptei.
Orice normă de incriminare (normă specială) cuprinde în conţinutul său (plan abstract) atât
trăsături /elementeobiective, cât şi elemente subiective. în legătură cu o faptă concret
comisă trebuie să se constate dacă trăsăturile pe care aceasta le prezintă se regăsesc/reflectă într-
o normă de incriminare, se identifică cu cele descrise/impuse prin lege. Dacă această
corespondenţă/concordanţâ între trăsăturile faptei concrete şi trăsăturile descrise în norma de
incriminare (tipicitatea) se referă şi se analizează/verifică prin compararea faptei săvârşite
[1]
Cu titlu de exemplu, indicăm:
- o incriminare intenţionată comisivă - art. 228 alin. (1) CP („Furtul"): „Luarea unui bun mobil din posesia sau
detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 3 ani sau cu amendă" (s.n.);
- o incriminare din culpă comisivă - art. 192 alin. (1) CP („Uciderea din culpă"): „Uciderea din culpă a unei
persoane se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani";
-o incriminare intenţionată omisivă-art. 378 alin. (1) lit. c) CP („Abandonul de familie"): „Săvârşirea de către
persoana care are obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel îndreptăţit la întreţinere, a uneia dintre următoarele
fapte: (...) c) neplata, cu rea-credinţă, timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale judecătorească, se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă".
sub aspectul tuturor condiţiilor (obiective şi subiective) sau doar sub aspectul celor de ordin
obiectiv, iată o (primă) chestiune care este aprig disputată în doctrina autohtonă111.
De aici pleacă şi numărătoarea în privinţa numărului trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii şi
perspectiva asupra conţinutului acestora! Dintr-un inventar al opiniilor exprimate în doctrina
noastră penală ar rezulta (cu focalizare asupra prevederii faptei în legea penală şi a vinovăţiei)
următoarele:
într-o primă opiniel2], se susţine că infracţiunea prezintă patru trăsături esenţiale:
(1) prevederea faptei de legea penală-concordanţa între fapta concret săvârşită şi modelul
legal de incriminare (doar) sub aspectul elementelor de factură obiectivă (tipicitatea);
(2) săvârşirea cu vinovăţie - concordanţa între fapta concret comisă şi modelul legal de
incriminare sub aspectul elementelor de factură subiectivă; (3) caracterul nejustificat al faptei; (4)
caracterul imputabil al faptei.
într-o a doua opinieli], se susţine că infracţiunea prezintă trei trăsături esenţiale: (1)
prevederea faptei în legea penală - concordanţa între fapta concretă săvârşită şi modelul legal de
incriminare, atât sub aspectul elementelor de factură obiectivă, cât şi al elementelor de factură
subiectivă ( tipicitatea); (2) caracterul al faptei; (3) caracterul imputabil
al faptei.
în raport cu dispoziţiile art. 15 alin. (1) CP, în doctrină s-a exprimat şi opiniaw potrivit căreia
„legiuitorul a adoptat modelul definiţiei infracţiunii prin numai două trăsături esenţiale, anume: a)
infracţiunea este o faptă prevăzută de legea b)
infracţiunea este o faptă
săvârşită cu vinovăţie" (s.n.), argumentându-se că „nejustificarea şi imputabilitatea, care sunt
socotite de alţi autori ca trăsături esenţiale ale infracţiunii, în realitate nu sunt trăsături esenţiale
ale infracţiunii, deoarece ele nu reprezintă însuşiri sau calităţi care caracterizează o infracţiune în
general, ci reprezintă doar condiţii negative în prezenţa cărora o faptă prevăzută de legea penală
săvârşită cu vinovăţie nu constituie infracţiune".
Ce a stat în intenţia legiuitorului nostru penal (?) rezultă din definiţia iniţială a infracţiunii
(care nu includea vinovăţia), precum şi din prima Expunere de motive a Codului penal. Rezulta,
fără echivoc, faptul că tipicitatea - prevederea faptei de legea penală - acoperea atât elementele
de factură obiectivă, cât şi pe cele de factură subiectivă din conţinutul normei * 2 3
111
Fără a ne mai raporta şi la frământările (în domeniu ale) literaturii de specialitate în materie penală din alte
sisteme naţionale de drept. în acest sens, a se vedea FL. STRETEANU, D. NIŢU, cit., p. 254 ş.u.
[2)
în acest sens, a se vedea, spre exemplu: G. ANTONIU, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 147
ş.u.; C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 135 ş.u.; I. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 110 ş.u.; ş.a.
(3)
în acest sens, a se vedea, spre exemplu, I. NEDELCU, în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit., p. 62 ş.u. [„Prevederea
faptei în legea penală are în vedere atât elementele de ordin obiectiv, cât şi pe cele de ordin subiectiv (forma de
vinovăţie); această chestiune este precizată expres în Expunerea de motive (pct. 2.4.). Este clarificată astfel (prin
interpretare autentică, aparţinând legiuitorului) ambiguitatea creată de faptul că vinovăţia, fiind prevăzută în definiţia
infracţiunii, a fost considerată o trăsătură esenţială distinctă (...); consecinţa ar fi aceea că prevederea faptei de către
legea penală priveşte numai elementele obiective, nu şi pe cele subiective, care ar urma să fie verificate în cadrul altei
trăsături a infracţiunii, respectiv vinovăţia. (...) Vinovăţia nu este o trăsătură esenţială a infracţiunii distinctă, ci un
element care ţine de prevederea faptei în legea penală, aşa cum rezultă din Expunerea de motive (pct. 2.4. şi mai ales
2.5)"]. Potrivit altor opinii care afirmă existenţa, de lege lata, a trei trăsături esenţiale ale infracţiunii, identitatea
particulară a acestora ar fi alta, respectiv: prevăzută de legea penală (tipicitate),
vinovăţie, caracter nejustificat şi imputabil (la un loc) - T. AMZA, Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, în revista
Doctrină şi jurisprudenţă nr. 1-2/2016, material care se poate consulta on-line, la adresa de internet http://www.
mpublic.ro/sites/default/files/PDF/PUBLICATII/rdj_l_2_2016.pdf.
[4i
T. DIMA, op. cit., p. 104-105. Faptul că nejustificarea şi imputabilitatea sunt cuprinse în definiţia infracţiunii nu
înseamnă, pentru autor, că sunt ridicate la rang de trăsături esenţiale ale infracţiunii, din raţiuni de tehnică legislativă
legiuitorul enumerând atât două trăsături esenţiale (prevederea faptei în legea penală şi vinovăţia), cât şi cele două
condiţii negative (cauzele justificative şi de neimputabilitate).
de incriminare; i se adăugau caracterul nejustificat şi caracterul imputabil al faptei, reieşind cele

trei trăsături esenţiale ale infracţiunii.
Ulterior, definiţia infracţiunii s-a modificat prin includerea raportării explicite (şi) la vinovăţie,
formă consolidată prin adoptarea şi intrarea în vigoare a Codului penal actual. în mod
corespondent, s-a adaptat Expunerea de motive iniţială, apărând cea de-a doua Expunere de
motive (finală) a Codului penal. Prin urmare, în considerarea acestui stadiu, au rezultat două
interpretări în legătură cu ceea ce acoperă conceptul de tipicitate, anume: (1) dacă
(mai) acoperă, deopotrivă, elementele de factură obiectivă, precum şi pe cele de factură
subiectivă din modelul legal de reglementare; sau (2) dacă acoperă numai elementele de factură
obiectivă din conţinutul normei de incriminare, evaluarea elementelor subiective fiind extrasă
tipicităţii şi preluată de analiza separată a vinovăţiei11’.
Altfel spus, problema care a scindat doctrina rezidă în aceea dacă, potrivit definiţiei din art. 15
alin. (1) CP, vinovăţia reprezintă o trăsătură esenţială distinctă, autonomă a infracţiunii sau un
sub-element (întregitor) al trăsăturii esenţiale a tipicităţii (tipicitate subiectivă, alături de
prevederea faptei în legea penală-tipicitate obiectivă). Menţionăm că, după cum se poate
constata din Expunerea de motive a Codului penal, în cea de-a doua formă - cu includerea
vinovăţiei în definiţia infracţiunii -, se punctează tot trei trăsături esenţiale ale infracţiunii!
Departe de a ocoli (ştiinţific) disputele pe această temă, înţelegem - pentru început - să redăm
unele dintre ele, prin expunerea (sumară a) argumentelor invocate în sprijinul celor două opinii ce
dau conţinut, în aprecierea noastră, unei polemici cordiale asupra subiectului supus dezbaterii.
Din confruntarea opiniilor, trebuie însă aleasă una!
îndreptăm atenţia asupra opiniei potrivit căreia, de lege lata, infracţiunea este reglementată
în considerarea a patru trăsături esenţiale. Astfel, chiar unii autori care îmbrăţişează optica
potrivit căreia tipicitatea ar trebui să implice, deopotrivă, corespondenţa obiectivă şi subiectivă a
faptei comise cu norma de incriminare se văd nevoiţi să admită că, în actuala reglementare,
prevederea faptei în legea penală se referă doar la elementele obiective din conţinutul infracţiunii
(aşadar, că tipicitatea are în vedere doar elementele de factură obiectivă din conţinutul
incriminării, elementul subiectiv-vinovăţia-constituind o trăsătură distinctă, potrivit art. 15 CP).
„Chiar dacă din Expunerea de motive la Codul penal rezultă că tipicitatea se verifică atât în planul
elementelor de factură obiectivă (acţiune, urmare, calitatea subiectului activ sau pasiv etc.), cât şi
al elementelor de factură subiectivă (forma de vinovăţie), trebuie să admitem că opţiunea
legiuitorului a fost cât se poate de clară în privinţa limitării tipicităţii la elementele obiective. Acest
lucru rezultă nu doar din dezbaterile în faţa Comisiei parlamentare comune a Camerei Deputaţilor
şi a Senatului, care a modificat anteproiectul elaborat de comisia de specialişti, dar mai ales din
reglementările subsecvente care tratează în mod distinct prevederea în legea penală şi vinovăţia.
Astfel, art. 16 alin. (1) lit. b) CPP prevede că acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare sau
exercitată atunci când fapta nu este prevăzută de legea penală sau (sic!) nu a fost săvârşită cu
forma de vinovăţie prevăzută de lege. La rândul său, art. 25 CPP prevede că instanţa lasă
nesoluţionată acţiunea civilă atunci când fapta nu este prevăzută de legea penală, dar o
soluţionează atunci când lipseşte forma de vinovăţie cerută de lege"12’. * 2
111
în acest din urmă sens, tipicitatea se configurează (numai) drept „acea trăsătură a faptei concrete, al cărei
conţinut cuprinde toate elementele obiective constitutive descrise în norma de incriminare: fapta tipică coincide cu
fapta prevăzută de legea penală"-G. ANTONIU, C. BULAI, op. cit., p. 898. Aceasta, „deoarece în privinţa conţinutului
subiectiv se operează cu un alt concept, şi anume vinovăţia ca trăsătură esenţială, distinctă a infracţiunii de aceea a
faptei prevăzute de legea penală" -G. ANTONIU, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 161.
[2]
FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit, p. 254,255 (a se vedea, în sursa citată, inclusiv nota de subsol nr. 5 de la p. 254).
Pe de alta parte, se susţine punctul de vedere conform căruia, (chiar) lege Iota, infracţiunea
este reglementată în considerarea a trei trăsături esenţiale, tipicitatea fiind compusă din asocierea
prevederii faptei de legea penală cu săvârşirea acesteia cu vinovăţie [în raport de prevederile art.
15 alin. (1) CP]. în acest sens, s-a arătat: „Deşi vinovăţia este enumerată de legiuitor printre
trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, aceasta nu constituie în fapt o trăsătură esenţială distinctă, ci
elementul de factură subiectivă din cuprinsul normei de incriminare (intenţia, culpa,
praeterintenţia); această inserare (...) a avut ca singur scop evidenţierea (în opinia mea inutilă)
importanţei vinovăţiei în structura normei de incriminare, în vederea evitării oricărei interpretări
ce ar putea fi generată de noua definiţie, în sensul că aceasta nu ar face referire şi la vinovăţie.
Apreciez că prin această inserare nu se acordă autonomie vinovăţiei prin excluderea acesteia din
cuprinsul tipicităţii şi nu se abandonează concepţia proiectului NCP cu privire la trăsătura esenţială
a tipicităţii (majoritară în acest moment la nivelul doctrinei europene în sensul includerii şi a
tipicităţii subiective). (...) în logica NCP, vinovăţia este prevăzută ca element constitutiv al
infracţiunii, fiind astfel analizată în cadrul trăsăturii esenţiale a tipicităţii. Vinovăţia ca trăsătură
generală a infracţiunii este denumită de NCP imputabilitate, regăsindu-se, astfel, în cea de-a treia
trăsătură esenţială a infracţiunii. Menţionarea distinctă în art. 16 alin. (1) lit. b) NCPP a vinovăţiei
nu a fost de natură de a întări caracterul acesteia de trăsătură esenţială a infracţiunii, ci de a evita
orice inconveniente practice în interpretarea cauzelor care împiedică punerea în mişcare sau
exercitarea acţiunii penale (eroarea din NCP a fost astfel reflectată şi în NCPP); soluţiile distincte
sub aspectul acţiunii civile în funcţie de constatarea lipsei tipicităţii obiective (lăsarea
nesoluţionată a acţiunii civile) sau subiective a faptei (soluţionarea acţiunii civile) marchează în
realitate o opţiune nouă a puterii legiuitoare cu privire la soluţiile pe care le poate pronunţa
instanţa penală în privinţa acţiunii civile, iar nu o confirmare a caracterului de trăsătură esenţială a
vinovăţiei; în acest sens, art. 28 alin. (1) teza a Il-a NCPP stipulează că instanţa civilă nu este legată
de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa
prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite"111.
în ordinea de reglementare, textului legal care consacră definiţia infracţiunii îi urmează art. 16
CP, cu denumirea marginală „Vinovăţia", prevăzându-seîn alin. (1) că „Fapta constituie infracţiune
numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală". Pornind de la această
(una şi aceeaşi) dispoziţie legală, într-o opinie se concluzionează în sensul că „rezultă, aşadar, fără
echivoc, intenţia de a extrage vinovăţia din conţinutul tipicităţii şi de a o transforma în trăsătură
autonomă, de care nu depinde existenţa faptei prevăzute de legea penală, ci calificarea acesteia
ca infracţiune"121.
Dimpotrivă, într-o altă interpretare se susţine că „o faptă concretă este tipică dacă
corespunde modelului abstract prevăzut în norma de incriminare de legiuitor, atât sub aspect
obiectiv, cât şi sub aspect subiectiv; includerea în cadrul trăsăturii esenţiale a prevederii în legea
penală şi a elementelor subiective din cuprinsul normei de incriminare rezultă cu claritate din
dispoziţiile art. 16 alin. (1) NCP (...); vinovăţia constituie, aşadar, unul dintre elementele
constitutive ale infracţiunii, fiind inclusă în trăsătura esenţială a tipicităţii, întrucât numai o faptă
ce întruneşte toate condiţiile tipicităţii obiective şi subiective este prevăzută de legea penală;
organele judiciare vor constata că o faptă nu este prevăzută de legea penală dacă nu este comisă
cu forma de vinovăţie prevăzută de lege (de pildă, în cazul în care o «lipsire * 2
111
M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 71-72.
I2)
FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 254, nota de subsol nr.
5.
de libertate în mod ilegal» este comisă din culpă, se va reţine că fapta nu este prevăzută de legea
penală)"[1].
O posibilă cale de mijloc enunţată în doctrină porneşte de la ideea că prevederea faptei în

legea penală (tipicitatea) exprimă, într-adevăr, cerinţa ca fapta săvârşită să corespundă întocmai
modelului legal, pentru realizarea căruia este necesară corespondenţa atât pe planul elementelor
obiective, cât şi al celor subiective, scindând conceptul integral de în
două sub-elemente funcţionale: tipicitatea obiectivă, respectiv tipicitatea subiectivă. Astfel, se
arată că „vinovăţia-trăsătură generală esenţială a infracţiunii - cuprinde aspectele
subiective
ale faptei şi presupune concordanţa lor cu cele stabilite în norma de incriminare. înscrierea
vinovăţiei printre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii nu are justificare în noua concepţie,
deoarece vinovăţia - ca element constitutiv al infracţiunii - ţine de« având în vedere că atât
elementele obiective, cât şi cele de natură subiectivă sunt prevăzute de norma de incriminare
(modelul legal). însă, aflându-ne în fata menţionării vinovăţiei printre trăsăturile generale ale
infracţiunii şi respectând adagiul adus interpretandus [est] potius ut valeat quam ut pereat (în
traducere liberă: legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării - n.n.),
vom reţine că trăsătura vinovăţiei cuprinde tipicitatea subiectivă, iar prima trăsătură (prevederea
faptei în legea penală) va acoperi numai tipicitatea obiectivă"l2].
Locul ocupat de prezenţa vinovăţiei în definiţia infracţiunii, de asemenea, semnificaţia

acordată acesteia - dacă este (sau nu) o trăsătură esenţială distinctă, autonomă faţă de cea a
prevederii faptei de legea penală - atrag consecinţe (şi) pe plan procesual penal. După cum s-a
semnalat în doctrină, sunt vizate cazurile de recurs în casaţie131, arătându-se că, acceptând opinia
conform căreia vinovăţia este o trăsătură distinctă de prevederea faptei în legea penală, „se
ajunge ca analiza vinovăţiei ca trăsătură a infracţiunii, în raport de probele care au stat la baza
hotărârii definitive, să nu poată fi făcută în căile extraordinare de atac (celelalte doua căi
extraordinare de atac, contestaţia în anulare şi revizuirea, exclud prin cazurile prevăzute de lege
posibilitatea examinării trăsăturilor infracţiunii pe baza probelor care au fundamentat hotărârea
definitivă)"* 141.
Concluzionând (în acest stadiu al expunerii), credem că o soluţie funcţională ar putea proveni
din admiterea unui concept de „tipicitate globală/de ansamblu", în cadrul căruia să fie admisă
conturarea unor sub-forme/sub-categorii cu autonomie relativă. Acestea ar fi reprezentate de
„tipicitatea obiectivă" şi „tipicitatea subiectivă", prin ruperea sinonimiei neapărate dintre
noţiunea de „tipicitate" şi sintagma „faptă prevăzută de legea penală" (conferind o semnificaţie
specific autohtonă tipicităţii). Astfel, în raport de art. 15 CP, doar conceptul de „tipicitate
obiectivă" ar urma să acopere (întotdeauna) referirea (sinonimă) la „faptă prevăzută de legea
penală", în timp ce „tipicitatea subiectivă" ar acoperi referirea la
[1)
M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 73, 86, 87.
121
A se vedea M.A. HOTCA, R. SLĂVOIU, Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Adnotări, situaţii tranzitorii,
noutăţi, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 58.
131
Art. 438 alin. (1) pct. 7 CPP dispune că hotărârile (definitive) sunt supuse casării dacă inculpatul a fost
condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
141
Prin urmare, nu ar exista remediu procesual, spre exemplu, în situaţia în care o persoană ar ajunge să fie
condamnată definitiv pentru comiterea, din culpă, a unei fapte incriminate, în mod exclusiv, în baza intenţiei (aspect
care s-ar înfăţişa ca o profundă inechitate). A se vedea L.V. LEFTERACHE, Drept penal. Partea generală, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2016, p. 131-132; autoarea ridică - în contextul analizei pe care o întreprinde - şi problema aplicării legii
penale în timp (art. 4 CP), atunci când fapta a fost comisă din culpă sub imperiul legii vechi, iar legea nouă
incriminează doar săvârşirea faptei cu intenţie.
„vinovăţie" în sensul de (sub)element al laturii subiective a conţinutului infracţiunii (separat de

conceptul de „imputabilitate" - trăsătură esenţială de sine stătătoare a infracţiunii, concepută ca
premisă necesară pentru analiza vinovăţiei). La un loc, „tipicitatea obiectivă"/ fapta prevăzută de
legea penală (caracterul unei fapte concrete de a corespunde unei anumite norme de incriminare
sub aspectul totalităţii elementelor de factură obiectivă) şi „tipicitatea subiectivă"/vinovăţia
(caracterul unei fapte concrete de a fi fost comisă cu acea formă anume de vinovăţie impusă de
lege pe latura subiectivă a unei norme de incriminare), întâlnindu-se, ar forma acea (unică)
trăsătură esenţială a infracţiunii reprezentată de „tipicitate" în sensul său deplin/complet:
corespondenţa unei fapte particulare, efectiv săvârşită, în raport de totalitatea elementelor
constitutive (juridice) ale unei anumite norme de incriminare.
Aşadar (în opinia noastră), fiecare dintre sub-elementele tipicităţii, luat în parte (prevederea
faptei în legea penală -în sensul de tipicitate obiectivă-şi vinovăţia-în sensul de tipicitate
subiectivă), nu reprezintă, în sine, trăsături esenţiale propriu-zise/autonome/distincte ale
conceptului general de infracţiune, ci numai părţi componente ale unei trăsături esenţiale unitare
a infracţiunii. Doar prin conjuncţia lor se conturează acea trăsătură esenţială a infracţiunii
reprezentată de tipicitate, în sens plenar (fiind specific oricărei infracţiuni caracterul de a
reprezenta o faptă concretă care să corespundă întru totul ansamblului elementelor juridice
constitutive ale unei incriminări, atât din punct de vedere obiectiv, cât şi subiectiv).
Ca atare, apreciem că, de lege lata, infracţiunea (în lumina definiţiei sale şi a unui ansamblu
de dispoziţii penale şi de procedură penală conexe acesteia) prezintă trei trăsături esenţiale,
reprezentate de: tipicitate (cumulând prevederea faptei în legea penală - tipicitatea sub aspect
obiectiv - şi săvârşirea cu vinovăţie-tipicitatea sub aspect subiectiv), antijuridicitatea (caracterul
nejustificat) şi imputabilitatea (caracterul imputabil)!
Prin urmare, admiţând drept premisă obiectivă faptul că reglementarea penală autohtonă
actuală constituie o formă hibridă, suntem de părere că asigurarea funcţionalităţii sale efective nu
poate decurge decât din aderarea la un tip (o „cheie") de interpretare eclectică, flexibilă (poziţiile
teoretice „pure" implicând, adeseori, o rigiditate care prezintă o scăzută aptitudine de furnizare a
unor rezolvări eficiente sub aspect practic). Corespunzător acestei viziuni, propunem admiterea
împrejurării (nefericite) că, uneori, anumiţi termeni/anumite expresii (sintagme) legale trebuie
înţelese/interpretate diferit în contexte deosebite (faptul că unul şi acelaşi termen este
întrebuinţat cu semnificaţie aparte în norme diferite). De pildă, admitem că sintagma faptă
prevăzută de legea penală este întrebuinţată uneori de legiuitor într-un sens larg, sinonim cu
noţiunea de tipicitate (plenară), adică implicând şi săvârşirea faptei cu vinovăţie (tipicitatea
subiectivă)111. în alte cazuri, această noţiune este folosită într-un sens restrâns, referitor doar la
aspectele de ordin obiectiv ale conceptului de tipicitate (aşadar, separat de includerea referirii la
vinovăţie - la aspectele de natură subiectivă ale tipicităţii)* 121. Această perspectivă, deşi (admitem
că) nu este „pură" sub aspect teoretic131, credem că poate oferi o soluţionare funcţională a
cadrului normativ (penal şi procesual penal) actual (în aşteptarea unei soluţii mai bune... de lege
ferenda).
|1]
De exemplu, art. 4 CP [inclusiv în lumina art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012)]; art. 1 CP; art. 438 alin. (1) pct. 7 CPP.
121
De exemplu, art. 15 CP; art. 30 alin. (1), (2) şi (4) [prin raportare la alin. (1) şi (2)] CP; art. 52 CP; art. 16 alin.
(1) lit. b) CPP [inclusiv în lumina art. 25 alin. (5) CPP],
[3i
Viziunea propusă ridică şi problema criteriului \n funcţie de care urmează a se aprecia, în raport de variate
dispoziţii legale care întrebuinţează referirea la sintagma „faptă prevăzută de legea penală", dacă raportarea în cauză
trebuie interpretată ca fiind făcută la sensul larg sau la cel restrâns al conceptului (la tipicitatea de ansamblu -
trăsătură esenţială a infracţiunii - sau doar la tipicitatea obiectivă, sub-element al acestei trăsături esenţiale).
§3. Trăsăturile esenţiale inovatoare ale infracţiunii: caracterul nejustificat

şi caracterul imputabil
3.1. Preliminarii
Stabilirea însuşirii unei fapte concrete de a fi calificată drept infracţiune reprezintă un proces
etapizat, care trebuie parcurs într-o ordine legală anume stabilită111 (nu se poate efectua omisso
medio, „sărind" peste stadiul examinării unei trăsături esenţiale, prin trecerea anticipată la
verificarea existenţei următoarei trăsături esenţiale - în raport de ordinea normativă expres
indicată). în acest proces, fapta efectiv comisă „adună"/„cumulează" în stadii succesive însuşirile
necesare aprecierii sale drept infracţiune, astfel:
- se determină în primul rând dacă fapta este tipică (evaluarea vizează stabilirea existenţei
tipicităţii obiective - fapta trebuie să fie prevăzută de legea penală - şi a unei aparente tipi- cităţi
subiective - fapta apare ca fiind comisă cu vinovăţie - în general/„în mare");
- (numai) dacă rezultatul acestei examinări este pozitiv, (doar) atunci se trece la următoarea
etapă: verificarea caracterului nejustificat al acesteia (prin constatarea absenţei cauzelor
justificative);
- (numai) ulterior depăşirii acestui stadiu (cu rezultatul constatării antijuridicităţii faptei
tipice comise, prin lipsa săvârşirii sale justificate) se poate ajunge la etapa verificării imputabilităţii
sale (prin observarea lipsei cauzelor de neimputabilitate);
- dacă se depăşeşte şi această etapă (fapta tipică şi nejustificată nu a fost comisă în prezenţa
vreunei cauze de neimputabilitate, este deci imputabilă), se constată, în cele din urmă, caracterul
infracţional al faptei săvârşite, dacă se consolidează examenul de tipicitate a acesteia prin
verificarea în profunzime a comiterii sale cu acea formă de vinovăţie anume solicitată de lege
(întregirea evaluării tipicităţii, sub aspectul subiectiv al acesteia)* 121.
Aprecierea asupra existenţei condiţiilor specifice fiecărei trăsături esenţiale (pe acest parcurs
prestabilit) implică, în mod necesar, afirmarea parcurgerii şi verificării existenţei stadiilor/etapelor
anterioare şi a constatării existenţei trăsăturilor esenţiale corespunzătoare acestora. Dacă se
afirmă că fapta este justificată, se implică atestarea caracterului său tipic (sub aspect obiectiv şi -
aparent - subiectiv); dacă se afirmă că fapta este imputabilă, se implică atestarea caracterului său
tipic şi nejustificat (antijuridic).
Comparativ cu fosta definiţie legală a infracţiunii (aceea din Codul penal anterior, de la 1968),
caracterul nejustificat al faptei, respectiv caracterul al acesteia în raport de
persoana care a comis-o reprezintă trăsături esenţiale nou-instituite, elemente inovative în
111
Cu precizarea că această ordine este cea indicată în succesiunea elementelor enumerate în definiţia
infracţiunii, cu excepţia (relativă) a vinovăţiei, în privinţa căreia (după cum vom indica în continuare) apreciem că se
realizează doar un examen iniţial sumar între etapa verificării existenţei faptei prevăzute de legea penală şi aceea a
verificării nejustificării acesteia şi apoi a imputabilităţii ei, urmând ca examinarea sa finală să fie reluată, în amănunt,
abia la sfârşit, ulterior aprecierii ca întrunite a tuturor celorlalte elemente enumerate în definiţia infracţiunii [aşadar,
avem în considerare ordinea de verificare: (1) tipicitate obiectivă; (l1) „suprafaţa" tipicităţii subiective; (2)
antijuridicitate;
(3) imputabilitate;
121 (4) tipicitatereprezentând
Căci imputabilitatea, subiectivă - „consolidare"].
- în opinia noastră (după cum vom dezvolta în momentul prezentării
cauzelor de neimputabilitate) - o premisă a vinovăţiei (aceasta din urmă percepută drept o anumită atitudine psihică
a unei persoane în raport de fapta comisă şi de rezultatul acesteia), nu concepem posibilitatea de a se statua formal
că o persoană a comis o anumită faptă cu vinovăţie (cu o anumită formă a acesteia, aceea anume impusă de lege), în
măsura în care nu s-a determinat, la un moment anterior, că acea persoană face parte din categoria celor apte de a li
se imputa faptele incriminate comise (a fi aptă, aşadar, de a i se reproşa juridic fapta săvârşită); spre exemplu, nimic
mai inutil decât a verifica existenţa sau inexistenţa vinovăţiei, într-o anumită formă (anume solicitată de lege), în
raport de un iresponsabil (sau persoană constrânsă fizic ori moral etc.) care a săvârşit o faptă incriminată.
peisajul juridico-penal autohton (sub aspectul acordării normative explicite a acestei naturi
juridice). în cele ce urmează vom realiza o scurtă privire de ansamblu asupra acestora.
3.2. Caracterul nejustificat a! faptei - trăsătură esenţială a infracţiunii

Caracterul nejustificat al faptei prevăzute de legea penală - în concordanţă cu definiţia
infracţiunii - presupune că aceasta nu este permisă de ordinea juridică, cu alte cuvinte, are un
caracter ilicit (conform Expunerii de motive). Din punct de vedere terminologic, se apreciază
(opinie majoritară)11' că trăsătura esenţială a infracţiunii reprezentată de caracterul nejustificat al
faptei incriminate comise poate fi denumită (în mod sinonim) drept „antijuridicitate" (caracter
antijuridic al faptei prevăzute de legea penală). O parte a doctrinei a formulat aprecieri critice
relativ la aspectul că legiuitorul penal a prevăzut drept trăsătură esenţială (negativă) de existenţă
a infracţiunii împrejurarea săvârşirii unei fapte incriminate în lipsa unor cauze cu reglementare
expresă, denumite in terminis cauze justificative. In această viziune, se apreciază că trăsăturile
esenţiale ale infracţiunii trebuie să se refere numai la elementele generale pozitive, care trebuie
să existe pentru ca fapta să constituie infracţiune, iar nu şi la elemente de ordin negativ, care
trebuie să absenteze pentru aprecierea unei fapte drept infracţiune 121.
Trăsătură nejustificării faptei este distinctă (şi) de trăsătura tipicităţii; caracterul nejustificat al
faptei nu decurge automat din tipicitate - care oferă (doar) un indiciu de antijuridicitate. Cu alte
cuvinte, existenţa tipicităţii naşte o aparenţă (prezumţie relativă) de antijuridicitate. Acest
caracter al faptei (nejustificat/antijuridic), necesar pentru reţinerea sa drept infracţiune, se
consolidează prin verificarea în urma căreia nu se confirmă prezenţa vreunei cauze justificative
(apreciere „la negativ"). Fapta tipică are caracter nejustificat atunci când nu intervine o cauză
justificativă care „loveşte" în acest caracter, astfel încât ea devine licită, permisă/ autorizată de
legea penală* 131.
în capitolul imediat următor (II) celui în care legiuitorul fixează (în articolul de debut) definiţia
infracţiunii sunt reglementate cauzele (generale) justificative, consacrând faptul că nu constituie
infracţiune (în principiu) fapta prevăzută de legea penală dacă există vreuna dintre cauzele
justificative reglementate de lege (cele de ordin general - art. 18-22 CP -, la care se adaugă şi
unele asemenea cauze de ordin special), desemnând cauze obiective reale de excludere a
infracţiunii. La nivelul Părţii generale a Codului penal sunt prevăzute (în ordinea de reglementare)
drept cauze justificative: legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau
îndeplinirea unei obligaţii şi consimţământul persoanei vâtămatelM. Se poate observa sintagma
constant întrebuinţată de lege pentru a indica natura juridică a instituţiilor care reprezintă astfel
de cauze generale de excludere a infracţiunii, şi anume: „Este justificată fapta prevăzută de legea
penală..."
111
în sens contrar, M.C. IVAN, GH. IVAN, Cauzele justificative, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 54 ş.u.
121
A se vedea, de pildă, G. ANTONIU, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 163.
131
Avansând (la rândul nostru) un exemplu facil de urmărit, putem avea în vedere o ucidere (intenţionată) a
unei persoane (omor) în stare de legitimă apărare. Fapta comisă reprezintă o faptă prevăzută de legea penală
(corespunde incriminării din art. 188 CP), dar, prin săvârşirea în prezenţa condiţiilor legal stabilite ale legitimei apărări
(cauză de excluderea infracţiunii-cauză justificativă), comiterea ei devine permisă (justificată): nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală (în speţă, art. 188 CP), dacă exista vreuna dintre cauzele justificative
prevăzute de lege (în speţă, legitima apărare) (art. 18 C. pen.), fiind justificată fapta prevăzută de legea penală
săvârşită astfel (art. 19 CP).
141
Aceste instituţii urmează a fi expuse într-un capitol distinct, referitor la cauzele de excludere a infracţiunii,
atât în considerarea specificului lor în raport de alte cauze (cu natură juridică asemănătoare sau diferită)
reglementate de legea penală, cât şi analizate fiecare în parte.
După cum am punctat deja, trăsătura nejustificării faptei tipice este distinctă de trăsătura
imputabilităţii faptei (caracter imputabil). Prin urmare, dacă fapta tipică este justificată (în urma
verificării, cu rezultat pozitiv, a incidenţei unei cauze justificative) nu mai are loc (nici sens)
examinarea practică (în continuare) a imputabilităţii acesteia, căci fapta devine licită - or, o faptă
licită nu are cum să fie (apreciată drept) imputabilă! Dimpotrivă, după cum vom vedea, o faptă
tipică şi nejustificată impune examinarea imputabilităţii ei (verificarea lipsei/ absenţei cauzelor de
neimputabilitate, cu precizarea că antijuridicitatea nu reprezintă un indiciu de imputabilitatel).
Astfel, dacă se verifică - cu rezultat pozitiv - incidenţa unei cauze
de neimputabilitate, fapta nu va constitui infracţiune, lipsind o trăsătură esenţială, dar ea va
rămâne o faptă tipică şi nejustificată. Per a dacă se verifică şi această (ultimă)
trăsătură esenţială a infracţiunii-caracterul imputabil al faptei (tipice şi antijuridice)-, rezultă că
fapta comisă constituie infracţiune, aşadar, o faptă generatoare de răspundere penală.
3.3. Caracterul imputabil al faptei - trăsătură esenţială a infracţiunii

în concordanţă cu definiţia infracţiunii, fapta tipică111 şi nejustificată trebuie să verifice şi
caracterul imputabil (să îi poată fi imputată/reproşată persoanei care a comis-o), pentru a
reprezenta infracţiune (faptă generatoare de răspundere penală - aptă de concretizare în
sancţiuni penale). Aceasta este o trăsătură esenţială (distinctă, autonomă) a infracţiunii, a cărei
formulare curentă nu este nici ea (complet) la adăpost de critică 121. Revenind la definiţia
infracţiunii şi la trăsăturile esenţiale ale acesteia, apreciem oportun (în acest context) să amintim
şi punctul de vedere potrivit căruia sunt reţinute ca fiind „trăsături caracteristice ale infracţiunii
prevederea în legea penală (tipicitatea), caracterul nejustificat (antijuridic) şi caracterul imputabil
şi vinovăţia făptuitorului". în considerarea ideii astfel exprimate, se arată că „în contextul actualei
definiţii vinovăţia nu se poate identifica în totalitate cu imputabilitatea"131.
Dincolo de numărul care i se atribuie în calitate de trăsătură esenţială a infracţiunii (a treia,
după o opinie/a patra, după o alta), imputabilitatea reprezintă ultima trăsătură esenţială a
infracţiunii (autonomă, distinctă). Aceasta a preluat, în reglementarea actuală, 1 2
[1]
Dacă această referire vizează doar fapta prevăzuta de legea penală sau fapta prevăzută de legea penală
săvârşită cu vinovăţie constituie un aspect ce se poate discuta (problema - referitoare la raportul dintre vinovăţie şi
imputabilitate - va fi dezvoltată în acel punct al expunerii în care vom trata generalităţi în materia cauzelor de
neimputabilitate - capitolul privind cauzele de excludere a infracţiunii).
[2]
A se vedea G. ANTONIU, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 164 [„Noţiunea de imputare a
unei fapte exprimă atât ideea că o persoană a comis fapta în mod obiectiv, cât şi subiectiv (cu vinovăţie), enumerarea
conţinutului imputabil al faptei printre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii apare ca o tautologie, deoarece vinovăţia a
fost deja trecută printre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, iar imputabilitatea obiectivă este deja definită prin
conţinutul elementului material al faptei, care include şi legătura de cauzalitate între acţiune (inacţiune) şi urmarea
imediată"].
[31 V. PASCA, op. cit. (2014), p. 153. Autorul apreciază că „definirea imputabilităţii ca trăsătură esenţială a
infracţiunii alături de vinovăţie presupune examinarea raporturilor dintre imputabilitate şi vinovăţie, pentru că, dacă
cei doi termeni au aceeaşi semnificaţie, textul este redundant, conţinând o repetiţie inutilă într-o definiţie care se
vrea sintetică". Dintre cele două teorii existente în raport de vinovăţie, autorul apreciază că, în continuare, Codul
penal actual păstrează concepţia psihologică, aspect surprins prin prisma împrejurării că art. 16 CP menţine
prevederea existenţei vinovăţiei atunci când se verifică vreuna dintre formele posibile de manifestare a acesteia
(intenţia, culpa sau intenţia depăşită), iar acestea sunt definite prin prisma teoriei psihologice (reprezentând tipuri de
atitudine psihică asupra faptei comise şi a urmărilor sale). în acelaşi sens (şi anume că se menţine, de lege lata, teoria
psihologică), s-a opinat în doctrină că „vinovăţia, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, a fost introdusă la propunerea
Parlamentului (...), îmbrăţişându-se astfel teoria psihologică potrivit căreia vinovăţia reprezintă atitudinea subiectivă a
făptuitorului faţă de fapta săvârşită, neavând relevanţă forma sau modalitatea acesteia atunci când este analizată pe
un plan mai general - al trăsăturilor infracţiunii -, în comparaţie cu un plan mai special - al elementelor constitutive ale
infracţiunii" - M.C. IVAN, GH. IVAN, op. cit., p. 14 (nota de subsol nr. 1).
poziţia atribuită în fostul Cod penal vinovăţiei -în sensul de trăsătură generală a infracţiunii
(diferită de conceptul de vinovăţie ca parte componentă a conţinutului constitutiv - pe latura
subiectivă - al infracţiunii, aşadar, diferită de formele specifice sub care se poate manifesta
vinovăţia, ca atitudine psihică a unei persoane faţă de fapta comisă şi urmarea acesteia: intenţia,
culpa, intenţia depăşită). Practic, conceptul actual de imputabilitate semnifică
aptitudinea/capacitatea reproşării111 sociale (etatice) a comiterii faptei, mai bine spus,
capacitatea/aptitudinea unei persoane de a i se reproşa/imputa/atribui din punct de vedere
juridic, sub aspect individual, un anumit corn porta ment/o anumită atitudine concret comisă într-
o conjunctură efectiv determinată.
Indiferent de sensurile acordate, în diverse opinii, conceptului de imputabilitate, ca trăsătură
esenţială a infracţiunii, reţinem (ca fiind clar) că acest caracter al faptei (imputabil), imperios
necesar pentru reţinerea sa drept infracţiune, se consolidează prin verificarea în urma căreia nu se
confirmă prezenţa vreunei cauze de neimputabilitate (apreciere „la negativ"). Fapta tipică şi
nejustificată are caracter imputabil atunci când nu intervine o cauză de neimputabilitate care să
„lovească" în această trăsătură esenţială, astfel încât ea nu ar mai putea să fie atribuită/reproşată
persoanei care a comis-o1 [2).
într-un capitol ulterior (III) celui în care legiuitorul fixează (în articolul de debut) definiţia
infracţiunii, sunt reglementate cauzele (generale) de neimputabilitate, consacrându-se faptul că
nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă există vreuna dintre cauzele de
neimputabilitate reglementate de lege (cele de ordin general - art. 23-31 CP -, la care se adaugă şi
unele asemenea cauze de ordin special), desemnând cauze subiective, personale, de excludere a
infracţiunii (cu excepţia cazului fortuit, care produce efecte in rem). La nivelul Părţii generale a
Codului penal sunt prevăzute (în ordinea de reglementare) drept cauze de neimputabilitate:
constrângerea fizică (art. 24), constrângerea morală (art. 25), excesul neimputabil (art. 26),
minoritatea făptuitorului (art. 27), iresponsabilitatea (art. 28), intoxicaţia (art. 29), eroarea (art.
30), cazul fortuit (art. 31)[3]. Se poate observa sintagma constant întrebuinţată de către lege
pentru a indica natura juridică a instituţiilor care reprezintă
[1]
în acest sens, M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 72,115 [„(...) vinovăţia, ca trăsătură generală a infracţiunii, a
fost denumită imputabilitate, fiind astfel distinsă de vinovăţia - element constitutiv al infracţiunii (intenţie, culpă,
praeterintenţie); astfel, NCP prevede vinovăţia din perspectiva teoriei normative, ca o imputare făcută unei persoane
din partea societăţii cu privire la încălcarea ordinii juridice prin comiterea unei fapte prevăzute de norma de
incriminare"]. Unii autori consideră, în acest sens, că o denumire mai exactă a acestei trăsături esenţiale a infracţiunii
ar fi aceea de „reproşabilitate". Potrivit acestora, „verificarea îndeplinirii condiţiei generale a imputabilităţii, cu alte
cuvinte, posibilitatea de a îi putea reproşa autorului fapta prevăzută de legea penală comisă cu vinovăţie şi
nejustificată, presupune constatarea mai multor elemente, aşa-numitele «sub-condiţii» ale imputabilităţii:
responsabilitatea, cunoaşterea antijuridicitâţii faptei şi exigibilitatea unei conduite conforme normei juridice" - FL.
STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 411.
121
Avansând (la rândul nostru) un exemplu facil de urmărit, putem avea în vedere o ucidere (deliberată) a unei
persoane (omor) comisă de către un minor nerăspunzător penal (de pildă, unul în vârstă de 13 ani la data săvârşirii
faptei). Fapta comisă reprezintă o faptă prevăzută de legea penală (corespunde incriminării din art. 188 CP), este
nejustificată (ca urmare a constatării inexistenţei vreunei cauze justificative care să fie incidenţă), dar, prin săvârşirea
acesteia în prezenţa condiţiilor legal stabilite ale minorităţii făptuitorului (cauză de excludere a infracţiunii - cauză de
neimputabilitate), comiterea ei nu este imputabilă/reproşabilă, sub aspect penal, făptuitorului: nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală (în speţă, art. 188 CP), dacă a fost comisă în condiţiile vreuneia dintre
cauzele de neimputabilitate (în speţă, minoritatea făptuitorului) [art. 23 CP], nefiind imputabilă fapta prevăzută de
legea penală săvârşită astfel (de un minor care, la data comiterii acesteia, nu îndeplinea condiţiile legale pentru a
răspunde penal [art. 27, art. 113 alin. (1) C. pen.: minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal].
(3]
Aceste instituţii urmează a fi expuse într-un capitol distinct, referitor la cauzele de excludere a infracţiunii,
atât în considerarea specificului lorîn raport de alte cauze (cu natură juridică asemănătoare sau diferită) reglementate
de legea penală, cât şi analizate fiecare în parte.
astfel de cauze generale de excludere a infracţiunii, şi anume: „Nu este imputabilă fapta
prevăzută de legea penală..."111.
După cum am punctat deja, trăsătura imputabilităţii faptei tipice şi nejustificate este distinctă
de trăsăturile tipicităţii şi antijuridicităţii faptei (caracter nejustificat). Prin urmare, reţinerea
incidenţei unei astfel de cauze atrage neconstituirea drept infracţiune a faptei concret comise,
lăsând însă neafectate trăsăturile esenţiale anterior verificate ale infracţiunii (tipicitatea,
antijuridicitatea). Dimpotrivă, lipsa verificării incidenţei unei asemenea cauze va atrage aprecierea
drept infracţiune a faptei concret săvârşite (reamintim că, pentru a se putea ajunge la verificarea
caracterului neimputabil al faptei, trebuie să se fi depăşit stadiul verificării tipicităţii acesteia-în
special sub aspect obiectiv-şi al lipsei sale de justificare, în sensul constatării existenţei acestor
trăsături esenţiale anterioare ale infracţiunii).
§4. Infracţiunea - unicul temei al răspunderii penale

Modelul de reglementare al actualului art. 15 CP (similar structurii art. 17 CP anterior)
menţionează în alin. (1) definiţia infracţiunii, iarîn alin. (2) statuează principiul fundamental de
drept penal potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.
Ideea transmisă astfel, caracteristică întregii reglementări penale, este aceea că nimic altceva
nu poate genera/activa incidenţa instituţiei fundamentale a răspunderii penale decât preexistenţa
(verificată în fiecare caz concret în parte) instituţiei fundamentale a infracţiunii. Reprezentând
(teoretic, formal) forma cea mai severă de răspundere juridică existentă într-o societate,
implicând consecinţe (directe şi indirecte, imediate şi mediate, actuale şi viitoare) dintre cele mai
stricte asupra persoanei în sarcina căreia se angajează, răspunderea penală nu poate şi nu trebuie
a fi (potenţial) atrasă decât de comiterea unei fapte concrete care întruneşte cumulativ toate
trăsăturile esenţiale ale infracţiunii (în general - şi prin intermediul întrunirii trăsăturii tipicităţii şi
toate elementele constitutive specifice, în particular, unei anumite infracţiuni determinate).
Neîntrunirea, în fapta concret săvârşită, a cel puţin uneia (oricăreia) dintre trăsăturile esenţiale
ale infracţiunii atrage imposibilitatea generării răspunderii penale în sarcina persoanei care a
comis-o (şi, implicit, imposibilitatea sancţionării sale prin intermediul sancţiunilor penale ori
măsuri
Potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală, lipsa calificării juridice drept infracţiune a
unei fapte concret comise atrage imposibilitatea demarării sau continuării exercitării acţiunii
penale (mijlocul procesual al tragerii la răspundere penală). Astfel, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-
d) CPP, sunt statuate mai multe ipoteze corespunzătoare unei asemenea situaţii, găsindu-şi
indicare (şi) toate împrejurările în care fapta nu întruneşte vreuna dintre trăsăturile esenţiale ale
infracţiunii, şi anume:/opto nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia
prevăzută de lege - lipsa tipicităţii [alin. (1) lit. b)]; există o cauză justificativă sau de
neimputabilitate - lipsa antijuridicităţii, respectiv a imputabilităţii [alin. (1) lit. d)]. Dacă
asemenea cazuri intervin în cursul fazei procesuale penale reprezentate de urmărirea penală,
soluţia atrasă va fi cea de clasare (art. 315 CPP), în timp ce constatarea lor în faza de judecată va
impune instanţei pronunţarea unei soluţii de achitare [art. 396 alin. (5) CPP]. * 121
111
Cu excepţia prevederilor art. 30 alin. (1), (2) şi (4) [prin raportare la alin. (1) şi (2)] CP.
121
Niciun alt tip de faptă cu valoare ilicită (dar extrapenală) nu poate genera răspunderea penală, ci, eventual, o
altă formă de răspundere juridică, specifică ramurii de drept în cadrul căreia se reţine caracterul ilicit al acelei fapte.
De exemplu: faptele ilicite din punct de vedere administrativ atrag răspunderea contravenţională; faptele ilicite sub
aspectul dreptului muncii atrag răspunderea disciplinară; faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (în dreptul privat)
atrag răspunderea civilă delictuală etc.
Avertizăm că operarea unor astfel de cazuri de excludere a infracţiunii (fie ele generale, fie
speciale) nu trebuie confundată cu intervenţia unor cauze cu efect extinctiv asupra unei alte
instituţii penale fundamentale decât infracţiunea, precum: cauzele de înlăturare a răspunderii
penale;cauzele de impunitate (de nepedepsire); cauzele de înlăturare sau de modificare a
executării sancţiunilor penalell]. în ipoteza intervenţiei oricăreia dintre acestea din urmă, existenţa
faptei ca infracţiune rămâne neafectată (se menţine neatinsă instituţia fundamentală a
infracţiunii), efectele lor producându-se, după caz, doar asupra instituţiei penale fundamentale a
răspunderii penale ori a sancţiunilor de drept penal. Delimitări mai ample urmează a fi efectuate,
în acest sens, în continuarea expunerii.
*
Concluzionând, credem că este important ca, în soluţionarea problematicii spinoase surprinse

cu privire la definiţia legală a infracţiunii, să se plece de la admiterea faptului că, de lege lata, la
formularea acesteia (şi - implicit - la stabilirea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii) s-a ajuns în
urma unui proces în cadrul căruia s-au sintetizat (au intervenit) mai multe concepţii (nu neapărat
toate de specialitate)121, fără a se fi reuşit o armonizare deplină a acestora, de către legiuitor, în
forma finală (prezentă) intrată în vigoare. De altfel, trebuie menţionat faptul că însăşi perspectiva
originară de elaborare a Codului penal în vigoare (astfel cum a fost declarată prin Expunerea de
motive) ilustrează un mixtum compositum, încercându-se realizarea unei legiferări de sinteză între
elemente (şi concepţii) adeseori antagonice, incompatibile: menţinerea unor aspecte (soluţii) de
tradiţie, îmbinate cu rezolvări de actualitate; valorificarea doctrinei (autohtone vechi, dar şi
străine moderne); întrebuinţarea unor soluţii extrase din legislaţii contemporane variate (ale
căror evoluţii normative s-au produs în timp, într-un concert de circumstanţe/contexte strict
particulare, diferite atât unele de altele, cât şi de cadrul autohton în care au fost transplantate)
etc. în tot acest cadru, puţin prielnic clarităţii, au intervenit, desigur, o serie de necorelări
normative, accentuate de evoluţia paralelă a reglementării procesuale penale, în privinţa căreia s-
a încercat, de asemenea, o (parţială) modificare de paradigmă, dominată de dorinţa de asigurare
a celerităţii procesului penal.
111
După cum rezultă din însăşi denumirea atribuită, printr-o cauză de înlăturare a răspunderii penale este
înlăturată răspunderea penală generată în urma comiterii, pe caz concret, a unei fapte ce constituie infracţiune.
Accentuăm această particularitate terminologică: nu se poate pune problema înlăturării unei entităţi care nu există, ci
doar a uneia care preexistă! Astfel, în timp ce cauzele care desfiinţează existenţa infracţiunii pot fi numite „cauze de
excludere a infracţiunii" (căci aceasta, în prezenţa lor, nu se mai naşte, nu ia fiinţă deloc, ob initio), „cauzele care
înlătură răspunderea penală" nu o suprimă pe aceasta din start (căci răspunderea penală se conturează, în abstract,
încă de la momentul apariţiei raportului penal de conflict, prin săvârşirea infracţiunii, ca sumă de drepturi şi obligaţii
corelative existente între stat şi infractor), ci doar o înlătură, ulterior configurării formale, dar anterior configurării
sale certe efective. Asemănător se prezintă lucrurile în privinţa cauzelor de impunitate (nepedepsire), respectiv a celor
care înlătură executarea sancţiunilor penale (dar în raport de altă instituţie penală fundamentală decât răspunderea
penală, şi anume sancţiunile de drept penal).
[2]
Avem în vedere traseul integral parcurs de dispoziţiile din actualul Cod penal (inclusiv textul art. 15), plecând
de la stadiul formulării conceptului iniţial (anteproiect) - elaborat de o comisie de specialitate - şi urmând, în mai
multe etape, traseul acestuia: proiecte succesive (cu Expunere de motive iniţială, ulterior modificată) - adoptarea legii
penale fundamentale prin procedeul abreviat al asumării răspunderii Guvernului (criticabil - prin absenţa dezbaterilor
punctuale, în forul legiuitor) - forma promulgată, apoi publicată şi - ulterior - intrată în vigoare (cu menţiunea că între
momentul promulgării/publicării şi data intrării în vigoare au mai fost aduse o serie de modificări Codului penal, prin
intermediul legii sale de punere în aplicare, Legea nr. 187/2012). Trebuie admis, cu titlu de realitate obiectivă, faptul
că, pe parcursul acestui traseu, influenţe asupra viziunii iniţial formulate au provenit din diverse surse, fie de
specialitate, fie lipsite de acest caracter - provenite din partea factorului politic (inclusiv prin intervenţia unor
modificări aportate de comisiile legiuitoare).
INFRACŢIUNEA*
* Plecând de la evoluţia definiţiei infracţiunii şi având în vedere stadiul normativ şi doctrinar atins în prezent
(raportându-ne şi la schema de mai sus, prin care am încercat sâ surprindem dinamica trasaturilor esenţiale ale
acesteia), ne permitem un scurt moment poetic (pe care îl apreciem ca fiind edificator în acest punct):
Lecţia despre cerc (Nichita Stănescu): „Se

desenează pe nisip un cerc după care se
taie în două, cu acelaşi băţ de alun se
taie în două. După aceea se cade în
genunchi, după aceea se cade în brânci.
După aceea se izbeşte cu fruntea nisipul
şi i se cere iertare cercului.
Atât."
Materiale auxiliare de lucru în studiul definiţiei si trăsăturilor
##
esenţiale ale infracţiunii

§#
I. Exerciţii tip „grilă" (identificaţi variantele corecte; toate combinaţiile sunt posibile: la o
grilă, pot fi corecte sau greşite toate variantele, fiind, totodată, posibil ca parte din variante să fie
corecte, iar parte greşite):
1. Legiuitorul penal român defineşte infracţiunea ca fiind:

a) fapta prevăzută de lege, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a
săvârşit-o;
b) fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu intenţie, nejustificată şi imputabilă
persoanei care a săvârşit-o;
c) fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificabilă şi imputabilă
d) fapta prevăzută de legea penală, săvârşită din culpă, nejustificată şi imputabilă celui care a
săvârşit-o;
e) fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputată persoanei
care a săvârşit-o;
f) fapta prevăzută de lege, săvârşită cu vinovăţie, justificată şi imputabilă persoanei care a
săvârşit-o;
g) fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi neimputabilă
h) fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă
persoanei care a săvârşit-o.
2. Indicaţi valoarea de adevăr a următoarelor afirmaţii:

a) noţiunea de infracţiune şi aceea de faptă prevăzută de legea penală sunt sinonime;
b) sunt trăsături esenţiale ale infracţiunii: prevederea faptei într-o lege, pericolul social,
vinovăţia;
c) dacă un anumit tip de faptă nu este prevăzut expres în legea penală, dar este periculos
pentru societate şi se aseamănă cu un alt tip de faptă, care este prevăzut în legea penală, este
posibilă tragerea la răspundere penală a făptuitorului celui dintâi gen de faptă, prin utilizarea
analogiei în incriminare;
d) sunt trăsături esenţiale ale infracţiunii: tipicitatea, antijuridicitatea, imputabilitatea.
3. în materia trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii:

a) legea penală română defineşte expres conceptul de vinovăţie;
b) se poate aprecia că, dacă noul Cod penal nu mai precizează expres pericolul social, acesta
nu mai poate constitui un concept valabil legat de existenţa infracţiunii;
c) reglementarea justifică afirmaţia că răspunderea penală este pur (strict) obiectivă;
d) reglementarea justifică afirmaţia că răspunderea penală este pur (strict) subiectivă. 4 * *
4. în ceea ce priveşte noţiunea de infracţiune:

a) fiecare dintre trăsăturile esenţiale este indispensabilă pentru a conferi unei fapte
concret săvârşite această calificare;
b) aceasta poate fi considerată identică cu noţiunea de faptă penală;

c) trăsăturile esenţiale ajută la delimitarea diferitelor infracţiuni unele în raport de altele;
d) aceasta presupune comiterea cu vinovăţie a unei fapte periculoase, prevăzută de legea
penală, vinovăţia având la bază factorii volitiv şi emotiv, a căror configurare creează formele de
vinovăţie definite de lege (intenţia şi culpa - cu modalităţile lor -, respectiv praeterintenţia).

a) o faptă se consideră prevăzută în legea penală ori de câte ori ea poate fi identificată în
descrierea unui text care are caracter normativ, cuprins - după caz - în legi, ordonanţe sau
hotărâri ale Guvernului;
b) o faptă incriminată se considerată comisă cu vinovăţie numai atunci când atitudinea
psihică a făptuitorului în raport de activitatea săvârşită poate fi considerată corespunzătoare doar
intenţiei sau doar culpei - tertium non datur;
c) art. 15 CP indică exemplificativ şi non-cumulativ elementele definitorii ale infracţiunii;
d) se poate distinge între o tipicitate obiectivă şi una subiectivă, ambele trebuind să fie
expres cuprinse în descrierea normativă incriminatorie din norma penală specială.

a) o faptă se consideră prevăzută în legea penală numai dacă există o dispoziţie expresă care
stipulează explicit că respectiva faptă constituie infracţiune;
b) vinovăţia este o condiţie de bază esenţială (o premisă) a imputabilităţii;
c) imputabilitatea este o condiţie de bază esenţială (o premisă) a vinovăţiei;
d) antijuridicitatea şi caracterul nejustificat pot fi apreciate a reprezenta noţiuni sinonime.
7. De lege lata:
a) se poate considera că tipicitatea constituie o trăsătură esenţială a infracţiunii;
b) tipicitatea se verifică printr-o examinare al cărei rezultat trebuie să fie pozitiv;
c) se poate considera că antijuridicitatea constituie o trăsătură esenţială a infracţiunii;
d) existenţa antijuridicităţii şi imputabilităţii se verifică prin câte o examinare al cărei rezultat
trebuie să fie negativ.
8. Potrivit dispoziţiilor art. 15 CP se consacră:

a) definiţia infracţiunii şi un principiu fundamental ce guvernează instituţia sancţiunilor de
drept penal;
b) definiţia materială (substanţială) a infracţiunii şi principiul fundamental al legalităţii
incriminării;
c) definiţia formală a faptei prevăzute de legea penală şi principiul nevinovăţiei;
d) definiţia mixtă a infracţiunii şi un principiu fundamental ce guvernează instituţia
răspunderii penale. 9
9. Caracterul nejustificat al faptei - trăsătură esenţială a infracţiunii:

a) poate fi considerat sinonim cu noţiunea de antijuridicitate;
b) se verifică în lipsa unei cauze de neimputabilitate;
c) se verifică înainte de tipicitate;
d) semnifică o confirmare a aparenţei de neconformitate a faptei cu ordinea de drept, pe care
o prezintă constatarea tipicităţii acesteia.
10. Lipsa uneia dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii:

a) atrage, din punct de vedere procesual penal, soluţia achitării;
b) înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită;
c) atrage impunitatea persoanei care a comis-o;
d) exclude, în subsidiar, răspunderea penală pentru fapta concret comisă.
11. Afirmaţii (identificaţi valoarea de adevăr a următoarelor afirmaţii, argumentând

răspunsul):
1. Fapta prevăzută de legea penală este singurul temei al răspunderii penale.

2. Fapta prevăzută de legea penală, nejustificată, este singurul temei al răspunderii penale.
3. Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.
4. în privinţa identificării trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii nu există unanimitate de opinii
în doctrina penală autohtonă.
5. Prevederea faptei în legea penală este prima trăsătură esenţială a infracţiunii;
menţionarea acesteia pe primul loc permite aprecierea adoptării unei definiţii formale a
infracţiunii.
6. Trăsătura esenţială a tipicităţii presupune corespondenţa dintre fapta concretă săvârşită şi
modelul abstract (tip) prevăzut de norma de incriminare.
7. Săvârşirea faptei cu vinovăţie este o trăsătură esenţială distinctă/autonomă a infracţiunii
faţă de aceea a faptei prevăzute de legea penală.
8. Caracterul nejustificat şi caracterul imputabil al faptei reprezintă două trăsături esenţiale
distincte cuprinse în definiţia legală a infracţiunii.
9. Pornind de la definiţia legală a infracţiunii, se poate afirma că orice faptă prevăzută de
legea penală constituie o faptă penală.
10. Indiferent de poziţia adoptată în legătură cu identificarea trăsăturilor esenţiale ale
infracţiunii-numărul, denumirea, conţinutul lor-, acestea trebuie întrunite în mod cumulativ.
11. Noţiunile de „faptă prevăzută de legea penală" şi „ilicit penal" sunt sinonime.
12. O faptă concret comisă nu constituie infracţiune dacă aceasta nu este prevăzută de legea
penală, constituind întotdeauna o contravenţie.
13. Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă exista vreuna dintre
cauzele justificative prevăzute de lege; incidenţa acestora înlătură antijuridicitatea.
14. Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă a fost comisă în condiţiile
vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate; incidenţa acestora înlătură imputabilitatea.
15. Spre deosebire de caracterul justificat al faptei tipice care exclude infracţiunea,
caracterul neimputabil al infracţiunii înlătură răspunderea penală.
16. Existenta unei cauze justificative „loveşte" în trăsătura esenţială a infracţiunii care rezidă
în caracterul nejustificat al faptei (care rămâne tipică), spre deosebire de existenţa unei cauze de
neimputabilitate, care „loveşte" în trăsătura esenţială a infracţiunii pe care o reprezintă caracterul
imputabil al faptei (care rămâne tipică şi nejustificată).
17. Spre deosebire de cauzele de excludere a infracţiunii, cauzele care înlătură răspunderea
penală nu afectează existenţa ilicitului penal.
18. Cauzele generale de excludere a infracţiunii nu se reduc la cauzele justificative şi la

cauzele de neimputabilitate.
19. Ca efect al cauzelor justificative sau al celor de neimputabilitate, instanţa pronunţă
soluţia procesuală penală a achitării; excluderea răspunderii penale pentru fapta săvârşită (care
nu constituie infracţiune) exclude luarea oricăror sancţiuni de drept penal, indiferent de cauza
incidenţă (justificativă sau de neimputabilitate).
20. Aşa cum existenţa tipicităţii (cel puţin obiectivă) reprezintă un indiciu de antijuridicitate,
confirmarea existenţei caracterului nejustificat al faptei tipice constituie un indiciu de
imputabilitate.
CAPITOLUL AL ll-LEA.
CAUZELE CARE EXCLUD
INFRACŢIUNEA
Secţiunea 1.Preliminarii
9
§1. Tipuri de cauze care produc efecte extinctive asupra instituţiilor

penale fundamentale
După cum se cunoaşte, dreptul penal este structurat în jurul celor trei instituţii penale
fundamentale: infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal. Fiecare dintre
acestea are ataşate o serie de cauze (reprezentate de anumite stări, situaţii, împrejurări etc.) care
produc un efect extinctiv corespunzător, excluzând/înlăturând, după caz:
- infracţiunea (cauzele care exclud/înlătură infracţiunea/caracterul penal al faptei)111;
- răspunderea penală (cauzele care înlătură răspunderea penală)121;
- posibilitatea de a stabili şi aplica o anumită sancţiune de drept penal (cauzele de
nepedepsire/impunitate)* 131;
- obligaţia infractorului de a executa (integral/ca atare) anumite sancţiuni de drept penal
stabilite/aplicate (cauzele de înlăturare sau modificare a executării pedepsei)141.
Pentru că (după cum s-a indicat deja) instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt
structurate într-o anumită ordine logică, ierarhică, una în raport de celelalte, reiese că şi cauzele
care le exclud pe acestea sunt distincte şi trebuie (în mod corect) identificate şi aplicate ca atare,
într-o succesiune strictă şi firească. Consecinţele produse de unele dintre aceste cauze se pot
prezenta atât ca efecte directe (nemijlocite, care se produc în principal asupra instituţiei
fundamentale căreia îi sunt ataşate, pe care o privesc şi o înlătură în mod specific), precum şi ca
efecte indirecte (mijlocite, consecinţe atrase implicit, în secundar, asupra acelor instituţii penale
fundamentale subsecvente celei direct excluse/înlăturate). Efectele directe produse de aceste
cauze, fiind consecinţele caracteristice, specifice acestora, sunt cele în considerarea cărora
urmează a se face calificarea şi identificarea corectă a respectivelor cauze. Precum se întâmplă în
cazul pieselor dintr-un joc de domino, existenţa unei cauze cu efecte extinctive directe asupra unei
instituţii penale fundamentale prioritare va determina şi producerea (indirectă) a unor consecinţe
extinctive asupra instituţiilor penale fundamentale aflate în succesiune naturală (fără ca reciproca
să fie valabilă).
111
Spre exemplu, sunt astfel de instituţii cauzele justificative generale (art. 18-22 CP) - precum legitima
apărare ori starea de necesitate - sau cauzele generale de neimputabilitate (art. 23-31 CP) - precum constrângerea
fizică/ morală, iresponsabilitatea, cazul fortuit etc.
121
De pildă, reprezintă cauze (generale) de înlăturare a răspunderii penale instituţiile reglementate (sub
această denumire expresă) în Titlul VII din Partea generală a Codului penal (art. 152-159), anume: amnistia,
prescripţia răspunderii penale, lipsa/retragerea plângerii prealabile (în cazul anumitor infracţiuni, pentru
urmărirea/judecarea cărora legea impune necesitatea existenţei unei plângeri prealabile a persoanei vătămate),
împăcarea (în cazul anumitor infracţiuni, faţă de care legea prevede expres această instituţie).
131 Spre exemplu, sunt cauze generale de nepedepsire: desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului (art.
34 CP) - în cazul autorului unei tentative incriminate (relevante penal/pedepsibile în abstract) -, respectiv
împiedicarea producerii infracţiunii (art. 51 CP) - în cazul participanţilor la comiterea unei tentative incriminate
(relevante penal/pedepsibile în abstract).
141 Au această natură juridică graţierea şi prescripţia executării pedepsei (Titlul VIII din Partea generală a
Codului penal, art. 160-164).

Astfel, intervenţia/reţinerea unei cauze care exclude infracţiunea produce drept efect direct
lipsa/înlâturarea caracterului penal al faptei (fapta nu va putea fi apreciată, din punct de vedere
juridic, ca reprezentând o infracţiune) - este exclusă calificarea respectivei fapte drept infracţiune.
în mod implicit, nu va exista, aşadar, nici răspundere penală [căci infracţiunea este singurul temei
al răspunderii penale, potrivit art. 15 alin. (2) CP], astfel că nu se vor putea stabili/ aplica/executa
nici sancţiuni penale (pedepse ori măsuri educative). Prin urmare, o asemenea cauză trebuie, în
mod corect, identificată şi indicată (aplicată) cu titlul corespunzător - de cauză de excludere a
infracţiunii-, iar nu prin raportare la efectele sale subsecvente - drept cauză de înlăturare a
răspunderii penale, de exemplu -, căci o atare calificare (aceea din urmă) are proprietatea de a
indica un alt tip de cauze (cele care implică, drept efect principal direct, doar înlăturarea
răspunderii penale, neafectând existenţa infracţiunii).
De asemenea, existenţa unei cauze (doar) de înlăturare a răspunderii penale (care lasă
neafectată instituţia fundamentală primară, a infracţiunii) va produce un efect nemijlocit asupra
răspunderii penale, dispărând astfel, în mod subsecvent, şi posibilitatea stabilirii/
aplicării/executârii unei sancţiuni penale. Ea nu poate fi însă corect calificată prin prisma acestei
consecinţe implicite (drept cauză de înlăturare a executării pedepsei, de pildă), ci trebuie în mod
corespunzător încadrată potrivit efectului său principal (direct), ca fiind o cauză de înlăturare a
răspunderii penalell].
Este de reţinut faptul că natura juridică specifică a unei cauze cu efect extinctiv asupra unei
instituţii fundamentale a dreptului penal (prin prisma efectului principal pe care îl produce
aceasta) este indicată de către legiuitor sub aspect terminologic (prin raportare expresă, adeseori
de tip negativ, la tipul instituţiei fundamentale excluse/înlăturate). Astfel, în timp ce pentru
calificarea unei stări, situaţii, împrejurări (etc.) drept cauză de excludere a infracţiunii se
întrebuinţează, de regulă, sintagma „nu constituie/nu reprezintă infracţiune", pentru indicarea în
lege a unei cauze de înlăturare a răspunderii penale se foloseşte, de principiu, referirea la „se
înlătură răspunderea penală/nu atrage răspunderea penală/nu răspunde penal"; pentru cauzele
de impunitate se recurge, adeseori, la formularea normativă
m
Apreciem că schema astfel indicată se perpetuează, în continuare, asupra celorlalte două tipuri de cauze
penale extinctive iniţial indicate, şi anume: cauzele de nepedepsire (impunitate) şi cauzele de înlăturare sau de
modificare a executării pedepsei. Astfel, existenţa unei cauze de impunitate lasă nealterate, în opinia noastră,
instituţiile fundamentale ale infracţiunii şi răspunderii penale (cel puţin sub aspect formal), implicând doar o
inaptitudine de concretizare a răspunderii penale a infractorului prin stabilirea şi aplicarea unei sancţiuni penale, ceea
ce, în subsidiar, conduce la inexistenţa unei obligaţii de executare a unei asemenea sancţiuni în sarcina acestuia. Spre
deosebire de această ipoteză, atunci când intervine doar o cauză de înlăturare sau de modificare a executării
pedepsei, rămân nealterate atât instituţia fundamentală a infracţiunii, cea a răspunderii penale, cât şi aceea a
sancţiunii de drept penal, sub aspectul posibilităţii (obligaţiei) de stabUire/determinare/fixare şi aplicare a unei
sancţiuni penale, fiind afectată numai instituţia sancţiunilor de drept penal, sub aspectul menţinerii (integrale sau
parţiale) a obligaţiei condamnatului de a executa respectiva sancţiune ori sub aspectul menţinerii obligaţiei acestuia
de a executa sancţiunea astfel cum a fost ea iniţial determinată şi aplicată de către instanţă. Pentru detalii
privind această viziune asupra instituţiilor fundamentale de drept penal şi a cauzelor corelative cu efect extinctiv
asupra acestora, a se vedea M. DUNEA, Scurte observaţii asupra relaţiei dintre natura juridică a cauzelor de înlăturare
a răspunderii penale şi natura juridică a cauzelor de nepedepsire (de impunitate) în dreptul penal român, în Analele
Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi, Tomul LIX, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 11/2013, p. 85-110 (articolul
poate fi consultat on-line, la adresa http://pub.law.uaic.rO/files/articole/2013/volii/2.2.2013_dunea.pdf). De
menţionat că în doctrină s-a formulat şi opinia potrivit căreia instituţia cauzelor de nepedepsire ar reprezenta
doar o forma aparte (specifică/specială) de manifestare a instituţiei cauzelor de înlăturare a răspunderii penale,
sens în care ar reieşi că instituţia cauzelor de impunitate este ataşată (cu rol extinctiv) instituţiei fundamentale a
răspunderii penale, iar nu instituţiei fundamentale a sancţiunilor de drept penal (cum decurge din perspectiva
anterior expusă, pe care o susţinem). A se vedea, de pildă (în acest sens): C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016),
p. 175, 406; V. PĂVĂLEANU, op. cit., p. 327; C. BULAI, B.N. BULAI, op. cit., p. 339, 349, 350.
„nu se pedepseşte/nu se sancţionează", iar pentru cauzele extinctive în raport de executarea

sancţiunii penale se apelează la sintagma „(se) înlătură executarea (pedepsei)"ll].
Sub aspect procesual, se impune a fixa, în esenţă, efectul implicat de fiecare dintre aceste
tipuri de cauze cu rol extinctiv asupra instituţiilor penale fundamentale.
Astfel, în funcţie de momentul reţinerii unei cauze de excludere a infracţiunii, fie nu vor mai
avea loc urmărirea penală şi judecarea făptuitorului (dacă procedurile în acest sens nu au fost
demarate), fie acestea se vorfinalizaîn stadiul în care se găsesc la momentul constatării existenţei
respectivei cauze, dacă au fost deja demarate [în concret, soluţia procesuală în cursul urmării
penale este cea de clasare-art. 315 CPP -, respectiv soluţia de achitare, în cursul fazei de judecată
- art. 396 alin. (5) CPP]. în funcţie de tipul cauzei de excludere a infracţiunii şi de eventuala
posibilitate a intervenţiei/constatării sale chiar şi ulterior rămânerii definitive a unei hotărâri de
condamnare (sau de amânare a aplicării pedepsei), se poate admite chiar şi un efect de imediată
încetare a executării sancţiunii penale aplicate (sau a măsurilor dispuse de către instanţă) prin
hotărârea definitivă, respectiv o încetare, pentru viitor, a efectelor pe care le poate produce o
hotărâre de condamnare, chiar ulterior finalizării executării pedepsei aplicate (sau ulterior
considerării acesteia ca fiind executată)121.
în ceea ce priveşte existenţa/incidenţa (reţinerea) unei cauze de înlăturare a răspunderii
penale, dacă procesul penal nu a fost demarat, acesta nu va mai începe, respectiv, dacă procedura
se găseşte în faza de urmărire penală, ea se va încheia la acest stadiu, prin soluţia clasării (art. 315
CPP). în schimb, rezolvarea acţiunii penale ajunse în faza de judecată va fi diferită de ipoteza
anterioară (incidenţa unei cauze de excludere a infracţiunii), soluţia procesuală fiind una de
încetare a procesului penal [art. 396 alin. (6) CPP], iar nu una de achitare.
în mod asemănător, dacă se reţine o cauză de nepedepsire (impunitate), procesul penal se va
încheia prin clasare (faza de urmărire penală - art. 315 CPP), respectiv prin încetarea procesului
penal [art. 396 alin. (6) CPP raportat la art. 16 alin. (1) lit. h) CPP].
în contrast, existenţa unei cauze de înlăturare a executării sancţiunii penale (sau de
modificare a acesteia) - chiar atunci când acestea ar fi antecondamnatorii131 - implică, în toate
cazurile, finalizarea procesului penal şi pronunţarea unei hotărâri definitive (de condamnare),
efectele respectivelor cauze fiind subsecvente acestui moment.
111
Avertizăm asupra împrejurării că, din nefericire, uneori, natura juridică reală a unor dispoziţii legale este
incorect indicată în anumite comentarii doctrinare, în pofida unor exprimări normative clare. Spre exemplu, a se
observa diferenţa terminologică explicită existentă la nivelul prevederilor art. 201 alin. (6) şi (7) CP ori a dispoziţiilor
cuprinse în art. 290 alin. (2) şi (3) CP.
[2]
Un astfel de efect se poate identifica în cazul dezincriminârii (art. 4 CP), acceptând-o pe aceasta drept formă
de manifestare a cauzelor de excludere a infracţiunii prin înlăturarea tipicităţii (suprimarea trăsăturii esenţiale a
prevederii faptei în legea penala - lato sensu).
[3]
Este cazul unei graţieri colective (lege organică de graţiere).
Tipuri de cauze cu efect extinctiv asupra instituţiilor penale fundamentale

Raportul dintre cauzele (generale) cu efecte extinctive asupra instituţiilor penale fundamentale
Cauzele care exclud infracţiunea (cauze de

Cauzele care înlătură
atipicitate, cauze justificative, cauze de
răspunderea penală.
neimputabilitate).
Implicit, exclud şi
Implicit, exclud şi răspunderea penală,
posibilitatea stabilirii
şi executării respectiv sancţiunile penale.
sancţiunilor penale.
Cauzele de impunitate/
nepedepsire. Cauzele de înlăturare a
Implicit, exclud şi executării sancţiunii penale.
posibilitatea executării
sancţiunilor penale.
Cauzele care exclud infracţiunea:
cauze de atipicitate {1 - dezincriminarea, 2 - eroarea [art. 30 alin. (1), (2) şi (4) prin raportare la alin. (1) şi (2) CP], 3 - lipsa (cel
puţin a) unui element constitutiv obiectiv sau subiectiv, 4 - lipsa dublei incriminări (un punct de vedere)}; cauze justificative
(5 - legitima apărare, 6 - starea de necesitate, 7- exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii, 8 - consimţământul
persoanei vătămate);
cauze de neimputabilitate {9-constrângerea fizică, 10-constrângerea morală, 11 - excesul neimputabil (de legitimă apărare/
stare de necesitate), 12 - minoritatea făptuitorului, 13 - iresponsabilitatea, 14 - intoxicaţia (completă şi fortuită), 15 - eroarea
[invincibilă asupra caracterului ilicit al faptei, art. 30 alin. (5) CP], 16 - cazul fortuit}.
Cauzele care înlătură răspunderea penală:
a) - amnistia;
b) - prescripţia răspunderii penale;
c) - lipsa plângerii prealabile (în cazul infracţiunilorîn raport de care legea solicită formularea unei plângeri prealabile din partea
persoanei vătămate);
d) - retragerea plângerii prealabile [în aceleaşi cazuri ca la lit. c)];
e) -împăcarea (dintre persoana vătămată şi infractor, în cazul acelor infracţiuni urmărite din oficiu pentru care legea a prevăzut
posibilitatea împăcării);
f) - medierea (cu privire la latura penală a cauzei, în ipoteza infracţiunilor pentru care răspunderea penală poate fi înlăturată
prin lipsa/retragerea plângerii prealabile sau împăcare).
Cauzele de impuriitate/nepedepsire:
/ -desistarea;
II -împiedicarea producerii rezultatului;
III -împiedicarea săvârşirii infracţiunii.
Cauzele care înlătură executarea sancţiunii penale:
-x -graţierea;
- y - prescripţia răspunderii penale.
§2. Clasificarea cauzelor care exclud infracţiunea

Axându-ne, în prezentul cadru, pe problematica ridicată de cauzele de excludere a infracţiunii
(din ansamblul cauzelor cu efect extinctiv asupra instituţiilor fundamentale de drept penal), se
impune a indica maniera de clasificare a acestora. Importanţa acestei operaţiuni (de clasificare) nu
este strict teoretică, deoarece din corecta identificarea a speciei particulare căreia îi aparţine
(după diverse criterii) o cauză de excludere a infracţiunii decurg uneori importante consecinţe
practice (precum: identificarea corespunzătoare a sferei de aplicare a acesteia, în raport de
ansamblul faptelor incriminate; efectele produse asupra unor diferite instituţii de drept penal,
cum ar fi participaţia; posibilitatea de aplicare a anumitor sancţiuni de drept penal; posibilitatea
de a se solicita continuarea procesului penal în speranţa obţinerii unei soluţii cât mai avantajoase
etc.). Vom urmări clasificarea cauzelor de excludere a infracţiunii în formele: cauze
generale/speciale; cauze de atipicitate/justificative/de neimputabilitate; cauze reale/personale[1).
a) în primul rând, în mod similar cu situaţia altor instituţii generic denumite cauze (în materia
dreptului penal), cauzele de excludere a infracţiunii se clasifică, potrivit criteriului sferei lor de
acoperire, în cauze generale şi cauze speciale[2].
Astfel, dacă o anumită dispoziţie legală având natura juridică de cauză de excludere a
infracţiunii are vocaţia unei aplicări largi, incidenţa sa putând fi reţinută în cazul comiterii oricărei
fapte incriminate ori a unui număr ridicat (de principiu, nedeterminat) de (diverse) fapte
incriminate, atunci respectiva instituţie reprezintă o cauză generală de excludere a infracţiunii (de
înlăturare a caracterului penal al acesteia). Sunt astfel de cauze, de pildă, cauzele justificative şi
cele de neimputabilitate, reglementate în Partea generală a Codului penal (art. 18-31).
în schimb, dacă sfera de aplicare a cauzei cu efect extinctiv asupra instituţiei infracţiunii este
limitată doar la ipoteza unei anumite incriminări determinate ori a unei grupări restrânse (şi - în
principiu - omogene) de fapte incriminate, atunci natura sa juridică este aceea de cauză specială
de excludere a infracţiunii. Sunt asemenea cauze, spre exemplu: întreruperea cursului sarcinii în
scop terapeutic, efectuată, în anumite condiţii legale (expres prevăzute), de către medicul de
specialitate obstetrică-ginecologie [în raport de infracţiunea de întrerupere a cursului sarcinii,
potrivit art. 201 alin. (6) CP]; anumite împrejurări, strict şi limitativ indicate de lege, în care se
comite o activitate de violare a vieţii private [potrivit art. 226 alin. (4) CP]; supunerea unei
persoane, de către un funcţionar public care are competenţe în acest sens, la executarea unei
sancţiuni legale din care decurge în mod inerent/sau care ocazionează (implicit) o anumită durere
sau suferinţă [în raport de infracţiunea de tortură, conform art. 282 alin. (6) CP]; cadrul legislativ
de manifestare a unei fapte de folosire a funcţiei pentru favorizarea unor persoane [reprezentat
de activitatea de emitere, aprobare sau adoptare a actelor normative, potrivit art. 301 alin. (2) lit.
a) CP] ş.a. Aceste cauze exclud/înlătură * 121
lll
în doctrină sunt uneori indicate şi alte forme sub care s-ar înfăţişa clasificarea cauzelor de excludere a
infracţiunii, precum: cauze explicite/implicite; cauze de excludere a infracţiunii prevăzute în norme
penale/extrapenale - a se vedea M.C. IVAN, GH. IVAN, op. cit., p. 52, 62.
121
Sediul reglementării unei cauze de excludere a infracţiunii (în Partea generală a Codului penal ori în Partea
specială a acestuia sau în dispoziţiile unei legi penale speciale ori ale unei legi extrapenale cuprinzând şi prevederi
penale) este un bun indicator pentru tipul respectivei cauze (generală sau specială), dar reprezintă doar un criteriu
formal, auxiliar de determinare a naturii sale juridice. Criteriul substanţial, propriu-zis, care stă la bază acestei
clasificări, este cel indicat în text, şi anume sfera de cuprindere/acoperire pe care o manifestă respectiva cauză de
excludere a infracţiunii.
caracterul de infracţiune doar al faptei incriminate în raport de care sunt prevăzute expres, fără a-
şi putea extinde efectul specific şi asupra altor conduite incriminate.
b) După criteriul trăsăturii esenţiale a infracţiunii pe care o înlătură (excluzând astfel

caracterul penal al faptei), cauzele cu efect extinctiv asupra infracţiunii pot fi clasificate în cauze
de atipicitate, cauze justificative şi cauze de neimputabilitate.
Cauzele de atipicitate sunt acelea care împiedică configurarea unei fapte concrete (unei
conduite efectiv săvârşite, unui comportament manifestat obiectiv) drept infracţiune, prin aceea
că o lipsesc de fundament legal, fapta (concret săvârşită) nefăcând parte din sfera de
cuprindere/acoperire a ilicitului penal existent în societatea de referinţă, la un anumit moment
dat (conduita manifestată nefiind încadrabilă juridic în cuprinsul niciunei norme de incriminare
active, cel puţin nu în forma efectivă în care a fost săvârşită în realitatea concretă). Practic,
calificarea unei fapte drept infracţiune este exclusă pe motiv de atipicitate atunci când legea nu
consideră un anumit gen de conduită (corespunzător unei fapte concret săvârşite) suficient de
periculoasă pentru a o incrimina (pentru a-i descrie modelul standard - tipic- într-o normă de
incriminare, pentru a o integra în cadrul ilicitului penal şi a o combate/ reprima cu acest titlu).
Lipsa de corelare poate fi absolută (respectivul tip de activitate nici măcar nu se apropie de o
descriere legală penală a unui comportament incriminat/interzis drept infracţional)111 sau doar
relativă* 121.
Apreciem că se poate considera că fapta nu este tipică atunci când aceasta nu este prevăzută
în legea penală (lato sensu), respectiv atunci când aceasta nu mai este prevăzută în legea penală.
în acest din urmă sens, se prezintă sub natura juridică de cauză de excludere a infracţiunii pe
motiv de atipicitate dezincriminarea (scoaterea din sfera activă a ilicitului penal a unei anumit
comportament determinat conduce la imposibilitatea susţinerii unei încadrări juridice penale,
într-o normă de incriminare, a faptei respective, manifestată concret în realitatea obiectivă).
După cum s-a indicat deja, într-o opinie131, inclusiv lipsa acele cazuri
în care, potrivit legii, dubla incriminare constituie o condiţie necesară pentru aplicarea legii penale
române [cazuri prevăzute în Codul penal la art. 9 alin. (2) şi la art. 11 alin. (1) lit. b)] - s-arînfăţişa
tot ca o cauză de excludere a infracţiunii (aşadar, de imposibilitate de aplicare a legii penale
române), pe acelaşi temei, al lipsei prevederii faptei în legea penală (mai precis, lipsa prevederii
faptei respective în legea penală a statului terţ în raport de legislaţia căruia se face verificarea
existenţei sau inexistenţei dublei incriminări)141.
111
Este cazul unor activităţi/conduite care sunt interzise exclusiv cu alt titlu (de pildă, cel de ilicit
contravenţional) - precum trecerea străzii prin loc nepermis sau intrarea cu un vehicul într-o intersecţie fără a
respecta culoarea semaforului - ori al unora care, deşi neconvenabile/indezirabile, nu sunt deloc interzise juridic,
fiind, eventual, doar contrare regulilor de bună conduită în societate (de exemplu, fluieratul în localul unui cult
religios).
121
Acesta este cazul în care în fapta efectiv comisă nu se poate verifica întrunirea (cel puţin a) unui element
constitutiv esenţial al unei (anumite) infracţiuni, deşi, în esenţa sa, genul respectiv de comportament corespunde
unei norme de incriminare. Spre exemplu, deşi este prevăzută drept infracţiune fapta de furt (art. 228 CP), ea nu va fi
calificată ca ilicit penal decât atunci când luarea se comite cu intenţie (iar nu şi din culpă); sau, deşi legea incriminează
vătămarea corporală din culpă (art. 196 CP), o vătămare produsă din culpă nu va constitui totuşi infracţiune decât în
măsura în care produce vătămări care necesită pentru recuperare îngrijiri medicale de peste 90 de zile ori anumite
consecinţe expres indicate (limitativ) de lege (precum: o infirmitate, un prejudiciu estetic grav şi permanent, avortul
etc.) sau, în cazul în care nu produce asemenea urmări (ci doar o vătămare care necesită mai puţin de 90 de zile de
îngrijiri medicale), fapta va constitui infracţiune doar dacă subiectul activ se afla sub influenţa băuturilor alcoolice sau
a unei substanţe psihoactive ori dacă se găsea în desfăşurarea unei activităţi ce constituie în sine o activitate
infracţională.
131
în acest sens, a se vedea L.V. LEFTERACHE, op. cit., p. 188; M.C. IVAN, GH. IVAN, op. cit., p. 25.
141
Facem trimitere la tratarea (anterioară) a conceptului noţiunii de dublă incriminare în materia aplicării legii
penale în spaţiu (principiul personalităţii) şi la observaţiile efectuate cu acea ocazie.
Plecând (inclusiv) de la concepţia legislativă actuală, potrivit căreia existenţa dezincriminării

se apreciază in concretoll], considerăm că inexistenţa infracţiunii pe motiv de atipicitate acoperă
atât ipotezele în care fapta concretă nu se încadrează într-o normă de incriminare din raţiuni
legate de neîntrunirea elementelor normative constitutive corespunzătoare (lato sensu) laturii
obiective [ceea ce acoperă raportarea la conceptul de faptă (care nu mai este) prevăzută de legea
penală,in sensul definiţiei infracţiunii-a rt. 15 CP], cât şi ipotezele în care fapta concretă nu se
încadrează într-o normă de incriminare din raţiuni legate de neîntrunirea elementelor normative
constitutive corespunzătoare (lato sensu) laturii subiective [ceea ce acoperă raportarea la
conceptul de faptă (care nu este) săvârşită cu vinovăţie (cu forma de vinovăţie anume impusă de
lege), în sensul definiţiei infracţiunii - art. 15 CP][21. Apreciem că această concepţie (existenţa unei
cauze de excludere a infracţiunii pe motivul lipsei tipicităţii - lato sensu - ca trăsătură esenţială a
infracţiunii, atunci când fapta concret comisă nu corespunde întru totul cu modelul dintr-o
anumită normă de incriminare, indiferent dacă incompatibilităţile sunt de natură obiectivă sau
subiectivă) este corelată inclusiv cu dispoziţia cuprinsă în art. 16 alin. (1) lit. b) CPP, potrivit căreia
acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare/exercitată în continuare atunci când fapta nu este
prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege
(împrejurare care, prin coroborare cu dispoziţiile din art. 315 şi art. 396 CPP, atrage soluţia clasării
sau - după caz - a achitării).
Cauzele justificative generale reprezintă împrejurări de excludere a infracţiunii, ca efect al
lipsei trăsăturii esenţiale a antijuridicitâţii (caracterului nejustificat al faptei). Practic, această
trăsătură esenţială a infracţiunii se consideră întrunită doarîn măsura în care nu se verifică
existenţa unei cauze justificative (examinarea efectuată pentru a determina existenţa trăsăturii
esenţiale a antijuridicităţii/caracterului nejustificat al faptei incriminate comise este o evaluare de
tip negativ: trăsătura esenţială în cauză există dacă lipseşte incidenţa cauzelor justificative în
raport de un anumit caz concret). în esenţă, cauzele justificative reprezintă permisiuni legale
(excepţionale) de comitere a unor fapte a căror săvârşire este, în mod obişnuit, interzisă sub
sancţiune penală. Prin reglementarea acestor instituţii extinctive de caracter penal, legiuitorul
înţelege să creeze un cadru normativ potrivit căruia, deşi anumite fapte neconvenabile comise în
realitatea concretă pot să apară drept tipice (corespund tiparului legal al unei norme de
incriminare)-fiind, aşadar, fapte prevăzute de legea penală (comise, cel puţin aparent/formal, cu
vinovăţie) -, totuşi, în prezenţa unui anumit context strict şi limitativ indicat, ele sunt
permise/admise/justificate, dat fiind caracterul aparte/admis al săvârşirii lor în împrejurarea
respectivă (se poate aprecia că lipseşte, astfel, periculozitatea socială infracţională propriu-zisă a
făptuitorului). 111
111
Facem trimitere generică la tratarea anterioară a conceptului de (şi a modalităţilor posibile
sub care se poate concepe sistemul aprecierii acesteia: in abstracto, respectiv in concreto) în materia aplicării legii
penale în timp (art. 4 CP - legea de dezincriminare).
[2|
în prima categorie s-ar putea integra ipotezele în care rezultatul infracţional specific unei norme de
incriminare de tip închis este realizat prin intermediul unui element material diferit de acela descris de legiuitor în
cadrul normei de incriminare ori situaţiile în care s-ar pune problema unei infracţiuni comisiv-omisive în absenţa
întrunirii condiţiilor prevăzute în art. 17 CP sau împrejurările în care o conduită tipică unei incriminări cu subiect activ
special ar fi comisă nemijlocit de către o persoană care nu întruneşte respectiva calitate (în cazul în care o faptă
similară nu ar avea incriminare distinctă într-o normă care nu impune nicio calitate specială subiectului activ) ş.a.m.d.
în a doua categorie de situaţii avem în vedere cazurile în care o persoană (ce întruneşte condiţiile generale ale
imputabilităţii) adoptă o conduită tipică sub aspect obiectiv, dar cu o altă formă de vinovăţie decât aceea anume
impusă de legiuitor pentru ca fapta să constituie infracţiune (în ipoteza în care nu ar exista nicio altă normă de
incriminare în care să poată fi încadrată juridic respectiva faptă, cu forma de vinovăţie existentă în cazul concret), sau
în absenţa oricărei forme de vinovăţie, dar fără ca astfel să se implice existenţa unei cauze de neimputabilitate (spre
exemplu, o situaţie în care să nu se poată verifica nici măcar existenţa unei culpe simple, dar fără a se ajunge la
întrunirea condiţiilor unui caz fortuit: cazul existenţei unei imposibilităţi strict subiective de prevedere a unui rezultat
anume, corelativ unei conduite particulare incriminate).
Potrivit actualei reglementări, legiuitorul penal român a instituit următoarele patru 11' cauze
justificative generale: legitima apărare (art. 19 CP), starea de necesitate (art. 20 CP), exercitarea
unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii (art. 21 CP), respectiv consimţământul persoanei
vătămate (art. 22 CP).
Fiind permisiuni legale de comitere, în prezenţa unor condiţii expres reglementate, a unor
fapte incriminate, legiuitorul le-a conferit (de principiu) un caracter de tip obiectiv, ele
producându-şi efectul in rem, asupra faptei, iar nu in personam, cu privire la făptuitor. Prin
urmare, în eventualitatea existenţei mai multor persoane care au conlucrat la comiterea unei
fapte incriminate justificate (care s-a comis nemijlocit în prezenţa contextului specific al vreunei
cauze justificative), reiese că efectul extinctiv de infracţiune se produce asupra tuturor
participanţilor la acea faptă, iar nu doar asupra unuia/unora dintre aceştia [sens în care se
prevede expres în art. 18 alin. (2) CP]. Altfel spus, permiţând -în mod excepţional- săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală (a unei fapte tipice sub aspect penal), în cazul întrunirii
(verificării) unor anumite condiţii legale, devine indiferentă identitatea făptuitorului - legea
permite oricui să comită acea faptă incriminată, în prezenţa condiţiilor expres stipulate; aspectul
conform căruia o persoană sau alta comite fapta în cauză, în concret, în respectivele împrejurări,
singură sau folosindu-se şi de contribuţia altor persoane, devine (în principiu) irelevant!
Comiţând fapta (interzisă penal în condiţii obişnuite) cu permisiunea legii (în contextul
particular de săvârşire corespunzător existenţei unei cauze justificative), nu se
expune, în mod firesc, aplicării niciunei sancţiuni dintre cele reglementate în materie penală: atât
stabilirea/aplicarea/executarea pedepselor, cât şi a măsurilor educative, chiar şi a măsurilor de
siguranţă nu poate avea loc în ipoteza în care se reţine o cauză * [2].
Fapta săvârşită rămâne la simplul stadiu de faptă prevăzută de legea penală, ea neputându-se
aprecia drept infracţiune. De aici decurge condiţia ca fie tipică: nu se poate ridica
problema existenţei unei cauze justificative decât în raport de o faptă prevăzută de legea penală
(şi comisă, aparent/formal) cu vinovăţie (în forma solicitată de lege pe latura subiectivă a
conţinutului constitutiv al respectivei incriminări). Prin urmare, evaluarea existenţei sau
inexistenţei unei cauze justificative constituie un proces care se poate declanşa numai în măsura
în care fapta este determinată ca fiind tipică (iar clasarea/achitarea pe temeiul prezenţei unei
cauze justificative implică afirmarea faptului că activitatea săvârşită reprezintă o faptă prevăzută
de legea penală).
Cauzele de neimputabilitate constituie stări/situaţii/împrejurări cu valoare extinctivă asupra
trăsăturii esenţiale a imputabilităţii. Precum şi în cazul trăsăturii esenţiale a caracterului
nejustificat al faptei (antijuridicităţii acesteia), trăsătura esenţială a infracţiunii constând în
imputabilitate se consideră întrunită doar în măsura în care nu se verifică existenţa unei cauze de
neimputabilitate (examinarea efectuată pentru a determina existenţa trăsăturii esenţiale a
imputabilităţii faptei incriminate comise, în sarcina subiectului activ al
acesteia,
este o evaluare de tip negativ: trăsătura esenţială în cauză există dacă lipseşte incidenţa cauzelor
de neimputabilitate).
Pentru ca o faptă tipică (sub aspect obiectiv şi - aparent - subiectiv), care, în plus, este lipsită
de justificare legală (nu există cauze justificative reţinute), să constituie infracţiune şi să genereze
răspunderea penală şi sancţionarea penală a celui care a comis-o, este
111
Numărul este convenţional (ia în considerare numărul de articole cuprinse în Capitolul II din Titlul II al Părţii
generale a Codului penal) şi relativ. Astfel, s-ar putea argumenta că reglementarea din art. 21 CP (după cum indică
însăşi denumirea sa marginală) cuprinde grupate două cauze justificative, iar nu una singură, ceea ce ar ridica
numărul cauzelor justificative generale la cinci.
[2)
Potrivit art. 107 alin. (2) CP, „Măsurile de siguranţă se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de
legea penală, nejustificată".
necesar ca respectiva faptă neconvenabilă să îi poată fi atribuită/imputată acestuia, să i se poată

reproşa legal/formal, din punct de vedere juridic, că a săvârşit-o, că a adoptat un comportament
pe care trebuia să îl evite, la solicitarea expresă a legii. O astfel de atribuire/ imputare/reproşare
nu se poate realiza însă în raport de anumite categorii de persoane, care s-au găsit, la momentul
comiterii faptei incriminate nejustificate, sub imperiul unor stări
subiective/proprii/particulare/personale care au împiedicat conştientizarea clară, deplină a
caracterului penal al faptei comise sau care au împiedicat făptuitorul să fie stăpân pe actele sale.
Asemenea ipostaze exclud reproşabilitatea/imputabilitatea faptei în sarcina făptuitorului şi
înlătură periculozitatea infracţională a acestuia (nu însă, întotdeauna, şi periculozitatea sa
naturală - de unde şi posibilitatea legal reglementată ca, în eventualitatea intervenţiei unei cauze
de neimputabilitate, spre deosebire de aceea a reţinerii unei cauze justificative, să fie incidente
acele sancţiuni de drept penal cu rol preventiv, constând în măsuri de siguranţă111).
Actuala reglementare penală din ţara noastră prevede următoarele (opt)[2) cauze generale de
neimputabilitate: constrângerea fizică (art. 24 CP), constrângerea morală (art. 25 CP), excesul
neimputabil [de legitimă apărare, respectiv de stare de necesitate, potrivit art. 26 alin. (1) şi (2)
CP], minoritatea făptuitorului (în considerarea anumitor segmente de vârstă, conform art. 27 CP),
iresponsabilitatea (art. 28 CP), intoxicaţia (în anumite condiţii, potrivit art. 29 CP), eroarea (de fapt
şi de drept, respectiv eroarea asupra tipicităţii şi asupra imputabilităţii, în reglementarea generală
a art. 30 CP)[31, cazul fortuit (art. 31 CP).
Fiind cauze personale, individuale (subiective), care privesc situaţia particulară specifică a
fiecărei persoane în parte, reiese că, în ipoteza săvârşirii în participaţie a unei fapte incriminate şi
nejustificate, ar fi posibil ca activitatea să fie imputabilă unor subiecţi activi, dar nu şi altora (de
pildă, unul dintre cei care comit împreună fapta ar putea fi minor nerăspunzător penal, un altul ar
putea fi iresponsabil, un altul s-ar putea afla sub imperiul erorii, în timp ce altul sau alţii să nu se
găsească în niciuna dintre aceste situaţii sau în altele reprezentând cauze de neimputabilitate).
Prin urmare, legiuitorul a dispus, prin contrast cu reglementarea cauzelor justificative, că „Efectul
cauzelor de neimputabilitate nu se extinde asupra participanţilor, cu excepţia cazului fortuit" [art.
23 alin. (2) CP]. Altfel spus, cauzele de neimputabilitate produc efecte in personam, ca regulă (cu
excepţia, expres prevăzută, a cazului fortuit)141. * 121
111
Conform art. 107 alin. (2) CP (citat anterior).
121
Numărul este convenţional (ia în considerare numărul de articole cuprinse în Capitolul III din Titlul II al Părţii
generale a Codului penal) şi relativ. Astfel, s-ar putea argumenta că reglementarea excesului neimputabil cuprinde, în
realitate, două cauze de neimputabilitate distincte (excesul neimputabil de legitimă apărare şi excesul neimputabil
de stare de necesitate), dar şi că ar fi posibil a se indica generic constrângerea drept o singulară cauză de
neimputabilitate (precum era reglementată în fostul Cod penal), cu două sub-forme de manifestare (fizică şi morală,
care uneori se îmbină în mod strâns în considerarea anumitor cazuri concrete).
[31
în art. 30 CP sunt reglementate, la un loc, mai multe tipuri de eroare, purtătoare ale unor naturi juridice
diferite [nu toate formele erorii astfel reglementate înlăturând caracterul infracţional al faptei - spre exemplu,
eroarea asupra unei agravante, conform art. 30 alin. (3) CP, nu este cauză de excludere a infracţiunii]. Potrivit unei
părţi a doctrinei, doar eroarea reglementată în alin. (5) al art. 30 CP poate fi calificată drept cauză de
neimputabilitate, în timp ce eroarea prevăzută de art. 30 alin. (1) şi (2) CP, respectiv de art. 30 alin. (4) prin raportare
la alin. (1) şi (2) CP ar reprezenta o cauză de excludere a infracţiunii pe motivul lipsei de tipicitate subiectivă (cauză de
atipicitate, prin înlăturarea vinovăţiei). Vom reveni asupra acestor aspecte, dezvoltându-le, în momentul prezentării
particulare a erorii, în secţiunea destinată cauzelor de neimputabilitate.
[4]
După cum vom relua şi dezvolta în cadrul analizei cazului fortuit (în secţiunea care tratează cauzele de
neimputabilitate), excepţia cazului fortuit de la regula caracterului in personam al efectelor produse de cauzele de
neimputabilitate reprezintă elementul care separă această instituţie de situaţia în care fapta nu este tipică - aşadar,
nu constituie infracţiune - ca efect al absenţei vinovăţiei, fie chiar şi în forma ei cea mai simplă: culpa fără prevedere
(drept urmare a unei imposibilităţi subiective de prevedere a rezultatului ilicit). Pe de altă parte, în pofida acestui
aspect, considerăm că originea subiectivă a cazului fortuit (neprevederea rezultatului), ulterior generalizată, precum
şi lipsa caracterului strict absolut al acestei generalizări reprezintă temeiuri în considerarea
c) în funcţie de criteriul caracterului lor obiectiv sau subiectiv şi al modului în care se răsfrâng
sau nu asupra altor persoane care au participat la comiterea aceleiaşi activităţi (fapte), cauzele de
excludere a infracţiunii (de asemenea, în mod similar cu alte categorii de instituţii penale
denumite cauze) se clasifică în cauze reale şi cauze personale.
Cauzele reale îşi produc efectul (obiectiv) asupra faptei în sine, prin urmare, consecinţa lor
este reflectată asupra oricărei persoane care a fost implicată activ în săvârşirea acelei activităţi (de
ele beneficiază toţi participanţii, odată stabilită existenţa lorîn considerarea unei anumite fapte
concret săvârşite). Această însuşire este adesea exprimată (în mod sintetic) prin formula: efecte
(care se produc) in rem. Sunt astfel de cauze de excludere a infracţiunii cauzele justificative şi
unele cauze care înlătură prevederea în legea penală (dezincriminarea, precum şi cauzele de
atipicitate obiectivă111).
Cauzele personale de excludere a infracţiunii (după cum le indică şi denumirea) sunt instituţii
de natură subiectivă, individuală, care pot caracteriza o anumită persoană, fără a implica, în mod
necesar, răsfrângerea efectului lor extinctiv de infracţiune şi asupra altor participanţi la săvârşirea
aceleiaşi fapte (la comiterea respectivei activităţi). Drept urmare, de efectul lor de excludere a
infracţiunii va beneficia doar persoana (autorul sau participantul) care le verifică individual121, iar
nu (automat) toate persoanele implicate activîn săvârşirea respectivei fapte. Această însuşire este
adesea exprimată (în mod sintetic) prin formula: efecte (care se produc) in personam. Sunt astfel
de cauze de excludere a infracţiunii cauzele de neimputabilitate şi unele cauze care înlătură
prevederea în legea penală (cauzele de atipicitate subiectivă131).
Aceste deosebiri dintre categoriile de cauze care exclud infracţiunea impun o ierarhie a
acestora, utilă în situaţiile în care ar exista un concurs de asemenea cauze (o suprapunere a mai
multor tipuri de cauze de excludere a infracţiunii în raport de una şi aceeaşi speţă concretă).
Astfel, vor avea prioritate de aplicare cauzele de , atât în raport de
cauzele justificative, cât şi de cele de neimputabilitate (dacă fapta efectiv comisă nu poate fi
apreciată ca fiind prevăzută de legea penală, nu mai prezintă relevanţă - din punct de vedere al
dreptului penal - nici justificarea sa, nici lipsa de imputabilitate în raport de persoana
făptuitorului). în măsura în care fapta săvârşită este tipică, vor avea prevalenţă cauzele
justificative, faţă de cauzele de neimputabilitate. * 1 2 3 * * *
cărora cazul fortuit a fost reglementat în rândul cauzelor de neimputabilitate, iar nu al cauzelor justificative, deşi
produce efecte in rem (precum acestea din urmă).
[1]
De pildă, dacă se constituie un grup ocazional (participaţie) pentru săvârşirea unei fapte de lovire (o
persoană o instigă pe alta să lovească victima, iar o altă persoană păzeşte locul în care urmează a se comite fapta,
pentru a nu fi surprins autorul de către terţe persoane), dar persoana care şi-a asumat rolul de autor (cel care
urmează a comite nemijlocit fapta) nu reuşeşte să atingă victima cu palma peste faţă, atunci s-a săvârşit doar o
tentativă de lovire, faptă irelevantă penal, aspect de care vor beneficia toate persoanele implicate activîn comiterea
acestei activităţi. Sau, dacă se realizează o uzurpare de calităţi oficiale dintre acelea care nu implică exerciţiul
autorităţii de stat, existând mai multe persoane care şi-au adus contribuţii specifice, în comun, în acest sens
(instigare/ajutare/ uzurpare nemijlocită a calităţii respective), sau dacă se uzurpează, în acest context, chiar o calitate
oficială care implică exerciţiul autorităţii de stat, dar fără a se îndeplini concomitent sau ulterior vreun act legat de
acea calitate, nu se va putea reţine pentru niciun participant infracţiunea prevăzută de art. 258 CP.
[2]
Este posibil ca mai mulţi participanţi să beneficieze, deopotrivă, de efectul unei asemenea cauze, dar nu
pentru că aceasta ar produce efecte in rem, ci pentru că fiecare în parte întruneşte, deopotrivă, condiţiile reţinerii
sale în mod individual. De pildă, dacă mai mulţi minori nerăspunzători penal vor colabora pentru a comite un furt,
fapta nu se va constitui drept infracţiune în raport de niciunul dintre ei, ca efect al incidenţei individuale (reluată,
separat, pentru fiecare în parte) a cauzei de neimputabilitate reprezentate de minoritatea făptuitorului.
[3]
De pildă, dacă un grup de persoane, ocazional constituit, participă la săvârşirea unei fapte care este
de legea penală doar atunci când se comite cu intenţie, iar una dintre persoanele din acel grup comite fapta din
incriminată
culpă, atunci faţă de acest făptuitor nu se poate reţine comiterea unei infracţiuni, în timp ce restul participanţilor
urmează a răspunde penal (dacă sunt întrunite, în privinţa lor, toate celelalte condiţii necesare pentru aceasta).
Formele sub care se clasifică aceste cauze de excludere a infracţiunii, derivate din criteriile de
clasificare indicate, se pot, desigur, combina între ele, rezultând - după caz - cauze de atipicitate
generale, respectiv speciale; cauze justificative generale, respectiv speciale; cauze de
neimputabilitate generale, respectiv speciale. în continuare, vom concentra asupra cauzelor
generale de excludere a infracţiunii reprezentate de cauzele justificative şi cauzele de
neimputabilitate. Prezentarea diverselor cauze speciale de excludere a infracţiunii cade în sarcina
lucrărilor de drept penal - partea specială (cu ocazia analizei conţinutului normativ al dispoziţiilor
legale prin care sunt incriminate conduitele cărora le sunt ataşate, corelativ, respectivele cauze
speciale de excludere a infracţiunii). în ceea ce priveşte problematica instituţiilor care pot fi
considerate cauze generale de atipicitate, aceasta este inclusă analizei în cadrul altor părţi de
tratare a materiei dreptului penal, partea generală (şi anume fie cu ocazia expunerii specificului
dezincriminării, fie în cadrul dedicat prezentării aspectelor legate de conţinutul
analitic/juridic/constitutiv al infracţiunii).
Tipuri de cauze care exclud infracţiunea

(după criteriile de clasificare)
Secţiunea a 2-a. Cauzele

justificative §1. Generalităţi
Conform dispoziţiei din art. 18 alin. (1) CP, se stabileşte că „Nu constituie infracţiune fapta
prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege". în
cuprinsul Capitolului II („Cauzele justificative") din Titlul II („Infracţiunea") al Părţii generale a
Codului penal, legiuitorul a reglementat expres următoarele situaţii cărora le-a conferit natura
juridică de cauze justificative generale (cauze generale obiective - în principiu-de excludere a
caracterului penal al faptei incriminate comise): legitima apărare (art. 19 CP), starea de necesitate
(art. 20 CP), exercitarea unui drept şi îndeplinirea unei obligaţii (art. 21 CP), consimţământul
persoanei vătămate (art. 22 CP).
Corelând prevederea din art. 18 CP cu aceea cuprinsă în art. 15 CP - prin care se stabileşte
definiţia legală a infracţiunii -, reiese că existenţa unei cauze justificative exclude reţinerea
infracţiunii, prin înlăturarea unei anumite trăsături esenţiale a acesteia: caracterul nejustificat al
faptei săvârşite (antijuridicitatea). După cum s-a precizat deja, efectul unei cauze extinctive a unei
instituţii fundamentale (prioritare) de drept penal se reflectă, implicit, asupra tuturor instituţiilor
fundamentale consecutive. Astfel, dacă operează o cauză justificativă, fapta nu va mai constitui
infracţiune, prin urmare, nu vor (mai) exista nici răspundere penală pentru aceasta, nici
posibilitatea stabilirii unei sancţiuni de drept penal (evident, nici obligaţia de a executa o astfel de
sancţiune juridică)111. Sub acest din urmă aspect, este de subliniat faptul că, în prezenţa unei
cauze justificative, legiuitorul nu permite stabilirea/aplicarea niciunei sancţiuni de drept penal (iar
nu doar a niciunei sancţiuni penale propriu-zise). Astfel, în afară de interdicţia de stabilire/aplicare
a pedepselor sau măsurilor educative, atunci când s-a reţinut existenţa unei cauze justificative nu
se pot dispune nici măcar măsuri de siguranţă [conform art. 107 alin. (2) CP, pentru a se putea lua
o măsură de siguranţă, trebuie să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală nejustificată, or, în
prezenţa unei cauze justificative, fapta devine justificată].
Este util de precizat şi faptul că reţinerea unei cauze justificative produce, de regulă, efecte
juridice care transcend sferei dreptului penal. Astfel, o atare soluţie atrage nu doar excluderea
existenţei infracţiunii (aşadar, implicit, inexistenţa răspunderii penale), ci şi (adesea) o
excludere/înlăturare a răspunderii civile pentru eventualul prejudiciu apărut ca urmare a comiterii
faptei care beneficiază de justificare* 121.
în prezenţa unei cauze justificative se consideră, practic, că legiuitorul însuşi a permis (în mod
predeterminat) destinatarilor legii penale să comită, la nevoie (în cadrul strict reglementat şi în
prezenţa condiţiilor exprese a căror întrunire cumulativă conduce la reţinerea respectivei cauze
justificative), o faptă pe care, în alte împrejurări (în mod firesc, în condiţii obişnuite), o
111
Aceste consecinţe secundare ale incidenţei unei cauze justificative nu permit însă calificarea sa drept cauză
de înlăturare a răspunderii penale ori drept cauză de nepedepsire sau cauză de înlăturare a executării sancţiunii
penale (reiterăm faptul că aceste concepte fac referire la tipuri distincte de cauze cu efect extinctiv asupra altor
instituţii fundamentale de drept penal decât instituţia infracţiunii). Cauzele justificative rămân a fi calificate (corect),
în toate cazurile, sub aspectul naturii lor juridice, drept cauze de excludere a infracţiunii (cauze care înlătură
caracterul penal al faptei).
121
Conform art. 1360-1362 şi art. 1364 (dar şi art. 1353) C. civ., sunt prevăzute dispoziţii specifice potrivit cărora,
în anumite limite şi condiţii, legitima apărare, starea de necesitate sau îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise
de lege reprezintă (ori exerciţiul drepturilor), din perspectiva dreptului civil, cauze de înlăturare a răspunderii civile
delictuale (care decurge, adeseori, din săvârşirea unei fapte incriminate). A se vedea şi V. PASCA, op. cit. (2014), p.
202.
interzice şi o reprimă ca reprezentând infracţiune. Ca atare, cauzele justificative sunt permisiuni

legale (excepţionale) de săvârşire a unor fapte incriminate (tipice)[1].
Prin reglementarea acestora se dă expresie juridică principiului de echitate potrivit căruia nu
este posibil ca ordinea juridica (dreptul pozitiv) să interzică şi să permită, deopotrivă, în acelaşi
timp, un anumit gen de comportament social1 [2] 3 4. Pe de altă parte, prin intermediul cauzelor
justificative se valorifică acea concepţie firească (desprinsă din observarea empirică a realităţii
înconjurătoare şi din valorificarea logică a experienţelor trecutului) potrivit căreia, adeseorieste
necesară stipularea unor excepţii chiar şi de la cele mai inflexibile (rigide, importante) reguli de
conduită socială, dată fiind natura deosebită a unor împrejurări concrete care au aptitudinea de a
nuanţa, în forme specifice, standardele comportamentale uzuale, general valabile.
Derivă din cele astfel indicate împrejurarea că o condiţie implicită în analiza oricărei cauze
justificative o reprezintă comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, a unei fapte incriminate
(tipice)l3]. Dacă fapta comisă nu ar fi una prevăzută de legea penală (tipică, sub acest aspect, în
raport de textul unei norme de incriminare, aşadar, corespunzătoare în fapt tiparului legal al unei
fapte interzise de către legiuitor în abstract), atunci ar fi inutilă determinarea existenţei sau
inexistenţei unei cauze justificative, căci fapta nu ar reprezenta, oricum (ab initio), o
infracţiune141.
Existenţa tipicităţii (stabilirea împrejurării că activitatea efectiv comisă este prevăzută de
legea penală, că este corespunzătoare descrierii unei fapte interzise penal printr-o normă de
incriminare) naşte o aparenţă (prezumţie relativă) de antijuridicitate. Din moment ce legiuitorul a
descris penal un anumit tip de faptă (şi a interzis astfel comiterea acesteia de către destinatarii
săi), reiese că, în condiţii fireşti/normale, adoptarea respectivei conduite este considerată
contrară ordinii de drept instituite şi ocrotite penal. Acest caracter al faptei
[1]
„(...) cauza justificativă constituind astfel o excepţie de la norma de incriminare" - V. PASCA, op. cit. (2014),
p. 201.
[2]
„(...) o faptă nu poate fi în acelaşi timp licită şi ilicită, şi infracţiune, şi faptă permisă"-V. PASCA, op. cit. (2014),
p. 201.
[3]
De principiu, în raport de situaţia cauzelor justificative, se poate aprecia că examenul de tipicitate impus de
către legiuitor nu este deplin (complet), acesta vizând cu predilecţie verificarea tipicităţii sub aspect obiectiv (fapta să
fie prevăzută de legea penală, să existe o corespondenţă obiectivă între conduita adoptată în concret şi tiparul legal
obiectiv al unei norme de incriminare), iar nu propriu-zis şi sub aspect subiectiv (forma de vinovăţie). Cu toate
acestea, după cum vom releva (cel puţin) în raport de anumite cauze justificative (a se vedea dezvoltările referitoare
la unele probleme speciale în materia legitimei apărări, respectiv a stării de necesitate), analiza unor aspecte de
natură subiectivă privitoare la fapta săvârşită nu este cu totul exclusă din evaluarea tipicităţii, ca examen prealabil
(şi/) sau concomitent stabilirii existenţei (sau inexistenţei) unei cauze justificative (şi, astfel, din examenul de stabilire
a prezenţei sau lipsei trăsăturii esenţiale a infracţiunii constând în caracterul nejustificat/ antijuridic al faptei).
[4]
Nimic mai inutil, de pildă, pentru organul judiciar penal, decât a verifica juridicitatea sau antijuridicitatea unei
fapte de traversare neregulamentară a străzii de către un pieton (prin loc nemarcat pentru traversare sau pe culoarea
roşie a semaforului). în măsura în care ar fi sesizat cu o asemenea faptă, acel organ judiciar urmează a se degreva de
cauza respectivă prin simpla stabilire a lipsei sale de relevanţă penală prin aceea că este atipică (nu este prevăzută de
legea penală), reprezentând, eventual, un alt tip de ilicit decât cel penal (în speţă, ilicit administrativ,
contravenţional), fiind de competenţa de soluţionare (sancţionare) a unui alt organ al statului. Atunci însă când fapta
este tipică din punct de vedere penal (de pildă, în urma respectivei traversări bruşte, pietonul a determinat un
conducător auto să desfăşoare o manevră riscantă de evitare, motiv pentru care s-a produs un accident de trafic
rutier soldat cu pierderea unei vieţi omeneşti), devine de interes analiza în urma căreia să se constate caracterul
antijuridic sau juridic al faptei (astfel, de exemplu, dacă pietonul a traversat neregulamentar, pentru că nu dorea să
parcurgă distanţa suplimentară până la trecerea de pietoni/să aştepte schimbarea luminii semaforului, atunci fapta sa
este antijuridică şi poate reprezenta infracţiune de ucidere din culpă; dacă însă acesta a traversat neregulamentar,
deoarece era singura modalitate prin care putea să scape de un urmăritorînarmat care ameninţa în mod real/serios
să îl ucidă, atunci, în anumite condiţii - de principiu, cele ale stării de necesitate -, fapta sa poate fi apreciată drept
permisă de ordinea juridică, cu urmarea neconvertirii acesteia în infracţiune).
(antijuridicitatea/contrarietatea cu ordinea juridică generală/nejustificarea), necesar pentru

reţinerea sa drept infracţiune, se consolidează prin verificarea (cu efect negativ) în urma căreia nu
se confirmă prezenţa niciunei cauze justificative (permisiuni legale de săvârşire a faptei) în
contextul particular în care a fost adoptată respectiva conduită.
Din contră, atunci când se identifică existenţa condiţiilor necesare pentru reţinerea unei
asemenea cauze justificative, aparenţa de antijuridicitate (de caracter ilicit penal) a faptei concret
comise în acele împrejurări este înlăturată. Practic, activitatea comisă este apreciată drept
juridică, legală, permisă de ordinea de drept, în condiţiile anume determinate în care a fost
săvârşită (care corespund prevederii cerinţelor de existenţă a unei anumite cauze justificative).
Identificarea motivelor (fundamentului explicativ) în considerarea cărora legiuitorul instituie şi
recunoaşte cauzele justificative constituie un demers teoretic interesant, dar, în egală măsură,
sinuos (relativ), doctrina identificând, de-a lungul timpului, mai multe raţiuni care ar putea
întemeia decizia normativă de a conferi unei anumite stări/situaţii/împrejurări (etc.) statutul de
cauză justificativă. Au fost relevate, astfel (printre altele):
- concepţia utilităţii sociale a faptei comise într-un anumit context particular (spre exemplu,
în cazul săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală în stare de necesitate, se poate distruge o
valoare economică pentru a salva viaţa unei fiinţe umane);
- concepţia protecţiei legale superioare a unei valori n detrimentul alteia111, într-o
ipoteză faptică în care mai multe valori sociale sunt periclitate (de pildă, în cazul comiterii unui
omor în stare de legitimă apărare, atât viaţa victimei iniţiale, cât şi a agresorului iniţial sunt
periclitate, dar, pentru că această periclitare îi este imputabilă agresorului iniţial, s-ar putea
considera că legea îi permite victimei iniţiale să se apere, chiar prin suprimarea vieţii agresorului
său, deoarece, între cele două valori sociale teoretic egale - viaţa a doi membri ai grupului social -,
legiuitorul conferă protecţie superioară valorii sociale aparţinând celui nevinovat, în detrimentul
valorii sociale corespunzătoare ataşate unui individ care, prin adoptarea unui comportament
antijuridic, s-a situat în afara cadrului legal şi-prin urmare - a protecţiei conferite de acesta);
- concepţia delegării şi exercitării excepţionale a unui atribut de putere publică (apanaj al
suveranităţii statului), în cazul unei situaţii faptice în care organele competente ale statului nu pot
interveni, obiectiv, pentru a-şi îndeplini ele însele, în mod efectiv şi eficient, respectivul atribut de
autoritate (spre exemplu, este cazul celui atacat, pe care statul are obligaţia să îl protejeze, iar
atunci când nu o poate realiza în mod concret, îi transferă ad-hoc dreptul de a se proteja singur);
- concepţia lipsei de interes în ocrotirea unei încorporări particulare a unei valori sociale
generic protejate (de pildă, este cazul în care o anumită faptă incriminată se comite în prezenţa
consimţământului persoanei vătămate, dacă aceasta este titulara respectivei încorporări
particulare a valorii sociale atinse, în măsura în care acea valoare socială este una cu privire la care
se apreciază că titularul are un drept legal de dispoziţie); etc.
Oricare ar fi fundamentul (singularsau-mai probabil-multiplu al) cauzelor justificative, cert
este că aceste împrejurări, constituind permisiuni legale de comitere a unei (anumite) fapte
incriminate, reiese că, în prezenţa condiţiilor lor de existenţă (normativ reglementate), fapta
comisă nu mai întruneşte o trăsătură esenţială necesară pentru a constitui infracţiune: nu mai
prezintă caracter nejustificat (este justificată), nu mai are caracter antijuridic (este juridică,
conformă cu ordinea de drept), devine permisă (licită). Această particularitate a cauzelor
justificative le conferă, de principiu, un caracter obiectiv: motivul lipsei de relevanţă
111
în acest sens, a se vedea (de pildă) V. PASCA, op. cit. (2014), p. 201.
penală a comportamentului adoptat, într-un anumit context particular, tinde a ţine de fapta în
sine şi de împrejurările săvârşirii acesteia (motivare reală), mai mult decât de persoana care a
comis-o (motivare subiectivă).
Drept urmare, legiuitorul a prevăzut expres că, în situaţia în care la comiterea unei asemenea
fapte săvârşite în prezenţa condiţiilor de existenţă a unei cauze justificative participă mai multe
persoane, prezenţa cauzei şi efectul corespunzător (excluderea caracterului infracţional al faptei)
nu se va analiza, respectiv produce individual, separat pentru fiecare participantîn parte, ci,
răsfrângă ndu-se asupra faptei (efect obiectiv, material, in rem), cauza justificativă va profita
deopotrivă tuturor participanţilor la aceasta: „Efectul cauzelor justificative se extinde şi asupra
participanţilor" [art. 18 alin. (2) CP]. Din moment ce fapta este permisă în contextul particular al
comiterii sale, nu mai contează cine a săvârşit-o efectiv, căci legiuitorul nu o mai interzice în acele
împrejurări (de principiu, aceeaşi permisiune ar fi avut-o oricare altă persoană care ar fi acţionat
într-un context similar)111.
în acest context (efectele cauzelor justificative în caz de pluralitate ocazională de făptuitori),
este de precizat că, de principiu, verificarea întrunirii condiţiilor de incidenţă a cauzelor
justificative se realizează în raport de persoana care a comis nemijlocit fapta incriminată (autorul).
Odată justificată fapta comisă de acesta, reiese că juridicitatea ei (caracterul licit) este în mod
corespunzător reflectată asupra participanţilor la săvârşirea sa, fără a mai fi necesară reluarea
verificării întrunirii condiţiilor de existenţă a acelei cauze justificative (şi) faţă de fiecare
participantîn parte, în mod individual (se asigură, astfel, inclusiv o dimensiune de celeritate a
procesului penal). Pentru că textul normativ [art. 18 alin. (2) CP] nu distinge, se impune soluţia
logică potrivit căreia beneficiul cauzei justificative reţinute faţă de autor va profita oricărui
participant, indiferent de contribuţia concretă adusă la comiterea faptei prevăzute de legea
penală (instigator, complice sau coautor)* 121.
Sub acest aspect (efectul de excludere a infracţiunii, care se produce in rem), este de punctat
o deosebire (cea mai evidentă) între cauzele justificative şi cauzele de neimputabilitate. Acestea
din urmă constituie, de asemenea, instituţii (cauze) legale care au rolul de a exclude caracterul
infracţional al faptei comise (faptă prevăzută de legea penală), cu diferenţa că efectul respectiv se
produce, în situaţia cauzelor de neimputabilitate, in personam (individual, asupra fiecărei
persoane în parte, dintre cele care au conlucrat ocazional la săvârşirea faptei incriminate), cu
unica derogare (expres prevăzută) a cazuluifortuitl3]. Excluderea infracţiunii nu se produce, în cazul
neimputabilităţii, pe motiv că săvârşirea faptei incriminate ar fi
111
Această caracteristică tinde a acredita cauzele justificative drept cauze strict obiective, reale. în doctrină s-a
afirmat: „Cauzele justificative au efect cu privire la toţi participanţii, deoarece ei contribuind la săvârşirea aceleiaşi
fapte, unicitatea faptei şi caracterul general al cauzelor justificative nu pot permite ca o faptă să fie licită pentru unii şi
ilicită pentru alţii" - V. PASCA, op. cit. (2014), p. 201. Totuşi, după cum am mai precizat (aspect asupra căruia vom
reveni), se poate uneori discuta despre anumite aspecte particulare de ordin subiectiv în aprecierea existenţei unor
cauze justificative, ceea ce este de natură a relativiza afirmaţia conform căreia acestea sunt cauze pur (strict)
obiective, ridicând unele probleme (controverse) în doctrina penală cu privire la (eventuale) particularităţi subiective
necesare pentru reţinerea justificării unei fapte prevăzute de legea penală.
121
S-ar putea discuta, eventual, ipoteza inversă, în care condiţiile unei cauze justificative s-ar impune cu
evidenţă ca existând în raport de persoana unui participant (secundar) la comiterea faptei (şi anume faţă de instigator
sau de complice). Este oare necesar, într-o atare ipoteză, a se proba existenţa cerinţelor cauzei justificative, în mod
particular, în raport de persoana autorului (unui coautor) sau întrunirea condiţiilor (de principiu, obiective ale)
justificării faptei, faţă de unul dintre participanţi, atrage automat justificarea întregii fapte, în raport de toate celelalte
persoane implicate în comiterea acesteia (alţi participanţi, precum şi autorul/coautorii)? Pentru acest aspect, a se
vedea tratarea subsecventă (selectivă) a unor probleme speciale în materia legitimei apărări.
131
Asupra motivului pentru care considerăm că, în ciuda împrejurării că produce efecte in rem, cazul fortuit este
reglementat, totuşi, drept cauză de neimputabilitate (iar nu drept cauză justificativă) vom reveni (în punctul unde
tratăm cazul fortuit, în materia cauzelor de neimputabilitate).
permisă de lege, în contextul particular al comiterii sale, ci din raţiuni de natură personală
(subiectivă, individuală), care împiedică imputarea faptei în sarcina unei anumite persoane
(menţinându-se însă, de principiu, posibilitatea imputării acesteia în raport de o altă persoană
care ar participa la săvârşirea ei, alături de beneficiarul unei cauze de neimputabilitate).
în plus, (după cum am menţionat deja) efectul extinctiv al cauzelor justificative (al unora
dintre acestea) se extinde uneori şi asupra unor consecinţe juridice extrapenale care pot decurge
din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, ceea ce nu este specific şi intervenţiei unei
cauze de neimputabilitate.
Reiterăm precizarea conform căreia, sub aspect procesual , existenţa unei cauze justificative
fie va împiedica demararea procesului penal (dacă acesta nu a început), fie va atrage soluţia
clasării (în faza de urmărire penală - art. 315 CPP), respectiv soluţia achitării [în faza de judecată-
art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. d) teza I CPP]. De menţionat şi faptul că achitarea pe
motivul existenţei unei cauze justificative aparţine categoriei de soluţii procesuale penale care
este considerată (legal/oficial) a fi cea mai profitabilă (benefică) soluţie pentru inculpat. Dovadă în
acest sens stă faptul că, în cazul achitării pe motiv de existenţă a unei cauze justificative, nu se
prevede posibilitatea ca inculpatul să solicite continuarea procesului penal (precum se întâmplă în
raport de o achitare pronunţată pe motiv de reţinere a unei cauze de neimputabilitate)111, căci,
practic (dintr-o accepţiune formală), nu există nicio soluţie procesuală penală mai profitabilă
pentru un inculpat decât achitarea pe temei de justificare a faptei incriminate comise (cu
excepţia, eventual, a împrejurării că fapta comisă nu constituie infracţiune prin lipsa tipicităţii
sale).
Trebuie menţionat, ca regulă, că momentul în raport de care urmează a se întreprinde
verificarea existenţei condiţiilor necesare pentru a fi incidente cauzele justificative (în general) este
reprezentat de data săvârşirii faptei prevăzute de legea penală. întrunirea cerinţelor respective la
un moment ulterior acestei date nu poate conduce la justificarea faptei comise, în măsura în care
condiţiile în cauză nu au existat atunci când fapta a fost efectiv săvârşită. în ipoteza activităţilor
incriminate care prezintă durată de desfăşurare în timp (fapte continue, continuate, de obicei,
progresive), întrunirea condiţiilor de existenţă specifice unei cauze justificative (a oricăreia dintre
acestea) trebuie să fie reţinută (să subziste) pe întreaga durata a comiterii faptei. Dacă aceste
cerinţe ar fi constatate doar în raport de un anumit segment al comiterii unei asemenea fapte
tipice (sub aspect penal), nu s-ar putea justifica săvârşirea întregii activităţi (partea neacoperită de
cauza justificativă ar rămâne aptă de calificare drept infracţiune).
Doctrina a identificat însă drept excepţie de la această regulă situaţia denumită cu ajutorul
adagiului latin actio libera in causa (actio libera in sua causa). Sintagma indică ipotezele în care se
poate dovedi că o persoană, deşi a acţionat la momentul comiterii unei fapte prevăzute de legea
penală în condiţiile (formal îndeplinite pe moment ale) unei cauze de excludere a infracţiunii, a
contribuit totuşi, în mod imputabil, la naşterea/apariţia/crearea respectivei cauze, la un moment
anterior (când era liberă să acţioneze, fără a se afla sub presiunea/ incidenţa respectivei cauze de
excludere a infracţiunii, când era, aşadar, stăpână pe faptele sale)* 121. Reprezintă un punct de
consens în literatura de specialitate împrejurarea că, atunci când se reţine existenţa situaţiei de
actio libera in causa, beneficiul cauzei de excludere a
111
A se vedea dispoziţiile art. 18 CPP.
121
Este indiscutabilă existenţa situaţiei reprezentate de actio libera in causa atunci când se reţine intenţia (de
regulă, premeditată a) făptuitorului în crearea condiţiilor de existenţă a unei cauze de excludere a infracţiunii, la un
moment anterior săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală (sub imperiul respectivei cauze special declanşate).
Se poate discuta măsura în care s-ar putea reţine actio libera in causa (şi cu ce efecte asupra situaţiei făptuitorului)
atunci când se determină că acesta a creat din culpă, la un moment anterior comiterii unei fapte
infracţiunii aparent (formal) incidente trebuie să fie refuzat făptuitorului, fapta comisă de către
acesta urmând a fi aptă de calificare drept infracţiune. Aşadar, consecinţa situaţiei actio libera in
causa în raport de cauzele justificative este anihilarea efectului acestora (nejustificarea faptei,
menţinerea antijuridicităţii acesteia, deci aptitudinea calificării faptei drept infracţiune)111.
EXERCITAREA
UNUI DREPT
CONSIMŢĂMÂNTUL
LEGITIMA STAREA DE SAU
APĂRARE PERSOANEI
NECESITATE ÎNDEPLINIREA
VĂTĂMATE
UNEI
OBLIGAŢII
§2. Legitima apărare
2.1. Preliminarii
Prima dintre cauzele justificative generale reglementate de actuala noastră lege penală este
legitima apărare. Potrivit art. 19 alin. (1) CP, se stabileşte expres că „Este justificată fapta
prevăzută de legea penală săvârşită în legitimă apărare". Prin urmare, în cazul în care fapta
incriminată (tipică) este comisă în prezenţa condiţiilor de existenţă privind legitima apărare, ea nu
va constitui infracţiune, rămânând doar la stadiul de faptă prevăzută de legea penală [soluţia
reiese din coroborarea art. 19 alin. (1) CP cu dispoziţia din art. 18 alin. (1) CP: „Nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative
prevăzute de lege"]. * 1
prevăzute de legea penală (sub imperiul unei cauze de excludere a infracţiunii), condiţiile favorabile care au permis
apariţia respectivei cauze.
[1]
Vom relua problematica ipotezelor de actio libera in causa ulterior tratării punctuale a cauzelor justificative
şi a cauzelor de neimputabilitate, într-o secţiune comună referitoare la unele probleme speciale care pot interveni în
raport de cauzele (generale) de excludere a infracţiunii.
Legiuitorul stipulează expres (şi limitativ) care sunt condiţiile de existenţă a legitimei apărări,
definind-o pe aceasta, sintetic, în cuprinsul art. 19 alin. (2) CP: „Este în legitimă apărare persoana
care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, care pune în
pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este
proporţională cu gravitatea atacului". Este reglementată, astfel, instituţia legitimei apărări
(proprii/perfecte/propriu-zise)ll], cu natura juridică de cauză generală de excludere a infracţiunii-
cauză justificativă, „recunoscându-se că în anumite condiţii ordinea juridică poate să permită
oricărei persoane să se apere singură, cu forţa, când este supusă unei agresiuni, spre a restabili
astfel ordinea de drept încălcată de agresor"* 121.
O interpretare didactică a reglementării legale a legitimei apărări relevă două planuri (laturi)
pe care este structurată instituţia, sub aspect juridic; condiţiile de existenţă a acesteia se
distribuie, corespunzător, în cerinţe referitoare la atac, respectiv cerinţe care privesc actul de
apărare. Vom urma, la rândul nostru, acest tipar de analiză al schemei doctrinare clasice de
prezentare a legitimei apărări, recunoscând calităţile sale reale de sistematizare a condiţiilor
necesare pentru reţinerea incidenţei acestei cauze justificative. Este de precizat, totuşi, că unele
condiţii prezintă o dublă potenţialitate de analiză, atât din perspectiva cerinţelor atacului, cât şi a
cerinţelor apărării131 (astfel stau lucrurile, de pildă, referitor la caracterul imediat al atacului, care
implică, în mod corelativ, un caracter necesar al apărării).
într-o enumerare sintetică, în cazul legitimei apărări, latura trebuie să întrunească
următoarele cerinţe: să existe un atac; atacul să fie: material, direct, şi injust; atacul
să pună în pericol fie persoana/drepturile celui atacat, fie persoana/drepturile altuia, fie un interes
general. în considerarea acestor însuşiri pe care trebuie să le întrunească atacul, pentru a se putea
reţine legitima apărare, doctrina apreciază că atacul trebuie să fie caracterizat (într-un anume
fel)141.
în ceea ce priveşte condiţiile impuse cu privire la latura apărării, pentru a se reţine incidenţa
instituţiei legitimei apărări, acestea sunt (sintetic): să existe o apărare; apărarea să se manifeste
prin comiterea unei fapte prevăzute de legea
penalăapărarea (fapta incriminată
comisă în apărare) să fie necesară pentru înlăturarea atacului (şi aptă să înlăture atacul); apărarea
(fapta incriminată comisă în apărare) să fie proporţională cu gravitatea atacului.
2.2. Legitima apărare propriu-zisă - condiţii de existenţă

i) Dezvoltând analiza condiţiilor de existenţă impuse legitimei apărări din perspectiva laturii
atacului, reţinem, aşadar, că acestea sunt următoarele:
- să existe un atac;
- atacul să fie material;
111
în doctrină se poate utiliza conceptul de legitimă apărare improprie/imperfectă, pentru a se face referire la
două forme de exces (intensiv) de legitimă apărare (ipoteze în care sunt întrunite toate condiţiile de existenţă a
legitimei apărări proprii/perfecte, cu excepţia uneia singure: proporţia dintre apărare şi atac), reglementate de către
legiuitorul actual sub o altă natură juridică, anume: excesul neimputabil de legitimă apărare [cauză de excludere a
infracţiunii - cauză de neimputabilitate, conform art. 26 alin. (1) CP] şi excesul scuzabil de legib'mă apărare
[circumstanţă atenuantă generală legală, reglementată - sub denumirea expresă de depăşirea limitelor legitimei
apărări-la art. 75 alin. (1) lit. b) CP].
121
G. ANTONIU, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit, voi. I, p. 197.
■3| în aceste cazuri, apreciem a fi un aspect de oportunitate opţiunea de sistematizare a materiei astfel încât
prezentarea respectivelor condiţii să fie efectuată ori într-un cadru de analiză, ori în celălalt sau chiar să fie dezvoltată
în mod (parţial) reiterat, atât în legătură cu atacul, cât şi cu apărarea - eventual, cu selectarea unor aspecte în mod
diferit accentuate în raport de fiecare prezentare a respectivei condiţii, corespunzătoare laturii atacului, respectiv
apărării.
141 G. ANTONIU, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 198.
- atacul să fie direct;

- atacul să fie imediat;
- atacul să fie injust;
- atacul să fie îndreptat împotriva anumitor valori sociale, şi anume, după caz: persoana
(celui direct atacat ori o altă persoană atacată); drepturile (persoanei direct atacate ori ale unei
alte persoane); un interes general.
Le vom analiza pe fiecare în parte, punctând specificul/particularităţile lor, astfel cum au fost
evidenţiate în teoria dreptului penal.
a) Să existe un atac.
Termenul atac este întrebuinţat de către legiuitorul penal (în contextul instituţiei legitimei
apărări) fără a i se fi conferit expres o accepţiune aparte, o semnificaţie specifică (particulară),
proprie dreptului penal, derogatorie de la limbajul curent, de la înţelesul pe care îl are cuvântul în
vorbirea obişnuită. Prin urmare, reiese că noţiunea trebuie înţeleasă/interpretată cu aceeaşi
semnificaţie conceptuală pe care o comportă în afara limbajului de specialitate.
Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, prin noţiunea de se înţelege: „ofensivă (...)
care urmăreşte nimicirea sau prinderea inamicului şi distrugerea (...); agresiune împotriva unei
persoane (...); acţiune violentă şi susţinută (...)"ll].
Din cele astfel expuse, dincolo de aspectele evidente care se impun în mod firesc, fără a mai
necesita dezvoltări suplimentare (anume că atacul reprezintă o activitate de natură agresivă, care
se îndreaptă împotriva cuiva/a unei persoane, periclitându-i acesteia anumite atribute legate de
individualitatea sa - de exemplu: viaţa, integritatea corporală, sănătatea etc. - ori unele drepturi
recunoscute şi protejate de lege - precum ar fi patrimoniul)121, reiese şi împrejurarea că, de
principiu, prin referirea la un atac ar trebui să fie avute în vedere doar acele periclitări ale
persoanei/drepturilor persoanei/interesului general care provin de la o a ltăli] fiinţă umană, iar
nu dintr-o sursă oarecare (independentă de controlul exercitat
asupra sa de către o persoană)* 141.
De remarcat, în acest sens, şi argumentul de sorginte comparativă care decurge din
observarea reglementării următoarei cauze justificative generale prevăzute de legiuitorul penal
român: starea de necesitate (art. 20 CP), unde legiuitorul întrebuinţează termenul pericol, iar nu
pe acela de atac.
Cu titlu de argument suplimentar în sensul celor astfel susţinute, facem referire şi la
interpretarea sistematică a termenului atac (întrebuinţat în descrierea normativă a condiţiilor de
existenţă impuse legitimei apărări), în raport de unul dintre caracterele normativ determinate ale
acestuia, anume cel injust. Astfel, în măsura în care s-ar urmări interpretarea generală a
conceptului de atac ca reprezentând o acţiune agresivă provenită din orice sursă posibilă (iar nu
neapărat doar de la o fiinţă umană), caracterele material, direct şi imediat ale atacului ar continua
să fie compatibile şi cu o atare viziune. în schimb, nu concepem sub nicio formă compatibilitatea
dintre caracterul (legal solicitat) atacului de a fi injust şi o interpretare a conceptului de ofocîntr-
un sens larg, care l-ar dispensa pe acesta de necesitatea de a proveni neapărat de la o fiinţă
umană. Aceasta, deoarece se impune în mod evident (prin
[1)
Dicţionarul explicativ al limbii române, ed. a 2-a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 67.
P1
Este de menţionat că doctrina specifică faptul că „atacul (...) nu trebuie să constituie o infracţiune" în
mod neapărat (deşi, de regulă, va îmbrăca această înfăţişare) -V. PASCA, op. cit. (2014), p. 204.
131
Opinăm că actul auto-agresiv nu tinde a întruni condiţiile calificării sale drept atac, ci pe acelea specifice
conceptului de stare de pericol (acela care se pune singur în primejdie nu se atacă, ci se primejduieşte). A se vedea, în
cele ce urmează, prezentarea stării de necesitate — condiţia existenţei unui pericol (sursa pericolului).
141
„Atacul sau agresiunea este o comportare violentă a omului, o atitudine ofensivă" - C. MITRACHE, CR.
MITRACHE, op. cit. (2016), p. 178.
natura lucrurilor) că judecata de valoare care operează cu dihotomia just - injust (în mod similar
celei care stă la temelia categoriilor antagonice: corect - incorect, legal - ilegal, permis - nepermis,
bun - rău etc.) nu poate fi exercitată decât prin raportare la o entitate conştientă şi capabilă de
auto-control (cum este, în principiu, fiinţa umană), iar nu şi la alte fiinţe/entităţi/fenomene, care
ar fi lipsite de aceste caracteristici111.
Aşadar, în rezumat, prin atac, în cadrul legitimei apărări, considerăm că trebuie să se
înţeleagă o formă de manifestare agresivă a unei persoane, care este îndreptată asupra
atributelor/drepturilor unei alte persoane, primejduind-o astfel pe aceasta121. După caz, această
manifestare agresivă poate fi, în concret, de tip comisiv (adusă la îndeplinire în mod activ, printr-o
acţiune)131 sau omisiv (adusă la îndeplinire în mod pasiv, printr-o inacţiune); în legătură cu această
din urmă ipoteză, facem trimitere la reglementarea infracţiunilor comisiv-omisive (art. 17 CP)[4].
Prin urmare, dacă pericolul (înlăturat prin comiterea unei fapte incriminate) este material,
direct, imediat şi provine de la o entitate non-umană (de exemplu: un animal care nu acţionează
sub coordonarea unei persoane151; un fenomen al naturii; o energie mecanică etc.), atunci nu se
va putea aprecia că există un atac (ci doar o stare de pericol), fiind exclusă, aşadar,
[1]
Astfel, de pildă, luăm următoarele ipoteze drept surse de referinţă: o persoană este fugărită prin pădure de
un urs flămând; o persoană este în pericol de a fi strivită de o creangă/formaţiune stâncoasă pusă în mişcare de un
fenomen natural (vânt puternic, cutremur, alunecare de teren etc.); o persoană riscă să fie accidentată ca urmare a
scăpării de sub control/defecţiunii unui utilaj mecanic. în toate aceste situaţii, nu vedem cum s-ar putea afirma, în
mod corect, că persoana în cauză este atacată în mod injust. în schimb, se poate spune (corect), în mod cert, că ea
este în pericol. Prin urmare, dacă cel periclitat va comite o faptă prevăzută de legea penală pentru a se salva, nu se
poate aprecia (în mod corect) că s-a apărat în faţa unui atac (injust - printre altele), ci că s-a apărat în faţa unui
pericol, fiind, aşadar, incidenţă cauza justificativă a stării de necesitate, iar nu legitima apărare.
[2]
în legătură cu acest aspect al legitimei apărări (semnificaţia noţiunii de atac) se poate discuta în ce măsură
conduita agresivă, provenind de la o persoană, trebuie să fie neapărat intenţionată sau dacă este suficient ca aceasta
să se realizeze şi din culpă ori chiar fără vinovăţie. Suntem de părere că noţiunea de manifestare agresivă a unei
persoane este incompatibilă cu ipoteza unei atitudini culpoase din partea acesteia. Cel care greşeşte, periclitând o altă
persoană, nu este agresiv faţă de aceasta, ci neatent, nepregătit, indolent ş.a.m.d.; aşadar, prin actul său culpos, nu
atacă, ci pune în primejdie/pericol terţa persoană (ceea ce corespunde, propriu-zis, premisei stării de necesitate, iar
nu legitimei apărări)! De principiu - cu atât mai mult chiar -, urmează a se impune soluţionarea corespunzătoare în
cazul în care periclitarea provine în urma manifestării unei persoane care este lipsită de vinovăţie (însă împrejurarea
salvării prin vătămarea unui iresponsabil care primejduieşte o persoană/drepturile acesteia/ interesul general, în mod
material, direct şi imediat, constituie o controversă doctrinară pe care nu o vom dezvolta la acest punct, ci
subsecvent, în secţiunea destinată unor probleme speciale în materia cauzelor justificative). în doctrină se afirmă,
adesea, în următorul sens: „Conceptul de atac (agresiune) defineşte o acţiune (...) sau o inacţiune (...) săvârşite cu
intenţia de a leza valori sociale ocrotite de legea penală" (s.n.)-M. PASCA, op. cit. (2014), p. 202. în legătură cu aceste
aspecte, se ridică inclusiv problema (delicată a) modului în care situaţia persoanei de la care provine atacul/pericolul
(atitudinea psihică a acesteia, împrejurarea că acţionează intenţionat ori din culpă sau fără vinovăţie) trebuie (sau nu)
să se răsfrângă asupra celui care comite, în apărare/salvare, fapta prevăzută de legea penală (problema perceperii de
către acesta a stării de pe poziţiile căreia acţionează persoana care ajunge să fie în final lezată).
131
De pildă, o persoană se îndreaptă agresiv spre o altă persoană având scoasă pentru atac o armă, ameninţând
în mod real/serios că o va utiliza pentru a ucide sau vătăma victima ori pentru a-i distruge un bun important etc.
[4]
Spre exemplu, dacă sunt întrunite toate celelalte condiţii ale legitimei apărări, apreciem că se va putea
considera justificată (pe acest temei) fapta unei persoane de a ameninţa sau lovi un medic de gardă care refuză să
încerce o intervenţie chirurgicală de urgenţă pentru a salva viaţa unei persoane grav accidentate sau fapta similară a
unei persoane care, prin actul ameninţării/lovirii, urmăreşte să determine mama unui copil sugar să îl alăpteze pe
acesta, pentru a nu deceda (desigur, exemplele sunt valabile dacă împrejurările comiterii unor asemenea fapte sunt
de aşa natură încât, în absenţa adoptării conduitelor incriminate indicate, nu s-ar prefigura şanse rezonabile de
îndepărtare a rezultatului periculos în modalităţi faptice diferite, legale).
[5]
Atunci când animalul (dresat, spre exemplu) ar acţiona agresiv asupra unei persoane/drepturilor (bunurilor)
acesteia, aflându-se sub coordonarea unei alte persoane, se confirmă existenţa unui atac, căci pericolul este doar
intermediat de respectivul animal, el provenind, în realitate, de la fiinţa umană care îl coordonează. într-o asemenea
ipoteză, persoana care coordonează animalul are control asupra acestuia (sau avea control, la un anumit moment
ab initio, analiza legitimei apărări. Eventual, într-o asemenea împrejurare, ar urma să fie
verificate condiţiile de existenţă a unei alte cauze justificative, anume starea de necesitate.
b) Atacul să fie material.

însuşirea atacului de a fi material se referă la genul agresiunii, prin raportare la urmările tipice
ale acesteia. Astfel, va fi aptă de apreciere drept atac material agresiunea-de principiu, fizică
(provenind de la o persoană) - care este de aşa natură, încât urmarea sa tipică constă într-o
modificare efectivă, concretă, palpabilă (cuantificabilă: care poate fi cântărită, măsurată) a
realităţii înconjurătoare. Atacul material este acela care tinde către producerea unui rezultat
material, obiectiv perceptibil, concretll] (printr-o agresiune fizică, materială, efectiv sesiza bilă în
lumea obiectivă).
Sensul acestui caracter al atacului se poate releva pe deplin şi prin antinomie, punctând
situaţiile în care atacul nu este material - aşadar, ipotezele de atac imaterial. Astfel, ca regulă, nu
întruneşte condiţia de a fi material un atac care vizează atingerea unei valori sociale care nu este
încorporată într-o entitate fizică, materială, obiectivă, fiind perceptibilă şi calificabilă doar în mod
ideal, abstract, imaterial121 (cum este cazul în situaţia comiterii unei infracţiuni formale/de
pericol)131. Drept urmare, o conduită agresivă exercitată printr-un asemenea atac imaterial nu va
putea justifica (prin efectul legitimei apărări) săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală cu
scopul de a o înlătură (pentru a se realiza „apărarea" în raport de respectivul atac). „Condiţia
atacului de a fi material este subliniată pentru a-l deosebi de un atac verbal sau scris (...) ce nu
poate fi respins pe căi de fapt"141.
Este de menţionat că un atac poate fi apreciat drept material, sub aspectul urmărilor pe care
le implică, chiar şi atunci când ar consta într-o inacţiune; prin urmare, atacul material, deşi este
adesea comisiv, se poate manifesta totuşi şi într-o manieră omisivă. Mai precis, o inacţiune poate
genera un atac apreciat ca material atunci când are aptitudinea de a conduce la un rezultat
material, iar persoana care rămâne inactivă face parte dintre acelea care au obligaţia de a
împiedica apariţia respectivului rezultat (persoană care are poziţia de garant faţă de valoarea
socială aptă de lezare - faţă de încorporarea particulară a acelei valori sociale). Practic, acesta este
cazul ipotezelor în care atacul s-ar manifesta sub forma unei infracţiuni comisiv-omisive (art. 17
CP)151.
dat, anterior declanşării atacului sub coordonarea sa), astfel încât animalul nu reprezintă decât un mijloc particular
(similar unui instrument) prin care se aduce la îndeplinire atacul persoanei coordonatoare.
[1]
De exemplu, este un atac material acela prin care o persoană agresează/încearcă să o agreseze pe o alta,
folosind un topor, pentru a ucide sau mutila victima; sau atacul prin care o persoană întrebuinţează un ciocan pentru
a produce distrugeri unui bun important al victimei (de pildă, unui autoturism). Extrapolând, putem aprecia că, în
principiu, urmează a fi calificabil drept atac material actul agresiv prin care se tinde la atingerea unor valori sociale
obiectiv/material încorporate, precum viaţa, integritatea corporală, sănătatea, patrimoniul. Potrivit doctrinei: „Atacul
este material când este săvârşit prin violenţe care pun în pericol fizic valoarea socială împotriva căreia se îndreaptă" -
V. PASCA, op. cit. (2014), p. 203.
[2]
De pildă, nu poate fi apreciat drept material atacul manifestat printr-o acţiune agresivă care vizează valoarea
socială reprezentată de demnitatea persoanei (precum atacul verbal realizat prin adresarea de injurii/invective/
afirmaţii calomnioase cu privire la o anumită persoană).
[3]
Astfel, spre exemplu, nu ar putea genera justificarea pe temeiul legitimei apărări activitatea incriminată
săvârşită pentru a înlătura o agresiune manifestată prin ameninţare (dacă actul de concretizare fizică a ameninţării nu
s-ar desfăşura concomitent cu activitatea de ameninţare).
I4] C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 178.
[5]
Indicăm următorul exemplu: o persoană transportă, în timpul nopţii, la unica unitate spitalicească de gardă a
unei localităţi, un membru de familie grav accidentat, a cărui viaţă este în primejdie; dacă singurul medic de gardă
(persoană care are obligaţia legală de a încerca să salveze viaţa pacientului) ar refuza să încerce să acorde asistenţă
medicală victimei, pretextând că, în starea în care se află aceasta, ar fi inutile eforturile sale (ceea ce reprezintă un
atac omisiv, dar material, căci rezultatul lipsei de intervenţie constă în pierderea vieţii unei fiinţe umane), atunci
c) Atacul să fie direct.

Condiţia atacului direct, în raport de instituţia legitimei apărări, vizează o dimensiune
predominant spaţială (se referă la raportul dintre atac şi urmarea acestuia, sub aspectul locului
agresiunii, a relaţiei în principal spaţiale dintre acestea)111. Se apreciază că un atac este direct
atunci când acesta periclitează în mod nemijlocit valoarea socială în contra căruia se îndreaptă
(este cauza imediată a punerii în primejdie a acesteia)121, că nu necesită intervenţii ulterioare
suplimentare (din partea celui de la care provine) pentru a depăşi piedici în calea producerii
urmării specifice şi a avea, astfel, aptitudinea de a produce rezultatul (material). Practic, această
condiţie impune absenţa unor obstacole efective (utile) interpuse între activitatea agresivă (atac)
şi urmarea socialmente periculoasă a acesteia (rezultatul material)l3].
Se impune sublinierea aparte a caracterului efectiv pe care trebuie să îl aibă obstacolele
interpuse între agresor (şi atacul declanşat de acesta) victimă (producerea asupra acesteia/a
bunurilor/drepturilor sale a urmării tipice corespunzătoare atacului demarat), pentru a înlătura
caracterul direct al atacului şi a exclude legitima apărare. în acest sens, trebuie evidenţiat faptul
că atacul rămâne direct ori de câte ori, în raport de tipul său şi de mijloacele de aducere a sa la
îndeplinire (de pildă, în considerarea instrumentului folosit pentru exercitarea agresiunii),
respectiv de rezultatul tipic decurgând dintr-un asemenea atac, obstacolele (aparent) interpuse
între agresor şi victimă (între atac şi rezultatul acestuia) sunt pur formale, lipsite de o eficienţă
practică, efectivă (concretă/reală) în îndepărtarea aptitudinii de producere a rezultatului141.
De regulă, distanţa mare între agresor şi agresat este apreciată drept obstacol eficient în
calea atacului, excluzând reţinerea legitimei apărări151. Cu toate acestea, criteriul distanţei nu
trebuie absolutizat, iar verificarea/aprecierea caracterului direct al atacului (sau a lipsei acestuia),
în cazul în care se invocă legitima apărare, se impune a se efectua cu atenţie în raport de
particularităţile fiecărei speţe determinate (instrumentul folosit, mijloacele întrebuinţate), pentru
a nu se furniza soluţii incorecte, pe baza unor idei preconcepute (astfel, uneori, deşi distanţa
dintre agresor şi agresat este semnificativă, tipul atacului şi * 1 * 3 4 5
însoţitorul care ar comite o faptă incriminată proporţională cu acest atac (de exemplu, ameninţarea medicul în cauză,
bruscarea lui spre sala de operaţii etc.) ar avea temei pentru invocarea beneficiului legitimei apărări.
[1] C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit (2016), p. 179.
121V. PASCA, op. cit (2014), p. 203.

[3]
De pildă, atacul unei persoane care urmăreşte să înjunghie victima cu un cuţit poate fi apreciat drept
material atunci când agresorul şi persoana vătămată se luptă corp la corp, agresorul având cuţitul în mână, sau atunci
când agresorul se îndreaptă spre victimă cu respectivul cuţit scos pentru atac, fără ca distanţa dintre cele două
persoane să fie semnificativă (în raport de cazul concret) şi fără ca victima să fie protejată de diverse obstacole
efective în calea agresorului (de pildă, să se afle refugiată într-un apartament încuiat cu uşă metalică).
[4]
Spre exemplu, uşa în spatele căreia s-a baricadat persoana vătămată (a se vedea exemplul anterior)
reprezintă un obstacol eficient în raport de un atac realizat prin întrebuinţarea unei arme albe (de pildă, un cuţit),
astfel încât acel atac nu va fi direct, iar fapta incriminată comisă pentru a-l înlătura nu va fi acoperită de justificare pe
terenul legitimei apărări. în schimb, acelaşi obstacol (uşă, chiar metalică) nu va mai reprezenta decât un obstacol
aparent/ formal, iar nu unul real (util, eficient, efectiv), atunci când atacul s-ar exercita, de exemplu, prin
întrebuinţarea de către agresor a unei arme de foc de calibru mare (să spunem că infractorul ar recurge la un lansator
de grenade pentru a ucide victima baricadată în apartament în spatele uşii metalice). într-o asemenea ipoteză,
caracterul ineficient al obstacolului interpus va permite calificarea atacului ca fiind unul direct, permiţând reţinerea
legitimei apărări pentru excluderea caracterului infracţional al faptei incriminate săvârşite pentru îndepărtarea
atacului (spre exemplu, cel urmărit ucide agresorul, înainte ca acesta să poată trage cu lansatorul de grenade,
împuşcându-l prin vizorul uşii metalice în spatele căreia s-a refugiat).
[5]
Spre exemplu, dacă agresorul începe a se îndrepta spre o persoană, cu un cuţit în mână, strigând că o va ucide,
iar distanţa dintre cei doi este de 300 m, iar persoana ameninţată astfel scoate un pistol şi împuşcă atacatorul,
omorându-l, legitima apărare este (de principiu) exclusă, atacul nefiind (printre altele) direct (cel puţin, nu încâ, nu la
ocel moment).
mijloacele întrebuinţate pot compensa acest aspect, agresiunea rămânând, în mod real/ efectiv,
una directă)111.
d) Atacul să fie imediat.
Condiţia atacului imediat, în cadrul de referinţă al instituţiei legitimei apărări, vizează o
dimensiune predominant temporală (se referă la raportul dintre atac şi desfăşurarea sa, respectiv
urmarea acestuia, sub aspectul timpului agresiunii, al relaţiei în principal cronologice dintre
acestea)121. Condiţia caracterului imediat al atacului se sub-clasifică în două tipologii. Astfel,
atacul se apreciază drept imediat fie atunci când este iminent, fie atunci când este actual.
Un atac este iminent atunci când, deşi nu a debutat încă, este pe punctul de a fi desfăşurat,
exercitarea sa constituind certitudine, dacă, pe caz concret, intervalul de timp efectiv de până la
momentul său propriu-zis de start este nesemnificativ. Practic, iminenţa atacului constituie o
însuşire a acestuia care îl situează, fără dubiu, în anticamera actualităţii, a desfăşurării prezente
efective131.
Cu atât mai mult un atac este imediat atunci când este actual. este agresiunea
deja demarată,aflată în mod real în curs de desfăşurare (indiferent dacă implică o exercitare
neîntreruptă141 sau cunoaşte pauze fireşti, naturale în raport de tipul agresiunii ori de modul cum
înţelege atacatorul să o realizeze, pe caz concret151).
Caracterul unui atac de a fi imediat se poate determina şi prin comparaţie cu situaţiile în care,
din contră, atacul nu este (sau nu mai este) imediat. Astfel, un atac situat într-un stadiu anterior
iminenţei - denumit atac eventual - nu este (încă) un atac imediat şi nu poate justifica/legitima
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru a îl înlătura161. De 1 2 3 4 5
[1]
Astfel, dacă plecăm de la exemplul anterior şi în locul cuţitului presupunem că agresorul era înarmat cu o
puşcă, atacul său devine, în mod evident, unul direct.
[2]
C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit (2016), p. 179.
[3]
Astfel, de exemplu, se poate aprecia drept iminent (şi - prin urmare - imediat, aşadar, apt, sub acest aspect, să
genereze o legitimă apărare) atacul unei persoane înarmate cu o secure, care a pătruns într-un imobil în urmărirea
unei persoane, ameninţând-o pe aceasta din urmă, în mod real/serios, cu moartea, atunci când, deşi victima s-a
refugiat într-o cameră, încuind uşa interioară (din lemn uşor), agresorul a început să lovească cu umărul şi cu securea
în respectiva uşă, iar aceasta s-a desprins deja din majoritatea punctelor de susţinere, fiind evident pentru orice
observator obiectiv şi imparţial că la o nouă lovitură urmează a ceda de tot, permiţând agresorului accesul în camera
unde se găseşte victima (care nu mai are la dispoziţie o cale utilă de scăpare). Dacă, într-un asemenea moment,
victima execută prin uşă un foc de armă care răneşte/ucide agresorul, se poate aprecia că a acţionat în condiţiile unui
atac imediat (pe caz concret: iminent). Sau cazul în care agresorul, care a încolţit victima, caută activ, în proximitate, o
armă (un obiect) pe care să o (îl) întrebuinţeze ca instrument de vătămare/ucidere a persoanei vătămate.
[4]
Spre exemplu, reacţionează în condiţiile unui atac actual cel care loveşte în cap o persoană (cu un obiect
aflat la îndemână) în timp ce aceasta îl sugruma, având mâinile încleştate asupra gâtului său şi exercitând o presiune
continuă şi neîntreruptă, sau cel care procedează astfel asupra unui agresor care îi aplică un şoc electric neîntrerupt,
cu un aparat apt să electrocuteze.
[5]
Astfel, va fi, de asemenea, actual (imediat) atacul care se realizează prin lovirea repetată a victimei cu o bâtă,
dacă victima reacţionează între momentul când a fost aplicată o lovitură şi acela în care agresorul urmează a aplica
încă o lovitură (dacă agresiunea este unitară, loviturile fiind consecutive, aplicate în aceeaşi împrejurare). De
asemenea, dacă atacatorul, care utilizează un dispozitiv prin care aplică victimei şocuri electrice, îl foloseşte printr-o
succesiune de activări şi dezactivări repetate ale aparatului, conectat la fizicul victimei, care ripostează între
momentele aplicării a două şocuri.
[61
De exemplu, dacă o persoană este informată că a doua zi urmează ca o altă persoană să exercite asupra ei o
agresiune prin care urmăreşte să o vatăme/ucidă, chiar dacă împrejurarea ar reprezenta o certitudine (în contextul
particular respectiv), de principiu, nu s-ar putea considera întrunit (cel puţin) caracterul imediat al atacului pentru a
se legitima (justifica) o faptă de vătămare/ucidere preventivă, pe care persoana vizată de respectiva agresiune ar
comite-o asupra viitorului atacator, pentru a-l împiedica pe acesta, de la bun început, să mai poată acţiona asupra sa
conform planului.
asemenea, un atac care a depăşit stadiul actualităţii - denumit atac consumat - nu mai poate fi
considerat drept atac imediat (se exclude, de asemenea, reţinerea legitimei apărări în cazul unei
reacţii constând în comiterea unei fapte incriminate în raport de un atac care este deja
consumat/depăşit)[1]. Eventual, în acest din urmă caz, fapta comisă (reţinută drept infracţiune) va
putea fi apreciată ca săvârşită în prezenţa unei circumstanţe generale atenuante legale, numită
scuza provocării [art. 75 alin. (1) lit. a) CP] - desigur, sub rezerva verificării întrunirii, pe caz
concret, a tuturor condiţiilor de existenţă impuse de lege pentru reţinerea acestei instituţii. Se
poate aprecia că aceste ultime ipostaze ale atacului, care nu (mai) întruneşte caracteristica de a fi
imediat (atacul eventual şi atacul consumat), reprezintă forme (anterioara, respectiv ulterioara)
ale unui exces extensiv de legitima apârare[2].
în dinamica a numeroase cazuri concrete se impun verificări de detaliu sensibile, pentru a se
determina dacă atacul (mai) era actual (deci imediat) sau nu (respectiv dacă era doar eventual sau
deja consumat, aşadar, depăşit/epuizat) la momentul ripostei. De rezultatul acestor verificări
depinde, adeseori, reţinerea sau excluderea reţinerii legitimei apărări, aşadar, justificarea sau
nejustificarea faptei comise (considerarea acesteia drept infracţiune sau doar ca faptă prevăzută
de legea penală). Se apreciază, de regulă, că situaţiile de agresare care presupun pauze fireşti,
inerente (sau corespunzătoare manierei concrete în care înţelege atacatorul să exercite în concret
agresiunea), dacă rămân cuprinse, pe cazul determinat, într-o activitate unică/unitară, nu
constituie ipoteze de natură a exclude caracterul imediat al atacului (nu îl situează pe acesta în
zona consumării/epuizării). De exemplu, ipotezele intervalelor de timp în care agresorul se
reînarmează pentru a reporni atacul întrerupt doar temporar/conjunctural nu constituie situaţii
de natură a exclude caracterul imediat al atacului (nu îl situează pe acesta în zona
consumării/epuizării). în asemenea cazuri, agresiunea rămânând subsumată succesiunii
neîntrerupte: atac iminent - atac actual - atac iminent - 1 2
[1]
De pildă, dacă o persoană (A) a fost lovită pe stradă de o alta (B), fără să fi putut reacţiona imediat (surpriza
loviturii bruşte a fost prea mare), dar, după câteva minute, revenindu-şi, A pleacă în urmărirea agresorului B şi,
prinzându-l, îl loveşte la rândul său, atunci lovirea lui B de către A va constitui infracţiune [la fel cum lovirea lui A de
către B constituie infracţiune], nefiind justificată, căci atacul exercitat iniţial de B contra lui A nu mai era imediat la
momentul respectiv, ci consumat (depăşit) la data la care a avut loc reacţia (reacţia lui A asupra lui B nu mai este una
de apărare, ci una de răzbunare).
[2]
Plecând de la stadiul propriu/perfect/propriu-zis al legitimei apărări, se poate constata că uneori, deşi sunt
întrunite cele mai multe dintre condiţiile sale de existenţă, reţinerea acestei cauze justificative nu este posibilă,
deoarece lipseşte, totuşi, întrunirea unei anumite condiţii legale. în acest caz, se poate aprecia că legitima apărare
este excesivă (desfăşurată în afara cadrului impus de lege pentru a justifica fapta), aşadar, că există o depăşire a
limitelor sale. în funcţie de tipul condiţiei de incidenţă a legitimei apărări care nu este întrunită pe caz concret (aşadar,
de natura limitei depăşite), excesul de legitimă apărare poate fi extensiv sau intensiv. Este extensiv excesul de legitimă
apărare care constă în nerespectarea cadrului temporal (a timpului/momentului reacţiei în raport de atac), şi anume
„legitima apărare"preventivă (desfăşurată înainte de a deveni iminent atacul), respecţiv„legitima apărare" tardivă
(desfăşurată după ce atacul s-a consumat). Cu alte cuvinte, excesul extensiv de legitimă apărare corespunde situaţiilor
în care, fiind întrunite toate celelalte condiţii ale legitimei apărări, atacul nu este/nu mai este imediat. După cum seva
determina în continuare, excesul de legitimă apărare (depăşirea limitelor legitimei apărări) este intensiv(ă) atunci
când, fiind întrunite toate celelalte condiţii necesare pentru reţinerea legitimei apărări, lipseşte cerinţa proporţiei
dintre apărare şi atac (apărarea este mai intensă decât atacul). Unele dintre formele excesului de legitimă apărare
sunt valorificate de către legiuitor cu altă natură juridică. Astfel, excesul intensiv bazat pe o stare de tulburare sau
temere reprezintă cauză de neimputabilitate [art. 26 alin. (1) CP-„excesul neimputabil" de legitimă apărare]; excesul
intensiv lipsit de o asemenea bază reprezintă circumstanţă atenuantă generală legală [art. 75 alin. (1) lit. b) CP -
„depăşirea limitelor legitimei apărări", denumit în doctrină exces scuzabil de legitimă apărare]; o anumită formă de
manifestare a excesului extensiv (ulterior) de legitimă apărare, dacă întruneşte anumite condiţii expres impuse prin
lege, constituie tot circumstanţă generală atenuantă legală [art. 75 alin. (1) lit. a) CP - provocarea/scuza provocării].
Asupra excesului intensiv de legitimă apărare vom reveni pe parcursul prezentei lucrări (la momentul prezentării
condiţiei apărării de a fi necesară, precum şi în cadrul analizei cauzei de neimputabilitate reprezentate de excesul
neimputabil de legitimă apărare).
atac actual etc., reprezintă pe întreaga sa amplitudine un atac imediat, care satisface, sub aspect
temporal, cerinţele legitimei apărări111.
e) Atacul să fie injust.
în raport de acest caracter al atacului, în cazul legitimei apărări, există consens în doctrină cu
privire la aspectul reprezentat de semnificaţia sa principală: atacul este injust ori de câte ori
comportamentul prin care este manifestat este interzis, nepermis, ilegal, ilicit, prohibit de ordinea
de drept (aşadar, atunci când conduita agresivă nu a fost exercitată în mod legal, când nu este
întemeiată din punct de vedere juridic). Reamintim că în doctrină se arată că „atacul injust nu
trebuie să constituie o infracţiune" în mod neapărat121.
Determinarea acestui caracter al atacului se poate realiza, adeseori, urmărindu-se ipotezele
contrare (şi încadrarea sau neîncadrarea agresiunii respective în una dintre aceste ipoteze),
anume cazurile în care atacul este just (permis, licit). Astfel, există situaţii în care, deşi o faptă
agresivă comisă în concret întruneşte condiţiile de tipicitate ale unei norme de incriminare, ea nu
poate fi totuşi apreciată drept atac injust, pentru că există o permisiune legală de săvârşire a
acesteia. Fără dubiu, asemenea ipoteze (de atac just, legal, permis) sunt cele corespunzătoare
întrunirii condiţiilor unei cauze justificative, relativ la conduita agresivă avută în vedere* 131. Prin
urmare, inclusiv agresiunea săvârşită în condiţiile unei legitime apărări, de către victima iniţială
asupra atacatorului său, nu întruneşte condiţia de a fi injustă, căci legea permite (justifică) o atare
comportare în condiţiile legitimei apărări (fără depăşirea limitelor acesteia). Aşadar, agresorul
iniţial nu ar putea invoca, la rândul său, legitima apărare, pentru a se apăra de agresiunea pe care
victima sa iniţială o comite, în apărare, asupra sa (sau pe care o altă persoană o comite în
apărarea victimei iniţiale ori a interesului general periclitat iniţial de atacator), dacă această
reacţie se menţine în limitele legitimei apărări (proprii/perfecte/propriu-zise)[41, căci ea constituie
o agresiune permisă de lege în acele condiţii (un atac just).
[1)
Spre exemplu, aceasta este situaţia într-un caz în care agresorul atacă victima, aplicându-i multiple lovituri pe
suprafaţa corpului cu un obiect contondent, pe care îl scapă la un moment dat din mână, orientându-se imediat spre
reînarmarea cu un alt obiect aflat în preajmă. Dacă, în acest interval de timp sau în pauzele dintre aplicarea unei
lovituri şi ridicarea de către agresor a mâinii înarmate pentru a aplica o nouă lovitură, victima săvârşeşte în apărare o
faptă incriminată, comisă asupra atacatorului (o loveşte, la rândul său, pentru a o indisponibiliza), atunci atacul
trebuie apreciat ca fiind imediat, iar nu consumat/depăşit.
121V. PASCA, op.
cit. (2014), p. 204.
131
Astfel, de exemplu, ne raportăm la cazul în care un agent de poliţie trebuie să lipsească de libertate o
anumită persoană, pentru a o conduce la unitatea penitenciară, în baza unui mandat emis consecutiv condamnării
definitive a respectivei persoane la o pedeapsă privativă de libertate. în măsura în care, ulterior identificării sale,
condamnatul încearcă să opună rezistenţă sau să se sustragă luării în custodie, agentul de poliţie ar putea fi nevoit să
recurgă la forţă fizică pentru a-l imobiliza şi a-i restricţiona libertatea, încătuşându-l. Deşi, formal, asemenea acte
corespund tipicităţii normei de incriminare a lovirii (art. 193 CP), ele nu vor fi reţinute drept infracţiune, dată fiind
prezenţa cauzei justificative reprezentate de exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii (art. 21 CP). în
egală măsură, agresiunile inerente efectuării unui tatuaj corespund tipicităţii aceleiaşi norme de incriminare, dar
persoana care le efectuează nu va fi considerată infractor (pe acest temei), ca urmare a existenţei cauzei justificative
a consimţământului persoanei vătămate (art. 22 CP). Doctrina avertizează însă (pe drept cuvânt) că „acţiunea legală
devine însă un atac injust imediat ce se trece dincolo de limita legală (...). Dacă acţiunea autorităţii devine abuzivă,
nelegală, ea justifică o apărare legitimă" - V. PASCA, op. cit. (2014), p. 204. în acelaşi sens, C. MITRACHE, CR.
MITRACHE, op. cit. (2016), p. 180. Menţionăm că, potrivit Codului de procedură penală, în cazul unei infracţiuni
flagrante (art. 293) se permite oricărei persoane să îl prindă/reţină pe făptuitor, cu obligaţia imediatei sale predări
organelor de urmărire penală (art. 310). Prin urmare, nu va reprezenta un atac injust fapta unei persoane (a oricărei
persoane) care ar acţiona în acest context, în sensul indicat, limitând libertatea fizică a făptuitorului unei infracţiuni
flagrante, astfel încât acesta nu va putea reacţiona împotriva unei asemenea conduite prin comiterea justificată a
unei fapte prevăzute de legea penală.
141
în schimb, dacă reacţia în apărare a victimei iniţiale depăşeşte cadrul legitimei apărări - cauză justificativă,
devenind un exces de legitimă apărare, atunci, pentru partea care depăşeşte limitele legitimei apărări, legea nu
Controverse apar în doctrină referitor la un potenţial înţeles subsidiar al conceptului de otac

injust, respectiv la implicaţiile pe care le poate avea asupra reţinerii legitimei apărări adoptarea
unei perspective interpretative mai largi sau mai restrânse în raport de acest caracter impus
atacului. Practic, se pune problema dacă prin atac injust trebuie să se înţeleagă numai atacul
nejustificat (injust sub aspect obiectiv) sau atacul nejustificat şi imputabil (adică acel atac care nu
poate fi considerat just nici din punct de vedere obiectiv, precum nici din perspectiva subiectivă a
celui care îl exercită)111.
f) Atacul să vizeze anumite valori sociale: persoana, drepturile acesteia, interesul general.
Condiţia normativă expres prevăzută în privinţa laturii atacului, în materia legitimei apărări,
este ca prin agresiunea desfăşurată să fie periclitată (cel puţin) una dintre valorile sociale (generic,
dar limitativ) indicate de către legiuitor. De menţionat că legea actuală nu (mai) impune o
condiţionare relativă la o anumită intensitate a periclitării/atingerii aduse acestor valori sociale,
reieşind că, oricât de gravă sau de puţin gravă ar fi această atingere/ punere în pericol, legitima
apărare poate subzista (aspectul gravităţii este judecat prin prisma cerinţei proporţionalităţii
apărării faţă de atac)121. Aceste valori sociale, protejate prin instituţia legitimei apărări, sunt:
-persoana. Explicit, textul legal face referire la un atac care să vizeze „persoana sa" (a celui
care comite, în apărare, fapta prevăzută de legea penală) sau „a altuia" (persoana unui terţ). Prin
urmare, pentru a se reţine legitima apărare, nu se impune ca cel care reacţionează, exercitând
apărarea, să fie neapărat una şi aceeaşi persoană împotriva căreia se desfăşoară atacul. Atât
persoana direct şi nemijlocit vizată de atac, cât şi o altă persoană pot reacţiona în apărare
(apărarea propriei persoane sau apărarea altei persoane). Pentru că legea nu distinge, reiese că,
în cazul în care un terţ reacţionează în apărarea persoanei atacate, nu se impune ca între aceste
persoane să existe anumite legături (de rudenie, afective etc.)[3]; nu se solicită nici măcar ca
acestea să se cunoască, fiind indiferentă existenţa unei relaţii (respectiv tipul acesteia) sau
absenţa oricărei relaţii anterioare între apărător şi persoana atacată. Referirea la persoană[4) (în
acest cadru) fiind extrem de generică, în absenţa oricărei * 1 2 3
mai acordă permisiunea de săvârşire, conduita respectivă devenind un atac injust, o agresiune nepermisă, în raport
de care se poate reacţiona în legitimă apărare. Astfel, de pildă, să presupunem că o persoană (X) o pălmuieşte, în
mod repetat, pe o alta (Y), aplicându-i una după alta mai multe lovituri cu palma peste faţă, în succesiune
neîntreruptă. Dacă Y l-ar prinde puternic de mână pe X, cauzându-i o suferinţă fizică, pentru a-l împiedica să îl mai
lovească, atunci fapta (formal, o lovire - art. 193 CP) va fi justificată. Dacă X, în aceste condiţii, l-ar înjunghia pe Y,
pretextând că se apăra la rândul său în faţa lovirii aplicate de Y, fapta sa va reprezenta infracţiune (nu va fi acoperită
de legitima apărare), căci actul lui Y reprezenta un atac just (iar nu injust, cum solicită legitima apărare). în schimb,
dacă, în aceeaşi ipoteză, Y, în loc de a-i imobiliza mâna, scoate un cuţit şi îl înjunghie pe X, atunci reacţia sa depăşeşte
proporţia necesară faţă de atac, ieşind din cadrul legitimei apărări (devine un exces intensiv, deci un atac injust),
permiţând lui X - agresorul iniţial - să comită o faptă incriminată justificată pentru a se apăra (spre exemplu, dacă
rupe încheietura mâinii în care ţine cuţitul victima sa iniţială - Y -, devenită agresor, pentru a o imobiliza pe aceasta),
rămânând să răspundă doar pentru fapta iniţială prin care a atacat, nejustificat, victima transformată ulterior în
agresor.
(1]
Vom relua această problemă în contextul analizei unor probleme speciale în materia cauzelor justificative (cu
predilecţie problema atacului provenind de la un iresponsabil).
(2]
Observaţia este utilă în contextul în care fostul Cod penal impunea ca atacul faţă de care se reacţiona în
legitimă apărare să fie unul prin care să fie puse în pericol grov respectivele valori sociale, cerinţă nepreluată în textul
legal de către legiuitorul penal contemporan.
(3] C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 181.
141
De principiu, din reglementare ar reieşi că este avută în vedere persoana fizica ce se apără, fiind mai greu de
conceput ipoteze în care o persoană juridică să exercite o apărare proprie sau pentru o altă persoană (fizică sau
juridică). Totuşi, pentru că legea nu distinge expres, suntem de părere că (cel puţin formal, teoretic) cauza justificativă
a legitimei apărări nu trebuie apreciată ca incompatibilă cu făptuitorul persoană juridică. în privinţa entităţii atacate,
în apărarea căreia intervine un terţ, credem că aceasta poate fi, fără discuţie, fie o persoană fizică,
dezvoltări legale suplimentare, reiese că sfera valorilor sociale avute în vedere ca apte de
protecţie prin intermediul instituţiei legitimei apărări este foarte largă, fiind vizate toate acele
valori sociale ţinând de persoană care pot fi atacate printr-o agresiune care să întrunească
cerinţele legale (atac material, direct, imediat, injust). Astfel, pot fi apreciate ca implicit indicate:
viaţa; sănătatea; integritatea corporală; libertatea; inviolabilitatea sexuală a persoanei111;
- drepturile persoanei. Explicit, textul legal face referire la un atac care să vizeze „drepturile
acestora" (ale propriei persoane - cel care comite, în apărare, fapta prevăzută de legea penală,
justificată - sau ale persoanei altuia). Şi această raportare generică la drepturile persoanei este
largă, lăsând să fie integrate aici diverse drepturi care nu aparţin direct şi nemijlocit sferei
drepturilor strict personale (cele indicate anterior, prin referirea la conceptul de persoană),
precum sunt drepturile patrimoniale121. Astfel, se permite, de principiu, invocarea legitimei
apărări şi pentru a se exclude caracterul de infracţiune al unei fapte prevăzute de legea penală
săvârşite pentru a înlătura un atac (material, direct, imediat şi injust) prin care se urmăreşte, de
pildă, sustragerea sau distrugerea unui bun al unei persoane (fizice sau juridice). Este de observat
că, în raport de atingerile aduse bunurilor unei persoane, faţă de care aceasta poate exercita o
apărare legitimă, legea nu impune o anumită valoare pe care să o prezinte bunul în cauză
(aspectul urmează a fi analizat în lumina condiţiei proporţiei dintre apărare şi atac), aşa cum se
solicită în cazul stării de necesitate (unde se poate proteja doar un bun important);
-interesulgeneral. încurajând spiritul civic şi admiţând că pot exista ameninţări colective la
adresa unei comunităţi/grupări umane, care să nu poată fi eficient combătute de autorităţile
publice imediat de la data manifestării lor (unele putând avea efecte ireversibile sau greu de
remediat) -în mod similar atacurilor îndreptate asupra persoanelor determinate -, legiuitorul
penal a prevăzut admisibilitatea legitimei apărări şi pentru excluderea caracterului infracţional al
faptelor incriminate săvârşite pentru a proteja un interes general (public, colectiv, comun). Se au
în vedere, de principiu, acele valori sociale care ţin de societate/colectivitate în genere, de
drepturi şi interese ale unor comunităţi/grupări umane, în măsura în care atacul asupra * 2
fie una juridică, căci (pe de o parte) legea nu distinge (limitând expres legitima apărare doar la ipoteza apărării unei
persoane fizice), iar o asemenea limitare nu ar fi nici rezonabilă/echitabilă. Totuşi, este mai corect să considerăm că
această ipoteză (reacţia în legitimă apărare pentru protejarea unei persoane juridice) este cuprinsă în referirea la
valoarea socială a drepturilor persoanei, iar nu în aceea la persoana \n sine, căci persoana juridică nu cunoaşte
drepturi similare celor ale persoanei fizice, legate de viaţă, integritate corporală, sănătate etc., însă are o serie de alte
drepturi asemănătoare celor ale unei persoane fizice (de pildă, patrimoniale).
m
Apreciem importantă accentuarea împrejurării că valoarea socială legată de persoană, avută în vedere prin
prevederea acestei condiţii a atacului, în cazul legitimei apărări, trebuie să fie una aptă de lezare printr-un atac
material, direct, imediat şi injust, căci, în caz contrar, legitima apărare nu se va putea reţine. Astfel, este discutabil, de
principiu, daca instituţia justificativă în discuţie poate fi reţinuta atunci când se comite o fapta incriminata (spre
exemplu, o lovire, o ameninţare) pentru a înlătura un atac (chiar direct, imediat şi injust) îndreptat împotriva
demnităţii/onoarei (bunei-reputaţii a) unei persoane, căci valoarea socială reprezentată de demnitate nu este aptă,
ca regulă, de atingere printr-un atac material (atunci când atacul împotriva demnităţii este material, de regulă este
atinsă odată cu demnitatea şi o altă valoare socială - de exemplu, integritatea corporală, sănătatea, proprietatea etc.
-, iar legitima apărare devine posibilă în considerarea acelei valori sociale atinse, cu încorporare materială, iar nu a
demnităţii în sine).
[2]
S-ar putea discuta în ce măsură referirea legală la drepturile persoanei, în cuprinsul legitimei apărări, este
limitată la sfera drepturilor patrimoniale sau ar putea include şi alte categorii de drepturi, precum (de exemplu)
drepturile electorale, drepturile legate de libertatea religioasă şi respectul datorat persoanelor decedate etc. (practic,
dacă împotriva unor acte agresive vizând atingerea acestor drepturi s-ar admite reacţii în apărare prin intermediul
comiterii unor fapte incriminate - proporţionale cu gravitatea atacului - care să fie apreciate ca justificate pe temeiul
legitimei apărări, fiind întrunite, desigur, toate celelalte condiţii ale legitimei apărări).
lor, înlăturat prin comiterea unei fapte incriminate, este material, direct, imediat şi injust (iar
apărarea este exercitată cu îndeplinirea tuturor condiţiilor sale specifice)111.
II) Dezvoltând analiza condiţiilor de existenţă impuse legitimei apărări din perspectiva laturii
apărării, reţinem că acestea sunt următoarele:
- să existe o apărare;
- apărarea să se manifeste prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală;
- apărarea (fapta incriminată comisă în apărare) să fie necesară pentru înlăturarea atacului;
- apărarea (fapta incriminată comisă în apărare) să fie aptă să înlăture atacul;
-apărarea (fapta incriminată comisă în apărare) să fie proporţională cu gravitatea atacului.
Le vom analiza pe fiecare în parte, punctând specificul/particularităţile lor, astfel cum
au fost evidenţiate în teoria dreptului penal.
a) Să existe o apărare.
O condiţie implicită, sine qua non, pentru a se putea reţine legitima apărare este să fi existat
o reacţie umană manifestată/desfâşurată/coordonată în vederea apârării/protejării (propriei
persoane sau a persoanei altuia, drepturilor acestora sau interesului general)/oţo de
agresiunea/atacul declanşat(ă), care le periclita pe acestea. Condiţia este atât de firească, încât
adeseori nici nu mai este explicit (distinct) menţionată în doctrină în analiza condiţiilor necesare
pentru reţinerea legitimei apărări, dar ea se impune, totuşi, cu o evidenţă logică ce ne determină
să o punctăm în mod de sine stătător. Astfel, dacă atacul eşuează (afectând negativ agresorul) ca
efect al unei împrejurări complet străine de reacţia celui agresat (sau a unei alte persoane, în
beneficiul acestuia), legitima apărare nu poate interveni, pentru că nu există deloc o manifestare
umană în raport de care să se ridice măcar problema excluderii caracterului infracţional ori o
persoană care să urmeze a beneficia de respectiva excludere (care, altfel, în caz contrar, ar fi riscat
tragerea la răspundere penală)121. Motivul soluţiei procesuale penale a clasării/achităriiintr-o
asemenea ipoteză (persoana agresată nu a făcut nimic pentru a se apăra, atacatorul eşuând
singur, într-o modalitate care i-a produs un prejudiciu) va fi acela că fapta nu există [art. 16 alin.
(1) lit. a) CPP], iar nu acela că există o cauză justificativă [precum legitima apărare - art. 16 alin. (1)
lit. d) teza I CPP].
Tot în acest context se impune a accentua împrejurarea că, potrivit exprimării legiuitorului,
fapta prevăzută de legea penală în raport de a cărei comitere se invocă legitima apărare (pentru a
se constata excluderea caracterului său infracţional) ar trebuie să fie apreciată/ exercitată drept
un act de apărare inclusiv de către persoana de la care provine (care o comite). Conform
dispoziţiei legale din debutul art. 19 alin. (2) CP, se statuează că „Este în legitimă apărare persoana
care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac (...), dacă apărarea 1 2 * * * * * *
[1]
Spre exemplu, sunt vizate, astfel, situaţiile de vătămare a unui terorist care este pe punctul de a declanşa o
explozie ori o epidemie letală sau care este aproape gata de a otrăvi rezerva de apă potabilă a unei localităţi ori de a
determina virusarea sistemului computerizat de dirijare a traficului aerian etc. Tot pe acest temei se va putea justifica
fapta de lovire/imobilizare a unei persoane care era pe punctul de a deteriora o operă de artă inestimabilă -
patrimoniu public (tablou, statuie, edificiu public) sau un document (istoric, arhivistic ş.a.) extrem de
valoros/important etc. (întotdeauna, cu stricta verificare a întrunirii tuturor celorlalte condiţii legale impuse legitimei
apărări).
[2]
Luăm spre exemplu următoarea situaţie de fapt: să presupunem că o persoană (X) se află într-un grup de
excursionişti alpinişti, pe o stâncă abruptă. La un moment dat, în urma unei neînţelegeri verbale dure cu X, una
dintre persoanele din grup (Y) se înarmează cu un cuţit şi se repede înspre X pentru a-l înjunghia, dar, înainte ca
cel atacat (sau vreo altă persoană) să poată reacţiona în vreun fel, Y se împiedică singur şi se dezechilibrează,
plonjând de pe stâncă în prăpastie, decedând (sau când ridică cuţitul deasupra capului spre a lovi, este fulgerat şi
moare). într-un atare scenariu, este evident că faţă de X nu se ridică problema operării legitimei apărări, căci acesta
nu a săvârşit nicio faptă (nu a manifestat nicio reacţie care să poată fi pusă în legătură cu moartea atacatorului său).
este (...)" (s.n.), ceea ce impune o anumită direcţionare a comportamentului manifestat, îl

caracterizează drept apărare (reacţie defensivă în faţa unei agresiuni externe). Se poate aprecia,
prin urmare, că cerinţa legală astfel indicată nu apare ca fiind întrunită/respectată atunci când
acea conduită ar fi adoptată cu orice alt titlu de către făptuitor (la momentul săvârşirii faptei -
analiză ex ante), determinându-se doar ulterior că, în contextul în care a avut loc, ea ar putea fi
apreciată, retroactiv (evaluare expost), drept o apărare faţă de un atacll].
Această dimensiune interpretativă a conceptului de apărare introduce o potenţială analiză de
tip subiectiv în rândul condiţiilor a căror întrunire se impune pentru reţinerea legitimei apărări.
Astfel, ar reieşi că nu mai este suficient a se verifica întrunirea condiţiilor obiective ale atacului şi
apărării, ci şi poziţia subiectivă a celui care a exercitat apărarea, pentru a se determina dacă
acesta era sau nu conştient de atac şi a adoptat comportamentul incriminat dându-i semnificaţia
de apărare în faţa acelui atac (caz în care ar urma să fie incidenţă legitima apărare, dacă toate
celelalte condiţii ale acesteia ar fi întrunite) sau nu (situaţie în care întrunirea obiectivă a
condiţiilor legitimei apărări ar reprezenta doar o coincidenţă, punându-se problema refuzului de
apreciere ca justificată a faptei incriminate comise astfel)121.
b) Apărarea să se manifeste prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală (să constea
în săvârşirea unei fapte incriminate).
Condiţia (mai des precizată în literatura de specialitate) decurge raţional din cerinţa anterior
indicată, căci a avea o reacţie faţă de atac prin comiterea unei fapte care nu este prevăzută
(interzisă) de legea penală este la fel de irelevant pentru reţinerea legitimei apărări ca şi cazul în
care nu se reacţionează deloc. într-adevăr, legitima apărare este o cauză justificativă (o cauză care
exclude caracterul infracţional al faptei), aşadar, premisa de la care se pleacă în analiza sa este
aceea că s-a săvârşit o activitate care, în absenţa incidenţei legitimei apărări, ar putea fi calificată
drept infracţiune (atrăgând răspunderea penală a subiectului său activ)* 131. După cum s-a
menţionat deja, analiza condiţiilor de existenţă a unei cauze de excludere a infracţiunii (inclusiv
legitima apărare) se realizează ulterior determinării prezenţei tipicităţii faptei comise (ulterior
stabilirii corespondenţei juridice dintre conduita concretă înregistrată şi modelul legal descris, în
abstract, de legiuitorul penal, prin care se interzice un anumit gen de comportament).
111
Ne raportăm, spre exemplu, la următoarea situaţie: A, persoană aflată în relaţii de duşmănie cu B, îl observă
pe acesta pe când se aflau la vânătoare; dorind să îl ucidă pe inamicul său, pe care îl crede aflat la pândă pentru a
vâna, A îl ţinteşte şi împuşcă, ucigându-l; ulterior, se constată că, la momentul când a fost împuşcat, B tocmai se
pregătea să îl împuşte, la rândul său, pe C (sau poate chiar pe A), astfel încât actul de ucidere comis de A asupra lui B
a salvat, de fapt, viaţa lui C (sau a lui A), cu toate că nu s-a săvârşit pentru aceasta (A nu ştia, când a tras în B, despre
atacul iminent al acestuia asupra lui C sau asupra Iui însuşi, aşa că nu l-a împuşcatpenfruaînlătura acel atac;
împuşcarea lui B nu a fost realizată de A cu titlu de apărare, ci cu alt titlu). Sau X, proprietar al unui apartament situat
la etajul 8 al unui bloc de locuinţe, îşi udă florile aflate pe pervazul ferestrei şi - din neatenţie - loveşte unul dintre
ghivece, astfel încât acesta cade în capul lui Y, care decedează; ulterior, se constată că Y tocmai se pregătea să îl
înjunghie pe Z, astfel încât actul neatent al lui X a salvat viaţa lui Z, deşi nu a fost comis pentru a înlătura atacul (nu s-a
exercitat drept o apărare faţă de un atac).
[2)
Vom relua chestiunea în discuţie într-un punct viitor, în cadrul analizei selective a unor probleme speciale
referitoare la instituţia legitimei apărări.
131
Astfel, de pildă, dacă există o situaţie în care o persoană atacă victima cu un topor, urmărind-o pentru a-i
suprima viaţa, iar persoana agresată se refugiază la înălţime, pe un stâlp public, pe care atacatorul nu se poate căţăra
(având rău de înălţime), este inutilă punerea în discuţie a legitimei apărări, deoarece, deşi există un atac material,
direct, imediat şi injust, care pune în primejdie persoana (viaţa acesteia), iar „apărarea" (reacţia faţă de atac a
victimei) nu depăşeşte (în mod evident) proporţia faţă de agresiune, nu există, totuşi, o faptă prevăzută de legea
penală comisă în apărare, căreia să i se înlăture caracterul penal prin efectul legitimei apărări. Altfel spus, chiar fără
reţinerea legitimei apărări (a oricărei cauze de excludere a infracţiunii, de altfel), fapta astfel comisă nu întruneşte
condiţiile necesare pentru a constitui o infracţiune (nu există un caracter penal potenţial al faptei care să fie
exclus/înlăturat).
c) Apărarea (fapta incriminată comisă în apărare) să fie necesară pentru înlăturarea atacului.
Condiţia necesităţii apărării pentru îndepărtarea atacului reprezintă o cerinţă a legitimei
apărări dedusă de doctrină corelativ condiţiei atacului de a avea caracter imediat. Practic,
apărarea este necesară în măsura în care atacul spre a cărui înlăturare tinde este (deja/încă)
imediat (iminent sau actual). Este vorba, aşadar, despre o condiţie a apărării care vizează,
preponderent, un factor temporal (cronologic):dacă atacul nu este iminent, ci
doar eventual,
apărarea nu este necesară; dacă atacul nu mai este actual, ci s-a consumat, apărarea nu mai este,
de asemenea, necesară.
După cum am punctat deja, în ipoteza în care o apărare se exercită fără a fi necesară, în
raport de o situaţie care întruneşte, în esenţă (sub celelalte aspecte), condiţiile legitimei apărări,
se poate aprecia că există un exces extensiv de legitimă apărare (ceea ce ar fi constituit o legitimă
apărare s-a exercitat fie prematur, antefactum, fie tardiv, postfactum). Se poate considera,
aşadar, că excesul extensiv de legitimă apărare poate fi anterior (se reacţionează în considerarea
unui atac eventual) sau posterior (se reacţionează în considerarea unui atac consumat).
O asemenea situaţie nu poate genera excluderea infracţiunii (nu are natura juridică de cauză
de înlăturare a caracterului penal al faptei), însă legiuitorul o valorifică (sub anumite forme şi în
prezenţa anumitor condiţii expres stipulate) drept circumstanţă generală atenuantă legală. Astfel,
conform dispoziţiei din art. 75 (cu denumirea marginală „Circumstanţe atenuante") alin. (1) lit. a)
CP, se prevede: „Următoarele împrejurări constituie circumstanţe atenuante legale: a) săvârşirea
infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din
partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei
sau printr-o altă acţiune ilicită gravă"111.
în contextul analizei acestei condiţii de reţinere a legitimei apărări, doctrina relevă
împrejurarea că, atunci când atacul care a determinat apărarea se produce prin comiterea unei
activităţi infracţionale, de regulă, momentul consumării infracţiunii prin care se exercită
agresiunea (eventual, al epuizării acesteia, în cazul infracţiunilor de durată) reprezintă şi
momentul în care atacul desfăşurat prin acea infracţiune este, la rândul său, apreciat drept
consumat (împotriva sa nemaifiind admisibilă reacţia în legitimă apărare, pe motiv de tardivitate a
acesteia - de lipsă a caracterului imediat al atacului)* 121. Intervine aici însă o importantă distincţie
care se impune între două categorii de infracţiuni, în funcţie de criteriul caracterului reversibil sau
ireversibil al rezultatului131. Regula anterior expusă (consumarea infracţiunii prin care s-a exercitat
atacul reprezintă o consumare a atacului însuşi, determinând lipsa de necesitate a unei eventuale
„apărări" ulterioare - de fapt: o răzbunare, iar nu o apărare propriu-zisă) este valabilă în cazul aşa-
numitelor infracţiuni cu rezultat ireversibil. în schimb,
111
Fără a afirma că scuza provocării reprezintă o circumstanţă atenuantă care decurge exclusiv dintr-un exces
extensiv (posterior) de legitimă apărare, este evident faptul că, adeseori, un asemenea exces de legitimă apărare va
putea conduce la reţinerea respectivei circumstanţe atenuante. Spre exemplu, dacă o persoană intră în domiciliu,
găsindu-şi fiica violată de un infractor care, în momentul surprinderii, fuge imediat, sărind pe geam, astfel încât tatăl
victimei porneşte în căutarea infractorului pe care, ajungându-l din urmă, îl loveşte/vatămă corporal înainte de a-l
preda poliţiei, atunci acesta nu poate invoca cu succes legitima apărare (pe motivul tardivităţii apărării, care nu mai
era necesară, atacul fiind consumat la momentul exercitării reacţiei), însă este rezonabil a afirma că (de principiu)
urmează a i se reţine comiterea infracţiunii de lovire/vătămare corporală în condiţiile incidenţei circumstanţei
atenuante a scuzei provocării.
121
De pildă, în situaţia anterior exemplificată, momentul consumării violului este şi momentul consumării
atacului. Sau, în cazul în care o persoană aplică alteia o lovitură de palmă peste faţă (momentul consumării infracţiunii
de lovire), după care fuge imediat, urmărirea infractorului şi pălmuirea sa ulterioară se realizează în condiţiile unui
atac consumat, nereprezentând, aşadar, o apărare necesară.
[3!
în cazul infracţiunilor considerate a avea un rezultat reversibil, se apreciază că nu orice consumare

a infracţiunii prin care s-a exercitat atacul reprezintă şi o consumare corelativă a atacului în sine,
care să împiedice manifestarea ulterioară a unei apărări necesare. Din contră, în ipoteza unor
asemenea fapte penale, se consideră că, deşi infracţiunea prin care a fost manifestat atacul s-a
consumat, totuşi, atacul rămâne imediat (actual) - apărarea rămânând, implicit, necesară - pe
întreaga durată de timp imediat următoare (succesiune imediată) în care persoana vătămată (sau
o terţă persoană), intervenind (reacţionând), poate împiedica o consolidare a efectului negativ/a
rezultatului infracţiunii consumate. Aceasta este situaţia, adeseori, în cazul anumitor infracţiuni
contra patrimoniului11'.
De reţinut că excepţia de la regula consumării atacului prin consumarea infracţiunii prin care
s-a exercitat atacul, în cazul legitimei apărări, este operantă în cazul infracţiunilor cu rezultat
reversibil numai atunci când reacţia/apărarea este imediat consecutivă consumării infracţiunii prin
care s-a exercitat atacul. Dacă reacţia este posterioară acestui moment, realizată după trecerea
unei perioade de timp relevante, fapta astfel comisă rămâne o simplă răzbunare, străină de
reţinerea legitimei apărări (devine o apărare tardivă, care nu este necesară, raportându-se la un
atac consumat)'21. Aceasta, deoarece (reiterăm o idee deja enunţată) legitima apărare nu este
concepută ca un mijloc care să încurajeze destinatarii legii penale să îşi facă singuri dreptate, ci
doar ca un instrument de maximă necesitate, apt spre utilizare în acele împrejurări de o atât de
accentuată urgenţă, încât apelarea la protecţia venită din partea autorităţilor nu reprezintă, în
mod rezonabil, o alternativă viabilă.
De menţionat şi faptul că, în opinia (majoritară a) doctrinei noastre penale, „necesitatea
actului în apărare nu presupune exclusivitatea acestuia. (...) există legitimă apărare şi atunci când
cel atacat se putea salva prin fugă, ascunderea din faţa agresorului" etc.'3'
d) Apărarea (fapta incriminată comisă în apărare) să fie aptă să înlăture atacul.
Potrivit unei opinii, se impune, alături de alte condiţii cerute laturii apărării, în cazul instituţiei
legitimei apărări, ca actul tipic comis/fapta prevăzută de legea penală săvârşită ca reacţie la atac,
în vederea înlăturării acestuia, să fie apt(ă) să producă acest efect (să manifeste, în abstract,
potenţialitatea intrinsecă de a înlătura atacul şi de a proteja valoarea socială periclitată), să aibă
caracter idoneu în acest sens'4'. Astfel, se poate aprecia, în mod rezonabil, că o reacţie
manifestată printr-o faptă incriminată care nu ar putea opri/paraliza/ îndepărta/neutraliza atacul,
producând însă (doar) un efect negativ gratuit/inutil asupra persoanei atacatorului sau a
drepturilor acestuia, este incapabilă să beneficieze de justificare, pe terenul legitimei apărări, ca
efect al inaptitudinii sale de a fi eficientă în realizarea scopului * 121
111
Spre exemplu, în situaţiile anterior exemplificate, lovirea/vătămarea infractorului care a violat sau lovit/
vătămat nu produc o reversie a rezultatului infracţiunii deja consumate (nu dispare, prin compensare, atingerea
adusă iremediabil inviolabilităţii sexuale a persoanei, nu se estompează retroactiv, astfel, suferinţa fizică
produsă prin lovirea/vătămarea victimei de către agresorul iniţial). în schimb, dacă o persoană sustrage un bun
mobil al alteia (o poşetă, de pildă), iar victima urmăreşte imediat infractorul, pe care, prinzându-l, îl
ameninţă/loveşte/vatămă pentru a-şi recupera bunul furat, ceea ce se şi petrece, atunci este de observat că
reacţia imediată a persoanei vătămate (sau a altei persoane), deşi consecutivă consumării infracţiunii prin care
s-a exercitat atacul (căci fapta hoţului rămâne a se califica drept furt consumat, iar nu ca tentativă de furt), este
totuşi utilă pentru recuperarea bunului (reintrarea acestuia în patrimoniul vătămat), fiind astfel împiedicată
consolidarea efectului negativ al rezultatului infracţional (paguba patrimonială). Ase vedea şi C. MITRACHE, CR.
MITRACHE , (2016),
121 Spre p. 182,183.
exemplu, dacă persoana păgubită, căreia i-a fost sustras bunul, identifică hoţul în urma vizionării
unei înregistrări efectuate cu o cameră video de supraveghere a zonei de unde s-a produs furtul, astfel încât îl
caută pe acesta, găsindu-l după câteva ore/zile, moment în care îl vatămă pentru a-şi recupera bunul, atunci, de
principiu, va răspunde pentru comiterea infracţiunii de lovire/vătămare corporală (eventual, cu reţinerea unei
circumstanţe atenuante), fără a fi caz de incidenţă a legitimei apărări.
141 FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 366.
în vederea atingerii căruia legiuitorul a recunoscut şi reglementat, drept cauză justificativă,

legitima apărare (protejarea anumitor valori sociale, prin acte tipice de înlăturare a unei agresiuni
nepermise)111.
Fiind de acord, în principiu, cu această cerinţă ataşată laturii apărării, în raport de instituţia
legitimei apărări, se impune evidenţierea caracterului relativ al condiţiei astfel relevate.
Aprecierea caracterului apt/inapt al reacţiei persoanei atacate de a înlătura atacul nu ar trebui
realizată de pe o poziţie strict abstractă, teoretică (apriorică), ci în considerarea concretă a fiecărei
speţe determinate în parte, a specificului particular al fiecărui caz în care se pune problema
reţinerii legitimei apărări. Astfel, s-ar putea constata că, uneori, o activitate care, de regulă (în
abstract), nu tinde a fi potrivită pentru a înlătura un anumit gen de atac îşi relevă o eficienţă
specifică, aparte în acest sens, în considerarea unui anumit caz concret, a particularităţilor
acestuia* 121.
e) Apărarea (fapta incriminată comisă în apărare) să fie proporţională cu gravitatea
atacului.
De o deosebită importanţă (caracteristică) în privinţa existenţei legitimei apărări, sub aspectul
laturii sale constând în apărarea exercitată, este întrunirea condiţiei ca reacţia săvârşită în
apărare, prin comiterea unei fapte incriminate, să fie proporţională cu atacul, cu intensitatea şi
gravitatea acestuia. Cerinţa urmează a fi evaluată, în concret (iar nu în abstract), ţinându-se cont
de întregul context \n ansamblul căruia se desfăşoară interacţiunea dintre atacator şi persoana
care exercită apărarea în contra acestuia. Prin urmare, pot fi identificate mai multe aspecte
(elemente analitice) în raport de care urmează a se realiza aprecierea existenţei sau inexistenţei
proporţiei dintre apărare şi atac: obiectul juridic (valoarea socială) periclitat de atac, respectiv de
actul apărării; intensitatea (gravitatea) atingerii care a fost adusă/putea fi adusă acestei valori
sociale prin atac, respectiv prin apărare (urmarea imediată/rezultatul); intensitatea activităţii prin
care s-au exercitat atacul (elementul material), respectiv apărarea; instrumentul folosit pentru
agresiune/apărare; raportul de forţe dintre atacator şi victimă; numărul agresorilor/victimelor etc.
Toate aceste elemente intrinseci aprecierii condiţiei proporţionalitâţii apărării în raport de
atac trebuie adaptate la specificul particular al cazului concret (al speţei determinate analizate).
Unele dintre aspectele indicate pot lipsi în anumite cazuri determinate, altele pot fi prezente în
multiple configuraţii variabile. Se impune, prin urmare, sublinierea imperativă a împrejurării că
stabilirea proporţiei dintre apărare şi atac nu reprezintă o operaţiune strict matematică, o ecuaţie
impersonală, un calcul exclusiv obiectiv şi abstractl3]. Astfel, de pildă,
111
Spre exemplu, dacă victima este urmărită de agresor cu toporul (acesta dorind să îi aducă atingeri integrităţii
corporale sau chiar vieţii), iar cel atacat, trecând, în fuga sa, pe lângă un bun valoros al atacatorului (spre exemplu,
maşina acestuia), îl deteriorează/distruge, continuând apoi să fugă de agresor, distrugerea nu ar trebui apreciată (de
principiu) drept faptă justificată, ci infracţiune, căci nu reprezintă o „apărare" eficientă, aptă să conducă la încetarea
atacului.
121
Plecând de la ideea de bază anterior exemplificată, se poate considera că, în general, un act de distrugere a
unui bun al agresorului nu tinde a avea aptitudinea de a înlătura atacul. Pe de altă parte, instrumentul folosit la atac
reprezintă şi el un bun al atacatorului, iar, în unele cazuri, distrugerea acestuia ar putea prezenta aptitudinea de a
înlătura atacul (sau de a-l face mai puţin periculos). De exemplu, dacă o persoană îşi asmute câinele dresat asupra
unei alte persoane, uciderea/vătămarea animalului constituie, sub aspect juridic, un act de distrugere a unui bun din
patrimoniul titularului (stăpânului), însă o asemenea faptă urmează a fi aptă de justificare, prin incidenţa legitimei
apărări, căci, în acest context particular, distrugerea unui anumit bun al agresorului a manifestat eficienţă în privinţa
neutralizării atacului. în sens contrar, C. MITRACHE, CR. MITRACHE, cit. (2016), p. 183 [autorii apreciază că: „Apărarea
se poate îndrepta împotriva vieţii, sănătăţii, libertăţii agresorului, dar nu împotriva bunurilor sale" (s.n.) - fără a se
indica excepţii sau detalia suplimentar].
deşi se poate enunţa, de principiu, regula că tinde a fi disproporţionată o apărare care suprimă
viaţa persoanei, în apărarea unei valori sociale patrimoniale, nu poate impune cu forţă obligatorie
regula potrivit căreia victimei unei anumite agresiuni i se permite să reacţioneze în apărare strict
numai prin mijloace identice/similare celor întrebuinţate asupra sa de către agresor, care pot
produce asupra acestuia doar urmări asemănătoare celor pe care le produce/riscă să le producă
agresiunea sa asupra persoanei vătămate.
Trebuie neapărat evidenţiată împrejurarea că, în analiza acestei condiţii de existenţă a
legitimei apărări, este importantă luarea în considerare a situaţiei concrete a celui care a exercitat
apărarea, de la momentul reacţiei acestuia, în întreaga conjunctură corespunzătoare, ţinându-se
cont inclusiv de posibilităţile sale reale de a opta (sau nu) între mai multe alternative de apârare[1].
Se poate discuta inclusiv necesitatea de a se ţine cont de unele aspecte subiective care au
caracterizat persoana celui care a exercitat apărarea, la momentul în cauză (de pildă, cunoaşterea
sau lipsa de cunoaştere, de către această persoană, în condiţiile de stres/tensiune/ surescitare
implicate de atac, a unor aspecte obiective legate de atac sau de apărare, de contextul
desfăşurării acestora, de instrumentele folosite etc.)[2].
O precizare expresă se impune cu privire la o chestiune derivând din această cerinţă a
legitimei apărări. în doctrină131 se apreciază, pe drept cuvânt, că în cazul legitimei apărări nu se
impune în mod necesar ca fapta prevăzută de legea penală săvârşită în apărare să fi reprezentat
singura cale (modalitate) de sustragere din faţa atacului (singura modalitate de apărare). Aşadar,
teoretic, chiar şi atunci când s-ar constata că persoana care a exercitat apărarea ar fi dispus şi de
alte opţiuni/alternative prin care putea înlătura atacul (constând, după caz, în comiterea unei
fapte prevăzute de legea penală mai puţin grave ori chiar a unei fapte neincriminate), acesteia nu
i se va putea refuza automat beneficiul legitimei apărări pe acest motiv (al alegerii unei alternative
mai intense, dintre mai multe posibile)* 141.
Suntem de părere că împrejurarea existenţei unor alternative de apărare mai puţin drastice la
momentul exercitării apărării poate constitui un criteriu în aprecierea întrunirii sau neîntrunirii
condiţiei proporţionalităţii apărării în raport cu atacul. Astfel, existenţa unei alternative mai puţin
intense/drastice în apărare (care să fie şi viabilă, utilă în îndepărtarea
111
Spre exemplu, în mod abstract, s-ar putea aprecia că este disproporţionată apărarea prin întrebuinţarea unei
arme de foc (pistol, de pildă) împotriva unei agresiuni exercitate doar prin folosirea de arme albe (spre exemplu,
cuţit). Dar, dacă adăugăm menţiunea unui context în care victima este, spre exemplu, o persoană imobilizată într-un
scaun cu rotile, care este atacată într-un loc dosnic (unde nu se poate aştepta în mod real la o intervenţie salvatoare
din partea altcuiva), de către un grup de indivizi care doresc să o înjunghie, în condiţiile în care pistolul respectiv ar
constitui singurul instrument util aflat la îndemână pentru a respinge atacul, fapta de a îl întrebuinţa (rănind sau
ucigând chiar unul ori mai mulţi atacatori) apare aptă de justificare, în mod rezonabil, prin reţinerea incidenţei
legitimei apărări.
121
Această operaţiune este una extrem de sensibilă, iar, din punct de vedere teoretic, constituie un subiect
controversabil, în funcţie de accepţia existentă asupra legitimei apărări ca fiind, după caz, o instituţie strict obiectivă
(reală) sau una care implică şi accente de natură subiectivă (personală). A se vedea, în acest sens, în continuare, unul
dintre aspectele selectiv evidenţiate ca reprezentând probleme speciale în materia legitimei apărări.
131
G. ANTONIU, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 205.
141
De pildă, să presupunem că o persoană (A) vede de la distanţă că, pe traseul pe care îl urmează în mod firesc
pentru a ajunge acasă, există o persoană (B) agresivă, cei doi fiind în relaţii vechi de duşmănie, astfel încât
probabilitatea apariţiei unui conflict în cazul întâlnirii lor este extrem de ridicată. Chiar dacă, în aceste condiţii, A
decide să nu ocolească zona, să nu fugă, ci îşi continuă drumul, astfel încât, fiind observat de B, acesta declanşează
(neprovocat) un atac asupra lui A, determinându-l pe cel din urmă să se apere prin comiterea unei vătămări asupra lui
B, nu se va putea refuza lui A beneficiul legitimei apărări pe motiv că putea să ocolească zona sau să fugă din faţa lui B
imediat ce acesta a declanşat atacul - ceea ce ar fi reprezentat alternative mai puţin prejudiciabile (faţă de B) în
comparaţie cu atitudinea lui A de a înfrunta pericolul, de a lupta cu B pentru a se apăra. Aceasta, pentru că nicăieri în
reglementarea legală a legitimei apărări nu se impune ca apărarea prin comiterea unei fapte incriminate să fi
reprezentat singura modalitate de înlăturare a atacului. A se vedea, în acelaşi sens, V. PASCA, op. cit. (2014), p. 205.
atacului, în condiţii de eficienţă cel puţin similare celor derivând din alternativa aleasă), pentru
care făptuitorul putea opta, ar putea determina aprecierea ca neîntrunită a condiţiei
proporţionalităţii apărării cu atacul, cu efectul refuzului justificării conduitei adoptate (cel puţin pe
temeiul acestei cauze justificative)111.
Prin urmare, se poate afirma cu titlu de regulă ideea potrivit căreia persoana care exercită
apărarea are libertatea alegerii celei mai potrivite modalităţi concrete de respingere a atacului (în
măsura în care există, obiectiv, mai multe alternative, de care respectiva persoană este
conştientă), fără a i se impune neapărat să opteze pentru cea mai puţin intensă variantă de
apărare (cea mai puţin drastică/mai puţin prejudiciabilă pentru atacator), sub rezerva respectării,
prin calea aleasă, a tuturor condiţiilor de incidenţă a legitimei apărări, inclusiv proporţia
respectivei reacţii prin comparaţie cu intensitatea/gravitatea (şi contextul) atacului.
După cum anticipam la un moment anterior, nerespectarea acestei cerinţe a legitimei apărări,
prin reacţionarea disproporţionată la un atac (care întruneşte toate condiţiile prevăzute în art. 19
CP), dă naştere unui exces intensiv de legitimă apărare (o depăşire a limitelor legitimei apărări sub
aspectul intensităţii ei). Acest exces nu mai justifică fapta incriminată comisă (nu îi mai înlătură
caracterul infracţional pe temeiul cauzelor justificative), legea conferindu-i o natură juridică
diferită, în funcţie de motivele care au determinat excesul. Astfel, dacă depăşirea proporţiei dintre
apărare şi atac decurge din starea de temere sau tulburare în care s-a găsit cel atacat, ca urmare
a agresiunii exercitate asupra sa, excesul de apărare nu îi va putea fi imputat făptuitorului,
constituind, prin urmare, o cauză de excludere a infracţiunii nu prin justificarea faptei comise
(cauză justificativă), ci prin lipsa imputabilităţii acesteia faţă de subiectul său activ [cauză de
neimputabilitate - art. 26 alin. (1) CP: excesul neimputabil de legitimă apărare], în schimb, dacă
altele au fost motivele care au declanşat reacţia disproporţionată a celui atacat (spre exemplu,
mânia, indignarea ş.a.), atunci excesul de apărare devine imputabil, iar fapta comisă reprezintă o
infracţiune, fiind aptă să atragă răspunderea penală a persoanei care a săvârşit-o. Cu toate
acestea, împrejurarea că infracţiunea astfel comisă a fost determinată de un atac provenit de la
agresorul iniţial (devenit apoi victimă a infracţiunii săvârşite ca reacţie la acesta), atac întrunind
toate condiţiile legitimei apărări, a condus legiuitorul la reglementarea unui caracter scuzabil al
reacţiei astfel încorporate în fapta penală, natura juridică a acestei depăşiri intensive a legitimei
apărări, care nu se bazează pe temere sau tulburare, fiind aceea de circumstanţă generală legală
de atenuare a răspunderii penale [art. 75 alin. (1) lit. b) CP - cu denumirea expresă „depăşirea
limitelor legitimei apărări"]121.
111
Spre exemplu, apare (de principiu) disproporţionată apărarea (aşadar, nejustificată fapta comisă în vederea
înlăturării atacului) într-o situaţie precum este următoarea: X îl atacă pe Y, fiind neînarmat sau dispunând de un
instrument inapt (de principiu) să producă moartea (de exemplu, un baston de cauciuc); Y optează să nu lupte corp la
corp cu X sau să întrebuinţeze un instrument asemănător celui utilizat de acesta (deşi avea această posibilitate), ci
face uz de o armă de foc pe care o are la îndemână; totodată, Y nu trage asupra lui X în aşa fel încât să îl
indîsponibilizeze pe acesta temporar, punându-se la adăpost de atac fără a-i produce agresorului prejudicii net
superioare celor care riscau să provină din partea acestuia, ci optează să îl împuşte direct în cap, ucigându-l.
Alternativele mai puţin intense existente la dispoziţia lui Y, persoană atacată, nu înlătură automat legitima apărare
(ca în cazul stării de necesitate) - de pildă, nu i se poate refuza lui Y beneficiul legitimei apărări, pentru că nu a ales să
fugă din calea lui X, ci a optat să rămână să se lupte cu acesta pentru a se apăra -, însă disproporţia vădită dintre
apărare şi atac, derivând din lipsa de opţiune pentru alternative mai puţin intense, totodată, viabile (eficiente pentru
a stopa atacul), în mod real aflate la dispoziţia celui care exercită apărarea, ar putea exclude totuşi justificarea faptei,
pe motivul neîntrunirii unei condiţii a laturii apărării prevăzute pentru existenţa legitimei apărări: proporţionalitatea.
121
Ţinând cont de toate cele relevate, apreciem că, sub aspect terminologic, denumirea legală expresă a
circumstanţei atenuante reglementate la art. 75 alin. (1) lit. b) CP este criticabilă, ea trebuind să fie interpretată
restrictiv. După cum s-a punctat deja, o depăşire a limitelor legitimei apărări se poate manifesta fie extensiv (anterior
sau posterior atacului), fie intensiv (disproporţionat, pe baza tulburării sau temerii ori datorită altor motive). Cum
2.3. Prezumţia de legitimă apărare

Reglementarea normativă a legitimei apărări cuprinde (de lege lata) şi dispoziţia prevăzută în
art. 19 alin. (3) CP, conform căreia „Se prezumă a fi în legitimă apărare, în condiţiile alin. (2), acela
care comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere,
dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau
alte asemenea modalităţi nelegale ori în timpul nopţii". Se instituie astfel o prezumţie de legitimă
apărare, în prezenţa tuturor condiţiilor expres stipulate de lege, în beneficiul persoanei care
comite o faptă prevăzută de legea penală orientată spre respingerea pătrunderii într-un spaţiu
privat, realizată în formele indicate şi în contextul înfăţişat. „Prezumţia amintită constituie o
aplicaţie a prezumţiei de nevinovăţie şi o garanţie a inviolabilităţii domiciliului"111.
în legătură cu această prezumţie de legitimă apărare sunt de punctat o serie de aspecte,
anume: condiţiile incidenţei sale; tipul ei, din punct de vedere al posibilităţii de a o infirma;
efectele pe care le produce, odată reţinută.
a) Condiţiile activării prezumţiei de legitimă apărare, aşa cum se desprind din textul legal,
sunt următoarele:
- să se comită o faptă prevăzută de legea penală;
- această faptă incriminată să se comită în prezenţa unei anumite condiţionări subiective
precise: „pentru a respinge pătrunderea unei persoane Sub acest aspect, este de observat
că, dacă există orice altă explicaţie a comiterii faptei în cauză, alta decât săvârşirea sa pentru a
respinge pătrunderea, atunci, formal, condiţiile reţinerii prezumţiei de legitimă apărare nu vor
apărea ca fiind întrunite. De asemenea, se impune sublinierea aspectului că reacţia făptuitorului
care invocă beneficiul prezumţiei de legitimă apărare trebuie să fi fost determinată în contextul
necesităţii respingerii pătrunderii unui terţ într-un loc privat anume, iar nu în alt cadru (pentru alt
motiv/în alt scop)* 121. Din contextul reglementării reiese că persoana asupra căreia se comite
fapta care atrage acţiunea prezumţiei de legitimă apărare este o persoană fizică. în ceea ce
priveşte persoana care săvârşeşte fapta în raport de care se ridică problema excluderii
caracterului infracţional, pe temeiul legitimei apărări, cum legea nu vine cu nicio circumstanţiere
expresă [prin comparaţie şi cu reglementarea din art. 19 alin. (2) CP], concluzionăm că aceasta
poate fi atât persoana care locuieşte în spaţiul din care respinge pătrunderea altuia, cât şi orice
altă terţă persoană;
circumstanţa atenuantă denumită în doctrină exces scuzabil de legitimă apărare vizează numai excesul intensiv
neîntemeiat pe tulburare sau temere, reiese că referirea normativă explicită din art. 75 alin. (1) lit. b) CP este mai
largă decât a intenţionat legiuitorul.
[1]
V. PASCA, op. cit (2014), p. 207.
121
Astfel, de pildă, dacă persoana agresoare se afla deja, la momentul săvârşirii faptei incriminate exercitate
asupra sa, în locul privat din care făptuitorul (care invocă prezumţia de legitimă apărare) urmăreşte să o înlăture, se
poate discuta în ce măsură mai are loc o respingere a pătrunderii, căci pătrunderea a fost deja complet realizată. într-
o atare situaţie, are loc, practic, o înlăturare a unei persoane dintr-un anumit loc în care se găseşte situată aceasta în
prealabil, iar nu o respingere a pătrunderii (sintagmă care sugerează, mai degrabă, o încercare nefinalizată a unei
persoane de a se introduce într-un anumit loc). în orice caz, atunci când persoana care a pătruns deja în unul dintre
locurile indicate de textul art. 19 alin. (3) CP încearcă deja să iasă/să îl părăsească (să se îndepărteze) la momentul
când se comite asupra sa fapta incriminată menită a o evacua, reţinerea prezumţiei nu mai apare deloc aptă de
susţinere, în considerarea dispoziţiei legale exprese. Spre exemplu, considerăm că prezumţia de legitimă apărare nu
ar trebui reţinută atunci când o persoană care a pătruns în domiciliul unei alte persoane (cu o intenţie nedeterminată:
de violare de domiciliu, de sustragere, de lezare a inviolabilităţii sexuale, de lezare a integrităţii corporale sau chiar a
vieţii celor aflaţi în locuinţa respectivă) se găseşte deja în retragere (de pildă, este în curte, în afara locuinţei, fugind
spre gard pentru a părăsi imobilul) în momentul în care se exercită asupra sa o faptă menită a o indisponibiliza sau a o
determina să se retragă (de exemplu, rănirea sau uciderea).
- persoana a cărei pătrundere se respinge (persoana asupra căreia se comite fapta incriminată
al cărei caracter penal este înlăturat prin efectul prezumţiei de legitimă apărare) trebuie să fi
încercat să pătrundă într-un anumit spaţiu privat, anume: o locuinţă, o încăpere (a unei locuinţe),
o dependinţă (a unei locuinţe) sau un loc împrejmuit ţinând de acestea (de locuinţă, de încăperea
sau dependinţa unei locuinţe). Respingerea pătrunderii în orice alt tip de spaţiu/loc, prin
comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, nu va atrage incidenţa prezumţiei de legitimă
apărare111. Este vorba despre locuri/spaţii în care se desfăşoară, în mod normal, viaţa privată
(intimă, personală, de familie) a unei persoane fizice, indiferent dacă aceasta este destinaţia lor
formală sau nu, precum şi indiferent de statutul lor oficial, din punct de vedere al dreptului civil
ori administrativ121. De remarcat că legiuitorul penal actual solicită expres ca locul care ţine de
locuinţă să fie împrejmuit, ceea ce poate ridica unele discuţii în raport de ipoteza unor locuri
similare, anexate anumitor locuinţe, dar pe care proprietarii au optat nu să le împrejmuiască
efectiv, ci doar să le delimiteze prin semne de marcare;
-pătrunderea în respectivul spaţiu a persoanei care a fost respinsă (prin comiterea faptei
incriminate) trebuie să fi avut loc fără drept. Reiese că, dacă cel prejudiciat prin fapta prevăzută
de legea penală comisă pentru a i se respinge pătrunderea în spaţiul privat respectiv era o
persoană care avea dreptul (autorizarea legală) de a pătrunde în acel loc, la data la care s-a
realizat pătrunderea (şi respingerea ei), făptuitorul care a efectuat respingerea pătrunderii nu
poate beneficia de prezumţia de legitimă apărare pentru excluderea caracterului penal al faptei
comise [eventual, poate obţine beneficiul legitimei apărări propriu-zise, dovedind întrunirea
condiţiilor de existenţă a acesteia, conform art. 19 alin. (2) CP]* 131. Această condiţie poate ridica
problema interpretării sale într-o cheie strict obiectivă sau într-un registru mixt: obiectiv, dar şi
subiectiv. Altfel spus, se poate pune problema dacă pătrunderea este, în sine, nepermisă (aspect
suficient să fie constatat strict obiectiv, indiferent de aspectul reflectării acestei situaţii în
reprezentarea persoanei care realizează pătrunderea, respectiv a persoanei care reacţionează în
contra acelei pătrunderi, sau dacă se impune şi verificarea faptului că cel care a pătruns a acţionat
intenţionatîn acest sens, fiind în cunoştinţă de cauză). în principiu, problema nu prezintă valenţe
concrete atunci când pătrunderea se realizează prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea
mijloace nelegale (cazuri în care reaua-voinţă a persoanei care efectuează pătrunderea devine
evidentă), însă ar putea avea o miză reală în raport de cazurile în care este vorba despre o
pătrundere (paşnică) pe timpul nopţii (spre exemplu, o persoană confundă etajul şi pătrunde în
apartamentul - neîncuiat - al altei persoane, fără a realiza că întreprinde o pătrundere
neautorizată);
111
De exemplu, dacă se respinge, printr-o faptă prevăzută de legea penală, pătrunderea unei persoane (în
modurile indicate de textul legal) în sediul unei persoane juridice sau în perimetrul unei suprafeţe de teren agricol
separat de locuinţa unei persoane (chiar dacă acel spaţiu este împrejmuit), nu va fi incidenţă prezumţia de legitimă
apărare (caracterul penal al faptei ar putea fi înlăturat, într-o atare ipoteză, prin verificarea condiţiilor legitimei
apărări, dar separat de acţiunea prezumţiei de legitimă apărare).
121
în dreptul penal este indiferentă distincţia dintre domiciliu şi reşedinţă ori afectaţiunea formală a unui
spaţiu/loc (dacă este, prin natura sa, destinat sau nu locuirii, dacă reprezintă sau nu o locuinţă oficială propriu-zisă,
temporară ori perpetuă etc.). Astfel, considerăm că prezumţia de legitimă apărare trebuie reţinută şi atunci când o
persoană comite o faptă incriminată pentru a respingere pătrunderea unei alte persoane (de pildă, în timpul nopţii)
într-un apartament/într-o casă, dar şi într-o rulotă, în care locuieşte efectiv (ea sau o altă persoană) la momentul
respectiv.
131
De pildă, dacă o persoană răneşte agentul de poliţie, care a pătruns în domiciliul acesteia pentru a o aresta,
după ce şi-a declinat identitatea şi a prezentat mandatul de arestare, atunci nu este incidenţă prezumţia de legitimă
apărare. Aceeaşi soluţie, de exemplu, dacă soţia îl vatămă pe soţul căruia i-a interzis (în fapt) să revină în domiciliul
comun (ca urmare a deteriorării relaţiilor de familie), în momentul în care acesta, desconsiderând interdicţia,
pătrunde în locuinţa în care are dreptul să se afle (chiar dacă pătrunderea s-ar realiza, de pildă, noaptea ori prin
violenţă/efracţie - spargerea uşii - sau prin escaladarea unui geam).
- pătrunderea fora drept (a persoanei care a fost respinsă) trebuie să fi avut loc într-un anumit
fel/mod (indiferent de momentul la care s-a realizat), într-un anumit moment determinat
(indiferent de modul în care s-a efectuat). Astfel, nu contează momentul la care s-a realizat
pătrunderea (tentativa de pătrundere) în spaţiul privat protejat, dacă aceasta a avut loc (fără
drept) în una dintre următoarele modalităţi: prin violenţă, prin viclenie, prin efracţiell].
Enumerarea nu este limitativă, textul legal precizând expres că poate fi vorba şi despre „alte
asemenea modalităţi nelegale" (s.n.). Reiese că nu orice modalitate prin care s-a încercat
pătrunderea în spaţiile protejate astfel poate da naştere prezumţiei de legitimă apărare, ci numai
anumite alte modalităţi (nelegale), similare celor explicit prevăzute. Printr-o interpretare
sistematică, plecând de la comparaţia modalităţilor expres indicate şi extrăgând elementul comun
tuturor acestora, care să fie avut în vedere şi la determinarea unor alte modalităţi (nelegale)
asemănătoare, reiese că legiuitorul vizează (doar) formele de pătrundere în mod violent, forţat,
fraudulos, abuziv, (rău-)intenţionat121. Aşadar, ar putea reprezenta modalităţi faptice de
pătrundere care să determine activarea prezumţiei de legitimă apărare şi (de exemplu) încercarea
de pătrundere într-o locuinţă (...etc.) prin escaladare ori prin excavarea unei căi de acces
subterane (săparea unui tunel) pe sub împrejmuirea locului în cauză. Separat de aceste modalităţi
frauduloase/violente/abuzive de pătrundere (în cazul cărora nu interesează momentul
pătrunderii: zi sau noapte), legea prevede şi alternativa în care pătrunderea se efectuează într-un
anumit moment, anume noaptea. în acest caz, decurge logic că devine lipsită de relevanţă
modalitatea în care se efectuează pătrunderea: chiar dacă ar fi violentă/abuzivă/frauduloasă sau
nu, o pătrundere neautorizată pe timp de noapte într-o locuinţă (...etc.) naşte prezumţia de
legitimă apărare cu privire la fapta incriminată comisă pentru a o respinge131.
b) în ceea ce priveşte tipul (genul/felul) prezumţiei de legitimă apărare, după criteriul
posibilităţii sau imposibilităţii răsturnării sale, trebuie precizat că această prezumţie este una
relativă (iuris tantum), iar nuabsolutâ/irefragabilă (iuris et de Această concluzie 1 2
34*
[1]
Din moment ce referirea normativă la modalitatea violenţei este indicată separat de referirea legală la
modalitatea efracţiei, reiese, logic, că raportările sunt distincte. Prin urmare, violenţa ar viza, de principiu,
agresiunile contra persoanei (de exemplu, se respinge, printr-o vătămare, pătrunderea pe nedrept într-un
apartament a unei persoane care a încercat să îl împingă, agresiv, pe proprietar din dreptul uşii, pentru a intra), în
timp ce efracţia se referă la agresiunea asupra bunurilor, aşadar, la o distrugere (de principiu, a unor dispozitive care
asigură securitatea unor bunuri, care împiedică accesul într-un anumit loc: de exemplu, se respinge, printr-o
vătămare, o persoană care încearcă să pătrundă într-un apartament după ce a spart un geam sau după ce a forţat
mecanismul de închidere a uşii). în ceea ce priveşte modalitatea vicleniei, ea are în vedere respingerea pătrunderii pe
nedrept a unei persoane într-un spaţiu privat, atunci când această persoană a recurs la modalităţi de inducere în
eroare (active sau pasive) pentru a dobândi acces în respectivul spaţiu, aparent cu permisiunea persoanei care îl
foloseşte (obţinută fraudulos). Spre exemplu, acesta va fi cazul când o persoană încearcă să se prezinte sub o
identitate falsă pentru a dobândi acces într-o locuinţă (de pildă, se recomandă, în mod mincinos, ca fiind lucrător al
unei societăţi care verifică şi efectuează revizia instalaţiilor de gaz metan sau agent de poliţie etc.).
[2]
De pildă, nu credem că prezumţia ar putea să devină incidenţă atunci când o persoană ar intra, din greşeală
(confundând etajul la care este situat un anumit apartament dintr-un bloc de locuinţe), în locuinţa altei persoane, în
măsura în care uşa nu era încuiată (cel care a pătruns nu a făcut decât să apese pe clanţă şi uşa s-a deschis), mai ales
dacă cel care reacţionează realizează că este vorba despre o confuzie (de exemplu, este un fapt evident, eventual
unul repetat), iar cel care a comis eroarea nu prezintă nicio ameninţare reală (nu este agresiv, se retrage imediat ce
realizează confuzia etc.).
[3]
Astfel, pătrunderea pe nedrept în locuinţa altuia, pe timp de noapte, chiar dacă s-a efectuat profitând de
împrejurarea că uşa nu era încuiată (s-a apăsat pe clanţă şi uşa s-a deschis - ceea ce nu implică nici violenţă, nici
viclenie, nici efracţie, nici modalităţi asemănătoare acestora), are aptitudinea de a genera prezumţia de legitimă
apărare.
[4]
După un alt criteriu de clasificare a prezumţiilor (entitatea de la care emană), prezumţia de legitimă
este oapărare
prezumţie legală, iar nu una judiciară.
se impune în mod logic (deşi legea nu prevede expres în acest sens), desprinzându-se din
contemplarea raţională a caracterului absurd al unor consecinţe la care ar putea conduce
adoptarea alternativei sale. Astfel, o prezumţie absolută nu poate fi răsturnată, nu se poate
admite proba contrară. Prin urmare, dacă prezumţia de legitimă apărare ar fi absolută, ar rezulta
că, ori de câte ori condiţiile reţinerii sale ar fi obiectiv întrunite, răsturnarea ei nu ar mai fi
posibilă, cu efectul excluderii caracterului de infracţiune al faptei prevăzute de legea penală
comise în contextul respectiv, indiferent care ar fi această faptă incriminată. Absurditatea unei
asemenea rezolvări derivă, de pildă, din următorul exemplu: să presupunem că, în timpul nopţii, o
persoană de gen feminin pătrunde pe nedrept într-o locuinţă, pentru a sustrage unele bunuri;
dacă prezumţia de legitimă apărare ar fi absolută, ar reieşi că proprietarul locuinţei respective ar
beneficia de aceasta pentru înlăturarea caracterului penal al faptei comise asupra celei care a
pătruns în casa sa, indiferent de tipul faptei ori de disproporţia vădită dintre cele două fapte sau
de aptitudinea faptei de a înlătura pătrunderea; spre exemplu, ar beneficia de înlăturarea
caracterului penal al unei fapte de viol, prezumându-se că aceasta a fost comisă în legitimă
apărare!
Decurge, în mod firesc, că prezumţia de legitimă apărare este , aşadar, că aceasta
poate fi răsturnată. Demontarea prezumţiei în cauză se poate efectua tocmai prin dovedirea
neîntrunirii vreunei condiţii de existenţă impuse legitimei apărări. Astfel, dacă s-ar proba că atacul
manifestat prin pătrundere nu era material sau direct ori imediat sau injust, respectiv că nu viza
persoana, drepturile acesteia (ori interesul general), respectiv (aspect extrem de vizibil în cazurile
de înlăturare a prezumţiei de legitimă apărare) dovedindu-se că a existat o disproporţie vădită
între apărare (fapta incriminată comisă pentru a respinge pătrunderea) şi atac (actul pătrunderii
în locurile protejate), atunci prezumţia de legitimă apărare ar fi răsturnată, faptei incriminate
comise (pentru a respinge pătrunderea...) nemaifiindu-i exclus caracterul infracţional.
c) în ceea ce priveşte efectul prezumţiei de legitimă apărare, acesta constă în considerarea
(prezumarea) ca întrunite a condiţiilor de existenţă a legitimei apărări, fără a mai fi necesară
dovedirea/verificarea întrunirii cerinţelor legale ale acestei cauze justificative. Astfel, se ajunge la
excluderea caracterului infracţional al faptei prevăzute de legea penală comise, pe temeiul
legitimei apărări, deşi nu s-a dovedit, în mod propriu-zis, că a existat un atac material, direct,
imediat şi injust, îndreptat împotriva persoanei, a drepturilor acesteia ori a interesului general,
atac care să fi fost înlăturat printr-o apărare stabilită ca fiind proporţională cu atacul (necesară,
utilă etc.). Se inversează, astfel, sarcina probei cu privire la elementele necesare pentru a opera
legitima apărare. în mod uzual, cel care face o afirmaţie în justiţie este ţinut să o probeze (actor
incumbit probatio); prin urmare, cel care invocă existenţa (beneficiul) legitimei apărări, pentru a
profita de justificarea faptei comise (de excluderea caracterului său infracţional), trebuie să
dovedească existenţa condiţiilor necesare pentru reţinerea acesteia. în cazul prezumţiei de
legitimă apărare, făptuitorul respectiv profită de aprecierea ca probate a cerinţelor de funcţionare
a legitimei apărări, iar acela care afirmă că, din contră, acestea nu ar fi verificate este dator a
proba aceasta111.
Pentru a opera prezumţia, este însă necesară probarea condiţiilor sale de existenţă. Cu alte
cuvinte, dacă se face dovada că fapta incriminată a fost comisă pentru a se respinge
111
Concret, dacă inculpatul dintr-un proces penal afirmă că a acţionat în legitimă apărare, îi revine (în principal)
sarcina de a susţine afirmaţia, dovedind că sunt verificate, în speţa concretă, condiţiile existenţei acestei cauze
justificative. în schimb, dacă operează prezumţia de legitimă apărare, se consideră că inculpatul a probat aceste
condiţii, urmând a fi în sarcina celui care contestă întrunirea respectivelor cerinţe (Ministerul Public, de pildă, sau
persoana vătămată) probarea inexistenţei a cel puţin unui element imperativ al atacului sau al apărării.
pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de
acestea, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea modalităţi nelegale ori în
timpul nopţii, atunci se prezumă că a existat o apărare proporţională cu gravitatea unui atac
material, direct, imediat şi injust, care a pus în pericol persoana, drepturile acesteia (sau interesul
general). Utilitatea instituţiei prezumţiei de legitimă apărare se manifestă, aşadar, în acele cauze
concrete în care este mai uşor a proba elementele faptice din prima categorie astfel indicată
decât elementele faptice din cea de-a doua categorie aici menţionată.
2.4. Probleme speciale în materia legitimei apărări - abordare selectivă

Cu titlu de probleme speciale care se pot identifica în materia legitimei apărări
(art. 19 CP),
ne oprim, selectiv, asupra următoarelor chestiunil
a) în primul rând, se impune a evidenţia chestiunea discutabilă a caracterului pur real sau mixt
al legitimei apărări; se ridică problema dacă aceasta este o cauză de excludere a infracţiunii pur
obiectivă (exclusiv reală) sau de sorginte mixtă (în principal obiectivă/realâ, dar implicând şi unele
aspecte de natură sub/ecfr'vă/individuală/personală).
Pe de o parte, pentru considerarea legitimei apărări drept cauză (pur/strict) obiectivă/reală
de excludere a infracţiunii pledează natura juridică ce i-a fost atribuită: cauză justificativă. Astfel,
dacă legitima apărare este considerată un motiv de justificare a faptei comise (o cauză obiectivă
de excludere a infracţiunii, o permisiune legală de comitere a unor fapte incriminate, dat fiind
contextul real existent în momentul săvârşirii acestora), atunci analiza unor aspecte de natură
subiectivă tinde a fi exclusă din procesul verificării sale. Din moment ce comiterea unei (anumite)
fapte incriminate este permisă de lege, în contextul particular (obiectiv), strict reglementat al
legitimei apărări, identitatea persoanei făptuitorului este irelevantă, alături de aspectele
personale (subiective) care ţin de acea persoană (sau de oricare alta care s-ar afla într-o situaţie
faptică similară). Din această raţiune se prevede şi efectul in rem produs de cauzele justificative
(inclusiv de legitima apărare), anume răsfrângerea beneficiului acestora asupra participanţilor la
comiterea faptei incriminate săvârşite121.
111
Asupra unor subiecte care pot fi privite, de asemenea, cu titlu de probleme speciale în materia legitimei
apărări, facem trimitere la literatura de specialitate. Astfel, de pildă, referitor la chestiunea legitimei apărări
anticipate (admisibilitatea utilizării anticipate a unor mijloace de apărare - reţele electrificate, capcane etc.) şi a
limitelor acesteia, a se vedea: FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 357, 358; M.C. IVAN, GH. IVAN, op. cit., p. 114.
(2)
în plus, se mai poate adăuga şi următoarea argumentare: conform unei opinii, în reglementarea instituţiei
erorii de către actualul legiuitor penal (art. 30 CP), s-ar putea susţine clasificarea acesteia în două categorii, anume
eroarea asupra tipicităţii, respectiv eroarea asupra antijuridicitâţii. Aceasta din urmă ar reprezenta o cauză de
neimputabilitate incidenţă exact în acele situaţii în care o persoană ar comite o faptă prevăzută de legea penală având
convingerea (invincibilă) greşită că acţionează în prezenţa unei cauze justificative (ale cărei condiţii obiective de
existenţă nu ar fi întrunite în realitate, deşi, subiectiv, agentul a apreciat că ele există în cazul particular în care a
acţionat). Viziunea potenţează opinia conform căreia în analiza legitimei apărări (a existenţei unei cauze justificative,
în general) este irelevantă verificarea unor aspecte de natură subiectivă, acestea putând fi întrebuinţate, eventual, în
analiza cauzei de neimputabilitate a erorii asupra antijuridicitâţii. Altfel spus, s-ar putea susţine că, dacă în mod
obiectiv sunt întrunite condiţiile legitimei apărări, atunci, indiferent de reflectarea acestui aspect în reprezentarea
persoanei făptuitorului, cauza justificativă va opera, excluzând caracterul infracţional al faptei. în mod corespunzător,
dacă în mod obiectiv aceste cerinţe nu se verifică, atunci fapta nu va fi justificată, chiar dacă făptuitorul a avut
convingerea sinceră (subiectivă) - dar greşită - că exercită o apărare legitimă. în schimb, această reprezentare falsă a
realităţii (dacă este invincibilă, iar nu datorată culpei făptuitorului), în măsura în care este bazată pe buna sa credinţă,
va produce tot un efect de excludere a infracţiunii, însă nu cu titlu de cauză justificativă, ci cu titlu de cauză de
neimputabilitate [eroarea asupra antijuridicitâţii - art. 30 alin. (5) CP], profitând, în această calitate numai acelui
făptuitor (din mai mulţi potenţiali participanţi) care s-a aflat în respectiva eroare, iar nu (automat) tuturor
persoanelor implicate în comiterea faptei (efect in personam).
Pe de oltâ parte, există şi opinia potrivit căreia cauzele justificative (inclusiv legitima apărare)
nu sunt instituţii exclusiv obiective, reale, implicând şi unele aspecte de natură subiectivă (apte de
analiză din această perspectivă). Printre altele, această viziune se poate întemeia inclusiv pe
formularea legală întrebuinţată în reglementarea legitimei apărări, potrivit căreia fapta comisă în
apărare trebuie să fi fost săvârşită pentru a înlătura atacul. Se sugerează, astfel, necesitatea
existenţei unui anumit factor subiectiv aparţinând celui care exercită apărarea, anume
cunoaşterea, de către acesta, a existenţei atacului, precum şi dorinţa sa de a îl înlătura prin reacţia
adoptată (care este special orientată spre neutralizarea pericolului provenind din agresiune). în
măsura în careîn anaiiza iegitimei apărări nu s-ar sonda absolut deloc niciun aspect de natură
subiectivă, ea fiind apreciată o cauză pur obiectivă, s-ar putea ajunge la încălcarea acestei cerinţe
expres prevăzute de către legiuitor. Astfel, în acele cazuri concrete în care făptuitorul a acţionat
ignorând existenţa stării de legitimă apărare (de pildă, cazul în care a acţionat din culpă), este
evident că el nu a comis fapta prevăzută de legea penală pentru a înlătura atacul (poate nici nu
conştientiza existenţa unui asemenea atac), prin urmare, legitima apărare nu ar trebui să opereze
(nu ar trebui să îi profite)111. Or, o analiză pur obiectivă a legitimei apărări nu ar fi aptă să releve
îndeplinirea (sau neîndeplinirea) acestei condiţii de natură subiectivă prevăzute expres de către
legiuitor în cadrul art. 19 CP, ceea ce ar susţine viziunea potrivit căreia această cauză justificativă
este, în realitate, o instituţie cu natură mixtă (în principal obiectivă, dar care implică şi verificarea
unor aspecte de tip subiectiv)121.
Trebuie arătat că, dincolo de conformitatea sa cu norma de reglementare a legitimei apărări,
o asemenea viziune interpretativă ar putea ridica probleme în raport de prevederea cuprinsă în
art. 18 alin. (2) CP, referitor la efectul in rem al cauzelor justificative. Astfel, dacă legitima apărare
nu ar trebui reţinută în beneficiul oricărei persoane care a acţionat în prezenţa sa obiectivă,
comiţând o faptă prevăzută de legea penală, ci numai în raport de acele persoane care au
cunoscut existenţa stării de legitimă apărare în contextul căreia s-a comis fapta şi care au săvârşit-
o pe aceasta (s-au asociat la comiterea ei) special pentru a înlătura atacul (ghidate de acest
element/factor afectiv: cu acest mobil/în acest scop)* 131,
111
Reamintim exemplele formulate în acest sens în cadrul tratării acelei condiţii de existenţă a legitimei apărări
reprezentate de necesitatea configurării drept apărare a faptei prevăzute de legea penală al cărei caracter
infracţional tinde a fi exclus. Practic, o asemenea viziune asupra legitimei apărări impune ca fapta incriminată
săvârşită să fi constituit o reacţie la agresiunea exercitată de un terţ, aşadar, să fie o activitate intenţionat comisă
pentru a exercita apărarea în faţa unui atac, iar nu doar o faptă tipică, sub aspect penal, a cărei săvârşire să fi
coincis, întâmplător, cu o agresiune a unui terţ (cu un atac). Dincolo de caracterul său rezonabil, soluţia implică însă şi
inconveniente (logice). Astfel, de exemplu, reiese că acela care a cunoscut şi urmărit să vatăme/ucidă o altă persoană
(pentru a exercita o apărare legitimă în faţa atacului provenit de la aceasta) ar urma să aibă beneficiul justificării
faptei comise, în timp ce acela care nu a cunoscut aceasta (sau a cunoscut, dar nu a acceptat), însă a comis din
greşeală fapta cu acelaşi efect, nu ar putea avea beneficiul cauzei justificative (deşi, obiectiv, activitatea sa a înlăturat
atacul). Prin urmare, se ajunge în punctul nefiresc (sub aspectul logicii formale) în care acela care săvârşeşte o faptă
mai gravă (omorul fiind apreciat ca o incriminare mai gravă decât uciderea din culpă, iar vătămarea corporală mai
gravă decât vătămarea din culpă) beneficiază de o situaţie mai favorabilă decât acela care comite o faptă mai puţin
gravă! Constituie (şi acesta) un aspect al reglementării legitimei apărări asupra căruia credem că se pot aduce
îmbunătăţiri, în urma unui proces de reflecţie doctrinară şi legislativă.
121
Cu privire la tipul atitudinii psihice (intenţie, culpă, praeterintenţie) care ar putea fi evidenţiată de către cel
care comite o faptă prevăzută de legea penală în raport de care se pune problema justificării pe temeiul legitimei
apărări, a se vedea (de pildă) G. ANTONIU, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 204.
131
în doctrină se relevă inclusiv ipoteze ale unor persoane care s-ar putea doar folosi, formal, de contextul
obiectiv al unei legitime apărări, pentru a comite anumite fapte incriminate. Spre exemplu, X, vechi duşman al lui Y, îl
observă pe acesta cum este pe punctul de a îl omorî pe Z; deşi X nu are nicio dorinţă/înclinaţie de a îl ajuta pe Z, el
decide totuşi să îl ucidă pe Y, din pură răzbunare (sau gelozie ori orice alt motiv străin de dorinţa de a îl proteja astfel
pe Z). Dacă realizează aceasta, în realitate, omorul nu s-a săvârşit pentru a îndepărta atacul ( a-l apăra pe Z), dar,
formal, acţiunea lui X a salvat viaţa lui Z. Potrivit opiniei conform căreia legitima apărare este
atunci se poate formula întrebarea: de ce s-ar reflecta această instituţie (beneficiul/efectul său),
în mod automat, asupra tuturor participanţilor (inclusiv a celor care, poate, nu au avut această
reprezentare/această motivaţie subiectivă)? Apreciem că acesta constituie un punct vulnerabil al
actualei reglementări, asupra căruia doctrina/legiuitorul ar trebui să continue a reflecta.
în plus, menţinând raportarea dintre efectul in rem al cauzelor justificative şi un potenţial
răspuns pozitiv la problema necesităţii de verificare a unei condiţii de tip subiectiv pentru
funcţionarea legitimei apărări, se prefigurează o problemă şi anume: în raport de care persoană
implicată în comiterea faptei incriminate (al cărei caracter penal tinde a fi exclus ca efect al
legitimei apărări) trebuie a se verifica întrunirea cerinţei subiective a legitimei apărări? Este
această persoană exclusiv autorul faptei prevăzute de legea penală (cel care o comite nemijlocit
pe aceasta) sau poate fi oricare dintre persoanele care ,
ocazional, la săvârşirea respectivei fapte? Aparent (formal) - şi totodată logic-, răspunsul corect
este cel corespunzător primei variante: art. 19 alin. (2) CP se referă la persoana care este în
legitimă apărare ca fiind persoana care săvârşeşte fa pta[1]; art. 18 alin. (2) CP dispune extinderea
efectului cauzelor justificative şi asupra participanţilor (iar nu şi asupra autorului sau
participanţilor)l2].Cu toate acestea, suntem de părere că o implementare inflexibilă a unei
asemenea viziuni ar putea conduce la situaţii inechitabile în practică 131. Sub acest aspect, s-ar
impune, uneori, ca de efectul legitimei apărări, verificată în persoana unui participant, să poată
profita şi restul participanţilor, precum şi însuşi autorul (chiar dacă cerinţele legitimei apărări nu s-
au verificat expres/nu se verifică expres şi în raport de aceste persoane)141. De observat şi că o
asemenea soluţie este coerentă şi cu opinia potrivit căreia legitima apărare, fiind o cauză
justificativă, este o instituţie obiectivă, reală.
b) Admiterea unor condiţionări de natură subiectivă în cadrul de analiză privind instituţia
legitimei apărări se poate extinde însă dincolo de împrejurarea (de bază a) cunoaşterii sau
o instituţie (pur) obiectivă, situaţia este irelevantă: X beneficiază de justificarea faptei; în schimb, potrivit opiniei care
apreciază că, în caz de legitimă apărare, trebuie stabilită şi poziţia subiectivă a făptuitorului, într-un anumit sens, s-ar
putea discuta dacă este sau nu cazul să i se înlăture lui X caracterul penal al omorului comis astfel.
[1] Or, potrivit actualei viziuni legale asupra participaţiei penale, persoana care săvârşeşte fapta este autorul (cel
care o comite nemijlocit), restul participanţilor fiind doar persoane care susţin/contribuie, în secundar, la săvârşirea
acelei faptei (a se vedea prevederile art. 46-48 CP: autorul săvârşeşte fapta; instigatorul determina la săvârşirea
faptei; complicele înlesneşte sau ajuta la săvârşirea faptei).
[2] Din concepţia actuală, de ansamblu, potrivit căreia reglementează legiuitorul participaţia penală (pluralitatea
ocazională de făptuitori), reiese că poziţia autorului este distinctă de cea a participanţilor, respectiv că autorul nu mai
este conceput ca integrat în rândul participanţilor (nu mai este desemnat prin raportare la participanţi). De altfel,
încă din denumirea marginală a Capitolului VI din Titlul II al Părţii generale a Codului penal - şi anume „Autorul şi
participanţii" - se poate desprinde această concluzie.
[3] Luăm ca reper următorul exemplu: o persoană aflată pe un şantier este atacată de un inamic al cărui atac îi
pune în primejdie viaţa; neavând posibilitatea de a se apăra, ea transmite prin staţia de emisie-recepţie pe care o are
la îndemână, dând ordin unui alt muncitor să efectueze de urgenţă o anumită operaţiune care l-ar putea salva: de
pildă, ordonă operatorului unei macarale să elibereze imediat încărcătura pe care o transporta, căci observase că
aceasta se afla exact deasupra locului unde se găseşte atacatorul său; în urma acţiunii directe a operatorului
macaralei, atacatorul este ucis. într-o asemenea situaţie, operatorul macaralei este autorul (el a comis nemijlocit
fapta care a condus la decesul victimei), iar în privinţa sa nu s-ar putea verifica cerinţa subiectivă a legitimei apărări (el
nu a cunoscut existenţa atacului şi nu a avut reprezentarea că fapta pe care o săvârşeşte constituie o apărare - a
altuia -în faţa unui atac). Cel care era atacat şi care a dat ordin operatorului macaralei să acţioneze în acel fel este un
participant, şi anume un instigator (a determinat pe altul să comită o faptă incriminată); totuşi, în persoana sa se pot
constata întrunite toate condiţiile legitimei apărări. Echitatea ne impune să apreciem că, într-o atare ipoteză, ar
trebui ca fapta comisă să fie justificată în raport de toate persoanele implicate în comiterea ei, ca efect al justificării
sale în sarcina uneia dintre acestea, indiferent de poziţia de pe care au conlucrat ele la săvârşirea acestei fapte!
[4] A se vedea şi M.C. IVAN, GH. IVAN, op. cit., p. 67.
necunoaşterii, de către făptuitor, a existenţei atacului şi a direcţionării faptei incriminate comise

drept o apărare în faţa acestui atac. După cum anticipam în legătură cu prezentarea caracterului
proporţional al apărării faţă de atac, verificarea acestei condiţii esenţiale a legitimei apărări nu
constituie rezultatul aplicării unei ecuaţii matematice strict obiective, ci este rezultatul unei
aprecieri rezonabile în cadrul căreia trebuie să se ţină cont, printre altele, de situaţia concretă şi
reprezentarea subiectivă a celui care acţionează (reacţionează), astfel cum se poate aprecia că
exista ea la data comiterii faptei. Aceasta, cu atât mai mult cu cât (după cum s-a precizat deja), în
ipoteza legitimei apărări, nu se impune ca fapta comisă să fi reprezentat singura cale de înlăturare
a atacului.
Astfel, este posibil ca, ulterior desfăşurării evenimentelor, realizându-se o analiză obiectivă,
bazată pe toate informaţiile relevate organului judiciar de la comiterea faptei până la momentul
efectuării aprecierii sale asupra acestora (indiferent dacă respectivele date se aflau sau nu în
reprezentarea făptuitorului la data când a acţionat acesta) - analiza expost-, să se observe că
maniera de reacţie adoptată de o anumită persoană în faţa unui atac la care a reacţionat a fost
disproporţionată. Pe de altă parte, efectuarea analizei prin prisma elementelor
(cunoştinţelor/datelor/informaţiilor) pe care le avea la dispoziţie (în reprezentare) acea persoană
la data comiterii faptei-analiză putea să releve,
dimpotrivă, o reacţie proporţională în considerarea contextului particular respectiv111.
Ţinând cont, aşadar, de faptul că anumite reacţii pot apărea ca fiind proporţionate sau
disproporţionate faţă de stimulii lor, nu doar în considerarea izolată a raportului stimul-reacţie, ci
şi în considerarea cadrului/contextului în care stimulul a acţionat (precum şi a situaţiei particulare
a persoanei asupra căreia stimulul a acţionat)l2], determinând reacţia corespunzătoare,
considerăm că aceste aspecte, de natură subiectivă, trebuie avute în vedere, de asemenea, în
analizei legitimei apărări, dincolo de natura sa juridică (de cauză justificativă) şi de efectul in rem
căruia îi dă naştere.
§3. Starea de necesitate
3.1. Preliminarii
A doua cauză justificativă generală reglementată de actuala noastră lege penală este starea
de necesitate. Potrivit art. 20 alin. (1) CP, se stabileşte expres că „Este justificată
[1]
De pildă, este posibil ca o persoană, atacată de o alta într-un context în care îi este primejduită viaţa, să
cunoască faptul că agresorul este înarmat cu o armă de foc (o puşcă), fără a cunoaşte că aceasta este descărcată (nu
mai are muniţie), iar atacatorul intenţionează să o folosească doar ca armă albă (pentru a lovi cu ea). în acest context,
dacă cel atacat optează să îşi împuşte agresorul, iar nu să lupte corp la corp cu acesta, pe baza analizei ex post,
apărarea sa poate fi apreciată drept disproporţionată, în timp ce, conform unei analize ex ante, ea ar apărea ca
proporţională cu atacul.
[2]
Cu titlu de exemplu, considerăm că se poate aprecia, de principiu, că este disproporţionată o apărare care
suprimă viaţa agresorului, în condiţiile în care, urmare a atacului acestuia, victimei i s-ar fi cauzat doar o fractură a
unui membru sau o rană relativ uşoară, într-o regiune non-vitală. în schimb, dacă situăm aceeaşi relaţie dintre stimul
(atacul în cauză) şi reacţie (apărarea menţionată) într-un context obiectiv şi subiectiv aparte, actul apărării ar putea să
fie apreciat ca proporţional. De pildă, dacă victima se găseşte într-o zonă izolată şi extrem de ostilă (vârful unui
munte, în afara circuitului turistic, iarna), fiind şi lipsită de posibilitatea de a comunica la distanţă (neputându-se
aştepta, prin urmare, la ajutor/intervenţie/salvare din exterior), suferind în plus de hemofilie (o boală care implică
predispoziţia spre hemoragie şi o durată mult prelungită de coagulare a sângelui), devine clar că o fractură sau o rană,
chiar aparent superficială, ar putea conduce, în realitate, la decesul acesteia, în condiţiile particulare date. Prin
urmare, un atac care vizează producerea nemijlocită a unei asemenea vătămări reprezintă, în fapt, în condiţiile
respective, un atac îndreptat contra vieţii, astfel încât uciderea agresorului nu mai apare, în mod automat, ca fiind
disproporţionată prin comparaţie cu atacul exercitat de către acesta în respectivul context.
fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de necesitate". Prin urmare, în cazul în care
fapta incriminată (tipică) este comisă în prezenţa condiţiilor de existenţă privind starea de
necesitate, ea nu va constitui infracţiune, rămânând doar la stadiul de faptă prevăzută de legea
penală [soluţia reiese din coroborarea art. 20 alin. (1) CP cu dispoziţia din art. 18 alin. (1) CP: „Nu
constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele
justificative prevăzute de lege"].
Legiuitorul stipulează expres (şi limitativ) care sunt condiţiile de existenţă a stării de
necesitate, definind-o pe aceasta, sintetic, în cuprinsul art. 20 alin. (2) CP: „Este în stare de
necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea
fi înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun
important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit
mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat". Este
reglementată, astfel, instituţia stării de necesitate ( /
perfecte/propriu-zise)[1], cu natura juridică de cauză generală de excludere a infracţiunii - cauză
justificativă, recunoscându-se fundamentarea* 121 acesteia pe „ideea absenţei unui prejudiciu
semnificativ adus ordinii sociale", întrucât fapta comisă „nu tulbură ordinea de drept, deoarece nu
există niciun prejudiciu pentru societate, comportarea (...) fiind conformă intereselor ordinii de
drept".
O interpretare didactică a reglementării legale a stării de necesitate relevă două planuri
(laturi) pe care este structurată instituţia, sub aspect juridic; condiţiile de existenţă a acesteia se
distribuie, corespunzător, în cerinţe referitoare la pericol, respectiv cerinţe care privesc actul de
salvare (de la pericol). Vom urma, la rândul nostru, acest tipar de analiză al schemei doctrinare
clasice de prezentare a stării de necesitate, recunoscând (şi în acest caz) calităţile sale reale de
sistematizare a condiţiilor necesare pentru reţinerea incidenţei acestei cauze justificative. Este de
precizat, totuşi, că unele condiţii prezintă o dublă potenţialitate de analiză, atât din perspectiva
cerinţelor pericolului, cât şi a cerinţelor salvării131 (astfel stau lucrurile, de pildă, referitor la
caracterul imediat al pericolului, care implică, în mod corelativ, un caracter necesar al salvării; sau
caracterul inevitabil al pericolului, corespunzător caracteristicii actului de salvare de a reprezenta
unica modalitate de înlăturare a pericolului).
într-o enumerare sintetică, în cazul stării de necesitate, latura reprezentată de starea de
pericol trebuie să întrunească următoarele : să existe un pericol; pericolul să
fie imediat; pericolul să fie îndreptat împotriva anumitor valori sociale (strict şi limitativ prevăzute
de lege); (pericolul să fie inevitabil). Asemănător tratării din materia legitimei apărări, putem
considera că, în lumina acestor însuşiri legale pe care trebuie să le întrunească pericolul, pentru a
se putea reţine starea de necesitate, acesta apare ca fiind caracterizat
111
în doctrină se poate utiliza conceptul de stare de necesitate improprie/imperfectă pentru a se face referire
la două forme de exces (intensiv) de stare de necesitate (ipoteze în care sunt întrunite toate condiţiile de existenţă a
stării de necesitate proprii/perfecte, cu excepţia uneia singure: proporţia dintre starea de pericol şi actul salvării),
reglementate de către legiuitorul actual sub o altă natură juridică, anume excesul neimputabil de stare de
necesitate [cauză de excludere a infracţiunii - cauză de neimputabilitate, conform art. 26 alin. (2) CP] şi excesul
scuzabil de stare de necesitate [circumstanţă atenuantă generală legală, reglementată - sub denumirea expresă de
depăşirea limitelor stării de necesitate - la art. 75 alin. (1) lit. c) CP].
121
FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 375; G. ANTONIU, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 212,
213 (se invocă un vechi principiu juridic, exprimat sub forma adagiului latin necessitas non n doctrină
s-a arătat şi că-în cazul stării de necesitate-, „deşi există tipicitatea faptei concrete, aceasta nu contravine ordinii
juridice generale, legiuitorul dând preferinţă valorii salvate prin acţiunea făptuitorului, în detrimentul celor lezate prin
acţiunea acestuia"-V. PASCA, op. cit. (2014), p. 208.
131
Precizarea corelativă din materia legitimei apărări îşi menţine valabilitatea (locul de tratare a unor aspecte
privind condiţiile de existenţă cerute laturilor cauzei justificative poate fi situat, în aceste cazuri, fie corelativ laturii
stării de pericol, fie referitor la actul de salvare).
(într-un anume fel). O parte a doctrinei menţionează şi cerinţa ca starea de pericol să nu fi fost
creată, în mod intenţionat, de către făptuitor111.
în ceea ce priveşte condiţiile impuse cu privire la latura actului de salvare de la pericol, pentru
a se reţine incidenţa instituţiei stării de necesitate, acestea sunt (sintetic): să existe un act de
salvare;salvarea să se manifeste prin comiterea unei prevăzute de legea p e n a l ă ; salvarea
(fapta incriminată comisă în salvare) să fie necesară pentru înlăturarea pericolului (şi aptă să
înlăture pericolul); salvarea (fapta incriminată comisă în salvare) să fie singura modalitate de
înlăturare a pericolului; salvarea (fapta incriminată comisă în salvare) să nu fi produs urmări vădit
mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.
Majoritatea doctrinei menţionează şi cerinţa (suplimentară celor expres prevăzute în lege) ca
actul salvării să nu fi fost realizat de către o persoană care să aibă obligaţia specială de a înfrunta
pericolul sau pentru salvarea unei asemenea persoane.
3.2. Condiţii de existenţă

I) Dezvoltând analiza condiţiilor de existenţă legal impuse stării de necesitate din perspectiva
laturii pericolului, reţinem, aşadar, că acestea sunt următoarele:
- să existe o stare de pericol;
- pericolul să fie imediat;
- pericolul să fie îndreptat împotriva anumitor valori sociale (strict şi limitativ prevăzute de
lege);
- (pericolul să fie inevitabil).
a) Să existe o stare de pericol.

Termenul pericol este întrebuinţat de către legiuitorul penal (în contextul instituţiei stării de
necesitate) fără a i se fi conferit expres o accepţiune aparte, o semnificaţie specifică (particulară),
proprie dreptului penal, derogatorie de la limbajul curent, de la înţelesul pe care îl are cuvântul în
vorbirea obişnuită. Prin urmare, reiese că noţiunea trebuie înţeleasă/ interpretată cu aceeaşi
semnificaţie conceptuală pe care o comportă în afara limbajului de specialitate.
Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, prin noţiunea de pericol se înţelege:
„situaţie, întâmplare care pune sau poate pune în primejdie existenţa, integritatea cuiva sau a
ceva; primejdie, ameninţare"l2].
Din cele astfel expuse reies unele aspectele evidente, care se impun în mod firesc, fără a mai
necesita dezvoltări suplimentare (anume că pericolul reprezintă o împrejurare primejdioasă, care
se îndreaptă împotriva cuiva/a unei persoane, periclitându-i acesteia anumite atribute legate de
individualitatea sa - de exemplu: viaţa, integritatea corporală, sănătatea - ori unele drepturi
recunoscute şi protejate de lege - cum ar fi bunuri patrimoniale importante). De asemenea, reiese
(mai ales) împrejurarea că, de principiu, prin referirea la un pericol ar trebui să fie avute în vedere
atât acele periclitări care decurg dintr-o sursă non-umană oarecare (independentă de controlul
exercitat asupra sa de către o persoană), cât şi primejdia * 121
111
Această situaţie ar intra, de principiu, sub imperiul cazurilor de actio libera in causa. în acest sens: FL.
STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 380 ş.u.; G. ANTONIU, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.) ş.a., op. cit., voi. I, p. 214; M.C.
IVAN, GH. IVAN, op. cit., p. 124; M. UDROIU, Drept penai, op. cit., p. 106.
121
Dicţionarul explicative al limbii române, op. cit., p. 778.
provenind de la o (altă) fiinţă umană, dar care nu poate fi apreciată a reprezenta un atac (ipoteză
acoperită de reglementarea legitimei apărări).
Astfel, starea de necesitate reprezintă o cauză justificativă în raport de care există acord cu
privire la împrejurarea că sursele/izvoarele sale pot fi reprezentate de manifestarea unor
fenomene ale naturii (cutremur, inundaţie, alunecare de teren etc.) ori de acţiunea unor animale
(în principiu, necoordonate de o fiinţă umană, pentru a nu se reţine legitima apărare) sau în
derularea unor procese mecanizate (defecţiunea unui utilaj, de pildă)111. în ceea ce priveşte
posibila geneză umană a stării de pericol, ea poate fi internă (un proces maladiv sau fiziologic, de
exemplu)121 sau externă (precum comportarea primejdioasă a unei persoane), cu resublinierea
faptului că, în măsura în care aceasta poate fi calificată drept atac (formă specifică de pericol),
devine incidenţă (de principiu) legitima apărare (dacă fapta incriminată comisă în salvare se
îndreaptă chiar asupra sa - a agresorului). Drept urmare, vor putea fi considerate stări de pericol
apte să genereze condiţiile stării de necesitate acele acte umane primejdioase comise din culpă
sau fără vinovăţiecare excedează justificării pe temeiul legitimei apărări, precum şi (în opinia
noastră) unele acte (intenţionate) de auto-agresiune (în principiu, ale unei terţe persoane)™. Tot
de beneficiul stării de necesitate urmează a se profita însă şi atunci când s-a comis o faptă
prevăzută de legea penală pentru salvarea din faţa unui pericol manifestat printr-o acţiune
agresivă intenţionată a unei alte persoane (atac), în măsura în care respectivul act de salvare nu s-
a îndreptat direct asupra agresorului, ci a lezat (de principiu) o valoare socială care nu aparţine
acestuia151. Desigur, după cum se 1 2 3 4
[1]
Spre exemplu: o persoană care este fugărită prin pădure de un urs flămând pătrunde cu forţa într-o cabană
străină, pentru a-şi salva viaţa (violare de domiciliu, distrugere); o persoană care este în pericol de a fi strivită de o
creangă/formaţiune stâncoasă pusă în mişcare de un fenomen natural (vânt puternic, cutremur, alunecare de teren
etc.) se aruncă în lături, pentru a se proteja, într-o manieră în care este clar că va antrena lovirea unei alte persoane,
aflată alături (ceea ce se şi întâmplă, terţului fiindu-i cauzată o suferinţă fizică - lovire); o persoană care riscă să fie
accidentată ca urmare a scăpării de sub control/defecţiunii unui utilaj mecanic care nu îi aparţine îl
deteriorează/distruge pe acesta (distrugere). A se vedea şi G. ANTONIU, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I,
p. 212; C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 185,186; V. PASCA, op. cit. (2014), p. 209; FL. STRETEANU, D. NIŢU, op.
cit., p. 376.
[2]
De pildă, dacă victima unui atac de cord este adusă la spital în stare critică, trebuind să i se aplice de urgenţă
şocuri electrice în încercarea de a i se salva viaţa, astfel încât nu mai există timpul necesar pentru a îi fi îndepărtate
într-o manieră non-distructivă hainele pe care le poartă, motiv pentru care acestea sunt tăiate în viteză de către
personalul medical, nu se va putea reţine comiterea unei distrugeri, deşi fapta este tipică în raport de prevederile art.
253 CP.
[3]
Spre exemplu, urmează a se avea în vedere starea de necesitate, iar nu legitima apărare, pentru excluderea
caracterului penal al unei fapte de lovire a unei persoane, prin care s-a înlăturat pericolul de suprimare a vieţii unei
persoane/de rănire a unei persoane (inclusiv a propriei persoane), pe care îl crease în mod involuntar cel vătămat (ne
imaginăm situaţia unui copil care, profitând de o clipă de neatenţie a părintelui său - vânător-, pune mâna pe o armă
de foc, jucându-se cu aceasta, riscând să declanşeze un foc de armă; dacă i se smuceşte brusc arma din mână sau se
împinge puternic ţeava acesteia într-o direcţie neutră, într-o modalitate care provoacă o suferinţă fizică copilului care
o mânuia, fapta tipică - o lovire - va fi acoperită de starea de necesitate). Aceasta, deoarece o conduita imprudenta
ori desfăşurata fard vinovăţie nu poate fi apreciată, propriu-zis, drept atac, ci doar ca stare de pericol. Desigur, o
problemă controversată în acest domeniu o reprezintă reflectarea sau lipsa de reflectare a acestui aspect (atitudinea
psihică a persoanei de la care provine pericolul) în reprezentarea persoanei care reacţionează în salvare, prin
comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.
[4]
De exemplu, acela care lipseşte de libertate o persoană (o imobilizează) sau o loveşte pe aceasta, pentru a o
împiedica să îşi suprime viaţa ori să îşi amputeze un membru, urmează a beneficia (în opinia noastră) de cauza
justificativă a stării de necesitate, iar nu de legitima apărare (dacă sunt întrunite toate condiţiile instituţiei indicate),
deoarece actul auto-agresiv nu tinde a întruni condiţiile calificării sale drept atac, ci pe acelea specifice conceptului de
stare de pericol (acela care se pune singur în primejdie nu se ataca, ci se primejduieşte). în acelaşi sens, a se vedea
M.C. IVAN, GH. IVAN, op. cit., p. 124. în sens contrar, FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 380 ş.u.
151
Astfel, dacă (de pildă) persoană (A) este urmărită de o alta (B), care îi pune în primejdie viaţa (o urmăreşte cu
un topor pe care intenţionează să îl folosească pentru a o ucide), motiv pentru care A se salvează pătrunzând forţat
într-un imobil al unui terţ (C), în care se baricadează până la sosirea autorităţilor, va fi aptă de reţinere
evidenţiază pe drept cuvânt în literatura de specialitate, geneza pericolului poate fi (uneori)

identificată chiar în comportarea anterioară a făptuitorului (care exercită salvarea)111.
După caz, starea de pericol se poate manifesta, în concret, într-o formă comisivă (adusă la
îndeplinire în mod activ, printr-o acţiune)121 - regula - sau (mai rar) omisivă (adusă la îndeplinire în
mod pasiv, printr-o inacţiune)131.
b) Pericolul să fie imediat.
Condiţia pericolului imediat, în cadrul de referinţă al instituţiei stării de necesitate, vizează o
dimensiune predominant temporală (se referă la raportul dintre starea de pericol şi desfăşurarea
sa, respectiv urmarea acesteia, sub aspect cronologic, al timpului). Precum în cazul similar al
legitimei apărări, condiţia caracterului al pericolului se subclasifică
în două tipologii. Astfel, pericolul se apreciază a fi imediat fie atunci când este iminent, fie atunci
când este actualw.
Un pericol este iminent atunci când, deşi nu a debutat încă, este totuşi pe punctul de a se
declanşa, apariţia sa constituind o certitudine, în condiţiile în care, pe caz concret, intervalul de
timp efectiv de până la momentul conturării sale propriu-zise este nesemnificativ. Practic,
iminenţa pericolului constituie o însuşire a acestuia care îl situează, fără dubiu, în anticamera
actualităţii, a manifestării prezente efective151. * 1 2 3 * 5
starea de necesitate pentru excluderea caracterului penal al faptei de violare de domiciliu (eventual, şi a celei de
distrugere). în mod excepţional, valoarea socială lezată ar putea fi chiar a agresorului (de pildă, cel urmărit de
atacator se încuie chiar în casa acestuia, până primeşte ajutor), dacă înlăturarea sa nu întruneşte propriu-zis condiţiile
calificării drept apârare în faţa unui atac, ci mai degrabă pe acelea de a reprezenta o salvare (chiar dacă pericolul
verifică aspectele necesare calificării sale drept atac).
[1] C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 186; L.V. LEFTERACHE, op. cit., p. 204; G. ANTONIU, în G. ANTONIU,
T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 212. în acest caz însă, apar nuanţe în măsura în care această conduită anterioară
a făptuitorului a fost intenţionată (existând ipoteze apte de excludere a incidenţei stării de necesitate -
corespunzătoare cazurilor de actio libera in causa...). Totuşi, apreciem că, dacă starea de pericol în care a ajuns
singurul făptuitor ce trebuie ulterior să se salveze a fost urmarea unei activităţi intenţionate a acestuia, dar nu comisă
special pentru a invoca ulterior starea de necesitate, beneficiul ei nu ar trebui, de principiu, refuzat în mod automat
(de pildă, cel care, dorind să se sinucidă prin aruncarea de la înălţime, urcă pe terasa unei clădiri - activitate
intenţionată -, însă, ulterior, se răzgândeşte, dar constată că nu mai poate coborî, pentru că mecanismul de încuiere a
uşii/ferestrei pe care a realizat accesul în locul respectiv s-a defectat, motiv pentru care sparge un geam/forţează uşa,
nu ar trebui să răspundă penal pentru o distrugere, ci - eventual - să fie obligat să despăgubească, civil, persoana al
cărei patrimoniu a fost astfel prejudiciat). A se vedea şi M.C. IVAN, GH. IVAN, op. cit., p. 124. în sens contrar, I. NEDELCU,
în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit., p. 80. A se vedea şi FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 380, 381.
[2]
Spre exemplu, presupunem că un copil lăsat nesupravegheat (din neatenţie) în timpul unei vizite la o grădină
zoologică depăşeşte bariera de siguranţă către cuşca leilor şi continuă să se îndrepte înspre gratiile acesteia, fără a
reacţiona la strigătele de alarmare ale persoanelor din jur. Dacă, în aceste condiţii, o persoană se întinde peste
balustradă şi îl prinde de haine/de mână, trăgându-l brusc şi cu putere înapoi, cu câteva clipe înainte ca felinele să
ajungă la gratii (periclitându-i viaţa), starea de necesitate va înlătura caracterul infracţional al actului de lovire/
vătămare astfel implicat în acţiune de salvare.
[3]
Dacă este să plecăm de la aceeaşi premisă ca în exemplul anterior (pentru facilitarea urmăririi expunerii),
putem avea în vedere situaţia în care copilul respectiv a leşinat, motiv pentru care, căzând, a ajuns între balustrada de
protecţie şi cuşca leilor (de unde este târât, cu putere, pentru a nu ajunge mai întâi animalele la el).
141
Doctrina subliniază împrejurarea că pericolul imediat trebuie să fie unul real, efectiv. A se vedea (de
pildă) M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 106.
[5]
Astfel, de exemplu, se poate aprecia drept iminent (şi - prin urmare - imediat, aşadar, apt, sub acest aspect, să
genereze o stare de necesitate) pericolul în care se găseşte un excursionist aflat într-o zonă muntoasă izolată şi
descoperită (lipsită de vegetaţie sau de formaţiuni naturale în care să se poată adăposti), atunci când constată că
cerul s-a acoperit cu nori negri de furtună, care manifestă primejdia certă de declanşare a unei vijelii cu descărcări
electrice. Considerăm că, dacă persoana în cauză observă un refugiu (o cabană) care este încuiat, motiv pentru care
pătrunde în acesta prin efracţia încuietorilor, salvându-şi viaţa (pentru a nu fi fulgerat), se poate invoca starea de
necesitate.
Cu atât mai mult starea de pericol este imediată atunci când este actuală. Pericolul actual
este cel deja apărut, aflat în manifestare activă, în curs de în mod real (indiferent
dacă implică o exercitare neîntreruptă sau cunoaşte pauze fireşti, naturale)121 - atât timp cât nu
111
este consumat/depăşit.
în mod similar cu situaţia atacului imediat în cazul legitimei apărări, caracterul unei stări de
pericol de a fi imediată se poate determina şi prin comparaţie cu situaţiile în care, din contră,
aceasta nu este (sau nu mai este) imediată. Astfel, un pericol situat într-un stadiu anterior
iminenţei - denumit pericol eventual/potenţial - nu este (încă) imediat şi nu poate justifica (încă)
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru a îl înlătura 131. De asemenea, o stare de
pericol care a depăşit stadiul denumită pericol consumat-
nu mai poate fi considerată drept imediată (se exclude, de asemenea, reţinerea stării de
necesitate în cazul unei reacţii constând în comiterea unei fapte incriminate în raport de o stare
de pericol care este deja consumată/depăşită)141. Se poate aprecia că aceste ultime ipostaze ale
stării de pericol, care nu (mai) întruneşte caracteristica de a fi imediată (anume: pericolul
eventual/potenţial şi pericolul consumat), reprezint (anterioară, respectiv
ulterioară) ale unui exces extensiv de stare de necesitate .ls]
111
De pildă, reacţionează în condiţiile unui pericol actual neîntrerupt cel care îmbrânceşte alte persoane
(cauzându-le suferinţe fizice) pentru a reuşi să iasă dintr-o incintă incendiată, în condiţiile rapidei avansări
necontrolate a focului către zona în care se găseşte.
[2]
Spre exemplu, persoana care ameninţă un terţ pentru ca acesta să îl ia cu el într-un mijloc de transport
supraaglomerat, pentru a se îndepărta în viteză (şi pune la adăpost) de un loc în care, datorită unei erupţii vulcanice
produse în apropiere, se produc căderi de material piroclastic (dacă nu există o alternativă viabilă prin care să îşi
protejeze viaţa/integritatea corporală).
[3]
De exemplu, dacă excursionistul aflat pe munte într-o zonă izolată şi descoperită, fără posibilitate de a se
adăposti în faţa intemperiilor, este anunţat că a doua zi urmează a se manifesta o puternică furtună, cu descărcări
electrice, trebuie să se îndepărteze de locul cu pricina, neavând justificare fapta sa de a forţa pătrunderea în refugiul
(cabana) încuiat care constituie singurul adăpost din regiune.
[4]
De pildă, o persoană aflată la vânătoare într-o perioadă de prohibiţie cu privire la vânarea urşilor, care este
fugărită de un urs, motiv pentru care se urcă într-un copac, de unde observă cum animalul se îndepărtează (în mod
evident) de locul respectiv, fără a mai reprezenta un pericol real, nu poate invoca starea de necesitate pentru a
exclude caracterul infracţional al faptei de braconaj, în cazul în cazul în care împuşcă ursul (în aceste condiţii).
[5]
Plecând de la stadiul propriu/perfect/propriu-zis al stării de necesitate, se poate constata că uneori, deşi este
întrunită majoritatea condiţiilor sale de existenţă, reţinerea acestei cauze justificative nu este posibilă, deoarece
lipseşte, totuşi, întrunirea unei anumite condiţii legale. în acest caz, se poate aprecia că starea de necesitate este
excesiva (desfăşurată în afara cadrului impus de lege pentru a justifica fapta), aşadar, că există o depăşire a limitelor
sale. în funcţie de tipul condiţiei de incidenţă a stării de necesitate care nu este întrunită pe caz concret (aşadar, de
natura limitei depăşite), excesul de stare de necesitate poate fi extensiv sau intensiv. Este extensiv excesul de
stare de necesitate care constă în nerespectarea cadrului temporal (a timpului/momentului reacţiei de salvare, în
raport de starea de pericol), şi anume „starea de necesitate" preventivă (desfăşurată înainte de a deveni iminent
pericolul), respectiv „starea de necesitate" tardivă (desfăşurată după ce pericolul s-a consumat/a trecut). Cu alte
cuvinte, excesul extensiv de stare de necesitate corespunde situaţiilor în care, fiind întrunite toate celelalte condiţii
ale acestei stări, pericolul nu este încă/nu mai este imediat. După cum se va determina în continuare, excesul de
stare de necesitate (depăşirea limitelor stării de necesitate) este intensiv(ă) atunci când, fiind întrunite toate
celelalte condiţii necesare pentru reţinerea acestei cauze justificative, lipseşte totuşi cerinţa proporţiei dintre starea
de pericol şi actul salvării (salvarea produce consecinţe vădit mai grave decât cele care ar fi avut loc dacă pericolul nu
era înlăturat). Unele dintre formele excesului de stare de necesitate sunt valorificate de către legiuitor cu altă natură
juridică. Astfel, excesul intensiv bazat pe o lipsă a conştientizării disproporţiei vădite dintre consecinţele salvării şi cele
ale pericolului reprezintă o cauză de neimputabilitate [art. 26 alin. (2) CP - „excesul neimputabil" de stare de
necesitate]; excesul intensiv produs în prezenţa conştientizării acestei disproporţii vădite reprezintă circumstanţă
atenuantă generală legală [art. 75 alin. (1) lit. c) CP-„depăşirea limitelor stării de necesitate", denumit în doctrină
exces scuzabil de stare de necesitate]. Asupra excesului intensiv de stare de necesitate vom reveni pe parcursul
prezentei lucrări (la momentul prezentării condiţiei actului de salvare de a fi necesar, precum şi în cadrul analizei
cauzei de neimputabilitate reprezentate de excesul neimputabil de stare de necesitate).
în dinamica a numeroase cazuri concrete se impun verificări de detaliu sensibile, pentru a se

determina dacă starea de pericol (mai) era actuală (deci dacă pericolul era imediat) sau nu
(respectiv dacă era doar eventual/potenţial sau deja consumat, aşadar, depăşit/epuizat) la
momentul reacţiei în salvare. De rezultatul acestor verificări depinde, adeseori, reţinerea sau
excluderea reţinerii stării de necesitate, aşadar, justificarea sau nejustificarea faptei comise
(considerarea acesteia drept simplă faptă prevăzută de legea penală sau constituirea ca
infracţiune). Ca şi în cazul legitimei apărări (mutatis mutandis), se apreciază, de regulă, că
situaţiile de primejdie care presupun pauze fireşti, inerente, dacă rămân cuprinse, pe cazul
determinat, într-o stare de pericol unică/unitară, nu constituie ipoteze de natură a exclude
caracterul imediat al pericolului (nu îl situează pe acesta în zona consumării/epuizării). De
exemplu, ipotezele intervalelor de timp în care un animal violent se retrage doar pentru a reporni
agresiunea întreruptă numai temporar nu constituie situaţii de natură a exclude caracterul
imediat al pericolului (nu îl situează pe acesta în zona consumării/epuizării). în asemenea cazuri,
pericolul, rămânând subsumat succesiunii neîntrerupte: pericol iminent - pericol actual - pericol
iminent - pericol actual etc., reprezintă pe întreaga sa amplitudine o stare de pericol imediat, care
satisface, sub aspect temporal, cerinţele stării de necesitate.
c) Pericolul să vizeze anumite valori sociale expres şi limitativ enumerate de legiuitor.

Condiţia normativă expres prevăzută în privinţa laturii reprezentate de starea de pericol, în
materia stării de necesitate, este ca prin aceasta să fie periclitată (cel puţin) una dintre valorile
sociale (explicit şi limitativ) indicate de către legiuitor. Este de remarcat că sfera de acoperire este
mai restrânsă decât în cazul legitimei apărări (spre exemplu, starea de necesitate nu acoperă - de
principiu - ipoteza primejduirii libertăţii ori a inviolabilităţii sexuale). Valorile sociale primejduite în
acest caz sunt:
- viaţa. Textul legal face referire la un pericol care să vizeze „viaţa (...) sa" (a celui care comite,
în salvare, fapta prevăzută de legea penală) sau „a altei persoane" (persoana unui terţ). Prin
urmare, pentru a se reţine starea de necesitate, nu se impune ca cel care reacţionează, exercitând
actul de salvare, să fie neapărat una şi aceeaşi persoană căreia i se periclitează viaţa. Atât
persoana direct şi nemijlocit primejduită, cât şi o altă persoană pot reacţiona în salvare (salvarea
propriei persoane sau salvarea altei persoane). Pentru că legea nu distinge, reiese că, în cazul în
care un terţ reacţionează în salvarea persoanei a cărei viaţă este în primejdie, nu se impune ca
între aceste persoane să existe anumite legături (de rudenie, afective etc.); nu se solicită nici
măcar ca acestea să se cunoască, fiind indiferentă existenţa unei relaţii (respectiv tipul acesteia)
sau absenţa oricărei relaţii anterioare între salvator şi persoana salvată. De principiu, sunt
indiferente starea persoanei periclitate şi speranţa sa de viaţă în contextul dat (de exemplu, se
poate acţiona în stare de necesitate şi pentru a salva viaţa unui tânăr, precum şi a unei persoane
foarte în vârstă, cu privire la care nu există o aşteptare rezonabilă că va mai trăi mult, chiar dacă
ar fi salvată la acel moment particular)111;
-integritateacorporală sau sănătatea. De asemenea, textul legal face referire la un pericol
care să vizeze „integritatea corporală sau sănătatea sa" (a propriei persoane a celui care comite,
în salvare, fapta prevăzută de legea penală, justificată) sau „integritatea corporală sau sănătatea
altuia". Sunt vizate situaţiile care pot cauza o urmare corespunzătoare unei loviri sau unei
vătămări corporale, fie prin acţiune asupra fizicului persoanei (răniri, lezări ale integrităţii unor
membre etc.), fie asupra stării de sănătate a acesteia (îmbolnăvirea prin contactarea unei molime,
spre exemplu). De asemenea, nu contează starea de sănătate generală a persoanei în cauză, nici
perspectivele sale generale de supravieţuire ulterioară
111
A se vedea şi M.C. IVAN, GH. IVAN, op. cit., p. 125.
(de pildă, în caz de accidentare serioasă, se poate acţiona în stare de necesitate şi pentru a salva -
pe moment - integritatea corporală a unei persoane care suferă de o boală letală, cu evoluţie în
stadiu terminal)111;
- un bun important. în mod similar, această valoare socială poate fi proprie sau aparţinând
patrimoniului unei terţe persoane. Se remarcă faptul că legea circumstanţiază valoarea
patrimonială periclitată, în cazul stării de necesitate, ca reprezentând un bun important. Trebuie
observat însă că legiuitorul nu indică şi criteriul în considerarea căruia urmează a se efectua
aprecierea gradului de importanţă a bunului, teoretic putându-se identifica mai multe asemenea
etaloane de apreciere (importanţa unui bun poate fi, după caz: economică, istorică, arhivistică,
culturală, chiar personal-afectivă etc.). Prin urmare, se poate discuta în ce măsură oricare dintre
aceste standarde de apreciere poate fi avut în vedere (sau nu) la calificarea importanţei bunului a
cărui salvare s-a realizat prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, a cărei justificare se
urmăreşte prin invocarea incidenţei stării de necesitate121;
-interesulgeneral. Ca şi în cazul legitimei apărări, încurajând spiritul civic şi admiţând că pot
exista ameninţări colective la adresa unei comunităţi/grupări umane, care să nu poată fi eficient
combătute de autorităţile publice imediat de la data manifestării lor (unele putând avea efecte
ireversibile sau greu de remediat), legiuitorul penal a prevăzut admisibilitatea stării de necesitate
şi pentru excluderea caracterului infracţional al faptelor incriminate săvârşite pentru a proteja un
interes general (public, colectiv, comun). Se au în vedere, de principiu, acele valori sociale care ţin
de societate/colectivitate în genere, de drepturi şi interese ale unor comunităţi/grupări umane, în
măsura în care starea de pericol care planează asupra lor, înlăturată prin comiterea unei fapte
incriminate, întruneşte toate celelalte condiţii ale stării de necesitate131.
d) Pericolul să fie inevitabil.
Această condiţie de reţinere a stării de necesitate decurge, corelativ, din cerinţa impusă
actului de salvare de a reprezenta singura modalitate de înlăturare a pericolului. Este astfel
implicat, totodată, un caracter real, obiectiv, co al stării de pericol existente (o stare de pericol
prezumtiv nu poate fi apreciată drept pericol inevitabil). Condiţia (al cărei conţinut optăm să îl
expunem propriu-zisîn cadrul analizei cerinţelor ataşate actului de salvare de la pericol) implică şi
o dimensiune de apreciere subiectivă, punându-se problema capacităţii făptuitorului de a
identifica în momentul reacţiei sale (sub presiunea stimulilor efectivi exercitaţi asupra psihicului
său, a stării de surescitare, a imperativului de a acţiona) eventuale alternative viabile existente
pentru salvarea (pe căi mai puţin prejudiciabile a) valorii sociale primejduite. Acest aspect este de
natură a ridica şi în materia stării de necesitate (ca şi în cazul deja expus al legitimei apărări)
problema considerării acestei cauze justificative drept una exclusiv (pur) obiectivă sau, din contră,
mixtă (în principal obiectivă, dar implicând şi aprecieri de natură
subiectivă/personală/individuală).
Condiţia vizează, pe de altă parte, caracterul seriozităţii stării de pericol, căci o periclitare
conţinută de o ameninţare/primejduire aparentă/neserioasă nu poate fi apreciată drept
inevitabilă141. 1 2 3 4
[1]
Ibidem.
[2]
M.C. IVAN, GH. IVAN, op. cit, p. 126.
[3]
Spre exemplu, sunt vizate, astfel, situaţiile de deteriorare a unui bun de mai mică valoare/importanţă,
pentru a salva de la distrugere un bun mai valoros/important (aparţinând patrimoniului public-tablou, statuie,
edificiu public - sau reprezentat de un document - istoric, arhivistic ş.a. - deosebit).
[4]
De pildă, raportându-ne la ipoteza unui exemplu formulat anterior, dacă copilul care a depăşit bariera de
protecţie standard construită la grădina zoologică între spaţiul vizitatorilor şi cuştile animalelor, se află în dreptul
cuştii broaştelor ţestoase ori a veveriţelor, atunci actul de „salvare" prin prinderea şi tragerea sa bruscă înapoi,
II) Dezvoltând analiza condiţiilor de existenţă impuse stării de necesitate din perspectiva laturii
actului de salvare, reţinem că acestea sunt următoarele:
- să existe un act de salvare;
- salvarea să se manifeste prin comiterea unei prevăzute de legea penală;
-salvarea (fapta incriminată comisă în salvare) să pentru înlăturarea pericolului (şi aptă să
înlăture pericolul);
-salvarea (fapta incriminată comisă în salvare) să fie singura modalitate de înlăturare a
pericolului;
-salvarea (fapta incriminată comisă în salvare) să nu fi produs urmări vădit mai grave decât
cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat (salvarea - urmarea salvării
- să nu fie vădit disproporţionată în raport de pericol - de urmarea pericolului);
- [potrivit doctrinei majoritare: salvarea (fapta incriminată comisă în salvare) să nu fi fost
realizată de către o persoană care să aibă obligaţia specială de a înfrunta pericolul sau să nu fi fost
realizată de un terţ pentru salvarea unei asemenea persoane].
a) Să existe un act de salvare.
O condiţie implicită, sine qua non, pentru a se putea reţine starea de necesitate, este să fi
existat o reacţie umană manifestată/desfăşurată/coordonată în vederea salvării/protejării (vieţii,
integrităţi corporale sau sănătăţii proprii ori a altuia, unui bun important propriu sau al altuia ori
interesului general) faţă de pericolul/primejdia care le periclita pe acestea (în care se găseau).
Condiţia este atât de firească, încât adeseori nici nu mai este explicit (distinct) menţionată în
doctrină în analiza condiţiilor necesare pentru reţinerea stării de necesitate, dar ea se impune,
totuşi, cu o evidenţă logică ce ne determină să o punctăm în mod de sine stătător. Astfel, dacă
pericolul dispare ca efect al unei împrejurări complet străine de reacţia unei persoane salvatoare
(producând un prejudiciu oarecare unei terţe valori sociale decât cea iniţial primejduită), starea de
necesitate nu poate interveni, pentru că nu există deloc o manifestare umană în raport de care să
se ridice măcar problema excluderii caracterului infracţional sau o persoană care să urmeze a
beneficia de respectivul efect de
excludere a infracţiunii (persoană care, altfel, în caz contrar, ar fi riscat tragerea la răspundere
penală)111. Motivul soluţiei procesuale penale a clasării/achitării într-o asemenea ipoteză
(persoana periclitată/un terţ nu a făcut nimic pentru a se salva, primejdia eşuând singură, într-o
modalitate care a produs totuşi cuiva/altcuiva un prejudiciu) va fi acela că fapta nu există [art. 16
alin. (1) lit. a) CPP], iar nu acela că există o cauză justificativă [precum starea de necesitate - art.
16 alin. (1) lit. d) teza I CPP].
implicând o lovire, nu tinde a înlătura un pericol inevitabil, astfel încât nu poate beneficia de justificare pe temeiul
stării de necesitate.
[11
Luăm spre exemplu următoarea situaţie de fapt: să presupunem că gospodăria (locuinţă şi acareturi)
aparţinând lui X este primejduită de o viitură puternică, urmare a producerii unor inundaţii în amonte de respectiva
locaţie. Dacă X, presat de urgenţa consecinţelor calamităţii naturale, pentru a-şi proteja bunurile, ar reuşi să sape de
urgenţă, cu un buldozer, un şanţ, care ar devia cursul natural de scurgere a viiturii, astfel încât aceasta nu ar mai intra
în curtea/casa sa, fiind dirijată în schimb către curtea/casa mai puţin valoroase (sub aspect economic) ale unui vecin
(Y) - care nu ar fi fost afectate în mod normal, dacă se menţinea cursul natural de scurgere a apei -, atunci se poate
ridica problema stării de necesitate în raport de fapta lui X, care a provocat distrugeri lui Y. în schimb, dacă X nu
întreprinde nimic real/concret în acest sens (ci doar se roagă pentru evitarea inundării gospodăriei sale şi inundarea -
în loc - a curţii şi casei lui Y), iar cursul normal al curgerii apei este alterat de un eveniment natural (o alunecare de
teren sau depunerea mai multor resturi de vegetaţie purtate de viitură), în aşa fel încât viitura este deviată spre
proprietatea lui Y, pe care o inundă, atunci nu se poate pune măcar problema funcţionării stării de necesitate în
raport de X, căci acesta nu a reacţionat deloc, în mod efectiv, pentru salvarea de la pericol.
Tot în acest context se impune a accentua împrejurarea că, potrivit exprimării legiuitorului
(asemănător reglementării legitimei apărări), fapta prevăzută de legea penală în raport de a cărei
comitere se invocă starea de necesitate (pentru a se constata excluderea caracterului său
infracţional) ar trebuie să fi fost exercitată de către persoana de la care provine (care o comite) cu
titlu de act de salvare. Conform dispoziţiei legale din debutul art. 20 alin. (2) CP, se statuează că
„Este în stare de necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol (...)"
(s.n.), ceea ce impune o anumită direcţionare a comportamentului manifestat, îl caracterizează
drept salvare (reacţie defensivă în faţa unui pericol). Se poate aprecia, prin urmare, că cerinţa
legală astfel indicată nu apare ca fiind întrunită/respectată atunci când acea conduită incriminată
ar fi adoptată cu orice alt titlu de către făptuitor (la momentul săvârşirii faptei - analiză ex ante),
determinându-se doar ulterior că, în contextul în care a avut loc, ea ar putea fi apreciată,
retroactiv (evaluare expost), drept o faţă
de un pericol .ll]
Această dimensiune interpretativă a conceptului de salvare introduce o potenţială analiză de

tip subiectiv în rândul condiţiilor a căror întrunire se impune pentru reţinerea stării de necesitate.
Astfel, ar reieşi că nu mai este suficient a se verifica întrunirea condiţiilor obiective ale pericolului
şi salvării, ci şi poziţia subiectivă a celui care a exercitat salvarea, pentru a se determina dacă
acesta era sau nu conştient de pericol şi a adoptat comportamentul incriminat dându-i
semnificaţia de salvare în faţa acelei primejdii (caz în care ar urma să fie incidenţă starea de
necesitate, dacă toate celelalte condiţii ale acesteia ar fi întrunite) sau nu (situaţie în care
întrunirea obiectivă a condiţiilor stării de necesitate ar reprezenta doar o coincidenţă, punându-se
problema refuzului de apreciere ca justificată a faptei incriminate comise astfel)* 121.
Doctrina specifică (în absenţa unei limitări exprese prin prevederea legală) că fapta comisă în
salvare (în stare de necesitate) poate aparţine atât unei persoane fizice, cât şi unei persoane
juridice™.
b) Salvarea să se manifeste prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.
Condiţia ca salvarea să fie realizată prin săvârşirea unei fapte incriminate (prin adoptarea unei
conduite tipice din punct de vedere penal) decurge raţional din cerinţa anterior indicată, căci a
avea o reacţie faţă de starea de pericol, dar prin comiterea unei fapte care nu este descrisă
(interzisă) de legea penală, este la fel de irelevant pentru reţinerea stării de necesitate ca şi cazul
în care nu s-ar reacţiona deloc în vederea salvării valorii sociale periclitate. într-adevăr, (şi) starea
de necesitate este o cauză justificativă (o cauză care exclude caracterul infracţional al faptei),
aşadar, premisa de la care se pleacă în analiza sa este aceea că s-a săvârşit o activitate care, în
absenţa incidenţei stării de necesitate, s-ar putea califica drept infracţiune
111
Ne raportăm, spre exemplu, la următoarea situaţie: A, braconier aflat la vânătoare de urşi în perioada de
prohibiţie faţă de acest vânat, observă un exemplar al acestei rase deplasându-se cu viteză prin pădure şi îl împuşcă
mortal; ulterior, se constată că, la momentul când a fost împuşcat, ursul (de fapt, ursoaică cu pui, pe care îi proteja
violent) îl ataca (şi era gata să îl prindă şi - potenţial - să îl ucidă) pe B, excursionist aflat întâmplător prin zona
respectivă. Astfel, în mod obiectiv, actul de braconaj comis de A a salvat, de fapt, viaţa lui B, cu toate că nu s-a
săvârşit pentru aceasta (A nu ştia, când a tras în urs, despre pericolul iminent şi inevitabil pe care îl exercita acesta
asupra lui B, aşa că nu l-a împuşcat pentru a înlătura acel pericol; împuşcarea ursului nu a fost realizată de A cu titlu
de salvare, ci cu alt titlu).
121
Dată fiind similitudinea problematicii astfel indicate, facem trimitere la tratarea anterioară din materia
legitimei apărări (probleme speciale privind legitima apărare: caracterul pur obiectiv al acestei cauze justificative sau
caracterul său mixt-în principal obiectiv, dar implicând şi analiza unor anumite aspecte de natură subiectivă). A se
vedea şi M.C. IVAN, GH. IVAN, op. cit., p. 134.
131 M. UDROIU, Drept
penal, op. cit., p. 107.
(atrăgând răspunderea penală a subiectului său activ)111. După cum s-a menţionat deja, analiza
condiţiilor de existenţă a unei cauze de excludere a infracţiunii (inclusiv starea de necesitate) se
realizează ulterior determinării prezenţei tipicităţii faptei comise.
Aspectul legat de tipul atitudinii psihice (forma de vinovăţie) manifestate în comiterea faptei
incriminate comise în salvare (dacă este limitată doar la intenţie ori dacă se admite şi ipoteza
culpei ori a intenţiei depăşite) pentru a putea acţiona starea de necesitate constituie (în
continuare) un subiect controversat (similar problemei corespondente din materia legitimei
apărări* 121).
c) Salvarea (fapta incriminată comisă în salvare) să fie necesară pentru înlăturarea pericolului
(şi aptă să înlăture pericolul).
Condiţia necesităţii salvării pentru îndepărtarea pericolului reprezintă o cerinţă a stării de
necesitate dedusă de doctrină (parţial) corelativ condiţiei pericolului de a avea caracter imediatl3].
Practic, salvarea este necesară în măsura în care pericolul spre a cărui înlăturare tinde este
(deja/încă) imediat (iminent sau actual). Este vorba, aşadar, despre o condiţie a salvării care
vizează, sub acest aspect, un factor temporal (cronologic): dacă pericolul nu este iminent, ci doar
eventual, salvarea nu este necesară; dacă pericolul nu mai este actual, ci s-a consumat deja,
salvarea nu mai este, de asemenea, necesară.
După cum am punctat anterior, în ipoteza în care o salvare se exercită fără a fi necesară din
punct de vedere temporal, în raport de o situaţie care întruneşte, în esenţă (sub celelalte aspecte),
condiţiile stării de necesitate, se poate aprecia că există un exces extensiv de stare de necesitate
(ceea ce ar fi constituit o stare de necesitate s-a exercitat fie prematur, ante factum, fie tardiv,
postfactum). Se poate considera, aşadar, că excesul extensiv de stare de necesitate (ca şi acela de
legitimă apărare) poate fi (se reacţionează în considerarea
unui pericol eventual/potenţial) sau posterior (se reacţionează în considerarea unui pericol deja
trecut, consumat).
O asemenea situaţie nu poate genera excluderea infracţiunii (nu are natura juridică de cauză
justificativă), însă legiuitorul permite potenţiala sa valorificare drept circumstanţă generală
atenuantă (judiciară/facultativă). Astfel, conform dispoziţiei din art. 75 (cu denumirea
[1]
Astfel, de pildă (adaptând un exemplu întrebuinţat în materia legitimei apărări), dacă există o situaţie în care
un animal sălbatic periculos primejduieşte viaţa sau integritatea corporală a unei persoane, fugărind-o prin pădure,
iar persoana agresată se refugiază la înălţime, suindu-se într-un copac (ale cărui crengi le deteriorează astfel), unde
animalul nu îl poate urmări, este inutilă punerea în discuţie a stării de necesitate, deoarece, deşi există o stare de
pericol (real, imediat) care pune în primejdie persoana (viaţa acesteia/integritatea sa corporală), iar „salvarea"
(reacţia faţă de pericol) este (în condiţiile date) singura modalitate de înlăturare a primejdiei (cel puţin în percepţia
persoanei primejduite), fără a fi disproporţionată (nu produce urmări vădit mai grave decât cele care ar fi avut loc
dacă pericolul nu era înlăturat astfel), nu există, totuşi, o faptă prevăzută de legea penală comisă în salvare, căreia să i
se înlăture caracterul penal prin efectul stării de necesitate. Altfel spus, chiar fără reţinerea stării de necesitate (a
oricărei cauze de excludere a infracţiunii, de altfel), fapta astfel comisă nu întruneşte condiţiile necesare pentru a
constitui o infracţiune (nu există un caracter penal potenţial al faptei care să fie exclus/înlăturat, nu este tipică în
raport de o normă de incriminare).
121
Argumentele pro, respectiv contra fiind, de principiu, aceleaşi ca în cazul legitimei apărări, trimitem la
aspectele surprinse anterior cu ocazia expunerii primei cauze justificative generale. Reamintim că acest subiect este
subsumat problematicii caracterului pur (strict) obiectiv sau mixt (obiectiv, dar şi - parţial - subiectiv) al cauzelor
justificative, ceea ce constituie un aspect (încă) discutabil al reglementării penale actuale din România. A se vedea şi:
FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 385; I. NEDELCU, în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit., p. 80.
131
Precizarea că această condiţie a stării de necesitate, sub aspectul laturii salvării, este dedusă parţial corelativ
cerinţei ca pericolul să fie imediat se datorează faptului că, în parte (sub un alt aspect de abordare), condiţia în cauză
decurge parţial şi din cerinţa ca actul salvării să fi fost singura modalitate de înlăturare a pericolului (corespunzător
caracterului inevitabil al pericolului). Aspectele legate de această cerinţă a stării de necesitate (inclusiv în raport de
necesitatea apărării, din acest punct de vedere) le vom expune însă, subsecvent, în prezentarea condiţiei de reţinere
a stării de necesitate constând în caracterul actului de salvare de a reprezenta singura cale de îndepărtare a
pericolului.
marginală „Circumstanţe atenuante") alin. (2) lit. b) CP, se prevede: „Pot constitui circumstanţe
atenuante judiciare: (...) b) împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea
infracţiunii sau periculozitatea infractorului"111.
Un alt aspect care se poate evidenţia în raport de latura salvării (de caracterul necesar al
acesteia) este aptitudinea faptei incriminate comise în salvare de a înlătura primejdia (caracterul
său idoneu)121.
Potrivit unei opinii, se impune, alături de alte condiţii cerute salvării în cazul instituţiei stării
de necesitate, ca actul tipic comis/fapta prevăzută de legea penală săvârşită ca reacţie de salvare,
în vederea îndepârtării/neutralizării pericolului, să fie apt(ă) să producă acest efect (să manifeste,
în abstract, potenţialitatea intrinsecă de a înlătura primejdia şi de a proteja valoarea socială
periclitată), să aibă caracter idoneu în acest sens. Astfel, se poate aprecia, în mod rezonabil, că o
reacţie manifestată printr-o faptă incriminată care nu ar putea opri/paraliza/îndepărta/neutraliza
pericolul, producând însă (doar) un efect negativ gratuit/inutil asupra unei anumite valori sociale,
este incapabilă să beneficieze de justificare pe terenul stării de necesitate, ca efect al inaptitudinii
sale de a fi eficientă în realizarea scopului în vederea atingerii căruia legiuitorul a recunoscut şi
reglementat, drept cauză justificativă, starea de necesitate (protejarea anumitor valori sociale,
prin acte tipice de înlăturare a unui pericol)131.
Fiind de acord, în principiu, cu această cerinţă ataşată laturii salvării, în raport de instituţia
stării de necesitate, se impune (şi aici) evidenţierea caracterului relativ al condiţiei astfel relevate.
Aprecierea caracterului apt/inaptal reacţiei de salvare în ceea ce priveşte înlăturarea pericolului
nu ar trebui realizată de pe o poziţie strict abstractă, teoretică (apriorică), ci în considerarea
concretă a fiecărei speţe determinate în parte, a specificului particular al fiecărui caz în care se
pune problema reţinerii stării de necesitate. Astfel, s-ar putea constata că, uneori, o activitate
care, de regulă (în abstract), nu tinde a fi potrivită pentru a înlătura un anumit gen de pericol îşi
relevă o eficienţă specifică, aparte în acest sens, în considerarea unui anumit caz concret, a
particularităţilor acestuia141; totodată, anumite valori sociale 1 2 3 4
[1]
Spre exemplu, să presupunem că o persoană (A) care locuieşte la casă, fără a avea câini în curte, îşi
avertizează vecinul (B), în nenumărate rânduri, să îşi ţină câinele în lanţ, deoarece animalul (câine valoros, de rasă
agresivă) obişnuieşte să sară gardul în curtea sa, punându-i în primejdie copiii. în măsura în care, într-o zi, animalul ar
sări gardul şi ar ataca copiii lui A, iar acesta, fiind de faţă, ar răni/ucide animalul, fapta (o distrugere) ar fi comisă în
stare de necesitate, lipsindu-i caracterul infracţional. în schimb, dacă evenimentul s-ar produce în absenţa lui A, astfel
încât un copil al acestuia ar fi muşcat de animal, dacă A, revenind de la spital, ar intra în curtea propriei case şi ar găsi
câinele lui B dormind acolo, astfel încât l-ar răni/ucide în somn, cauza justificativă nu ar avea incidenţă (pericolul nu ar
fi imediat, la acel moment, deci nici salvarea nu ar avea caracter necesar), însă s-ar putea ridica problema reţinerii
unei circumstanţe atenuante [de principiu, cea judiciară/facultativă prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. b) CP], căci
conduita lui A, fără a putea fi justificată, apare (în contextul particular în care a avut loc) drept scuzabilă.
[2] FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 384; I. NEDELCU, în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit, p. 80.
[3]
Spre exemplu, dacă gospodăria unei persoane (X) se află (pe o lungime de 150 m) pe malul unui râu inundat,
care urmează în câteva minute să se reverse în curtea şi casa sa, iar X are cunoştinţă despre faptul că vecinul său (Y),
care are situată locuinţa mai în deal (nefiind primejduit de inundaţie), are în curte 4-5 saci cu nisip, pe care i-a
achiziţionat cu greu (fiind sărac) pentru unele lucrări de construcţie, fapta de a lua sacii în cauză (în lipsa lui Y şi a
consimţământului său) în încercarea de a îi aşeza în dreptul gardului propriu, pentru a-şi proteja gospodăria de apă
(cu urmarea deteriorării materialului de construcţie al lui Y) nu apare aptă de înlăturare a pericolului, căci lungimea
mare a gardului expus face imposibilă acoperirea sa doar cu un număr redus de saci de nisip (a aşeza 4-5 saci de nisip,
doar pe o porţiune a gardului expus, este inutil pentru a opri revărsarea apei). Prin urmare, într-o asemenea situaţie
(presupunând că X nu dispune şi de alte materiale pe care să le adauge acelor saci de nisip, în încercarea de a-şi
proteja locuinţa), fapta comisă nu tinde a avea aptitudinea să înlăture, în mod real/eficient pericolul, este
inutilă/inaptă în acest sens.
[4]
De pildă, un act de ameninţare sau de lipsire de libertate a unei terţe persoane nu pare, de regulă, a fi apt să
protejeze sănătatea/integritatea corporală a unei persoane. Cu toate acestea, într-un anumit context particular, el ar
putea dobândi această aptitudine. Să presupunem, de exemplu, că o persoană fără adăpost se retrage într-o
justifică, prin importanţa lor, chiar şi efectuarea unor manevre improbabile de salvare, atât timp
cât există o şansă cât de scăzută de reducere/înlăturare a pericolului111.
d) Salvarea (fapta incriminată comisă în salvare) să fie singura modalitate de
înlăturare a pericolului.
După cum am indicat deja, această condiţie de reţinere a stării de necesitate este corelativă,
practic, caracterului pericolului de a fi inevitabil (reprezentând un aspect de opţiune didactică
locul exact de analiză a cerinţei în cauză). Am optat pentru expunerea principală a condiţiei astfel
indicate în acest cadru (corespunzător laturii salvării, iar nu celei a pericolului), pentru că (printre
alte motive), sub aspect terminologic, un pericol inevitabil ar putea fi combătut, uneori, prin mai
multe căi/mijloace/modalităţi, însă legiuitorul nu are în vedere acest aspect ca o condiţie a stării
de necesitate, ci tocmai împrejurarea că pericolul „nu putea fi înlăturat altfel", aşadar, că actul
salvării la care s-a recurs reprezintă unica manieră (reală, viabilă, eficientă) de combatere a
respectivului pericol, în contextul determinat al fiecărei speţe în parte121. * 1
zonă izolată (într-o pădure), străbătută de un drum extrem de rar circulat. Să zicem că această persoană ar deveni
conştientă că a consumat (fără să îşi dea seama) nişte ciuperci otrăvitoare, astfel încât s-ar teme, în mod real, pentru
propria sa viaţă, motiv pentru care ar încerca să oprească un mijloc de transport apărut pe respectivul drum. Din
pricina modului exterior în care s-ar prezenta persoana în cauză (murdară, neîngrijită, cu hainele rupte şi în dezordine
etc.), niciun şofer nu ar încetini suficient de mult pentru a asculta situaţia în care se găseşte aceasta (în plus, s-ar
ridica şi problema încrederii în veridicitatea situaţiei), aspecte de care persoana respectivă devine conştientă, în timp
ce durerile stomacale cresc în intensitate. Dacă, într-o asemenea situaţie particulară, această persoană ar opri cu
forţa un autoturism (s-ar posta în mijlocul drumului, fără a se mişca) şi ar ameninţa şoferul (cu un cuţit, de pildă),
pentru a o conduce la o unitate medicală, unde (odată ajunsă) viaţa i-ar fi salvată, fapta sa ar trebui să beneficieze de
incidenţa stării de necesitate, căci aptitudinea unei conduite de a înlătura un pericol trebuie apreciată în concret, iar
nu în abstract (în cazul dat, comportamentul adoptat a fost idoneu pentru a proteja valoarea socială periclitată).
[1]
Este cazul (spre exemplu) al deteriorării suplimentare a unor bunuri deja afectate în integralitatea lor, în
încercarea (chiar improbabilă) de a salva viaţa unei persoane - cazul pompierului care distruge părţi suplimentare
dintr-un imobil, pentru a putea ajunge la o persoană căzută în mijlocul flăcărilor, deşi aceasta nu mai dă semne de
mişcare de ceva timp; cazul echipajelor de descarcerare de a dezmembra un autoturism relativ intact, implicat într-un
accident de trafic, pentru a elibera o persoană care, aparent, nu mai este în viaţă etc.
[21
De exemplu, urmează a se refuza (de principiu) incidenţa stării de necesitate, pe acest motiv, în cazul unei
persoane care, în condiţii normale (de exemplu, aflându-se într-un oraş), a condus pe drumurile publice un
autoturism, sub influenţa băuturilor alcoolice (peste pragul de la care fapta este incriminată) ori neavând permis de
conducere (sau având permisul suspendat), pe motivul necesităţii de a transporta la spital, de urgenţă, o persoană
care prezintă anumite simptome îngrijorătoare (care impun intervenţie medicală de specialitate). Aceasta, pentru că,
de regulă, într-o asemenea ipoteză, există un număr de opţiuni alternative (neincriminate) posibil de urmat: se poate
apela la o ambulanţă, la un taxi, la un mijloc de transport în comun; se poate solicita unui alt membru de
familie/vecin etc. care are permis de conducere valabil/nu este în stare de ebrietate etc. să conducă autoturismul
celui care doreşte transportarea terţei persoane la spital ş.a.m.d. Pe acest motiv (neîntrunirea acestei condiţii a stării
de necesitate), se exclude, de regulă, justificarea acelor fapte incriminate a căror necesitate de comitere este
invocată în urgenţa satisfacerii unor nevoi fiziologice de bază, precum: nevoia de adăpost în faţa intemperiilor (care ar
putea conduce, de exemplu, la o violare de domiciliu, la o sustragere ori o distrugere); nevoia de hrană (care,
adeseori, este invocată pentru a justifica acte de furt) ş.a. Se apreciază, în general, că o persoană lipsită de mijloace
de existenţă, care nu are adăpost/hrană asigurată în mod constant, nu ar putea justifica (mai ales nu în mod uzual)
acte de sustragere, distrugere, violare de domiciliu etc. (spre exemplu: intră în magazia unei persoane pentru a se
adăposti; fură alimente; pătrunde în curtea unei locuinţe de unde culege fructe/legume etc.) pe motivul stării de
necesitate, căci - formal - ea are la dispoziţie modalităţi (legale) alternative de evitare a pericolului (decesul; atingerea
adusă sănătăţii/integrităţii corporale etc.), de exemplu, posibilitatea de a apela la ajutorul de urgenţă al autorităţilor
sau instituţiilor de binefacere neguvernamentale (aziluri, adăposturi temporare, cantina săracilor ş.a.) sau al
persoanelor private (apelarea la mila publicului- cerşetoria - nu mai reprezintă, de principiu, de lege lata, infracţiune,
ci doar anumite modalităţi particulare de desfăşurare a acesteia ori anumite activităţi conexe ei). A se vedea şi M.C.
IVAN, GH. IVAN, op. cit., p. 126. Precizăm că în Italia, prin hotărârea nr. 18248 din 2 mai 2016, pronunţată de a cincea
Secţie penală a Curţii Supreme de Casaţie, s-a apreciat că sustragerea unor alimente de
De altfel, formularea legală, precum şi ideea extrasă din aceasta (mai sus enunţată) sunt doar
parţial adevărate: în realitate, nu se solicită o exclusivitate pur obiectivă a salvării exercitate, dea
reprezenta, la modul absolut, singura cale de îndepărtare a pericolului. Ceea ce se impune este ca,
inclusiv atunci când există mai multe alternative/opţiuni de îndepărtare a pericolului, făptuitorul
să opteze, în salvare, pentru acea variantă care este mai puţin prejudiciabilă pentru ordinea de
drept[1]. Astfel, dacă există o posibilitate de salvare care nu implică comiterea unei fapte prevăzute
de legea penală, precum şi o alta care implică săvârşirea unei asemenea fapte, legea impune
salvarea prin alternativa care nu reprezintă o conduită tipică, incriminată; dacă toate posibilităţile
de salvare existente în concret la îndemâna făptuitorului presupun săvârşirea de fapte prevăzute
de legea penală, condiţia este satisfăcută atunci când se optează pentru alternativa mai puţin
gravă (se comite, în salvare, fapta incriminată mai „uşoară"). Concret, aceasta înseamnă (formal)
că, uneori, pot exista şi alte modalitâţi/căi de a îndepărta pericolul, dar, atât timp cât ele sunt mai
puţin avantajoase/ mai prejudiciabile decât cea pentru care s-a optat în concret, reţinerea stării de
necesitate nu este, de fapt, afectatâl2]. Concluzia (logică) decurge din ansamblul reglementării
cauzei justificative analizate, respectiv (în special) din corelarea cerinţei inevitabilităţii alternative
a pericolului (inexistenţei unei căi de salvare de la acesta diferită de cea manifestată în concret) cu
cerinţa ca prin comiterea (în salvare) a faptei prevăzute de legea penală să nu se fi produs urmări
vădit mai grave decât cele care ar fi avut loc dacă pericolul nu era (astfel) înlăturat. Acest aspect al
condiţiei analizate a actului de salvare, în cadrul stării de necesitate, este denumit uneori în
doctrină ca reprezentând un test de subsidiaritate* 1 2 [3] 4.
Este de evidenţiat împrejurarea că această condiţie de reţinere a stării de necesitate
presupune verificarea existenţei sale într-o modalitate concretă, iar nu doar formală. Astfel,
existenţa unor alternative improbabile sau lipsite de o evidentă/reală aptitudine de a asigura
salvarea în condiţii de eficienţă similare celor implicate de calea pentru care s-a optat echivalează,
de fapt, cu lipsa unor alternative viabile, neputând „bloca", prin urmare (în mod corect), acţiunea
justificativă a stării de necesitate141.
mică valoare pecuniară (aproximativ 4 euro), de către o persoană pauperă, pentru a-şi satisface o nevoie imediată şi
indispensabilă de hrană, constituie o situaţie de reţinere a cauzei justificative a stării de necesitate („La condizione
dell'imputoto e ie circostonze in cui e avvenuto l'impossessamento della merce dimostrano che egli si impossesso
di quel poco cibo perfarfronte od uno im mediata ed imprescindibile esigenza di aiimentarsi agendo quindi in
stato di necessită") - hotărârea se poate consulta on-line la adresa de internet
http://www.giurisprudenzapenale.com/ wp-content/uploads/2016/05/corte-cassazione-sentenza-n-18248_2016.pdf.
[1]
A se vedea şi V. PASCA, op. cit. (2014), p. 210.
[2]
Spre exemplu, ne imaginăm situaţia unei persoane care are permis de conducere, care, după ce a consumat
băuturi alcoolice, trebuie să transporte de urgenţă la spital o altă persoană. în raport de contextul concret, admitem
că se conturează următoarele două alternative (tertium non datur-urgenţa este maximă, serviciul de ambulanţă nu
răspunde la apel etc.): fie persoana poate să conducă ea însăşi pe drumurile publice până la spital (a se vedea art. 336
CP); fie persoana poate să oprească un taxi şi să solicite transportul la spital, în condiţiile în care ştie cu siguranţă că,
dată fiind ieşirea în grabă din casă, nu are asupra sa banii necesari pentru a achita contravaloarea cursei [art. 239 alin.
(2) CP] - aspect asupra căruia nu avertizează şoferul de taxi, de frica refuzului acestuia de a veni în ajutor. în acest caz,
apreciem că fapta mai puţin gravă este cea de-a doua (care nu pune în primejdie siguranţa generală a circulaţiei pe
drumurile publice, inclusiv a făptuitorului şi a persoanei astfel transportate la spital), motiv pentru care ar trebui să se
opteze pentru comiterea ei. într-un asemenea caz, deşi este evident că pericolul putea fi înlăturat şi altfel (respectiv
prin adoptarea conduitei corespunzătoare variantei nr. 1), acest aspect nu ar trebui să excludă incidenţa stării de
necesitate, căci alternativa era şi mai periculoasă, iar o opţiune reală pentru o faptă mai puţin gravă nu a existat, pe
caz concret. A se vedea şi FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 380.
[3]
M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 107,108.
[4]
Spre exemplu, ne raportăm la situaţia în care un poliţist ar observa cum, la circ, un tigru a evadat din cuşcă şi
se apropie în viteză de un grup de copii. Dacă decide într-o fracţiune de secundă să întrebuinţeze arma din dotare şi
să împuşte animalul, înainte ca acesta să ajungă la grupul de copii, nu credem că i s-ar putea reproşa (şi refuza, astfel,
beneficiul stării de necesitate) că nu a încercat anterior şi alte căi, mai puţin drastice, de înlăturare a
O dimensiune sensibilă a reglementării în privinţa acestei cerinţe legale a stării de necesitate

o reprezintă aspectul de natură subiectivă pe care îl implică în analiză. Se ridică problema dacă
fapta săvârşită de legea penală comisă în vederea salvării trebuie să fi fost în mod (pur/exclusiv)
obiectiv singura cale de îndepărtare a acestuia (respectiv cea mai puţin prejudiciabilă modalitate
de înlăturare a pericolului, dintre mai multe alternative obiectiv existente) sau dacă respectiva
condiţie este întrunită şi atunci când făptuitorul a apreciat în acest sens (subiectiv) cu bună-
credinţă (dat fiind întregul context de surescitare apt de existenţă într-o atare împrejurare, datele
efectiv cunoscute de către acesta, capacitatea sa de analiză sub presiune etc.), deşi, obiectiv, se
poate determina că existau şi
alte alternative, mai puţin prejudiciabile (eventual, neincriminate) care puteau conduce la
evitarea (concretizării) pericolului111. Chestiunea - discutabilă - ridică (şi ea) problema caracterului
stării de necesitate drept cauză de excludere a infracţiunii pur obiectivă sau de natură mixtă (în
principal obiectivă, dar în subsidiar marcată de necesitatea verificării anumitor aspecte
subiective).
Punctăm în mod deosebit că cerinţa astfel relevată constituie unul dintre principale aspecte
de diferenţiere a stării de necesitate în raport de legitima apărare, unde o condiţie similară nu
este expres prevăzută de lege (putându-se efectua o analiză numai în privinţa existenţei
proporţiei dintre apărare şi atac). Acesta constituie (printre altele) şi motivul pentru care, în
analiza unui număr de ipoteze controversate, se susţine de către o parte a doctrinei soluţia
„preluării" pe terenul stării de necesitate (iar nu al legitimei apărări) a operaţiunii de verificare a
întrunirii condiţiilor de justificare vizând fapta incriminată comisă: sub aspectul acestei cerinţe,
starea de necesitate impune un grad suplimentar de protecţie a entităţii din partea căreia provine
pericolul/primejdia, prin comparaţie cu gradul de protecţie a agresorului (atacatorului) asigurat
de funcţionarea instituţiei legitimei apărări* 121.
pericolului, care ar fi teoretic imaginabile, precum: să strige şi să gesticuleze violent în direcţia animalului ori chiar să
execute un foc de armă într-o direcţie neutră, în speranţa că animalul ar putea să se sperie şi să fugă (efectul
declanşat ar putea fi, la fel de bine, diametral opus celui scontat); să mizeze pe caracterul de animal semi-domesticit
al animalului şi să îl momească cu mâncare (presupunând că ar avea un aliment potrivit la îndemână) etc. A se vedea
şi: FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 379; I. NEDELCU, în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit., p. 80.
111
Optăm să valorificăm un exemplu din doctrină: un muncitor (A) îşi prinde braţul în mecanismul unui utilaj (o
bandă rulantă care transportă anumite bunuri, cu viteză, spre un dispozitiv de distrugere prin tăiere/tocare sau
ardere etc.); observând cele petrecute şi faptul că viaţa lui A este pusă în pericol (A nu îşi poate elibera braţul, fiind
târât de bandă spre zona letală), B - muncitor staţionat în apropiere - reacţionează prompt, folosind toporul pe care îl
are în mână pentru a reteza braţul lui Aşi a-i salva acestuia (în acest fel) viaţa; în acelaşi timp, un alt muncitor (C)-aflat
undeva la înălţime, în cabina de comandă a utilajului, observaseşi el cele petrecute şi, exact în momentul în care B a
tăiat braţul lui A, a declanşat procedura de oprire a benzii rulante, astfel încât aceasta s-a oprit înainte ca A să ajungă
în dreptul zonei letale. într-o analiză ex ante, folosind doar datele aflate în reprezentarea lui B la momentul acţiunii
acestuia (şi luând în considerare contextul specific, particular, din perspectiva acestuia), actul său (de vătămare
corporală) a fost impus cu necesitate ca unica modalitate de evitare a pericolului de suprimare a vieţii lui A; potrivit
unei evaluări expost, ţinând cont de întregul şir al evenimentelor deja desfăşurate şi de toate informaţiile (provenite
din multiple surse) pe care le are la dispoziţie instanţa, conduita lui B nu (mai) apare însă ca fiind unicul mod de
evitare a pericolului, nici cel mai puţin prejudicial. Deoarece această chestiune este similară celei corespunzătoare
privind instituţia legitimei apărări (şi punctele de vedere implicate se întemeiază, de principiu, pe aceleaşi
argumente), facem o trimitere generică la tratarea aceleiaşi chestiuni în raport de legitima apărare.
121
Este, de exemplu, cazul situaţiei în care un iresponsabil, cunoscut/recunoscut ca atare de către cel atac,
primejduieşte persoana sau drepturile altuia ori interesul general. Dincolo de aprecierea agresiunii sale ca fiind de
natură să întrunească semnificaţia propriu-zisă a conceptului de atac (mai ales sub caracterul acestuia de a fi) injust,
problema care se ridică este următoarea: dacă analiza justificării faptei incriminate comise în apărare va fi menţinută
pe terenul legitimei apărări, s-ar impune un standard mai redus de protecţie a persoanei agresoare (iresponsabilul)
decât dacă procesul în cauză ar avea loc în considerarea cauzei justificative a stării de necesitate, tocmai datorită
lipsei (în cazul celei dintâi), respectiv prezenţei (în privinţa celei de-a doua) cerinţei ca salvarea exercitată să fi
reprezentat singura cale de înlăturare a pericolului (sau cea mai puţin prejudiciabilă cale de înlăturare a acestuia).
Practic, s-ar putea reduce problema (simplificând la minimum) astfel: dacă agresiunea unui iresponsabil
e) Salvarea (fapta incriminată comisă în salvare) să nu fi produs urmări vădit mai grave decât
cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat (salvarea - urmarea salvării
-să nu fie vădit disproporţionată în raport de pericol - de urmarea pericolului).
De o deosebită importanţă (caracteristică) în privinţa existenţei stării de necesitate, sub
aspectul laturii sale constând în salvarea exercitată, este întrunirea condiţiei ca reacţia săvârşită în
salvare, prin comiterea unei fapte incriminate, să fie proporţională cu pericolul, cu intensitatea şi
gravitatea acestuia, să nu fi condus, aşadar, la producerea unor urmări vădit mai grave prin
comparaţie cu acelea care este de presupus (printr-o apreciere rezonabilă) că ar fi survenit din
concretizarea pericolului/neîndepărtarea primejdiei. Cerinţa urmează a fi evaluată, în concret (iar
nu în abstract), ţinându-se cont de întregul n ansamblul
căruia se desfăşoară interacţiunea dintre starea de pericol şi actul de salvare de la acesta. Prin
urmare (în mod similar cu ipoteza legitimei apărări - mutatis mutandis), pot fi identificate mai
multe aspecte (elemente analitice) în raport de care urmează a se realiza aprecierea existenţei sau
inexistenţei proporţiei dintre salvare şi pericol: obiectul juridic (valoarea socială) periclitat de
pericol, respectiv afectat prin actul salvării; intensitatea (gravitatea) atingerii care a fost
adusă/putea fi adusă acestei valori sociale prin pericol, respectiv prin salvare (urmarea
imediată/rezultatul); intensitatea evenimentului prin care s-au exercitat pericolul, respectiv
salvarea; instrumentele implicate/folosite; raportul de forţe etc.111
Toate aceste elemente intrinseci aprecierii condiţiei proporţionalitâţii salvării în raport de
pericol trebuie adaptate la specificul particular al cazului concret (al speţei determinate analizate).
Unele dintre aspectele indicate pot lipsi în anumite cazuri determinate, altele pot fi prezente în
multiple configuraţii variabile. Derivă, prin urmare, sublinierea imperativă a împrejurării că
stabilirea proporţiei dintre salvare şi pericol nu reprezintă o operaţiune strict matematică, o
ecuaţie impersonală, un calcul exclusiv obiectiv şi abstract. Astfel, de pildă, (similar cazului
legitimei apărări) deşi se poate enunţa, de principiu, regula că tinde a fi disproporţionată o salvare
care suprimă o valoare superioară (calitativ sau cantitativ) în beneficiul unei valori de mai mică
importanţă (sub diverse aspecte de evaluare), aceasta are doar un caracter relativ121. * 1
recunoscut ca atare este judecată pe terenul legitimei apărări, atunci, chiar dacă exista posibilitatea scăpării prin fugă,
aceasta nu se impune celui agresat/celui care reacţionează în apărare, prejudiciind iresponsabilul; în schimb, dacă
ipoteza este judecată sub aspectul stării de necesitate, lezarea iresponsabilului va fi admisă (prin justificarea faptei
comise în salvare) numai dacă nu existau alternative mai puţin drastice (aşadar, dacă cel atacat/primejduit se putea
salva prin fugă, este ţinut legal să o facă; opţiunea pentru alternativa de a sta şi a lupta cu iresponsabilul, vătămându-l
pe acesta, conduce la reţinerea caracterului infracţional al faptei comise şi la angajarea răspunderii penale a
persoanei în cauză).
[1]
FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit, p. 385 ş.u.; I. NEDELCU, în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit., p. 80.
[21
Spre exemplu, în acest sens (printre altele) se poate pune problema sacrificării mai multor concretizări
efective (individuale) ale unei anumite valori sociale de maximă importanţă, pentru salvarea unei singure asemenea
valori personale (de principiu, în cazurile în care, în absenţa acţiunii de salvare, toate respectivele entităţi ar fi suferit
atingerea respectivei valori sociale protejate). De pildă, acesta este cazul în care mai multe persoane naufragiate îşi
dispută un unic colac de salvare: este evident că, prin aproprierea sa de către una dintre aceste persoane, se
diminuează dramatic şansele de supravieţuire ale celorlalte persoane, îndepărtate, implicit, de la folosirea bunului
care le-ar putea salva. Chiar dacă, într-o asemenea împrejurare, se salvează practic viaţa unei persoane în detrimentul
vieţii mai multor altor persoane, nu s-ar putea refuza beneficiul stării de necesitate pe argumentul acestui criteriu -
cantitativ -, căci acela a cărui viaţă este primejduită nu poate fi juridic obligat la sacrificiu, în considerarea ideii că
astfel vor fi salvate mai multe alte vieţi (raţionamentul rămâne valabil şi atunci când ar exista certitudinea că salvarea
propriei vieţi s-ar realiza prin sacrificarea mai multor alte vieţi: de pildă, dacă persoana care îşi atribuie colacul de
salvare este mai corpolentă, iar cei înlăturaţi, având o masă corporală mai scăzută, ar fi putut întrebuinţa împreună
colacul de salvare). Atunci când persoana care exercită salvarea este un terţ, de principiu, acesta poate opta pentru
entitatea individuală pe care o va salva, dacă este vorba despre multiple încorporări periclitate ale aceleiaşi valori
sociale (învăţătoarea prinsă cu elevii în clasa incendiată, care nu poate salva decât doi copii, poate opta pe care dintre
aceştia îi va salva), cu discuţii de nuanţă care pot interveni în anumite situaţii,
Se impune evidenţierea specială a împrejurării că legea circumstanţiază în mod aparte tipul

de disproporţie care, existând între actul de salvare (urmările acestuia) şi starea de pericol
(consecinţele ei), conduce la imposibilitatea reţinerii stării de necesitate (mai precis,: se
caracterizează într-un anumit mod felul în care această disproporţie se reflectă în psihicul
persoanelor). Astfel, este de reţinut că nu est suficient ca urmarea faptei prevăzute de legea
penală, comisă în salvare, să fie mai gravă decât aceea care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu
era înlăturat. Este necesar ca această disproporţie să fie vădită\ Desigur, este important să
precizăm şi că acest caracter al disproporţiei vădite dintre salvare şi pericol trebuie verificat ex
ante (în raport de situaţia anterioară şi concomitentă comiterii faptei incriminate salvatoare, în
raport de contextul şi datele cunoscute la acel moment), iar nu ex post (potrivit datelor relevate
ulterior desfăşurării evenimentelor, disponibile la momentul efectuării aprecierii asupra faptei
comise). Caracterul al unei situaţii/consecinţe semnifică evidenţa acesteia nu doar pentru o
anumită persoană (aceea care acţionează), ci în general, pentru orice (altă) persoană * 111 (etalonul
de referinţă ar trebui să îl reprezinte un observator obiectiv şi neutru, situat la momentul
producerii evenimentului, beneficiind de informaţiile de care dispune şi făptuitorului, înţeles ca
om mediu, prudent şi diligent - etalon abstract de referinţă). Prin urmare, în măsura în care se
constată că, obiectiv, fapta incriminată săvârşită în salvare a condus la urmări mai grave decât cele
care se poate presupune că ar fi intervenit dacă nu era înlăturat pericolul, totuşi, dacă nu se poate
stabili că această disproporţie a fost vădită la data săvârşirii sale (clară/certă pentru oricare
persoană care ar fi acţionat în aceleaşi împrejurări), atunci nu se poate refuza beneficiul stării de
necesitate în justificarea conduitei prevăzute de legea penală, adoptată (cu acest efect) de către
făptuitor pentru a îndepărta pericolul121.
După cum anticipam la un moment anterior, nerespectarea acestei cerinţe a stării de
necesitate, prin reacţionarea vădit disproporţionată la un pericol (care întruneşte toate condiţiile
prevăzute în art. 20 CP), dă naştere unui exces intensiv de stare de necesitate (o depăşire a
limitelor stării de necesitate sub aspectul intensităţii acesteia). Acest exces nu mai justifică fapta
incriminată comisă (nu îi mai înlătură caracterul infracţional pe temeiul cauzelor justificative),
legea conferindu-i o natură juridică diferită, în funcţie de atitudinea psihică a celui care a comis
actul excesiv de salvare, raportată la acest caracter (vădit excesiv) al faptei comise. Astfel, dacă
depăşirea vădită a proporţiei dintre salvare şi pericol s-a realizat fără ca făptuitorul să fi
conştientizat aceasta (să îşi fi dat seama de acest aspect), atunci excesul de stare de necesitate nu
îi va putea fi imputat făptuitorului, constituind, prin urmare, o cauză de excludere a infracţiunii,
dar nu prin justificarea faptei comise (cauză justificativă), ci prin lipsa imputabilităţii acesteia faţă
de subiectul său activ [cauză de - art. 26
alin. (2) CP: excesul neimputabil de stare de ne]. în schimb, dacă reacţia de salvare vădit
disproporţionată a fost conştientizată de către cel care a exercitat-o, atunci excesul de salvare (de
stare de necesitate) devine şi imputabil, iar fapta comisă reprezintă o infracţiune, fiind aptă să
atragă răspunderea penală a persoanei care a săvârşit-o. Cu toate acestea, împrejurarea că
infracţiunea astfel comisă a fost săvârşită în prezenţa integrală a condiţiilor stării de necesitate, cu
această unică necorelare, a condus legiuitorul la reglementarea unui caracter scuzabil al reacţiei
astfel încorporate în fapta penală săvârşită, natura juridică a acestei
inclusiv în considerarea raporturilor dintre persoanele implicate (de pildă, se poate aprecia că un părinte
trebuie să îşi salveze cu predilecţie copiii, un soţ pe celălalt soţ ş.a.m.d.). A se vedea şi: FL. STRETEANU, D. NIŢU,
cit., p. 380, 387 ş.u.; G. ANTONIU, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. voi. I, p. 217.
111 Astfel, prin vădit se înţelege ceva ce este limpede, clar, evident - Dicţionarul explicativ al limbii române, op.
cit., p. 1148.
[2) în acelaşi sens, a se vedea I. NEDELCU, în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit., p. 78.
depăşiri intensive a stării de necesitate, bazată pe conştientizarea văditei disproporţii dintre

salvare şi pericol, fiind aceea de circumstanţă generală legală de atenuare a răspunderii penale
[art. 75 alin. (1) lit. c) CP - cu denumirea expresă „depăşirea limitelor stării de necesitate"]111.
f) Salvarea (fapta incriminată comisă în salvare) să nu fi fost realizată de către o persoană
care să aibă obligaţia specială de a înfrunta pericolul sau să nu fi fost realizată de un terţ pentru
salvarea unei asemenea persoane.
Potrivit unei opinii (majoritare) din literatura penală autohtonă, stării de necesitate i se
adaugă (pe latura actului de salvare) o condiţie neindicatâ expres de către legiuitor, anume:
salvarea (fapta incriminată comisă în salvare) să nu fi fost realizată de către o persoană care să
aibă obligaţia specială de a înfrunta pericolul sau să nu fi fost realizată de un terţ pentru salvarea
unei asemenea persoane. Achiesând (relativ) la această cerinţă de incidenţă a stării de necesitate,
semnalăm în primul rând necesitatea circumstanţierii sale neapărate, într-un anumit sens
limitat121.
Astfel, trebuie admis faptul că, în aceeaşi măsură în care legiuitorul nu prevede pentru
destinatarii legii penale o obligaţie generală de sacrificiu (sub diverse aspecte), acesta instituie,
uneori, în reglementarea exerciţiului particular al anumitor profesii/meserii/activităţi, o asemenea
obligaţie (mai largă ori mai restrânsă). Spre exemplu, este cazul poliţiştilor, al militarilor, al
pompierilor, al medicilor, al comandanţilor de nave şi aeronave, al salvamarilor ş.a., care, în
anumite condiţii/contexte, au o obligaţie legală (profesională) specifică de a înfrunta pericolul, în
vederea protejării anumitor valori sociale, a salvării unor persoane/bunuri primejduite. Astfel, se
pune problema că, dacă vreuna dintre persoanele astfel circumstanţiate (denumite generic
persoane care au obligaţia de a înfrunta pericolul) ar comite o faptă prevăzută de legea penală
pentru a evita asumarea/îndeplinirea acestei obligaţii, pentru a se sustrage executării ei, atunci
respectiva persoană nu ar putea obţine beneficiul stării de necesitate pentru justificarea conduitei
sale, aşa cum ar putea-o face oricare altă persoană* 131.
Circumstanţierea este însă esenţială pentru corecta formulare a condiţiei în cauză (de reţinere
a stării de necesitate), deoarece se poate lesne observa că, adeseori, aceste categorii
111
Ţinând cont de toate cele relevate, apreciem că, sub aspect terminologic (în mod similar ipotezei corelative a
depăşirii limitelor legitimei apărări), denumirea legală expresă a circumstanţei atenuante reglementate la art. 75 alin.
(1) lit. c) CP este criticabilă, ea trebuind să fie interpretată restrictiv. După cum s-a punctat deja, o depăşire a
limitelor stării de necesitate se poate manifesta fie extensiv (anterior sau posterior manifestării efective a
pericolului), fie intensiv (disproporţionat, cu sau fără conştientizarea caracterului vădit al acestei lipse de proporţie
între salvare şi pericol). Cum circumstanţa atenuantă denumită în doctrină exces scuzabil de stare de necesitate
vizează numai excesul intensiv întemeiat pe conştientizarea caracterului vădit al disproporţiei dintre salvare şi pericol,
reiese că referirea normativă explicită din art. 75 alin. (1) lit. c) CP este mai largă decât a intenţionat legiuitorul.
[2)
A se vedea, în acest sens, şi: FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 390; G. ANTONIU, în G. ANTONIU, T. TOADER
(COORD.), op. cit., voi. I, p. 217 ş.u.; I. NEDELCU, în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit., p. 81; a se vedea şi M.C. IVAN, GH. IVAN,
op. cit., p. 131 ş.u.
131
De pildă, să presupunem (reluând un exemplu deja întrebuinţat) că o clădire ajunge să fie incendiată şi mai
multe persoane aflate în interior se zbat pentru a ieşi pe o unică şi îngustă cale de acces. Dacă una dintre acestea
arîmbrânci/lovi/ameninţa celelalte persoane, astfel încât să poată ieşi, este rezonabil a aprecia că poate invoca cu
succes starea de necesitate. în schimb, dacă acea persoană ar fi chiar un tânăr pompier, aflat la prima intervenţie şi
panicat de flăcările care se aproprie, nu ar putea justifica, în egală măsură, necesitatea lovirii/ameninţării comise
pentru a ieşi primul din imobilul incendiat, deoarece, spre deosebire de o persoană oarecare, el are obligaţia
înfruntării pericolului. Sau un alt exemplu: mai multe persoane, inclusiv căpitanul, se află pe o navă/aeronavă care
urmează a se scufunda/prăbuşi; dacă există un singur colac de salvare/o singură paraşută, oricare dintre pasageri îşi
poate disputa cu ceilalţi întrebuinţarea acesteia (inclusiv prin comiterea unor fapte prevăzute de legea penală:
ameninţare, lovire - spre exemplu), căci niciunul nu are, faţă de ceilalţi, obligaţia de sacrificiu/de înfruntare a
pericolului; în schimb, comandantul navei/aeronavei este ţinut a se sacrifica, într-o asemenea situaţie, pentru
salvarea pasagerilor, astfel încât, dacă el ia colacul de salvare/paraşuta, lovindu-i/ameninţându-i pe pasageri, nu va
putea beneficia de efectul justificativ al stării de necesitate.
de persoane vor fi în situaţia de a comite fapte prevăzute de legea penală tocmai pentru a-şi
aduce la îndeplinire obligaţiile legale/profesionale de înfruntare a pericolului/de sacrificiu/de
protejare a unor valorisociale[1]. De asemenea, s-ar putea reţine ipoteze în care respectivele
persoane să fie constrânse să comită fapte incriminate pentru a se salva, fără a periclita valori
sociale similare ori superioare, ci lezând valori sociale mai puţin importante (ceea ce este permis,
căci obligaţia de sacrificiu/de înfruntare a pericolului nu este absolută, nu poate nesocoti unele
instincte de bază ale fiinţei umane)121. Or, în asemenea împrejurări, ar fi absurd (şi
contraproductiv pentru colectivitate, precum şi inechitabil pentru persoana în cauză) a nu le
permite justificarea faptei comise şi - astfel - excluderea caracterului penal al faptei (într-un
asemenea cadru pot interveni inclusiv probleme de delimitare între mai multe cauze justificative
incidente deodată, în raport de una şi aceeaşi împrejurare: cazul concursului de cauze justificative
- de pildă, starea de necesitate şi exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii).
Asemănător credem că trebuie judecată şi problema unei fapte incriminate comise (de un
terţ) pentru salvarea unei astfel de persoane* 131.
3.3. Probleme speciale în materia stării de necesitate - abordare selectivă

în sfârşit (dar nu în ultimul rând), cu titlu de probleme speciale care se pot identifica în
materia stării de necesitate (art. 20 CP), relevăm, selectiv, următoarele chestiuni (nu suntem
animaţi de falsa pretenţie de tratare exhaustivă a materiei, mai ales în contextul unei bogate
doctrine în domeniu)141:
a) Starea de necesitate ridică probleme specifice de delimitare în raport de cauza justificativă
a legitimei apărări. Optăm să surprindem problema raportului dintre aceste două cauze
justificative generale în tratarea subsecventă a problemei (mai largi a) concursului cauzelor de
excludere a infracţiunii - concurs de cauze justificative (sens în care facem trimitere la respectiva
secţiune).
b) De asemenea, se impune a evidenţia chestiunea nuanţată a efectelor extrapenale produse
de reţinerea stării de necesitate. Dacă, din punct de vedere penal, aceasta exclude (ca orice altă
cauză justificativă) caracterul antijuridic al faptei incriminate comise în salvare,
111
De exemplu, pompierul poate fi nevoit să utilizeze forţa pentru a înfrânge rezistenţa unei persoane panicate,
care se opune la evacuarea din clădirea incendiată (periclitându-şi singură viaţa); sau să distrugă unele bunuri (uşi,
pereţi etc.) pentru a evacua din imobil unele persoane etc.
Astfel, de pildă, dacă pompierul a salvat toate persoanele din clădirea în flăcări, dar, fiind el însuşi în primejdie
de a muri, distruge un bun încă neafectat de foc/îşi croieşte drum în afara clădirii incendiate sacrificând astfel mai
multe animale prinse înăuntru, nu apreciem că ar fi posibilă absenţa justificării pe terenul stării de necesitate, pe
motiv că trebuia să rămână să stingă focul sau să moară încercând (ori să încerce să salveze viaţa unui animal, chiar
cu preţul propriei sale vieţi). De altfel, în doctrină s-a afirmat că „obligaţia de sacrificiu nu exclude starea de
necesitate nici atunci când acest sacrificiu ar fi inutil sau vădit disproporţionat" - FL. STRETEANU, D. NIŢU, p. 390. A se
vedea şi M.C. IVAN, GH. IVAN, op. cit., p. 132.
131
Astfel, dacă un pompier va salva viaţa unui coleg de-al său, prins într-o clădire în care sunt emanaţii de gaz,
prin distrugerea unor bunuri, fapta ar trebui justificată; probleme pot să apară, eventual, atunci când se urmăreşte
salvarea unei valori sociale ţinând de o asemenea persoană prin sacrificarea unei valori sociale egale sau superioare
aparţinând unei persoane care nu are obligaţia de a înfrunta pericolul: de pildă, cazul în care un pompier optează să
îşi ajute colegul căzut în clădirea incendiată, în loc de o persoană civilă aflată în aceeaşi situaţie (fără a îi putea salva
pe amândoi). A se vedea şi: FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 390; M.C. IVAN, GH. IVAN, op. cit., p. 132.
w
Asupra unor subiecte care pot fi privite, de asemenea, cu titlu de probleme speciale în materia stării de
necesitate, facem trimitere la literatura de specialitate. Astfel, de pildă, referitor la chestiunea limitărilor socio-
etatice ale stării de necesitate, a se vedea: FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 387 ş.u.; G. ANTONIU, în G. ANTONIU, T.
TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 215, 216; M.C. IVAN, GH. IVAN, op. cit., p. 127.
sub aspect civil, starea de necesitate nu înlătură întotdeauna obligaţia de despăgubire (de
reparare a prejudiciului produs), spre deosebire de legitima apărare. De principiu, se pot identifica
mai multe ipoteze, după cum au fost lezate sau nu interese/drepturi ale unor terţe persoane
(ţinând cont şi de: identitatea persoanei care a comis actul de salvare; identitatea persoanei în
beneficiul căreia s-a săvârşit actul de salvare; identitatea persoanei ale cărei drepturi/interese au
fost lezate)111.
§4. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii
4.1. Preliminarii
în ordinea de reglementarea cauzelor justificative generale în actuala noastră lege penală,
urmează prevederea instituţiei exercitării unui drept sau îndeplinirii unei obligaţii. Spre deosebire
de cauzele justificative generale anterioare (legitima apărare şi starea de necesitate), instituţia
reglementată la art. 21 CP este lipsită de precedent în rândul dispoziţiilor exprese cuprinse în
Codul penal anterior. înţelegem să reproducem textul legal, deoarece, în funcţie de perspectiva
din care se abordează prevederile cuprinse în textul normativ, se poate discuta numărul cauzelor
justificative cuprinse în art. 21 CP Astfel:
„Art. 21.Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii
(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept
recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor
şi limitelor prevăzute de aceasta.
(2) Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea
unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu
este în mod vădit ilegală".
înainte de a trece la analiza prevederilorîn cauză, rămânând la suprafaţa textului legal, se
poate observa că dispoziţia este structurată pe două alineate, al căror debut indică împrejurarea
că, în cazul în care o faptă incriminată (tipică) este comisă în prezenţa condiţiilor de existenţă
impuse acestei (acestor) cauze justificative, ea nu va constitui infracţiune, rămânând doar la
stadiul de faptă prevăzută de legea penală [soluţia reiese din coroborarea art. 21 CP cu dispoziţia
din art. 18 alin. (1) CP: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există
vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege"].
Este reglementată, astfel, instituţia exercitării unui drept sau îndeplinirii unei obligaţii, cu
natura juridică de cauză generală de excludere a infracţiunii - cauză justificativă, recunoscându-se
fundamentarea acesteia „în unitatea ordinii juridice, căci nu ar fi de conceput ca o activitate
autorizată sau ordonată de o normă juridică să fie considerată ilicită de către o altă normă"[2].
Este de precizat că, prin comparaţie cu ipoteza celorlalte cauze justificative generale, în cadrul
cărora este evidentă reglementarea de către legiuitor a câte unei instituţii având această natură
juridică, se poate observa că prin prevederile din art. 21 CP legea instituie, în realitate, mai multe
cauze justificative generale. Astfel (după cum ne-am pronunţat şi cu altă ocazie)* 131, în funcţie de
perspectiva din care se abordează prevederile cuprinse în art. 21 CP, acestea pot fi departajate
după cum urmează:
111
A se vedea şi: FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 391; C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 188; I.
NEDELCU, în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit., p. 81. A se vedea art. 1361 şi art. 1362 C. civ.
131 M.l. MICHINICI, M. DUNEA,în T. TOADER (COORD.), M.l. MICHINICI, R. RĂDUCANU, A. CRIŞU-CIOCÎNTĂ, S. RĂDULEŢU,
M. DUNEA, Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 58 ş.u.
-într-o clasificare, realizată în funcţie de criteriul sursei justificative (formal adoptată de către
legiuitor pe conţinutul reglementării, în sistematizarea prevederilor articolului), se poate distinge
între: pe de o parte, situaţia în care justificarea provine din exercitarea unei conduite cu suport
care îşi găseşte legitimare direct în prevederile normative [alin. (1) - exercitarea unui drept şi
îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege]; pe de altă parte, situaţia în care justificarea provine din
exercitarea unei conduite desfăşurate conform unui ordin emis de o autoritate legitimă [alin. (2) -
îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă];
-într-o altă clasificare, realizată în considerarea criteriului caracterului facultativ sau
obligatoriu aşezat la temelia comportamentul adoptat de făptuitor (indicată în denumirea
marginală a articolului), se poate distinge între: pe de o parte, situaţia în care justificarea provine
din exercitarea unei conduite care este doar permisă, nu însă şi impusă [alin. (1) teza I -
exercitarea unui drept]; pe de altă parte, situaţia în care justificarea provine din exercitarea unei
conduite obligatorii, fie în considerarea directă a unei prevederi normative [alin. (1) teza a ll-a -
îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege], fie în considerarea unui ordin al autorităţii [alin. (2) -
îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă].
Indiferent de perspectiva adoptată111, reiese astfel, în mod cert, că nu ne aflăm în prezenţa
unei singure cauze justificative, textul acoperind mai multe situaţii apropiate, producătoare de
efect exonerator (obiectiv) de infracţiune. De asemenea, este indiscutabil că incidenţa acestor
cauze justificative produce efectul de excludere a caracterului infracţional al faptelor tipice (sub
aspect penal) comiseîn prezenţa lor. Sub aspectul efectelor extrapenale produse, reţinem că
aceste cauze înlătură, de principiu, răspunderea civilă, cu unele limite legal stabilite * 121.
4.2. Exercitarea unui drept

în ceea ce priveşte valoarea justificativă a exercitării unui drept, reţinem că ordinea juridică
generală nu poate interzice, pe terenul unei ramuri de drept, o conduită pe care o permite/admite
(tolerează) din perspectiva unei alte ramuri de drept 131. Prin urmare, s-a stabilit că este justificată
fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege, cu
respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta.
Drept urmare, ca şi în ipoteza celorlalte cauze justificative generale, se impune premisa
săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală (faptă tipică sub aspect penal), al cărei caracter
infracţional să poată fi exclus prin reţinerea incidenţei exercitării unui drept, cu respectarea
condiţiilor legal stabilite ale acestuia. Sunt astfel configurate cerinţele de reţinere a cauzei
justificative prevăzute de art. 21 alin. (1) teza I CP\ să se comită o faptă prevăzută de legea penală;
acea faptă să reprezinte o exercitare a unui drept recunoscut de lege; respectiva faptă (exercitare
a dreptului) să fie comisă în condiţiile şi în limitele prevăzute de lege pentru exercitarea dreptului
în cauză.
[1]
Aşadar, într-o opinie, textul art. 21 CP ar cuprinde două cauze justificative (în acest sens: FL. STRETEANU,
D. NIŢU, op. cit., p. 392; T. DIMA, op. cit., p. 205), iar, într-o altă opinie, norma juridică menţionată ar conţine
reglementarea a trei cauze justificative/trei situaţii [V. PASCA, op. cit. (2014), p. 212; C. MITRACHE, CR. MITRACHE,
op. cit. (2016), p. 189; M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 109].
121 Conform art. 1353 C. civ., exerciţiul unui drept înlătură răspunderea civilă, cu excepţia cazului în care
dreptul este exercitat abuziv; potrivit art. 1364 C. civ., îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege sau
ordinul superiorului exonerează de răspundere civilă, dar numai dacă făptuitorul nu putea să îşi dea seama de
caracterul ilicit al faptei comise. A se vedea şi: FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 397; I. NEDELCU, în G. BODORONCEA
Ş.A., op. cit., p. 85.
l3] V. PASCA, op. cit. (2014), p. 215.
o)\n legătură cu prima condiţie de incidenţă a acestei cauze justificative, pe drept cuvânt
se apreciază (constant) în literatura de specialitate faptul că se impune separarea ipotezelor în
care exercitarea unui drept acţionează cu titlu de cauză justificativă de situaţiile în care aceeaşi
împrejurare are valoarea unui element negativ al conţinutului constitutiv al anumitor fapte
incriminate (situaţie în care, verificându-se pe caz concret, aceasta ar înlătura nu antijuridicitatea,
ci tipicitatea), ceea ce unii autori111 exprimă prin raportare la sintagma dubla natură juridică a
exercitării unui drept. Cu alte cuvinte, în situaţia intervenirii unei cauze justificative (inclusiv
exercitarea unui drept), nu va constitui infracţiune fapta prevăzută de legea penală comisă (astfel
justificată), pe când, în cazul reţinerii exercitării unui drept cu valoare de cauză de atipicitate, nu
va constitui infracţiune fapta care nu este prevăzută de legea penală (atipică sub aspect penal).
Cu titlu de exemplu pentru ipoteze în care exercitarea unui drept constituie cauză de
atipicitate (iar nu cauză justificativă), ne referim la unele norme de incriminare (din Partea
specială a Codului penal) în cuprinsul cărora sunt întrebuinţate expresii de tipul: faptă comisă „pe
nedrept" (art. 238-abuzul de încredere); faptă săvârşită „fără drept" [art. 224 alin. (1)- violarea de
domiciliu; art. 225 alin. (1)-violarea sediului profesional]; faptă comisă „în mod ilegal" (art. 205 -
lipsirea de libertate în mod ilegal). Rezultă de aici că identificarea unor asemenea cazuri se
realizează prin observarea lui verbum regens (modul în care legiuitorul a descris, în cuprinsul unei
norme de incriminare, actul de conduită ilicit).
Spre exemplu, se poate reţine cauza justificativă a exercitării unui drept în raport de o
incriminare al cărei conţinut constitutiv nu include lipsa de conformitate cu dreptul a săvârşirii
faptei, cum ar fi ameninţarea (art. 206 CP), într-o ipoteză precum următoarea: un părinte, în
cadrul şi limitele exercitării dreptului său de creştere şi educare a copilului minor, îl ameninţă pe
acesta (cu bătaia sau cu limitarea unor prerogative, cum ar fi valorificarea timpului liber la
calculator, ieşirea în oraş etc.), pentru a se asigura de întreruperea legăturilor primejdioase
stabilite de către minor cu un anumit anturaj (de pildă, cu o persoană care trafichează
stupefiante)* 121.
Doctrina specifică (în absenţa unei limitări exprese prin prevederea legală) că fapta comisă în
exercitarea unui drept recunoscut de lege poate aparţine atât unei persoane fizice, cât şi unei
persoane juridicel3].
b) Pentru a fi incidenţă cauza justificativă a exercitării unui drept, legiuitorul specifică, în mod
expres, că acesta trebuie să fie un drept recunoscut de lege. Prevederea este de natură a
comporta interpretări multiple, în raport de sursa legală care consacră dreptul în cauză, aspect
surprins în doctrină. Astfel, se pot identifica:
-un sens restrâns al conceptului în cauză (/egeîn sens avându-seîn vedere doar actele
normative astfel intitulate, provenind de la autoritatea legiuitoare principală - Parlamentul)141;
1111. NEDELCU,
în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit.,p. 82.
121
Oricărui cititor îi este, probabil, cunoscută formula tradiţională: eu eu te omor, sau: cât stai sub
acoperişul meu... A se vedea dispoziţiile cuprinse în art. 489 C. civ. (referitor la măsurile de disciplinare care pot fi
adoptate de către părinţi în exercitarea autorităţii părinteşti), respectiv prevederile din Legea nr. 272/2004 privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată. Doctrina indică şi alte exemple de exercitare a unui drept:
autorizarea oficială (de pildă, permisiunea legală acordată prin legea executării pedepselor privative de libertate
administraţiei penitenciare ca, în baza aprobării judecătorului de drepturi şi libertăţi, să reţină corespondenţa unui
deţinut, dacă există indicii temeinice referitor la săvârşirea unei infracţiuni) sau exercitarea unor drepturi ale
creditorului (de pildă, dreptul de retenţie prevăzut de Codul civil) - a se vedea: FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 394;
I. NEDELCU, în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit., p. 82; M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 110.
131 M.C. IVAN, GH. IVAN, op. cit., p. 144; M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 109.
141
în acest sens, V. PASCA, Drept penal. Partea generală (actualizat cu prevederile noului Cod penal), Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2011, p. 177; menţionând interpretarea „în cheia" prevederilor art. 173 CP (dar şi cu menţiunea
- un sens larg al termenului, care să includă orice prescripţii care au caracter normativ, aşadar,
inclusiv dispoziţii din acte normative inferioare legii111. în acest sens, s-ar putea chiar admite
referirea şi la unele surse formale extra-legale, dar admise - explicit sau tacit - de ordinea juridică
(cum ar fi contractele legale şi valide, cutuma)121, precum şi la o hotărâre judecătorească131.
Din moment ce legiuitorul indică faptul că este vorba despre „un drept recunoscut de lege"
(s.n.), iar nu despre un drept consacrat ori prevăzut de lege, considerăm că are o pondere mai
însemnată ultima opinie indicată (putându-se argumenta, uneori, recunoaşterea legală - inclusiv
tacită - a unor drepturi de sorginte contractuală ori cutumiară, aşadar, cu atât mai mult a unor
drepturi expres consacrate prin acte normative cu putere juridică inferioară celei de lege). De
menţionat că (aspect relevat în doctrină) „nu prezintă importanţă cărui domeniu al dreptului
aparţine actul normativ care consacră dreptul invocat pentru justificarea faptei"141.
Se poate ridica problema interpretărilor individuale neunitare referitoare la existenţa sau
inexistenţa unui drept recunoscut de lege (făptuitorul crede că exercită un drept). Considerăm că
această chestiune urmează a fi interpretată pe terenul erorii, astfel încât, dacă făptuitorul va fi în
dubiu cu privire la împrejurarea recunoaşterii legale a pretinsului drept, el va trebui să se abţină
de la comiterea faptei, până la o informare mai deplină care să îi confere certitudine în acest sens.
în măsura în care acest lucru nu va avea loc, conduita incriminată adoptată în condiţii de
incertitudine cu privire la caracterul ei justificat sau nejustificat va reprezenta infracţiune,
atrăgând răspunderea penală. în schimb, dacă se probează că persoana în cauză a crezut sincer şi
fără dubii, în mod rezonabil faţă de valoarea socială lezată, în existenţa unui drept recunoscut de
lege care să îi permită săvârşirea faptei, deşi un asemenea drept nu exista (sau nu exista în
împrejurările faptice concrete în cauză), infracţiunea va fi exclusă, însă nu ca efect al cauzei
justificative indicate de art. 21 CP, ci în urma reţinerii erorii asupra antijuridicităţii [art. 30 alin. (5)
CP].
c) O altă condiţie necesară intervenţiei cauzei justificative a exercitării unui drept este ca
fapta tipică (constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege) să se comită în conţinutul şi
limitele acelei recunoaşteri legale (să nu excedeze cadrului reglementării sale normative). Altfel
spus, fapta (activitatea în cauză) trebuie să se fi săvârşit cu bună-credinţă, în forma normală
(obişnuită, firească) în care legea a avut în vedere recunoaşterea desfăşurării respectivului drept,
deci cu respectarea limitelor explicite sau implicite stabilite normativ pentru desfăşurarea sa,
corespunzător dispoziţiei art. 57 din Constituţie (a se vedea şi prevederile din art. 14 şi art. 15 C.
civ.). O exercitare abuzivă a unui drept legal recunoscut, cu depăşirea limitelor sale fireşti şi
afectarea nejustificată a sferei drepturilor şi libertăţilor legal recunoscute/garantate altor
persoane ori cu nesocotirea interesului general, nu poate exclude caracterul infracţional al faptei
tipice prin care s-a manifestat acea exercitare abuzivă a dreptului151. * 1 2 3 4
opiniilor doctrinare care optează pentru interpretarea în sens larg, în acest context, a referirii la lege) -1.
NEDELCU, în G. BODORONCEA ş.A., op. cit, p. 83, 84.
[1]
Prin reconsiderarea opiniei anterior exprimate: V. PASCA, op. cit. (2014), p. 216; FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit.,
p. 392; C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 190.
[2] în acest sens, I. MOLNAR, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 223 ş.u.
[3] M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 109.
[4] I. MOLNAR, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 224; a se vedea şi M.C. IVAN, GH. IVAN, op. cit.,
p. 182-204.
[51
Spre exemplu, apreciem că ar fi excesiv exercitat dreptul părintelui de a-şi creşte şi educa minorul prin
întrebuinţarea unei ameninţări repetate cu amputarea unui membru al acestuia, în vederea determinării minorului
Referitor la exercitarea unui drept, menţionăm - cu titlu de jurisprudenţă obligatorie în

domeniu - Decizia nr. 19/2015, pronunţată (cu titlu de hotărâre prealabilă) de către Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie111.
Astfel, instanţa supremă a fost sesizată de Curtea Militară de Apel Bucureşti, solicitându-se
pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a se stabili
dacă fapta medicului, care are calitatea de funcţionar public, de a primi plăţi suplimentare sau
donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003,
constituie sau nu o exercitare a unui drept recunoscut de lege, având ca urmare incidenţa
dispoziţiilor art. 21 alin. (1) teza I CP. Prin hotărârea pronunţată, s-a stabilit că:
„Fapta medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public
de sănătate, care are calitatea de funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1)
Ut.b) teza a ii-a din Codul penal, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în
condiţiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, nu constituie o exercitare a
unui drept recunoscut de lege având ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (1) teza I din
Codul penal"l2].
4.3. îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege

Referitor la îndeplinirea unei obligaţii, optăm să tratăm distinct ipoteza reglementată în art.
21 alin. (1) teza a ll-a CP (îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege) de aceea a situaţiei prevăzute
în art. 21 alin. (2) CP (îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă), deoarece
acestea, deşi presupun un trunchi de condiţii comune (asupra cărora nu vom reveni), implică şi
cerinţe particulare specifice.
Astfel, în ceea ce priveşte îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege [cauză justificativă
prevăzută de art. 21 alin. (1) teza a ll-a CP], se dispune justifica rea/opfe/' de legea
penală constând în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor
prevăzute de aceasta. Sunt astfel configurate cerinţele de reţinere a cauzei justificative prevăzute
de art. 21 alin. (1) teza a ll-a CP\ să se comită o faptă prevăzută de legea penală; acea faptă să
reprezinte o îndeplinire a unei obligaţii impuse de lege; respectiva (îndeplinirea obligaţiei) să fie
comisă în condiţiile şi în limitele prevăzute de lege pentru aceasta.
Pentru că în privinţa condiţiilor referitoare la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală
şi a respectării condiţiilor şi a limitelor prevăzute de lege în privinţa îndeplinirii obligaţiei legale nu
există particularităţi în raport de ipoteza cauzei justificative a exercitării unui drept, nu vom relua
expunerea acestor aspecte, care îşi menţin valabilitatea. Cât priveşte * 1 2
la abandonarea oricărui program social şi sportiv, pentru a se axa pe dezvoltarea forţată a unui talent al său, în
detrimentul unei armonioase dezvoltări fizice şi mentale (de exemplu, părintele îl ameninţă pe minor, în mod
constant, că îi va tăia degetele de la mână dacă, în loc să exerseze la pian, timp de 5-6 ore după şcoală, acesta s-ar
duce să facă jogging sau ar dori să iasă la film în oraş cu unii colegi). A se vedea şi art. 489 C. civ., precum şi art. 110
alin. (2) lit. f) din Legea nr. 272/2004.
[1]
M. Of. nr. 590 din 5 august 2015.
[2]
Astfel, deşi Legea nr. 46/2003 (M. Of. nr. 51 din 29 ianuarie 2003) recunoaşte pacientului dreptul de a oferi
unităţii sanitare unde a fost îngrijit sau angajaţilor acesteia plăţi suplimentare ori donaţii, cu respectarea legii [ceea ce
corespunde cauzei justificative a exercitării unui drept, reglementată de art. 21 alin. (1) teza I CP, justificând faţă de
aceste persoane comiterea unor fapte tipice precum darea de mită, prevăzută de art. 290 CP - dar numai în limitele
prevăzute: plată ulterioară primirii îngrijirilor medicale, iar nu anterioară/concomitentă], acest aspect nu trebuie
interpretat (în opinia obligatorie a instanţei supreme) ca fiind de natură să dea naştere unui drept corelativ (unei
cauze justificative corelative) în sarcina medicilor, angajaţi ai acelor unităţi sanitare (din sistemul public de sănătate),
de a primi asemenea plăţi suplimentare (prin urmare, o astfel de faptă, comisă de către o astfel de persoană, va
constitui infracţiunea de luare de mită - art. 289 CP).
împrejurarea ca fapta tipică (sub aspect penal) comisă în concret să constituie o îndeplinire a unei
obligaţii impuse de lege, este de observat că, dacă cei vizaţi de dispoziţia privitoare la exercitarea
unui drept pot fi atât persoane private, cât şi indivizi încorporaţi în domeniul public de activitate,
prevederea referitoare la îndeplinirea unei obligaţii legale se adresează, cu predilecţie, celor din
urmă. Aceasta, deoarece legea nu tinde să impună obligaţii în a căror îndeplinire s-ar putea
adopta conduite corespunzătoare unor norme de incriminare faţă de membrii obişnuiţi ai
societăţii (persoane private).
De menţionat că, spre deosebire de ipoteza exercitării unui caz în care fapta comisă
are caracter facultativ -, în privinţa îndeplinirii unei obligaţii legale, fapta tipică săvârşită are
caracter obligatoriu din perspective persoanei care o comite111. Pe de altă parte, prin asemănare
cu exercitarea unui drept, şi cauza justificativă a îndeplinirii unei obligaţii poate fi invocată atât de
către o persoană fizică, precum şi de o persoană juridică121.
Persoana care acţionează trebuie să se asigure că a verificat temeinic, la un moment anterior,
propria sa competenţă în privinţa îndeplinirii respectivei obligaţii legale, precum şi condiţiile şi
limitele comportamentului concret prin care i se permite/impune să îndeplinească obligaţia
legală* 131. Dacă aducerea la îndeplinire a acesteia este posibilă într-o multitudine de variante
faptice, în mod rezonabil disponibile efectiv celui care acţionează, atunci acesta trebuie să opteze
pentru varianta care întruneşte cumulativ cerinţele celei mai ridicate eficienţe şi siguranţe, dar şi
aptitudinea celei mai scăzute atingeri practice a drepturilor şi libertăţilor celui faţă de care se
efectuează procedura în cauză. Această cerinţă tinde a fi similară celei din materia stării de
necesitate, cunoscută drept
De exemplu, va putea beneficia de această cauză justificativă judecătorul care emite un
mandat de arestare sau de executare a unei pedepse privative de libertate (în condiţiile legii),
poliţistul care face uz de forţă pentru a imobiliza o persoană agresivă care periclitează siguranţa
publică sau care dă dispoziţie (cu respectarea normelor în vigoare) de ridicare/ blocare a roţilor
unui autoturism parcat neregulamentar (pe care o îndeplineşte lucrătorul angajat al unităţii
competente) etc.
4.4. îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă

Referitor la îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă [cauză justificativă
prevăzută de art. 21 alin. (2) CP], se dispune justificarea prevăzute de legea penală constând în
îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă
aceasta nu este în mod vădit ilegală. Sunt astfel configurate cerinţele de reţinere a cauzei
jusb'ficab've prevăzute de art. 21 alin. (2) CP: să se comită o faptă prevăzută de
111 FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 395; M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 110; I. MOLNAR, în G. ANTONIU,
T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 226; M.C. IVAN, GH. IVAN, op. cit., p. 151.
121 M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 110.
131 în normă se subliniază clar necesitatea respectării condiţiilor (de fond şi de formă) şi a limitelor legale în
care se impune adoptarea unei anumite conduite, în mod normal interzisă ca faptă incriminată. în măsura în
care agentul care acţionează nu verifică în mod scrupulos stricta îndeplinire, cumulativă, a întregului cadru legal
în virtutea căruia este ţinut a se manifesta, îndeplinindu-şi abuziv sau excesiv atribuţiile legale, fapta va constitui
infracţiune, nefiind justificată. Din nou, se poate ridica chestiunea cunoaşterii depline şi corecte, de către
făptuitor, a condiţiilor legale în care este obligat să se manifeste, ceea ce poate antagoniza puternic individul
(căci, uneori, neadoptarea comportamentului impus de lege poate reprezenta, în anumite împrejurări, o faptă
ilicită prin ea însăşi, prin raportare la diferite stadii de ilicit juridic: disciplinar, administrativ ori chiar penal). în
astfel de situaţii (de acţiune desfăşurată în afara limitelor stricte ale comandamentului legal, ca urmare a
cunoaşterii deficitare a cadrului exact al acestuia), se determină, eventual, fie reţinerea erorii, fie înlăturarea
intenţiei şi reţinerea, în loc, a unei culpe (depinzând, apoi, dacă respectiva faptă constituie sau nu infracţiune şi
atunci când se comite din culpă), excluzându-se însă, în toate cazurile, verificarea cauzei justificative
reglementate în art. 21 CP.
legea penală; acea faptă să reprezinte o îndeplinire a unei obligaţii impuse de autoritatea
competentă; respectiva faptă (îndeplinirea obligaţiei) să fie impusă în forma prevăzută de lege;
respectiva faptă (îndeplinirea obligaţiei) să nu fie în mod vădit ilegală.
Spre exemplu, ar putea beneficia de efectul justificativ al acestei cauze de excludere a
infracţiunii poliţistul care lipseşte de libertate o persoană în executarea unui mandat de arestare
emis de instanţă cu respectarea formalităţilor legale sau care efectuează o percheziţie domiciliară
în executarea unui mandat de percheziţie emis în aceleaşi condiţii; lucrătorul angajat al unităţii
competente să ridice autoturismele parcate ilegal în localitate/ să blocheze roţile acestora, care
realizează aceste activităţi la indicaţia expresă a agentului poliţiei rutiere; gardianul de la o unitate
şcolară care, la dispoziţia directorului acelei unităţi de învăţământ, reţine temporar (confiscă) o
armă albă (un cuţit, de pildă) pe care un elev încerca să o introducă în şcoală etc.
De menţionat că, potrivit unor dispoziţii normative speciale, legea exclude uneori efectul
justificativ al acestei cauze generale [avem în vedere cazul prevăzut la art. 282 alin. (5) CP, potrivit
căruia, în ipoteza infracţiunii de tortură, nu se poate invoca, cu titlu justificativ, ordinul
superiorului ori al unei autorităţi publice]. Ca şi în cazul exercitării unui drept, precum şi al
îndeplinirii unei obligaţii impuse de lege, îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea
competentă poate justifica atât fapta unei persoane fizice, cât şi a unei persoane juridice 111.
Pentru că în privinţa condiţiilor referitoare la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală,
precum şi a respectării condiţiilor şi limitelor prevăzute de lege în privinţa îndeplinirii obligaţiei nu
există particularităţi în raport de ipotezele anterior tratate, nu vom relua expunerea acestor
aspecte, care îşi menţin valabilitatea.
a) Fapta să reprezinte o îndeplinire a unei obligaţii impuse de autoritatea competentă. Cu
referire la îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, observăm că ne aflăm, de
principiu, în situaţia aceluiaşi grup predilect de persoane existent şi în cazul îndeplinirii unei
obligaţii impuse de lege. Practic, trebuie să se verifice o relaţie de subordonare ierarhică, legal
instituită, între autoritatea care emite ordinul şi persoana ce urmează a-l executa, iar această
autoritate trebuie să fie una din domeniul public, iar nu privat (aspect constant subliniat în
doctrină).
Cu referire la problema efectului justificativ al executării ordinului/comenzii autorităţii
legitime (după cum mai este cunoscută uneori, în doctrină, această cauză justificativă), în ştiinţa
dreptului s-au formulat, de-a lungul timpului, mai multe teoriil2]. Cele mai cunoscute dintre
acestea sunt:
- teoria subordonării necondiţionate (teoria consemnului, teoria supunerii pasive, teoria
„baionetelor disciplinate"). Potrivit acesteia, executantul nu este în măsură a verifica sub niciun
aspect conformitatea, legalitatea sau oportunitatea ordinului primit, trebuind să îl execute ca
atare (justificarea sa fiind deci absolută);
- teoria subordonării condiţionate (teoria supunerii active, a „baionetelor inteligente").
Potrivit acesteia, executantul poate şi trebuie să exercite un control al ordinului primit, având
dreptul să îl cenzureze în caz de neconformitate (astfel încât i se refuză, de regulă, beneficiul
justificării pentru fapta comisă în executarea unui ordin ilegal). * 121
111 Este cazul, de pildă, al unei persoane juridice care comunică, în baza unei hotărâri judecătoreşti, unele
informaţii având caracter privat cu privire la angajaţii săi sau care efectuează unele stopaje la sursă ale unor sume
de bani, din salariile acestora, ca urmare a instituirii unei popriri etc.
121 FL.
STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 396; I. MOLNAR, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p.
227, 228; V. PASCA, op. cit. (2014), p. 214; M.C. IVAN, GH. IVAN, op. cit., p. 155.
Ca în multe alte cazuri, în contemporaneitate se preferă soluţiile moderate aduse de teoriile

eclectice, care echilibrează excesele construcţiilor doctrinare anterioare, astfel încât şi legiuitorul
penal român actual a preferat să facă apel la teoria ilegalităţii vădite a ordinului. Potrivit acesteia,
în principiu, executantul trebuie să îndeplinească ordinul primit ca atare, fără posibilitatea de a-l
cenzura, cu excepţia cazului în care lipsa sa de conformitate în raport de normele legale este atât
de evidentă, încât se impune oricărei persoane (sau cel puţin acelor persoane care au abilitatea
de a efectua activităţi în domeniul respectiv). Practic, executantul este îndreptăţit a efectua un
control formal sumar al conformităţii ordinului, referitor la: verificarea competenţei emitentului;
verificarea propriei competenţe de a executa ordinul; verificarea prezentării ordinului în forma
legal solicitată; conformitatea pe conţinut a comenzii cu ordinea juridică, dar numai în liniile sale
generale.
Spre deosebire de ipoteza îndeplinirii unei obligaţii impuse de lege, în cazul îndeplinirii unei
obligaţii impuse de autoritatea competentă, între sursa normativă a obligaţiei şi executantul
acesteia se interpune o entitate terţă, respectiv autoritatea competentă 111. Sub acest aspect
apare un potenţial izvor suplimentar al unor vicii de legalitate în dispunerea comiterii faptei - de
aici şi cerinţele suplimentare existente în reglementarea cauzei justificative prevăzute de art. 21
alin. (2) CP prin comparaţie cu prevederea din art. 21 alin. (1) teza a ll-a CP.
b) Fapta (îndeplinirea obligaţiei) să fie impusă în forma prevăzută de lege. Astfel, de pildă, nu
va fi întrunită această condiţie de reţinere a cauzei justificative aici tratate în măsura în care legea
impune forma scrisă a ordinului autorităţii competente, iar emitentul acestuia îl dispune în formă
verbală.
c) Fapta (îndeplinirea obligaţiei) să nu fie în mod vădit ilegală. Este lesne de observat că
legea impune condiţia ca fapta să nu fie în mod vădit ilegală (semnificaţia termenului vădit, în
acest context, este similară celei din materia cauzei justificative a stării de necesitate, sens în care
trimitem la tratarea corespunzătoare).
Prin urmare, nu lasă loc de interpretare următoarele două situaţii care se pot distinge:
-executarea unui ordin care este în mod vădit ilegal conduce la lipsa de justificare a faptei
tipice (sub aspect penal) comise, care va fi deci reţinută drept infracţiune (sub eventuala rezervă a
intervenţiei unor alte cauze de excludere a caracterului său infracţional, precum ar fi
constrângerea morală - cauză de neimputabilitate). Sub aspectul participaţiei penale, în acest caz,
răspunderea penală urmează a fi angajată, de principiu, de către executant, în calitate de autor al
faptei nemijlocit comise, în timp ce emitentul ordinului va răspunde de pe poziţia instigatorului
(instigare calificată);
- executarea unui ordin care este ilegal, dar nu în mod vădit, nu va înlătura, de principiu,
reţinerea acestei cauze justificative, astfel încât fapta comisă va rămâne calificată, în continuare,
drept simplă faptă prevăzută de legea penală (iar nu drept infracţiune) - neatrăgând răspunderea
penală a autorului (a persoanei care a săvârşit-o nemijlocit)121. Se poate discuta
111T. DIMA, op.

cit., p. 207; I. MOLNAR, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 226.
|2)
în acelaşi sens: C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit., p. 191; M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 111. Evidenţiem,
în acest punct, o posibilă problemă care reiese din coroborarea art. 21 alin. (2) CP cu art. 18 alin. (2) CP. Astfel, acela
care emite ordinul ilegal îndeplinit de către executant, prin comiterea unei fapte tipice (sub aspect penal), are, din
perspectiva participaţiei penale, calitatea de instigator, aşadar, de participant. Conform art. 18 alin. (2) CP, incidenţa
unei cauze justificative (reţinută în privinţa persoanei autorului - de principiu) urmează a se extinde şi cu privire la
situaţia participanţilor; aşadar, fapta comisă ar urma să rămână şi pentru aceştia la stadiul de faptă prevăzută de
legea penală, iar nu de infracţiune (deci, nici ei nu ar trebui traşi la răspundere penală). Această soluţie apare însă ca
fiind profund inechitabilă în materia îndeplinirii unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în măsura în care
ordinul ar fi ilegal (aspect cunoscut de către emitentul său - instigatorul), dar nu vădit ilegal - ceea ce ar impune
reţinerea cauzei justificative prin raportare la persoana autorului (executantul ordinului).
însă cu privire la împrejurarea dacă subzistă sau nu caracterul justificativ al cauzei prevăzute de
art. 21 alin. (2) CP atunci când se dovedeşte faptul că cel care a acţionat în îndeplinirea unei
obligaţii impuse de autoritatea competentă, săvârşind astfel o faptă prevăzută de legea penală, a
cunoscut (personal) caracterul ilegal al ordinului primit, deşi acesta nu se prezenta într-o formă
vod/'tilegală[1]. Această ipoteză ridică problema unei aparente incongruenţe între prevederea legii
(„litera" acesteia) şi spiritul reglementării, putându-se identifica argumente pro şi contra, legate
de oricare dintre cele două posibile variante de soluţionare; apreciem că s-ar impune o
intervenţie legislativă în materie.
§5. Consimţământul persoanei vătămate

5.1. Preliminarii
Sediul materiei rezervat cauzelor justificative generale se încheie cu dispoziţia din art. 22 CP,
în care se reglementează consimţământul persoanei înţelegem să reproducem textul
legal, din care reiese în mod edificator majoritatea condiţiilor de existenţă corespunzătoare
acestei cauze justificative:
„Art. 22. Consimţământul persoanei vătămate.
(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită cu consimţământul persoanei
vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în
pericol.
(2) Consimţământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul infracţiunilor contra
vieţii, precum şi atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia".
Prin urmare, în cazul în care fapta incriminată (tipică) este comisă în prezenţa
consimţământului persoanei vătămate, ea nu va constitui infracţiune, rămânând doar la stadiul de
faptă prevăzută de legea penală [soluţia reiese din coroborarea art. 22 alin. (1) CP cu dispoziţia din
art. 18 alin. (1) CP: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna
dintre cauzele justificative prevăzute de lege"]. Este reglementată astfel instituţia
consimţământului persoanei vătămate, cu natura juridică de cauză generală de excludere a
infracţiunii - cauză justificativă (volenti non fit injuria), recunoscându-se (într-o opinie) că
fundamentarea acesteia „are în vedere conflictul ce poate să apară între o normă care
incriminează o faptă pe motiv că acea faptă periclitează sau vatămă un bun juridic, un drept al
altuia, pe de o parte, şi o altă normă juridică aparţinând altei ramuri de drept, în temeiul căreia o
persoană poate să dispună de un bun juridic, de un drept al său, chiar şi în ipoteza în care acest
drept s-ar afla sub protecţia unei norme juridico-penale, pe de altă parte"1 [2].

Ca şi în ipoteza celorlalte cauze justificative generale, se impune premisa săvârşirii unei fapte
prevăzute de legea penală (faptă tipică sub aspect penal), al cărei caracter infracţional să
[1]
în acest sens, a se vedea: FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 396, 397; I. MOLNAR, în G. ANTONIU, T.
TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 228, 229; M.C. IVAN, GH. IVAN, op. cit., p. 156.
[2]
I. MOLNAR, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 231. Autorul citat a formulat şi o
recomandare de redenumire normativă a instituţiei aici analizate, apreciindu-se mai corespunzătoare denumirea
„consimţământ al titularului dreptului vătămat" (p. 237). Achiesând la această propunere (căci, dacă fapta nu
reprezintă infracţiune, nu ar trebui să se vorbească nici despre victimă ori persoană vătămată), tot cu titlu de
legeferenda, recomandăm (în plus) legiuitorului renunţarea la construcţia de tip cacofonic din alin. (1) al art. 22 CP
(„...cu consimţământul..."), care se poate eluda printr-o formulare de tipul (spre exemplu): „Este justificată fapta
prevăzută de legea penală săvârşită în prezenţa consimţământului.../în condiţiile existenţei consimţământului...".
poată fi exclus prin reţinerea incidenţei consimţământului persoanei vătămate, cu respectarea

condiţiilor legal stabilite ale acestuia. Sunt astfel configurate cerinţele de reţinere a cauzei
justificative prevăzute de art. 22 CPll]: să se comită o faptă prevăzută de legea penală; să existe
consimţământul persoanei vătămate în ceea ce priveşte comiterea respectivei fapte (iar acesta să
întrunească unele condiţii); persoana vătămată emitentă a consimţământului de comitere a faptei
şi faţă de care se săvârşeşte fapta (cel care îşi exprimă acordul) să fie titulara valorii sociale
lezate/periclitate. în plus, se observă din prevederea înscrisă în alin. (2) al art. 22 CP că instituţia
consimţământului persoanei vătămate nu este recunoscută cu titlu de cauză justificativă în
ipoteza anumitor fapte, de unde reiese încă o cerinţă de reţinere a incidenţei sale, şi anume fapta
incriminată comisă să nu fie una dintre acelea îndreptate contra vieţii, respectiv să nu fie una
dintre acelea în cazul cărora legea exclude expres efectul justificativ al consimţământului
persoanei vătămate (altfel spus, valoarea socială aparţinând persoanei vătămate care şi-a dat
consimţământul pentru lezarea/periclitarea acesteia să fie disponibilă din punct de vedere legal-să
aparţină sferei drepturilor recunoscute de către lege ca fiind disponibile).
a) în legătură cu prima condiţie de incidenţă a acestei cauze justificative (să se comită o faptă
prevăzută de legea penală), pe drept cuvânt se apreciază (constant) în literatura de specialitate
faptul că se impune separarea ipotezelor în care consimţământul persoanei vătămate acţionează
cu titlu de cauză justificativă de situaţiile în care aceeaşi împrejurare are un alt titlu. Astfel,
consimţământul se poate manifesta uneori sub forma unui element al conţinutului constitutiv al
anumitor fapte incriminate (situaţie în care, verificându-se pe caz concret, aceasta ar înlătura nu
antijuridicitatea, ci tipicitatea). De asemenea, distinse trebuie să fie şi situaţiile în care
consimţământul are doar o valoare atenuantă. Prin urmare, s-ar putea afirma multipla natură
juridică a consimţământului persoanei vătămate.
Cu alte cuvinte, în ipoteza intervenirii unei cauze justificative (inclusiv consimţământul
persoanei vătămate), nu va constitui infracţiune fapta prevăzută de legea penală comisă (astfel
justificată), pe când, în cazul reţinerii consimţământului persoanei vătămate cu valoare de cauză
de atipicitate, nu va constitui infracţiune fapta care nu este prevăzută de legea penală (atipică sub
aspect penal), iar, în situaţia în care consimţământul persoanei vătămate acţionează cu rol
atenuant, fapta comisă va constitui infracţiune, însă răspunderea penală şi sancţionarea
infractorului vor fi mai puţin drastice decât în mod obişnuit. Vom examina succint aceste multiple
valenţe juridice ale consimţământului persoanei vătămate în cele ce urmează:
- consimţământul persoanei vătămate - element al conţinutului constitutiv de bază al
infracţiunii. Este de observat că în legislaţia penală actuală consimţământul persoanei vătămate
este uneori indicat, în cadrul anumitor norme de incriminare - după caz, în mod expres sau tacit-,
cu valoare de condiţie constitutivă, fie pozitivă, fie negativă. Spre exemplu, lipsa
consimţământului (pentru ca fapta să fie tipică - condiţie constitutivă negativă) este expres
prevăzută în cazul infracţiunii de furt (art. 228 CP) şi este implicit integrată în conţinutul constitutiv
al violului (art. 218 CP). O incriminare care presupune, din contră, verificarea existenţei
consimţământului subiectului pasiv (pentru ca fapta să fie tipică - condiţie constitutivă pozitivă)
este actul sexual cu un minor (art. 220 CP). Ca atare, în asemenea cazuri, prezenţa sau (după caz)
absenţa consimţământului persoanei vătămate va conduce la excluderea posibilităţii de reţinere
drept infracţiune a faptei comise. Spre deosebire de 111
111
Menţionăm că, prin raportare la diversitatea opţiunilor de tratare doctrinară a acestui subiect, numărul şi
ordinea (precum şi conţinutul) acestor condiţii sunt relative, tratarea prezentă reprezentând opţiunea noastră la
acest moment.
ipoteza în care consimţământul persoanei vătămate operează cu titlu de cauză justificativă, în

aceste situaţii se va reţine inexistenţa infracţiunii pe motiv de absenţă a tipicităţii (cauză de
atipicitate)111. Consimţământul persoanei vătămate nu va putea opera, în aceste cazuri, drept
cauză justificativă, tocmai pentru că nu se întruneşte prima cerinţă necesară în acest sens: ceea ce
s-a săvârşit nu constituie o faptă prevăzută de legea penală (datorită prezenţei
consimţământului)121;
- de asemenea, în reglementarea de lege lata, consimţământul persoanei vătămate
poate să prezinte şi natura juridică de temei de atenuare a răspunderii penale, precum este cazul
în raport de prevederile art. 190 CP (uciderea la cererea dispoziţie apreciată
131
drept formă atenuată a omorului) . în acest caz, existenţa consimţământului nu va exclude
caracterul infracţional al faptei comise, dar va conduce la o diminuare a reacţiei represive
exercitate împotriva celui care săvârşeşte fapta (infracţiunea). în doctrină s-a semnalat şi
posibilitatea ca, uneori, legiuitorul să acorde absenţei sau prezenţei consimţământului o valoare
agravantăw;
- bineînţeles, consimţământul persoanei vătămate urmează a opera drept cauză justificativă,
potrivit art. 22 CP, în acele împrejurări în care vor fi întrunite toate condiţiile necesare pentru
reţinerea sa cu acest titlu. Spre exemplu, se va putea exclude, pe acest motiv, caracterul
infracţional al unei fapte de distrugere (art. 253 CP), dacă proprietarul bunului şi-a dat
consimţământul la nimicirea/deteriorarea acestuia, desigur, în măsura în care legea îi recunoaşte
dreptul de a dispune în această modalitate de respectivul bun; sau se va putea exclude astfel
antijuridicitatea unei fapte de lovire (art. 193 CP), dacă persoana vătămată a ales să accepte
lezarea propriei fiinţe (de pildă, supunându-se voluntar procedurii de efectuare a unui tatuaj).
Desigur, este necesară corecta delimitare a tuturor acestor variate modalităţi de manifestare
a consimţământului persoanei vătămate, pentru asigurarea unei corecte soluţii juridice în fiecare
caz în parte, atât din punct de vedere substanţial, cât şi procesual penal. Aşadar, reiese că, pentru
a opera consimţământul persoanei vătămate, cu valoare de cauză justificativă, trebuie avute în
vedere doar acele fapte incriminate în raport de care legiuitorul nu a valorificat această
împrejurare cu titlu de element al tipicităţii.
b) Să existe consimţământul persoanei vătămate, iar acesta să întrunească unele
caracteristici necesare: să fie valabil exprimat (sub aspectul fondului şi al formei sale); să fie
actual; să fie determinat.
Este de precizat (în primul rând) că, din punct de vedere al acestei condiţii, cauza justificativă
analizată impune existenţa unui consimţământ valabil exprimat, în sensul inexistenţei unor 1 * 3 4
[1]
Aceasta este poziţia doctrinei majoritare, la care achiesăm. în sens contrar (opinie minoritară), a se vedea
M.C. IVAN, GH. IVAN, op. cit, p. 176-179.
121
Situaţia este asemănătoare cazurilor corespondente referitoare la exercitarea unui drept (dubla natura
juridică de cauză de excludere a infracţiunii a consimţământului persoanei vătămate), cu deosebirea că, în ipoteza
consimţământului persoanei vătămate (după cum se va arăta), fapta este îndreptată împotriva unor valori sociale
aparţinând unei persoane care îşi exprimă acordul lezării/periclitării acestora (nefiind vorba despre un drept al
făptuitorului în acest sens).
[3]
Subscriem opiniei din doctrină potrivit căreia temei al atenuării pe motivul existenţei consimţământului
persoanei vătămate poate fi şi prevederea din art. 75 alin. (2) lit. b) CP (circumstanţă generală atenuantă judiciară)- în
acest sens, a se vedea: FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 401; I. MOLNAR, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op.
cit., voi. I, p. 236, 237.
[4]
Astfel, se invocă reglementarea din art. 213 alin. (2) CP (proxenetismul) şi din art. 214 alin. (2) CP
(exploatarea cerşetoriei), unde prezenţa constrângerii implică, tacit, absenţa consimţământului necesar (cu titlu de
element constitutiv) pentru reţinerea faptei în forma tip, de bază (absenţa consimţământului, în aceste cazuri, ar
avea, aşadar, valoare de element circumstanţial agravant) -1. MOLNAR, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit.,
voi. I, p. 237.
vicii esenţiale de consimţământ, precum şi în sensul exprimării sale informa necesară, în funcţie de
cazul concret. Reţinem că, de principiu, sub acest din urmă aspect, consimţământul persoanei
vătămate poate fi manifestat în orice formă, cu excepţia cazurilor în care legea solicită o anumită
formă de exprimare a acestuia, în anumite domenii de activitate (spre exemplu, consimţământul
unei persoane de a se supune unei proceduri chirurgicale - în măsura în care pacientul este apt să
emită un asemenea consimţământ - trebuie dat în formă scrisă, potrivit unui tipizat-standard pus
la dispoziţie de unitatea sanitară). De regulă, consimţământul poate fi exprimat şi verbal, prin
gesturi, mimică ori tacit (implicit)111.
Intervin, în considerarea acestor aspecte, unele discuţii doctrinare. Astfel, pentru aprecierile
legate de caracterul valabil al consimţământului este utilă trimiterea către normele şi dezvoltările
doctrinare din materia dreptului civil (valabilitatea consimţământului necesar pentru existenţa
validă a unui act juridic). Precizăm că se schiţează o potenţială controversă121 în acest domeniu, pe
terenul dreptului penal, punându-se problema dacă evaluarea viciilor de consimţământ (violenţa,
dolul, eroarea) ar trebui să opereze, după aceleaşi criterii şi cu aceeaşi intensitate ca în dreptul
privat, şi în domeniul penal de referinţă. De asemenea, se ridică problema dacă persoana care
emite consimţământul trebuie să prezinte neapărat sau nu capacitate juridică valabilă din punct
de vedere civil de a dispune cu privire la valoarea în cauză.
Adăugăm că, în opinia noastră, un consimţământ valabil exprimat trebuie să fie, implicit, un
consimţământ real, clar, serios şi informat (dat în deplină cunoştinţă de cauză)* 131.
Consimţământul trebuie să fie actual, adică să fie dat sau verificat (reafirmat) la
momentul comiterii faptei (ca regulă, anterior trecerii la executarea acesteia). trebuie
şi să subziste, în mod real, ulterior emiterii sale, fiind (de principiu) revocabil pe întreaga perioadă
dintre data emiterii şi data finalizării executării faptei (în corespondenţă cu specificul fiecărui caz
concretîn parte)141. Odată exprimat consimţământul, anterior, în mod valabil, se prezumă
menţinerea sa, până la o manifestare de voinţă expresă în sens contrar din partea emitentului
(titularul valorii sociale în cauză).
în ipoteza retragerii utile a consimţământului, fapta tipică (sub aspect penal) comisă ulterior
nu va mai fi justificată151. Totodată, dacă o asemenea faptă s-a comis deja, anterior
[1)FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 399; M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 112; V. PASCA, op. cit. (2014), p.
218; I. MOLNAR, în G. ANTONIEI, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 233.
P1A se vedea, în acest sens: FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 399; I. NEDELCU, în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit., p.
87; M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 112.

131
Astfel, de pildă, nu credem că poate reprezenta un consimţământ corespunzător aparentul consimţământ
care ar fi emisîntr-o astfel de conjunctură (context, ton întrebuinţat etc.) încât ar reieşi în mod evident că reprezintă o
formă sarcastică de exprimare a persoanei în cauză (spre exemplu, dacă o persoană aflată într-un mijloc de transport
în comun aglomerat, poziţionată înspre locul de intrare/ieşire, fiind împinsă/presată de alte persoane ce doresc să
coboare, ar spune: „Da, sigur, călcaţi-mă în picioare, loviţi-mă, împingeţi-măl", pe un ton care ar sublinia în mod cert
dorinţa sa reală, opusă celor formal exprimate). Sau „consimţământul" care ar fi dat numai pentru a scăpa de o
solicitare sâcâitoare a cuiva (care ar implica o lezare/diminuare a unor drepturi sau interese ale emitentului
consimţământului), motiv pentru care persoana ar achiesa doar aparent, în mod evident de complezenţă, la
respectiva solicitare, pentru a îndepărta temporar sursa neplăcerii respective [„Mă rog, să spunem că da, voi (mai)
vedea eu..."]. Ori consimţământul emis de către o persoană care nu a înţeles în mod real (nu a fost în mod efectiv şi
corect informată cu privire la) riscurile la care se supune [cum ar fi cazul unei persoane care, participând la o
reprezentaţie de iluzionism, nu este suficient avertizată asupra împrejurării că acela care va realiza numărul de
dispariţie/distrugere a unui bun (telefonul mobil, de exemplu) este un proaspăt ucenic, neexperimentat, al
protagonistului]. în acelaşi sens, a se vedea şi M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 112.
151
Astfel, de pildă, luăm următorul exemplu: o persoană (A) are un telefon mobil care nu funcţionează
corespunzător, aparat pe care îl remite unei alte persoane (B), rugând-o pe aceasta să încerce să apeleze pe cineva;
pentru că nici B nu reuşeşte să facă aceasta, A-frustrat-îi spune lui B să arunce telefonul pe geam; dacă,
formulării valabile a consimţământului, iar acesta intervine doar ulterior (postfactum), ceea ce s-a
comis rămâne, de principiu, o activitate aptă de calificare (formal) drept infracţiune (eventual,
persoana vătămată poate să opteze să nu înştiinţeze organele judiciare ori, în cazul în care ar fi
vorba despre o infracţiune pentru care este necesară formularea unei plângeri prealabile, poate
opta să nu o depună/să o retragă - caz în care se va înlătura doar răspunderea penală pentru fapta
care va rămâne însă infracţiune). O problemă controversată tinde a se contura cu privire la ipoteza
în care subiectul activ a acţionat fără a cunoaşte existenţa consimţământului subiectului pasiv,
deşi acesta fusese, în mod obiectiv, emis (anterior săvârşirii faptei)11’.
Consimţământul valabil exprimat şi actual trebuie să fie, în plus, determinat, neputându-
se admite existenţa lui validă în cazul unei exprimări generice largi, absolut indeterminate a unei
persoane, de tipul: „fă-mi orice vrei să-mi faci".
în legătură cu aspectul relativ la existenţa consimţământului persoanei vătămate se
conturează în doctrină şi sensibila problemă a consimţământului prezumat. Literatura de
specialitate abordează inclusiv această chestiune (ipoteză care ridică dificultăţi de separare în
raport de starea de necesitate), pentru justificarea comiterii unor fapte incriminate de o mai mică
importanţă concretă (ca regulă, dar nu în mod exclusiv). Sunt vizate acele situaţii în care titularul
valorii lezate sau periclitate nu a putut, din raţiuni obiective, să comunice efectiv poziţia sa în
privinţa emiterii sau nu a unui consimţământ referitor la comiterea faptei respective, iar diverse
împrejurări, circumstanţe, elemente de fapt etc.[2], coroborate cu poziţia şi importanţa valorii
lezate, precum şi cu intensitatea posibilei leziuni, îndrituiesc aprecierea rezonabilă potrivit căreia
această persoană şi-ar fi dat acordul, dacă ar fi putut să o facă131.
c) Persoana vătămată emitentă a consimţământului să fie titulara valorii sociale lezate/
periclitate.
în principiu, consimţământul trebuie emis direct de către titularul valorii lezate sau periclitate
prin fapta comisă, deşi se admite uneori (când nu este vorba despre o valoare strâns şi indisolubil
legată de sfera vieţii private, intime a unei persoane - precum este cazul inviolabilităţii sexuale, de
pildă) şi exprimarea sa printr-un reprezentant, în condiţii legale. Spre exemplu, consimţământul
distrugerii unui bun din patrimoniul persoanei vătămate ar putea fi emis şi de către un mandatar,
care a primit de la aceasta dreptul de a emite, la nevoie, un asemenea consimţământ, în
gestionarea intereselor/patrimoniului persoanei în cauză. Potrivit distincţiilor şi limitelor operante
în dreptul civil, anumite categorii de persoane pot emite un consimţământ valabil în privinţa unor
drepturi (de regulă, patrimoniale) ale unor alte persoane (cazul consimţământului prezumat al
soţilor în raport de dispoziţia asupra bunurilor mobile comune; cazul consimţământului exprimat
de părinţi cu privire la administrarea unor bunuri aparţinând copiilor lor minori etc.).
răzgândindu-se imediat, retractează îndemnul, iar B, în aceste condiţii, aruncă totuşi telefonul, distrugându-l, atunci
fapta lui B nu este justificată.
[1]
în sens afirmativ, a se vedea I. MOLNAR, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 233; în sens
negativ, a se vedea M.C. IVAN, GH. IVAN, op. cit., p. 169.
[2)
De pildă: strânsele relaţii de prietenie; raporturile de rudenie; convieţuirea în fapt; existenţa unui
consimţământ emis anterior, într-o situaţie asemănătoare; obiceiurile stabile etc.
l3]
Pentru detalii în acest sens, a se vedea FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., 405-408. De asemenea, I. NEDELCU, în
G. BODOROIMCEA Ş.A., op. cit., p. 88; V. PASCA, op. cit. (2014), p. 218; I. MOLNAR, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.),
op. cit., voi. I, p. 236.
Legat de acest aspect, se poate ridica şi problema modului în care se reflectă în psihicul
făptuitorului îndeplinirea acestei condiţii111. De asemenea, o ipoteză aparte, discutabilă, este
reprezentată de cazurile în care mai multe persoane au deopotrivă dreptul de a emite sau refuza
consimţământul de lezarea/periclitarea unei valori sociale unice (comune), drept pe care şi-l
manifestă în mod divergent (una acordă consimţământul, iar o alta îl refuză).
Menţionăm că un consimţământ valabil poate proveni atât din partea unei persoane fizice,
cât şi a unei persoane juridice, respectiv că de beneficiul justificativ al acestuia pot profita, în
egală măsură, atât făptuitorul persoană fizică, cât şi persoana juridică121.
d) Valoarea socială aparţinând persoanei vătămate care şi-a dat consimţământul
pentru
lezarea/periclitarea acesteia să fie disponibilă din punct de vedere legal (fapta incriminată comisă
să nu facă parte din sfera celor în privinţa cărora legea exclude incidenţa consimţământului
persoanei vătămate cu titlu de cauză justificativă).
în mod neapărat, valoarea socială în cauză trebuie să aparţină sferei de ocrotire, prin norme
penale, a unor interese individuale, de ordin privat, iar nu unor interese de ordin public sau
colectiv. Dacă norma de incriminare este pluri-ofensivă (protejează deopotrivă mai multe valori
sociale), iar interesele ocrotite sunt deopotrivă publice şi private, consimţământul nu va putea, în
principiu, să excludă caracterul penal al faptei tipice comise (deşi în literatura de specialitate se
indică nuanţări în lumina cărora ar trebui recunoscute şi excepţii)* 131.
Prin alin. (2) al art. 22 CP se exclud expres din sfera de incidenţă a cauzei justificative astfel
relevate infracţiunile contra vieţiiw şi cele la care există prevederi speciale de înlăturare a
incidenţei acesteia. Spre exemplu, în acest din urmă sens, în Partea specială a Codului penal pot fi
identificate dispoziţiile din art. 210 alin. (3) (traficul de persoane), art. 211 alin. (3) (traficul de
minori).
De principiu, sunt disponibile toate acele valori sociale cu încorporare individuală în privinţa
cărora legea nu prevede expres caracterul lor inalienabil (aşa cum se întâmplă în raport de dreptul
la viaţă ori cu privire la cazurile de trafic de persoane/de minori). Celelalte valori sociale tind a fi,
aşadar, disponibile (de exemplu: integritatea corporală, sănătatea, libertatea, patrimoniul etc.).
Totuşi, legiuitorul limitează uneori, suplimentar, chiar şi caracterul alienabil al acestora, în
anumite cazuri în care devine incident şi interesul social151. Astfel, de pildă, deşi integritatea
corporală este, de regulă, o valoare socială disponibilă, este incriminată totuşi fapta de
111
Astfel, o persoană ar putea crede că primeşte de la titularul unei valori sociale permisiunea de a o leza pe
aceasta, fără ca emitentul consimţământului să fie în realitate titularul acelei valori sociale (persoana îndreptăţită să
îşi dea consimţământul respectiv). Apreciem că ipoteza corespunde cazurilor de eroare asupra antijuridicităţii,
materie către care facem trimitere.
[21
FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 398; M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 112; V. PASCA, op. cit. (2014), p.
217; M.C. IVAN, GH. IVAN, op. cit.,p. 164.
131
m
Se poate ridica problema sferei exacte de cuprindere a domeniului indicat prin această dispoziţie limitativă.
Astfel, ne întrebăm dacă noţiunea de infracţiuni contra vieţii este utilizată stricto sensu, fiind vizate doar faptele
incriminate sub această denumire în Capitolul I al Titlului I din Partea specială a Codului penal (iar în cazul unui
răspuns afirmativ, dacă pot fi sau nu avute în vedere toate aceste infracţiuni?), ori dacă este întrebuinţată într-un
sens larg, în care se pot încadra şi alte fapte care au ca urmare moartea victimei. Acest aspect poate fi pus în legătură
cu o chestiune care tinde a deveni controversată în doctrină în domeniul consimţământului victimei, anume dacă
această cauză justificativă funcţionează şi în raport de faptele săvârşite din culpă sau implicând şi culpa (faptele
praeterintenţionate).în acest sens, a se vedea: FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 401,405; L.V. LEFTERACHE, op.
cit., p. 208; V. PASCA, op. cit. (2014), p. 219; I. NEDELCU, în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit., p. 88.
151
în doctrină s-a atras atenţia şi asupra prevederilor cuprinse în art. 101 alin. (2) CPP (cu menţiunea că, în caz
de nerespectare a respectivei dispoziţii legale, fapta comisă ar putea constitui o infracţiune de abuz în serviciu) -
M.C. IVAN, GH. IVAN, op. cit., p. 174.
autoagresiune atunci când lezarea s-ar comite pentru sustragerea de la serviciul militar în timp de
război (art. 432 CP) - prin urmare, devine imposibil de transmis către o altă persoană, în acest
context, dreptul de lezare a integrităţii corporale, care nu mai aparţine, pe deplin, nici titularului
său. Sau: deşi integritatea unor bunuri patrimoniale constituie, de regulă, o valoare socială
disponibilă (un proprietarîşi poate deteriora/distruge bunurile proprii), legea instituie, uneori,
chiar şi limitări ale acestui drept, fiind incriminată fapta unei persoane de a distruge chiar propriile
bunuri, dacă acestea fac parte din patrimoniul cultural [art. 253 alin. (5) CP] - prin urmare, nu se
va putea emite de către proprietar un consimţământ valabil pentru distrugerea unui asemenea
bun de către un terţ.
Mai mult, chiar şi atunci când valoarea socială este, de principiu, disponibilă, fără ca legea
penală să fi limitat expres caracterul său alienabil (în considerarea anumitor situaţii punctuale),
este posibil totuşi a se considera că se pot contura unele ipoteze în care consimţământul
persoanei vătămate să nu fie apt de incidenţă cu valoare justificativă. Ne raportăm la cazurile în
care lezarea valorii sociale disponibile ar avea caracter definitiv (total) şi iremediabil (ireversibil),
fiind totală, semnificativă şi lipsită de interes rezonabil (mai ales dacă este vorba despre un drept
personal nepatrimonial)111.
Prin urmare, s-ar putea reţine caracterul justificativ al consimţământului persoanei vătămate
în lezarea unei valori sociale disponibile, spre exemplu, atunci când o persoană ar permite alteia
să o pălmuiască sau să o molipsească intenţionat de o formă comună de răceală ori să efectueze
asupra sa o operaţie de chirurgie plastică/reparatorie utilă pentru îmbunătăţirea esteticii faciale
etc.
5.3. Consimţământul persoanei vătămate - instituţie cu multiple naturi

juridice
în încheierea expunerii consimţământului persoanei vătămate, reţinem că această instituţie
poate prezenta (după cum s-a indicat) multiple naturi juridice: element constitutiv esenţial (pozitiv
sau negativ) al unor infracţiuni; cauză justificativă; temei de atenuare (generală sau specială) ori
de agravare, în alte cazuri. în ceea ce priveşte primele două valenţe astfel indicate, cu titlu de
apreciere critică în raport de actuala reglementare, evidenţiem faptul că legiuitorul nu pare să
acţioneze după un criteriu unitar clar stabilit în operaţiunea de conferire a unei naturi juridice sau
a alteia consimţământului persoanei vătămate. Opţiunile legale în materie apar, mai degrabă, ca
fiind în mare parte aleatorii, arbitrare (poate chiar neconştientizate expres), caracterizând o
practică normativă neperformantă, aptă de a conduce la „confuzii în aplicarea legii", pe fondul
renaşterii unor „vechi dispute în legătură cu limitele în care o persoană poate dispune de
drepturile sale"121. într-adevăr, eventualele raţiuni obiective în considerarea cărora
consimţământul persoanei vătămate (absenţa sau prezenţa sa, după caz) ar trebui să funcţioneze,
în raport de unele fapte incriminate, cu titlu de cauză de atipicitate, iar în raport de alte fapte
incriminate (prezenţa sa ar urma să fie reţinută), cu titlu de cauză justificativă tind a rămâne
obscure (chiar oculte).
111
De altfel, prin chiar Expunerea de motive a Codului penal s-a accentuat acest aspect. De exemplu, considerăm
că nu ar trebui să beneficieze de caracter justificativ un consimţământ care ar viza supunerea voluntară a unei
persoane la amputarea inutilă a unui membru, pentru a onora un pariu pierdut. Facem trimitere şi către dispoziţiile
legii civile, cuprinse în Cartea I („Despre persoane"), Titlul II („Persoana fizica"), Capitolul II („Respectul datorat fiinţei
umane şi drepturilor ei inerente") din Codul civil. Spre exemplu, potrivit art. 60 C. civ. („Dreptul de a dispune de sine
însuşi"), se reproduce dispoziţia constituţională din art. 26 alin. (2), care dispune că „Persoana fizică are dreptul să
dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri". A se vedea
şi FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 401, 402.
I2] V. PASCA, op. cit. (2014), p. 216.
Ne apare însă ca o împrejurare clară că, atât în ipoteza acţionării drept cauză de atipicitate,
cât şi a incidenţei sub formă de cauză justificativă, consimţământul persoanei vătămate reprezintă
o instituţie care exclude caracterul penal al faptei (cu întemeiere diferită însă a soluţiei procesuale
penale); prin urmare, în ambele ipoteze, sunt implicit (subsecvent) excluse şi răspunderea penală,
respectiv posibilitatea stabilirii şi aplicării sancţiunilor penale. Sub aspectul consecinţelor
extrapenale, menţionăm că prezenţa consimţământului persoanei vătămate este de natură a
exclude, de principiu, răspunderea civilă pentru prejudiciile decurgând din comiterea faptei
concrete111.
§6. Probleme speciale în materia cauzelor justificative-abordare selectivă

Instituţiile care au fost tratate anterior (legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea
unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii, consimţământul persoanei vătămate) reprezintă, după
cum s-a menţionat constant, cauze justificative generale, ca formă specifică de manifestare a
cauzelor de excludere a infracţiunii. Alături de acestea pot fi identificate, în diverse norme penale
speciale sau norme procesuale penale etc., o serie de cauze justificative speciale, instituţii cu efect
de excludere a antijuridicităţii limitat, în mod specific, doar în considerarea unor anumite norme
de incriminare.
Am evidenţiat deja împrejurarea că este imperativă atenta delimitare a cauzelor justificative
(fie acestea generale sau speciale) de alte tipuri de cauze cu efect extinctiv operante în materie
penală, după caz: asupra infracţiunii (cauzele de atipicitate, cauzele de neimputabilitate) ori
asupra altor instituţii penale fundamentale (cauzele de înlăturare a răspunderii penale, cauzele de
impunitate/nepedepsire, cauzele deînlăturare a executării sancţiunilor penale).
Este de reţinut că, prin raportare la dispoziţiile exprese ale fostei legi penale generale (Codul
penal din 1968), dintre actualele instituţii reglementate cu titlu de cauze justificative generale îşi
găsesc corespondent (pe conţinutul dispoziţiilor normative) doar legitima apărare şi starea de
necesitate (care aveau atribuită, în acel cadru legal, natura juridică de cauze de înlăturare a
caracterului penal al faptei, alături de majoritatea instituţiilor actualmente reglementate drept
cauze de neimputabilitate). Celelalte cauze justificative generale actuale (exercitarea unui drept
sau îndeplinirea unei obligaţii şi consimţământul persoanei vătămate) nu erau reglementate
expres în prevederile fostului Cod penal, găsindu-şi suport (parţial) în opinia unei părţi a doctrinei,
în cutumă ori cu titlu generic de elemente constitutive negative implicite.
Probleme sensibile decurg, uneori, din împrejurarea suprapunerii condiţiilor de existenţă
specifice mai multor cauze justificative, în raport de unul şi acelaşi caz particular (speţă
determinată), situaţie denumită concurs de cauze justificative. în asemenea ipoteze, se impune
delimitarea corectă în vederea reţinerii cauzei justificative corespunzătoare, ridicându-se şi
chestiunea consecinţelor implicate de un atare concurs de cauze.
6.1. Cauze justificative speciale

După cum s-a menţionat deja, natura juridică specifică a unei cauze cu efect extinctiv asupra
unei instituţii fundamentale a dreptului penal este indicată de legiuitor sub aspect terminologic
(prin raportare expresă, adeseori de tip negativ, la tipul instituţiei fundamentale
excluse/înlăturate). Astfel, pentru calificarea unei stări, situaţii, împrejurări etc. drept cauză de
excludere a infracţiunii, se întrebuinţează, de regulă (prin norme generale sau speciale), sintagma
„nu constituie/nu reprezintă infracţiune". Această exprimare legală este
111
M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 114; L.V. LEFTERACHE, op. cit., p. 208.
comună mai multor tipuri de cauze care exclud infracţiunea (de atipicitate, justificative, de
neimputabilitate)111.
Este de precizat faptul că în ansamblul cauzelor de excludere a infracţiunii pot fi identificate
unele instituţii speciale cu această natură juridică. La rândul lor, acestea pot să apară drept cauze
speciale de atipicitate ori cauze justificative speciale sau cauze speciale de neimputabilitate.
Instituţiile care apar drept cauze speciale de excludere a infracţiunii nu au atribuită o denumire
legală proprie, aşa cum au cauzele generale.
în ceea ce priveşte cauzele justificative speciale, acestea îşi pot găsi reglementarea fie în
dispoziţii din Partea specială a Codului penal, fie în norme procesuale penale sau în prevederi
cuprinse în legi penale speciale/legi extrapenale care cuprind şi dispoziţii penale. Unele dintre
acestea îşi găsesc corespondent şi în reglementarea anterioară. Cu titlu de exemplu, raportându-
ne doar la Partea specială a Codului penal, reţinem că în doctrină121 au fost relevate cu acest titlu
unele dispoziţii (cărora literatura de specialitate le-a atribuit chiar şi denumiri corespunzătoare):
art. 201 alin. (6)-avortul terapeutic; art. 202 alin. (6)- moşitul terapeutic; art. 203 alin. (2)-starea
de necesitate pasivă; art. 226alin. (4)-interesul legitim; art. 272 alin. (2) -înţelegerea patrimonială;
art. 277 alin. (4) - dezvăluirea activităţilor vădit ilegale; art. 282 alin. (6) -tortura inerentă
sancţiunilor legale; art. 301 alin. (2) - conflictul de interese* 131 permis; art. 338 alin. (3) - părăsirea
licită a locului accidentului. De asemenea, prin raportare la Codul de procedură penală, amintim
prevederea din art. 148 alin. (7) - cauză justificativă specifică tehnicilor speciale de investigare.
Bineînţeles, lista rămâne deschisă, putându-se adăuga şi alte asemenea cauze, cu sediu de
reglementare în legi penale speciale ori legi extrapenale care cuprind şi dispoziţii penale 141.
Menţiunile pe care le-am înscris în acest sens cu ocazia expunerii generalităţilor în materia
cauzelor justificative îşi menţin valabilitatea. (Re)Avertizăm asupra împrejurării că, din nefericire,
uneori, natura juridică reală a unor cauze speciale este incorect indicată în teorie şi în practică (la
nivelul soluţiilor atrase), în pofida unor exprimări normative clare. Spre exemplu, a se observa
diferenţa terminologică explicită existentă la nivelul prevederilor art. 201 alin. (6) şi (7) CP ori a
dispoziţiilor cuprinse în art. 290 alin. (2) şi (3) CP. Marcăm diferenţa majoră dintre soluţia
procesuală a achitării (corespunzătoare unei cauze-generale sau speciale - de excludere a
infracţiunii) şi aceea a încetării procesului penal (atrasă de incidenţa unei cauze de
impunitate/nepedepsire).
6.2. Delimitări între unele cauze justificative generale

Menţionăm că, pentru că doctrina aferentă materiei delimitării între cauzele justificative
generale s-a consolidat de la intrarea în vigoare a Codului penal actual, nu ne propunem operarea
de distincţii potrivit unui tipar clasic, ci doar surprinderea unor aspecte discutabile/ sensibile, care
tind a configura încă probleme controversate în acest domeniu.
(11
Există şi unele exprimări legale specializate pentru indicarea unui anumit tip de cauze de excludere a
infracţiunii, precum: „este justificată fapta..." - pentru cauzele justificative; „nu este imputabilă fapta..." - pentru
cauzele de neimputabilitate. Credem că unele exprimări legale sunt echivoce sub aspectul tipului de cauză de
excludere a infracţiunii la care fac referire; spre exemplu, sintagma „dispoziţiile ... nu se aplică în cazul..." [de pildă,
art. 301 alin. (2) CP] ar putea avea în vedere fie o cauză de atipicitate, fie, potrivit unei alte opinii, o cauză justificativă
specială.
131 în acest sens, a se vedea M.C. IVAN, GH. IVAN, op. cit., p. 205 ş.u.
121
Denumirea atribuită acestei cauze speciale de excludere a infracţiunii (apreciată de autorii ante-citaţi drept
cauză justificativă specială) corespundea fostei denumiri marginale (iniţiale) a art. 301 CP („Conflictul de interese").
Menţionăm că, prin Legea nr. 193/2017 (M. Of. nr. 598 din 25 iulie 2017), art. 301 CP a fost modificat, inclusiv prin
redenumirea incriminării drept „Folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane".
•4| De pildă, a se vedea dispoziţia din art. 46 alin. (43) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea
profesiei de avocat (republicată în M. Of. nr. 98 din 7 februarie 2011).
a) Probleme de delimitare între legitima apărare şi starea de necesitate.

? Cine/ce generează atacul/pericolul? Pornind de la premisa că ambele cauze justificative sunt
construite pe două laturi inseparabile, este evidentă anterioritatea raport de actul de
apărare/salvare.Se ridică, pentru început, problema sursei
care generează
atacul/apărarea.în cadrul dispoziţiilor care precizează condiţiile de existenţă necesare pentru
reţinerea incidenţei stării de necesitate, există acord cu privire la împrejurarea că
sursele/izvoarele sale rezidă nu doarîntr-o conduită adoptată de către o altă persoană, ci şi în
manifestarea unor fenomene ale naturii ori în acţiunea unor animale sau în derularea unor
procese mecanizate etc. Pentru a exprima aceasta, legiuitorul întrebuinţează termenul pericol, iar
nu pe acela de atac, folosit însă în reglementarea legitimei apărări. Deosebirea de exprimare nu
este întâmplătoare, ci special concepută tocmai pentru a se sublinia împrejurarea că atacul
constituie o stare de pericol derivând nu din orice sursă/izvor, ci numai din manifestarea agresivă
a unei fiinţe umane (cu subzistenţa discuţiei dacă această manifestare agresivă umană trebuie
neapărat să fie intenţionată sau nu, pentru a fi calificată ca un atac). Se conturează un anumit
raport între legitima apărare şi starea de necesitate...
? Atac injust-semnificaţie, limite? Legată de problema sursei (umane) care generează
actul de apărare/salvare apare şi chestiunea sensului şi cuprinsului noţiunii de atac injust.
Controverse există în doctrină referitor la un potenţial înţeles al conceptului de atac injust,
respectiv la implicaţiile pe care le poate avea asupra reţinerii legitimei apărări adoptarea unei
perspective interpretative mai largi sau mai restrânse în raport de acest caracter impus atacului.
Practic, se pune problema dacă prin atac injust trebuie să se înţeleagă numai atacul nejustificat
sau dacă atacul injust nu ar fi atât cel nejustificat, cât şi acela neimputabil.
Doctrina surprinde invariabil situaţia ripostei faţă de atacul comis de către un iresponsabil, cu
distincţii după cum acesta este cunoscut/identificat ca atare sau nu de către acela care exercită
apărarea. Semnalăm o primă opinie, în care se apreciază că, dacă s-a cunoscut starea de
iresponsabilitate a atacatorului, trebuie exclusă legitima apărare şi verificată incidenţa stării de
necesitate (perspectiva corespunde sensului larg de interpretare a conceptului de atac injust), iar
dacă nu s-a cunoscut starea de iresponsabilitate a atacatorului, fapta nu este infracţiune ca efect
al legitimei apărări. S-a exprimat şi punctul de vedere potrivit căruia, indiferent dacă s-a cunoscut
sau nu de către apărător existenţa iresponsabilităţii agresorului, analiza trebuie menţinută în
raport de legitima apărare (perspectiva corespunde sensului restrâns de interpretare a
conceptului de atac injust). Este de observat că această scindare a literaturii de specialitate
perpetuează o controversă existentă şi sub reglementarea penală anterioară.
Credem că, pe planul dispoziţiilor normative actuale, discuţia s-ar putea deplasa (parţial) pe
terenul erorii [cauză de neimputabilitate: eroarea asupra antijuridicităţii - art. 30 alin. (5) CP].
Astfel, optăm pentru următoarea n materie: dacă apărătorul a cunoscut
iresponsabilitatea agresorului, se exclude iegitima apărare, urmând a se verifica reţinerea stării de
necesitate; dacă nu s-a cunoscut această stare (în mod invincibil), devine incidenţă eroarea asupra
antijuridicităţii (cauză de neimputabilitate), căci apărătorul a crezut, în mod greşit, că acţionează
în prezenţa legitimei apărări.
Soluţia pe care o propunem corespunde unei interpretări largi a conceptului de atac injust.
Astfel, atacul injust nu apare a fi doar acela care nu este (obiectiv) justificat/permis, ca efect al
acţiunii unei cauze justificative (atac injust = atac nejustificat/antijuridic), indiferent dacă este
imputabil agresorului sau nu[1]. Din contră, în opinia noastră, semnificaţia de atac
[1]
Opinia care susţine o interpretare restrânsă a noţiunii de atac injust (în sensul că este injust numai atacul
nejustificat/antijuridic, indiferent de aprecierea asupra imputabilităţii sale în sarcina făptuitorului) subliniază că
just (care limitează sfera conceptului opus: atac injust) trebuie să fie mai largă, integrând şi alte
situaţii (subiective) în care atacul nu poate fi apreciat drept injust (atac injust = atac nejustificat şi
imputabil, adică acel atac care nu poate fi considerat just nici din punct de vedere obiectiv•,precum
nici din perspectiva subiectivă a celui care îl exercită). Drept urmare,
considerăm că sunt excluşi din rândul celor care exercită atacuri injuste (al celor faţă de care se
poate reacţiona în legitimă apărare) nu doar aceia care comit fapte incriminate în condiţiile unor
cauze justificative, ci şi persoanele care sunt afectate de anumite cauze de neimputabilitate.
Aceasta, pentru că, în raport de asemenea persoane, este improprie (inclusiv din perspectiva
vocabularului uzual al limbii române) întrebuinţarea calificărilor dihotomice: just - injust/legal -
ilegal/licit - ilicit/permis - nepermis/bun - rău ş.a.m.d.111 în mod similar cu ipoteza primejdiei
(„atacului") care provine din partea unei surse non-umane (animal necoordonat de o fiinţă
umană, fenomen al naturii, proces mecanizat etc.), pericolul („atacul") care decurge din
agresiunea desfăşurată de un iresponsabil (sau de un minor nerăspunzător penal) nu poate fi
judecat în aceşti termeni valorici (just - injust/corect - incorect etc.), deoarece geneza sa aparţine
unei entităţi care nu acţionează în prezenţa cumulată a factorilor intelectiv şi volitiv, în
integralitatea lor (necesară ca premisă a unei asemenea evaluări)121.
în ceea ce priveşte miza concretă (practică) a distincţiilor astfel operate (căci problema nu
reprezintă un exerciţiu pur teoretic), reluăm precizarea că, spre diferenţă de legitima apărare,
starea de necesitate impune (pentru a fi incidenţă) lipsa absolută a unei alternative viabile (mai
puţin prejudiciabile). Astfel, dacă analiza situaţiei lezării unui iresponsabil agresiv (cunoscut ca
atare), în apărare, ar fi efectuată pe terenul legitimei apărări, ar fi irelevantă posibilitatea reală a
salvării pe alte căi (precum fuga). în schimb, dacă analiza acestei ipoteze se întreprinde din prisma
stării de necesitate, o asemenea alternativă capătă substanţă, în sensul „blocării" justificării faptei.
Prin urmare, se impune un etalon superior de protecţie a persoanei de la care provine agresiunea
(aceasta nu ar trebui lezată în apărare/salvare decât dacă nu există nicio altă alternativă), ceea ce
apreciem a reprezenta o opţiune echitabilă (şi rezonabilă) în considerarea situaţiei speciale în care
se găseşte aceasta (iresponsabil, minor nerăspunzător penal, persoană constrânsă fizic sau psihic
etc.), desigur, dacă starea respectivă a fost cunoscută (a avut reflectare în psihicul celui care a
ripostat).
Apreciem, aşadar, că raportul dintre legitima apărare şi starea de necesitate este
corespunzător (parţial) unei relaţii de tipul parte-întreg,instituţia legitimei apărări configurându-se
drept o ipoteză particulară specifică a unei stări de necesitate 131. în lumina acestei relaţii, starea
de necesitate apare ca un fel de „drept comun", o „matcă" în cadrul căreia urmează * 1 2 3 *
imputabilitatea şi nejustificarea sunt două aspecte distincte, sens în care apreciază că sintagma atac injust indică o
mai strânsă legătură terminologică faţă de caracterul nejustificat/antijuridic al unei fapte. Este însă de sesizat că
exprimarea legală nu foloseşte strict acelaşi termen atunci când se referă la (atac) injust, respectiv la caracter
nejustificat al unei fapte prevăzute de legea penală (potrivit definiţiei infracţiunii), putându-se astfel argumenta că nu
este vorba exact despre acelaşi etalon de referinţă.
[1]
Considerăm că în aprecierea caracterului injust al unei activităţi umane se pot identifica mai multe
perspective de raportare: unilaterale (vizând doar aprecierea din punctul de vedere al celui care exercită riposta sau,
din contră, numai din perspectiva celui de la care provine agresiunea) sau bilaterale (de sinteză a ambelor perspective
unilaterale anterior indicate). Credem că opinia care îmbrăţişează semnificaţia restrânsă a conceptului de atac injust
valorifică exclusiv perspectiva unilaterală a celui care ripostează (din punctul său de vedere, atacul este
injust/nepermis indiferent de chestiunea imputabilităţii sale). Opţiunea noastră creditează perspectiva bilaterală
(aprecierea ca injustă a unei agresiuni numai atunci când aceasta întruneşte respectiva calificare atât din perspectiva
agresorului, cât şi a celui care ripostează), considerând-o pe aceasta mai rezonabilă.
[2] V. PASCA, op. cit. (2014), p. 204.
[3]
Deşi, sub anumite aspecte, sfera de incidenţă a legitimei apărări este mai extinsă decât a stării de
(spre necesitate
exemplu, din perspectiva valorilor sociale mai numeroase pe care are aptitudinea de a le proteja).
a se prelua încadrarea acelor ipoteze particulare care nu şi-au putut găsi susţinere deplină pe
terenul instituţiei specializate a legitimei apărări (desigur, numai în măsura în care ele ar verifica,
în totul, condiţiile mai generale - sub anumite aspecte - de reţinere a stării de necesitate)111.
? Pot exista alternative la comiterea faptei prevăzute de legea penală? Legea impune expres
condiţia ca fapta incriminată comisă pentru a îndepărta pericolul, în condiţiile stării de necesitate,
să fi constituit singura cale eficientă de salvare. Am precizat deja că, în realitate, cerinţa vizează
nu o absenţă absolută a unei alternative, ci lipsa unei opţiuni mai puţin prejudiciabile. Este de
observat că o prevedere similară lipseşte din textul art. 19 CP.
Prin urmare, în doctrină se apreciază, pe drept cuvânt, că în cazul legitimei apărări nu se
impune, în mod necesar (cu o stricteţe obligatorie similară celei impuse în privinţa
stării de
necesitate), ca fapta prevăzută de legea penală săvârşită în apărare să fi reprezentat singura cale
(modalitate) de sustragere din faţa atacului (singura modalitate de apărare). Aşadar, teoretic,
chiar şi atunci când s-ar constata că persoana care a exercitat apărarea ar fi dispus şi de alte
opţiuni/alternative prin care putea înlătura atacul (constând, după caz, în comiterea unei fapte
prevăzute de legea penală mai puţin grave ori chiar a unei fapte neincriminate), acesteia nu i se va
putea refuza automat beneficiul legitimei apărări, pe acest motiv (al alegerii unei alternative mai
intense, dintre mai multe posibile), căci, în cazul legitimei apărări (spre deosebire de starea de
necesitate), aceasta (lipsa unei opţiuni mai puţin drastice faţă de fapta comisă) nu este o condiţie
de existenţă expresă (de sine stătătoare).
După cum am mai punctat, în raport de legitima apărare, chestiunea existenţei ori a
inexistenţei unor alternative mai puţin drastice de apărare nu este însă cu totul irelevantă,
urmând a reprezenta un criteriu de stabilire a caracterului proporţional al apărării prin comparaţie
cu atacul.
Reluăm constatarea că deosebirea, sub acest aspect, între cele două cauze justificative
generale constituie un argument în rezolvarea unor situaţii de agresiune care nu ar putea fi
calificate, fără discuţii, drept atac injust, în sensul analizării acestora pe terenul stării de
necesitate, iar nu potrivit legitimei apărări. Această soluţionare prezintă avantajul conferirii unui
grad mai sporit de protecţie persoanelor din partea cărora provine o stare neimputabilă de
pericol, în raport de unele valori sociale (dacă împrejurarea caracterului neimputabil al conduitei
lor este receptată în reprezentarea celor care ripostează prin comiterea unor fapte prevăzute de
legea penală).
? Ce valori sociale sunt (pot fi) protejate? Aparent, raportându-ne exclusiv la forma (iar nu şi
la conţinutul) exprimării legale, în cadrul legitimei apărări sunt indicate mai puţine valori sociale
care pot fi protejate prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală (justificată astfel) decât
în cazul stării de necesitate. Astfel, în timp ce în art. 19 CP legiuitorul se referă la persoană, la
drepturile acesteia şi la interesul general, în cuprinsul art. 20 CP sunt vizate expres: viaţa,
integritatea corporală şi sănătatea, bunurile importante, precum şi interesul general. în realitate,
observând sfera de cuprindere a valorilor sociale indicate, potrivit conţinutului lor, aparenţa
indicată este infirmată. Cadrul de referire la persoană include dreptul la viaţă, cât şi pe cel la
integritate corporală şi sănătate, precum şi altele (după cum s-a mai menţionat), de pildă,
libertatea şi inviolabilitatea sexuală. Pe de altă
111
în lumina raportului dinamic dintre starea de necesitate şi legitima apărare (prima este un cadru generic, a
doua este o formă specializată, deşi condiţiile acesteia din urmă nu îşi găsesc acoperire deplină în cele ale celei dintâi:
uneori, sunt suplimentare cerinţelor stării de necesitate), avansăm asemănarea lor cu relaţia dintre un râu şi o albie
de curgere a acestuia: deşi, de regulă, cursul apei este încadrat (cuprins) în albia sa, uneori îi depăşeşte acesteia
limitele, revărsându-se! Dincolo de orice metaforă, concluzia este că legitima tinde a se înfăţişa,
în genere (în aspectele sale esenţiale), drept un fel de stare de necesitate specializată.
parte, raportarea la drepturile persoanei include (cel puţin) referirea la bunurile importante
(putându-se argumenta şi că excedează sferei acestora). Prin urmare, reiese că sfera valorilor
sociale protejate prin intermediul instituţiei legitimei apărări este mai largă decât a celor ocrotite
prin reglementarea cauzei justificative a stării de necesitate (care, sub acest aspect, conţine o
reglementare mai strictă/mai restrânsă decât aceea a legitimei apărări). Aspectul reprezintă una
dintre acele ipostaze în considerarea căreia cauza cu un grad (de principiu) mai pronunţat de
specialitate (legitima apărare) excedează cauzei care asigură, de regulă, cadrul mai general de
justificare (starea de necesitate).
b) Probleme de delimitare ridicate de exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii şi
de consimţământul persoanei vătămate.
Unele probleme nuanţate de delimitare sunt ridicate şi de cauzele justificative reprezentate
de exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii, respectiv de consimţământul persoanei
vătămate (delimitare atât una în raport de cealaltă, cât şi faţă de alte cauze justificative, precum
starea de necesitate). Astfel (fără a generaliza), există cazuri în care se poate aprecia că
formularea unui consimţământ al persoanei vătămate conferă un adevărat drept de comitere a
unei fapte tipice (sub aspect penal) pentru o terţă persoană. Amintim, de pildă, situaţia unor acte
de violenţă fizică posibil de exercitat în cadrul anumitor activităţi sportive. De asemenea, unele
ipoteze de îndeplinire a unei obligaţii se pot manifesta în împrejurări care să întrunească, cel puţin
formal, condiţiile de existenţă a stării de necesitate (spre exemplu, cazul unor intervenţii medicale
de urgenţă).
Prin urmare, se impun verificări atente, pe caz concret, pentru a se asigura, în asemenea
situaţii, identificarea şi recurgerea la cauza justificativă optimă să excludă antijuridicitatea fiecărei
fapte determinate, în considerarea specificului contextului în care s-a comis aceasta. O astfel de
operaţiune va trebui să ţină cont inclusiv de potenţialele efecte mai largi pe care le implică una
dintre cauzele justificative în discuţie în raport de cealaltă (celelalte), sub toate aspectele posibile
(din punct de vedere penal, dar şi extrapenal - de pildă, din perspectiva răspunderii civile)111.
6.3. Concursul cauzelor justificative

Uneori, în anumite cazuri determinate, se pot constata suprapuneri în ceea ce priveşte
întrunirea condiţiilor de existenţă a mai multor cauze justificative, cu privire la o unică faptă
prevăzută de legea penală. în asemenea situaţii, se ridică problema alegerii uneia dintre ele
pentru a se reţine pe temeiul său excluderea caracterului infracţional al faptei tipice (penal)
comise.
Un prim aspect care se impune punctat în legătură cu această problemă este reprezentat de
potenţialul concurs între o cauză justificativă generală şi una specială. Soluţia (indicată de regula
generală specialia generalibus derogant) constă în producerea efectului justificativ al cauzei
speciale, care se va reţine cu prioritate în detrimentul celei generale.
Un alt aspect de relevat în cadrul de faţă este cel al posibilului concurs între mai multe cauze
justificative generale. în primul rând, se ridică problema opţiunii între: pe de o parte, soluţia
reţinerii cumulative a tuturor cauzelor efectiv incidente, pentru a motiva soluţia juridică; pe de
altă parte, soluţia optării doar pentru una dintre respectivele cauze, cu
111
Pentru surprinderea unor ipoteze discutabile, cu argumentele corespunzătoare unei anumite soluţii sau
alteia, facem trimitere la doctrină. A se vedea, spre exemplu: I. MOLNAR, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), cit., voi.
I, p. 231 ş.u.; V. PAŞCA, op. cit. (2014), p. 216 ş.u.
excluderea indicării prezenţei celorlalte (sau doar cu efectuarea unei menţiuni subsidiare a
existenţei acestora).
în ipoteza alegerii celei de-a doua variante dintre cele astfel ante-indicate, se ridică o
chestiune subsecventă, anume: identificarea unui în funcţie de care să se efectueze
opţiunea doar pentru una dintre cauzele care îşi revendică incidenţa în raport de speţa
determinată. Apreciem că se pot identifica mai multe asemenea criterii de [1]:
-în primul rând, în funcţie de efectele produse, sub toate aspectele posibile (astfel, dacă una
dintre cauzele în concurs ar implica efecte benefice mai largi asupra persoanei făptuitorului,
inclusiv sub aspect extrapenal - de pildă, din perspectiva răspunderii civile -, aceea ar trebui să fie
cauza reţinută);
- de asemenea, în funcţie de un criteriu cronologic (prima cauză justificativă manifestată ar
urma să fie cea în considerarea căreia se exclude caracterul infracţional al faptei comise);
- nu în ultimul rând, în funcţie de legătura cauzală specifică, mai strânsă în raport de fapta
concret săvârşită (cauza justificativă care „se pliază"/explică mai corespunzător comiterea faptei
prevăzute de legea penală, în contextul particular respectiv, ar urma să aibă prevalenţă în raport
de celelalte).
(li
A se vedea şi L.V. LEFTERACHE, op. cit., p. 202 (cu precizarea că autoarea consideră că, trebuind aleasă una
dintre cauzele justificative în concurs, prevalenţă artrebui să aibă criteriul cronologic, iardoarîn subsidiar să se
ţină cont de caracterul potenţial mai larg al efectelor - inclusiv extrapenale-pe care le implică una dintre
respectivele cauze, prin comparaţie cu cealaltă/celelalte).
cauzelor justificative
grilă pot fi corecte sau greşite toate variantele, fiind, totodată, posibil ca unele dintre variante să
fie corecte, iar altele greşite):
1. Cauzele reglementate potrivit art. 18-22 CP:

a) sunt cauze speciale care exclud infracţiunea;
b) sunt cauze generale care exclud infracţiunea, înlăturând vinovăţia penală şi producând
efecte in personam;
c) sunt cauze care exclud (înlătură) răspunderea penală, atrăgând, aşadar, soluţia procesuală
(aplicată de către instanţa de judecată) de încetare a procesului penal;
d) sunt cauze generale de nepedepsire.
2. Atacul de la legitima apărare poate să constea:

a) într-o faptă comisă din culpă (care întruneşte obiectiv toate caracterele atacului,
prevăzute de lege în reglementarea legitimei apărări), percepută ca atare de către cel care comite
fapta prevăzută de legea penală în raport de care se invocă legitima apărare;
b) într-o infracţiune de ameninţare (cu moartea);
c) în acţiunea unui animal sălbatic care primejduieşte viaţa unei persoane;
d) într-o omisiune (a unei anumite persoane) de la îndeplinirea unei activităţi ce îi este legal
impusă, activitate care prin desfăşurare corespunzătoare ar putea împiedica concretizarea unui
pericol mortal sau a unui alt pericol grav pentru o altă persoană.
3. Spre deosebire de legitima apărare, în cazul stării de necesitate:

a) sunt protejate mai multe valori sociale;
b) nu este înscrisă o prezumţie legală;
c) nu pot exista forme de exces;
d) nu trebuie verificată condiţia proporţionalităţii între cele două laturi.
4. Atât în cazul legitimei apărări, cât şi al stării de necesitate:

a) trebuie verificat caracterul necesar al apărării/actului de salvare de la pericol;
b) atacul/starea de pericol se îndreaptă strict împotriva aceloraşi valori sociale protejate de
lege;
c) depăşirea limitelor acestora poate constitui circumstanţă generală de atenuare a
pedepsei;
d) stările improprii (imperfecte) sunt asimilate parţial celor proprii (perfecte, propriu-zise),
anume din punct de vedere al efectului generic pe care îl atrag, dar nu şi al titlului în considerarea
căruia atrag acest efect. 5 * * *
5. Este în stare de necesitate:

a) cel care loveşte cu un par o persoană, care încerca să producă incendierea unei case
prin aprinderea unei brichete în apropierea cutiei contorului de gaze de la intrarea în imobil,
după ce forţase şi fisurase ţeava care asigura alimentarea cu gaze a imobilului;
b) persoana care, aflată în stare de ebrietate, conduce fără permis o maşină, pentru a
transporta o persoană grav bolnavă la spital, dacă cei doi se aflau singuri într-o cabană dintr-o
zonă izolată şi lipsită de acoperire a semnalului telefonic;
c) cel care, fiind atacat noaptea, pe o stradă dosnică, de un grup de persoane, le ameninţă
cu un pistol pentru a scăpa;
d) căpitanul unui avion avariat care, pentru a lua ultima paraşută rămasă, în scopul de a se
salva sărind din avion, loveşte mai mulţi pasageri ce şi-o disputau.
6. Potrivit Codului penal, legitima apărare reprezintă o cauză de excludere a infracţiunii,

deoarece înlătură trăsătura esenţială a:
a) prevederii faptei în legea penală;
b) vinovăţiei;
c) imputabilităţii;
d) caracterului nejustificat (antijuridicităţii).
7. Legitima apărare şi starea de necesitate:

a) sunt reglementate potrivit concepţiei subiective, întemeiată pe ideea de constrângere;
b) sunt reglementate potrivit concepţiei obiective, întemeiată pe ideea de permisiune legală
excepţională (condiţionată);
c) îşi fundamentează, potrivit aceleiaşi concepţii şi potrivit aceluiaşi temei, efectul de
excludere a infracţiunii, atât în ipoteza stărilor (lor) propriu-zise, cât şi în aceea a stărilor
improprii, asimilate însă ca efecte celor dintâi (excesele justificate);
d) îşi fundamentează, potrivit unor concepţii diferite şi potrivit unor temeiuri distincte,
efectul de excludere a infracţiunii, separat în ipoteza stărilor lor propriu-zise, respectiv în aceea a
stărilor improprii - excesele neimputabile (justificate).
8. Reprezintă cauză care exclude infracţiunea:

a) excesul extensiv de legitimă apărare;
b) excesul scuzabil de stare de necesitate;
c) consimţământul persoanei vătămate, indiferent de fapta prevăzută de legea penală
comisă;
d) îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege,
chiar dacă aceasta este ilegală. 9
9. X stropea roşiile în curtea propriei locuinţe, moment în care aude o serie de injurii şi
ameninţări cu vătămarea şi moartea, ce îi erau adresate de vecinul său, Y, care se afla de cealaltă
parte a gardului, pe drumul public. X observă cum Y îşi procură un par, continuând să îl ameninţe,
moment în care abandonează activitatea pe care o desfăşura, caută în şopron un topor, iese cu
acesta din curte, se îndreaptă înspre Y şi îl loveşte pe acesta cu latul părţii metalice a toporului
peste coaste şi spate, doborându-l la pământ. Y a suferit vătămări care au necesitat 25 de zile de
îngrijiri medicale pentru recuperarea integrităţii corporale. Fapta comisă de X:
a) nu este infracţiune, fiind săvârşită în stare de legitimă apărare (proprie, perfectă);
b) nu este infracţiune, fiind săvârşită în condiţiile legitimei apărări improprii (imperfecte),
anume a excesului scuzabil de legitimă apărare;
c) constituie infracţiunea de lovire;
d) constituie infracţiunea de tentativă de omor.
10. Pentru a se reţine o cauză justificativă ale cărei condiţii de existenţă sunt, în mod obiectiv
(formal), întrunite, în raport de un anumit caz concret:
a) este necesară doar verificarea, pur obiectivă, a întrunirii condiţiilor de existenţă a cauzei
justificative, indiferent de stabilirea poziţiei psihice a făptuitorului în raport de existenţa acestor
elemente - indiferent dacă el cunoştea sau ignora întrunirea condiţiilor cauzei justificative,
aceasta ar urma să fie reţinută şi să producă efecte (antijuridicitatea percepută strict/pur obiectiv,
lipsită de element subiectiv);
b) este necesară numai verificarea percepţiei subiective a făptuitorului, potrivit căreia sunt
întrunite condiţiile de existenţă a unei cauze justificative, deşi, în concret (în mod real, obiectiv),
acestea nu ar fi verificate ca existente în raport de momentul săvârşirii faptei incriminate - ori de
câte ori făptuitorul crede că acţionează în prezenţa unei cauze justificative, aceasta urmează a se
reţine şi a-şi produce efectele, indiferent dacă, obiectiv, condiţiile sale de existenţă sunt sau nu
întrunite în speţă (antijuridicitatea percepută dintr-o perspectivă strict/pur subiectivă);
c) sunt necesare atât verificarea, obiectivă, a întrunirii condiţiilor de existenţă a cauzei
justificative, cât şi stabilirea unei poziţii/atitudini psihice pozibve (conştiente) a făptuitorului în
raport de acest eveniment, dublată de determinarea împrejurării că, din punct de vedere afectiv,
făptuitorul s-a manifestat anume pentru a proteja valoarea socială periclitată - numai dacă se va
determina că făptuitorul a cunoscut că acţionează în prezenţa unei cauze justificative, efectiv
existentă, şi că a reacţionat anume în sensul în considerarea căruia legiuitorul a reglementat
caracterul justificativ al acelei cauze, aceasta ar urma să fie reţinută, producând efectele specifice
(antijuridicitatea concepută nu doar strict/pur obiectiv, ci mixt, fiind necesară atât prezenţa unui
element obiectiv, cât şi a unuia subiectiv în conţinutul acesteia, cel subiectiv fiind calificat din
punct de vedere afectiv);
d) sunt necesare atât verificarea, obiectivă, a întrunirii condiţiilor de existenţă a cauzei
justificative, cât şi stabilirea unei poziţii/atitudini psihice pozitive (conştiente) a făptuitorului în
raport de acest eveniment, indiferent dacă aceasta din urmă este sau nu dublată de determinarea
împrejurării că, din punct de vedere afectiv, făptuitorul s-a manifestat anume pentru a proteja
valoarea socială periclitată - numai dacă se va determina că făptuitorul a cunoscut că acţionează
în prezenţa unei cauze justificative, efectiv existentă, aceasta ar urma să fie reţinută, producând
efectele specifice, indiferent de determinarea afectivă a făptuitorului (antijuridicitatea concepută
nu doar strict/pur obiectiv, ci mixt, fiind necesară atât prezenţa unui element obiectiv, cât şi a
unuia subiectiv în conţinutul acesteia, fără însă ca elementul subiectiv să fie neapărat calificat din
punct de vedere afectiv). 11
11. Starea de necesitate:

a)este o cauză justificativă mai profitabilă/favorabilă persoanei făptuitorului decât legitima
apărare (atât din punct de vedere penal - al condiţiilor de reţinere/existenţă, precum şi al sferei
valorilor sociale protejate -, cât şi din punct de vedere al soluţiilor atrase cu privire la problema
răspunderii civile pentru fapta comisă);
b) nu poate exista atunci când pericolul faţă de care se reacţionează prin comiterea, în
apărare, a unei fapte prevăzute de legea penală (în condiţiile legii) are o origine umană, în acest
tip de situaţii urmând a fi incidenţă, întotdeauna, legitima apărare;
c) nu poate exista atunci când pericolul faţă de care se reacţionează prin comiterea, în
apărare, a unei fapte prevăzute de legea penală (în condiţiile legii) are o origine umană, în acest
tip de situaţii urmând a fi incidenţă legitima apărare, cu singura excepţie a cazului în care valorile
sociale protejate sunt periclitate prin activitatea agresivă a unei persoane
incapabile (de exemplu, un iresponsabil sau un minor nerăspunzător penal), de a cărei stare (de
incapacitate penală) cel care exercită apărarea/salvarea este conştient;
d) reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală atât în forma sa proprie (perfectă) -
când urmarea produsă prin înlăturarea pericolului prin comiterea faptei prevăzute de legea
penală (în condiţiile legii) nu este vădit disproporţionată prin comparaţie cu urmarea care s-ar fi
putut produce în cazul în care pericolul respectiv nu era (astfel) înlăturat -, cât şi în forma sa
improprie (imperfectă) - excesul justificat de stare de necesitate.
12. Potrivit reglementării penale actuale:

a) comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, ca urmare a normalei desfăşurări a unui
drept reglementat de lege, poate conduce la excluderea caracterului infracţional al faptei comise,
numai cu titlu de cauză justificativă;
b) în privinţa îndeplinirii unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, se poate aprecia
că legiuitorul a acreditat teoria baionetelor disciplinate (teoria supunerii pasive);
c) în privinţa îndeplinirii unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, se poate aprecia că
legiuitorul a acreditat teoria baionetelor inteligente;
d) în privinţa îndeplinirii unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, se poate aprecia
că legiuitorul a acreditat teoria ilegalităţii vădite.
13. Consimţământul persoanei vătămate poate avea, uneori, în materie penală, natura
juridică de:
a) cauză justificativă;
b) cauză de neimputabilitate;
c) cauză de înlăturare (excludere) a tipicităţii;
d) element circumstanţial atenuant;
e) cauză generală de atenuare;
f) cauză de ordin agravant;
g) cauză de înlăturare a răspunderii penale;
h) cauză de nepedepsire.
14. Consimţământul persoanei vătămate:

a) este revocabil, uneori chiar şi după începerea actelor de executare a faptei prevăzute de
legea penală la comiterea căreia iniţial s-a consimţit (atunci când trecerea la executare nu are
caracter ireversibil);
b) poate justifica şi faptele prevăzute de legea penală care produc rezultate imputabile în
baza formei de vinovăţie a culpei (cu excepţia decesului), dacă s-a exprimat cu privire la
desfăşurarea unei activităţi care implica anumite riscuri, despre care emitentul consimţământului
avea cunoştinţă;
c) în cazul faptelor prevăzute de legea penală care protejează atât un interes individual, cât şi
unul general (public), nu poate avea, în principiu, efect justificativ, atunci când a fost emis doar de
titularul interesului individual;
d) trebuie să fie expres, actual şi determinat, nefiind posibil a se aprecia drept valabil
exprimat în mod tacit, nici a fi prezumatîn considerarea anumitor particularităţi concrete
evidenţiate de situaţia de fapt. 15
15. în materia cauzelor justificative:

a) există atât cauze generale, cât şi speciale;
b) este exclus concursul dintre acestea;
c) constatarea de către instanţă conduce la soluţia clasării;

d) efectele produse se extind, ca regulă, asupra participanţilor.
II. Speţe (rezolvaţi următoarele situaţii de fapt, identificând - motivat - soluţia de drept
corespunzătoare acestora):
1.S-a reţinut faptul că, într-o noapte, X, persoană diagnosticată ca suferind de som-
nambulism, a sugrumat-o pe soacra sa, care dormea într-o cameră alăturată a aceleiaşi locuinţe,
până ce aceasta a încetat din viaţă, apoi s-a culcat înapoi. X a declarat că fapta s-a desfăşurat în
timpul unei crize de somnambulism, astfel încât dimineaţa nu şi-a mai amintit nimic din cele
petrecute. De asemenea, s-a mai constatat faptul că, după ce fusese aproape să o ucidă astfel pe
soţia sa, cu o anumită perioadă de timp înainte de producerea acestui eveniment, X obişnuia să
doarmă separat de aceasta, într-o altă cameră pe care o închidea înainte de a adormi, ascunzând
cheia într-un loc greu accesibil. în noaptea respectivă însă, cheia de la uşa camerei soacrei lui X
dispăruse brusc (aceasta a fost găsită a doua zi aruncată în curte, în dreptul geamului camerei lui
X), iar acesta nu îşi mai închisese uşa camerei, preferând să o închidă doar pe aceea în care
dormea soţia sa. Deşi iniţial organele de cercetare penală nu au pus preţ pe starea de
somnambulism indicată de X, preferând să ia mai mult în considerare relatările unor rude şi vecini
referitoare la intensa animozitate dintre X şi soacra acestuia, ulterior, în cursul anchetei, o
expertiză medico-legală psihiatrică a confirmat ştiinţific existenţa afecţiunii care se manifesta la X
sub formă de agresivitate exteriorizată în timpul unor episoade reale de somnambulism.
Dezbateţi soluţia în drept a speţei, referindu-vă la existenţa sau inexistenţa caracterului
infracţional al uciderii comise de X, plecând de la situaţia de fapt expusă!
2. A, student cazat la cămin, a observat într-o noapte că geamul de la capătul coridorului de

la etajul 4 (unde avea camera) este deschis şi că pe pervazul îngust era căţărată o colegă (B),
despre care tot căminul ştia că era deprimată, fiind părăsită de curând de iubitul său, când acesta
a aflat că fata era însărcinată. A, fiind convins că B intenţionează să se sinucidă şi temându-se că,
dacă îi atrage atenţia asupra propriei sale prezenţe şi a faptului că a fost văzută, aceasta s-ar
putea arunca imediat, A s-a apropiat încet de B şi, când a ajuns la o întindere de braţ distanţă, a
prins-o brusc de haină şi a tras-o cu putere dinspre pervazul geamului înăuntru. Luată prin
surprindere, B a căzut brusc şi şi-a fracturat antebraţul. Ulterior, s-a constatat că, în urma şocului
şi a traumatismului, a pierdut şi sarcina. B a recunoscut că urmărea să se sinucidă. Avocatul lui A i-
a comunicat că în raport de această faptă poate beneficia de o cauză de impunitate,
recomandându-i să invoce legitima apărare.
Apreciaţi motivat asupra rezolvării situaţiei de fapt şi susţinerilor avocatului lui A! 3 * *
3. S-a reţinut următoarea situaţie de fapt: într-o noapte, auzind zgomote ciudate în
locuinţa în care convieţuia cu soţia sa, bănuind că cineva a pătruns cu scopuri necunoscute în
imobil, X, care deţinea în mod legal o armă de foc de vânătoare, a deschis dulapul (din dormitor)
în care păstra puşca asamblată şi încărcată (împotriva dispoziţiilor legale, care
impun păstrarea dezasamblată a armelor, separat de muniţie) şi, înarmat, a ieşit din dormitor,
pentru a identifica sursa zgomotului auzit. Observând o fereastră deschisă şi auzind zgomote în
exteriorul casei, X s-a deplasat către respectivul geam şi a observat, în întuneric, o persoană
neidentificată, care cobora pe peretele exterior al casei, ţinându-se cu ambele mâini de burlanul
de scurgere a apei (casa avea etaj, iar geamul pe care ieşise persoana în cauză, respectiv la care se
găsea X era situat la etaj). în acest moment, X a armat puşca, a scos
ţeava acesteia pe geam, a îndreptat-o înspre capul persoanei care cobora pe burlan şi - de la o
distanţă de 2-3 m - a împuşcat-o pe aceasta. Victima, lovită de alice în cap, a decedat. X a invocat
legitima apărare, mai precis prezumţia de legitimă apărare, solicitând achitarea.
Comentaţi asupra soluţiei corecte, în considerarea datelor indicate în speţă!
4. în timp ce se plimbau prin parc, doi tineri au fost ajunşi din urmă de o persoană care,
venind în viteză, a aplicat o lovitură de palmă peste ceafa tinerei din cuplu, apoi a continuat să
fugă, îndepărtându-se de cei doi tineri. Partenerul fetei lovite s-a asigurat, în grabă, că aceasta nu
este rănită grav, după care a pornit în urmărirea agresorului, l-a ajuns din urmă şi - pentru a-l
putea opri - l-a prins de haină, trăgând cu putere de aceasta, astfel încât agresorul iniţial s-a
dezechilibrat şi a căzut la pământ, lovindu-se. în acest moment, tânărul pornit în urmărire i-a
aplicat celui doborât o lovitură cu piciorul în torace, apoi a revenit spre partenera sa, moment în
care a fost reţinut de doi poliţişti care observaseră din maşină întregul incident, dar nu reuşiseră
să intervină mai devreme, dată fiind viteza de desfăşurare a evenimentelor.
Discutaţi posibilitatea ca tânărul (partenerul fetei lovite) să poată invoca, cu succes,
caracterul justificat al faptei comise, astfel încât aceasta să nu fie apreciată drept infracţiune!
5. în timp ce se plimbau prin parc, doi tineri au fost ajunşi din urmă de o persoană care,
venind în viteză, a tras brusc, de pe umărul tinerei din cuplu, geanta pe care aceasta o purta,
motiv pentru care tânăra s-a dezechilibrat şi a căzut, lovindu-se uşor la mână. Agresorul a
continuat apoi să fugă, îndepărtându-se de cei doi tineri. Partenerul fetei lovite s-a asigurat, în
grabă, că aceasta nu este rănită grav, după care a pornit în urmărirea agresorului, l-a ajuns din
urmă şi - pentru a-l putea opri - l-a prins de haină, trăgând cu putere de aceasta, astfel încât
agresorul iniţial s-a dezechilibrat şi a căzut la pământ, lovindu-se. în acest moment, tânărul pornit
în urmărire a prins geanta prietenei sale şi a smucit-o, pentru a intra în posesia ei, dar cel care o
sustrăsese a opus rezistenţă, trăgând-o înspre sine. Urmărind să înfrângă această rezistenţă,
partenerul fetei deposedate de poşetă i-a aplicat celui doborât o lovitură cu piciorul în torace, a
preluat geanta căreia cel lovit astfel i-a dat drumul şi, lăsându-l pe acesta căzut, a revenit spre
partenera sa, moment în care a fost reţinut de doi poliţişti care observaseră din maşină întregul
incident, dar nu reuşiseră să intervină mai devreme, dată fiind viteza de desfăşurare a
evenimentelor.
Discutaţi posibilitatea ca tânărul (partenerul fetei deposedate de geantă) să poată invoca, cu
succes, caracterul justificat al faptei comise, astfel încât aceasta să nu fie apreciată drept
infracţiune! 6 * *
6. X este medic rezident la o unitate spitalicească privată, care are şi o secţie de îngrijire a
bolnavilor aflaţi în faze terminale ale unor afecţiuni cu rezultat letal, astfel încât să le uşureze
acestora ultimele momente de viaţă. X cunoaşte faptul că în secţia sa se găseşte un bolnav (Z)
suferind, în fază terminală, de o formă extrem de chinuitoare a unei afecţiuni lipsite de
posibilitate de vindecare, persoană care imploră, în mod constant, personalul secţiei să îi curme
suferinţa lipsită de speranţa vindecării, prin administrarea unor medicamente/substanţe care să îi
cauzeze moartea, într-un mod cât mai lipsit de suferinţă posibil. Totodată, X cunoaşte faptul că o
colegă de-a sa (Y) are opinii pro-eutanasie extrem de puternice, fiind afectată sentimental de o
stingere din viaţă, lentă şi dureroasă, a unui părinte. într-o noapte când cei doi erau împreună de
gardă, Yîl trimite pe X la un local din afara spitalului, sub pretextul că doreşte un anumit fel de
mâncare. Pentru că îşi uitase portofelul, X revine mai repede pe secţia de gardă şi o surprinde pe Y
în rezerva lui Z, ţinând în mână o seringă şi pregătindu-se
să injecteze conţinutul acesteia în perfuzia conectată la braţul pacientului. Pentru că ştia că acesta
nu urmează niciun altfel de tratament decât cel implicat de administrarea perfuzată a substanţelor
prescrise, X a întrebat-o pe V ce face, iar aceasta i-a răspuns, vădit tulburată: „Fac ce trebuie, ce
trebuia de mult făcut, de când se roagă omul acesta de noi să nu îl mai chinuim inutil"!
Solicitându-i lui Y să lase jos seringa, iar aceasta nedând curs somaţiei, X a apucat-o de braţ şi a
smucit-o cu putere de lângă perfuzie, apoi s-a luptat cu ea pentru a-i lua seringa. Drept urmare, Y
a suferit un traumatism la nivelul braţului, care a necesitat pentru vindecare 10 zile de îngrijiri
medicale, motiv pentru care aceasta a formulat plângere prealabilă împotriva lui X, pentru
comiterea infracţiunii de lovire.
Discutaţi în ce măsură Ypoate obţine tragerea la răspundere penală a lui prin aceea că
încearcă să înlăture apărarea acestuia (bazată pe invocarea lipsei caracterului antijuridic al faptei
comise), pe motiv că apărarea exercitată de X în favoarea lui Z nu fusese solicitată de acesta, din
contră, fusese prestată împotriva voinţei luiZ, care protestase tot timpul împotriva intervenţiei lui
X! S-ar modifica ceva din soluţia propusă, în măsura în care s-ar stabili că în seringă nu era decât
un calmant, care, deşi nu era cel mai indicat, avea aptitudinea să reducă durerile bolnavului, fără a
periclita viaţa acestuia, ceea ce Y cunoştea?
7.0 persoană implicată în activităţi de tip mafiot urmăreşte de multă vreme să îşi ucidă un
duşman, persoană care conduce o grupare rivală. Astfel, îl urmăreşte de la distanţă pe acesta,
înarmat fiind cu o puşcă cu lunetă, iar când vede că victima sa s-a aşezat şi a rămas nemişcată, o ia
în vizor şi trage, ucigând-o, fără să ştie că, exact în acel moment, cel astfel ucis ţintea - la rândul
său -, cu o armă similară, o terţă persoană, pe care se pregătea să o ucidă, astfel încât viaţa
acesteia din urmă a fost salvată tocmai de actul de omor comis de inculpat.
Discutaţi în ce măsură se poate apăra inculpatul, invocând lipsa de relevanţă penală a faptei
comise, prin neîntrunirea de către aceasta a tuturor trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii!
8. Persoana A se află la volanul unui autoturism în deplasare şi conduce neglijent, fiind

ocupată să trimită un SMS de pe telefonul mobil. Drept urmare, ieşind dintr-o curbă strânsă, nu
observă la timp o persoană (B) care se afla pe partea carosabilă, aşa încât nu reuşeşte să oprească
la vreme maşina, rezultând un impact în urma căruia B a decedat.
Poate A să invoce, cu succes, excluderea caracterului penal al faptei prevăzute de legea
penală comise, pe motiv că aceasta nu a fost antijuridică, în măsura în care se stabileşte că, în
momentul impactului, B, înarmat cu un pistol, era pe punctul de a-l împuşca pe C, persoană care,
pentru a se salva, traversase drumul şi încerca să fugă să se ascundă? Argumentaţi! 9
9. X este un lucrător experimentat la o centrală atomo-nucleară, având sub supravegherea sa

mai mulţi stagiari, care, în cadrul pregătirii de specialitate, sunt însărcinaţi cu desfăşurarea unor
manevre/exerciţii aie componentelor nucleului atomic al centralei. Observând, la un moment dat,
că, în ciuda instrucţiunilor date şi contrar protocolului de securitate implementat, unul dintre
stagiari efectuează, din greşeală (confundând unele butoane ale consolei de control), o serie de
operaţiuni care, odată finalizate, riscau să destabilizeze nucleul în aşa un fel încât o explozie
nucleară devenea probabilă, X a sărit de pe scaun şi a îmbrâncit cu putere stagiarul, întrerupând
comanda electronică pe care acesta era gata să o formeze. Datorită impactului, stagiarul a fost
azvârlit pe podea şi şi-a fracturat bazinul, necesitând 100 de zile de îngrijiri medicale pentru
recuperare.
Arătaţi dacă X poate invoca legitima apărare pentru a înlătura caracterul de infracţiune al
faptei comise!
10. Presupunem că există autorizaţiile necesare desfăşurării unui studiu medical de testare
pe pacienţi umani a efectelor unui medicament care, printre efectele adverse, implică stări febrile
şi disconfort gastro-intestinal extreme, care pot imobiliza o persoană la pat timp de mai multe
zile. în timpul desfăşurării experimentelor respective se decretează starea de asediu şi mobilizarea
armatei, consecutivă unei declaraţii de război (a unui stat oarecare) împotriva României. Fiind
convocat de urgenţă pentru încorporare, X, paznic la unitatea sanitară la care se desfăşoară
testările medicamentului respectiv, fiind la curent cu riscurile implicate de administrarea acestuia,
se oferă voluntar pentru injectarea substanţei şi consimte la aplicarea celei mai mari doze permise
de protocolul testului, ca doză excepţională posibil de administrat. Drept urmare, fiindu-i
declanşate efectele secundare, X a fost în convalescenţă a proximativ două săptămâni, timp în
care nu s-a putut prezenta pentru încorporare, iar, după această perioadă, situaţia internaţională
remediindu-se, a fost ridicată şi starea de asediu.
Arătaţi dacă X poate evita tragerea la răspundere penală pentru fapta incriminată de art. 432
CP, invocând existenţa vreunei cauze justificative! Ce se poate stabili, în acest sens, referitor la
persoana care a acceptat voluntariatul lui X şi i-a administrat acestuia medicamentul? Motivaţii
III. Afirmaţii (identificaţi valoarea de adevăr a următoarelor afirmaţii, argumentând

răspunsul):
1. Sub aspectul naturii juridice, cauzele justificative reprezintă cauze generale de excludere a
infracţiunii, putându-se face referire la acestea sub denumirea de „cauze care exclud/ înlătură
răspunderea penală".
2. Cauzele generale de excludere a infracţiunii nu se reduc la cauzele justificative (şi la cele de
neimputabilitate).
3. Cauzele care exclud infracţiunea nu trebuie confundate cu alte categorii de cauze, cu efect
extinctiv, operante în materie juridico-penală.
4. Nu există cauze justificative (şi cauze de neimputabilitate) de ordin special.
5. Cauzele justificative produc efecte in rem şi faptele prevăzute de legea penală comise sub
incidenţa acestora nu atrag incidenţa sancţiunilor de drept penal în sarcina făptuitorului/
făptuitorilor.
6. De regulă, efectul cauzelor de neimputabilitate nu se extinde asupra participanţilor (caz în
care fapta prevăzută de legea penală se va reţine ca fiind săvârşită în participaţie improprie), spre
deosebire de cauzele justificative, al căror efect se extinde şi asupra participanţilor.
7. Atât legitima apărare, cât şi starea de necesitate sunt structurate pe două laturi care
reclamă (şi) o anumită proporţie ce trebuie să existe între acestea.
8. în materia legitimei apărări, legiuitorul înscrie o prezumţie absolută care nu cere
îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru atac; prezumţia va exista şi atunci când
pătrunderea prin orice modalitate, fără drept, în locaţiile indicate de textul legal incident a avut
loc în timpul nopţii.
9. Legitima apărare şi excesul neimputabil sunt cauze generale de excludere a infracţiunii,
fiind, ca natură juridică, cauze justificative, neexistând diferenţe, sub aspectul naturii juridice şi al
efectului atras, între acestea şi stările proprii de legitimă apărare/stare de necesitate.
10. Spre deosebire de excesul neimputabil, excesul scuzabil în materia legitimei apărări/ stării
de necesitate nu exclude infracţiunea, deşi condiţiile cerute atacului, cât şi stării de pericol sunt
aceleaşi ca şi în cazul excesului neimputabil.
11. Depăşirea limitelor legitimei apărări/depăşirea limitelor stării de necesitate [art. 75 alin.
(1) lit. b) şi c) CP] reprezintă cauze generale (circumstanţe) de atenuare a răspunderii penale.
12. Art. 21 CP reglementează două cauze generale de excludere a infracţiunii, cu titlu (natură
juridică de) cauze justificative.
13. Când legea incriminează săvârşirea unei anumite fapte cu precizarea că aceasta
constituie infracţiune când se comite fără drept/în mod ilegal (spre exemplu, fapta descrisă în art.
205 CP), iar fapta respectivă este săvârşită, într-un anumit caz concret, în exercitarea unui drept
recunoscut de lege, va fi înlăturată tipicitatea; aceeaşi împrejurare constituie însă cauză
justificativă în cazul în care legiuitorul nu a prevăzut un asemenea element de tipicitate.
14. Dreptul părinţilor de a aplica unele corecţii de mică gravitate copiilor lor este susceptibil
de a înlătura caracterul ilicit al unor fapte relevante penal; în ceea ce priveşte îndeplinirea unei
obligaţii, spre exemplu, fapta de a demola un imobil aparţinând altei persoane, dacă demolarea
se face pentru punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti emise în acest sens, nu va
constitui infracţiune.
15. Săvârşirea faptei descrise potrivit dispoziţiilor din art. 228 CP, în condiţiile în care
persoana deposedată îşi dă consimţământul pentru luarea bunului, exclude reţinerea faptei ca
infracţiune, fiind incidenţă cauza justificativă generală reglementată în art. 22 CP.
16. Dacă o persoană încearcă uciderea victimei în condiţiile art. 190 CP, însă aceasta nu
decedează, se poate considera că este înlăturat caracterul nejustificat (antijuridic) al faptei,
întrucât există consimţământul persoanei vătămate [potrivit art. 22 alin. (1) CP].
17. Consimţământul persoanei victimă a traficului de persoane/de minori nu constituie cauză
justificativă, după cum nu poate fi invocat ordinul superiorului sau al unei autorităţi publice în
cazul torturii.
18. Ca sancţiuni de drept penal, în condiţiile legii (art. 107 CP), măsurile de siguranţă se iau
faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, după caz,
imputabilă sau neimputabilă persoanei care a săvârşit-o.
19. Dacă fapta prevăzută de legea penală este comisă în participaţie, iar în raport de
persoana autorului se reţine incidenţa unei cauze justificative, nu mai este necesară verificarea
întrunirii condiţiilor de existenţă a acesteia şi separat, în raport de persoana fiecărui participant în
parte, efectul justificativ al cauzei reţinute reflectându-se automat şi asupra persoanei
participanţilor.
20. Dacă se constată existenţa/incidenţa unei cauze justificative în raport de o anumită speţă
determinată, devine lipsită de interes verificarea existenţei sau inexistenţei (şi a) unei cauze de
neimputabilitate.
21. Necesitatea apărării, în cazul legitimei apărări, presupune verificarea exclusivităţii
apărării, prin comiterea faptei prevăzute de legea penală, ca unică modalitate posibilă de
înlăturare a atacului.
22. Consimţământul persoanei vătămate poate avea, în materie penală, doar natura juridică
de cauză justificativă!
23. Referirea la noţiunea de „lege", în ipoteza cauzei justificative a exercitării unui drept
prevăzut de lege sau a îndeplinirii unei obligaţii impuse de lege, are în vedere numai sensul
(semnificaţia) restrâns(ă) a termenului.
24. Dacă cel care comite fapta incriminată ca urmare a executării unui ordin provenit, în
forma legală, de la autoritatea competentă, ordin care nu era vădit ilegal, realizează că respectivul
ordin nu este, totuşi, legal, caracterul penal al faptei comise nu va fi înlăturat, aceasta constituind
- atât pentru executant, cât şi pentru emitent - o infracţiune, pentru săvârşirea căreia cei doi vor
răspunde în calitate de participanţi.
25. Nu există nicio raţiune pentru care, atunci când o persoană comite o faptă prevăzută de
legea penală pentru a se apăra de un atac letal provenind de la o persoană pe care o cunoaşte a fi
iresponsabilă, să se impună modificarea temeiului excluderii infracţiunii, de la reţinerea legitimei
apărări la eventuala reţinere a stării de necesitate.
26. întrebuinţarea unor mijloace de apărare anticipată este întotdeauna incompatibilă cu
reţinerea legitimei apărări!
27. Provocatorului i se poate acorda beneficiul legitimei apărări pentru excluderea
caracterului antijuridic al faptei prevăzute de legea penală comise în apărare faţă de reacţia
agresivă a celui provocat (dacă sunt întrunite toate celelalte condiţii ale atacului şi ale apărării).
28. Orice apărare legitimă trebuie - pentru a fi necesară - să fie îndreptată direct asupra
agresorului, nefiind justificate, în nicio împrejurare, faptele prevăzute de legea penală comise (în
apărare) împotriva bunurilor acestuia.
29. Legitima apărare nu poate fi reţinută pentru justificarea unor fapte culpoase prevăzute
de legea penală, comise în contextul unei apărări exercitate într-o situaţie faptică în care sunt
întrunite toate condiţiile atacului şi ale apărării impuse în reglementarea legitimei apărări.
30. în condiţiile în care este incidenţă prezumţia de legitimă apărare, cauza justificativă astfel
indicată devine independentă de condiţiile de existenţă a atacului şi a apărării reglementate
pentru forma tipică (propriu-zisă) a legitimei apărări, nefiind posibilă răsturnarea prezumţiei prin
probarea neîndeplinirii uneia dintre aceste condiţii, ci doar prin probarea neîndeplinirii uneia
dintre condiţiile specifice necesare pentru reţinerea prezumţiei de legitimă apărare.
Secţiunea a 3-a. Cauzele
de §1. Generalităţi
Conform dispoziţiei din art. 23 alin. (1) CP, se stabileşte că „Nu constituie infracţiune fapta
prevăzută de legea penală, dacă a fost comisă în condiţiile vreuneia dintre cauzele de
neimputabilitate". în cuprinsul Capitolului III („Cauzele de neimputabilitate") din Titlul II
(„Infracţiunea") al Părţii generale a Codului penal, legiuitorul a reglementat expres următoarele
situaţii cărora le-a conferit natura juridică de cauze generale de neimputabilitate (cauze generale
subiective -în principiu - de excludere a caracterului penal al faptei tipice, incriminate - şi
nejustificate - comise): constrângerea fizică (art. 24 CP), constrângerea morală (art. 25 CP),
excesul neimputabil - de legitimă apărare, respectiv de stare de necesitate (art. 26 CP),
minoritatea făptuitorului (art. 27 CP), iresponsabilitatea (art. 28 CP), intoxicaţia (art. 29 CP),
eroarea (art. 30 CP), cazul fortuit (art. 31 CP).
Corelând prevederea din art. 23 CP cu aceea cuprinsă în art. 15 CP - prin care se stabileşte
definiţia legală a infracţiunii -, reiese că existenţa unei cauze de neimputabilitate exclude reţinerea
infracţiunii, prin înlăturarea unei anumite trăsături esenţiale a acesteia, şi anume caracterul
imputabil al faptei săvârşite (prin raportare la persoana făptuitorului). După cum s-a precizat deja,
efectul unei cauze extinctive a unei instituţii fundamentale (principale) de drept penal se reflectă,
implicit, asupra tuturor instituţiilor fundamentale consecutive. Astfel, dacă operează o cauză de
neimputabilitate, fapta nu va mai constitui infracţiune, prin urmare, nu vor (mai) exista nici
răspundere penală pentru aceasta, nici posibilitatea stabilirii unei sancţiuni penale (evident, nici
obligaţia de a executa o astfel de sancţiune juridică)111.
Sub acest din urmă aspect, este de subliniat faptul că, în prezenţa unei cauze de
neimputabilitate, legiuitorul nu permite stabilirea/aplicarea niciunei sancţiuni penale propriu-zise
(consecinţă a răspunderii penale): pedeapsă sau măsură educativă. în schimb, separat de această
interdicţie de stabilire/aplicare a pedepselor sau măsurilor educative, atunci când s-a reţinut
existenţa unei cauze de neimputabilitate, se pot dispune totuşi acele sancţiuni de drept penal
reprezentate de măsurile de siguranţă [conform art. 107 alin. (2) CP, pentru a se putea lua o
măsură de siguranţă, trebuie să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală nejustificată - aspect
care se reţine/se verifică în prezenţa unei cauze de neimputabilitate].
Este util de precizat faptul că reţinerea unei cauze de neimputabilitate (spre deosebire de
cazul în care este incidenţă o cauză justificativă) nu produce, de regulă, efecte juridice care să
depăşească sfera dreptului penal. Astfel, o atare soluţie atrage excluderea existenţei infracţiunii
(aşadar, implicit, inexistenţa răspunderii penale), dar (de regulă) nu şi o automată
excludere/înlâturare a răspunderii civile pentru eventualul prejudiciu apărut ca urmare a comiterii
faptei de către persoana căreia săvârşirea acesteia nu i se poate imputa sub aspect penal* 121.
în prezenţa unei cauze de neimputabilitate se consideră, practic, că, deşi legiuitorul nu a
permis comiterea faptei tipice (sub aspect penal) care s-a săvârşit în concret, totuşi (în cadrul
111
Aceste consecinţe secundare ale incidenţei unei cauze de neimputabilitate nu permit însă calificarea sa
drept cauză de înlăturare a răspunderii penale ori drept cauză de impunitate/nepedepsire sau cauză de înlăturare a
executării sancţiunii penale (reiterăm faptul că aceste concepte fac referire la tipuri distincte de cauze cu efect
extinctiv asupra altor instituţii fundamentale de drept penal decât instituţia infracţiunii). Cauzele de
neimputabilitate rămân a fi calificate (corect), în toate cazurile, sub aspectul naturii lor juridice, drept cauze de
excludere a infracţiunii (cauze care înlătură caracterul penal al faptei).
121A se vedea I. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 180; V. PASCA, op. cit. (2014), p. 222.
strict reglementat şi în prezenţa condiţiilor exprese a căror întrunire cumulativă conduce la

reţinerea uneia dintre cauzele de neimputabilitate), adoptarea respectivei conduite nu îi poate fi
imputată făptuitorului (acestuia nu i se poate reproşa formal, sub aspect penal, comiterea ei; fapta
prevăzută de legea penală comisă nu îi poate fi atribuită, în accepţie juridico-penală, celui care a
săvârşit-o sau a participat la comiterea acesteia). Ca atare, cauzele de neimputabilitate pot fi
definite ca reprezentând acele motive legale (excepţionale) de neimputare/lipsâ de
reproşabilitate/imposibilitate de atribuire formală, juridico-penală, a unei fapte incriminate (tipice)
şi nejustificate, concret săvârşită, persoanei care a comis-o în prezenţa unor anumite
stări/situaţii/împrejurări (expres reglementate cu acest titlu - cauze de neimputabilitate) în care s-
a aflat la data săvârşirii ei111.
Prin reglementarea acestor instituţii se dă expresie juridică principiului de echitate potrivit
căruia nu este posibil ca ordinea juridică (dreptul pozitiv) să dispună producerea unor consecinţe
juridice (penale) negative asupra unor persoane, în considerarea unei raportări strict obiective
(mecanice) la conduite ale acestora (care se regăsesc în antecedenţa cauzală a unor fapte
prevăzute de legea penală, deci, implicit, a unor urmări indezirabile decurgând din acestea), fără
ca respectivele fapte să le poată fi atribuite şi din punct de vedere subiectiv/ psihic (aspect motivat
fie de lipsa conştientizării depline a consecinţelor faptelor săvârşite, fie de imposibilitatea stăpânirii
complete a propriilor manifestări). Prin intermediul cauzelor de neimputabilitate se valorifică acea
concepţie firească (desprinsă din observarea empirică a realităţii înconjurătoare şi din valorificarea
logică a experienţelor trecutului) potrivit căreia, uneori, este necesară recunoaşterea împrejurării
că nu toate activităţile care provin, mecanic, de la o persoană (toate urmările corespunzătoare
unor asemenea activităţi) se află şi sub controlul efectiv al persoanei în cauză sau se găsesc în mod
deplin în reprezentarea sa liberă şi completă, reflectându-i astfel o poziţie/atitudine psihică
(proprie, liberă) neviciată faţă de sistemul de valori sociale protejat prin intermediul dreptului
penal. Practic, prin intermediul cauzelor de neimputabilitate se conferă expresie juridică distincţiei
ce trebuie realizată între periculozitatea socială a unor persoane şi eventuala lor
naturală/materială/
conjuncturală/obiectivă, lipsită însă de substratul unei voinţe scelerate de a leza anumite valori
sociale ori de acela al unei indolenţe/neglijenţe/nepăsări criminale care, periclitând grav
societatea, legitimează o reacţie represivă din partea acesteia.
Această concepţie asupra instituţiilor care exclud infracţiunea cu titlu de cauze de
neimputabilitate explică motivul pentru care, în ipoteza reţinerii lor, deşi nu se pot stabili/ aplica
sancţiuni penale propriu-zise (pedepse şi măsuri educative-consecinţe ale angajării răspunderii
penale), este totuşi posibilă (adeseori, chiar probabilă) dispunerea, faţă de făptuitor, a unor
măsuri de siguranţă (singurele sancţiuni de drept penal care nu sunt, totodată, sancţiuni penale,
consecinţe ale răspunderii penale)121.
111A
se vedea (printre alţii) I. PASCU, în I. PASCU ş.A., op. cit., p. 179; G. ANTONIU, C. BULAI, op. cit., p. 118; T.
DIMA, op. cit., p. 216; V. PĂVĂLEANU, op. cit., p. 251.
Pl
Astfel, spre exemplu, dacă făptuitorul iresponsabil a comis o lovire, având halucinaţii, acesta nu va putea
fi tras la răspundere penală (pedepsit -în cazul în care este major-, respectiv sancţionat printr-o măsură
educativă - dacă este minor aflat în segmentul de vârstă corespunzător responsabilităţii penale), dar se impune
(de regulă) luarea faţă de persoana în cauză a unei măsuri de siguranţă dintre cele care au caracter medical
(internarea medicală sau obligarea la tratament medical), pentru a se înlătura pericolul pe care îl prezintă, în
continuare, pentru societate (de a comite din nou o faptă tipică din punct de vedere penal). Sau, dacă un minor
nerăspunzător penal ucide o persoană, folosind o armă de foc găsită întâmplător, acesta nu poate fi tras la
răspundere penală (nu poate fi sancţionat prin aplicarea de măsuri educative), dar se impune luarea unei
măsuri de siguranţă dintre cele având caracter patrimonial (confiscarea specială - a armei în cauză -, pentru a se
înlătura riscul de a săvârşi din nou, în viitor, o faptă prevăzută de legea penală).
Derivă din cele astfel indicate împrejurarea că o condiţie implicită în analiza oricărei cauze de
neimputabilitate o reprezintă comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, a unei fapte
incriminate (tipică - în special sub aspectul tipicităţii obiective)[1]. Dacă fapta comisă nu ar fi una
prevăzută de legea penală (tipică, sub acest aspect, în raport de textul unei norme de incriminare,
aşadar, corespunzătoare, în fapt, tiparului legal al unei fapte interzise de către legiuitor, în
abstract), atunci ar fi inutilă determinarea existenţei sau inexistenţei imputabilităţii sale în sarcina
persoanei făptuitoare, căci fapta nu ar reprezenta, oricum (ab initio), o infracţiune* 121.
Aşadar, verificarea caracterului imputabil al faptei în raport de persoana care a săvârşit-o sau
a participat la comiterea sa reprezintă o operaţiune care se întreprinde abia după verificarea
existenţei tipicităţii (de principiu, a tipicităţii obiective a) faptei, precum şi a antijuridicităţii
acesteia. Reamintim că, dacă existenţa tipicităţii (obiective) naşte o aparenţă (prezumţie relativă)
de antijuridicitate, constatarea caracterului nejustificat al faptei comise nu naşte (în mod similar) o
prezumţie de imputabilitate a acesteia în sarcina subiectului său activ. Astfel, deşi cazurile de
neimputabilitate se manifestă, în practica organelor judiciare, relativ rar (faţă de situaţiile de
imputabilitate înregistrate în raport de cauzele cu a căror învestire sunt acestea însărcinate),
totuşi, în abstract, o faptă tipică (sub aspect penal) şi nejustificată, odată comisă, prezintă o
aptitudine echivalentă de a îi fi imputabilă - sau nu - aceluia care a săvârşit-o (sau celui care a
participat la comiterea ei).
Totuşi, ţinând cont de instituţiile care dau conţinut cauzelor de neimputabilitate şi de
condiţiile lor de reţinere, se poate considera că, în condiţii fireşti/normale, fapta tipică şi
nejustificată săvârşită îi va putea fi imputată, de regulă, celui care a comis-o, cazurile de
neimputabilitate reprezentând, în realitate, situaţii de excepţie. Caracterul imputabil al faptei, în
raport de o anumită persoană (care a comis-o sau a participat la comiterea ei) - trăsătură
[1] De principiu, în raport de situaţia cauzelor de neimputabilitate (ca şi în cazul celor justificative), se
poate aprecia că examenul de tipicitate impus de legiuitor nu este deplin (complet), acesta vizând cu predilecţie
verificarea tipicităţii sub aspect obiectiv (fapta să fie prevăzută de legea penală, să existe o corespondenţă
obiectivă între conduita adoptată în concret şi tiparul legal obiectiv al unei norme de incriminare), iar nu
propriu-zis şi sub aspect subiectiv (forma de vinovăţie). Astfel, reluăm o idee deja exprimată, subliniind faptul
că, în opinia noastră, se atinge doar suprafaţa problemei existenţei vinovăţiei penale odată cu verificarea
tipicităţii obiective, anterior analizei antijuridicităţii, căreia îi urmează evaluarea imputabilităţii, urmând ca, abia
ulterior confirmării acesteia din urmă, să se revină asupra existenţei vinovăţiei, pentru a se determina dacă
aceasta se consolidează într-o anumită formă particulară dintre cele sub care este posibilă (şi anume în acea
formă special solicitată de lege în raport de respectiva incriminare). Sub acest aspect se ridică, în doctrină,
problema raportului dintre imputabilitate şi vinovăţie (în special din perspectiva conţinutului acestor noţiuni,
astfel cum sunt ele întrebuinţate în cadrul definiţiei legale a infracţiunii) - chestiune asupra căreia vom reveni în
continuare.
121 Nimic mai inutil, de pildă, pentru organul judiciar penal, decât a verifica imputabilitatea sau
neimputabilitatea (faţă de o anumită persoană) a unei fapte de folosire a unui mijloc de transport în comun fără
a avea achiziţionat un bilet sau un abonament de circulaţie valabil cu respectivul mijloc de transport. în măsura
în care ar fi sesizat cu o asemenea faptă, acel organ judiciar urmează a se degreva de cauza respectivă prin
simpla stabilire a lipsei sale de relevanţă penală, prin aceea că este atipică (nu este prevăzută de legea penală).
Fapta poate reprezenta, eventual, un alt tip de ilicit decât cel penal (în speţă: ilicit administrativ,
contravenţional), fiind de competenţa de soluţionare (sancţionare) a unui alt organ al statului. Atunci însă când
fapta este tipică din punct de vedere penal [de pildă, întrebuinţarea mijlocului de transport în comun s-a făcut
fără un bilet valabil, în condiţiile în care persoana respectivă a întrebuinţat un bilet de transport falsificat -
corespunzător incriminării din art. 320 alin. (1) şi (3) CP], devine de interes analiza în urma căreia să se constate
caracterul imputabil sau neimputabil al faptei în sarcina subiectului activ al acesteia. Astfel, de exemplu, dacă
tichetul a fost falsificat şi folosit de către respectiva persoană sub efectul constrângerii morale exercitate de o
organizaţie interlopă care urmăreşte să testeze, astfel, gradul de reuşită al metodei de falsificare în cauză, fapta
nu va constitui infracţiune, ci va rămâne doar o faptă prevăzută de legea penală; în schimb, dacă falsificatorul
respectiv a vrut doar să eludeze obligaţia de achitare a taxei de folosire a mijlocului de transport respectiv,
atunci fapta îi va fi imputabilă, aşadar - dacă sunt întrunite toate celelalte trăsături esenţiale -, va constitui
infracţiune.
esenţială necesară pentru reţinerea sa drept infracţiune constată printr-o evaluare care trebuie să
conducă la un rezultat negativ: lipsa vreunei cauze de neimputabilitate. Din contră, atunci când se
identifică existenţa condiţiilor necesare pentru reţinerea unei asemenea instituţii, fapta nu îi va fi
imputabilă subiectului său activ. Practic, activitatea comisă va fi apreciată, formal, ca provenind
de la o persoană căreia aceasta nu îi poate fi imputată/ reproşată/atribuită juridic (cu producerea
de efecte legale negative).
Aşadar, în prezenţa condiţiilor de existenţă a unei stări/situaţii/împrejurări/calităţi (a unui
eveniment) etc. prevăzut(e) drept cauză de neimputabilitate, comisă nu mai întruneşte o
trăsătură esenţială necesară pentru a constitui nu mai prezintă
caracter imputabil (este neimputabilă), nu îi mai poate fi reproşată comiterea ei celui care a
săvârşit-o sau care a participat la săvârşirea sa, nu îi mai poate fi în mod complet (deplin) atribuită
acestei persoane, din punct de vedere juridico-penal (sub aspect subiectiv). Practic, deşi fapta
comisă este periculoasă şi indezirabilă pentru comunitate, persoana făptuitorului nu poate fi
catalogată, propriu-zis, drept periculoasă din punct de vedere social, ci, eventual (cel mult),
periculoasă din punct de vedere natural. Altfel spus, se admite faptul că lezarea care a provenit
(obiectiv) din partea sa (asupra unei anumite valori sociale ocrotite de dreptul penal), nu a fost
rezultatul unei atitudini (esenţialmente) libere şi deliberate (voite), o expresie a voinţei proprii a
făptuitorului, bazată pe o reprezentare neviciată a realităţii şi a întregului context în care s-a
manifestat acesta. Făptuitorul nu a comis fapta prevăzută de legea penală pentru că este
antisocial ori periculos pentru societate în urma unei alegeri libere în acest sens, ci,eventual,
pentru că s-a aflat sub imperiul unei cauze de periculozitate naturală, fie de sorginte internă
(subiectivă/endogenă),/7e provenind dintr-o sursă externă (obiectivă/exogenă), care îl afectează
individual.
Această particularitate a cauzelor de neimputabilitate le conferă acestora, de principiu, un
caracter subiectiv, personal (individual): motivul lipsei de relevanţă penală a comportamentului
adoptat, într-un anumit context particular, tinde a ţine de persoana care a comis fapta/care a
participat la comiterea faptei (motivare subiectivă, personală), iar nu de fapta în sine şi/sau de
împrejurările săvârşirii acesteia (motivare reală, obiectivă). Drept urmare, legiuitorul a prevăzut
expres că, în situaţia în care la comiterea unei asemenea fapte, săvârşită de către un făptuitor în
prezenţa condiţiilor de existenţă a unei cauze de neimputabilitate, participă mai multe persoane,
prezenţa respectivei cauze şi efectul corespunzător (excluderea caracterului infracţional al faptei)
vor trebui analizate (şi se vor produce) individual, separat pentru fiecare participant în parte (efect
subiectiv, individual, in personam). Cauza de neimputabilitate nu va profita, automat, tuturor
participanţilor la aceasta: „Efectul cauzelor de neimputabilitate nu se extinde asupra
participanţilor, cu excepţia cazului fortuit" [art. 23 alin. (2) CP] - efecte in personam (cu excepţia
cazului fortuit, care produce efecte in rem).
Astfel, spre deosebire de ipoteza cauzelor justificative, în situaţia cauzelor de
neimputabilitate, legiuitorul nu permite însăşi comiterea faptei, în aşa fel încât lipsa caracterului
infracţional al acesteia să se răsfrângă, obiectiv, asupra oricărei persoane care a participat la
săvârşirea ei. Dimpotrivă, în prezenţa unei cauze de neimputabilitate, comiterea faptei rămâne
interzisă, legiuitorul admiţând doar că nu se poate reproşa (imputa) săvârşirea acesteia, din punct
de vedere juridico-penal, subiectului său activ, datorită condiţiilor particulare în care a acţionat/în
care s-a găsit atunci când a acţionat comiţând respectiva faptă[1]. în schimb, o 111
111
Acesta este şi motivul pentru care cazul fortuit este reglementat drept cauză de neimputabilitate, iar nu
drept cauză justificativă, deşi produce efecte in rem (la fel ca acestea din urmă şi spre diferenţă de restul
cauzelor de neimputabilitate - a căror unică excepţie este, sub acest aspect). Astfel, nu se poate aprecia ca, în
prezenţa cazului fortuit, legiuitorul permite, în mod excepţional, comiterea anumitor fapte prevăzute de legea penală
(în mod firesc interzise), aşa cum se petrece în ipoteza unei cauze justificative. Aceasta, pentru că, după cum
reiese
oltâ persoană care a participat la săvârşirea aceleiaşi fapte (tipică şi nejustificată - aşadar,
interzisă) este foarte probabil să nu verifice aceeaşi imposibilitate subiectivă de imputare a
conduitei adoptate, nefiind (automat) afectată de aceleaşi motive subiective de excludere a
caracterului infracţional al faptei care s-au reţinut în sarcina unei alte persoane implicate activ în
comiterea aceleiaşi activităţi ilicite111. în consecinţă, unei asemenea persoane urmează a i se
putea imputa săvârşirea faptei, ca infracţiune, ea nebeneficiind de efectul cauzelor personale de
excludere a infracţiunii care servesc vreunui coparticipant.
în concluzie, este de reţinut că, în principiu (cu excepţia cazului fortuit), verificarea întrunirii
condiţiilor de incidenţă a cauzelor de neimputabilitate trebuie realizată individual, în raport de
fiecare persoană care a comis nemijlocit fapta incriminată (autorul) sau care a participat la
săvârşirea acesteia (fiecare coautor, instigator, complice)l2].
După cum s-a mai precizat, sub aspect procesual penal, existenţa unei cauze de
neimputabilitate fie va împiedica demararea procesului penal (dacă acesta nu a început), va
atrage soluţia clasării (in faza de urmărire penală - art. 315 CPP), respectiv soluţia achitării [in faza
de judecată - art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. d) teza a ll-a CPP]. De menţionat şi
faptul că, în măsura în care instanţa reţine existenţa unei cauze de neimputabilitate, inculpatul
are totuşi posibilitatea să solicite continuarea procesului penal[3], căci, practic, ar putea urmări să
obţină astfel o soluţie similară (achitarea), darîntemeiată pe un fundament * 1 2 3
din reglementarea legală a cazului fortuit (art. 31 CP), în prezenţa unui eveniment fortuit, făptuitorul nu ia o decizie
conştientă de a comite fapta prevăzută de legea penală, ci aceasta apare ca urmare a suprapunerii peste o activitate
pe care o desfăşoară deja (de regulă, licită - sau, eventual, ilicită, dar sub aspect extrapenal) a unei împrejurări
imprevizibile (care „deturnează" activitatea desfăşurată de acea persoană, conducând la apariţia unei consecinţe
corespunzătoare unei norme de incriminare). Pentru o opinie doctrinară conform căreia, de lege ferenda, cazul fortuit
ar trebui să fie prevăzut drept cauză justificativă, a se vedea M.C. IVAN, GH. IVAN, op. cit., p. 74.
[1]
Prin derogare de la această regulă, în ipoteza cazului fortuit se apreciază (ca efect al unui proces de
generalizare rezonabilă) că, de principiu, nicio altă persoană care s-ar fi aflat în aceeaşi situaţie ca făptuitorul nu ar fi
putut să prevadă apariţia împrejurării care, suprapunându-se peste activitatea acestuia, a condus la apariţia urmării
incriminate. Acesta este motivul pentru care, deşi constituie o cauză de neimputabilitate (iar nu o permisiune
obiectivă de comitere a faptei - cauză justificativă), cazul fortuit este prevăzut, totuşi, ca o excepţie de la producerea
efectelor in personam pe care le implică toate celelalte cauze de neimputabilitate (acesta producând efecte in rem -
care se răsfrâng asupra participanţilor). Cu alte cuvinte (în aprecierea noastră), între efectul in rem produs de o cauză
justificativă şi acela produs de cazul fortuit se înregistrează următoarea deosebire (atrasă de fundamentarea
respectivului efect): în ipoteza cauzelor justificative, efectul in rem decurge din caracterul obiectiv, real al cauzei de
excludere a infracţiunii; în ipoteza cazului fortuit, acelaşi efect decurge din probabilitatea rezonabilă (legal
recunoscută) de generalizare a unei cauze de excludere a infracţiunii care prezintă, totuşi, un efect originar subiectiv
(in personam). Astfel, dacă se admite din start că imprevizibilitatea evenimentului fortuit există, de principiu, în egală
măsură, atât pentru făptuitor, cât şi pentru orice altă persoană, reiese că nici eventualii participanţi (niciunul în parte
dintre aceştia) nu ar fi putut să prevadă intervenţia acelei cauze, astfel încât reluarea verificării individuale a
caracterului imprevizibil al împrejurării, în raport de fiecare persoană participantă în parte, ar fi inutilă; de aici
decurge afirmarea normativă a reflectării asupra participanţilor a efectului de excludere a infracţiunii implicat de
cazul fortuit (efect in rem decurgând nu din natura obiectivă a cauzei, ci din generalizarea unui efect - la origine - in
personam).
[2]
Sub acest aspect, s-ar putea discuta acurateţea formulării legale din cuprinsul art. 23 alin. (2) CP, în lumina
corelării acesteia cu reglementarea generală a participaţieipenale. Astfel, după cum am specificat deja, în concepţia
legiuitorului penal actual, autorul nu mai apare apt a fi privit drept participant la fapta comisă, această poziţie fiind
specifică doar instigatorilor şi complicilor (şi - cu unele discuţii - coautorilor). Prin urmare, stipulând că efectul
cauzelor de neimputabilitate nu se extinde asupra participanţilor, cu excepţia cazului fortuit [art. 23 alin. (2) CP], legea
lasă să se înţeleagă că, odată verificată existenţa unei cauze de neimputabilitate în sarcina autorului unei fapte
prevăzute de legea penală, efectul acesteia nu se răsfrânge şi asupra participanţilor. Rămâne astfel neacoperită
expres situaţia similară (din această perspectivă) în care incidenţa cauzei de neimputabilitate este verificată în
persoana unui participant, caz în care de aceasta nu va beneficia (automat) şi autorul. Prin urmare, dispoziţia indicată
trebuie interpretată extensiv, ca transmiţând mesajul că efectul cauzelor de neimputabilitate nu se extinde asupra
autorului sau participanţilor/altor persoane care au contribuit la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală (cu
excepţia cazului fortuit).
[3]
A se vedea dispoziţiile art. 18 CPP.
mai avantajos (existenţa unei cauze de atipicitate sau a unei cauze justificative). Desigur, în
măsura în care odată cu finalizarea procesului astfel continuat nu se va constata existenţa unei
asemenea cauze, beneficiul neimputabilităţii rămâne câştigat inculpatului, acesta urmând a fi
achitat pe respectivul temei.
în mod asemănător cu situaţia cauzelor justificative, trebuie menţionat, ca regulă, că
momentul în raport de care urmează a se întreprinde verificarea existenţei condiţiilor necesare
pentru a fi incidente cauzele de neimputabilitate (în general) este reprezentat de data săvârşirii
faptei prevăzute de legea penală. întrunirea cerinţelor respective la un moment ulterior acestei
date nu poate conduce la neimputarea faptei comise, în măsura în care condiţiile în cauză nu au
existat atunci când fapta a fost efectiv săvârşită. în ipoteza activităţilor incriminate care prezintă
durată de desfăşurare în timp (fapte continue, continuate, de obicei, dar - nota bene-nu şi a unei
fapte progresive111), întrunirea condiţiilor de existenţă specifice unei
cauze de neimputabilitate (a oricăreia dintre acestea) trebuie să fie reţinută (să subziste) pe
întreaga durată a comiterii faptei. Dacă aceste cerinţe ar fi constatate doar în raport de un anumit
segment al comiterii unei asemenea fapte tipice (sub aspect penal), nu s-ar putea evita reproşarea
juridică şi imputarea penală (chiar şi parţială a) activităţi săvârşite (partea neacoperită de cauza de
neimputabilitate ar rămâne aptă de calificare drept infracţiune).
Doctrina a identificat însă (aspect comun şi cauzelor justificative), ca excepţie de la această
regulă, situaţia denumită cu ajutorul adagiului latin actio libera in causa (actio libera in sua causa).
Sintagma indică ipotezele în care se poate dovedi că o persoană, deşi a acţionat la momentul
comiterii unei fapte prevăzute de legea penală în condiţiile (formal îndeplinite pe moment ale)
unei cauze de excludere a infracţiunii, a contribuit, totuşi, în mod imputabil, la
naşterea/apariţia/crearea respectivei cauze, la un moment anterior (când era liberă să acţioneze,
fără a se afla sub presiunea/incidenţa respectivei cauze de excludere a infracţiunii - când era,
aşadar, stăpână pe faptele sale)121. Reprezintă un punct de consens în literatura de specialitate
împrejurarea că, atunci când se reţine existenţa situaţiei de actio libera in causa, beneficiul cauzei
de excludere a infracţiunii aparent (formal) incidente trebuie să fie refuzat făptuitorului, fapta
comisă de către acesta urmând a fi aptă de calificare drept infracţiune. Aşadar, consecinţa situaţiei
actio libera in causa în raport de cauzele de neimputabilitate este anihilarea efectului acestora
(posibilitatea de imputare a faptei/menţinerea reproşabilităţii acesteia în sarcina făptuitorului -
deci aptitudinea calificării drept infracţiune a conduitei adoptate)131. Bineînţeles, trebuie observat
faptul că, în mod obiectiv, ipotezele de actio libera in causa nu se pot înregistra în raport de
oricare dintre cauzele de neimputabilitate, unele excluzând-o prin natura lor (firescul
111
Menţionăm că, în raport de o faptă progresivă, existenţa cauzei de neimputabilitate urmează a trebui
apreciată exclusiv în considerarea momentului executării. De pildă, dacă un minor nerăspunzător penal loveşte o
persoană, producându-i o vătămare corespunzătoare încadrării juridice a faptei ca lovire sau vătămare corporală,
acesta nu va putea fi tras la răspundere penală în măsura în care, ulterior atingerii vârstei capacităţii penale a
făptuitorului, victima ajunge să decedeze, ca efect al unor complicaţii determinate de actul iniţial de lovire
(corespunzător unei încadrări juridice a faptei ca lovire sau vătămare cauzatoare de moarte).
[21
După cum am precizat şi în materia cauzelor justificative, este indiscutabilă existenţa situaţiei reprezentate
de actio libera in causa atunci când se reţine intenţia (de regulă, premeditată a) făptuitorului în crearea condiţiilor de
existenţă a unei cauze de excludere a infracţiunii, la un moment anterior săvârşirii unei fapte prevăzute de legea
penală (sub imperiul respectivei cauze, special declanşată). Se poate discuta măsura în care s-ar putea reţine actio
libera in causa (şi cu ce efecte asupra situaţiei făptuitorului) atunci când se determină că acesta a creat din culpă, la
un moment anterior comiterii unei fapte prevăzute de legea penală (sub imperiul unei cauze de excludere a
infracţiunii), condiţiile favorabile care au permis apariţia respectivei cauze la momentul săvârşirii faptei concrete.
131
Vom relua problematica ipotezelor de actio libera in causa ulterior tratării punctuale a cauzelor de
neimputabilitate, într-o secţiune comună referitoare la unele probleme speciale care pot interveni în raport de
cauzele (generale) de excludere a infracţiunii.
lucrurilor). Astfel, de pildă, o persoană nu îşi poate premedita comiterea faptei în stare de
minoritate a făptuitorului. Majoritatea cauzelor de neimputabilitate permit însă (cel puţin
teoretic) conturarea unor ipoteze de actio libera in causa, impunându-se (şi din această
perspectivă) atenta lor analiză concretă.
EROAREA
IRESPONSABILITATEA INTOXICAŢIA (INVINCIBILĂ CAZUL FORTUIT
(COMPLETĂ ŞI ASUPRA
FORTUITĂ) CARACTERULUI
ILICIT)
§2. Raportul dintre imputabilitate şi vinovăţie

în doctrina autohtonă se ridică problema relaţiei dintre imputabilitate (trăsătura esenţială a
caracterului imputabil al unei fapte - în raport de persoana făptuitorului -, care decurge, sintetic,
din verificarea lipsei existenţei vreunei cauze de neimputabilitate) şi vinovăţie (astfel cum este
indicat conceptul în cadrul definiţiei legale a infracţiunii). Chestiunea este ridicată inclusiv în
considerarea ordinii logice pe care ar trebui să o aibă operaţiunea practică de verificare, de către
organul judiciar, în raport de o anumită speţă determinată, a trăsăturilor esenţiale necesare
pentru ca o faptă concret săvârşită să fie considerată drept infracţiune (apreciată ca întrunind
toate trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, în general). Practic, se ridică problema de a şti care
dintre cele două concepte este premisa celuilalt (şi trebuie, prin urmare, verificat cu prioritate).
într-o opinie, se apreciază că vinovăţia constituie o premisă a imputabilitâţii[1]. Se

argumentează prin aceea că „Nu poţi imputa cuiva, nu-i poţi reproşa o acţiune sau un rezultat, pe
care nu le-a prevăzut sau (nu - n.n.) ar fi putut să le prevadă. Prevederea sau cel puţin posibilitatea
de a prevedea fundamentează orice formă de vinovăţie''. Se mai arată că în „definirea
imputabilităţii ca trăsătură esenţială a infracţiunii (...) sensul curent dat în dicţionar este: «Situaţie
în care se găseşte o persoană căreia i se atribuie săvârşirea (...) unei fapte pedepsite de legea
penală»"1 [2] 3.
în opinia noastră, imputabilitatea este o premisă a vinovăţiei. Conform acestei perspective,
trăsătura esenţială a imputabilităţii (aşa cum este ea reglementată de lege lata, inclusiv sub
aspectul verificării întrunirii ei - evaluare negativă, decurgând din stabilirea inexistenţei vreunei
cauze de neimputabilitate) constituie o veritabilă caracterizare a stării/situaţiei în care se găseşte
o persoană (în raport de o faptă care provine de la aceasta) ca fiind aptă de a săvârşi cu vinovăţie
penală o activitate incriminată. Preluând din fosta reglementare penală poziţia corespunzătoare
atribuită instituţiei vinovăţiei, în accepţia de trăsătură esenţială a infracţiunii (deosebită de aceea
a vinovăţiei - element subiectiv al conţinutului constitutiv al infracţiunii)131, imputabilitatea din
legislaţia curentă semnifică aprecierea unei persoane ca fiind capabilă să comită o faptă prevăzută
de legea penală, cu vinovăţie (în general, respectiv cu acea formă anume de vinovăţie impusă de
către legiuitor pe latura subiectivă a conţinutului juridic al incriminării în cauză, în special), prin
aceea că ea nu s-a găsit (în momentul comiterii respectivei fapte) în prezenţa niciunei cauze
subiective de excludere a infracţiunii.
Perspectiva astfel expusă se întemeiază pe observaţia (deja surprinsă anterior) că trăsătura
esenţială a caracterului imputabil al faptei (în raport, desigur, de o anumită
[1] V. PASCA, op. cit. (2014), p. 220. De menţionat că autorul distinge între imputabilitoteo obiectiva (fizica)/
imputatiofacti-pe care o apreciază drept o premisă a vinovăţiei - şi imputabilitatea subiectivă (psihică)/imputatio iuris
- a cărei premisă apreciază că este vinovăţia. A se vedea idem, p. 153,154.
[2]
Idem, p. 152. Fără a putea contesta aspectele (mai mult decât pertinente) afirmate în aceste din urmă
rânduri, ne permitem să observăm că opinia astfel formulată pleacă de la noţiunea de imputabilitate şi de la sensul
care îi este atribuit acesteia în limba română în vorbirea curentă. Or, dincolo de analiza doctrinară care utilizează
conceptul de imputabilitate, credem că trebuie observat faptul că legiuitorul, în definirea legală a infracţiunii,
întrebuinţează expres termenul de faptă imputabilă, iar nu, perse, pe acela de imputabilitate ori de faptă imputată.
Prin urmare, raportându-ne tot la definirea generică, la nivelul vorbirii curente, a termenului astfel întrebuinţat, în
mod explicit, de lege, este de reţinut că Dicţionarul explicativ al limbii române precizează că prin imputabil/imputabilă
se înţelege
0 faptă (o atitudine, un gest) „care poate fi imputată cuiva" (s.n.). Nu credem că exprimarea pentru care a optat
legiuitorul este întâmplătoare, prin aceasta indicându-se împrejurarea că trăsătura esenţială a infracţiunii de a fi o
faptă imputabilă (brevitatis causa: imputabilitatea) constituie (doar) o aptitudine (o potenţialitate) de imputare a
faptei în sarcina unei persoane, o stare a persoanei de a i se putea imputa (reproşa) comiterea anumitor fapte pe care
le-a săvârşit (la săvârşirea cărora a participat). Astfel, operaţiunea de imputare se va concretiza, ulterior, numai în
măsura în care se întrunesc toate celelalte condiţii necesare pentru calificarea conduitei sale drept infracţională,
constatarea imputabilităţii faptei în sarcina unei persoane nefiind un stadiu final, obiectiv şi definitiv realizat, în care
fapta a fost deja imputată (atribuită, cu efecte juridice penale) respectivei persoane. Altfel spus, pentru a se determina
că fapta comisă reprezintă infracţiune, nu se pune problema ca aceasta să fi fost (deja, anterior) imputată subiectului
său activ; din contră; abia ulterior stabilirii caracterului său infracţional (printre altele, ca efect şi al determinării
existenţei caracterului ei imputabil-potenţial reproşabil -în relaţie cu cel care a comis-o), fapta
1se va putea imputa efectiv (propriu-zis, concret) acestuia (autorului sau celui care a participat la săvârşirea ei), aspect
care urmează a se reflecta în angajarea răspunderii sale penale. De altfel, punând în relaţie imputabilitatea (astfel cum
este ea reglementată, de lege lata, în Codul nostru penal) cu lipsa cauzelor de neimputabilitate [care „funcţionează ca
o condiţie negativă" a infracţiunii - V. PASCA, op. cit. (2014), p. 221], însuşi autorul citat arată: „Cauzele care înlătură
caracterul imputabil al faptei înlătură vinovăţia" -ibidem. Ar rezulta, prin urmare, o ciclicitate inexplicabilă, în care
existenţa premisei (vinovăţia) unei entităţi (imputabilitatea) ar fi aptă de înlăturare cu ocazia verificării existenţei sau
inexistenţei entităţii a cărei premisă este, deşi anterior s-a constatat deja existenţa sa (a premisei) - căci, în mod logic,
existenţa unei
[3] M. premise
UDROIU trebuie
, Drept penal,stabilită
op. cit.,anterior
p. 72. analizei entităţii a cărei premisă este.
persoană) - brevitatis causa: imputabilitatea - există atunci când sunt absente cauzele de
neimputabilitate. După cum se poate constata din observarea instituţiilor (şi conţinutului
instituţiilor) cărora legiuitorul le conferă această natură juridică, cauzele de neimputabilitate
reprezintă exact acele raţiuni de natură subiectivă care viciază existenţa factorilor pe baza cărora
se configurează vinovăţia, anume: factorul intelecti(de reprezentare, corespunzător libertăţii de
hotărâre) şi factorul volitiv (voinţa, capacitatea unei persoane de a fi stăpână pe actele sale,
corespunzător libertăţii de acţiune). Aşadar, fără a se determina (anterior) existenţa
imputabilităţii, (tocmai) ca efect al lipsei cauzelor care viciază reprezentarea şi/sau voinţa unei
persoane, nu înţelegem cum s-ar putea determina existenţa vinovăţiei penale (într-o anumită
formă, respectiv modalitate a unei anumite forme), din moment ce aceasta este (/acestea sunt)
dependentă(e) de existenţa factorilor intelectiv şi volitiv! Practic, constatarea imputabilităţii
semnifică o confirmare a existenţei „materialelor de construcţie" (a materiilor prime) din care se
formează vinovăţia penală, prin aceea că nu se reţine incidenţa vreunei cauze care ar afecta
integritatea acestor premise ale vinovăţiei!
Astfel, dacă făptuitorul are o reprezentare corespunzătoare (corectă) a faptei pe care o
săvârşeşte şi a condiţiilor comiterii concrete a acesteia (aşadar: libertate de reprezentare, de
hotărâre, de determinare), precum şi posibilitatea reală de a îşi controla manifestările (de a fi
stăpân pe propriile reacţii - libertate de acţiune), atunci va pune în evidenţă un nealterat factor
intelectiv, respectiv volitiv (ingrediente din sinteza cărora, în combinaţii specifice variate,
legiuitorul stabileşte formele vinovăţiei penale, precum şi modalităţile acestora: intenţia - directă
şi indirectă; culpa - cu şi fără prevedere; intenţia depăşită). Prin urmare, o asemenea persoană
prezintă aptitudinea de a i se imputa o faptă incriminată (nejustificată) comisă, împrejurare care
se va şi realiza în concret, în măsura în care se va stabili (apoi) că a comis-o, efectiv, cu (exact) acea
formă anume de vinovăţie pe care o are în vedere legiuitorul pentru calificarea respectivei
conduite drept infracţională. Abia ulterior stabilirii existenţei acestei aptitudini (implicând
verificarea caracterului neviciat al factorilor care fundamentează formele de vinovăţie) se va putea
trece, propriu-zis şi efectiv, la analiza manierei particulare în care, combinându-se aceşti factori, se
configurează o anumită formă (şi modalitate) de vinovăţie sau o alta, pentru a se realiza
imputarea propriu-zisă a faptei, drept infracţiune, în sarcina celui care a comis-o (sau care a
participat la săvârşirea ei)111.
Prin urmare, după cum am mai indicat, considerăm că examenul iniţial de tipicitate al faptei
va fi preponderent de factură obiectivă, atingând doar formal, la suprafaţă, aspectele de tip
subiectiv (observarea unei aparenţe, generice, de vinovăţie penală); va urma realizarea
examenului de antijuridicitate, după care se va proceda la evaluarea imputabilităţii; abia ulterior
depăşirii acestor faze, se va reveni la examenul de tipicitate, de această dată în special sub aspect
subiectiv, consolidându-se deopotrivă aprecierea faptei ca tipică şi imputabilă (în concret), prin
stabilirea existenţei vinovăţiei în exact acea formă (eventual şi în acea
111
Apreciem că ar fi cel puţin inutil (cronofag şi contraproductiv), dacă nu (uneori) imposibil, a se proceda altfel -
şi anume invers, prin verificarea cu prioritate a vinovăţiei şi abia ulterior a imputabilităţii. Astfel, ne raportăm la
următorul exemplu:ce sens ar avea să se analizeze mai întâi existenţa vinovăţiei sub forma intenţiei, respectiv a culpei
sau a intenţiei depăşite (iar consecutiv acestei operaţiuni să se verifice modalitatea particulară de manifestare a
formei de vinovăţie reţinute, după caz: intenţia directă - eventual: de gradul I sau de gradul II - ori intenţia indirectă;
culpa cu prevedere sau fără prevedere; praeterintenţia formată prin asocierea unei anumite modalităţi a intenţiei
iniţiale cu o anumită modalitate a culpei finale), doar pentru ca, ulterior, să se observe împrejurarea că făptuitorul
este un minor nerăspunzător penal (de pildă, un copil de 10 ani) sau un iresponsabil ori o persoană care a acţionat
sub imperiul cazului fortuit sau al constrângerii etc. (?). Cum s-ar putea stabili în mod corect existenţa proceselor
subiective specifice acestor forme/modalităţi ale vinovăţiei în prezenţa (abia ulterior constatată a) unor cauze de
neimputabilitate (de pildă, iresponsabilitatea) şi a afectării esenţiale, de către acestea, a factorilor intelectiv şi/sau
volitiv?
modalitate) anume înscrisă de legiuitor pe latura subiectivă a conţinutului constitutiv al infracţiunii

respective. Abia în acest ultim moment, fapta comisă va putea fi calificată drept infracţiune,în
raport de o anumită persoană (care a comis-o-autorul-sau care a participat la comiterea ei - un
participant), urmând a fi imputată efectiv (propriu-zis) acestuia, prin angajarea răspunderii sale
penale, consecinţă a stabilirii caracterului său infracţional!
...Realizăm că, după cum se spune, lupta contrariilor naşte progresul... Apreciem subiectul ca
deosebit de fecund pentru reflecţie doctrinară şi meditaţie legislativă, rămânând (în continuare)
deschis dezbaterilor. Raportându-ne însă la cadrul prezent, în limitele căruia suntem cantonaţi,
încheiem aici, astfel, analiza corespunzătoare acestei teme de discuţie.
§3. Clasificări ale cauzelor de neimputabilitate

în doctrina autohtonă s-au conturat, de-a lungul timpului, mai multe modalităţi în care pot fi
sistematizate (grupate, clasificate) instituţiile cărora actualul legiuitor penal român le-a conferit
natura juridică de cauze de neimputabilitate. Cunoaşterea acestora prezintă importanţă
deopotrivă teoretică, cât şi practică, urmare a împrejurării că încadrarea unei anumite cauze de
neimputabilitate într-o categorie sau sub-categorie specifică o delimitează de alte instituţii cu
efect juridic asemănător, indicând - totodată - sintetic anumite însuşiri (consecinţe) ale acesteia,
prin prisma întinderii efectelor produse sau a gradului de prioritate ce se impune a îi fi acordat în
operaţiunea de constatare a existenţei sale în caz de concurs între mai multe cauze de
neimputabilitate (în raport de una şi aceeaşi situaţie de fapt reţinută) etc. Astfel, în funcţie de o
serie de criterii distincte, cauzele de neimputabilitate se pot clasifica în: cauze generale şi cauze
speciale; cauze cu efecte in personam şi cauze cu efecte in rem; cauze care exclud
responsabilitatea, cauze care exclud exigibilitatea unui a numit comportament şi cauze care
înlătură reprezentarea caracterului ilicit al faptei; cauze endogene (dependente de factori interni)
şi cauze exogene (dependente de factori externi); cauze de tip biologic, cauze de natură
psihologică şi cauze materiale etc.
a) Cauze de neimputabilitate generale şi cauze de neimputabilitate speciale.

Ca şi în materia cauzelor justificative, după sfera lor de acoperire, cauzele de neimputabilitate
pot fi generale sau speciale.
Cauzele de neimputabilitate generale sunt reglementate în Partea generală a Codului penal şi
se pot reţine, de principiu, în raport de comiterea oricărei fapte incriminate (indiferent de sediul
acesteia: Partea specială a Codului penal, legi penale speciale sau legi extrapenale care cuprind şi
dispoziţii penale). Aria lor de acoperire este, prin urmare, largă/generală. Acestea sunt instituţiile
prevăzute în Capitolul III al Titlului II din Partea generală a Codului penal, art. 23-31 (sub această
denumire expresă), anume: constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil (de
legitimă apărare, respectiv de stare de necesitate), minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea,
intoxicaţia, eroarea, cazul fortuit.
Cauzele speciale de neimputabilitate sunt reglementate fie în Partea specială a Codului penal,
fie în unele legi penale speciale sau legi extrapenale care cuprind şi dispoziţii penale. Acestea sunt
prevăzute în raport de o anumită normă de incriminare (sau, cel mult, în raport de un număr
redus de norme de incriminare între care există legături strânse), limitându-şi producerea
efectului specific (excluderea caracterului infracţional) doar la respectiva/
respectivele activităţi ilicite, iar nu şi la altele. Indicăm, cu titlu de exemplu, constrângerea

mituitorului în cazul infracţiunii de dare de mită [art. 290 alin. (2) CP][1).
b) Cauze de neimputabilitate cu efect in personam cauze de neimputabilitate cu efect in rem.

Prin însuşi specificul lor, cauzele de neimputabilitate, fiind stări/situaţii/împrejurări/calităţi/
evenimente etc. de natură subiectivă (personală, individuală), produc, ca regulă, efect in
personam, de acestea beneficiind, în principiu, numai acea persoană în raport de care se verifică
existenţa lor. Astfel, după cum s-a mai precizat, în ipoteza comiterii în participaţie a unei fapte
prevăzute de legea penală, verificarea incidenţei unei cauze de neimputabilitate cu privire la unul
dintre subiecţii activi ai acesteia (autor sau participant) nu se va răsfrânge, automat, asupra
celorlalte persoane care au conlucrat la săvârşirea respectivei activităţi tipice (sub aspect penal) şi
nejustificate.Prin urmare, este posibil ca, prin efectul unei cauze de neimputabilitate, una şi
aceeaşi faptă să ajungă să fie calificată drept în raport
de unele persoane care au comis-o, în timp ce rămâne apreciată (doar) ca prevăzută de legea
penală în raport de o altă persoană/alte persoane implicate în săvârşirea sa. Sunt asemenea
instituţii toate cauzele generale de neimputabilitate, cu excepţia (expres prevăzută de lege a)
cazului fortuit.
Prin derogare de la regula ante-enunţată, legiuitorul a dispus că efectul produs de cauza de
neimputabilitate reprezentată de cazul fortuit se va răsfrânge şi asupra participanţilor (în fapt,
după caz: asupra autorului sau participanţilor), aceasta producând, astfel, efect in rem. După cum
am precizat deja, apreciem că motivul rezidă în generalizarea rezonabilă care se poate efectua, în
prezenţa cazului fortuit, cu privire la (de principiu) situaţia oricărei alte persoane care ar fi acţionat
într-o situaţie similară. Astfel, întemeindu-se, în esenţa sa, pe ideea de caracter imprevizibil al unui
eveniment care survine în paralel cu activitatea desfăşurată de o persoană (eveniment care
deturnează respectiva conduită, producând o urmare corespunzătoare unei norme de
incriminare), cazul fortuit este apreciat ca o împrejurare care nu ar fi putut să fie anticipată nu
doar de către acea persoană anume, care s-a găsit efectiv sub influenţa evenimentului irezistibil în
cauză, ci de către nicio altă persoană (în 111
111
Menţionăm că, în ciuda terminologiei întrebuinţate, această -cauză specială de neimputabilitate-
este diferită de constrângerea fizică sau morală -cauze generale de neimputabilitate, fiind vorba despre o
constrângere exercitată „prin orice mijloace de către cel care a luat mita" (aşadar, chiar în afara întrunirii condiţiilor
de existenţă a cauzelor generale de neimputabilitate enunţate). Altfel [dacă s-ar considera că referirea la
constrângere din textul art. 290 alin. (2) CP are în vedere ipotezele reglementate în art. 24 sau art. 25 CP], s-ar afirma
o prevedere redundantă, inutilă (chiar în absenţa dispoziţiei speciale, cauzele generale avute în vedere ar fi acţionat,
oricum, în prezenţa întrunirii condiţiilor lor de existenţă) - or, legea trebuie interpretată în sensul în care produce
efecte, iar nu în acela în care nu ar produce efecte. în acest sens, a se vedea şi GH. IVAN, în G. ANTONIU, T. TOADER
(COORD.), op. cit., voi. IV, p. 256, 257. Apreciem că s-ar putea discuta dacă, în realitate, dispoziţia din art. 198 alin. (4)
teza I CP, în materia încăierării [„Nu se pedepseşte cel care a fost prins în încăierare împotriva voinţei sale (...)"], nu ar
trebui să poarte aceeaşi natură juridică (cauză specială de neimputabilitate). Este de observat că formularea actuală
întrebuinţată de legiuitor o indică pe aceasta drept cauză specială de impunitate/nepedepsire, însă, având în vedere
fondul situaţiei astfel reglementate (persoana este lipsită de factor volitiv, o conduită diferită neputându-i fi solicitată
în contextul particular respectiv), reiese că, de fapt, se are în vedere o ipoteză specială în care este absentă
exigibilitatea unei conduite diferite (conforme cu norma de incriminare), ceea ce o legitimează a reprezenta, de fapt,
o cauză specială de neimputabilitate. Considerând că, în mod regretabil, legiuitorul nu a remediat corespunzător
această problemă (decurgând încă din fosta reglementare penală) - astfel cum corect a procedat în alte ipoteze
similare (în materia fostei incriminări a provocării ilegale a avortului, de pildă, exista, cu titlu de cauză specială de
nepedepsire, o împrejurare care, în mod bine-venit, a fost recalificată drept cauză specială justificativă în raport de
reglementarea actuală a incriminării întreruperii cursului sarcinii) -, propunem, de lege ferenda, observarea acestei
necorelări şi ridicarea dispoziţiei în discuţie la adevărata ei natură juridică, aceea de cauză specială de
neimputabilitate!
mod obişnuit, în condiţii asemănătoare). Prin urmare, se realizează o generalizare care tinde a
obiectiva aceasta cauză de neimputabilitate, în sensul că devine, de principiu, irelevantă
identitatea particulară a persoanei dominate de evenimentul fortuit, din moment ce se pleacă de
la premisa că nicio altă persoană aflată în locul acesteia nu ar fi putut să se sustragă, de
asemenea, de sub manifestarea imprevizibilă şi irezistibilă a respectivei împrejurări. Ca atare, se
ajunge în punctul în care se admite că ar fi inutilă reluarea individuală a verificării întrunirii
condiţiilor de existenţă a cazului fortuit în raport de fiecare persoană implicată activ în comiterea
faptei tipice (sub aspect penal) şi nejustificate, înregistrată în concret, din moment ce un rezultat
similar se impune, cu evidenţă, asupra tuturor, odată reţinută incidenţa acestei cauze de
neimputabilitate în raport de una (oricare) dintre respectivele persoane care au comis fapta/au
participat la comiterea acesteia111.
c) Sub-clasificări doctrinare variate ale cauzelor generale de neimputabilitate.

în literatura de specialitate s-au propus numeroase tipuri de grupare a cauzelor generale de
neimputabilitate, în funcţie de elemente diferite avute în vedere, potrivit opţiunilor proprii
autorilor cu preocupări în acest domeniu. Aceste opţiuni de sistematizare exprimă o anumită
preferinţă pentru un criteriu sau altul dintre mai multe posibile (imaginabile) în funcţie de care se
poate efectua operaţiunea de clasificare a cauzelor de neimputabilitate. Vom indica, pe scurt,
câteva dintre aceste clasificări alternative, urmând a trece apoi la prezentarea punctuală a fiecărei
cauze de neimputabilitate în parte.
cl) Cauze de neimputabilitate bazate pe motive biologice, psihologice sau materiale* [2].
Criteriul clasificării este reprezentat de sursa şi specificul (genul/tipul) motivului care exclude
imputabilitatea faptei comise, în raport de o anumită persoană. Astfel, ar reprezenta cauze de
neimputabilitate biologice: starea de minoritate a făptuitorului şi iresponsabilitatea. Ar fi cauze de
neimputabilitate psihologice: eroarea şi intoxicaţia (ambele, în condiţiile legii). Sunt indicate drept
cauze de neimputabilitate materiale (determinate de un factor extern): constrângerea fizică şi
constrângerea morală (la care apreciem că s-ar putea adăuga şi cazul fortuit).
c2) Cauze de neimputabilitate bazate pe incapacitatea psiho-fizică, cauze de neimputabilitate

determinate de un eveniment imprevizibil, irezistibil sau imposibil de înlăturat, respectiv cauze
m pe de altă parte, după cum am mai specificat, împrejurarea că se produce un efect in rem în ipoteza cazului
fortuit nu ar fi putut legitima reglementarea acestei instituţii cu titlu de cauză justificativă (acestea din urmă
producând în mod specific un asemenea efect, de excludere a infracţiunii, reflectabil asupra participanţilor), din
moment ce, spre deosebire de acestea, cazul fortuit nu constituie o permisiune legală (excepţională) de săvârşire a
unei fapte penal interzise (ca regulă), ci rămâne o împrejurare în care se constată, doar, că activitatea comisă nu
poate genera un reproş social, o imputare etatică formală, aptă de a fi concretizată în suportarea unor consecinţe
penale de către persoana/persoanele de la care provine, aparent, cauzalitatea obiectivă dintre act şi rezultatul
corespunzător unei norme de incriminare. Astfel, din moment ce fapta şi rezultatul acesteia nu exprimă atitudinea
subiectivă negativă a persoanelor implicate în comiterea ei faţă de ordinea de drept şi valorile sociale penal protejate
de aceasta, calificarea drept infracţiune a acestei fapte, urmată de angajarea răspunderii penale şi sancţionarea
penală (prin pedeapsă sau - după caz - măsură educativă), ar fi inutilă, căci nu s-ar putea corija astfel conduite şi
mentalităţi periculoase, în scopul prevenirii comiterii pe viitor a altor fapte prevăzute de legea penală, de către acea
persoană/acele persoane!
[2]
V. PASCA, op. cit. (2014), p. 154. De menţionat că autorul operează această clasificare într-un cadru în care
susţine necesitatea evaluării imputabilităţii atât din punct de vedere obiectiv, cât şi subiectiv (distingând între
imputabilitatea obiectivă/imputatio facti - pe care o apreciază drept o premisă a vinovăţiei - şi imputabilitatea
subiectivă/imputatio iuris - a cărei premisă apreciază că este vinovăţia), clasificarea în cauză fiind efectuată în raport
de imputabilitatea subiectivă. Acesta este (credem) motivul pentru care din cadrul clasificării astfel efectuate lipsesc
raportările la absolut toate cauzele de neimputabilitate (astfel, de pildă, cazul fortuit este apreciat de autor drept
cauză de excludere a imputabilităţii obiective).
de neimputabilitate bazate pe eroarea intervenită în procesul de Clasificarea este

asemănătoare, în linii generale, celei anterioare, plecând dintr-un trunchi comun cu aceasta, dar
evoluând diferit de la un anumit moment dat. Potrivit acestei sistematizări, ar reprezenta cauze
de neimputabilitate bazate pe incapacitatea psiho-fizică: iresponsabilitatea, starea de minoritate a
făptuitorului şi intoxicaţia (în condiţiile legii). Ar constitui cauze de neimputabilitate determinate
de un eveniment imprevizibil, irezistibil sau imposibil de înlăturat: cazul fortuit, constrângerea
fizică şi constrângerea morală. Reprezintă cauză de neimputabilitate bazată pe eroarea
intervenită în procesul de cunoaştere: eroarea (în condiţiile legii).
c3) Cauze de neimputabilitate care înlătură diferitele condiţii generale necesare pentru
existenţa subiectului activ al infracţiunii. După cum se va observa în cadrul de prezentare a
materiei conţinutului juridic (constitutiv) al infracţiunii (elementelor analitice ale infracţiunii), o
modalitate aptă de tratare în doctrină a materiei în cauză o reprezintă departajarea generală a
conţinutului infracţiunii în condiţii preexistente ale infracţiunii şi laturi ale conţinutului constitutiv
(juridic) al infracţiunii (latura obiectivă şi latura subiectivă). în această opţiune de sistematizare a
materiei, în mod tradiţional, analiza elementelor preexistente ale infracţiunii vizează tratarea
obiectului infracţiunii, respectiv a subiecţilor infracţiunii. în legătură cu subiectul activ al
infracţiunii (infractorul: autor sau participant)-în mod special prin raportare la subiectul activ
persoană fizică - se precizează, adeseori, că acesta trebuie să verifice unele condiţii generale
necesare pentru a avea capacitate penală. Aceste condiţii generale ale subiectului activ al
infracţiunii (persoană fizică) constau în: atingerea unei anumite limite de vârstă-, existenţa
responsabilităţii-, prezenţa libertăţii de hotărâre şi acţiune.
Avansând o atare viziune, este lesne de observat că (cel puţin) unele dintre cauzele de
neimputabilitate, astfel cum sunt acestea reglementate de către legiuitor, pot fi concepute drept
situaţii care înlătură (exclud) prezenţa anumitor condiţii generale impuse pentru existenţa
capacităţii penale (aşadar, pentru ca o persoană - fizică - să poată fi subiect activ al infracţiunii).
Astfel, condiţia existenţei unei anumite limite de vârstă este, în mod evident, invalidată ca efect al
reţinerii stării de minoritate a făptuitorului. Condiţia existenţei responsabilităţii nu va fi întrunită
atunci când vor fi incidente cauza de neimputabilitate a iresponsabilităţii, precum şi aceea a
intoxicaţiei (în condiţiile prevăzute de lege). Condiţia libertăţii de hotărâre va lipsi ca efect al
acţiunii constrângerii morale (dar şi al erorii, căci o reprezentare viciată a realităţii nu poate
fundamenta o hotărâre liberă şi informată), în timp ce libertatea de acţiune va fi invalidată de
intervenţia constrângerii fizice (dar şi a cazului fortuit, care, prin imprevizibilitatea evenimentului
intervenit, surprinde în mod irezistibil persoana făptuitorului, a cărui activitate este deturnată,
fără controlul său, spre producerea unui rezultat corespunzător unei norme de incriminare).
Credem că, de asemenea, cauzele de neimputabilitate reprezentate de excesul neimputabil de
legitimă apărare/stare de necesitate vor acţiona, în mod specific, tot asupra condiţiei generale a
subiectului activ reprezentate de libertatea de hotărâre, căci, în prezenţa contextului care le
generează, făptuitorul se găseşte sub imperiul unei forme particulare de constrângere psihică
(decizia săvârşirii faptei nu este o opţiune liberă a personalităţii sale, fiind luată sub imperativul
necesităţii de salvare/apărare)[2]. * 121
111G. ANTONIU, Vinovăţia

penală, op. cit., p. 211; I. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 180.
121
în acest sens, este de reţinut că, sub influenţa reglementării penale anterioare (corespunzătoare Codului
penal din 1968), legitima apărare şi starea de necesitate (care nu erau prevăzute cu titlu de instituţii cu natură
juridică diferită în raport de majoritatea cauzelor care sunt concepute, de lege lata, drept cauze de neimputabilitate)
erau fundamentate în doctrină (conform opiniei majoritare) drept cauze de înlăturare a vinovăţiei (ca trăsătură
esenţială a infracţiunii), fiind explicate, în general, drept forme specifice de particularizare a constrângerii psihice.
c4) Cauze de neimputabilitate care exclud: responsabilitatea; reprezentarea caracterului ilicit

al faptei; exigibilitatea (unei conduite conforme cu normele de incriminare). Clasificarea în cauză,
adoptată de o parte a doctrinei actuale111, a fost cu certitudine în reprezentarea originară a
concepţiei care a stat la baza actualei reglementări penale, fiind reflectată şi în (prima) Expunere
de motive a noului (actualului) Cod penal. Potrivit acestei viziuni, în funcţie de aspectul comun, de
tip subiectiv, pe care îl afectează - excluzând, astfel, imputabilitatea faptei în raport de o anumită
persoană -, cauzele de neimputabilitate pot fi grupate în:
- cauze care exclud responsabilitatea: minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea şi
intoxicaţia (în condiţiile prevăzute de lege);
- cauze care exclud reprezentarea caracterului ilicit al faptei (de către o anumită persoană):
eroarea (asupra caracterului ilicit al faptei);
- cauze care exclud exigibilitatea unei anumite conduite, conformă cu ordinea de drept - sub
aspect penal (posibilitatea rezonabilă de a se solicita unei persoane să se conformeze prevederilor
imperative ale legii - ale normelor juridice penale de incriminare): constrângerea fizică;
constrângerea morală; excesul neimputabil (de legitimă apărare/stare de necesitate); cazul
fortuit.
Pornind de la această viziune de sistematizare/grupare a cauzelor de neimputabilitate,
considerăm că se poate discuta ordinea exactă a succesiunii sub-grupelor de clasificare, respectiv
ordinea exactă a ordonării cauzelor de neimputabilitate în cadrul fiecărei sub-grupe în parte
(aspect care ar putea avea relevanţă, de pildă, în raport de prioritatea ce s-ar putea acorda unora
faţă de altele, în cazul unui concurs de astfel de cauze).
Susţinem (pentru motive pe care le vom schiţa în continuare) următoarea ordine:
- cauze care exclud responsabilitatea (în succesiunea: minoritatea făptuitorului;
iresponsabilitatea; intoxicaţia -in condiţiile legii);
- cauze care exclud exigibilitatea unei conduite conforme cu normele juridice (în succesiunea:
caz fortuit; constrângere fizică; constrângere morală; exces neimputabil de legitimă apărare/stare
de necesitate);
- cauze care exclud reprezentarea caracterului ilicit al faptei comise (eroarea, în condiţiile
legii).
Apreciem că, într-adevăr, baza imputabilităţii o reprezintă responsabilitatea penală a
persoanei: în lipsa acesteia, sunt irelevante (de fapt, neîntemeiate juridic) exigibilitatea unei
conduite conforme cu normele juridice, precum şi reprezentarea subiectivă a caracterului ilicit al
faptei. Suntem însă de părere că, subsecvent verificării existenţei responsabilităţii, interesează cu
prioritate stabilirea exigibilităţii unei conduite conforme cu normele juridice (penale), iar abia
ulterior reţinerea existenţei unei corecte şi complete (corespunzătoare) reprezentări subiective a
caracterului ilicit al faptei comise. Aceasta, deoarece sunt lipsite de interes reprezentările
subiective (cu privire la caracterul ilicit al faptei comise) ale unei persoane căreia nu i se poate
pretinde (din punct de vedere juridic) să fi adoptat o conduită conformă cu normele penale. Dacă
o anumită conduită a unei persoane nu este exigibilă, în contextul particular în care s-a
manifestat, acest aspect se menţine în egală măsură şi atunci când persoana a avut o
reprezentare corectă şi deplină a caracterului ilicit al faptei comise, dar şi atunci când această
reprezentare a lipsit, pe caz concret121. * 1 2 * *
Acelaşi statut (explicaţie şi fundamentare) se reflecta, în mod corespunzător, şi asupra formelor improprii de
legitimă apărare şi stare de necesitate, astăzi prevăzute drept exces neimputabil.
[1] FL. STRETEANU, D. NITU, op. cit., p. 411; M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 115 ş.u.
[2]
Este, astfel (în opinia noastră), irelevantă determinarea prealabilă a împrejurării că persoana
constrânsă
ori supusă unui fizic
eveniment fortuit a fost sau nu (şi) într-o eroare asupra ilicităţii activităţii desfăşurate sub
acestor cauze. De altfel, este de remarcat că această ordine (succesiune) pe care o avansăm reieşea (doar la
imperiul
nivelul
în ceea ce priveşte situarea cazului fortuit pe prima poziţie * 111 în rândul sub-grupei cauzelor
de neimputabilitate care exclud exigibilitatea unui comportament conform normelor juridice
penale, o întemeiem pe caracterul in rem al efectelor produse de acesta, precum şi pe
împrejurarea că această cauză tinde a fi mai lesne de stabilit (obiectiv) decât cele privitoare la
constrângerea fizică sau morală ori la excesul neimputabil de legitimă apărare/stare de necesitate
(care impun o mai detaliată analiză subiectivă a incidenţei condiţiilor lor de existenţă).
***
Dorim să evidenţiem împrejurarea că nici măcar una dintre clasificările astfel indicate nu
corespunde ordinii legale în care sunt reglementate, de lege lata, cauzele de neimputabilitate. De
altfel, nu reuşim să identificăm (cel puţin până la acest moment) un criteriu clar şi coerent de
sistematizare în temeiul căruia legiuitorul a recurs la succesiunea normativă a instituţiilor
prevăzute în cuprinsul Titlului II, Capitolul III din Partea generală a Codului penal...
Menţionăm că, în cele ce urmează (prin deosebire faţă de sistematizarea adoptată în această
materie de către doctrina majoritară, care respectă, de regulă, ordinea legală expresă), vom trece
la expunerea fiecărei cauze de neimputabilitate în parte, în ordinea corespunzătoare ultimului
criteriu de clasificare indicat anterior (în considerarea motivelor- logice, în aprecierea proprie - pe
care le-am exprimat deja).
• Cauze care exclud responsabilitatea (în succesiunea: minoritatea făptuitorului;

iresponsabilitatea; intoxicaţia - în condiţiile legii)
§4. Minoritatea făptuitorului
4.1. Preliminarii
Prima dintre cauzele de neimputabilitate care exclude responsabilitatea (ca premisă a
imputabilităţii) este reprezentată de minoritatea făptuitorului. Potrivit dispoziţiei cuprinse în art.
27 CP (cu această denumire marginală expresă: „Minoritatea făptuitorului"), se prevede: „Nu este
imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor, care la data comiterii acesteia
nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal". Prin urmare, în cazul în care fapta
incriminată (tipică) şi nejustificată este comisă de către un făptuitor minor - nerăspunzător penal -
, ea nu va constitui infracţiune, rămânând doar la stadiul de faptă prevăzută de legea penală
[soluţia reiese din coroborarea art. 27 CP cu dispoziţia din art. 23 alin. (1) CP: „Nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă a fost comisă în condiţiile vreuneia dintre
cauzele de neimputabilitate"].
Trebuie eliminată orice confuzieintre starea de minoritate - cauză generală
de neimputabilitate- şi starea de minoritate a infractorului-cauză de diferenţiere a răspunderii
penale a acestei categorii de persoane (minori răspunzători penal la data comiterii faptei penale)
în raport cu răspunderea penală a infractorilor majori. Deloc de neglijat nu sunt nici
sub-grupelor de clasificare) inclusiv din prima Expunere de motive elaborată în raport de Codul penal actual (de
proiectul acestuia), apreciind, prin urmare, că ea reflectă viziunea originară a legiuitorului penal contemporan.
111
Această cauză încheie, de lege lata, sediul materiei cauzelor de neimputabilitate, chiar dacă, iniţial, s-a
urmărit renunţarea completă la reglementarea sa, pe motiv că nu se justifică, din moment ce, pentru înlăturarea
existenţei infracţiunii, este suficientă imposibilitatea subiectivă de prevedere (proiectul iniţial al Codului penal nu o
prevedea, ea fiind reintrodusă pe parcursul procesului legislativ).
diferenţele terminologice (făptuitor, respectiv infractor) - reper pentru corecta delimitare a naturii
juridice. Pentru a se opera distincţia dintre cele două categorii ante-indicate, trebuie observate
dispoziţiile cuprinse în Titlul V („Minoritatea") din Partea generală a Codului penal, în special
prevederile art. 113 CP, spre care ne îndreptăm atenţia111.

Condiţiile stării de minoritate a făptuitorului - cauză de neimputabilitate - privesc: săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală (care este, în plus, această
faptă să fie comisă de către un minor nerâspunzător penal la momentul săvârşirii sale.
a) O condiţie primară a oricărei cauze de excludere a infracţiunii (în egală măsură: cauză
justificativă ori cauză de neimputabilitate) este reprezentată de comiterea în concret a unei fapte
tipice sub aspect penal: o faptă prevăzută de legea penală (faptă incriminată). Totodată, un aspect
comun tuturor cauzelor de neimputabilitate este reprezentat de împrejurarea că această faptă
prevăzută de legea penală trebuie să fi fost deja apreciată ca fiind nejustificată (după cum s-a mai
punctat, examenul de antijuridicitate este prealabil celui de imputabilitate). Astfel, dacă
activitatea efectiv comisă (conduita concret adoptată) nu întruneşte aceste cerinţe (nu este o
faptă tipică sub aspect penal şi - în plus - antijuridică), nici nu se mai poate ridica problema
imputabilităţii sau neimputabilităţii sale în sarcina făptuitorului, ea neputând constitui ab initio
infracţiune121.
De pildă, dacă ceea ce a săvârşit minorul nerăspunzător penal reprezintă doar o contravenţie
(faptă prevăzută ca ilicit administrativ), nu se ridică deloc (sub aspect penal) problema incidenţei
unei cauze de neimputabilitate (din reglementarea art. 27 CP reiese că nu este imputabilă = nu
constituie infracţiune fapt de legea penală săvârşită de un minor nerăspunzător penal). De
asemenea, dacă minorul nerăspunzător penal, fiind atacat, reacţionează în condiţiile legitimei
apărări (spre exemplu), săvârşind o faptă prevăzută de legea penală, nu se ridică deloc (sub aspect
penal) problema incidenţei unei cauze de neimputabilitate, deoarece excluderea caracterului
infracţional al faptei, într-o atare situaţie, se datorează reţinerii cauzei justificative.
b) La data comiterii faptei prevăzute de legea penală (nejustificate), subiectul activ să fie o
persoană fizică ce nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a răspunde penal.
Revenind la prevederile cuprinse în art. 113 CP (cu denumirea marginală: „Limitele
răspunderii penale"), se dispune: „(1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde
penal. (2) Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a
săvârşit fapta cu discernământ. (3) Minorul care a împlinit 16 ani răspunde penal potrivit legii".
Textul legal indicat reprezintă o constantă în reglementarea noastră penală prin raportare la
stadiul anterior (Codul penal din 1968)131, consacrând în rândul minorilor două categorii * 2
111
Este de observat că, în articolul imediat următor - art. 114 CP (cu denumirea marginală „Consecinţele
răspunderii penale”) -, se prevede că faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14
şi 18 ani se ia (exclusiv) o măsură educativă (în condiţiile menţionate de textul legal). Astfel, ansamblul
reglementărilor respectivului titlu (art. 114-134 CP) are în vedere situaţia infractorului minor. Faţă de minorul
nerăspunzător penal care comite o simplă faptă prevăzută de legea penală (deci o faptă care nu constituie
infracţiune) sunt inoperante măsurile educative.
[2]
Menţionăm că acest aspect va fi reluat, în mod standard, în analiza tuturor cauzelor generale de
neimputabilitate, reprezentând un veritabil fir roşu al condiţiilor de existenţă specifice fiecăreia dintre aceste
instituţii, m /\ se vedea art. 50 coroborat cu art. 99 CP anterior (de la 1968).
relevante pentru domeniul juridico-penal: minori nerăspunzători penal (persoane fizice lipsite de
capacitate penală activă), respectiv minori răspunzători penal (persoane fizice care au capacitate
penală activă).
în ceea ce priveşte minorii nerâspunzători penal, legea consacră două sub-categorii, în funcţie
(în principal) de vârsta avută la data comiterii unei fapte prevăzute de legea penală. Astfel:
- minorii care nu au împlinit încă 14 ani (la momentul săvârşirii faptei incriminate) nu au
capacitate penală. în privinţa lor, legea instituie [potrivit art. 113 alin. (1) CP] o prezumţie absolută
(irefragabilă, iuris et de iure) de incapacitate penală, în considerarea criteriului unic al vârstei111;
- minorii care au împlinit 14 ani, dar nu încă 16 ani (la momentul săvârşirii faptei
incriminate), ca regulă, nu au (nici ei) capacitate penală. în privinţa lor, legea instituie [potrivit art.
113 alin. (2) CP] o prezumţie relativă (iuris tantum) de incapacitate penală, în considerarea
criteriului vârstei. Fiind relativă însă, această prezumţie poate fi răsturnată, proba contrarie fiind
stabilită de legiuitor în raport de conceptul de discernământ. Astfel, dacă se va dovedi că, pe caz
concret, un asemenea minor a manifestat discernământ la data comiterii faptei tipice şi
nejustificate, atunci prezumţia se va desfiinţa, fapta se va putea încadra juridic drept infracţiune,
iar acesta va dobândi calitatea de infractor minor, putând fi tras la răspundere penală în mod
specific (prin aplicarea unor măsuri educative, în condiţiile art. 114 ş.u. CP)[2).
Astfel, legiuitorul a prezumat incapacitatea penală a minorilor care, la data săvârşirii faptei, fie
nu au împlinit vârsta de 14 ani (prezumţie absolută de lipsă a discernământului şi - ca atare - lipsă
de răspundere penală), fie au vârsta cuprinsă între 14 ani şi 16 ani neîmpliniţi (prezumţie relativă
de lipsă a discernământului, deci o răspundere penală condiţionată de stabilirea împrejurării că
minorul a acţionat cu discernământ). Prin caracterul său relativ, discernământul - „capacitatea
psihică a unei persoane de a-şi da seama de caracterul şi urmările faptei pe care o săvârşeşte şi de
a-şi manifesta conştient voinţa în raport cu o faptă determinată"131 - este analizat ca o capacitate
penală mărginită la o speţă concretă, dovada căzând în sarcina organelor judiciare penale. Potrivit
art. 184 CPP, se stabileşte necesitatea * 121
111
Accentuăm asupra următorului aspect: deşi, de regulă, în domeniul dreptului, cele mai multe reguli cunosc şi
excepţii, trebuie reţinut că, în materia avută aici în vedere (lipsa de responsabilitate penală a minorilor cu vârsta sub
14 ani la momentul comiterii unei fapte prevăzute de legea penală), ne aflăm în prezenţa unei reguli absolute, lipsită
de orice excepţie. Oricât de gravă ar fi fapta tipică săvârşită de un asemenea subiect activ, orice fel de consecinţe
grave ar avea ea, oricum s-ar prezenta starea psihică a minorului respectiv în concret, legea prezumă, la modul
absolut şi fără putinţă de răsturnare a acestei prezumţii, că, din punct de vedere penal, acesta nu a avut
discernământ (reprezentarea deplină, conştientă a faptelor comise, a urmărilor acestora şi posibilitatea completă de
auto-control). Este de menţionat că, deşi la momentul elaborării proiectului Codului penal actual s-a urmărit
reducerea vârstei minime de la care să poată fi angajată răspunderea penală a unei persoane fizice, de la 14 la 13 ani,
acest demers nu s-a concretizat (după cum se poate observa), limita inferioară a capacităţii penale rămânând fixată
tot la 14 ani.
121
Este de menţionat că uneori, în raport de discernământ, se ridică problema calificării drept prezent sau
absent a unui discernământ identificat a fi unul limitat (potrivit treptelor pe care le poate prezenta discernământul,
acesta poate fi: integru, limitat/mult diminuat, abolit). Opinia unanimă este aceea că, afirmându-se existenţa unui
discernământ limitat, se reţine existenţa discernământului, aşadar, în raport de situaţia minorului între 14 şi 16 ani
la data comiterii faptei incriminate, statutul acestuia de infractor fapta comisă reprezentând
infracţiune. Aspectul legat de caracterul limitat al discernământului urmează a putea fi avut în vedere în procesul de
individualizare a sancţiunii penale (măsură educativă) care se va stabili/aplica. în acest sens: V. PASCA, în G. ANTONIU,
T. TOADER (COORD.), op. cit, voi. I, p. 259.
131
G. ANTONIU, C. BULAI, op. cit., p. 277; V. DONGOROZ, Drept penal. Partea generală, Bucureşti, 1939, p. 407.
dispunerii unei expertize medico-legole psihiatrice în cazul faptelor tipice comise de minori cu
vârsta între 14 şi 16 ani[1].
Este de remarcat că, în ceea ce priveşte minorii care sunt, în mod cert, răspunzători penal -
aceia care au deja împlinită vârsta de 16 ani la data comiterii faptei incriminate -, legea instituie,
de asemenea, o prezumţie, potrivit art. 113 alin. (3) CP. Aceasta este însă o prezumţie de
capacitate penală, apreciată pe drept cuvânt ca o prezumţie relativă. Astfel, prezumţia în cauză se
poate răsturna ca efect al excluderii responsabilităţii unei asemenea persoane pe un temei
distinct, prin reţinerea cauzei de neimputabilitate a iresponsabilităţii (ori a intoxicaţiei complete şi
fortuite).
în concluzie, este de reţinut că din prevederile art. 113 CP reies două categorii de minori (în
accepţia legii penale):
- minorii lipsiţi de capacitate penală (anume: cei care sunt întotdeauna nerăspunzători penal
- minorii cu vârsta sub 14 ani la data săvârşirii faptei tipice; cei care sunt, ca regulă, nerăspunzători
penal, bucurându-se de prezumţia relativă de lipsă a discernământului - minorii cu vârsta între 14
ani împliniţi şi 16 ani neîmpliniţi la momentul comiterii faptei incriminate). Practic, în raport de
această categorie de minori (identificată fie exclusiv, fie în principal în funcţie de criteriul vârstei
biologice şi -în subsidiar-de gradul de dezvoltare psihică efectivă de la momentul comiterii faptei),
legiuitorul penal prezumă că dezvoltarea psiho-fizică atinsă este insuficientă pentru a permite o
reală şi concretă înţelegere a propriilor fapte şi a consecinţelor acestora, precum şi o eficientă
posibilitate de autocontrol în privinţa trecerii sau nu la executarea lor;
- minorii care au capacitate penală (anume: cei care sunt, ca regulă, răspunzători penal-
minorii cu vârsta peste 16 ani la data comiterii faptei tipice; cei care sunt, prin excepţie,
răspunzători penal - minorii cu vârsta între 14 ani împliniţi şi 16 ani neîmpliniţi la data săvârşirii
faptei, cărora li s-a probat, în concret, existenţa discernământului prin raportare la momentul
respectiv).
Acestor categorii de minori le sunt ataşate trei prezumţii juridico-penale (legale)l2]:
-prezumţia absolută de incapacitate penală (minorii întotdeauna nerăspunzători penal: cei cu
vârsta sub 14 ani la momentul săvârşirii faptei);
-prezumţia relativă de incapacitate penală (minorii ca regulă nerăspunzători penal - şi doar
prin excepţie răspunzători penal: cei cu vârsta între 14 ani împliniţi şi 16 ani neîmpliniţi la
momentul săvârşirii faptei);
- prezumţia relativă de capacitate penală (minorii ca regulă răspunzători penal: cei cu vârsta
peste 16 ani împliniţi - 16-18 ani - la momentul săvârşirii faptei).
Neîndeplinirea, de către minor, a condiţiilor legale pentru a răspunde penal interesează în

raport de momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală. Probleme se ridică, în 121
[1)
Este de menţionat că, deşi în problema stabilirii existenţei sau inexistenţei discernământului unui minor cu
vârsta între 14 şi 16 ani la data comiterii faptei prevăzute de legea penală expertiza medico-legală obligatorie are o
pondere practică deosebită, totuşi (cel puţin formal), decizia finală asupra acestei chestiuni aparţine organului judiciar
(iar nu medicului), fiind luat în considerare întregul probatoriu administrat în cauză, ţinându-se cont şi de o serie de
alte aspecte care privesc persoana minorului şi contextul în care s-a comis fapta în cauză (în acest sens, a se vedea,
mutatis mutandis, pct. 1.2 din Decizia de îndrumare nr. 9/1972 a Plenului Tribunalului Suprem).
121
Astfel, în considerarea textului legal din art. 113 CP şi a prezumţiilor pe care le creează acesta, potrivit unei
opţiuni de sistematizare a materiei, unii autori din doctrină apreciază că legea penală distinge trei categorii (iar nu
două) de minori: minori care nu răspund penal; minori care răspund penal condiţionat; minori care nu răspund penal.
în acest sens: V. PASCA, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), cit., voi. I, p. 257. A se vedea şi I. NEDELCU, în G.
BODORONCEA ş.A., op. cit., p. 94 (distingându-seîntre: stare de neimputabilitate absolută; stare de neimputabilitate
condiţionată; stare de imputabilitate prezumată).
această privinţă, în cazul infracţiunilor de durată (cu durată de consumare): infracţiunile continue,
continuate, de obicei, progresive.
„în cazul în care minorul a săvârşit, în timpul cât nu răspundea penal, o parte din actele
succesive componente ale unei infracţiuni continue ori continuate sau ale unei infracţiuni de
obicei, pe care le repetă în perioada în care a devenit răspunzător potrivit legii, va fi tras la
răspundere penală numai pentru activitatea infracţională săvârşită în această ultimă perioadă. în
cazul în care a săvârşit, în timpul când nu răspundea penal, o faptă prevăzută de legea penală cu
urmări progresive realizate în perioada în care a devenit răspunzător, el nu va fi tras la răspundere
penală"111.
Aşadar, în rândul acestor tipuri de infracţiuni, trebuie operată o distincţie între (pe de o parte)
infracţiunile continue, cele continuate şi cele de obicei, respectiv (pe de altă parte) infracţiunile
progresive. în raport de cele dintâi, interesează vârsta subiectului activ la data momentului final,
al epuizării activităţii tipice. în privinţa celei din urmă însă, se ţine cont de vârsta acestuia la
momentul consumării (când s-a produs rezultatul iniţial, mai puţin grav), încadrarea juridică
urmând a avea loc, totuşi, în baza rezultatului mai grav produs în final.
în ceea ce priveşte situaţia minorului implicat în comiterea unei activităţi de tip continuu,
continuat şi de obicei, se pot deosebi mai multe ipoteze. Cu titlu de exemplu:
- dacă un minor nerăspunzător penal (de pildă, în vârstă de 13 ani şi 6 luni) începe să comită
o astfel de activitate incriminată (spre exemplu, comite un furt în formă continuată, sustrăgând,
din acelaşi loc, la intervale de timp diferite, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale), desfăşurând-o
până după împlinirea vârstei de 14 ani (ajungând în segmentul de vârstă 14-16 ani), atunci, ca
regulă, nu va răspunde penal, însă, prin excepţie, dacă i se probează discernământul, pe caz
concret, urmează a fi apreciat drept infractor minor. în acest din urmă caz, răspunderea sa penală
se va angaja numai în raport de activitatea infracţională desfăşurată, în prezenţa
discernământului dovedit, după împlinirea vârstei de 14 ani* 121;
- dacă un minor răspunzător penal (de pildă, în vârstă de 15 ani, cu discernământ probat)
începe să comită o astfel de activitate incriminată (spre exemplu, comite un furt în formă
continuată, sustrăgând, din acelaşi loc, la intervale de timp diferite, în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale), desfăşurând-o până după împlinirea vârstei de 16 ani (ajungând în segmentul de
vârstă 16-18 ani), atunci, ca regulă, va răspunde penal. în acest caz, răspunderea sa penală se va
angaja în raport de întreaga activitate infracţională desfăşurată;
- dacă un minor răspunzător penal (de pildă, în vârstă de 17 ani) începe să comită o astfel de
activitate incriminată (spre exemplu, comite un furt în formă continuată, sustrăgând, din acelaşi
loc, la intervale de timp diferite, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale), desfăşurând-o până după
împlinirea vârstei de 18 ani (ajungând în segmentul de vârstă corespunzător infractorilor majori),
atunci, ca regulă, va răspunde penal pentru activitatea infracţională desfăşurată, în calitate de
infractor major. La stabilirea (individualizarea) pedepsei urmează a se putea ţine cont însă de
împrejurarea că o parte din infracţiunea comisă a avut loc în segmentul corespunzător perioadei
în care a fost minor (răspunzător penal).
111
Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 9/1972, cu privire la unele probleme referitoare la
soluţionarea cauzelor cu minori (pct. 1.1), în L. LEFTERACHE, I. NEDELCU, F. VASILE,
unificarea practicii judiciare (1969-2008), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 91 ş.u. Apreciem că aspectele astfel
stabilite prin decizia indicată sunt de actualitate, menţinându-şi valabilitatea şi de lege lata. A se vedea şi Decizia nr.
1/1987 a Plenului Tribunalului Suprem.
121
De precizat, în această ipoteză, că, după cum discernământul i se probează, după împlinirea vârstei de 14 ani,
doar în raport de un act ori de mai multe, răspunderea sa penală se va putea angaja pentru o infracţiune simplă sau,
dimpotrivă, pentru una continuată.
în ceea ce priveşte situaţia minorului implicat în comiterea unei activităţi de tip progresiv, se
pot deosebi mai multe ipoteze. Cu titlu de
e
- dacă un minor nerăspunzător penal (de pildă, în vârstă de 13 ani şi 6 luni) săvârşeşte o
astfel de activitate incriminată (spre exemplu, o lovire cauzatoare de moarte manifestată, pe caz
concret, ca infracţiune progresivă), acţionează (prin îmbrâncirea victimei) anterior împlinirii
vârstei de 14 ani, iar rezultatul final mai grav (decesul victimei) se înregistrează după ce
făptuitorul a împlinit 14 ani (ajungând în segmentul de vârstă 14-16 ani), atunci, fără excepţie,
subiectul activ nu va răspunde penal;
- dacă un minor în vârstă de 15 ani săvârşeşte o astfel de activitate incriminată (spre
exemplu, o lovire cauzatoare de moarte manifestată, pe caz concret, ca infracţiune progresivă),
acţionează (prin îmbrâncirea victimei) anteriorîmplinirii vârstei de 16 ani, iar rezultatul final mai
grav (decesul victimei) se înregistrează după ce făptuitorul a împlinit 16 ani (ajungând în
segmentul de vârstă 16-18 ani), atunci, ca regulă, subiectul activ nu va răspunde penal, însă, prin
excepţie, dacă i se probează discernământul, pe caz concret, în raport de momentul acţiunii,
urmează a fi apreciat drept infractor minor şi tras la răspundere penală pentru infracţiunea
săvârşită;
- dacă un minor răspunzător penal (de pildă, în vârstă de 17 ani) săvârşeşte o astfel de
activitate incriminată (spre exemplu, o lovire cauzatoare de moarte manifestată, pe caz concret,
ca infracţiune progresivă), acţionează (prin îmbrâncirea victimei) anteriorîmplinirii vârstei de 18
ani, iar rezultatul final mai grav (decesul victimei) se înregistrează după ce făptuitorul a împlinit 18
ani (ajungând în segmentul de vârstă corespunzător infractorilor majori), atunci, fără excepţie,
subiectul activ va răspunde penal, însă numai în calitate de infractor minor (iar nu de infractor
major).
Soluţiile astfel prefigurate (precum şi cele ale altor situaţii posibile în afara celor
exemplificate) decurg din prevederile art. 154 alin. (2) teza a ll-a şi alin. (3) CP (din reflectarea -
indirectă - a dispoziţiilor în cauză asupra problemei datei la care se apreciază a fi săvârşită o
infracţiune continuă/continuată/de obicei sau progresivă, inclusiv sub aspectul răspunderii penale
a minorului).
Făptuitorul minor, care beneficiază de efectele cauzei de neimputabilitate reglementate de

art. 27 CP, poate comite singur fapta prevăzută de legea penală ori alături de alte persoane. în
acest din urmă caz (situaţia participaţiei penale), el poate fi executantul faptei (cel care o comite
în mod nemijlocit) ori unul dintre aceştia, aşadar, după caz, autor sau coautor. în această situaţie,
cauza de neimputabilitate fiind personală, efectul ei nu va radia asupra celorlalte persoane activ
implicate în săvârşirea faptei, de ea beneficiind doar făptuitorul minor. în măsura în care
participanţii sunt persoane care au capacitate penală, în raport de ele fapta se va putea califica
drept infracţiune, aceştia urmând a răspunde penal (forma de participaţie emergentă va fi, după
cum se va vedea, o participaţie improprie, în varianta intenţie - lipsă de vinovăţie).
Dacă minorul nerăspunzător penal are o contribuţie secundară la comiterea faptei (determină
sau înlesneşte/ajută la săvârşirea acesteia), el nu poate fi apreciat drept instigator sau complice,
aşadar, infractor (participant), în schimb, cel determinat/ajutat poate fi tras la răspundere penală.
De menţionat că, în măsura în care în comiterea unei infracţiuni de către un major este
implicat şi un minor (fie acesta nerăspunzător penal sau răspunzător penal, indiferent de
poziţia de pe care contribuie la săvârşirea faptei), majorului urmează a i se agrava răspunderea

penală [legea prevede, drept circumstanţă generală de agravare, „săvârşirea unei infracţiuni de
către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor" - art. 77 lit. d) CP].
4.3. Consecinţele reţinerii minorităţii făptuitorului

Ca efect al reţinerii incidenţei cauzei de neimputabilitate a minorităţii făptuitorului, comisă de
către acesta, deşi tipică (sub aspect penal) şi nejustificată, nu se poate aprecia drept infracţiune.
Prin urmare, nu poate genera răspundere penală, aşadar, nici stabilirea şi aplicarea sancţiunilor
penale (care, în cazul în care minorul ar fi fost răspunzător penal, constau în măsuri educative). în
schimb, spre deosebire de ipoteza excluderii caracterului infracţional al faptei în temeiul unei
cauze justificative (după cum s-a mai arătat), în baza art. 107 alin. (2) CP, nu este exclusă
posibilitatea luării unor măsuri de siguranţăll]. Astfel, inclusiv faţă de un minor nerăspunzător
penal, care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, se poate dispune o asemenea
sancţiune de drept penal, dacă organul judiciar apreciază că luarea ei este necesară pentru
prevenirea (pe viitor a) comiterii, de către acea persoană, de noi fapte incriminate şi - desigur -
dacă se întruneşte temeiul dispunerii sale (existenţa unei anumite stări de pericol puse în
evidenţă de către acel minor prin comiterea faptei tipice)121.
Consecinţe ale comiterii de către un minor nerăspunzător penal a unei fapte prevăzute de
legea penală se pot identifica însă prin norme juridice extrapenale. Astfel, potrivit Legii nr.
272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, se statuează [în
Capitolul V - „Protecţia copilului care a săvârşit o faptă penală (sic!) şi nu răspunde penal"] că faţă
de un minor nerăspunzător penal care a comis o faptă prevăzută de legea penală (!!!) se pot lua,
în condiţiile legii, unele măsuri de protecţie specială, anume (după caz): supravegherea
specializată ori plasamentul [art. 84 raportat la art. 59 lit. a), c) din lege].
De asemenea, sub aspectul răspunderii civile, prezumţia de lipsă a discernământului
minorului cu vârsta sub 14 ani este doar relativă, astfel încât, în ipoteza răsturnării sale (prin
proba existenţei discernământului la momentul comiterii faptei), minorul poate fi supus
răspunderii civile personale (în nume propriu) pentru prejudiciul cauzat prin activitatea comisă,
iar cu privire la persoanele care au împlinit 14 ani există o prezumţie civilă (relativă) de
responsabilitate (separat de existenţa răspunderii civile specifice, pentru fapta altuia, precum
răspunderea părinţilor pentru faptele comise de copii lor minori)131.
4.4. Probleme speciale în materia stării de minoritate - abordare selectivă

După cum am mai arătat şi cu o altă ocazie* 141, considerăm că o potenţială problemă se
poate ridica în ceea ce priveşte modalitatea în care se va efectua calculul vârstei subiectului activ
al faptei tipice şi nejustificate comise, pentru a se determina dacă acesta a fost minor sau major,
respectiv dacă a fost minor nerăspunzător penal ori minor răspunzător penal la
111
în acest sens, a se vedea: FL. STRETEANU, D. NIŢU, cit., p. 415; M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 125; I.
NEDELCU, în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit., p. 94.
[21
De pildă, faţă de un minor nerăspunzător penal care ucide, prin împuşcare (cu o armă găsită), un coleg de
joacă se va dispune măsura de siguranţă a confiscării speciale a armei respective.
131
A se vedea prevederile cuprinse în art. 1366 şi art. 1372 C. civ.
141
M.l. MICHINICI, M. DUNEA, în T. TOADER (COORD.), op. cit, p. 326.
data comiterii faptei. Importanţa practică a chestiunii în discuţie este covârşitoare, în funcţie de
sistemul ales putându-se ajunge la aprecierea faptei comise drept infracţiune sau simplă faptă
prevăzută de legea penală (deci la angajarea sau neangajarea răspunderii penale a unei persoane)
ori la tragerea la răspundere penală a persoanei în cauză în calitate de infractor minor (aplicarea
de măsuri educative) sau de infractor major (pedepsirea acestuia).
în cuprinsul Codului penal poate fi identificată dispoziţia inserată în art. 186 referitoare la
modul specificîn care se realizează (în această ramură autonomă de drept!) calculul timpului.
Conform prevederii din alin. (1) al textului indicat, se statuează că „La calcularea timpului ziua se
socoteşte de 24 de ore, săptămâna de 7 zile, iar anul de 12 luni. Luna şi anul se socotesc împlinite
cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă".
în lipsa unor prevederi exprese din care să decurgă faptul că dispoziţiile în cauză nu se aplică
şi în cazul calculării vârstei persoanei care comite fapta incriminată, apreciem (în baza regulii
generale de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus) că textul este
incident şi în materia minorităţii. Astfel, în ceea ce priveşte calculul pe luni sau pe ani, raportat la
instituţia minorităţii, se poate aprecia că dispoziţia este cea mai nefavorabilă posibil (permiţând
considerarea cât mai rapidă a termenului/vârstei în cauză ca fiind împlinit/ă). Din moment ce
legea penală nu face nicio precizare în temeiul căreia s-ar putea aprecia că este posibilă
modificarea tipului de sistem de calcul al termenelor, din perspectivă substanţial penală, după
cum împlinirea acestora ar atrage efecte favorabile sau nefavorabile asupra persoanei
destinatarului legii penale, reiese că maniera de calcul indicată se va menţine nealterată în toate
ipotezele, indiferent de felul în care se va repercuta asupra celor astfel afectaţi.
Problema pe care o semnalăm poate decurge, în special, dintr-o posibilă incongruenţă între
sistemul de calcul al vârstei pe terenul unor ramuri de drept diferite, astfel încât data atingerii
vârstei majoratului (de pildă) să nu corespundă, în mod exact, în dreptul penal şi în dreptul civil
(sau administrativ)111. Chiar dacă diferenţele ar fi minore (o zi, în principiu), implicaţiile concrete
(după cum am indicat deja) pot fi dintre cele mai însemnate. Considerăm că subiectul se impune
spre reflecţie legiuitorului (în general), în special legiuitorului penal (dar nu numai).
Totodată, reiterăm şi aprecierea potrivit căreia, în tăcerea legii, credem că vor continua să se
ridice unele probleme referitoare la determinarea vârstei, dat fiind sistemul relativ (convenţional)
şi, prin urmare- uneori-, diferit după care se ţine evidenţa trecerii timpului în părţi deosebite ale
lumii. Acest aspect trebuie corelat, în zilele noastre, şi cu afirmarea fără precedent a dreptului la
liberă circulaţie, cu numărul sporit de persoane care reuşesc să îl exercite efectiv, prin deplasări
peste graniţe. Astfel, diferenţele de fus orar (puse în relaţie cu deplasarea/situarea în spaţiu a
persoanelor) pot ajunge să ridice probleme delicate în raport de dispoziţiile potrivit cărora se
stabileşte calculul timpului şi - implicit -în funcţie de
111
Astfel, luăm spre referinţă următorul exemplu: avem în vedere o persoană născută în data de 2 ianuarie a
anului 2000. în mod obişnuit (în raportările curente, cotidiene, precum şi - foarte probabil - pe terenul altor ramuri de
drept), se va aprecia că această persoană împlineşte vârsta de 14 ani la data de 2 ianuarie 2014, respectiv vârsta de
16 ani pe 2 ianuarie 2016, iar 18 ani (majoratul) la data de 2 ianuarie 2018. în schimb, raportându-ne la dispoziţiile
indicate ale art. 186 alin. (1) CP, ar rezulta că, din perspectiva dreptului penal, aceeaşi persoană este considerată a fi
împlinit vârsta de 14 ani pe 1 ianuarie 2014, respectiv vârsta de 16 ani la data de 1 ianuarie 2016, iar 18 ani
(majoratul) la data de 1 ianuarie 2018. Este de menţionat că o dată calendaristică este apreciată ca întrunită încă de
la momentul său de debut. Prin urmare, raportându-ne iarăşi la exemplul anterior, decurge că persoana în cauză
poate fi apreciată, din punct de vedere penal, a avea 14, respectiv 16 şi 18 ani de la ora 00:01, în noaptea dinspre 31
decembrie spre 1 ianuarie a anului (după caz) 2014, 2016, respectiv 2018!
care se determină vârsta unei persoane la un anumit moment dat 111. Caracterul interesant al
controverselor care au aptitudinea a se contura în asemenea situaţii şi potenţialul practic relativ
redus de apariţie a unor asemenea cauze nu credem că reprezintă un motiv suficient pentru ca
legiuitorul să îşi permită „luxul" de a nu oferi o soluţie expresă indiscutabilă şi lipsită de
posibilitatea unor interpretări neunitare, căci repercusiunile juridice legate de soluţiile variate
care pot fi argumentate în această problemă sunt considerabile. Drept urmare, ne permitem să
semnalăm (din nou) chestiunea în cauză şi să sperăm că legiuitorul o va avea în vedere, de
lege ferenda.
§5. Iresponsabilitatea
5.1. Preliminarii
Cea de-a doua cauză de neimputabilitate care exclude responsabilitatea (ca premisă a
imputabilităţii) este reprezentată de iresponsabilitate (instituţie care se regăsea şi în
reglementarea anterioară - art. 48 CP 1968). Potrivit dispoziţiei cuprinse în art. 28 CP (cu această
denumire marginală expresă: „Iresponsabilitatea"), se prevede: „Nu este imputabilă fapta
prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea
să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei
boli psihice, fie din alte cauze". Prin urmare, în cazul în care fapta incriminată (tipică) şi
nejustificată este comisă de către un făptuitor iresponsabil, ea nu va constitui infracţiune,
rămânând doar la stadiul de faptă prevăzută de legea penală [soluţia reiese din coroborarea art.
28 CP cu dispoziţia din art. 23 alin. (1) CP: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală, dacă a fost comisă în condiţiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate"].
Trebuie eliminată orice confuzie (în materia dreptului penal) între sintagma lipsă de
responsabilitate şi starea de iresponsabilitate. Astfel, conceptul dintâi este mai larg şi îl include şi
pe cel de-al doilea, din moment ce există şi alte cazuri în care o persoană fizică poate fi lipsită de
responsabilitate (spre exemplu, situaţia făptuitorului minor-a minorului nerăspunzător penal),
distincte de cazurile denumite expres de către legiuitorul penal a fi situaţii de iresponsabilitate
(subsumate exclusiv reglementării din art. 28 CP). Prin urmare, putem afirma că, în timp ce un
iresponsabil este, întotdeauna, o persoană lipsită de responsabilitate,
[11
Spre exemplu, ne întrebăm potrivit cărui fus orar se va aprecia împlinit momentul atingerii vârstei de 14 ani
(de pildă) de către un cetăţean român care, aniversându-şi ziua de naştere în străinătate, comite în respectivul loc o
faptă incriminată în România, în condiţiile în care, potrivit orei de la locul săvârşirii faptei, era trecut de miezul nopţii
(aşadar, de ora cu începere de la care se poate aprecia că a atins vârsta minimă a responsabilităţii penale), dar,
conform orei României (aflată pe un fus orar distinct în raport de spaţiul respectiv), nu fusese încă atins acest
moment, cel în cauză putând fi încă apreciat a fi minor (la modul absolut) nerăspunzător penal? Deşi înclinăm a
propune, pentru o atare situaţie, un răspuns în favoarea făptuitorului (determinarea vârstei în considerarea fusului
orar naţional), ne întrebăm dacă nu s-ar putea susţine, cu pertinenţă, şi opinia contrară... Totodată, este de meditat
dacă răspunsul ar mai trebui/putea să rămână acelaşi atunci când am modifica anumite elemente (esenţiale) ale
situaţiei de fapt (spre exemplu, dacă - în pofida cetăţeniei române - persoana în cauză domiciliază stabil de mai mulţi
ani pe teritoriul în care a şi comis respectiva faptă incriminată de legea română). Cum s-ar putea rezolva, oare,
situaţia inversă (în care, potrivit orei României, s-a făcut trecerea într-o nouă dată calendaristică, dar acest lucru nu s-
a petrecut încă pe teritoriul unde se află şi comite fapta persoana în cauză)? Ar trebui să menţinem soluţia anterior
atinsă sau să modificăm sistemul, pentru a obţine de fiecare dată soluţia mai profitabilă pentru făptuitor (şi în baza
cărei reguli de drept s-ar impune un atare procedeu)?... în acest sens, a se vedea şi C. DUVAC, în G. ANTONIU, T.
TOADER (COORD.), AL. BOROI, V. BRUTARII, B.N. BULAI, C. BULAI, ŞT. DANEŞ, C. DUVAC, M.K. GUIU, I. IFRIM, C.
MITRACHE, CR. MITRACHE, I. MOLNAR, I. RISTEA, C. SIMA, V. TEODORESCU, I. VASIU, A. VLĂŞCEANU, Explicaţiile noului
Cod penal. Voi. II. Articolele 53-187, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 586.
reciproca nu este mereu valabilă: nu orice persoană lipsită de responsabilitate este, automat
(neapărat) un iresponsabili
De principiu, distincţia se fundamentează pe faptul că, în timp ce lipsa de responsabilitate
decurgând din minoritatea făptuitorului constituie o situaţie firească, consecinţă a unei
insuficiente (dar normale) dezvoltări psiho-fizice a persoanei, în considerarea vârstei fragede pe
care o are, de regulă (dar nu exclusiv), iresponsabilitatea presupune o stare de anormalitate care
caracterizează o anumită persoană, împiedicând-o să manifeste un factor intelectiv sau/şi volitiv
neperturbat111.
în doctrină se precizează că, dintre metodele posibile de determinare a stării de
iresponsabilitate, (şi) legiuitorul nostru penal actual a optat pentru sistemul mixt. „Metoda mixtă
este folosită şi de legiuitorul român care, în art. 28 CP, descrie atât tulburările psihice care trebuie
să se constate la făptuitor în momentul săvârşirii faptei (boală psihică sau alte cauze), cât şi
consecinţele acestora asupra intelectului şi voinţei subiectului, în sensul ca acesta să nu-şi fi putut
da seama de acţiunile sau inacţiunile sale (aspect intelectiv) ori să nu fi putut fi stăpân pe ele
(aspect volitiv)"121.

Condiţiile iresponsabilităţii - cauză de neimputabilitate - privesc: săvârşirea
unei fapte
prevăzute de legea penală (care este, în plus, nejustificată); această faptă să fie comisă de către o
persoană iresponsabilă penal la momentul săvârşirii sale.
prevăzută de legea penală trebuie să fi fost deja apreciată ca fiind nejustificată (după cum s-a
punctat deja, examenul de antijuridicitate este prealabil celui de imputabilitate). Astfel, dacă
infracţiune.
De pildă, dacă ceea ce a săvârşit iresponsabilul reprezintă doar o contravenţie (faptă
prevăzută ca ilicit administrativ), nu se ridică deloc (sub aspect penal) problema incidenţei unei
cauze de neimputabilitate (din reglementarea art. 28 CP reiese că nu este imputabilă = nu
constituie Infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana
iresponsabilă). De
asemenea, dacă iresponsabilul, fiind atacat, reacţionează în condiţiile legitimei apărări (spre
exemplu), săvârşind o faptă prevăzută de legea penală, nu se ridică deloc (sub aspect penal)
problema incidenţei unei cauze de neimputabilitate, deoarece excluderea caracterului infracţional
al faptei, într-o atare situaţie, se datorează reţinerii cauzei justificative* 131.
1111. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 206, 207; T. DlMA, op. cit., p. 227.
P1
V. PASCA, ÎN G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 266. în acelaşi sens, I. PASCU, în I. PASCU Ş.A.,
op. cit., p. 205; I. NEDELCU, în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit., p. 95; FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 416. Metodele
existente, în general, sunt: cea biologică; cea psihologică; cea mixtă (biologico-psihologică/biologico-normativă/
psihologico-normativă).
131
A se vedea, în acest sens, şi: FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 361; M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 100,
127. în sens contrar (opinie pe care nu o putem susţine, în raport de reglementarea de lege lata), a se vedea V.
PAŞCA, op. cit. (2014), p. 204.
b) Fapta tipică şi nejustificată comisă să fie săvârşită de către o persoană iresponsabilă la

data săvârşirii sale.
Pornind de la textul legal, pentru a identifica situaţiile în prezenţa cărora legiuitorul apreciază
o persoană fizică drept iresponsabilă, este de observat că în art. 28 CP se distinge între un caz în
care este afectat factorul intelectiv (persoana nu putea să îşi dea seama de acţiunile sau
inacţiunile sale), respectiv un caz în care este afectat factorul volitiv (persoana nu putea să îşi
controleze acţiunile sau inacţiunile).
în ceea ce priveşte prima ipoteză, de raportare la imposibilitatea de conştientizare a acţiunilor
sau inacţiunilor săvârşite, aceasta vizează cazurile de iresponsabilitate care afectează capacitatea
intelectivă, de reprezentare (de înţelegere) a unei persoane. Apreciem că formularea legală
concisă trebuie înţeleasă atât în sensul imposibilităţii de prevedere a semnificaţiei şi implicaţiilor
elementului material (actului de executare), cât şi a I imposibilităţii conştientizării urmării imediate
(la care va conduce respectiva conduită), al incapacităţii de prevedere a caracterului şi
implicaţiilor acestei urmări. Astfel, s-ar putea constata că, uneori, deşi iresponsabilul a avut
semnificaţia actului săvârşit, în sine, totuşi, nu a realizat implicaţiile concrete ale acestuia,
urmarea imediată (rezultatul) ce se va produce sau caracterul său ireversibil111.
în mod similar, apreciem că lipsa de înţelegere se poate raporta şi la legătura de cauzalitate
dintre acţiunea sau inacţiunea comisă şi urmarea imediată. în oricare dintre aceste ipoteze, în
măsura în care se stabileşte că procesul intelectivă fost afectat în mod determinant (de o manieră
esenţială), trebuie admisă inexistenţa unei premise viabile care să funcţioneze ca suport pentru
procesele psihice specifice vinovăţiei penale. Prin urmare, calificarea faptei săvârşite drept
infracţiune va fi exclusă (aceasta nefiind imputabilă).
Referitor la cea de-o doua ipoteză, de raportare la imposibilitatea de controlare a acţiunilor
sau inacţiunilor, aceasta vizează cazurile de iresponsabilitate care afectează capacitatea volitivă,
de liberă determinare a propriilor acte (de auto-control). în această variantă, iresponsabilitatea
poate fi reţinută, chiar dacă există factorul intelectiv, căci făptuitorul este lipsit de factorul volitiv
subsecvent, nefiind capabil să îşi controleze acţiunile sau inacţiunile (ipoteză în raport de care, în
mod corect, referirea legală este restrânsă doar la aspectul elementului material). Este vorba
despre unele situaţii de inhibiţie irezistibilă (precum stări catatonice, indiferentism absolut ş.a.)
ori, dimpotrivă, despre impulsuri irezistibile de a acţiona într-un anumit fel (precum acte reflexe,
ticuri mecanice, sindromul/tulburarea Tourette etc.), desigur, în măsura în care se ajunge, astfel,
la comiterea unor fapte incriminate.
Bineînţeles (chiar dacă norma nu mai prevede expres acest aspect), cele două ipoteze (cauze
care afectează factorul intelectiv, respectiv factorul volitiv) pot şi (afortiori) coexista pe caz
concret: persoana poate să nu îşi reprezinte nici sensul/finalitatea actelor comise şi, totodată, să
nu posede aptitudinea de a le controla/dirija deliberat. Este însă (necesară şi) suficientă, pentru
reţinerea stării de iresponsabilitate, (chiar şi) simpla constatare singulară a oricăreia dintre aceste
două situaţii, cu menţiunea că persoanei trebuie să îi fie complet afectat discernământul.
Afectarea parţială a discernământului (aşadar, existenţa
111
De pildă: o persoană suferind de o afecţiune psihică îşi poate reprezenta, uneori, faptul că îndreaptă o armă
de foc încărcată înspre o persoană şi că, apăsând pe trăgaci, va declanşa mecanismul de tragere; ori poate înţelege
uneori că actul de înjunghiere pe care îl comite este un act de ucidere. Totuşi, acea persoană este posibil să nu
înţeleagă faptul că persoana înspre care trage va deceda în urma faptei, spre exemplu, deoarece corelează actul
descărcării focului de armă doar cu acţiunea constantă a unei terţ, îndelung observat, care speria astfel păsările de pe
un ogor (apreciind - ca atare - că descărcarea focului de armă va produce doar spaima persoanei vizate, care va fugi,
iar nu moartea acesteia) sau, în al doilea caz, este posibil să nu existe în reprezentarea iresponsabilului în cauză
perceperea caracterului ireversibil al morţii victimei, considerând că aceasta îşi va reveni ulterior, exact ca un actor
„înjunghiat" pe scenă, într-o piesă de teatru a cărei reconstituire o încearcă iresponsabilul.
unui discernământ diminuat) nu va produce efectul de excludere a infracţiunii, ci, eventual, doar o
luare corespunzătoare în considerare, în sens atenuant, în cadrul operaţiunii de individualizare
judiciară a sancţiunii penale.
De menţionat că principalul mijloc de stabilire a stării de iresponsabilitate îl reprezintă
efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice. Potrivit art. 184 CPP, se stabileşte necesitatea
dispunerii unei asemenea expertize atunci când „organul de urmărire penală sau instanţa are o
îndoială asupra discernământului suspectului sau inculpatului în momentul săvârşirii infracţiunii
(sic! -s.n.)ce face obiectul acuzaţiei"111.
în ceea ce priveşte cauza stării de iresponsabilitatel2], aceasta poate fi reprezentată fie de o

boală psihică (adeseori), fie de o altă cauză (de natură organică). Sunt avute în vedere, de regulă,
stările anormale, afecţiunile (precum epilepsia). Reţinem însă că poate fi vorba chiar şi despre
stări fiziologice fireşti (precum somnul) ori despre unele evenimente situate la limita normalităţii
(manifestări - punctuale sau episodice - care nu caracterizează starea firească a organismului, dar
nu trec nici în categoria anormalului, a patologicului; spre exemplu: leşinul, vărsăturile, febra ş.a.).
în măsura în care, din pricina unei asemenea cauze, s-a ajuns la comiterea unei fapte incriminate
(şi nejustificate), se poate argumenta că (tot) starea de iresponsabilitate ar putea fi temeiul
exonerării de imputabilitate a persoanei făptuitorului131. Este de observat, în acest punct, că
inclusiv starea de intoxicaţie a fost, la origine (în anumite condiţii), încadrabilă tot în categoria
iresponsabilităţii, însă codificările penale moderne (inclusiv legea penală română actuală) au optat
pentru reglementarea separată a acesteia, în vederea unei mai bune surprinderi a caracteristicilor
sale specifice, proprii.
După cum reiese din cele anterior expuse, originea stării de iresponsabilitate rezidă, după caz,
fie într-o stare perpetuă/permanentă/incurabilă, fie în una trecătoare/
intermitentă (care poate avea o durată mai lungă ori mai scurtă) * 141 . Totodată, starea în cauză
poate fi mnosayfo/congenitală ori dobândprovenienţa ei fiind, după caz, de natură psihică ori de
altă natură, ţinând de factori /'ntern/'/endogeni (de exemplu, somnambulism) sau
externi/exogeni (de exemplu, hipnoză). Am menţionat deja că se impune operarea unei distincţii
între starea de iresponsabilitate şi alte situaţii de lipsă de responsabilitate, precum situaţia acelor
minori care nu au capacitate penală. Uneori, această absenţă de plano a responsabilităţii poate
ajunge, pe caz concret (în cazul minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani la data comiterii
faptei incriminate), să fie compensată ca efect al prezenţei discernământului[5]. Este posibil, totuşi,
să apară situaţii în care o persoană lipsită de
|1J
Este de menţionat că, deşi în problema stabilirii existenţei sau inexistenţei iresponsabilităţii la data comiterii
faptei prevăzute de legea penală expertiza medico-legală psihiatrică are o pondere practică deosebită, totuşi (cel
puţin formal), decizia finală asupra acestei chestiuni aparţine organului judiciar (iar nu medicului), fiind luată în
considerarea întregului probatoriu administrat în cauză, ţinându-se cont şi de o serie de alte aspecte care privesc
persoana făptuitorului şi contextul în care s-a comis fapta în cauză. A se vedea, în acest sens, V. RAŞCA, în G. ANTONIU,
T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 267; I. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 207.
121
Pentru detalii privind sursa/originea stării de iresponsabilitate, a se vedea (de pildă) V. PASCA, în G. ANTONIU,
T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 267 ş.u.
131
Avertizăm însă că în acest domeniu apar suprapuneri şi nuanţări sensibile şi - potenţial - discutabile între mai
multe cauze de neimputabilitate care pot intra în concurs; avem în vedere: iresponsabilitatea; cazul fortuit;
constrângerea fizică.
1411. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op.cit., p. 204; FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 417.
151
Reamintim că, în accepţiunea tradiţională doctrinei penale (române), trebuie separate conceptele de
discernământ şi responsabilitate. Astfel, în timp ce responsabilitatea constă într-o capacitate generică a unei
persoane fizice de a înţelege şi pătrunde sensul şi semnificaţia propriilor fapte şi a consecinţelor acestora, dublată de
posibilitatea generală de a fi stăpână pe actele sale proprii, controlându-şi energia fizică în vederea săvârşirii unor
acţiuni sau inacţiuni diferite, discernământul reproduce aceste însuşiri doar la nivelul unui caz particular
responsabilitate în mod normal (un minor nerăspunzător penal) să fie, în plus, şi o persoană
iresponsabilă la data comiterii unei fapte prevăzute de legea penală (spre exemplu, cazul unui
minor de 13 ani care suferă de o boală psihică). Suprapunerea acestor stări determină un concurs
al cauzelor de neimputabilitate corespunzătoare, ridicând probleme (adeseori dificil de soluţionat,
în concret) de delimitare111.
Ca şi celelalte cauze de neimputabilitate (în general - de excludere a infracţiunii),

iresponsabilitatea trebuie verificată la momentul comiterii faptei prevăzute de legea penală. în
măsura în care făptuitorul a fost iresponsabil la această dată, împrejurarea că ulterior, la
momentul instrumentării penale a cauzei, respectiva starea de iresponsabilitate a dispărut nu
poate produce niciun efect juridic (imputabilitatea faptei nu poate să se impună retroactiv). în
schimb, dacă subiectul activ al faptei comise a fost responsabil la data săvârşirii acesteia,
iresponsabilitatea sa instalându-se posterior acestei date, împrejurarea în cauză nu produce
efectul de excludere a imputabilităţii, astfel încât ceea ce s-a comis urmează a se aprecia drept
infracţiune (dacă sunt întrunite şi toate celelalte cerinţe legale). Este necesar a se preciza însă că,
distinct de aceste aspecte substanţiale, într-o asemenea situaţie se va ridica şi problema
capacităţii procesuale penale a respectivei persoane de a fi supusă procedurilor judiciare penale şi
- eventual - de a fi trasă la răspundere penală şi de a-şi executa pedeapsa (ori măsura educativă)
stabilită şi aplicată. în asemenea cazuri, legea procesuală penală prevede suspendarea judecăţii
[art. 367 alin. (1) CPP] -suspendându-se, corespunzător, şi termenul de prescripţie a răspunderii
penale (art. 156, art. 131 CP) - respectiv amânarea sau întreruperea executării pedepsei [art. 589
alin. (1) lit. a) şi art. 592 CPP] ori a măsurii educative (art. 519 CPP).
Este de menţionat că iresponsabilitatea constituie una dintre cauzele de excludere a
infracţiunii predilecte pentru apariţia ipotezelor de actio libera in causa, aspect din care decurge
împrejurarea că, în cazul acesteia, examenul de verificare a întrunirii condiţiilor sale de existenţă
urmează a se realiza inclusiv în raport de momente anterioare trecerii efective la executarea
faptei prevăzute de legea penală121.
Cât priveşte ipoteza faptelor cu durată de desfăşurare în timp reprezentate de activităţile
continue, continuate şi de obicei, este necesar ca starea de iresponsabilitate să se fi manifestat pe
întreaga lor durată de desfăşurare, pentru a putea exclude caracterul imputabil/reproşabil al
faptei comise în raport de persoana făptuitorului. în caz contrar, subiectul activ al faptei
incriminate comise va putea fi tras la răspundere penală în considerarea acelei părţi (acelui
segment) din activitatea infracţională săvârşită care corespunde perioadei în care a fost
responsabil. Soluţia decurge din opţiunea legală de a aprecia aceste infracţiuni ca fiind săvârşite la
momentul epuizării [art. 154 alin. (2) teza a ll-a CP]. * 1
determinat, al unei anumite manifestări faptice concrete, punctuale (fără a radia, cu necesitate, la oricare alt tip de
comportament care ar putea proveni de la aceeaşi fiinţă umană). S-ar putea spune, cu alte cuvinte, că între cele două
concepte aici avute în vedere există o deosebire principial cantitativă: responsabilitatea reprezintă o sumă abstractă
de discernâminte, potenţial valabile pentru oricare tip de activitate umană în care s-ar putea angaja o persoană, în
timp ce discernământul constituie o micro-responsabilitate limitată la cadrul unei fapte anume determinate, o
posibilitate elementară (de bază) de a separa răul de bine, permisul de nepermis, licitul de ilicit şi - astfel - de a
înţelege şi anticipa, în linii mari (chiar fără detalii şi nuanţe specifice), consecinţa potenţial prejudiciabilă a unei acţiuni
sau inacţiuni anume, într-un anumit context dat.
[1]
Observând că doctrina şi practica nu apar unitare în efortul de a identifica un criteriu singular, clar şi coerent
pentru soluţionarea unor asemenea situaţii (de concurs al mai multor cauze de excludere a infracţiunii), vom reveni
asupra problemei într-o secţiune finală a tratării materiei.
[21
După cum am mai precizat, aspectele legate de situaţiile de actio libera in causa le vom relua într-un cadru
separat, comun cauzelor justificative şi celor de neimputabilitate.
Nu aceeaşi este soluţia în cazul activităţilor progresive. în cazul acestora, important este ca
făptuitorul să fi fost iresponsabil la momentul când a desfăşurat actele de executare, fiind
indiferent dacă starea respectivă se menţine sau nu şi în raport de data la care se produce
rezultatul final, mai grav. într-o atare situaţie, făptuitorului nu îi va fi imputabilă conduita
adoptată, deoarece faptele progresive se consideră săvârşite la data încetării acţiunii sau
inacţiunii [art. 154 alin. (3) CP].
Făptuitorul iresponsabil, care beneficiază de efectele cauzei de neimputabilitate

reglementate de art. 28 CP, poate comite singur fapta prevăzută de legea penală ori alături de
alte persoane. în acest din urmă caz (situaţia partel poate fi executantul faptei (cel care o comite
în mod nemijlocit) ori unul dintre aceştia, aşadar, după caz, autor sau coautor. în această situaţie,
cauza de neimputabilitate fiind personală, efectul ei nu va radia asupra celorlalte persoane activ
implicate în săvârşirea faptei, de ea beneficiind doar făptuitorul iresponsabil. în măsura în care
participanţii sunt persoane care au capacitate penală, în raport de acestea, fapta se va putea
califica drept infracţiune, urmând a genera răspunderea penală (forma de participaţie emergentă
va fi, după cum se va vedea, o participaţie improprie, în varianta intenţie - lipsă de vinovăţie).
Dacă iresponsabilul are o contribuţie secundară la comiterea faptei (determină sau
înlesneşte/ ajută la săvârşirea acesteia), el nu poate fi apreciat drept instigator sau complice,
aşadar, infractor (participant), în schimb, cel determinat/ajutat poate fi tras la răspundere penală.
5.3. Consecinţele reţinerii stării de iresponsabilitate

Ca efect al reţinerii incidenţei cauzei de neimputabilitate a iresponsabilităţii, comisă de către
această persoană, deşi tipică (sub aspect penal) şi nejustificată, nu se poate aprecia drept
infracţiune. Prin urmare, nu poate genera răspundere penală, aşadar, nici stabilirea şi aplicarea
sancţiunilor penale (care, în cazul în care făptuitorul ar fi fost răspunzător penal, ar fi fost, pentru
major, pedepsele, iar pentru minorul răspunzător penal, măsurile educative).
în schimb, spre deosebire de ipoteza excluderii caracterului infracţional al faptei în temeiul
unei cauze justificative (după cum s-a mai arătat), în baza art. 107 alin. (2) CP, nu este exclusă
posibilitatea luării unor măsuri de siguranţă. Astfel, inclusiv faţă de un iresponsabil care a comis o
faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, se poate dispune o asemenea sancţiune de drept
penal, dacă organul judiciar apreciază că luarea ei este necesară pentru prevenirea (pe viitor a)
comiterii, de către acea persoană, de noi fapte incriminate şi - desigur- dacă se întruneşte temeiul
dispunerii sale (existenţa unei anumite stări de pericol puse în evidenţă de către respectiva
persoană prin comiterea faptei tipice). Specifice, cu predilecţie, situaţiei iresponsabilului sunt
măsurile de siguranţă care prezintă caracter medical: obligarea la tratament medical (art. 109 CP),
internarea medicală (art. 110 CP). Desigur, nu se exclude posibilitatea de a dispune şi oricare
dintre celelalte sancţiuni de drept penal având această natură juridică, cu excepţia confiscării
extinse (care impune, printre altele, condiţia ca fapta să reprezinte infracţiune).
Consecinţe ale comiterii de către un iresponsabil a unei fapte prevăzute de legea penală se
pot identifica însă şi prin norme juridice extrapenale. Sub aspectul răspunderii civile, sunt de
menţionat prevederile art. 1367, art. 1368 şi art. 1372 C. civ.
§6. Intoxicaţia
6.1. Preliminarii
Alături de minoritatea făptuitorului şi de iresponsabilitate, intoxicaţia este inclusă în sub-
clasificarea comună a cauzelor de neimputabilitate care exclud responsabilitatea subiectului activ.
Potrivit dispoziţiei cuprinse în art. 29 CP (cu această denumire marginală expresă: „Intoxicaţia"),
se prevede: „Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în
momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu
putea să le controleze, din cauza intoxicării involuntare cu alcool sau cu alte substanţe
psihoactive". Prin urmare, în cazul în care fapta incriminată (tipică) şi nejustificatâ este comisă de
către un făptuitor intoxicat (în condiţiile legii), ea nu va constitui infracţiune, rămânând doar la
din art. 23 alin. (1) CP: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă a fost
comisă în condiţiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate"].
Asemănarea cu acea cauză de neimputabilitate anterior reglementată este de altfel evidentă
şi în corpul comun al prevederilor legale prin care sunt descrise aceste două instituţii, stările în
sine fiind exprimate în lege în mod identic, deosebirile intervenind doar în indicarea cauzelor
determinante ale acestora. Precum am mai precizat, în unele reglementări care s-au succedat de-a
lungul timpului, aceste două cauze de excludere a infracţiunii nici nu erau formal separate,
beţia/intoxicaţia fiind percepută (în anumite condiţii specifice) drept un tip aparte de
iresponsabilitate. în timp însă, s-a optat pentru reglementarea separată a intoxicaţiei, în vederea
unei mai bune surprinderi a caracteristicilor sale specifice, proprii111.

Condiţiile stării de intoxicaţie a făptuitorului -cauză de neimputabilitate - privesc: săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală (care este, în plus, nejustificată); această faptă să fie comisă
de către o persoană intoxicată la momentul săvârşirii sale; ca efect al stării de intoxicaţie,
persoana să nu poată să îşi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori să nu poată să le
controleze ( starea de intoxicaţie să fie completă/totală şi involuntară/fortuită).
punctat, examenul de antijuridicitate este prealabil celui de imputabilitate). Astfel,
111
Instituţia intoxicaţiei are corespondent în codificarea penală anterioară, unde se găsea reglementată sub
denumirea expresă de „beţie" (cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei) - art. 49 alin. (1) CP 1968. Apreciem
că actuala denumire - intoxicaţia - este mai corespunzătoare, deoarece sursa acestei stări poate rezida, deopotrivă, în
consumul de alcool sau de alte substanţe (halucinogene, psihotrope, stupefiante, narcotice etc.), or, termenul „beţie"
evocă, în principiu - în limbajul comun -, doar originea etilică a intoxicaţiei, nu şi pe aceea întemeiată pe consumul
altor substanţe. Astfel, prin Expunerea de motive a noului Cod penal (pct. 2.7.) s-a evidenţiat „înlocuirea termenului
de «beţie» (...) cu cel de «intoxicaţie», acesta din urmă redând mai fidel şi mai corect din punct de vedere medico-
legal conţinutul respectivei cauze (...)". De altfel, chiar în doctrina elaborată sub imperiul Codului penal anterior,
instituţia în cauză era uneori tratată sub titlul „beţia şi alte intoxicări" - G. ANTONIU, Vinovăţia penală, op. cit., p. 240
ş.u.
dacă activitatea efectiv comisă (conduita concret adoptată) nu întruneşte aceste cerinţe (nu este o
infracţiune.
De pildă, dacă ceea ce a săvârşit persoana intoxicată complet şi involuntar reprezintă doar o
contravenţie (faptă prevăzută ca ilicit administrativ), nu se ridică deloc (sub aspect penal)
problema incidenţei unei cauze de neimputabilitate (din reglementarea art. 29 CP reiese că nu
este imputabilă = nu constituie infracţiu ne prevăzută de legea penală săvârşită de persoana
intoxicată, potrivit legii). De asemenea, dacă persoana intoxicată complet şi involuntar, fiind
atacată, reacţionează în condiţiile legitimei apărări (spre exemplu), săvârşind o faptă prevăzută de
legea penală, nu se ridică deloc (sub aspect penal) problema incidenţei unei cauze de
neimputabilitate, deoarece excluderea caracterului infracţional al faptei, într-o atare situaţie, se
datorează reţinerii cauzei justificative.
b) La data comiterii faptei prevăzute de legea penală (nejustificate), subiectul activ să fie o
persoană fizică aflată în stare de intoxicaţie.
Sursa (originea) stării de intoxicaţie poate fi extrem de variată: cu alcool (intoxicaţie
alcoolică/etilică, „intoxicaţie caldă") sau cu diverse alte substanţe (substanţe psihoactive,
psihotrope, stupefiante, toxice etc.-generic vorbind: adică o „intoxicaţie rece")111.
Ca şi celelalte cauze de neimputabilitate (în general - de excludere a infracţiunii), intoxicaţia
(în condiţiile legii) trebuie verificată la momentul comiterii faptei prevăzute de legea penală. în
măsura în care făptuitorul a fost intoxicat (complet şi involuntar) la această dată, împrejurarea că,
ulterior, respectiva stare de intoxicaţie a dispărut nu poate produce niciun efect juridic
(imputabilitatea faptei nu poate să fie atribuită retroactiv). în schimb, dacă subiectul activ al faptei
comise nu a fost intoxicat (în formele indicate) la data săvârşirii acesteia, intoxicaţia sa survenind
posterior acestei date, împrejurarea în cauză nu produce efectul de excludere a imputabilităţii,
astfel încât ceea ce s-a comis urmează a se aprecia drept infracţiune (dacă sunt întrunite şi toate
celelalte cerinţe legale).
Este de menţionat că intoxicaţia constituie una dintre cauzele de excludere a infracţiunii
predilecte pentru apariţia ipotezelor de actio libera in causa, aspect din care decurge împrejurarea
că, în cazul acesteia, examenul de verificare a întrunirii condiţiilor sale de existenţă urmează a se
realiza inclusiv în raport de momente anterioare trecerii efective la executarea faptei prevăzute de
legea penală* 121.
Cât priveşte ipoteza fapte lor cu durată de desfăşurare în timp reprezentate de activităţile
continue, continuate şi de obicei, este necesar ca starea de intoxicaţie (completă şi involuntară) să
se fi manifestat pe întreaga lor durată de desfăşurare, pentru a putea exclude caracterul
imputabil/reproşabil al faptei comise în raport de persoana făptuitorului. în caz contrar, subiectul
activ al faptei incriminate comise va putea fi tras la răspundere penală în considerarea acelei părţi
(acelui segment) din activitatea infracţională săvârşită care corespunde perioadei în care nu a fost
intoxicat (sau nu a fost intoxicat în formele legal indicate). Soluţia decurge din opţiunea legală de a
aprecia aceste infracţiuni ca fiind săvârşite la momentul epuizării [art. 154 alin. (2) teza a ll-a CP].
111
Menţionăm că doctrina (în special cea corespunzătoare fostului Cod penal, dar nu numai) opera cu
denumirile alternative de „beţie caldă"/„beţie rece" - care apreciem că se pot adapta la termenul actualmente utilizat
de legiuitor - intoxicaţie clasificarea rămânând actuală. A se vedea şi V. PASCA, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op.
cit., voi. I, p. 274. Legat de sensul noţiunii „substanţe psihoactive", a se vedea art. 241 din Legea nr. 187/2012.
121
Asupra ipotezei intoxicaţiei corespunzător situaţiei de actio libera in causa urmează a reveni în continuare.
făptuitorul să fi fost intoxicat complet şi involuntar la momentul când a desfăşurat actele de
executare, fiind indiferent dacă starea respectivă se menţine sau nu şi în raport de data la care se
produce rezultatul final, mai grav. într-o atare situaţie, făptuitorului nu îi va fi imputabilă conduita
adoptată, deoarece faptele progresive se consideră săvârşite la data încetării acţiunii sau inacţiunii
[art. 154 alin. (3) CP].
c) Ca efect al stării de intoxicaţie, persoana să nu poată să îşi dea seama de acţiunile sau
inacţiunile sale ori să nu poată să le controleze (starea de intoxicaţie să fie completă/ totală şi
involuntarâ/fortuitâ).
Această condiţie a stării de intoxicaţie - cauză de neimputabilitate - impune o prealabilă
cunoaştere a formelor sub care se poate înfăţişa intoxicaţia, în funcţie de anumite criterii de
clasificare.
Potrivit unui criteriu - şi anume caracterul dependent sau independent al intoxicaţiei faţă de
voinţa persoanei afectate de această stare -, se distinge între intoxicaţia voluntară şi intoxicaţia
involuntarâ/fortuitâ.
Este de reţinut, de la început (aspect constant indicat în doctrină şi în jurisprudenţă), că
această clasificare nu este efectuată în considerarea poziţiei subiective a făptuitorului faţă de
gradul probabil de intoxicaţie la care va ajunge (starea în care se va găsi în concret) în urma
consumului substanţei intoxicante! Dimpotrivă, criteriul se raportează la atitudinea persoanei în
cauză faţă de însuşi actul consumului substanţei intoxicante. Astfel, dacă au existat conştiinţa
caracterului intoxicant al substanţei consumate şi libertatea de decizie cu privire la consumul
acesteia (premise în prezenţa cărora persoana respectivă a trecut - liber şi în cunoştinţă de cauză -
la consumarea substanţei), intoxicaţia în care se va ajunge va fi apreciată drept voluntară. Această
apreciere urmează a se impune indiferent dacă (chiar dacă) persoana în cauză nu a dorit şi nu a
crezut (în mod sincer) că va ajunge să îşi piardă reprezentarea sau auto-controlul în urma
consumului respectivei substanţe, apreciind că nu va fi influenţată deloc (ori nu va fi influenţată
într-o măsură relevantă) de efectul produs de substanţa în cauză asupra propriului organism.
Este de menţionat că, în raport de intoxicaţia voluntară, se poate observa un sub-criteriu de
clasificare a acesteia. Astfel, „în funcţie de frecvenţa consumului de substanţe apte să producă
intoxicaţia, aceasta este simplă sau ocazională (consumul are loc numai cu anumite prilejuri),
obişnuită (consumul are loc oricând, cu orice prilej), cronică (există o dependenţă, o alterare
patologică permanentă a facultăţilor psihice, culminând cu pierderea capacităţii intelective şi
volitive, caz în care va fi incidenţă iresponsabilitatea, iar nu intoxicaţia)"111.
în schimb, dacă persoana nu a avut reprezentarea (corectă şi deplină a) caracterului intoxicant
al substanţei consumate sau/şi posibilitatea de a decide, în mod liber, dacă o va consuma sau nu,
atunci intoxicaţia poate fi apreciată drept involuntară (fortuită). De pildă, acesta este cazul în care
persoanei i se administrează, împotriva voinţei sale, o substanţă psihotropă ori al ipotezei în care
inhalează, fără a-şi da seama, vapori de alcool.
Potrivit unui alt criteriu - gradul de intoxicaţie în care se poate afla o persoană fizică -, se
distinge între intoxicaţia incompletă/parţială şi intoxicaţia completă/totală.
Intoxicaţia este incompletă/parţială atunci când persoana aflată sub efectul acestei stări nu
are afectat, într-o manieră esenţială (determinantă), factorul intelectiv (de reprezentare,
1111.
NEDELCU, în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit., p. 97; I. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 211; V. PASCA, în G.
ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit, voi. I, p. 275, 276; T. DIMA, op. cit., p. 235.
înţelegere) sau/şi factorul volitiv (capacitatea de auto-control). Aceasta reprezintă starea de

intoxicaţie uzuală, potrivit căreia cel afectat experimentează modificări diverse (şi în mare măsură
dependente de reacţia individuală a fiecărui organism în parte la substanţa intoxicantă) la nivel
atitudinal/comportamental, rămânând însă, în linii generale, stăpân pe reprezentările şi conduitele
sale. O intoxicaţie incompletă poate fi adeseori caracterizată prin stare de irascibilitate sporită sau
de excitabilitate, printr-o hiper-dinamizare (agitare) a persoanei ori, din contră, printr-o cvasi-
amorţire a reacţiilor acesteia, o sporire a timpului de reacţie la un stimul determinat (încetineală în
gesturi), prin tulburări ale funcţiilor normale ale organismului (echilibru precar, dezorientare,
logoree accentuată, permutarea aparent inexplicabilă a stărilor de spirit: trecere bruscă şi
neprovocată de la bucurie la tristeţe, de la bunăvoinţă la furie etc.), dar aceasta nu semnifică o
disoluţie, ci doar o diminuare a discernământului de moment al celui afectat (în grade diferite,
forme mai intense ori mai diluate)111.
în schimb, intoxicaţia este completă/totală atunci când efectul produs de aceasta asupra
organismului celui afectat constă într-o suprimare (de moment) a abilităţilor intelective (persoana
nu mai conştientizează sensul şi finalitatea actelor săvârşite şi/sau urmările produse de acestea)
ori într-o abolire a capacităţilor volitive (persoana nu mai poate să îşi controleze actele, nu mai
este stăpână pe propria persoană). în literatura de specialitate şi în jurisprudenţă se remarcă,
frecvent, că o astfel de intoxicaţie (completă) conduce la o paralizare sau o cvasi-paralizare a
energiei fizice, respectiv la o întunecare a facultăţilor psihice (mentale)l2].
Din combinarea formelor de intoxicaţie reieşind din criteriile de clasificare ante-indicate

decurge faptul că intoxicaţia se poate prezenta, în concret, în una dintre următoarele configuraţii:
- intoxicaţie voluntară şi /'ncomp/efo/parţială;
- intoxicaţie voluntară şi completă/totală;
- intoxicaţie involuntară şi incompletă/parţială;
- intoxicaţie involuntară şi completă/totală.
Dintre aceste forme posibile, ultima - intoxicaţia completă/totală şi involuntară/ fortuită -

este cea care ne reţine atenţia în acest cadru de prezentare: intoxicaţia - cauză de
neimputabilitate. Astfel, din formularea legală adoptată în art. 29 CP reiese în mod explicit
raportarea legiuitorului la caracterul involuntar al stării de intoxicaţie [„Nu este imputabilă fapta
prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea
să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, din cauza intoxicării
involuntare cu alcool sau cu alte substanţe psihoactive" Deşi
actuala reglementare nu (mai) menţionează explicit caracterul complet al intoxicaţiei (aşa cum
proceda legiuitorul anterior), descrierea stării produse ca efect al acesteia („nu putea să-şi dea
seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze") conduce, indubitabil, la
concluzia unei continuităţi de viziune legislativă sub acest aspect, căci o stare incompletă de
intoxicaţie nu suprimă nici reprezentarea, nici coordonarea şi auto-controlul, ci doar le afectează
parţial. Drept urmare, din textul normativ reiese, implicit (dar clar), şi condiţia ca intoxicaţia să fie
completă/totală.
Starea de intoxicaţie aptă să excludă imputabilitatea poate caracteriza, deopotrivă, activităţi
de tip omisiv (fapte omisive-proprii) sau comisiv (fapte comisive proprii) ori de * 121
[1) I. PASCU,
în I. PASCU Ş.A., cit., p.
211.
121T. DIMA, op. cit., p. 236.
natură comisiv-omisivă. Spre exemplu, făptuitorul intoxicat complet şi involuntar poate

adormi, ca efect produs asupra sa de substanţa care i-a fost injectată fără permisiune de către un
terţ, astfel încât a omis să dea ajutorul necesar unei persoane găsite într-o stare de pericol asupra
vieţii, care nu avea putinţa de a se salva (sau a omis să anunţe de îndată autorităţile, pentru
salvarea acelei persoane)-faptă omisivă incriminată potrivit art. 203 CP („Lăsarea fără ajutora unei
persoane aflate în dificultate"). Sau făptuitorul intoxicat complet şi involuntar (în mod similar) îşi
pierde raţiunea şi auto-controlul şi loveşte, în această stare, o terţă persoană-faptă comisivă
incriminată potrivit art. 193 CP („Lovirea sau alte violenţe"). Ori făptuitorul intoxicat complet şi
involuntar (în mod similar) adoarme la volan, motiv pentru care autoturismul pe care îl conduce
părăseşte partea carosabilă şi intră pe acostament, unde surprinde şi accidentează mortal o
persoană-faptă comisivă incriminată potrivit art. 192 CP („Uciderea din culpă"), săvârşită concret
în modalitate comisiv-omisivă.
6.3. Intoxicaţia - instituţie cu multiple naturi juridice

în ceea ce priveşte natura juridică pe care o poate manifesta starea de intoxicaţie în materia
dreptului penal, este de reţinut că, având în vedere formele variate în care ea se poate înfăţişa pe
caz concret, pot fi identificate mai multe calificări juridice ale acestei instituţii.
După cum s-a arătat în rândurile precedente, intoxicaţia este o cauză generală de neim-
putabilitate (doar) atunci când verifică, în mod cumulativ, caracterul involuntar şi pe cel complet.
Dimpotrivă, atunci când intoxicaţia are caracter voluntar şi complet, fiind (în plus)
premeditată (intoxicaţia preordinatâ), legiuitorul îi conferă valoare de circumstanţă generală
agravantă obligatorie. Astfel, potrivit art. 77 lit. f) CP se prevede: „Următoarele împrejurări
constituie circumstanţe agravante: (...) f) săvârşirea infracţiunii în stare de intoxicaţie voluntară cu
alcool sau cu alte substanţe psihoactive, când a fost provocată în vederea comiterii infracţiunii".
Fapta comisă astfel, în prezenţa unei asemenea stări de intoxicaţie, constituie infracţiune,
atrăgând o răspundere penală care poate fi agravată (în condiţiile prevăzute de art. 78 CP). Se
reglementează astfel, expres, cu valoare agravantă, o ipoteză specifică de manifestare a
împrejurării actio libera in causa legate de starea de intoxicaţie.
Celelalte forme posibile de înfăţişare a stării de intoxicaţie (voluntară incompletă, respectiv
involuntară incompletă) nu exclud nici infracţiunea, nu atrag însă nici agravarea răspunderii
penale pentru infracţiunea comisă. în acest sens, apreciem că ele se pot valorifica, totuşi, cu titlu
de circumstanţe generale atenuante judiciare (facultative). Este de observat că, potrivit dispoziţiei
din art. 75 alin. (2) lit. b) CP, se dispune că „Pot constitui circumstanţe atenuante judiciare: (...) b)
împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea
infractorului"11'. Eventual, discuţii se pot purta cu privire la caracterul obişnuit sau doar ocazional
al intoxicaţiei voluntare.
Trebuie menţionat faptul că, atunci când starea de intoxicaţie nu întruneşte condiţiile pentru
a fi valorificată cu nici măcar una dintre aceste naturi juridice, existenţa sa (în diverse modalităţi
faptice) în raport de o speţă determinată urmează a prezenta importanţă în cadrul operaţiunii de
individualizare judiciară a răspunderii penale/a sancţiunii penale ce se va determina în concret în
cadrul criteriilor de individualizare.
Separat de toate aceste naturi juridice apte a fi prezentate de starea de intoxicaţie, doctrina
reţine împrejurarea că, uneori, legiuitorul conferă intoxicaţiei valoare de element 111
111
FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 420; M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 129; I. PASCU, în I. PASCEI Ş.A., op.
cit., p. 21; I. NEDELCU, în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit., p. 96; V. PASCA, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi.
I, p. 280. în sens contrar, a se vedea C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 206, 207.
constitutiv sau, după caz, de element circumstanţial (de regulă, agravant) în conţinutul juridic al
unor incriminări. Cu titlu de exemplu, amintim (la rândul nostru): art. 196 alin. (1) teza I CP
(vătămarea corporală din culpă); art. 336 CP (conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau
a altor substanţe).
6.4. Consecinţele cauzei de neimputabilitate reprezentate de intoxicaţie

Făptuitorul intoxicat (involuntar şi complet) care beneficiază de efectele cauzei de
neimputabilitate reglementate de art. 29 CP poate comite singur fapta prevăzută de legea penală
ori alături de alte persoane. în acest din urmă caz (situaţia participaţiei penale), el poate fi
executantul faptei (cel care o comite în mod nemijlocit) ori unul dintre aceştia, aşadar, după caz,
autor sau coautor. în această situaţie, cauza de neimputabilitate fiind personală, efectul ei nu va
radia asupra celorlalte persoane activ implicate în săvârşirea faptei, de ea beneficiind doar
făptuitorul intoxicat. în măsura în care participanţii sunt persoane care au capacitate penală, în
raport de ele fapta se va putea califica drept infracţiune, aceştia urmând a răspunde penal (forma
de participaţie emergentă va fi, după cum se va vedea, o participaţie improprie, în varianta
intenţie - lipsă de vinovăţie).
Dacă cel intoxicat involuntar şi complet are o contribuţie secundară la comiterea faptei
(determină sau înlesneşte/ajută la săvârşirea acesteia), el nu poate fi apreciat drept instigator sau
complice, aşadar, infractor (participant), în schimb, cel determinat/ajutat poate fi tras la
răspundere penală.
Ca efect al reţinerii incidenţei cauzei de neimputabilitate a intoxicaţiei (involuntare şi
complete a) făptuitorului, fapta comisă de către acesta, deşi tipică (sub aspect penal) şi
nejustificată, nu se poate aprecia drept infracţiune. Prin urmare, nu poate genera răspundere
penală, aşadar, nici stabilirea şi aplicarea sancţiunilor penale. în schimb, spre deosebire de ipoteza
excluderii caracterului infracţional al faptei în temeiul unei cauze justificative (după cum s-a mai
arătat), în baza art. 107 alin. (2) CP, nu este exclusă posibilitatea luării unor măsuri de siguranţă.
Astfel, inclusiv faţă de o persoană intoxicată involuntar şi complet, care a comis o faptă prevăzută
de legea penală, nejustificată, se poate dispune o asemenea sancţiune de drept penal, dacă
organul judiciar apreciază că luarea ei este necesară pentru prevenirea (pe viitor a) comiterii, de
către acea persoană, de noi fapte incriminate şi-desigur-dacă se întruneşte temeiul dispunerii sale
(existenţa unei anumite stări de pericol puse în evidenţă de către acea persoană prin comiterea
faptei tipice)111.
Consecinţe ale comiterii de către o persoană intoxicată (involuntar şi complet) a unei fapte
prevăzute de legea penală se pot identifica şi prin norme juridice extrapenale. Sub aspectul
răspunderii civile, facem trimitere la prevederile art. 1367 C. civ.
• Cauze care exclud exigibilitatea unei conduite conforme cu normele juridice (în
succesiunea: caz fortuit; constrângere fizică; constrângere morală; exces neimputabil de
legitimă apărare/de stare de necesitate)
111
De pildă, faţă de o asemenea persoană se va dispune, uneori, măsura de siguranţă a obligării la tratament
medical sau poate chiar internarea medicală.
§7. Cazul fortuit

7.1. Preliminarii
Prima instituţie pe care optăm să o prezentăm dintre cauzele de neimputabilitate care exclud
exigibilitoteo unei conduite conforme cu prevederile normelor de incriminare (ca premisă a
imputabilităţii) este reprezentată de cazul fortuitll]. Potrivit dispoziţiei cuprinse în art. 31 CP (cu
această denumire marginală expresă: „Cazulfortuit"), se prevede: „Nu este imputabilă fapta
prevăzută de legea penală al cărei rezultat e consecinţa unei împrejurări care nu putea fi
prevăzută". Prin urmare, în cazul în care fapta incriminată (tipică) şi nejustificată este comisă de
către un făptuitor care se găseşte sub imperiul unui eveniment apreciat drept caz fortuit, aceasta
nu va constitui infracţiune, rămânând la stadiul de faptă prevăzută
de legea penală [soluţia reiese din coroborarea art. 31 CP cu dispoziţia din art. 23 alin. (1) CP: „Nu
constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă a fost comisă în condiţiile vreuneia
dintre cauzele de neimputabilitate"].
Este de menţionat că instituţia cazului fortuit, cu valoare juridică de cauză care exclude
infracţiunea, are continuitate în reglementarea penală autohtonă (art. 47 CP 1968), dincolo de
faptul că (după cum s-a mai punctat), la elaborarea proiectului Codului penal actual, a existat un
moment în care s-a dorit eliminarea sa din rândul acestor cauze* 121.

Condiţiile reţinerii cazului fortuit - cauză de neimputabilitate - privesc: săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală (care este, în plus, nejustificată); fapta să fie comisă de către o
persoană care nu a prevăzut rezultatul acesteia, ca urmare a intervenţiei unei împrejurări
imprevizibile, la data comiterii faptei; împrejurarea intervenită să fie în general imprevizibilă.
111
După cum am mai menţionat şi anterior, optăm pentru o tratare corespunzătoare situării cazului fortuit pe
prima poziţie în rândul sub-grupei cauzelor de neimputabilitate care exclud exigibilitatea unui comportament
conform normelor juridice penale, ca efect al caracterului in produs de acesta, precum şi al împrejurării că această
cauză tinde a fi mai lesne de stabilit (obiectiv) decât cele privitoare la constrângerea fizică sau morală ori la excesul
neimputabil de legitimă apărare/stare de necesitate (care impun o mai detaliată analiză subiectivă a incidenţei
condiţiilor lor de existenţă).
121
Motivul invocat în susţinerea acestei tendinţe a fost inutilitatea reglementării cazului fortuit, din moment ce
simpla imposibilitate subiectivă de prevedere a rezultatului ar conduce, oricum, la inexistenţa infracţiunii (cu titlu de
cauză de atipicitate subiectivă: lipsa săvârşirii faptei prevăzute de legea penală - sub aspect obiectiv - cu vinovăţie,
care nu ar subzista nici măcar în forma sa cea mai simplă - culpa fără prevedere -, care impune obligativitatea şi
posibilitatea subiectivă a prevederii urmării faptei). Astfel, se afirmă că instituţia cazului fortuit constituie o
„moştenire anacronică în legislaţia noastră penală" - FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 411,462-463; în acelaşi sens se
pronunţă şi: V. PĂVĂLEANU, op. cit., p. 275, 276; M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 137. Suntem de opinie că
menţinerea reglementării cazului fortuit nu reprezintă, în sine, una dintre vulnerabilităţile codificării penale actuale,
cu atât mai mult cu cât afirmarea caracterului in rem al efectelor produse de această cauză de neimputabilitate îi
asigură şi o (importantă) funcţionalitate practică, contribuind la realizarea celerităţii procesului penal (coordonată
care pare să fi fost o preocupare de prim rang - uneori, poate, chiar disproporţionat urmărită - a noului legiuitor
procesual penal). Astfel, există situaţii de excludere a exigibilităţii conduitei cu normele penale care, impunându-se
prin caracterul lor general imprevizibil, nu mai necesită, în mod evident, o reluare a analizei imprevizibilităţii lor
asupra participanţilor la o faptă prevăzută de legea penală, odată constată intervenţia acestora în raport de unul
dintre subiecţii activi ai faptei. Pentru o opinie care, de asemenea, susţine actuala reglementare, care include
(menţine) cazul fortuit în rândul cauzelor de neimputabilitate, a se vedea I. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 226. Se
mai indică (astfel) şi faptul că, spre deosebire de ipoteza constatării inexistenţei infracţiunii pe motivul lipsei
aptitudinii subiective de prevedere, în situaţia cazului fortuit se poate concluziona în sensul excluderii caracterului
penal al faptei chiar şi atunci când identitatea subiectului activ nu a fost exact stabilită. A se vedea, în acest sens, şi V.
PASCA, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 298.
infracţiune.
De pildă, dacă ceea ce a săvârşit persoana care a acţionat sub influenţa cazului fortuit
reprezintă doar o contravenţie (faptă prevăzută ca ilicit administrativ), nu se ridică deloc (sub
aspect penal) problema incidenţei unei cauze de neimputabilitate (din reglementarea art. 31 CP
reiese că nu este imputabilă = nu constituie infracţiu ne prevăzută de legea penală săvârşită în
prezenţa cazului fortuit). De asemenea, dacă persoana care a acţionat sub influenţa cazului fortuit,
săvârşind o faptă prevăzută de legea penală, se găsea deja (de exemplu) în desfăşurarea activităţii
respective în prezenţa consimţământului persoanei vătămate (desigur, întrunite fiind condiţiile
legale necesare pentru existenţa acestei cauze justificative), atunci nu se ridică deloc (sub aspect
penal) problema incidenţei unei cauze de neimputabilitate, deoarece excluderea caracterului
infracţional al faptei, într-o atare situaţie, se datorează reţinerii cauzei justificative.
în doctrină s-a evidenţiat, în legătură cu această cerinţă de incidenţă a cazului fortuit:
„Condiţia se referă la fapta privită în raport cu rezultatul efectiv produs, şi nu la fapta (acţiunea
sau inacţiunea) pe care îşi propusele - n.n.) să o săvârşească făptuitorul, care putea fi şi o faptă
neprevăzută de legea penală. Chiar în această ultimă ipoteză (când acţiunea sau inacţiunea nu
reprezintă o faptă prevăzută de legea penală), condiţia pentru existenţa cazului fortuit va fi
îndeplinită, din moment ce, din cauza rezultatului generat de împrejurarea neprevăzută, acea
acţiune sau inacţiune s-a integrat în conţinutul material al unei fapte prevăzute de legea
penală"111.
b) Fapta să fie comisă de către o persoană care nu a prevăzut rezultatul acesteia, ca urmare a
intervenţiei unei împrejurări imprevizibile, la data comiterii sale.
în legătură cu această condiţie de existenţă a cazului fortuit, subliniem necesitatea constatării
legăturii de cauzalitate ce trebuie să existe între apariţia împrejurării imprevizibile şi urmarea
imediată produsă, legătură mijlocită prin intermediul activităţii persoanei supuse evenimentului
fortuit. Practic, determinarea cauzală a rezultatului faptei apare ca efect al suprapunerii peste
conduita iniţială a unei persoane a unei împrejurări cu rol esenţial în producerea respectivei
urmări (fără apariţia împrejurării în cauză, rezultatul produs prin activitatea întreprinsă nu ar mai
fi fost acelaşi). Un exemplu constant indicat este reprezentat de situaţia tractoristului care,
desfăşurând lucrări agricole pe un teren, atinge cu plugul un obuz îngropat (rămas din timpul
războiului), care explodează, rănind sau ucigând o terţă persoană/distrugând o clădire sau
tractorul (proprietate a unei cooperative) - fără ca tractoristul să decedeze însă121.
Ca şi celelalte cauze de neimputabilitate (în general - de excludere a infracţiunii), cazul fortuit
trebuie verificat la momentul comiterii faptei prevăzute de legea penală. Este de
111V.
PASCA, în G.
ANTONIU, T. TOADER
(COORD.), cit., voi. I,
p. 306. P) C.
menţionat că şi cazul fortuit constituie o cauză de excludere a infracţiunii aptă să cunoască

apariţia ipotezelor de actio libera in causa, aspect din care decurge împrejurarea că examenul de
verificare a întrunirii condiţiilor sale de existenţă urmează a se realiza inclusiv în raport de
momente anterioare trecerii efective la executarea faptei prevăzute de legea penală.
continue, continuate şi de obicei, este necesar ca fortuitul să se fi manifestat pe întreaga lor
durată de desfăşurare, pentru a putea exclude caracterul imputabil/reproşabil al faptei comise, în
caz contrar, subiectul activ al faptei incriminate săvârşite va putea fi tras la răspundere penală în
considerarea acelei părţi (acelui segment) din activitatea infracţională comisă care corespunde
perioadei în care împrejurarea fortuită nu s-a exercitat/nu s-a mai exercitat. Soluţia decurge din
opţiunea legală de a aprecia aceste infracţiuni ca fiind săvârşite la momentul epuizării [art. 154
alin. (2) teza a ll-a CP].
făptuitorul să fi fost sub imperiul fortuitului la momentul când a desfăşurat actele de executare,
fiind indiferent dacă împrejurarea respectivă se menţine sau nu şi în raport de data la care se
[art. 154 alin. (3) CP].
Referitor la sursa (originea) cazului fortuit, aceasta poate fi variată: manifestarea unor forţe
ale naturii (cutremur, inundaţie, avalanşă, alunecare de teren, vijelie etc.), declanşarea unor
energii animate umane sau non-umane (animale sălbatice), desfăşurarea unor procese mecanizate
ori defecţiuni ale acestora (de exemplu, cedarea sistemului de frânare la un autovehicul). Deşi, de
regulă, sursele cazului fortuit sunt de natură externă (exogene), se pot lua în considerare şi surse
interne (endogene), precum procesele fiziologice (de pildă, atac de cord). Ceea ce este esenţial
pentru reţinerea cazului fortuit este ca apariţia oricărei împrejurări dintre cele indicate să
surprindă în mod determinant o persoană şi să o antreneze într-o manifestare irezistibilă, prin
care se produce o urmare corespunzătoare unei norme de incriminare. De principiu, intervenţia
acestei împrejurări fortuite nu lasă persoanei făptuitorului posibilitate de reacţie alternativă
(acesta nu adoptă, de regulă, o hotărâre conştientă de a acţiona sau nu, într-un fel sau altul, sub
imperiul fortuitului manifestat asupra sa)111.
Pentru reţinerea caracterului neimputabil al faptei comise în prezenţa unui caz fortuit, este
necesar să se stabilească dacă, iniţial, conduita exteriorizată de făptuitor, peste care s-a suprapus
împrejurarea neprevăzută (ori cu dată de intervenţie neprevăzută), a fost ori nu ilicităl2]. în
condiţiile în care răspunsul examinării este că activitatea iniţial desfăşurată era licită 131, cazul
fortuit se va reţine fără nicio îndoială. Dacă se determină că activitatea iniţială era
ilicităw,reţinerea cazului fortuit nu este, totuşi, automat exclusă. Astfel, este necesar,
în aceste situaţii, să se verifice tipul de ilicitate (sfera de incidenţă) a comportamentului în cauză şi
gradul de probabilitate a producerii rezultatului care a avut loc în concret, indiferent de intervenţia
cazului fortuit. Dacă apare rezonabilă aprecierea că urmarea în cauză ar fi * 121
111 Sub acest aspect, este de precizat că apar uneori situaţii determinate în care este dificil de realizat
delimitarea între (în special): cazul fortuit, starea de necesitate, constrângerea fizică. De altfel, cazul fortuit
poate sta uneori la baza unor alte cauze de excludere a infracţiunii, precum cele astfel indicate (de pildă,
pericolul care impune salvarea, în cazul stării de necesitate, se poate să fi fost declanşat de un eveniment
fortuit; sau energia care se manifestă, în mod irezistibil, asupra fizicului făptuitorului se poate să fi fost
declanşată1211. de un caz
PASCU, în fortuit).
I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 226; V. PASCA, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 301.
[3) „(...) conducătorului unei maşini care circulă cu viteză legală i-a apărut pe neaşteptate în faţă o persoană care
a fost îmbrâncită de o altă persoană, neputând evita accidentarea acesteia"-I. PASCU, în I. PASCU Ş.A., cit., p. 226.
141 „(...) hoţul fuge cu lucrurile furate de la victimă, însă, în timp ce aceasta îl urmărea, face un infarct şi moare;
în acest caz, hoţul nu va răspunde pentru urmarea praeterintenţionată" -1. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 226.
intervenit oricum, chiar şi în absenţa împrejurării fortuite, atunci fapta va fi imputabilă şi

infractorul va răspunde penal. Dacă, din contră, împrejurarea neprevăzută îşi menţine caracterul
esenţial (faţă de producerea rezultatului) chiar şi în aceste împrejurări, cazul fortuit va produce
efecte de excludere a infracţiunii corespunzătoare urmării produse în concret, consecinţă a
acestuia. Va fi menţinută, eventual (separat), răspunderea juridică a persoanei în cauză pentru
fapta ilicită exteriorizată iniţial (după caz, ca: faptă ilicită cauzatoare de prejudicii; abatere
disciplinară; contravenţie; infracţiune consumată sau tentată).
c) împrejurarea intervenită, sub imperiul căreia s-a ajuns la producerea rezultatului, să fie în
general imprevizibilă.
După cum se indică expres în lege, motivaţia în considerarea căreia cazul fortuit exclude
infracţiunea o reprezintă lipsa de prevedere a rezultatului faptei, rezultat corespunzător unei
norme de incriminare. Din formularea generică a textului, care face trimitere - la modul absXracX-
\a o împrejurare care nu putea fi prevăzută (neindicându-sefaptul că imposibilitatea prevederii
este legată doar de subiectul activ particular, în cauză), se deduce (conform regulii de interpretare
ubi lex non distinguit, necnos distinguere debemus) că împrejurarea respectivă are caracter
general imprevizibil, că aceasta nu ar fi putut să fie prevăzută nici de alte persoane, aflate în
aceleaşi condiţii (sau în condiţii asemănătoare celor în care a acţionat făptuitorului din speţa
determinată luată ca punct de referinţă). Ca atare, lipsa de prevedere menţionată în art. 31 CP nu
este acea lipsă subiectivă, individuală, de prevedere, care ar neutraliza până şi cea mai uşoară
formă de manifestare a vinovăţiei penale - culpa fără prevedere -, ci mai mult decât atât.
Există, aşadar, o deosebire între lipsa vinovăţiei (ca element constitutiv al unei anumite
infracţiuni) pe temeiul imprevizibilităţii individuale (subiective) a urmărilor unui anumit
comportament, în anumite condiţii de executare, datorită caracteristicilor personale ale unei
anumite persoane (în condiţiile în care majoritatea celorlalte persoane, normal dezvoltate şi
situate în circumstanţe similare, ar fi putut să îşi reprezinte rezultatul în cauză), cazul fortuit, care
marchează o lipsă a înseşi unei premise a imputabilităţii (aşadar, implicit, a vinovăţiei), şi anume
exigibilitatea comportamentului exteriorizat111. Astfel, împrejurarea suprapusă peste activitatea
desfăşurată de o persoană, fiind imprevizibilă, în principiu, pentru oricine ar fi acţionat în aceleaşi
condiţii, nu a putut reprezenta un element luat în considerare de făptuitor la data activării voinţei
sale în vederea punerii în executare a hotărârii luate. Prin urmare, se poate spune că a lipsit
libertatea de hotărâre (implicit, în subsidiar, şi libertatea de acţiune), fiind rezonabilă
presupunerea că, dacă ar fi putut să îşi reprezinte intervenţia acelei împrejurări şi - deci -
producerea rezultatului indezirabil social, făptuitorul nu ar mai fi acţionat în felul în care a făcut-o
pe caz concret. Drept urmare, nu i se poate imputa faptul că a adoptat comportamentul
exteriorizat, deoarece inexigibilitatea faptei şi a rezultatului produs faţă de ordinea juridico-penală
reies numai ca urmare a examinării ex post a evenimentelor, în lumina cunoaşterii împrejurării
intervenite între timp, dar ele nu s-ar fi evidenţiat ex ante, în principiu, pentru nicio persoană.
în acest punct, este de menţionat că etalonul de referinţă este reprezentat de omul mediu,
normal din punct de vedere al dezvoltării intelectuale, al cunoştinţelor şi experienţei de viaţă, care
s-ar fi găsit în acelaşi contextîn care a fost situat şi făptuitorul din speţa concretă şi care ar fi
dispus de toate cunoştinţele şi informaţiile de care a dispus şi acesta din urmă (sau de care ar fi
trebuit să dispună făptuitorul, în considerarea domeniul în care s-a manifestat). * I.
111
în acest sens, a se vedea, spre exemplu, V. PASCA, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), cit., voi. I, p. 298;
I. PASCU, în I. PASCU S.A., op. cit., p. 225, 226.
Pentru a se ajunge, totuşi, la aprecierea caracterului general imprevizibil (în medie) al

împrejurării intervenite, este necesară desfăşurarea unui exerciţiu intelectual de tip abstract,
potrivit căruia organul judiciar să poată stabili dacă este sau nu rezonabil să considere că, în
principiu, nicio altă persoană aflată în locul făptuitorului (cu precizările anterior indicate) nu ar fi
prevăzut, de asemenea, intervenţia evenimentului care a condus la apariţia rezultatului indezirabil
social. Cu alte cuvinte, instituţia cazului fortuit se bazează pe o prezumţie judiciară, imposibil de
atins altfel decât printr-un raţionament abstract. în această ecuaţie intelectuală, după cum am
indicat anterior, elementele de luat în calcul trebuie să fie reprezentate de:
-săvârşirea obiectivă a unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificată;
- determinarea cauzală a rezultatului acestei fapte, ca efect al suprapunerii peste conduita
iniţială a unei persoane a unei împrejurări cu rol esenţial în producerea respectivei urmări (fără
apariţia împrejurării în cauză, rezultatul produs nu ar mai fi fost acelaşi);
- stabilirea caracterului rezonabil al aprecierii că nici făptuitorul din speţă, dar nici o altă
persoană aflată în locul acestuia, în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi cunoştinţe, nu ar fi putut să
prevadă intervenţia împrejurării respective şi - deci - a rezultatului pe care combinaţia dintre
aceasta şi conduita în curs de exteriorizare a făptuitorului l-a produs;
- luarea în considerare, pentru formularea aprecierii ante-indicate, a unui tip ideal (dar nu
improbabil, într-o manieră nerezonabilă) de persoană, normală (obişnuită), prudentă şi diligentă,
înzestrată cu toate cunoştinţele şi informaţiile pe care le-a avut în concret făptuitorul, dar şi cu
cele pe care acesta ar fi trebuit să le aibă în exercitarea comportamentului iniţial exteriorizat, în
funcţie de domeniul de activitate. Este de subliniat faptul că exigenţa modelului abstract în raport
de care se efectuează comparaţia va fi mai crescută ori de câte ori domeniul în care s-a activat
presupune o calificare specializată, precum şi atunci când persoana care a acţionat este un
specialist deosebit ori o persoană cu prevedere, prudenţă şi diligenţă peste medie.
Se poate lesne observa că opţiunea de a privi cazul fortuit drept o cauză cu efecte in rem se
atinge numai ca urmare a pornirii de la lipsa unui element esenţial de ordin subiectiv necesar
pentru calificarea unei fapte ca infracţiune. Această împrejurare, prin procedeul generalizării
comparative, conduce la aprecierea că absenţa respectivului element de ordin subiectiv s-ar
verifica, prezumtiv, chiar dacă altcineva s-ar fi găsit în locul făptuitorului din speţa dată. De aici
posibilitatea de a extinde judecata de valoare şi de a „obiectiva" o ipoteză in nuce subiectivă, fiind
inutil a se relua verificarea privind aptitudinea de prevedere a rezultatului (a împrejurării care a
deturnat elementul material, orientându-l spre producerea rezultatului ilicit din punct de vedere
penal), faţă de fiecare în parte dintre potenţialii participanţi la comiterea acelei fapte prevăzute
de legea penală, lată motivul pentru care legiuitorul a reglementat cazul fortuit în rândul cauzelor
de neimputabilitate (iar nu al celor justificative), indicând, totodată, expres caracterul obiectiv al
efectelor produse de acesta (ceea ce se exprimase deja în doctrină şi se admitea în practica
organelor judiciare penale).
Apreciem că, în anumite situaţii cu totul deosebite, ar fi posibil ca unele persoane, înzestrate
cu abilităţi de prevedere, cunoştinţe, informaţii, prudenţă sau alte capacităţi personale
extraordinare, să fi avut aptitudinea de reprezentare a posibilităţii de intervenţie (şi a momentului
de intervenţie) a împrejurării care, într-o speţă determinată, a deturnat conduita unei persoane
spre producerea unei urmări incriminate. cazuri, datorită
caracterului lor excepţional şi relativ, conjunctural ori chiar favorizat de hazard sau întemeiat pe
coincidenţe relevate postfactum, nu trebuie să influenţeze judecata (juridică) de valoare cu privire
la existenţa caracterului fortuit al intervenţiei împrejurării în cauză, excluzând beneficiul
cauzei de neimputabilitate reglementate la art. 31 CP[1]. Acesta este motivul pentru care optăm să
nu ne referim, în analiza cazului fortuit, la noţiunea de imprevizibilitate obiectivă (la care recurge
majoritatea doctrinei în caracterizarea cazului fortuit), ci doar la aceea de imprevizibilitate
generalâm.
După cum s-a indicat cu temei în doctrină, uneori, nu însăşi intervenţia în sine a unei anumite
împrejurări este imprevizibilă, ci momentul propriu-zis al (aspect sub
care ar fi fost de dorit ca legiuitorul să realizeze o mai clară şi conformă descriere a cazului
fortuit). Astfel, orice persoană poate să prevadă posibilitatea (uneori, chiar certitudinea)
producerii, în viitor, a anumitor evenimente: cutremure, alunecări de teren, incendii, explozii, atac
cerebral, stop cardiac, înţepătura neaşteptată a unei insecte etc. Ce nu se poate cunoaşte cu
exactitate este dacă şi mai ales când vor avea acestea loc. A paraliza orice activitate care, în mod
potenţial conjugată cu un asemenea eveniment, ar putea conduce la apariţia unui rezultat
corespunzător unei norme de incriminare (spre exemplu, conducerea autoturismelor pe drumurile
publice ori desfăşurarea operaţiilor chirurgicale ş.a.m.d.), fără existenţa unor motive concrete
care să indice gradul sporit de risc real şi imediat al apariţiei unor asemenea împrejurări,
constituie, desigur, o pretenţie absurdă, pe care nu o poate emite nicio entitate conştientă
rezonabilă. Drept urmare, atunci când în desfăşurarea vreunei activităţi intervine o atare
împrejurare, producându-se urmări incriminate, existenţa cazului fortuit nu va putea fi înlăturată
(invocându-se o interpretare strict gramaticală a textului legal - pe motivul că posibilitatea
intervenţiei acelei împrejurări, în sine, a fost previzibilă), atât timp cât nu se poate solicita
nimănui, în mod normal şi rezonabil, să fi prevăzut momentul exact al intervenţiei.
Făptuitorul care beneficiază de efectele cauzei de neimputabilitate reglementate de art. 31

CP poate să fi comis singur fapta prevăzută de legea penală ori alături de alte persoane. în acest
din urmă caz (situaţia participaţiei penale), deşi suntem în prezenţa unei cauze de
neimputabilitate, cazul fortuit reprezintă (după cum s-a tot indicat) o excepţie de la regula
producerii in personam a efectului de excludere a infracţiunii. Potrivit art. 23 alin. (2) teza finală
CP, reiese că incidenţa cazului fortuit produce efecte in rem, excluzând caracterul infracţional al
faptei în raport de toate persoanele potenţial implicate activ în săvârşirea acesteia (indiferent de
calitatea de pe care şi-au adus contribuţia specifică: autor/coautori, instigatori, complici).
Nu insistăm asupra raţiunii acestei prevederi normative, din moment ce am specificat deja, în
mai multe rânduri, faptul că soluţia decurge tocmai din posibilitatea de generalizare a caracterului
imprevizibil al împrejurării fortuite, prin raportare (de principiu) la orice alte persoane. * 2 3
111
Spre exemplu, dacă o persoană anume prevesteşte data la care va avea loc un cutremur, iar - în mod
întâmplător - la respectivul moment evenimentul chiar are loc, nu se va putea imputa o infracţiune contra vieţii
medicului chirurg care, fiind surprins de cutremur în timpul unei operaţii pe cord deschis, ajunge să secţioneze
un organ al pacientului, care decedează. Sau, dacă o persoană probează o grijă ieşită din comun, astfel încât se
prezintă cu autoturismul spre re-verificare la un service auto autorizat, imediat după ce şi-a efectuat deja
inspecţia tehnică periodică la un alt service auto autorizat, astfel încât se descoperă, în mod cu totul
excepţional, o defecţiune omisă iniţial (şi fără nicio manifestare evidentă) - defecţiune care, spre exemplu, dacă
nu ar fi fost descoperită la timp şi ar fi intervenit în timpul deplasării autoturismului, ar fi condus la pierderea
sigură a controlului acestuia, cu potenţiale consecinţe dintre cele mai grave: distrugeri, vătămări ale integrităţii
corporale a altor persoane, decese etc. -, nu s-ar putea pretinde o conduită similară oricărui conducător auto
care îşi îndeplineşte în mod suficient obligaţiile de prevenţie impuse expres de lege.
[2] Suntem de părere că sintagma imprevizibilitate obiectiva exclude în mod absolut situaţiile de excepţie,
în timp ce noţiunea de imprevizibilitate generală tinde a permite şi existenţa unor cazuri excepţionale, fără a
afecta însă regula în materie!
[3]
G. ANTONIU, Vinovăţia penală, op. cit., p. 250.
7.3. Consecinţele reţinerii cazului fortuit

Ca efect al reţinerii incidenţei cauzei de neimputabilitate a cazului fortuit, comisă, deşi tipică
(sub aspect penal) şi nejustificată, nu se poate aprecia drept infracţiune. Prin urmare, nu poate
genera răspundere penală, aşadar, nici stabilirea şi aplicarea sancţiunilor penale. în schimb, spre
deosebire de ipoteza excluderii caracterului infracţional al faptei în temeiul unei cauze justificative
(după cum s-a mai arătat), în baza art. 107 alin. (2) CP, nu este exclusă posibilitatea luării unor
măsuri de siguranţă. Astfel, inclusiv faţă de o persoană care a comis o faptă prevăzută de legea
penală, nejustificată, sub influenţa cazului fortuit se poate dispune o asemenea sancţiune de
drept penal, dacă organul judiciar apreciază că luarea ei este necesară pentru prevenirea (pe viitor
a) comiterii, de către acea persoană, de noi fapte incriminate şi - desigur - dacă se întruneşte
temeiul dispunerii sale (existenţa unei anumite stări de pericol puse în evidenţă de către acea
persoană prin comiterea faptei tipice)111.
Consecinţe ale comiterii unei fapte prevăzute de legea penală în prezenţa cazului fortuit se
pot identifica prin norme juridice extrapenale. Sub aspectul răspunderii civile, a se vedea art.
1351C. civ. (aceasta, de regulă, este înlăturată)121, sub rezerva ipotezelor de răspundere civilă
pentru prejudiciile cauzate de lucruri (care, potrivit art. 1376 C. civ., tinde a se prezenta mai
degrabă ca o răspundere obiectivă, fiind independentă de orice culpă)m. De menţionat că, potrivit
reglementărilor dreptului civil, se distinge între cazul fortuit ş\forţa majoră. Reţinem că, şi în
materie penală, cele două noţiuni nu trebuie confundate, deşi sensul lor (şi sfera de cuprindere) nu
sunt identice în raport de dispoziţiile din dreptul privat1 2 3 4^. Astfel, în dreptul penal, denumirea
de forţă majoră este uneori întrebuinţată ca sinonim pentru instituţia constrângerii fizice, pe care
o vom prezenta în continuare.
§8. Constrângerea fizică
8.1. Preliminarii
A doua cauză de neimputabilitate care exclude exigibilitatea unei conduite conforme cu
prevederile normelor de incriminare (ca premisă a imputabilităţii), pe care o tratăm, este
reprezentată de constrângerea fizică. Potrivit dispoziţiei cuprinse în art. 24 CP (cu această
denumire marginală expresă: „Constrângereafizică"), se prevede: „Nu este imputabilă fapta
prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a
putut rezista". Prin urmare, în cazul în care fapta incriminată (tipică) şi nejustificată este
[1]
De pildă, faţă de un conducător auto care a suferit o criză de epilepsie la volan (pentru prima dată, fără a
cunoaşte, anterior, că suferă de epilepsie) - în măsura în care situaţia ar fi reţinută drept manifestare a cazului fortuit
(existând însă posibilitatea de a invoca şi existenţa unei constrângeri fizice) -, motiv pentru care s-a produs un
accident de trafic, decedând o terţă persoană, se poate dispune măsura de siguranţă a interzicerii exercitării profesiei
(art. 111 CP).
[2]
[3]
în acest sens, a se vedea şi FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 463.
[4]
Astfel, conform art. 1351 alin. (2) C. civ., se prevede că „Forţa majoră este orice eveniment extern,
imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil", în timp ce art. 1351 alin. (3) C. civ. statuează: „Cazul fortuit este un
eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă
evenimentul nu s-ar fi produs". Este de observat că, uneori, împrejurări descrise de către legiuitorul civil drept forţa
majora pot întruni, sub aspectul dreptului penal, cerinţele pentru a reprezenta caz fortuit (cu precizarea însă că, în
materie penală, nu considerăm cazul fortuit neapărat limitat la evenimente externe). După cum se va observa,
definiţia civilă legală a forţei majore nu se suprapune (decât, eventual, parţial) peste condiţiile impuse de legiuitorul
penal constrângerii fizice-cauză de neimputabilitate (forţa majoră specifică reglementării penale); spre exemplu,
imprevizibilitatea nu constituie o cerinţă imperativă a constrângerii fizice, dar ea este o trăsătură caracteristică (în
penal) cazului fortuit.
comisă de către o persoană constrânsă fizic, ea nu va constitui infracţiune, rămânând doar la

Instituţia prezintă continuitate în reglementare în raport de codificarea anterioară [art. 46
alin. (1) CP 1968], cu precizarea că în fostul Cod penal cele două forme ale constrângerii (fizică şi
morală) erau prevăzute în acelaşi articol (46), la alineate diferite, în timp ce, potrivit actualei legi
penale generale, cu privire la ele se dispune în articole distincte (date fiind particularităţile
specifice, proprii fiecăreia în parte). Reluăm menţiunea că instituţia constrângerii fizice este
denumită, uneori, în doctrina penală autohton majorâll].

Condiţiile constrângerii fizice - cauză de neimputabilitate - privesc: săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală (care este, în plus, nejustificatâ); fapta să fie comisă de către o
persoană constrânsă, la momentul săvârşirii sale, de o forţă irezistibilă care se impune fizicului
său.
prevăzută de legea penală trebuie să fi fost deja apreciată ca fiind nejustificatâ (după cum s-a mai
infracţiune.
De pildă, dacă ceea ce a săvârşit persoana constrânsă fizic reprezintă doar o contravenţie
constituie infracţiune fapta prevăzută de legea pen
săvârşită de o persoană
constrânsă fizic în mod irezistibil). De asemenea, dacă persoana care a acţionat sub influenţa
constrângerii fizice, săvârşind o faptă prevăzută de legea penală, se găsea deja (de exemplu) în
desfăşurarea activităţii respective în prezenţa consimţământului persoanei vătămate (desigur,
întrunite fiind condiţiile legale necesare pentru existenţa acestei cauze justificative), atunci nu se
ridică deloc (sub aspect penal) problema incidenţei unei cauze de neimputabilitate, deoarece
excluderea caracterului infracţional al faptei într-o atare situaţie se datorează reţinerii cauzei
justificative.
b) La data comiterii faptei prevăzute de legea penală (nejustificatâ), subiectul activ să fie o
persoană constrânsă de o forţă irezistibilă, care s-a impus fizicului său.
Sursa (originea) unei constrângeri fizice poate (dar nu trebuie neapărat) să rezide într-o
activitate intenţionată a unei fiinţe umane terţe. Ea poate proveni şi din partea unei persoane care
acţionează din culpă ori fără vinovăţie, precum şi din partea unor energii animate 111
111
G. ANTONIU, Vinovăţia penală, op. cit., p. 252; C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. (2016), p. 193; L.V. LEFTERACHE,
op. cit., p. 209; T. DIMA, op. cit., p. 218 (cu precizarea că o parte a doctrinei restrânge sinonimia doar la unele surse
de constrângere fizică).
non-umane (de sorginte animală sau vegetală), precum şi din partea unor fenomene ale naturii ori
a unor procese mecanice. Se poate chiar considera că sursa constrângerii fizice poate fi
reprezentată şi de procese organice interne, necontrolabile şi irezistibile, ale propriului organism
al făptuitorului (ticuri, reflexe etc.)[1].
Pentru reţinerea incidenţei constrângerii fizice - cauză de neimputabilitate -, se impune
probarea existenţei unei forţe care s-a exercitat asupra fizicului făptuitorului (la momentul
comiterii faptei tipice şi nejustificate), fie în sensul inhibării, fie în sensul dinamizării acestuia. Prin
urmare, sub imperiul unei constrângeri fizice se pot săvârşi atât activităţi omisive, cât şi comisive,
respectiv comisiv-omisivel2]. Spre exemplu, făptuitorul constrâns fizic (imobilizat) poate să nu fi
acordat ajutorul necesar unei persoane găsite într-o stare de pericol asupra vieţii, care nu avea
putinţa de a se salva (sau nu a reuşit să anunţe de îndată autorităţile, pentru salvarea acelei
persoane) - faptă omisivă incriminată potrivit art. 203 CP („Lăsarea fără ajutor a unei persoane
aflate în dificultate"). Sau făptuitorul constrâns fizic (împins) loveşte în cădere o terţă persoană -
faptă comisivă incriminată potrivit art. 193 CP („Lovirea sau alte violenţe"). Ori făptuitorul (medic
chirurg) constrâns fizic (imobilizat) nu poate să îşi îndeplinească obligaţia legală de a sutura
(închide) plaga unui pacient, astfel încât acesta pierde mult sânge şi decedează - faptă comisivă
incriminată potrivit art. 188 CP („Omor”), săvârşită concret în modalitate comisiv-omisivă.
Este necesară stabilirea unei legături cauzale între forţa constrângătoare fizic şi acţiunea sau
inacţiunea făptuitorului care- astfel- a condus la producerea directă a urmării imediate sau la
neîmpiedicarea forţelor ce au produs-o pe aceasta. Practic, energia care constrânge fizic produce,
sub aspect cauzal, prin intermediul (mijlocirea) persoanei constrânse fizic, urmarea imediată
corespunzătoare normei de incriminare.
în accentuarea cerinţei că evenimentul constrângător trebuie să se manifeste asupra fizicului
persoanei, acesta apare, de regulă, ca o energie materială, palpabilă. în mod excepţional, credem
că se poate discuta însă şi ipoteza provocării unei reacţii fizice a unei persoane, prin intermediul
unui impuls de natură psihică, bazat pe reprezentarea unor procese organice cu manifestări
aparte în cazul făptuitorului, care să îl constrângă fizic pe acesta la o anumită conduită. Spre
exemplu, avem în vedere o situaţie precum următoarea: X, care cunoaşte faptul că Y are în mod
constant un puternic şi incontrolabil reflex vomitiv la un anumit stimul (olfactiv/vizual/auditiv,
după caz), îl stimulează pe acesta în forma respectivă, la un anumit moment dat, provocându-i lui
Y reacţia de vomă, într-un context în care, astfel, Y comite o faptă prevăzută de legea penală (de
pildă, distrugerea unei piese vestimentare scumpe a unui terţ).
Fiind vorba despre o constrângere fizică (a fizicului făptuitorului), considerăm importantă
evidenţierea lipsei unei alternative (chiar minimale) a acestuia la comiterea faptei prevăzute de
legea penală. Practic, persoana constrânsă fizic nu adoptă hotărârea de a săvârşi fapta tipică (sub
aspect penal) pentru a se sustrage forţei constrângătoare, ci este un simplu
13
1
dirijat (impulsionat sau imobilizat) de respectiva energie. Constrângerea fizică înlătură, cu

prioritate, libertatea de acţiune (factorul volitiv). Persoana constrânsă poate avea, uneori,
reprezentarea faptei tipice pe care o comite sub imperiul constrângerii fizice, dar nu se poate
opune acesteia* 2 3 [4]. Dacă decizia de a comite acea faptă este luată de către persoana
constrânsă
111
Reamintim că, în astfel de ipoteze, intervin dificultăţi de distingere între constrângerea fizică şi cazul
fortuit. Pentru sursele variate ale constrângerii morale, a se vedea şi: FL. STRETEANU, D. NIŢU, cit., p. 449; C.
MlTRACHE, CR. MlTRACHE, op. cit. (2016), p. 194.
[2)
C. MlTRACHE, CR. MlTRACHE, Op. Cit. (2016), p. 194.
[3) FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 449; V. PASCA, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 243.
[4) FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 450.
pentru a se sustrage, astfel, energiei constrângătoare, se poate reţine, eventual, o altă cauză de
excludere a infracţiunii (de exemplu, starea de necesitate, constrângerea morală)111.
De o deosebită importanţă este stabilirea caracterului irezistibil al forţei care se impune
fizicului persoanei făptuitorului. Dacă acesta a putut să se opună/ar fi putut să se opună, dar nu a
făcut-o (suficient, pe cât avea posibilitatea), atunci fapta comisă îi va fi imputabilă, va reprezenta
infracţiune (dacă sunt întrunite toate condiţiile necesare unei atari calificări) şi va genera
răspunderea penală şi sancţionarea făptuitorului. Eventual, la individualizarea sancţiunii penale se
va putea ţine cont de împrejurarea că asupra sa a fost exercitată o forţă de constrângere fizică de
o intensitate mai mică sau mai mare (dar nu irezistibilă)121. Prin urmare,
forţa/energia/evenimentul care se impune asupra unei persoane, constrângând-o fizic, trebuie să
fie irezistibil(ă) pentru acea persoană, în sensul că aceasta nu a putut opune o rezistenţă efectivă
şi eficace/eficientă131.
îndeplinirea acestei cerinţe trebuie însă corelată cu întregul context în care s-au desfăşurat
evenimentele în concret. Astfel, surpriza şi rapiditatea energiei constrângătoare fizic îl pot lua prin
surprindere pe cel asupra căruia se exercită, astfel încât, deşi acesta s-ar fi putut opune cu succes
în condiţii optime (diferite, cu pregătire prealabilă), nu a reuşit să o facă în situaţia determinată
respectivă. De asemenea, este necesar a se efectua (totuşi) raportarea şi la psihicul făptuitorului,
la modul în care acesta a avut sau nu o corectă şi completă reprezentare efectivă a caracterului
rezistibil sau irezistibil al forţei constrângătoare din punct de vedere fizic exercitate asupra sa. Nu
în ultimul rând, credem că se impune analiza proporţiei dintre posibilele consecinţe care ar putea
rezulta dintr-o absolută opoziţie depusă în faţa forţei constrângătoare şi urmarea rezonabil
prevăzută a faptei tipice spre săvârşirea căreia îl dirijează pe făptuitor forţa constrângătoare (deşi,
astfel, se pot ridica din nou probleme de delimitare în raport de alte cauze de excludere a
infracţiunii).
Deşi, de regulă, existenţa sau inexistenţa împrejurărilor care constituie cauze de excludere a
infracţiunii trebuie verificată în raport de momentul la care s-a comis fapta, necesitatea excluderii
ipotezelor cunoscute sub denumirea de actio libera in (sua) causa impune, uneori, decalarea
momentului în raport de care se efectuează această examinare, prin luarea în considerare şi a
etapelor anterioare datei la care fapta s-a comis efectiv, în condiţiile existenţei obiective, formale
a respectivei cauze cu efect extinctiv asupra infracţiunii. Constrângerea fizică se pretează în mod
deosebit la o atare verificare, fiind necesar să se stabilească faptul că, la un moment anterior
comiterii faptei, făptuitorul, încă neconstrâns, nu a instrumentat el însuşi constrângerea viitoare
ori nu a avut posibilitatea reală şi conştientă de a se sustrage
[11
De pildă, dacă cel încuiat într-o cameră a unei instituţii publice, în week-end, fără vreo posibilitate de a cere
ajutor, sparge geamul înţepenit al unei ferestre pentru a îşi redobândi libertatea, caracterul infracţional al distrugerii
comise este apt de înlăturare potrivit stării de necesitate, iar nu constrângerii fizice. Sau persoana care divulgă, fără
drept, date ori informaţii privind viaţa privată a unei persoane, de natură să prejudicieze acea persoană, având
cunoştinţă despre acestea în virtutea profesiei sau funcţiei (care îi impune să păstreze confidenţialitatea lor), ca
urmare a faptului că o altă persoană îi ţine lipit de tâmplă un pistol, ameninţând că o va ucide, va putea invoca pentru
excluderea caracterului infracţional al divulgării secretului profesional (art. 227 CP) constrângerea morală, iar nu pe
cea fizică. în raport de acest ultim tip de exemplu, a se vedea, în sens contrar (cu aprecierea că este incidenţă
constrângerea fizică, iar nu cea morală), FL. STRETEANU, D. NIŢU, cit., p. 451. Autorii, operând distincţia între vis absoluta
(„presiunea fizică determină în mod direct mişcarea corpului") şi vis compulsiva („ipoteza în care energia fizică se
exercită pentru influenţarea voinţei celui constrâns") -idp. 450-, avansează propunerea ca elementul (criteriul) în
raport de care să se determine, în caz de vis compulsiva, dacă trebuie reţinută constrângerea fizică ori cea morală să
fie acela al posibilităţii făptuitorului de a se sustrage fizic de sub imperiul acesteia, la momentul comiterii faptei. Dacă
răspunsul este negativ, constrângerea ar fi fizică; în caz contrar, constrângerea ar fi morală.
[2]
împrejurarea ar putea fi valorificată, cu valoare atenuantă, fie în calitate de circumstanţă generală atenuantă
judiciară - art. 75 alin. (2) lit. b) CP -, fie ca element de tip atenuant în cadrul individualizării sancţiunii, în limitele
acesteia - V. PASCA, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 244.
!3! C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 194.
de sub influenţa forţei constrângătoare irezistibile care urma să îl afecteze în viitor. în caz contrar,
în pofida stabilirii existenţei constrângerii fizice la data comiterii faptei, se va refuza beneficiul
cauzei de neimputabilitate, fapta fiindu-i imputabilă făptuitorului ca efect al acţiunii specifice a
acestuia în condiţiile unei actio libera in causa.
continue, continuate şi de obicei, este necesar ca starea de constrângere fizică să se fi manifestat
pe întreaga lor durată de desfăşurare, pentru a putea exclude caracterul imputabil/ reproşabil al
faptei comise în raport de persoana făptuitorului. în caz contrar, subiectul activ al faptei
incriminate comise va putea fi tras la răspundere penală în considerarea acelei părţi (acelui
segment) din activitatea infracţională săvârşită care corespunde perioadei în care nu a mai fost
constrâns în mod irezistibil. Soluţia decurge din opţiunea legală de a aprecia aceste infracţiuni ca
fiind săvârşite la momentul epuizării [art. 154 alin. (2) teza a ll-a CP].
făptuitorul să fi fost constrâns fizic (irezistibil) la momentul când a desfăşurat actele de executare,
fiind indiferent dacă starea respectivă se menţine sau nu şi în raport de data la care se produce
rezultatul final, mai grav. într-o atare situaţie, făptuitorului nu îi va fi imputabilă conduita
[art. 154 alin. (3) CP].
în doctrina penală s-a exprimat opinia potrivit căreia legiuitorul ar trebui să confere
constrângerii fizice o altă natură juridică decât aceea de cauză de neimputabilitate. Ţinând cont de
toate particularităţile constrângerii fizice, mai ales de împrejurarea că persoana făptuitorului
reprezintă, sub efectul acesteia, un simplu instrument lipsit de putere de decizie şi de capacitate
de împotrivire, s-a susţinut necesitatea reglementării acestei instituţii drept cauză care exclude
infracţiunea nu din raţiuni de tip subiectiv (prin îndepărtarea premiselor vinovăţiei), ci drept cauză
care împiedică constituirea infracţiunii din raţiuni de ordin obiectiv (prin înlăturarea dpicităţii, a
acţiunii înseşi). Astfel, se evidenţiază faptul că doar aparent ne aflăm, în caz de constrângere fizică,
în faţa unei activităţi a unei persoane. în realitate, fapta comisă nu aparţine deloc „făptuitorului",
nu provine nemijlocit (ci doar formal) de la acesta/din partea acestuia, din moment ce el, fiind
constrâns fizic într-un mod irezistibil, a fost doar un instrument manipulat de forţa con[1].
Făptuitorul constrâns fizic, care beneficiază de efectele cauzei de neimputabilitate

reglementate de art. 24 CP, poate comite singur fapta prevăzută de legea penală ori alături de alte
persoane. în acest din urmă caz (situaţia participaţieipenale), el poate fi executantul faptei (cel
care o comite în mod nemijlocit) ori unul dintre aceştia, aşadar, după caz, autor sau coautor. în
această situaţie, cauza de neimputabilitate fiind personală, efectul ei nu va radia asupra celorlalte
persoane activ implicate în săvârşirea faptei, de ea beneficiind doar făptuitorul constrâns. în
măsura în care participanţii sunt persoane care au capacitate penală, în raport de ele fapta se va
putea califica drept infracţiune, aceştia urmând a răspunde penal
[11
Veridicitatea propunerii nu poate fi uşor contestată, ea reieşind cu prisosinţă din exemple precum: X îi pune
lui Y în mână un cuţit şi apoi, conducându-i mâna înarmată, în mod irezistibil (cu o forţă net superioară), îl înjunghie,
astfel, pe Z. Potrivit actualei reglementări, ar reieşi soluţia potrivit căreia Y este autorul (cel care a comis nemijlocit
fapta, sub imperiul constrângerii fizice), iar X este... instigator (existând o participaţie improprie, în forma intenţie -
lipsă de vinovăţie). în realitate, credem că se impune cu evidenţă faptul că o soluţie mai echitabilă ar fi să se admită
împrejurarea că, de fapt, Y nu a comis nicio faptă (prevăzută de legea penală), că mişcarea mecanică a mâinii sale a
fost, în realitate, opera exclusivă a lui X, iar acesta ar trebui să fie tras la răspundere penală potrivit realei sale
contribuţii la săvârşirea faptei: autor! De asemenea, în cazul în care o persoană o împinge pe alta într-o vitrină, care
este, astfel, distrusă etc. A se vedea: G. ANTONIU, Vinovăţia penală, op. cit., p. 201, 252; V. PASCA, în G. ANTONIU, T.
TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 243.
(forma de participaţie emergentă va fi, după cum se va vedea, o participaţie improprie, în varianta
intenţie - lipsă de vinovăţie). Astfel, ca regulă, dacă s-a realizat constrângerea fizică de către o
(altă) persoană, aceasta va urma să răspundă penal în calitate de instigator în raport de
încadrarea juridică a faptei săvârşite de cel constrâns111.
Dacă cel constrâns fizic are o contribuţie secundară la comiterea faptei (determină sau
înlesneşte/ajută la săvârşirea acesteia), el nu poate fi apreciat drept instigator sau complice,
aşadar, infractor (participant), în schimb, cel determinat/ajutat poate fi tras la răspundere penală
dacă nu (îi) sunt incidente alte cauze de excludere a caracterului infracţional al faptei121.
8.3. Consecinţele reţinerii constrângerii fizice

Ca efect al reţinerii incidenţei cauzei de neimputabilitate a constrângerii fizice, fapta comisă
de către făptuitor, deşi tipică (sub aspect penal) şi nejustificată, nu se poate aprecia drept
sancţiunilor penale. în schimb, spre deosebire de ipoteza excluderii caracterului infracţional al
faptei în temeiul unei cauze justificative (după cum s-a mai arătat), în baza art. 107 alin. (2) CP, nu
este exclusă posibilitatea luării unor măsuri de siguranţă. Astfel, inclusiv faţă de o persoană
constrânsă, care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, se poate dispune o
asemenea sancţiune de drept penal, dacă organul judiciar apreciază că luarea ei este necesară
pentru prevenirea (pe viitor a) comiterii, de către acea persoană, de noi fapte incriminate şi -
desigur - dacă se întruneşte temeiul dispunerii sale (existenţa unei anumite stări de pericol puse în
evidenţă de către cel constrâns fizic, prin comiterea faptei tipice)* 131.
Consecinţe ale comiterii de către o persoană constrânsă fizic a unei fapte prevăzute de legea
penală se pot identifica inclusiv prin norme juridice extrapenale. Sub aspectul răspunderii civile,
aceasta se înlătură, la rândul ei, de principiu141.
§9. Constrângerea morală
9.1. Preliminarii
A treia cauză de neimputabilitate care exclude exigibilitatea unei conduite conforme cu
reprezentată de constrângerea morală. Potrivit dispoziţiei cuprinse în art. 25 CP (cu această
denumire marginală expresă: „Constrângerea morală"), se prevede: „Nu este imputabilă
[1) FL. STRETEANU, D. NIŢU, op.

cit.,p. 451.
121
Revenind la un exemplu anterior, dacă cel încuiat într-o încăpere (o benă ai cărei pereţi s-ar comprima) ar
striga unei alte persoane să spargă uşa, pentru a se putea elibera, iar acea persoană ar comite fapta, atunci cel care a
determinat la comiterea faptei ar trebui să beneficieze de cauza de neimputabilitate, la fel cum ar fi profitat de
aceasta dacă singur ar fi comis fapta prevăzută de legea penală. Este adevărat că terţul care acţionează ar putea
invoca starea de necesitate într-o atare ipoteză, ceea ce, ca regulă, s-ar reflecta şi asupra participantului care a
determinat la săvârşire. însă, dacă ne imaginăm cazul în care chiar terţul a creat situaţia respectivă (încuind persoana
dintâi în bena în cauză), atunci împrejurarea de actio libera in causa ar conduce la imposibilitatea reţinerii stării de
necesitate, re-activând soluţia iniţial propusă.
131
Considerăm că ipoteza este de interes, cu referire la măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau
exercitării unei profesii, dacă admitem posibilitatea încadrării drept constrângere fizică, spre exemplu, a unor procese
fiziologice ale făptuitorului. în sensul că, în caz de constrângere fizică, „în general nu îşi va găsi locul nici aplicarea unei
măsuri de siguranţă" (s.n.), a se vedea FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 451.
141C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 195; I. NEDELCU,în G. BODORONCEAŞ.A., op. cit., p. 91; M.
UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 118.

fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin
ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi
înlăturat în alt mod". Prin urmare, în cazul în care fapta incriminată (tipică) şi nejustificată este
comisă de către o persoană constrânsă psihic, ea nu va constitui infracţiune, rămânând doar la
Instituţia prezintă continuitate în reglementare în raport decodificarea anterioară [art. 46
alin. (2) CP 1968], cu precizarea că în fostul Cod penal cele două forme ale constrângerii erau
prevăzute în acelaşi articol (46), la alineate diferite, în timp ce, potrivit actualei legi penale
generale, cu privire la ele se dispune în articole distincte (date fiind particularităţile specifice,
proprii fiecăreia în parte).
Constrângerea morală - cauză generală de neimputabilitate - se va putea reţine numai dacă
legea nu prevede o eventuală cauză specială similară, a cărei reţinere este prioritară (specialia
generalibus derogant). De pildă, avem în vedere situaţia constrângerii, în orice mod, a mituitorului
în cazul dării de mită [art. 290 alin. (2) CP].

Condiţiile constrângerii morale - cauză de neimputabilitate - privesc: a) săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală (care este, în plus, ne); b) să fie săvârşită din cauza
unei constrângeri psihice/morale, exercitată prin ameninţare (=bl) cu un pericol grav (=b2) pentru
persoana făptuitorului ori a altuia (=b3)ş/ care nu putea fi înlăturat în alt mod (=b4).
infracţiune.
De pildă, dacă ceea ce a săvârşit persoana constrânsă moral reprezintă doar o contravenţie
constituie infracţiun e fapta prevăzută de legea
săvârşită de o persoană
constrânsă moral, în condiţiile legii). De asemenea, dacă persoana care a acţionat sub influenţa
constrângerii morale, săvârşind o faptă prevăzută de legea penală, se găsea deja (de exemplu) în
desfăşurarea activităţii respective în prezenţa consimţământului persoanei vătămate (desigur,
întrunite fiind condiţiile legale necesare pentru existenţa acestei cauze justificative), atunci nu se
ridică deloc (sub aspect penal) problema incidenţei unei cauze de neimputabilitate, deoarece
excluderea caracterului infracţional al faptei, într-o atare situaţie, se datorează reţinerii cauzei
justificative.
b) La data comiterii faptei prevăzute de legea penală (nejustificatâ), subiectul activ să fie o
persoană care este constrânsă psihic/moral, prin ameninţare (=bl) cu un pericol grav (=b2) pentru
persoana sa ori a altuia (=b3) şi care nu putea fi înlăturat în alt mod (=b4).
în sinteză, reţinem că, în mod constant, doctrina11' enumeră o serie de caracteristici ale
pericolului ce face obiectul ameninţării, desprinse explicit sau implicit din textul legal; astfel, se
reţin următoarele caractere: grav, irezistibil/inevitabil, injust, imediat (iminent sau actual), efectiv,
real, serios.
Constrângerea morală presupune neapărat o sursă umană de provenienţă, care îl ameninţă
conştient pe făptuitor în vederea determinării acestuia la adoptarea comportamentului incriminat
determinat (spre deosebire de constrângerea fizicâ)l2]. în vederea surprinderii sferei de cuprindere
a conceptului de ameninţare (pe care se construieşte legal instituţia juridică a constrângerii
morale - cauză de neimputabilitate), facem trimitere la dispoziţia cuprinsă în art. 206 CP,
conţinând norma de incriminare cu denumirea marginală „Ameninţarea". Totuşi, ca diferenţă,
credem că se impune precizarea faptului că, în vreme ce infracţiunea de ameninţare se poate
reţine, chiar dacă subiectul pasiv nu a fost înspăimântat efectiv de conţinutul comunicării în cauză,
fiind suficient ca aceasta să fie, în abstract, „de natură" să producă o stare de temere, pentru
reţinerea constrângerii morale în vederea excluderii imputabilităţii faptei incriminate comise,
trebuie să se stabilească faptul că persoana ameninţată a apreciat ca reală ameninţarea cu
pericolul grav şi a fost astfel înspăimântată.
Dacă sursa pericolului care „ameninţă" grav persoana (care, pentru a-l îndepărta, săvârşeşte o
faptă incriminată) este de altă natură-spre exemplu: animală, naturală etc.-, infracţiunea va putea
fi exclusă ca rezultat al reţinerii unei alte cauze, precum starea de necesitate.
în cazul constrângerii morale, factorul intelectiv al făptuitorului, sub
aspectul
prevederii faptei ce va fi comisă şi al urmării acesteia, nu se configurează în mod liber, ca efect al
deciziei neconstrânse a persoanei în cauză, ci apare sub presiunea ameninţării grave, astfel încât
făptuitorul este pus să opteze între două alternative: ori comiterea faptei incriminate, ori
concretizarea pericolului grav care îl ameninţă. Astfel, spre deosebire de constrângerea fizică, în
ipoteza căreia infracţiunea este exclusă ca efect principal al suprimării factorului volitiv care stă la
baza capacităţii penale (premisă a vinovăţiei), acţiunea sau inacţiunea neaparţinând fizic
făptuitorului, în ipoteza constrângerii morale, făptuitorul este acela care adoptă decizia de
săvârşire a faptei şi îşi stimulează, în acest sens, de regulă neconstrâns fizic, energia (trecând la
acţiune sau rămânând în inacţiune), dar sub imperiul unei presiuni de natură psihică ce îi
deformează şi perverteşte, în principal, libertate de hotărâreli].
Pentru reţinerea incidenţei constrângerii morale - cauză de neimputabilitate -, se impune
probarea existenţei unei ameninţări care s-a exercitat asupra psihicului făptuitorului (la momentul
comiterii faptei tipice şi nejustificate), fie în sensul inhibării, fie în sensul dinamizării acestuia. Prin
urmare, sub imperiul unei constrângeri morale se pot săvârşi atât acdvităţi omisive, cât şi
comisive, respectiv comisiv-omisive. Spre exemplu, făptuitorul constrâns moral poate să nu acorde
ajutorul necesar unei persoane găsite într-o stare de pericol asupra vieţii, care nu avea putinţa de
a se salva (sau să nu anunţe de îndată autorităţile, pentru salvarea acelei persoane)-faptă omisivă
incriminată potrivit art. 203 CP
persoane aflate în dificultate"). Sau făptuitorul constrâns moral poate lovi o terţă persoană - faptă
comisivă incriminată potrivit art. 193 CP („Lovirea sau alte violenţe"). Ori făptuitorul (medic
chirurg) constrâns moral poate să nu îşi îndeplinească obligaţia legală de a finaliza operaţia de
salvare a vieţii unui pacient, astfel încât acesta decedează - faptă comisivă incriminată potrivit art.
188 CP („Omor"), săvârşită concret în modalitate comisiv-omisivă. * 121
111A
se vedea, spre exemplu: M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 119; I. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p.
189; I. NEDELCU, în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit., p. 91; FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 453.
13) Idem, p. 452.
Este necesară stabilirea unei legături cauzale între forţa constrângătoare moral
(ameninţarea) şi acţiunea sau inacţiunea făptuitorului, care - astfel - condus la producerea directă
a urmării imediate sau la neîmpiedicarea forţelor ce au produs-o pe aceasta. Practic, energia care
constrânge psihic produce, sub aspect cauzal, prin intermediul (mijlocirea) persoanei ameninţate,
urmarea imediată corespunzătoare normei de incriminare.
în accentuarea cerinţei că evenimentul con trebuie să se manifeste asupra psihicului
persoanei, acesta apare, de regulă, ca o energie imaterială, non-palpabilă. Uneori însă,
ameninţarea morală poate fi însoţită şi de acte de natură fizică, care să îi sporească impactul
asupra făptuitorului ameninţat sau să îi confere credibilitate111. Spre exemplu, avem în vedere o
situaţie precum următoarea: X doreşte să îl determine pe Y să comită o inducere în eroare a
organelor judiciare (art. 268 CP), solicitându-i să elaboreze şi să semneze un denunţ mincinos
împotriva lui Z; pentru aceasta, X intră cu forţa în casa lui Y, îi lipseşte de libertate soţia şi fiica şi îl
ameninţă că le va viola pe acestea sub ochii lui dacă nu întocmeşte denunţul fals; totodată, pentru
a crea o stare de teroare şi a evidenţia seriozitatea ameninţării, X îl loveşte repetat pe Y peste cap
în timpul redactării denunţului calomnios.
De asemenea, uneori, constrângerea morală se poate manifesta tocmai prin ameninţarea cu
neîncetarea executării unor violenţe fizice asupra victimei. Apreciem că, în cazul în care violenţele
fizice nu cauzează direct, prin cauzalitate mecanică, săvârşirea faptei de către cel constrâns, ci
doar urmăresc să îl determine pe acesta să ia hotărârea de a comite o faptă prevăzută de legea
penală pentru a se sustrage de sub efectul lor, atunci cauza de neimputabilitate care urmează a fi
reţinută este constrângerea morală, iar nu cea fizică. Spre exemplu, dacă X îl lipseşte de libertate
pe Y şi îi solicită să îi dezvăluie un secret profesional cunoscut de către acesta (a se vedea art. 227
CP), lovindu-l şi arzându-l pe trup cu ţigara, ameninţându-l că nu va înceta decât dacă acesta
comite fapta prevăzută de legea penală indicată, atunci apreciem că există o constrângere morală,
deşi întrebuinţează, în vederea ameninţării victimei, procedee de natură fizică. Astfel, într-un
atare caz, se poate observa că suferinţele fizice nu reprezintă un mijloc cauzal direct legat de
producerea rezultatului, ci doar o modalitate specifică prin care se urmăreşte determinarea celui
constrâns la adoptarea hotărârii de a comite fapta incriminată solicitată.
Ameninţarea care reprezintă obiectul constrângerii morale trebuie să fie efectivă, reală şi
serioasă, iar pericolul asupra celui ameninţat trebuie să fie unul grav. O ameninţare făcută în
glumă, într-un context în care este evident neserioasă, aparentă, nu poate satisface cerinţa legală,
lăsând nealteratâ imputabilitatea faptei tipice şi nejustificate săvârşite ca urmare a exercitării
sale. De asemenea, ameninţarea reală, dar care vizează un pericol derizoriu asupra celui
ameninţat sau a altuia, conduce la aceeaşi soluţie.
Desigur, gravitatea pericolului - obiect al ameninţării - trebuie raportată şi la situaţia concretă
a celui ameninţat ori a altei persoane ameninţate, fiind de un real interes şi proporţia dintre
pericolul respectiv şi urmarea ce decurge din comiterea faptei prevăzute de legea penală, solicitată
de cel care ameninţă. Se poate aprecia, în general, că un pericol este grav atunci când urmările
sale ar fi iremediabile sau greu de remediat, vizând valori sociale importante sub diferite aspecte
de evaluare* 121 (viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, inviolabilitatea sexuală, chiar
demnitatea persoanei sau alte drepturi ale acesteia, precum cele patrimoniale; în acest ultim caz,
sunt vizate, de regulă, bunuri importante ca valoare economică, dar şi artistică, arhivistică, istorică
etc.; credem că se poate discuta
111
V. PASCA, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 246-248; I. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 188,
189; M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 119; FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 453.
121
FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 453, 454.
situaţia periclitării unor bunuri care au doar valoare sentimentală, deşi nu apreciem că o atare
ipoteză ar trebui exclusă de plano din sfera constrângerii morale).
Comunicarea intenţiei de a desfăşura o operaţiune legală (permisă, justificată - de pildă,
intentarea unei acţiuni în justiţie), precum şi caracterul îndepărtat al consecinţelor păgubitoare în
care ar urma să se concretizeze pericolul ce formează obiectul ameninţării deopotrivă - motive
care exclud reţinerea constrângerii morale drept cauză de neimputabilitate. Aşadar, reţinem că
pericolul - obiect al ameninţării - trebuie să fie şi imediatll].
Se apreciază constant în doctrină că ameninţarea trebuie să fie reală şi în sensul de expres
formulatâl2]. Simpla temere generică, reverenţioasă a făptuitorului în raport de anumite persoane
şi/sau de reacţiile lor în anumite cazuri nu poate genera reţinerea constrângerii morale, dacă
ameninţarea nu a fost expresă, ci doar ipotetică, presupusă. Cu toate acestea, o ameninţare reală
nu trebuie neapărat formulată într-o anumită formă, ea putând reieşi şi din gesturi, mimică sau
implicit (tăcerea, uneori, poate valora drept ameninţare).
Legea nu impune ca pericolul să vizeze exclusiv persoana direct ameninţată. Acesta se poate
îndrepta şi asupra altor persoane. Pentru că nu se prevede în sens expres altfel, reiese că
persoana vizată de pericolul obiect al ameninţării poate fi atât o rudă/persoană apropiată
făptuitorului, cât şi orice altă persoană (menţiunile efectuate în acest sens în cazul legitimei
apărări, de pildă, sunt incidente şi în raport de constrângerea morală).
De o deosebită importanţă este stabilirea caracterului irezistibil/inevitabil al ameninţării (al
consecinţei care se va produce asupra celui ameninţat ori a altuia, dacă nu se va da curs săvârşirii
faptei prevăzute de legea penală). Astfel, legiuitorul prevede că -obiect
al ameninţării - nu trebuie să fi putut fi evitat în alt mod decât prin săvârşirea respectivei fapte
prevăzute de legea penală. Dacă cel ameninţat a putut să se opună/ar fi putut să se opună fără a
comite fapta tipică sau săvârşind o faptă mai puţin gravă, dar nu a făcut-o, atunci fapta comisă îi
va fi imputabilă, va reprezenta infracţiune (dacă sunt întrunite toate condiţiile necesare unei atari
calificări) şi va genera răspunderea penală şi sancţionarea făptuitorului. Eventual, ca şi în cazul
similar din materia constrângerii fizice, la individualizarea sancţiunii penale se va putea ţine cont
de împrejurarea că asupra sa a fost exercitată o forţă de constrângere morală de o intensitate mai
mică sau mai mare (dar nu irezistibilă/ inevitabilă)* 131. Prin urmare, ameninţarea care se impune
asupra unei persoane, constrângând-o moral, trebuie să fie irezistibilă/inevitabilă pentru acea
persoană, în sensul că aceasta nu a putut opune o rezistenţă efectivă şi eficace/eficientă.
îndeplinirea acestei cerinţe trebuie însă corelată cu întregul context\n care s-au desfăşurat
evenimentele în concret. Astfel, surpriza şi rapiditatea exercitării ameninţării îl pot lua prin
surprindere pe cel asupra căruia se manifestă, astfel încât, deşi acesta s-ar fi putut opune cu
succes în condiţii optime (diferite, cu pregătire prealabilă), nu a reuşit să o facă în situaţia
determinată respectivă. De asemenea, este necesar a se efectua raportarea şi la psihicul
făptuitorului, la modul în care acesta a avut sau nu o corectă şi completă reprezentare efectivă a
caracterului rezistibil sau irezistibil al forţei constrângătoare din punct de vedere moral exercitate
asupra sa. Nu în ultimul rând, credem că se impune analiza proporţiei dintre posibilele consecinţe
care ar putea rezulta dintr-o absolută opoziţie depusă în faţa forţei constrângătoare şi urmarea
rezonabil prevăzută a faptei tipice spre săvârşirea căreia îl dirijează forţa constrângătoare pe
făptuitor141.

penal, op. cit., p. 119; I. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 189.
[21 FL. STRETEANU, D. NIŢU, op.
cit., p. 453.
131
împrejurarea ar putea fi valorificată, cu valoare atenuantă, fie în calitate de circumstanţă generală atenuantă
judiciară - art. 75 alin. (2) lit. b) CP fie ca element de tip atenuant în cadrul individualizării sancţiunii în limitele acesteia
-V. PASCA, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 250.
141
Prin urmare, determinarea imposibilităţii evitării, în alt mod decât prin comiterea faptei
prevăzute de legea penală solicitate, a pericolului grav care constituie obiectul ameninţării trebuie
să fie reală (efectivă, concretă), iar nu abstractă111. Alternativa posibilă, în abstract, nu este viabilă
dacă a implicat riscuri suplimentare, disproporţionate, lipsite de caracter rezonabil pentru
făptuitorul ameninţat. Aşadar, trebuie să lipsească o alternativă terţă viabilă în mod real faţă de
suportarea răului decurgând din ameninţare. Considerăm că analiza urmează a se realiza,
preponderent, de pe o poziţie exante, iar nu expost.
Deşi, de regulă, existenţa sau inexistenţa împrejurărilor care constituie cauze de excludere a
infracţiunii trebuie verificată în raport de momentul la care s-a comis fapta, necesitatea excluderii
ipotezelor cunoscute sub denumirea de actio libera in (sua) causa impune, uneori, decalarea
momentului în raport de care se efectuează această examinare, prin luarea în considerare şi a
etapelor anterioare datei la care fapta s-a comis efectiv, în condiţiile existenţei obiective, formale
a respectivei cauze cu efect extinctiv asupra infracţiunii. Constrângerea morală se pretează la o
atare verificare, fiind necesar să se stabilească faptul că, la un moment anterior comiterii faptei,
făptuitorul, încă neconstrâns, nu a instrumentat el însuşi constrângerea viitoare ori nu a avut
posibilitatea reală şi conştientă de a se sustrage de sub influenţa ameninţării
irezistibile/inevitabile care urma să îl afecteze în viitor. în caz contrar, în pofida stabilirii existenţei
constrângerii morale la data comiterii faptei, se va refuza beneficiul cauzei de neimputabilitate,
fapta fiindu-i imputabilă celui care a comis-o, ca efect al acţiunii specifice a acestuia în condiţiile
unei actio libera in causa.
Cât priveşte ipoteza/opfe/or cu durată de desfăşurare în timp reprezentate de activităţile
continue, continuate şi de obicei, este necesar ca starea de constrângere morală să se fi
manifestat pe întreaga lor durată de desfăşurare, pentru a putea exclude caracterul imputabil/
reproşabil al faptei comise în raport de persoana făptuitorului. în caz contrar, subiectul activ al
faptei incriminate comise va putea fi tras la răspundere penală în considerarea acelei părţi (acelui
segment) din activitatea infracţională săvârşită care corespunde perioadei în care nu a mai fost
constrâns în mod irezistibil. Soluţia decurge din opţiunea legală de a aprecia aceste infracţiuni ca
fiind săvârşite la momentul epuizării [art. 154 alin. (2) teza a ll-a CP].
făptuitorul să fi fost constrâns moral (irezistibil) la momentul când a desfăşurat actele de
executare, fiind indiferent dacă starea respectivă se menţine sau nu şi în raport de data la care se
adoptată, deoarece faptele progresive se consideră săvârşite la data încetării acţiunii sau
inacţiunii [art. 154 alin. (3) CP].
Făptuitorul constrâns moral, care beneficiază de efectele cauzei de neimputabilitate

reglementate de art. 25 CP, comite de regulă fapta tipică (şi nejustificată) în penală (improprie),
alături de cel puţin o altă persoană: cel care a exercitat constrângerea prin ameninţare. De regulă,
cel ameninţat este executantul faptei (cel care o comite în mod nemijlocit) ori unul dintre aceştia,
aşadar, după caz, autor sau coautor. în această situaţie, cauza de neimputabilitate fiind personală,
efectul ei nu va radia asupra celorlalte persoane activ implicate în săvârşirea faptei, de ea
beneficiind doar făptuitorul constrâns. în măsura în care participanţii sunt persoane care au
capacitate penală, în raport de ele fapta se va putea califica drept infracţiune, aceştia urmând a
răspunde penal (forma de participaţie emergentă va fi, după cum se va vedea, o participaţie
improprie, în varianta intenţie - lipsă de vinovăţie). Astfel, ca regulă, persoana care a exercitat
constrângerea morală va urma să răspundă penal în calitate de instigatorin raport de încadrarea
juridică a faptei săvârşite
111
Idem, p. 454.
de cel constrâns (cu excepţia cazului în care a comis-o nemijlocit sau s-a alăturat comiterii
nemijlocite a acesteia, caz în care va răspunde ca autor/coautor).
Dacă cel constrâns fizic are o contribuţie secundară la comiterea faptei (determină sau
înlesneşte/ajută la săvârşirea acesteia), el nu poate fi apreciat drept instigator sau complice,
aşadar, infractor (participant), în schimb, cel determinat/ajutat poate fi tras la răspundere penală
dacă nu (îi) sunt incidente alte cauze de excludere a caracterului infracţional al faptei. în acest caz,
răspunderea penală a persoanei care a ameninţat urmează a se determina, de asemenea, în
raport de modul în care se va înfăţişa contribuţia sa finală faţă de comiterea nemijlocită a faptei
(după caz: instigator/coinstigator; complice - inclusiv în cadrul unei complicităţi mijlocite;
potenţial, chiar autor/coautor).
9.3. Consecinţele reţinerii constrângerii morale

Ca efect al reţinerii incidenţei cauzei de neimputabilitate a constrângerii morale, fapta comisă
de către făptuitor, deşi tipică (sub aspect penal) şi nejustificată, nu se poate aprecia drept
sancţiunilor penale. în schimb, spre deosebire de ipoteza excluderii caracterului infracţional al
faptei în temeiul unei cauze justificative (după cum s-a mai arătat), în baza art. 107 alin. (2) CP, nu
este exclusă posibilitatea luării unor măsuri de siguranţăll]. Astfel, inclusiv faţă de o persoană
constrânsă moral, care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, se poate dispune
o asemenea sancţiune de drept penal, dacă organul judiciar apreciază că luarea ei este necesară
pentru prevenirea (pe viitor a) comiterii, de către acea persoană, de noi fapte incriminate şi -
desigur - dacă se întruneşte temeiul dispunerii sale (existenţa unei anumite stări de pericol puse în
evidenţă de către cel constrâns, prin comiterea faptei tipice)121.
Consecinţe ale comiterii, de către o persoană constrânsă moral, a unei fapte prevăzute de
legea penală se pot identifica inclusiv prin norme juridice extrapenale. Sub aspectul răspunderii
civile, aceasta se înlătură, la rândul ei, de principiu, în ceea ce priveşte persoana făptuitorului,
urmând a fi angajată, de regulă, asupra celui care a exercitat ameninţarea131.
§10. Excesul neimputabil de legitimă apărare/de stare de necesitate

Ultima cauză de neimputabilitate care exclude exigibilitatea unei conduite conforme cu
reprezentată de excesul neimputabil de legitimă apărare/stare de necesitate. Potrivit dispoziţiei
cuprinse în art. 26 CP (cu această denumire marginală expresă: „Excesul neimputabil"), se
prevede: „(1) Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată în
stare de legitimă apărare, care a depăşit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări
proporţionale cu gravitatea atacului. (2) Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală
săvârşită de persoana aflată în stare de necesitate, care nu şi-a dat seama, în momentul comiterii
faptei, că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul
nu era înlăturat". Prin urmare, în cazul în care fapta incriminată
111
în sensul că, în caz de constrângere morală, „nu este, de cele moi multe ori, justificată impunerea unei
măsuri de siguranţă" (s.n.), a se vedea FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 455.
[2] De pildă, dacă în urma ameninţării cel constrâns moral a sustras un bun, se va dispune confiscarea
specială a acestuia, dacă sunt întrunite condiţiile legii.

[3] I. PASCU,în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 191; M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 120; I. NEDELCU, în G.
BODORONCEA Ş.A., op. cit., p. 92; C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 195.
(tipică) şi nejustificată este comisă de către o persoană aflată într-un exces neimputabil de
legitimă apărare/stare de necesitate, ea nu va constitui infracţiune, rămânând doar la stadiul de
faptă prevăzută de legea penală [soluţia reiese din coroborarea art. 26 CP cu dispoziţia din art. 23
alin. (1) CP: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă a fost comisă în
condiţiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate"].
Este de remarcat că, în realitate, textul legal reglementează două cauze de excludere a
infracţiunii prin înlăturarea reproşabilităţii faptei în raport de persoana făptuitorului: excesul
neimputabil de legitimă apărare, respectiv excesul neimputabil de stare de necesitate.
Având în vedere precizările deja efectuate pe marginea acestor forme de manifestare a
excesului intensiv de legitimă apărare/stare de necesitate, în cadrul rezervat tratării cauzelor
justificative corespunzătoare (legitima apărare/starea de necesitate), optăm să ieşim din schema
constantă de tratare a cauzelor de neimputabilitate, întemeindu-ne pe aspectele deja prezentate
anterior. Facem trimitere la acestea, urmând a surprinde doar (în paralel) specificul celor două
instituţii în cauză.
După cum s-a precizat deja, excesul neimputabil de legitimă apărare/stare de necesitate
reprezintă forme ale unui exces intensivll] de legitimă apărare/stare de necesitate, aşadar, ale unei
depăşiri a limitelor cauzelor justificative astfel indicate. Depăşirea unor limite presupune
preexistenţa acestora. Prin urmare, este de reţinut că, în cazul instituţiei reglementate de art 26
CP, suntem în prezenţa unei întruniri complete a condiţiilor de existenţă cerute legitimei
apărări/stării de necesitate sub aspectul laturii reprezentate de atac/pericol. Totodată, sunt
întrunite şi toate condiţiile corespunzătoare laturii cu unica excepţie a
proporţiei dintre atac şi apărare/pericol şi salvarea de la pericoll2].
Acesta constituie unicul
element de diferenţiereîntre cauzele justificative reprezentate de legitima apărare/starea de
necesitate - situaţie în care fapta tipică săvârşită nu constituie infracţiune, fiind justificată - şi
cauza (cauzele) de neimputabilitate reprezentată(e) de excesul neimputabil de legitimă
apărare/stare de necesitate - situaţie în care fapta tipică şi nejustificată (ilicită) săvârşită nu
constituie infracţiune, fiind neimputabilă. Prin urmare, legea nu permite comiterea unei fapte
prevăzute de legea penală în condiţiile unui exces intensiv (disproporţionat) de legitimă
apărare/stare de necesitate, dar admite lipsa aptitudinii de imputare/reproşare a unei fapte tipice
şi nejustificate comise astfel, în anumite condiţii prevăzute de lege.
Aşadar, motivul depăşirii acestei proporţii este şi el esenţial, fiind identificat într-o anumită
atitudine psihică (legal indicată) a celui care comite fapta faţă de disproporţia în cauză. Astfel,
motivul rezidă în temerea sau tulburarea provocată de atac, respectiv în lipsa prevederii
disproporţiei vădite dintre urmarea care s-a produs prin salvarea de la pericol şi urmarea care s-ar
fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat prin comiterea faptei prevăzute de legea penală.
Acesta reprezintă unicul element de diferenţiere între cauza (cauzele) de neimputabilitate
reprezentată(e) de excesul neimputabil de legitimă apărare/ stare de necesitate şi circumstanţele
atenuante ale depăşirii limitelor legitimei apărări [excesul scuzabil de legitimă apărare - art. 75
alin. (1) lit. b) CP], respectiv depăşirea limitelor stării de necesitate [excesul scuzabil de stare de
necesitate - art. 75 alin. (1) lit. c) CP]. în cazul acestor din urmă instituţii, fapta tipică şi nejustificată
comisă devine în plus şi imputabilă (legea o consideră aptă de reproş în sarcina celui care a comis-
o), ea constituindu-se drept * 121
111
Pentru detalii (şi o viziune critică asupra reglementării excesului neimputabil în forma actuală, referitor la
sistematizarea materiei), a se vedea G. ANTONIU, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 206, 207, 217.
121
Pentru discuţii cu privire la faptul că nu orice disproporţie, indiferent cât de intensă, ar trebui să
fundamenteze reţinerea excesului neimputabil sau scuzabil, a se vedea V. CRĂCIUN, Articolul 50 Cod penal. Succinte
consideraţii, în revista Penalmente relevant nr. 1/2016, p. 60 ş.u. (articolul poate fi consultat în format electronic, on-
line, la adresa de internet http://www.revista.penalmente.ro/wp-content/uploads/2016/01/Vlad-Craciun-articol-50-
cod- penal-nr.-l-2016.pdf#Penalmente%20relevant%20nr.%201%202016.indd%3AAnchor%2010%3A41).
infracţiune, generând răspunderea penală a celui care a săvârşit-o (care prezintă calitatea de
infractor). Din moment ce legea nu indică, în cuprinsul acestor cauze generale legale de atenuare,
condiţiile lor de existenţă, urmează ca acestea să fie deduse din interpretarea a contrario a
prevederilor cuprinse în art. 26 CP, anume:
- excesul intensiv scuzabil de legitimă apărare constă într-o disproporţie între apărare şi atac
(în prezenţa întrunirii cumulative a tuturor celorlalte condiţii ale legitimei apărări), dar decurgând
dintr-un alt motiv decât temerea sau tulburarea provocată infractorului de atac (de pildă: din
indignare, mânie);
- excesul intensiv scuzabil de stare de necesitate constă într-o disproporţie între salvare şi
pericol (în prezenţa întrunirii cumulative a tuturor celorlalte condiţii ale stării de necesitate), dar
decurgând dintr-un alt motiv decât lipsa prevederii disproporţiei vădite dintre urmarea faptei
comise în salvare şi urmarea care s-ar fi putut produce dacă pericolul se concretiza (aşadar, în
condiţiile în care s-a prevăzut de către infractor această disproporţie vădită).
Sintetizând şi marcând diferenţele notabile între dispoziţiile cuprinse în art. 19 - art. 26 alin. (1)
- art. 75 alin. (1) Ut. b) CP, reiese că:
-în considerarea tuturor condiţiilor legale potrivit art. 19 CP (inclusiv proporţia între latura
atacului şi cea a apărării), fapta prevăzută de legea penală comisă în concret nu constituie
infracţiune, fiind licită (permisă);
-în considerarea tuturor condiţiilor legale potrivit art. 26 alin. (1) CP (disproporţia dintre latura
atacului şi latura apărării, din cauza tulburării/temerii), prevăzută de legea penală, nejustificată,
comisă în concret, nu constituie infracţiune, fiind neimputabilă;
-în considerarea tuturor condiţiilor legale potrivit 75 alin. (1) b) (disproporţia dintre latura
atacului şi latura apărării, din alte cauze decât tulburarea/temerea), prevăzută de legea penală,
nejustificată şi imputabilă, comisă în concret, constituie infracţiune, antrenând atenuarea
răspunderii penale.
Sintetizând şi marcând diferenţele notabile între dispoziţiile cuprinse în art. 20 - art. 26 alin. (2)
- art. 75 alin. (1) Ut.c) CP, reiese că:
-în considerarea tuturor condiţiilor legale potrivit art. 20 CP (inclusiv proporţia între latura
pericolului şi cea a salvării), fapta prevăzută de legea penală comisă în concret nu constituie
infracţiune, fiind licită (permisă);
-în considerarea tuturor condiţiilor legale potrivit art. 26 alin. (2) CP (disproporţia dintre latura
pericolului şi latura salvării, în condiţiile lipsei de prevedere a disproporţiei vădite dintre urmarea
faptei comise în salvare şi urmarea care s-ar fi putut produce dacă pericolul se concretiza), fapta
prevăzută de legea penală, nejustificată, comisă în concret, nu constituie infracţiune, fiind
neimputabilă;
-în considerarea tuturor condiţiilor legale potrivit art. 75 alin. (1) c) CP (disproporţia dintre
latura pericolului şi latura salvării, în condiţiile prevederii disproporţiei vădite dintre urmarea
faptei comise în salvare şi urmarea care s-ar fi putut produce dacă pericolul se concretiza), fapta
prevăzută de legea penală, nejustificată şi imputabilă, comisă în concret, constituie infracţiune,
antrenând atenuarea răspunderii penale.
Fiind cauze de neimputabilitate, situaţiile de exces neimputabil de legitimă apărare/stare de

necesitate presupun săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală la data comiterii căreia
trebuie verificată întrunirea condiţiilor lor specifice de existenţă. în cazul faptelor continue,
continuate şi de obicei, aceste condiţii trebuie întrunite pe întreaga amplitudine a săvârşirii faptei,
în timp ce, în cazul faptelor progresive, ele trebuie verificate doar în raport de momentul
executării activităţii tipice.
Potrivit art. 23 alin. (2) CP, efectele se produc in personom, neextinzându-se şi asupra
participanţilor. Faţă de făptuitorul care beneficiază de aceste instituţii nu se pot stabili/aplica
pedepse ori (după caz) măsuri educative, dar pot fi dispuse măsuri de siguranţă [dacă se impun, în
prezenţa întrunirii condiţiilor legii - art. 107 alin. (2) CP].
Spre deosebire de cauzele justificative reprezentate de legitima apărare şi starea de
necesitate, ipotezele de exces neimputabil implică o mai scăzută aptitudine de înlăturare a
formelor de răspundere extrapenală, existând cazuri în care se poate angaja răspunderea civilă a
făptuitorului (a se vedea art. 1360-1362 C. civ.)[1].
• Cauze care exclud reprezentarea caracterului ilicit al faptei comise
§11. Eroarea
11.1. Preliminarii; clasificări ale erorii
Pentru început, înţelegem să reproducem textul legal, facilitând expunerea pe care o vom
efectua în considerarea specificului aparte pe care îl prezintă instituţia erorii în reglementarea
penală actuală. Astfel, potrivit dispoziţiei cuprinse în art. 30 CP (cu această denumire marginală
expresă: „Eroarea"), se prevede: „(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală
săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări,
situaţii ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică
şi faptelor săvârşite din culpă pe care legea penală le pedepseşte, numai dacă necunoaşterea
stării, situaţiei ori împrejurării respective nu este ea însăşi rezultatul culpei. (3) Nu constituie
circumstanţă agravantă sau element circumstanţial agravant starea, situaţia ori împrejurarea pe
care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii. (4) Prevederile alin. (l)-(3) se
aplică în mod corespunzător şi în cazul necunoaşterii unei dispoziţii legale extrapenale. (5) Nu este
imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită ca urmare a necunoaşterii sau cunoaşterii
greşite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel
evitată".
Reglementarea analizată îşi găseşte corespondent parţial în dispoziţiile art. 51 CP anterior, cu
denumirea marginală „Eroarea de fapt", care, în funcţie de aspectul material (de fapt sau juridic)
asupra căruia se manifesta eroarea, distingea între eroare şi eroare de drept[2].
* 121
111
în privinţa excesului neimputabil de legitimă apărare, doctrina penală subliniază referirea din art. 1360 alin.
(2) C. civ. la noţiunea de infracţiune, în legătură cu posibila obligare a făptuitorului la plata unei despăgubiri. Or, în
ipoteza excesului neimputabil, fapta neconstituind infracţiune, rezultă că nici răspunderea civilă nu ar putea fi
angajată. în schimb, răspunderea civilă nu este complet/întotdeauna înlăturată nici măcar de cauza justificativă a
stării de necesitate, prin urmare, cu atât mai puţin excesul neimputabil de stare de necesitate nu o va putea înlătura,
fără excepţii. în acest sens, a se vedea: FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 458, 459; C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit.
(2016), p. 197. în sens contrar (anume că excesul neimputabil de legitimă apărare nu înlătură răspunderea civilă), a se
vedea M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 123.
121
Pentru a facilita urmărirea expunerii, reproducem textul art. 51 CP 1968 („Eroarea de fapt"): „(1) Nu
constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, când făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoştea
existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. (2) Nu constituie o
circumstanţă agravantă împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii. (3)
Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe care legea penală le pedepseşte, numai dacă
necunoaşterea stării, situaţiei sau împrejurării respective nu este ea însăşi rezultatul culpei. (4) Necunoaşterea sau
cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei". Potrivit doctrinei majoritare, cea mai
importantă clasificare a formelor erorii (separat de alte clasificări, precum: eroare esenţială - neesenţială, eroare
principală - secundară, eroare vincibilă - invincibilă etc.), care rezulta clar din textul legal, era cea realizată după
criteriul obiectului asupra căruia poartă eroarea şi al consecinţelor antrenate: eroare de fapt - eroare de normă/de
drept (după caz: de drept
Actuala reglementare a erorii a avut la bază viziunea de clasificare care distinge între eroarea
asupra elementelor infracţiunii (eroare asupra tipicitâţii) şi eroarea asupra caracterului interzis/
ilicit al actului ( eroare asupra antijuridicitâţii), forme ale erorii care-în condiţiile prevăzute de lege
- exclud infracţiunea, afectând, după caz, fie elementul subiectiv al conţinutului constitutiv
(vinovăţia — tipicitatea subiectivă), fie trăsătura esenţială a imputabilităţii. Este suficientă o
privire de suprafaţă a textului legal pentru a se observa diferită utilizată
de legiuitor în raport de alin. (1), (2) şi (4) [prin raportare la alin. (1) şi (2)] ale art. 30 CP (nu
constituie infracţiune...), prin comparaţie cu formularea întrebuinţată în alin. (5) al art. 30 CP (nu
este imputabilă...). Aspectul comun ambelor situaţii rezidă în excluderea caracterului penal al
faptei. Deosebirea vizează temeiul în baza căruia se produce acest efect, trăsătura esenţială a
infracţiunii afectată: în primul caz [art. 30 alin. (1), (2) şi alin. (4) prin raportare la alin. (1) şi (2)],
eroarea acţionează cu titlu de cauză de atipicitate subiectivă (înlătură vinovăţia), în timp ce, în al
doilea caz [art. 30 alin. (5)], eroarea se manifestă drept cauză de neimputabilitatell].
Această viziune (actuală) a legiuitorului nu exclude însă menţinerea unor clasificări teoretice
ale erorii, după variate criterii de departajare, precum121:
- după obiectul asupra căruia poartă, eroarea se clasifică în: eroare de fapt şi eroare de drept
(juridică/de normă);
- după consecinţele atrase, eroarea se clasifică în: eroare esenţială şi eroare neesenţială;
- după întinderea efectelor juridice (după consecinţe şi obiect, din alte puncte de vedere),
eroarea se clasifică în: eroare principală şi eroare secundarăl3];
- după posibilitatea de evitare, eroarea se clasifică în: eroare vincibilă (înlăturabilă, culpabilă)
şi eroare invincibilă (de neînlăturat);
- după factorii care au determinat-o, eroarea se clasifică în: eroare proprie (prin
necunoaştere, ignoranţă) şi eroare provocată (prin amăgire, inducere în eroare). * 2 3
extrapenal ori penal). Eroarea de fapt, cauză de excludere a infracţiunii, înlătura vinovăţia, în accepţiunea acesteia de
trăsătură esenţială a infracţiunii (opinie dominantă în doctrina anterioară). Referitor la eroarea de drept penal, din
dispoziţiile art. 51 alin. (4) CP anterior reieşea expres excluderea acesteia din categoria cauzelor care înlăturau
caracterul penal al faptei (apreciindu-se, fără excepţie, caracterul absolut al regulii nemo censetur ignorare legem). în
doctrină se critica această viziune legală: G. ANTONIU, Vinovăţia penală, op. cit., p. 327 ş.u.; S. BOGDAN, Eroarea în
dreptul penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 127 ş.u. într-o abordare critică a acestei viziuni asupra erorii,
unii autori preferau clasificarea formelor erorii, prin raportare la trăsăturile infracţiunii (înţeleasă -într-o manieră
disidentă faţă de curentul majoritar- drept o faptă tipică, antijuridică, săvârşită cu vinovăţie şi care prezenta pericol
social), în eroare asupra elementelor constitutive (eroare asupra tipicitâţii) şi eroare asupra antijuridicitâţii (eroare
asupra caracterului interzis al actului). în acest sens, a se vedea FL. STRETEANU, Tratat..., op. cit., p. 333. Această viziune
a fost îmbrăţişată odată cu elaborarea Codului penal actual, pe baza clasificării moderne care distinge între eroarea
asupra tipicitâţii şi eroarea asupra antijuridicitâţii, aspect fixat prin stipulaţiile din Expunerea de motive a proiectului
noului Cod penal (pct. 2.7.).
111
Din considerente legate de o mai bună sistematizare, reglementarea acestor forme de manifestare a erorii,
cu natură juridică distinctă, a fost realizată în cadrul aceluiaşi text legal (art. 30 CP). De altfel, acest aspect reiese cu
atât mai mult din prezenţa, în acelaşi cadru de reglementare, a dispoziţiei cuprinse în alin. (3) al art. 30 CP, care, în
mod evident, manifestă o natură juridică diferită, nefiind o cauză de excludere a infracţiunii. A se vedea prima
Expunere de motive a proiectului noului Cod penal (pct. 2.7.), p. 11 (nepreluată însă, ulterior, în a doua Expunere de
motive a noului Cod penal).
[2]
V. PASCA, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 286 ş.u.; I. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 218
ş.u.; T. DIMA, op. cit., p. 241 ş.u.; C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 207; I. NEDELCU, în G. BODORONCEA Ş.A.,
op. cit., p. 98 ş.u.; FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 428; ş.a.
[3]
în doctrină există o oarecare relativitate cu privire la criteriul clasificărilor care disting între eroare esenţială
şi neesenţială (pe de o parte), respectiv principală şi secundară (pe de altă parte), precum şi la raportul reciproc
dintre aceste forme de manifestare a erorii (poziţia unora faţă de celelalte). în acest sens, a se vedea (de pildă): A.
VLĂŞCEANU, Eroarea asupra normei juridice, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 78-81; S. BOGDAN, op. cit., p. 86.
De asemenea, în doctrină111 se mai disting şi alte clasificări ale erorii penale:

- după sensul ei, eroarea se clasifică în: eroare directă (în sens firesc/normal) şi eroare
inversăl2];
- după durata de manifestare în timp, eroarea se clasifică în: eroare continuă şi eroare
trecătoare (intermitentă);
- după momentul la care intervine (segmentul din desfăşurarea procesului psihicîn care
intervine): eroarea motiv şi eroarea asupra abilităţii1 * * * 5^;
- după existenţa unor factori terţi interpuşi sau nu: eroarea nemijlocită şi eroarea mijlocită
(sub-clasificare a erorii provocate, induse).
Trebuie eliminată orice confuzie între eroare şi îndoială/dubiu,atâtîn vorbirea curentă, cât
şi (mai ales) în limbajul juridic de specialitate. Astfel, eroarea constituie o „reprezentare greşită,
necorespunzătoare adevărului, din cauza cunoaşterii incomplete sau greşite a realităţii"; în
schimb, îndoiala constituie „cunoaşterea nesigură a unei situaţii sau împrejurări"141. Eroarea
presupune o necunoaştere ori o cunoaştere greşită a realităţii, persoana aflată în această stare
fiind însă convinsă că reprezentarea sa este corectă (cel în eroare nu îşi dă seama, în mod sincer,
că nu cunoaşte realitatea sau că o cunoaşte greşit/deformat). în schimb, persoana aflată în
îndoială, în stare de dubiu realizează că înţelegerea/cunoaşterea/reprezentarea sa s-ar putea să
fie viciată, este conştientă de posibilitatea caracterului incorect/eronat al modului în care percepe
realitatea. în consecinţă, cel aflat în îndoială are obligaţia să nu efectueze actul de conduită până
nu înlătură dubiul. Acesta trebuie mai întâi să îşi clarifice reprezentarea, abia apoi să acţioneze 151.
[1) V. PASCA, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit,voi. I, p. 286 ş.u.; FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 428;
S. BOGDAN, op. cit., p. 85, 86.
121 „(...) distincţia dintre eroarea în sens normal şi aceea inversă porneşte de la modul cum se grefează
reprezentarea falsă a agentului pe existenţa şi incidenţa obiectivă a unei norme ori, din contră, pe inexistenţa
ori lipsa de incidenţă obiectivă a acesteia, în raport de situaţia concretă respectivă. Dacă norma există şi este
incidenţă obiectiv, dar persoana aflată în eroare nu realizează că manifestarea sa exterioară, în contextul
realităţii concrete, cade sub sfera de acoperire a respectivei norme, atunci eroarea existentă va fi una în sens
firesc. Iar dacă norma nu există ori nu este incidenţă obiectiv, dar persoana aflată în eroare nu realizează că
manifestarea sa exterioară, în contextul realităţii concrete, este în afara sferei de acoperire a respectivei norme
(pe care o apreciază, greşit, a fi existentă şi incidenţă în speţă), atunci eroarea va fi una în sens invers. Cu alte
cuvinte, apreciem că - indiferent de instituţia juridică la care se raportează necunoaşterea ori cunoaşterea
greşită - eroarea va fi una în sens invers dacă va da naştere credinţei false că se acţionează sub incidenţa unei
norme de drept (care, în materia dreptului penal, nu este obligatoriu să fie, neapărat, o normă de incriminare,
putând fi şi o normă care consacră o cauză exoneratoare de infracţiune ori de răspundere penală sau chiar de
pedeapsă ori o normă care cuprinde o instituţie de modificare - de agravare sau de atenuare - a pedepsei), adică
atunci când agentul se manifestă sub impresia greşită a existenţei şi incidenţei, în privinţa situaţiei sale, a unei
instituţii juridice care se dovedeşte, ulterior, a fi fost, de fapt, putativă (cel puţin în contextul particular
respectiv)!" - M. DUNEA, Constante şi modificări în structura cauzei speciale de nepedepsire întemeiată pe relaţiile de
căsătorie ori de rudenie ale infractorului, în cazul incriminării nedenunţării unor infracţiuni contra siguranţei
statului/securitâţii naţionale, în lumina tranziţiei legislative de la Codul penal din 1968 la noul Cod penal din 2009
[partea a ll-a: o analiză a formelor şi efectelor erorii de fapt], în Analele Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi,
Seria Ştiinţe Juridice, nr. 11/2012, p. 101 ş.u. (articolul poate fi consultat on-line, în format electronic, la adresa
de internet http://pub.law.uaic.ro/files/articole/2012/ volll/07_Mihai_Dunea_art_part_ll.pdf).
131 Eroarea-motiv apare odată cu formarea voinţei făptuitorului, iar eroarea asupra abilităţii apare în
momentul punerii în executare a activităţii făptuitorului (eroarea-aberaţie/aberativă). în acest sens: S. BOGDAN,

op. cit., p. 86; FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 428.
141 G. ANTONIU, C. BULAI, op. cit., p. 325, 527.
[5) Dacă săvârşeşte fapta în condiţiile menţinerii dubiului, atunci înseamnă că şi-a asumat riscul
reprezentării potenţial eronate, prin urmare, acţionează cu o poziţie psihică vinovată, corespunzătoare fie
intenţiei indirecte, fie (după caz) culpei cu prevedere, fiind posibile caracterizarea faptei comise drept
infracţiune şi tragerea sa la răspundere penală.
Eroarea nu trebuie confundată nici cu nepriceperea (formă a culpei) sau cu neglijenţa (de
informare). De asemenea, eroarea directă (în sens firesc) nu se confundă cu fapta putativă (care
corespunde unei erori în sens invers)[1].
Dată fiind vastitatea subiectului formelor sub care se poate prezenta eroarea, din multiple
perspective, precum şi ţinând cont de interesul (vast) de care se bucură această materie în unele
lucrări din doctrină (precum şi - nu în ultimul rând - de unele controverse sau diferenţe care apar
în tratarea anumitor forme ale erorii, în surse variate), urmează a ne îndrepta atenţia doar asupra
unor forme de bază ale erorii (încurajând consultarea doctrinei, în completare).
a) Eroarea de fapt - eroarea de drept.

Eroarea de fapt constă într-o necunoaştere sau cunoaştere greşită a unor date ale realităţii, a
unor stări/situaţii/calităţi/evenimente etc. concrete din lumea înconjurătoare, a unor aspecte de
fapt.
Eroarea de drept reprezintă o necunoaştere sau o cunoaştere alterată a unei dispoziţii
normative, putându-se raporta fie la însăşi existenţa acesteia, fie la conţinutul (cuprinsul) său.
b) Eroarea esenţială - eroarea neesenţială.

Eroarea esenţială poartă asupra unui element de care depinde existenţa infracţiunii, astfel
încât, în prezenţa ei, fapta comisă nu se califică drept infracţiune (se exclude infracţiunea).
Doctrina afirmă, adeseori, că eroarea este esenţială „când reprezintă pentru făptuitorul aflat în
eroare o justificare a activităţii lui şi exclude vinovăţia"121.
Eroarea neesenţială poartă asupra unui element de care nu depinde caracterul infracţional al
faptei, astfel încât, în prezenţa acesteia, fapta urmează a se califica drept infracţiune, consecinţele
sale putând avea altă valoare (circumstanţială, de individualizare) ori - potenţial - fiind fără
valoare juridică efectivă131. Doctrina indică, cu titlu de exemplu pentru eroarea neesenţială
(chestiunea fiind - cel puţin parţial - controversată): eroarea asupra identităţii subiectului pasiv al
infracţiunii sau asupra identităţii obiectului material; eroarea asupra desfăşurării legăturii de
cauzalitate; eroarea asupra mijloacelor de comitere a infracţiunii ş.a.141 Doctrina afirmă, adeseori,
că eroarea este esenţială „când apare ca o scuză pentru făptuitorul aflat în eroare"151.
c) Eroarea principală - eroarea secundară1 * * * 5 [6].

Eroarea principală vizează necunoaşterea sau cunoaşterea viciată a unui element constitutiv
al conţinutului infracţiunii; în prezenţa acesteia, se exclude caracterul infracţional al faptei.
Doctrina afirmă, adeseori, că eroarea este principală „când aceasta priveşte date de fapt
[1) A se vedea, spre exemplu, V. PASCA, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), cit., voi. I, p. 285, 286.
121 C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 208. în acelaşi sens, a se vedea şi I. PASCU, în I. PASCU Ş.A.,
op. cit., p. 219; V. PAŞCA, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 288, 289; T. DIMA, op. cit., p. 243.
131 Au fost exprimate şi opinii conform cărora eroarea neesenţială este doar aceea care nu are consecinţe
juridice, în timp ce eroarea esenţială produce asemenea consecinţe, după caz, cu privire la însăşi reţinerea
infracţiunii (principală) sau numai referitor la agravante (secundară) -în acest sens, A. VLĂŞCEANU, op. cit., p. 78-
81; S. BOGDAN, op. cit., p. 87.
141 Asupra unor forme de manifestare a erorii apreciate - uneori - drept neesenţială (error in personam/error
in re, aberratio ictus, aberratio causae, aberratio delicti), asupra cărora însăşi doctrina penală autohtonă este
împărţită (atât ca sistematizare a materiei, cât şi ca efecte ce le pot fi atribuite acestora), vom reveni în materia
unităţii infracţionale, cu ocazia expunerii infracţiunii deviate.
[5) C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 208. în acelaşi sens, a se vedea şi I. PASCU, în I. PASCU Ş.A.,
op. cit, p. 218; V. PASCA, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 288, 289; T. DIMA, op. cit., p. 243.
161 C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 208. în acelaşi sens, a se vedea şi I. PASCU, în I. PASCU Ş.A.,
op. cit., p. 218; T. DIMA, op. cit., p. 242.

referitoare la elementele constitutive ale infracţiunii, de care depinde însăşi existenţa

infracţiunii".
Eroarea secundară vizează necunoaşterea sau cunoaşterea viciată a unui element secundar al
conţinutului infracţiunii sau a unui element de individualizare; în prezenţa acesteia, se poate
înlătura, de pildă, o formă agravată/calificată a infracţiunii sau reţinerea unei circumstanţe
agravante, dar nu însăşi infracţiunea în sine. Doctrina afirmă, adeseori, că eroarea este secundară
„când aceasta priveşte o stare, situaţie, împrejurare ce reprezintă un element circumstanţial
agravant sau o circumstanţă agravantă în care s-a săvârşit infracţiunea".
d) Eroarea vincibilă (care poate fi înlăturată, culpabilă) - eroarea invincibilă (neînlăturabilă).

Eroarea vincibilă reprezintă o eroare datorată culpei persoanei care se găseşte sub efectul
acesteia, deşi, dacă şi-ar fi stimulat mai puternic atenţia, dacă ar fi manifestat mai multă diligenţă
în informare, în analiza cadrului în care acţionează, această eroare ar fi putut să fie înlăturată de
către respectiva persoană. Drept urmare, această eroare va produce întotdeauna efectul de
înlăturare a vinovăţiei sub forma de manifestare a intenţiei, lăsând însă nealterată existenţa
vinovăţiei (element subiectiv al conţinutului infracţiunii) sub forma de manifestare a culpei. Prin
urmare, eroarea vincibilă (dacă este esenţială/principală) va exclude caracterul infracţional al
faptei incriminate în baza intenţiei, dar nu şi caracterul infracţional al faptei incriminate în baza
culpei (desigur, dacă prin lege este incriminată respectiva faptă şi atunci când se comite din
culpă).
Eroarea invincibilă reprezintă o eroare care intervine fără ca persoana care s-a aflat sub
efectul ei să fi putut să o evite. Aşadar, nu este o eroare datorată culpei acestei persoane: oricât
de atent, diligent etc. ar fi fost cel în cauză, tot nu ar fi reuşit să eludeze (să evite) eroarea sub
influenţa căreia a comis fapta. Prin urmare, această formă de eroare (dacă este
esenţială/principală) va înlătura vinovăţia sub orice formă posibilă de manifestare a acesteia,
aşadar, nu doar intenţia, ci şi culpa. Prin urmare, fapta comisă nu va avea caracter infracţional,
indiferent dacă este incriminată doar în baza intenţiei sau şi a culpei.
e) Eroarea proprie (prin necunoaştere, ignoranţă) - eroarea provocată (prin amăgire, inducere
în eroare)111.
Eroarea proprie „este determinată exclusiv de făptuitor şi provine, în mod obişnuit, din lipsă
de cultură în general sau din lipsă de cunoştinţe specifice desfăşurării activităţii într-un anumit
sector de activitate".
Eroarea provocată „se caracterizează prin aceea că a fost provocată printr-o acţiune de
înşelare, de speculare a bunei-credinţe, exercitată nemijlocit sau mijlocit de o persoană asupra
celui care săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală (cel amăgit)".
11.2. Eroarea - analiza dispoziţiilor art. 30 CP

în considerarea ordinii de reglementare din cuprinsul art. 30 CP, reţinem mai multe tipuri de
eroare, cu natură juridică diferită, pe care le vom examina pe rând.
în condiţiile primelor două alineate, eroarea se manifestă drept cauză de excludere a tipicităţii
subiective (înlătură vinovăţia), după caz, sub forma intenţiei, respectiv a culpei.
Art. 30 alin. (1) CP dispune: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală
săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări,
1111.
PASCU,în!. PASCU Ş.A., op.cit., p. 218. A se vedea, în acelaşi sens, şi C. MITRACHE, CR. MITRACHE, cit.
(2016), p. 208; V. PASCA, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 286; T. DIMA, op. cit., p. 242.
situaţii ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei". Din această prevedere,
interpretată sistematic, în ansamblul reglementării art. 30 CP, reiese că este avută în vedere
eroarea de fapt, principală/esenţială, vincibilă, în cazul faptelor incriminate în baza intenţiei.
Condiţiile erorii -cauză de atipicitate subiectivă, care înlătură intenţia - privesc: săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală; fapta să fie săvârşită de către o persoană care, la data comiterii,
se găsea într-o eroare din cauza căreia nu cunoştea sau cunoştea greşit existenţa unei stări, situaţii
ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.
După cum s-a arătat, o condiţie primară a oricărei cauze de excludere a infracţiunii este
reprezentată de comiterea în concret a unei fapte tipice sub aspect penal: o faptă prevăzută de
legea penală (faptă incriminată)111. Astfel, legea subliniază în art. 30 alin. (1) CP că „Nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită (...)" (s.n.).
Eroarea în care se găseşte făptuitorul trebuie verificată în raport de momentul săvârşirii
faptei. Cât priveşte Ipoteza faptelor cu durată de desfăşurare în timp reprezentate de activităţile
continue, continuate şi de obicei, este necesar ca eroarea să se fi manifestat pe întreaga lor durată
de desfăşurare, pentru a putea exclude caracterul infracţional al faptei comise. în caz contrar,
subiectul activ al faptei incriminate săvârşite va putea fi tras la răspundere penală în considerarea
acelei părţi (acelui segment) din activitatea infracţională comisă care corespunde perioadei în care
nu s-a aflat în eroare. Soluţia decurge din opţiunea legală de a aprecia aceste infracţiuni ca fiind
săvârşite la momentul epuizării [art. 154 alin. (2) teza a Il-a CP].
făptuitorul să fi fost sub imperiul erorii la momentul când a desfăşurat actele de executare, fiind
indiferent dacă aceasta se menţine sau nu şi în raport de data la care se produce rezultatul final,
mai grav. Aceasta, deoarece faptele progresive se consideră săvârşite la data încetării acţiunii sau
inacţiunii [art. 154 alin. (3) CP],
Eroarea astfel reglementată se referă la necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei stări,
situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. în doctrină s-a accentuat
caracterul distinct al acestor elemente asupra cărora poate purta eroarea. Astfel: „prin stare
înţelegem modul în care se prezintă o persoană (spre exemplu, faptul că o persoană se află în
dificultate, în sensul art. 203 CP), un bun (faptul că are o valoare artistică, istorică), o instituţie etc.
Situaţia desemnează poziţia pe care o are persoana, bunul, instituţia în cadrul relaţiilor sociale
(cetăţean, membru de familie, funcţionar public) şi care este esenţială pentru existenţa
infracţiunii. în fine, prin împrejurare înţelegem orice altă realitate exterioară ce caracterizează
fapta concretă (timpul, locul, modul de comitere), atunci când de existenţa acesteia depinde
caracterul penal al faptei"121. Prin raportarea la elementul asupra căruia poartă eroarea, la
dependenţa caracterului penal al faptei de respectiva stare/situaţie/împrejurare, este implicit
formulată cerinţa ca eroarea în cauză să fie una esenţială/principală* 131. De menţionat că, în
funcţie de particularităţile normelor de incriminare, o astfel de eroare poate conduce la
imposibilitatea reţinerii oricărei infracţiuni intenţionate în sarcina făptuitorului sau doar la
imposibilitatea reţinerii unei anumite infracţiuni intenţionate, dar cu reîncadrarea juridică a faptei
într-o altă normă de incriminare^.
[11
Este de menţionat, în corespondenţă cu aprecierile pe care le-am efectuat în cadrul analizei trăsăturilor
esenţiale ale infracţiunii, că, în contextul referirii legale din cadrul art. 30 alin. (1) CP, raportarea la de legea
penală urmează a fi efectuată (în opinia noastră) doar la semnificaţia restrânsă de tipicitate obiectivă.
131
De exemplu: necunoaşterea împrejurării că drumul pe care se efectuează actul de conducere fără
permis este un drum public (art. 335 CP); necunoaşterea statutului de funcţionar public care îndeplineşte o
funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul acesteia [art. 257 alin. (1) CP] ş.a.
141 De exemplu, în cazul actului sexual cu un minor (art. 220 CP), dacă cel care întreţine un act sexual cu o
persoană minoră este în eroare asupra vârstei sale (considerând-o majoră), atunci fapta sa nu va reprezenta
deloc
Etalonul de referinţă este persoana făptuitorului, în concret, în considerarea întregului context

faptic în care s-a manifestat acesta, iar analiza trebuie efectuată, de principiu, în considerarea unei
evaluări ex ante, iar nu a uneia Drept urmare, putem aprecia
că este avută în vedere o eroare decurgând dintr-o imposibilitate subiectivă de prevedere.
Coroborând prevederea din alin. (1) cu aceea din alin. (2) al art. 30 CP, reiese că această
eroare, reglementată în alin. (1), nu înlătură culpa, fiind, aşadar, o eroare (datorată
culpei - proprii sau induse - a făptuitorului). Prin urmare, trebuie operată o distincţie după cum
fapta comisă este sau nu incriminată şi în baza culpei: dacă fapta este prevăzută de lege ca
infracţiune doar atunci când se comite cu intenţie, incidenţa art. 30 alin. (1) CP exclude
infracţiunea; dacă însă fapta este incriminată şi în cazul în care s-ar comite din culpă, reţinerea
acestei dispoziţii va exclude infracţiunea intenţionată, dar va menţine caracterul infracţional al
faptei culpoase (în măsura în care există o asemenea incriminare)111.
Coroborând prevederea din alin. (1) cu aceea din alin. (4) şi (5) ale art. 30 CP, reiese că
această eroare, reglementată în alin. (1), se manifestă sub forma unei erori de fapt.
Eroarea reglementată de art. 30 alin. (1) CP produce efecte in personam. în cazul unei
pluralităţi ocazionale de făptuitori, va lăsa loc participaţiei improprii în formele reglementate de
art. 52 CP.
Art. 30 alin. (2) CP dispune: „Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe
care legea penală le pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei ori împrejurării
respective nu este ea însăşi rezultatul culpei". Din această prevedere, interpretată sistematic, în
ansamblul reglementării art. 30 CP, reiese că este avută în vedere eroarea de fapt, principală/
esenţială, invincibilă, în cazul faptelor incriminate în considerarea culpei.
Condiţiile erorii-cauză de atipicitate subiectivă, care înlătură culpa - privesc: săvârşirea unei
fapte incriminate în baza culpei; fapta să fie săvârşită de către o persoană care, la data comiterii,
se găsea într-o eroare invincibilă din cauza căreia nu cunoştea sau cunoştea greşit existenţa unei
stări, situaţii ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.
După cum s-a arătat, o condiţie primară a oricărei cauze de excludere a infracţiunii este
reprezentată de comiterea în concret a unei fapte tipice sub aspect penal: o faptă prevăzută de
legea penală (faptă incriminată)121. Astfel, legea subliniază, în art. 30 alin. (2) CP, prin trimitere la
alin. (1) al aceluiaşi articol, că „Nu constituie infracţiune prevăzută de legea penală săvârşită (...)"
(s.n.).
faptei. Cât priveşte Ipoteza faptelor cu durată de desfăşurare în timp reprezentate de activităţile
continue şi de obicei, este necesar ca eroarea să se fi manifestat pe întreaga lor durată de
desfăşurare, pentru a putea exclude caracterul infracţional al faptei comise131. în caz contrar,
subiectul activ al faptei incriminate săvârşite va putea fi tras la răspundere penală în * 2 3
infracţiune (nicio infracţiune). în schimb, raportându-ne la infracţiunea de ultraj [art. 257 alin. (1) CP] comis în
varianta lovirii unei asemenea persoane, chiar în prezenţa erorii asupra calităţii sale, fapta nu va reprezenta un
ultraj, dar se va putea încadra în cuprinsul art. 193 CP, ca infracţiune de lovire sau alte violenţe.
111 De pildă, dacă eroarea culpabilă poartă asupra unei fapte de omucidere, se va exclude infracţiunea de
omor (art. 188 CP), dar se va menţine caracterul infracţional al uciderii din culpă (art. 192 CP).
[2] Este de menţionat, în corespondenţă cu aprecierile pe care le-am efectuat în cadrul analizei trăsăturilor
esenţiale ale infracţiunii, că, în contextul referirii legale din cadrul art. 30 alin. (2) CP, raportarea la faptă
prevăzută de legea penală urmează a fi efectuată (în opinia noastră) doar la semnificaţia restrânsă de tipicitate
[3] Excludem, ab initio, din acest cadru referirea la infracţiunea continuată, din moment ce aceasta nu este
obiectivă.
compatibilă cu săvârşirea faptelor din culpă. Referirile la situaţia infracţiunilor continue şi continuate le
apreciem valabile, de principiu, deoarece (teoretic, cel puţin) nu identificăm în cazul lor o incompatibilitate
abstractă, similară, cu forma de vinovăţie a culpei.
considerarea acelei părţi (acelui segment) din activitatea infracţională comisă care corespunde
perioadei în care nu s-a aflat în eroare. Soluţia decurge din opţiunea legală de a aprecia aceste
infracţiuni ca fiind săvârşite la momentul epuizării [art. 154 alin. (2) teza a ll-a CP].
indiferent dacă starea respectivă se menţine sau nu şi în raport de data la care se produce
rezultatul final, mai grav. Aceasta, deoarece faptele progresive se consideră săvârşite la data
încetării acţiunii sau inacţiunii [art. 154 alin. (3) CP].
Eroarea astfel reglementată se referă la necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei stări,
situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. Explicaţiile anterior furnizate în
acest sens în raport de art. 30 alin. (1) CP îşi menţin valabilitatea.
Din formularea expresă a legii reiese că această eroare, reglementată în alin. (2) al art. 30 CP,
înlătură (şi) culpa, dacă nu este ea însăşi rezultatul culpei; prin urmare, este o eroare invincibilă
(care nu putea fi evitată). Etalonul de referinţă este persoana făptuitorului, în concret, în
considerarea întregului context faptic în care s-a manifestat acesta, iar analiza trebuie efectuată,
de principiu, în considerarea unei evaluări exante, iar nu a uneia expost. Drept urmare, putem
aprecia că este avută în vedere o eroare decurgând dintr-o imposibilitate subiectivă de prevedere.
Coroborând prevederea cu aceea din alin. (4) şi (5) ale art. 30 CP, reiese că această eroare
reglementată în alin. (2) se manifestă sub forma unei erori de fapt.
Eroarea reglementată de art. 30 alin. (2) CP produce efecte in personam. în cazul unei
pluralităţi ocazionale de făptuitori, va lăsa loc participaţiei improprii în forma intenţie - lipsă de
vinovăţie.
în continuarea reglementării din art. 30 CP, legea înscrie, în alin. (3), faptul că „Nu constituie
circumstanţă agravantă sau element circumstanţial agravant starea, situaţia ori împrejurarea pe
care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii". Spre deosebire de situaţia
alineatelor precedente, nu mai suntem în prezenţa erorii care exclude caracterul penal al faptei.
Fapta tipică săvârşită constituie infracţiune, acel element circumstanţial agravant/acea
circumstanţă agravantă asupra căreia a purtat necunoaşterea sau cunoaşterea greşită. Prin
urmare, se va menţine încadrarea juridică a faptei ca infracţiune, cel puţin în conţinutul său de
bază (ori într-un eventual conţinut agravat diferit de acela asupra căruia poartă eroarea)/se va
înlătura reţinerea acelei circumstanţe agravante asupra căreia poartă eroarea111. 1
[1]
Spre exemplu, dacă infractorul care a ucis victima nu a cunoscut starea de graviditate a acesteia, atunci
urmează a răspunde penal pentru o infracţiune de omor, dar nu calificat, ci simplu (art. 188 CP, iar nu art. 189
CP); dacă făptuitorul a premeditat fapta, acesta urmează a răspunde pentru omor calificat (art. 189 CP), dar
numai în considerarea elementului circumstanţial agravant al premeditării, iar nu şi al celui referitor la
graviditatea victimei. Sau, dacă infractorul a comis o infracţiune alături de un minor, fără a avea reprezentarea
stării de minoritate a acestuia, nu i se va putea agrava răspunderea penală conform art. 77 lit. d) CP (eventual,
se va putea reţine o altă circumstanţă agravantă generală, care nu a fost afectată de eroare). Prin urmare,
apreciem util de subliniat faptul că eroarea reglementată de art. 30 alin. (3) CP nu reprezintă o cauză de atenuare,
ci doar de înlăturare a unei anumite agravante. în doctrină se discută însă posibila valoare juridică a unei erori
asupra unei atenuante (element circumstanţial atenuant sau circumstanţă atenuantă). Astfel, în măsura în care o
persoană comite o infracţiune în prezenţa obiectivă a unei atenuante, pe care însă nu o cunoaşte (sau crede în
mod greşit că aceasta nu ar fi, de fapt, prezentă), aspectul este indiferent, beneficiind de efectul atenuant al
instituţiei în cauză, dincolo de lipsa de reprezentare a acesteia. Pe de altă parte, în cazul unei erori inverse
asupra unei atenuante (situaţia în care infractorul crede că acţionează în prezenţa unei atenuante, care, de fapt,
în realitate, nu era întrunită), se apreciază (soluţie pe care o susţinem) că efectul atenuantei ar trebui reţinut, cu
privire la situaţia juridică a persoanei în cauză (eventual, cu unele discuţii - interesante - referitoare la caracterul
culpabil sau invincibil al unei asemenea erori). în
Apreciem că au această valoare, întotdeauna, eroarea invincibilă, precum şi aceea vincibilă,

dar (în acest ultim caz) numai în raport de agravantele corespunzătoare săvârşirii unei infracţiuni
intenţionate111. Ipoteza pune în evidenţă o eroare secundară.
Coroborând prevederea din alin. (3) cu aceea din alin. (4) şi (5) ale art. 30 CP, reiese că
această eroare, reglementată în alin. (3), se manifestă sub forma unei erori de fapt.
De principiu, eroarea reglementată de art. 30 alin. (3) CP produce efecte in personam.
Potrivit art. 30 alin. (4) CP, se dispune: „Prevederile alin. (l)-(3) se aplică în mod corespunzător
şi în cazul necunoaşterii unei dispoziţii legale extrapenale".
Este astfel reglementată eroarea de drept extrapenal, care solicită verificarea condiţiilor
specifice, după caz: erorii de fapt vincibile, principale, cu privire la intenţie 121; erorii de fapt
invincibile, principale, cu privire la culpă; erorii de fapt vincibile sau invincibile, secundare. Prin
urmare, o eroare de drept extrapenal cu privire la aspecte care privesc elemente constitutive ale
unei infracţiuni sau elemente circumstanţiale agravante/circumstanţe agravante echivalează, în
dreptul penal, cu o eroare de fapt, producând consecinţele corespunzătoare asupra situaţiei
făptuitorului/infractorului. De principiu, eroarea reglementată de art. 30 alin. (4) CP produce
efecte in personam. în cazul unei pluralităţi ocazionale de făptuitori, va lăsa loc participaţiei
improprii în formele reglementate de art. 52 CP.
Ultima dispoziţie din art. 30 CP, aceea cuprinsă în alin. (5) al acestuia, statuează că „Nu este
imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită ca urmare a necunoaşterii sau cunoaşterii
greşite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel
evitată". 1
acest sens, a se vedea, de pildă, FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 437; M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 135; D.
NIŢU, Efectele erorii de fapt în cazul circumstanţelor atenuante legale, în C.D.P. nr. 1/2006, p. 71 ş.u. Suntem de
părere că astfel de efecte ale unei erori inverse s-ar putea extinde şi asupra altor instituţii juridice care presupun
efecte favorabile produse în beneficiul subiectului activ al unei infracţiuni, precum este cazul în privinţa cauzelor
de impunitate/nepedepsire. Pentru o opinie în acest sens (care se poate extrapola dincolo de cadrul nemijlocit,
relativ limitat al subiectului de tratare), a se vedea şi M. DUNEA, Constante şi modificări în structura cauzei speciale
de nepedepsire (...) [partea a ll-a: (...)], op. cit.; M. DUNEA, Constante şi modificări în structura cauzei speciale de
nepedepsire întemeiată pe relaţiile de căsătorie ori de rudenie ale infractorului, în cazul incriminării nedenunţării unor
infracţiuni contra siguranţei statului/securităţii naţionale, în lumina tranziţiei legislative de la Codul penal din 1968 la
noul Cod penal din 2009 [partea a lll-a: o analiză a formelor şi efectelor erorii de drept], în Analele Universităţii
„Alexandru loan Cuza" din laşi, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 1/2013, p. 159 ş.u. (articolul poate fi consultat on-line,
la adresa de internet http://pub.law.uaic.ro/files/articole/2013/voll/ll_MihaiDunea2013.pdf).
[1] C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 212; FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 437. Este de reţinut
argumentul autorilor (pe care îl susţinem), şi anume că, în caz contrar (dacă s-ar admite că şi o simplă eroare
vincibilă asupra agravantei, în cazul infracţiunilor din culpă, ar putea înlătura agravanta), ar deveni inutilă
prevederea de către legiuitor a unor agravante în raport de infracţiunile din culpă. Pe de altă parte, se poate
observa că împotriva acestei interpretări logice, pertinente şi echitabile s-ar putea ridica argumentul (formal)
potrivit căruia, spre diferenţă de ipoteza din alin. (4) al art. 30 CP, în alin. (3) nu se face trimitere la regulile
corespunzătoare reglementării din alineatele precedente (prin urmare, că, în tăcerea legii, chiar şi o eroare
vincibilă ar trebui să excludă agravanta în cazul infracţiunilor din culpă, pentru a nu se realiza, altfel, o
interpretare a legii prin analogie in mala partem). Credem că legiuitorul ar putea să aibă în vedere, de lege
ferenda, acest aspect, în sensul de a realiza, în cuprinsul art. 30 alin. (3) CP, o trimitere - mutatis mutandis - la
regulile din alin. (1) şi (2), aşa cum este cazul în alin. (4).
121 Spre exemplu, o persoană cultivă în scop de prelucrare anumite plante, fără a cunoaşte calificarea
acestora, potrivit normelor juridice extrapenale (Legea nr. 360/2003, republicată în M. Of. nr. 178 din 12 martie
2014), ca reprezentând plante care conţin substanţe toxice (art. 359 CP). Sau o persoană străină, provenită
dintr-un alt sistem de drept, în care regulile cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor
sunt diferite de cele din România, poate aprecia, în mod sincer, dar greşit, că există o similitudine juridică în
acest sens, motiv pentru care realizează o operaţiune de distrugere asupra unui bun care, potrivit dreptului civil
român, nu intrase încă în patrimoniul său.
Reiese în mod cert din formularea legală adoptată că, în acest caz, eroarea este reglementată
cu natura juridică de cauză de neimputabilitate - cauză de excludere a infracţiunii prin invalidarea
trăsăturii esenţiale a imputabilităţii/reproşabilităţii faptei comise în sarcina făptuitorului acesteia.
Condiţiile erorii asupra caracterului ilicit al f -cauză de neimputabilitate - privesc: săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală (care este, în plus, nejustificatâ); fapta să fie săvârşită de
către o persoană care, la data comiterii acesteia, se afla într-o eroare (necunoaştere sau
cunoaştere greşită) invincibilă cu privire la caracterul ilicit al faptei.
infracţiune.
De pildă, dacă ceea ce a săvârşit persoana aflată în acest tip de eroare reprezintă doar o
contravenţie (faptă prevăzută ca ilicit administrativ), nu se ridică deloc (sub aspect penal)
problema incidenţei unei cauze de neimputabilitate [din reglementarea art. 30 alin. (5) CP reiese
că nu este imputabilă = nu constituie infracţiune prevăzută de legea penală săvârşită de o
persoană aflată într-o eroare invincibilă asupra caracterului ilicit al faptei].
b) La data comiterii faptei prevăzute de legea penală (nejustificată), subiectul activ să fie o
persoană aflată într-o eroare (necunoaştere sau cunoaştere greşită) invincibilă cu privire la
caracterul ilicit al faptei.
faptei. Cât priveşte ipoteza faptelor cu durată de desfăşurare în timp reprezentate de activităţile
continue, continuate şi de obicei, este necesar ca eroarea să se fi manifestat pe întreaga lor durată
de desfăşurare, pentru a putea exclude reprezentarea (implicit - imputabilitatea) caracterului ilicit
al faptei comise. în caz contrar, subiectul activ al faptei incriminate săvârşite va putea fi tras la
răspundere penală în considerarea acelei părţi (acelui segment) din activitatea infracţională
comisă care corespunde perioadei în care nu s-a aflat în eroare. Soluţia decurge din opţiunea
legală de a aprecia aceste infracţiuni ca fiind săvârşite la momentul epuizării [art. 154 alin. (2) teza
a ll-a CP].
indiferent dacă eroarea respectivă se menţine sau nu şi în raport de data la care se produce
rezultatul final, mai grav. Aceasta, deoarece faptele progresive se consideră săvârşite la data
încetării acţiunii sau inacţiunii [art. 154 alin. (3) CP].
Reiese cu deplină claritate din textul legal că, în această configuraţie, eroarea - cauză de
neimputabilitate -trebuie să aibă caracter invincibil: necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a
caracterului ilicit al faptei trebuie să fie consecinţa „unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel
evitată". Etalonul de referinţă este persoana făptuitorului, în concret 111, în considerarea întregului
context faptic în care s-a manifestat acesta, iar analiza trebuie efectuată, de principiu,

în considerarea unei evaluări ex ante, iar nu a uneia Drept urmare, putem aprecia
că este avută în vedere o eroare decurgând dintr-o imposibilitate subiectivă de prevedere. Aşadar,
conform art. 23 alin. (2) CP, efectele se produc in personam.
în măsura în care eroarea asupra caracterului ilicit al faptei nu se probează a fi fost invincibilă,
ci este culpabilă, imputabilitatea nu va fi exclusă, iar fapta se va putea reţine, ca infracţiune, în
sarcina subiectului său activ. într-o atare ipoteză, doctrina evidenţiază că forma de vinovăţie
corespunzătoare infracţiunii comise nu va fi automat culpa (pentru că eroarea este culpabilă),
aceasta fiind adeseori reprezentată de intenţie (sau intenţie depăşită)111. într-adevăr, cel care
comite fapta, apreciind-o în mod greşit (şi culpabil) ca licită, prevede - adeseori - şi urmăreşte sau
acceptă rezultatul acesteia, astfel încât se va putea reţine forma de vinovăţie a intenţiei. Eventual,
aspectul legat de eroarea (culpabilă) în care s-a aflat cu privire la existenţa caracterului ilicit al
faptei ar putea fi valorificat (potrivit unui punct de vedere)* 121 drept circumstanţă generală
atenuantă judiciară, potrivit art. 75 alin. (2) lit. b) CP, sau poate fi reţinut ca element de
individualizare cu valoare atenuantă în cadrul operaţiunii de individualizare judiciară a sancţiunii
penale aplicabile.
în aprecierea noastră, eroarea - cauză de neimputabilitate - vizând necunoaşterea sau
cunoaşterea greşită a caracterului ilicit al faptei se manifestă, după caz, fie ca o eroare de drept
penal (asupra tipicităţii sau antijuridicităţii), fie ca o eroare de fapt (dar numai) asupra
antijuridicităţii1^. Astfel, eroarea reglementată de art. 30 alin. (5) CP poate să poarte asupra unei
necunoaşteri sau cunoaşteri greşite, invincibile, a:
- înseşi existenţei unei norme de incriminare (eroare de drept penal asupra tipicităţii); spre
exemplu: în urma intrării în vigoare a unei norme de incriminare printr-o ordonanţă de urgenţă a
Guvernului, o persoană care nu a avut, obiectiv, posibilitatea de informare comite, la foarte scurt
timp, fapta nou-incriminată[41;
- conţinutului legal (juridic/constitutiv) al unei norme de incriminare (eroare de drept penal
asupra tipicităţii); de pildă, într-o situaţie similară celei anterior prezentate, o persoană comite o
faptă care era incriminată şi anterior, darîntr-un conţinut constitutiv diferit (săvârşirea concretă
realizându-se în modalitatea anterior neincriminată);
- condiţiilor legale prevăzute pentru reţinerea unei cauze justificative (eroare de drept penal
asupra antijuridicităţii); de exemplu, într-o situaţie similară celei prezentate mai sus, o persoană
comite o faptă prevăzută de legea penală în prezenţa condiţiilor anterior reglementate ale unei
cauze justificative, fără a fi putut lua cunoştinţă de împrejurarea că, între timp, acestea s-au
modificat, astfel încât săvârşirea respectivei fapte concrete nu mai apare ca fiind permisă în mod
excepţional de lege, în lumina noilor modificări;
- unor aspecte de fapt prin prisma cărora se apreciază incidenţă o cauză justificativă (eroare
de fapt asupra antijuridicităţii); spre exemplu, o persoană consideră, în mod eronat,
C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 213; M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 136.
[1]
121
M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 136; V. PASCA, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p.
297; FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 447.
131
în lumina acestei forme de manifestare a erorii, reglementată de art. 30 alin. (5) CP, apreciem că, în
materie penală, s-a relativizat, prin urmare, regula nemo censetur ignorare legem, fiind posibil, în anumite
condiţii, a se invoca efectul exonerator al unei erori de drept penal! A se vedea şi M. UDROIU, Drept penal, op. cit.,
p. 136; FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 444 ş.u.
141 Reamintim că o ordonanţă de urgenţă a Guvernului poate cuprinde norme de incriminare, respectiv că
un asemenea act normativ intră în vigoare imediat la data publicării sale în Monitorul Oficial (dacă a fost depus,
în prealabil, spre dezbatere, la Camera Parlamentului competentă) - posibil chiar în timpul nopţii... A se
revedea, în acest sens, materia izvoarelor dreptului penal. în acelaşi sens, a se vedea, spre exemplu, FL.
STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 445; M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 136.
că acţionează în prezenţa unor condiţii concrete corespunzătoare unei cauze justificative, deşi
există doar o aparenţă (invincibilă) în acest sens111.
O scurtă privire retrospectivă asupra ansamblului reglementărilor din art. 30 CP pune în
evidenţă instituţia erorii, purtătoare (după caz) a unor multiple (triple) naturi juridice:
- cauză de excludere a infracţiunii, prin înlăturarea
- cauză de excludere a infracţiunii, prin înlăturarea reprezentării caracterului ilicit al conduitei
adoptate - cauză de neimputabilitate;
- cauză de înlăturare a unei (anumite) agravante.
în ciuda acestei opţiuni de sistematizare a materiei pentru care a optat legiuitorul penal
actual (sau poate tocmai pentru această cauză), dincolo de importanţa teoretică a delimitării, se
înscrie şi o importantă semnificaţie practică. Astfel, sub aspect procesual penal, soluţia incidenţă şi
temeiul acesteia sunt diferite.
Atunci când eroarea se manifestă cu titlu de cauză de excludere a infracţiunii, distingem (ca
soluţie a instanţei):
- achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) Ut. b) teza a ll-a CPP [fapta (prevăzută de legea penală)
nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege] - eroarea, cauză de atipicitate subiectivă [art. 30
alin. (1), (2) şi alin. (4) prin raportare la alin. (1) şi (2) CP];
- achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) Ut. d) teza a ll-a CPP (există o cauză de
neimputabilitate) - eroarea, cauză de neimputabilitate [art. 30 alin. (5) CP].
Atunci când eroarea se manifestă potrivit art. 30 alin. (3) CP, se va pronunţa orice altă soluţie
procesuală penală, mai puţin achitarea.
11.3. Consecinţele cauzei de neimputabilitate reprezentate de eroare

Făptuitorul aflat în eroare invincibilă asupra caracterului ilicit al faptei, care beneficiază de
efectele cauzei de neimputabilitate reglementate de art. 30 alin. (5) CP, poate comite singur fapta
prevăzută de legea penală ori alături de alte persoane. în acest din urmă caz ( participaţieipenale),
el poate fi executantul faptei (cel care o comite în mod nemijlocit) ori unul dintre aceştia, aşadar,
după caz, autor sau coautor. în această situaţie, cauza de neimputabilitate fiind personală, efectul
ei nu va radia asupra celorlalte persoane activ implicate în săvârşirea faptei, de ea beneficiind doar
făptuitorul aflat în eroare. în măsura în care participanţii sunt persoane care au capacitate penală,
în raport de ele fapta se va putea califica drept infracţiune, aceştia urmând a răspunde penal
(forma de participaţie emergentă va fi, după cum se va vedea, o participaţie improprie, în varianta
intenţie - lipsă de vinovăţie).
Dacă cel aflat în situaţia erorii - cauză de neimputabilitate - are o contribuţie secundară la
comiterea faptei (determină sau înlesneşte/ajută la săvârşirea acesteia), el nu poate fi apreciat
drept instigator sau complice, aşadar, infractor (participant), în schimb, cel determinat/ajutat de o
asemenea persoană poate fi tras la răspundere penală dacă nu (îi) sunt incidente alte cauze de
excludere a caracterului infracţional al faptei.
Ca efect al reţinerii incidenţei cauzei de neimputabilitate a erorii, fapta comisă de către
făptuitor, deşi tipică (sub aspect penal) şi nejustificată, nu se poate aprecia drept infracţiune. Prin
urmare, nu poate genera răspundere penală, aşadar, nici stabilirea şi aplicarea sancţiunilor penale.
în schimb, spre deosebire de ipoteza excluderii caracterului infracţional al faptei în
111
De pildă, persoana asupra căreia se năpusteşte (în întuneric) un individ mascat, înarmat cu o sabie - şi
care, considerându-se atacată, prin punerea în primejdie a vieţii, vatămă agresorul -, nu ştie că întregul
eveniment era doar un scenariu pus la cale pentru filmarea unei emisiuni cu o cameră ascunsă (ceea ce se
relevă abia ulterior momentului vătămării „agresorului", „în apărare") - legitima apărare putativă.
temeiul unei cauze justificative (după cum s-a mai arătat), în baza art. 107 alin. (2) CP, nu este
exclusă posibilitatea luării unor măsuri de siguranţă. Astfel, inclusiv faţă de o persoană aflată într-
o eroare invincibilă asupra caracterului ilicit al faptei care a comis o faptă prevăzută de legea
penală, nejustificată, se poate dispune o asemenea sancţiune de drept penal, dacă organul
judiciar apreciază că luarea ei este necesară pentru prevenirea (pe viitor a) comiterii, de către
acea persoană, de noi fapte incriminate şi - desigur - dacă se întruneşte temeiul dispunerii sale
(existenţa unei anumite stări de pericol puse în evidenţă de către acea persoană prin comiterea
faptei tipice).
Consecinţe ale comiterii, de către o persoană aflată într-o eroare invincibilă asupra
caracterului ilicit al faptei, a unei fapte prevăzute de legea penală se pot identifica inclusiv prin
norme juridice extrapenale. Sub aspectul răspunderii civile, aceasta nu se înlătură, de principiu111.
§12. Probleme speciale în materia cauzelor de neimputabilitate-abordare

selectivă
Instituţiile care au fost tratate anterior (constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul
neimputabil de legitimă apărare/stare de necesitate, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea,
intoxicaţia completă şi involuntară, eroarea asupra caracterului ilicit al faptei, cazul fortuit)
reprezintă, după cum s-a menţionat constant, cauze generale de neimputabilitate, ca formă
specifică de manifestare a cauzelor de excludere a infracţiunii. Alături de acestea pot fi
identificate, în diverse norme penale speciale, o serie de cauze speciale de neimputabilitate,
instituţii cu efect de excludere a caracterului imputabil al faptei, limitat, în mod specific, doar în
considerarea unor anumite norme de incriminare.
Am evidenţiat deja împrejurarea că este imperativă atenta delimitare a cauzelor de
neimputabilitate (fie acestea generale sau speciale) de alte tipuri de cauze cu efect extinctiv
operante în materie penală, după caz: asupra infracţiunii (cauzele de atipicitate, cauzele
justificative) ori asupra altor instituţii penale fundamentale (cauzele de înlăturare a răspunderii
penale, cauzele de impunitate/nepedepsire, cauzele de înlăturare a executării sancţiunilor
penale).
Este de reţinut că, prin raportare la dispoziţiile exprese ale fostei legi penale generale (Codul
penal din 1968), dintre actualele instituţii reglementate cu titlu de cauze generale de
neimputabilitate, îşi găsesc corespondent (pe conţinutul dispoziţiilor normative) toate, mai puţin
excesul neimputabil şi eroarea asupra caracterului ilicit al faptei comise. Este de precizat, totuşi,
că, dintre celelalte instituţii, unele au cunoscut modificări faţă de reglementarea anterioară:
constrângerea fizică şi cea morală au fost reglementate în articole distincte, intoxicaţia
involuntară şi completă a înlocuit fosta denumire a instituţiei corelative („beţia").
Probleme sensibile decurg uneori din împrejurarea suprapunerii condiţiilor de existenţă
specifice mai multor cauze de neimputabilitate în raport de unul şi acelaşi caz particular (speţă
determinată), situaţie denumită concurs de cauze de neimputabilitate. în asemenea ipoteze, se
impune delimitarea corectă în vederea reţinerii cauzei de neimputabilitate corespunzătoare,
ridicându-se şi chestiunea consecinţelor implicate de un atare concurs de cauze.
12.1. Cauze de neimputabilitate speciale

După cum s-a menţionat deja, natura juridică specifică a unei cauze cu efect extinctiv asupra
unei instituţii fundamentale a dreptului penal este indicată de către legiuitor sub aspect
terminologic (prin raportare expresă, adeseori de tip negativ, la tipul instituţiei
111 L.V. LEFTERACHE, op. cit., p. 225.
fundamentale excluse/înlăturate). Astfel, pentru calificarea unei stări, situaţii, împrejurări etc.
drept cauză de excludere a infracţiunii, se întrebuinţează, de regulă (prin norme generale sau
speciale), sintagma „nu constituie/nu reprezintă infracţiune". Această exprimare legală este
comună mai multor tipuri de cauze care exclud infracţiunea (de atipicitate, justificative, de
neimputabilitate)111.
S-a mai precizat faptul că, în ansamblul cauzelor de excludere a infracţiunii, pot fi identificate
unele instituţii speciale cu această natură juridică. La rândul lor, acestea pot să apară drept cauze
speciale de atipicitate ori cauze justificative speciale sau cauze speciale de neimputabilitate.
Instituţiile care apar drept cauze speciale de excludere a infracţiunii nu au atribuită o denumire
legală proprie, aşa cum au cauzele generale.
în ceea ce priveşte cauzele speciale de neimputabilitate, acestea îşi pot găsi reglementarea fie
în dispoziţii din Partea specială a Codului penal, fie în norme procesuale penale sau în prevederi
cuprinse în legi penale speciale/legi extrapenale care cuprind şi dispoziţii penale. Unele dintre
acestea îşi găsesc corespondent şi în reglementarea anterioară. Raportându-ne doar la Partea
specială a Codului penal, reţinem că în doctrină au fost relevate, cu acest titlu, unele dispoziţii.
Reiterăm referirea la dispoziţia din art. 290 alin. (2) CP (constrângerea, prin orice mijloace, la
darea de mită), precum şi menţiunea relativă la posibila (corecta) atribuire a acestei naturi juridice
instituţiei formal calificate, de lege lata, drept cauză specială de impunitate/nepedepsire cuprinse
în art. 198 alin. (4) teza I CP (prinderea în încăierare, împotriva voinţei sale, a unei persoane).
Menţiunile pe care le-am înscris în acest sens cu ocazia expunerii generalităţilor în materia
cauzelor de neimputabilitate îşi menţin valabilitatea. (Re)Avertizăm asupra împrejurării că, din
nefericire, uneori, natura juridică reală a unor cauze speciale este incorect indicată în teorie şi în
practică (la nivelul soluţiilor atrase), în pofida unor exprimări normative clare. Marcăm diferenţa
majoră dintre soluţia procesuală a achitării (corespunzătoare unei cauze-generală sau specială -
de excludere a infracţiunii) şi aceea a încetării procesului penal (atrasă de incidenţa unei cauze de
impunitate/nepedepsire).
12.2. Delimitări între unele cauze generale de neimputabilitate

Menţionăm că, deoarece doctrina aferentă materiei delimitării între cauzele generale de
neimputabilitate s-a consolidat de la intrarea în vigoare a Codului penal actual, nu ne propunem
operarea de distincţii potrivit unui tipar clasic, ci doar surprinderea unor aspecte
discutabile/sensibile, care tind a configura încă probleme controversate în acest domeniu.
Astfel, după cum am evidenţiat deja, se pot ridica uneori probleme sensibile de delimitare
între: constrângerea fizică şi constrângerea morală; constrângerea fizică şi cazul fortuit;
iresponsabilitate şi intoxicaţie.
Reamintim că este posibil, uneori, ca acte de constrângere morală să fie exercitate cumulativ
cu supunerea persoanei constrânse la anumite suferinţe fizice sau ca însăşi neîncetarea
(continuarea) exercitării unor suferinţe fizice să reprezinte elementul de ameninţare întrebuinţat
pentru a constrânge psihic o persoană (a o determina) în vederea comiterii unei activităţi
incriminate. în asemenea cazuri, s-a propus în doctrină întrebuinţarea criteriului existenţei sau
inexistenţei capacităţii (aptitudinii) persoanei constrânse de a se sustrage, la momentul comiterii
faptei, de sub influenţa presiunii de natură fizică. în măsura în care o asemenea
[li
După cum am mai indicat, există şi unele exprimări legale specializate pentru indicarea unui anumit tip de
cauze de excludere a infracţiunii, precum: „este justificată fapta..."-pentru cauzele justificative; „nu este
imputabilă fapta..." - pentru cauzele de neimputabilitate. Credem că unele exprimări legale sunt echivoce sub
aspectul tipului de cauză de excludere a infracţiunii la care fac referire.
posibilitate poate fi identificată, constrângerea ar fi morală, iar dacă o asemenea opţiune nu a

existat, constrângerea ar trebui calificată drept fizică. în opinia noastră, criteriul delimitării, în
astfel de situaţii, este existenţa sau inexistenţa unei minime aptitudini a persoanei constrânse de
a hotărî (desigur, cu o voinţă deformată) să comită sau nu activitatea incriminată. Astfel, în cazul
constrângerii morale, persoana constrânsă are opţiunea-limită: fie de a săvârşi actul incriminat,
fie de a suporta consecinţele ameninţării exercitate. Prin urmare, fapta se comite ca urmare a
luării unei hotărâri de către cel constrâns, dar în prezenţa unui factor volitiv afectat - viciat. în
schimb, în caz de constrângere fizică, o asemenea opţiune (aptitudine decizională) nu există deloc
(nu doar că este viciată, ea este absentă): persoana nu reprezintă decât echivalentul unui simplu
instrument (similar unui obiect neanimat sau unei energii animate lipsite de capacitate
decizională), fiind dirijată de energia constrângătoare. Aşadar, în opinia noastră, ori de câte ori se
va stabili că făptuitorul putea, in extremis, să decidă a suporta consecinţa ameninţării în loc de a
comite fapta tipică şi nejustificată, constrângerea va fi una morală; când o asemenea opţiune-
limită nu a existat, constrângerea va fi calificată drept fizică.
în ceea ce priveşte concursul între cazul fortuit şi constrângerea fizică, este de observat că o
împrejurare fortuită poate reprezenta sursa (originea) unei stări de constrângere fizică.
Evenimentul fortuit se poate impune în mod irezistibil fizicului persoanei, astfel încât, sub
influenţa sa de neînlăturat/de neevitat, aceasta să fie dinamizată ori, dimpotrivă, imobilizată de o
aşa manieră, încât să rezulte o urmare corespunzătoare unei norme de incriminare. Ford o
generaliza la modul absolut, considerăm că, în principiu, cazul fortuit se va impune cu prioritate
într-o asemenea ipoteză, date fiind şi efectele sale mai largi (in rem), precum şi împrejurarea că,
din perspectivă cronologică, acesta a generat starea de constrângere fizică (iar nu invers). Desigur,
susţinem soluţia numai dacă legătura directă dintre manifestarea împrejurării fortuite şi
producerea urmării corespunzătoare normei de incriminare, prin mijlocirea constrângerii fizice
irezistibile a făptuitorului, nu este întreruptă obiectiv (de pildă, ca efect al interpunerii unui
interval prea mare de timp între manifestarea fortuitului şi apariţia acestui rezultat)111.
S-a indicat deja faptul că, uneori, anumite forme de intoxicaţie (cronică) pot ajunge, pe caz
concret, la un nivel în care să provoace de fapt o stare de iresponsabilitate (pasageră/
intermitentă sau perpetuă). Probleme pot să apară mai ales în acele cazuri în care efectele
negative ale intoxicaţiei, care au determinat „migrarea" acesteia către iresponsabilitate, sunt
consecinţele acumulate în timp ale unor intoxicări care nu prezintă, în sine, caracterele cauzei de
neimputabilitate (nu sunt, în special, involuntare). Se poate întâmpla astfel în situaţia unei
persoane dependente de alcool sau de alte substanţe (stare de dependenţă în care a ajuns prin
consum anterior, îndelungat şi voluntar), care, într-un moment de sevraj, îşi pierde capacitatea de
auto-control şi/sau reprezentarea corectă a realităţii, ajungând să comită o faptă prevăzută de
legea penală. Dincolo de imputabilitatea morală a conduitei anterioare a unei asemenea
persoane, nu credem că iresponsabilitatea - cauză de neimputabilitate (juridică)-ar trebui exclusă
automat într-o ipoteză de acest tip, putându-se discuta, eventual, întrunirea sau neîntrunirea
condiţiilor unei stări de actio libera in causa (dacă aceasta există, fapta ar trebui, într-adevăr,
calificată drept infracţiune; dacă aceasta lipseşte, iresponsabilitatea determinată de intoxicaţie ar
trebui, totuşi, reţinută).
111
Spre exemplu, dacă, în urma producerii unui cutremur, un medic este prins sub dărâmăturile blocului
operator, astfel încât nu îşi poate salva pacientul aflat în operaţie, credem că se impune reţinerea cazului fortuit;
dacă însă atât medicul, cât şi pacientul supravieţuiesc iniţial evenimentului fortuit, timp de trei zile, dar, prins sub
dărâmături, medicul nu poate oferi îngrijiri bolnavului, care decedează în cele din urmă, înainte de a interveni forţe
salvatoare, atunci apreciem că medicului îi va înlătura imputabilitatea constrângerea fizică.
12.3. Concursul cauzelor de neimputabilitate

Uneori, în anumite cazuri determinate, se pot constata suprapuneri în ceea ce priveşte
întrunirea condiţiilor de existenţă a mai multor cauze generale de neimputabilitate cu privire la o
unică faptă prevăzută de legea penală. în asemenea situaţii, se ridică problema alegerii uneia
dintre ele, pentru a se reţine, pe temeiul său, excluderea caracterului infracţional al faptei tipice
(penal) şi nejustificate comise.
Un prim aspect care se impune punctat în legătură cu această problemă este reprezentat de
potenţialul concurs între o cauză generală de neimputabilitate şi una specială. Soluţia (indicată de
regula generală specialia generalibus derogont) constă în producerea efectului cauzei speciale,
care se va reţine cu prioritate în detrimentul celei generale.
Un alt aspect de relevat în cadrul de faţă este cel al posibilului concurs între mai multe cauze
generale de neimputabilitate. în primul rând, se ridică problema opţiunii între: pe de D parte,
soluţia reţinerii cumulative a tuturor cauzelor efectiv incidente, pentru a motiva soluţia
juridică111; pe de altă parte, soluţia optării doar pentru una dintre respectivele cauze, cu
excluderea indicării prezenţei celorlalte (sau doar cu efectuarea unei menţiuni subsidiare a
existenţei acestora).
în ipoteza alegerii celei de-a doua variante dintre cele astfel ante-indicate, se ridică o
chestiune subsecventă, anume identificarea unui criteriu în funcţie de care să se efectueze
opţiunea doar pentru una dintre cauzele care îşi revendică incidenţa în raport de speţa
determinată. Apreciem că se pot identifica mai multe asemenea criterii de selecţie:
-în primul rând, în funcţie de efectele produse, sub toate aspectele posibile (astfel, dacă una
dintre cauzele de neimputabilitate aflate în concurs ar implica efecte benefice mai largi asupra
persoanei făptuitorului, inclusiv sub aspect extrapenal - de pildă, din perspectiva răspunderii
civile -, aceea ar trebui să fie cauza reţinută);
- de asemenea, în funcţie de un criteriu cronologic (prima cauză de neimputabilitate
manifestată ar urma să fie cea în considerarea căreia se exclude caracterul infracţional al faptei
comise);
-în funcţie de legătura cauzală specifică, mai strânsă în raport de fapta concret săvârşită
(cauza de neimputabilitate care „se pliază"/explică mai corespunzător comiterea faptei prevăzute
de legea penală, nejustificată, în contextul particular respectiv, ar urma să aibă prevalenţă în
raport de celelalte);
-în funcţie de opţiunea de sistematizare a cauzelor de neimputabilitate pe sub-categorii,
ierarhizate logic (sens în care există perspective distincte de abordare, care atrag soluţionări
diferite). Astfel, de pildă, în considerarea identificării sub-grupelor: cauze care exclud
responsabilitatea/cauze care exclud exigibilitatea unei conduite conforme cu normele de
incriminare/cauze care exclud reprezentarea caracterului ilicit al faptei, se poate discuta dacă
instituţiile reprezentând cauze de neimputabilitate care exclud exigibilitatea ar trebui să aibă
prevalenţă în raport de cele care exclud reprezentarea caracterului ilicit sau nu (invers). Inclusivîn
privinţa ordinii particulare de succesiune a acestor cauze în cadrul fiecărei sub-categorii în parte
se pot identifica modele variate.
111
în principal, susţinem această primă rezolvare a chestiunii concursului cauzelor generale de neimputabilitate.
Apreciem că indicarea, motivarea şi întemeierea hotărârii organului judiciar, pe toate cauzele de neimputabilitate
:are s-ar putea cumula într-o speţă concretă reprezintă soluţia (teoretică/substanţială) optimă (chiar dacă aceasta ar
putea reduce operativitatea şi celeritatea soluţionării procesuale penale a cauzei), din mai multe motive. Printre
acestea, nu credem că este de neglijat împrejurarea că nicio dispoziţie legală nu legitimează ignorarea unei cauze de
neimputabilitate a cărei existenţă se impune, în mod obiectiv, din probatoriul administrat într-o cauză determinată.
în plus, relativitatea criteriilor propuse de doctrină în vederea alegerii unei singure cauze, dintre mai multe
concurente, poate reprezenta, de asemenea, un motiv pentru reţinerea tuturor, deopotrivă.
Secţiunea a 4-a. Unele probleme speciale comune în materia

cauzelor justificative şi a cauzelor de neimputabilitate
Nu există niciun dubiu că toate cauzele generale justificative şi de neimputabilitate se pot
reţine în raport de un făptuitor persoană fizică. Referitor la departajarea acestora în făptuitori
majori, respectiv minori, reiese în mod cert excluderea făptuitorilor majori de la posibilitatea de
reţinere a cauzei de neimputabilitate a minorităţii făptuitorului. în schimb, persoana fizică minoră
s-ar putea găsi, în principiu, în prezenţa oricărei cauze generale justificative sau de
neimputabilitate, eventual, cu excepţia îndeplinirii unei obligaţii impuse de autoritatea
competentă [art. 21 alin. (2) CP], ale cărei premise de reţinere tind a fi incompatibile cu situaţia
unui minor.
§1. Despre compatibilitatea unor cauze de excludere a infracţiunii în

ipoteza subiectul activ persoană juridică
Se poate discuta măsura în care unele dintre aceste cauze de excludere a infracţiunii sunt
incompatibile sau nu cu ipoteza unui subiectiv activ persoană juridică. Astfel, nu vedem nicio
problemă în a se putea reţine şi faţă de o persoană juridică incidenţa cauzelor justificative
reprezentate de starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii,
consimţământul persoanei vătămate. De asemenea, nu par a ridica probleme de compatibilitate
cu situaţia persoanei juridice cauzele de neimputabilitate reprezentate de eroare 111 (asupra
caracterului ilicit al faptei) şi cazul fortuit. Este în mod cert exclusă reţinerea, faţă de o persoană
juridică, a cauzelor de neimputabilitate reprezentate de minoritatea făptuitorului,
iresponsabilitate şi intoxicaţie (completă şi involuntară). Pe de altă parte, credem că se
conturează, de principiu, o lipsă de compatibilitate între cauza justificativă a legitimei apărări
(precum şi - prin extensie - între cauza de neimputabilitate a excesului neimputabil de legitimă
apărare* 121) şi situaţia unui făptuitor persoană juridică. Cu toate acestea, producerea efectului in
rem al legitimei apărări s-ar putea reflecta şi asupra persoanei juridice (nu însă şi ipoteza excesului
neimputabil de legitimă apărare, care produce efecte in personam). înclinăm să apreciem drept
discutabilă problema raportului dintre persoana juridică şi stările de neimputabilitate
reprezentate de excesul neimputabil de stare de necesitate, constrângerea fizică, respectiv
constrângerea morală. De principiu, există o incompatibilitate şi în aceste cazuri, dar credem că nu
se poate generaliza soluţia, fiind imaginabile şi exemple (cel puţin) discutabile, dat fiind faptul că
răspunderea penală a persoanei juridice, deşi este una directă, se angajează, totuşi, prin
intermediul unei persoane fizice care acţionează în realizarea obiectului de activitate, în numele
sau în interesul persoanei juridice131.
111
M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 131.
121
Idem, p. 122.
[3)
Astfel, de pildă, putem admite că o constrângere fizică sau morală a unei persoane fizice, reprezentantă a unei
persoane juridice, astfel încât se ajunge la comiterea unei împiedicări, sub orice formă, a organelor competente de a
intra, în condiţiile prevăzute de lege, în sedii, incinte ori pe terenuri ale persoanei juridice, cu scopul efectuării
verificărilor financiare, fiscale sau vamale [faptă incriminată potrivit art. 5 din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea
şi combaterea evaziunii fiscale (M. Of. nr. 672 din 27 iulie 2005)], va putea exclude caracterul infracţional al faptei
comise, inclusiv în raport de persoana juridică astfel reprezentată. în ceea ce priveşte posibilitatea unei persoane
juridice de a acţiona în prezenţa unui exces neimputabil de stare de necesitate, nu credem că ipoteza poate fi exclusă
în mod automat (aprioric), deşi în doctrină s-a susţinut o asemenea soluţie-a se vedea M. UDROIU, Drept penal, op.
cit., p. 123. Bazându-se pe lipsa de prevedere a disproporţiei vădite dintre urmările apărute în urma desfăşurării
actului de salvare, comparativ cu urmările care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat, s-ar putea susţine
că excesul neimputabil de stare de necesitate reprezintă, practic, o formă particular reglementată
§2. Concursul dintre cauzele justificative şi cauzele de neimputabilitate

în ceea ce priveşte concursul cauzelor justificative şi al celor de neimputabilitate în raport de
una şi aceeaşi persoană care comite o faptă prevăzută de legea penală, reţinem că situaţia este,
fără dubiu, posibilă (de pildă, un minor nerăspunzător penal poate fi atacat, comiţând, în legitimă
apărare, o faptă incriminată; o persoană iresponsabilă se poate salva, intr-o ipoteză de stare de
necesitate, prin săvârşirea unei fapte tipice sub aspect penal; o persoană constrânsă moral poate
comite o faptă prevăzută de legea penală, însă în prezenţa consimţământului persoanei
vătămate, etc.).
Doctrina este constantă în a aprecia că, într-o astfel de situaţie, trebuie reţinută în sarcina
făptuitorului cauza justificativă,iar nu aceea de neimputabilitate111. Există mai multe
argumente
in acest sens:
-cauzele justificative reprezintă permisiuni legale, excepţionale de comitere a unei fapte
prevăzute de legea penală, iar nu doar împrejurări de natură subiectivă (personală) care
impiedică imputarea/reproşarea unei fapte (nepermisă, ilicită) în sarcina unei anumite persoane;
- cauzele justificative produc efecte in rem, iar nu doar in personam, precum cauzele de
neimputabilitate (cu excepţia cazului fortuit);
- incidenţa unei cauze justificative nu permite aplicarea niciunei sancţiuni de drept penal
(pedeapsă/măsură educativă sau măsură de siguranţă), pe când incidenţa unei cauze dle
neimputabilitate împiedică doar stabilirea/aplicarea sancţiunilor penale propriu-zise
(pedepse/măsuri educative), dar lasă neafectată posibilitatea de dispunere a unor măsuri de
siguranţă - art. 107 alin. (2) CP;
- reţinerea unei cauze justificative nu mai permite continuarea procesului penal (pentru :ă
nu se concepe o soluţie mai benefică pentru inculpat decât aceea dispusă în temeiul unei * 1
a unui caz de eroare (neprevăzând disproporţia, persoana făptuitorului a acţionat crezând că va produce urmări mai
puţin grave decât cele atrase de pericol sau cel puţin nu în mod vădit disproporţionate faţă de acestea, aşadar, s-a
găsit într-o ipoteză de necunoaştere/greşită cunoaştere a realităţii). Din moment ce putem admite că eroarea
:onstituie o cauză de neimputabilitate aptă de manifestare/reţinere şi faţă de o persoană juridică (aspect afirmat
:hiar de către autorul ante-citat - idem, p. 131), nu vedem de ce nu s-ar putea reţine atunci (în unele cazuri) şi
posibila compatibilitate dintre excesul neimputabil de stare de necesitate şi situaţia unui făptuitor persoană juridică.
[1)
Pentru discuţii (interesante) legate de concursul mai multor cauze de excludere a infracţiunii, inclusiv cauze
ustificative şi de neimputabilitate, în raport de situaţia unui minor, a se vedea (şi): V. BRUTARII, Măsuri educative
privative de libertate aplicate minorului, p. 169,170 (articolul se poate consulta on-line, în format electronic, la
adresa de internet
nttp://www.nos.iem.ro/bitstream/handle/123456789/233/Versavia%20Brutaru.pdf?sequence=l&isAllowed=y). Se
evidenţiază împrejurarea că, „dacă în conceptul de faptă prevăzută de legea penală intră şi vârsta subiectului activ, m
cazul minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani, alegerea minorităţii înaintea altor cauze, inclusiv justificative, ar fi
determinată de faptul că legea penală nu i se aplică minorului sub 14 ani. Examinarea altor cauze care înlătură
:aracterul penal al faptei nu ar putea fi acceptată, întrucât minorului sub 14 ani nu i se aplică ab initio legea penală,
ndiferent de modalitatea, circumstanţele, împrejurările comiterii faptei" (p. 169). Tocmai (şi) în considerarea acestui
argument, apreciem că aspectele legate de capacitatea penală generală a unei persoane fizice (precum limita de
vârstă) reprezintă aspecte ale subiectului infracţiunii, privit ca element (factor/condiţie) preexistent(ă) a(l)
infracţiunii, iar iu ca aspecte integrate laturii obiective, aşadar, componente ale tipicităţii (obiective) a faptei. Prin
urmare, suntem de părere că în conceptul de faptă prevăzută de legea penală nu intră şi aspectele legate de vârsta
subiectului (în :uprinsul laturii obiective s-ar putea integra, eventual, doar acele cerinţe legale privitoare la anumite
calităţi special mpuse subiectului activ, iar nu şi acelea generale). în mod coerent cu această viziune, reamintim că, în
materia aplicării legii penale române în spaţiu, potrivit prevederilor art. 9 alin. (2) CP, nu apreciem că reprezintă o
ipoteză de lipsă a dublei incriminări situaţia în care, în statul străin pe teritoriul căruia este comisă o faptă
(incriminată atât acolo, cât şi în România), de către un subiect activ cetăţean român care are capacitate penală, legea
penală terţă mpune o limită minimă de vârstă mai crescută pentru dobândirea capacităţii penale, pe care subiectul
activ nu o verifica la data comiterii faptei. Similar, reţinem şi situaţia unui făptuitor persoană juridică română, care ar
comite o infracţiune într-un stat în care nu se reglementează răspunderea penală a persoanei juridice. în sens
contrar, a se yedea FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit, p. 183 (autorii apreciază că „subiectul activ este considerat a face
parte dintre clementele obiective ale incriminării tip" - p. 273).
asemenea cauze de excludere a infracţiunii), în timp ce reţinerea unei cauze de neimputabilitate

permite inculpatului să solicite continuarea procesului penal, tocmai în urmărirea obţinerii unei
soluţii pe care o apreciază mai favorabilă (precum pronunţarea unei soluţii similare, dar
întemeiată pe reţinerea unei cauze justificative) - art. 18 CPP.
§3. Actio libera in causa

Problema legată de instituţia denumită actio libera in causa considerăm că se poate ridica
atât în raport de unele cauze justificative generale, cât şi de unele cauze de neimputabilitate.
Astfel, ea s-ar putea înregistra (cel puţin) în cazul legitimei apărărill], al stării de necesitate* [2], al
constrângerii fizice şi/sau morale, în ipoteza ir şi a intoxicaţiei.
Reamintim faptul că ipoteza actio libera in causa se referă la împrejurarea în care, deşi la
momentul comiterii unei fapte prevăzute de legea penală făptuitorul s-a aflat în prezenţa unor
cauze de excludere a caracterului penal al acesteia, totuşi, se poate constata că, la un moment
anterior, la care influenţa respectivelor cauze nu se exercita asupra persoanei, aceasta a declanşat
(sau a permis) apariţia acelor cauze. Prin urmare, se impune o decalare a momentului în
considerarea căruia trebuie întreprinsă, de către organul judiciar, verificarea prezenţei condiţiilor
de existenţă cerute unor cauze de excludere a infracţiunii; această operaţiune trebuie realizată,
uneori, nu doar în raport de data săvârşirii faptei, ci şi de momente anterioare. în cazul în care s-ar
identifica o ipoteză de actio libera in causa, consecinţa va fi refuzul acordării beneficiului cauzei de
excludere a infracţiunii (prin urmare, aprecierea faptei drept infracţiune, a făptuitorului drept
infractor şi - aşadar -, de principiu, tragerea sa la răspundere penală).
în primul rând, se impune a remarca faptul că este clară existenţa situaţiei actio libera in
causa atunci când subiectul activ al faptei tipice (sub aspect penal) a premeditat comiterea faptei
respective în aşa fel încât, la data săvârşirii, să apară că a comis-o în prezenţa condiţiilor de
existenţă privitoare la o cauză de excludere a caracterului său penal. După cum s-a arătat, în
materia intoxicaţiei, o astfel de ipoteză este chiar expres reglementată de lege, potrivit art. 77 lit.
f) CP (intoxicaţia preordinată, anume provocată în vederea săvârşirii infracţiunii). Astfel, în această
materie, efectul existenţei situaţiei de actio libera in causa va fi reprezentat nu doar de refuzul
acordării beneficiului cauzei de neimputabilitate, deci configurarea faptei drept infracţiune, dar, în
plus, i se atribuie împrejurării natura juridică de circumstanţă generală agravantă, răspunderea
penală putând fi angajată într-o formă mai severă faţă de persoana infractorului respectiv.
în raport de celelalte instituţii care permit apariţia unei actio libera in causa, existenţa
acesteia nu va avea acelaşi efect (aceeaşi natură juridică), căci legea nu o prevede expres decât în
raport de intoxicaţie, iar (pe de altă parte) circumstanţele generale judiciare sunt permise, de lege
lata, numai în raport de cazul atenuantelor, nu şi al agravantelor. însă nimic nu împiedică în aceste
situaţii valorificarea de către instanţă a împrejurării indicate, cu titlu de factor de natură
agravantă în procesul de individualizare judiciară a pedepsei (urmând a stabili sancţiunea
concretă, în cadrul legal prestabilit, instanţa putând motiva mai temeinic o sancţiune concretă cât
mai severă dintre cele permise de legiuitor pentru infracţiunea comisă).
Pe de altă parte, se poate analiza măsura în care pot fi integrate (şi cu ce efecte) în conceptul
de actio libera in causa situaţiile în care subiectul activ al faptei comise a permis, cu intenţie (dar
nu în mod premeditat -spre exemplu, o intenţie indirectă, bazată pe nepăsare), apariţia viitoare a
unor stări/situaţii/împrejurărietc. corespunzătoare
unor cauze de excludere
111
A se vedea, de pildă, FL. STRETEANU, D. NIŢU, cit., p. 370, 371.
[2)
Idem, p. 380 ş.u.; G. ANTONIU, Vinovăţia penală, op. cit., p. 290,
291.
a infracţiunii, cu manifestare la momentul comiterii faptei prevăzute de legea penală. încă şi mai
discutabilă este ipoteza în care făptuitorul respectiv a acţionat, în acest sens, din culpă, fiindu-i
imputabilă o conduită care a favorizat apariţia unor asemenea cauze, pe care, deşi le-a prevăzut,
nu le-a acceptat (în mod neîntemeiat) ori nu le-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să le prevadă111.
înclinăm către soluţia integrării acestor situaţii în cadrul conceptului de actio libera in causa,
punându-se, astfel, problema atrase asupra răspunderii
penale a persoanei în cauză. Astfel, se pot contura două soluţii:
-fie ca forma de vinovăţie care se poate reţine în raport de naşterea cauzei de (aparentă)
excludere a infracţiunii, sub imperiul actio libera in causa, să fie automat preluată ca formă de
vinovăţie a săvârşirii faptei înseşi121,
-fie ca forma de vinovăţie care se poate reţine în raport de naşterea cauzei de (aparentă)
excludere a infracţiunii, sub imperiul actio libera in causa, să nu fie automat apreciată şi ca formă
de vinovăţie a săvârşirii fapteil3].
Considerăm că, deşi subiectul este apt de dezbatere, soluţia mai realistă (şi - totodată - mai
flexibilă) este cea din urmă. Astfel, conduita culpabilă a unei persoane, care a condus la apariţia,
cu privire la faptele pe care le va comite în viitor aceasta, a unor posibile cauze de (aparentă)
excludere a infracţiunii, poate să fie conştientizată, uneori, de către acea persoană, înainte de a
se ajunge la comiterea faptei. în acest moment, cel în cauză ar trebui să se considere obligat a
face tot posibilul pentru a limita naşterea împrejurărilor respective, a-şi lua măsuri suplimentare
(excepţionale) de protecţie a valorilor sociale pe care le-ar putea periclita dacă se concretizează
cauzele respective, la a căror apariţie a contribuit prin conduita sa culpabilă anterioară. Dacă nu o
face, deşi ar fi avut această posibilitate, atunci se poate aprecia incidenţă (adeseori) o intenţie (de
regulă, indirectă), iar nu o culpă141. * 12 13
111
A se vedea G. ANTONIU, Vinovăţia penală, op. cit., p. 242 ş.u. în exact acelaşi sens, a se vedea şi V. PASCA, în 3.
ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 278 ş.u. Pentru o prezentare şi analiză amănunţită a ipotezelor de actio
libera in causa, a se vedea FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 422 ş.u.
12]
Astfel, spre exemplu, dacă s-ar reţine o intenţie indirectă în apariţia situaţiei de actio libera in causa,
aceasta să fie, automat, şi forma de vinovăţie a faptei (infracţiunii) comise ulterior; dacă forma de vinovăţie în
apariţia situaţiei de actio libera in causa este culpa, atunci aceasta să se reţină şi ca formă de vinovăţie în săvârşirea
faptei [infracţiunii) comise ulterior.
13]
De pildă, chiar dacă situaţia de actio libera in causa a fost determinată în mod culpabil, forma de vinovăţie
existentă în raport de comiterea faptei (infracţiunii) săvârşite ulterior să poată fi reţinută drept (spre exemplu)
intenţie.
[4]
Spre exemplu, ne raportăm la situaţia unei persoane care suferă de somnambulism (aspect pe care îl
cunoaşte) şi care, în timpul somnului, manifestă o formă de cleptomanie (sustrage diverse bunuri). Presupunem că
această persoană îşi controlează, de regulă, afecţiunea, cu ajutorul medicaţiei. Dacă, din propria sa culpă, această
persoană ar rămâne, la un moment dat, fără medicamentele necesare (a uitat să şi le procure din timp), într-un
moment şi intr-un context în care este foarte probabil să prejudicieze terţe persoane ca urmare a manifestării
afecţiunii sale (de pildă, este într-un vagon cuşetă de mai multe locuri, într-un tren), atunci se impune să adopte
măsuri suplimentare excepţionale pentru a-i proteja pe terţi (să îi anunţe de situaţia sa, să se asigure că nu adoarme
etc.). Apreciem că, dacă nu o va face, înseamnă că (separat de culpa pe care o manifestă în posibila apariţie a
ipotezei de actio libera m causa), acceptă un rezultat prevăzut (posibilitatea de a sustrage, în somn, bunuri ale altor
persoane). Dacă se întâmplă aşa ceva, atunci, deşi la data comiterii faptei era sub imperiul iresponsabilităţii, situaţia
de actio libera in causa va înlătura beneficiul acesteia. Fapta comisă nu se va aprecia săvârşită însă din culpă (ca
urmare a faptului că propria conduită culpoasă a generat starea de actio libera in causa), ci cu intenţie (cel puţin
indirectă), căci aceasta :orespunde atitudinii sale psihice particulare reale în raport de urmarea produsă. Considerăm
că soluţia propusă are şi beneficiul de a exclude cazurile de impunitate (lato sensu) pe temeiul împrejurării că nu
toate conduitele infracţionale sunt reglementate de legiuitor şi în considerarea ipotezei comiterii lor din culpă.
Astfel, inclusiv în axemplul furnizat anterior, este de observat că, dacă s-ar fi adoptat soluţia reflectării automate a
formei de vinovăţie :are a permis apariţia situaţiei de actio libera in causa şi asupra faptei săvârşite ulterior, atunci
făptuitorul nu ar fi Post tras la răspundere penală, căci legea nu incriminează furtul decât ca faptă comisă cu intenţie!
cauzelor de neimputabilitate
grilă, pot fi corecte sau greşite toate variantele, fiind, totodată, posibil ca unele dintre variante să
1. Nu comite o infracţiune, ca urmare a reţinerii cauzei de neimputabilitate a minorităţii

făptuitorului, şi - drept urmare - nu răspunde penal minorul:
a) care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală pe când nu avea încă împlinită vârsta de
14 ani, nici măcar după ce împlineşte această vârstă;
b) cu vârsta cuprinsă între 14 ani (împliniţi) şi 16 ani (neîmpliniţi) la data săvârşirii faptei,
legea instituind în privinţa lui o prezumţie relativă de capacitate penală;
c) în vârstă de 15 ani, cu discernământ diminuat dovedit la data săvârşirii faptei;
d) de 17 ani, constrâns pentru a săvârşi fapta incriminată.
2. Reprezintă o cauză care exclude infracţiunea:

a) prescripţia răspunderii penale;
b) starea de intoxicaţie, în general;
c) exercitarea unei presiuni fizice sau psihice (indiferent de intensitate) asupra făptuitorului,
în general;
d) starea de minoritate a persoanei care comite fapta incriminată.
3. Starea de intoxicaţie:
a) exclude infracţiunea, dacă este completă;
b) preordinată constituie o circumstanţă agravantă generală obligatorie (legală), cu efect
facultativ;
c) care nu reprezintă nici cauză de excludere a infracţiunii, nici circumstanţă agravantă are o
natură juridică ambivalenţă, care se va determina pe caz concret, la aprecierea instanţei, anume:
(după caz) circumstanţă generală judiciară (facultativă) de atenuare sau de agravare a răspunderii
penale;
d) în cazul anumitor fapte incriminate aparţine tipicităţii — fiind un element al conţinutului
constitutiv (tipic sau derivat) al incriminării - ipoteză în care nu mai este posibilă şi reţinerea sa cu
titlu de circumstanţă agravantă generală, precum nici cu titlu de cauză de neimputabilitate. 4 * * * *
4. Minorul de 13 ani la data comiterii faptei incriminate:

a) poate fi considerat, în sensul legii penale, drept o persoană iresponsabilă;
b) poate participa alături de alte persoane la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală,
caz în care participaţia (pluralitatea ocazională de făptuitori) care se configurează va fi una
improprie;
c) care loveşte cu intenţie victima, aceasta decedând ulterior, la o dată la care respectivul
minor a împlinit vârsta de 14 ani şi 6 luni, răspunde - dacă i se dovedeşte discernământul în raport
de momentul producerii morţii victimei - pentru infracţiunea de omor sau - după caz - pentru
aceea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte;
d) care săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală nu poate fi pedepsit, însă fapta îi poate
atrage în sancţionare o măsură educativă.
5. în ipoteza cazului fortuit:

a) intervine imposibilitatea strict subiectivă (a autorului) de prevedere a rezultatului faptei
comise;
b) efectele se produc in rem, deşi constituie o cauză de impunitate;
c) efectele sale nu se răsfrâng asupra participanţilor la săvârşirea faptei incriminate, decât în
măsura în care aceştia le-au cunoscut sau prevăzut;
d) intervine o imposibilitate generală (chiar dacă nu neapărat absolută) de prevedere a
rezultatului faptei.
6. Constrângerea fizică poate fi generată:

a) de acţiunea unui animal;
b) de un fenomen natural;
c) de acţiunea unei alte persoane;
d) de cauze mecanice.
7. Constrângerea:
a) poate fi materială sau imaterială, excluzând (în condiţiile legii) caracterul infracţional al
faptei comise;
b) exercitată de către o persoană care intimidează prin mânuirea unei arme de foc, pentru a
determina o altă persoană să sustragă un autovehicul (alternativa dată fiind împuşcarea
acesteia), poate fi considerată drept constrângere fizică, care să excludă caracterul infracţional al
furtului comis de autor, iar, din moment ce se apreciază că acesta nu a săvârşit o infracţiune, fiind
constrâns, reiese că nu vor fi traşi la răspundere penală nici participanţii la fapta astfel comisă;
c) înseamnă înfrângerea libertăţii de hotărâre şi acţiune (condiţie generală necesară pentru
ca o persoană fizică să aibă capacitate juridico-penală şi să poată răspunde pentru faptele
comise, în calitate de subiect activ al infracţiunii), înlăturând astfel vinovăţia, prin aceea că face
să dispară premisa acesteia;
d) fizică mai este uneori denumită în doctrina şi în practica penală şi majoră.
8. Eroarea:
a) de fapt produce efecte asupra circumstanţelor agravante (generale sau speciale),
înlăturând, în aceste cazuri, caracterul penal al faptei;
b) de drept înlătură caracterul penal al faptei, dar numai dacă este o eroare de drept
extrapenal;
c) se deosebeşte de îndoială, care, în baza regulii in dubio pro reo, atrage nepedepsirea, deci
soluţia instanţei de încetare a procesului penal, spre diferenţă de reţinerea erorii, care atrage
soluţia achitării;
d) de fapt prezintă aceleaşi caracteristici, indiferent că înlătură vinovăţia pentru fapta
comisă doar sub forma intenţiei (menţinând caracterul infracţional al faptei comise din culpă, în
măsura în care respectivul tip de faptă este incriminat şi din culpă) sau atât sub forma intenţiei,
cât şi a culpei. 9 * * * *
9. Reprezintă cauză care exclude infracţiunea:

a) excesul de legitimă apărare, indiferent de forma acestuia;
b) excesul de stare de necesitate, indiferent de forma acestuia;
c) orice formă de eroare de fapt;
d) nicio formă de eroare de drept.
10. în cazul infracţiunilor din culpă, eroarea de fapt:

a) nu are niciodată efecte asupra vinovăţiei, menţinându-se în cazul existenţei sale
caracterul infracţional al faptei;
b) produce întotdeauna efecte, înlăturând imputabilitatea şi excluzând - astfel -
infracţiunea;
c) are ca efect aplicarea unei pedepse în limite reduse faţă de acelea prevăzute de lege
pentru fapta comisă;
d) produce efecte similare cu acelea pe care le determină în raport de infracţiunile
intenţionate, dar numai în condiţiile în care este o eroare invincibilă.
11. Spre deosebire de:

a) cazul fortuit, excesul neimputabil de legitimă apărare produce efecte in
b) minoritatea infractorului, minoritatea făptuitorului este o cauză de neimputabilitate;
c) iresponsabilitate, minoritatea făptuitorului angajează răspunderea penală a autorului
faptei;
d) constrângerea morală, constrângerea fizică înlătură în principal factorul volitiv.
12. Spre deosebire de excesul neimputabil de stare de necesitate:

a) excesul neimputabii de legitimă apărare presupune proporţia laturilor pe care este
structurat;
b) cazul fortuit nu produce efecte in personam;
c) cazul fortuit produce efecte in rem;
d) excesul neimputabil de legitimă apărare este un exces extensiv.
13. Atât minoritatea făptuitorului, cât şi eroarea asupra caracterului ilicit al faptei:
a) sunt cauze generale, personale de neimputabilitate;
b) pot fi considerate cauze de neimputabilitate din sub-categoria celor care exclud
exigibilitatea comportamentului cu normele de incriminare;
c) implică o condiţie (de existenţă) primară comună, constând în săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, nejustificată;
d) nu permit stabilirea/aplicarea sancţiunilor penale, dar permit dispunerea anumitor
sancţiuni de drept penal.
14. Spre deosebire de cauzele justificative, cauzele de neimputabilitate:

a) sunt exclusiv de ordin general;
b) exclud, toate, aceeaşi trăsătură esenţială a infracţiunii: vinovăţia (ca sub-element al
conţinutului constitutiv subiectiv al infracţiunii);
c) de regulă, sunt cauze personale;
d) nu afectează antijuridicitatea faptei. 15
15. Cauzele de neimputabilitate:

a) de ordin general, în concurs cu acelea speciale, atrag reţinerea acestora din urmă;
b) care exclud responsabilitatea persoanei sunt reprezentate de iresponsabilitate şi caz
fortuit;
c) sunt instituţii a căror verificare se face cu prioritate faţă de alte cauze (spre exemplu, dacă
făptuitorul este minor sub 14 ani, nu mai interesează dacă a acţionat în legitimă apărare sau în
stare de necesitate, căci, oricum, fiind minor nerăspunzător penal, fapta sa nu poate constitui o
infracţiune);
d) trebuie deosebite atât de cauzele de atipicitate, cât şi de cele justificative, chiar dacă toate
acestea exclud infracţiunea.
II. Afirmaţii (identificaţi valoarea de adevăr a următoarelor afirmaţii, argumentând

răspunsul):
1. Cauzele de neimputabilitate sunt exclusiv de ordin general şi produc, toate, efecte in

personam.
2. Minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea şi intoxicaţia (involuntară şi completă) exclud
responsabilitatea persoanei ca premisă (condiţie) a imputabilităţii.
3. Ca sancţiuni de drept penal, în condiţiile legii (art. 107 CP), măsurile de siguranţă se iau faţă
de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, după caz, imputabilă
sau neimputabilă persoanei care a săvârşit-o.
4. Din materia cauzelor generale de neimputabilitate, cel puţin trei dintre acestea reprezintă
negarea condiţiilor generale cerute subiectului activ al infracţiunii (persoană fizică).
5. Sub aspectul naturii juridice, starea de minoritate a făptuitorului este o cauză generală de
neimputabilitate, spre deosebire de starea de minoritate a infractorului, care reprezintă o cauză
de diferenţiere a răspunderii penale în raport de răspunderea penală angajată de infractorul major
(la data săvârşirii ansamblului faptic infracţional).
6. Potrivit art. 113 alin. (2) CP, legiuitorul înscrie o prezumţie relativă de capacitate penală.
7. Faţă de minorul care, la data săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, avea vârsta
cuprinsă între 14 şi 18 ani se ia, în condiţiile legii, o măsură educativă.
8. Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor, care la data
comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal, caz în care fapta nu
constituie infracţiune, putând atrage incidenţa unor măsuri de protecţie specială; în cazul în care
nu există o cauză justificativă, în condiţiile legii, poate fi luată o măsură de siguranţă.
9. Starea de intoxicaţie preordinată nu este o cauză de neimputabilitate, ci reprezintă o
circumstanţă generală legală de agravare a răspunderii penale.
10. Săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu
un minor (făptuitor sau infractor), nu constituie circumstanţă agravantă dacă starea de minoritate
a co-participantului nu a fost cunoscută de infractorul major.
11. Dispoziţiile art. 30 CP-în ansamblu-instituie o cauză generală de neimputabilitate.
12. Numai eroarea asupra antijuridicităţii (eroare invincibilă asupra caracterului ilicit al faptei)
înlătură trăsătura esenţială a imputabilităţii, spre deosebire de eroarea asupra tipicităţii, care
înlătură intenţia ca element al laturii subiective şi culpa, dacă este invincibilă.
13. Eroarea asupra unei circumstanţe agravante sau asupra unui element circumstanţial
agravant nu afectează existenţa faptei ca infracţiune, angajând răspunderea penală a persoanei în
cauză.
14. Legitima apărare şi excesul neimputabil [art. 26 alin. (1) CP] sunt cauze generale de
excludere a infracţiunii, existând diferenţe sub aspectul naturii lor juridice şi al efectului atras.
15. Spre deosebire de excesul neimputabil, excesul scuzabil în materia legitimei apărări/ stării
de necesitate nu exclude infracţiunea, deşi condiţiile cerute atacului, cât şi stării de pericol sunt
aceleaşi ca şi în cazul excesului neimputabil.
16. Depăşirea limitelor legitimei apărări/depăşirea limitelor stării de necesitate - art. 75 alin.
(1) lit. b) şi c) CP - reprezintă cauze generale (circumstanţe) de atenuare a răspunderii penale.
17. Formele constrângerii - constrângerea fizică şi constrângerea morală - sunt cunoscute şi
sub denumirile: caz fortuit (denumire sinonimă constrângerii fizice), respectiv/orţo majoră
(denumire sinonimă constrângerii morale).
18. Spre diferenţă de sursa unei constrângeri morale, constrângerea fizică poate proveni din
partea unei persoane, dar poate avea şi alte origini.
19. Constrângerea fizică alterează în special factorul intelectiv, iar constrângerea morală
afectează cu predilecţie factorului volitiv.
20. Constrângerea fizică poate fi atribuită sub-categoriei de cauze de neimputabilitate în
cazul cărora se exclude exigibilitatea unei conduite conforme cu normele de incriminare, în timp
ce constrângerea morală aparţine sub-categoriei de cauze de neimputabilitate în cazul cărora se
exclude responsabilitatea făptuitorului.
21. Cazul fortuit implică doar o imposibilitate subiectivă de prevedere, fiind distinct de lipsa
culpei simple, caz în care imposibilitatea de prevedere este obiectivă.
22. Cazul fortuit, în rândul cauzelor de neimputabilitate, reprezintă o cauză care exclude în
special reprezentarea caracterului ilicit al faptei comise.
23. Nu este posibil concursul cauzelor de neimputabilitate şi al cauzelor justificative.
24. Cauzele de neimputabilitate produc, ca regulă, efecte in personam, cu excepţia cazului
fortuit şi a constrângerii fizice.
25. Eroarea inversă asupra tipicităţii reprezintă o cauză de neimputabilitate, care înlătură
răspunderea penală.
26. Intoxicaţia constituie o instituţie care poate avea doar natura juridică de cauză de
impunitate.
27. Nu există niciun motiv pentru care legiuitorul a prevăzut cazul fortuit drept cauză de
neimputabilitate, din moment ce a dispus că acesta produce efecte in ; prin urmare, poate fi
apreciat drept cauză justificativă.
28. Iresponsabilitatea poate intra în concurs cu legitima apărare, caz în care se va reţine, cu
prioritate, iresponsabilitatea, deoarece, cronologic, aceasta există mai întâi.
29. Conceptele de responsabilitate, respectiv discernământ sunt sinonime.
30. Există unele cauze de neimputabilitate determinate de incapacitatea bio-psihologică,
precum şi altele atrase de cauze externe.
III. Speţe (rezolvaţi următoarele situaţii de fapt, identificând - motivat - soluţia de drept
corespunzătoare acestora): 1
1. Presupunem că există autorizaţiile necesare desfăşurării unui studiu medical de testare pe

pacienţi umani a consecinţelor unui medicament care, printre efectele adverse, implică stări
febrile şi disconfort gastro-intestinal extreme, care pot imobiliza o persoană la pat timp de mai
multe zile. în timpul desfăşurării experimentelor respective se decretează starea de asediu şi
mobilizarea armatei, consecutivă unei declaraţii de război (a unui stat oarecare)
împotriva României. Fiind convocat de urgenţă pentru încorporare, X, paznic la unitatea sanitară
la care se desfăşoară testările medicamentului respectiv, fiind la curent cu riscurile implicate de
administrarea acestuia, se oferă voluntar pentru injectarea substanţei şi consimte la aplicarea
celei mai mari doze permise de protocolul testului ca doză excepţională posibil de administrat.
Drept urmare, fiindu-i declanşate efectele secundare, X a fost în convalescenţă aproximativ două
săptămâni, timp în care nu s-a putut prezenta pentru încorporare, iar, după această perioadă,
situaţia internaţională remediindu-se, a fost ridicată şi starea de asediu.
Arătaţi dacă X poate evita tragerea la răspundere penală pentru fapta incriminată de art. 432
CP, invocând existenţa vreunei cauze de neimputabilitate! Ce se poate stabili, în acest sens,
referitor la persoana care a acceptat voluntariatul lui X şi i-a administrat acestuia medicamentul?
Motivaţi!
2. Instanţa a reţinut că inculpatul a cosit buruieni şi resturi de coceni rămase pe teren în urma
recoltării porumbului. La un moment dat, de cositoare s-a apropiat, la o distanţă de aproximativ 5
m, persoana vătămată, care fusese atenţionată de inculpat să se îndepărteze, lucru pe care iniţial
aceasta îl făcuse, revenind însă ulterior pentru a îi comunica ceva inculpatului, care în ciuda
acestei situaţii nu s-a oprit din desfăşurarea activităţii pe care o desfăşura. în acest moment,
instantaneu, s-a produs ruperea cuţitului cositorii, care a lovit persoana vătămată, secţionându-i
gamba piciorului, pentru vindecare fiind necesare 75-80 de zile de îngrijiri medicale, victima
rămânând cu o infirmitate fizică permanentă. Instanţa de fond a apreciat că aceste urmări nu îi
sunt imputabile inculpatului, care nu le-a prevăzut, deoarece ele s-au datorat unei împrejurări
general imprevizibile. în afara situaţiei de fapt expuse, instanţa a mai reţinut ca probate şi
următoarele date stabilite în cursul cercetării judecătoreşti: din probele administrate în cauză
rezultă că inculpatul a achiziţionat utilajul ca fier vechi, iar nu pentru a-l folosi în agricultură,
termenul de valabilitate/funcţionare stabilit de constructor fiind depăşit. Repunerea în funcţiune
s-a făcut prin reparaţii artizanale, inclusiv prin sudură la sistemul de prindere a cuţitului cositorii,
acela care, prin desprindere, în mişcarea sa rotativă, a cauzat rănirea persoanei vătămate.
Parchetul a atacat la instanţa superioară sentinţa astfel pronunţată.
Apreciaţi temeinicia hotărârii! 3 * *
3. Din actele de urmărire penală reiese următoarea situaţie de fapt: circulând pe un drum
naţional, în afara localităţii, pe timp de noapte şi fiind prezentă - parţial - ceaţa,
inculpatul a întâlnit, venind din sens contrar, o coloană de autovehicule, dintre care unele circulau
cu luminile în poziţia de „fază lungă", iar nu în poziţie de întâlnire (fapt care este contrar regulilor
de circulaţie pe drumurile publice). Deşi inculpatul admite faptul că - din cauza acestei împrejurări
- i-a fost radical limitată posibilitatea de orientare şi de depistare a obstacolelor de pe şosea, fiind
practic orbit de luminile puternice focalizate direct în faţa sa, expertiza criminalistică rutieră a
probat faptul că autoturismul condus de acesta a continuat să ruleze cu o viteză cuprinsă între 80
şi 90 km/h, adică aproape de limita de viteză maximă admisă pentru circulaţie, în mod normal, pe
segmentul de drum respectiv. Imediat după ce ultimul autovehicul din coloana care circula din
sens contrar a trecut, inculpatul a observat că în faţa sa se află, pe partea carosabilă, o căruţă
nesemnalizată, în spatele căreia circula pe jos o persoană (fapt care este, de asemenea, contrar
regulilor de circulaţie pe drumurile
publice). în ciuda eforturilor inculpatului de a evita coliziunea (acesta a acţionat puternic pedala
de frână şi a tras brusc de volan înspre stânga, intrând pe contrasens), accidentul nu a mai putut fi
evitat şi persoana care circula în spatele atelajului a fost acroşată şi proiectată în afara suprafeţei
carosabile, suferind vătămări care i-au provocat decesul. Fiind trimis în
judecată pentru comiterea infracţiunii de ucidere din culpă în formă agravată, inculpatul s-a
apărat invocând existenţa cazului fortuit.
Ce urmează a decide, în acest sens, instanţa (şi cu ce motivare)?
4. S-a reţinut că, petrecând într-un local în care se servesc băuturi alcoolice, cu ocazia serbării
zilei de naştere a unui prieten, X a consumat o cantitate mare de diferite băuturi spirtoase,
ajungând astfel în stare de ebrietate. La întoarcerea spre casă, fiind într-o stare euforică, datorită
acestui motiv, X a provocat un scandal în faţa unui anumit imobil, fiind admonestat de un locatar
al acestuia, deoarece cânta şi făcea zgomot. Deranjat de apostrofare, fiind într-o stare de
excitabilitate accentuată, X a insultat şi agresat fizic persoana respectivă, provocându-i vătămări
care au necesitat 25 de zile de îngrijiri medicale pentru recuperarea integrităţii corporale. Trimis în
judecată pentru săvârşirea infracţiunii de lovire în formă agravată, X a invocat în apărare existenţa,
la momentul comiterii faptei, a stării de beţie (intoxicaţie), arătând că aceasta era completă - dat
fiind gradul ridicat de intoxicaţie alcoolică în care se găsea - şi că nu a fost voluntară, deoarece el
nu a urmărit să ajungă în acea stare avansată de ebrietate.
Ce urmează a decide instanţa? Ce valoare poate avea în această ipoteză intoxicaţia alcoolică
în care s-a aflat X?
5. Instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt: X, persoană de sex feminin, căsătorită,

agresată adeseori de soţul său fără niciun motiv sau fără motive întemeiate, a primit de la acesta o
sumă mai mare de bani pentru a o depune la o unitate bancară, într-un cont de economii deschis
pe numele lor comun. Deoarece femeia a cheltuit o parte a sumei, fără ştirea soţului ei, înainte de
a o depune, suma care figura în contul celor doi era mai mică decât cunoştea acesta. într-o
anumită zi, soţul a solicitat nevestei sale să îi prezinte un extras de cont, iar aceasta a intrat în
panică, cunoscându-i firea violentă şi temându-se de agresiunile pe care preconiza că le va
exercita acesta asupra ei în momentul în care ar fi aflat despre lipsa unei părţi din suma de bani.
Ca atare, pentru a acoperi realitatea, X a falsificat cuantumul sumei înscrise în extrasul de cont,
numai că, ulterior, urmărind să extragă pe baza acestuia suma, soţul ei a fost acuzat, de către
angajatul unităţii bancare, de falsificare de titluri de credit.
X a invocat în apărarea sa constrângerea morală, sperând să i se înlăture caracterul penal al
faptei. Comentaţi! 6
6. Circulând pe un drum public, în condiţiile în care avea în sânge o îmbibaţie alcoolică mai
mare decât limita necesară pentru reţinerea caracterului penal al faptei, având şi o viteză
superioară celei maxim admise pe acel segment de drum, inculpatul a pierdut controlul
autoturismului, ca urmare a ruperii bruşte a unei piese de la sistemul de direcţie al maşinii, astfel
încât s-a produs un accident de trafic, în care două persoane au suferit leziuni pentru vindecarea
cărora au fost necesare peste 90 de zile de îngrijiri medicale/persoană. Fiind trimis în judecată
pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, inculpatul a arătat că autoturismul
fusese supus în termen reviziei tehnice periodice, că nu fusese identificată defecţiunea (ea
constând într-o fisură microscopică a piesei în cauză, datorată unui defect de fabricaţie) şi că
rezultatul nu ar fi putut fi evitat nici dacă evenimentul ar fi survenit la o viteză mai redusă de
deplasare (în limite legale), indiferent de starea în care se găsea ca urmare a consumului de
băuturi alcoolice, aspecte care au fost confirmate de expertiza de specialitate efectuată în cauză.
în acest context, care urmează a fi decizia instanţei? Argumentaţi!
7. Ieşind din casă într-o dimineaţă de iarnă, după ce toată noaptea ninsese puternic, o
persoană suferind de schizofrenie a alunecat pe o porţiune de gheaţă mascată de zăpadă şi a
căzut pe spate, prinzând sub greutatea propriului corp un copil de 7 ani, care s-a lovit cu faţa de
un rest de armătură metalică încorporat în scara de ciment din faţa imobilului. Copilul a suferit o
fractură a braţului drept şi şi-a pierdut ochiul drept. Deşi s-a constatat lipsa caracterului
infracţional al faptei de vătămare corporală, s-a ridicat în faţa instanţei problema cauzei de
neimputabilitate care, în urma reţinerii cu titlu principal, să producă efectul specific:
iresponsabilitatea; cazul fortuit; constrângerea fizică. De asemenea, s-a ridicat şi problema
aplicării, cu titlu de măsură de siguranţă (sancţiune de drept penal), a măsurii internării medicale
(privare de libertate într-o unitate specializată în tratamentul bolilor psihice) faţă de făptuitorul
suferind de schizofrenie.
Dezbateţi asupra soluţiei corecte într-o atare ipoteză!
8. X este militar de carieră, aflat aproape de vârsta de pensionare, încadrat la o unitate

militară din judeţul Covasna. Pe fondul unor conflicte deosebit de violente între cetăţeni de etnie
maghiară, protestatari pentru dobândirea autonomiei ţinutului secuiesc, şi forţele de ordine, s-a
declarat starea de urgenţă, într-un moment în care X se afla în permisie, participând la o
înmormântare. La posturile de radio şi de televiziune s-a anunţat faptul că Guvernul intenţionează
să dispună, prin ordonanţă de urgenţă, intervenţia militară în sprijinul forţelor de poliţie şi
jandarmerie, depăşite numeric de protestatarii care vandalizau sediile instituţiilor publice din mai
multe localităţi, ameninţând, totodată, siguranţa, viaţa, integritatea corporală şi avutul cetăţenilor
de naţionalitate română din judeţele Harghita şi Covasna. X s-a temut că, în eventualitatea în care
ar fi mobilizată şi unitatea sa, ar putea fi rănitîn luptele ce puteau să aibă loc, deşi nu mai avea
decât o săptămână până la pensie, aşa că a hotărât să nu se prezinte la apel, deşi cunoştea că
această faptă constituie infracţiunea de absenţă nejustificatâ. în curtea casei unde locuia singur, X
are un beci la intrarea căruia se găseşte o uşă grea, de lemn şi metal, care se închide automat cu
un zăvor, pe dinafară, astfel încât, ori de câte ori se intră în beci, uşa trebuie proptită cu o piedică
(un fel de pană de lemn înfiptă între prag şi uşă), pentru ca aceasta să nu se trântească şi să se
blocheze în urma celui care a intrat în beci. Imediat ce a aflat ştirile şi a văzut mesajul SMS trimis
de la unitate, care îl convoca de urgenţă, X a hotărât să îşi depoziteze în beci apă şi alimente,
suficiente pentru a supravieţui câteva zile, urmând apoi să intre acolo fără să mai asigure uşa, aşa
încât aceasta să se închidă şi să îl blocheze înăuntru, pentru ca ulterior, când va fi căutat şi găsit de
cei de la unitate, să invoce un accident care l-a imobilizat astfel în beci. Drept urmare, a lăsat
telefonul mobil în casă, a aruncat în curte pana de lemn care asigura de obicei uşa şi a intrat în
beci, lăsând uşa să se închidă în urma sa şi să îl imobilizeze acolo. X a fost eliberat peste două zile,
ca urmare a faptului că l-a căutat un ofiţer de la unitate, care a deschis uşa beciului. în timp ce
explica acestuia varianta premeditată, copilul adolescent al vecinilor lui X (care era certat cu
acesta, deoarece fusese pălmuit, în aceeaşi vară, de X, care îl surprinsese în curtea sa culegând
fără permisiune cireşe dintr-un pom) a apărut cu o înregistrare video (pe care o filmase singur, de
la geamul casei sale, alăturate celei a lui X), în care X era clar surprins cum transportă apă şi
alimente în beci, apoi cum aruncă piedica şi intră trăgând uşa după el. Drept urmare, X a fost
acuzat de săvârşirea infracţiunii de absenţă nejustificată, iar avocatul acestuia a invocat existenţa
constrângerii fizice pentru a înlătura caracterul imputabil al faptei, solicitând achitarea.
Ce urmează a decide instanţa în considerarea acestei situaţii de fapt, care a fost dovedită în
speţă? Motivaţi!
9. S-a reţinut faptul că, într-o noapte, X, persoană diagnosticată ca suferind de som-
nambulism, a sugrumat-o pe soacra sa, care dormea într-o cameră alăturată a aceleiaşi locuinţe,
până ce aceasta a încetat din viaţă, apoi s-a culcat înapoi. X a declarat că fapta s-a desfăşurat în
timpul unei crize de somnambulism, astfel încât dimineaţa nu şi-a mai amintit nimic din cele
petrecute. De asemenea, s-a mai constatat faptul că, după ce fusese aproape să o ucidă astfel pe
soţia sa cu o anumită perioadă de timp înainte de producerea acestui eveniment, X obişnuia să
doarmă separat de aceasta, într-o altă cameră pe care o închidea înainte de a adormi, ascunzând
cheia într-un loc greu accesibil. în noaptea respectivă însă, cheia de la uşa camerei soacrei lui X
dispăruse brusc (aceasta a fost găsită a doua zi aruncată în curte, în dreptul geamului camerei lui
X), iar acesta nu îşi mai închisese uşa camerei, preferând să o închidă doar pe aceea în care
dormea soţia sa. Deşi iniţial organele de cercetare penală nu au pus preţ pe starea de
somnambulism indicată de X, preferând să ia mai mult în considerare relatările unor rude şi vecini
referitoare la intensa animozitate dintre X şi soacra acestuia, ulterior, în cursul anchetei, o
expertiză medico-legală psihiatrică a confirmat ştiinţific existenţa afecţiunii care se manifesta la X
sub formă de agresivitate exteriorizată în timpul unor episoade reale de somnambulism.
Dezbateţi soluţia în drept a speţei, referindu-vă la existenţa sau inexistenţa caracterului
infracţional al uciderii comise de X, plecând de la situaţia de fapt expusă! 10
10. X, persoană născută la data de 17 iulie 2000, a organizat o petrecere pentru a-şi sărbători
aniversarea, în noaptea dinspre 17 spre 18 iulie 2014. Supravegherea aniversatului şi a invitaţilor
săi (colegi de şcoală) urma să o realizeze fratele mai mare al lui X, Y (în vârstă de 19 ani). La un
moment dat, acesta a plecat însă, însoţit de una dintre invitate, lăsându-i pe X şi pe ceilalţi singuri.
Descoperind mai mult alcool într-un dulap din bucătărie, toţi cei de faţă au începu să îl consume. X
a ajuns în stare de ebrietate, iar, la întoarcerea lui Y, acesta din urmă i-a reproşat cele întâmplate.
Cum cei doi fraţi aveau o relaţie conflictuală, iar de fata alături de care părăsise petrecerea Y era
amorezat şi X, cei doi s-au luat la ceartă. La un moment dat, în jurul orei 23:30 (potrivit mărturiilor
mai multor invitaţi), X a pus mâna pe unul dintre cuţitele din bucătărie şi la înjunghiat pe Y de trei
ori în zona pieptului şi a gâtului (cu toate acestea, Y nu a decedat).
Poate fi X tras la răspundere penală? Care va fi încadrarea juridică a faptei comise de acesta?
Comentaţi/explicaţi!
CAPITOLUL AL lll-LEA. CONŢINUTUL w
INFRACŢIUNII #
Secţiunea 1.Aspecte generale privitoare la conceptul

de conţinut al infracţiunii; tipuri, clasificări111
„Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii oferă criteriile generale de diferenţiere a acesteia de alte
forme de ilicit juridic, dar nu pot servi la deosebirea faptelor penale între ele, la cunoaşterea
particularităţilor, elementelor ce compun infracţiunea. De aceea, în doctrina penală, infracţiunea
este cercetată şi sub raportul conţinutului, al elementelor sale care o particularizează în raport cu
alte fapte penale. Conţinutul infracţiunii nu se confundă cu trăsăturile esenţiale ale acesteia, care
îşi găsesc reflectarea în orice conţinut, punând în evidenţă caracterul penal al faptei comise"121.
Prin noţiunea (conceptul) de conţinut al unei infracţiuni se înţelege totalitatea condiţiilor
legale (normative) impuse pentru existenţa respectivei infracţiuni.
Astfel, prin normele de incriminare, legiuitorul penal prevede/descrie diferite tipuri de
conduite, de comportamente, ca activităţi indezirabile social într-un atât de mare grad, încât se
apreciază că este necesară combaterea lor (şi - implicit - protejarea valorilor sociale şi a relaţiilor
sociale cărora le este adusă astfel atingere, prin lezare efectivă sau periclitare) pe terenul
dreptului penal, prin caracterizarea acestora drept infracţiuni şi prevederea unor sancţiuni
corespunzătoare vizând persoanele care le săvârşesc. Acest proces de stabilire a domeniului
ilicitului penal se realizează prin determinarea legală, în cadrul normelor de incriminare, a unor
condiţii definitorii caracteristice fiecărui tip de conduită care este penal tipizată (stabilită ca fiind
infracţională). Pentru ca o anumită manifestare concretă a unei persoane în realitatea obiectivă să
poată fi considerată infracţiune, este necesar (printre altele) ca această manifestare efectivă să
întrunească reflectarea tuturor cerinţelor constitutive indicate, în abstract, de către legiuitor, într-
o anumită normă de incriminare (ceea ce reprezintă trăsătura esenţială a infracţiunii reprezentată
de tipicitate).
Cerinţele/condiţiile constitutive specifice fiecărei infracţiuni în parte sunt diferite de la o normă
de incriminare la alta (acestea fac posibilă distincţia între diversele infracţiuni), însă doctrina a
evidenţiat anumite tipare generale care pot fi întâlnite în cazul oricărei incriminări (precum şi
unele tipare generale care, deşi nu aparîn raport de oricare incriminare, se manifestă, totuşi, în
raport de unele incriminări, în mod suficient de frecvent în ansamblul legislaţiei penale naţionale,
pentru a fi generalizate într-un tipar abstract). Aceste elemente generale comune tuturor
infracţiunilor/mai multor infracţiuni (prin urmare, fiecăreia dintre ele în special) pot fi identificate
ca atare, dincolo de deosebirile punctuale care există între ele, sub forma manifestării lor
concrete, în conţinutul unei anumite infracţiuni sau al alteia. Astfel s-a 1 2 *
[1]
Pentru o clasificare a conţinutului infracţiunii după variate criterii, a se vedea (spre exemplu): D.
BĂRCĂNESCU, Conţinutul infracţiunii şi principiul legalităţii, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2005, p. 36 ş.u.; T. DIMA, op. cit., p.
128 ş.u.; L.V. LEFTERACHE, op. cit., p. 140 ş.u.; V. PĂVĂLEANU, Drept penal general - conform noului Cod penal, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 132 ş.u.; V. PASCA, op. cit. (2014), p. 170 ş.u. Multe dintre clasificările în
cauză se regăsesc în acest prim cadru de referinţă la conţinutul infracţiunii; alte clasificări dintre cele redate în
doctrină se regăsesc în secţiunea privind clasificări ale infracţiunilor din prezentul capitol.
[2]
C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 144. în acelaşi sens, a se vedea (de pildă): L.V. LEFTERACHE,
op. cit., p. 139; T. DIMA, op. cit., p. 127; V. PĂVĂLEANU, op. cit., p. 132.
ajuns la concluzia că, sub aspect constitutiv, juridic, orice incriminare (prin urmare, implicit, orice
infracţiune) presupune o latură obiectivă şi o latură subiectivă.
Latura obiectivă cuprinde cerinţele de incriminare privitoare la faptă, ca manifestare obiectivă
a unei persoane în realitatea înconjurătoare, sub acest aspect interesând: actul de conduită în sine
(acţiunea sau inacţiunea, denumită element material), consecinţa produsă de respectivul
comportament (urmarea imediată, uneori denumită rezultat), precum şi inerenta legătură de
cauzalitate ce se impune între acestea două (imperativul determinării faptului că urmarea
produsă este consecinţa actului de conduită săvârşit).
Latura subiectivă cuprinde cerinţele de incriminare privitoare la atitudinea subiectivă a
persoanei care comite fapta, în raport de comportarea sa, de urmările acesteia şi - implicit - în
raport de valorile sociale astfel lezate sau periclitate. Alături de aceste aspecte sine qua non, în
mod necesar prezente în conţinutul constitutiv al oricărei incriminări, uneori, anumite norme de
incriminare cunosc adăugate o serie de cerinţe constitutive, referitoare la elemente suplimentare
ataşate, după caz, laturii obiective (precum: locul, timpul, modul sau mijloacele de comitere a
faptei ori o anumită calitate specială impusă de lege fie subiectului activ, fie subiectului pasiv al
acesteia, fie amândurora, corelativ) sau laturii subiective (precum: un anumit mobil de comitere a
faptei, un anumit scop în vederea atingerii căruia se săvârşeşte aceasta). Asemenea condiţii, deşi
devin şi ele constitutive, esenţiale în cazul acelor norme de incriminare care le conţin, nu sunt
totuşi parte componentă a tiparului general valabil privind elementele de factură constitutivă a
ilicitului penal (nu caracterizează toate infracţiunile, ci doar pe unele). în considerarea acestui
aspect, o parte a doctrinei a optat pentru o demarcaţie încă de la nivel terminologic între
elementele constitutive care caracterizează orice incriminare (latura obiectivă şi latura subiectivă,
implicând doar elementele esenţiale ale acestora, anume elementul material, urmarea imediată,
legătura de cauzalitate şi forma de vinovăţie - elementul subiectiv), denumind doar suma acestora
conţinut constitutiv al infracţiunii. în ceea ce priveşte cazul infracţiunilor la care există şi acele
elemente suplimentare, care condiţionează alături de cele obligatorii existenţa ilicitului penal în
cazurile respective (latura obiectivă întregită cu cerinţe privind locul sau timpul, modul sau
mijloacele de comitere ori o calitate specială a făptuitorului sau a victimei; respectiv latura
subiectivă întregită cu cerinţe vizând mobilul şi/sau scopul infracţiunii), autorii aparţinând acestui
curent folosesc denumirea mai largă de conţinut juridic al infracţiunii. Conţinutul juridic ar
reprezenta, prin urmare, o entitate supraordonată conţinutului constitutiv, un întreg în cadrul
căruia s-ar integra, ca parte, conceptul de conţinut constitutiv, dar alături de care ar fi cuprinse şi
eventuale condiţii legale de existenţă a unei infracţiuni, suplimentare cerinţelor obligatorii
comune tuturor infracţiunilor.
Este de menţionat că o altă parte a doctrinei nu acordă o atât de mare relevanţă acestor
distincţii, apreciind, în mod generic, că, prin raportare la fiecare conţinut infracţional determinat
în parte, suma elementelor legale componente necesare (în mod esenţial) pentru caracterizarea
penală a faptei reprezintă conţinutul constitutiv al acelei incriminări, fiecare dintre elementele
sale având valoare constitutivă egală cu aceea a oricărui alt element component. Eventual, într-o
atare viziune, s-ar putea discuta despre un conţinut constitutiv stricto sensu (conţinutul constitutiv
expres denumit astfel în cealaltă opinie, anume elementele obligatorii ale laturii obiective şi ale
laturii subiective), respectiv despre un conţinut constitutiv lato sensu (corespunzător entităţii
denumite conţinut juridic în cealaltă opinie, incluzând, alături de elementele obligatorii ale laturii
obiective şi ale laturii subiective, şi elemente suplimentare acestora, după caz, de factură
obiectivă şi/sau subiectivă).
Desigur, separat de aceste condiţionări constitutive, orice infracţiune se comite de către o
persoană, asupra unei anumite entităţi, aducând atingere unor valori şi relaţii sociale penal
ocrotite (eventual, uneori, implicit, şi unor entităţi concret individualizate, încorporate). Aceste
elemente necesare pentru a se putea constata săvârşirea unei infracţiuni (subiecţii şi obiectul
infracţiunii) sunt însă entităţi externe conţinutului constitutiv/juridic propriu-zis al infracţiunii,
fiind tratate, în general, drept condiţii preexistente ale infracţiunii (stadiu căruia îi corespund
condiţiile generale privitoare la subiecţi şi obiect, nu şi eventualele condiţii speciale, care se
integrează, în principiu, ca elemente suplimentare pe latură obiectivă). în acest context, de
entităţi preexistente infracţiunii, în prezenţa cărora se configurează aceasta, o parte a doctrinei
introduce şi noţiunea de situaţie-premisă, referitoare la acele stări/ situaţii/împrejurări/realităţi
etc. preexistente actului periculos, esenţiale pentru dobândirea de către acesta a caracterului
infracţional (în absenţa cărora activitatea comisă nu poate dobândi valoare infracţională). Fără a
reprezenta un concept general acceptat ca entitate de sine stătătoare în doctrina penală generală,
este de observat că aspectele indicate adeseori (mai ales în lucrări de drept penal special) ca
reprezentând manifestări ale situaţiei-premisă implică, de fapt, manifestarea unor cerinţe
specifice/particulare ale unor elemente constitutive obligatorii sau suplimentare ori dezvoltarea
unui raţionament logic cu plecare de la unele cerinţe esenţiale ale anumitor incriminări 111.
Printr-un proces de supra-generalizare a celor astfel stabilite, s-a ajuns la prefigurarea unui
concept şi mai abstract decât cel de conţinut constitutiv/juridic al unei infracţiuni, anume la
conceptul de conţinut constitutiv generic al infracţiunii (în general), reprezentând suma
elementelor pe care în mod obligatoriu/de regulă le probează fiecare conţinut constitutiv/ juridic
în parte. De această noţiune generală/abstractă se preocupă studiul conţinutului infracţiunii în
expunerile vizând partea generală a dreptului penal, urmând ca analiza fiecărui conţinut
constitutiv/juridic al fiecărei incriminări în parte să fie efectuată în domeniul dreptului penal -
partea specială, iar surprinderea punctuală a conţinutului constitutiv/juridic al fiecărei infracţiuni
particulare în parte (ca faptă ilicită concret comisă, de o persoană determinată, într-un context
anume) să reprezinte sarcina practicienilor dreptului (fiind întâlnită în activitatea de aplicare a
normelor juridice penale, în practica organelor judiciare).
După structurarea ierarhică a conţinutului constitutiv (structură pe verticală), infracţiunile se

prezintă, în mod imperativ, într-un conţinutele bază (forma tip), reprezentând stadiul minim
necesar de existenţă a unei infracţiuni, în forma constitutivă esenţială (necesară şi suficientă) în
care legiuitorul incriminează respectivul tip de comportament indezirabil. Astfel, forma tip
cuprinde elementele constitutive minimale, obiective şi subiective, necesare pentru a configura un
anumit tip de ilicit penal.
Unele incriminări prezintă şi conţinut derivat prin agravare/calificare. în aceste cazuri,
legiuitorul pleacă în reglementare de la o bază de incriminare reprezentată de o infracţiune 1
[1]
De pildă: în materia infracţiunii de ucidere sau vătămare a nou-născutului săvârşită de către mamă (art.
200 CP), situaţia-premisă ar putea fi considerată actul naşterii, anterior comiterii faptei (aceasta reprezintă o
extindere logică a raţionamentului plecând de la calitatea special impusă subiecţilor infracţiunii: mamă a
copilului nou-născut, respectiv copil nou-născut al infractoarei); în cazul incriminării de abuz de încredere (art.
238 CP), se apreciază, adeseori, că există o situaţie-premisă constând în preexistenţa unui raport juridic de drept
privat între infractor şi persoana vătămată (aceasta reprezintă o extindere logică a raţionamentului plecând tot
de la calitatea special impusă subiecţilor: infractorul este o persoană căreia i-a fost încredinţat, în baza unui titlu
şi cu un anumit scop, bunul mobil pe care subiectul activ şi l-a însuşit sau l-a folosit pe nedrept ori de care a
dispus în mod neautorizat sau pe care refuză să îl restituie); în cazul infracţiunii de jefuire a celor căzuţi pe
câmpul de luptă (art. 436 CP), situaţia-premisă ar putea fi reprezentată de starea de conflict armat (război) care
a generat morţii şi răniţii jefuiţi (aceasta reprezintă o extindere logică a raţionamentului plecând de la aspectele
constitutive suplimentare privind timpul şi locul săvârşirii infracţiunii: operaţiuni de război, câmp de luptă) etc.
în forma tip, căreia (de regulă) îi menţine elementele esenţiale, definitorii ale conţinutului
constitutiv specific, la care se adaugă o sumă de elemente circumstanţiale.
Acestea pot fi elemente circumstanţiale agravante, aspecte care sporesc gravitatea
respectivului tip de infracţiune sau periculozitatea socială a infractorului, atrăgând o pedeapsă
abstractă mai drastică. Fiind o formă derivată a unui conţinut constitutiv de bază al unei
infracţiuni, infracţiunea în conţinut agravat/calificat nu prezintă autonomie juridică, normativă, nu
reprezintă o infracţiune nouă, separată/distinctă de infracţiunea de bază de care depinde, ci doar
o formă derivată în sens agravat din aceasta. încadrarea sa juridică este dependentă de încadrarea
juridică a infracţiunii tip, chiar şi în cazurile în care legiuitorul ar reglementa forma agravată într-
un articol separat de acela în care este incriminată forma de bază a aceleiaşi infracţiuni111 (situaţie
în care se vorbeşte, de regulă, despre calificată; este de precizat că unele infracţiuni în conţinut
calificat prezintă diverse forme agravate distincte121). Forma derivată prin agravare a infracţiunii
este, aşadar, dependentă juridic de infracţiunea tip, cu excepţia sancţiunii: pedeapsa prevăzută de
lege (în sensul art. 187 CP) pentru forma agravată/calificată constituie o sancţiune distinctă,
autonomă în raport de pedeapsa prevăzută de lege pentru aceeaşi infracţiune în conţinutul său de
bază (tip).
Există şi incriminări care prezintă un conţinut derivat prin atenuare.în asemenea cazuri,
legiuitorul pleacă în reglementare de la o bază de incriminare reprezentată de o infracţiune în
forma tip, căreia (de regulă) îi menţine elementele esenţiale, definitorii ale conţinutului constitutiv
specific, la care se adaugă o sumă de elemente circumstanţiale atenuante, care scad
periculozitatea socială a respectivului tip de infracţiune, atrăgând o pedeapsă abstractă mai puţin
drastică. Nici infracţiunea în conţinut atenuat nu prezintă autonomie juridică, normativă, nu
reprezintă o infracţiune nouă, separată (distinctă) de infracţiunea de bază de care depinde. Ea
este (ca şi infracţiunea în conţinut agravat/calificat) doar o formă derivată (în sens atenuat însă)
din incriminarea tip, de bază. Prin urmare, încadrarea sa juridică este dependentă de încadrarea
juridică a infracţiunii tip, chiar şi în cazurile în care legiuitorul ar reglementa forma atenuată într-
un articol separat de acela în care este incriminată forma de bază a aceleiaşi infracţiuni131. Forma
derivată prin atenuare a infracţiunii este (ar trebui
111
Spre exemplu, apreciem că o încadrare juridică riguroasă a unei fapte de omor cu premeditare-
corespunzătoare omorului calificat descris de legiuitor în cuprinsul art. 189 alin. (1) lit. a) CP - nu ar trebui să
vizeze doar indicarea acestui text de lege, ci, cu prioritate, a textului de lege care incriminează forma de bază a
omorului (art. 188 CP), în formula: art. 188 - art. 189 alin. (1) lit. a) CP (cu sensul de: infracţiune de omor,
raportat la omorul calificat, în forma comiterii faptei cu premeditare). De asemenea, o infracţiune de viol agravat
pe motivul împrejurării că victima este minoră (de pildă) nu ar trebui să fie încadrată juridic prin indicarea
directă a textului cuprins de art, 218 alin. (3) lit. c) CP, ci ar trebui să indice cu prioritate baza de incriminare [art.
218 alin. (1) CP], în formula: art. 218 alin. (1) - alin. (3) lit. a) CP (cu sensul de: infracţiune de viol, raportat ia
vioiul agravat, în forma corespunzătoare comiterii faptei atunci când victima este un minor).
[2] Spre exemplu, infracţiunea de furt este reglementată în forma tip în art. 228 CP (pedeapsa abstractă =
închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda). în art. 229 CP se prevede furtul calificat; este de observat că în
alineate distincte ale furtului calificat sunt reglementate variante agravate de furt, de gravitate distinctă, cu
reflectare în pedeapsa abstractă: art. 229 alin. (1) CP = pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani; art. 229 alin. (2) CP =
pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani; art. 229 alin. (3) CP = pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani.
[3] Spre exemplu, apreciem că o încadrare juridică riguroasă a unei fapte de omor la cererea victimei -
corespunzătoare unui omor atenuat, descrisă de legiuitor în cuprinsul art. 190 CP - nu ar trebui să vizeze doar
indicarea acestui text de lege, ci, cu prioritate, a textului de lege care incriminează forma de bază a omorului
(art. 188 CP), în formula: art. 188 - art. 190 CP (cu sensul de: infracţiune de omor, raportat la omorul atenuat, în
forma comiterii faptei de ucidere la cererea victimei). De asemenea, o infracţiune de înlesnire a evadării,
atenuată pe motivul împrejurării că fapta a fost săvârşită din culpă, iar nu cu intenţie, nu ar trebui să fie
încadrată juridic prin indicarea directă a textului cuprins de art. 286 alin. (4) CP, ci ar trebui să indice cu prioritate
baza de incriminare [art. 286 alin. (1) şi (3) CP], în formula: art. 288 alin. (1), (3) - alin. (4) CP (cu sensul de:
infracţiune de înlesnire a evadării de către o persoană care avea îndatorirea de a-l păzi pe cel care a evadat,
raportat la forma atenuată corespunzătoare comiterii faptei din culpă).
să fie), aşadar, dependentă juridic de infracţiunea tip, cu excepţia sancţiunii: pedeapsa prevăzută
de lege (în sensul art. 187 CP) pentru forma atenuată constituie o sancţiune distinctă, autonomă în
raport de pedeapsa prevăzută de lege pentru aceeaşi infracţiune, în conţinutul său de bază (tip).
Decurg de aici următoarele concluzii de natură teoretică (ştiinţifică):
- conţinutul constitutiv derivat (agravat/calificat sau atenuat) ar trebui sâ prezinte acelaşi
obiect juridic special (cel puţin ca obiect juridic special precum incriminarea tip
reprezentând baza de incriminare în cauză. Prin urmare, o incriminare concepută drept
formă/variantă derivată prin agravare/calificare sau atenuare a unei incriminări de bază ar trebui
să fie reglementată în aceeaşi grupă/sub-grupă de sistematizare a incriminărilor din Partea
specială a Codului penal din care face parte şi incriminarea tip căreia îi corespunde forma/varianta
derivată din aceasta121;
- fiind expresii lipsite de independenţă juridică ale unor incriminări tip, formele/variantele
derivate (agravate/calificate sau atenuate) constituie ramuri ale unui trunchi unitar, derivând din
acesta şi fiind subordonate bazei de incriminare în procesul de încadrare juridică a faptei. Drept
urmare, din această perspectivă, apare (cel puţin) ca improprie existenţa unor dispoziţii legale care
să reprezinte aşa-zise sedii normative comune ale formelor derivate (agravate/ calificate sau
atenuate) ale unor incriminări distincte la nivelul bazei lor de [3].
Mai este de reţinut şi următorul aspect: atunci când intenţionează să exprime/manifeste, prin
norme penale speciale, unele tendinţe de factură agravantă ori atenuantă în raport de o anumită
incriminare existentă (evident) în forma sa tip (de bază), legiuitorul poate adopta una dintre
următoarele trei soluţii posibile:
- să creeze o formă/modalitate/variantă derivată a acelei infracţiuni, prin agravare/ calificare
sau atenuare (după caz)-situaţie în care menţine dependenţa juridică a incriminării astfel rezultate
faţă de incriminarea de bază în cauză, sub toate aspectele, mai puţin acela al sancţiunii abstracte
(în această situaţie, se menţin, de regulă, toate elementele constitutive * 131
111
A se vedea, în cele ce urmează, clasificările obiectului juridic al infracţiunii.
[2]
Din nefericire, legislaţia actuală evidenţiază însă unele dispoziţii penale speciale care, deşi sunt apreciate
în mod constant ca reprezentând forme/variante atenuate ale unor infracţiuni, sunt reglementate separat de
incriminarea/ incriminările de bază, într-un articol care este însă integrat într-o altă grupă/sub-grupă de
sistematizare a Părţii speciale a Codului penal, în raport de norma/normele care reprezintă baza/bazele lor de
incriminare. Acesta este, de pildă, cazul infracţiunii de ucidere a nou-născutului săvârşită de către mamă [art.
200 alin. (1) CP], care, deşi este considerată ca un omor atenuat, nu este reglementată totuşi în aceeaşi grupare
de sistematizare a normelor din care face parte incriminarea-tip a omorului (Titlul I, Capitolul I = infracţiuni
contra vieţii, din Partea specială a Codului penal), ci în una diferită (Titlul I, Capitolul III = infracţiuni săvârşite
asupra unui membru de familie, din Partea specială a Codului penal). Menţionăm că, în fosta reglementare
penală (Codul penal din 1968), se ridicase aceeaşi problemă în privinţa raportului dintre infracţiunea de
pruncucidere [art. 177 CP anterior - echivalenta actualei incriminări din art. 200 alin. (1) CP] şi infracţiunea de
omor (art. 174 CP anterior). în respectivul context normativ, doctrina şi practica ajunseseră la exprimarea opiniei
(majoritare) potrivit căreia pruncuciderea reprezenta o formă/variantă atenuată a omorului, aspect corect pe
fond şi care se putea susţine şi formal, căci art. 177 CP anterior era integrat în aceeaşi grupă (sub-grupă) de
sistematizare a normelor penale speciale din care făcea parte şi omorul (Titlul II, Capitolul I = omuciderea, din
Partea specială a codului). De lege lata, soluţia în cauză (la fel de întemeiată pe fond) se loveşte în apreciere de
impedimentul suplimentar, de ordin formal, atras de aparentul obiect juridic principal diferit al incriminării din
art. 200
131 alin. (1) CP în raport
De asemenea, de acela al legiuitorul
din nefericire, incriminăriipenal
din art. 188 CP...
actual a creat o serie de norme penale speciale, de
incriminare, care ar putea fi considerate drept astfel de (improprii) sedii normative comune ale formelor derivate
(agravate/ calificate sau atenuate) ale unor incriminări distincte la nivelul bazei lor de reglementare (unele dintre
acestea au fost chiar expres apreciate în acest sens-cu diverse consecinţe juridice şi implicaţii practice deloc de
neglijat - prin chiar jurisprudenţa obligatorie a instanţei supreme, cum este cazul normelor din art. 308 şi art.
309 CP). Putem exemplifica prin raportare la: art. 199 CP (violenţa în familie), art. 200 CP (uciderea ori
vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă), art. 308 şi art. 309 CP (în raport de unele incriminări ale
unor fapte de corupţie şi de serviciu) ş.a.
ale bazei de incriminare, cărora li se adaugă cu titlu de elemente circumstanţiale agravante/

atenuante diverse stări, situaţii, împrejurări, calităţi etc.);
- să creeze o nouă incriminare, autonomâ/de sine stătătoare, în construcţia juridică a căreia
să plece de la elementele constitutive ale incriminării tip avute în vedere, adăugând, cu titlu de
elemente constitutive esenţiale, unele elemente de factură agravantă/atenuantă (stări, situaţii,
împrejurări, calităţi etc.) - cel puţin în varianta agravării, procedeul corespunde apariţiei unei noi
infracţiuni, complexe (absorbante); aceasta va constitui o incriminare distinctă de aceea absorbită
în cuprinsul său, sub toate aspectele, inclusiv din punct de vedere al sancţiunii abstracte;
- să instituie o cauză specială de agravare sau de atenuare prin raportare la una sau mai
multe norme de incriminare tip; în această variantă, dispoziţia care consacră acea cauză specială
nu are valoare infracţională proprie, faptele încadrate în ea (încadrate întotdeauna, la bază, în
incriminarea tip de referinţă) neavând autonomie infracţională în raport de aceasta din urmă, nici
măcar sub aspectul sancţiunii abstracte prevăzute (pedeapsa prevăzută de lege rămâne aceeaşi, în
sensul art. 187 CP), însă cu instituirea posibilităţii sau (după caz) a obligaţiei instanţei de a aplica o
sancţiune concretă mai sporită ori mai scăzută, prin derivare sancţionatorieîn funcţie de pedeapsa
abstractă incidenţă pentru incriminarea de bază respectivă.
Tertium non datur... (privind lucrurile dintr-o perspectivă teoretică - deopotrivă ştiinţifică)... Şi
cu toate acestea..., realitatea normativă pune în evidenţă numeroase dispoziţii de incriminare cu
natură juridică incertă, opţiunea putând fi oricare dintre cele ante-indicate. Importanţa
corespunzătoarei lor reglementări şi identificări, fie într-un sens, fie în altul (...fie în altul...), nu
este însă doar teoretică, ci adeseori de un profund impact (potenţial) practic. De o asemenea
corectă determinare depind, uneori, răspunsuri importante ce s-ar putea ridica în raport de
incidenţa sau lipsa de incidenţă, faţă de respectivele norme de incriminare, a unor dispoziţii
penale generale, precum: participaţia penală, prescripţia răspunderii penale, recidiva, unele acte
de clemenţă, aplicarea legii penale în spaţiu ş.a.m.d.
După modul de configurare paralelă (pe orizontală) a elementelor conţinutului constitutiv care
prezintă sau nu o valoare juridică identică (după caz, la nivelul conţinutului de bază sau al
conţinutului agravat/calificat ori atenuat), o infracţiune se poate înfăţişa fie ca infracţiune cu un
conţinut constitutiv (normativ) unic, fie ca infracţiune cu un conţinut constitutiv (normativ)
alternativ.
Infracţiunea cu un conţinut constitutiv (normativ) unic prezintă, potrivit normei de
incriminare, o unică variantă normativă sub care se configurează elementele conţinutului
constitutiv, la unul şi acelaşi nivel, sub aspectul structurii pe verticală a conţinutului (o singură
variantă tip, eventual o singură variantă agravată/calificată şi - eventual - o singură variantă
atenuată).
Infracţiunea cu un conţinut constitutiv (normativ) alternativ prezintă, potrivit prevederii
legale, mai multe variante normative la nivelul conţinutului constitutiv-după caz: de bază (mai
multe forme tip), agravat/calificat (mai multe forme agravate/calificate) sau atenuat (mai multe
forme atenuate). Aceste alternative sunt echivalente ca valoare juridică. Prin urmare, în cazul
comiterii lor cumulate, în condiţii de unitate spaţio-temporală şi pe latură subiectivă, se va
menţine unitatea infracţională, neluând naştere o pluralitate de infracţiuni. După caz,
alternativitatea se poate manifesta la nivelul elementului material ori al urmării imediate, la
nivelul elementului subiectiv ori al calităţilor speciale impuse subiecţilor etc. Spre exemplu,
indiferent dacă funcţionarul public administrator sau gestionar al bunurilor le va sustrage ori le va
folosi pe nedrept sau le va trafica, se va reţine, în egală măsură, infracţiunea de delapidare
[chiar dacă, într-o unică ocazie, va comite şi un act de sustragere, şi unul de folosire, şi unul de
traficare, se va reţine tot o singură infracţiune de delapidare; de asemenea, dacă actele în cauză
vor fi comise la distanţă în timp unele de altele, dar în condiţiile art. 35 alin. (1) CP, se va reţine o
delapidare în formă continuată].
Distinct de infracţiunea prezentând un conţinut constitutiv alternativ, doctrina evidenţiază
existenţa şi a unor aşa-denumite infracţiuni prezentând (mai multe) conţinuturi alternative™.
Aceste infracţiuni sunt acelea la care, în acelaşi articol de lege, dar în alineate sau la puncte/ litere
separate ale acestuia, sunt descrise activităţi infracţionale diferite, care sunt, practic, incriminări de
sine stătătoare prin intermediul cărora se poate aduce atingere, în modalităţi normative diferite şi
lipsite de echivalenţă juridică, aceleiaşi valori sociale. De aceea, ele sunt regrupate sub aceeaşi
denumire marginală -nomeniuris-, menţinându-şi însă autonomia infracţională, nefiind echivalente
sub aspect juridic, ci constituind modalităţi normative distincte de săvârşire. Drept urmare, în cazul
săvârşirii lor cumulate, se va reţine o pluralitate de infracţiuni, sub forma unui concurs de
infracţiuni! De pildă (exemplul tipic), acesta este cazul dispoziţiilor normative cuprinse în art. 287
CP: nerespectarea hotărârilor judecătoreşti (adeseori, asemenea norme sunt cele de incriminare
inserate în cuprinsul unor legi nepenale, dar care cuprind şi norme de incriminare). Este de
precizat că în teorie şi în practică se ridică (în continuare) probleme de delimitare între aşa-
numitele infracţiuni cu un conţinut constitutiv alternativ şi infracţiunile cu mai multe conţinuturi
constitutive alternative, nefiind (încă foarte) clar trasate criteriile lor de identificare (dată fiind şi
tehnica legislativă uneori neperformantă existentă în sistemul penal autohton...).
în încheierea aprecierilor de ordin general referitoare la conţinutul infracţiunii, ţinem să

menţionăm că, uneori (mai ales în lucrări de drept penal - partea specială), se discută despre
conceptul de conţinut/formă/variantă/modalitate asimilat(ă) a unei infracţiuni, prin raportare la
unele dispoziţii penale de incriminare. Este de reţinut faptul că teoria generală a conţinutului
infracţiunii nu (re)cunoaşte existenţa, distinctă,
a unui aşa-zis concept general deformă/variantă/modalitate asimilată. în realitate, în opinia
noastră, o asemenea referire nu exprimă nimic altceva (şi nu trebuie interpretată/înţeleasă altfel)
decât ca făcând referire la o modalitate alternativă a conţinutului unei infracţiuni, incriminată într-
un alt alineat/la altă literă/alt punct decât prima variantă alternativă (de aici şi denumirea:
brevitatis causa, când ceva se asimilează cu altceva, reiese că se stabileşte o valoare de
similitudine, sub un anumit aspect, între cei doi termeni astfel asimilaţi unul cu celălalt). Prin
urmare, o aşa-numită variantă asimilată nu este decât o variantă alternativă (echivalentă juridic
unei alteia) a conţinutului unei anumite incriminări. După caz, asimilarea poate fi realizată în
considerarea formei tip a unei incriminări ori a formei derivate prin agravare/calificare sau a
formei derivate prin atenuare. Asimilarea unei variante cu o alta poate avea în vedere o formă
echivalentă juridic, la respectivul nivel, unei alte forme a incriminării în cauză, în considerarea unei
anumite forme de vinovăţie ori a unei calităţi speciale a subiecţilor sau altor elemente ale
infracţiunii (element material, urmare imediată etc.). Spre exemplu, potrivit art. 379 CP, se
prevede, în alin. (1), că reprezintă infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea
minorului, „Reţinerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt
părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii". Conform alin. (2), se
dispune că reprezintă aceeaşi infracţiune şi „fapta persoanei căreia i s-a încredinţat minorul prin
hotărâre judecătorească spre creştere
[1|în
acest sens, a se vedea (pe larg): FL. STRETEANU, D. NIŢU, cit. , p. 262-264. în legătură cu această clasificare,
a se vedea şi: V. PASCA, op. cit. (2014), p. 170,171; V. PĂVĂLEANU, op. cit. , p. 134.
şi educare de a împiedica, în mod repetat, pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu
minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de către organul competent". Echivalenţa juridică a
dispoziţiilor de incriminare indicate derivă din împrejurarea că cele două ipoteze normative au
prevăzută aceeaşi sancţiune abstractă. Deşi dispoziţia din alin. (2) al art. 379 CP este uneori
considerată în doctrina de drept penal special ca reprezentând o „variantă asimilată"111, indicarea
se înţelege (în mod corect) ca făcând referire la o variantă alternativă echivalentă juridic - aşadar,
apreciem că incriminarea cunoaşte două forme tip, de bază, iar nu doar una singură * 121.
Secţiunea a 2-a. Condiţiile preexistente ale infracţiunii

Condiţiile preexistente ale infracţiunii, denumite şi ai infracţiunii,
privesc obiectul infracţiunii şi subiecţii implicaţi în săvârşirea faptei penale. La rândul lor, acestea -
potrivit doctrinei - cunosc clasificări şi sub-clasificări specifice, precum: obiect juridic (special şi
generic), obiect material, subiect activ (general, special), subiect pasiv (general, special, generic)
etc. în cele ce urmează, le vom aborda pe rând, cu menţiunea că tratarea lor sub această denumire
(condiţii preexistente) se datorează împrejurării că aceşti factori nu fac parte propriu-zis din
conţinutul constitutiv al infracţiunii, reprezentând entităţi cu existenţă conturată anterior comiterii
actelor infracţionale, care se manifestă în timpul săvârşirii acestora.
§1. Obiectul infracţiunii

„Obiectul infracţiunii (reprezintă - n.n.) ceea ce se pune în pericol sau se vatămă prin
săvârşirea unui fapt incriminat de legea penală, adică valori şi relaţii sociale fundamentale"131. în
doctrina penală din ţara noastră, conceptul de obiect al infracţiunii este clasificat, în principal, în
obiect juridic generic, obiect juridic special, obiect material.
Nu există infracţiune lipsită de obiect juridic speciali Acesta constă în valoarea socială
protejată de legea penală prin fiecare normă de incriminare în parte, respectiv în relaţiile sociale
apărute în legătură cu acea valoare socială (ocrotite/protejate de legea penală împotriva
atingerilor ce le pot fi aduse acestora prin comiterea fiecărei infracţiuni în parte). Astfel, de pildă,
protejând valorile sociale care privesc atribute fundamentale, esenţiale ale fiinţei umane, legea
penală incriminează o serie de fapte periculoase ce le pot ştirbi (prin lezare efectivă sau prin
periclitare), precum: omorul şi uciderea din culpă (vizând ocrotirea dreptului la viaţă), lovirea,
vătămarea corporală şi vătămarea corporală din culpă (corespunzătoare protecţiei dreptului la
integritate corporală şi sănătate), violul, agresiunea sexuală (prin care se ocroteşte dreptul la
integritate şi libertate sexuală), lipsirea de libertate în mod ilegal (vizând protejarea libertăţii
persoanei) ş.a.m.d. De asemenea, protejând patrimoniul şi reiaţii sociale care se pot stabili în
legătură cu drepturile patrimoniale ale persoanei (proprietate, posesie asupra bunurilor etc.),
legiuitorul incriminează o serie de fapte care le pot vătăma/periclita,
[1)
Spre exemplu, V. DOBRINOIU, N. NEAGU, Drept penal. Partea specială. Teorie şi practică judiciară conform
noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 769.
121
„în dispoziţiile art. 379, forma tipică sau simplă a infracţiunii este incriminată în două variante: cea
prevăzută în alin. (1) al art. 379 - reţinerea minorului - şi cea prevăzută în alin. (2) al art. 379 - împiedicarea
minorului de a avea legături personale cu părinţii săi"-C. SIMA, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), V. BRUTARU, M.
GORUNESCU, N. GROFU, I. IFRIM, V. PASCA, V. PĂVĂLEANU, C. SIMA, Explicaţiile noului Cod penal. Voi. V. Articolele 367-
446, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 90.
131
G. ANTONIU, C. BULAI, op. cit., p. 650.
precum: furtul, tâlhăria, înşelăciunea, distrugerea etc. Protejând valoarea socială reprezentată de
securitatea naţională, sub aspectul multiplelor relaţii sociale care se pot configura în raport de
aceasta, legea prevede ca infracţiuni, totodată, fapte precum: trădarea, acţiunile împotriva ordinii
constituţionale, spionajul, constituirea de structuri informative ilegale ş.a.
în ansamblul lor, aceste reglementări protejează, aşadar (după caz):
- persoana şi drepturile/libertăţile sale fundamentale, strâns legate de individualitatea sa,
legiuitorul sistematizând incriminărileîn cauză, potrivit acestui obiect juridic generic, de grup, într-
o grupare distinctă a normelor de incriminare din Partea specială a Codului penal, şi anume Titlul i
- „Infracţiuni contra persoanei";
- patrimoniul persoanelor şi relaţiile sociale de natură patrimonială, incriminările
corespunzătoare fiind sistematizate şi ele, conform acestui obiect juridic generic (de grup) distinct,
într-o altă grupă de norme de incriminare din Partea specială a Codului penal, şi anume Titlul II -
„Infracţiuni contra patrimoniului";
-securitatea (siguranţa) naţională a statului român, legea penală grupând respectivele
incriminări într-un segment de sistematizare diferit al normelor de incriminare din Partea specială
a Codului penal, şi anume Titlul X - „Infracţiuni contra securităţii naţionale"; etc.111
Fiecare în parte dintre aceste incriminări prezintă însă un obiect juridic propriu, specific (=
obiect juridic special), diferit (sub anumite aspecte) de al celorlalte norme de incriminare cuprinse
în acelaşi cadru (prin incriminarea omorului se protejează viaţa împotriva atingerilor intenţionate
ce i-ar putea fi aduse; prin incriminarea uciderii din culpă se protejează tot viaţa, dar împotriva
leziunilor apte a-i fi aduse prin activităţi comise din culpă; prin incriminarea furtului sunt protejate
posesia şi detenţia asupra bunurilor mobile împotriva faptelor de sustragere fără violenţă a
acestora; prin incriminarea tâlhăriei sunt protejate posesia şi detenţia asupra bunurilor mobile
împotriva faptelor de sustragere prin violenţă/ameninţare, implicând, aşadar, în secundar, şi
protecţia unor atribute strâns legate de persoană; prin incriminarea faptei de trădare prin
transmitere de informaţii secrete de stat este protejată securitatea naţională a României
împotriva conduitelor propriilor cetăţeni care ar transmite informaţii secrete de stat unei puteri
sau organizaţii străine, în condiţiile legii (art. 395 CP); prin incriminarea spionajului este protejată
securitatea naţională a României împotriva aceloraşi conduite, adoptate însă de către un cetăţean
străin sau o persoană apatridă, în condiţiile legii (art. 400 CP), etc.
Este de observat că, uneori, în cadrul grupărilor principale de sistematizare a normelor de
incriminare în cuprinsul Părţii speciale a Codului penal, legiuitorul separă grupe şi subgrupe
distincte, compuse din incriminări care prezintă nu doar un obiect juridic generic comun, ci şi o mai
strânsă legătură reciprocă (obiect juridic generic specific) decât aceea existentă între fiecare dintre
acestea şi alte norme de incriminare având acelaşi obiect juridic generic comun, dar sistematizate
în alte grupe/subgrupe ale aceluiaşi titlu. Astfel, deşi atât omorul, cât şi lipsirea de libertate în mod
ilegal, de pildă, sunt incriminate drept fapte îndreptate contra persoanei, omorul este reglementat
în Capitolul I al Titlului I din Partea specială a
111
Cel puţin sub aspect teoretic, se poate discuta inclusiv semnificaţia ce ar putea fi atribuită ordinii pe care o
conferă legiuitorul succesiunii incriminărilor din Partea specială a Codului penal, potrivit obiectului juridic comun (de
grup) al acestora. Astfel, chiar în Expunerea de motive a Codului penal actual s-a arătat: „în ceea ce priveşte partea
specială, sub aspectul sistematizării, s-a renunţat la structura codurilor penale anterioare, fiind reglementate mai
întâi infracţiunile care aduc atingere persoanei şi drepturilor acesteia şi abia după aceea infracţiunile care aduc
atingere atributelor statului. Această structură se regăseşte la majoritatea codurilor europene recente: Austria,
Spania, Franţa, Portugalia etc. şi reflectă concepţia actuală privind locul individului şi al drepturilor şi libertăţilor
acestuia în ierarhia valorilor care se bucură de protecţie, inclusiv prin mijloace penale".
Codului penal (denumit „Infracţiuni contra vieţii"), iar lipsirea de libertate în mod ilegal este
prevăzută în Capitolul VI din acelaşi titlu (denumit „Infracţiuni contra libertăţii
De asemenea, după cum s-a mai precizat, incriminări există, în legislaţia noastră penală
actuală, nu doar în norme cuprinse în Partea specială a Codului penal, ci şi în alte acte normative
(legi penale speciale ori legi nepenale care cuprind şi unele prevederi care au caracter penal). La
rândul lor, acestea vor prezenta propriile obiecte juridice speciale, eventual, uneori, propriile
obiecte juridice generice (de grup) comune sau specifice. Anticipând materia, este de reţinut că se
conturează o clasificare a infracţiunilor, după criteriul sediului lor de incriminare, în infracţiuni
prevăzute în Codul penal şi infracţiuni prevăzute în alte acte normative (legi penale speciale, legi
extrapenale care cuprind şi dispoziţii penale).
în considerarea tuturor acestor norme penale de incriminare (reglementate în diverse surse
normative) şi a tuturor obiectelor lor juridice (speciale, generice - după caz), în doctrină s-a
formulat inclusiv noţiunea de obiect juridic general. Conceptul ar avea în vedere totalitatea
valorilor sociale ocrotite de normele dreptului penal, delimitând sfera ilicitului penal de sfera
formelor de ilicit extrapenal. Noţiunea este privită cu rezerve în literatura de specialitate,
afirmându-se chiar caracterul inutil al acesteia121.
Focalizând prezentarea asupra noţiunii indiscutabile (ca existenţă şi rol) reprezentate de
obiectul juridic special, este de observat că identificarea acestuia reprezintă un demers lipsit de
dificultate în cazul anumitor norme (în cuprinsul cărora acesta este indicat explicit sau din care
reiese, implicit, în mod clar), reprezentând însă, uneori, o activitate interpretativă dificil de
întreprins (care trebuie/poate să ţină cont, de pildă, de specificul sistematizării normelor de
incriminare, de denumirile marginale ale textului legal/ale titlului/capitolului în care este integrat
acesta ori de eforturile de conceptualizare depuse în doctrină). Drept urmare a acestei realităţi, se
poate constată că, în timp ce referitor la anumite norme de incriminare există consens teoretic şi
jurisprudenţial în ceea ce priveşte obiectul juridic al acestora, alte norme cauzează apariţia unor
controverse (sau cel puţin a unor raportări diferenţiate) în privinţa obiectului juridic special pe
care îl evidenţiază131.
[1]
„Obiectul juridic generic al tuturor incriminărilor contra persoanei îl constituie relaţiile sociale ale căror
formare, desfăşurare şi dezvoltare sunt condiţionate de existenţa persoanei umane. Ocrotirea acestei valori sociale
este de extremă importanţă, fără existenţa omului neputând fi concepute societatea şi nici realizările acesteia în toate
domeniile vieţii sociale. Apărarea acestei valori presupune combaterea eficientă, folosind şi mijloacele de drept penal,
a faptelor care aduc atingere persoanei umane. (...) Obiectul juridic special al fiecărei incriminări constă în relaţiile
sociale specifice care se nasc şi se dezvoltă în legătură cu valoarea ocrotită de fiecare dintre aceste incriminări. De
regulă, valorile sociale ocrotite au în vedere atributele principale ale omului, ca viaţa, integritatea corporală şi
sănătatea, libertatea persoanei, domiciliul, viaţa sexuală a persoanei, viaţa privată, fiecăreia dintre aceste atribute
fiindu-i consacrat câte un capitol distinct din noua lege penală" - G. ANTONIU, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), V.
BRUTARU, C. DUVAC, I. IFRIM, D.l. LĂMĂŞANU, I. PASCU, M. SAFTA, C. SIMA, I. VASIU, Explicaţiile noului Cod penal. Voi.
III. Articolele 188-256, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 22.
[2]
FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 266, 267 (critica autorilor se extinde şi asupra obiectului juridic generic);
C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 147, 148; T. DIMA, op. cit., p. 136.
[3]
Spre exemplu, nimic mai clar decât a stabili că obiectul juridic special al omorului este reprezentat de viaţa
persoanei. în schimb, de pildă, în cazul unor infracţiuni apreciate a fi complexe (apte, aşadar, de a evidenţia un obiect
juridic special complex), sunt de observat punctele de vedere divergente exprimate uneori în doctrină. Spre exemplu,
referitor la obiectul juridic special al u11rajuIui/u11rajului judiciar, într-o opinie, obiectul juridic principal este
reprezentat de valorile sociale privind autoritatea de stat, obiectul juridic secundar (adiacent) privind valorile sociale
legate de persoană (la nivelul unor atribute ale acesteia) - de pildă, în acest sens, a se vedea I. GRIGA, în G. ANTONIU,
T. TOADER (COORD.), V. BRUTARU, ŞT. DANEŞ, C. DUVAC, I. GRIGA, I. IFRIM, GH. IVAN, G. PARASCHIV, I. PASCU, I. Rusu, M.
SAFTA, I. TĂNĂSESCU, I. VASIU, Explicaţiile noului Codul penal. Voi. IV. Articolele 257-366, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2016, p. 21 - în timp ce, într-o altă opinie, se apreciază că lucrurile stau invers: obiectul juridic principal s-ar
raporta la valorile legate de persoană, iar obiectul juridic secundar ar privi autoritatea de stat -în acest sens, a se
vedea (de pildă): S. BOGDAN (COORD.), D.A. ŞERBAN, G. ZLATI, Noul Cod penal. Partea specială. Analize, explicaţii,
comentarii. Perspectiva clujeană, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 303 ş.u. (autorii consideră
în literatura de specialitate au fost relevate, de-a lungul timpului, unele clasificări ale
obiectului infracţiunii.
Astfel, după cum s-a arătat, obiectul juridic al acesteia este, de regulă, departajatîn obiect
juridic special şi obiect juridic generic (de grup). Uneori, acesta din urmă este într-un aşa-n urnit
obiect juridic generic comun, respectiv obiect juridic generic specific. O parte a doctrinei operează,
în plus, cu noţiunea de obiect juridic general.
în funcţie de numărul valorilor sociale/relaţiilor sociale protejate prin intermediul unei norme
de incriminare, obiectul juridic special se clasifică în obiect juridic special simplu (corespunzător
infracţiunilor apreciate a fi mon - în sensul că prin comiterea lor se aduce atingere unei singure
valori sociale), respectiv în obiect juridic special multiplu (corespunzător infracţiunilor apreciate a fi
plur sensul că prin comiterea lor se aduce atingere mai multorvalori sociale)111. în principiu
(adeseori), obiectul juridic special multiplu este un obiect juridic special complex (corespunzător
infracţiunilor complexe), situaţie în care se impune, de regulă, identificarea unui obiect juridic
special principal, respectiv a unui obiect juridic special secundar (adiacent)l2]. Anticipând materia,
este de reţinut că din cele astfel indicate se desprinde o clasificare a infracţiunilor în mono-ofensive
şi pluri-ofensive.
Separat de obiectul juridic al infracţiunii, în cazul anumitor incriminări se poate distinge şi

existenţa unui obiect material (denumit, uneori, şi obiect direct, nemijlocitl3]). Acesta este
reprezentat de entitatea corporală (după caz: bun/lucru[4] sau corp al persoanei) asupra
că, „aşadar, prin noul conţinut al art. 257 NCP, legiuitorul acceptă şi recunoaşte că nu autoritatea statului trebuie
protejată în principal prin acest text de incriminare, ci incriminarea faptei se justifică în primul rând prin faptul că ea
lezează libertatea psihică, integritatea corporală, sănătatea sau chiar viaţa agenţilor statului. Această abordare
sugerează că valoarea socială protejată nu mai este, în principal, autoritatea statului, care nu este concretizată în
membrii de familie ai funcţionarului, ci persoana funcţionarului, care ar putea fi vulnerabilă din perspectiva posibilelor
intimidări sau răzbunări comise asupra sa, dar şi asupra membrilor săi de familie"). într-adevăr, în raport de
formularea legală a art. 257 alin. (2) şi (3) CP, ne ridicăm şi noi întrebarea (legitimă): care este, în realitate, obiectul
juridic special (principal) al ultrajului?
[1]
FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 268, 269; V. PASCA, op. cit. (2014), p. 172.
[2]
în cazul infracţiunilor complexe eterogene există obiect juridic special principal (corespunzător acestuia,
incriminarea în cauză îşi găseşte apartenenţa în cadrul sistematizării normelor de incriminare din Partea specială a
Codului penal) şi obiect juridic special secundar. Spre exemplu, acesta este cazul tâlhăriei, care protejează atât valori
sociale patrimoniale, cât şi valori sociale care ţin de individualitatea persoanei, incriminarea fiind însă cuprinsă în
cadrul de reglementare al infracţiunilor contra patrimoniului. Prin urmare, obiectul său juridic principal vizează
valoarea socială/relaţiile sociale patrimoniale, iar cel secundar priveşte persoana. în ciuda unor anumite obiecţii
ridicate în parte din doctrina noastră penală în legătură cu această viziune, se apreciază, de regulă, în următorul sens:
„Caracterul adiacent al relaţiilor sociale referitoare la persoană nu înseamnă o subapreciere a acestora, ci reflectă o
realitate obiectivă, aceea că uneori făptuitorul, pentru a fura, se foloseşte de violenţă ca modalitate de a intra în
posesia bunului. în stabilirea limitelor de pedeapsă, legiuitorul a avut în vedere însă ca tâlhăria să fie sancţionată în aşa
fel încât să exprime gravitatea reală a faptelor de violenţă" - V. DOBRINOIU, N. NEAGU, op. cit., p. 212. în schimb, nu se
pot identifica un obiect juridic principal şi unul secundar în cazul infracţiunile complexe omogene (de pildă: omorul
calificat comis asupra a două sau mai multor persoane; uciderea din culpă, forma agravată în cazul căreia există două
sau mai multe victime; vătămarea corporală din culpă, forma agravată atrasă de producerea urmărilor asupra unei
pluralităţi de subiecţi pasivi). în cazul acestora, fapta incriminată absorbită (cu titlu de element circumstanţial
agravant) în conţinutul infracţiunii complexe absorbante prezintă acelaşi obiect juridic special ca şi infracţiunea
absorbantă (este vorba despre aceeaşi valoare socială, particularizată însă în raport de un alt titular - subiecţi pasivi
distincţi). în doctrină se subliniază uneori faptul că obiectul juridic multiplu nu se suprapune în mod complet cu
noţiunea de obiect juridic complex, existând şi infracţiuni cu obiect juridic multiplu care nu sunt infracţiuni complexe
(spre exemplu, în cazul infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, art. 268 CP)-FL. STRETEANU, Tratat de
drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 350; T. DIMA, op. cit., p. 138.
[3]
[4]
Poate fi vorba şi despre o entitate animată; spre exemplu, în cazul uciderii unui animal aparţinând unei alte
persoane, acesta reprezintă o valoare patrimonială, fapta putând constitui o infracţiune de distrugere.
căreia se exercită efectiv (concret) activitatea infracţională, astfel încât, prin intermediul lezării
sale, se realizează atingerea adusă obiectului juridic (valorii sociale protejate/relaţiilor sociale
ocrotite prin norma de incriminare). Obiectul material reprezintă o încorporare/ materializare a
obiectului juridic, în măsura în care acesta din urmă constă într-o valoare socială aptă de o
asemenea reflectare individuală, materială. Spre exemplu: în cazul furtului, obiectul material îl
constituie bunul mobil sustras111; în cazul lovirii/vătămării corporale/ omorului, obiectul material
este reprezentat de corpul victimei (persoană fizică în viaţă la data săvârşirii respectivei fapte
asupra sa)[21; în cazul tâlhăriei (exemplu tipic de infracţiune complexă, reprezentând - într-o
variantă normativă - un furt comis prin lovire sau un furt urmat de lovire, în anumite scopuri),
există atât un obiect material principal reprezentat de bunul mobil sustras, cât şi un obiect
material adiacent reprezentat de corpul persoanei lovite* 131.
Aşadar, deşi toate incriminările au, în mod necesar, un obiect juridic, obiectul material nu este
prezent în cazul tuturor, existând fapte prevăzute de legea penală care protejează o valoare
socială/relaţii sociale ce nu sunt apte de încorporare/materializare într-o entitate fizică propriu-
zisă. De pildă, fapta de ameninţare (art. 206 CP) prezintă, ca orice altă incriminare, obiect juridic
(reprezentat de libertatea psihică a persoanei), dar, pentru că această valoare socială este inaptă
de materializare/încorporare într-o entitate fizică prin a cărei lezare să fie atins însuşi obiectul
juridic al infracţiunii, reiese că ea nu prezintă şi un obiect material. Se pot indica numeroase alte
infracţiuni lipsite de obiect material, precum: mărturia mincinoasă (art. 273 CP), evadarea (art. 285
CP), trădarea (art. 394 CP) etc.
Este de menţionat că nu trebuie confundat obiectul material cu alte entităţi fizice, corporale, a
căror prezenţă/utilizare poate fi uneori identificată în cadrul activităţii de săvârşire a unei
infracţiuni. Astfel, de pildă, obiectul material nu trebuie confundat cu obiectul reprezentând
instrumentul/mijlocul folosit în săvârşirea infracţiunii, adică acel bun/lucru prin a cărui
întrebuinţare s-a comis infracţiunea[A]. De exemplu, în cazul comiterii, prin împuşcarea victimei, a
unei infracţiuni de omor, corpul persoanei decedate este obiectul material, iar arma de foc
întrebuinţată de infractor pentru săvârşirea uciderii constituie instrumentul folosit pentru
111
Obiectul material al furtului poate consta în orice bun mobil sustras sau, în cazul anumitor variante ale
furtului, într-un anumit bun mobil; de pildă, în cazul furtului de folosinţă [art. 230 alin. (1) CP], bunul mobil va fi
reprezentat de vehiculul luat în scop de folosinţă.
121
Obiectul material al omorului poate consta în corpul oricărei persoane ucise sau, în cazul anumitor variante
ale omorului, în corpul unei anumite persoane; de pildă, în cazul uciderii nou-născutului de către mamă [art. 200 alin.
(1) CP] - infracţiune privită, în principiu, drept formă atenuantă a omorului -, obiectul material va fi reprezentat de
corpul copilului nou-născut, ucis imediat după naştere, de către propria sa mamă (în condiţiile prevăzute de lege);
sau, în cazul omorului calificat [art. 189 alin. (1) lit. g) CP], obiectul material va fi reprezentat de corpul femeii
însărcinate.
131
în raport de acest ultim exemplu, este de menţionat că tâlhăria este prevăzută şi într-o altă variantă
normativă, alternativă, reprezentată de comiterea unui furt prin intermediul unei ameninţări (sau urmat de o
ameninţare, în anumite scopuri). în acest caz, infracţiunea de tâlhărie va prezenta un singur obiect material, respectiv
bunul mobil sustras. Este de menţionat că ameninţarea victimei tâlhăriei se poate realiza, pe caz concret, inclusiv
printr-un act de violenţă exercitat asupra unui bun, în vederea intimidării acesteia (de pildă, infractorul smulge din
priză cablul telefonului fix din locuinţa persoanei tâlhărite, pentru a sublinia faptul că nu îi va permite acesteia să
solicite ajutor); în acest caz, actul de violenţă fizică neavând valoare de act de lovire (corespunzător unei infracţiuni
împotriva integrităţii corporale sau sănătăţii, care să fie absorbită în structura infracţiunii complexe de tâlhărie),
rezultă că tâlhăria va pune în evidenţă, de asemenea, doar un singur obiect material corespunzător unei fapte
incriminate ca infracţiune contra patrimoniului (obiectul sustras, eventual şi obiectul deteriorat prin actul de violenţă
manifestată asupra bunurilor).
141
Apreciem că o denumire sinonimă generică pentru acest concept (instrument/mijloc utilizat de infractor în
săvârşirea faptei penale) poate fi reprezentată de noţiunea corp delict. Este de observat că legea procesuală penală
întrebuinţează în acest sens conceptul de corp delict [art. 197 alin. (2) CPP], deşi în respectivul cadru i se conferă
acestuia o sferă mai largă de cuprindere decât cea astfel indicată (şi anume, alături de instrumentul/mijlocul săvârşirii
infracţiunii, conceptul procesual penal de corp delict include şi obiectele care sunt produsul infracţiunii).
realizarea urmării imediate. De asemenea, în cazul evadării, în forma agravată atrasă de folosirea
armelor [art. 285 alin. (2) teza a ll-a CP], infracţiunea este lipsită (în principiu) de obiect material,
arma întrebuinţată fiind corpul delict al acesteia.
Totodată, obiectul material nu trebuie confundat cu bunul produs prin comiterea infracţiunii,
constând în ceea ce s-a creat/confecţionat prin şi ca urmare a comiterii faptei incriminate (o
entitate materială care nu preexista săvârşirii infracţiunii, în exact forma/conţinutul/însuşirile pe
care le prezintă odată infracţiunea săvârşită)111, sau cu bunurile reprezentând beneficiile
valorificării, de către infractor, a bunurilor obţinute prin comiterea infracţiunii. Astfel, de pildă, în
cazul faptei de emitere frauduloasă de monedă, prevăzută de art. 315 alin. (1) CP, moneda emisă
reprezintă un produs al infracţiunii, fără a constitui (în opinia noastră) şi obiect material al acesteia
(suntem de părere că respectiva infracţiune este lipsită de obiect material). în cazul infracţiunii de
falsificare sau substituire de alimente ori alte produse (art. 357 CP), în varianta alternativă a
preparării, alimentele/produsele/medicamentele preparate constituie entităţi materiale produse
prin infracţiune. Odată comercializate, suma de bani obţinută în schimbul lor (contravaloarea
acesteia) va reprezenta bunul obţinut prin săvârşirea infracţiunii. în schimb, în ipoteza unui furt,
bunul mobil sustras este obiect material al infracţiunii; acesta poate fi apreciat, totodată, ca bun
obţinut prin săvârşirea infracţiunii, poziţie care poate fi preluată, în patrimoniul infractorului, de
suma de bani (contravaloarea acesteia) sau bunurile obţinute de infractor prin valorificarea
bunului mobil sustras.
Uneori, una şi aceeaşi entitate materială (corporală) poate avea poziţii diferite, în funcţie de
perspectiva de raportare (de regulă, prin raportare la activităţi infracţionale distincte). Astfel, o
armă letală de foc, artizanală, dacă este în mod nelegal manufacturată/construită de către o
persoană, va reprezenta obiect produs prin comiterea infracţiunii de nerespectare a regimului
armelor şi al muniţiilor (art. 342 CP), în varianta alternativă a confecţionării. Dacă este apoi
întrebuinţată pentru comiterea unei infracţiuni de omor, ea va avea, în contextul respectiv, poziţia
de instrument/mijloc al comiterii faptei penale (corp delict). Dacă, ulterior, este furată/distrusă, în
cadrul de referinţă respectiv ea va avea rolul de obiect material al furtului/distrugerii. Pentru cel
care a sustras-o, arma în cauză va avea şi valoarea de bun obţinut (dobândit) prin săvârşirea
infracţiunii. în măsura în care acela care a furat-o ar înstrăina-o/valorifica-o, transmiţând-o unei
terţe persoane în schimbul unei sume de bani sau al unor alte bunuri, acestea din urmă (suma de
bani = contravaloarea acesteia, bunurile în cauză) vor deveni, în patrimoniul infractorului, entităţi
echivalente aflate pe poziţia pe care o avea arma, şi anume bunuri obţinute prin valorificarea
bunurilor dobândite prin săvârşirea infracţiunii.
Uneori, în doctrină se discută, în cazul anumitor norme de incriminare, despre calificarea unor
entităţi fizice, corporale, implicate în/legate de săvârşirea acestora, ca fiind (sau nu) obiect
material, aspecte (neunitare) reflectate câteodată şi în jurisprudenţă121.
[1]
în acest sens, a se vedea şi A. R EŞETNICOV , Noturo juridico a produsului infracţiunii, în Studia Universitatis
Moldaviae, Seria Ştiinţe Sociale (Drept), nr. 6/2007, p. 185-191.
[2]
De pildă, cu privire la existenţa sau inexistenţa obiectului material în cazul unor infracţiuni de fals, a se vedea
FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 295. A se vedea şi Decizia C.C.R. nr. 224/2017 (M. Of. nr. 427 din 9 iunie 2017), în
cuprinsul căreia (parag. 30) se menţionează: „Curtea constată existenţa un veritabil viciu de neconstituţionalitate,
care rezultă din omisiunea reglementării, în cuprinsul art. 335 alin. (1) din Codul penal, a tractoarelor agricole sau
forestiere ca obiect material a\ infracţiunii de conducere a unui vehicul pe drumurile publice fără permis de
conducere" (s.n.); în opinia noastră, respectiva infracţiune este lipsită de obiect material, vehiculul condus pe
drumurile publice fără permis de conducere neputând fi calificat astfel (din moment ce valoarea socială protejată -
siguranţa circulaţiei pe drumurile publice - nu este aptă de încorporare, fiind o entitate imaterială). Pentru opiniile
divergente exprimate în literatura de specialitate în acest sens, a se vedea (şi) I. Rusu, în G. ANTONIU, T. TOADER
(COORD.), op. cit., voi. IV, p. 654.
O parte a doctrinei efectuează o clasificare a infracţiunilor, după cum acestea sunt apte să
prezinte obiect material sau nu, în infracţiuni materiale (care prezintă obiect material), respectiv
infracţiuni formale (care nu prezintă obiect material)111. Anticipând materia, este de reţinut şi
această clasificare a infracţiunilor, după criteriul existenţei sau inexistenţei obiectului material.
în doctrină se evidenţiază şi importanţa aspectelor legate de determinarea obiectului juridic al

infracţiunii, indicându-se că acesta prezintă interes în ceea ce priveşte: individualizarea legală;
determinarea subiectului pasiv ca titular al valorii sociale; determinarea domeniului de incidenţă a
normei de incriminare; sistematizarea Părţii speciale a Codului penal; interpretarea normei
juridice; stabilirea eficacităţii consimţământului persoanei vătămate (după caz: împrejurare
eficientă de excludere a infracţiunii - contând şi cu ce titlu: cauză de atipicitate sau de
antijuridicitate = cauză justificativă generală - sau cauză ineficientă în acest sens) ş.a.|2) De
asemenea, este de reţinut că. în cazul infracţiunilor cu obiect material, lipsa determinării existenţei
acestuia în cazul săvârşirii concrete a faptei incriminate poate conduce fie la absenţa infracţiunii,
fie la reţinerea acesteia în stadiul de tentativă relevantă penal, de unde decurge importanţa
determinării obiectului material.
§2. Subiecţii infracţiunii

Ca faptă umană, săvârşită în realitatea obiectivă, infracţiunea pune în evidenţă, ca
protagonişti ai activităţii desfăşurate, un subiect activ (persoana care comite fapta, care încalcă
preceptul unei norme de incriminare) şi un subiect pasiv (persoana spre care se îndreaptă
săvârşirea faptei, entitatea atinsă/lezată/periclitată ca urmare a comiterii infracţiunii). Este de
menţionat, de la început, că în ambele ipostaze se pot găsi situate, de lege lata, atât
[1] Menţionăm că, potrivit unui alt punct de vedere, se apreciază că noţiunea de infracţiuni materiale este
sinonimă cu aceea de infracţiuni de rezultat, respectiv că noţiunea de infracţiuni formale este sinonimă cu aceea de
infracţiuni de pericol. Vom relua acest aspect în momentul prezentării laturii obiective a infracţiunii, mai precis a
urmării imediate (căci clasificarea în infracţiuni de rezultat şi infracţiuni de pericol este efectuată după criteriul urmării
imediate a infracţiunii). Autorii care separă cele două concepte evidenţiază faptul că pot fi identificate norme de
incriminare care sunt infracţiuni de rezultat, deşi sunt lipsite de obiect material, respectiv că există incriminări
reprezentând infracţiuni de pericol, care prezintă obiect material! în acest sens, a se vedea FL. STRETEANU, D. NIŢU,
op. cit., p. 294, 295. Spre exemplu, apreciem că neglijenţa în serviciu (art. 298 CP) se înfăţişează ca infracţiune de
rezultat (legea impune pentru existenţa acesteia cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau
intereselor legitime ale unei persoane fizice ori juridice), care este însă lipsită de obiect material. Pe de altă parte,
distrugerea sau semnalizarea falsă (art. 332 CP) este indicată corect drept infracţiune de pericol (concret) - legea
condiţionează expres consumarea acesteia de constatarea punerii în pericol a siguranţei mijloacelor de transport,
manevră sau intervenţie pe calea ferată -, care prezintă însă obiect material (calea ferată, materialul rulant, instalaţiile
sau alte bunuri distruse, deteriorate etc.). în opinia unor autori, (deducem că) inclusiv infracţiunea de viol (apreciată
de doctrina majoritară ca infracţiune de rezultat) ar reprezenta, de fapt, o infracţiune de pericol în cazul căreia
existenţa obiectului material (corpul victimei) este evidentă; în acest sens, a se vedea FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit.,
p. 321. Pentru clasificarea infracţiunilorîn materiale şi formale, după criteriul existenţei/inexistenţei obiectului
material, a se vedea şi: V. PĂVĂLEANU, op. cit., p. 126; C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 148 (prin
reconsiderarea unei poziţii anterior exprimate).
[2] în acest sens, a se vedea (spre exemplu): L.V. LEFTERACHE, op. cit., p. 142; FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 267, 268.
I3]
Spre exemplu, dacă o persoană urmăreşte să o lovească pe alta, pe care o crede adormită sub un cearşaf,
asupra căruia aplică o lovitură cu o curea, fără a vătăma de fapt pe nimeni (sub cearşaf erau doar perne), atunci
activitatea comisă cu intenţia de lovire nu va atrage reţinerea niciunei infracţiuni (tentativa de lovire este posibilă, dar
nu este incriminată). în schimb, dacă persoana urmăreşte să ucidă victima în aceleaşi condiţii, astfel încât gloanţele
trase cu pistolul lovesc doar pernele de sub cearşaf, se va reţine o infracţiune de omor, însă nu ca faptă consumată, ci
doar ca tentativă de omor (cu implicaţii corespunzătoare asupra sancţiunii penale aplicabile infractorului).
persoane fizice, cât şi persoane juridice. De asemenea, trebuie subliniat faptul că poziţiile astfel
fixate ale persoanelor implicate (subiect activ, respectiv pasiv) în derularea activităţii infracţionale
nu se menţin, corespunzător; şi atunci când raportarea se realizează la dinamica acestora în cadrul
raportului juridic penal de conflict, atunci când se ridică problema activităţii de tragere la
răspundere penală. Astfel, subiectul activ fiind entitatea care realizează o activitate (persoana care
face ceva), iar subiectul pasiv fiind entitatea asupra/împotriva căreia se realizează ceva
[persoana/entitatea care suferă ceva), reiese că în determinarea poziţiilor în cauză esenţială este
perspectiva de raportare: în raport de infracţiune, subiect activ este infractorul, iar subiect pasiv
este entitatea vătămată (inclusiv statul); în raport de activitatea de tragere la răspundere penală,
infractorul devine subiect pasiv al acesteia, subiectul activ fiind statul, prin organele judiciare
penale (acuzării putându-i-se alătura, ca poziţie procesuală penală, şi persoana vătămată
nemijlocit prin comiterea infracţiunii)111.
2.1. Subiectul activ al infracţiunii
Subiectul activ al infracţiunii este infractorul, persoana implicată activ în săvârşirea unei
infracţiuni, în sensul prevăzut în art. 174 CP. Prin urmare, subiectul activ al infracţiunii (=
infractorul) poate fi (este), deopotrivă, persoana care comite fapta penală în mod nemijlocit
(autorul/coautorul) sau persoana care determină (cu intenţie) o altă persoană la săvârşirea faptei
incriminate (instigatorul), respectiv persoana care (cu intenţie) înlesneşte sau ajută, în orice mod,
o altă persoană la comiterea faptei incriminate (complicele). Aşadar, subiect activ al infracţiunii
(infractor) sunt atât autorul, cât şi participantul la comiterea unei infracţiuni1 [2].
[1]
Subiect activ al infracţiunii * subiect activ al raportului penal de constrângere; subiect pasiv al infracţiunii *
subiect pasiv al raportului penal de constrângere; subiect pasiv al raportului penal de constrângere = subiect activ al
infracţiunii. în acest sens, punctăm că nu este deloc de neglijat principiul indivizibilităţii active/pasive a răspunderii
penaleîn materia instituţiei lipsei plângerii prealabile, în situaţia infracţiunilorîn cazul cărora tragerea la răspundere
penală este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată [art. 157 alin. (2) CP =
indivizibilitatea activă = pluralitate de persoane vătămate prin infracţiune; art. 157 alin. (3) CP = indivizibilitate pasivă
= pluralitate de infractori]. Este de precizat faptul că, sub aspect terminologic, din punct de vedere procesual penal,
subiectului activ al infracţiunii (subiect pasiv al raportului penal de conflict) i se atribuie diverse denumiri, în funcţie de
faza/etapa procesuală penală incidenţă la un anumit moment dat: suspect; inculpat; condamnat. Menţionăm că, dacă
din perspectiva dreptului penal material (substanţial) persoana care a comis o faptă incriminată care reprezintă
infracţiune este calificată drept infractor, sub aspect procesual penal, această calitate nu îi poate fi conferită unei
persoane decât (retroactiv) la momentul finalizării procesului penal, prin atingerea unei anumite soluţii (care infirmă
în mod definitiv prezumţia constituţională de nevinovăţie), şi anume: condamnarea; renunţarea la aplicarea pedepsei;
amânarea aplicării pedepsei (după cum am mai precizat, credem că s-ar putea ridica problema unei asemenea
calificări a subiectului activ al infracţiunii şi în unele cazuri de pronunţare a unei soluţii de încetare a procesului penal).
[2]
Este, totuşi, de menţionat faptul că, în descrierea standardizată a normelor de incriminare (şi a dispoziţiilor
sancţionatorii prevăzute în cadrul fiecăreia dintre acestea), legea penală se referă, în mod tipic, la: (1) fapta
consumată; (2) săvârşită de infractorul persoană fizică; (3) care a acţionat de pe poziţia autorului; (4) în calitate de
infractor majori Importanţa acestei precizări derivă din împrejurarea că regimul juridic aplicabil celorlalte ipoteze
(rămânerea faptei la stadiul de tentativă; săvârşirea infracţiunii de către un infractor minor; contribuţia la comiterea
faptei de pe poziţia de participant secundar- instigator, complice; comiterea faptei de către o persoană juridică) se
determină întotdeauna prin coroborarea dispoziţiei din norma de incriminare avută în vedere cu prevederile unor
instituţii penale generale referitoare la: tentativă; participaţie penală; minoritate; răspunderea penală a persoanei
juridice etc. Astfel, de pildă, atunci când se comite un omor calificat, de către o persoană fizică majoră, în calitate de
autor, se va avea în vedere dispoziţia sancţionatorie din cuprinsul art. 189 CP: pedeapsa alternativă a închisorii de la
15 la 25 de ani sau cea a detenţiunii pe viaţă. Atunci când aceeaşi persoană, de pe aceeaşi poziţie, comite o tentativă
de omor calificat, se va avea în vedere această dispoziţie sancţionatorie, coroborată cu prevederea din art. 33 CP
(pedeapsa aplicabilă va fi, după caz, fie închisoarea de la 7 ani şi 6 luni la 12 ani şi 6 luni, fie închisoarea de la 10 la 20
de ani -a se vedea materia tentativei). Atunci când omorul calificat va fi comis de către o persoană fizică majoră, în
participaţie penală, se va avea în vedere dispoziţia sancţionatorie din art. 189 CP, coroborată cu
După cum fapta incriminată comisă constituie sau nu infracţiune, se poate identifica, prin
urmare, subiectul activ al infracţiunii (denumit infractor), respectiv (doar) subiectul activ al faptei
prevăzute de legea penală (denumit făptuitoCalitatea de infractor se construieşte, întotdeauna,
plecând de la aceea de făptuitor, fără ca reciproca să fie valabilă (infractorul este mereu un
făptuitor, dar nu orice făptuitor este un infractor)\Această diferenţiere terminologică este
întrebuinţată, uneori, pentru a exprima, br diferenţa dintre subiectul activ care a comis o faptă ce
reprezintă infracţiune şi subiectul activ care a săvârşit o faptă care, deşi este prevăzută de legea
penală, nu se constituie, pe caz concret, drept infracţiune (spre exemplu, cu privire la minorul care
comite o activitate incriminată, se utilizează - după cum s-a menţionat deja -fie sintagma infractor
minor-implicând situaţia unui minor răspunzător
penal care a comis fapta, încadrată juridic ca infracţiune -, fie sintagma implicând situaţia unui
minor nerăspunzător penal, care a comis acea faptă ca activitate rămasă doar la stadiul de faptă
prevăzută de legea penală).
Prin urmare, avertizăm că este necesară o atentă clarificare a contextului în care se
întrebuinţează, în anumite situaţii particulare, referirea la persoana aceasta
putând exprima:
-fie o raportare generică, neutră, care să permită, în egală măsură, luarea în considerare a
situaţiei unei persoane care a acţionat în calitate de subiect activ al unei fapte incriminate
apreciate drept infracţiune sau doar drept faptă prevăzută de legea penală (lato sensu, termenul
făptuitor reprezintă un întreg, care cuprinde atât raportarea la infractor, cât şi la simplul
făptuitor,ca părţi componente);
-fie o raportare expresă prin care se urmăreşte tocmai a se accentua/evidenţia împrejurarea
că referirea se face numai la un subiect activ al unei fapte incriminate care nu poate fi apreciată
drept infracţiune, ci doar ca faptă prevăzută de legea penală (stricto sensu, termenul făptuitor
implică doar partea finală a întregului reprezentat de aprecierea ante-indicată).
După cum s-a menţionat deja, de lege lata, subiect activ al infracţiunii poate fi atât o persoană
fizică, cât şi o persoană juridică. Poziţia persoanei fizice ca potenţial subiect activ al infracţiunii
este una firească, naturală, impusă în considerarea mersului normal al lucrurilor. Ea s-a impus încă
de la început în domeniul dreptului penal, persoana fizică reprezentând, pentru o lungă perioadă
de timp (în general, precum şi în ordinea juridică autohtonă, în special), singura entitate
considerată aptă să fie subiect activ al unei infracţiuni. în dreptul penal din ţara noastră,
posibilitatea ca o persoană juridică să reprezinte subiect activ al infracţiunii (prin urmare, potenţial
subiect pasiv al raportului penal de conflict, al procesului de tragere la răspundere penală) a fost
reglementată abia recent (în perioada contemporană). * 1
prevederile din art. 47-52 CP (eventual, dacă ar fi vorba despre o tentativă de omor comisă în aceleaşi condiţii, se vor
adăuga în coroborare şi prevederile art. 33 CP). Dacă omorul calificat (consumat sau rămas la stadiul de tentativă)
este săvârşit de către o persoană fizică infractor minor, se va corobora dispoziţia sancţionatorie din art. 189 CP cu
prevederile art. 114 (ş.u.) CP, pentru stabilirea unei măsuri educative (într-o atare ipoteză, consecinţele răspunderii
penale rezidă în luarea unei măsuri educative, tipul acesteia - neprivativă sau privativă de libertate - depinzând,
printre altele, de gravitatea abstractă a infracţiunii comise, prin raportare la situaţia tipică - a infractorului major, care
a comis, ca autor, în formă consumată, aceeaşi faptă). Dacă omorul calificat ar fi săvârşit de către o persoană juridică
(în calitate de autor sau instigator/complice), dispoziţia din art. 189 CP se va corobora cu prevederile art. 137 CP,
pentru determinarea limitelor speciale ale pedepsei abstracte (amenda, sub forma zilelor-amendă) incidente în
considerarea infractorului persoană juridică.
[1]
Menţionăm că, deşi în vorbirea colocvială se întrebuinţează uneori şi termenul de „făptaş" pentru a se face
referire la subiectul activ al unei fapte prevăzute de legea penală (ba chiar, inclusiv, la subiectul activ al unei fapte
penale), apreciem că noţiunea în cauză nu este corespunzătoare unei riguroase exprimări tehnice, de specialitate, în
materie juridico-penală (impunându-se juriştilor a evita întrebuinţarea sa)...
în ceea ce priveşte persoana fizică - subiect activ al infracţiunii, este de observat că aceasta
poate fi atât o persoană fizică majoră, cât şi un minor (răspunzător penal). însă nu orice persoană
fizică poate întruni această calitate (nu oricărei persoane fizice i se recunoaşte capacitatea penală
activă). în mod tradiţional, doctrina noastră penală menţionează, de regulă, în acest sens,
necesitatea existenţei unor cerinţe, denumite condiţii generale ale răspunderii penale, care se
impun a fi verificate în raport de momentul săvârşirii unei infracţiuni, pentru ca persoana fizică ce
a comis-o (care a participat la săvârşirea ei) să poată avea aptitudinea de a reprezenta subiect
activ al infracţiunii. Astfel, în doctrină se subliniază: „Capacitatea juridică penală este o condiţie
atât pentru existenţa infracţiunii, cât şi pentru antrenarea răspunderii penale a infractorului. Deşi
s-a opinat în sensul că nu este necesar ca persoana fizică să aibă capacitate penală pentru a fi
subiect al infracţiunii, deoarece acesta este un element obiectiv al incriminării tip, nu trebuie uitat
că în lipsa capacităţii penale a făptuitorului nu mai suntem în prezenţa unei infracţiuni, ci a unei
fapte prevăzute de legea penală, dar care nu are caracter imputabil"111.
Prin urmare, este de observat că în literatura de specialitate se tratează adeseori unele
aspecte legate de aceste condiţii generale de existenţă a persoanei fizice drept subiect activ al
infracţiunii (condiţii generale ale capacităţii penale active a persoanei fizice), în cadrul de analiză
rezervat subiectului activ-condiţie preexistentă a infracţiunii, deşi acestea vizează, propriu-zis,
unele instituţii calificate juridic, de lege lata, drept cauze de neimputabilitate. Optăm să urmăm, în
scop didactic, această linie de expunere, insistând asupra deosebirii terminologice care trebuie
operată între conceptul de subiect activ al faptei incriminate, respectiv acela de subiect activ al
infracţiunii[2].
Astfel, condiţiile generale necesare pentru ca persoana fizică să poată fi subiect activ al
infracţiunii (condiţiile generale pentru existenţa aptitudinii de capacitate penală activă) sunt:
- existenţa unei anumite limite de vârstă;
- existenţa responsabilităţii;
- existenţa libertăţii de hotărâre şi de acţiune.
Având în vedere împrejurarea că aspectele privind aceste condiţii generale pentru ca
persoana fizică să poată să aibă capacitate penală activă au fost implicit analizate cu ocazia tratării
cauzelor de neimputabilitate (existenţa acestora fiind rezultatul determinării inexistenţei, * 121
V. PASCA, op. cit. (2014), p. 174,175.

111
121
Astfel, pentru a se determina existenţa unei persoane ca subiect activ al faptei incriminate comise (la stadiul
de simplă faptă prevăzută de legea penală), nu este necesară stabilirea existenţei capacităţii sale penale, a condiţiilor
generale necesare pentru aceasta. în schimb, pentru a se determina calitatea unei persoane de subiect activ al
infracţiunii, se impune această verificare (cu specificarea faptului că, deşi este vorba despre o condiţie preexistentă,
analiza va avea loc abia ulterior stabilirii tipicităţii obiective a faptei incriminate comise în concret, şi anume: odată cu
verificarea imputabilităţii). Tocmai din acest ultim motiv, nu putem aprecia că totalitatea aspectelor care ţin de
subiectul activ al infracţiunii ar reprezenta elemente constitutive integrate laturii obiective a infracţiunii, aşadar,
subsumate conceptului de tipicitate. Dacă ar fi aşa, atunci minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea şi
constrângerea fizică şi morală (instituţii care înlătură, direct, condiţiile generale de capacitate penală a persoanei
fizice) ar avea natura juridică de cauze de atipicitate, or, acestea sunt prevăzute de legea penală actuală drept cauze
de neimputabilitate. în realitate, opinăm în sensul că aspectele generale care ţin de capacitatea penală a subiectului
activ al infracţiunii - persoană fizică - reprezintă condiţii preexistente ale infracţiunii, în timp ce doar aspectele legate
de o anumită calitate specială, solicitată de unele norme de incriminare subiectului activ (incriminările cu subiect activ
calificat/special), pot fi apreciate drept elemente constitutive, suplimentar integrate laturii obiective a infracţiunii,
adică aspecte care ţin de tipicitatea (obiectivă a) faptei comise. Astfel, pentru viziunea doctrinară potrivit căreia în
cadrul de analiză a subiectului activ al infracţiunii - condiţie preexistentă a infracţiunii (sau alte exprimări echivalente)
- sunt tratate aspectele legate de condiţiile generale privind capacitatea penală, a se vedea (printre alte surse): C.
MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 151 ş.u.; L.V. LEFTERACHE, op. cit., p. 140; V. PĂVĂLEANU, op. cit., p.
127 ş.u.; T. DlMA, op. cit., p. 142 ş.u.
pe caz concret, a cauzelor de neimputabilitate reprezentate de - cel puţin: minoritatea

făptuitorului, iresponsabilitate şi constrângere fizică, respectiv constrângere morală), nu vom
puncta decât pe scurt câteva chestiuni generice (pentru mai multe detalii, trimitem la revederea
materiei cauzelor de neimputabilitate).
în ceea ce priveşte limita de vârstă, nu orice persoană fizică are aptitudinea de a fi subiect
activ al infracţiunii, în general (deşi orice persoană fizică are aptitudinea de a fi subiect activ al
unei fapte prevăzute de legea penală, în general). Minorii nerăspunzători penal nu sunt apreciaţi
de către legiuitor ca fiind suficient de dezvoltaţi sub aspect psihic, intelectual şi/ sau emoţional
pentru a avea capacitate penală (pentru a fi capabili să înţeleagă sensul şi finalitatea actelor pe
care le comit, a urmărilor acestora şi/sau pentru a fi în mod deplin stăpâni pe faptele lor). După
cum s-a indicat, sub vârsta de ani există o prezumţie legală absolută de incapacitate penală
(situaţie lipsită de orice excepţie: indiferent de gravitatea faptei incriminate comise, un astfel de
minor nu poate fi tras, în nicio împrejurare, la răspundere penală; lui i se pot aplica, eventual, doar
unele măsuri de siguranţă sau i se pot dispune unele măsuri de protecţie specială, conform Legii
nr. 272/2004111). între vârsta de 14 ani (împliniţi) şi 16 ani (neîmpliniţi), minorul beneficiază de o
prezumţie legală relativă (tot) de incapacitate penală; aceasta poate fi însă răsturnată prin
probarea existenţei discernământului la data săvârşirii faptei, caz în care minorul (devenit
infractor minor) va putea fi sancţionat penal, prin dispunerea unei măsuri educative. Abia după
vârsta de 16 ani, se apreciază (relativ) că este prezentă responsabilitatea; minorul aflat în acest
segment este apt de răspundere penală, fiind sancţionabil tot prin dispunerea unor măsuri
educative. Prin urmare, minorul care nu a împlinit 14 ani nu are capacitate penală activă, nu
întruneşte, în niciun caz, una dintre condiţiile generale imperative pentru a putea fi considerat
subiect activ al unei infracţiuni; în privinţa minorului cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani, aceeaşi
soluţie se impune de principiu, impunându-se însă o verificare a situaţiei de fapt, pentru
determinarea existenţei sau inexistenţei discernământului. Este un aspect deja cunoscut cel
potrivit căruia cerinţele astfel indicate presupun verificare vârstei minorului (respectiv a existenţei
discernământului acestuia) la momentul comiterii faptei, la data săvârşirii acesteia. Astfel, minorul
lipsit de capacitate penală (nerăspunzător penal) beneficiază, în ipoteza comiterii unei fapte
prevăzute de legea penală, de efectul produs ca urmare a incidenţei unei cauze de
neimputabilitate - minoritatea făptuitorului (art. 27 CP) -, fapta săvârşită, deşi tipică şi antijuridică,
nefiind aptă de calificare drept infracţiune.
Cât priveşte responsabilitatea, după cum s-a arătat, aceasta seprezumă (relativ) odată cu
împlinirea vârstei de 16 ani. Prezumţia poate fi răsturnată, infirmarea sa decurgând din stabilirea
existenţei iresponsabilităţii (de altfel, noţiunea de responsabilitate nu este expres definită de legea
penală, ea reprezentând o stare normală, naturală, obişnuită/firească, de principiu, pentru orice
persoană fizică ce a ajuns la un anumit stadiu de dezvoltare bio-psihologicâ, sub aspectul vârstei
împlinite). Conceptul de responsabilitate se deduce per a contrario plecându-se de la starea de
iresponsabilitate, definită expres de legiuitor cu titlu de cauză de neimputabilitate (art. 28 CP).
Reiese că (după cum s-a stabilit anterior) responsabilitatea desemnează starea normală/naturală
a unei persoane care a atins o anumită vârstă (16 ani), caracterizată prin posibilitatea de
înţelegere a comise şi de
reprezentare a consecinţelor produse de acestea, precum şi de capacitatea de auto-control al
propriilor manifestări. Cu alte cuvinte, responsabilitatea reprezintă situaţia firească generică 5
111
Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului (republicată în M. Of. nr. 159 din
5 martie 2014).
a unei persoanei fizice de a manifesta un fond psihic caracterizat de prezenţa sintezei dintre
factorul intelectiv şi factorul volitiv. Absenţa acesteia implică (pentru persoanele care au depăşit
vârsta de 16 ani) incidenţa cauzei de neimputabilitate a iresponsabilităţii - art. 28 CP (sau, după
caz, a cauzei de neimputabilitate a intoxicaţiei complete şi involuntare-art. 29 CP).
Libertatea de hotărâre şi de acţiune constituie acea însuşire a unei persoane fizice care, la data
adoptării unei anumite conduite particulare, determinate, s-o manifestat în realitatea
înconjurătoare fără a se afla sub influenţa esenţială a unor împrejurări constrângătoare care să i se
impună, în mod irezistibil, sub aspect fizic sau/şi psihic. Decizia de a adopta un anumit
comportament şi de a trece la punerea în executare a acestuia îi aparţine, obiectiv şi subiectiv,
persoanei în cauză, ea fiind liberă în a-şi dinamiza sau înfrâna energia fizică, în sensul care a condus
la comiterea faptei incriminate. Această condiţie generală de existenţă a capacităţii penale este
înlăturată (cel puţin) ca urmare a existenţei cauzelor de neimputabilitate reprezentate de
constrângerea fizică (art. 24 CP), respectiv constrângerea morală (art. 25 CP).
Dincolo de aceste condiţii generale necesare pentru existenţa capacităţii penale a unei
persoane fizice (impuse pentru ca ea să poată avea aptitudinea de a fi subiect activ al infracţiunii,
în general), în cazul anumitor infracţiuni, legea solicită şi întrunirea cumulativă (alături de acestea)
a unor condiţii speciale, tot de către subiectul activll]. Aceste fapte incriminate sunt denumite în
doctrină, generic, infracţiuni cu subiect activ special (calificat, circumstanţial/ circumstanţiat)l2]. Cu
titlu de exemplu, calităţile speciale impuse de lege subiectului activ al unor infracţiuni pot fi:
- calitatea de funcţionar public (eventual, ce întruneşte o anumită calitate specială
suplimentară: funcţionar public care exercită autoritatea de stat ori care administrează sau
gestionează unele bunuri) - de exemplu: unele infracţiuni de corupţie sau de serviciu, precum
luarea de mită (art. 289 CP), delapidarea (art. 295 CP), abuzul în serviciu (art. 297 CP), neglijenţa în
serviciu (art. 298 CP) ş.a.; 111
111
După cum am menţionat deja, apreciem că aceste condiţii speciale impuse subiectului activ al infracţiunii,
existente doar în cazul anumitor incriminări, reprezintă nu elemente (condiţii) preexistente ale infracţiunii, ci
elemente integrate conţinutului constitutiv al acesteia, manifestate sub forma unor cerinţe suplimentare
adăugate elementelor esenţiale ale laturii obiective (element material, urmare imediată şi legătură de cauzalitate).
Aşadar, aceste aspecte fac parte din tipicitatea obiectivă a faptei (inexistenţa lor va atrage inexistenţa infracţiunii
pe motivul prezenţei unei cauze de atipicitate, iar nu a unei cauze de neimputabilitate, precum în situaţia inexistenţei
condiţiilor generale de capacitate penală activă). Cu toate acestea, optăm, pentru raţiuni didactice, să efectuăm
indicarea lortotîn cadrul prezent de tratare, menţinând unitatea de expunere a aspectelor legate de problematica
ridicată de subiectul activ al infracţiunii. Este de menţionat, cu titlu de particularitate, că, deşi logica formală tinde a
acredita ideea că problemele generale (condiţiile generice) care privesc o anumită entitate trebuie analizate cu
prioritate faţă de acelea speciale, totuşi, din punct de vedere juridic, în materia condiţiilor impuse subiectului activ al
infracţiunii, în cazul infracţiunilor cu subiect activ special/calificat, ordinea operaţiunilor procesuale va fi inversată.
Astfel, vor trebui verificate cu predilecţie condiţiile speciale în cauză, iar abia ulterior se va trece la analiza
condiţiilor generale. Explicaţia derivă din cele anterior specificate: condiţiile speciale ţin de conţinutul infracţiunii, de
tipicitatea obiectivă, care se verifică (după cum s-a stabilit) anterior analizei imputabilităţii (de prezenţa căreia ţin
condiţiile generale). Absenţa celor dintâi va conduce la inexistenţa infracţiunii pe temeiul unei cauze de atipicitate,
soluţie mai favorabilă făptuitorului decât aceea a inexistenţei infracţiunii pe temeiul cauzelor de neimputabilitate
(rezolvare atrasă de constatarea inexistenţei unei condiţii dintre cele generale). De pildă (prin absurd), apreciem că un
minor nerăspunzător penal care ar fi trimis în judecată pentru comiterea unei infracţiuni de dezertare va trebui
achitat pe motiv că fapta nu este tipică/nu este prevăzută de legea penală în acest caz (incriminarea nu vizează cazul
persoanelor care nu au calitatea de militar) - cauză de atipicitate -, iar nu pe temeiul minorităţii făptuitorului - cauză
de neimputabilitate.
[2]
C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 153; L.V. LEFTERACHE, op. cit., p. 151 ş.u.; M. UDROIU, Drept
penal, op. cit., p. 81; V. PASCA, op. cit. (2014), p. 177; T. DIMA, op. cit., p. 145.
-calitatea de cetăţean (român sau, după caz, străin) ori aceea de apatrid-de exemplu: unele
infracţiuni contra securităţii naţionale, precum trădarea (art. 394 CP), trădarea prin ajutarea
inamicului (art. 396 CP), acţiunile ostile contra statului (art. 399 CP) ş.a.;
-calitatea de militar-de exemplu: unele infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor
armate, precum dezertarea (art. 414 CP), lovirea superiorului ori a inferiorului (art. 420 CP),
capitularea (art. 421 CP) ş.a.;
- calitatea de membru de familie al victimei (sau o anumită calitate ca membru de familie) -
spre exemplu: infracţiunile săvârşite asupra unui membru de familie, anume violenţa în familie
[art. 199 alin. (1) CP] şi uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă (art. 200
CP).
Uneori, referiri la o anumită calitate specială a subiectulu
sunt făcute de legiuitor în
norme penale generale, dându-se naştere astfel unor instituţii penale generale (conţinutului
acestora); spre exemplu, conform art. 77 lit. d) CP, se prevede că există o circumstanţă generală
agravantă în cazul săvârşirii unei infracţiuni de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă
împreună cu un minor.
Câteodată, legat de o anumită calitate specială a subiectului activ al infracţiunii (analizată în
sine sau corelativ cu o calitate a subiectului pasiv), legea instituie, în cazul anumitor infracţiuni,
cauze speciale de impunitate/nepedepsire. Spre exemplu, acesta este cazul potrivit prevederilor
din: art. 201 alin. (7) CP (calitatea de femeie însărcinată care îşi provoacă singură avortul, în caz de
întrerupere a cursului sarcinii); art. 220 alin. (5) şi art. 221 alin. (5) CP (calitatea de persoană care
nu are o vârstă mai mare de 3 ani faţă de vârsta subiectului pasiv, în cazul anumitor forme ale
actului sexual cu un minor, respectiv în cazul formei tip a coruperii sexuale a minorilor); art. 266
alin. (2) CP (calitatea de membru de familie, în caz de nedenunţare); art. 269 alin. (3) CP (calitatea
de membru de familie, în caz de favorizare a făptuitorului); art. 410 alin. (2) CP (calitatea de
membru de familie, în caz de nedenunţare a unor infracţiuni contra securităţii naţionale) ş.a. Mai
mult chiar, uneori, o anumită calitate specială a subiectului activ al faptei incriminate este
valorificată de către legiuitor drept cauză specială de excludere a infracţiunii; spre exemplu, în
cazul art. 201 alin. (6) CP (calitatea de medic de specialitate obstetrică-ginecologie, în raport de
întreruperea cursului sarcinii, în condiţiile legii).
Este de menţionat că, atunci când legiuitorul solicită, în cazul anumitor norme de incriminare,
o asemenea calitate specială a subiectului activ al infracţiunii, aceasta poate fi integrată (în cadrul
conţinutului constitutiv/juridic al faptei) fie la nivelul conţinutului constitutiv de bază (cu valoare
de element constitutiv esenţial), fie la nivelul conţinutului constitutiv derivat prin agravare sau prin
atenuare (cu valoare de element circumstanţial agravant/atenuant). în funcţie de aceste aspecte,
neîntrunirea, pe caz concret, a respectivei calităţi speciale poate conduce la una dintre
următoarele soluţii:
- fie inexistenţa respectivei infracţiuni, dar cu menţinerea posibilităţii de încadrare juridică a
faptei în cuprinsul unei alte norme de incriminare distincte (de exemplu: dacă nu se întruneşte
calitatea specială de funcţionar public cu atribuţii de gestiune sau administrare a bunurilor
sustrase, fapta comisă nu va reprezenta o delapidare, dar se va putea încadra juridic ca infracţiune
de furt);
- fie inexistenţa respectivei infracţiuni şi - totodată - inexistenţa oricărei (alte) infracţiuni (de
exemplu: dacă nu se întruneşte calitatea specială de funcţionar public a persoanei acuzate de
luare de mită, fapta nu va reprezenta infracţiunea de luare de mită, precum nicio altă infracţiune);
- fie inexistenţa infracţiunii într-o anumită formă derivată (agravată sau atenuată), cu
menţinerea încadrării juridice a faptei în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, dar într-o altă formă
a conţinutului constitutiv - de regulă, în forma de bază [de exemplu: dacă actul sexual cu un minor
este întreţinut de către o persoană majoră care nu este membru de familie faţă de minor, atunci
va exista infracţiunea de act sexual cu un , dar nu în forma agravată - art. 220 alin. (3) lit. a) CP -, ci
în forma tip a infracţiunii].
Calitatea specială astfel solicitată, uneori, de legea penală, în raport de anumite incriminări,
trebuie să fie verificată prin raportare la data săvârşirii faptei. Dacă respectiva calitate a existat
anterior acestui moment, dar nu şi la data comiterii infracţiunii (încetând anterior), atunci condiţia
nu este îndeplinită (cu una dintre consecinţele mai sus indicate). Dacă această calitate a existat la
momentul săvârşirii faptei, dar a încetat ulterior, aspectul este irelevant pentru încadrarea
juridică.
De regulă, calitatea specială impusă de legea penală în cazul unor infracţiuni este solicitată
persoanei care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală (autorului faptei).
Dacă fapta este susceptibilă de comitere în coautorat şi a fost săvârşită nemijlocit de mai multe
persoane împreună, atunci calitatea respectivă trebuie să fie întrunită de toţi coautorii. în
principiu, nu se cere întrunirea unei asemenea calităţi, în cazul infracţiunilor cu subiect activ
special, de către participanţii secundari: instigator, complice. Bineînţeles, nimic nu împiedică
existenţa unor situaţii în care şi aceştia să verifice respectiva calitate, alături de persoana
autorului/coautorilor (caz în care, prin simpla prezenţă a respectivei calităţi, în condiţiile în care nu
au săvârşit nemijlocit fapta, nu li se conferă calitatea de coautori). Cu alte cuvinte, persoana fizică
răspunde în calitate de instigator/complice al unei infracţiuni cu subiect activ special, indiferent
dacă verifică sau nu acea calitate, dacă nu a desfăşurat acte de executare nemijlocită a faptei
[cunoscând că autorul întruneşte calitatea în cauză - art. 50 alin. (2) CP]. Spre exemplu, dacă doi
funcţionari publici, co-gestionari ai unor bunuri, se înţeleg să le sustragă din gestiunea lor comună,
în condiţiile în care unul ia nemijlocit bunurile, în timp ce al doilea stă de pază, atunci primul va
răspunde în calitate de autor al delapidării, iar celălalt în calitate de complice concomitent la
delapidare.
Problema răspunderii participanţilor care nu întrunesc calitatea specială cerută de lege la o
infracţiune cu subiect activ specialintreţine (sub anumite aspecte) o controversă în doctrină, fiind
dependentă şi de poziţia pe care calitatea specială respectivă o are în cadrul conţinutului
constitutiv al infracţiunii (element constitutiv esenţial, al conţinutului de bază, sau element
circumstanţial agravant), respectiv după modul în care se apreciază că se comunică aceasta (sau
nu) între participanţi [după cum reprezintă o circumstanţă pur personală sau una care se
obiectivizează - art. 50 alin. (1) şi (2) CP]. Spre exemplu, acesta este (şi) cazul situaţiei în care
participantul la infracţiunea de violenţă în familie (art. 199 CP) a cunoscut calitatea de membru de
familie a autorului faptei în raport de victimă, fără a fi el însuşi membru de familie al acesteia din
urmă; sau situaţia în care participantul la o delapidare, care a cunoscut calitatea de funcţionar
public gestionar sau administrator al bunurilor sustrase existentă în raport de autor, nu este el
însuşi un astfel de funcţionar111.
Observăm că, uneori, calitatea specială impusă de lege în raport de unele incriminări este
unilaterală (caracterizează o singură persoană), în timp ce, în alte cazuri, ea este bilaterală
(caracterizează atât persoana infractorului, cât şi - implicit, corelativ - persoana victimei).
Este de menţionat că, în doctrină, o denumire generic considerată sinonimă pentru aceste
situaţii - infracţiunile cu subiect activ special/calificat/circumstanţiat - este admisă, de regulă, a fi
aceea de infracţiuni propriil2]. Aceasta (în opinia noastră), deoarece se poate * 121
111
Pentru alte situaţii şi discuţii, a se vedea materia tratării participaţiei penale.
121
în acest sens, a se vedea, de pildă: V. PASCA, op. cit(2014), p. 166; T. DIMA, op. cit., p. 145,174; D.
BĂRCĂNESCU, op. cit., p. 88.
observa că infracţiunile în cauză nu pot fi săvârşite (în formele lor constitutive specifice: de bază
sau - după caz - agravate/atenuate) de către orice persoană care întruneşte condiţiile generale de
capacitate penală activă impuse subiectului activ persoană fizică, ci numai de către anumite
categorii de persoane. Prin urmare, ele sunt infracţiuni specifice, aşadar, proprii doar respectivelor
categorii de persoane111.
în ceea ce priveşte posibilele clasificări care s-ar putea efectua în raport de subiectul activ al
infracţiunii, este de reţinut în primul rând cea care decurge din expunerile anterioare (în funcţie
de criteriul impunerii sau a neimpunerii, prin lege, într-un conţinut particular de incriminare, a
unor condiţii suplimentare celor generale, referitoare la calitatea subiectului activ)-, subiect activ
general (generic, simplu, necircumstanţiat)l2] şi subiect activ special (calificat, circumstanţiat,
proprium). Aşadar, anticipând materia, este de reţinut clasificarea infracţiunilor, după criteriul
indicat, în infracţiuni cu subiect activ general (generic, care pot fi comise de către orice persoană
care întruneşte condiţiile generale pentru existenţa capacităţii penale active) şi infracţiuni cu
subiect activ special/calificat/circumstanţiat, denumite şi infracţiuni proprii (infracţiuni care nu pot
fi comise decât de către anumite categorii de persoane).
După criteriul vârstei subiectului activ al infracţiunii, se pot identifica mai multe clasificări ale
acestuia. Astfel, în primul rând, în funcţie de vârsta subiectului activ la momentul săvârşirii
infracţiunii, se impune clasificarea în şi infractor major. Semnalăm
importanţa clasificării sub aspectul regimului de sancţionare, infractorilor minori la data comiterii
infracţiunii nefiindu-le aplicabile pedepse, ci măsuri educative, drept consecinţe ale angajării
răspunderii lor penale (indiferent de împrejurarea că aceştia sunt în continuare minori sau au
devenit majori la momentul pronunţării hotărârii definitive de condamnare - art. 134 CP - ori pe
parcursul executării sancţiunii penale respective - art. 126 CP).
în principiu, orice infracţiune poate fi comisă, deopotrivă, de către un infractor minor, cât şi de
către un infractor major. Totuşi, pot fi identificate şi anumite excepţii, decurgând explicit sau
implicit din lege (înscrise, după caz, prin dispoziţii penale ori extrapenale, complinitoare însă celor
penale). Există, prin urmare, unele norme de incriminare care sunt incompatibile cu săvârşirea de
către o persoană minoră (chiar dacă aceasta ar avea capacitate penală). Spre exemplu,
infracţiunea de delapidare nu poate fi comisă (în principiu) de către un minor, din moment ce
legea impune calitatea specială a subiectului activ de funcţionar public cu atribuţii de gestiune sau
administrare a bunurilor sustrase, folosite sau traficate, iar, conform Legii nr. 22/1969, se
stabileşte (ca regulă) necesitatea atingerii vârstei de 21 de ani pentru ca o persoană fizică să poată
dobândi calitatea de gestionar [art. 3 alin. (1) din actul normativ 1
[1]
Menţionăm că în doctrină s-a emis şi opinia potrivit căreia formularea completă nu ar fi (direct) aceea de
infracţiuni proprii, ci aceea de infracţiuni cu subiect activ special/calificat proprii, distingându-se şi o categorie
opusă acestora, aşa-numitele infracţiuni cu subiect activ special/calificat improprii. în această viziune, diferenţa
dintre infracţiunile proprii şi cele improprii având subiect activ special ar fi dată de poziţia constitutivă a calităţii
speciale în cadrul conţinutului infracţiunii şi de consecinţa neîntrunirii acesteia, prin raportare la ansamblul
dispoziţiilor de incriminare. Astfel, în măsura în care neîntrunirea calităţii ar conduce la irelevanţa faptei (sub aspect
penal), incriminarea s-arînfăţişa drept infracţiune cu subiect activ special proprie, iardacă neîntrunirea calităţii ar
conduce la menţinerea relevanţei penale a faptei comise (de exemplu, s-ar menţine încadrarea sa drept infracţiune-
tip, dispărând doar posibilitatea de reţinere a formei agravate sau atenuate), atunci incriminarea s-arînfăţişa drept
infracţiune cu subiect activ special improprie. în acest sens, a se vedea FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 277. După
cum reiese şi din raţiunea explicativă a denumirii de infracţiuni proprii (aşa cum o apreciem pe aceasta a fi, potrivit
celor indicate mai sus în text), optăm pentru susţinerea perspectivei „clasice" în materie, care apreciază conceptul de
infracţiune proprie ca pe o exprimare sinonimă pentru conceptul de infracţiune în
general, fără a distinge o categorie a infracţiunilor improprii. Desigur că ipoteza indicată este cât se poate de reală şi
validă, caracter pe care şi-l menţine chiar şi în absenţa atribuirii exprese a unei denumiri... proprii (sau improprii...).
121
T. DIMA, op. cit., p. 145.
131
M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 81.
indicat]111. Tot având în vedere criteriul vârstei, pot fi identificate anumite categorii de subiecţi
activi persoane fizice a căror evidenţiere să aibă importanţă sub aspectul anumitor instituţii de
drept penal, inclusiv din punct de vedere execuţional. Amintim în acest sens categoria denumită a
tinerilor infractori/condamnaţi (persoane cu vârsta mai mică de 21 de ani), precum şi aceea a
infractorilor/condamnaţilor vârstnici (după caz, persoane cu vârsta mai mare de 60 sau 65 de
ani)121.
Din punct de vedere al criteriului genului persoanei subiectului activ persoană fizică, se pot
separa infractorii persoane de gen masculin de infractorii persoane de gen feminin. în principiu, o
infractoare poate comite aceleaşi categorii de infracţiuni ca un infractor, existând chiar incriminări
condiţionate exclusiv de o anumită calitate specială a subiectului activ, care impune acestuia
numai genul feminin. Spre exemplu, acesta este cazul infracţiunii de ucidere ori vătămare a nou-
născutului de către mamă (art. 200 CP).
O altă clasificare a subiectului activ poate viza criteriul existenţei sau inexistenţei
antecedentelor penale (eventual, într-o anumită formă anume determinată). Astfel, infractorii pot
fi clasificaţi în: infractori primari (care nu au antecedente penale); infractori recidivişti (care au
antecedente penale, manifestate sub forma existenţei stării de recidivă); infractori cu antecedente
penale, care nu sunt, totuşi, recidivişti (persoane a căror antecedenţă penală, deşi existentă, nu
întruneşte toate condiţiile necesare pentru reţinerea stării de recidivă-spre exemplu, cei care
comit o nouă infracţiune în stare de pluralitate intermediară de infracţiuni, art. 44 CP). Se impune
sublinierea potrivit căreia condamnările pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii nu atrag
nici existenţa stării de recidivă, nici a pluralităţii intermediare de infracţiuni.
După numărul subiecţilor activi necesari şi suficienţi pentru comiterea infracţiunii, subiectul
activ poate să fie unic sau plural. Infracţiunile care pot fi săvârşite de către o singură persoană sunt
numite infracţiuni unilaterale (în cazul acestora, este posibilă pluralitatea de subiecţi activi, dar ea
se manifestă în mod conjunctural, pe caz concret, fără a reprezenta o condiţie de existenţă a
infracţiunii, motiv pentru care se numeşte - atunci când apare - pluralitate ocazională, cunoscută
şi sub numele de participaţie penală - ale cărei forme sunt coautoratul, complicitatea şi
instigarea). Pot fi identificate însă şi unele incriminări care, dacă se comit în participaţie penală,
exclud totuşi coautoratul, reprezentând fapte care nu pot fi comise nemijlocit decât de către o
singură persoană; în doctrină, acestea sunt denumite infracţiuni cu autor exclusiv unic (infracţiuni
care se pot comite doar in persona * 16
U! Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu
gestionarea bunurilor agenţilor economici, autorităţilor sau instituţiilor publice a fost publicată în M. Of. nr. 132 din 18
noiembrie 1969 şi este încă în vigoare, cu modificări aduse prin chiar Legea nr. 187/2012 (legea de punere în aplicare
a Codului penal actual). Se permite, cu titlu de excepţie, ca ministerele şi celelalte organe centrale să stabilească unele
categorii de gestiuni pentru care funcţia de gestionar să poată fi îndeplinită şi de cel care a împlinit (doar) vârsta de 18
ani [art. 3 lit. b)], ceea ce semnifică însă, de asemenea, o excludere a categoriei minorilor din rândul persoanelor care
pot deveni subiecţi activi ai acestei fapte. Alteori, se pot identifica incriminări care se comit de regulă de către
persoane fizice majore, care, prin excepţie, ar putea fi comise şi de către anumiţi minori (dintre cei răspunzători
penal), dar nu de către orice minor (răspunzător penal). Spre exemplu, art. 376 CP, care prevede ca infracţiune fapta
de bigamie, se poate săvârşi, ca premisă, doar de către o persoană căsătorită (respectiv care se poate căsători). Prin
urmare, sunt vizaţi în special majorii, iar, prin excepţie, şi acei minori cărora legea le permite, în mod derogatoriu, să
încheie o căsătorie (potrivit dreptului civil, acest aspect vizează doar minorii care au împlinit vârsta de 16 ani). Prin
urmare, sunt excluşi din categoria potenţialilor subiecţi activi ai acestei infracţiuni minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi
16 ani (chiar dacă ar avea discernământ la data comiterii), precum şi minorii trecuţi de
16 ani, care nu întrunesc condiţiile legale necesare pentru a intra în categoria de excepţie potrivit dreptului privat.
121
A se vedea, spre exemplu: art. 42 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor
privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (M. Of. nr. 514 din 14 august 2013), art.
47 şi art. 159 din acelaşi act normativ. în ceea ce priveşte infractorii vârstnici, sunt de amintit prevederile cuprinse în
art. 57 şi art. 58 CP, art. 100 alin. (2) CP sau art. 35 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 254/2013.
propria). Există însă şi infracţiuni bilaterale sau care nu pot fi comise decât de către
mai multe persoane, fie prin natura lor- infracţiune de p de făptuitori (de exemplu, infracţiunea de
incest sau bigamia) -, fie prin modul în care a conceput legiuitorul incriminarea - infracţiuni de
pluralitate constituită de făptuitori (de pildă, infracţiunea de constituire a unui grup infracţional
organizat). Aşadar, anticipând materia, este de reţinut clasificarea infracţiunilor, după criteriul
indicat, în infracţiuni unilaterale şi infracţiuni bilaterale sau multilaterale (plurale - cazul încăierării,
art. 198 CP). La rândul lor, infracţiunile bilaterale se pot sub-clasifica în infracţiuni bilaterale
nedisociate (cum este incestul, art. 377 CP) şi infracţiuni bilaterale disociate (precum luarea şi
darea de mită, art. 289, art. 290 CP). Este de reţinut şi categoria infracţiunilor in persona propria
(cu autor exclusiv unic).
Referitor la persoana juridică - subiect activ al infracţiunii111, această entitate a fost admisă
ca subiect activ al infracţiunii, în sistemul de drept naţional, prin consacrarea instituţiei răspunderii
penale a persoanei juridice în cuprinsul Codului penal anterior ca urmare a modificării acestuia
prin dispoziţiile Legii nr. 278/2006121. De lege lata, prevederile referitoare la răspunderea penală a
persoanei juridice sunt reunite (în principal) în cuprinsul Titlului VI („Răspunderea penală a
persoanei juridice") din Partea generală a Codului penal, art. 135 ş.u. Primul articol al titlului, art.
135 CP, consacră condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice, dispunând: „(1) Persoana
juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite
în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. (2) Instituţiile
publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate
face obiectul domeniului privat. (3) Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude
răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte".
Fără a ne propune tratarea condiţiilor generale privind răspunderea penală a persoanei
juridice, în prezentul cadru al expunerii punctăm doar că, de lege lata, modelul autohton al
sistemului răspunderii penale a persoanei juridice este cel al răspunderii penale generale şi directe
(în aprecierea doctrinei majoritare). Prin răspundere penală generală a persoanei juridice se
înţelege răspunderea angajată, în principiu, pentru orice infracţiune (indiferent de sediul
incriminării şi de calitatea în care are loc comiterea faptei de către persoana juridică: autor,
instigator sau complice), dacă fapta penală este comisă în realizarea obiectului de activitate sau în
interesul ori în numele persoanei juridice. Prin răspundere penală directă a persoanei juridice se
înţelege răspunderea pentru fapta proprie (fiind străină dreptului penal român angajarea
răspunderii penale pentru fapta altuia).
Potrivit abordărilor doctrinare, condiţiile generale ale răspunderii penale a persoanei juridice -
subiect activ al infracţiunii - sunt condiţii ce privesc: existenţa persoanei juridice; categoriile de
persoane juridice care răspund penal; infracţiunile ce pot fi comise de către persoanele juridice;
persoanele fizice care prin faptele comise pot să antreneze angajarea răspunderii penale a
persoanei juridice.
111
în materia răspunderii penale a persoanei juridice, recomandăm a se consulta: FL. STRETEANU, R. CHIRIŢĂ,
Răspunderea penală a persoanei juridice, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015; A.R. ILIE, Răspunderea penală a
persoanei juridice. Jurisprudenţă rezumată şi comentată, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014; L.M. STĂNILĂ, Răspunderea
penală a persoanei juridice, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012.
[2]
Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi
completarea altor legi (M. Of. nr. 601 din 12 iulie 2006). Anterior apariţiei acestui act normativ, este de menţionat că
răspunderea penală a persoanei juridice fusese, totuşi, reglementată în sistemul autohton de drept, dar numai în
legătură cu anumite categorii infracţionale (reduse), prin intermediul Legii nr. 299/2004 privind răspunderea penală a
persoanelor juridice pentru infracţiunile de falsificare de monede sau de alte valori (act normativ cu impact practic
neglijabil). Prin dispoziţiile Legii nr. 278/2006, reglementându-se ca instituţie penală generală răspunderea penală a
persoanei juridice, au fost abrogate dispoziţiile speciale ale Legii nr. 299/2004.
Textul legal din art. 135 alin. (3) CP reglementează concursul între răspunderea penală a
persoanei juridice şi răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi
fapte (atragem atenţia asupra faptului că textul nu se referă neapărat la comiterea aceleiaşi
infracţiuni, întrucât - printre altele - pot exista diferenţe sub aspectul formelor de vinovăţie
reţinute în comiterea faptei incriminate). Rezultă că răspunderea penală a persoanei juridice - care
este, după cum s-a arătat, o răspundere pentru fapta proprie - nu este condiţionată de
răspunderea penală a persoanei fizice (nu este exclusă nici posibilitatea tragerii la răspundere
penală numai a persoanei juridice, spre exemplu, în caz de deces al persoanei fizice care prin
activitatea sa a determinat conduita persoanei juridice).
Important! întreaga problematică vizând aspecte antrenate de săvârşirea de infracţiuni de
către subiectul activ persoană juridică, pornind de la condiţiile răspunderii penale a persoanei
juridice, la care se vor adăuga regimul de sancţionare incidentin privinţa acesteia, particularităţi la
nivelul cauzelor care înlătură răspunderea penală/executarea pedepsei/ consecinţele condamnării
persoanei juridice ş.a., se va regăsi într-un cadru viitor de prezentare a materiei111.
2.2. Subiectul pasiv al infracţiunii

Subiectul pasiv este reprezentat de persoana spre care se îndreaptă săvârşirea faptei,
entitatea (fizică sau juridică) atinsă/lezată/periclitată ca urmare a comiterii infracţiunii, aceea care
suferă urmarea imediată produsă prin săvârşirea faptei penale. în cadrul acestui concept, se
disting un subiect pasiv nemijlocit/direct (persoană fizică sau juridică anume, care suferă propriu-
zis lezarea/periclitarea valorilor sociale realizată de către infractor) şi un subiect pasiv
mijlocit/indirect/generic, reprezentat de către stat (a cărui normă imperativă de conduită a fost
nesocotită de infractor prin comiterea faptei penale).
în ceea ce priveşte subiectul pasiv nemijlocit al infracţiunii, acesta poate fi general sau special,
după cum legea instituie ori nu în conţinutul unor norme de incriminare unele condiţii speciale
(calităţi) pe care trebuie să le întrunească acesta. Corpul subiectului pasiv persoană fizică poate
reprezenta, uneori, în cazul anumitor infracţiuni, obiect material al acestora (de pildă, în cazul
lovirilor sau al omorului, corpul victimei este obiectul material al infracţiunilor în cauză).
Spre deosebire de multitudinea condiţiilor generale de capacitate penală activă (impuse
subiectului activ al infracţiunii), legea nu impune drept condiţie generală de capacitate penală
pasivă (privind subiectul pasiv al infracţiunii) decât cerinţa ca acesta să fie titularul valorii sociale
ocrotite/protejate prin intermediul normei de incriminare încălcate de infractor. Sub acest aspect,
subiectul pasiv reprezintă o condiţie preexistentă a infracţiunii.
11]
în cadrul prezentei analize ne concentrăm atenţia asupra aspectelor legate de răspunderea penală a
subiectului activ clasic, persoană fizică - infractor major (chiar dacă, uneori, în cadrul prezentului volum, vor exista
referiri la unele aspecte legate de răspunderea penală a persoanei juridice, în raport de anumite instituţii de drept
penal, precum pluralitatea de infracţiuni ş.a.). De altfel, apreciem firească o tratare a materiei instituţiilor dreptului
penal în raport de subiectul activ clasic faţă de care s-au dezvoltat acestea, şi anume persoana fizică (fiind de remarcat
inclusiv maniera de raportare a legiuitorului la numeroase aspecte privind răspunderea penală a persoanei juridice
prin trimitere la regimul corespunzător aplicabil în cazul persoanei fizice). Prin urmare, anticipăm o tratare generică a
problemelor legate de răspunderea penală a persoanei juridice ulterior expunerii de ansamblu a întregii materii a
dreptului penal - partea generală, prin raportare la persoana fizică, în finalul unui al doilea volum al cursului. Multe
dintre aceste precizări îşi menţin valabilitatea şi în ceea ce priveşte tratarea de ansamblu a problematicii săvârşirii
infracţiunii de către un infractor minor (minoritatea infractorului - cauză de diferenţiere a răspunderii penale-va fi
analizată, în specificul său de ansamblu, de asemenea, într-un volum următor al cursului).
în cazul anumitor incriminări, se pot observa însă condiţii speciale suplimentare impuse
subiectului pos/V[1]. Aceste infracţiuni sunt denumite infracţiuni cu subiect pasiv special/
calificat/circumstanţiat. Spre diferenţă de infracţiunile cu subiect activ special/calificat/
circumstanţiat, pentru indicarea infracţiunilor cu subiect pasiv special nu se întrebuinţează
noţiunea de infracţiuni proprii. Condiţiile (calităţile) speciale impuse de lege subiectului pasiv în
cuprinsul unor norme de incriminare se pot referi, de pildă, la:
-calitatea de funcţionar public (eventual, cu cerinţa suplimentară ca acesta să îndeplinească o
funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat-în general - sau chiar cu precizarea expresă a calităţii
particulare, de exemplu: poliţist, jandarm, magistrat, militar etc.) - de pildă: ultraj (art. 257 CP);
ultraj judiciar (art. 279 CP); lovirea superiorului ori a inferiorului (art. 420 CP) ş.a.;
- calitatea derivată dintr-o vârstă anume (corelată sau nu cu o stare specifică ce poate fi pusă
în legătură cu acea vârstă) - spre exemplu: uciderea ori vătămarea nou-născutului de către mamă
(art. 200 CP); traficul de minori (art. 211 CP); folosirea unui minor în scop de cerşetorie (art. 215
CP); folosirea prostituţiei infantile (art. 2161 CP); actul sexual cu un minor (art. 220 CP); coruperea
sexuală a minorilor (art. 221 CP); exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile, în varianta
profitării de vârsta unei persoane (art. 247 CP), ş.a.;
- calitatea derivată dintr-o anumită stare fizică sau psihică a persoanei ori din situaţia în care
se găseşte aceasta - de exemplu: traficul de persoane, în varianta profitării de imposibilitatea de a
se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori de starea de vădită vulnerabilitate a unei persoane [art. 210
alin. (1) lit. b) CP]; exploatarea cerşetoriei (art. 214 CP); folosirea serviciilor unei persoane
exploatate (art. 216 CP); lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate (art. 203 CP);
exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile, în variantele care nu se întemeiază pe
profitarea de vârsta unei persoane (art. 247 CP), ş.a.;
- calitatea de membru de familie (uneori, o anumită poziţie mai specifică în cadrul membrilor
de familie) sau de persoană îndreptăţită la întreţinere - spre exemplu: violenţa în familie (art. 199
CP); uciderea ori vătămarea nou-născutului de către mamă (art. 200 CP); abandonul de familie (art.
378 CP) ş.a.
Uneori, referiri la o anumită calitate specială a subiectului pasiv sunt efectuate de către
legiuitor în norme penale generale, dându-se naştere astfel unor instituţii penale generale
(conţinutului acestora); spre exemplu, conform art. 77 lit. e) CP, se prevede că există o
circumstanţă generală agravantă în cazul săvârşirii unei infracţiuni profitându-se de starea de
vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau
altor cauze.
Câteodată, legat de o anumită calitate specială a subiectului pasiv al infracţiunii (corelativ cu o
calitate specială a subiectului activ- după cum s-a mai menţionat), legea instituie, în cazul anumitor
infracţiuni, cauze speciale de impunitate/nepedepsire. Spre exemplu, acesta este cazul potrivit
prevederilor din art. 220 alin. (5) şi art. 221 alin. (5) CP (calitatea de persoană care nu are o vârstă
mai mare de 3 ani faţă de vârsta subiectului activ, în cazul anumitor forme ale actului sexual cu un
minor, respectiv în cazul formei tip a coruperii sexuale a minorilor).
Este de menţionat că, atunci când legiuitorul solicită, în cazul anumitor norme de incriminare,
o anumită calitate specială a subiectului pasiv al infracţiunii, aceasta poate fi integrată (în cadrul
conţinutului constitutiv/juridic al faptei) fie la nivelul conţinutului constitutiv de bază (cu valoare de
element constitutiv esenţial), fie la nivelul conţinutului 111
111
în doctrină este subliniat faptul că, în cazul infracţiunilor cu subiect pasiv special, întrunirea condiţiilor în
cauză reprezintă un aspect care ţine de tipicitatea faptei, cerinţele respective constituind elemente suplimentare
ataşate conţinutului constitutiv obiectiv al infracţiunii (laturii obiective). în acest sens, a se vedea (de pildă) V. PASCA,
op. cit. (2014), p. 186. Din raţiuni didactice, vom puncta aceste aspecte tot în prezentul cadru de analiză, deşi ele
excedează, propriu-zis, problemelor privind subiectul - condiţie preexistentă a infracţiunii.
constitutiv derivat prin agravare sau prin atenuare (cu valoare de element circumstanţial
agravant/atenuant). în funcţie de aceste aspecte, pe caz concret, a respectivei
calităţi speciale a subiectului pasiv poate conduce la una dintre următoarele soluţii:
- fie inexistenţa respectivei infracţiuni, dar cu menţinerea posibilităţii de încadrare juridică a
faptei în cuprinsul unei alte norme de incriminare distincte (de exemplu: dacă nu se întruneşte
calitatea specială a subiectului pasiv de funcţionar public în condiţiile legii, fapta de violenţă
comisă asupra acestuia nu va reprezenta un ultraj, dar, redobândindu-şi autonomia infracţională
activitatea absorbită în cuprinsul ultrajului, aceasta se va putea încadra juridic ca infracţiune de
ameninţare, lovire, vătămare corporală, lovire sau vătămare cauzatoare de moarte, omor-după
caz);
-fie inexistenţa respectivei infracţiuni şi -totodată -inexistenţaoricărei
(alte) infracţiuni
(de exemplu: dacă nu se întruneşte calitatea specială de minor a subiectului pasiv, fapta nu va
reprezenta infracţiunea de corupere sexuală a minorilor, precum nicio altă infracţiune);
- fie inexistenţa infracţiunii într-o anumită formă derivată (agravată sau atenuată), cu
menţinerea încadrării juridice a faptei în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, dar într-o altă formă a
conţinutului constitutiv [de exemplu: dacă victima actului de ucidere de către mamă nu este
copilul nou-născut, în sensul legii penale, ci copilul în vârstă de 3 luni al acesteia, atunci va exista
infracţiunea de omor, dar nu în forma atenuată prevăzută de art. 200 alin. (1) CP, ci în forma
agravată, prevăzută de art. 199 alin. (1) CP - violenţa în familie].
Calitatea specială, astfel solicitată uneori subiectului pasiv de legea penală în raport de
anumite incriminări, trebuie să fie verificată prin raportare la data săvârşirii faptei. Dacă această
calitate a existat anterior acestui moment, dar nu şi la data comiterii infracţiunii (încetând
anterior), atunci condiţia nu este îndeplinită (cu una dintre consecinţele mai sus indicate). Dacă
această calitate a existat la momentul săvârşirii faptei, dar a încetat ulterior, aspectul este
irelevant pentru încadrarea juridică.
în ceea ce priveşte posibilele clasificări care s-ar putea efectua în raport de subiectul pasiv al
infracţiunii, este de reţinut, în primul rând, cea care decurge din rândurile anterioare (în funcţie de
criteriul impunerii sau a neimpunerii, prin lege, într-un conţinut particular de incriminare, a unor
condiţii suplimentare celor generale, referitoare la calitatea subiectului pasiv): subiect pasiv
general (simplu, necircumstanţiat)[1] şi subiect pasiv special (calificat, circumstanţiat).
în funcţie de numărul persoanelor care compun al infracţiunii, există subiect
pasiv unic şi subiect pasiv multiplu. Subiectul pasiv unic este întâlnit în cazul infracţiunilor care nu
impun, pentru existenţa lor, caracterul plural al subiectului pasiv, fapta putându-se îndrepta
împotriva unei singure persoane. Acest aspect nu exclude posibilitatea ca respectiva infracţiune să
fie îndreptată, pe caz concret, împotriva mai multor subiecţi pasivi. în acest caz, multitudinea
acestora poate conduce, uneori, la menţinerea unităţii de infracţiune, iar, alteori,
(1)
în acelaşi sens, FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 279 [„Astfel, în mod similar cu situaţia subiectului activ,
distingem infracţiuni cu subiect activ general şi infracţiuni cu subiect pasiv special. Sunt infracţiuni cu subiect pasiv
general acele infracţiuni în cazul cărora valoarea socială ocrotită poate aparţine oricărei persoane, astfel că oricine
poate fi subiect pasiv. (...) Sunt infracţiuni cu subiect pasiv special acele infracţiuni în cazul cărora legea prevede o
anumită calitate specială a subiectului pasiv"]. în opinia unor autori (spre exemplu: T. DIMA, op. cit., p. 149; M. UDROIU,
Drept penal, op. cit., p. 82; V. PĂVĂLEANU, op. cit., p. 131), noţiunea de subiect pasiv general este sinonimă cu ceea ce
noi optăm să denumim subiect pasiv generic/mijlocit, referitor la calitatea statului de a reprezenta, întotdeauna,
subiect pasiv al oricărei infracţiuni (în acest sens, calitatea este indicată ca antonimă celei de subiect pasiv special,
prin care autorii se referă, de fapt, la subiectul pasiv nemijlocit al infracţiunii, rezervând denumirea de subiect pasiv
calificat/circumstanţiat pentru ipoteza subiectului nemijlocit al infracţiunilor în cazul cărora prin lege se impune o
anumită calitate specială a acestuia).
la apariţia unei pluralităţi de infracţiuni (în funcţie şi de tipul normei de incriminare în cauză,
respectiv de eventuale dispoziţii legale exprese în materie)111. Astfel, de regulă, infracţiunile
contra persoanei conduc la o pluralitate de infracţiuni în ipoteza existenţei unei pluralităţi de
subiecţi pasivi, în timp ce unitatea infracţională a altor categorii de infracţiuni (de pildă,
infracţiunile contra patrimoniului) nu este afectată, de principiu, de acest aspect. Totuşi, pot fi
identificate şi unele excepţii [spre exemplu, în cazul infracţiunilor contra persoanei, pot fi amintite
infracţiunile complexe omogene: art. 189 alin. (1) lit. f) CP; art. 192 alin. (3) CP; art. 196 alin. (4) CP,
precum şi alte cazuri: art. 213 CP ş.a.].
Subiect pasiv multiplu/plural prezintă acele infracţiuni care, prin concept,
presupun
săvârşirea asupra unei colectivităţi, a unei grupe de persoane, a unui număr plural de indivizi/
entităţi individuale; spre exemplu, infracţiunea de genocid (art. 438 CP), infracţiuni contra
umanităţii (art. 439 CP). Este de precizat că, în cazul infracţiunilor pluri-ofensive (de regulă, al
infracţiunilor complexe), este posibilă adeseori identificarea unui subiect pasiv principal şi a unui
subiect pasiv secundar, în funcţie de titularul valorii sociale care constituie obiectul juridic
principal al infracţiunii, respectiv de titularul valorii sociale reprezentând obiect juridic secundar al
acesteia. De pildă, în cazul tâlhăriei, pot exista un subiect pasiv principal (cel din a cărui
proprietate/posesie sau detenţie a fost sustras bunul), respectiv un subiect pasiv secundar
(persoana fizică ameninţată/agresată în legătură cu sustragerea - spre exemplu, persoana în a
cărei pază a fost lăsat bunul mobil sustras, aparţinând unei alte persoane)121.
în funcţie de criteriul identităţii persoanei/entităţii prejudiciate/lezate prin comiterea
infracţiunii, subiectul pasiv al infracţiunii se poate clasifica în subiect pasiv nemijlocit (direct) şi
subiect pasiv mijlocit/generic. Astfel, numeroase infracţiuni produc o vătămare/lezare a unor
valori sociale individualizate în raport de anumite persoane determinate, care sunt, prin urmare,
direct/nemijlocit afectate ca efect al comiterii infracţiunii. Spre exemplu, acesta este cazul
omorului,lovirii, furtului, violuluietc., în ipoteza cărora poate fi identificată o anumită
persoană fizică (sau, uneori, juridică - inclusiv statul) afectată propriu-zis de fapta penală:
persoana decedată sau a cărei viaţă a fost pusă în primejdie, persoana lovită, persoana
deposedată (persoană fizică sau juridică, inclusiv statul), persoana violată ş.a.* 131 Acest subiect
pasiv al infracţiunii poate fi denumit vicb'mă, reprezentând un subiect pasiv determinat.
Există însă şi infracţiuni a căror consecinţă (urmare imediată) nu afectează în concret, în mod
efectiv/propriu-zis o anumită entitate individuală (persoană fizică sau juridică), ci
vatămă/periclitează în general ordinea de drept sau alte valori sociale (de regulă imateriale), al
căror titular nu este decât statul, ca reprezentant general al societăţii (subiect pasiv indeterminat).
Spre exemplu: evadarea (art. 285 CP); conducerea unui vehicul sub
111
în acest sens, pentru dezvoltări suplimentare, a se vedea materia unităţii de infracţiune.
121
Această posibilitate nu constituie o regulă imperativă, căci o astfel de infracţiune poate implica şi un singur
subiect pasiv, titular al ambelor valori sociale lezate/periclitate (în cazul tâlhăriei, de pildă, adeseori, subiectul pasiv al
sustragerii este şi subiectul pasiv al ameninţării/agresiunii fizice).
131
în unele cazuri, trebuie menţionat că prejudiciul cauzat prin comiterea infracţiunii poate fi suportat (şi) de
către alte persoane decât subiectul pasiv al infracţiunii (precum, în cazul omorului, de către membrii familiei
persoanei decedate; în cazul unei distrugeri, bunul poate să fi fost asigurat, astfel încât plata contravalorii sale să fie
suportată de către o societate de asigurare; în cazul unui furt, bunul sustras din posesia sau detenţia legitimă a unei
persoane poate, în fapt, să aparţină patrimoniului unei alte persoane, care îl dăduse în gaj, comodat etc.). în aceste
situaţii, trebuie menţionat că aceste persoane, indirect/implicit afectate negativ de comiterea infracţiunii, nu pot fi
considerate subiecţi pasivi ai acesteia (eventual, asemenea persoane pot avea diverse calităţi procesuale în cadrul
activităţii de tragere la răspundere a infractorului, precum calitatea de parte civilă). Aşadar, conceptul de persoană
prejudiciată/dăunată prin infracţiune şi acela de subiect pasiv nu sunt sinonime, deşi, în numeroase cazuri, cele
două calităţi sunt întrunite în aceeaşi persoană (subiectul pasiv apare, adesea, şi ca persoană prejudiciată/
păgubită, dar nu întotdeauna/nu în mod necesar). în acelaşi sens (spre exemplu): FL. STRETEANU, D. NITU, op. cit., p.
278; V. PASCA, op. cit. (2014), p. 186; C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 159,160.
influenţa alcoolului sau a altor substanţe (art. 336 CP); tulburarea ordinii şi liniştii publice (art. 371
CP); părăsirea postului şi prezenţa la serviciu sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe (art.
331 CP); trădarea (art. 394 CP). în calitatea sa de subiect pasiv generic al oricărei infracţiuni, statul
monopolizează, de lege lata, activitatea de tragere la răspundere penală a infractorului. Această
realitate nu se modifică nici în acele ipoteze în care legea condiţionează tragerea la răspundere
penală de o manifestare de voinţă a subiectului pasiv nemijlocit al infracţiunii (prin impunerea
necesităţii formulării şi menţinerii unei plângeri prealabile). în acest caz (după cum s-a mai
menţionat), statul continuă să fie titularul acţiunii penale (acesta singur poate trage la răspundere
penală), dar îşi condiţionează exerciţiul acestui drept de manifestarea de voinţă a subiectului pasiv
nemijlocit; în mod asemănător se prezintă lucrurile în raport de infracţiunile faţă de care legea
reglementează posibilitatea de împăcare între persoana vătămată şi infractor.
Aşadar, pot exista infracţiuni lipsite de victimă (subiect pasiv direct/nemijlocit/determinat), dar
nu există nicio infracţiune lipsită de subiect pasiv, căci acesta este, întotdeauna, cel puţin statul, în
calitate de subiect pasiv generic (mijlocit/nedeterminat), ca reprezentant al societăţii şi al întregii
ordini de drept.
Cu titlu de (minime) aspecte procesuale111, este de precizat că, în cazul infracţiunilor pentru a
căror urmărire este necesară formularea unei plângeri prealabile a persoanei vătămate, doar
subiectul pasiv direct/nemijlocit (determinat) este îndrituit să formuleze/ introducă şi să menţină
această plângere prealabilă, respectiv să o retragă. Dacă există o multitudine de subiecţi pasivi, în
raport de o unitate infracţională de acest fel, atunci între aceştia legea penală prevede existenţa
unei indivizibilităţi active referitor la introducerea plângerii prealabile [potrivit art. 157 alin. (2) CP,
„Fapta care a adus o vătămare mai multor persoane atrage răspunderea penală, chiar dacă
plângerea prealabilă s-a făcut numai de către una dintre ele"]. în schimb, indivizibilitatea activă nu
se menţine, în mod corespunzător, şi în caz de retragere a plângerii prealabile. în cazul
infracţiunilor pentru care legea prevede expres posibilitatea împăcării (cauză de înlăturare a
răspunderii penale), doar acest subiect pasiv nemijlocit (persoana vătămată) este cea care poate
să se împace cu infractorul, înlăturându-i acestuia, astfel, răspunderea penală (şi răspunderea
civilă - art. 159 CP). Subiectul pasiv nemijlocit poate să participe la desfăşurarea raportului juridic
procesual penal în calitate de persoană vătămată (subiect procesual principal); cu privire la
aspectele de drept privat (civil) implicate de comiterea infracţiunii, acest subiect pasiv se poate
constitui parte civilă în procesul penal (pe latura civilă a procesului penal) sau poate să îşi îndrepte
acţiunea în pretenţii civile separat, învestind cu judecarea acestora o instanţă civilă.
Secţiunea a 3-a. Conţinutul constitutiv

al infracţiunii
Orice infracţiune prezintă un conţinut constitutiv, reprezentând totalitatea (suma)
elementelor/factorilor/condiţiilor de factură obiectivă şi subiectivă impuse de lege pentru existenţa
respectivei infracţiuni. Prin generalizarea cerinţelor constitutive existente în cazul fiecărei norme
de incriminare în parte (diferite, în particularităţile lor, unele faţă de altele), se poate abstractiza
conceptul de conţinut constitutiv generic al infracţiunii, care cuprinde indicarea generală a
tipurilor de elemente/condiţii/factori care se regăsesc, în configuraţii variate, în cadrul fiecărui
conţinut constitutiv infracţional în parte. 1
[1]în
acest sens, a se vedea şi: V. PASCA, op. cit (2014), p. 187; FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit, p. 280.
La acest nivel, se apreciază în doctrină că, în general/în abstract (fără a ne referi în particular
la un anumit conţinut constitutiv determinat, al unei incriminări specifice), conţinutul constitutiv al
infracţiunii (al oricărei infracţiuni, aşadar, al tuturor infracţiunilor) cuprinde două laturi
p r i n c i p a l e : l a t u r a obiectivă şi latura subiectivă. Acestea se
găsesc într-o relaţie
de strictă interdependenţă (dincolo de posibilitatea analizei lor separate, sub aspect didactic şi
procesual penal). Lipsa/inexistenţa oricărui element integrat acestora duce la inexistenţa
infracţiunii aflate în analiză concretă (la spulberarea caracterului infracţional al acesteia), ca efect
al lipsei tipicităţii (a corespondenţei dintre fapta efectiv comisă şi modelul/tiparul legal prevăzut în
norma de incriminare).
Reprezentând totalitatea (ansamblul) elementelor/condiţiilor de factură obiectivă integrate în
conţinutul constitutiv al unei infracţiuni, în genere, latura obiectivă a conţinutului infracţiunii
cuprinde trei elemente obligatorii (prezente în mod necesarîn cazul oricărei infracţiuni), precum şi
unele elemente suplimentare (care nu sunt reglementate în cazul tuturor incriminărilor, apărând
doar uneori, în raport de unele norme de incriminare). Elementele obligatorii ale laturii obiective
sunt: elementul material (acţiunea sau inacţiunea), urmarea imediată şi legătura de cauzalitate
dintre elementul material şi urmarea imediată. Elementele suplimentare ale laturii obiective sunt:
anumite condiţii de loc, timp, mod şi mijloace de săvârşire a unor fapte incriminate, precum şi
aspecte care ţin de condiţiile speciale impuse uneori de legiuitor subiectului activ sau pasiv al
infracţiunii. în sinteza lor, toate acestea dau conţinut laturii obiective a infracţiunii, în sensul larg
de faptă - manifestarea obiectiv perceptibilă a unei entităţi, în cadrul realităţii înconjurătoare.
Reprezentând totalitatea (ansamblul) elementelor/condiţiilor de factură subiectivă integrate
în conţinutul constitutiv al unei infracţiuni, în genere, latura subiectivă a conţinutului infracţiunii
cuprinde, ca unic element obligatoriu (prezent în mod necesarîn cazul oricărei infracţiuni),
elementul subiectiv, adică forma de vinovăţie manifestată de infractor cu ocazia săvârşirii faptei
penale, în raport de aceasta (implicit, modalităţile specifice sub care se pot înfăţişa aceste forme
de vinovăţie). La nivel abstract (prin raportare la conceptul de conţinut constitutiv generic al
infracţiunii), se poate discuta despre existenţa vinovăţiei în general, aşadar, despre vinovăţie în
oricare dintre formele şi modalităţile posibile sub care se poate aceasta înfăţişa: fie intenţie
(directă sau indirectă), fie culpă (cu sau fără prevedere), fie intenţie depăşită (praeterintenţie). La
nivel co însă (în considerarea fiecărui conţinut constitutiv al fiecărei infracţiuni determinate, în
parte), este necesară stabilirea existenţei vinovăţiei nu sub orice formă/modalitate posibilă, ci
neapărat în acea formă/în una dintre acele forme în considerarea căreia/cărora legiuitorul a
incriminat respectivul tip de conduită, şi anume: ori numai intenţia (directă/indirectă), ori numai
culpa (cu/fără prevedere), ori numai intenţia depăşită, eventual, câteodată, toate sau doar două
dintre acestea, anume indicate de lege. Elementele suplimentare ale laturii subiective sunt mobilul
şi scopul infracţiunii. în sinteza lor, toate acestea dau conţinut laturii subiective a infracţiunii, în
sensul larg de atitudine psihică pe care o manifestă infractorul în raport de fapta (lato sensu)
comisă, implicând îmbinarea factorilor subiectivi reprezentaţi de factorul intelectiv, factorul volitiv
şi (uneori) factorul afectiv.
§1. Latura obiectivă a infracţiunii

Dând substanţă faptei (lato sensu) comise de către infractor, latura obiectivă cuprinde
întotdeauna, în cazul oricărei infracţiuni, ca elemente obligatorii: elementul material, urmarea
imediată şi legătura de cauzalitate. Ca elemente suplimentare ale laturii obiective se pot
întâlni, în raport de unele norme de incriminare: anumite condiţii de timp, mod şi mijloace de
săvârşire a unor fapte incriminate, precum şi aspecte care ţin de condiţiile speciale impuse uneori
de legiuitor subiectului activ sau pasiv al infracţiunii. După cum s-a arătat deja, în sinteza lor, toate
acestea dau conţinut laturii obiective a infracţiunii, în sensul larg de faptă - manifestarea obiectiv
perceptibilă a unei entităţi, în cadrul realităţii înconjurătoare.
1.1. Elementul material

Orice faptă umană se săvârşeşte printr-o conduită/activitate/comportare a unei persoane,
manifestată obiectiv sub formă de acţiune sau de inacţiune. Aceasta reprezintă comisă, în sens
restrâns (fără luarea în considerare, la acest nivel, a consecinţelor/urmărilor atrase şi a legăturii de
cauzalitate corelative, nici a aspectelor legate de latura subiectivă)111. în materie penală, această
acţiune sau inacţiune, corespunzătoare unei norme de incriminare, poartă denumirea de element
material, constituind primul dintre elementele obligatorii (necesar, dar nu şi suficient) ale laturii
obiective a infracţiunii.
Acţiunea reprezintă o expresie a mobilizării energiei fizice a unei persoane (fizice sau juridice),
o manifestare activă/dinamică obiectiv perceptibilă a acesteia în exterior, în realitatea
înconjurătoare. Atunci când norma penală de incriminare interzice o anumită conduită
determinată, fiind o normă prohibitivă, ea este încălcată, de regulă, prin comiterea unei acţiuni,
reprezentând adoptarea conduitei contrare celei social dezirabile (conduită care corespunde
tipului de faptă descrisă de legiuitor în norma penală). De exemplu, incriminând omorul,
legiuitorul creează o normă prohibitivă, al cărei comandament (dedus este:
să nu ucizil Această interdicţie poate fi încălcată, pe caz concret, de principiu, prin adoptarea
unei anumite acţiuni determinate, vizând suprimarea vieţii unei persoane, precum: acţiunea de
împuşcare, acţiunea de înjunghiere, acţiunea de sugrumare, acţiunea de otrăvire, acţiunea de
înecare, acţiunea de aruncare de la înălţime etc. De asemenea, incriminând furtul, legiuitorul
creează tot o normă prohibitivă, al cărei comandament (dedus per a contrario) este: să nu furii
Această interdicţie poate fi încălcată, pe caz concret, prin adoptarea unei acţiuni de luare (a unui
bun mobil, din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia). Sau, incriminând
lipsirea de libertate în mod ilegal, legiuitorul creează tot o normă prohibitivă, al cărei
comandament (dedus per a contrario) este: să nu lipseşti pe cineva de libertate (în mod ilegal)!
Această interdicţie poate fi încălcată, pe caz concret, prin adoptarea unei acţiuni de răpire (de
deplasare forţată a unei persoane dintr-un loc în alt loc) sau a unei acţiuni de închidere a unei
persoane într-un anumit loc ori printr-o acţiune de imobilizare a unei persoane (legarea acesteia)
etc. în cuprinsul altor norme de incriminare pot fi identificate o multitudine de alte acţiuni
infracţionale, precum: acţiunea de pătrundere în domiciliul unei persoane; acţiunea de distrugere
a unui bun; acţiunea de întreţinere prin constrângere a
111
Totuşi, în doctrină s-a arătat că, din anumite puncte de vedere, este necesară, uneori, o minimă raportare la
unele aspecte subiective, chiar în evaluarea laturii obiective a infracţiunii, inclusiv a elementului material. Astfel, spre
exemplu, se menţionează că, din sfera acţiunilor/inacţiunilor care dau conţinut elementului material, ar trebuie
excluse, ab initio, acele mişcări musculare care nu s-au aflat deloc sub controlul voinţei făptuitorului, precum actele
reflexe. Tot aici se poate discuta includerea actelor comise sub imperiul constrângerii fizice ori a actelor desfăşurate în
stare de inconştienţă. Deşi meritorie, această viziune este discutabilă, de lege lata, cel puţin sub aspectul final avut în
vedere în raportarea anterioară, din moment ce legiuitorul român a reglementat constrângerea fizică şi
iresponsabilitatea drept cauze de neimputabilitate (cauze care exclud infracţiunea pe motivul lipsei imputabilităţii,
reproşabilităţii acesteia în sarcina făptuitorului), iar nu cu titlul de cauze de atipicitate (cauze care înlătură însăşi fapta
- doar - aparent, obiectiv săvârşită de făptuitor). în acest sens, a se vedea FL. STRETEANU, D. NlŢU, op. cit.,p. 281, 282.
unui act sexual; acţiunea de deţinere de instrumente a căror posesie este ilegală (deţinere de
instrumente în vederea falsificării de valori, deţinere de arme etc.); acţiunea de conducere a unui
vehicul (de pildă, pe drumurile publice, de către o persoană care nu are permis de conducere);
acţiunea de a ameninţa/şantaja o persoană ş.a.m.d.
O acţiune infracţională se poate manifesta, obiectiv, fie printr-un singur act de executare (o
unică contracţie musculară), fieprintr-o pluralitate (multitudine) de asemenea acte materiale de
executare. \n primul caz, putem exemplifica prin: uciderea unei persoane prin declanşarea unui
singur foc de armă înspre aceasta, print-un act singular de înjunghiere în inimă; furtul prin
desfăşurarea unui singur act de luare a unui bun mobil; lovirea unei persoane prin aplicarea unei
singure palme peste faţă; ameninţarea unei persoane printr-un act singular de rostire a unor
cuvinte de natură a-i produce acesteia o stare de temere etc. în cazul acţiunii implicând (în
dinamica săvârşirii sale concrete) o multitudine de acte materiale de executare, esenţială pentru
menţinerea unicităţii acţiunii este desfăşurarea acestora într-o unitate spaţio-temporală, într-o
strânsă legătură obiectivă, imprimată de succesiunea respectivelor acte în acelaşi context
execuţional (aceleaşi condiţii de loc şi de timp). Spre exemplu: acţiunea de ucidere rămâne unică
(singulară) şi atunci când se desfăşoară prin descărcarea repetată, într-o succesiune imediată, a
mai multor focuri de armă asupra unei persoane sau atunci când victima este înjunghiată repetat,
de mai multe ori, cu aceeaşi ocazie; acţiunea de furt rămâne unică şi atunci când se realizează prin
desfăşurarea unei pluralităţi de acte de sustragere a unor bunuri, desfăşurate consecutiv (de pildă,
intrând într-o cameră, infractorul ia două bunuri de pe o masă, trei bunuri dintr-un dulap şi o
haină din cuier); acţiunea de lovire a unei persoane rămâne unică şi atunci când se realizează prin
aplicarea mai multor palme peste faţă, una după alta; acţiunea de ameninţare a unei persoane
rămâne unică şi atunci când se realizează prin rostirea mai multor cuvinte de natură a-i produce
acesteia o stare de temere etc.
O acţiune poate să implice, prin însăşi natura sa, o manifestare obiectivă de tip instantaneu
sau, din contră, o manifestare cu potenţial de prelungire în timp (acţiune de durată). Astfel, în
cazul unei infracţiuni de furt, acţiunea de sustragere este, de regulă, instantanee (bunul mobil luat
- realizându-se deposedarea victimei şi imposedarea infractorului - consumă fapta penală); însă,
atunci când furtul s-ar manifesta, pe caz concret, prin sustragerea unei energii cu valoare
economică [cazul furtului de curent electric - art. 228 alin. (3) CP], acţiunea prezintă o aptitudine
naturală, firească, intrinsecă de a se desfăşura în timp (cel care s-a cablat ilegal la circuitul de
distribuţie a energiei electrice utilizează diverse aparate electrocasnice care consumă curent
electric, unele în mod neîntrerupt, altele potrivit unui ciclu de pornire-oprire care nu se găseşte
neapărat sub controlul direct şi conştient al infractorului, activitatea putându-se întinde pe o
perioadă de timp care poate varia de la câteva minute la câteva ore sau chiar zile ori
săptămâni/luni/ani). De asemenea, acţiunea de a conduce pe drumurile publice un vehicul
neînmatriculat (art. 334 CP) manifestă aptitudinea intrinsecă de a se prelungi în timp pe o durată
variabilă (autovehiculul neînmatriculat poate fi condus timp de câteva minute sau, dimpotrivă,
timp de câteva ore etc.). în cazul unei acţiuni care manifestă o asemenea potenţialitate naturală
de prelungire în timp, sub aspectul formei de unitate infracţională, ne aflăm în prezenţa unei
infracţiuni continuell].
De regulă, comiterea unei singure acţiuni infracţionale (în prezenţa tuturor celorlalte condiţii
legale necesare) va da naştere unei singure infracţiuni. Totuşi, prin excepţie de la această regulă,
legea prevede faptul că, uneori, în anumite condiţii, prin săvârşirea unei singure acţiuni, se poate
crea o pluralitate infracţională (mai multe infracţiuni, de acelaşi fel -
111 A se vedea materia unităţii de infracţiune.

pluralitate infracţională omogenă - sau diferite - pluralitate infracţională eterogenă). Astfel,

potrivit art. 38 alin. (2) CP, se prevede că „Există concurs formal de infracţiuni când o acţiune (...)
săvârşită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a
produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni" (s.n.). Spre exemplu, dacă un conducător de
autovehicul neatent loveşte două persoane care traversau regulamentar strada, una dintre
acestea încetând din viaţă, iar cealaltă fiind doar grav vătămată, deşi există o singură acţiune (de
conducere neregulamentară pe drumurile publice), vor exista două infracţiuni: o ucidere din culpă
(art. 192 CP) şi o vătămare corporală din culpă (art. 196 CP). Sau, dacă o persoană fără permis de
conducere, aflată şi în stare avansată de ebrietate, conduce totuşi pe drumurile publice un
autovehicul neînmatriculat, atunci, deşi există o singură acţiune (de conducere neregulamentară
pe drumurile publice), vor exista trei infracţiuni, prevăzute de art. 334, art. 335 şi art. 336 CP.
în toate situaţiile anterior menţionate, s-a pus în evidenţă o acţiune unică. Există şi norme de
incriminare care reglementează în conţinutul lor constitutiv mai multe acţiuni. Acestea pot fi
prevăzute cumulativ sau alternativ. Ca exemplu de infracţiune pe a cărei latură obiectivă sunt
prevăzute două acţiuni cumulative, indicăm tâlhăria (art. 233 CP). Potrivit normei de incriminare,
aceasta constă, de pildă, în săvârşirea unui furt (a unei sustrageri) însoţit de o lovire, fie pentru a
facilita sustragerea, fie pentru a o ascunde sau a asigura păstrarea bunului sustras ori pentru a
permite scăparea infractorului (acţiunea de furt + acţiunea de lovire = tâlhărie). Asemenea situaţii
se întâlnesc, de regulă, în cazul (anumitor) infracţiuni complexe111. în ceea ce priveşte incriminări
cu element material alternativ, constând în mai multe acţiuni echivalente juridic, exemplificăm
făcând trimitere la infracţiunea de delapidare. Potrivit art. 295 CP, aceasta constă într-o acţiune
(după caz) de însuşire, de folosire sau de traficare a unor bunuri, de către o anumită persoană
(funcţionar public cu atribuţii de administrare sau gestionare a respectivelor bunuri). în cazul unor
astfel de infracţiuni, acţiune
alternativă prevăzută de lege are o valoare juridico-penală echivalentă cu a oricăreia dintre
celelalte acţiuni incriminate. Prin urmare, indiferent la care acţiune va recurge infractorul pe caz
concret în săvârşirea respectivei fapte incriminate, aceasta va avea aptitudinea de a întruni
conţinutul constitutiv al infracţiunii în cauză (desigur, dacă vor fi întrunite şi celelalte condiţii
constitutive). Totodată, într-un asemenea caz, dacă infractorul va recurge la comiterea,
deopotrivă, a mai multor acţiuni dintre cele alternativ prevăzute de lege, nu se va naşte o
pluralitate corespunzătoare de infracţiuni, ci, plecând de la echivalenţa juridică a acţiunilor
alternative, se va reţine săvârşirea unei singure infracţiuni (unitate infracţională). Spre exemplu,
dacă funcţionarul public administrator sau gestionar al mai multor bunuri, printre care şi un
autoturism, îşi însuşeşte parte din acestea, transportându-le apoi spre a le ascunde, chiar cu
autoturismul respectiv (pe care îl foloseşte astfel în mod ilegal), atunci nu se va considera că a
săvârşit două infracţiuni de delapidare, ci numai una singură.
Ca regulă, săvârşirea mai multor acţiuni diferite sau chiar de acelaşi fel, la intervale de timp
distincte, conduce la o pluralitate de infracţiuni. Chiar şi săvârşirea unor acţiuni diferite cu aceeaşi
ocazie (dacă nu există o incriminare complexă corespunzătoare) dă naştere, de principiu, mai
multor infracţiuni. Cu toate acestea, există şi excepţii. Astfel, potrivit art. 35 alin. (1) CP, se prevede
că „Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, darîn
realizarea aceleiaşi rezoluţii (...), acţiuni (...) care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi
infracţiuni" (s.n.). Aşadar, în pofida pluralităţii acţiunilor comise la diferite intervale de timp, în
condiţiile legii, se va menţine o unitate de infracţiune (o singură infracţiune), sub forma infracţiunii
continuate (unitate infracţională legală). Astfel,
[11 A se vedea materia unităţii de infracţiune.

spre exemplu, dacă un angajat al unei primării se hotărăşte să solicite, pe nedrept, fiecărei
persoane care îi va cere să îşi îndeplinească anumite atribuţii legale, remiterea unei sume de bani
nedatorate pentru aceasta, atunci, deşi există pluralitate de acţiuni desfăşurate în momente
distincte (dar în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale), va exista, totuşi, o singură infracţiune de
luare de mită (art. 289 CP), comisă în formă continuată. Sau, dacă un elev (minor răspunzător
penal) ia hotărârea ca, în fiecare zi, în pauză, să lovească un anumit coleg, căruia să îi ia fie
pacheţelul de mâncare, fie banii pentru masă, ceea ce şi realizează zilnic, timp de o săptămână,
atunci, deşi există mai multe acţiuni desfăşurate în momente distincte (dar în baza aceleiaşi
rezoluţii infracţionale), va exista, totuşi, o singură infracţiune de tâlhărie (art. 233 CP), comisă în
formă continuată.
Totodată, există situaţii în care săvârşirea izolată a unei activităţi descrise normă
de incriminare, prin voinţa (explicită sau implicită) a legiuitorului, nu are aptitudinea de a da
naştere unei infracţiuni, pe conţinutul constitutiv al faptelor în cauză fiind inserată cerinţa
repetabilităţii (de regulă, până la probarea unei obişnuinţe, a dobândirii unui obicei în comiterea
respectivei fapte). Acesta este cazul infracţiunilor de obicei, la care multitudinea/ repetabilitatea
acţiunilor este nu numai o posibilitate a săvârşirii lor concrete (precum în cazul infracţiunii
continuate), ci o veritabilă condiţie constitutivă, fără de care fapta nu poate fi apreciată ca
infracţiune. Spre exemplu, fapta unei persoane de a o urmări pe alta, de la domiciliu la locul de
muncă şi înapoi, cauzându-i acesteia o stare de temere, nu reprezintă infracţiunea de hărţuire (art.
208 CP) dacă se comite o singură dată, fiind necesară, potrivit normei de incriminare, verificarea
repetabilităţii acesteia.
Uneori, simpla punere în executare a acţiunii infracţionale, ori executarea
integrală a acesteia, chiar în absenţa celorlalte elemente ale laturii obiective tipice a unei anumite
infracţiuni, poate avea valoare ilicită penală în sine, conducând la angajarea răspunderii penale a
infractorului pentru săvârşirea tentativei în cazul respectivei infracţiuni111.
Inacţiunea reprezintă o expresie a lipsei de mobilizare a energiei fizice a unei persoane (fizice
sau juridice), o manifestare inactivă/statică obiectiv perceptibilă a acesteia în exterior, în realitatea
înconjurătoare. Este de precizat, de la început, că inacţiunea relevantă penal, ca formă de
manifestare a elementului material, nu reprezintă orice atitudine a unei persoane de a nu face
ceva. Dimpotrivă, ca modalitate a elementului material din conţinutul laturii obiective a
infracţiunii, inacţiunea se determină întotdeauna prin raportare la o obligaţie legală, penal
instituită, de a face ceva anume, obligaţie pe care subiectul activ nu şi-o îndeplineşte în mod
vinovat (acesta se abţine de la adoptarea conduitei active pe care legea i-o impunea imperativ).
Atunci când norma penală de incriminare comandă/impune o anumită conduită determinată,
fiind o normă onerativă, ea este încălcată, de regulă, prin rămânerea în inacţiune, reprezentând
adoptarea conduitei contrare celei social dezirabile (conduită care corespunde tipului de faptă
descrisă de legiuitor în norma penală). De exemplu, incriminând nedenunţarea (art. 266 CP),
legiuitorul creează o normă onerativă, al cărei comandament (dedus per a contrario) este: să
denunţi\ Această interdicţie poate fi încălcată, pe caz concret,
de principiu, prin adoptarea unei anumite inacţiuni determinate, vizând neîn ştiinţa rea de îndată a
autorităţilor cu privire la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, contra vieţii sau care a
avut ca urmare moartea unei persoane, de către cel care a luat la cunoştinţă despre aceasta. De
asemenea, incriminând lăsarea fără ajutor (art. 203 CP), legiuitorul creează tot o normă onerativă,
al cărei comandament (dedus per a contrario) este: să 1
[1]
Bineînţeles, posibilitatea există numai în anumite situaţii, în cazul incriminărilor la care tentativa este posibilă şi -
totodată - relevantă penal. Vom relua ideea şi în tratarea urmării imediate; în plus, a se vedea materia tentativei.
acorzi ajutor/să anunţi de îndată autorităţile! Această interdicţie poate fi încălcată, pe caz concret,
prin adoptarea unei inacţiuni determinate, de neacordare a ajutorului faţă de o persoană a cărei
viaţă, integritate corporală sau sănătate este periclitată şi care nu are putinţa de a se salva, de
către cel care a găsit-o astfel/de neanunţare a autorităţilor în acest caz. Sau, incriminând
abandonul de familie, în varianta neplăţii cu rea-credinţă, timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere
stabilite pe cale judecătorească [art. 378 alin. (1) lit. c) CP], legiuitorul creează tot o normă
onerativă, al cărei comandament (dedus per a contrario) este: să plăteşti (în mod
constant/regulat) pensia de întreţinere stabilită pe cale judecătorească! Această interdicţie poate
fi încălcată, pe caz concret, prin adoptarea unei inacţiuni/abţineri, în acest sens, de către cel care
are obligaţia legală de întreţinere faţă de cel îndreptăţi la întreţinere etc. Există şi alte norme de
incriminare care prevăd inacţiuni infracţionale (norme de incriminare onerative) - neluarea
măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă (art. 349 CP), nerespectarea măsurilor legale
de securitate şi sănătate în muncă [art. 350 alin. (1) CP], zădărnicirea combaterii bolilor (art. 352
CP) etc. -, deşi numărul acestora este net inferior normelor de incriminare prohibitive (la nivelul
întregii legislaţii penale naţionale curente).
O inacţiune poate să implice, prin însăşi natura sa, o manifestare obiectivă de tip instantaneu
sau, din contră, o manifestare cu potenţial de prelungire în timp (inacţiune de durată). Astfel, în
cazul unei infracţiuni de nedenunţare sau al omisiunii sesizării (art. 267 CP), inacţiunea este
instantanee (obligaţia de denunţare trebuie îndeplinită imediat ce o persoană a luat cunoştinţă
despre comiterea infracţiunilor pe care are obligaţia să le denunţe, în primul moment consecutiv
acestei date, în care are posibilitatea reală efectivă de a denunţa). în schimb, inacţiunea poate
manifesta, în alte cazuri, o potenţialitate naturală de prelungire în timp, precum se întâmplă în
cazul abandonului de familie prin neplata, cu rea-credinţă, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale
judecătorească, pentru minimum 3 luni. în asemenea cazuri, sub aspectul formei de unitate
infracţională, ne aflăm în prezenţa unei infracţiuni continuell].
De regulă, comiterea unei singure inacţiuni infracţionale (în prezenţa tuturor celorlalte condiţii
legale necesare) va da naştere unei singure infracţiuni. Totuşi, prin excepţie de la această regulă,
legea prevede faptul că, uneori, în anumite condiţii, prin săvârşirea unei singure inacţiuni, se poate
crea o pluralitate infracţională (mai multe infracţiuni, de acelaşi fel-pluralitate infracţională
omogenă-sau diferite-pluralitate infracţională eterogenă). Astfel, potrivit art. 38 alin. (2) CP, se
prevede că „Există concurs formal de infracţiuni când o (...) inacţiune săvârşită de o persoană, din
cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul
mai multor infracţiuni" (s.n.). Spre exemplu, dacă o persoană ia cunoştinţă, în aceeaşi împrejurare,
despre două infracţiuni (distincte) contra vieţii sau care au avut ca urmare moartea unei persoane
(comise, de pildă, de autori diferiţi) şi se abţine de la aducerea de îndată la cunoştinţa autorităţilor
a celor astfel aflate, se comit, prin aceeaşi inacţiune, două infracţiuni de nedenunţare, aflate în
concurs ideal/formal de infracţiuni.
în situaţiile anterior menţionate, s-a pus în evidenţă (ca regulă) o inacţiune unică. Există şi
norme de incriminare care reglementează în conţinutul lor constitutiv mai multe inacţiuni,
prevăzute alternativ (sau, în funcţie de perspectiva de abordare, cumulativ). Ca exemplu de
infracţiune pe a cărei latură obiectivă sunt prevăzute mai multe inacţiuni, exemplificăm făcând
trimitere la infracţiunea de lăsare fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate (art. 203 CP).
Potrivit textului legal, infracţiunea constă într-o inacţiune de omisiune de a da ajutorul necesar de
către cel care a găsit o persoană a cărei viaţă, integritate corporală
111A se vedea materia unităţii de infracţiune.

sau sănătate este în pericol şi nu are putinţa de a se salva sau/precum şi într-o inacţiune de a
anunţa de îndată autorităţile într-o asemenea situaţie. în cazul unor astfel de infracţiuni, fiecare
inacţiune prevăzută de lege reprezintă o conduită infracţională, în măsura în care obligaţia legală
nu este îndeplinită. Prin urmare, nu se poate ridica problema adoptării unei inacţiuni în detrimentul
celeilalte, ci a cumulării inacţiunilor indicate, astfel încât, în final, obligaţia legal impusă să nu fie
îndeplinită de către subiectul activ pe niciuna dintre căile posibile aflate la dispoziţie. Astfel, cel
care, în condiţiile art. 203 CP, anunţă autorităţile, chiar fără a oferi el însuşi ajutor direct persoanei
aflate în primejdie, se eliberează de obligaţia legală şi nu comite o infracţiune prin adoptarea
inacţiunii alternative. De asemenea, acela care salvează el însuşi persoana vătămată, de principiu
se eliberează de obligaţia legală şi nu comite infracţiunea prin inacţiunea vizând înştiinţarea
autorităţilor. Aşadar, pentru a se putea reţine în sarcina unei persoane infracţiunea omisivă
respectivă, este necesar ca aceasta să adopte, cumulativ, toate conduitele omisive indicate,
neînştiinţând nici autorităţile, neacordând nici ajutor în mod direct. Se marchează astfel o
deosebire în raport de situaţia infracţiunilor comise cu element material multiplu, alternativ
prevăzut de lege.
Ca regulă, săvârşirea mai multor inacţiuni diferite sau chiar de acelaşi fel, la intervale de timp
distincte, conduce la o pluralitate de infracţiuni. Chiar şi săvârşirea unor inacţiuni diferite cu
aceeaşi ocazie (dacă nu există o incriminare complexă corespunzătoare) dă naştere, de principiu,
mai multor infracţiuni. Cu toate acestea, există şi excepţii. Astfel, potrivit art. 35 alin. (1) CP, se
prevede că „Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp,
dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii (...) inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi
infracţiuni" (s.n.). Aşadar, în pofida pluralităţii inacţiunilor comise la diferite intervale de timp, în
condiţiile legii, se va menţine o unitate de infracţiune (o singură infracţiune), sub forma infracţiunii
continuate (unitate infracţională legală). Astfel, spre exemplu, dacă un martor, citat într-o
procedură judiciară, ia hotărârea ca la niciun termen să nu spună tot ce ştie în legătură cu anumite
fapte sau împrejurări esenţiale cu privire la care va fi întrebat, ceea ce şi realizează (în baza
aceleiaşi rezoluţii infracţionale), în raport de mai multe ocazii diferite, în care, pe parcursul acelei
proceduri judiciare, este întrebat cu privire la cunoştinţele sale despre respectivele fapte sau
împrejurări, atunci, deşi există pluralitate de inacţiuni desfăşurate în momente distincte (dar în
baza aceleiaşi hotărâri infracţionale), va exista, totuşi, o singură infracţiune de mărturie
mincinoasă (art. 273 CP), comisă în formă continuată. O situaţie asemănătoare s-ar putea reţine în
ipoteza unui funcţionar public care ar lua decizia de a nu-şi îndeplini îndatoririle profesionale în
mod constant, ceea ce ar şi realiza la diferite intervale de timp (în raport de aceeaşi persoană sau
de persoane distincte), în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale (art. 297 CP, în varianta
neîndeplinirii unui act).
Este de observat că, în cazul anumitor infracţiuni, legea reglementează un conţinut constitutiv
alternativ, una dintre variantele echivalente juridic fiind comisivă (realizabilă, aşadar, ca regulă,
prin acţiune), iar altă variantă alternativă fiind omisivă (realizabilă, aşadar, ca regulă, prin
inacţiune). Este cazul, spre exemplu, în ipoteza incriminării abuzului în serviciu (art. 297 CP) sau al
neglijenţei în serviciu (art. 298 CP) ori în cazul însuşirii bunului găsit sau ajuns din eroare la
făptuitor (art. 243 CP). în asemenea situaţii, indiferent dacă infractorul va comite acţiunea tipică
sub aspect penal ori va adopta conduita omisivă prevăzută de lege, fapta sa va constitui, în mod
egal, infracţiune. Adoptarea cumulativă a elementului material comisiv, respectiv a celui omisiv
este posibilă, menţinându-se, dată fiind echivalenţa juridică a acestora, unitatea infracţională (este
cazul, de pildă, în raport de art. 297 şi art. 298 CP), în timp ce, în alte cazuri, cele două alternative
se exclud reciproc, fiind incompatibile (spre exemplu, în cazul art. 243 CP, fie infractorul dispune de
bun ca de al său - varianta comisivă -,
fie omite predarea acestuia, timp de 10 zile, autorităţilor sau celui care l-a pierdut-varianta
omisivă). Este de menţionat (anticipând materia) că, în asemenea cazuri, nu ne aflăm în prezenţa
unei infracţiuni comisiv-omisive,chiar în eventualitatea în care, fiind posibilă
cumularea celor
două tipuri de conduite, acestea au fost desfăşurate împreună, pe caz concret.
în ceea ce priveşte clasificarea infracţiunilor în funcţie de criteriul elementului material, se pot
identifica mai multe grupe de incriminări.
Astfel, principala clasificare determinată de acest criteriu este cea care separă infracţiunile în
comisive (de acţiune) şi omisive (de inacţiune). O primă şi deosebit de importantă observaţie ce se
impune plecând de la această clasificare este că departajarea nu se realizează în funcţie de modul
concret în care au fost săvârşite anumite fapte penale în realitatea înconjurătoare (în sensul că,
dacă au fost săvârşite prin acţiune, ar rezulta că ele sunt, neapărat, infracţiuni comisive, iar dacă
au fost efectiv săvârşite prin inacţiune, ar rezulta că ele sunt infracţiuni omisive). Dacă lucrurile ar
sta astfel, s-ar putea ajunge la situaţia în care una şi aceeaşi infracţiune (ca faptă încadrată în
aceeaşi normă de incriminare) ar putea fi apreciată, după caz, drept comisivă sau omisivă, în
funcţie de modul concret al săvârşirii sale efective, ceea ce nu se poate admite (cu singura
excepţie a infracţiunilor care includ un conţinut constitutiv alternativ scindat între o variantă
comisivă şi una omisivă). în realitate, clasificarea infracţiunilor în comisive şi omisive decurge încă
din planul abstract de referinţă, existând norme de incriminare care dau naştere, prin încălcarea
lor, întotdeauna, unor infracţiuni comisive, respectiv norme de incriminare care dau naştere, prin
încălcarea lor, întotdeauna, unor infracţiuni omisive. Cele astfel afirmate îşi menţin valabilitatea de
principiu chiar şi în raport de incriminările care prezintă conţinut constitutiv alternativ scindat într-
o variantă comisivă şi una omisivă, încălcarea respectivei norme prin acţiune atrăgând existenţa
infracţiunii respective în configuraţia sa comisivă, iar încălcarea normei prin inacţiune atrăgând
existenţa infracţiunii în configuraţia omisivă.
Pentru aceasta, criteriul clasificării infracţiunilor după elementul material trebuie, el însuşi, a fi
identificat în abstract, iar nu în planul concret. Acest criteriu este furnizat de tipul normei de
incriminare'. Astfel, dacă norma de incriminare este prohibitivă (interzicând o anumită
conduită), atunci infracţiunea care se va naşte prin încălcarea ei va fi, întotdeauna (indiferent de
maniera săvârşirii sale efective, în concret), o infracţiune comisivă (s-a făcut/realizat ceea ce legea
penală interzicea să sefacă/realizeze). în schimb, dacă norma de incriminare este onerativă
(impunând/obligând la o anumită conduită), atunci infracţiunea care se va naşte prin încălcarea ei
va fi, întotdeauna (indiferent de maniera săvârşirii sale efective, în concret), o infracţiune omisivă
(nu s-a făcut/realizat ceea ce legea penală impunea/ordona săsefacă/realizeze). Reamintim că
tipul normei de incriminare (prohibitivă sau onerativă) se identifică prin aplicarea raţionamentului
logico-juridic în raport de descrierea
conduitei ilicite în cadrul acesteia (căci dispoziţia normei penale de incriminare nu este prevăzută
explicit de către legiuitor în text, ci se deduce implicit, prin aceea că adoptarea comportamentului
descris atrage sancţiunea penală).
Aşadar, în virtutea unei evaluări in abstracto, o normă de incriminare prohibitivă conduce la
existenţa unei infracţiuni comisive, iar o normă de incriminare onerativă conduce la existenţa unei
infracţiuni omisive. Coborând cu analiza de la nivelul planului abstract (întotdeauna situat pe
primul loc în cadrul acestui proces de analiză), la nivelul planului concret, se poate observa că, de
regulă (de cele mai multe ori), infracţiunile comisive sunt săvârşite prin adoptarea unei acţiuni, iar
infracţiunile omisive sunt săvârşite prin adoptarea unei inacţiuni determinate. Această
corespondenţă a celor două planuri de referinţă atrage următoarea calificare:
- infracţiunea comisivă şi în abstract (primul plan de referinţă), şi în concret (al doilea plan
de referinţă) apare, aşadar, ca o infracţiune comisivă săvârşită prin comisiune (acţiune), deci o
infracţiune comisiv-comisivă (dublă comisiune); brevitatis causa, ea poate fi denumită infracţiune
comisivă proprie (planul abstract fiind reflectat fidel, întocmai, în planul concret);
- infracţiunea omisivă şi în abstract (primul plan de referinţă), şi în concret (al doilea plan de
referinţă) apare, aşadar, ca o infracţiune omisivă săvârşită prin omisiune (inacţiune), deci o
infracţiune omisiv-omisivă (dublă omisiune); brevitatis causa, ea poate fi denumită infracţiune
omisivă proprie (planul abstract fiind reflectat fidel, întocmai, în planul concret).
Prin excepţie de la această regulă, realitatea obiectivă a demonstrat că, uneori, în anumite
condiţii specifice, în concret, este posibilă săvârşirea unei infracţiuni comisive (la nivel abstract -
infracţiune corespunzătoare unei norme de incriminare prohibitive) şi printr-o inacţiune. Spre
exemplu, deşi omorul este o infracţiune comisivă, este posibil uneori a fi săvârşită prin inacţiune,
de pildă, mama care nu îşi alăptează copilul nou-născut, astfel încât acesta încetează din viaţă. în
asemenea ipoteze, rezultă că infracţiunea comisivă în abstract s-a săvârşit, în concret, printr-o
omisiune; aşadar, ea este o infracţiune comisivă (primul plan de referinţă rămâne, în mod logic, cel
abstract) săvârşită prin omisiune (planul concret de referinţă rămâne şi în acest caz, tot în mod
logic, cel concret); ea poate fi, aşadar, denumită infracţiune comisiv-omisivă. Este de observat că
aceasta reprezintă, de altfel, în mod firesc, şi modalitatea de referire pe care o adoptă legiuitorul
în raport de asemenea infracţiuni (art. 17 CP: săvârşirea infracţiunii comisive prin omisiune).
Aplicând consecvent schema logică de abreviere a denumirii unei asemenea infracţiuni, prin
raportare la cazul infracţiunilor comisiv-comisive = comisive proprii, ni se impune cu puterea
evidenţei faptul că infracţiunile din categoria aici avută în vedere (infracţiuni comisiv-omisive) ar
putea fi denumite, alternativ, brevitatis causa: infracţiuni comisive improprii. Se păstrează, astfel,
prioritatea de raportare la planurile de referinţă: întâi cel abstract (fapta este comisivă, decurgând
dintr-o normă prohibitivă), abia în secundar cel concret (fapta comisivă întotdeauna a fost, în mod
excepţional, săvârşită efectiv printr-o omisiune/inacţiune)[1). Prin urmare, termenul
impropriu/improprie ar avea, în acest context, simplul rol de a marca discrepanţa intervenită între
planurile de referinţă (împrejurarea că în planul concret nu se realizează o reflectare fidelă a
planului abstract, potrivit regulii în materie/conform manifestărilor în general, în mod normal
înregistrate), fără a se schimba însă ordinea de raportare/succesiunea firească a planurilor.
De asemenea, prin excepţie de la regulă, realitatea obiectivă a demonstrat că, uneori, în
anumite condiţii specifice, în concret, este posibilă săvârşirea unei infracţiuni omisive (la nivel
abstract-infracţiune corespunzătoare unei norme de incriminare onerative) acţiune. Astfel, se
poate reţine că, dacă o persoană are o obligaţie legală penală de a acţiona într-un anumit sens,
aceasta acţionând (special) prin mijloace improprii, acţiunea sa, astfel desfăşurată, este practic
echivalentă cu inacţiunea, astfel încât subzistă calificarea faptei ca infracţiune (omisivă). Apreciem
că situaţia este, logic şi formal, diferită de aceea în care persoana în cauză nu acţionează deloc sau
acţionează într-un sens vădit deosebit de felul 111
111
Este de precizat că, în doctrina noastră penală, s-a încetăţenit, totuşi (într-o anumită perspectivă), raportarea
la aceste infracţiuni (comisiv-omisive) ca fiind infracţiuni omisive improprii (iar nu comisive improprii), aspect care, în
opinia noastră, nesocoteşte evoluţia terminologică a conceptului de infracţiune comisiv-omisivă (aşa cum s-a indicat
această evoluţie mai sus). în acest sens, a se vedea: FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 284 ş.u.; M. UDROIU, Drept penal,
op. cit., p. 84; T. DIMA, op. cit., p. 155; C.A. DOMOCOŞ, Fapta omisivă şi incriminarea ei în legea penală română, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 248 ş.u. O asemenea referinţă inversează în mod bulversant planurile de
raportare, situând pe primul loc planul concret, iar nu pe cel abstract, ceea ce considerăm a reprezenta o
inconsecvenţă teoretică. în acelaşi sens (infracţiunile comisiv-omisive = infracţiuni comisive improprii), a se vedea şi D.
BĂRCĂNESCU, op. cit., p. 92.
în core i se impunea să acţioneze (în timpul în care ar fi trebuit şi ar fi putut să acţioneze în sensul
în care era legal obligată să o facă). Aceasta, deoarece, în cazul neîndeplinirii obligaţiei legale
penale print-o aparentă acţiune desfăşurată în sensul îndeplinirii acelei obligaţii, se creează o
aparenţă (uneori puternică) de îndeplinire a obligaţiei (care este, în principiu, de rezultat), ceea ce
poate ajuta infractorul în demersul de eludare a tragerii sale la răspundere penală (situaţia faptică
fiind potenţial mai gravă decât aceea în care, potrivit atitudinii adoptate, reiese în mod clar că
infractorul nu şi-a îndeplinit obligaţia, comiţând infracţiunea respectivă). Spre exemplu: plecăm de
la norma de incriminare (onerativă, dând naştere, aşadar, unei infracţiuni omisive) cuprinsă în art.
355 CP - răspândirea bolilor la animale sau plante (constând în „Nerespectarea măsurilor
privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase la animale sau plante ori a
dăunătorilor, dacă a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli ori a dăunătorilor"). Ne
putem imagina, de pildă, următoarea situaţie de fapt: X, patron al unei societăţi care are ca obiect
de activitate creşterea bovinelor, trebuie să ia, în condiţiile existenţei unei epidemii, măsura
stropirii zilnice a halelorîn care se adăpostesc animalele, cu o anumită soluţie dezinfectantă
(măsură impusă de autorităţile competente în combaterea epizootiilor); X poate să nu stropească
deloc (fiind irelevant dacă, în respectivul interval de timp, acesta chiar nu face absolut nimic sau
face altceva, complet lipsit de legătură cu obligaţia impusă - spre exemplu, merge să studieze la
biblioteca comunală) sau poate să stropească zilnic (pentru a fi văzut, de către angajaţi,
desfăşurând această activitate), dar având în dispozitivul de stropire doar apă, iar nu substanţa
dezinfectantă impusă legal (pentru că nu doreşte să cheltuiască sumele necesare achiziţionării
acesteia). în măsura în care urmarea imediată impusă de norma de incriminare (răspândirea bolii)
se produce, iar conduita lui X este probată, acesta va trebui tras la răspundere penală pentru
săvârşirea infracţiunii omisive în cauză (indiferent dacă a adoptat una sau alta dintre conduitele
exemplificate). însă periculozitatea sa socială este diferită de la caz la caz, căci, în varianta
comiterii omisive proprii a infracţiunii (primele două cazuri exemplificate), manifestarea sa
infracţională este evidentă, în timp ce, în varianta omisiv-comisivă de săvârşire a infracţiunii
(ultimul caz exemplificat), comiterea faptei penale este insidioasă (comportamentul adoptat
creează aparenţa îndeplinirii obligaţiei legale, sporind şansele infractorului de a nu fi descoperit şi
de a eluda, prin urmare, tragerea la răspundere penală) - aspect care ar putea (ar trebui) să fie
valorificat în cadrul operaţiunii de individualizare judiciară a sancţiunii penale.
Aplicând consecvent schema logică de abreviere a denumirii unei asemenea infracţiuni, prin
raportare la cazul infracţiunilor omisiv-omisive - omisive proprii, ni se impune cu puterea evidenţei
faptul că infracţiunile din categoria aici avută în vedere ar putea fi (ele) denumite, alternativ,
brevitatis causa: infracţiuni omisive improprii[1]. Se păstrează, astfel, prioritatea de 111
111
Admiţându-se uneori în doctrină această denumire (firească, în opinia noastră), prin raportare la categoria
infracţiunilor omisive care s-ar săvârşi, pe caz concret (în mod excepţional), prin comisiune, s-a emis, totuşi, şi
propunerea de scindare a sensului denumirilor omisiune improprie (faptă omisivă improprie) - care ar avea acest
înţeles, avut şi de noi în vedere: faptă incriminată în formă omisivă, decurgând dintr-o normă penală onerativă,
săvârşită în concret prin comisiune -, respectiv infracţiune omisivă improprie (care ar avea înţelesul de infracţiune
comisiv-omisivă, decurgând dintr-o normă de incriminare prohibitivă, dar săvârşită, în concret, în mod excepţional,
prin omisiune). A se vedea, în acest sens, C.A. DOMOCOŞ, op. p. 248. Nu susţinem o asemenea exprimare/ departajare,
căci nu vedem care ar fi rostul şi întemeierea sa logică şi juridică, nici utilitatea ei (din contră, apreciem că este
bulversantă pentru teorie şi practică, deopotrivă, subtilitatea întrebuinţării aceloraşi termeni esenţiali, în aceeaşi
conjuncţie de principiu, dar exprimând realităţi nu doar distincte, ci diametral opuse, ca efect al simplei asocieri la
sintagma întrebuinţată a unui termen anume/a unor termeni diferiţi). Aşadar, considerăm că între omisiunea
improprie şi infracţiunea omisivă improprie nu trebuie operată nicio distincţie, conceptele trebuind să fie privite ca
sinonime, în sensul desemnării, prin utilizarea lor, a ipotezei ilustrate de săvârşirea (concretă) prin comisiune a unei
infracţiuni (în abstract) omisive (infracţiune omisiv-comisivă).
raportare la planurile de referinţă: întâi cel abstract (fapta este omisivă, decurgând dintr-o normă
oneirativă), abia în secundar cel concret (fapta omisivă întotdeauna a fost, în mod excepţional,
săvârşită efectiv printr-o comisiune/acţiune)[1]. Prin urmare, termenul impropriu/ improprie ar
avea, (şi) în acest context, simplul rol de a marca discrepanţa intervenită între planurile de
referinţă (împrejurarea că în planul concret nu se realizează o reflectare fidelă a planului abstract,
potrivit regulii în materie/conform manifestărilor în general, în mod normal înregistrate), fără a se
schimba însă ordinea de raportare/succesiunea firească a planurilor.
în acest punct al expunerii, considerăm utilă şi observaţia potrivit căreia caracterul comisiv sau
omisiv al unor incriminări (forma prohibitiva sau onerativâ a normei de incriminare) se
configurează uneori ca un aspect relativ, convenţional, prin raportare la o perspectivă de
anaiizâ/referinţă supra-legislativâ (pre-legislativă). Astfel, legiuitorul penal poate, adeseori, să
impună o conduită obligatorie fie printr-o formulare de tip prohibitiv, fie printr-o formulare de tip
onerativ, opţiunea într-un sens sau altul fiind în mare parte discreţionară. Spre exemplu,
denumirea marginală a art. 355 CP ar fi de natură să indice o comisiune („Răspândirea bolilor la
animale sau plante"), în timp ce conţinutul textului de incriminare indică o omisiune
(„Nerespectarea măsurilor..."). La fel de bine, legiuitorul ar fi putut să elaboreze un conţinut
normativ al faptei printr-o exprimare care să conducă la o normă prohibitivă (de tipul „fapta
persoanei care răspândeşte..."), ceea ce ar fi modificat perspectiva asupra tipului de infracţiune în
analiză (în loc de omisivă proprie, aptă uneori de săvârşire în formă omisiv-comisivă, aceasta ar fi
putut să fie comisivă proprie, aptă uneori de săvârşire comisiv-omisivă). Este de meditat asupra
acestei situaţii şi a lipsei unor criterii clare în temeiul cărora legiuitorul creează, după caz, norme
de incriminare prohibitive sau, din contră, onerative...
[1]
Este de precizat că, în doctrina noastră penală, s-a exprimat şi părerea că respectiva categorie infracţională nu
există sau, în cel mai bun caz, deşi poate exista ca realitate faptică, este absolut irelevantă ca realitate juridică. în
acest sens, a se vedea: FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit, p. 283; C.A. DOMOCOŞ, op. cit., p. 248 ş.u. în argumentarea
opiniei, s-a arătat că, din moment ce legea obligă la o anumită conduită, este irelevantă juridic modalitatea concretă
în care infractorul nu îşi îndeplineşte obligaţia legală: rămânerea într-o pasivitate strictă/totală; desfăşurarea unei alte
activităţi, diferită de cea impusă de normă; desfăşurarea unei activităţi care aparent îndeplineşte obligaţia legal
impusă, deşi, în realitate, pe fond, o eludează. Această viziune, conducând la o veritabilă „vacantare" a denumirii de
infracţiune omisivă improprie, facilitează implicit întrebuinţarea (... improprie a) acesteia pentru a desemna
infracţiunile comisiv-omisive (care, după cum am arătat, ar fi mult mai coerent calificate drept infracţiuni comisive
improprii). Fără a nega împrejurarea că în toate aceste situaţii faptice, într-adevăr, se ajunge la comiterea infracţiunii
respective (astfel încât încadrarea juridică a faptei nu este afectată de săvârşirea în concret a infracţiunii omisive
printr-o inacţiune sau printr-o acţiune), apreciem, totuşi, că există cel puţin o importanţă practică legată de o corectă
operaţiune de individualizare judiciară a sancţiunii penale (dincolo de simetria teoretică, a cărei pertinenţă nu suntem
de părere că trebuie desconsiderată în ştiinţa dreptului). Astfel, cel care în mod evident (flagrant - loto sensu) nu îşi
îndeplineşte obligaţia impusă printr-o normă onerativă (fie printr-o strictă inacţiune, fie prin desfăşurarea unei acţiuni
complet lipsite de legătură cu obligaţia legală în cauză) poate pune în evidenţă un grad de periculozitate socială
distinctă faţă de persoana care acţionează într-o asemenea manieră încât, aparent, îşi îndeplineşte obligaţia legală
(sau, cel puţin, aparent, depune eforturi în acest sens), deşi, în realitate, se asigură de neîndeplinirea, pe fond, a
respectivei obligaţii, sub aparenţa îndeplinirii acesteia/depunerii de eforturi pentru îndeplinirea ei. De altfel, există în
materia dreptului (inclusiv penal) numeroase alte situaţii în care se consacră teoretic/ştiinţific instituţii sau clasificări,
noţiuni, concepte etc. care nu au, de principiu, aptitudinea de a produce un impact direct asupra încadrării juridice,
dar care pot influenţa sub diverse alte modalităţi soluţia finală într-o speţă determinată. De pildă, astfel stau lucrurile,
de cele mai multe ori, în privinţa scrupuloasei determinări a modalităţii specifice sub care se înfăţişează o anumită
formă de vinovăţie ori chiar a gradelor particulare sub care se prezintă unele dintre aceste modalităţi - intenţie directă
de gradul I sau ll/intenţie indirectă, culpă cu prevedere/culpă simplă -, deşi, în majoritatea cazurilor, aceste aspecte nu
au impact asupra încadrării juridice a faptei... (chiar autorii indicaţi operează, de pildă, distincţia intenţiei directe în
intenţie de gradul I şi intenţie de gradul II: FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 321, 322). Pentru identitate de raţiune cu
asemenea ipoteze, suntem de părere că instituţia infracţiunilor omisiv-comisive (omisive improprii, în acest înţeles)
trebuie şi ea admisă ca o realitate, care poate să conducă, uneori, chiar şi la unele potenţiale implicaţii practice (de
pildă, în procesul individualizării sancţiunii)!
în acest cadru, observăm că în art. 17 CP este reglementată instituţia expres denumită

„Săvârşirea infracţiuniicomisiveprin omisiune" (fiind menţinută, astfel, în mod
corespunzător,
succesiunea planurilor de referinţă: cu prioritate cel abstract, în secundar cel concret; prin urmare,
cu menţinerea aceleiaşi ordini a planurilor, apreciem ca denumiri sinonime/ alternative ale acestei
instituţii sintagmele: infracţiune comisiv-omisivă, aşadar, infracţiune comisivă improprie)lli.
Conform textului legal, se stabileşte că „Infracţiunea comisivă care presupune producerea unui
rezultat se consideră săvârşită şi prin omisiune, când: a) există o obligaţie legală sau contractuală
de a acţiona; b) autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat pentru
valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului".
Reglementarea analizată, constând în săvârşirea infracţiunii comisive prin omisiune, nu are
corespondent în Codul penal anterior, deşi a fost admisă de doctrina majoritară sub denumirea de
infracţiune comisiv-omisivă, cât şi în practica judiciară. S-a apreciat că se impune inserarea
reglementării în legislaţie, sub aspectul conformităţii cu principiul legalităţii incriminării * 121.
Din modul de redactare a normei se poate trage concluzia potrivit căreia asimilarea inacţiunii
cu acţiunea vizează cazul infracţiunilor de rezultat, ca infracţiuni care au la bază o incriminare
comisivă, dar rezultatul prevăzut în norma de incriminare poate fi produs, uneori (în prezenţa a
ceea ce doctrina a denumit situaţii conforme teoriei poziţie de garant)l3], în concret, şi printr-o
inacţiune, fără ca aceasta să fie expres prevăzută în norma de incriminare.
Asimilarea acţiunii cu inacţiunea (naşterea poziţiei de garant în privinţa preîntâmpinării
producerii rezultatului infracţional) are în vedere, în condiţiile legii, două ipoteze:
- când există o obligaţie de a acţiona, de sorginte legală sau contractuală. De pildă (optăm să
reproducem exemplele edificatoare indicate în prima Expunere de motive a Codului penal actual -
pct. 2.5. -, deşi acestea nu au mai fost preluate şi în cuprinsul celei de-a doua Expuneri de
motive...): „Spre exemplu, mama care refuză să îl mai alăpteze pe nou-născut, în scopul de a-l
ucide, iar victima decedează, sau funcţionarul dintr-un penitenciar care refuză să ia măsurile
necesare pentru a asigura tratamentul medical unui deţinut ce suferă de o afecţiune gravă, iar
deţinutul decedează, vor răspunde pentru o infracţiune de omor sau omor calificat, după caz; la
fel şi persoana care are în întreţinere contractuală o persoană imobilizată la pat şi îi suprimă viaţa
prin neacordare de hrană". în legătură cu această dispoziţie legală, semnalăm că se ridică
problema caracterului limitativ sau doar exemplificativ al enumerării surselor de origine cu privire
la obligaţia de garant. Deşi textul pare să susţină ideea unei enumerări limitative, în doctrină s-a
arătat că pot fi identificate şi alte posibile surse ale unei asemenea obligaţii (inclusiv
corespunzător exemplificării din Expunerea de motive a codului), precum obligaţiile naturale (ceea
ce ar sprijini aprecierea că enumerarea trebuie considerată a fi doar exemplificativă)141. Apreciem
că această viziune, deşi întemeiată pe
m
Denumirea de infracţiune omisivă improprie desemnează, în opinia noastră (după cum s-a indicat anterior), o
altă formă de manifestare a infracţiunii, potrivit clasificării acesteia după criteriul elementului material, şi anume
infracţiunea omisivă săvârşită prin comisiune, deci infracţiune omisiv-comisivă.
121
A se vedea, în acest sens, prima Expunere de motive a Codului penal actual, în care s-a arătat că „asimilarea
inacţiunii cu acţiunea, în absenţa unui text de lege, constituie o analogie în defavoarea inculpatului" (pct. 2.5.) -
menţiune nepreluată şi în cuprinsul celei de-a doua Expuneri de ..în acest sens, a se vedea şi: FL. STRETEANU, D. NITU,
op. cit., p. 286; M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 84.
!3!
Pentru teoria poziţiei de garant, susţinută de exemple, a se vedea (pe larg) FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p.
286 ş.u. A se vedea şi: M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 84, 85; I. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 137,138; T. DIMA,
op. cit., p. 169,170.
141
în acest sens, a se vedea (de pildă) G. ANTONiu,în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. voi.!, p. 187. Este totuşi
de menţionat că numeroase obligaţii privite adeseori ca fiind naturale sunt, de lege lata, dublate de obligaţii
fond (echitabilă), poate ridica din nou problema compatibilităţii sale cu principiul legalităţii
incriminării, sub aspectul interdicţiei analogiei in mala partem;
- când există o obligaţie de a acţiona, născută natural, ca urmare a unei fapte anterioare a
subiectului activ, care a determinat apariţia unui risc nepermis pentru valoarea socială ocrotită. De
pildă (optăm să reproducem tot exemplul edificator indicat în prima Expunere de motive a Codului
penal actual - pct. 2.5. -, deşi nici acesta nu a mai fost preluat şi în cuprinsul celei de-a doua
Expuneri de motive...): „Proprietarul care lasă liber un animal periculos într-un parc comite o
acţiune prin care este pusă în pericol integritatea persoanelor aflate în acel spaţiu public; dacă
ulterior animalul răneşte o persoană, proprietarul acestuia va răspunde pentru o infracţiune de
vătămare corporală, în forma faptei comisive prin omisiune".
în raport de aceste prevederi legale, reţinem că doctrina a emis şi unele aprecieri critice
(pertinente)111.
O altă clasificare a infracţiunilor, în funcţie de criteriul elementului material, este (după cum s-
a anticipat) în infracţiuni instantanee şi infracţiuni de durată. în cazul celor instantanee, activitatea
infracţională nu are aptitudinea de prelungire naturală în timp, iar în cazul celor de durată, ea fie
se desfăşoară în timp prin însuşi firescul lucrurilor (infracţiunea continuă - formă de unitate
naturală de infracţiune), fie poate ajunge să dureze în timp, pe caz concret, prin reluarea sa, în
baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale (infracţiunea continuată-formă de unitate infracţională
legală), fie activitatea faptică lipsită de relevanţă penală intrinsecă este reiterată până ajunge să
capete caracter penal (şi, eventual, dincolo de acest punct - infracţiunea de obicei, formă de
unitate infracţională legală). Este de menţionat că, în timp ce infracţiunea continuă şi cea de obicei
pot fi identificate astfel în abstract, cea continuată este un mod de săvârşire a unor infracţiuni
care, la bază, pot fi instantanee sau de durată (infracţiunea continuată este dependentă de
maniera săvârşirii concrete a faptei penale de către infractor)121.
Tot o clasificare a infracţiunilor în funcţie de criteriul elementului material este (după cum s-a
anticipat) în infracţiuni cu element material unic sau cu element material plural. O * 1 2
legale (chiar şi extrapenale), precum este cazul obligaţiei părinţilor de a creşte copilul minor, îngrijindu-l pe acesta sub
aspectul sănătăţii şi dezvoltării fizice, psihice şi intelectuale (art. 487 ş.u. C. civ.). în acest sens, a se vedea FL.
STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 288.
[1]
„în doctrina penală română se admite că, deşi, de regulă, infracţiunile comisive se săvârşesc prin acţiune, iar
cele omisive prin inacţiune, există şi excepţia când infracţiunea comisivă se comite prin inacţiune, iar infracţiunea
omisivă prin acţiune. O asemenea excepţie reprezintă şi textul art. 17 CP, şi anume când o infracţiune comisivă se
comite printr-o inacţiune. Este surprinzător de ce autorii codului nu au prevăzut un text şi pentru a doua excepţie
în materie, şi anume cea privind infracţiunile de omisiune care se comit prin acţiune (s.n.). (...) Dar neajunsurile
acestei reglementări nu se opresc aici. (...) adăugăm noi, omisiunea poate să reprezintă şi încălcarea unei datorii
naturale (de pildă, mama care îşi ucide copilul nou-născut, refuzându-i hrana) ori să rezulte dintr-o situaţie de fapt
(acela care sapă o groapă pe un drum circulat are obligaţia să îi avertizeze pe cetăţeni asupra pericolului). Aşadar,
obligaţia încălcată de făptuitor poate să îşi aibă surse mai numeroase decât cele la care se referă legea spaniolă şi pe
care le reproduce identic art. 17 CP. (...) Dispoziţia debutează prin afirmaţia că orice infracţiune comisivă care
presupune producerea unui rezultat ar putea, în anumite cazuri, să fie săvârşită şi prin omisiune, afirmaţie corectă a
tezei că infracţiunile comisive pot să fie comise în mod excepţional şi prin omisiune (abătându-se de la regula după
care aceste infracţiuni se comit prin acţiune), dacă sunt respectate anumite condiţii. Din cele de mai sus s-ar putea
desprinde şi o altă concluzie, anume că numai infracţiunile comisive sunt şi de rezultat şi, ca atare, pot fi comise prin
omisiune (nu şi infracţiunile de simplă acţiune, care nu ar putea fi de rezultat). Această teză este discutabilă; în
doctrina română se recunoaşte posibilitatea ca, în mod excepţional, infracţiunile formale, de asemenea, să producă un
rezultat (să producă o leziune), chiar dacă acest rezultat nu este valorificat în norma de incriminare" (de menţionat că
din context reiese că autorul, atunci când se referă la conceptul de infracţiuni formale, are în vedere raportarea
la infracţiunile de pericol-n.n.) - G. ANTONIU, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 187, 188.
[2]
în acest sens, a se vedea materia unităţii de infracţiune.
infracţiune care are element material unic este o infracţiune al cărei verbum regens indică o
singură acţiune sau (după caz) o singură inacţiune constitutivă (spre exemplu: infracţiunea de furt,
infracţiunea de nedenunţare). O infracţiune care are element material plural este fie o infracţiune
al cărei element constitutiv este complex, reunind două sau mai multe acţiuni/ inacţiuni prin
voinţa legiuitorului (spre exemplu, infracţiunea de tâlhărie)111, fie o infracţiune al cărei element
material este prevăzut alternativ, fiind reprezentat de mai multe acţiuni sau inacţiuni echivalente
din punct de vedere juridic (de pildă: infracţiunea de violare de domiciliu, infracţiunea de
delapidare, infracţiunea de neglijenţă în serviciu ş.a.).
Decurge din cele indicate şi clasificarea infracţiunilor (sub aspectul elementului material) în
infracţiuni care prezintă conţinut constitutiv singular sau conţinut constitutiv alternativl2]. După
cum s-a arătat, alternativitatea la nivelul elementului material poate consta fie într-o multitudine
de elemente materiale comisive alternative, fie într-o multitudine de elemente materiale omisive
alternative, fie în alternativitatea unui element material comisiv (sau a mai multora) cu un
element material omisiv (sau cu mai multe).
Totodată, în doctrină se mai menţionează o clasificare a infracţiunilorîn funcţie de elementul
material, anume aceea în infracţiuni în formă liberă/deschisâ (cu un conţinut constitutiv deschis),
respectiv infracţiuni în formă închisă (cu un conţinut constitutiv închis)* 131. Infracţiunile în formă
deschisă sunt acelea în cuprinsul cărora legiuitorul indică doar generic elementul material,
precizând sau lăsând să se deducă, implicit, urmarea imediată (a cărei realizare este interzisă, prin
urmare, indiferent de modalitatea faptică efectivă/concretă prin care s-ar produce aceasta). De
pildă, incriminând omorul, legea stipulează doar că uciderea unei persoane se pedepseşte, orice
activitate concretă prin care s-ar ajunge la suprimarea intenţionată a vieţii unei fiinţe umane fiind
astfel interzisă (după cum s-a arătat, pot fi imaginate numeroase modalităţi faptice de ucidere a
unei persoane). Infracţiunile în formă închisă sunt acelea în cuprinsul cărora legiuitorul indică în
mod specific elementul material, precizând modalităţile normative limitate în care se interzice
adoptarea unei conduite care ar produce urmarea imediată. Spre exemplu, incriminând
distrugerea, legea stipulează explicit că infracţiunea constă în distrugerea, degradarea sau
aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun aparţinând altuia ori împiedicarea luării măsurilor
de conservare sau de salvare a unui astfel de bun. Importanţa clasificării constă în aceea că, în
timp ce o infracţiune în formă deschisă poate fi reţinută indiferent de modalitatea concretă în care
s-a produs urmarea imediată, o infracţiune în formă închisă se va reţine numai atunci când
modalitatea concretă de comitere reflectă una dintre modalităţile normative expres prevăzute de
legew. Totodată,
111
Nu orice infracţiune complexă are element material plural (cumulativ), existând şi infracţiuni complexe
realizate nu prin reunire, ci prin absorbţie (de exemplu, infracţiunea de lovire a superiorului ori a inferiorului). A se
vedea materia infracţiunii complexe, în cadrul unităţii infracţionale legale.
121
Alternativitatea conţinutului constitutiv poate fi conferită nu doar de alternativitatea elementului material, ci
şi (spre exemplu) de alternativitatea urmării imediate. Vom reveni asupra acestui aspectîn continuare, cu ocazia
tratării urmării imediate, ca element distinct al laturii obiective a infracţiunii.
131
FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 282; V. PASCA, op. cit. (2014), p. 189.
141
Este de precizat faptul că şi infracţiunile informă închisă pot prezenta multiple modalităţi faptice, de
săvârşire concretă, ca variante efective de materializare a modalităţilor normative ale infracţiunii în cauză. De pildă, în
cazul luării de mită, legea interzice funcţionarului public ca, direct sau indirect, să pretindă, să primească bani sau alte
foloase care nu i se cuvin ori să accepte promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu desfăşurarea anumitor
atribuţii de serviciu (în condiţiile legii - art. 289 CP). Fiecare dintre modalităţile normative în cauză (pretinderea/
primirea/acceptarea promisiunii) se poate realiza în diverse modalităţi faptice, concrete. Astfel, o pretindere se
poate efectua verbal, în scris, prin mimică/gestică, fie explicit, fie implicit. Primirea se poate realiza direct sau indirect,
prin preluarea bunului remis sau admiterea lăsării acestuia în sfera de stăpânire a infractorului de către o terţă
persoană etc. Acceptarea promisiunii se poate efectua explicit sau implicit, verbal, prin gesturi etc., în mod ferm
doar infracţiunile comisive informă liberă/deschisă au aptitudinea de a se converti în infracţiuni

comisiv-omisive.
1.2. Urmarea imediată a infracţiunii (urmarea socialmente periculoasă)

Continuând expunerea referitoare la elementele obligatorii integrate pe latura obiectivă a
conţinutului constitutiv al oricărei infracţiuni, în mod logic, ca efect al acţiunii/inacţiunii
(elementului material) se produce o consecinţă, o urmare imediată, care constituie, de asemenea,
un concept integrat în latura obiectivă a infracţiunii. Denumirea de urmare imediată este conferită
în doctrină acestei consecinţe a acţiunii/inacţiunii infracţionale comise, tocmai pentru a se sublinia
împrejurarea că, sub aspectul conţinutului constitutiv al infracţiunii, nu sunt de interes aspectele
referitoare la eventuale consecinţe indirecte, mediate care ar putea fi ocazionate în mod colateral
de săvârşirea unei fapte incriminate. De pildă, în urma unei acţiuni de lovire/vătămare a unei
persoane, aceasta poate suferi o atingere a integrităţii sale corporale (urmarea imediată) care să
impună, pentru recuperare, un anumit număr de zile de îngrijiri medicale, cu sau fără spitalizarea
victimei. în măsura în care am imagina situaţia unei persoane vătămate care nu este asigurată
medical şi - prin urmare-trebuie să efectueze o serie de cheltuieli personale pentru a îşi redobândi
integritatea corporală, respectiv a unei persoane vătămate care în urma acestei loviri nu se mai
poate prezenta la un interviu pentru ocuparea unui loc de muncă, pierzând, aşadar, oportunitatea
unui potenţial câştig, toate aceste consecinţe subsecvente (efecte colaterale) ale actului de lovire
nu vor da conţinut conceptului de urmare imediată, ca element obligatoriu al laturii obiective a
infracţiunii.
Aşadar, încadrarea juridică a faptei se va realiza exclusiv în considerarea urmării imediate
atrase de acţiunea comisă (infracţiune de lovire/vătămare corporală = infracţiune contra
persoanei, în exemplul dat), iar nu în considerarea consecinţelor colaterale, mediate, ale faptei (a
prejudiciilor de natură patrimonială implicit atrase = infracţiune contra patrimoniului, în acelaşi
exemplu). De principiu, asemenea aspecte nu vor putea influenţa, hotărâtor, nici gradul de
represiune penală exercitată asupra infractorului, putând totuşi să fie avute în vedere, într-o
anumită măsură, în cadrul operaţiunii de individualizare a răspunderii sale juridice (inclusiv
penale), precum şi în raport de latura civilă a cauzei.
Este de precizat că, în categoria acestor consecinţe colaterale, care excedează conceptului de
urmare imediată, ca element obligatoriu al laturii obiective din conţinutul constitutiv al
infracţiunii, nu pot fi integrate amplificările progresive ale urmării imediate iniţiale, produse cu sau
fără intervenţia suplimentară a infractorului, atunci când acestea conduc la apariţia unei urmări
imediate mai grave, care atrage reîncadrarea juridică a faptei. Spre exemplu: dacă victima iniţial
lovită/vătămată decedează ulterior, după o anumită perioadă de timp, ca urmare a rănilor cauzate
prin actul iniţial de lovire/vătămare, atunci decesul reprezintă o (nouă) urmare imediată, care va
impune reîncadrarea juridică a faptei, în considerarea amplitudinii sale de ansamblu (în loc de
lovire/vătămare, infracţiunea va fi apreciată drept o lovire sau vătămare cauzatoare de moarte).
Totodată, dacă prin reluarea activităţii infracţionale în cuprinsul unei infracţiuni continuate sau de
obicei infractorul cauzează o amplificare a
sau prin lipsa de respingere clară a promisiunii emise ori prin aparenta/formala şi neconvingătoarea respingere a
acestei promisiuni ş.a.m.d. Este de relevat caracterul relativ al dinamicii normative, în lumina căreia unele
modalităţi faptice pot fi, la un moment dat, ridicate la rang de modalitate normativă, respectiv unele modalităţi
normative pot fi reduse, la un anumit moment dat, la simplu stadiu de modalitate faptică. Spre exemplu, în art.
254 alin. (1) CP anterior, împrejurarea nerespingerii promisiunii de obţinere a unor foloase era indicată expres drept
modalitate normativă alternativă a infracţiunii de luare de mită. în schimb, potrivit actualei reglementări, aceasta a
fost redusă doar la simplul stadiu de modalitate faptică, concretă, sub care se poate înfăţişa modalitatea normativă
(menţinută astfel) a acceptării promisiunii dobândirii în viitor a unor asemenea foloase.
urmării imediate iniţiale, de asemenea, consecinţa astfel configurată va constitui urmarea

imediată a ansamblului infracţional comis. în acelaşi sens, dacă, în cazul unei infracţiuni continue,
infractorul prelungeşte în timp, prin însăşi natura faptei, comiterea acesteia (şi, implicit,
acumularea unei urmări imediate tot mai ample), urmarea imediată finală, astfel amplificată, va fi
parte a laturii obiective, iar nu o consecinţă colaterală irelevantă penal. în toate aceste din urmă
cazuri, consecinţele globale/finale înregistrate în realitatea obiectivă se subsumează conceptului
de urmare imediată şi influenţează situaţia juridică a infractorului (încadrarea juridică a faptei,
sancţiunea penală etc.).
Cu titlu de exempluln raport de conceptul tratat, amintim drept urmări imediate posibile ale
unor infracţiuni:
-în cazul unui omor, acţiunea de ucidere produce, în mod tipic, o urmare imediată
reprezentată de moartea (decesul) victimei (persoanei vătămate) = infracţiune de omor în formă
consumată. în cazul în care victima supravieţuieşte încercării de suprimare a vieţii, urmarea
imediată produsă prin tentativa de omor este reprezentată de starea de periclitare a vieţii
acesteia. în măsura în care, după supravieţuirea iniţială, în cazul anterior, victima încetează totuşi
din viaţă, după trecerea unei anumite perioade, ca urmare a leziunilor traumatice cauzate de actul
uciderii, urmarea imediată iniţială (punerea în primejdie a vieţii) se converteşte într-o nouă
urmare imediată a aceluiaşi element material (constând în decesul victimei), fapta reîncadrându-
se juridic din tentativă de omor în omor consumat (ipoteză în care această infracţiune, astfel
încadrată, se va considera manifestată pe caz concret ca infracţiune progresivă);
-în cazul unei înşelăciuni, acţiunea de inducere în eroare a unei persoane prin (de pildă)
prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, în scopul de a obţine un folos patrimonial
injust, produce, în mod tipic, o urmare imediată reprezentată de paguba (prejudiciul) de natură
patrimonială suferită de către persoana vătămată (victima) = infracţiune de înşelăciune în formă
consumată. în cazul în care victima reuşeşte să evite păgubirea, deşi a fost exercitată asupra sa
acţiunea de înşelare, urmarea imediată produsă prin tentativa de înşelăciune este reprezentată de
starea de pericol creată cu privire la patrimoniul acesteia;
-în cazul unei tâlhării (infracţiune complexă), acţiunea de sustragere a unui bun mobil din
posesia sau detenţia altei persoane, prin (de exemplu) lovirea acesteia, produce, în mod tipic, o
urmare imediată reprezentată atât de paguba (prejudiciul) de natură patrimonială suferită de
către persoana vătămată (victima) - urmarea imediată principală a tâlhăriei -, cât şi o urmare
imediată secundară/adiacentă, reprezentată de atingerea adusă integrităţii corporale a persoanei
vătămate = infracţiune de tâlhărie în formă consumată. în cazul în care victima lovită reuşeşte însă
să lupte cu agresorul, împiedicând sustragerea (şi astfel păgubirea sa), urmarea imediată produsă
prin tentativa de tâlhărie este reprezentată de starea de pericol creată cu privire la patrimoniul
acesteia (în principal), precum şi în atingerea adusă integrităţii corporale a persoanei vătămate;
-în cazul unei ameninţări, acţiunea de a comunica unei persoane faptul că infractorul ar urma
să săvârşească împotriva acesteia o infracţiune sau o altă faptă păgubitoare produce, în mod tipic,
o urmare imediată reprezentată de potenţiala stare de temere în care s-ar putea găsi persoana
vătămată (aşadar, o limitare a libertăţii psihice a victimei);
-în cazul unei fapte de conducere pe drumurile publice fără permis de conducere, acţiunea în
cauză produce, în mod tipic, o urmare imediată reprezentată de starea de pericol în care este pusă
siguranţa circulaţiei pe drumurile publice. aşa mai departe...
După cum reiese din cele exemplificate, urmarea imediată a unei infracţiuni se poate
manifesta fie sub forma unei consecinţe materiale produse în realitatea obiectivă, fie sub forma
unei stări imateriale, de p e r i c o l , prin raportare la diverse valori sociale ocrotite de dreptul
penal. în primul caz, pentru desemnarea urmării imediate se întrebuinţează în doctrină şi
denumirea de rezultat, reprezentând o urmare imediată cuantificabilă, palpabilă, perceptibilă în
mod obiectiv ca modificare concretă a realităţii înconjurătoare. Spre exemplu, aceasta este
urmarea imediată existentă în cazul unei infracţiuni consumate de omor, furt, tâlhărie, înşelăciune
etc. Lipsa unei asemenea manifestări a consecinţei unei infracţiuni nu semnifică inexistenţa
urmării imediate, care poate, aşadar, să se manifeste, în alte cazuri, doar sub forma unei stări
imateriale, de pericol. De pildă, aşa stau lucrurile în cazul ameninţării, conducerii pe drumurile
publice fără permis de conducere, evadării etc.
Infracţiunile care implică, în forma lor tipică, de fapt consumat, o urmare imediată
manifestată sub formă de rezultat sunt denumite infracţiuni de rezultat, iar infracţiunile care
implică, în forma lor consumată, tipică, o urmare imediată imaterială sunt denumite infracţiuni de
pericol/de atitudine^.fo legătură cu infracţiunile de pericol se mai întrebuinţează câteodată şi
termenul de infracţiuni-obstacol1 [2] 3 (desemnând o incriminare realizată de legiuitor în raport de
un tip de comportament potenţial periculos, prin a cărui desfăşurare, dacă ar fi permisă, s-ar ridica
un risc serios de comitere a unor infracţiuni mai grave, de rezultat; practic, în ipoteza
infracţiunilor-obstacol, incriminarea, prin care se creează fapte penale de pericol, devansează
punctul de la care legiuitorul conferă relevanţă penală unei conduite nu atât în considerarea
periculozităţii/gravităţii sale intrinseci, ci prin raportare la faptele şi urmările pe care respectiva
activitate le facilitează/la care se poate ajunge). în doctrină se efectuează uneori o sub-clasificare
a infracţiunilor de pericol, în funcţie de maniera în care se impune prin lege a se manifesta starea
de pericol, pentru existenţa infracţiunii de atitudine în forma tip, fapt consumat, în infracţiuni de
pericol abstract şi infracţiuni de pericol concretl3].
[1]
O parte a doctrinei consideră a fi o noţiune sinonimă celei de infracţiuni de rezultat noţiunea de infracţiuni
materiale, respectiv consideră drept concept sinonim celui de infracţiuni de pericol conceptul de infracţiuni formale
[a se vedea, de pildă: M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 86; V. PASCA, op. cit. (2014), p. 192; L.V. LEFTERACHE, op. cit.,
p. 159; T. DIMA, op. cit., p. 140,156,157, 270]. Potrivit unui alt punct de vedere, clasificările infracţiunii în, pe de o
parte, de rezultat s au de pericol, respectiv, pe de altă parte, în materiale sau formale decurg din criterii de
clasificare distincte (în cazul celor dintâi, clasificarea se face după criteriul urmării imediate, în cazul celor din urmă,
clasificarea se face după criteriul existenţei sau inexistenţei obiectului material) - FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p.
294. După cum s-a mai arătat, în literatura de specialitate s-a punctat că, deşi, de regulă, infracţiunile de rezultat au
obiect material (fiind materiale), iar cele de pericol sunt lipsite de obiect material (fiind formale), totuşi, în legislaţie
pot fi identificate şi norme de incriminare corespunzătoare unor infracţiuni de rezultat lipsite de obiect material (de
unde ar decurge existenţa unor infracţiuni de rezultat formale), precum şi norme de incriminare corespunzătoare
unor infracţiuni de pericol care prezintă obiect material (de unde ar decurge existenţa unor infracţiuni de pericol
materiale). A se vedea, în acest sens, şi expunerea referitoare la elementul material.
[21
FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 297 (autorii denumesc infracţiunile-obstacol şi infracţiuni de pericol
indirect); V. PASCA, op. cit. (2014), p. 193. Am putea exemplifica conceptul de infracţiune-obstacol, de pildă, prin
raportare la incriminarea deţinerii de instrumente în vederea falsificării de valori (art. 314 CP) sau a nerespectării
regimului armelor şi al muniţiilor (art. 342 CP) ori chiar prin referire la infracţiunea de conducere a unui vehicul sub
influenţa alcoolului sau a altor substanţe (art. 336 CP) ş.a.
[3]
A se vedea, în acest sens, spre exemplu: M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 86; V. PASCA, op. cit. (2014), p.
192, 193. în doctrină s-a identificat inclusiv o categorie intermediară de infracţiuni între infracţiunile de pericol
abstract şi acelea de pericol concret, anume infracţiunile de pericol potenţial -Fi. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 298
. Acestea ar fi reprezentate de acele incriminări de pericol/atitudine, în cazul cărora legea nu prezumă, prin simpla
comitere a elementului material, existenţa stării de pericol, aceasta trebuind să fie probată în concret, dar cu
particularitatea că starea de pericol respectivă nu ar fi necesar să fie una efectivă (valoarea socială nu este necesar să
fie în mod real periclitată), ci doar una potenţială/posibilă (fapta comisă să determine o stare care să fie de natură/să
poată periclita valoarea socială protejată, indiferent dacă aceasta este propriu-zis pusă în pericol sau nu pe caz
concret). Se exemplifică prin raportare la infracţiunea de ameninţare (art. 206 CP), în cazul căreia trebuie să se
probeze că actul de ameninţare a avut aptitudinea de a induce o stare de temere unei persoane (în general), chiar
dacă acesta nu a făcut să apară o asemenea stare concretă în cazul victimei ameninţate într-un anume caz particular
(spre exemplu,
Infracţiunile de pericol abstract reprezintă acele situaţii în care din norma de incriminare a
unei infracţiuni care implică o consecinţă imaterială ar decurge că legiuitorul prezumâ existenţa
stării de pericol în cauză ca decurgând automat din simpla săvârşire a elementului material (a
acţiunii/inacţiunii infracţional e),fârâa fi necesară probarea sa concretă, efectivă (şi fără a se putea
admite nici dovada contrară)* 111. în baza acestei veritabile prezumţii legale absolute, odată
manifestat comportamentul incriminat, legea ar considera născută urmarea imediată: starea de
pericol (intervenind, aşadar, consumarea infracţiunii). Spre exemplu, acesta ar fi cazul în ipoteza
unor infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice, precum cele incriminate în art.
334, art. 335 şi art. 336 CP (conducerea pe drumurile publice a unui vehicul neînmatriculat ori fără
permis de conducere sau în stare de intoxicaţie) sau în cazul evadării, al trădării sau al prezenţei la
serviciu sub influenţa alcoolului ori a altor substanţe [art. 331 alin. (2) CP] etc.
Infracţiunile de pericol concret reprezintă acele situaţii în care din norma de incriminare a unei
infracţiuni care implică o consecinţă imaterială reiese că legiuitorul nu prezumâ automat existenţa
stării de pericol în cauză ca decurgând din simpla săvârşire a elementului material (a
acţiunii/inacţiunii infracţionale); prin urmare, este necesară probarea existenţei concrete, efective
a stării de pericol, pe caz determinat. în cazul acestor infracţiuni, în urma manifestării
comportamentului incriminat se impune dovedirea existenţei/apariţiei urmării imediate constând
în starea de pericol (doar astfel putând interveni consumarea infracţiunii). Spre exemplu, acesta ar
fi cazul în ipoteza unor infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate, precum cele
incriminate în art. 329, art. 330, art. 331 alin. (1) şi art. 332 CP (neîndeplinirea îndatoririlor de
serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă cu intenţie sau din culpă, părăsirea postului, distrugerea
sau semnalizarea falsă) sau în cazul zborului neautorizat (art. 423 CP) ori al neluării/nerespectării
măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă (art. 349, art. 350 CP) etc.
Sunt infracţiuni de rezultat, de pildă: omorul, furtul, tâlhăria, înşelăciunea, vătămarea
corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, uciderea din culpă, distrugerea,
distrugerea din culpă, răspândirea bolilor la animale sau plante, abuzul în serviciu, neglijenţa în
serviciu etc. Dimpotrivă, sunt infracţiuni de pericol/de atitudine, de pildă: ameninţarea,
conducerea pe drumurile publice fără permis de conducere, evadarea, falsul în declaraţii, luarea
de mită, mărturia mincinoasă, accesul ilegal la un sistem informatic, dezertarea, nedenunţarea
etc. Se poate remarca faptul că în legislaţie există şi norme de incriminare care, la nivelul
conţinutului constitutiv obiectiv, prezintă, deopotrivă, forme/variante care reprezintă infracţiuni de
pericol şi forme/variante care constituie infracţiuni de rezultat. Spre exemplu, aşa stau lucrurile în
privinţa majorităţii infracţiunilor contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate, ale căror forme tip
sunt infracţiuni de pericol (abstract)-art. 329 alin. (1) CP, art. 330 alin. (1) CP, art. 331 alin. (1) CP,
art. 332 alin. (1) şi (2) CP -, în timp ce variantele lor derivate, agravate, sunt infracţiuni de rezultat -
art. 329 alin. (2) CP, art. 330 alin. (2) CP, art. 331 alin. (3) CP, art. 332 alin. (3) CP. De asemenea,
pot fi identificate şi unele infracţiuni de rezultat care au prevăzută o formă agravată legată (şi) de
condiţia producerii unei anumite stări de pericol [spre exemplu, infracţiunea de distrugere,
informa agravată prevăzută de art. 253 alin. (4) CP].
în ceea ce priveşte procesul identificării unei incriminări ca fiind (după urmarea imediată)
infracţiune de rezultat sau infracţiune de pericol, se pot identifica două criterii: unul substanţial,
o ameninţare serioasă cu moartea are o astfel de aptitudine, chiar dacă, în concret, ea s-ar putea realiza faţă de o
persoană extrem de temerară, care nu s-ar simţi în mod real ameninţată de actul respectiv).
111
în acest sens, FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 297.
altul formal. Potrivit criteriului substanţial (de fond), o incriminare poate fi apreciată ca tipizând
penal, în abstract, o infracţiune de rezultat atunci când, prin proiecţia logico-raţională a
consecinţelor tipice posibile ale conduitei incriminate, în reprezentarea unui interpret obiectiv al
normei se impune cu evidenţă că aceste consecinţe presupun modificări concrete, efective,
cuantificabile în lumea înconjurătoare, constituind urmări de ordin obiectiv, material. Din acest
punct de vedere, este irelevant dacă norma juridică indică expres sau nu respectiva urmare
imediată; în primul caz, afortiori, incriminarea va reprezenta o infracţiune de rezultat, în a doua
situaţie, urmarea materială se desprinde implicit din cursul normal al lucrurilor, din natura firească
a proceselor fizice. Se poate observa (spre exemplu) că omorul, apreciat unanim în doctrină drept
infracţiune de rezultat, se încadrează astfel potrivit criteriului substanţial, căci legea nu indică
explicit urmarea elementului material stipulat (verbum regens din art. 188 CP indică doar că
uciderea unei persoane se pedepseşte; uciderea reprezintă, propriu-zis, indicarea actului de
executare - fapta de a ucide -, care implică însă, în mod necesar, sub aspect logico-raţional,
urmarea imediată tipică: moartea/decesul, aceasta constituind rezultatul infracţiunii).
Potrivit criteriului formal, o incriminare poate fi apreciată ca tipizând penal, în abstract, o
infracţiune de rezultat atunci când, prin însăşi norma de incriminare, legiuitorul a înscris/ prevăzut
existenţa unei anumite consecinţe a faptei, care trebuie să fie stabilită/probată pe caz concret
pentru ca aceasta să existe în forma sa tip, de infracţiune consumată. Se poate observa (spre
exemplu) că înşelăciunea, apreciată unanim în doctrină drept infracţiune de rezultat, se încadrează
astfel potrivit criteriului formal, căci legea indică explicit/expres urmarea elementului material
stipulat (verbum regens din art. 244 CP indică faptul că inducerea în eroare a unei persoane, în
condiţiile legii, se pedepseşte numai dacă s-a pricinuit o pagubă; paguba reprezintă, propriu-zis,
indicarea urmării imediate, aceasta constituind rezultatul infracţiunii). Din acest punct de vedere,
se poate discuta dacă, ori de câte ori legea indică/ prevede expres în conţinutul normei de
incriminare o anumită urmare, fapta penală în cauză reprezintă (sau nu) o infracţiune de rezultat.
Un răspuns afirmativ ar presupune că inclusiv incriminările care sunt apreciate a institui infracţiuni
de pericol concret (eventual şi cele de pericol potenţial) ar urma să fie integrate, de fapt, tot în
categoria infracţiunilor de rezultat, lăsând doar infracţiunile de pericol abstract să dea conţinut
propriu-zis categoriei infracţiunilor de pericol111. Un răspuns negativ impune identificarea
criteriului în funcţie de care unele infracţiuni al căror verbum regens indică expres/explicit o
anumită urmare imediată rămân să fie integrate în sfera infracţiunilor de rezultat, în timp ce altele
urmează a fi integrate în sfera infracţiunilor de pericol, ca infracţiuni de pericol concret (eventual,
de pericol potenţial). Acest criteriu ar putea fi stabilit (aparent, el este) cel al îmbinării analizei
formale cu analiza substanţială. Astfel, ori de câte ori legea prevede o urmare în cuprinsul unei
norme de incriminare, ar urma să se realizeze o evaluare mentală a respectivei urmări, din punct
de vedere logic, pentru a se determina dacă ea presupune sau nu o modificare
obiectivă/concretă/efectivă a lumii înconjurătoare. în măsura unei aprecieri pozitive în acest
111
Astfel, de exemplu, în doctrină s-a afirmat că, „uneori, în conţinutul infracţiunii se întâlnesc referiri la urmarea
produsă prin infracţiune. Infracţiunile ce au în conţinut referiri la rezultatul produs sunt infracţiuni de rezultat. (...)
Când în conţinutul infracţiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat, astfel de infracţiuni se numesc infracţiuni de
pericol, de atitudine" - C. MITRACHE, CR. MITRACHE, o cit. (2016), p. 165, 166. A se vedea şi FL. STRETEANU, D. NIŢU, op.
cit., p. 295 (cu citarea doctrinei străine, potrivit căreia-într-o opinie-la aceeaşi concluzie s-ar ajunge şi după un alt
criteriu de departajare a faptelor penale în infracţiuni de rezultat şi infracţiuni de pericol, de simplă activitate, anume
posibilitatea separării în timp a elementului material faţă de urmare, care ar exista, potenţial, în cazul celor dintâi,
dar nu şi al celor din urmă).
sens, infracţiunea ar fi integrată în sfera faptelor penale de rezultat, iar în caz contrar, în cea a
celor de pericol (concret sau potenţial, în funcţie de exprimarea legiuitorului)111.
Este de menţionat că, deşi tentativa unei anumite infracţiuni (indiferent dacă se raportează la
o infracţiune de rezultat sau la o infracţiune de pericol) produce, întotdeauna, ca urmare imediată
specifică (proprie), o stare de pericol faţă de valoarea socială protejată prin norma de incriminare,
cu toate acestea, tentativa unei infracţiuni de rezultat nu poate fi în mod corect calificată drept
infracţiune de pericol. Aprecierea caracterului de rezultat sau de pericol al unei infracţiuni,
indiferent de stadiul tipic sau atipic în care rămâne aceasta pe caz concret, se raportează exclusiv
la tipul infracţiunii aşa cum este indicat acesta deforma consumată = forma tipică sub care se
realizează incriminarea unei fapte (tentativa este o formă imperfectă a infracţiunii). Mai mult
decât atât, în cazul unor infracţiuni de rezultat (mai ales al infracţiunilor complexe de rezultat),
rămânerea faptei la stadiul de tentativă (prin neconsumarea activităţii principale) implică
producerea unei stări de pericol în raport de obiectul juridic principal, darîn condiţiile (desîntâlnite
ale) producerii, totuşi, a unui rezultat în raport de obiectul juridic secundar (de exemplu, victima a
fost lovită, dar nu s-a reuşit sustragerea bunului -în caz de tentativă de tâlhărie). Chiar şi tentativa
unei infracţiuni care nu este complexă poate implica, dincolo de starea de pericol în care a fost
pusă valoarea socială ocrotită prin incriminarea în cauză, un rezultat (corespunzător unei alte
incriminări); de pildă, o tentativă de omor poate să nu lezeze deloc victima (glonţul tras spre
aceasta nu a atins-o), periclitându-i doar viaţa, sau poate să îi cauzeze o vătămare efectivă (glonţul
a lovit victima, dar nu într-o zonă vitală sau într-o zonă vitală, dar, cu toate acestea, victima nu a
murit), periclitându-i, în plus, viaţa.
în legătură cu raportul dintre tentativă şi clasificarea infracţiunilor în fapte penale de rezultat
şi de pericol, este de punctat faptul că, în timp ce la o infracţiune de rezultat tentativa
111
Credem că din cele astfel precizate reiese, în mod suficient de clar, cvasi-relativitatea clasificării în cauză
(existând incriminări încadrabile în mod evident ori într-o categorie, ori în alta, precum şi norme de incriminare cu
apartenenţă incertă, discutabilă). Semnalăm, în plus, încă un aspect legat de această chestiune. în mod constant,
pentru vreme îndelungată, doctrina (şi jurisprudenţa) autohtonă au apreciat drept infracţiuni tipice de rezultat furtul
şl violul, punct de vedere mult timp necontestat, care părea să reprezinte un adevăr imuabil al materiei penale.
Această veritabilă axiomă a domeniului începe (relativ recent) să fie însă contestată, emiţându-se opinii conform
cărora atât furtul, cât şi violul ar reprezenta, de fapt, infracţiuni de pericol/atitudine, ba chiar de pericol abstract
(polul opus infracţiunilor de rezultat). Aparent exotică, perspectiva apare totuşi întemeiată pe unele observaţii
pertinente. De pildă, deşi în cazul infracţiunilor de rezultat sunt posibile (ca regulă) atât tentativa imperfectă, cât şi
cea perfectă, s-a observat că, în raport de furt şi de viol, de principiu, nu se poate reţine (nu se poate imagina) totuşi o
tentativă perfectă. Prin urmare, se conturează două soluţii. Se poate menţine aprecierea acestor infracţiuni ca fapte
penale de rezultat, caz în care trebuie să se admită însă că regula cuprinde excepţii (unele infracţiuni de rezultat nu
sunt apte de tentativă perfectă) - ceea ce ridică problema subsecventă a identificării criteriului în funcţie de care o
infracţiune de rezultat urmează a se încadra în grupul excepţiilor (în acest sens, a se vedea, de pildă, M. UDROIU, Drept
penal, op. cit., p. 144). Sau (alternativa) se modifică însăşi sfera infracţiunilor în care sunt încadrate, sub aspectul
urmării imediate, furtul şi violul, acestea fiind trecute din categoria infracţiunilor de rezultat în aceea a infracţiunilor
de pericol. în plus, se poate observa că apar dificultăţi în a identifica urmarea imediată manifestată sub formă de
rezultat (în sensul de modificare concretă, efectivă, obiectiv perceptibilă în realitatea înconjurătoare) în cazul violului
(inviolabilitatea sexuală - obiectul juridic principal al infracţiunii de viol - tinzând să fie mai degrabă o valoare socială
imaterială) şi chiar în cazul furtului (astfel, deşi o opinie des întâlnită este că urmarea acestei infracţiuni este
reprezentată de pagubă, de prejudiciul patrimonial cauzat victimei prin sustragerea bunului, soluţia este furnizată de
concepţia potrivit căreia obiectul juridic al furtului este reprezentat de patrimoniu - valoare socială materială -, în
condiţiile în care din cuprinsul normei de incriminare se poate aprecia că reiese, mai exact, un obiect juridic
reprezentat de relaţiile sociale care privesc posesia sau detenţia bunurilor mobile-valoare socială imaterială; în acest
sens, este de menţionat inclusiv faptul că, uneori, se încadrează drept infracţiune de furt inclusiv fapta proprietarului
care ia propriul bun mobil, dacă acesta se află însă în posesia sau detenţia legitimă a unei alte persoane - art. 228 alin.
(2) CP).
are aptitudinea de a se manifesta, ca regulă, atât informă imperfectă (tentativă întreruptă), cât şi
informă perfectă (tentativă terminată), la infracţiunile de pericol la care este posibilă, tentativa se
poate manifesta exclusiv sub formă imperfectă (cu potenţiala excepţie a unei tentative la
infracţiunile de pericol concret sau potenţial - în măsura în care o asemenea infracţiune ar avea
incriminată tentativa)111. Explicaţia o reprezintă momentul diferit la care se consideră consumată o
infracţiune, după cum aceasta este de rezultat sau de pericol.
în privinţa consumării infracţiunilor în funcţie de criteriul urmării imediate, este de reţinut că o
infracţiune de rezultat se consumă, ca regulă, atunci când sunt întrunite toate elementele sale
constitutive, ceea ce, sub aspectul laturii obiective, presupune producerea consecinţei tipice a
acţiunii/inacţiunii, aşadar, data apariţiei urmării imediate (specifice formei tip, fapt consumat).
Acest moment poate avea loc imediat consecutiv săvârşirii activităţiiexecuţionale (comiterii
elementului material, acţiunii sau inacţiunii) sau, după caz, după trecerea unei perioade de timp
mai mult sau mai puţin îndelungate (precum în cazul infracţiunilor progresive). în schimb, o
infracţiune de pericol se consumă (de regulă) odată cu executarea integrală a elementului
material, în momentul în care, acţiunea/inacţiunea fiind desfăşurată suficient, apare starea de
pericol la care este expusă valoarea socială penal ocrotită (cu potenţiala excepţie a infracţiunilor
de pericol concret sau potenţial). în legătură cu această problemă, a momentului consumării
infracţiunilor, după cum sunt de rezultat sau de pericol, se poate observa una dintre cele mai
importante mize ale acestei clasificări a faptelor penale, căci, dacă infracţiunea se consideră a fi de
rezultat, atunci ea nu se reţine (cel puţin nu în formă consumată, ci eventual la stadiul de
tentativă, dacă aceasta este posibilă şi relevantă penal în raport de respectiva incriminare) decât în
măsura în care se probează existenţa urmării imediate sub această formă materială (de rezultat).
Dincolo de acest moment, al consumării, atât unele infracţiuni de pericol, cât şi unele de
rezultat pot cunoaşte o desfăşurare temporală mai accentuată (cazul infracţiunilor cu durată de
desfăşurare în timp), fie prin menţinerea sau reluarea/reiterarea elementului material (a activităţii
infracţionale) de către subiectul activ (infracţiunile continue, cele continuate şi acelea de obicei),
fie prin amplificarea progresivă a rezultatului iniţial, în absenţa unei noi intervenţii suplimentare
(cauzale asupra acestuia) din partea infractorului (infracţiunile progresive). în aceste cazuri,
posterior consumării se pune în evidenţă un moment final al infracţiunilor de durată, reprezentat
de data epuizării infracţiunii, de care se leagă configuraţia finală a urmării imediate a infracţiunii
respective.
Indiferent de forma/modul/maniera în care se înfăţişează aceasta (rezultat sau consecinţă
imaterială), nicio infracţiune nu este lipsită de urmare imediată, ea constituind un element
obligatoriu, indispensabil al laturii obiective a conţinutului constitutiv al infracţiunii (în general, al
fiecărei infracţiuni, în particular)!
După cum s-a indicat, unele norme de incriminare cuprind un conţinut constitutiv alternativ,
legea prevăzând mai multe variante normative echivalente juridic sub care se poate prezenta
incriminarea. Dincolo de posibilitatea manifestăriialternativităţii la nivelul elementului material
(care poate implica sau nu şi o alternativitate la nivelul urmării imediate corespunzătoare fiecărei
acţiuni/inacţiuni dintre cele alternative), acesta se poate întâlni şi la nivelul urmării imediate. Spre
exemplu, pot fi indicate drept incriminări care prezintă un conţinut constitutiv alternativ prin
prevederea unor multiple urmări imediate echivalente din punct de vedere juridic: vătămarea
corporală (art. 194 CP, în cazul căreia, consecinţă a actelor de violenţă
111
A se vedea materia tentativei.
fizică exercitate, se poate produce fie o infirmitate, fie o leziune traumatică sau o afectare a
sănătăţii care a necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, fie un
prejudiciu estetic grav şi permanent, fie avortul, fie punerea în primejdie a vieţii - sub aspect strict
medical); abuzul în serviciu (art. 297 CP), respectiv neglijenţa în serviciu (art. 298 CP) -în cazul
cărora se poate cauza fie o pagubă, fie o vătămare a drepturilor ori a intereselor legitime ale unei
persoane fizice sau juridice; zborul neautorizat în forma agravată [art. 423 alin. (2) CP] - fapta
putând produce distrugerea sau degradarea aeronavei - etc.
în asemenea cazuri, de urmare imediată alternativă, este de observat că, uneori, prin natura
lucrurilor, consecinţele alternativ prevăzute sunt incompatibile între ele (nu se pot produce
cumulativ) - spre exemplu, în cazul art. 423 alin. (2) CP -, în timp ce, în alte situaţii, nimic nu
împiedică producerea lor cumulativă (a tuturor sau doar a unora dintre acestea) - de pildă, în cazul
vătămării corporale. Fiind variante echivalente juridic ale uneia şi aceleiaşi infracţiuni, oricare
dintre aceste urmări va atrage reţinerea faptei drept infracţiune (în formă consumată), iar
producerea cumulativă a mai multor urmări (când acest lucru este posibil), ca efect al unei
activităţi infracţionale unice, va menţine unitatea infracţională, neconducând la existenţa mai
multor infracţiuni. Spre exemplu, indiferent dacă se produce doar degradarea sau chiar
distrugerea completă a aeronavei, fapta va reprezenta infracţiunea de zbor neautorizat în formă
agravată; chiar dacă victima vătămată suferă şi o infirmitate, şi leziuni pentru a căror vindecare
sunt necesare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, fapta comisă va reprezenta o unică
infracţiune de vătămare corporală.
Prin urmare, având în vedere toate cele de mai sus, reţinem că, după criteriul urmării
imediate, infracţiunile se pot clasifica după cum urmează:
- infracţiuni de rezultat şi infracţiuni de pericol/de atitudine. Acestea din urmă se pot sub-
clasifica în infracţiuni de pericol abstract, infracţiuni de pericol concret şi infracţiuni de pericol
potenţial. Importanţa acestei clasificări vizează diverse domenii din dreptul penal, precum:
momentul consumării infracţiunii; formele tentativei; materia legăturii de cauzalitate (eventual,
aplicarea legii penale în spaţiu şi timp) etc.;
- infracţiuni cu urmare imediată unică şi infracţiuni cu urmare imediată multiplă/ plurală.
Acestea din urmă se sub-clasifică în infracţiuni cu urmări imediate cumulative şi infracţiuni cu
urmare imediată alternativă-,
- infracţiuni cu urmare imediată expres/explicit prevăzută de lege şi infracţiuni cu urmare
imediată implicită.
1.3. Raportul de cauzalitate/legătura de cauzalitate (nexum cauzal)

Raportul de cauzalitate constituie, în ordinea logică şi cronologică a analizei111, cel de-al treilea
element obligatoriu (imperativ, indispensabil) al laturii obiective a oricărei infracţiuni. Acesta
semnifică legâtura/liantul (nexum) dintre elementul material (acţiunea/inacţiunea comisă) şi
urmarea imediată produsă, tocmai ca o consecinţă a evoluţiei/dezvoltării cauzalităţii puse în
mişcare de activitatea subiectului activai infracţiunii. Pe cale de consecinţă, legătura de cauzalitate
caracterizează, în mod necesar, orice infracţiune, deşi nu constituie, de regulă, 1
[1]
Poziţia cronologică a legăturii de cauzalitate în succesiunea elementelor integrate laturii obiective a
infracţiunii este distinctă în funcţie de perspectiva din care este surprinsă aceasta. Astfel, în succesiunea etapelor
procesului de analiză post facturii a laturii obiective a infracţiunii, raportul cauzal ocupă, în mod firesc, o poziţie
ulterioară determinării existenţei elementului material, respectiv urmării imediate. în schimb, în succesiunea
evenimentelor (a etapelor faptice de desfăşurare concretă a laturii obiective), poziţia cronologică a nexum-ului cauzal
este interpusă între elementul material şi urmarea imediată (acţiunea sau inacţiunea, prin derulare cauzală, produce
urmarea imediată).
un element care să apară cuprins expres în conţinutul normelor de incriminare (spre deosebire de
elementul material - fapta în sens restrâns - care este descris de lege, precum şi spre deosebire de
urmarea imediată, care rezultă-uneori explicit, alteori implicit-din prevederile legale cuprinse în
normele de incriminare)111. Aşadar, se poate spune că legătura de cauzalitate reprezintă acel
element în baza căruia se poate efectua imputabilitatea obiectivă a faptei[2] (în sens larg: act de
executare şi urmarea acestuia) sarcina unei anumite persoane, în sensul că fapta îi aparţine
acesteia sub aspect obiectiv, material, că a fost comisă de ea şi că urmarea infracţională a decurs
din activitatea sa (în principiu, la acest nivel, separat de analiza/în afara analizei aspectelor de
ordin subiectiv, privind atitudinea psihică, precum şi a imputabilităţii în sensul în care acest
concept este indicat drept trăsătură esenţială a infracţiunii, de lege lata).
în doctrină se subliniază, în mod constant, faptul că, deşi raportul de cauzalitate
caracterizează în mod obligatoriu latura obiectivă a oricărei infracţiuni, existenţa sa nu trebuie
probată/dovedită/evidenţiată expres decât în cazul infracţiunilor de rezultat (fiind necesar a se
stabili că rezultatul apărut în realitatea obiectivă a fost determinat-în felul/modul în care s-a
produs şi la momentul la care s-a produs - de acţiunea/inacţiunea infracţională, şi nu ca urmare a
unui alt motiv, suprapus prin coincidenţă cu elementul material, astfel încât acesta, doar aparent,
ar părea că este cauza rezultatului), iar nu şi al infracţiunilor de pericoll3]. în cazul acestora din
urmă, se menţionează că legătura cauzală rezultă în
mod obiectiv din însăşi materialitatea faptei (aspect exprimat prin sintagma „raportul de
cauzalitate se deduce ex re"), din moment ce legea prezumă apariţia stării de pericol ca efect
necesar al adoptării conduitei ilicite descrise de norma de incriminare. Prin urmare, în cazul
infracţiunilor de pericol nu ar fi posibil a se stabili că, deşi acţiunea sau inacţiunea a fost săvârşită
de către o persoană, totuşi, în urma desfăşurării acesteia, starea de pericol nu s-ar fi născut de fapt
(în abstract)141.
Este de observat însă (aspect evidenţiat de o parte a doctrinei) că aprecierile în cauză nu tind
a fi corespunzătoare decât prin raportare la categoria infracţiunilor de pericol abstract, iar nu în
considerarea tuturor infracţiunilor de pericol. Astfel, în privinţa infracţiunilor de pericol concret
(precum şi a celor de pericol potenţial), legea impune, în realitate, ca şi în cazul infracţiunilor de
rezultat, dovedirea/stabilirea efectivă a existenţei unei anumite urmări imediate. Deosebirea
dintre aceste infracţiuni şi cele de rezultat - reprezentată de împrejurarea că urmarea lor imediată
nu constituie o modificare obiectiv perceptibilă a realităţii înconjurătoare, ci o stare imaterială - nu
prezintă relevanţă sub aspectul aici avut în vedere, din moment ce existenţa respectivei stări
imateriale ori a aptitudinii sale de a se
w
în doctrină s-a semnalat posibilitatea interpretării unor norme de incriminare ca făcând referire expresă
(explicită) la legătura de cauzalitate, prin intermediul unor formulări legale precum: fapta care a ovutca urmare...,
fapta prin care s-a produs..., fapta care a pricinuit... etc. în acest sens, a se vedea D. BĂRCĂNESCU, op. cit., p. 103. în
opinia altor autori, raportul de cauzalitate se poate deduce (doar) implicit din norma de incriminare - FL. STRETEANU, D.
NlŢU, op. cit., p. 299.
[2]
în acest sens, G. ANTONIU, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 164.
[3]
Atragem atenţia că, deşi uneori, în doctrină, se pot întâlni exprimări potrivit cărora raportul de cauzalitate
trebuie expres probat în cazul infracţiunilor materiale, iar nu şi al celor formale, formularea în cauză este aptă de a
fi întâlnită în cadrul acelor surse care apreciază drept noţiuni sinonime conceptele de infracţiune materiala şi
infracţiune de rezultat (pe de o parte), respectiv infracţiune formală şi infracţiune de pericol (pe de altă parte),
ideea exprimată în legătură cu liantul cauzal fiind, aşadar, aceeaşi cu cea indicată mai sus, în text.
[4]
Spre exemplu, nu se poate admite a se proba că, deşi s-a reţinut împrejurarea că un conducător auto a condus
pe drumurile publice în condiţiile prevăzute de normele de incriminare cuprinse în art. 334-336 CP, totuşi, nu s-a
născut/evidenţiat starea de pericol pentru siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, sau că, deşi o persoană a incitat
public la ură sau discriminare împotriva unei anumite categorii de persoane, nu s-a născut de fapt starea de pericol
corespunzătoare incriminării prevăzute de art. 369 CP ş.a.m.d.
prezenta într-o anumită formă trebuie determinată totuşi propriu-zis, nefiind prezumată de lege
ca decurgând în mod automat din adoptarea comportamentului infracţional, ca în cazul
infracţiunilor de pericol abstract. De aici decurge concluzia logică în sensul că raportul de
cauzalitate ar trebui probot/relevat expres atât în considerarea infracţiunilor de rezultat, cât şi a
infracţiunilor de pericol concret (şi a celor de pericol potenţial), reieşind din însăşi materialitatea
faptei (ex re) doar în cazul infracţiunilor de pericol.
Este de remarcat faptul că analiza/cercetarea generală a legăturii de cauzalitate, a
conţinutului acesteia şi a modului corespunzător de determinare a ei, în variate împrejurări
posibile, a constituit, constituie şi (în mod cert) va constitui o preocupare constantă a doctrinei
juridico-penalell].'\n acest sens, doctrina identifică teze, trasează reguli şi principii abstracte,
menite să orienteze activitatea practică a organelor judiciare în evidenţierea concretă a raportului
de cauzalitate în speţele determinate supuse analizei de către acestea. Astfel, în literatura de
specialitate s-au elaborat în timp, la modul general, mai multe teorii referitoare la liantul cauzal ca
element inerent laturii obiective a infracţiunii, acestea grupându-se în cele două curente majore,
denumite curent monist (teorii moniste) şi curent pluralist (teorii pluraliste)121.
în linii generale, se poate aprecia că aspectul esenţial ce ţine de substanţa teoriilor
subsumate, după caz, unuia sau altuia din aceste curente constă în unicitatea sau pluralitatea
cauzelor (surselor) care, în accepţiune juridică, pot fi identificate ca stând la baza producerii
urmării imediate (aşadar, la temelia imputării obiective a faptei şi a rezultatului acesteia în sarcina
unei persoane). în timp ce teoriile de factură monistă identifică un eveniment singular drept cauză
a urmării infracţionale, teoriile pluraliste admit posibilitatea concurenţei mai multor asemenea
evenimente, cu titlu de împrejurări cauzale ale consecinţelor relevante penal. Precizăm că, în
această materie, înainte de orice, trebuie făcută distincţia între conceptul de cauză/cauze şi
noţiunea de condiţie/condiţii. Cauza determină efectiv (propriu-zis) urmarea infracţională,
constituind evenimentul principal care explică generarea ;
în absenţa cauzei (cauzelor-în viziunea teoriilor pluraliste), urmarea nu ar fi intervenit (este de
menţionat că nu se are în vedere neapărat o absenţă absolută a apariţiei urmării, ci una relativă,
conjugată cu felul/modulşi momentul ei de manifestare: în lipsa cauzei/cauzelor, urmarea nu ar
mai fi intervenit astfel cum s-a produs într-un anumit caz determinat şi la data la care a avut loc în
speţă!). Dimpotrivă, condiţia/condiţiile sunt împrejurări care doar favorizează/înlesnesc
producerea urmării respective; în mod de sine stătător, acestea nu ar fi condus la consecinţa
respectivă (în forma şi la momentul în care aceasta s-a manifestat 111
111
Amintim, de pildă, existenţa unor monografii în domeniu, fie referitoare la raportul de cauzalitate în general
(G. ANTONIU, Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968), fie referitoare la o anumită
incriminare, care abordează problema particulară a legăturii cauzale cu privire la respectiva infracţiune (T. DIANU,
Loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte. Sinteză judiciară privind raportul de cauzalitate, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1996). De asemenea, sunt de semnalat o serie de articole de specialitate în materia raportului de
cauzalitate (sau care includ şi interesante referiri la această materie, într-un cadru de analiză mai larg), printre care
putem menţiona: N. GIURGIU, Aspecte privind legătura cauzală în dreptul penal, în Analele Universităţii „Alexandru
loan Cuza" din laşi, Seria Ştiinţe Juridice, Tomul XL, XLI, XLII, nr. comun anilor 1994/1995/1996, p. 81 ş.u. (articolul
poate fi consultat on-line, în format electronic, la adresa de internet http://pub.law.uaic.ro/files/articole/1994_1985/
anale_1994_95_96.pdf); G. ANTONIU, Contribuţii noi la cercetarea cauzalităţii penale, în R.D.P. nr. 4/1998, p. 9 ş.u.;
M.K. Guiu, Infracţiunile omisive improprii, în R.D.P. nr. 1/2002, p. 79 ş.u.; D. NITU, Teoria riscului în dreptul penal, în
R.D.P. nr. 1/2005, p. 107 ş.u. De asemenea, în unele cursuri se realizează o analiză extensivă a problemelor legate de
cauzalitate în domeniul penal, sens în care avem în vedere (spre exemplu) FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 298 ş.u.
P1
A se vedea, spre exemplu, C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 167-169.
pe caz concret), dar au înlesnit/ajutat (în mod obiectiv) procesul cauzal (declanşat de cauză) în
acţiunea de producere a urmării111.
Potrivit doctrinei, cele mai importante (des menţionate) teorii moniste sunt reprezentate de:
- teoria cauzei eficiente (potrivit acesteia, cauza este reprezentată de primul eveniment
declanşator al procesului de determinare care, prin dezvoltare, a condus la producerii urmării
imediate);
- teoria cauzei proxime (potrivit acesteia, cauza este reprezentată de evenimentul imediat
anterior producerii urmării, sub aspect cronologic);
- teoria cauzei preponderente (potrivit acesteia, cauza este reprezentată de acel eveniment
antecedent care a avut cea mai mare eficienţă cauzală în apariţia urmării);
- teoria cauzei adecvate/tipice (potrivit acesteia, cauza este reprezentată de acel eveniment
antecedent care este apt, prin natura sa, să producă urmarea în cauză, potrivit experienţei
obişnuite de viaţă a unui observator neutru/imparţial).
De asemenea, potrivit doctrinei, cele mai importante (des menţionate) teorii pluraliste sunt
reprezentate de:
- teoria echivalenţei condiţiilor, denumită şi teoria condiţiei sine qua non (conform acesteia,
trebuie identificate, în antecedenţa urmării imediate produse, toate acele evenimente fără de
care aceasta nu ar mai fi existat ca atare - toate acele împrejurări în lipsa cărora urmarea
nu s-ar fi produs în forma/modulîn care s-a produs, la momentul la care s-a produs; în acest sens,
se impun o scindare a dinamicii succesiunii evenimentelor anterioare apariţiei urmării şi analiza lor
separată, urmând a se stabili dacă, în lipsa vreunuia dintre acestea, urmarea ar mai fi avut loc aşa
cum a fost înregistrată în realitatea înconjurătoare sau nu; orice împrejurare dispensabilă va fi
înlăturată din antecedenţa cauzală, sub aspect juridic, iar orice eveniment indispensabil va fi
reţinut, separat de aprecierea sa drept cauză propriu-zisă, ori doar drept condiţie favorizantă a
consecinţei intervenite - de aici şi denumirile teoriei, care echivalează cauzele şi condiţiile, le
consideră deopotrivă necesare, fără a se delimita grade între acestea, aspect care conduce şi la
principala critică formulată în raport de această teorie cauzală)121;
- teoria condiţiei necesare (aceasta pleacă în analiză din acelaşi punct care particularizează şi
teoria anterior indicată, a echivalenţei cauzelor şi a condiţiilor, căreia îi corectează însă
111
Spre exemplu, o condiţie cauzală poate fi reprezentată de o anumită stare/afecţiune preexistentă a victimei.
De pildă, dacă o persoană suferă de hemofilie, iar o alta, care cunoaşte aceasta, îi cauzează o rană (care, în sine, nu
este neapărat mortală), într-un context în care salvarea victimei este improbabilă (de pildă, în timpul unei excursii
într-o zonă izolată a unui masiv muntos, lipsită de acoperire telefonică, unde cei doi se află singuri, la mare distanţă
de orice aşezare umană), atunci cauza decesului victimei este acţiunea de rănire întreprinsă de infractor, iar condiţia
eficientă cauzal este starea sănătăţii victimei (afecţiunea respectivă). Totodată, este posibil ca o condiţie cauzală să se
manifeste şi concomitent cu desfăşurarea activităţii infracţionale. Astfel, spre exemplu, dacă o persoană o împinge pe
alta, brusc, de pe trotuar, proiectând-o pe partea carosabilă, în faţa unui autoturism al cărui sistem de frânare nu este
extrem de performant, astfel încât, deşi conducătorul auto al acestuia circula cu viteză regulamentară, nu poate opri
la timp şi victima, fiind lovită, decedează, se conturează drept cauză actul de împingere a victimei, iar drept condiţie
starea tehnică a autovehiculului (presupunem, totuşi, că această stare tehnică era în parametrii normali, maşina
având inspecţia tehnică efectuată, potrivit reglementărilor legale în materie). Condiţia poate consta şi într-un
eveniment subsecvent desfăşurării elementului material. Spre exemplu, dacă o persoană o împuşcă mortal pe alta, iar
conducătorul ambulanţei ajunse la victimă, fiind lipsit de dexteritate (sau maşina fiind veche şi având performanţe
scăzute), nu reuşeşte să o conducă pe aceasta la spital în timp util pentru a-i fi salvată viaţa, atunci cauza o reprezintă
actul de împuşcare, iar condiţia eficientă cauzal rezidă în lipsa de dexteritate a şoferului/starea tehnică
neperformantă a ambulanţei.
121
„Teoria echivalenţei condiţiilor, căreia i s-au adus în timp unele corective (luarea în considerare a caracterului
adecvat, apt să producă rezultatul, al condiţiei-cauză, selectarea ei prin prisma cerinţelor incriminării, analiza
aspectului psihic al legăturii de cauzalitate, distincţia între condiţiile esenţiale sau cauzal necesare şi condiţiile
înlesnitoaresau operativ necesare etc.), are în prezent cea mai largă aplicare practică"-D. BĂRCĂNESCU, op. cit., 105.
neajunsul esenţial, prin aceea că impune operarea distincţiei între condiţiile necesare = cauze şi
condiţiile care nu sunt necesare = simple condiţii).
Este de reţinut că, în timp ce teoriile moniste sunt astăzi criticate, în general, ca excesiv de
restrictive (realitatea demonstrând în numeroase ocazii faptul că, din punct de vedere obiectiv,
nexum-ul cauzal nu funcţionează izolat artificial, prin intermediul unui eveniment cauzal singular,
izolat de un întreg complex de împrejurări contextuale specifice), de o audienţă practică largă (şi
în jurisprudenţa autohtonă) se bucură, în special, teoria pluralistă a echivalenţei condiţiilor.
Aceasta, în pofida neajunsurilor - evidenţiate - pe care le prezintă şi a unor critici tot mai intense în
acest sens din partea unui segment al doctrinei, care acordă importanţă - pe drept cuvânt -
nuanţatelor probleme pe care le poate ridica uneori procesul determinării corespunzătoare a
legăturii de cauzalitate111. Astfel, în (parte din) literatura de specialitate se propun noi teorii/soluţii
(„moderne") cu privire la criteriile şi modul corect de determinare a existenţei sau inexistenţei
raportului de cauzalitate (în materie penală), valorificându-se inclusiv experienţa altor sisteme de
drept (şi doctrina conturată, în timp, în cadrul acestora), precum este teoria imputării obiective a
rezultatului, bazată pe aşa-numita teorie a riscului în dreptul penall2].
Menţionăm, dincolo de toate acestea, că nu suntem de opinie că unele teorii cauzale
„clasice"/„tradiţionale" ar trebui automat şi inerent excluse, în perpetuitate, din cadrul teoretic şi
practic de analiză privitor la raportul de cauzalitate. Astfel, credem că există unele situaţii de
complexitate cauzală redusă, în care liniaritatea unui liant cauzal, identificat chiar potrivit unor
teorii moniste, este arhisuficientâ pentru a se întregi latura obiectivă a infracţiunii şi a se realiza
atribuirea (imputarea) obiectivă a faptei (latosensu, incluzând elementul material şi urmarea
acestuia) în sarcina subiectului activ131. Pe de altă parte, complexitatea a numeroase alte ipoteze
faptice concrete impune, fără urmă de tăgadă, admiterea faptului că legătura cauzală nu poate şi
nu trebuie a fi determinată exclusiv prin raportare la teoriile moniste, ci la acelea pluraliste. în
acest cadru, adeseori, teoria condiţiei sine qua non (dincolo de limitele sale, teoretic evidenţiate)
este totuşi aptă să conducă la soluţii corespunzătoare; afortiori, teoria condiţiei necesare.
Bineînţeles, eforturile doctrinare de evidenţiere a unei teorii cauzale (de factură pluralistă) cât mai
cuprinzătoare (precum, de exemplu, teoria imputării obiective/teoria riscului în materie penală)
nu trebuie desconsiderate, acestea fiind apte (cu propriile lor limite punctuale) să ofere rezolvări
pertinente unor situaţii deosebit de dificile sub aspect cauzal, care nu ar putea fi
satisfăcător/echitabil/just soluţionate prin apel la alte teorii141.
în literatura de specialitate s-au conturat o serie de clasificări potenţiale în materia raportului
de cauzalitate, operându-se uneori cu noţiuni precum: legătură de cauzalitate * 2 * 4
111
Pentru surprinderea, mai pe larg, a unor detalii privind meritele, dar şi limitele teoriilor pluraliste indicate, a
se vedea (printre alte surse) FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 300 ş.u. Doctrina a apreciat, de asemenea, că „practica
judiciară autohtonă s-a orientat spre o zonă ce se află la interferenţa acţiunii teoriei cauzei adecvate cu cea a
echivalenţei condiţiilor cu cauzele. în mod practic, s-a ajuns la soluţia că, dacă fără intervenţia unei anumite acţiuni
sau inacţiuni rezultatul nu s-ar fi produs, acesta are valoare cauzală" - N. GIURGIU, op. cit., 87.
[2]
Pentru detalii şi o prezentare amănunţită a teoriei imputării obiective/a teoriei riscului în dreptul penal,
a se vedea: D. NIŢU, op. cit., p. 107 ş.u.; FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 304 ş.u.
131
De pildă, teoria cauzei proxime şi în egală măsură cea a cauzei adecvate pot furniza, de principiu, în mod
satisfăcător, răspuns la întrebarea existenţei sau inexistenţei legăturii de cauzalitate, în cazul în care avem în vedere o
speţă în care (de exemplu) X îl loveşte în cap pe Y cu toporul, victima decedând; sau în cazul în care X bagă mâna în
buzunarul hainei persoanei vătămate, extrăgând din acesta un portofel; ori în situaţia în care X, prin constrângere,
obliga victima la întreţinerea unui act sexual ş.a.m.d.
[4]
Pe de altă parte, complexitatea aparte a acestor teorii le imprimă o scăzută aptitudine de însuşire generală la
nivelul practicii, care în numeroase situaţii poate atinge rezolvări corecte şi prin intermediul altor teorii cauzale, mai
puţin complicate (chiar dacă argumentarea soluţiilor în cauză s-ar putea atinge şi prin utilizarea celor dintâi).
directă/principalâ, respectiv legătură de cauzalitate raport de cauzalitate

simplu, respectiv raport de cauzalitate complex; legătură de cauzalitate neîntreruptă, respectiv
legătură de cauzalitate întreruptă. Totodată, se evidenţiază constant că evenimentele cu valoare
cauzală (după caz, cauze ori condiţii) pot fi atât cele cu intervenţie anterioară (preexistente), cât şi
cele concomitente ori chiar subsecvente (ulterioare), prin raportare la momentul de comitere a
unui anumit act (de principiu, activitatea infracţională).
în acest sens, propunem raportarea la unele exemple reprezentând (în opinia noastră) situaţii
clasice („ipoteze de şcoală") în materia raportului de cauzalitate (unele evidenţiind inclusiv
caracterul nuanţat, discutabil, al unor cazuri şi - prin aceasta - dificultatea implementării rigide a
unor soluţii absolute în acest domeniu, care ne apare predilect pentru rezolvări particularizate,
care să ţină cont de specificul fiecărui caz determinat, al fiecărei speţe în parte)[1]:
-exemplulnr. 1:„Inculpaţii l-au lovit pe N.M. cu cotul şi pumnulîn zona feţei, doborându-l la
pământ. Internată la spital, victima a decedat după trei zile. (...) Loviturile aplicate şi căderea
victimei i-au produs leziuni care ar fi necesitat 7-8 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare. între
traumatismul cranio-facial şi decesul datorat meningitei acute există însă o legătură de cauzalitate
indirectă, secundară, complicaţiile post-traumatice determinând moartea violentă a victimei.
Chiar dacă aceasta suferea de mai multe boli preexistente lovirilor, care puteau determina
moartea şi în afara condiţiilor create prin traumatismul cauzat de inculpaţi, această stare
patologică nu are relevanţă sub aspectul cauzei determinante a morţii; rezultatul, moartea
victimei, nu a survenit pe calea unei evoluţii naturale, la o dată imprevizibilă, ci la scurt timp după
lovirea ei de către inculpaţi, ca urmare a traumatismului care a declanşat meningita acută
purulentă. în aceste condiţii, s-a constatat că inculpaţii au săvârşit cu intenţie fapta de lovire, dar
nu au prevăzut, din culpă, rezultatul survenit. Ca atare, ei au acţionat cu intenţie depăşită,
element subiectiv specific infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte"121;
-exemplulnr. 2: „în ziua de (...), inculpatul, în stare de ebrietate, l-a lovit pe B.C. cu pumnii şi
picioarele şi apoi cu un obiect contondent, producându-i leziuni multiple, cea mai gravă fiind
ruptura de femur. Din cauza unei îngrijiri neadecvate, au survenit complicaţii în starea de sănătate
a victimei, aceasta decedând după o lună de la agresiune, raportul medico-legal stabilind că
moartea a fost violentă şi s-a datorat insuficienţei cardio-respiratorii, consecinţă a unei
bronhopneumonii, complicaţie apărută în evoluţia unei fracturi de femur. S-a mai stabilit că între
leziunile de violenţă şi deces există legătură de cauzalitate indirectă. A mai rezultat din probe că
victima nu a fost transportată la spital sau îngrijită corespunzător nu din cauza opunerii violente a
inculpatului, ci din cauza ignoranţei familiei şi a lipsei mijloacelor materiale. Faptul că imediat
după agresiune inculpatul a fost reţinut de organul de poliţie din comună întreaga noapte, că
acesta nu a locuit împreună cu victima şi deci 111
111
Reţinem că în doctrină s-a afirmat, de suficient timp, că, „(...) deşi majoritatea teoriilor existente au reuşit -
ce-i drept, cu unele limite - să contribuie la rezolvarea soluţionării problemei în discuţie (raportul de cauzalitate -
n.n.), criteriile oferite sunt de aplicabilitate practic relativă. Prin urmare, toate aceste teorii au avut şi nu au avut
dreptate. Au avut dreptate, pentru că, prin intermediul utilizării exclusive a unor noţiuni şi categorii filosofice, au
reuşit să pună în evidenţă unele laturi ale determinării cauzale; nu au avut dreptate, pentru că soluţiile oferite-fie
mult prea largi, fie prea înguste - nu au fost capabile să epuizeze variatele aspecte ridicate de practica judiciară" - N.
GIURGIU, op. cit., p. 87. „Cu toate acestea, apreciem că o consacrare legislativă la nivel de concepţie monopol a unuia
dintre numeroasele criterii elaborate de gândirea filosofică ar prezenta, pe de o parte, pericolul redogmatizării pe alte
baze ale dreptului penal, iar, pe de altă parte, pe acela al instituirii unui model legal de abordare, greu sau chiar
imposibil de adecvat la multitudinea şi varietatea aspectelor de ordin concret sub care se poate înfăţişa procesul de
determinare a rezultatului socialmente periculos" - ibidem.
121
C.S.J., s. pen., dec. nr. 1173 din 5 martie 2002 - decizia poate fi consultată în L. SAVONEA, D. GRĂDINARU,
Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p.
211,212.
nu a fost în permanenţă în apropierea acesteia şi că victima a fost examinată de medicul din

comună duce la concluzia că ignoranţa familiei victimei a făcut ca aceasta să nu fie corespunzător
îngrijită. Ca atare, activitatea inculpatului de a lovi victima şi de a-i produce o ruptură de femur,
leziune ce a generat, în timp şi din cauza unei îngrijiri neadecvate, bronhopneumonia şi apoi
insuficienţa cardio-respiratorie şi decesul, realizează conţinutul infracţiunii praeterintenţionate de
loviri cauzatoare de moarte, între leziunile cauzate şi deces existând un nex cauzal indirect"111;
-exemplulnr. 3: „Pentru o corectă încadrare juridică a faptei de vătămare corporală (...) trebuie
să fie examinate nu doar existenţa elementului material al laturii obiective (acţiunea sau
inacţiunea interzisă) şi urmarea imediată (rezultatul faptei), ci şi cerinţa privitoare la legătura de
cauzalitate, respectiv relaţia de la cauză la efect care trebuie să existe între acţiunea sau
inacţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii şi urmarea imediată. în antecedenţa
rezultatului trebuie identificate toate contribuţiile umane care au legătură cauzală cu aceasta.
Procedeul implică izolarea ipotetică a fiecărei contribuţii, pentru a se stabili dacă, în lipsa ei,
rezultatul s-ar fi produs în acelaşi mod şi în aceleaşi proporţii, iar răspunsul negativ trebuie să
conducă la eliminarea respectivei contribuţii din antecedenţa cauzală a rezultatului socialmente
periculos. în cazul unei pluralităţi de contribuţii, trebuie examinată legătura dintre ele, lanţul lor
trebuind să fie continuu pentru ca legătura de cauzalitate să nu fie întreruptă. Dacă sunt două
elemente cu rol în antecedenţa cauzală - fapta inculpatului, autorul evenimentului rutier, dar şi o
eroare de diagnostic ce a determinat o evoluţie necorespunzătoare a stării de sănătate, cu
consecinţa prelungirii numărului de zile de îngrijiri medicale -, trebuie cercetat în ce măsură cel de-
al doilea element a generat un nou lanţ cauzal şi care nu se subsumează aceluiaşi proces cauzal.
(...) Or, tribunalul a apreciat că eroarea de diagnostic (...) a generat un nou lanţ cauzal şi care nu se
subsumează aceluiaşi proces cauzal. în lipsa erorii de diagnostic, rezultatul nu s-ar fi produs în
acelaşi mod şi în aceleaşi condiţii". Menţionăm că această hotărâre s-a pronunţat în condiţiile
formulării unei opinii separate de către unul dintre membrii completului de judecată (ceea ce
relevă o reflectare în jurisprudenţă a controverselor teoretice referitoare la legătura de
cauzalitate); în opinia separată s-a precizat în următorul sens: „Astfel, fără a contesta concluziile
raportului de expertiză medico-legală întocmit în cauză (...), se observă că, în lipsa acţiunii
inculpatului (element material al laturii obiective), nu ar mai fi fost posibilă suprapunerea unei
împrejurări ulterioare care să prelungească procesul cauzal şi să agraveze urmarea imediată. De
fapt, singura controversă în cauză este legată de întrebarea dacă culpa medicală a întrerupt
legătura de cauzalitate dintre acţiunea ilicită a inculpatului şi urmarea imediată a faptei (...).
Răspunsul este negativ, deoarece întreruperea nu poate avea loc decât prin intervenţia unui nou
lanţ cauzal, fără conexiune cu primul, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă. Contribuţia medicilor
la agravarea urmării imediate, cu consecinţe asupra încadrării juridice a faptei, s-a suprapus peste
cauza iniţială constând în acţiunea inculpatului, determinantă în producerea rezultatului
vătămător. Acest caracter determinant al faptei ilicite a inculpatului face ca acesta să răspundă
pentru întreg efectul produs, chiar dacă a fost favorizat de apariţia unei contribuţii înlesnitoare
care nu îi poate fi imputată în mod direct inculpatului. S-ar putea invoca că nu este logic şi nici etic
ca inculpatul să răspundă pentru întreg rezultatul produs, în condiţiile în care urmarea directă a
faptei sale este mai 1
[1)
C.S.J., s. pen., dec. nr. 1305 din 14 martie 2003 - decizia poate fi consultată în L. SAVONEA, D. GRĂDINARI),
op. cit., p. 212-214.
puţin vătămătoare. Această aparentă inechitate va fi însă înlăturată cu ocazia individualizării

judiciare"111;
- exemplul nr. 4: „Inculpatul conducător auto, cedând volanul maşinii sale unei alte persoane
despre care ştia că nu are carnet de conducere, iar aceasta din urmă provocând răsturnarea
vehiculului şi accidentarea sa mortală, răspunde pentru infracţiunea de ucidere din culpă (...);
între fapta inculpatului şi moartea victimei există raport de cauzalitate, chiar dacă la producerea
morţii a contribuit şi acţiunea imprudentă a victimei, deoarece, fără încredinţarea volanului,
accidentul nu ar fi avut loc"121. în raport de această soluţie (şi altele asemănătoare), în doctrină s-a
obiectat, precizându-se: „Soluţia este susceptibilă de discuţii. (...) deşi făptuitorul creează, prin
fapta sa, posibilitatea producerii unor consecinţe antisociale, posibilitate ce nu se poate
transforma prin ea însăşi în realitate, ci numai prin fapta vinovată a altei persoane, astfel de fapte
au fost incriminate de legiuitor ca infracţiuni distincte, «infracţiuni-obstacol». Deşi aceste fapte au
fost incriminate pentru a preveni săvârşirea unor infracţiuni mai grave, subsecvente (de unde şi
denumirea lor de infracţiuni-obstacol), acestea din urmă, în cazul când se săvârşesc, nu absorb în
conţinutul lor infracţiunile-obstacol, care îşi păstrează autonomia şi atrag în mod independent
răspunderea penală a făptuitorului, chiar şi atunci când tot el ar săvârşi şi infracţiunea
subsecventă. (...) Existenţa independentă a infracţiunii-obstacol şi a infracţiunii subsecvente
exclude posibilitatea existenţei legăturii de cauzalitate între fapta care constituie elementul
material al infracţiunii-obstacol şi urmarea imediată cerută pentru existenţa infracţiunii
subsecvente. Legătura dintre cele două infracţiuni corelative nu trebuie să fie identificată cu
legătura cauzală în infracţiune, după cum conexitatea dintre cele două infracţiuni nu conduce la
unitatea acestora (...). Ca urmare, în această viziune, în sarcina făptuitorilor trebuia să se reţină
numai infracţiunea-obstacol pe care a săvârşit-o fiecare dintre ei, nu şi infracţiunea de ucidere din
culpă (...), neexistând legătură de cauzalitate între fapta celui care săvârşeşte infracţiunea-
obstacol şi urmarea imediată a infracţiunii subsecvente (...)"[3];
-exemplul nr. 5: „Instanţa a reţinut că între victima C.l. şi inculpat a avut loc un conflict, în
cadrul căruia victima l-a ameninţat şi l-a lovit cu un ciomag, la care inculpatul a ripostat încercând
să o lovească în cap cu o sapă. Victima a parat lovitura cu ciomagul ţinut cu ambele mâini, ridicate
în dreptul capului, astfel încât a fost lovită cu tăişul sapei peste degetul mijlociu de la mâna
dreaptă, care i-a fost aproape în întregime retezat. în timpul când i se acordau îngrijiri medicale la
dispensarul din comună, victima a decedat, ca urmare a unui stop cardio-respirator datorat
insuficienţei cardio-circulatorii preexistente. (...) în cazul când, după epuizarea probelor a căror
administrare este necesară pentru clarificarea existenţei raportului de cauzalitate dintre agresiune
şi deces, se va stabili că un atare raport există, fapta inculpatului constituie (...) infracţiunea de
omor, iar nu aceea de loviri cauzatoare de moarte caracterizată prin intenţie depăşită, ceea ce nu
este cazul în speţă. Dacă însă se va stabili că raportul de cauzalitate în discuţie nu poate fi reţinut,
fapta constituie tentativă de omor, deoarece inculpatul a acţionat cu intenţia de a ucide şi
rezultatul nu s-a produs în condiţiile în care a conceput executarea, din motive independente de
voinţa sa"141. în raport * 131
111
Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 376 din 11 aprilie 2005-decizia poate fi consultată în L. SAVONEA, D.
GRĂDINARII, op. cit., p. 224-229.
(2)
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 279/1974 - decizia poate fi consultată în G. ANTONIU, C. BULAI (COORD.), R.M.
STĂNOIU, A. FILIPAŞ, C. MITRACHE, Ş. STĂNOIU, V. PAPADOPOL, C. FILIŞANU, Practica judiciară penală. Partea specială, voi.
III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1992, p. 41. De menţionat că, în raport de problema punctuală în discuţie, sunt de avut în
vedere, de lege lata, dispoziţiile de incriminare cuprinse în art. 335 alin. (3) CP (respectiv art. 192 CP).
131Ş. STĂNOIU, în G. ANTONIU, C. BULAI (COORD.), op. cit., voi. III, p. 49, 50.
(41
Trib. Suprem, 07 (Completul de 7 judecători - n.n.), dec. nr. 93/1981-decizia poate fi consultată în C.D. 1981, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 259-261. în acelaşi sens, a se vedea şi Trib. Suprem, s. pen.,
de această soluţie (şi altele asemănătoare), în doctrină s-a arătat: „Problema cea mai sensibilă
care ar urma să fie rezolvată în această speţă a fost aceea a legăturii cauzale dintre fapta
inculpatului de lovire cu sapa în cap a victimei şi decesul acesteia în împrejurările menţionate
(stop cardiacîn timpul pansării degetului tăiat pe când se apăra de lovitura victimei). Instanţa de
fond a decis (Tribunalul Suprem confirmând soluţia) că există o asemenea legătură de cauzalitate.
S-ar putea adăuga, în susţinerea acestei soluţii, că victima, bolnavă de inimă, a fost puternic şocată
de agresiunea inculpatului, de forţa loviturii acestuia (provocându-i-se rănirea gravă a degetelor
cu care a parat lovitura îndreptată spre cap). Stopul cardiac putea interveni, în aceste condiţii, în
orice moment, chiar imediat după agresiune şi înainte de a ajunge la dispensar pentru a i se pansa
rănile. Sub acest aspect, stopul cardiac apare ca avându-şi cauza tot în acţiunea agresivă a
inculpatului, constituind o consecinţă indirectă a comportării acestuia. Nu are nicio semnificaţie,
pentru existenţa legăturii cauzale, dacă moartea a survenit ca o consecinţă directă ori indirectă a
loviturii aplicate, dacă aceasta (lovitura) avea aptitudinea de a provoca moartea atât ca o
consecinţă directă, cât şi indirectă. Legătura de cauzalitate putea fi întreruptă numai dacă ar fi
intervenit un alt lanţ cauzal, fără nicio legătură cu acţiunea făptuitorului"* 111.
în concluzie, reţinem că determinarea existenţei raportului de cauzalitate reprezintă o

activitate concretă care trebuie efectuată cu atenta şi amănunţita luare în considerare a
particularităţilor specifice fiecărui caz concret în parte, fiind discutabilă (în considerarea varietăţii
ipotezelor practice posibile) impunerea rigidă a unor soluţii apriorice general valabile. în realizarea
acestui demers, considerăm că se impune o rezonabilă raportare la oricare teorie cauzală (dintre
cele conturate în doctrină) care poate oferi o soluţie corespunzătoare unei anumite speţe
particulare (cu menţiunea că o astfel de teorie utilizată ar putea fi inclusiv una de factură monistă,
atât timp cât nu se porneşte de la ideea eronată a excluderii teoriilor pluraliste-în sensul că
trebuie neapărat identificată o unică sursă/cauză a producerii urmării imediate, cu excluderea
oricărei alte contribuţii relevante sub aspect penal). Este de menţionat că, uneori, inclusiv o
legătură de determinare indirectă (secundară) poate menţine aprecierea existenţei liantului
cauzal, legătura de cauzalitate indirectă nefiind sinonimă cu legătura de cauzalitate întreruptă. Pe
de altă parte, în aprecierea unui liant cauzal ca fiind sau nu întrerupt, este necesară o evaluare
prudentă şi flexibilă, cu luarea în considerare a tuturor particularităţilor specifice prezentate de
fiecare caz concret în parte (referitor la contextul desfăşurării evenimentelor, la situaţia efectivă a
victimei, la atitudinea acesteia ulterior săvârşirii faptei ş.a.m.d.).
Trebuie menţionat că existenţa infracţiunii şi angajarea răspunderii penale a infractorului se
pot realiza nu doar în raport de o contribuţie cauzală cu valoare de cauză determinantă
principală/esenţială a urmării, ci şi în considerarea unor contribuţii cantonate la nivelul de condiţii
favorizante. Este cazul, de pildă, în raport de contribuţiile participanţilor secundari (instigatori,
complici) sau - uneori - chiar al contribuţiilor participanţilor principali (coautori)121, precum şi
(adeseori) în cazul infracţiunilor omisive (unde nu se determină propriu-zis urmarea,
dec. nr. 2219/1982, în V. PAPADOPOL, ŞT. DANEŞ, Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 203.
111G. ANTON iu, în G. ANTONIU, C. BULAI (COORD.), R.M. STĂNOIU, A. FILIPAŞ, C. MITRACHE, V. PAPADOPOL, C. FILIŞANU,
Practica judiciară penală. Partea generală, voi. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988, p. 68.
l2!
Este, spre exemplu, cazul unui coautor al cărui act de coautorat este apreciat astfel (act de executare) prin
efectul ridicării la rang de act de săvârşire nemijlocită a unei contribuţii formal secundare (precum cea de complice
concomitent), în măsura în care, pe caz concret, se poate aprecia că activitatea respectivă a avut un rol esenţial în
apariţia urmării (de pildă, situaţia celui care a ţinut imobilizată victima, pentru ca un coparticipant să îi poată aplica o
lovitură mortală, în măsura în care se determină că, pe caz concret, imobilizarea respectivă a fost esenţială/
ci nu se intervine - existând o asemenea obligaţie - pentru a fi anihilat procesul cauzal principal,

determinant al acesteia). întotdeauna, în evoluarea cauzalităţiijuridico-penale este necesară
disocierea mentală a şirului de evenimente care au condus la apariţia urmării imediate, urmând a
fi selectate dintre acestea, de principiu, doar acele contribuţii asociate/dependente de o activitate
umană, cu excluderea celor care reprezintă manifestări ale unor forţe care nu au ţinut de controlul
unei persoane. Se impune însă stabilirea măsurii în care intervenţia unor astfel de
evenimente/forţe a fost sau nu reflectată în reprezentarea subiectului activ al faptei, căci este
posibil ca unele persoane să conceapă săvârşirea unor activităţi infracţionale tocmai prin folosirea
cauzală a acestor manifestări, unită cu un anumit context care transformă şansa
improbabilă/hazardată a producerii unei anumite urmări într-o posibilitate viabilă şi cauzal
orientată/întrebuinţată spre determinarea acesteia. Dacă, în situaţia dată, conjuncţia dintre
acestea din urmă şi conduita conştientă şi voită a unei persoane este de natură esenţială în
apariţia urmării imediate, atunci devine posibilă reţinerea existenţei legăturii de cauzalitate (nu
însă şi atunci când respectiva conjuncţie ar fi lipsită de relevanţă juridică, reprezentând o simplă
consecinţă, evidentă, a hazardului)111.
Ceea ce este esenţial, în aprecierea noastră, este ca soluţia evaluării liantului cauzal să fie
rezonabilă şi ponderată (echilibrată) în considerarea cazului concret, cu admiterea realităţii
potrivit căreia una şi aceeaşi conduită ar putea avea, într-un anumit context, pondere cauzală sub
aspect juridico-penal, iar alteori să fie lipsită de o asemenea valoare sau să manifeste valoare
cauzală în raport de o altă infracţiune decât cea faţă de care tinde, în principiu, a avea valoare
cauzală, în mod obişnuit[2].
De asemenea, se impune o limitare obiectivă şi rezonabilă a succesiunii de evenimente cărora
li se poate acorda valoare cauzală în raport de producerea unui anumit rezultat (inclusiv sub
aspect cronologic), pentru a nu se ajunge la soluţii absurde şi imposibil de susţinut din punct de
vedere juridic131. * 1
determinantă pentru producerea urmării, „promovând" astfel, ca importanţă, de la rangul unei contribuţii de ajutor =
complicitate, la rangul unei contribuţii de săvârşire nemijlocită a faptei = coautorat).
[1]
Astfel, de pildă, în doctrină se exemplifică lipsa unei legături de cauzalitate semnificative din punct de vedere
juridic atunci când o persoană o trimite pe alta în pădure, în timpul unei furtuni, cu speranţa că aceasta va deceda (de
pildă, fiind fulgerată), sau atunci când îi achiziţionează frecvent unei persoane bilete de avion, în speranţa că, la un
moment dat, s-ar putea produce un accident de trafic aerian. într-adevăr, în măsura în care asemenea evenimente ar
avea loc, victima lor decedând, cauzalitatea juridică dintre acest rezultat şi fapta celui a cumpărat biletul de avion sau
a trimis victima în pădure nu poate fi reţinută în mod rezonabil. Pe de altă parte, dacă făptuitorul are cunoştinţă
despre un anumit context particular, care sporeşte până spre certitudine probabilitatea ca, prin conduita sa, să
determine apariţia urmării imediate în cauză, nu vedem de ce s-ar exclude existenţa legăturii de cauzalitate. Spre
exemplu, dacă o persoană o trimite pe alta (urmărind să cauzeze moartea acesteia) să extragă dintr-o locuinţă
abandonată unele materiale de construcţie încorporate în aceasta, fără a o avertiza (aspect pe care îl cunoaşte) că
acea clădire are structura de rezistenţă grav afectată, motiv pentru care chiar şi o scăzută perturbare a echilibrului
fragil al acesteia, prin extragerea unei părţi aparent neesenţiale (tocul ferestrei, de pildă), poate genera o prăbuşire,
dacă un asemenea eveniment se produce, s-ar putea discuta, în mod rezonabil, dacă liantul cauzal nu ar trebui de fapt
reţinut, inclusiv prin prisma aspectelor de ordin subiectiv relevate. Sau, dacă cel care a cumpărat biletele de avion a
făcut-o după ce a surprins o conversaţie între două persoane care precizau că urmăresc să provoace o explozie a
cursei aeriene respective (aspect care presupunem că ar putea fi dovedit în speţă), atunci, dacă deflagraţia are loc, cu
urmarea morţii victimei, afirmarea existenţei legăturii de cauzalitate nu ar mai părea absurdă.
t2]
Spre exemplu, a aplica o palmă sau un pumn, cu putere, peste cap unei persoane nu indică, de principiu, o
activitate aptă, prin natura sa, să genereze, sub aspect cauzal, decesul (ci tinde a fi tipică producerii urmării unei
infracţiuni de lovire). în schimb, dacă raportăm aceeaşi acţiune nu faţă de o persoană adultă, ci faţă de un copil nou-
născut, în vârstă de câteva ore sau chiar zile, valoarea cauzală a conduitei se va modifica, în mod cert, în sensul
aprecierii sale ca tipică faţă de producerea unei urmări constând în deces.
t3]
Astfel, trecerea unei perioade îndelungate de timp nu atrage, automat, imposibilitatea reţinerii existenţei unei
legături de cauzalitate, însă impune o cât mai atentă evaluare obiectivă/rezonabilă. De pildă, admitem că
în acest context, dincolo de numeroase ipoteze faptice cât se poate de clare şi simple sub
aspect cauzal, reţinem că pot să se manifeste şi situaţii de complexitate deosebită. în mod special,
indicăm drept aspecte în considerarea cărora se ridică/se pot ridica, (şi) în materie penală,
probleme aparte (dificile, nuanţate) în determinarea raportului de : (uneori)
situaţia infracţiunilor omisivell]; (uneori) situaţia infracţiunilor comisi\/-omisivel2]; (uneori) situaţia
infracţiunilor comise în participaţie penală ori a activităţilor infracţionale la care au contribuit
succesiv mai multe persoane, dar în afara cadrului participaţiei penale; (uneori) situaţia
infracţiunilor progresive, care produc o urmare iniţială, ulterior amplificată progresiv în lipsa
intervenţiei suplimentare (sub aspect cauzal) a infractorului, până la transformarea într-o nouă
urmare, mai gravă (caz în care o discuţie aparte se prefigurează în situaţia în care victima însăşi
manifestă o conduită culpabilă, care contribuie - potenţial decisiv - la agravarea rezultatului
iniţial)131, ş.a.
Probleme nuanţate se configurează şi în ceea ce priveşte raportul dintre determinarea
existenţei legăturii de cauzalitate şi evaluarea aspectelor de ordin subiectiv ale comiterii faptei.
Astfel, potrivit unei opinii, se evidenţiază faptul că stabilirea legăturii de cauzalitate constituie un
demers referitor la un element integrat laturii obiective, iar problema vinovăţiei dă conţinut laturii
subiective a infracţiunii (argumentându-se, prin urmare, că cele două trebuie analizate distinct,
fără ingerinţa uneia în evaluarea celeilalte). Se poate susţine însă
este posibil să se poată stabili că decesul victimei, chiar intervenit la câţiva ani după producerea unei anumite
agresiuni, se datorează cauzal actului de agresiune în cauză, inclusiv atunci când în liantul cauzal s-au interpus şi alte
evenimente cauzale (care nu au întrerupt însă acest raport), precum erori de diagnostic medical ori atitudinea
culpabilă a victimei în respectarea tratamentului prescris. Nu s-ar putea considera însă niciodată că este posibilă, din
punct de vedere juridic, o urmare naturalistă a succesiunii evenimentelor cauzale care să piardă orice legătură
raţională dintre elementul material şi urmarea imediată (cum ar fi aprecierea că de rezultatul unei anumite infracţiuni
sunt vinovaţi, în realitate, părinţii infractorului, căci, dacă nu l-ar fi conceput pe acesta şi crescut/educat într-un
anumit mod, nu s-ar mai fi ajuns deloc la comiterea infracţiunii de către cel în cauză...).
[1]
în doctrină s-a relevat că, în ipoteza acestora, spre deosebire de aceea a infracţiunilor comisive, evenimentul
cu rol cauzal (sub aspect juridic) nu apare ca factor activ (pozitiv, dinamic) determinant/producător al urmării, ci ca
eveniment negativ (pasiv, static) cu potenţial cauzal, prin aceea că nu se intervine (potrivit unei obligaţii existente în
acest sens) în vederea stopării desfăşurării potenţialităţii cauzale a unui proces determinant deja pus în mişcare, ca
efect al manifestării unor alte surse. Din specificul cauzalităţii în cazul infracţiunilor omisive se pot extrage numeroase
aspecte de nuanţă, potenţial controversate, precum - cu titlu de exemplu: stabilirea dacă este o împrejurare
relevantă, sub aspect cauzal, determinarea faptului că, şi în măsura în care acţiunea ordonată de lege ar fi fost
îndeplinită de către persoana obligată la aceasta, totuşi, urmarea ar fi survenit oricum; în cazul unui răspuns afirmativ,
identificarea criteriului în funcţie de care se poate efectua o asemenea determinare etc. A se vedea (şi) N. GIURGIU, op.
cit., p. 81 ş.u.
[2]
M.K. Guiu, op. cit., p. 79 ş.u.
[3]
în asemenea ipoteze, credem că se ridică inclusiv problema dacă (şi în ce măsură) ar trebui să influenţeze
problema determinării legăturii de cauzalitate (imputabile infractorului) aspectul privitor la anumite evoluţii
intervenite în diverse sfere de activitate, ca urmare a progresului general al cunoaşterii/tehnicii/ştiinţei etc. înregistrat
la nivelul societăţii şi al domeniului respectiv. De pildă, se ridică întrebarea: dacă o anumită activitate desfăşurată are
aptitudinea cauzală intrinsecă de a produce, în timp, o anumită vătămare, însă această aptitudine este limitată, în
contemporaneitate, de evoluţiile înregistrate în domeniului medical, însă numai sub condiţia urmării unui anumit
tratament, este oare imputabilă cauzal infractorului producerea urmării în cauză ca efect al unei evoluţii naturale a
stării de sănătate a victimei, în condiţiile în care aceasta nu a respectat, în mod culpabil, tratamentul prescris (ceea ce,
dacă ar fi făcut, ar fi limitat probabilitatea evoluţiei vătămării spre urmarea concret produsă, în cele din urmă, în mod
progresiv)? Pentru o opinie în sensul unui răspuns pozitiv (pe care nu îl apreciem, totuşi, apt de generalizare
necondiţionată), a se vedea, de pildă, AL. RÎŞNIŢĂ, Ipoteza de „risc culpabil" într-o cauza aflata pe rolul Curţii de Apel
Cluj. Lipsa raportului de cauzalitate, articol disponibil spre consultare on-line, la adresa de internet
https://www.juridice. ro/262303/ipoteza-de-risc-culpabil-intr-o-cauza-aflata-pe-rolul-curtii-de-apel-duj-lipsa-
raportului-de-cauzalitate. html. De altfel, din câte observăm, în speţa concretă avută în vedere de autor ca bază a
expunerii din articolul menţionat, soluţia finală atinsă în practică a fost în sens contrar (infractorului i s-a imputat
rezultatul final mai grav, atras şi ca urmare a conduitei culpabile ulterioare a victimei) - în acest sens, a se vedea C.A.
Cluj, s. pen., dec. nr. 1165/2013,
http://portal.just.ro/33/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=21100000000182394&id_inst=33.
şi că abordarea scindată a celor două laturi reprezintă un proces artificial, care se impune din
anumite raţiuni didactice/metodologice, dar care nu poate nega interdependenţa şi strânsa
(indisolubila) împletire dinamică dintre elementele obiective şi cele subiective ale faptei, astfel
cum se întrepătrund acestea în desfăşurarea reală a unei anumite speţe. După cum reiese din
unele exemple avansate, precum şi din anumite dezvoltări efectuate în rândurile precedente,
credem că se impune faptul câ, cel puţin în unele cazuri, aprecierea privind existenţa sau
inexistenţa unui raport de cauzalitate relevant sub aspect juridic este condiţionată şi de anumite
aspecte subiective. Avem în vedere, de pildă, reflectarea, în reprezentarea subiectului activ, a unor
particularităţi anume ale contextului în care a acţionat, care au rolul de condiţii ce potenţează
valoarea cauzală a unei conduite aparent non-cauzale în raport de o anumită urmare produsă în
realitatea obiectivă.
1.4. Elemente suplimentare ale laturii obiective a infracţiunii privind

locul, timpul, modul sau mijloacele de săvârşire, condiţiile speciale impuse
subiecţilor
Orice faptă (inclusiv una prevăzută de legea penală) se comite într-un anumit loc, într-o
anumită perioadă de timp, prin recurgere la anumite moduri/mijloace de săvârşire, de către o
anumită persoană şi împotriva unei anumite persoane. De regulă, asemenea aspecte sunt
extrinseci conţinutului constitutiv al infracţiunii, nefiind relevante juridic pentru încadrarea faptei,
ci - eventual - putând fi valorificate în operaţiunea de individualizare a sancţiunii penalell].
Totuşi, există şi norme de incriminare în cadrul cărora legiuitorul prevede expres (sau lasă să
se deducă implicit) şi unele condiţii privitoare la astfel de elemente, care devin, prin urmare,
integrate conţinutului infracţiunii, după caz, pe forma tip a acesteia (de bază) sau pe o formă
derivată (agravată/atenuată). în astfel de cazuri, aspectele privitoare la loc, timp, mod/mijloace,
calităţi special impuse subiectului activ sau pasiv al infracţiunii sunt integrate în latura obiectivă a
conţinutului constitutiv al acesteia.
Spre exemplu:
-în ceea ce priveşte locul săvârşirii infracţiunii, indicăm: în cazul infracţiunilorîndreptate contra
siguranţei circulaţiei rutiere, faptele trebuie comise neapărat pe un drum public (art. 334, art. 335,
art. 336 CP); în cazul infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice (art. 371 CP), fapta se
impune a fi comisă în public; de asemenea, în cazul infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri
(art. 375 CP) se prevede aceeaşi condiţie ş.a. în toate situaţiile astfel exemplificate, condiţia
privitoare la săvârşirea faptei penale într-un anumit loc are valoare de element esenţial al
conţinutului constitutiv de bază (tip) al infracţiunii. Există şi cazuri în care norma de incriminare
impune săvârşirea faptei într-un anumit loc, cu titlu de element circumstanţial; de pildă: în cazul
infracţiunii de furt calificat, săvârşit într-un mijloc de transport în comun [art. 229 alin. (1) lit. a)
CP]; sau în cazul infracţiunii de tâlhărie calificată, săvârşită într-un mijloc de transport [art. 234
alin. (1) lit. e) teza I CP] ş.a.;
-în ceea ce priveşte timpul săvârşirii infracţiunii, indicăm: în cazul infracţiunii de coborâre a
pavilionului (art. 427 CP), se impune comiterea faptei în timpul luptei; în cazul infracţiunii de
sustragere de la serviciul militar în timp de război (art. 432 CP), după cum reiese din 111
111
Uneori, legiuitorul poate valorifica asemenea chestiuni prin norme penale generale; de pildă, potrivit
art. 77 CP, se stabileşte că reprezintă circumstanţă generală agravantă săvârşirea infracţiunii prin cruzimi sau
supunerea victimei la tratamente degradante [lit. b)] ori săvârşirea infracţiunii prin metode sau mijloace de natură
să pună în pericol alte persoane ori bunuri [lit. c)], precum şi săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a
profitat de situaţia prilejuită de o calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgenţă [lit. g)] - ceea ce implică
un anumit mod/mijloc de săvârşire a infracţiunii sau un anumit timp de comitere a acesteia.
chiar denumirea marginală, fapta trebuie săvârşită în timp de asemenea, în cazul

infracţiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare [art. 435 alin. (1) CP], se impune tot
săvârşirea pe timp de război ş.a. în toate situaţiile astfel exemplificate, condiţia privitoare la
săvârşirea faptei penale în anumite condiţii de timp are valoare de element esenţial al conţinutului
constitutiv de bază (tip) al infracţiunii. Există şi cazuri în care norma de incriminare impune
săvârşirea faptei într-un anumit timp, cu titlu de element circumstanţial; de pildă: în cazul
infracţiunii de încălcare a consemnului, săvârşită pe timp de război [art. 415 alin. (3) CP]; sau în
cazul infracţiunii de insubordonare, săvârşită pe timp de război [art. 417 alin. (2) CP]; de asemenea,
infracţiunea de genocid este şi ea mai gravă tot când se comite pe timp de război [art. 438 alin. (2)
CP]; infracţiunea de furt calificat se reţine atunci când fapta se comite în timpul nopţii [art. 229
alin. (1) lit. b) CP]; în schimb, are valoare atenuantă timpul comiterii faptei (alături de alte aspecte)
în cazul prevăzut la art. 200 CP - uciderea ori vătămarea nou-nâscutului săvârşită de către
mamă (incriminarea este apreciată în doctrină
ca formă atenuată a omorului, respectiv a unor infracţiuni contra integrităţii corporale şi sănătăţii,
dacă fapta se comite în termen de 24 de ore de la naştere);
- în ceea ce priveşte modul/mijloacele de săvârşire a infracţiunii, indicăm: în cazul infracţiunii
de tulburare de posesie (art. 256 CP), se impune comiterea faptei prin violenţă sau ameninţare; în
cazul infracţiunii de influenţare a dec (art. 272 CP), fapta trebuie săvârşită prin corupere, prin
constrângere ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant; de asemenea, în cazul infracţiunii de
încercare de a determina săvârşirea unei infracţiuni (art. 370 CP), se impune comiterea acesteia
prin constrângere sau corupere ş.a. în toate situaţiile astfel exemplificate, condiţia privitoare la
săvârşirea faptei penale într-un anumit mod/prin anumite mijloace are valoare de element
esenţial al conţinutului constitutiv de bază (tip) al infracţiunii. Există şi cazuri în care norma de
incriminare impune săvârşirea faptei într-un anumit mod/prin anumite mijloace, cu titlu de
element circumstanţial; de pildă: în cazul infracţiunii de omor, săvârşit prin cruzimi [art. 189 alin.
(1) lit. h) CP]; sau în cazul infracţiunii de furt calificat, săvârşit prin efracţie, escaladare sau prin
folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase [art. 229 alin. (1) lit. d) CP]; de
asemenea, în cazul infracţiunii de tâlhărie calificată, săvârşită prin folosirea unei arme ori
substanţe explozive, narcotice sau paralizante [art. 234 alin. (1) lit. a) CP]; infracţiunea de
distrugere se reţine în formă agravată atunci când fapta se comite prin incendiere, explozie ori prin
alt asemenea mijloc [art. 253 alin. (4) CP]; infracţiunea de evadare se agravează atunci când se
comite prin folosire de violenţe sau arme [art. 285 alin. (2) CP] ş.a.
în ceea ce priveşte cazul incriminărilor la care latura obiectivă este completată cu elemente
constitutive (esenţiale sau circumstanţiale) privind subiectul activ sau pasiv al infracţiunii, aceste
aspecte au fost tratate anterior, în cadrul expunerii subiecţilor infracţiunii (la care facem
trimitere).
Atunci când elementele în discuţie (loc, timp, mod/mijloace, calităţi speciale ale subiecţilor)
sunt integrate (suplimentar) în conţinutul constitutiv tip (de bază) al unor incriminări, dacă
existenţa lor nu se verifică pe analiza unei speţe determinate, nu se va putea reţine comiterea
respectivei fapte ca infracţiune. în schimb, dacă acestea sunt prevăzute de legiuitor cu titlu de
element circumstanţial, atunci caracterul infracţional al activităţii penale săvârşite subzistă cel
puţin în considerarea formei tip a infracţiunii respective, însă cu excluderea reţinerii acelei
forme/variante derivate (agravată/calificată sau atenuată).
§2. Latura subiectivă a infracţiunii

2.1. Aspecte generale în legătură cu vinovăţia penală
După cum s-a menţionat anterior, reprezentând totalitatea (ansamblul) elementelor/
condiţiilor de factură subiectivă/psihică integrate în conţinutul constitutiv al unei infracţiuni, în
genere, latura subiectivă a conţinutului infracţiunii cuprinde, ca unic element obligatoriu (prezent
în mod necesar în cazul oricărei infracţiuni), elementul subiectiv, adică forma de vinovăţie
manifestată de infractor cu ocazia săvârşirii faptei penale, în raport de aceasta (implicit,
modalităţile specifice sub care se pot înfăţişa aceste forme de vinovăţie). Astfel, potrivit legii [art.
16 alin. (2) CP], formele vinovăţiei penale
:intenţia, culpa şi intenţia
depăşită (praeterintenţia). în ceea ce priveşte modalităţile acestora, ele în cazul intenţiei - intenţia
directă şi intenţia indirectă [art. 16 alin. (3) CP]; în cazul culpei - culpa cu prevedere şi culpa fără
prevedere [art. 16 alin. (4) CP]. Forma de vinovăţie a intenţiei depăşite este reglementată în art. 16
alin. (5) CP.
Vinovăţia reprezintă o (anumită) atitudine psihică a unei persoane, constând într-un act de
conştiinţă şi voinţă (alcătuit din elemente intelective şi volitive) faţă de fapta (stricto sensu) comisă
şi faţă de urmările acesteia (implicit, asupra liantului cauzal). Reluăm aprecierea potrivit căreia, la
nivel abstract (prin raportare la conceptul de conţinut constitutiv generic al infracţiunii), se poate
discuta despre existenţa vinovăţiei în general, aşadar, despre vinovăţie în oricare dintre formele şi
modalităţile posibile sub care se poate aceasta intenţie
(directă sau indirectă), culpă (cu sau fără prevedere), intenţie depăşită (praeterintenţie). Pe de altă
parte, la un nivel concret (în considerarea fiecărui conţinut constitutiv al fiecărei infracţiuni
determinate în parte), este necesară stabilirea existenţei vinovăţiei nu sub orice formă/modalitate
posibilă, ci neapărat în acea formă/în una dintre acele forme în considerarea căreia/cărora
legiuitorul a incriminat respectivul tip de conduită, şi anume ori numai intenţia (directă/indirectă),
ori numai culpa (cu/fără prevedere), ori numai intenţia depăşită[1]. în acest sens, art. 16 alin. (1) CP
dispune că „Fapta constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută
de legea penală", în timp ce, potrivit art. 16 alin. (2) CP, se stabileşte că „Vinovăţie există când
fapta este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită".
Această atitudine psihică, manifestată ori sub formă de intenţie, ori sub formă de culpă, ori
sub formă de intenţie depăşită (praeterintenţie), constituie baza/esenţa laturii subiective din
conţinutul infracţiunii, care se află într-o strânsă legătură cu latura obiectivă, formând împreună cu
ea un tot coerent şi inseparabil. în ceea ce priveşte unele norme de incriminare (dintre cele
intenţionate), acestea prezintă şi elemente suplimentare înscrise de lege pe latura subiectivă, şi
anume mobilul şi scopul infracţiunii. în sinteza lor, toate acestea dau 111
111
Este de menţionat că, deşi cele mai multe incriminări au elementul subiectiv format dintr-o singură formă de
vinovăţie, totuşi, anumite norme de incriminare permit manifestarea vinovăţiei, ca element al laturii subiective din
conţinutul respectivei infracţiuni, în mai multe forme posibile, respectiv cele indicate de lege în raport de incriminarea
în cauză. Spre exemplu, vinovăţia se poate manifesta atât sub forma intenţiei (directă sau indirectă), cât şi a intenţiei
depăşite, în cazul infracţiunii de vătămare corporală (art. 194 CP). Sau, potrivit art. 267 CP (de pildă), infracţiunea de
omisiune a sesizării poate fi comisă fie cu intenţie [alin. (1)], fie din culpă [alin. (2)]. în ipoteza unei fapte incriminate
exclusiv în considerarea intenţiei, verificarea săvârşirii concrete din culpă a acesteia nu conduce la aprecierea ca
întrunit a conţinutului constitutiv al infracţiunii, sub aspect subiectiv - prin urmare, fapta în cauză nu va putea
reprezenta infracţiune [cel puţin nu acea infracţiune, urmând a se verifica dacă legea incriminează în mod de sine
stătător o altă infracţiune similară sub aspect obiectiv, a cărei latură subiectivă să constea însă în culpă -, caz în care
încadrarea juridică se va putea face în acest text de lege: de exemplu, în cazul omorului se impune doar forma de
vinovăţie a intenţiei, aspect dedus din art. 16 alin. (6) CP; dacă actul de ucidere s-ar comite din culpă, ar deveni
incidenţă norma de incriminare a uciderii din culpă].
conţinut laturii subiective a infracţiunii, în sensul larg de totalitate a condiţiilor legate de

atitudinea psihică pe care o manifestă infractorul în raport de fapta comisă, implicând îmbinarea
factorilor subiectivi reprezentaţi de factorul intelectiv, factorul volitiv şi (uneori) de un factor terţ,
anume factorul afectiv/motivaţional.
în ceea ce priveşte formele vinovăţiei penale, astfel cum sunt ele reglementate de lege lata,
este de reţinut (într-o perspectivă de ansamblu) că acestea sunt reprezentate de intenţie, culpă şi
intenţie depăşită.
Intenţia reprezintă acea atitudine psihică a unei persoane care, în mod necesar, prevede
rezultatul faptei sale, urmărind sau cel puţin acceptând producerea lui prin săvârşirea acelei fapte.
Această formă de vinovăţie caracterizează majoritatea faptelor incriminate (reprezintă regulam
materia formelor de vinovăţie)11', fiind specifică, de pildă, incriminărilor reprezentate de: omor,
ameninţare, şantaj, furt, tâlhărie, înşelăciune, nedenunţare, mărturie mincinoasă, evadare, luare
de mită, delapidare, infracţiuni de fals, infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile
publice, incest, bigamie, abandon de familie, trădare, genocid etc. Rezultă că intenţia poate
caracteriza, de principiu, orice faptă penală, după caz, atât infracţiunile comisive, cât şi cele
omisive, atât infracţiunile de rezultat, cât şi cele de pericol ş.a.m.d.
Culpa reprezintă acea atitudine psihică a unei persoane care fie faptei
sale, pe care nu îl urmăreşte şi nici nu îl acceptă, trecând la săvârşirea actului de
executare în
condiţiile în care socoteşte fără temei că nu va produce astfel rezultatul prevăzut ca posibil, fie nu
prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă. Această formă de vinovăţie
caracterizează doar unele fapte incriminate121, fiind specifică, de pildă, incriminărilor reprezentate
de: uciderea din culpă, vătămarea corporală din culpă, distrugerea din culpă, neglijenţa în serviciu,
omisiunea sesizării - din culpă, înlesnirea evadării - din culpă etc.* 131 Rezultă că forma de vinovăţie
a culpei poate caracteriza, de principiu, orice faptă penală, după caz, atât infracţiunile comisive,
cât şi cele omisive, atât infracţiunile de rezultat, cât şi cele de pericol ş.a.m.d.
Intenţia depăşită (praeterintenţia) reprezintă acea atitudine psihică a unei persoane care
săvârşeşte o activitate infracţională ce debutează cu intenţie (se prevede şi se urmăreşte sau se
acceptă posibilitatea producerii rezultatului specific - care intervine ca rezultat iniţial), dar care
produce, în fapt, un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului (subiectul activ fie l-a
prevăzut, socotind însă fără temei că el nu se va produce, fie nu l-a prevăzut deloc, deşi trebuia şi
putea să îl prevadă). Această formă de vinovăţie caracterizează doar
111
Este de menţionat că, dacă în norma de incriminare nu se prevede expres forma de vinovăţie impusă de
lege pentru ca fapta descrisă să constituie infracţiune, regula stabileşte că aceasta va fi intenţia [art. 16 alin. (6)
CP],
121
Este de menţionat că, numai dacă în norma de incriminare se prevede expres forma de vinovăţie a culpei,
ca fiind impusă/permisă de lege pentru ca fapta descrisă să constituie infracţiune, comiterea concretă din culpă
a acelei
131 fapte va permite calificarea sa drept infracţiune [art. 16 alin. (6) CP],
De principiu, în raport de incriminarea unei fapte din culpă, în legislaţie se identifică o incriminare
intenţionată (deja existentă) a aceluiaşi tip de faptă - ca manifestare obiectivă (după caz, fie ca infracţiune distinctă,
fie ca formă/ variantă diferită a aceleiaşi incriminări în care se încadrează şi infracţiunea din culpă). Astfel, spre
exemplu, uciderea din culpă este o formă de omucidere (reprezentând singura incriminare a unei fapte din culpă din
rândul dispoziţiilor de incriminare reglementate ca infracţiuni contra vieţii - Capitolul I din Titlul I al Părţii speciale a
Codului penal); astfel, omuciderea este în primul rând incriminată ca faptă intenţionată, sub forma
omorului/omorului calificat/ uciderii la cererea victimei. Sau vătămarea corporală din culpă reprezintă o incriminare
reglementată ulterior incriminării lovirii/vătămării corporale, ca fapte intenţionate. Ori neglijenţa în serviciu constituie
o incriminare a comiterii din culpă a faptei care, atunci când este comisă cu intenţie, este încadrată ca abuz în serviciu
etc. Cu alte cuvinte, ar fi absurd ca legiuitorul să incrimineze o anumită conduită periculoasă doar în considerarea
unei atitudini psihice culpoase, însă fără a incrimina aceeaşi conduită obiectivă în considerarea formei de
vinovăţie (mai periculoase) a intenţiei1.
unele fapte incriminate, fiind specifică, de pildă, incriminărilor reprezentate de: lovirile sau
vătămările cauzatoare de moarte, lipsirea de libertate în mod ilegal care a produs moartea
victimei, întreruperea cursului sarcinii care a produs moartea victimei, violul care a produs
vătămarea corporală sau moartea victimei, tâlhăria care a produs vătămarea corporală sau
moartea victimei, distrugerea calificată etc.[11 Rezultă că forma de vinovăţie a intenţiei depăşite
poate caracteriza, de principiu, atât infracţiunile comisive, cât şi cele omisive, de regulă, ca
infracţiuni de rezultat.
Este de subliniat faptul că vinovăţia, ca un concept general, potenţial manifestată sub oricare
dintre formele sub care se poate înfăţişa, nu este definită expres de legea noastră penală, care
cuprinde dispoziţii explicite doar în raport de formele sale de manifestare (în art. 16 CP)[2]. Din
totalitatea prevederilor legale astfel avute în vedere, doctrina conceptualizează o definiţie
abstractă generală a noţiunii de vinovăţie, considerată drept expresie a atitudinii psihice pe care o
persoană (subiectul activ) o manifestă în raport de fapta ilicită (sub aspect penal) comisă şi faţă de
urmările acesteia, întemeiată pe un (de reprezentare,
131
de prevedere) şi pe un factor volitiv (de voinţă) .
[1]
De principiu, ca şi în cazul culpei, în raport de incriminarea unei fapte praeterintenţionate, în legislaţie se
identifică o incriminare intenţionată (deja existentă) a aceluiaşi tip de faptă - ca manifestare obiectivă (după caz, fie ca
infracţiune distinctă, fie ca formă/variantă diferită a aceleiaşi incriminări în care se încadrează şi infracţiunea
praeterintenţionată). Astfel, spre exemplu, infracţiunea de viol care a dus la moartea victimei (sau de tâlhărie care a
dus la moartea victimei ori lipsire de libertate în mod ilegal care a produs aceeaşi urmare ş.a.) porneşte de la
incriminarea faptei intenţionate de viol (tâlhărie/lipsire de libertate în mod ilegal etc.), integrând acesteia şi rezultatul
mai grav corespunzător unei ucideri din culpă, astfel încât respectiva infracţiune complexă praeterintenţionată pe
conţinutul ei agravat/calificat absoarbe, practic, o lovire sau vătămare cauzatoare de moarte. Subliniem de la început
că, în aceste cazuri, nu se alătură faptelor iniţiale o infracţiune de omor, căci, după cum s-a menţionat, aceasta pune în
evidenţă intenţia cu privire la suprimarea vieţii; dacă viaţa victimei unui viol/unei tâlhării/lipsiri de libertate în mod
ilegal a fost suprimată cu intenţie, nu va exista o infracţiune praeterintenţionată, ci un concurs de infracţiuni:
viol/tâlhărie/lipsire de libertate în mod ilegal etc. (pe de o parte) şi omor (pe de altă parte). Cu alte cuvinte, ar fi
absurd ca legiuitorul sâ incrimineze o anumită conduită periculoasă doar în considerarea unei atitudini psihice
praeterintenţionate, fără a avea incriminată conduita obiectivă (conduitele obiective) în cauză şi în considerarea
formei de vinovăţie (mai periculoasă) a intenţieil
[2]
Astfel, este de remarcat că art. 16 alin. (2) CP prevede în sensul că „vinovăţia există când..." iar nu în sensul că
„vinovăţia este/reprezintâ" sau în sensul că „vinovăţia constă în..." A se vedea, în acelaşi sens, I. PASCU, în I. PASCU
Ş.A., op. cit., p. 124; T. DIMA, op. cit., p. 112. în sens contrar (după cum poate reieşi din formularea întrebuinţată), a se
vedea G. ANTONIU, în G. ANTONICI, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 166,167.
[3]
în realitate, procesele psihice ale unei persoane se configurează, în ansamblul lor, prin sinteza a trei factori
interni: intelectiv, volitiv şi afectiv/motivaţional. Acesta din urmă constă în factorul intern determinant al deciziei
unei persoane de a recurge la o anumită conduită anume, reprezentând expresia tendinţelor, necesităţilor,
dorinţelor etc. care împing o persoană la trecerea la actul infracţional de executare, în condiţiile unei anumite
configurări a factorului intelectiv. Altfel spus, în concepţia noastră, factorul afectiv/motivaţional este cel care stă la
baza activării factorului volitiv într-un anumit sens, în contextul manifestării, într-o anumită configuraţie, a
factorului intelectiv. însă, fiind mai puţin apt de reflectare obiectivă în materialitatea faptei săvârşite efectiv (prin
comparaţie cu ceilalţi doi factori, intelectiv şi volitiv), factorul afectiv nu este, de regulă, valorificat de către legiuitor
în definirea normativă a formelor şi modalităţilor vinovăţiei penale. Reiese că, de regulă, acesta este indiferent în ceea
ce priveşte încadrarea juridică a faptei (de exemplu, pentru încadrarea unui act de omucidere ca infracţiune de omor,
este irelevant de ce/pentru ce a ucis infractorul victima: din gelozie, din răzbunare, din cupiditate, din sadism, de
plictiseală etc.; interesează dacă a ştiut ce face-factor intelectiv-şi dacă se putea abţine-factor volitiv). Valorificarea
factorului afectiv poate avea însă loc (ar trebui să aibă loc) în cadrul procesului de individualizare judiciară a sancţiunii
penale. De asemenea, prin excepţie de la regulă, uneori, legiuitorul însuşi conferă o valoare constitutivă (esenţială sau
circumstanţială) diverselor expresii ale factorului afectiv, manifestate sub forma includerii unui anumit mobil sau a
unui anumit scop în conţinutul juridic al unor norme de incriminare. în doctrină s-a indicat, în acest sens, că „procesele
psihice pe care le evaluează legiuitorul pentru a ajunge la descrierea vinovăţiei în norma penală sunt cele care
formează viaţa psihică a oricărei persoane: procese volitive, intelective, afective" - G. ANTONIU, Vinovăţia penală, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1995, p. 98.
Factorul intelectiv reprezintă aptitudinea/capacitatea unei persoane de a înţelege anumite

f e n o m e n e , legităţi obiective, de a pătrunde/anticipa determinismul (corelaţia cauzală
a) anumitor comportamente în anumite condiţii date (într-un anumit context), făcând posibilă
prefigurarea, în judecata unei persoane, a consecinţelor pe care le implică/le-ar putea atrage
adoptarea unei anumite conduite, în unele cazuri determinate. Legate de acest factor sunt şi
reprezentările pe planul mental al unei persoane a unor aspecte extrinseci, care privesc
particularităţile entităţii asupra căreia se va răsfrânge actul de specificul realităţii
înconjurătoare în cadrul căreia se manifestă, libertatea de determinare psihică a persoanei -
libertatea de hotărâre (sau, dimpotrivă, absenţa acesteia, în cazuri precum este cel al constrângerii
morale), prefigurarea eficienţei cauzale a acţiunii/inacţiunii în contextul dat etc.
Factorul volitiv reprezintă aptitudinea/capacitatea unei fiinţe umane de a îşi controla propria
persoană, de a fi stăpână asupra energiei sale fizice, putând în mod liber să o pună în mişcare (să o
dinamizeze) într-un anumit sens/fel sau, din contră, să îşiinhibe punerea în mişcare a energiei fizice
(menţinându-se în pasivitate/stare statică) într-un anumit context determinat.
Din sinteza/combinarea acestora, în diverse grade, legea penală configurează formele sub
care este posibilă manifestarea vinovăţiei111. 1
[1]
în doctrină se discută (în continuare) dacă formele vinovăţiei şi modalităţile acestora, astfel cum sunt (şi cum
au fost) ele reglementate în legislaţia noastră penală, decurg din variaţii/grade/intensităţi diferite existente, după caz,
la nivelul factorului intelectiv (în acest sens, a se vedea, de pildă: C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 138;
L.V. LEFTERACHE, op. cit., p. 166 ş.u.) sau la nivelul factorului volitiv (în acest sens, a se vedea, spre exemplu, FL.
STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 320). Se poate aprecia că cea dintâi opinie corespunde aşa-numitei teorii a
reprezentării, în timp ce a doua opinie decurge din aşa-numita teorie a voinţei [cu privire la acestea, a se vedea, de
pildă, G. ANTONIU, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 167 ş.u.]. Astfel, într-o opinie, s-ar putea aprecia
că formele şi modalităţile vinovăţiei penale decurg din gradele diferite de reprezentare (în psihicul subiectului activ) a
modului în care conduita efectiv adoptată, într-un context particular anume, poate conduce, cu o mai mică sau mai
mare certitudine, la apariţia unei anumite urmări imediate. într-o atare viziune, referirile legale la urmărirea/
acceptarea/neacceptarea bazată pe o apreciere neîntemeiată a producerii rezultatului prevăzut, din cuprinsul art.
16 alin. (3) lit. a) şi b), respectiv din art. 16 alin. (4) lit. a) CP, pun în evidenţă diverse grade/intensităţi de înfăţişare a
factorului intelectiv, iar nu a celui volitiv. în cazul urmăririi producerii rezultatului prevăzut, subiectul activ a avut o
clară reprezentare a certitudinii sau sporitei probabilităţi de producere a rezultatului, în eventualitatea adoptării unei
anumite conduite, într-un anume context dat, condiţii în prezenţa cărora acesta a adoptat comportamentul respectiv.
în cazul acceptării producerii rezultatului prevăzut, subiectul activ a avut o reprezentare mai puţin clară, doar a
posibilităţii de producere a rezultatului în eventualitatea adoptării unei anumite conduite, într-un anume context dat,
condiţii în prezenţa cărora acesta a adoptat, totuşi, comportamentul respectiv, deşi nu existau temeiuri obiective sau
subiective reale în baza cărora să apară ca improbabilă producerea rezultatului. Prin urmare, se poate aprecia că
acesta şi-a asumat riscul declanşării acelei urmări imediate, fără a o urmări - neavând siguranţa producerii sale prin
modul în care se comportă -, manifestând, aşadar, indiferenţă faţă de sensul în care se va concretiza, în speţa dată,
urmarea conduitei sale efective. în cazul neacceptârii producerii rezultatului prevăzut, socotindu-sefărâ temei că
acesta nu va avea loc, subiectul activ a avut o reprezentare şi mai puţin clară a posibilităţii de producere a
rezultatului în eventualitatea adoptării unei anumite conduite, într-un anume context dat, acesta apărând ca
improbabil (deşi nu cu totul imposibil) a interveni, date fiind unele raţiuni obiective sau subiective a căror aptitudine
de împiedicare a producerii urmării imediate infracţionale a fost supraevaluată, în mod culpabil, de către subiectul
activ. Acesta a adoptat, totuşi, în respectivele condiţii, conduita prin care a produs, obiectiv, rezultatul infracţional.
Prin urmare, se poate aprecia că el şi-a asumat riscul declanşării acelei urmări imediate, dar într-un grad mai redus
decât în cazul intenţiei indirecte, fără a manifesta indiferenţă faţă de sensul în care se va concretiza, în speţa dată,
urmarea conduitei sale efective, ci având credinţa eronată că urmarea în cauză va fi evitată datorită unorîmprejurări
pe care le-a apreciat greşit, astfel încât rezultatul s-a produs totuşi. în toate aceste situaţii, din moment ce persoana în
cauză a avut libertatea de a manifesta sau nu conduita respectivă, ceea ce a realizat în mod neconstrâns (activându-şi
sau inhibându-şi liber energia fizică, în contextul reprezentărilor menţionate), se pune în evidenţă existenţa neviciată
a factorului volitiv. în opinia indicată astfel, încărcătura motivaţională/afectivă/ explicativă reflectată în
comportamentul manifestat (expresie a factorului afectiv/motivaţional) nu este relevantă pentru determinarea
formelor/modalităţilor vinovăţiei potrivit art. 16 CP şi nici nu afectează, în mod esenţial, factorul volitiv. Persoana în
cauză putea să treacă la actul de executare sau nu; în prezenţa unei reprezentări mai
Este de menţionat că în literatura de specialitate s-au conturat referitoare la conceperea

vinovăţiei penale: teoria psihologică şi teoria normativă. Potrivit teoriei psihologice, vinovăţia este
concepută drept manifestare/atitudine psihică a unei persoane în raport de o anumită faptă
(acţiune/inacţiune, urmare imediată - inclusiv legătură cauzală dintre ele), aceasta configurând
latura subiectivă a conţinutului constitutiv al infracţiunii. Prin urmare, deşi strâns/organic legată
de materialitatea faptei comise (şi a urmării produse), care dă conţinut laturii obiective a
infracţiunii (tipicitatea obiectivă), vinovăţia poate fi (didactic, metodologic) examinată (într-o
anumită măsură) separat, în considerarea unei alte laturi a infracţiunii - cea subiectivă (tipicitate
subiectivă).
Potrivit teoriei normative, vinovăţia este concepută ca un reproş care poate fi adresat de către
societate (prin intermediul statului, al organelor judiciare) unei persoane care în concret a săvârşit
o faptă tipică (sub aspect deopotrivă obiectiv, cât şi subiectiv) pe care nu trebuia să o comită, pe
motiv că aceasta putea să nu o comită (avea posibilitatea de a nu o săvârşi, avea întreaga
aptitudine generică necesară pentru a fi liberâ/stâpânâ pe propria persoană, în cunoştinţă de
cauză etc., poziţie de pe care trebuia şi putea să evite comiterea infracţiunii). în acest sens, prin
conceptul de vinovăţie se înţelege ceea ce, de lege lata, este reglementat în sistemul nostru
juridico-penal drept trăsătură
esenţială a infracţiunii: o aptitudine generală a unei persoane de a comite în mod vinovat o faptă
incriminată, de a i se putea reproşa săvârşirea acesteia, în baza existenţei cumulate a
responsabilităţii, exigibilităţii unei conduite determinate şi a cunoaşterii caracterului ilicit al faptei
comise!
în viziunea teoriei normative asupra vinovăţiei, existenţa atitudinii psihice (într-un anume fel
manifestată) a persoanei făptuitorului cu privire la fapta comisă (implicit, asupra urmării produse
prin aceasta) nu dispare (teoria normativă a vinovăţiei nu acreditează răspunderea penală
obiectivă), dar îşi modifică poziţia în considerarea căreia este analizată. în această perspectivă,
forma de vinovăţie nu mai configurează latura subiectivă a infracţiunii (fiind potenţial verificabilă -
didactic/metodologic - separat de latura obiectivă şi posterior determinării existenţei acesteia), ci
devine un element intrinsec al laturii obiective, fiind verificată, în principiu, în cadrul de analiză a
elementului material. Astfel, se verifică atitudinea subiectivă manifestată de făptuitor odată cu
săvârşirea acţiunii sau inacţiunii; se analizează dacă acţiunea/inacţiunea este intenţionat orientată
spre vătămarea/periclitarea unei anumite valori sociale sau dacă aceasta doarîn mod culpabil a
lezat/pusîn pericol respectiva valoare
mult sau mai puţin certe, aceasta ar fi putut - şi trebuit - eventual să se abţină de la executare; dacă nu a făcut-o,
înseamnă că şi-a manifesta liber voinţa execuţională, în împrejurările intelective - variate - date. Prin urmare,
stimularea sau inhibarea liberă a energiei fizice în vederea executării unei activităţi apare ca o conduită care fie există,
fie nu există. Obiectiv (aşa cum se percepe ea din exterior, reflectată în materialitatea faptei), aceasta nu tinde a
prezenta variaţii/grade/diferite intensităţi, iar motivaţia intrinsecă constituie un proces intern inapt de reflectare
obiectivă certă (constantă) în obiectivitatea conduitei adoptate şi a urmării produse. în schimb, o mai mare sau mai
restrânsă (mai clară sau mai incertă) reprezentare a probabilităţii/posibilităţii de producere a unui rezultat anume,
într-un anumit context dat, prin recurgere la o anumită conduită, constituie un proces psihic apt de gradare şi de
surprindere/evidenţiere obiectivă (rezonabilă) din exterior. Aceasta, corelată cu împrejurarea trecerii
neconstrânse/libere la adoptarea conduitei concrete, poate acredita stabilirea unei forme de vinovăţie (într-o anumită
modalitate) ca fiind aceea care a stat la baza comportamentului unei anumite persoane în raport de urmările
determinate produse astfel în realitatea înconjurătoare. într-o altă opinie, dimpotrivă, urmărirea/
acceptarea/neacceptarea bazată pe o apreciere neîntemeiată a producerii rezultatului prevăzut din cuprinsul art.
16 alin. (3) lit. a) şi b), respectiv din art. 16 alin. (4) lit. a) CP pune în evidenţă diverse grade/intensităţi de înfăţişare a
factorului volitiv, iar nu a celui intelectiv. Se opinează, în acest sens, că legea indică, în egală măsură, prevederea
rezultatului ca fiind incidenţă în toate aceste ipoteze, deosebirile decurgând din atitudinea psihică a subiectului activ
al faptei penale, care este mai mult sau mai puţin activ implicat volitiv în cauzarea respectivei urmări - consecinţă
previzibilă a activităţii comise.
socială111. Separat şi ulterior acestei determinări, dacă se stabileşte caracterul tipic (deopotrivă
sub aspect obiectiv, cât şi subiectiv al faptei comise în concret), se întreprinde, sub denumirea de
analiză a vinovăţiei, evaluarea caracterului reproşabil sau ireproşabil/ne-reproşabil al conduitei în
raport de aptitudinea persoanei de a i se imputa sau nu, subiectiv, comiterea respectivei fapte.
Dacă reiese că subiectul activ avea aptitudinea de săvârşire vinovată a faptei incriminate (în sensul
că este responsabil, apt de a i se impune respectarea normei de incriminare şi că a lucrat în
cunoştinţă asupra caracterului ilicit al conduitei manifestate), atunci va fi apreciat vinovat!
Este de observat că cele două teorii sunt diferite informa ior, deşi niciuna nu exclude analiza
atitudinilor psihice care, potrivit legii noastre penale, dau conţinut formelor de vinovăţie (însă
această analiză se realizează într-un cadru distinct şi în momente/etape diferite). Menţionăm că,
potrivit primei Expuneri de motive a Codului penal actual, se exprima de către redactorii acestuia
dorinţa de a schimba paradigma normativă asupra teoriei de pe poziţiile căreia este reglementată
vinovăţia, prin trecerea de la teoria psihologică (adoptată de fostul Cod penal) către teoria
normativă. Pe de altă parte, unele modificări intervenite anterior intrării în vigoare a Codului penal
actual, care au adus (printre altele) schimbări asupra definiţiei infracţiunii şi a dispoziţiilor
referitoare la vinovăţie (art. 16 CP), au condus la afirmarea în doctrină a opiniei că acest deziderat
nu s-a mai concretizat, apreciindu-se că, în continuare, la nivel legal, sistemul nostru de drept
rămâne caracterizat de teoria psihologică a vinovăţiei.
înainte de abordarea punctuală a formelor legale de vinovăţie şi a modalităţilor acestora, mai

precizăm că existenţa vinovăţiei nu este prezumată de lege (dimpotrivă, potrivit Constituţiei, este
afirmată regula existenţei prezumţiei de nedesigur, o prezumţie relativă, care poate fi răsturnată;
această răsturnare are loc, de principiu, tocmai prin pronunţarea unei hotărâri definitive de
condamnare ori de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei)121. Prin
urmare, vinovăţia trebuie dovedită/constatată de organele judiciare
111
Prin urmare, în măsura în care respectiva faptă incriminată ar fi comisă cu o altă atitudine psihică decât cea
impusă de lege pentru existenţa faptei ca infracţiune, ar decurge concluzia că fapta nu este tipică. în această viziune
(teoria normativă a vinovăţiei) însă, tipicitatea subiectivă şi cea obiectivă fiind formal inseparabile, nu se va mai putea
considera deloc că ceea ce s-a săvârşit este o prevăzută de legea penală, căci, în aprecierea corespunzătoare acestei
concepţii, tipicitate (obiectivă + subiectivă = tipicitate de ansamblu, integrală) = faptă prevăzută de legea penală.
Aşadar, o faptă comisă care corespunde doar tiparului legal obiectiv, dar nu şi celui subiectiv, nu s-ar mai putea
aprecia deloc a fi o faptă prevăzută de legea penală. în acest sens, în stadiul iniţial de elaborare a Codului penal
actual, echivalentul actualului art. 16 alin. (1) CP [art. 17 alin. (1) din proiectul noului Cod penal - la acel moment]
dispunea că „Fapta nu este prevăzută de legea penală dacă nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de lege"
(iar nu aşa cum se prevede de lege lata: „Fapta constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de
vinovăţie cerută de legea penală"). Prin urmare, ţinând cont de prefacerile intervenite în raport de stadiul respectiv
al proiectului noului Cod penal şi deforma actuală a reglementărilor active în materie [art. 15 şi art. 16 CP, art. 16
alin. (1) lit. b) teza I şi - separat - teza a ll-a CPP ş.a.], putem concluziona că, în pofida prevederii imputabilităţii (în
sensul autohton actualmente reglementat) drept trăsătură esenţială a infracţiunii, nu s-a reuşit (cel puţin nu în
mod deplin) trecerea din sfera teoriei psihologice în aceea a teoriei normative asupra vinovăţiei. în acelaşi sens, a
se vedea şi V. PASCA, op. cit. (2014), p. 155,156 [„Deşi autorii proiectului de Cod penal au dorit ca prin definiţia dată
infracţiunii în art. 15 CP să deplaseze abordarea vinovăţiei ca trăsătură generală a infracţiunii dinspre teoria
psihologică înspre teoria normativă (...), acest fapt nu s-a realizat şi ar fi fost şi greu de realizat, de vreme ce în art. 16
CP formele legale ale vinovăţiei sunt definite tot în termenii teoriei psihologice a vinovăţiei"]. Pentru discuţii în
materie, a se vedea FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 408 ş.u.
121
Reluăm o idee anterior expusă prin aceea că, în opinia noastră, şi pronunţarea unei hotărâri definitive de
încetare a procesului penal ar trebui să transmită, uneori, aceeaşi constatare a răsturnării prezumţiei constituţionale
de nevinovăţie, în considerarea unor eventuale (şi importante) consecinţe extrapenale (conexe însă stabilirii
împrejurării că o persoană a comis o faptă calificată juridic drept infracţiune, având, prin urmare, calitatea de
infractor). Admitem că, de lege lata, această viziune este discutabilă, afirmând-o ca propunere de lege ferenda
(inclusiv prin impunerea continuării judecăţii în cazul intervenirii unor cauze de încetare a procesului penal, pentru
penale, în urma examinării minuţioase, cu maximă seriozitate a fiecărei cauze în parte, astfel încât
să se determine în mod corect forma de vinovăţie ce ilustrează poziţia psihică pe care s-a situat
persoana implicată în săvârşirea faptei respective, asigurându-se astfel premisele unei juste
încadrări juridice a faptei (formele vinovăţiei penale şi modalităţile lor normative ridicând
probleme de delimitare), precum şi premisele unei corespunzătoare individualizări judiciare a
sancţiunii penale incidente în fiecare cauză penală în parte.
Este de reţinut că, dacă lipseşte vinovăţia anume impusă de lege, fapta nu este infracţiune,
lipsindu-i tipicitatea (subiectivă), astfel încât ea rămâne doar o faptă prevăzută de legea penală
(manifestă numai tipicitate obiectivă).
2.2. Intenţia
Forma tipică a vinovăţiei penale, totodată forma cea mai intensă de manifestare a acesteia
(cea care pune în evidenţă în cel mai înalt grad periculozitatea subiectivă a unei persoane care a
comis o faptă incriminată), este intenţia. în Codul penal actual nu se prevede o definiţie generală
(abstractă) a intenţiei ca formă a vinovăţiei penale, ci se menţionează doar că „Vinovăţie există
când fapta este comisă cu intenţie (...)" [art. 16 alin. (2) teza I CP], fiind reglementate expres două
modalităţi sub care se poate înfăţişa intenţia, cunoscute în doctrină şi în jurisprudenţă sub
denumirile de intenţie directă şi intenţie indirectă (doi eventual). Astfel, conform art. 16 alin. (3)
CP, se dispune: „Fapta este săvârşită cu intenţie când făptuitorul: a) prevede rezultatul faptei sale,
urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte; b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l
urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui"111.
Extrăgând esenţa comună a dispoziţiilor penale autohtone în materia intenţiei, aceasta ar
putea fi definită ca fiind acea atitudine psihică a unei persoane care, prevăzând consecinţele
(urmarea, rezultatul) certe sau posibile/probabile consecutive adoptării unei anumite conduite, în
anumite împrejurări determinate, trece la săvârşirea respectivei fapte (adoptă comportamentul în
cauză), urmărind sau (după caz) cel puţin acceptând, astfel, producerea urmării
respective/posibilitatea producerii urmării respective.
Potrivit art. 16 alin. (6) CP, intenţia este desemnată forma de vinovăţie uzuală (ce constituie
regula în materie), atunci când în norma de incriminare nu se prevede expres forma de vinovăţie
impusă de lege pe latura subiectivă a acelei incriminări: „Fapta constând într-o acţiune sau
inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie. Fapta comisă din culpă constituie
infracţiune numai când legea o prevede în mod expres" (s.n.). Prin urmare, dacă textul legal al
normei de incriminare nu indică expres forma de vinovăţie impusă pentru ca respectiva faptă,
odată comisă în concret, să fie apreciată drept infracţiune (şi cele mai multe norme de incriminare
nu cuprind astfel de precizări explicite), atunci forma de vinovăţie va fi intenţia, iar nu şi culpa.
Prin urmare, dacă fapta în cauză s-ar comite, în concret, din culpă, deşi există manifestată o formă
de vinovăţie penală (în general), aceasta nu este cea cerută * 1
a se determina dacă fapta săvârşită constituie sau nu infracţiune, indiferent de imposibilitatea tragerii la răspundere
penală a subiectului său activ).
[1]
Remarcăm că, deşi exprimarea legii este în sensul de prevedere o rezultatului, în realitate, prevederea
vizează urmarea imediată, căci există infracţiuni de pericol (a căror consecinţă nu constă într-un rezultat, ci într-o
urmare imaterială) intenţionate. De asemenea, trebuie să avem în vedere (după cum s-a specificat deja) că factorul
intelectiv vizează nu doar reprezentarea urmării imediate, ci a întregii materialităţi a faptei comise (element material,
urmare imediată şi - implicit - legătură de cauzalitate), precum şi conştientizarea unor aspecte extrinseci laturii
obiective, precum: particularităţile subiectului pasiv, suma împrejurărilor specifice în contextul cărora se desfăşoară
actul de executare etc. (acestea putând influenţa, uneori, în mod determinant/esenţial aptitudinea unei anumite
conduite de a produce o consecinţă particulară).
în mod special de lege pentru configurarea laturii subiective a conţinutului constitutiv al

respectivei infracţiuni, drept urmare, activitatea comisă nu va putea fi considerată infracţiune
(rămânând doar o faptă prevăzută de legea penală), pe motivul lipsei tipicităţii subiective (ea va
prezenta doar tipicitate obiectivă).
Este de observat că, la nivelul regulii generale consacrate prin prevederile art. 16 alin. (6) CP,
nu se realizează o distincţie în raport de modalităţile normative ale intenţiei, fiind în mod egal
valabilă, pentru constituirea faptei ca infracţiune (pentru realizarea laturii subiective a conţinutului
constitutiv al infracţiunii), existenţa intenţiei manifestate fie în modalitate directă, fie
indirectă.într-adevăr, la nivelul majorităţii normelor de incriminare care tipizează penal fapte
intenţionate, legea nu creează o distincţie în funcţie de tipul intenţiei. Eventual, deosebirea dintre
ipoteza săvârşirii unei asemenea infracţiuni cu intenţie directă sau indirectă urmează a se valorifica
(ar trebui să fie valorificată) în cadrul procesului de individualizare judiciară a sancţiunii penale
aplicabile.
Prin excepţie, există şi ipoteze în care legea condiţionează latura subiectivă a unei incriminări
intenţionate doar de manifestarea intenţiei într-o anumită modalitate, după caz, directă sau
indirectă. De regulă, se consideră că limitarea la ipoteza intenţiei directe este exprimată de către
legiuitor prin inserarea raportării la un anumit mobil sau scop în baza căruia trebuie să se constate
a fi fost săvârşită fapta respectivă111. Totodată, prin coroborarea logică a unor dispoziţii de
incriminare, ar putea reieşi uneori şi situaţia limitării intenţiei posibil a fi manifestate în comiterea
unei anumite infracţiuni doar la modalitatea indirectă, cu excluderea celei directe * 121.
Din formularea legală [art. 16 alin. (3) CP] reiese în mod cert că intenţia, indiferent de
modalitatea normativă sub care se înfăţişează, implică o prezenţă concretă atât a factorului
intelectiv, cât şi a factorului volitiv.
Doctrina subliniază împrejurarea că legea are în vedere, în descrierea intenţiei, nu o
posibilitate/aptitudine de prevedere a rezultatului, ci o prevedere efectivă (trebuinţa şi
posibilitatea prevederii sunt indicate legal numai în raport de culpa simplă, fără prevedere).
Aprecierea cu privire la existenţa sau inexistenţa unei prevederi a urmării (şi nu numai) pe care a
avut-o subiectul activ în raport de data săvârşirii faptei se realizează prin luarea în considerare a
unui criteriu de natură mixtă: obiectiv şi subiectiv. Astfel, în opinia noastră, evaluarea trebuie să
plece de la judecata rezonabilă de valoare potrivit căreia orice persoană (etalonul reprezentându-l
omul mediu, situat în aceleaşi împrejurări ca subiectul activ concret şi dispunând de aceleaşi
informaţii care s-a stabilit că se aflau în reprezentarea acestuia) care ar fi acţionat în acelaşi
context ar fi prevăzut respectiva urmare (precum şi toate celelalte elemente asupra cărora poartă,
de fapt, factorul intelectiv). în plus, va trebui să se ţină cont de situaţia particulară a subiectului
activ, de gradul său de dezvoltare intelectuală, de experienţa sa generală de viaţă, de nivelul
informaţiilor specifice domeniului în care s-a manifestat săvârşind fapta incriminată etc., pentru a
se putea determina dacă
111
De pildă, acesta este cazul general acceptat al infracţiunii de furt. Uneori, se apreciază că, şi fără a se preciza
expres în norma de incriminare un anumit mobil sau scop, forma de vinovăţie incidenţă poate fi doar intenţia directă
(aspect dedus din natura lucrurilor); este exemplul des menţionat al infracţiunii de viol. în acest sens, a se vedea (de
pildă) V. PASCA, op. cit. (2014), p. 158. Trebuie precizat, totuşi, că, în unele abordări doctrinare, se admite că şi
infracţiuni general acceptate ca fapte incriminate exclusiv în baza intenţiei directe ar putea fi comise, uneori, inclusiv
cu intenţie indirectă; aceasta ar fi, potrivit unor opinii, chiar situaţia furtului ori a violului. Vom reveni asupra acestui
aspect în cadrul de tratare a mobilului/scopului.
121
Exemplificăm prin raportare la cazul infracţiunii de vătămare corporală în variantele prevăzute de art. 194
alin. (1) lit. a)-c) CP, faptă care, într-o opinie, s-ar putea săvârşi ori cu intenţie depăşită, ori cu intenţie indirectă. în
măsura în care s-ar verifica o intenţie directă cu privire la respectivele urmări imediate, încadrarea juridică ar trebuie
realizată în baza formei agravate reglementate în art. 194 alin. (2) CP.
acesta într-adevăr a prevăzut sau nu. Rezultatul evaluării se va impune obiectiv, fiind desprins din
materialitatea faptei, din conduita generală a făptuitorului mai ales în timpul comiterii activităţii
infracţionale (fără excluderea apriorică a manifestărilor sale anterioare şi chiar posterioare acestui
moment)111.
Este importantă corecta determinare a urmării prevăzute ca decurgând din actul de
executare, căci intenţia este o formă de vinovăţie care se poate raporta la numeroase infracţiuni
(unele reprezentând, obiectiv, sub aspectul gravităţii, stadii succesive posibile de manifestare
infracţională, cu forme apte de absorbţie naturală în cadrul altor infracţiuni). Astfel, spre exemplu,
cu intenţie se pot comite atât o lovire sau o vătămare corporală, cât şi un omor (consumat sau
tentat), fiind imperativă determinarea corectă a împrejurării că rezultatul prevăzut (şi, după caz,
urmărit sau acceptat) a fost doar cel de lezare a integrităţii corporale şi/sau a sănătăţii ori cel de
suprimare/periclitare a vieţii (caz în care corecta încadrare juridică a faptei va fi în infracţiunea de
omor/tentativă de omor121).
Considerăm că, de principiu, pe conţinutul său, prevederea producerii rezultatului (factorul
intelectiv) nu este identică în ipoteza intenţiei directe şi a celei indirecte. Astfel, deosebirea dintre
urmărirea rezultatului prevăzut (intenţia directă) şi acceptarea rezultatului prevăzut (intenţia
indirectă) decurge, ca regulă, (şi) dintr-o diferenţă la nivelul factorului intelectiv. Prevederea
producerii urmării poate implica, pe de o parte, o certitudine/siguranţâ sau o sporită probabilitate
a cauzării consecinţei respective ori, dimpotrivă, pe de altă parte, o simplă posibilitate, o
probabilitate de nivel mediu în acest sens. Se va putea afirma că urmarea prevăzută a fost
urmărită atunci când se adoptă conduita infracţională în prezenţa celui dintâi caz, atunci când
actul de executare tinde a cauza în mod sigur/cu mare probabilitate urmarea respectivă (dintr-o
dublă perspectivă: a subiectului activ şi a materialităţii obiective); în acest caz, intenţia
manifestată va fi una directă.
Astfel, a urmări un rezultat presupune, în sensul pe care îl avem aici în vedere, a comite o
activitate care apare aptă să producă urmarea respectivă (prin natura lucrurilor 131 sau prin modul
cum a conceput executarea141 o persoană), a săvârşi o care va cauza în mod cert sau foarte
probabil rezultatul avut în vedere. Spre exemplu, se poate considera
111
Astfel, fără a exclude declaraţiile subiectului activ al faptei incriminate comise, apreciem că organul judiciar nu
trebuie să se conducă, în mod determinant, de sensul acestora, căci infractorii vor afirma, adeseori, că nu au prevăzut
rezultate care se impun totuşi cu evidenţă ca urmări ale unei anumite conduite, într-un context determinat.
[2]
Din acest punct de vedere, nu putem achiesa la opinia potrivit căreia o vătămare corporală care a pus în
primejdie viaţa victimei -art. 194 alin. (1) lit. e) CP-s-ar putea comite (numai) cu intenţie indirectă (în acest sens, R.
MOROŞANU, înC. VOICU, A.S. UZLĂU, R. MOROŞANU, C. GHIGHECI, Noul Cod penal. Ghid de aplicare pentru practicieni, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 307). în realitate, această infracţiune se poate săvârşi exclusiv cu intenţie depăşită, căci,
dacă se prevede periclitarea vieţii victimei (aceasta fiind urmărită sau chiar şi numai acceptată), atunci fapta va
reprezenta un omor consumat (dacă victima a încetat din viaţă consecutiv comiterii faptei) sau o tentativă de omor
(dacă victima a supravieţuit, fiindu-i însă pusă în primejdie viaţa, indiferent dacă această periclitare este
obiectivă/medicală/organică sau doar imaterială/juridică, victima nesuferind, în concret, nicio atingere a integrităţii
corporale sau a sănătăţii). în acelaşi sens, V. CIOCLEI, în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit., p. 401, 402. Pentru indicarea unor
criterii de delimitare între intenţia de ucidere şi aceea de vătămare, a se vedea tratarea din materia tentativei.
[3]
Spre exemplu: o persoană îi secţionează alteia artera carotidă; o persoană îi administrează alteia o doză letală
de substanţă puternic toxică.
[4]
De pildă (raportându-ne la unele exemple anterior invocate): o persoană îi provoacă alteia o rană care, în sine,
nu este mortală, însă face aceasta în condiţiile în care ştie că victima suferă de hemofilie, ele aflându-se, totodată,
într-un loc izolat, în care victima nu poate primi ajutor. Sau o persoană îi administrează alteia, în mod constant, doze
de substanţă toxică lipsite în sine (luate individual) de potenţial letal (sub pretextul că îi aplică un tratament cu
vitamine), dar acestea produc, în cele din urmă, decesul victimei, ca urmare a slăbirii progresive a stării de sănătate a
acesteia şi a acumulării treptate a unei doze letale de otravă în organismul victimei. în aceste cazuri, intenţia directă
decurge nu din însăşi natura intrinsecă a executării (a fiecărui act de executare luat în parte), ci din contextul şi modul
în care a fost concepută săvârşirea faptei, în conjuncţie cu anumite aspecte extrinseci (starea de sănătate a victimei,
repetarea insidioasă a actului etc.).
că acela care loveşte cu toporul în capul unei persoane/acela care trage de la mică distanţă cu o
armă de foc înspre corpul unei persoane/acela care amestecă o otravă puternică în alimentele
care îi sunt imediat servite unei alte persoane/acela care apasă cu putere capul unei alte
persoane, ţinând-o cu gura şi nasul sub apă etc., urmăreşte rezultatul constând în suprimarea
vieţii victimei, căci această urmare apare, atâtîntr-o evaluare obiectivă, cât şi potrivit propriei
reprezentări a unei persoane normale, drept consecinţa firească a activităţilor astfel întreprinse.
Dimpotrivă, se va afirma că urmarea prevăzută a fost doar acceptată atunci când se trece la
executarea actului infracţional în prezenţa celei de-a doua situaţii (există o simplă posibilitate sau
o probabilitate de nivel mediu în sensul producerii rezultatului), în care respectiva conduită poate
determina acea urmare, dar şi o alta (după caz: ilicită111 ea însăşi sau licită121 - ori, cel puţin, nu
ilicită din punct de vedere penal), iar infractorul este indiferent pe care dintre acestea o va cauza
în concret. în acest caz, intenţia manifestată va fi una indirectă (legea însăşi indică, în cazul
intenţiei indirecte, faptul că se acceptă posibilitatea producerii urmării prevăzute). Astfel, a
accepta posibilitatea producerii unui rezultat presupune, în sensul
pe care îl avem aici în vedere, a comite o activitate care apare aptă să producă (prin natura 1 2
[1]
Spre exemplu, reţinem următoarea speţă: „Instanţa a reţinut că, în seara zilei de (...), în jurul orei 20,
inculpata, fiind sub influenţa băuturilor alcoolice, a mers la locuinţa unei vecine, bănuind că acolo se află concubinul
său. Bătând cu insistenţă în uşă, i-a cerut acesteia, prin ameninţări, să deschidă. Victima, cunoscând firea violentă a
inculpatei, din unele situaţii anterioare, a refuzat să îi deschidă, asigurând-o că persoana pe care o caută nu se află la
ea. în această situaţie, inculpata, luând un picior rupt de la un scaun găsit lângă uşă, a început să bată cu putere şi în
mod repetatîn uşă, pentru a determina victima să deschidă, ameninţând-oîn acelaşi timp cu moartea. Alarmată de
comportamentul violent al inculpatei, victima a încercat să se refugieze pe fereastra de la baie, prin escaladarea
acesteia, în apartamentul alăturat, cerând ajutor vecinilor. în timp ce se afla cu partea superioară a corpului în afara
ferestrei, susţinându-şi echilibrul ţinându-se de un burlan, cu picioarele în interior, victima a fost surprinsă de
inculpată, care, între timp, a spart uşa şi a intrat în apartament. Reuşind să îşi tragă şi picioarele în afara încăperii, din
cauza surescitării în care se afla, speriată de prezenţa în cameră a inculpatei, victima s-a dezechilibrat şi a căzut de la
etajul II - aproximativ 10 metri - pe bordura de asfalt a blocului, suferind un traumatism cranio-cerebral care i-a cauzat
decesul. (...) Din probele administrate în cauză rezultă că, faţă de modul cum a acţionat, inculpata a prevăzut că
acţiunile sale ar putea duce la moartea victimei, rezultat pe care l-a acceptat, ceea ce înseamnă că a săvârşit fapta cu
intenţie indirectă de a ucide. Din relatările constante ale martorilor, persoane care au fost de faţă la desfăşurarea
conflictului, se reţine că inculpata, bătând cu putere în uşa victimei, pe care, în final, a spart-o, pătrunzând în locuinţă,
striga că o va omorî, iar când fiica sa a luat-o de mână, în dorinţa de a o scoate din camera victimei, spunându-i că a
văzut-o pe aceasta că se aruncă pe geam, inculpata i-a cerut să o lase în pace. Concordante sunt şi declaraţiile
martorilor care au auzit victima cerând ajutor vecinilor, întrucât inculpata «a intrat peste ea şi o omoară». în raport cu
toate acţiunile inculpatei: căutarea victimei, de două ori, la domiciliu, loviturile repetate, aplicate cu o intensitate
deosebită în uşă, ameninţarea acesteia cu moartea, precum şi pătrunderea în apartament, după spargerea uşii,
situaţie în care a văzut victima ieşită parţial pe fereastra de la baie, se impune concluzia că, deşi nu a acţionat în mod
direct asupra corpului victimei, a prevăzut că aceasta ar putea să se dezechilibreze şi să se accidenteze mortal. Pe plan
subiectiv, chiar dacă nu a urmărit acest rezultat, inculpata l-a acceptat în mod conştient, ceea ce înseamnă că a
acţionat cu intenţie, şi nu din culpă, încadrarea corectă fiind aceea în infracţiunea de omor. Pentru motivele arătate,
fapta nu constituie nici infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, al cărei rezultat, moartea victimei, a
depăşit intenţia făptuitorului, fiindu-i imputabil numai sub forma culpei, ceea ce nu este cazul în speţă" - C.S.J., s.
pen., dec. nr. 976/1996, în C.D. 1996, Ed. Proema, Baia Mare, 1997, p. 155-158.
(2]
Spre exemplu, ne putem imagina situaţia unei persoane care locuieşte într-un localitate situată aproape de
pădure, având o grădină cu legume, pe care o găseşte în mod constant distrusă de animale sălbatice (de pildă, porci
mistreţi), motiv pentru care, încercând să îşi protejeze grădina (şi chiar propria integritate corporală/viaţa, precum şi
pe a membrilor de familie), împrejmuieşte cu un gard electrificat această curte, fără a monta însă panouri de
semnalizare în acest sens. Prin urmare, dacă o persoană atinge din greşeală acel gard electrificat şi decedează, se
poate reţine comiterea unei infracţiuni de omor, săvârşită cu intenţie indirectă, în cazul căreia infractorul a urmărit un
rezultat licit, aflat în reprezentarea sa, manifestând însă indiferenţă (aşadar, intenţie indirectă) prin raportare la
urmarea infracţională posibilă (decesul unei persoane) şi -fără dubiu - prevăzută (se poate afirma, în mod rezonabil, că
orice persoană normală prevede că, dacă electrifică gardul care îi desparte proprietatea de spaţiul public, mai ales
fără a avertiza trecătorii în acest sens, sunt posibile electrocutarea şi - potenţial - uciderea, astfel, a cuiva).
lucrurilor sau prin modul cum a conceput executarea o persoană) cel puţin două consecinţe,
apariţia oricăreia dintre acestea fiind posibilă/probabilă. Aceasta, în condiţiile în care subiectul
activ nu întreprinde demersuri concrete pentru a se asigura că şansele de producere a uneia dintre
acele urmări sunt în mod esenţial mai sporite decât cele de producere a celeilalte (a uneia dintre
celelalte). Cu alte cuvinte, acceptarea intervine atunci când făptuitorul nu se bazează, în eventuala
sa speranţă că rezultatul infracţional nu va avea loc, pe niciun element rezonabil, de factură
obiectivă sau subiectivă (de principiu, aflat sub controlul său), care ar fi apt să împiedice apariţia
acelui rezultat. Spre exemplu, se poate considera că acela care loveşte cu toporul/trage cu arma
de foc în piciorul unei persoane, pe care o abandonează apoi, singură, într-o zonă izolată/sau acela
care amestecă o substanţă cu grad de toxicitate necunoscut în alimentele ca re îi sunt imediat
servite unei alte persoane/ori acela care aruncă o persoană în apă, deşi aceasta nu ştie să înoate,
şi o părăseşte apoi în această stare etc., nu urmăreşte propriu-zis rezultatul constând în
suprimarea vieţii victimei (căci această urmare apare, atât într-o evaluare obiectivă, cât şi potrivit
propriei reprezentări a unei persoane normale, numai ca o consecinţă potenţială a activităţilor
astfel întreprinse), dar acceptă posibilitatea producerii unei asemenea urmări, în egală măsură cu
acceptarea producerii unei urmări diferite (supravieţuirea victimei, lezată doar corporal în urma
săvârşirii faptei).
Exemplificăm intenţia indirectă şi prin referire la următoarea speţă (ipoteză tipică, „de
şcoală"): „Aruncarea, în timpul zilei, de pe terasa unui bloc de opt etaje a două cărămizi în zona
unei pieţe intens circulate dovedeşte indiferenţă din partea făptuitorului faţă de rezultatul ce se
poate produce. Dacă într-o asemenea situaţie o persoană este lovită în cap de o cărămidă, cu
urmarea morţii victimei, fapta constituie infracţiunea de omor săvârşită cu intenţie indirectă,
caracterizată prin prevederea şi acceptarea rezultatului, iar nu aceea de ucidere din culpă
săvârşită din uşurinţă, caracterizată prin prevederea, dar neacceptarea rezultatului. (...) Instanţa a
reţinut că, în ziua de (...), după ce a consumat băuturi alcoolice, inculpatul s-a urcat pe terasa
blocului de 8 etaje în care locuia, situat în apropierea unei pieţe agro-alimentare, cu scopul de a
fixa suportul antenei TV. în timpul acestei operaţiuni, a aruncat peste marginea terasei două
cărămizi şi un suport metalic de antenă; una dintre cărămizi a lovit în cap un trecător, cauzându-i
un traumatism cranio-cerebral cu fractură de boltă şi bază craniană, în urma căruia victima a
decedat, în aceeaşi zi, la spital. (...) Aruncând în timpul zilei, de pe terasa unui bloc cu 8 etaje,
cărămizile într-o zonă circulată cum este piaţa agro-alimentară, se impune concluzia că, deşi nu a
urmărit uciderea vreunei persoane, inculpatul a acceptat eventuala producere a rezultatului, ceea
ce caracterizează intenţia indirectă sau eventuală, iar nu culpa. Situaţia de fapt reţinută (...)
evidenţiază, aşadar, că inculpatul, pe plan subiectiv, a avut o atitudine de indiferenţă faţă de
eventualitatea producerii morţii unei persoane. Acest comportament caracterizează, în raport cu
rezultatul eventual, intenţia indirectă de omor (...), şi nu culpa cu prevedere sau uşurinţă"111.
Prin urmare, dorinţa subiectului activ de a produce urmarea, ca expresie a factorului

afectiv/motivaţional, este, de principiu, irelevantă în departajarea intenţiei directe de intenţia
indirectă. Dacă urmarea prevăzută apărea ca sigură sau foarte probabil a se produce, adoptându-
se un anumit comportament într-o împrejurare dată, ceea ce făptuitorul a şi realizat, atunci
intenţia sa va putea fi considerată ca directă, indiferent dacă acesta a fost sau nu implicat afectiv
în cauzarea rezultatului infracţional121. Dimpotrivă, dacă urmarea * 2
111
C.S.J., s. pen., dec. nr. 369/1997, în R.D.P. nr. 3/1998, p. 143.
l2)
Valorificând un tip-standard de situaţie tragică înregistrată istoric în diverse ipostaze, ne-am putem raporta la
cazul mamei unui copil de câteva luni, persoană aparţinând unui grup etnic persecutat de un regim care şi-a propus
exterminarea tuturor indivizilor din categoria respectivă, care se ascunde, împreună cu mai mulţi membri de familie,
infracţionala a conduitei manifestate în concret apărea, în contextul dat, ca fiind doar posibilă,
atunci intenţia evidenţiată va fi, de principiu, una indirectă[1]. în acest sens, este de observat că
legiuitorul nu s-a referit în descrierea modalităţilor intenţiei la dorinţa de a cauza rezultatul, ci
doar la urmărirea producerii acestuia, respectiv la acceptarea posibilităţii de producere a acestuia.
Atunci când în speţa dată se poate evidenţia şi prezenţa activă a factorului afectiv/
motivaţional, în sensul că infractorul şi-a dorit să cauzeze urmarea respectivă, a fost emoţional
implicat, activ în determinarea acesteia, voind în mod neapărat, intim să o cauzeze, o parte a
doctrinei121 a evidenţiat posibilitatea de a opera o sub-ciasificare neprevăzută legal a intenţiei (de
principiu, directă), în intenţie de gradul întâi (subiectul activ doreşte intens cauzarea urmării)131 şi
intenţie de gradul al doilea (subiectul activ nu este angajat afectiv în producerea urmării, în mod
activ)141. Sub acest aspect, s-ar putea afirma (în mod doar aparent bulversant) că, în limbajul penal
de specialitate, este posibil ca o persoană să nu îşi dorească neapărat să producă o urmare pe care
totuşi o urmăreşte (în sensul că, într-un anumit context particular, o persoană poate fi dezangajată
afectiv/emoţional în demersul său de a săvârşi o anumită activitate, în asemenea împrejurări încât
este sigură sau foarte probabilă cauzarea, prin aceasta, a unei anumite urmări determinate, pe
care, în forul său interior, nu şi-o doreşte neapărat, deşi ştie că o va produce comiţând fapta
respectivă)151. Aceste gradaţii ale intenţiei * 1 2 3 4 5
în podul unui imobil supus percheziţiei de către agenţi ai regimului respectiv; ştiind că descoperirea lor ar conduce la
pierderea vieţii de către toţi membrii grupului, dacă mama ia decizia de a-şi ucide, prin sufocare, copilul, care plânge,
riscând să indice locul unde se ascund cu toţii (astfel încât îi apasă mâna peste gură timp îndelungat, până ce acesta
nu mai mişcă), cu certitudine nu se poate afirma că aceasta şi-a dorit uciderea victimei (că a fost implicată afectiv, în
mod activ, în producerea acestui rezultat), dar, în mod indubitabil, atitudinea psihică evidenţiată este cea a intenţiei
directe, căci rezultatul prevăzut apărea ca sigur a se produce în condiţiile date, acţionându-se în felul respectiv
(apreciem ca valabilitatea exemplului cu privire la tipul atitudinii psihice evidenţiate se menţine, separat de
împrejurarea că, într-o asemenea situaţie, tinde a fi incidenţă starea de necesitate, drept cauză justificativă).
[1]
De pildă, acela care sustrage seara un capac de canal de pe o arteră circulată, dar slab iluminată (pentru a îl
valorifica drept fier vechi şi a obţine astfel o sumă de bani), şi care nu semnalizează corespunzător gaura de canal
rămasă neacoperită prevede ca apte de producere multiple consecinţe posibile ale faptei sale: poate să nu se producă
nicio urmare corespunzătoare unei norme de incriminare (separat de rezultatul sustragerii înseşi); un vehicul ar putea
să treacă peste canal, producându-se o distrugere a acestuia; un vehicul ar putea să treacă peste canal, producându-
se atât o distrugere a acestuia, cât şi o lezare a integrităţii corporale a unei persoane sau a mai multor persoane/o
persoană ar putea să cadă în canal, fiind vătămată; un vehicul ar putea să treacă peste canal, producându-se atât o
distrugere a acestuia, cât şi decesul unei persoane sau al mai multor persoane/o persoană ar putea să cadă în canal,
pierzându-şi viaţa.
[2]
FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 321,322. Pentru o apreciere critică (rezervată) asupra posibilităţii clasificării
intenţiei directe în intenţie directă de gradul I şi intenţie directă de gradul II, a se vedea G. ANTONIU, în G. ANTONIU, T
TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 177.
[3]
Putem avea în vedere, de exemplu, situaţia unui tânăr, nepot al unei persoane în vârstă, care în pofida
intenselor neînţelegeri existente între ei aşteaptă o moştenire substanţială de la bunicul său şi care, dorindu-şi să intre
cât mai repede în posesia acesteia, ia decizia de a-l sufoca în somn pe bătrân, apăsându-i o pernă pe faţă până când
acesta va înceta din viaţă.
[4]
Plecând de la un caz similar celui anterior, ne putem raporta la un tânăr, nepot strâns legat de bunicul său prin
puternice legături afective (care nu aşteaptă nicio moştenire de la acesta, situaţia materială a vârstnicului fiind extrem
de precară), care, după îndelungate rugăminţi insistente şi serioase ale bătrânului (persoană suferind de o boală
incurabilă, aflată în stadiu terminal, producătoare de intense suferinţe fizice imposibil de atenuat), se lasă convinsă, în
cele din urmă, să îi curme viaţa bunicului, pentru a-l scuti pe acesta de agonie.
[5]
Astfel, de pildă, luăm următorul exemplu: un terorist (de o anumită confesiune religioasă), care doreşte să
detoneze o clădire-simbol, dar fără a cauza pierderi de vieţi omeneşti, amplasează explozibilul în imobilul respectiv şi
aşteaptă până târziu în noapte înainte de a declanşa explozia, pentru a se asigura că toată lumea este plecată de
acolo; în momentul în care trebuie să declanşeze deflagraţia, observă totuşi că în clădire este un gardian, care nu pare
că va pleca de acolo tot restul nopţii, persoană pe care o recunoaşte a fi membră a aceleiaşi confesiuni religioase din
care face el însuşi parte; dacă, în aceste condiţii, deşi este o persoană extrem de religioasă şi nu îşi doreşte să îl ucidă
pe respectivul paznic (mai ales în considerarea persoanei sale), teroristul apasă totuşi
nu influenţează, ca regulă, încadrarea juridică a faptei (nu au relevanţă penală legală), dar ele pot
(şi ar trebui) să fie valorificate în cadrul procesului de individualizare judiciară a sancţiunii penale
aplicabile.
în doctrină, alături de clasificările intenţiei în directă şi indirectă, decurgând din modalităţile

normative ale acestei forme de vinovăţie, mai sunt identificate şi alte clasificări ale acesteia, dintre
care amintim: intenţie simplă şi intenţie intenţie spontană (repentinâ) şi
intenţie premeditată (preordinată); intenţie iniţială şi intenţie survenită (supravenită); intenţie
unică şi intenţie complexă... Fără a insista asupra tuturor acestor modalităţi teoretice ale intenţiei,
punctăm specificul unora dintre ele.
Intenţia este considerată simplă atunci când ea caracterizează latura subiectivă a unei
infracţiuni în conţinutul căreia legea nu impune comiterea faptei într-un anumit scop. De pildă, se
poate aprecia că intenţia este simplă în cazul infracţiunii de omor (cel puţin pe forma tip - art. 188
CP) sau în cazul infracţiunii de distrugere (art. 253 CP) ori al infracţiunii de evadare (art. 285 CP).
Intenţia calificată este acea modalitate a intenţiei care corespunde unei fapte incriminate în al
cărei conţinut legea impune urmărirea unui anumit scop prin săvârşirea faptei. Spre exemplu,
există intenţie calificată în cazul infracţiunii de furt (art. 228 CP-scopul însuşirii pe nedrept a
oricărui bun mobil) ori în cazul furtului de folosinţă (art. 230 CP - scopul folosirii pe nedrept a
vehiculului) sau în cazul infracţiunii de înşelăciune (art. 244 CP- scopul de a obţine un folos
patrimonial injust)111. Reiese că, dacă fapta în cauză se comite cu intenţie, dar nu se probează
scopul respectiv, ea nu poate fi încadrată potrivit acelui text de incriminare. Intenţia simplă poate
fi directă sau indirectă, iar împrejurarea că făptuitorul urmăreşte un scop nu o transformă în
intenţie calificată, dacă norma însăşi nu face referire la acel scop anume. De regulă, se consideră
că intenţia calificată nu se poate manifesta decât ca o intenţie directă (calificată prin scop).
Intenţia este spontană (repentinâ) atunci când infractorul adoptă hotărârea infracţională sub
impulsul momentului (pe loc, imediat înainte de a şi trece la comiterea faptei). Se consideră, în
general, că intenţia spontană implică o anumită stare psihică a persoanei, spre exemplu, o stare
de tulburare, care nu îi afectează însă în mod esenţial discernământul (infractorul reacţionează „la
cald")121. în schimb, intenţia este premeditată atunci când hotărârea infracţională este adoptată
cu o perioadă de timp înainte de trecerea la executarea infracţiunii, infractorul meditând asupra
comiterii acesteia, a modului de săvârşire a faptei etc. Se apreciază, în general, că intenţia
premeditată impune şi ea o anumită stare psihică, de regulă opusă celei implicate de intenţia
spontană, anume o stare de relativ calm (infractorul reacţionează „la rece")131. De regulă, o
intenţie spontană este de natură a atenua răspunderea penală [spre 1 2 3
comutatorul care produce explozia (eventual, spunând o rugăciune pentru cel astfel ucis), intenţia sa este directă (de
gradul I) în raport de distrugerea clădirii, dar tot directă (însă de gradul II) este şi intenţia sa raportată la uciderea
victimei. într-un asemenea caz, infractorul nu ar putea susţine că a omorât cu intenţie indirectă pe paznic, deoarece
nu şi-a dorit intim să îi cauzeze moartea, atâta vreme cât actul său de executare urma să producă, în mod clar, (şi)
urmarea respectivă, iar infractorul, fiind liber să treacă la executare (sau nu), a decis să săvârşească totuşi fapta, în
condiţiile date.
[1]
Vom reveni asupra subiectului în cele ce urmează, cu ocazia tratării mobilului şi a scopului, ca elemente
suplimentare care pot fi integrate laturii subiective a infracţiunii.
[2]
FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 324; M. UDROIU, Drept penal, op. cit, p. 90; V. PĂVĂLEANU, op. cit, p. 116.
[3]
în doctrină se discută dacă premeditarea implică, separat (şi în plus faţă) de trecerea unui oarecare interval
de timp interpus între adoptarea hotărârii infracţionale şi comiterea faptei, şi efectuarea unor activităţi de pregătire
morală sau/şi materială a executării infracţiunii. Opinia majoritară (reflectată şi în practica judiciară) se pronunţă în
acest din urmă sens. Pentru opinia contrară, a se vedea FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 326 ş.a. Intervalul de timp
necesar pentru a exista o intenţie premeditată poate diferi, urmând a fi apreciat de la caz la caz (zile sau chiar ore,
putându-se discuta inclusiv asupra unor intervale mai mari sau mai reduse).
exemplu, potrivit art. 200 CP, uciderea sau vătămarea copilului nou-născut de către mamă, sub
imperiul unei stări de tulburare corespunzătoare intenţiei spontane, este o incriminare apreciată
ca formă atenuată a omorului sau a unor infracţiuni contra integrităţii corporale şi sănătăţii;
conform art. 75 alin. (1) lit. a) CP, se prevede drept circumstanţă generală de atenuare aşa-numita
stare de provocare]. \r\ schimb, intenţia premeditată
are aptitudinea de
agravare a răspunderii penale [spre exemplu, infracţiunea de omor devine calificată atunci când
se comite cu premeditare - art. 189 alin. (1) lit. a) CP; conform art. 77 lit. f) CP, se prevede drept
circumstanţă generală de agravare aşa-numita stare de care implică, adeseori, intenţia
premeditată]. Intenţia spontană poate fi, în principiu, atât o intenţie directă, cât şi una indirectă;
de asemenea, considerăm că şi intenţia premeditată poate fi, după caz, directă sau indirectă. Este
de menţionat că în doctrină există şi opinii (pertinente) potrivit cărora o intenţie spontană nu ar
presupune neapărat acţionarea într-o anumită stare psihică, ci şi simpla adoptare pe moment a
unei hotărâri infracţionale, de pildă, profitând de apariţia unei oportunităţi punctuale 111. De
asemenea, se poate exprima şi opinia conform căreia inclusiv premeditarea s-ar putea contura în
diferite cazuri concrete fie în absenţa, fie în prezenţa unei anumite stări psihice, putând fi
imaginate situaţii de premeditare „la rece", precum şi ipoteze de premeditare „la cald"* 121.
Intenţie iniţială există atunci când infractorul pune în executare o hotărâre infracţională
anterior luată, care nu se modifică (în mod esenţial) pe parcursul executării faptei penale. în
schimb, intenţia survenită (supravenită) presupune că subiectul activ se găseşte deja în
desfăşurarea unei anumite activităţi, modificându-şi pe parcursul executării acesteia intenţia
iniţială. Spre exemplu, cel care ia decizia de a vătăma o persoană (intenţie comunicată, în acest
sens, altor persoane), dar care în cursul executării se decide să ucidă victima, ceea ce şi realizează.
Ambele modalităţi ale intenţiei pot corespunde, după caz. unei intenţii directe sau indirecte.
Intenţia este unică atunci când infractorul adoptă hotărârea de a săvârşi o singură infracţiune.
Intenţia este complexă atunci când infractorul adoptă decizia de a săvârşi o activitate infracţională
care fie este complexă, lezând, de principiu, mai multe valori sociale (infracţiune pluri-ofensivă),
fie corespunde unei pluralităţi de infracţiuni131.
Doctrina face şi alte clasificări ale intenţiei, de pildă, intenţie generică (doi generic) şi intenţie
specială (doi special). Astfel, se arată: „Dolul generic implică voinţa agentului de a comite o faptă
prin care se înfrânge voinţa legiuitorului şi, totodată, exprimă concordanţa dintre faptele aşa cum
le-a înţeles agentul şi faptele descrise de lege (de exemplu, agentul ştie că sustrage un lucru al
altuia fără consimţământul acestuia); «agentul răspunde pentru că a comis cu voinţă o faptă care
coincide cu descrierea ei în legea penală». Dolul special
111
A se vedea: V. PASCA, op. cit (2014), p. 159; L.V. LEFTERACHE, op. cit., p. 171, 172; I. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op.
cit., p. 128.
121
Spre exemplu, ne putem imagina situaţia unei persoane care, fiind aflată în deplasare cu trenul între două
localităţi aflate la mare distanţă, este informată că o altă persoană i-a violat şi ucis soţia şi fiica. în măsura în care,
neputând ajunge (obiectiv) mai repede la destinaţie, cel în cauză coboară într-o staţie de pe parcurs, îşi achiziţionează
un cuţit, apoi, timp de încă un anumit număr de ore cât mai durează deplasarea, îl ascute meditând la modul în care îl
va ucide pe cel care a comis respectivele fapte, ceea ce şi face imediat ce ajunge la destinaţie, apreciem că sunt
întrunite absolut toate condiţiile premeditării, dar şi acelea ale stării de provocare. Nu înţelegem cum impactul
emoţional cauzat asupra infractorului de acte atât de grave precum cele exemplificate, comise de victima sa viitoare,
ar putea dispărea într-un interval de câteva ore, precum nici cum s-ar putea califica starea sa, concomitentă
premeditării, drept stare de calm, de meditare „la rece" asupra activităţii infracţionale viitoare... Menţionăm că în
doctrină este controversată problema raportului dintre premeditare şi existenţa stării de provocare; în acest sens, a
se vedea (de pildă) T. TOADER, M. SAFTA, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. III, p. 44.
131
în acest sens, a se vedea (de pildă) V. PASCA, op. cit. (2014), p. 159. Pentru rezerve asupra acestei clasificări, a
se vedea FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 329.
implică voinţa de a realiza un anumit rezultat interzis de lege (de exemplu, agentul acţionează cu
intenţia de a omorî pe X, de a înşela pe Y etc.)"|1].
2.3. Culpa
O formă a vinovăţiei penale mai puţin intensă decât intenţia (care pune în evidenţă un grad
mai redus de periculozitate subiectivă a unei persoane care a comis o faptă incriminată) este
culpa. în Codul penal actual nu se prevede o definiţie generală (abstractă) a culpei ca formă a
vinovăţiei penale, ci se menţionează doar că „Vinovăţie există când fapta este comisă (...) din
culpă (...)" [art. 16 alin. (2) teza a ll-a CP], fiind reglementate expres două modalităţi sub care se
poate înfăţişa culpa, cunoscute în doctrină şiîn jurisprudenţă sub denumirile de culpă cu
prevedere şi culpă fără prevedere. Astfel, conform art. 16 alin. (4) CP, se dispune: „Fapta este
săvârşită din culpă, când făptuitorul: a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind
fără temei că el nu se va produce; b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl
prevadă"* 121.
Extrăgând esenţa comună a dispoziţiilor penale autohtone în materia culpei, aceasta ar putea
fi definită ca fiind acea atitudine psihică a unei persoane care, prevăzând consecinţele (urmarea,
rezultatul) posibile, dar improbabile, consecutive adoptării unei anumite conduite, în anumite
împrejurări determinate, trece la săvârşirea respectivei fapte (adoptă comportamentul în cauză),
neacceptând, astfel, producerea urmării respective/posibilitatea producerii urmării respective,
socotind fără temei că rezultatul nu se va produce, precum şi atitudinea psihică a unei persoane
care nu prevede consecinţele (urmarea, rezultatul) posibile consecutive adoptării unei anumite
conduite, în anumite împrejurări determinate, deşi trebuia şi putea să ie prevadă, trecând la
săvârşirea respectivei fapte (adoptă comportamentul în cauză).
Potrivit art. 16 alin. (6) CP, culpa este desemnată ca formă de vinovăţie excepţională (nu
constituie regula în materie), putând fi reţinută ca element subiectiv al infracţiunii numai atunci
când în norma de incriminare este prevăzută expres ca formă de vinovăţie impusă de lege pe
latura subiectivă a acelei incriminări: „Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie
infracţiune când este săvârşită cu intenţie. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai
când legea o prevede în mod expres" (s.n.). Prin urmare, dacă textul legal al normei de incriminare
nu indică expres forma de vinovăţie impusă pentru ca respectiva faptă, odată comisă în concret,
să fie apreciată drept infracţiune (şi majoritatea normelor de incriminare nu cuprind astfel de
precizări explicite), atunci forma de vinovăţie va fi intenţia, iar nu şi culpa. Aşadar, dacă fapta în
cauză s-ar comite, în concret, din culpă, deşi există manifestată o formă de vinovăţie penală (în
general), aceasta nu este cea cerută în mod special de lege pentru configurarea laturii subiective a
conţinutului constitutiv al respectivei infracţiuni, drept urmare, activitatea comisă nu va putea fi
considerată infracţiune (rămânând
[1]
G. ANTONIU, Vinovăţia penală, op. cit., p. 150. Acelaşi autor menţionează şi alte clasificări posibile ale intenţiei:
determinată/nedeterminată; simplă/condiţionată; de daună/de pericol; primară/individuală - G. ANTONIU, în G.
ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit.,voi. I, p. 171.
121
Remarcăm că, deşi exprimarea legii este în sensul de prevedere/neprevedere a rezultatului, în realitate,
prevederea/neprevederea vizează urmarea imediată, căci există infracţiuni culpoase de pericol (a căror consecinţă nu
constă într-un rezultat, ci într-o urmare imaterială). De asemenea, trebuie să avem în vedere (după cum s-a specificat
deja) că factorul intelectiv (existent în cazul culpei cu prevedere) vizează nu doar reprezentarea urmării imediate, ci a
întregii materialităţi a faptei comise (element material, urmare imediată, precum şi - implicit- legătură de cauzalitate),
după cum şi conştientizarea unor aspecte extrinseci laturii obiective, precum: particularităţile subiectului pasiv, suma
împrejurărilor specifice în contextul cărora se desfăşoară actul de executare etc. (acestea putând influenţa, uneori, în
mod determinant/esenţia! aptitudinea unei anumite conduite de a produce o consecinţă particulară).
doar o faptă prevăzută de legea penală), pe motivul lipsei tipicităţii subiective (ea va prezenta doar
tipicitate obiectivă).
Este de observat că, la nivelul regulii generale consacrate prin prevederile art. 16 alin. (6) CP,
nu se realizează o distincţie în raport de modalităţile normative ale culpei, fiind în mod egal
valabilă, pentru constituirea faptei ca infracţiune (pentru realizarea laturii subiective a conţinutului
constitutiv al infracţiunii), existenţa culpei manifestate fie în modalitatea cu prevedere, fie fără
prevedere Ar\tr-adevăr, la nivelul majorităţii normelor de incriminare care tipizează penal fapte
culpoase, legea nu creează o distincţie în funcţie de tipul culpei 111. Eventual, deosebirea dintre
ipoteza săvârşirii unei asemenea infracţiuni prin culpă cu prevedere sau prin culpă fără prevedere
urmează a se valorifica în cadrul procesului de individualizare judiciară a sancţiunii penale
aplicabile.
în doctrină se identifică, drept denumiri alternative pentru modalităţile normative ale culpei,
conceptul de uşurinţă/temeritate, corespunzător culpei cu prevedere, respectiv conceptul de
neglijenţă/greşeală ori culpă simplă, corespunzător culpei fără prevedere* 121.
Din formularea legală reiese, în mod cert, că forma de vinovăţie a culpei nu implică o prezenţă
concretă atâta factorului intelectiv, cât şi a factorului volitiv, indiferent de modalitatea normativă
sub care se înfăţişează. Astfel, în timp ce ambii factori sunt prezenţi în cazul culpei cu prevedere,
factorului intelectiv lipseşte de fapt în situaţia culpei fără prevedere, fiind însă înlocuit de
aprecierea necesităţii şi posibilităţii existenţei sale, în cazul concret, în raport de persoana
subiectului activ.
Doctrina subliniază împrejurarea că legea are în vedere, în descrierea culpei cu prevedere, nu o
posibilitate/aptitudine de prevedere a rezultatului, ci o prevedere efectivă (trebuinţa/
obligativitatea şi posibilitatea prevederii sunt indicate legal numai în raport de culpa fără
prevedere). Ca şi în cazul intenţiei, aprecierea cu privire la existenţa sau inexistenţa unei prevederi
a urmării (şi nu numai) pe care a avut-o subiectul activ în raport de data săvârşirii faptei se
realizează prin luarea în considerare a unui criteriu de natură mixtă: obiectiv şi subiectiv. Astfel, în
opinia noastră, evaluarea trebuie să plece de la judecata rezonabilă de valoare potrivit căreia orice
persoană (etalonul reprezentându-l omul mediu, situat în aceleaşi împrejurări ca subiectul activ
concret şi dispunând de aceleaşi informaţii care s-a stabilit că se aflau în reprezentarea acestuia)
care ar fi acţionat în acelaşi context ar fi prevăzut respectiva urmare (precum şi toate celelalte
elemente asupra cărora poartă, de fapt, factorul intelectiv). în plus, va trebui să se ţină cont de
situaţia particulară a subiectului activ, de gradul său de dezvoltare intelectuală, de experienţa sa
generală de viaţă, de nivelul informaţiilor specifice domeniului în care s-a manifestat săvârşind
fapta incriminată etc., pentru a se putea determina dacă acesta într-adevăr a prevăzut sau nu.
Rezultatul evaluării se va impune obiectiv, fiind desprins din materialitatea faptei, din conduita
generală a făptuitorului mai ales în timpul comiterii activităţii infracţionale (fără excluderea
apriorică a manifestărilor sale anterioare şi chiar posterioare acestui moment).
în raport de culpa cu prevedere, este importantă corecta determinare a urmării prevăzute ca
decurgând din actul de executare, căci culpa este o formă de vinovăţie care se poate raporta la
numeroase infracţiuni (unele reprezentând, obiectiv, sub aspectul gravităţii, stadii
111
Considerăm că forma de vinovăţie a culpei se poate manifesta, în oricare modalitate normativă, inclusivîn
cazul unor incriminări culpoase care, aparent, ar indica, prin formularea adoptată de legiuitor, limitarea manifestării
culpei doar la una dintre modalităţile sale, precum este cazul infracţiunii de neglijenţă în serviciu (actualul art. 298
CP). în acest sens, este de observat că termenul de neglijenţă este considerat drept corespondent al culpei fără
prevedere doar în parte a doctrinei, legiuitorul neconferindu-i expres o asemenea echivalenţă.
121
Spre exemplu: C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 141; L.V. LEFTERACHE, op. cit., p. 172; M. UDROIU,
Drept penal, op. cit., p. 90.
succesive posibile de manifestare infracţională, cu forme apte de absorbţie naturală în cadrul altor
infracţiuni). Astfel, cu această formă de vinovăţie (în această modalitate) se pot comite atât o
vătămare corporală din culpă, cât şi o ucidere din culpă, fiind imperativă determinarea corectă a
împrejurării că rezultatul prevăzut, dar neacceptat, a fost doar cel de lezare a integrităţii corporale
şi/sau a sănătăţii ori cel de suprimare a vieţii.
Considerăm că, de principiu, pe conţinutul său, prevederea producerii rezultatului (factorul
intelectiv) nu este identică în ipoteza intenţiei indirecte şi a culpei cu prevedere. Astfel, deosebirea
dintre acceptarea rezultatului prevăzut (intenţia indirectă) şi lipsa acceptării acestuia, prin actul de
socotire fără temei că rezultatul prevăzut nu se va produce, decurge, ca regulă, (şi) dintr-o
diferenţă la nivelul factorului intelectiv. Prevederea producerii urmării poate implica, pe de o
parte, o mai sporită sau mai scăzută posibilitate/probabilitate de producere concretă a urmării în
cauză, date fiind împrejurările concrete de executare a faptei.
în sensul delimitării intenţiei indirecte de culpa cu prevedere, după cum s-a arătat, este de
reţinut că, în cazul culpei cu prevedere, făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, pe care nu îl
acceptă şi în raport de care adoptă o poziţie de preîntâmpinare a producerii lui, sperând în mod
uşuratic (deci socotind fără temei real) că rezultatul nu se va produce, deci că va reuşi să evite
apariţia acestuia. în final însă, din cauza aprecierii uşuratice efectuate, rezultatul nu poate fi evitat,
producându-se în realitatea obiectivă. într-o atare situaţie, ceea ce caracterizează culpa cu
prevedere rezidă în faptul că persoana se bazează pe anumiţi factori, obiectivi şi/sau subiectivi,
care prezintă aptitudinea ideală de a stopa procesul de producere a urmării infracţionale (şi care,
de principiu, se află sub controlul său). Are loc însă o supraestimare/o supraevaluare a rolului jucat
de aceşti factori, ceea ce înseamnă că făptuitorul socoteşte neîntemeiat că rezultatul nu se va
produce, acesta survenind totuşi şi conducând la reţinerea faptei comise în baza acestei forme de
vinovăţie, în această modalitate: culpa cu prevedere.
Spre exemplu: conducătorul unui vehicul care se angajează neregulamentar într-o
depăşire
prevede că, în asemenea împrejurări, poate produce un rezultat periculos, cu toate acestea,
bazându-se pe experienţa şi calităţile sale de şofer, pe faptul că circula cu viteză redusă, pe o
distanţă relativ mică, cu autovehiculul care se afla într-o stare tehnică bună etc., speră ca va evita
producerea unui accident; dacă în realitate accidentul se produce şi se soldează cu moartea sau cu
vătămarea unei/unor persoane, astfel încât evaluările sale se dovedesc uşuratice (neîntemeiate),
conducătorul auto va răspunde penal pentru ucidere/vătămare din culpă a persoanei/persoanelor
accidentate. Reţinem, în legătură cu forma de vinovăţie a culpei cu prevedere, şi următoarea speţă
(care a generat unele discuţii în doctrină): „Inculpatul, văzând în grădina sa un minor şi bănuindu-l
de furt, a început să îl alerge, ameninţându-l şi aruncând după el cu un pachet pe care îl avea în
mână. Sub imperiul fricii, copilul a început să coboare în neştire o pantă abruptă şi, împiedicându-
se, în cădere s-a lovit în abdomen de un ciot, apoi s-a ridicat, dar a căzut iar. Moartea, survenită
după o jumătate de oră, a fost cauzată de ruperea ficatului şi hemoragia masivă. S-a apreciat culpă
cu uşurinţă în sarcina inculpatului, acesta urmând a răspunde penal (...) (pentru - n.n.) ucidere din
culpă"(1].
După cum se observă, culpa cu prevedere ridică uneori probleme de delimitare în raport de
intenţia indirectă, cele două forme distincte de vinovăţie asemănându-se prin aceea că se prevede
rezultatul faptei, care, în ambele cazuri, nu este urmărit. Diferenţele dintre cele două rezidă în
poziţia adoptată de către subiectul activ faţă de rezultatul prevăzut ca posibil, anume:
neacceptarea producerii acestuia (în cazul culpei cu prevedere), respectiv acceptarea sa (în cazul
intenţiei indirecte). Această atitudine înseamnă adoptarea unei poziţii de indiferenţă de
[1]
Redată în T. DIANU, op. cit., p. 54, 55.
către persoana în sarcina căreia se reţine o faptă săvârşită cu intenţie indirectă, nebazându-se pe
nimic concret în vederea evitării urmării infracţionale (acesta nu ia nicio măsură de preîntâmpinare
a producerii rezultatului sau se bazează doar pe hazard, pe jocul întâmplării), ceea ce denotă o
periculozitate socială sporită a acestuia, în comparaţie cu persoana care acţionează în temeiul unei
culpe cu prevedere. în acest sens, pentru a se putea distinge între intenţia indirectă şi culpa cu
prevedere, în doctrină se subliniază că esenţial este de a se stabili, în fiecare caz în parte, mai întâi
dacă autorul faptei a avut în reprezentarea sa existenţa unor împrejurări obiective (reale) sau/şi
subiective (personale), pe temeiul cărora şi-a format convingerea că rezultatul nu se va produce
(evaluându-le însă, în acel caz, în mod eronat). în ipoteza în care respectivele împrejurări nu sunt
reale/efective sau nu au aptitudinea abstractă de a preveni apariţia urmării, iar autorul se bazează
pe o simplă speranţă, pe întâmplare ori pe noroc, atunci va exista intenţia indirectă. în caz de dubiu
cu privire la forma de vinovăţie (intenţie indirectă sau culpă cu prevedere), îndoiala va profita
inculpatului, angajând răspunderea penală a acestuia pentru fapta comisă din culpă, în condiţiile
incriminării acesteia şi în temeiul culpei dubio pro reo).
Culpa fără prevedere reprezintă singurul tip de manifestare a vinovăţiei în absenţa factorului
intelectiv. După cum s-a mai indicat, această lipsă de fado a factorului intelectiv este compensată
de împrejurarea că persoana în cauză trebuia şi putea să prevadă; prin urmare, lipsa de prevedere
îi este imputabilă, căci, dacă subiectul activ şi-ar fi stimulat mai intens/serios/riguros funcţiile
intelective, atunci reprezentarea rezultatului ar fi putut interveni. Reiese că forma de vinovăţie a
culpei, în modalitatea lipsei de prevedere, impune o dublă verificare: de natură obiectivă (pentru a
se determina că subiectul activ trebuia să prevadă) şi de natură subiectivă (pentru a se stabili că
acesta putea să prevadă, avea aptitudinea intelectivă necesară pentru a-şi reprezenta urmarea
imediată infracţională posibilă). Analiza în acest sens poate fi/trebuie întreprinsă însă numai în
măsura în care se constată, din materialitatea faptei, din ansamblul probatoriului administrat, că
urmarea imediată de natură infracţională nu a fost într-a în acest sens, se impune analiza cu
atenţie a persoanei inculpatului şi a întregului context de comitere a faptei, a modului concret de
săvârşire a acesteia, afirmaţiile persoanei acuzate trebuind să primească o pondere secundară (de
regulă, subiectul activ al faptei va afirma, în propriul beneficiu, că nu a prevăzut, deşi lipsa de
prevedere nu se poate susţine în mod temeinic).
Obligativitatea prevederii rezultă din existenţa unor dispoziţii normative în domeniul de
activitate în care s-a comis fapta penală sau din existenţa unor reglementări de nivel infra-
legislativm materie (spre exemplu: norme metodologice, regulamente, coduri de bune practici,
reguli deontologice etc.) ori chiar şi din simpla recunoaştere a unor norme fireşti, extra-legale, de
conduită socială. Astfel, de pildă, un conducător auto care ar produce un accident de trafic rutier
soldat cu moartea unei persoane, ca efect al nerespectării unor reguli de circulaţie impuse prin
legislaţia rutieră (spre exemplu, a virat la stânga sau la dreapta fără să semnalizeze din timp; a
circulat pe timp de ceaţă fără să aibă aprinse luminile corespunzătoare, necesare într-o asemenea
situaţie; nu a activat luminile de avarii în cazul în care s-a defectat autoturismul într-un loc în care
de regulă staţionarea pe partea carosabilă a drumului este interzisă etc.), nu ar putea invoca
absenţa vinovăţiei pe motiv că, în contextul particular respectiv, nu a prevăzut că s-ar putea
produce un accident. Aceasta, din moment ce calitatea sa, de persoană titulară de permis de
conducere, prezumă că el are cunoştinţă despre regulile obligatorii de circulaţie pe drumurile
publice, care impun obligaţii determinate în asemenea ipoteze (precum cele exemplificate), care,
dacă nu sunt respectate, generează aprecierea obiectivă că rezultatul infracţional trebuia să fie
prevăzut. Sau înseşi normele de
convieţuire socială general acceptate în desfăşurarea normală a vieţii de relaţie pot întemeia,
uneori, aprecierea obiectivă că o anumită urmare (infracţională), consecutivă adoptării unei
anumite conduite (nepermisă de aceste norme de convieţuire socială), trebuia să fie prevăzută.
Spre exemplu, dacă o persoană aruncă un obiect pe geam, lovind astfel pe cineva, se poate afirma
că respectiva persoană trebuia să prevadă (în măsura în care se determină că, într-adevăr, ea nu a
prevăzut posibilitatea producerii unui asemenea rezultat).
Posibilitatea prevederii reprezintă o apreciere de natură subiectivă, care vizează
particularităţile persoanei concrete care a săvârşit fapta analizată, experienţa sa generală de viaţă,
gradul de instrucţie, cunoştinţele pe care le manifestă în domeniul de activitate în care s-a comis
fapta incriminată, gradul de dezvoltare intelectuală, vârsta, mediul de trai şi domeniul de activitate
profesională, eventuale afecţiuni specifice de care suferă acea persoană etc. Spre deosebire de
stabilirea trebuinţei/obligativităţii/necesităţii de prevedere, în cazul căreia analiza se raportează la
aspecte de natură obiectivă, general determinate/ determinabile, luându-se ca reper o persoană
ideală (omul mediu, prudent şi diligent, informat în mod rezonabil şi cu toate cunoştinţele
prezumate de domeniul de activitate în care s-a acţionat etc.), în privinţa stabilirii posibilităţii de
prevedere, evaluarea se realizează în considerarea personalizată a celui care a comis fapta, pe cât
posibil cu luarea în considerare a cadrului particular de manifestare a acestuia de la data săvârşirii
acţiunii sau inacţiunii care a condus la urmarea ilicită din punct de vedere penal. Astfel, se va
putea determina uneori că o anumită persoană, în considerarea tuturor aspectelor care o
particularizează/ individualizează, a avut o capacitate subiectivă mai sporită sau mai redusă de
prevedere, prin comparaţie cu altă persoană/alte persoane (inclusiv cu tiparul ideal al omului
mediu/ profesionistului mediu din domeniul de activitate respectiv), o eventuală
aptitudine subiectivă mai scăzută de prevedere. De asemenea, se va putea stabili chiar, în raport
de anumite situaţii, că una şi aceeaşi persoană, manifestându-se însă în împrejurări particulare
diferite, pune în evidenţă o capacitate subiectivă de prevedere mai pronunţată ori mai atrofiată, de
asemenea, fără ca aceasta din urmă să îi fie neapărat imputabilă.
Este de menţionat că, (şi) de lege lata, imposibilitatea subiectivă de prevedere a rezultatului/
urmării nu trebuie confundată cu imposibilitatea generală de prevedere, care corespunde
instituţiei cazului fortuit (cauză de neimputabilitate). Astfel, prin menţinerea reglementării cazului
fortuit (ipoteză în care, de principiu, este rezonabilă aprecierea potrivit căreia nicio altă persoană,
aflată într-o situaţie similară cu făptuitorul, nu ar fi putut să prevadă urmarea imediată), legea
noastră penală a menţinut întemeierea separată a imposibilităţii încadrării faptei drept infracţiune,
faţă de ipoteza când nu se verifică nici măcar o simplă culpă fără prevedere, ca efect al
imposibilităţii subiective de prevedere manifestate de subiectul activ al faptei. în ipoteza cazului
fortuit, fapta va fi apreciată ca tipică (sub aspect obiectiv) şi nejustificată, însă nu va fi imputabilă
[iar efectul de excludere a infracţiunii, operând in rem potrivit legii - art. 23 alin. (2) CP -, se va
extinde şi asupra eventualilor participanţi la respectiva faptă]. în schimb, în cazul inexistenţei
culpei simple, ca urmare a imposibilităţii subiective de prevedere, fapta nu se va aprecia drept
tipică (sub aspect subiectiv), însă această excludere a caracterului său infracţional va rămâne
limitată doar la persoana faţă de care s-a realizat această verificare, fără a se extinde automat şi
asupra participanţilor (eventual, cu privire la fiecare dintre aceştia va trebui să se efectueze o
verificare distinctă, cu rezultat potenţial similar sau deosebit).
Este de semnalat că, şi în modalitatea sa simplă (fără prevedere), culpa ridică uneori probleme
de delimitare în raport de intenţia indirectă. în acest sens, ne raportăm la următoarea speţă:
„Inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de omor, reţinându-se că a
acţionat cu intenţie indirectă. în fapt, inculpatul, aflat sub influenţa băuturilor alcoolice,
a aruncat pe fereastră un cuţit de bucătărie care, venind cu forţă (întrucât cădea de la etajul II), a
lovit o trecătoare, aceasta fiind ucisă. S-a considerat de procuror că inculpatul a acţionat cu
intenţie indirectă, întrucât aceasta constituie o modalitate a intenţiei care implică, pe lângă
prevedere, şi o atitudine de indiferenţă faţă de rezultat. Or, pentru a fi acţionat cu intenţie
indirectă, inculpatul ar fi trebuit să prevadă rezultatul faptei sale şi, deşi nu îl urmărea, să accepte
posibilitatea producerii lui. Deci, în momentul aruncării cuţitului, inculpatul trebuia să prevadă că
pe aleea de sub fereastra sa trec oameni pe care i-ar putea lovi, să nu producă rănirea acestora,
dar, aruncând cuţitul, ar fi acceptat că acel cuţit aruncat de el ar putea vătăma vreun trecător. în
speţă însă, nu se poate considera că inculpatul a putut prevedea o atare posibilitate, acest lucru
rezultând din felul cum a aruncat cuţitul (ţinându-l de mijloc) şi din locul unde l-a aruncat şi poziţia
în care se afla (care nu îi permitea să vadă dacă afară sunt sau nu oameni). în plus, în mintea
inculpatului nu se putea produce imaginea că, aruncând cuţitul pe fereastră, poate să ucidă un
trecător, deoarece în faţa ferestrei sale era un spaţiu verde întins pe aproximativ 14 m lungime şi
tot atâta lăţime, împrejmuit cu un gard viu înalt de 70-80 cm, ceea ce îl făcea inaccesibil
trecătorilor. Deci, intenţia sa a fost să arunce acel cuţit pe spaţiul verde respectiv şi faptul că
întâmplător pe acolo trecea totuşi cineva care a fost lovit şi ucis în acest mod nu poate releva
decât că inculpatul nu şi-a reprezentat niciun moment rezultatul, adică rezultatul nu a fost
prevăzut de el. Cu toate acestea, inculpatul trebuia şi putea să prevadă acest rezultat grav,
întrucât, aruncând un cuţit în exterior, nu a cântărit cu ce forţă îl va arunca şi că, ajungând până la
aleea de dincolo de spaţiul verde, cuţitul se poate înfige în vreo persoană care s-ar fi aflat
întâmplător în acel loc, lucru posibil şi care, în fapt, s-a şi realizat. Neprevederea acestui rezultat
apare, aşadar, ca o greşeală, ca o nejustificată lipsă de previziune. Rezultatul era previzibil: orice
om normal şi atent ar fi trebuit să îl prevadă, aşa încât, dacă inculpatul ar fi acţionat cu atenţia
cuvenită şi ar fi făcut tot ceea ce este necesar pentru a cunoaşte urmările posibile ale acţiunilor
sale, în circumstanţele în care le efectua, atunci ar fi putut prevedea că acel rezultat se va produce.
Prin urmare, fapta inculpatului a fost comisă din culpă (neglijenţă), deci încadrarea juridică trebuie
făcută în infracţiunea de uciderea din culpă"111.
în doctrină, alături de clasificările culpei în cu prevedere şi prevedere, decurgând din

modalităţile normative ale acestei forme de vinovăţie, mai sunt identificate şi alte clasificări ale
acesteia, dintre care amintim: culpă in agendo/in comittendo (prin acţiune) şi culpă in omittendo
(prin inacţiune); culpă gravă [lata), culpă mai puţin gravă - uşoară (levis) şi culpă foarte uşoară
(levissima); culpă proprie şi culpă improprie; culpă directă şi culpă indirectă. Fără a insista asupra
tuturor acestor modalităţi teoretice ale culpei, punctăm specificul unora dintre ele.
în funcţie de raportarea sa la elementul material (abstract, aşa cum decurge din norma de
incriminare, după caz: prohibitivă sau onerativă), culpa poate fi in agendo/in comittendo sau in
omittendo. Culpă in agendo/in comittendo (prin acţiune) există atunci când se săvârşeşte din culpă
o infracţiune comisivâ (precum uciderea din culpă, vătămarea corporală din culpă, distrugerea din
culpă). Culpă in omittendo (prin inacţiune) există atunci când se comite din culpă o infracţiune
omisivă [de exemplu, omisiunea sesizării, din culpă - art. 267 alin. (2) CP].
în funcţie de intensitatea sa (de gradele sale), culpa poate fi gravă (lata), culpă mai puţin gravă
- medie/uşoară (levis) şi culpă foarte uşoară (levissima). Culpa este gravă (culpa lata) atunci când
este evidentă existenţa acesteia pentru orice persoană care ar fi acţionat
111
Trib. jud. Sibiu, sent. pen. nr. 34/1989, în C. CRIŞU, N. CRIŞU-MAGRAON, ŞT. CRIŞU, Repertoriu de doctrină şi
jurisprudenţă română I. 1989-1994, Ed. Argessis, Curtea de Argeş, 1995, p. 605, 606.
în locul făptuitorului (culpa este gravă dacă era uşoară evitarea ei). Culpa este mai puţin gravă
(culpa levis) atunci când nu este evidentă existenţa acesteia pentru orice persoană care ar fi
acţionat în locul făptuitorului, fiind necesară o stimulare mai intensă a atenţiei, diligenţei, o
informare suplimentară de o anumită complexitate etc. (culpa este levis dacă evitarea ei
reprezintă un demers care, în mod rezonabil, poate fi apreciat drept caracterizat de unele
dificultăţi). Culpa foarte uşoară (levissima) intervine atunci când evitarea sa ar fi fost posibilă
numai ca rezultat al unei deosebite încordări a atenţiei/prudenţei făptuitorului, al unei informări
excepţionale a acestuia în raport de domeniul în care a activat etc. (culpa este foarte uşoară dacă
era deosebit de dificilă evitarea ei). Aceste gradaţii pot fi avute în vedere în procesul de
individualizare judiciară a sancţiunii penale aplicabile.
După caracterul propriu-zis al culpei sau un anumit specific al acesteia, culpa poate fi proprie
sau improprie. Culpa proprie este menţionată în doctrină ca fiind „situaţia tipică de culpă în care
autorul nu doreşte şi nu acceptă producerea rezultatului, în vreme ce culpa improprie se
caracterizează prin aceea că autorul doreşte producerea rezultatului. Ar exista această formă a
culpei în situaţii cum ar fi: unele situaţii de actio libera in causa sau în cazul erorii de fapt
determinate de o culpă. Spre exemplu, în cazul în care A distruge un bun convins că este al său -
deşi în realitate bunul aparţinea lui B -, el va răspunde pentru distrugere din culpă dacă eroarea s-
a datorat culpei sale (art. 30 CP)"[11.
Doctrina face şi alte clasificări ale culpei, de pildă, culpa generică şi culpa specifică. Astfel, se
arată: „Există culpă generică atunci când agentul se comportă uşuratic sau neglijent în raport cu
activităţile obişnuite, nerespectând regulile comune de diligenţă menite să prevină rezultatele
periculoase. Culpa este generică, pentru că se poate produce în sfera de activitate a oricărei
persoane (de exemplu, agentul lasă copiii nesupravegheaţi ori îi lasă să se joace cu chibriturile în
casă, provocând un incendiu, sau îşi lasă la garderoba sălii de spectacol paltonul în buzunarul
căruia se află un pistol încărcat; ori aprinde focul în pădure şi nu îl supraveghează etc.). (...) Culpa
specifică (profesională) presupune încălcarea regulilor de diligenţă dintr-un domeniu specializat în
raport cu care sunt necesare cunoştinţe de specialitate din partea agentului (de exemplu, în
materie medicală, sportivă, circulaţie pe drumurile publice, transporturi, energie atomică etc.);
mai ales în cadrul culpei profesionale, se pune chestiunea menţinerii riscului în limitele normale şi
nedepăşirii riscului tolerabil; agentul trebuie, în acest caz, să respecte regulile profesiei (...), în
aceste limite riscul fiind permis"12'.
Mai este menţionată* 131 şi clasificarea culpei în funcţie de factorul specific care a condus la
apariţia acesteia, în forme precum (de pildă): nedibâcie (lipsă de pregătire, de abilitate), nebăgare
de seamă (neatenţie), neinformare (lipsă imputabilă de cunoaştere), nesocotinţă, nepricepere ş.a.
De asemenea, este întâlnită şi clasificarea în culpă comună/concurentă, culpă imediată/mediată.
2.4. Intenţia depăşită (praeterintenţia)

Intenţia depăşită (praeterintenţia) este o formă a vinovăţiei penale intermediară, ca gravitate,
celorlalte două (intenţia şi culpa), dar reglementată legal şi expusă doctrinar abia ulterior
acestora, ca urmare a faptului că structura sa internă este realizată de către legiuitor prin
admiterea procesului psihic (reflectat de realitate) constând în îmbinarea intenţiei şi a culpei, în
această ordine. în Codul penal actual nu se prevede o definiţie generală (abstractă)

cit., p. 339.
[21 G. ANTONIU, Vinovăţia
penală, op. cit., p. 172. A se vedea şi FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 339.
131G. ANTONIU, Vinovăţia penală, op. cit., p. 173; C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 142; L.V.
LEFTERACHE, op. cit., p. 172,173; I. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 131.
a intenţiei depăşite ca formă a vinovăţiei penale, ci se menţionează doar (cu titlu de premieră
legislativă, prin comparaţie cu reglementarea penală anterioară) că „Vinovăţie există când fapta
este comisă (...) cu intenţie depăşită" [art. 16 alin. (2) teza a lll-a CP], respectiv [conform art. 16
alin. (5) CP] că „Există intenţie depăşită când fapta constând într-o acţiune sau inacţiune
intenţionată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului".
în doctrină s-a specificat în următorul sens: „Chiar dacă art. 16 alin. (5) CP apare ca o
reglementare nouă, de fapt, nu reprezintă decât o preluare normativă a contribuţiilor doctrinare şi
jurisprudenţiale, transformarea unei norme de drept de origine doctrinară şi jurisprudenţială într-
o normă de origine legislativă"111. Referirea la culpa făptuitorului pentru rezultatul mai grav, aşa
cum rezultă din definiţia înscrisă prin lege, reflectă fără echivoc optica legiuitorului pentru
răspunderea subiectivă, prin respingerea răspunderii obiective121.
Extrăgând esenţa dispoziţiilor penale autohtone în materia intenţiei depăşite, aceasta ar
putea fi definită ca fiind acea atitudine psihică a unei persoane care săvârşeşte o activitate
infracţională ce debutează cu intenţie (se prevede şi se urmăreşte sau se acceptă posibilitatea
producerii rezultatului specific - care intervine, ca rezultat iniţial), dar care produce, în fapt, un
rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului (subiectul activ fie l-a prevăzut, socotind
însă fără temei că el nu se va produce, fie nu l-a prevăzut deloc, deşi trebuia şi putea să îl
prevadăj[3].
Este de observat că, potrivit art. 16 alin. (6) CP, legea nu face nicio menţiune cu privire la
intenţia depăşită în cadrul mecanismului general de determinare a formei de vinovăţie penală
impusă pe latura subiectivă a conţinutului constitutiv al infracţiunii (mecanism incident atunci
când legea nu prevede expres forma de vinovăţie necesară în cadrul normelor de incriminare).
Această absenţă a raportării şi la praeterintenţie în respectivul cadru de reglementare este
criticabilă, din moment ce intenţia depăşită este prevăzută, de lege lata, în mod expres, ca
reprezentând o formă de vinovăţie (alături de intenţie şi de culpă, de care este diferită, chiar dacă
se configurează prin îmbinarea specifică a acestora)* 141. în legătură cu acest aspect, este de
reţinut şi faptul că intenţia depăşită nu este o modalitate de manifestare a formei de vinovăţie a
intenţiei (cum sunt intenţia directă şi cea indirectă), precum nu este nici o modalitate de
manifestare a culpei (astfel cum sunt culpa cu prevedere şi cea fără prevedere). Intenţia depăşită
constituie o formă de manifestare a vinovăţiei penale, în egală măsură cu intenţia (indiferent de
modalităţile acesteia) şi culpa (indiferent de modalităţile acesteia), forme distincte de vinovăţie,
după cum reiese din cuprinsul art. 16 alin. (2) şi
(5) CP [în comparaţie şi cu dispoziţiile din art. 16 alin. (3) şi (4) CP].
(1]
I. NEDELCU, în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit., p. 67.
(2] Idem, p.
67, 68. în acelaşi sens: G. ANTONIU, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 175; I. PASCU,
în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 132-133; C. SIMA, Drept penai. Partea generala, voi. I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p.
98.
131
Altfel spus, definiţia intenţiei depăşite poate să apară (in extenso) astfel: acea atitudine psihică a unei
persoane care, prevăzând consecinţele infracţionale certe sau posibile ori probabile ale adoptării unei anumite
conduite, în anumite împrejurări determinate, trece la săvârşirea respectivei fapte, urmărind sau (după caz) cel puţin
acceptând, astfel, producerea urmării respective sau posibilitatea producerii urmării respective (primum delictum), în
condiţiile în care fapta comisă produce o urmare mai gravă (secundum delictum), imputabilă în baza culpei, în sensul
că făptuitorul fie a prevăzut şi posibilitatea producerii rezultatului mai grav, dar nu a acceptat-o, socotind fără temei
că acesta nu va avea loc, fie nu a prevăzut deloc posibilitatea apariţiei acestui rezultat mai grav, deşi trebuia şi putea
să îl prevadă.
141
Spre deosebire de fostul Cod penal, în care lipsa unei raportări la intenţia depăşită în textul legal care stabilea
regula în materie de determinare a laturii subiective a conţinutului infracţiunilor [text corespondent art. 16 alin. (6) CP
actual] era firească, din moment ce legiuitorul nu reglementa expres praeterintenţia în cuprinsul articolului care
stabilea formele (principale ale) vinovăţiei penale, absenţa de lege lata a unei asemenea referiri în art. 16 alin. (6) CP
la forma intenţiei depăşite este nejustificată, prin raportare la prevederile exprese ale art. 16 alin. (5) CP.
în aceste condiţii [lipsa de înscriere în art. 16 alin. (6) CP a unei reguli generale cu privire la
identificarea incriminărilor pe a căror latură subiectivă se înscrie - exclusiv sau alternativ-forma de
vinovăţie a intenţiei depăşite], se cu privire Io modul
în care pot fi identificate în legislaţie infracţiunile praeterintenţionate. Observăm că în Partea
specială a Codului penal sunt înscrise în număr relativ însemnat fapte penale (incontestabil
apreciate drept infracţiuni) praeterintenţionate. Identificarea intenţiei depăşite ca formă de
vinovăţie cerută (sau admisă) de legea penală este realizată prin observarea expresiilor legale
întrebuinţate/la care a recurs legiuitorul penal, precum: „dacă fapta a avut ca urmare", „dacă
fapta a avut drept consecinţă", „dacă fapta a produs" (de pildă, consecinţe deosebit de grave sau
alte urmări mai grave decât cele iniţiale) sau alte expresii în acelaşi sens111. Sub acest aspect, în
doctrină se subliniază întemeiat că, uneori, enunţul normei poate genera confuzie în identificarea
laturii subiective în cazul unor infracţiuni, prin recurgerea la sintagme frecvent folosite în cazul
incriminărilor praeterintenţionate121.
Este de observat că, la nivelul dispoziţiei consacrate prin prevederile art. 16 alin. (5) CP, nu se
realizează o distincţie în raport de modalităţile normative ale intenţiei, respectiv de modalităţile
normative ale culpei din a căror conjuncţie specifică este posibilă configurarea intenţiei depăşite.
Drept urmare, rezultă că este în mod egal valabilă, pentru constituirea intenţiei depăşite, existenţa
intenţiei manifestate fie în modalitate directă, fie indirectă (cu privire la rezultatul iniţial, mai puţin
grav), alături de care să se manifeste culpa, după caz, în modalitatea cu prevedere sau fără
prevedere (în raport de rezultatul final produs, cel mai grav). Eventual, deosebirea dintre ipoteza
săvârşirii unei infracţiuni praeterintenţionate în care se combină, după caz, intenţia directă cu o
culpă cu prevedere ori intenţia directă cu o culpă fără prevedere sau intenţia indirectă cu o culpă
cu prevedere ori intenţia indirectă cu o culpă fără prevedere urmează a se valorifica în cadrul
procesului de individualizare judiciară a sancţiunii penale aplicabile.
Aşadar, reţinem că intenţia depăşită reuneşte în structura sa intenţia (directă sau indirectă) şi
culpa (cu sau fără prevedere), cu precizarea că, în mod frecvent, în practică, praeterintenţia este
întâlnită ca urmare a sintezei unei intenţii directe cu o culpă fără prevedere 131.
111 A se vedea: G. ANTONIU, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), cit., voi. I, p. 176; FL. STRETEANU, D. NIŢU, op.
cit., p. 346; I. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 133; V. PĂVĂLEANU, op. cit., p. 121; T. DIMA, op. cit., p. 168; C. SIMA,
Drept penal, op. cit., p. 98, 99.
121
A se vedea S. BOGDAN (COORD.), op. cit., p. 86 şi 91. Autorii au în vedere incriminarea faptei de vătămare a
fătului, analizând structura acestei incriminări în raport de structura unei infracţiuni praeterintenţionate (clasice),
aceasta din urmă implicând identificarea unui rezultat intermediar tipic-ca rezultat iniţial intenţionat-, peste care să se
suprapună, subsecvent, rezultatul mai grav, cu titlu de culpă. Potrivit concepţiei avansate, în ipoteza legală din art.
202 alin. (2) CP-vătămarea fătului în timpul naşterii, care a avut ca urmare moartea copilului -, autorii identifică din
punct de vedere al laturii subiective intenţia (directă sau eventuală), dar şi situaţia în care infracţiunea se va putea plia
pe structura unei infracţiuni praeterintenţionate - a se vedea comentariile de la p. 86 în sursa indicată. în cazul
ipotezei legale din art. 202 alin. (3) CP - vătămarea fătului în timpul sarcinii, care a cauzat copilului o vătămare sau a
avut ca urmare moartea sa -, autorii admit că infracţiunea poate fi comisă cu intenţie (directă sau eventuală), aparent
şi cu intenţie depăşită, însă precizează că „(...) fapta de vătămare a fătului comisă cu praeterintenţie are o structură
deosebită. Astfel, autorul acţionează în scopul întreruperii cursului sarcinii (rezultat iniţial intenţionat care însă nu se
produce - aspectul particular faţă de infracţiunile praeterintenţionate clasice), actul de executare producând însă din
culpă moartea sau vătămarea copilului după instalarea vieţii extrauterine. Având în vedere aceste particularităţi,
putem spune că în acest caz fapta se comite cu o latură subiectivă încă nedefinită, diferită ca structură de
praeterintenţia clasică, fiind un soi de «praeterintenţie» sui-generis" - a se vedea expunerea de la p. 91 din sursa pre-
indicată.
131
Doctrina nu este unitară în aprecierea intenţiei depăşite ca reprezentând (sau nu) o mixtă a vinovăţiei penale.
Astfel, unii autori continuă să prezinte praeterintenţia ca pe o formă mixtă, hibridă a vinovăţiei penale - a se vedea: FL.
STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 342; C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 142; I. NEDELCU, în G.
BODORONCEA Ş.A., op. cit., p. 67; V. CIOCLEI, în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit., p. 403 (vizând analiza laturii subiective
După cum s-a precizat, praeterintenţia caracterizează infracţiuni precum: lovirile sou
vătămările cauzatoare de moarte, lipsirea de libertate în mod ilegal care a produs moartea
victimei, întreruperea cursului sarcinii care a produs moartea victimei, violul care a produs
vătămarea corporală sau moartea victimei, tâlhăria care a produs vătămarea corporală sau
moartea victimei, distrugerea calificată etc.[1)
Cu titlu de clasificare, în raport cu forma de vinovăţie reprezentată de praeterintenţie, în
doctrină se operează distincţia între infracţiunipraeterintenţionate propriu-zise (sau „simple") şi
infracţiuni cu urmări praeterintenţionate (sau complexe praeterintenţionate)l2]. „Infracţiunea este
praeterintenţionată propriu-zisă când are un singur obiect juridic, producându-se un singur
rezultat mai grav decât cel urmărit sau acceptat de făptuitor (de exemplu, vătămarea corporală -
art. 194, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte - art. 195). Infracţiunea este cu urmări
praeterintenţionate când reprezintă o variantă calificată a unei anumite infracţiuni, constând într-
o urmare mai gravă decât cea prevăzută, urmărită sau acceptată de făptuitor, ca, de exemplu,
violul care a avut ca urmare vătămarea corporală [art. 218 alin. (3) lit. e)] ori moartea victimei [art.
218 alin. (4)]; agresiunea sexuală care a avut ca urmare vătămarea corporală [art. 219 alin. (2) lit.
e)] sau moartea victimei [art. 219 alin. (3)]; tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală
[art. 234 alin. (3)]; tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei (art. 236) etc."131. * 1 * 3
a faptei incriminate de art. 195 CP). Alţi autori, dimpotrivă, specifică următoarele: „Deşi, de regulă, această formă de
vinovăţie este privită ca o combinaţie a intenţiei (în raport cu primum delictum) şi culpei (în raport de maius delictum),
noul legiuitor a considerat că poate fi tratată ca o formă autonomă de vinovăţie (şi nu ca o formă mixtă), alături de
cele două forme tipice de vinovăţie (intenţia şi culpa). (...) Noul legiuitor a făcut abstracţie şi s-a abătut de la concepţia
care a stat la baza elaborării art. 19 CP anterior, concepţie pe deplin justificată de caracterul abstract al intenţiei
depăşite ca formă mixtă de vinovăţie în raport cu formele şi modalităţile principale, esenţiale ale vinovăţiei definitive
şi enumerate în art. 19 CP anterior" (s.n.) - G. ANTONIU, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 175. în
acelaşi sens - intenţia depăşită ca formă autonomă a vinovăţiei penale -, a se vedea I. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p.
131. Autorul acordă o definiţie a intenţiei depăşite pornind de la cea pe care o înscrie legea, arătând că, spre
deosebire de reglementările Codului penal anterior, în Codul penal actual, aceasta „este tratată ca o formă de
vinovăţie autonomă, alături de cele două forme tipice de vinovăţie (intenţia şi culpa), aceasta pentru a răspunde
exigenţelor principiului legalităţii incriminării, întrucât «prin prevederea faptei în legea penală» se înţelege atât
descrierea în norma de incriminare a elementelor obiective, cât şi a formei de vinovăţie". A se vedea şi: T. DIMA, op.
cit., p. 123; C. SIMA, Drept penal, op. cit., p. 97; M.l. Rusu, Drept penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2014, p. 184 - „Această formă de vinovăţie este tratată în Cod ca o formă autonomă, de sine stătătoare, renunţându-
se la opinia cu privire la forma mixtă de vinovăţie"; totuşi, acelaşi autor specifică, la p. 155: „Intenţia depăşită -
praeterintenţia - este o formă mixtă de vinovăţie şi se realizează prin săvârşirea unei fapte cu intenţie şi producerea
unui rezultat mai grav decât cel urmărit ori acceptat de făptuitor, prin rezultatul pe care nu l-a prevăzut, deşi putea să
îl prevadă" (sici).
[1]
După cum s-a mai arătat, de principiu, ca şi în cazul culpei, în raport de incriminarea unei fapte
praeterintenţionate, în legislaţie se identifică o incriminare intenţionată (deja existentă) a aceluiaşi tip de faptă - ca
manifestare obiectivă (după caz, fie ca infracţiune distinctă, fie ca formă/variantă diferită a aceleiaşi incriminări în
care se încadrează şi infracţiunea praeterintenţionată). Astfel, spre exemplu, infracţiunea de viol care a dus la
moartea victimei (sau de tâlhărie care a dus la moartea victimei ori lipsire de libertate în mod ilegal care a produs
aceeaşi urmare ş.a.) porneşte de la incriminarea faptei intenţionate de viol (tâlhărie/lipsire de libertate în mod ilegal
etc.), integrând acesteia şi rezultatul mai grav corespunzător unei ucideri din culpă, astfel încât respectiva infracţiune
complexă praeterintenţionată pe conţinutul ei agravat/calificat absoarbe, practic, o lovire sau vătămare cauzatoare de
moarte. Subliniem că, în aceste cazuri, nu se alătură faptelor iniţiale o infracţiune de omor, căci, după cum s-a
menţionat, aceasta pune în evidenţă intenţia cu privire la suprimarea vieţii; dacă viaţa victimei unui viol/unei
tâlhării/lipsiri de libertate în mod ilegal a fost suprimată cu intenţie, nu va exista o infracţiune praeterintenţionată, ci
un concurs de infracţiuni: viol/tâlhărie/lipsire de libertate în mod ilegal etc. (pe de o parte) şi omor (pe de altă parte).
Cu alte cuvinte, ar fi absurd ca legiuitorul să incrimineze o anumită conduită periculoasă doarîn considerarea unei
atitudini psihice praeterintenţionate, fără a avea incriminată conduita obiectivă (conduitele obiective) în cauză şi în
considerarea formei de vinovăţie (mai periculoasă) a intenţiei!
121A se vedea: I. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 133; V. PASCA, op. cit. (2014), p. 296; T. DIMA, op. cit, p. 124.
[3] I. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 133.
O problemă ridicată în doctrină este de a şti în ce măsură o referire generală la intenţie sau
infracţiune intenţionată acoperă şi intenţia depăşită/infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită,
cât timp, de regulă, acolo unde legiuitorul a dorit să o aibă în vedere pe aceasta din urmă (intenţia
depăşită), a menţionat-o explicit alături de intenţie111. Este de precizat faptul că, în tăcerea legii,
pe calea interpretării, în unele ipoteze legale, anumite referiri exprese doar la săvârşirea unei
infracţiuni din culpă [precum este cazul în art. 96 alin. (6) CP] duc (prin coroborarea de norme) la
concluzia excluderii, deopotrivă, a infracţiunilor intenţionate şi a celor praeterintenţionate (deci a
includerii, în aceeaşi categorie, a referirii la infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită alături de
infracţiunile săvârşite cu intenţie), doctrina conferind o atare interpretare [în analiza dispoziţiilor
art. 96 alin. (4) CP]t2].
Readucem în discuţie şi o altă problemă, anume: de ce, în condiţiile în care prin dispoziţiile din
art. 16 alin. (5) CP legiuitorul a înscris expres intenţia depăşită, prin alte texte situate în Partea
generală a Codului penal [spre exemplu, art. 153 alin. (2) lit. b) teza a ll-a sau art. 161 alin. (2) lit.
b) teza a ll-a CP - prescripţia în materie penală, infracţiuni imprescriptibile)], se menţine sintagma
„infracţiuni intenţionate urmate de moartea victimei"[3]. Există un consens în doctrină privind
înţelesul sintagmei mai sus menţionate, care se referă la toate infracţiunile care au ca urmare
praeterintenţionată moartea unei persoane, cum ar fi violul sau agresiunea sexuală
praeterintenţionată cu rezultat letal; tâlhăria sau pirateria praeterintenţionată cu rezultat letal ş.a.
Sub acest aspect, considerăm că s-ar fi impus adoptarea unei alte terminologii în aceste ipoteze
legale, sens în care susţinem, spre exemplu, recurgerea la formularea „infracţiuni cauzatoare de
moarte săvârşite cu intenţie depăşită" sau „infracţiuni săvârşite cu intenţie depăşită care au
cauzat moartea victimei", înţelese-fără echivoc-ca infracţiuni distincte faţă de omor sau de omorul
calificat (de altfel, fapte intenţionate de ucidere, cu menţionare explicită ca infracţiuni
imprescriptibile). Sintagma în cauză acoperă orice altă faptă-acceptată fără rezerve ca desemnând
lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte- cât şi acea - deja încetăţenită - de infracţiune
complexă cu rezultat praeterintenţionat letal.
Prin urmare, în legătură cu intenţia depăşită, în doctrină s-a arătat că, „pentru a reţine
această formă de vinovăţie în săvârşirea unei fapte concrete, trebuie verificat, mai întâi, dacă la
baza rezultatului mai grav, care se datorează culpei făptuitorului (indiferent de modalitatea
culpei), a existat o acţiune (inacţiune) intenţionată (neavând relevanţă dacă intenţia este directă
sau indirectă) prevăzută de legea penală, iar apoi, dacă rezultatul mai grav este consecinţa acţiunii
sau inacţiunii dorite de făptuitor"141. * 121
[1) FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 341. Autorii exemplifică prin prevederile din art. 41 alin. (1) şi art. 88 alin. (3)
CP. Se poate adăuga şi prevederea referitoare la recidivă în cazul persoanei juridice [art. 146 alin. (1) CP]. Este de
observat că o referire expresă făcută doar cu privire la intenţia depăşită poate fi identificată cu privire la pedeapsa
pentru infracţiunea complexă, conform art. 36 alin. (3) CP (care înscrie, în opinia noastră, un tratament derogatoriu,
prin parificare de pedeapsă). Autorii citaţi oferă şi un contraexemplu, anume art. 69 alin. (3) CP, text apreciat ca
inaplicabil în materia infracţiunilor praeterintenţionate (în acest context, autorii arată, pe drept cuvânt, că, „totuşi, nu
credem că putem să tragem concluzia că ori de câte ori un text s-ar referi doar la intenţie el exclude întotdeauna şi în
mod necesar intenţia depăşită, căci aceasta din urmă are în structura sa o intenţie. De aceea, doar pe cale de
interpretare se va putea stabili, în fiecare caz în parte, dacă textul se aplică şi infracţiunilor praeterintenţionate sau
nu" - ibidem). în sensul că degradarea militară este facultativă [art. 69 alin. (3) CP] şi în cazul infracţiunilor comise cu
intenţie depăşită pentru care s-a aplicat o pedeapsă de cel puţin 5 ani închisoare, dar nu mai mare de 10 ani, a se
vedea M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 282.
121
Ase vedea, spre exemplu: C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 499; M. UDROIU, Drept penal, op.
cit., p. 376; L.V. LEFTERACHE, op. cit., p. 459; A. VLĂŞCEANU, A. BARBU, Noul Cod penal comentat prin raportare ia
Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 187,188; T. DiMA, op. cit., p. 622.
131 M.l. MĂRCULESCU-MICHINICI, Aspecte ale unei sinteze teoretice în materia intenţiei depăşite, în volumul
Conferinţei 160 de ani de învăţământ juridic ieşean (23-25 octombrie 2015), Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 209.
1411. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 132.
Pornind de la necesitatea unei delimitâri corecte a intenţiei depăşite deopotrivă faţă de culpă
şi de intenţia indirectă, s-au conturat numeroase şi variate probleme de departajare, probleme
devenite clasice, care au marcat generoasa teorie şi bogata practică penală. Dintre acestea,
semnalăm, spre exemplu, la nivelul unităţii infracţionale, încadrarea juridică a ansamblului faptic
ca infracţiune de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte ori ca infracţiune de omor sau ca
infracţiune de ucidere din culpă[1]. în aceeaşi ordine de idei, semnalăm şi problemele de încadrare
juridică a ansamblului faptic ca infracţiune de vătămare corporală (îndeosebi în ipoteza legală a
punerii în primejdie a vieţii persoanei) sau ca tentativă de omor. Pe aceeaşi linie a departajărilor,
s-a impus diferenţierea unităţii infracţionale - infracţiune săvârşită cu intenţie depăşită - de
pluralitatea de infracţiuni sub forma concursului. în acest sens, ne raportăm, spre exemplificare, la
unele speţe.
După cum s-a statuat în mod constant în teoria penală şi în practica judiciară (inclusiv a
instanţei supreme)* 121, esenţială pentru încadrarea juridică în una dintre cele două infracţiuni în
discuţie este stabilirea formei şi a modalităţii de vinovăţie manifestată prin săvârşirea faptei
(precum şi orientarea spre un anumit rezultat, care este dată respectivei forme/modalităţi de
vinovăţie). Se subliniază că, dacă în cazul infracţiunii de vătămare corporală (care a pus in
primejdie viaţa persoanei) făptuitorul acţionează cu intenţia generală de vătămare, iar rezultatul
mai grav - de punere în primejdie a vieţii persoanei - survine şi se atribuie pe baza culpei dovedite
a acestuia (nefiind nici urmărit, nici acceptat de către făptuitor), în cazul tentativei la infracţiunea
de omor, făptuitorul acţionează cu intenţia de ucidere (intenţie ce poate fi directă sau indirectă,
după cum, în condiţiile prevederii rezultatului letal - moartea victimei -, se dovedeşte că s-a
urmărit sau numai s-a acceptat producerea acestui rezultat). Acest din urmă aspect rezultă, de
cele mai multe ori, chiar din modul de săvârşire a faptei, din însăşi materialitatea acţiunii, care
ilustrează poziţia psihică pe care s-a situat făptuitorul: folosirea de instrumente apte să producă
moartea, prin aplicarea unei multitudini de lovituri (sau chiar a uneia singure, de intensitate
aparte) în zone de pe corp ce adăpostesc organe vitale, demonstrează fără echivoc existenţa unei
intenţii de ucidere a victimei, nu doar intenţia generală de vătămare.
Spre exemplu, referitor la infracţiunea praeterintenţionată de loviri sau vătămări cauzatoare
de moarte, s-a reţinut că, „în jurisprudenţă, s-a decis că există legătură cauzală (între actul lovirii
intenţionate şi urmarea culpoasâ constând în moartea victimei - n.n.) atunci când inculpatul a
îmbrâncit victima aflată în stare de ebrietate, iar aceasta, căzând, s-a lovit de un plan dur, încetând
din viaţă, sau atunci când inculpatul a produs traumatismul toracic cu fracturi costale prin
compresiune şi lovire cu corpuri dure, chiar dacă în lanţul cauzal s-a interpus o maladie
preexistentă a victimei sau lipsa unui tratament medical adecvat în termen util, ori în cazul în care
inculpatul a produs victimei un traumatism cranio-cerebral prin proiectarea acesteia cu capul pe
asfaltul străzii, chiar dacă la producerea morţii victimei a contribuit şi aplicarea unui tratament
medical neadecvat sau dacă inculpatul a produs victimei numeroase leziuni prin mijloace neidonee
de a produce moartea, care au condus însă la producerea morţii din cauza unei maladii grave
preexistente"131. Ne raportăm şi la următoarea speţă: „Fapta inculpatului de a fi îmbrâncit victima
- aflată pe trotuar, cu spatele la partea carosabilă a drumului -, chiarîn momentul când prin
dreptul lortrecea un autovehicul, din care cauză victima, care era în stare de ebrietate, s-a
dezechilibrat şi a căzut pe carosabil, unde
m
Pentru detalii legate de delimitarea intenţiei depăşite faţă de intenţie şi de culpă, în considerarea
exemplificativă a anumitor infracţiuni, a se vedea FL. STRETEANU, D. NIŢU, cit., p. 344 ş.u.
121
Pentru detalii, a se vedea GH. MATEUŢ, Drept penal special. Sinteză de teorie şi practică judiciară, voi. I, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 118 ş.u.
[3)
Idem, p. 170.
a fost surprinsă şi accidentată mortal de acel autovehicul, constituie infracţiunea de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte (...), iar nu aceea de ucidere din culpă {...). Sub aspect subiectiv,
fapta săvârşită de inculpat se caracterizează prin praeterintenţie, nu prin culpă; inculpatul a
săvârşit cu intenţie actul de violenţă -îmbrâncirea victimei - şi, în condiţiile de fapt mai sus arătate,
el putea şi trebuia să prevadă rezultatul letal survenit, pe care totuşi nu şi l-a reprezentat"111.
în practica judiciară s-a decis, referitor la infracţiunea praeterintenţionată de viol care a dus la
moartea victimei, că aceasta există atunci când „inculpatul, intenţionând să aibă raport sexual cu
victima, a luat-o în braţe pentru a o duce într-o zonă cu iarbă, dar victima s-a opus şi în timpul
luptei a căzut, izbindu-se cu capul de pietrele aflate în acel loc; inculpatul a reuşit să o ducă în altă
parte, unde a violat-o, dar, observând că şi-a pierdut cunoştinţa, a abandonat-o; apoi victima a
încetat din viaţă din cauza hemoragiei meningeale, consecutivă lovirii produse în timpul căderii"*
121.
Cu referire la situaţii faptice care ridică probleme de delimitare între intenţia depăşită şi alte
forme de vinovăţie, exemplificăm prin următoarea speţă: „în seara zilei de (...), în jurul orelor
23,00, după ce a consumat băuturi alcoolice, inculpatul D.E. s-a hotărât să meargă la domiciliul
numitei C.R., în vârstă de 78 de ani, cu scopul de a întreţine relaţii sexuale cu aceasta. Pentru a
pătrunde în locuinţă, cunoscând că uşa de acces era asigurată cu un zăvor, inculpatul a spart un
geam din partea dreaptă a casei, după care a intrat în camera unde dormea victima. Inculpatul a
început să o dezbrace, moment în care victima i-a cerut în mod insistent să părăsească locuinţa. în
timp ce întreţinea raporturi sexuale cu aceasta, pentru a nu ţipa şi a nu-i mai cere să părăsească
casa şi bănuind că a fost recunoscut de victimă, inculpatul i-a acoperit nasul şi gura, astfel că nu a
mai auzit-o strigând. După comiterea faptei, inculpatul a părăsit locuinţa victimei, fiind depistat de
către organele de poliţie în ziua de (...). în raportul de constatare medico-legală se concluzionează
că moartea victimei a fost violentă, ea datorându-se insuficienţei cardio-respiratorii acute
instalate după un sindrom anoxic-asfixic cu hemoragie externă şi şoc hemoragie, consecutive unei
rupturi de col uterin prin viol şi asfixie mecanică prin obstrucţia căilor respiratorii superioare (nas,
gură) - omucidere. Leziunile de violenţă s-au putut produce prin obstrucţia căilor respiratorii
superioare (nas, gură) şi datorită unei agresiuni sexuale (viol cu ruptură de col uterin) şi au
legătură de cauzalitate directă cu decesul. în ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei de viol,
se reţine că, prin rechizitoriu, inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de
viol în forma agravată (...) (viol care a dus la moartea victimei - n.n.). (...) Modalitatea în care
inculpatul şi-a conceput şi realizat activitatea infracţională, împrejurările în care faptele au fost
comise (victima fiind o persoană în vârstă de 78 de ani), ca şi concluziile actelor medico-legale
întocmite în cauză demonstrează existenţa unui raport de cauzalitate directă între leziunile de
violenţă suferite de victimă, produse exclusiv de către inculpat, şi decesul acesteia, situaţie în care
nu se poate susţine că inculpatul nu a acceptat măcar rezultatul letal al acţiunii sale, chiar dacă nu
l-a urmărit. în consecinţă, inculpatul a acţionat cu intenţia indirectă de a suprima viaţa victimei,
astfel încât corect s-a procedat la schimbarea încadrării juridice, în sensul reţinerii (în concurs şi a-
n.n.) infracţiunii de omor calificat"; prin urmare, s-a decis că „fapta de viol săvârşită asupra
victimei, urmată de uciderea acesteia de către inculpat prin asfixie mecanică, prin obstrucţia căilor
respiratorii superioare, pentru ca victima să nu ţipe şi bănuind că a fost recunoscut de aceasta,
întruneşte atât elementele
U)
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 2872/1981, în R.R.D. nr. 11/1982, p. 68, C. SIMA, Codul penal adnotat cu
practică judiciară (1969-1995), Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1996, p. 305.
121
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 486/1978, în R.R.D. nr. 7/1978, p. 54, apud C. SIMA, Codul penal adnotat, op.
cit., p. 347.
constitutive ale infracţiunii de viol (...), cât şi pe cele ale infracţiunii de omor calificat (...)
referitoare la omorul comis pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea altei infracţiuni, iar nu
elementele constitutive ale infracţiunii de viol care a avut ca urmare moartea victimei, (...) întrucât
moartea victimei nu a constituit rezultatul praeterintenţionat al infracţiunii de viol, ci inculpatul,
obstrucţionând căile respiratorii superioare ale victime, a prevăzut rezultatul faptei de omor şi a
acceptat posibilitatea producerii lui"[11.
2.5. Elemente suplimentare ale laturii subiective a infracţiunii, privind mobilul

sau scopul săvârşirii infracţiunii
Orice faptă (inclusiv una prevăzută de legea penală) se comite, ca regulă, dintr-un anumit
motiv/într-un anumit scop. în principiu, asemenea aspecte sunt extrinseci conţinutului constitutiv
al infracţiunii, nefiind relevante juridic pentru încadrarea faptei, ci - eventual - putând fi
valorificate în operaţiunea de individualizare a sancţiunii penale[2].
Totuşi, există şi norme de incriminare în cadrul cărora legiuitorul prevede expres (sau lasă să
se deducă implicit) existenţa unui anumit mobil ori a unui anumit scop în considerarea căruia
trebuie să se comită respectiva infracţiune, aspecte care devin, prin urmare, integrate conţinutului
infracţiunii, după caz, pe forma tip a acesteia (de bază) sau pe o formă derivată
(agravată/atenuată, după caz). în astfel de situaţii, aspectele privitoare la mobil şi/sau scop sunt
integrate în latura subiectivă a conţinutului constitutiv al acesteia. în doctrină se stipulează uneori
că, în cazurile de acest fel, când mobilul şi/sau scopul sunt integrate în conţinutul constitutiv
subiectiv al infracţiunii, acestea trebuie denumite mobil special, respectiv special[3]. Este constant
subliniată legătura strânsă dintre mobil şi scop, dincolo de posibilitatea formală de departajare a
acestora, arătându-se că, adeseori, un anumit mobil imprimă comiterea faptei într-un anumit scop
(sens în care legiuitorul s-ar putea referi, în egală măsură, în norma de incriminare, fie la mobilul în
cauză, fie la scopul determinat de acesta, opţiunea legală pentru raportarea la unul ori altul dintre
acestea fiind relativă)141.
Mobilul este considerat a reprezenta motivul care stă la baza adoptării hotărârii infracţionale,
raţiunea care explică de ce infractorul a Spre exemplu,
indicăm: abuzul în serviciu [art. 297 alin. (2) CP], infracţiune în cazul căreia fapta se comite pe
temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex ş.a.; infracţiunea de omor * 151
111
1.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3341 din 21 octombrie 2008, consultare on-line la adresa de internet http://www.
scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=84100.
121
Uneori, legiuitorul poate valorifica asemenea chestiuni prin norme penale generale; de pildă, potrivit art. 75
alin. (1) lit. a) CP, se prevede scuza provocării drept circumstanţă generală atenuantă; se poate aprecia că (uneori) se
valorifică astfel un anumit mobil de săvârşire a infracţiunii, căci, în asemenea cazuri, existenţa provocării reprezintă
acea explicaţie, de factură atenuantă, a comiterii activităţii infracţionale. De asemenea, potrivit art. 77 lit. h) CP, se
prevede cu titlu de circumstanţă generală agravantă împrejurarea săvârşirii infracţiunii dintr-un anumit motiv, legat
de o discriminare a subiectului pasiv, de către subiectul activ, pe temeiul unor diverse raţiuni (rasă, naţionalitate,
etnie, religie, gen, orientare sexuală etc.), punându-se în evidenţă, astfel, un anumit mobil existent la baza comiterii
infracţiunii.
131 FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit.,p. 348.
|4) Ibidem. De aici decurg unele discuţii doctrinare referitoare la identificarea unor elemente subiective
suplimentare, în cazul anumitor infracţiuni, ca reprezentând manifestări ale unui mobil special ori, după caz, ale unui
scop special; în acest sens, a se vedea V. CIOCLEI, Mobilul în conduita criminală. Studiu de criminologie juridică, Ed. AII
Beck, Bucureşti, 1999, p. 266, 267.
151
în doctrină s-a evidenţiat faptul că, „de regulă, acţiunea cu relevanţă penală are la bază mobiluri egoiste
pe care subiectul urmăreşte să le satisfacă, chiar cu încălcarea legii penale şi deci cu riscul de a fi tras la
răspundere. Nu pot fi excluse însă nici situaţiile în care la baza unor acţiuni ilicite să stea motive altruiste (de
exemplu, uciderea unei persoane bolnave incurabil, la rugămintea acesteia spre a-i curma suferinţele; furtul
săvârşit pentru procurarea unor medicamente familiei în situaţii disperate etc." - V. CiOCLEl, op. cit., p. 260.
se agravează, devenind omor calificat, (printre altele) atunci când se comite din interes material
[art. 189 alin. (1) lit. b) CP]; s-ar putea considera că, în cazul uciderii la cererea victimei (art. 190
CP) - reprezentând un omor atenuat, ca urmare a împrejurării că fapta se săvârşeşte la cererea
(realizată în condiţiile legii) unei persoane care suferă de o boală incurabilă sau de o infirmitate
gravă atestată medical, cauzatoare de suferinţe permanente şi greu de suportat -, atenuarea
decurge tocmai din existenţa sentimentului de milă care a întemeiat adoptarea hotărârii
infracţionale (sentiment altruist) ş.a.
Scopul este considerat a reprezenta finalitatea urmărită prin comiterea infracţiunii, ţelul a
cărui realizare a ghidat infractorul în săvârşirea faptei, aşadar, ceea ce a dorit subiectul activ să
obţină prin comiterea faptei penale. Spre exemplu, indicăm: furtul [art. 228 alin. (1) CP],
infracţiune în cazul căreia fapta se comite în scopul însuşirii pe nedrept a bunului mobil sustras din
posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia; de asemenea, în cazul furtului de
folosinţă [art. 230 alin. (1) CP], infracţiunea se comite în scopul folosirii pe nedrept a vehiculului;
infracţiunea de omor se agravează, devenind omor calificat, (printre altele) atunci când se comite
pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la
executarea unei pedepse [art. 189 alin. (1) lit. c) CP], precum şi pentru a înlesni sau ascunde
săvârşirea unei alte infracţiuni [art. 189 alin. (1) lit. d) CP] ş.a.
în literatura de specialitate s-a observat că, uneori, prin raportare la un anumit scop,
formularea legală tinde a nu se raporta însă la semnificaţia ante-indicată a scopului, ca sub-
element suplimentar existent uneori pe latura subiectivă a infracţiunii, ci la o semnificaţie de scop
ca element care surprinde „destinaţia obiectului al infracţiunii" (s.n.)ll]. „în
aceste situaţii, condiţia esenţială privind scopul este, de fapt, legată de elementul obiectiv al
infracţiunii" (s.n.),fiind, practic, un aspect integrat laturii obiective a incriminării în cauză, ca un
sub-element suplimentar al acesteial2].
Atunci când elementele în discuţie (mobil/scop) sunt integrate (suplimentar) în conţinutul
constitutiv tip (de bază) al unor incriminări, dacă existenţa lor nu se verifică în analiza unei speţe
determinate, nu se va putea reţine comiterea respectivei fapte ca infracţiune. în schimb, dacă
acestea sunt prevăzute de legiuitor cu titlu de element circumstanţial, atunci caracterul
infracţional al activităţii penale săvârşite subzistă cel puţin în considerarea formei tip a infracţiunii
respective, însă cu excluderea reţinerii aceleiforme/variante derivate (agravată/ calificată sau
atenuată).
Importanţa corectei identificări a valorii mobilului/scopului atunci când legea face referire
expresă la acestea (explicit sau implicit) ca elemente suplimentare ale conţinutului constitutiv
subiectiv (tip sau derivat prin agravare ori atenuare) al unei infracţiuni decurge din împrejurarea
că, în opinia majoritară, prezenţa referirii normative la acestea limitează forma de vinovăţie
incidenţă doar la intenţia directă, cu excluderea intenţiei indirecte şi, afortiori, a culpei. în 1
[1]
V. CIOCLEI, op. cit., p. 265. Adaptând exemplele furnizate de autor la legislaţia curentă, s-ar putea menţiona
drept situaţii corespunzătoare indicării legale a scopului în sensul de destinaţie a obiectului material al infracţiunii
(element suplimentar al laturii obiective), de pildă: cazul infracţiunii de trădare prin transmitere de informaţii secrete
de stat (art. 395 CP), în varianta procurării sau deţinerii de documente ori date ce constituie informaţii secrete de stat
în scopul transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine; sau cazul infracţiunii de punere în circulaţie de valori
falsificate (art. 313 CP), în varianta primirii, deţinerii sau transmiterii de valori falsificate, în vederea punerii lor în
circulaţie. în acest sens: L.V. LEFTERACHE, op. cit., p. 180; T. DIMA, op. cit., p. 172. Este de precizat că în doctrina
penală se subliniază că, alături de semnificaţia scop = finalitate (latura subiectivă) şi scop = destinaţie (latura
obiectivă), scopul apare uneori indicat de lege şi cu semnificaţia de rezultat (vizând tot latura obiectivă). „în aceste din
urmă ipoteze, scopul are rolul de a clarifica elementul material al conţinutului incriminării şi, ca atare, aparţine laturii
obiective a infracţiunii, spre deosebire de scopul ca finalitate, care aparţine laturii subiective, atribuind caracter
calificat intenţiei (excluzând, totodată, intenţia eventuală)" - G. ANTONIU, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit.,
voi. I, p. 177.
121V. CIOCLEI, op. cit., p. 265.
schimb, atunci când scopul ar fi folosit şi integrat cu sensul de sub-element suplimentar al laturii
obiective a infracţiunii, posibilitatea de săvârşire a faptei penale în cauză atât cu intenţie directă,
cât şi cu intenţie indirectă ar rămâne neafectată. Este de menţionat, totuşi, că s-au înregistrat şi
opinii care exprimă ideea potrivit căreia, chiar şi atunci când mobilul/scopul sunt indicate cu titlu
de elemente suplimentare ale laturii subiective, ele nu împiedică, în mod automat, posibilitatea
comiterii respectivei infracţiuni cu intenţie indirectă111.
Secţiunea a 4-a. Clasificări ale infracţiunii

Doctrina surprinde, în diverse ocazii, numeroase clasificări posibile ale infracţiunii/
infracţiunilor, în funcţie de criterii variate (a căror cunoaştere este utilă, deopotrivă, sub aspect
teoretic, precum şi practic). O serie de clasificări ale infracţiunilor reies (şi) din expunerile anterior
efectuate pe parcursul prezentării conţinutului infracţiunii, acestora alăturându-li-se însă şi altele.
Le vom puncta în cele ce urmează (reluând parţial unele clasificări deja efectuate, pentru a le
regrupa pe toate la un loc). Optăm pentru următoarea succesiune, şi anume clasificări privind:
sediul normativ al dispoziţiilor penale/decurgând din obiectul infracţiunii/legate de subiecţii
infracţiunii/decurgând din aspecte ale laturii obiective (element material, urmare
imediată)/derivate din aspecte ale laturii subiective/ după conţinutul constitutiv în general/alte
clasificări (după diverse criterii, inclusiv unele de ordin procesual penal).
(1) După sediul normativ al normelor de incriminare, distingem: infracţiuni prevăzute în

Partea specială a Codului penal; infracţiuni prevăzute în legi penale speciale; infracţiuni prevăzute
în legi extrapenale (nepenale), care cuprind şi unele dispoziţii penale.
(2) După criteriul obiectului lor, infracţiunile pot fi grupate în mai multe feluri (de reţinut că nu
există infracţiuni fără obiect juridici):
a) normele de incriminare din Partea specială a Codului penal sunt grupate în grupe şi
subgrupe, în funcţie de criteriul obiectului juridic generic (de grup). Acestea sunt subsumate unui
număr de 12 titluri, anume: infracţiuni contra persoanei; infracţiuni contra patrimoniului;
infracţiuni privind autoritatea şi frontiera de stat; infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei; infracţiuni
de corupţie şi de serviciu; infracţiuni de fals; infracţiuni contra siguranţei publice; infracţiuni care
aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială; infracţiuni electorale; infracţiuni contra
securităţii naţionale; infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor armate; infracţiuni de
genocid, contra umanităţii şi de război. Cele mai multe incriminări sistematizate astfel sunt sub-
grupate, în cadrul titlurilor, în capitole; spre exemplu, titlul privitor la infracţiunile contra
persoanei cuprinde nouă capitole, după cum urmează: infracţiuni contra vieţii; infracţiuni contra
integrităţii corporale sau sănătăţii; infracţiuni săvârşite asupra unui membru de familie; agresiuni
asupra fătului; infracţiuni privind obligaţia de asistenţă a celor în primejdie; infracţiuni contra
libertăţii persoanei; traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile; infracţiuni contra libertăţii şi
integrităţii sexuale; infracţiuni ce aduc atingere domiciliului şi vieţii private. Desigur, există norme
de incriminare care nu sunt cuprinse în Partea specială a Codului penal, dar, în
111
în acest sens, a se vedea: FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 347; M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 94.
Pentru aceeaşi afirmaţie, în raport de infracţiunea de furt, a se vedea: S. BOGDAN (COORD.), op. cit., p. 206; I.
KUGLAY, în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit., p. 476. în raport de infracţiunea de viol (infracţiune cu privire la care legea
nu prevede expres un anumit mobil sau scop, dar care este apreciată de doctrina majoritară ca fiind pasibilă de
săvârşire numai cu intenţie directă), pentru opinia potrivit căreia ar fi aptă de comitere şi cu intenţie indirectă, a
se vedea (de exemplu) S. BOGDAN (COORD.), op. cit., p. 154.
cadrul legilor penale speciale ori al legilor extrapenale care conţin şi dispoziţii penale, acestea nu
sunt adeseori structurate/sistematizate expres în funcţie de criteriul obiectului lor juridic;
b) infracţiuni mono-ofensive (care lezează sau periclitează o singură valoare socială ocrotită
penal) şi infracţiuni pluri-ofensive (care lezează sau periclitează mai multe valori sociale protejate
de legea penală);
c) infracţiuni materiale (care au obiect material) şi infracţiuni formale (care sunt lipsite de
obiect material).
(3) După sfera şi numărul subiecţilor infracţiunii:

a) infracţiuni cu subiect activ general (comune, obişnuite, cu subiect necircumstanţiat), care
pot fi comise de către orice persoană care are capacitate penală activă; infracţiuni cu subiect pasiv
general, care pot fi săvârşite asupra oricui (unii autori le numesc „infracţiuni cu subiect pasiv
indeterminat", caz în care este necesar a nu se face confuzie cu infracţiunile la care nu există
subiect pasiv direct, nemijlocit, ci doar subiect pasiv generic = statul); infracţiuni cu subiect activ
special (calificat/circumstanţiat), denumite şi infracţiuni proprii (legea solicită o anumită calitate
specială subiectului activ, ca element constitutiv al conţinutului infracţiunii, după caz, pe forma de
bază ori pe aceea calificată, agravată sau atenuată; neîndeplinirea calităţii de către subiectul activ
duce la imposibilitatea reţinerii acelei încadrări juridice, cu urmarea-după caz-a reţinerii unei alte
forme a aceleiaşi infracţiuni sau a unei alte infracţiuni ori a niciunei infracţiuni); infracţiuni cu
subiect pasiv special (calificat/circumstanţiat), în cazul cărora legea solicită o anumită calitate
specifică subiectului pasiv nemijlocit, victimei.
De reţinut: există şi infracţiuni lipsite de subiect pasiv nemijlocit, determinat, fapte la care
nu se poate opera cu noţiunea de victimă, subiectul pasiv fiind indeterminat, atât din punct de
vedere legal, cât şi pe caz concret (de regulă, acestea sunt infracţiunile de pericol, în special cele
de pericol abstract). în cazul infracţiunilor cu subiect special, determinat, lipsa calităţii expres
cerute de lege în persoana subiectului faptei atrage imposibilitatea calificării acesteia ca
reprezentând (acel tip de) infracţiune (ceea ce va avea drept consecinţă fie încadrarea faptei într-
un alt text incriminator, fie lipsa completă a corespondenţei dintre manifestarea concretă şi orice
normă legală, aşadar, imposibilitatea calificării faptei ca reprezentând vreo infracţiune);
b) după numărul subiecţilor activi necesari şi suficienţi pentru comiterea infracţiunii,
faptele penale se clasifică în: infracţiuni care pot fi săvârşite de către o singură persoană, numite şi
infracţiuni unilaterale (în cazul acestora, este posibilă pluralitatea de subiecţi activi, dar aceasta se
manifestă în mod conjunctural/întâmplător, pe caz concret, fără a reprezenta o condiţie de
existenţă a infracţiunii, motiv pentru care se numeşte - atunci când apare - pluralitate ocazională,
cunoscută şi sub denumirea de participaţie ale cărei forme
sunt coautoratul, complicitatea şi instigarea); infracţiuni bilaterale sau plurale, care nu pot fi
comise decât de către mai multe persoane, fie prin natura lor - pluralitate naturală de făptuitori-,
fie prin modul în care a conceput legiuitorul incriminarea constituită
(constitutivâ)/legală de făptuitori;
c) după cum infracţiunea se poate săvârşi sau nu în coautorat, apare clasificarea în: infracţiuni
apte de comitere nemijlocită de către mai multe persoane împreună (care se pot săvârşi în
coautorat); infracţiuni care se comit in persona propria, cu autor exclusiv unic (care nu pot fi
săvârşite nemijlocit decât de către o singură persoană, fapta fiind strâns legată de individualitatea
subiectului activ);
d) după numărul subiecţilor pasivi, faptele penale se clasifică în: infracţiuni cu subiect pasiv
unic şi infracţiuni cu subiect pasiv plural/multiplu.
(4) După criteriul elementului material:

a) corespunzător tipului de normă imperativă prin care se incriminează fapta în cauză,
există: infracţiuni comisive(prevăzute de norme penale prohibitive), care se comit de obicei
prin
acţiune (atunci când, în mod excepţional, astfel de fapte se comit prin inacţiune, ele îşi menţin
esenţa de fapte comisive, fiind catalogate drept infracţiuni comisiv-omisive sau comisive prin
omisiune;acestea sunt reglementate în art. 17 CP); infracţiuni omisive (prevăzute de norme penale
onerative), care se comit de regulă prin inacţiune (atunci când, prin derogare de la regulă, se
săvârşesc printr-o acţiune, îşi menţin caracterul de infracţiuni omisive, devenind infracţiuni omisiv-
comisive sau omisive prin co);
b) tot după criteriul acţiunii/inacţiunii, se pot identifica: infracţiuni cu element material unic şi
infracţiuni cu element material plural (cumulativ sau alternativ);
c) după maniera de indicare (descriere) a elementului material în norma de incriminare, se
disting: infracţiuni în formă închisă (în cazul cărora se indică expres, prin verbum regens, tipul de
conduită incriminată); infracţiuni în formă liberă,deschisă (legiuitorul nu precizează
particularităţile conduitei, fiind suficientă orice modalitate faptică de săvârşire care conduce la
producerea unui anumit rezultat).
De reţinut: clasificarea interesează, deoarece, la infracţiunile în formă închisă, producerea
rezultatului indezirabil altfel decât prin intermediul elementului material descris nu antrenează
încadrarea faptei concrete drept (respectivul tip de) infracţiune, pe când, la infracţiunile în formă
liberă, orice modalitate faptică prin care se atinge urmarea indicată antrenează răspunderea
penală, dacă s-a comis cu forma de vinovăţie cerută de lege!
(5) Clasificări ale infracţiunilor în funcţie de urmarea imediată:

a) după felul urmării imediate, se disting: infracţiuni de rezultat (conform unei opinii,
denumirea este sinonimă cu aceea de „infracţiuni materiale") - sunt infracţiunile la care urmarea
imediată se manifestă sub forma unui rezultat concret, efectiv palpabil, a unei modificări
materiale perceptibile în lumea înconjurătoare (potrivit unor opinii, este vorba despre infracţiuni a
căror urmare imediată, distinctă şi deosebită de elementul material, reiese cu necesitate din
tipicitatea faptei/descrierea acesteia în norma de incriminare), aceasta fiind ori prevăzută explicit
de legiuitor, ori dedusă implicit (tacit) din norma de incriminare; infracţiuni de pericol (conform
unei opinii, denumirea este sinonimă cu aceea de „infracţiuni formale/de simplă atitudine") - sunt
infracţiunile la care urmarea imediată nu se manifestă sub forma unui rezultat concret, ci sub
forma unei stări de periclitare a anumitor valori sociale penalmente ocrotite (urmarea nu este un
rezultat propriu-zis, ci o ameninţare cu posibila producere a unui atare rezultat, ca urmare a unei
anumite conduite periculoase pe care a avut-o infractorul). în cadrul acestora din urmă, unii autori
disting sub-grupele: infracţiuni de pericol concret (la care urmarea pretinsă de lege constă în
apariţia efectivă a unei stări de pericol, a cărei probare, distinct de probarea elementului material,
este necesară, în baza prevederii legale incriminatorii, pentru a se putea verifica tipicitatea
obiectivă a faptei); infracţiuni de pericol abstract (la care existenţa stării de pericol nu trebuie
probată în mod expres, ea rezultând din lege, ca o prezumţie, din momentul dovedirii comiterii
elementului material specific); infracţiuni de pericol potenţial (în cazul cărora trebuie probată
apariţia unei urmări, constând însă nu într-o stare efectivă/concretă de pericol, ci într-o stare care
este aptă să genereze un anumit pericol). Tot în cadrul infracţiunilor de pericol, unii autori mai
disting şi o categorie de infracţiuni-obstacol, numite şi infracţiuni de pericol indirect, a căror
incriminare s-ar realiza de către legiuitor pentru a combate premisele unei fapte distincte, care ar
crea un pericol direct pentru o anumită valoare socială esenţială.
De reţinut: clasificarea prezintă o mare importanţă practică, deoarece, în cazul infracţiunilor

de rezultat, dacă fapta concretă nu verifică producerea rezultatului indicat de lege sau acel
rezultat nu întruneşte cerinţele formulate, fapta poate să se încadreze doar ca tentativă a acelei
infracţiuni (dacă luăm în considerare ipoteza unei infracţiuni la care tentativa este posibilă şi -
totodată - relevantă penal) sau poate să nu aibă deloc relevanţă penală. De asemenea, la aceste
infracţiuni, este necesară evidenţierea legăturii de cauzalitate dintre elementul material şi
rezultat, în timp ce, la infracţiunile de pericol, legătura cauzală reiese de regulă, în mod evident,
din chiar materialitatea faptei - fiind prezumată de
legiuitor. Clasificarea mai prezintă interes şi în raport de alte instituţii ale dreptului penal, precum:
tentativa (compatibilitatea anumitor forme ale tentativei cu infracţiunile de rezultat, respectiv de
pericol), aplicarea legii penale în timp şi spaţiu etc.;
b) infracţiuni cu urmare imediată unică şi infracţiuni cu urmare imediată multiplâ/pluralâ.
Acestea din urmă se sub-clasifică în: infracţiuni cu urmări imediate cumulative şi infracţiuni cu
urmare imediată alternativă.
(6) Dup ă forma de vinovăţie cerută de lege pentru existenţa lor (vinovăţie ca element
constitutiv, pe latură subiectivă, al conţinutului infracţiunii), infracţiunile pot fi: infracţiuni
intenţionate (după diverse clasificări ale intenţiei, în această categorie pot fi identificate, în mod
subsecvent, după cum sunt reglementate sau după cum se comit în mod particular, o serie de sub-
clasificări, de exemplu: infracţiuni spontane, infracţiuni premeditate, infracţiuni comise în
realizarea unui anumit scop - comise cu intenţie calificată - sau datorită unui anumit mobil şi,
respectiv, infracţiuni la care legal nu interesează scopul sau mobilul datorită căruia s-au comis
etc.); infracţiuni culpoase/comise din culpă (după diverse clasificări ale culpei, în această categorie
pot fi identificate, în mod subsecvent, după cum se comit în mod particular, o serie de sub-
clasificări, de exemplu: infracţiuni caracterizate de o culpă gravâ/lata, caracterizate de o culpă
uşoară/levis, caracterizate de o culpă foarte uşoară/ levissima; infracţiuni caracterizate de o culpă
comisivă/in agendo sau omisivă/in omittendo); infracţiuni praeterintenţionate (comise cu intenţie
depăşită).
De reţinut: există şi infracţiuni pentru a căror existenţă legea permite manifestarea
vinovăţiei deopotrivă sub mai multe forme. Clasificarea este utilizată în mod curent, cu implicaţii
practice esenţiale, în dreptul nostru penal!
(7) în funcţie de existenţa sau inexistenţa unor elemente constitutive suplimentare la

nivelul laturii obiective sau subiective a infracţiunii, se pot delimita: infracţiuni care pot fi comise
numai în anumite condiţii de loc/timp, într-un anumit mod/prin anumite mijloace sau de către ori
împotriva anumitor categorii de persoane ori doar cu un anumit mobil/scop, respectiv infracţiuni
care pot fi comise oricând, oriunde, oricum, de oricine are capacitate penală activă/îm potriva
oricui, din orice mobil/în orice scop. 8 *
(8) După structurarea ierarhică a conţinutului constitutiv (structură pe verticală), infracţiunile

se pot prezenta într-un: conţinut de bază (forma tip), reprezentând stadiul
minim necesar de existenţă a unei infracţiuni, în forma constitutivă esenţială (necesară şi
suficientă) în care legiuitorul incriminează respectivul tip de comportament indezirabil (forma tip
cuprinde elementele constitutive minimale, obiective şi subiective, necesare pentru a configura un
anumit tip de ilicit penal); conţinut derivat prin agravare/calificare, caz în care legiuitorul pleacă în
reglementare de ia o bază de incriminare reprezentată de o infracţiune în forma tip, căreia (de
regulă) îi menţine elementele esenţiale, definitorii ale conţinutului constitutiv specific, la care se
adaugă o sumă de elemente circumstanţiale
agravante, care sporesc gravitatea respectivului tip de infracţiune sau periculozitatea socială a
infractorului, atrăgând o pedeapsă abstractă mai drastică; conţinut derivat prin atenuare, caz în
care legiuitorul pleacă în reglementare de la o bază de incriminare reprezentată de o infracţiune în
forma tip, căreia (de regulă) îi menţine elementele esenţiale, definitorii ale conţinutului constitutiv
specific, la care se adaugă o sumă de elemente circumstanţiale atenuante, care scad
periculozitatea socială a respectivului tip de infracţiune, atrăgând o pedeapsă abstractă mai puţin
drastică.
De reţinut: clasificarea prezintă interes practic în dreptul nostru penal, de pildă, pentru:
corecta încadrare juridică a faptei şi identificarea pedepsei legale corecte; determinarea duratei
termenelor de prescripţie a răspunderii penale; corecta efectuare a încadrărilor juridice în caz de
participaţie penală etc.
(9) După modul de configurare paralelă (pe orizontală) a elementelor conţinutului constitutiv
care prezintă sau nu o valoare juridică identică (după caz: conţinut de bază sau conţinut
agravat/calificat ori atenuat), o infracţiune se poate înfăţişa ca: infracţiune cu un conţinut
constitutiv (normativ) unic(potrivit normei de incriminare, există o unică modalitate sub care se
configurează elementele conţinutului constitutiv); infracţiune cu un conţinut constitutiv (normativ)
alternativ (potrivit prevederii legale, conţinutul constitutiv - după caz, de bază, agravat sau
atenuat-al unei infracţiuni se poate manifesta sub diferite modalităţi alternative, echivalente ca
valoare juridică; prin urmare, în cazul comiterii lor cumulate, se menţine unitatea infracţională);
distinct de infracţiunea prezentând conţinut constitutiv alternativ, există şi infracţiuni prezentând
(mai multe) conţinuturi aceste infracţiuni sunt
acelea la care, în acelaşi articol, darîn alineate sau puncte/litere separate ale acestuia, sunt
descrise activităţi infracţionale diferite, care sunt, practic, incriminări de sine stătătoare
(concurente, în cazul săvârşirii lor cumulate = pluralitate de infracţiuni), prin intermediul cărora se
poate aduce atingere, în modalităţi diferite şi lipsite de echivalenţă juridică, aceleiaşi valori sociale,
motiv pentru care sunt regrupate sub aceeaşi denumire marginală - nomen iuris-, menţinându-şi
însă autonomia infracţională.
De reţinut: clasificarea prezintă interes practic în dreptul nostru penal, producând
consecinţe în legătură cu o serie de instituţii, de exemplu: participaţia penală; unitatea şi
pluralitatea de infracţiuni etc.; se ridică probleme de delimitare între aşa-numitele infracţiuni cu
un conţinut constitutiv alternativ şi infracţiunile cu mai multe conţinuturi constitutive alternative,
nefiind clar trasate criteriile lor de identificare. 10 * * *
(10) După stadiile atinse în desfăşurarea parcursului infracţional, după etapele succesive
posibile ale itercriminis, faptele penale se clasifică în: infracţiuni în formă tipică/perfectâ (care
ating momentul consumării, reprezentat de apariţia urmării imediate ulterior desfăşurării
elementului material - şi care se opresc în acest punct, fără a mai evolua în continuare); infracţiuni
în formă atipică imperfectă/mai puţin ca perfectă (care încetează, pe caz concret, anterior
consumării, reprezentând fie atingerea stadiului de tentativă relevantă penal, fie doar a stadiului
actelor de pregătire,atunci când acestea sunt prin asimilare
cu tentativa); infracţiuni în formă atipică mai mult ca perfectă (care nu se finalizează odată cu
momentul consumării, ci se desfăşoară până la un moment subsecvent, al epuizării; acestea sunt
infracţiunile cu durată de desfăşurare în timp, reprezentate de infracţiunile continue, continuate,
de obicei şi progresive).
De reţinut: nu toate categoriile de infracţiuni pot exista în formă imperfectă, anume:
infracţiunile de execuţie promptă, infracţiunile omisive, infracţiunile de obicei, infracţiunile comise
din culpă, infracţiunile praeterintenţionate simple/propriu-zise/în forma de bază,
forma continuată (însăşi) de comitere a unei infracţiuni. Clasificarea este utilizată extensiv, cu
implicaţii concrete multiple legate de numeroase instituţii care îşi produc/condiţionează efectele
de data la care se consideră săvârşite infracţiunile, precum: curgerea termenelor de prescripţie a
răspunderii penale; aplicarea legii penale mai favorabile, incidenţa actelor de clemenţă,
răspunderea penală a minorului, reabilitarea etc.
(11) După momentul atingerii formei tipice

(momentul consumării), se disting: infracţiuni fără durată de desfăşurare în
timp/instantanee/momentane (consumarea are loc la un moment
imediat consecutiv derulării elementului material şi criminis se opreşte în acest punct, nemaiavând
loc o prelungire a elementului material ori o amplificare a rezultatului dincolo de consumare);
infracţiuni cu durată de desfăşurare în timp (după atingerea consumării, urmarea - însoţită sau nu
şi de derularea elementului material - se amplifică până la un moment final ulterior, cel al
epuizării), reprezentate de infracţiunile continuate,
de obicei şi progresive.
De reţinut: clasificarea este de actualitate şi prezintă importanţă practică sporită. în cadrul
infracţiunilor instantanee se poate distinge o sub-categorie specifică, a infracţiunilor de executare
promptă, distincte de infracţiunile cu execuţie lentă (la infracţiunile cu execuţie promptă, actul de
conduită, elementul material, nu este - prin natura sa - susceptibil de fracţionare şi nu prezintă,
practic, evoluţie în timp, raţiune pentru care, odată efectuat/odată adoptată respectiva conduită,
fapta se şi consumă). Distingerea acestei sub-clasificări este importantă în legătură cu tentativa,
căci astfel de infracţiuni nu mai lasă loc acesteia; ele fie se săvârşesc în formă consumată, fie nu
există deloc - din punct de vedere al relevanţei penale. Tot în cadrul infracţiunilor de moment se
poate distinge şi sub-categoria infracţiunilor de consumare anticipată (acestea sunt infracţiuni la
care, potrivit normei de incriminare, reprezintă modalităţi de consumare conduite, atitudini
concrete care, în esenţa lor, reprezintă stadii atipice ale comiterii respectivului tip de faptă -
corespunzătoare tentativei sau actelor de pregătire -, dar pe care legiuitorul le transformă, în
poziţia lor naturală faţă de procesul producerii rezultatului, ridicându-le la rangul de manifestări
consumative ale faptei. De asemenea, la aceste infracţiuni, tentativa nu este posibilă, dar nu în
mod natural, ci datorită artificiului legal care a transformat actele tentate în chiar modalităţi
echivalente de consumare.
(12) După formele unităţii de infracţiune, există: infracţiuni aparţinând unităţii naturale
(unitatea faptei este concretă, naturală, firească, impunându-se legiuitorului şi derivă din unitatea
laturii obiective şi a celei subiective) -în mod tradiţional, sunt indicate drept forme ale unităţii
naturale de infracţiune: infracţiunea simplă, infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată (cu
privire la aceasta din urmă, în doctrină există controversă referitor la indicarea sa drept formă a
unităţii de infracţiune sau a pluralităţii de infracţiuni); infracţiuni aparţinând unităţii legale
(unitatea faptei este datorată dispoziţiilor legale, în realitatea concretă existând o pluralitate
faptică, fie datorită configuraţiei laturii obiective, fie a celei subiective, fie ambelor) - sunt indicate
drept forme ale unităţii legale de infracţiune: infracţiunea continuată, infracţiunea complexă,
infracţiunea de obicei, infracţiunea progresivă.
(13) După incidenţa instituţiei prescripţiei penale (la nivelul răspunderii penale ori a sancţiunii
penale), infracţiunile pot fi: prescriptibile sau imprescriptibile. 14
(14) După unele criterii procedurale:
a) după modul în care se poate desfăşura acţiunea penală împotriva infractorului, infracţiunile
pot fi clasificate în: infracţiuni care se urmăresc din oficiu (acestea reprezintă regula în materie,
potrivit principiului caracteristic procesului penal român - principiul
oficialităţii) - în cazul acestor infracţiuni, indiferent de modalitatea concretă în care s-a realizat
sesizarea organelor specifice implicate în activitatea de tragere la răspundere penală (plângere,
denunţ, autodenunţare, autosesizare), raportul juridic penal de conflict va fi analizat şi soluţionat
din oficiu, fără a fi necesară vreo manifestare expresă de voinţă din partea vreunei persoane sau
vreunui organ (de lege lata, doar în cazul acestora, dacă legea prevede în mod expres, este
posibilă manifestarea instituţiei împăcării-cauză de înlăturare a răspunderii penale); infracţiuni
care nu se urmăresc din acestea sunt fie infracţiunile
pentru a căror reprimare legea cere expres o manifestare de voinţă din partea persoanei
vătămate, prin formularea unei plângeri prealabile, fie acelea la care se solicită existenţa unei
autorizări sau avizări din partea anumitor organe sau entităţi expres indicate de lege (de exemplu,
autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie);
b) după specificul descoperirii infracţiunii, apare clasificarea în: infracţiuni flagrante (potrivit
art. 293 CPP, acestea sunt fie infracţiunile descoperite în chiar momentul săvârşirii sau imediat
după săvârşire, fie infracţiunile al căror făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de organele
de ordine publică şi de siguranţă naţională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de
strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârşit infracţiunea
sau al căror făptuitor este prins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau
orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune) şi infracţiuni ne-flagrante.
Alte clasificări:
(15) După gravitatea abstractă a faptei[1](şi/sau după natura pedepsei prevăzute de lege),
infracţiunile ar putea fi grupate fie potrivit unei clasificări tripartite (în crime, delicte, contravenţii),
fie potrivit unei clasificări bipartite (după caz, fie: crime, delicte; fie: delicte, contravenţii).
De reţinut: această clasificare nu se (mai) reflectă în legislaţia noastră penală* 121!
111
Este de precizat că, de lege lata, unele dispoziţii ale Codului penal deosebesc, în funcţionarea unor instituţii
juridice, situaţia unor infracţiuni mai grave de aceea a unora mai puţin grave, prin crearea unor regimuri juridice
diferite incidente în cazul acestora. Spre exemplu, potrivit dispoziţiilor art. 9 CP, în aplicarea în spaţiu a legii penale
române potrivit principiului personalităţii, criteriul principal în funcţie de care se solicită sau nu verificarea condiţiei
dublei incriminări este reprezentat de gravitatea abstractă a faptei, reflectată în pedeapsa prevăzută de lege (dacă
aceasta este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 10 ani, atunci nu se impune cerinţa dublei incriminări,
în timp ce, în caz contrar, aceasta trebuie verificată). în doctrină se menţionează, uneori, de asemenea, clasificarea
infracţiunilor, după criteriul gravităţii, în infracţiuni grave şi infracţiuni mai puţin grave [menţionându-se, în acest sens,
prevederile art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate (M. Of. nr. 50
din 29 ianuarie 2003), unde se defineşte, în sensul respectivei legi, semnificaţia noţiunii de infracţiune gravă]-T. DIMA,
op. cit., p. 178. Deloc de neglijat nu credem că este nici clasificarea infracţiunilor după gravitatea pedepsei concret
aplicate, a cărei importanţă poate fi relevată, de pildă, cu privire la stabilirea iniţială a regimului de executare a
pedepselor privative de libertate (în acest sens, a se vedea dispoziţiile art. 31, art. 34 şi art. 36-38 din Legea nr.
254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal.
121
...Dacă mai pot trezi interes şi unele aspecte privitoare la evoluţia reglementărilor pe planul dreptului penal
autohton, menţionăm că astfel de clasificări nu au fost străine codificărilor care s-au succedat, reliefând opţiuni
legislative care s-au manifestat, la un moment dat, în ţara noastră. Astfel, în Codul penal „Carol al ll-lea" (din 1936), se
prevedeau pedepsele pentru crime, delicte şi contravenţii, potrivit art. 22-24. Codul penal din 1968 nu a mai menţinut
această clasificare, operând exclusiv cu noţiunea unică de infracţiune. în Codul penal reprezentat de Legea nr.
301/2004 (promulgat, dar neintrat în vigoare, ulterior abrogat - ratând, astfel, şansa de a deveni noul Cod penal al
României), se dispunea însă, în art. 3: „Faptele prevăzute de legea penală ca infracţiuni se împart, după gravitatea lor,
în crime şi delicte"; în art. 58 erau prevăzute pedepsele, cele principale fiind diferite pentru crime, respectiv pentru
delicte. Este de reţinut că, în prima Expunere de motive a Codului penal actual (afirmaţie nepreluată şi în a doua
Expunere de motive), s-a precizat că decizia elaborării unui alt nou Cod penal a avut la bază
(16) După un alt criteriu de clasificare, unele legislaţii au cunoscut/cunosc gruparea faptelor
penale în infracţiuni politice şi infracţiuni de drept comun.
De reţinut: de lege lata, în principiu, clasificarea nu prezintă pe plan intern importanţă
practică (sistemul nostru nu mai prevede o asemenea clasificare a infracţiunilor). Despre
infracţiuni politice se menţionează în materia extrădării, putându-se refuza acordarea acesteia în
situaţia unei asemenea infracţiuni. Există mai multe criterii teoretice în funcţie de care se poate
face departajarea infracţiunilor în politice şi de drept comun. Un prim criteriu propus este criteriul
obiectiv: după natura infracţiunii, după cum aceasta a fost creată pentru a proteja valori sociale
din sfera drepturilor politice ale destinatarilor legii penale sau pentru a proteja valorile inerente
entităţii etatice în sine - existenţa, organizarea, funcţionarea statului. Un al doilea criteriu propus
este criteriul subiectiv: pot fi infracţiuni politice, în principiu, orice infracţiuni de drept comun,
dacă se comit dintr-un mobil sau într-un scop de natură politică. Criteriul eclectic sau mixt le
combină pe primele două, recunoscând anumite incriminări ca politice prin natura lor şi admiţând
că pot deveni, uneori, infracţiuni politice anumite infracţiuni de drept comun, în funcţie de
particularităţile anumitor cazuri concrete11'. * 1
şi neajunsurile Legii nr. 301/2004, printre care s-a numărat „diferenţierea infracţiunilor în crime şi delicte, (care- n.n.)
deşi corectă din punct de vedere ştiinţific, a fost reglementată într-un mod defectuos, astfel încât ea creează
probleme a căror soluţie nu poate fi găsită în cuprinsul codului. (...) Mai trebuie remarcat faptul că, în prezent,
noţiunile de crimă şi delict nu mai au o semnificaţie juridică nici pentru specialişti şi, evident, nici pentru opinia
publică. Reintroducerea lor în aceste condiţii ar reprezenta doar o sursă de confuzie. Pentru a avea sens, distincţia în
plan penal ar trebui corelată cu adoptarea unor instituţii corespunzătoare în plan procedural. Sistemele de drept în
care există împărţirea în crime şi delicte cunosc şi instituţii procedurale specifice care dau substanţă acestei împărţiri,
cum ar fi, spre exemplu, curtea cu juraţi. O astfel de instituţie are ca fundament tradiţia, experienţa acumulată în timp
şi o anumită cultură juridică în spaţiul civic. în lipsa acestora, instituţia ar fi artificială, ineficace". Pentru unele
elemente de drept penal comparat privind clasificarea tripartită sau bipartită a infracţiunilor, a se vedea FL.
STRETEANU, D. NIŢU, op. cit, p. 257-259.
[1]
Pentru detalii privind această clasificare a infracţiunilor, a se vedea: FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 259-262;
V. PASCA, op. cit (2014), p. 166,167. Menţionăm că o astfel de clasificare nu a fost străină dreptului penal autohton, ea
fiind reglementată în Codul penal „Carol al ll-lea" (din 1936). Amintim, spre exemplu, dispoziţiile din art. 22 şi art. 23
CP (care stabileau pedepsele pentru infracţiuni politice). Totodată, potrivit art. 27 alin. (3) CP 1936, se stabilea: „Nu
pot fi niciodată considerate infracţiuni politice: omorul, mutilările, rănirile grave intenţionate, falsul de monedă şi
tentativele acestor infracţiuni, atentatele contra proprietăţii prin incendiu, explozie, inundaţie, furt şi tâlhărie, precum
şi infracţiunile care au de scop, fie schimbarea bazelor oricărei organizaţiuni sociale, fie numai schimbarea bazelor
organizaţiunii sociale a României".
INFRACŢIUNEA
_________ ^ _________ J
f \
f LATURA OBIECTIVĂ^
f
LATURA SUBIECTIVĂ
N
CONDIŢII
PREEXISTENTE - Element material - Vinovăţia (în forma anume
- Urmare imediată impusă de lege pentru
- Obiectul infracţiunii - Legătură cauzală respectiva infracţiune)
- Subiecţii infracţiunii (-Uneori, unele condiţii
(- Uneori, unele condiţii
suplimentare = suplimentare = mobil/scop)
loc/timp/mod/mij
V loace/ condiţii speciale
privind
V_ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _J
CONŢINUTUL INFRACŢIUNII Z?—
(CONSTITUTIV/JURlblC)
1 ***
Structura
conţinutului
infracţiunii
«pe
verticală”
V
Structura conţinutului infracţiunii „pe orizontală’'

(infracţiune prezentând conţinut alternativ)
CONŢINUT JURIDIC DERIVAT PRIN AGRAVARE (1) CONŢINUT JURIDIC DERIVAT PRIN AGRAVARE (2)
(INFRACŢIUNEA ÎN FORMĂ AGRAVATĂ/CALIFICATĂ ) INFRACŢIUNEA ÎN FORMĂ AGRAVATĂ/CALIFICATĂ )
MODALITATEA ALTERNATIVĂ 2 /I—1—
MODALITATEA ALTERNATIVĂ 1 1KŢ+)
conţinut suplimentar al unor infracţiuni
conţinut suplimentar al unor infracţiuni \——Y —
= conţinut constitutiv (juridic) neesenţial, circumstanţial = conţinut constitutiv (juridic) neesenţial, circumstanţial
+ elemente
circumstanţiale
agravante
<+)
CONŢINUT JURIDIC DE BAZĂ 1 echivalenţă CONŢINUT JURIDIC DE BAZĂ 2
juridică
(INFRACŢIUNEA ÎN FORMA TIP) (INFRACŢIUNEA ÎN FORMA TIP)
MODALITATEA ALTERNATIVĂ 1 MODALITATEA ALTERNATIVĂ 2
conţinut minim obligatoriu/necesar al oricărei infracţiuni conţinut obligatoriu/necesar
= conţinut constitutiv (juridic) esenţial = conţinut constitutiv (juridic) esenţial (forma asimilată)
+ elemente
circumstanţiale
atenuante
CONŢINUT JURIDIC DERIVAT PRIN ATENUARE (1) CONŢINUT JURIDIC DERIVAT PRIN ATENUARE (2)
(INFRACŢIUNEA ÎN FORMĂ ATENUATĂ) |\ (INFRACŢIUNEA ÎN FORMĂ ATENUATĂ) > ___________
MODALITATEA ALTERNATIVĂ 1 / echivalenţă \ MODALITATEA ALTERNATIVĂ 2 \ ------------------------------------- - y(+)
conţinut suplimentar al unor infracţiuni \ juridică / conţinut suplimentar al unor infracţiuni
= conţinut constitutiv (juridic) neesenţial, circumstanţial \l y = conţinut constitutiv (juridic) neesenţial, circumstanţial
***
Structura conţinutului infracţiunii „pe orizontală” (infracţiune

prezentând conţinuturi alternative)
Secţiunea a 5-a. Unele extrase de practică relevantă

(obligatorie) în materia conţinutului infracţiunii
A. Decizii pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi ca hotărâri prealabile
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (în rezolvarea unor situaţii tranzitorii)
pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând modalitatea de interpretare a
dispoziţiilor art. 175 alin. (1) şi (2) CP privind funcţionarii publici, respectiv dacă expertul judiciar
este funcţionar public în sensul alin. (1) ori alin. (2), şi a stabilit:
„Expertul tehnic judiciar este funcţionar public în conformitate cu dispoziţiile art. 175 alin. (2)
teza întâi din Codul penal".
Apel Târgu Mureş, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care s-a solicitat
pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând
posibilitatea încadrării medicului chirurg angajat cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată
într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, trimis în judecată sub acuzaţia
săvârşirii infracţiunii de luare de mită prevăzute de art. 289 CP, în categoria funcţionarilor publici
prevăzută de dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. c) CP sau în categoria funcţionarilor publici prevăzută
de dispoziţiile art. 175 alin. (2) CP şi a stabilit:
„Medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de
sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a
ll-a din Codul penal".
3. Prin Decizia nr. 1/2015[31, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept în sensul de a se stabili dacă infracţiunea
prevăzută de art. 308 CP este o infracţiune autonomă, o cauză de reducere a limitelor de
pedeapsă sau o formă atenuată a infracţiunii prevăzute de art. 295 CP şi dacă pentru infracţiunea
prevăzută de art. 308 CP termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, potrivit art.
154 alin. (1) lit. d) CP, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse şi cuprinse între 1 an şi 4 luni
închisoare şi 4 ani şi 8 luni închisoare, sau este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din acelaşi
cod, corespunzător limitelor de pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2
ani şi 7 ani închisoare, şi a stabilit:
„Dispoziţiile art. 308 din Codul penal reprezintă o variantă atenuată a infracţiunii de
delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal".
unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti,
Secţia I penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de
principiu a problemei de drept în sensul de a se stabili dacă infracţiunea de vătămare
pi
M. Of. nr. 766 din 22 octombrie 2014.
121
131
M. Of. nr. 105 din 10 februarie 2015.
[4)
corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) teza I [fapta a avut vreuna dintre urmările
prevăzute de art. 182 alin. (1)] şi alin. (4) CP 1969 îşi găseşte corespondentul în infracţiunea de
vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) CP actual sau dacă, dimpotrivă,
este dezincriminată şi a stabilit:
„Infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) teza I [fapta a
avut vreuna dintre urmările prevăzute de art. 182 alin. şi alin. (4) din Codul penal din 1969 în
ipoteza în care fapta a produs o vătămare ce a necesitat între 11 şi 90 de zile îngrijiri medicale şi nu
îndeplineşte una dintre condiţiile impuse de alin. (1) al art. 196 din Codul penal este dezincriminată
începând cu data de 1 februarie 2014”.
Bucureşti, Secţia a ll-a penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă, în aplicarea art. 6 alin. (1) CP, cu privire la o
pedeapsă definitivă pentru o infracţiune care a produs consecinţe deosebit de grave potrivit
Codului penal anterior, pentru determinarea maximului special prevăzut de legea nouă urmează să
se reţină cauza de majorare a pedepsei prevăzute de art. 309 CP, chiar dacă prejudiciul produs prin
respectiva infracţiune nu depăşeşte pragul prevăzut de art. 183 CP, şi a stabilit:
„în interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul pedepselor definitive
pentru infracţiuni care au produs consecinţe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior,
determinarea maximului special prevăzut de legea nouă se realizează, chiar dacă valoarea
prejudiciului este inferioară pragului valoric prevăzut de art. 183 din Codul penal, prin raportare la
varianta agravată a infracţiunilor limitativ enumerate în art. 309 din Codul penal".
Timişoara, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de
principiu a problemei de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 327 alin. (2) CP, în sensul de a
lămuri în ce măsură art. 327 alin. (2) CP împrumută toate condiţiile elementului material de la art.
327 alin. (1) CP, inclusiv condiţia ca prezentarea să fie efectuată prin folosirea frauduloasă a unui
act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act
falsificat, sau art. 327 alin. (2) CP împrumută de la art. 327 alin. (1) CP condiţiile elementului
material, mai puţin condiţia vizând modalitatea în care se face prezentarea, astfel încât condiţia ca
acţiunea de prezentare să fie efectuată prin folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la
identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat este înlocuită în
art. 327 alin. (2) CP cu condiţia ca acţiunea de prezentare să fie efectuată prin întrebuinţarea
identităţii reale a unei persoane, şi a stabilit:
„în interpretarea art. 327 alin. (2) din Codul penal (...), cerinţa esenţială a elementului material
al infracţiunii de fals privind identitatea reglementată în varianta tip, vizând folosirea frauduloasă
a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act
falsificat, este obligatorie şi în ipoteza în care acţiunea de prezentare s-a făcut prin întrebuinţarea
identităţii reale a unei persoane".
unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava,
Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri
[11
M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2015.
121
M. Of. nr. 573 din 30 iulie 2015.
131 M. Of. nr. 860 din 18 noiembrie
2015.
prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept referitoare la chestiunea de drept

dacă subiectul activ al infracţiunii prevăzute de art. 16 din Legea nr. 194/2011 privind combaterea
operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de
acte normative în vigoare, republicată, poate fi numai operatorul prevăzut în art. 2 lit. b) care are
obligaţia de a solicita de la Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa
Alimentelor autorizaţia definită în art. 2 lit. h) în vederea desfăşurării de operaţiuni cu produse
susceptibile de a avea efecte psihoactive şi a stabilit:
„Subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 16 din Legea nr. 194/2011 privind combaterea
operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de
acte normative în vigoare, poate fi orice persoană fizică sau juridică".
8. Prin Decizia nr. 30/2015111,înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
principiu a problemei de drept dacă, în situaţia unei infracţiuni de înşelăciune (dar şi a altor
infracţiuni, de pildă, furtul calificat) comise sub imperiul legii anterioare, prin modificarea
conţinutului noţiunii de „consecinţe deosebit de grave" şi existenţa unui prejudiciu sub pragul de
2.000.000 de lei, are loc o dezincriminare parţială (a formei agravate), prin modificarea cerinţelor
de tipicitate ca trăsătură esenţială a infracţiunii, şi a stabilit:
„în situaţia unei infracţiuni de înşelăciune comise sub imperiul Codului penal din 1969, care a
produs un prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei, modificarea noţiunii de «consecinţe deosebit de
grave» în Codul penal nu produce efectele prevăzute de art. 4 din Codul penal şi nici pe cele
prevăzute de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009
privind Codului penal şi nu conduce la dezincriminarea infracţiunii de înşelăciune".
9. Prin Decizia nr. 1/2016'21, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă întreprinderea individuală, persoană juridică
fără personalitate juridică, poate fi subiect activ al unei infracţiuni săvârşite în realizarea obiectului
de activitate şi a stabilit:
„întreprinderea individuală, formă de activitate economică organizată de întreprinzătorul
persoană fizică în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008, nu are
calitatea de persoană juridică şi, prin urmare, nu poate răspunde penal în condiţiile prevăzute de
dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă elementul material al laturii obiective a
infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice prevăzute de art. 371 CP trebuie îndreptat
împotriva mai multor persoane şi dacă, în situaţia în care acţiunea descrisă a vizat o singură
persoană, operează dezincriminarea conform art. 4 CP şi a stabilit:
„1. în aplicarea dispoziţiilor art. 371 din Codul penal, în cazul infracţiunii de tulburare a ordinii
şi liniştii publice, pentru existenţa infracţiunii, violenţele, ameninţările sau atingerile grave aduse
demnităţii nu trebuie să fie comise împotriva mai multor persoane, fiind suficient
111
121
M. Of. nr. 138 din 23 februarie
2016.
131 M. Of nr. 356 din 10 mai 2016.
ca violenţele, ameninţările ori atingerile grave aduse demnităţii, care tulbură ordinea şi liniştea
publică, să fie săvârşite, în public, împotriva unei persoane.
2. în ipoteza în care violenţele, ameninţările sau atingerile grave aduse demnităţii
persoanei, care tulbură ordinea şi liniştea publică, au fost comise, în public, împotriva unei singure
persoane, nu operează dezincriminarea, nefiind inc dispoziţiile art. 4 din Codul penal".
11. Prin Decizia nr. 16/2016[1), înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba
lulia, Secţia penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
de principiu a următoarelor chestiuni de drept: „1. Acţiunile enumerate în cuprinsul art. 29 alin. (1)
lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi
pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu
modificările ulterioare (schimbarea sau transferul, respectiv ascunderea ori disimularea şi,
respectiv, dobândirea, deţinerea sau folosirea), reprezintă modalităţi normative distincte de
săvârşire a infracţiunii de spălare a banilor sau reprezintă variante alternative ale elementului
material al laturii obiective a infracţiunii de spălare a banilor? 2. Subiectul activ al infracţiunii de
spălare a banilor poate fi acelaşi cu subiectul activ al infracţiunii din care provin bunurile sau
trebuie să fie diferit de acesta? 3. Infracţiunea de spălare a banilor este o infracţiune autonomă
sau este o infracţiune subsecventă aceleia din care provin bunurile?" şi a stabilit:
„1.Acţiunile enumerate în cuprinsul art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002
pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de
prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv
schimbarea sau transferul, ascunderea ori disimularea, dobândirea, deţinerea sau folosirea sunt
modalităţi alternative ale elementului material al infracţiunii unice de spălare a banilor.
2. Subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor poate fi şi subiect activ al infracţiunii din
care provin bunurile.
3. Infracţiunea de spălare a banilor este o infracţiune autonomă, nefiind condiţionată de
existenţa unei soluţii de condamnare pentru infracţiunea din care provin bunurile".
pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: modalitatea de interpretare a
dispoziţiilor art. 2801 din Legea nr. 31/1990, în sensul de a se lămuri dacă este îndeplinită condiţia
tipicităţii infracţiunii de transmitere fictivă a părţilor sociale, atunci când pentru infracţiunea
pentru care s-a început urmărirea penală, de la care s-a sustras inculpatul prin vânzarea părţilor
sociale, a intervenit dezincriminarea, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 363 din 7 mai
2015, şi a stabilit:
„în interpretarea dispoziţiilor art. 2801 din Legea nr. 31/1990, în ipoteza în care infracţiunea
pentru care s-a început urmărirea penală, de la care s-a sustras inculpatul prin transmiterea fictivă
a părţilor sociale, a fost dezincriminatâ, nu mai este îndeplinită una dintre condiţiile de tipicitate
pentru reţinerea acestei infracţiuni".
111
M. Of. nr. 654 din 25 august 2016.
[21
2016.
!3) M. Of. nr. 927 din 17 noiembrie
2016.
Apel Timişoara, Secţia penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea de principiu a chestiunii de drept dacă, în cazul infracţiunii de proxenetism prevăzute
de art. 213 CP, în modalitatea înlesnirii practicării prostituţiei, dacă faptele sunt săvârşite faţă de o
persoană majoră şi de una minoră, sunt realizate elementele constitutive ale unei singure
infracţiuni prevăzute de art. 213 alin. (1) şi (3) CP cu aplicarea art. 35 alin. (1) CP sau două
infracţiuni aflate în concurs, respectiv art. 213 alin. (1) CP şi art. 213 alin. (3) CP, ambele cu
aplicarea art. 38 CP, şi a stabilit:
„încazul în care infracţiunea de proxenetism, în varianta înlesnirii practicării prostituţiei, se
săvârşeşte asupra a două sau mai multor persoane vătămate majore şi minore, în «aceeaşi
împrejurare», se va reţine o singură infracţiune de proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1) şi
(3) din Codul penal, în formă simplă. Ori de câte ori infracţiunea de proxenetism, în varianta
înlesnirii practicării prostituţiei, se săvârşeşte asupra a două sau mai multor persoane vătămate
majore şi/sau minore, fără legătură între ele, sa va reţine un concurs de infracţiuni, prevăzut de
art. 213 alin. (1), art. 213 alin. (3) sau art. 213 alin. (1) şi (3) din Codul penal, după caz, cu reţinerea
dispoziţiilor art. 38 alin. (1) din Codul penal".
14. Prin Decizia nr. 2/2017[1],înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, prin care s-a solicitat
pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept dacă, în
interpretarea şi aplicarea formei agravate prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000
pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (forma în vigoare anterior
anului 2014), este suficient ca făptuitorul să aibă ca atribuţii de serviciu constatarea ori
sancţionarea contravenţiilor indiferent dacă infracţiunea de luare de mită nu are legătură cu
atribuţiile de serviciu privind constatarea sau sancţionarea contravenţiilor sau reţinerea formei
agravate este condiţionată de săvârşirea infracţiunii de luare de mită în legătură cu atribuţiile de
serviciu privind constatarea sau sancţionarea contravenţiilor şi a stabilit:
„Dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi
sancţionarea faptelor de corupţie (forma în vigoare anterior anului 2014) se aplică doar în ipoteza
în care infracţiunea de luare de mită a fost săvârşită de făptuitor în legătură cu atribuţiile de
serviciu ale acestuia privind constatarea sau sancţionarea contravenţiilor”.
Bucureşti, Secţia a ll-a penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea de principiu a următoarei probleme de drept: atunci când o persoană comite, în
aceeaşi împrejurare, una sau mai multe acţiuni care pot constitui elementul material conform
enumerării din art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, având ca obiect material mai multe categorii
de droguri, prevăzute în tabele diferite (de risc şi de mare risc), ne aflăm în prezenţa unui concurs
de infracţiuni prevăzut de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi art. 2 alin. (2) din aceeaşi lege,
cu aplicarea art. 38 CP, sau a unei unităţi legale de infracţiuni sub forma infracţiunii continuate,
prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) CP, ori a
infracţiunii complexe prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 35
alin. (2) CP, şi a stabilit:
„în interpretarea dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 143/2000privind prevenirea şi combaterea
traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, * 2
[1)
M. Of. nr. 135 din 22 februarie
2017.
I2]
M. Of. nr. 259 din 13 aprilie
2017.
săvârşirea, în aceeaşi împrejurare, a unei singure acţiuni dintre cele enumerate în alin. (1) al
acestui articol, care are ca obiect atât droguri de risc, cât şi droguri de mare risc, reprezintă o
infracţiune simplă, ca formă a unităţii naturale de infracţiune, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din
acelaşi act normativ".
dezlegarea de principiu a chestiunii de drept dacă, în sensul legii penale, profesorul din
învăţământul preuniversitar de stat este funcţionar public în accepţiunea art. 175 alin. (1) lit. b)
teza a ll-a CP sau în accepţiunea art. 175 alin. (2) CP şi a stabilit:
„Profesorul din învăţământul preuniversitar de stat are calitatea de funcţionar public în
accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a ll-a din Codul penal".
dezlegarea de principiu a chestiunii de drept: în ce măsură tractorul agricol sau forestier condus
pe drumurile publice devine asimilat autovehiculului, iar conducerea pe drumurile publice a unui
tractor agricol sau forestier neînregistrat, potrivit legii, sau de către o persoană care nu posedă
permis de conducere întruneşte condiţiile de tipicitate a infracţiunilor prevăzute de art. 334 alin.
(1) CP, respectiv art. 335 alin. (1) CP şi a stabilit:
„în interpretarea noţiunii de «autovehicul», prevăzută de art. 334 alin. (1) din Codul penal şi
art. 335 alin. (1) din Codul penal, raportat la art. 6 pct. 6 şi pct. 30 din O.U.G. nr. 195/2002,
modificată şi completată prin O.G. nr. 21/2014, conducerea pe drumurile publice a unui tractor
agricol sau forestier neînmatriculat/neînregistrat potrivit legii sau de către o persoană care nu
posedă permis de conducere nu întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunilor prevăzute de
art. 334 alin. (1) din Codul penal, respectiv de art. 335 alin. (1) din Codul penal".
De menţionat că, în legătură cu norma de incriminare în cauză, s-a pronunţat şi Decizia nr.
224/2017 a Curţii Constituţionale (a se vedea mai jos, pct. C).
pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept dacă acţiunea unică continuă de transport a
drogurilor de risc/mare risc, pe teritoriul altui stat şi ulterior pe teritoriul României, poate constitui
elementul material al infracţiunilor prevăzute de art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 143/2000 privind
prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, în concurs ideal, sau
infracţiunea unică prevăzută de art. 3 din aceeaşi lege şi a stabilit:
„în interpretarea dispoziţiilor art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi
combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, acţiunea unică continuă de transport al drogurilor pe teritoriul unui stat străin şi pe
teritoriul României, fără drept, întruneşte atât elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în
art. 2 din Legea nr. 143/2000, cât şi elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 3 din
acelaşi act normativ, în concurs formal (ideal)".
19. Prin Decizia nr. 18/2017(4!, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea
ll)
[21
M. Of. nr. 479 din 26 iunie 2017.
131
M. Of. nr. 369 din 18 mai 2017.
[41
M. Of. nr. 545 din 11 iulie 2017.
de Apel Bucureşti, Secţia I penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept dacă, în sensul legii penale, funcţionarul
bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub
supravegherea Băncii Naţionale a României, este sau nu funcţionar public, în accepţiunea art. 175
alin. (2) CP, şi a stabilit:
„în sensul legii penale, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital
integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar
public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal".
dezlegarea de principiu a chestiunii de drept dacă acţiunile enumerate în art. 9 alin. (1) lit. b) şi c)
din Legea nr. 241/2005 reprezintă modalităţi normative distincte de săvârşire a infracţiunii de
evaziune fiscală sau variante alternative ale elementului material al infracţiunii unice de evaziune
fiscală şi a stabilit:
„Acţiunile şi inacţiunile enunţate în art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru
prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, care se referă la aceeaşi societate comercială,
reprezintă variante alternative desăvârşire a faptei, constituind o infracţiune unică de evaziune
fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi
combaterea evaziunii fiscale".
B. Decizii pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unor recursuri în

interesul legii
1. Prin Decizia nr. 38/2008121, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a admis
recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 143/2000
privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri şi a stabilit: „Dispoziţiile art. 10 din
Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri se interpretează în
sensul că fapta de organizare, conducere sau finanţare a acţiunilor prevăzute la art. 2-9 din Legea
nr. 143/2000 constituie o infracţiune distinctă, şi nu o formă agravată a infracţiunilor prevăzute la
art. 2-9 din aceeaşi
2. Prin Decizia nr. 4/2017141, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să
judece recursul în interesul legii, a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general
al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în interpretarea şi aplicarea unitară
a dispoziţiilor art. 378 alin. (1) lit. c) CP, a stabilit:
„Infracţiunea de abandon de familie săvârşită prin neplata, cu rea-credinţă, timp de trei luni, a
pensiei de întreţinere, instituită printr-o singură hotărâre judecătorească în favoarea mai multor
persoane, constituie o infracţiune unică continuă".
[1]
M. Of. nr. 936 din 28 noiembrie 2017.
[2]
M. Of. nr. 161 din 16 martie 2008.
[3]
Potrivit documentului „Analiza deciziilor pronunţate în recursurile în interesul legii în materie penala şi
procesual penala cu privire la efectele acestora în contextul noilor reglementari" (care poate fi consultat pe site-ul
Ministerului Public, la adresa de internet http://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/analiza_ril.pdf), p. 165, se
arată: „Prin modificările aduse dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 143/2000 se restrânge sfera infracţiunilor, pe de o
parte, prin limitarea la finanţare şi, pe de altă parte, prin limitarea trimiterii la art. 2-5, iar nu la art. 2-9. Prin urmare,
efectele deciziei se menţin în aceste limite".
[4]
M. Of. nr. 360 din 16 mai 2017.
al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în interpretarea şi aplicarea unitară
a dispoziţiilor vizând încadrarea juridică a faptei de evidenţiere, în actele contabile sau în alte
documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor
operaţiuni fictive, în ipoteza înregistrării unor facturi fiscale şi chitanţe de plată întocmite în fals în
numele unor societăţi comerciale care nu recunosc tranzacţiile sau care au avut în perioada
funcţionării comportamentul fiscal asemănător societăţilor comerciale „fantomă", în scopul
sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale; raportul dintre infracţiunea de evaziune fiscală
prevăzută de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 şi infracţiunile de fals în înscrisuri sub
semnătură privată/uz de fals prevăzute de art. 322/ art. 323 CP, a stabilit:
„Fapta de evidenţiere în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu
au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, prin folosirea de facturi şi
chitanţe fiscale falsificate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, constituie
infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) c) din Legea nr. 241/2005 pentru
prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale".
C. Decizii pronunţate de Curtea Constituţională a României

1. Prin Decizia nr. 224/2017* 121, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstitu-
ţionalitate şi a constatat:
„Soluţia legislativă cuprinsă în art. 335 alin. (1) din Codul penal, care nu incriminează fapta de
conducere pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier, fără permis de conducere, este
neconstituţională".
2. Prin Decizia nr. 458/2017131, Curtea Constituţională a admis excepţia de
neconstituţionalitate şi a constatat că „dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie raportate la art. 132 din acelaşi act normativ, cu
referire la infracţiunea de abuz în serviciu, sunt neconstituţionale".
Curtea a reţinut că situaţia-premisă ce stă la baza infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 13 2
din Legea nr. 78/2000 presupune, întotdeauna, constatarea întrunirii elementelor constitutive ale
infracţiunii de abuz în serviciu în forma sa tip, la aceasta adăugându-se elementul suplimentar al
folosului necuvenit. Elementul material la varianta tip a infracţiunii de abuz în serviciu constă
fieîntr-o inacţiune - neîndeplinirea unui act-, fieîntr-o acţiune- îndeplinirea actului prin încălcarea
legii. Plecând de la aceste premise, Curtea a observat că dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 78/2000
prevăd că tentativa la infracţiunea prevăzută în art. 132 din acelaşi act normativ se pedepseşte,
fără a se face nicio distincţie în funcţie de modalităţile de săvârşire a infracţiunii de abuz în
serviciu. Aplicând principiile ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus şi actus
interpretandus ut va leat quam ut
pereat, Curtea a constatat că legiuitorul, prin modul de reglementare a dispoziţiilor art. 15 din
Legea nr. 78/2000, a urmărit o incriminare şi o sancţionare a infracţiunii prevăzute de art. 13 2 din
acelaşi act normativ în forma tentată chiar şi în modalitatea săvârşirii acesteia printr-o inacţiune.
Or, un adevăr fundamental admis este acela al imposibilităţii comiterii unei tentative în cazul unei
infracţiuni săvârşite în modalitatea inacţiunii, acest lucru fiind contrazis prin prescripţia normativă.
Prin urmare, Curtea a constatat că modalitatea de
111 Nepublicată în Monitorul Oficial la data trimiterii la tipar a prezentului curs.

121 M. Of. nr. 427 din 9 iunie 2008.
131 M. Of. nr. 890 din 13 noiembrie 2017.
reglementare a dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 78/2000 creează premisa normativă necesară
pentru ca aplicarea acesteia să implice recurgerea la procedee arbitrare, ceea ce contravine
prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.
în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 în
varianta comisivă, Curtea a constatat că legiuitorul, prin norma criticată, a pus pe acelaşi plan
activităţi care constituie un început de executare (tentativa), din perspectiva infracţiunii prevăzute
de art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu fapta în formă consumată, din perspectiva infracţiunii de
abuz în serviciu în varianta tip, prevăzută de art. 297 din Codul penal. Cu alte cuvinte, infracţiunea
consumată de abuz în serviciu, prevăzută de dispoziţiile art. 297 din Codul penal, se identifică cu
forma tentată a infracţiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000. Spre deosebire de
celelalte infracţiuni cuprinse în Secţiunea a 3-a a Capitolului 3 din Legea nr. 78/2000, infracţiunea
cuprinsă în art. 132 nu reprezintă o infracţiune calificată prin scop. Textul conţine o condiţie -
obţinerea de către funcţionarul public, pentru sine ori pentru altul, a unui folos necuvenit - a cărei
îndeplinire, dacă şi celelalte elemente constitutive sunt îndeplinite, determină constatarea
săvârşirii infracţiunii prevăzute de acesta, în forma consumată. Astfel, infracţiunea prevăzută în
art. 132 din Legea nr. 78/2000 reprezintă o infracţiune de rezultat, nefiind calificată prin scop.
Având în vedere cele expuse anterior, concluzia care se impune este aceea că, deşi legiuitorul a
reglementat pedepsirea formei tentate, tocmai prin modul în care a fost legiferată, este exclusă
posibilitatea săvârşirii tentativei la infracţiunea prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000.
Curtea a constatat că acest fapt determină imposibilitatea persoanei în cauză de a-şi adapta
conduita la prescripţia normativă, ceea ce contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin.
(5).
conţinutului infracţiunii
##
I. Afirmaţii (identificaţi valoarea de adevăr a următoarelor afirmaţii, argumentând răspunsul):
1. Prin conţinut al infracţiunii se înţelege ansamblul condiţiilor/cerinţelor (obiective şi

subiective) prevăzute în norma de incriminare, cerinţe necesare pentru ca fapta să constituie
infracţiune.
2. Orice infracţiune prezintă un obiect juridic special, însă nu toate infracţiunile prezintă (şi)
un obiect material.
3. Cu titlu de exemplu, prezintă obiect material următoarele infracţiuni: omorul, violul, furtul
în scop de folosinţă, tâlhăria. Astfel: în cazul omorului, obiectul material = instrumentul folositîn
comiterea actului de ucidere a victimei; în cazul violului, obiectul material = dreptul la libertate şi
integritate sexuală; în cazul furtului în scop de folosinţă, obiectul material = vehiculul sustras în
scopul însuşirii pe nedrept; în cazul tâlhăriei, în ipoteza unui furt săvârşit prin ameninţarea
victimei deposedate, obiectul material este unul complex, reţinând existenţa unui obiect material
principal şi a unui obiect material secundar.
4. Obiectul material al infracţiunii nu trebuie confundat cu elementul material al infracţiunii.
5. Orice infracţiune prezintă un element material, însă nu toate infracţiunile prezintă (şi) un
obiect material.
6. Orice infracţiune prezintă un obiect material, însă nu toate infracţiunile prezintă (şi) un
element material.
7. Infracţiunile formale sunt lipsite de element material, spre deosebire de infracţiunile
materiale, care prezintă un element material.
8. Infracţiunile formale sunt lipsite de obiect material, spre deosebire de infracţiunile
materiale, care prezintă un obiect material.
9. în mod unanim, infracţiunile materiale sunt denumite şi infracţiuni de rezultat, iar
infracţiunile formale sunt denumite şi infracţiuni de pericol.
10. După o opinie, s-ar putea ajunge la admiterea existenţei unor infracţiuni de rezultat
formale, respectiv a unor infracţiuni de pericol materiale.
11. în mod nedisputat, furtul şi violul pot fi apreciate ca infracţiuni de rezultat.
12. Minorul care are vârsta între 14 ani (neîmpliniţi) şi 16 ani (împliniţi) răspunde penal
numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta (prevăzută de legea penală) cu discernământ, ceea ce
înseamnă că, prin lege - art. 113 alin. (2) CP -, se înscrie o prezumţie relativă de capacitate penală.
13. Potrivit art. 113 alin. (3) CP, se înscrie o prezumţie relativă de capacitate penală a
persoanei fizice. Consecinţele răspunderii penale a persoanei minore la data săvârşirii infracţiunii,
dar devenită majoră la momentul judecăţii, sunt reprezentate de măsurile educative, iar nu de
pedepse.
14. Sub aspectul naturii juridice, se impune distincţia între starea de minoritate a
făptuitorului, respectiv starea de minoritate a infractorului. Starea de minoritate a făptuitorului
este o cauză generală de excludere a infracţiunii (cauză de neimputabilitate), iar starea de
minoritate a infractorului semnifică o cauză de diferenţiere a răspunderii penale (în raport cu
răspunderea penală a infractorilor majori).
15. Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor care, la data
comiterii acesteia, nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal. Excluderea infracţiunii
atrage excluderea răspunderii penale; într-o atare situaţie, în condiţiile legii (speciale), se pot lua
faţă de făptuitorul minor unele măsuri de protecţie specială.
16. Faţă de un minor nerăspunzător penal, care a comis o faptă prevăzută de legea penală,
nejustificată, nu se pot lua măsuri educative, însă este posibilă luarea unor măsuri de siguranţă.
17. Legea penală nu defineşte noţiunea de responsabilitate, noţiune de interes cu referire la
persoana fizică - potenţial subiect activ al infracţiunii.
18. Infracţiunile cu subiect activ special (calificat, circumstanţiat) sunt infracţiunile pentru
care legea penală impune îndeplinirea unei calităţi specialeîn sarcina autorului/coautorului,
calitate care trebuie să existe la data săvârşirii faptei. Potrivit unei părţi a doctrinei, aceste
infracţiuni s-au încetăţenit sub denumirea de infracţiuni proprii.
19. Nu există infracţiuni cu subiect pasiv special, după cum nu există nici infracţiuni care, în
egală măsură, să prezinte atât subiect activ special, cât şi subiect pasiv special.
20.0 infracţiune nu poate avea o pluralitate de subiecţi pasivi, ci doar un subiect pasiv unic.
21. Pot fi identificate infracţiuni lipsite de subiect pasiv.
22. Condiţiile generale de capacitate penală reprezintă elemente preexistente ale infracţiunii,
în timp ce condiţiile speciale impuse de unele norme de incriminare subiectului activ sau pasiv al
infracţiunii constituie elemente suplimentare ataşate laturii obiective a conţinutului constitutiv al
infracţiunii.
23. Infracţiunile cu subiect activ special sunt exclusiv faptele incriminate în legi penale
speciale.
24. în cazul infracţiunilor cu subiect activ special, dacă lipseşte calitatea specială a acestuia,
atunci, întotdeauna, fapta în cauză nu se va mai putea încadra juridic drept infracţiune.
25. Latura obiectivă din conţinutul constitutiv al infracţiunii include trei elemente obligatorii,
respectiv: obiectul material, urmarea imediată şi raportul (legătura) de cauzalitate.
26. După elementele care compun latura obiectivă, putem distinge exclusiv clasificări ale
faptelor penale în: infracţiuni comisive şi infracţiuni omisive, respectiv în infracţiuni de rezultat şi
infracţiuni de pericol.
27. Infracţiunile comisive prin omisiune sunt cunoscute în doctrină şi sub denumirea de
infracţiuni omisive improprii (deşi o denumire mai corectă a acestora ar fi cea de infracţiuni
comisive improprii), ele trebuind să fie deosebite de infracţiunile omisive proprii.
28. Infracţiunile comisive prin omisiune pot fi, de lege lata, atât infracţiunile de rezultat, cât şi
cele de pericol.
29. Infracţiunile de pericol sunt, toate, infracţiuni în cazul cărora se prezumă apariţia urmării
imediate, ca efect al comiterii elementului material.
30. Infracţiunile de pericol pot fi clasificate numai în infracţiuni de pericol abstract şi de

pericol concret.
31. Sub aspectul laturii obiective, o infracţiune poate să prezinte un conţinut alternativ;
alternanţa se poate manifesta la nivelul elementului material sau al urmării imediate.
32. Potrivit unei părţi a doctrinei, se pune semn de egalitate între: infracţiunile de rezultat şi
infracţiunile materiale - pe de o parte -, respectiv între infracţiunile de pericol şi infracţiunile
formale - pe de altă parte (de regulă, infracţiunile de rezultat prezintă obiect material, iar
infracţiunile de pericol sunt lipsite de obiect material).
33. Cu titlu de exemplu, este o infracţiune de pericol concret fapta incriminată de art. 208 CP;
dimpotrivă, este o infracţiune de pericol abstract fapta incriminată de art. 273 CP.
34. Raportul de cauzalitate constă în legătura care trebuie să existe între elementul material
şi urmarea imediată.
35. Raportul de cauzalitate trebuie expres dovedit/constatat în cazul infracţiunilor
intenţionate de rezultat, cât şi în cazul infracţiunilor de pericol concret comise din culpă.
36. în cazul anumitor infracţiuni, în legătură cu elementul material, legiuitorul înscrie cerinţe
esenţiale referitoare la locul, timpul, modul sau mijloacele de comitere a faptei, cerinţe care
întregesc latura obiectivă.
37. Infracţiunea de delapidare (art. 295 CP) este o infracţiune cu subiect activ special, care
prezintă un conţinut alternativ, spre deosebire de infracţiunea de furt (art. 228 CP), care este o
infracţiune cu subiect activ general; ambele prezintă obiect material.
38. Omorul din culpă este o infracţiune de pericol, infracţiune omisivă proprie, care nu poate
avea o pluralitate de subiecţi pasivi.
39. Dispoziţia referitoare la violenţa în familie [art. 199 alin. (1) CP] desemnează, într-o
opinie, un text legal care cuprinde forme agravate cu incriminare autonomă ale unor infracţiuni
contra vieţii sau integrităţii corporale, caracterizate prin existenţa unor subiecţi speciali.
40. Conţinuturile alternative se întâlnesc în cazul unor infracţiuni pentru care legiuitorul
prevede-sub aceeaşi denumire-două sau mai multe fapte penale autonome (spre exemplu, art.
287 CP).
41. Dacă se realizează mai multe variante alternative ale unei incriminări, soluţia corectă este
cea care exclude unitatea infracţională.
42. Sub aspectul variantelor de incriminare, doctrina este unanimă în aprecierea că nu există
deosebiri între noţiunea de conţinut alternativ şi cea de conţinuturi alternative.
43. în căzui infracţiunii de furt - art. 228 alin. (1) CP -, bunul mobil sustras din posesia sau
detenţia altei persoane, fără consimţământul acesteia, în scopul însuşirii sale pe nedrept,
reprezintă mobilul acestei fapte contra patrimoniului.
44. Noţiunea de conţinut constitutiv al infracţiunii reuneşte numai cerinţele esenţiale ale
laturii obiective - latură fundamentală a faptei penale.
45. în opinia majoritară, infracţiunile pe al căror conţinut legea impune un anumit mobil sau
scop se pot comite doar cu intenţie directă.
46. Formele vinovăţiei penale prezintă, ca regulă, modalităţi, iar unele modalităţi pot
evidenţia diverse grade.
47. în principiu, legiuitorul reglementează formele şi modalităţile vinovăţiei penale prin

combinarea, în grade variate, a factorilor intelectiv şi volitiv, cu excluderea, în general, la acest
nivel, a implicării factorului afectiv.
48. Comite o infracţiune din culpă acela care nu a prevăzut rezultatul, deşi trebuia să îl
prevadă.
49. Persoana care, deşi prevede rezultatul posibil al faptei sale (ca urmare imediată
infracţională), comite totuşi fapta, bazându-se pe împrejurarea că „Dumnezeu nu o să lase să se
întâmple nimic rău", săvârşeşte infracţiune cu o culpă cu prevedere.
50. împrejurarea că o parte a doctrinei susţine recurgerea la teoria imputării obiective în
determinarea raportului de cauzalitate conduce la concluzia că, potrivit acestei opinii, se poate
aprecia că răspunderea penală este (uneori) obiectivă.
II. Exerciţii tip „grilă" (identificaţi variantele corecte; toate combinaţiile sunt posibile: la o grilă
pot fi corecte sau greşite toate variantele, fiind, totodată, posibil ca unele dintre variante să fie
corecte, iar altele greşite):
1. Potrivit dispoziţiilor legale, fapta este săvârşită cu intenţie când făptuitorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte
(intenţia directă);
b) prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce
(intenţia indirectă);
c) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui
(intenţia eventuală);
d) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi putea să îl prevadă (intenţie simplă).
2. Potrivit dispoziţiilor legale, fapta este săvârşită din culpă atunci când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind că el se va produce (culpa
simplă);
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia sau putea să îl prevadă (culpa fără
prevedere);
c) prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce
(culpa cu prevedere);
d) o comite cu intenţie depăşită, căci aceasta implică manifestarea culpei în privinţa
rezultatului final.
3. Intenţia spontană şi intenţia premeditată:

a) sunt cunoscute şi sub denumirile de intenţie repentină, respectiv intenţie preordinată;
b) ambele atrag atenuarea răspunderii penale pentru infracţiunea săvârşită;
c) se diferenţiază sub aspectul particularităţilor ce caracterizează starea psihică a subiectului
activ;
d) reprezintă două dintre modalităţile normative sub care este reglementată de lege lata
intenţia. 4 * *
4. Intenţia indirectă şi culpa simplă:

a) nu se pot reuni în structura intenţiei depăşite;
b) se identifică cu intenţia eventuală, respectiv cu o culpă fără prevedere;
c) prezintă în structura lor atât un factor intelectiv, cât şi un factor volitiv;

d) sunt sinonime cu noţiunile de intenţie simplă şi culpă indirectă.
5. Vinovăţia penală:
a) este prezumată de legea penală;
b) cunoaşte două forme: intenţia şi culpa;
c) nu este prezumată de legea penală, cunoscând trei forme: intenţia, culpa şi intenţia
depăşită;
d) este definită expres de legea penală actuală.
6. Intenţia depăşită:
a) este cunoscută şi sub denumirea de praeterintenţie;
b) nu este o modalitate normativă a intenţiei (aşa cum sunt intenţia directă şi intenţia
indirectă);
c) există atunci când fapta, constând într-o acţiune intenţionată, produce un rezultat mai
grav, care se datorează culpei ce caracterizează inacţiunea făptuitorului;
d) este posibilă numai în raport de faptele omisive.
7. Există intenţie depăşită:

a) când fapta, constând într-o acţiune din culpă, produce un rezultat mai grav, care se
datorează intenţiei făptuitorului;
b) când fapta, constând într-o acţiune sau inacţiune intenţionată (intenţie directă sau
intenţie indirectă), produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului (culpă cu
prevedere sau culpă fără prevedere);
c) când fapta, constând într-o inacţiune intenţionată, produce un rezultat mai puţin grav,
care se datorează culpei făptuitorului;
d) când intenţia directă este depăşită printr-una indirectă.
8. Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune:

a) constituie infracţiune fie atunci când este săvârşită cu intenţie, fie atunci când se comite
din culpă;
b) intenţionată (intenţie directă), care produce un rezultat mai grav, datorat intenţiei
indirecte a făptuitorului, este o infracţiune caracterizată subiectiv prin intenţie depăşită;
c) constituie infracţiune, ca regulă, atunci când este săvârşită cu intenţie;
d) dacă acţiunea şi inacţiunea sunt prevăzute ca variante constitutive alternative, reprezintă
o infracţiune comisiv-omisivă.
9. Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune comisă din culpă:

a) constituie infracţiune numai atunci când legea o prevede în mod expres;
b) constituie infracţiune comisă cu intenţie depăşită;
c) cu prevedere, dacă produce un rezultat mai grav, care nu a fost prevăzut, dar care trebuia
şi putea să fie prevăzut de către subiectul activ, constituie o infracţiune comisă din culpă depăşită;
d) fără prevedere există atunci când în speţa concretă intervine cazul fortuit. 10 * *
10. Cu titlu de exemplu, intenţia reprezintă elementul subiectiv din conţinutul

următoarelor
infracţiuni:
a) omisiunea sesizării - art. 267 alin. (1) CP -, care este o infracţiune omisivă;
b) abandonul de familie - art. 378 alin. (1) lit. c) CP care este o infracţiune continuă omisivă;
c) folosirea unui minor în scop de cerşetorie - art. 215 CP - care este o infracţiune de obicei;
d) vătămarea corporală agravată care a pus în primejdie viaţa victimei - art. 194 alin. (2) CP
care este o infracţiune de pericol.
11. Cu titlu de exemplu, culpa reprezintă elementul subiectiv din conţinutul următoarelor
infracţiuni:
a) neglijenţa în serviciu - art. 298 CP care este o infracţiune comisivă sau (după caz) omisivă;
b) omisiunea sesizării - art. 267 alin. (2) CP care este o infracţiune omisivă;
c) vătămarea corporală din culpă - art. 196 alin. (4) CP care este o infracţiune complexă
omogenă;
d) uciderea din culpă - art. 192 CP care este o infracţiune omisivă proprie.
12. Cu titlu de exemplu, intenţia depăşită reprezintă elementul subiectiv din conţinutul
următoarelor infracţiuni:
a) întreruperea cursului sarcinii - art. 201 alin. (3) CP;
b) vătămarea corporală care a cauzat punerea în primejdie a vieţii persoanei - art. 194 alin.
(1) lit. e) CP;
c) infracţiunea de ultraj - art. 257 CP -, în ipoteza legală a lovirilor sau vătămărilor cauzatoare
de moarte;
d) tâlhăria care a dus la moartea victimei - art. 236 CP.
13. Faţă de incriminarea corespunzătoare dispoziţiilor art. 195 CP:

a) dacă nu se dovedeşte culpa făptuitorului în raport cu rezultatul mortal (letal) survenit, ci
numai intenţia sa în raport cu lovirea/vătămarea iniţială, răspunderea penală este exclusă
complet;
b) dacă se dovedeşte culpa făptuitorului în raport cu rezultatul = moartea victimei, dar
aceasta nu se suprapune peste intenţia iniţială de lovire/vătămare, răspunderea penală se va
angaja doar pentru infracţiunea de ucidere din culpă;
c) dacă se dovedeşte că făptuitorul a acţionat nu cu intenţia de a lovi/vătăma integritatea
corporală a victimei, ci cu intenţia de ucidere a acesteia, răspunderea penală se va angaja pentru
infracţiunea de omor;
d) se poate reţine răspunderea penală a unei persoane care a lovit victima pe când avea 13
ani, dacă aceasta a decedat când infractorul împlinise 18 ani.
14. Mobilul şi scopul infracţiunii:

a) nu reprezintă condiţii preexistente ale infracţiunii;
b) în baza unor norme de incriminare, ca elemente constitutive ale formei de bază a
respectivelor infracţiuni, nu pot să fie prevăzute de legiuitor decât împreună, cumulativ;
c) spre deosebire de agravarea răspunderii penale în cazul infracţiunilor intenţionate, atrag
atenuarea răspunderii penale în cazul infracţiunilor comise din culpă;
d) constituie o formă de valorificare, de către legiuitor, a factorului afectiv. 15
15. Spre deosebire de scop, mobilul infracţiunii:

a) reprezintă finalitatea urmărită prin săvârşirea faptei relevante penal;
b) caracterizează orice infracţiune, indiferent dacă este o infracţiune intenţionată sau din
culpă;
c) nu este un element obligatoriu al laturii subiective din conţinutul oricărei fapte
intenţionate;
d) în cazul furtului, constă în bunul mobil sustras.
III. Completaţi spaţiile marcate prin linie punctată, cu termenii/expresiile/noţiunile/

1. Infracţiunile în al căror conţinut constitutiv legea solicită verificarea condiţiei existenţei

unei anumite calităţi speciale a subiectului activ sunt cunoscute în doctrina majoritară sub
denumirile de ...............................................
2. Atunci când o persoană adultă, urmărind să vatăme integritatea corporală a unei alte
asemenea persoane, o loveşte pe aceasta, o dată, cu pumnul în faţă, iar victima, dezechilibrându-
se, cade şi se loveşte la cap, astfel încât decedează, din punct de vedere al formei
de vinovăţie, se poate spune că infracţiunea este comisă cu.................................................... (care

mai este cunoscută în doctrină şi sub denumirea: ...................................................).
3. în raport de norma de incriminare de la art. 194 CP, valoarea socială constând în

integritatea corporală şi sănătatea oricărei persoane, precum şi relaţiile sociale născute în jurul
acesteia şi protejate prin norma de incriminare reprezintă ceea ce se numeşte al infracţiunii.
4. în concepţia legislaţiei penale actuale, cele trei forme ale vinovăţiei penale, reprezentate
de ............................................ , sunt reglementate expres în art ................CP.
5. Dacă o persoană conştientizează că săvârşirea unei anumite acţiuni, într-o anumită
conjunctură, va determina cu necesitate producerea unui anumit rezultat infracţional, condiţii în
care trece la comiterea respectivei fapte, pentru a-şi satisface o nevoie anume, dar fără a-şi dori
afectiv producerea rezultatului (ar fi preferat, dacă ar fi avut posibilitatea, să îşi satisfacă
necesitatea altfel decât prin producerea rezultatului infracţional respectiv), se poate
considera că, din punct de vedere subiectiv, a acţionat cu vinovăţie sub forma ................................
...................... , în modalitatea ................................................
6. în raport de norma de incriminare de la art. 218 CP, corpul persoanei violate constituie al
infracţiunii.
7. Sunt denumite în doctrină „infracţiuni proprii" cele la care se solicită, prin lege, verificarea
unei anumite calităţi speciale în persoana...................................................
8. în materia subiectului activ al faptei incriminate, se poate spune că orice (a)
............................................este un (b) ........................................................ . dar nu şi că orice (b)
............................................este un (a) ...............................................
9. în raport de norma de incriminare de la art. 228 alin. (1) CP, lucrul sustras reprezintă
ceea ce se numeşte ...............................................al infracţiunii.
10. Atunci când făptuitorul prevede ca rezultat posibil al faptei - pe care ştie că o va comite
în prezenţa unor condiţii pe care nu le poate deloc controla - o urmare corespunzătoare unei
norme de incriminare, pe care nu doreşte să o producă, astfel încât se roagă cerului să împiedice
apariţia acesteia, după care trece la acţiune, se poate aprecia că atitudinea sa psihică faţă de fapta
respectivă şi urmarea acesteia se caracterizează sub forma de vinovăţie a
11. Infractorul are, în cadrul infracţiunii, poziţia de subiect .........................................

iar, în cadrul raportului juridic de tragere la răspundere penală, poziţia de subiect
12. Cunoscând faptul că există două grade posibile ale intenţiei .............................................
............. a infracţiunii, anume ......................................................... , se poate spune că intenţia
................................................. de gradul .................. este mai periculoasă decât intenţia
........................................... de gradul ...............
13. Potrivit opiniei majoritare, tradiţionale, infracţiunile pe al căror conţinut constitutiv
subiectiv legea solicită expres verificarea condiţiei existenţei unui anumit scop în considerarea
căruia infractorul să fi comis fapta au particularitatea că sunt considerate a fi infracţiuni săvârşite
numai cu ...............................................................
14. Potrivit clasificării infracţiunilor în considerarea elementului material, infracţiunile
corespunzătoare unor norme penale prohibitive sunt catalogate, în abstract, drept infracţiuni
........................................... , indiferent de maniera concretă în care s-ar putea săvârşi acestea
în variate cazuri concrete.
15. Singura formă de vinovăţie în care este absent (din pricina unei insuficiente stimulări
subiective a făptuitorului) factorul intelectiv, aspect care se compensează însă cu
reproşabilitatea absenţei acestuia, formulată sub dubiu aspect-atât .................................................
...... , cât şi ............................................. -, este ...............................................
16. în analiza elementelor conţinutului constitutiv (sau - potrivit unor opinii) conţinutului
juridic al infracţiunii, nu trebuie confundat ....................................................material (care există
în cazul oricărei infracţiuni) cu ................................................ material (care există doar la unele
infracţiuni, iar nu la toate infracţiunile).
17. Potrivit clasificării infracţiunilor în considerarea elementului material, infracţiunile
corespunzătoare unor norme penale onerative sunt catalogate, în abstract, drept infracţiuni
........................................... , indiferent de maniera concretă în care s-ar putea săvârşi acestea
în variate cazuri concrete.
18. Infracţiunile pe al căror conţinut constitutiv obiectiv legea solicită uneori elemente
suplimentare celor suficiente şi necesare pentru configurarea acestei laturi a infracţiunii pot avea
inserate cerinţe exprese privitoare la .............................................................
19. Corpul delict poate fi reprezentat, în cazul unei infracţiuni de omor, de exemplu, de 20
20. Normele de incriminare cu privire la care legiuitorul prevede mai multe modalităţi
normative echivalente din punct de vedere juridic se numesc .................................................... , iar
cele în textul cărora legiuitorul prevede, la nivelul conţinutului de bază, mai multe dispoziţii
care nu sunt echivalente juridic se numesc ................................................... ; în cazul celor dintâi,
dacă se comit deodată mai multe dintre modalităţi, atunci soluţia este cea a...................................
.................... , iar în cazul celor din urmă, dacă se comit deodată mai multe variante, atunci
soluţia este cea a ................................................
IV. Subiecte clasice (tip eseu):

l. în ce constau-în linii generale-teoria psihologică, respectiv teoria normativă asupra
vinovăţiei? Care dintre acestea este specifică legislaţiei noastre penale? Argumentaţi!
2. Ce semnifică noţiunile de subiect pasiv generic, respectiv nemijlocit

al infracţiunii? Care este deosebirea dintre acestea şi care este poziţia fiecăruia în raport de
ansamblul incriminărilor din legislaţie?
3. Ce semnifică, în materie juridico-penală, teoria poziţiei de garant şi care sunt sursele
activării acesteia?
4. Care sunt principalele deosebiri dintre intenţia indirectă şi culpa cu prevedere?
5. Care sunt principalele teorii emise în materia legăturii de cauzalitate?
V. Speţe (rezolvaţi următoarele situaţii de fapt, identificând - motivat - soluţia de drept

1. în speţă, s-a reţinut că inculpatul (aflat într-o stare de excitabilitate şi iritare ca efect al
consumului voluntar de băuturi alcoolice), ajuns acasă şi enervat de plânsul fiicei sale în vârstă de
3 ani, a început să o lovească pe aceasta la întâmplare (pe întreaga suprafaţă a corpului) cu un băţ
flexibil, din material lemnos (alun), cu diametrul de aproximativ 0,75-1 cm. Apoi, pentru că victima
a continuat să plângă, inculpatul a ridicat-o cu o mână (prinzând-o de haine în zona pieptului) şi a
aruncat-o înspre patul aflat în camera unde se desfăşura evenimentul (aflat la distanţă de
aproximativ 2 m de inculpat). Victima s-a lovit la cap şi la spate (coloana vertebrală) de marginea
din scândură a patului, decedând la scurt timp la spital, unde fusese transportată de inculpat cu un
taxi. Medical, s-a stabilit că decesul a fost provocat de un traumatism cranio-cerebral produs ca
efect al izbirii capului de o suprafaţă dură.
Determinaţi forma de vinovăţie şi precizaţi care este încadrarea juridică a faptei!
2. în urma unor discuţii care au degenerat în lovituri reciproce, cei doi inculpaţi au apucat
fiecare de câte o mână victima, care era în stare avansată de ebrietate, şi, când au ajuns la circa 2
m de malul unei ape, au aplicat victimei (căreia i-au dat drumul, lăsând-o nesprijinită) câte o
lovitură de pumn peste faţă. Din cauza stării în care se afla, victima a căzut şi s-a rostogolit până la
apă. Deşi ea a strigat la inculpaţi să o ajute pentru a nu se îneca, aceştia nu au intervenit spre a o
salva şi nu au făcut nimic pentru a o scoate din apă, ci s-au îndepărtat de la locul faptei. A doua zi,
victima a fost găsită moartă, stabilindu-se că a încetat din viaţă prin înec.
Identificaţi forma de vinovăţie şi realizaţi încadrarea juridică a faptei!
3. în speţă, după ce i s-a pus un căluş, victima a fost legată peste gură atât de strâns, încât a
fost grav desfigurată de urmele legăturii ce i s-au imprimat în zona gurii. Mai mult, din cauza
acestei legături, în timp ce inculpaţii căutau bani în cameră, victima se zbătea în aşa fel, încât
aceştia şi-au dat seama, potrivit propriilor declaraţii, că are greutăţi de respiraţie. Acesta a fost
motivul pentru care, la plecare, ei au discutat să dezlege victima la gură, deoarece aceasta ar
putea muri, dar nu au mai făcut-o, grăbindu-se să plece, deoarece se temeau că ar putea fi
surprinşi. Victima a fost găsită decedată, după două zile.
Care este forma de vinovăţie care se configurează în speţă? Precizaţi care este încadrarea
juridică a faptei! 4 * * *
4. Inculpatul dorind să treacă cu o căruţă peste un teren al victimei, aceasta l-a ameninţat
şi l-a lovit cu un ciomag; inculpatul a ripostat şi a încercat să o lovească cu o sapă în cap,
dar victima a parat lovitura, ridicând ciomagul cu ambele mâini deasupra capului, astfel
încât tăişul sapei a alunecat peste un deget al victimei, care a fost aproape în întregime
retezat. Victima a fost transportată la dispensarul medical din localitate, unde, pe când i se
acordau îngrijiri medicale, a decedat, ca urmare a unui stop cardio-respirator datorat insuficienţei
cardio-respiratorii preexistente.
Comentaţi asupra situaţiei de fapt reţinute, precizând dacă subzistă legătura de cauzalitate
dintre fapta inculpatului şi decesul victimei! în cazul unui răspuns afirmativ, care ar putea fi
încadrarea juridică a faptei şi în baza cărei forme de vinovăţie?
5. Calificaţi juridic fapta inculpatului care a vărsat conţinutul unei sticle de petrol peste cei doi
copii ai concubinei sale, în timp ce aceştia dormeau, dându-le apoi foc, urmată de încercarea de a-i
împiedica să se salveze, după ce aceştia s-au trezit, împrejurare care a dus la producerea de arsuri
deosebit de grave pe 70-90% din suprafaţa corpului victimelor! Precizaţi care este forma de
vinovăţie pe care o reţineţi pentru a putea realiza încadrarea juridică propusă!
6. Instanţa a apreciat că fapta inculpatului, de a lovi victima cu toporul şi parul, cu deosebită

intensitate, pe o durată mare de timp şi pe aproape toată suprafaţa corpului, inclusiv la cap,
lovituri care au produs tumefacţii, fracturarea a 8 coaste, fracturarea ambelor gambe, rupturi de
plămâni, splină şi ficat, iar după aceea de a o lăsa noaptea în zăpadă, ceea ce i-a cauzat degerături
de gradul 2 şi 3, victima încetând din viaţă după circa 8 ore, constituie infracţiunea de loviri sau
violenţe cauzatoare de moarte, motiv pentru care l-a condamnat pe inculpat în baza art. 195 CP.
Comentaţi soluţia instanţei!
7. Inculpatul a aplicat numeroase lovituri victimei, cu palmele şi pumnii, dar acestea au

produs leziuni superficiale; traumatismele mai profunde au fost cauzate prin loviturile aplicate de
inculpat cu picioarele încălţate cu încălţăminte uşoară. Victima a căzut într-un şanţ adânc de 2 m,
plin cu apă, dar inculpatul a salvat-o de la moarte sigură prin înec, sărind în şanţ cu riscul propriei
sale vieţi. în continuare, inculpatul, lăsând victima pe câmp, a plecat în sat spre a aduce haine
uscate pentru victimă şi spre a-şi schimba propriile sale haine ude, dar, fiind sub influenţa
alcoolului, a adormit. Când s-a trezit, s-a deplasat la locul unde o lăsase pe victimă, ducând cu el
îmbrăcămintea necesară, însă victima încetase din viaţă ca urmare a şocului hipotermic.
Identificaţi forma de vinovăţie şi realizaţi încadrarea juridică a faptei! 8 * * * *
8. Inculpatul, de profesie tractorist, a plecat cu tractorul într-o altă comună, pentru a se întâlni
cu o femeie cu care întreţinea relaţii extraconjugale. Fiind surprins de către soţia sa
(care l-a urmărit), pe când se afla cu femeia în cauză în cabina tractorului, inculpatul, pentru a
evita scandalul, a pus în mişcare tractorul, însă soţia sa a refuzat să se dea la o parte. în această
situaţie, pentru a nu o accidenta, inculpatul a încercat să se retragă, manevrând tractorul înapoi,
spre o uliţă laterală şi în pantă. El şi-a continuat drumul în acest mod o distanţă apreciabilă, deşi
observase că victima se agăţase de tractor într-o poziţie periculoasă, stând cu un picior pe pistonul
de acţionare al lamei tractorului şi cu celălalt pe scara de
urcare în cabină. Din cauza unor denivelări, tractorul s-a balansat, victima s-a dezechilibrat, a căzut
şi a fost călcată de una dintre roţi, ceea ce i-a cauzat moartea. Instanţa l-a condamnat
pe inculpat pentru comiterea unei infracţiuni de ucidere din culpă (art. 192 CP), forma de vinovăţie
reţinută fiind culpa simplă.
Comentaţi soluţia!
9. încadraţi juridic fapta inculpatului de a îmbrânci victima, aflată pe trotuar, cu spatele

la partea carosabilă a drumului, chiarîn momentul când prin dreptul lortrecea un autovehicul, din
care cauză victima - care era în stare de ebrietate - s-a dezechilibrat şi a căzut pe carosabil, unde a
fost surprinsă şi accidentată mortal de acel autovehicul!
10. Y a intrat într-o altercaţie cu un cunoscut, iar, la un moment dat, a scos un cuţit, aplicând
cu acesta victimei o lovitură în piept. Dezechilibrându-se ca urmare a acestei lovituri, victima a
căzut, lovindu-se la cap de o bordură şi decedând. Raportul de autopsie a relevat împrejurarea că
plaga cauzată prin înjunghiere nu avea potenţial letal, iar moartea s-a datorat traumatismului
cranio-cerebral. Y a fost trimis în judecată pentru comiterea unei infracţiuni praeterintenţionate,
de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Este corectă încadrarea juridică din rechizitoriu? Comentaţi!
11.Inculpatul a fost condamnat la 18 ani închisoare (pedeapsă principală) pentru

comiterea infracţiunii de viol care a dus la moartea victimei [art. 218 alin. (4) CP]. Instanţa a
reţinut că inculpatul (cioban de meserie) a consumat în seara zilei de (...) băuturi alcoolice la
bufetul din comună, iar în jurul orelor 21,00 a plecat spre sălaşul său. Trecând pe lângă locuinţa
victimei şi ştiind-o singură, inculpatul s-a dus la aceasta cu intenţia de a întreţine reiaţii sexuale.
Găsind victima pe o bancă, inculpatul a luat-o în braţe, dar aceasta s-a opus, ceea ce a ocazionat o
luptă urmare căreia ambii au căzut, victima izbindu-se cu capul de un zid. Inculpatul s-a ridicat, a
transportat victima până într-o zonă mai izolată, unde a violat-o, timp în care a observat că
aceasta îşi pierduse cunoştinţa; ulterior, inculpatul a părăsit locul faptei, abandonând victima, care
a decedat după un anumit interval de timp, ca urmare a hemoragiei meningeale şi subdurale
produse prin traumatismul cranio-cerebral.
Indicaţi dacă soluţia instanţei este corectă!
12. S-a reţinut, în fapt, că, într-o noapte, doi studenţi, întorcându-se la cămin împreună, ambii
în stare de ebrietate, în urma unei neînţelegeri determinate de pretenţii băneşti, au demarat un
conflict în cadrul căruia unul dintre ei a aplicat celuilalt mai multe lovituri cu pumnii şi picioarele.
Victima a reuşit să iasă din cameră şi, pentru a scăpa de actele de violenţă exercitate împotriva sa,
a luat-o la fugă pe holul căminului, fiind urmărit îndeaproape de inculpat, dar când a ajuns în
dreptul unor uşi glisante, a alunecat şi s-a lovit cu braţul şi cu umărul drept de geam, care s-a
spart. în aceste împrejurări, un ciob de sticlă i-a pătruns în zona claviculară dreaptă, secţionându-i
carotida şi perforându-i lobul superior al plămânului drept, leziuni care, după scurt timp, i-au
cauzat moartea.
Realizaţi încadrarea juridică a faptei, indicând forma de vinovăţie care o justifică! 13 * * *
13. Instanţa a reţinut că, în seara zilei de (...), înapoindu-se în stare de ebrietate la domiciliu,
unde a găsit pe concubina sa în aceeaşi stare, inculpatul i-a reproşat acesteia că a consumat
băuturi alcoolice, întrebând-o de unde a avut bani pentru a le procura. Văzând că aceasta nu
recunoaşte că a băut, inculpatul a lovit-o cu pumnul peste faţă, iar victima a ripostat,
îmbrâncindu-l. Dezechilibrându-se, inculpatul a căzut, după care, ridicându-se,
iritat, a început să lovească victima cu pumnii şi picioarele. Apoi, luând o bucată de lemn, a lovit-o
în continuare, timp de aproximativ 15 minute, peste diferite zone ale corpului. în
urma agresiunii, victima a decedat, moartea datorându-se şocului traumatic şi hemoragie survenit
în evoluţia politraumatismului cu hematoame produse prin loviturile intense şi violente ce i-au
fost aplicate.
Care este forma de vinovăţie cu care s-a comis fapta? Ce încadrare juridică este atrasă?
14. Instanţa a reţinut că, în seara zilei de (...), inculpatul, aflat sub influenţa băuturilor
alcoolice, a pătruns în locuinţa victimei, cu intenţia de a fura. Văzându-I, victima a început să ţipe,
iar inculpatul i-a acoperit gura cu palma şi a violat-o, după care a început să caute lucruri pentru a
le fura. Victima a ţipat din nou şi - de teamă că o vor auzi vecinii şi va fi descoperit - inculpatul a
sugrumat-o.
în funcţie deforma de vinovăţie reţinută, indicaţi care este încadrarea juridică a ansamblului
faptic!
15. Inculpatul avea îndatorirea de a transporta, în fiecare seară, cu o căruţă, bidoanele cu

lapte la un centru de colectare. Unele persoane, care locuiau în direcţia centrului de colectare,
aveau obiceiul de a merge spre casă cu căruţa care transporta bidoanele cu lapte. într-o seară,
inculpatul - fiind gata de plecare şi observând că victima întârzie - s-a deplasat furios la atelierul
unde lucra aceasta, cerându-i să se urce mai repede în căruţă. Victima, aflată în stare de ebrietate,
s-a aşezat în căruţă cu spatele înspre direcţia de mers, motiv pentru care inculpatul i-a adresat o
serie de injurii, spunându-i că va cădea şi îşi va rupe gâtul. Deoarece victima nu şi-a modificat
poziţia, inculpatul a pornit atelajul la trap, conducând cu viteză exagerată şi efectuând schimbări
bruşte de direcţie, motiv pentru care, la un moment dat, atât victima, cât şi un alt pasager au fost
aruncaţi din căruţă. Fiind în stare de ebrietate, victima nu a putut reacţiona prompt, astfel încât s-
a lovit la cap şi şi-a pierdut cunoştinţa; deşi a fost internată şi i-au fost acordate îngrijiri de urgenţă,
decesul a intervenit după câteva zile.
Determinaţi forma de vinovăţie şi precizaţi care este încadrarea juridică a faptei!
16. Instanţa a reţinut că inculpatul X, împreună cu mai multe persoane condamnate în cauză
pentru furt, au sustras fructe de la o fermă, în ziua de (...). în acest timp, teritoriul fermei a fost
verificat de o echipă compusă din A, B, C (angajaţi ai fermei) şi agentul de poliţie D, echipa de
control surprinzându-i asupra faptului pe inculpaţi, dintre care unul era înarmat cu o puşcă de
vânătoare. în timp ce făptuitorii erau urmăriţi şi căruţa lor (încărcată cu fructe) verificată,
inculpatul X a intervenit în ajutorul celorlalţi, rude cu el, ameninţând cu un par pe cei din echipa de
control. Agentul de poliţie l-a somat cu pistolul pe inculpat, dar acesta a continuat să înainteze şi a
încercat să îl lovească cu parul în zona trunchiului. în acest moment a intervenit martorul A, care,
cu o coasă, a parat lovitura îndreptată spre agent; din nou inculpatul a încercat să îl lovească pe
poliţist, dar nu a reuşit, fiind interpusă între ei coasa, a cărei coadă s-a rupt ca urmare a intensităţii
loviturii aplicate cu parul de către inculpat. La cea de-a treia încercare inculpatul a reuşit să
lovească poliţistul cu parul, peste mâna în care acesta avea pistolul. în acest moment, martorul B
se afla în poziţie ghemuit, la distanţă de aproximativ 1,5 m de locul conflictului. Ca urmare a
loviturii, poliţistului i s-a descărcat pistolul, mâna sa fiind deviată prin lovitura primită, astfel încât
glonţul a pătruns în pieptul lui B, cauzându-i moartea.
Cine răspunde pentru cauzarea decesului victimei? Care este forma de vinovăţie şi ce
infracţiune se reţine în cauză? 17 * *
17. în sarcina inculpatului s-a reţinut faptul că, în urma unei certe cu vecinul său, a aruncat
o piatră peste gard în direcţia victimei, pe care a lovit-o în cap. Din cauza acestei lovituri, victima a
căzut la pământ, în stare de inconştienţă. Fiind transportată la spital, victima a fost internată, dar,
a doua zi dimineaţă, fără a i se face externarea, a plecat din proprie
iniţiativă. După două zile, victima a început să se simtă rău din cauza infecţiei survenite, dar, deşi a
fost reinternată în spital, cu toate îngrijirile medicale acordate, a decedat în scurt timp.
Este imputabilă inculpatului moartea victimei? Se compensează vinovăţia inculpatului cu

neglijenţa victimei?
18. S-a reţinut că, în cadrul unui conflict ocazionat de victimă, aceasta l-a prins de păr pe
inculpat, aplicându-i două lovituri cu pumnul peste faţă, moment în care inculpatul i-a aplicat, la
rândul său, cu un corn de căprior pe care îl avea asupra sa, mai multe lovituri în regiunea frontală,
la hemitoracele stâng şi la faţă. Victima a fost internată în aceeaşi zi la spital pentru tratament şi,
apoi, după câteva zile, a fost externată; starea sănătăţii agravându-i-se după 7 zile de la externare,
a fost adusă din nou la spital, unde, în ziua următoare, a încetat din viaţă. Din actele medicale
rezultă că vârful de corn s-a rupt şi a rămas în cavitatea craniană, iarîn perioada celor 15 zile care
au trecut de la data agresiunii, a pătruns în creier, provocând un abces cerebral, care a dus la
deces.
Este imputabilă inculpatului moartea victimei? Se compensează vinovăţia inculpatului cu
neglijenţa cadrelor medicale?
19. S-a reţinut că în noaptea de (...), pe terasa unui restaurant, petreceau la o masă inculpaţii
X, V, Z, iar la altă masă inculpaţii M şi N. După ce au ajuns cu toţii în stare de ebrietate, la un
anumit moment dat, între ei s-a iscat un conflict, care a degenerat într-un scandal de proporţii,
prin care s-a tulburat grav liniştea publică. După ce inculpaţii M şi N au fugit, inculpaţii X, Y şi Z,
înarmaţi cu o coadă de mătură şi sticle, s-au îndreptat ameninţător spre victima A, care, în timpul
scandalului, încercase să intervină pentru a aplana conflictul. Ferindu-se din calea inculpaţilor,
victima s-a retras până la balustrada terasei şi - neavând unde să se mai refugieze - a escaladat-o.
Ca urmare a dezechilibrării, A s-a prăbuşit de la o înălţime de aproximativ 4 m, lovindu-se de
trotuar; în urma leziunilor grave suferite (contuzie şi dilacerare cerebrală), victima a încetat din
viaţă. Instanţa i-a condamnat pe inculpaţi pentru ucidere din culpă.
Comentaţi soluţia! 20
20. Instanţa a reţinut că inculpatul se deplasa pe o stradă, trăgând după sine un cărucior în
care se găseau mai multe bucăţi de fier. Un grup de copii (minori în vârstă de 7-10 ani) s-au luat
după el, şicanându-l şi insultându-l, aşa cum făcuseră şi cu alte ocazii, deoarece inculpatul (om al
străzii) accepta, de regulă, această situaţie şi se angrena în jocul lor. în ziua respectivă, fiind
indispus, inculpatul le-a atras atenţia să se liniştească, dar aceştia nu au înţeles. Drept urmare,
sâcâit, inculpatul a vrut să îi alunge, aşa că a luat o bucată de fier din cărucior şi a aruncat înspre
grupul de copii. Deşi aceştia s-au ferit, totuşi, unul dintre ei a fost lovit în cap, ajungând la spital,
unde a decedat după două zile.
Soluţionaţi speţa din punct de vedere al încadrării juridice, cu precizarea formei de vinovăţie şi
a existenţei raportului de cauzalitate!
CAPITOLUL AL IV-LEA. FORMELE INFRACŢIUNII #
INTENŢIONATE DUPĂ FAZELE DE DESFĂŞURARE

##
A ACTIVITĂŢII INFRACŢIONALE ##
Secţiunea 1.Consideraţii introductive privind formele

infracţiunii intenţionate după fazele de desfăşurare a activităţii
infracţionale. Succintă caracterizare
Abordarea materiei corespunzătoare formelor infracţiunii intenţionate după fazele sale de
desfăşurare debutează constant, în doctrina noastră penală, prin prezentarea celor două perioade
în care se desfăşoară activitatea infracţională, şi anume internă (subiectivă,
psihică) şi perioada externă (fizică).
în perioada internă - de formare a hotărârii infracţionale - se disting trei momente
reprezentate de: naşterea ideii infracţionale, deliberarea şi luarea hotărârii de a săvârşi
infracţiunea. Pe drept cuvânt, în literatura de specialitate se arată că în cadrul acestei
perioade/faze interne „se naşte gândul de a comite o infracţiune (momentul concepţiei),
determinat atât de influenţe exterioare, cât şi de propriile procese psihice ale agentului care,
prelucrând influenţele din afară ca şi propriile impulsuri, îşi formulează mental ideea de a acţiona.
Uneori, gândul de a acţiona îi este sugerat agentului de către o altă persoană, sugestie care va
intra în complexitatea proceselor psihice legate de adoptarea deciziei de către subiect. Momentul
concepţiei este urmat, de regulă, de o deliberare asupra ideii care i-a apărut în minte, deoarece
concomitent cu gândul de a comite o infracţiune este posibil să apară în mintea agentului şi alte
idei contrarii primului gând, ceea ce îl obligă pe acesta la o anumită deliberare, cântărire atât a
foloaselor, cât şi a dezavantajelor acţiunii proiectate (momentul deliberării). în urma acestei
deliberări subiectul ia o anumită hotărâre, optează pentru a acţiona sau pentru a se abţine de la
actul ilicit (momentul rezoluţiei)"111. Perioada internă caracterizează (exclusiv) infracţiunile
intenţionate - la nivelul acesteia formându-se latura subiectivă a infracţiunii - şi precedă
întotdeauna perioada externă, abia ulterior luării hotărârii infracţionale trecându-se la realizarea
acesteia.
Dacă ulterior luării hotărârii infracţionale, finalizându-se astfel perioada internă, nu se trece la
realizarea/înfăptuirea hotărârii adoptate121 ori are loc doar o manifestare exterioară a hotărârii
infracţionale prin comunicarea acesteia altei/altor persoane (fără niciun scop, având valenţa unei
simple destăinuiri, împărtăşiri, însă în lipsa realizării vreunui act obiectiv/concret cu relevanţă
penală, act prin care să se materializeze intenţia de trecere la comiterea faptei), nu va fi atrasă
răspunderea penală, nefiind comisă o faptă concretă care să atragă incidenţa legii penale* 131.
Perioada internă - care se situează la nivelul conştiinţei individuale - este în
111G.
ANTONIU, Tentativa (doctrină, jurisprudenţă, drept comparat), Ed. Societăţii Tempus, Bucureşti, 1996,
p. 25.
121
Chiar dacă am porni de la premisa că în fiecare individ se află un potenţial criminal (perspectiva
criminologică), aceasta există ca posibilitate (în mod virtual), însă, numai prin trecerea la comiterea actului (calificat
drept criminal), posibilitatea devine realitate. Gândul criminal, chiar dezvăluit, dar neasumat până la capăt printr-o
conduită externă, nu este sancţionat, astfel încât putem spune că omul criminal se cunoaşte după fapte, nu după
131 gând sau/ şi vorbă.
simplul Avem în vedere aşa-numita „fază oratorică" a infracţiunii, îmbrăţişând opinia potrivit căreia aceasta îşi
găseşte apartenenţa la perioada internă, reprezentând latura ei externă. Despre problematica antrenată de faza
oratorică a infracţiunii [locul ocupat în raport cu cele două perioade în care se circumscrie activitatea infracţională
afara oricărei incriminări, iar, pe cale de consecinţă, în afară de orice sancţiune juridică (nuda
cogitatio nemo patitur). Reamintim (cititorului) faptul că, înainte de toate, infracţiunea este o
faptă concretă, săvârşită de o persoană, care se manifestă printr-o acţiune/inacţiune prin care se
vatămă valorile sociale ocrotite de legea penală; or, gândul criminal, chiar declarat în mod
manifest, însă netranspus în faptă (ca faptă relevantă penal), se situează ab initio în afara
conceptului de infracţiune, ceea ce conduce la concluzia că perioada internă este lipsită de
relevanţă penală. Dacă legiuitorul apreciază că o simplă comunicare externă, chiar a unei fapte a
cărei comitere făptuitorul nu a hotărât-o în mod neapărat, este suficient de periculoasă pentru a fi
incriminată, o va interzice în mod separat, de sine stătător (de exemplu, ameninţarea).
în perioada externă-perioada de înfăptuire a infracţiunii care cuprinde întreaga realizare
exterioară, prin comiterea unor activităţi care reflectă în realitatea înconjurătoare transpunerea în
fapt a hotărârii de săvârşire a acesteia -, procesul infracţional (poate) parcurge mai multe faze, ca
etape succesive, caracterizate printr-un anumit grad de realizare a hotărârii infracţionale,
distingându-se - din punct de vedere cronologic/al succesiunii în timp - următoarele:
-faza actelor de pregătire: prima fază a perioadei externe, care se caracterizează prin
desfăşurarea unor activităţi menite să pregătească executarea infracţiunii;
-faza actelor de executare: fază care se caracterizează prin trecerea la executarea propriu-zisă
a hotărârii infracţionale (intenţionate), prin îndeplinirea de activităţi, acţiuni prin care se realizează
actul de conduită (interzis de legea penală, potrivit normei de incriminare a faptei proiectate). La
nivelul acestei faze este posibil ca executarea să fie întreruptă sau, deşi este dusă până la capăt, să
nu se producă rezultatul periculos al faptei, ceea ce, în limbajul curent/comun, se traduce prin
încercarea (întreruptă sau neizbutită) de comitere a faptei, dar care nu atrage producerea
consecinţei sale specifice (tipice). Altfel spus, adoptând limbajul de specialitate, fapta comisă
rămâne la stadiul de tentativă. Dacă a avut loc săvârşirea în întregime a faptei şi s-a produs
rezultatul specific (tipic al) acesteia, se trece în faza următoare, faza urmărilor (a producerii
rezultatului);
-faza urmărilor: fază care se caracterizează prin producerea rezultatului socialmente periculos
al faptei săvârşite, „ultima frontieră" a parcurgerii drumului crimei (iter criminis), marcând -în
majoritatea cazurilor -momentul consumării infracţiunii, „moment în desfăşurarea activităţii
infracţionale în care se înfăptuieşte integral acţiunea tipică şi apare urmarea imediată"111. Se
întâlnesc însă şi situaţii în care urmările se mai produc şi după momentul consumării, demarcând
încă un moment (suplimentar şi final) al epuizării rezultatului, „moment ultim al producerii
urmărilor infracţiunii, după consumarea acesteia, care constă fie în amplificarea cantitativă a
urmării iniţiale (de exemplu, în caz de vătămare corporală, victima încetează din viaţă din cauza
leziunilor suferite), fie în survenirea altor urmări (de exemplu, după săvârşirea violului, victima
moare), fie în amplificarea cantitativă a urmării iniţiale din cauza prelungirii în timp a acţiunii
incriminate (de exemplu, în cazul infracţiunilor continue sau continuate)"* 121, dincolo de care nu
se mai pot produce niciun fel de urmări.
Pe drept cuvânt, în doctrină s-a remarcat că faza urmărilor nu se prezintă ca o construcţie
monolit, ci „se înfăţişează diferit după cum momentul consumării acţiunii coincide cu terminarea
actelor de executare, dar şi cu epuizarea oricăror urmări subsecvente consumării ori nu se
înfăţişează astfel, cele două momente (al consumării şi epuizării) fiind diferite. în
(perioada internă, respectiv perioada externă), semnificaţia reală a fazei oratorice - supusă regulii
nesancţionării], în vederea eliminării oricăror confuzii faţă de unele incriminări autonome, recomandăm a se
vedea FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 465, 466.
111G. ANTONIU, C. BULAI, op. cit, p. 203.
121 Idem, p. 324-325.

primul caz, consumarea infracţiunii înseamnă, totodată, epuizarea acţiunii infracţionale, relevând
incapacitatea ei de a mai da naştere la urmări subsecvente; în această situaţie, procesul cauzal s-a
epuizat. în cea de-a doua ipoteză, activitatea fizică, odată cu terminarea executării şi a producerii
urmărilor cerute de lege, nu îşi epuizează capacitatea de a produce urmări subsecvente
consumării; (...) momentul consumării infracţiunii nu coincide cu cel al epuizării procesului cauzal,
acţiunea ilicită producând, mai departe, urmări subsecvente consumării, până când, prin
intervenţia autorităţii, prin hotărârea făptuitorului ori prin natura faptei, aceasta încetează să mai
producă urmări, procesul cauzal fiind epuizat"111. Atingând acest aspect, precizăm că în literatura
noastră penală sunt întreţinute (mai precis, sunt reiterate) discuţiile referitoare la semnificaţia
epuizării infracţiunii, interesând cazul anumitor categorii de infracţiuni, cele încetăţenite sub
denumirea generică de infracţiuni de durată (sau infracţiuni cu durată de consumare), context în
care se dezbate dacă epuizarea constituie o fază distinctă a infracţiunii sau reprezintă doar
momentul final al fazei consumării infracţiunii121.
Din cele ce precedă rezultă că „perioada externă sau de executare cuprinde întreaga
manifestare exterioară, adică toate acţiunile şi actele efectuate în vederea realizării hotărârii de a
săvârşi infracţiunea. în această perioadă, desfăşurarea activităţii infracţionale parcurge aşa-
numitul drum al infracţiunii (itercriminis), de la prima manifestare externă în executarea rezoluţiei
infracţionale, până la producerea rezultatului socialmente periculos şi până la ultima evoluţie
eventuală a acestui rezultat. Prin aceste acţiuni şi acte se realizează latura obiectivă a
infracţiunii"131.
în raport de fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale din cadrul perioadei externe, se
ridică problema determinării formelor infracţiunii, înţelegându-se prin forme ale infracţiunii, feluri
sau variante ale aceleiaşi infracţiuni, „forme pe care le îmbracă activitatea infracţională în diferite
momente ale desfăşurării sale şi care se deosebesc între ele după stadiul în care se află sau la care
s-a oprit activitatea infracţională. Din punct de vedere penal, prezintă interes numai formele de
activitate infracţională care se materializează în activităţi exterioare: actele de pregătire, fapta
tentată, fapta consumată şi fapta epuizată"* 141. După cum s-a văzut, dacă perioadei interne-
finalizată prin luarea hotărârii infracţionale-îi corespunde (ca regulă) formarea laturii subiective a
infracţiunii, latura obiectivă a acesteia se realizează corespunzător perioadei externe, de
înfăptuire/realizare a hotărârii infracţionale. Spre deosebire de situaţia excluderii existenţei
vreunei forme a infracţiunii în perioada internă (psihică), se apreciază că, în cadrul perioadei
externe, pot exista forme ale infracţiunii în raport cu toate fazele posibile în procesul înfăptuirii
hotărârii infracţionale, şi anume151:
-forma actelor de pregătire (sau a faptului preparat), corespunzătoare primei faze a perioadei
externe, ce deschide drumul infracţional prin comiterea unor activităţi care sunt premergătoare
trecerii la executarea propriu-zisă a faptei, anume a actelor preparatorii;
-forma tentativei (sau a faptului tentat), corespunzătoare fazei executării şi care constă în
efectuarea de acte materiale ce prezintă valoare cauzală în procesul infracţional, fiind
111 G. ANTONIU, Tentativa,

op. cit., p. 39-40.
121
Corespunzător opiniei care susţine că epuizarea aparţine fazei consumării, a se vedea M. ZOLYNEAK, M.l.
MICHINICI, Drept penal. Partea generală, Ed. Fundaţiei „Chemarea", laşi, 1999, p. 166-167; M. UDROIU, Drept penal, op.
cit., p. 154; FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 514. în sens contrar (epuizarea ca fază distinctă în cazul infracţiunilor de
durată), a se vedea C. BULAI, B.N. BULAI, op. cit., p. 419, 439-441; V. PASCA, op. cit. (2014), p. 307; T. DIMA, op. cit., p.
256, 285-287; C. MITRACHE, CR. MITRACHE, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014,
p. 296.
131C. BULAI, B.N. BULAI, op. cit., p. 416.
141 G. ANTONIU, C. BULAI, op. cit., p. 396.

|5]
în considerarea opiniei potrivit căreia, în cazul infracţiunilor de durată, epuizarea reprezintă o fază distinctă în
desfăşurarea procesului infracţional (opinie faţă de care ne exprimăm acordul).
depăşită pregătirea săvârşirii infracţiunii, dar nesurvenind producerea rezultatului periculos înscris
în norma de incriminare, din cauza unei executări trunchiate, neterminate a faptei sau, chiarîn
ciuda executării sale integrale, prin ducerea până la capăt a activităţii materiale;
-forma faptului consumat, corespunzătoare fazei urmărilor şi care constă în terminarea
actului de executare propriu-zisă a faptei, executare care şi-a produs efectul, fiind atras rezultatul
periculos corespunzător normei de incriminare. Se impune precizarea potrivit căreia forma
faptului consumat reprezintă forma tipică a faptei incriminate corespunzător modelului legal
oferit de legiuitor;
-forma faptului epuizat, corespunzătoare aceleiaşi faze a urmărilor, atunci când are loc o
prelungire în timp a faptei, ulterior consumării acesteia, prelungire ce poate să fie determinată de
o continuare a activităţii materiale sau de amplificarea rezultatului iniţial al faptei (sub acest din
urmă aspect, fără o intervenţie pe traseul desfăşurării faptei), prelungire în timp ce antrenează
urmări subsecvente consumării, până la epuizarea rezultatului relevant penal (dincolo de care nu
se mai pot produce niciun fel de urmări).
Infracţiunea fapt consumat reprezintă forma tipică (sau perfectă) a infracţiunii, în raport cu
fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale, în momentul consumării realizându-se integral
conţinutul său obiectiv şi subiectiv. Mai exact, în momentul consumării infracţiunii se realizează o
concordanţă deplină între latura subiectivă şi latura obiectivă, infracţiunea consumată atrăgând
întotdeauna răspunderea penală111.
Dacă luăm ca reper forma faptului consumat - forma tipică a infracţiunii -, precizăm că, în
raport cu intervenţia legiuitorului penal (realizată pe calea incriminării), celelalte forme (faptul
preparat/pregătit, faptul tentat, faptul epuizat) constituie forme atipice ale infracţiunii. „Prin
urmare, în măsura în care legiuitorul ar incrimina o acţiune aflată în diferite faze, trepte, stadii de
desfăşurare, întrucât fiecare dintre acestea au la bază descrierea faptei consumate şi nu sunt
decât trepte de realizare cantitativă a acesteia, se poate vorbi despre existenţa unor forme ale
faptei incriminate sau forme ale infracţiunii consumate (forme ale faptei consumate). Dacă
denumim infracţiunea consumată ca o formă perfectă a faptei, infracţiunile care se referă la fapte
neconsumate vor reprezenta forme imperfecte ale faptei (infracţiune faptă pregătitoare,
infracţiune faptă încercată)"* 121.
Problema incriminării şi - pe cale de consecinţă - a sancţionării faptelor ce reprezintă forme
atipice a primit rezolvări diferite în legislaţiile penale. Cât priveşte soluţia legii penale române în
această materie, înţelegem să facem unele precizări prealabile. Astfel, în optica legiuitorului penal
român, actele de pregătire, de regulă/în principiu, nu sunt incriminate, iar în materia tentativei se
adoptă sistemul incriminării limitate, tentativa pedepsindu-se numai când legea prevede în mod
expres. în acest sens, se poate constata că, în Codul penal român, actele de pregătire nu sunt
prevăzute şi definite în Partea generală, respectiv în Titlul II rezervat instituţiei infracţiunii.
Incriminarea actelor de pregătire se realizează însă, în mod excepţional, prin recurgere la două
tehnici legislative. Fără a ne propune să le detaliem acum, precizăm că ele vizează fie incriminarea
prin asimilare cu tentativa131, fie incriminarea
111
Momentul consumativ al fiecărei infracţiuni diferă de la o categorie infracţională la alta, o principală distincţie
operând în ceea ce priveşte infracţiunile de rezultat şi cele de pericol. Astfel, infracţiunile de rezultat (a căror
urmare imediată constă într-o vătămare concretă/efectivă a valorii sociale ocrotite de lege) se consumă atunci când,
în urma executării faptei, se produce urmarea prevăzută (explicit sau implicit) de norma de incriminare, spre
deosebire de infracţiunile de pericol (a căror urmare imediată constă într-o stare de pericol asupra valorii sociale
prevăzute de lege), care se consumă în momentul săvârşirii depline a activităţii materiale, atunci când apare starea de
pericol.
121
G. ANTONIU, Tentativa, op. cit., p. 41.
l3)
Aspectul sub care legiuitorul incriminează, uneori, actele de pregătire, prin asimilare cu tentativa, este supus
unor interpretări diferite în doctrina noastră penală, discutându-se dacă, în cazurile prevăzute de lege [spre exemplu,
conform prevederilor art. 412 alin. (2) CP], actele de pregătire sunt incriminate ca atare - ca fază de desfăşurare a
ca infracţiuni autonome, de sine stătătoare (ca fapte consumate). în raport cu aprecierea

legiuitorului nostru penal, tentativa beneficiază de reglementări exprese în Partea generală a
Codului penal, corespunzător dispoziţiilor art. 32-34 din Capitolul IV al Titlului II rezervat instituţiei
fundamentale a infracţiunii.
în materia tentativei, concepţia incriminării limitate (promovată de legea naţională) reiese din
art. 33 alin. (1) CP, care prevede că „Tentativa se pedepseşte numai când legea prevede în mod
expres aceasta", precum şi din unele dispoziţii speciale care dispun în acest sens (tentativa se
pedepseşte). în cazul incriminării, tentativa este o formă atipică a infracţiunii, o formă imperfectă
(lipsind concordanţa deplină dintre latura subiectivă şi cea obiectivă, prin lipsa/neproducerea
consumării faptei, elementul subiectiv al intenţiei rămâne parţial descoperit) -în raport cu
infracţiunea fapt consumat, faţă de care îşi păstrează dependenţa, sub aspectul încadrării juridice
şi al regimului de sancţionare/pedepsire potrivit art. 33 alin. (2) CP. Relevanţa penală acordată
tentativei reiese şi din dispoziţiile art. 174 CP, care (prin conţinutul său normativ) dispune că „Prin
săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre
faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă (...)".
Revenind asupra menţiunii privitoare la fixarea/desemnarea infracţiunii consumate drept
formă tipică (perfectă) a infracţiunii, în raport cu acest reper, în doctrină se admite că reprezintă o
formă atipică a infracţiunii şi infracţiunea fapt epuizat, posibilă în cazul unor categorii de
infracţiuni, respectiv al celor de durată. Astfel, se susţine că „infracţiunea fapt epuizat este o
formă atipică de infracţiune, mai gravă decât cea tipică, deoarece acumulările cantitative
(amplificarea urmării, continuarea activităţii) conduc la salturi calitative pentru infracţiunile fapt
epuizat, antrenând şi o răspundere mai grea pentru această formă de infracţiune"111. Epuizarea
activităţii infracţionale, plasându-se ulterior consumării infracţiunii, atrage calificarea acestei
forme atipice ca fiind o formă mai mult decât perfectă.
Punerea în discuţie a consumării infracţiunii, precum şi a epuizării infracţiunii (indiferent de
modul în care privim semnificaţia epuizării) ne prilejuieşte câteva observaţii. în Partea generală, în
Titlul II rezervat infracţiunii, Codul penal român nu se ocupă de infracţiunea consumată, lipsind
prevederea unei reglementări exprese în acest sens, aspect valabil şi în ceea ce priveşte
infracţiunea epuizată. Prin norme de incriminare (norme speciale), legiuitorul prevede faptele care
constituie infracţiuni, descriind conţinutul acestora ca fapte consumate, deci stabilind implicit şi
momentul lor consumativ, moment care, de regulă, semnifică data săvârşirii infracţiunii.
Lipsa unei reglementări exprese a infracţiunii epuizate în Titlul II al Părţii generale a Codului
penal este însă suplinită prin dispoziţii care îşi află sediul într-un titlu distinct (Titlul VII),
corespunzător art. 154 alin. (2) şi (3), text legal care conduce la identificarea momentului epuizării
în cazul infracţiunilor de durată, moment ulterior şi distinct de cel al consumării (potrivit
dispoziţiilor legale menţionate se stabileşte data de ia care începe să curgă termenul de
prescripţie a răspunderii penale în cazul acestor categorii de infracţiuni). în cazul infracţiunilor de
durată, de regulă, momentul săvârşirii infracţiunii este momentul epuizării activităţii infracţionale.
Aşa cum rezultă din prevederile art. 154 alin. (2) CP, epuizarea coincide cu data încetării
acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continue, cu data săvârşirii ultimei acţiuni sau
inacţiuni, în cazul infracţiunilor continuate, respectiv cu data săvârşirii ultimului act de * 1
activităţii infracţionale-şi sancţionate în baza diversificării de pedeapsă - preluând tratamentul penal al tentativei
(asimilare exclusiv din punct de vedere al tratamentului penal) sau dacă, dimpotrivă, li se modifică natura
juridică, devenind acte de executare (tentativă) şi sancţionându-se ca atare.
[1] C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2014), p. 296.
executare, în cazul infracţiunilor de obicei - de care se leagă unele consecinţe juridice (aplicarea
legii penale în timp, incidenţa actelor de clemenţă, calcularea termenului de prescripţie a
răspunderii penale etc.).
Graţie particularităţilor pe care le prezintă, data săvârşirii infracţiunilor progresive este data
consumării, a comiterii acţiunii sau inacţiunii care a atras producerea rezultatului definitiv al
faptei. în acest sens, art. 154 alin. (3) CP dispune, în cazul infracţiunii progresive, că „termenul de
prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se
calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs". Această dată a
consumării infracţiunii progresive - data de săvârşire - va avea aplicare şi în cazul altor instituţii
juridice11'.
în continuare, stă în intenţia noastră să ne ocupăm de formele infracţiunii (intenţionate),

abordând acest subiectîntr-o manieră care se distanţează de modelul reprodusîn cursurile de
specialitate. Acest din urmă model reflectă o prezentare în raport cu etapizarea (cronologică
a) perioadei externe, în ordinea descrisă de: actele preparatorii - tentativă - faptul consumat -
faptul epuizat. în ceea ce ne priveşte, înţelegem să schimbăm ordinea prezentării, acordând
prioritate tratării tentativei.
Din perspectiva desfăşurării activităţii infracţionale, după cum s-a arătat, tentativa reprezintă
o etapă/fază în înfăptuirea activităţii materiale, ilustrând exteriorizarea hotărârii/ intenţiei de a
săvârşi infracţiunea, prin recurgere la acte de executare a faptei, fiind depăşit stadiul
(premergător) al pregătirii în vederea trecerii la executare şi-totodată-fiind exclusă consumarea
infracţiunii. Rezultă, cu puterea evidenţei, situarea tentativei pe o poziţie intermediară, între
actele de pregătire şi momentul consumării.
Din punctul nostru de vedere, apreciem că se impune, mai întâi, clarificarea aspectelor ce ţin
de esenţa actelor de executare (după caz, executare întreruptă sau care nu şi-a produs efectul,
reprezentând faza tentativei). Aplecarea cu prioritate asupra principalelor aspecte de ordin
teoretic/practic pe care le implică tentativa - care, privită în raport cu aprecierea conferită de
legiuitorul nostru penal cu incriminarea, reprezintă o formă atipică/imperfectă a infracţiunii -
credem că poate facilita înţelegerea, în egală măsură, atât a unor probleme ce se ridică în materia
actelor de pregătire (delimitarea faţă de actele tentate - acte de executare; regimul actelor de
pregătire în dreptul penal naţional), cât şi a unor probleme juridice (clasice sau curente) ce ţin de
corecta departajare ce trebuie operată, în anumite cazuri, în raport cu unele norme de
incriminare, între fapta tentată şi fapta consumată. 111
111
înţelegem să nu insistăm - aici şi acum - asupra infracţiunilor de durată (definiţie, exemplificări etc.), pornind
de la premisa familiarizării cititorului cu specificul acestor infracţiuni, dar şi al fiecăreia dintre ele, din informaţiile
(sumare) expuse în capitolul unde s-au tratat probleme de aplicare a legii penale în timp. Mai mult, de fiecare dintre
aceste infracţiuni de durată - infracţiunea continuă, continuată, de obicei şi cea progresivă -, inclusiv în ceea ce
priveşte formele lor (fapt consumat, fapt epuizat), ne vom ocupa cu ocazia prezentării unităţii de infracţiune, într-un
capitol următor. în prezentul context, adăugăm şi observaţia potrivit căreia, în cazul infracţiunilor continue/
continuate/de obicei, nu ar trebui să intereseze întotdeauna numai data epuizării activităţii infracţionale, fiind şi
situaţii în care data consumării ar trebui considerată ca semnificând data săvârşirii activităţii infracţionale-sens în care
s-a statuat şi pe calea unei decizii emanate de la fosta instanţă supremă (Trib. Suprem, dec. de îndrum, nr. 1/1987),
decizie care îşi menţine, de principiu (sub aspect ştiinţific, al argumentelor) valabilitatea (fără a avea însă, din punct de
vedere formal, caracter obligatoriu pentru instanţe).
Secţiunea a 2-a. Tentativa

§1. Caracterizare generală (noţiune şi cadru legal; particularităţi la nivelul
elementelor analitice; infracţiuni la care nu este posibilă tentativa)
1.1. Tentativa - fază de executare; formă atipică (imperfectă) a infracţiunii

în succesiunea fazelor de desfăşurare a activităţii infracţionale, după cum s-a arătat, faza
tentativei (a executării propriu-zise a faptei) ocupă o poziţie intermediară, plasându-se între faza
pregătirii (pregătire în vederea trecerii la executarea faptei) şi faza urmărilor (de executare
integrală a faptei în materialitatea ei, cu producerea rezultatului tipic al acesteia). Aşadar, această
fază este ulterioară în raport cu pregătirea infracţiunii, dar anterioară momentului consumării. în
faza tentativei are loc executarea propriu-zisă a faptei, prin desfăşurarea activităţii materiale, care
însă se întrerupe (fără a fi astfel dusă până la capăt) ori, cu toate că se realizează integral, nu
conduce la producerea urmării specifice a faptei consumate.
Fapta ajunsă în faza urmărilor, prin atingerea momentului consumativ, constituie infracţiunea
consumată-formă tipică (perfectă) a infracţiunii-, formă corespunzătoare descrierii faptei potrivit
normei de incriminare şi care atrage răspunderea penală (reluăm observaţia potrivit căreia Codul
penal român nu cuprinde, în Partea generală, o reglementare expresă privitoare la consumarea
infracţiunii). Intervenţia legiuitorului, prin acordarea de relevanţă penală unei fapte ramase în faza
tentativei (desemnând o faptă penală neconsumată) - ceea ce se realizează pe calea incriminării -,
înfăţişează tentativa ca formă atipică (imperfectă) a infracţiunii la care se referă, ce se deosebeşte
(din punct de vedere cantitativ) de faptul consumat, întrucât rămâne pe o treaptă inferioară a
desfăşurării activităţii infracţionale intenţionate (reprezintă o executare a faptei, fără producerea
rezultatului specific acesteia)111.
Condiţionarea răspunderii penale încă din faza executării faptei (deci chiar şi atunci când nu se
produce rezultatul care întregeşte forma tipică a infracţiunii) trebuie să beneficieze de un cadru
legal corespunzător, reclamat de principiul fundamental al legalităţii incriminării (legea penală
prevede faptele ce constituie infracţiuni). Preocuparea legiuitorului român în această materie este
transpusă prin dispoziţii exprese înscrise în Partea generală a Codului penal, instituţia tentativei
fiind consacrată într-un capitol distinct (Capitolul IV, art. 32-34) din Titlul II, rezervat instituţiei
fundamentale a infracţiunii, capitol care cuprinde:
- definiţia acordată tentativei, potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. (1) CP, care prevede că
„Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care a
fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul";
-teza adoptată cu referire la incriminarea tentativei, fiind reflectată opţiunea legiuitorului
român pentru incriminarea limitată a tentativei, potrivit art. 33 alin. (1) CP, care prevede că
„Tentativa se pedepseşte numai când legea prevede în mod expres aceasta". Pe calea unor
111
Avem în vedere tentativa privită ca „secvenţă/fragment/fracţiune/parte" a unui act infracţional, deci o
executare sancţionabilă (pedepsibilă), dar care nu preia, din modelul oferit de norma de incriminare a faptei
(intenţionate) în forma consumată, rezultatul specific acesteia (altfel spus, fapta tentată, înţeleasă ca faptă
incriminată, adică faptă prevăzută şi pedepsită de legea penală)! în vederea eliminării oricăror confuzii, atragem
atenţia asupra următoarelor diferenţe care trebuie operate: există infracţiuni la care tentativa nu este posibilă,
situaţie ce trebuie departajată de cea relativă la infracţiuni în cazul cărora tentativa este posibilă, dar nu se
pedepseşte (de ce? - nefiind incriminată), spre deosebire de situaţia infracţiunilor la care tentativa este posibilă şi
pedepsibilă (legea prevede că se pedepseşte). Sub acest din urmă aspect, tentativa trebuie înţeleasă ca reprezentând
o formă atipică (imperfectă) a infracţiunii, legiuitorul devansând momentul angajării răspunderii penale, anterior
consumării faptei ca infracţiune tip (fapt consumat). Atunci când tentativa, deşi posibilă, este lăsată în afara
incriminării, executarea faptei (care nu şi-a produs rezultatul tipic) nu atrage răspunderea penală.
dispoziţii speciale ce se conformează regulii înscrise de articolul anterior indicat, se prevede

expres sancţionarea (pedepsirea) tentativei în cazul unor infracţiuni. Reluăm precizarea: atunci
când tentativa, deşi posibilă, este lăsată în afara incriminării, executarea faptei (care nu şi-a
produs rezultatul tipic) nu atrage răspunderea penală;
-teza adoptată cu referire la sancţionarea/pedepsirea tentativei, teză subsecventă celei
privitoare la incriminare (infracţiune pedeapsă), fiind reflectată opţiunea legiuitorului român
pentru diversificarea/diferenţierea de pedeapsă (principală) în raport cu pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracţiunea consumată - ceea ce reprezintă regula în materie -, aşa cum rezultă din
dispoziţiile art. 33 alin. (2) CP (în sensul unei pedepse mai blânde, mai uşoare decât cea prevăzută
de lege pentru infracţiunea fapt consumat: altă specie de pedeapsă sau aceeaşi specie de
pedeapsă, însă în limite speciale reduse);
- cauzele care atrag nepedepsirea (impunitatea) autorului tentativei (relevante penal), cauze
reprezentate de desistare şi de împiedicarea producerii rezultatului (potrivit dispoziţiilor art. 34
CP).
Se impune menţiunea potrivit căreia, în afara cadrului legal general mai sus prezentat, în
Partea generală a Codului penal se regăsesc şi alte dispoziţii de interes în materia tentativei, sens
în care amintim prevederile art. 36 alin. (3), art. 51, art. 174 ş.a.
1.2. Definiţie
în concepţia legii penale române, „Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a
săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul" [art. 32 alin. (1)
CP], Având în vedere ansamblul reglementărilor în materie (art. 32-34 CP), putem defini tentativa
ca reprezentând acea formă atipică (imperfectă) a infracţiunii, care constă în punerea în executare
a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, în cazul căreia, prin întreruperea executării sau chiar în ciuda
executării integrale a faptei, nu se ajunge la consumarea infracţiunii (neproducându-se rezultatul
tipic al acesteia) şi care, sub aspectul sancţionării (pedepsirii), reprezintă o cauză (stare) generală
de atenuare a răspunderii penale a |1].
Pornind de la definiţia legală, doctrina noastră penală identifică un set de condiţii cerute
pentru existenţa tentativei, condiţii generale privitoare la: existenţa intenţiei de a săvârşi o
anumită infracţiune; punerea în executare a intenţiei de a comite infracţiunea; executarea să fie
întreruptă sau să nu îşi producă efectul* 121.
Exteriorizarea intenţiei de a săvârşi o infracţiune prin acte de executare subsumate fazei
tentativei evidenţiază încadrarea acesteia între două limite ce trasează domeniul său de incidenţă,
respectiv: o limită inferioară, marcată de începutul de executare a faptei - impunându-se
delimitarea tentativei de actele de pregătire (realizate tocmai în vederea trecerii la executare) -, şi
o limită superioară, care constă în întreruperea executării sau a efectuării integrale a acesteia, a
realizării până la capăt a executării faptei, fără să se producă rezultatul său specific - ceea ce
impune delimitarea tentativei de faza urmărilor, respectiv de momentul consumării infracţiunii.
111
în concepţia legii penale române, existenţa tentativei nu este condiţionată de întreruperea executării sau
neproducerea rezultatului în urma executării integrale a faptei, din cauze independente de voinţa făptuitorului. Atunci
când intervin astfel de cauze - străine de voinţa autorului -, tentativa (relevantă penal) atrage răspunderea penală, ce
se va concretiza în sancţiunea penală aplicabilă. Dimpotrivă, în ipoteza intervenirii unor cauze dependente de voinţa
făptuitorului, în condiţiile desistării sau împiedicării producerii rezultatului, autorul nu va fi supus represiunii penale
pentru infracţiunea tentată comisă, nefiind atrasă sancţionarea (penală a) acestuia.
121
în acest sens, a se vedea: C. BULAI, B.N. BULAI, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 312 ş.u.; FL.
STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 470; V. PASCA, op. cit. (2014), p. 289; C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2014), p. 282 ş.a.
Consecvenţi unui anumit mod de abordare a materiei111, înţelegem să prezentăm dintr-o altă
perspectivă problematica pe care o dezvoltă condiţiile de existenţă cerute tentativei, respectiv
prin punerea în discuţie a particularităţilor ce caracterizează tentativa ca infracţiune atipică.
Aceasta, deoarece, prin incriminare, tentativa devine infracţiune (formă imperfectă a incriminării
tip), în conformitate cu dispoziţiile art. 174 CP [care prevede că prin săvârşirea sau comiterea unei
infracţiuni se înţelege „săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca
infracţiune consumată sau ca tentativă (...)" (s.n.)], ceea ce ne permite şi marcarea unor diferenţe
notabile în raport cu forma perfectă a infracţiunii. Fiind formă a infracţiunii, la nivelul elementelor
analitice (obiect, subiecţi, latură obiectivă, latură subiectivă) sunt de sesizat următoarele
particularităţi prezente în cazul tentativei:
a) Condiţii preexistente. Obiectul şi subiecţii tentativei.

în raport cu infracţiunea fapt consumat, diferenţele apar la nivelul obiectului juridic special,
care, deşi este identic cu cel al formei perfecte a infracţiunii, în cazul tentativei prezintă
particularitatea că asupra valorii sociale ocrotite de legea penală se creează un pericol direct. Cât
priveşte subiecţii (activ şi pasiv ai) tentativei, există identitate cu situaţia infracţiunii fapt
consumat. Subiectului activ i se cere întrunirea condiţiilor generale, la care se adaugă şi întrunirea
unei anumite calităţi speciale (de către autor/coautor) - aceasta în ipoteza tentativei la o
infracţiune cu subiect activ special -, iar subiectul pasiv (general sau special) trebuie să fie titularul
valorii sociale puse în pericol prin comiterea infracţiunii tentate. Se adaugă, în cazul tentativei la o
infracţiune cu subiect pasiv special, necesitatea verificării existenţei calităţii speciale impuse în
sarcina acestuia.
b) Conţinutul constitutiv al tentativei. Latura obiectivă şi latura subiectivă.

Raportat la conţinutul infracţiunii în formă tipică (perfectă), conţinutul tentativei este
configurat, de asemenea, pe cele două laturi, şi anume: latura obiectivă (care cuprinde aceleaşi
trei elemente componente obligatorii: element material, urmare imediată şi raport de
cauzalitate), respectiv latura subiectivă (care include, ca element subiectiv obligatoriu, vinovăţia în
forma cerută de legea penală). Sunt de semnalat diferenţe semnificative faţă de infracţiunea fapt
consumat, în cazul căreia conţinutul infracţiunii pe care făptuitorul a intenţionat să o comită se
întruneşte integral, pe toată amplitudinea laturii obiective, cât şi a celei subiective. Altfel spus, în
cazul consumării infracţiunii, se realizează o concordanţă deplină între cele două laturi din
structura sa, actul de executare atrăgând producerea consecinţei specifice, finalizându-se prin
survenirea urmării tipice a infracţiunii. în cazul tentativei, „există o neconcordanţă între latura
subiectivă şi obiectivă a infracţiunii. Lipsa de corespondenţă între elementul subiectiv şi obiectiv
constă în aceea că, prin neproducerea rezultatului, elementul subiectiv rămâne parţial
descoperit"121.
Latura obiectivă. în cazul tentativei, latura obiectivă este formată din element material
(reprezentat doar de o acţiune), urmarea periculoasă şi raportul de cauzalitate dintre elementul
material şi urmare (elemente obligatorii). Constând în punerea în executare a unei hotărâri
infracţionale intenţionate, aşa cum rezultă din însăşi definiţia legală [art. 32 alin. (1) CP], tentativa
presupune săvârşirea faptei prin acţiune/acţiuni cu relevanţă penală, fiind posibilă în cazul
infracţiunilor comisive (de rezultat sau de pericol), odată cu punerea în executare a intenţiei de
comitere a infracţiunii* 131. Aparţinând fazei executării, tentativa înseamnă „a păşi" dincolo de
pregătirea în vederea comiterii faptei, prin realizarea unei activităţi interzise
[1)
A se vedea M. ZOLYNEAK, M.l. MICHINICI, op. cit., p. 149 ş.u.
[2)
M. ZOLYNEAK, Drept penal. Partea generală, voi. II, Ed. Fundaţiei „Chemarea", laşi, 1992, p. 369.
131
Tentativa este posibilă şi în cazul infracţiunilor comisive prin omisiune (infracţiuni de
rezultat).
de legea penală, care însă este o executare trunchiată (frântă/întreruptă/neterminată) sau, chiar
dacă este dusă până la capăt (terminată), în ambele situaţii, practic, nu se ajunge la consumare, nu
se produce rezultatul sau urmarea ce a stat în intenţia făptuitorului prin trecerea la săvârşirea
acesteia. Se impun următoarele succinte precizări:
- potrivit doctrinei penale, se consideră acte de executare nu numai cele ce se încadrează în
acţiunea tipică (aşa cum este ea descrisă de norma de incriminare a faptei), ci şi acele
activităţi/acele acte care, deşi excedează normei incriminatoare, nefăcând parte din acţiunea
tipică (incriminată), se află într-o strânsă legătură cu aceasta, fiind îndreptate împotriva obiectului
juridic al infracţiunii111;
- după gradul de realizare a executării (a acţiunii care constituie elementul material), se
distinge între tentativa imperfectă (în cazul căreia executarea a fost întreruptă) şi tentativa
perfectă (în cazul căreia, dimpotrivă, executarea s-a realizat integral, dar aceasta nu şi-a produs
efectul). Ţine de esenţa tentativei, indiferent dacă se înfăţişează în formă imperfectă sau în formă
perfectă, să nu fie atras-în urma executării, indiferent dacă aceasta se întrerupe sau nu - rezultatul
sau urmarea ce caracterizează infracţiunea (unitatea infracţională) consumată. Pentru a facilita
înţelegerea, exemplificăm prin următoarele două situaţii (ilustrând cazul unei tentative la
infracţiunea de omor-infracţiune de rezultat, susceptibilă de ambele forme ale tentativei), şi
anume: surprinderea făptuitorului în momentul executării acţiunii de ucidere a unei persoane, pe
când îndrepta braţul în care ţinea un pistol în direcţia capului victimei, de către terţul care
realizează imobilizarea agresorului, salvând viaţa victimei - tentativă întreruptă (imperfectă) de
omor, executarea acţiunii de ucidere a unei persoane de către făptuitorul care reuşeşte să tragă
un foc de armă în direcţia capului victimei, însă aceasta se fereşte (sau, deşi atinsă de glonţ,
reuşeşte totuşi să supravieţuiască) - tentativă terminată (perfectă) de omor121;
-în cazul tentativei, întreruperea executării sau neproducerea efectului în urma executării
integrale se poate datora unor cauze multiple, variate, clasificate în doctrina penală 131 după mai
multe criterii, acestea putând fi cauze: survenite sau preexistente (din punct de vedere
U1
Pentru explicaţii suplimentare şi exemple, a se vedea secţiunea rezervată problemelor de delimitare a
tentativei de actele de pregătire (teoriile mixte).
[2)
Fără a dezvolta în acest punct, evidenţiem totuşi că sunt de semnalat unele particularităţi pe care le prezintă
tentativa în cazul anumitor infracţiuni, printre care se numără şi infracţiunile complexe intenţionate, putând distinge
mai multe situaţii, de la caz la caz, după specificul respectivei infracţiuni. Astfel, dacă avem în vedere o infracţiune
complexă eterogenă (realizată prin reunire, pe conţinutul constitutiv de bază), atunci se va atrage reţinerea întregului
ansamblu faptic drept tentativă la acea infracţiune, dacă acţiunea principală nu s-a consumat, indiferent de forma pe
care o îmbracă acţiunea adiacentă. De exemplu, în cazul infracţiunii de tâlhărie (art. 233 CP), dacă are loc lovirea/
ameninţarea consumată, în scopul sustragerii de bunuri aflate asupra victimei, însă cu surprinderea făptuitorului în
timpul realizării actului sustragerii (care nu se mai consumă). în schimb, dacă avem în vedere o infracţiune complexă
omogenă, singura situaţie în care fapta poate rămâne la stadiul de tentativă este aceea în care nu se consumă nici
activitatea absorbantă, nici aceea absorbită. De exemplu, în cazul infracţiunii de omor calificat, în ipoteza legală a unei
pluralităţi de subiecţi pasivi [art. 189 alin. (1) lit. f) CP: infracţiune complexă omogenă, pe conţinut agravat, realizată
prin absorbţie]; de pildă: printr-o singură acţiune de ucidere (sau prin acţiuni diferite, dar comise în aceeaşi
împrejurare, cu aceeaşi ocazie), nu se reuşeşte producerea morţii niciuneia dintre cele două victime (a se vedea şi
I.C.C.J., S.U., dec. nr. V/2006, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, care îşi menţine valabilitatea şi
de lege lata; decizia este menţionată, în continuare, între extrasele de jurisprudenţă obligatorie). Nu în ultimul rând,
dacă avem în vedere o infracţiune complexă realizată prin absorbţie, care absoarbe pe conţinutul său de bază omorul
- precum infracţiunea de ultraj (art. 257 CP) -, specificăm faptul că, în ipoteza comiterii unei tentative de omor (în
condiţiile faptei menţionate), ne vom afla totuşi în prezenţa respectivei infracţiuni complexe ca infracţiune
consumată, iar nu rămasă la stadiul unei tentative (absorbţia omorului în ultraj realizându-se, în sensul art. 174 CP,
atât la nivel de fapt consumat, cât şi la nivel de tentativă). Totuşi, într-o atare ipoteză, distincţia dintre absorbţia unui
omor consumat sau a unei tentative de omor, pe caz concret, în infracţiunea (consumată) de ultraj se va reflecta sub
aspectul regimului sancţionator aplicabil.
131 M. ZOLYNEAK, M.l. MlCHINICI, Op. Cit., p. 152.
al momentului în care intervin); neînsufleţite sau însufleţite, acestea din urmă fie umane, fie non-
umane (sub aspectul naturii pe care o prezintă); independente (străine) sau dependente de voinţa
făptuitorului (în raport cu poziţia psihică a persoanei). După cum s-a menţionat deja, cauzele
dependente de voinţa făptuitorului, în cazurile şi cu respectarea condiţiilor legale, atrag
impunitatea autorului tentativei (relevante penal) comise, în sensul prevederilor art. 34 CP; în
ipoteza săvârşirii faptei în participaţie penală, impunitatea participantului care a contribuit la
săvârşirea tentativei se realizează în condiţiile prevăzute de art. 51 CP 111.
Urmarea imediată (periculoasă) a tentativei - formă atipică (imperfectă) a infracţiunii - constă
în pericolul direct creat asupra obiectului juridic al infracţiunii. Diferenţa în raport cu forma
perfectă a infracţiunii este evidentă în cazul infracţiunilor comisive de rezultat. Spre exemplu, în
cazul unei tentative de omor, nu survine moartea victimei, dar se creează o stare de pericol asupra
vieţii persoanei. în cazul infracţiunilor comisive de pericol, a căror urmare tipică rezidă în însăşi
starea de pericol creată asupra valorii sociale proteguite de legea penală, urmarea periculoasă a
tentativei este (tot) o stare de pericol, însă de o intensitate redusă în comparaţie cu urmarea ce
caracterizează infracţiunea fapt consumat. Spre exemplu, în cazul încercării de a evada din starea
legală de reţinere sau deţinere, în ipoteza unei tentative (întrerupte) de evadare.
Potrivit doctrinei penale, se apreciază că, de regulă, urmarea imediată a tentativei constă într-
o stare de pericol asupra valorii sociale protejate de lege, fără a fi exclusă, în anumite situaţii, chiar
şi producerea unui anumit rezultat sub formă de lezare materială. Spre exemplu, „în cazul în care
o persoană exercită violenţe împotriva alteia în scopul sustragerii unui bun, indiferent din ce
motive nu se realizează sustragerea bunului, se va reţine existenţa unei tentative la infracţiunea
de tâlhărie, a cărei urmare nu este o stare de pericol,
ci chiar un rezultat, constând în leziunile traumatice produse victimei prin exercitarea actelor de
violenţă"* 121.
Raportul de cauzalitate se stabileşte între elementul material al tentativei şi urmarea
acesteia, ca pericol creat pentru valoarea socială ocrotită de lege.
Nu în ultimul rând, menţionăm faptul că unele cerinţe suplimentare ce pot exista uneori pe
latura obiectivă (loc, timp, mod, mijloace) interesează şi în cazul tentativei, dacă reprezintă
elemente ale tipicităţii respectivei fapte incriminate.
Latura subiectivă. Elementul subiectiv obligatoriu din conţinutul laturii subiective a tentativei
este reprezentat de vinovăţie sub forma intenţiei, ceea ce rezultă din însăşi definiţia legală a
acesteia, tentativa constând în „punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea (...)".
Intenţia poate fi directă sau indirectă, după cum se poate manifesta şi sub alte modalităţi, spre
exemplu: intenţie spontană sau premeditată, simplă sau calificată ş.a.[3]
Dacă legea impune cerinţe privitoare la un anumit scop sau mobil în cadrul tipicităţii
subiective a respectivei fapte incriminate, acestea trebuie constatate şi în cazul tentativei. în
literatura de specialitate, pe drept cuvânt se subliniază că „intenţia care caracterizează tentativa
este aceeaşi intenţie pe care am fi întâlnit-o în cazul faptei consumate, în măsura în care
111
Despre desistare şi împiedicarea producerii rezultatului, cauze generale şi personale de nepedepsire a
autorului tentativei, prevăzute de art. 34 CP, ne vom ocupa într-o secţiune distinctă. Transpusă în planul participaţiei
penale, cauza de nepedepsire a participantului, pentru tentativa la care a contribuit, poartă denumirea de
împiedicarea săvârşirii infracţiunii (art. 51 CP).
penal, op. cit., p. 143.
[3i
După cum vom preciza în cele ce urmează, prevederi legale exprese [art. 36 alin. (3) CP] permit, în cazul
anumitor infracţiuni comise cu intenţie depăşită (infracţiuni complexe praeterintenţionate pe conţinutul lor agravat),
rămânerea la stadiul de tentativă şi relevanţa penală a acesteia (cu instituirea unei derogări de la regimul sancţionator
ordinar al tentativei, respectiv prin recurgere la parificarea de pedeapsă în raport de infracţiunea consumată).
urmarea tipică s-ar fi produs"111, cu deosebirea că, în situaţia tentativei, latura subiectivă se
realizează parţial, prin neproducerea rezultatului (urmărit sau acceptat) specific infracţiunii
consumate.
1.3. Categorii de infracţiuni la care nu este posibilă tentativa

Pornind de la particularităţile ce ţin de specificul tentativei (din punct de vedere obiectiv, cât
şi subiectiv), doctrina noastră penală este (aproape) unanimă în aprecierea potrivit căreia
tentativa nu este posibilă la următoarele categorii de
a) infracţiuni omisive proprii, care sunt caracterizate prin neîndeplinirea unei obligaţii impuse
(şi prevăzute expres) de legea penală, indiferent dacă obligaţia de „a face ceva" trebuie executată
de îndată sau este supusă unui termen. Incompatibilitatea infracţiunilor omisive proprii
(intenţionate) cu tentativa ţine de domeniul evidenţei, este una vădită, inacţiunea excluzând
tentativa. Alta este situaţia infracţiunilor comisiv-omisive* 131, în cazul cărora tentativa este
posibilă (chiar pedepsibilă, atunci când legea prevede expres aceasta; spre exemplu: tentativă de
omor - calificat - comisă de către mamă asupra copilului său în vârstă de câteva luni, pe care
aceasta îl privează de hrană, în condiţiile în care această situaţie de fapt este descoperită de un
terţ, ceea ce atrage salvarea vieţii victimei);
b) infracţiuni de obicei, care sunt caracterizate-ca infracţiuni de durată - prin repetarea faptei
de un număr de ori, până când învederează un obicei, o practică, configurând un comportament
sancţionat de legea penală, moment în care intervine consumarea, realizându-se infracţiunea în
formă tipică. Săvârşirea unei singure acţiuni este lipsită de relevanţă penală, neputându-se aprecia
că ne aflăm în prezenţa debutului executării faptei care, din punct de vedere obiectiv, al
elementului său material, implică o repetare care să indice o practică, un obicei care imprimă
caracter penal141;
c) infracţiuni de executare promptă, care se caracterizează prin consumare imediată
(impunându-se şi sub această denumire), la care efectuarea primului act de executare coincide cu
momentul consumării faptei. Spre exemplu: ameninţarea sau ultrajul prin ameninţare, săvârşite
verbal. Doctrina de specialitate admite posibilitatea existenţei tentativei în cazul acestor fapte
(deşi aceasta nu cade sub incidenţa legii noastre penale, nefiind relevantă penal), în ipoteza în
care făptuitorul recurge la o variantă de comitere care presupune o
111
121
Infracţiunile care nu sunt susceptibile de tentativă pot fi grupate după imposibilitatea datorată
elementului subiectiv sau/şi obiectiv. De asemenea, se pot distinge cazuri de incompatibilitate totală - dintre
care unele rezultă cu deplină claritate din însăşi definiţia acordată tentativei, care nu este posibilă în cazul
infracţiunilor omisive (proprii), în cazul infracţiunilor din culpă (cazuri asupra cărora nu vom insista în explicaţii) -
, dar şi cazuri de incompatibilitate limitată (ceea ce conduce, implicit, la reţinerea unei compatibilităţi limitate
între tentativă şi respectivele tipuri de infracţiuni) - spre exemplu, cazul infracţiunilor comise cu intenţie
depăşită.
131 Infracţiuni cărora legiuitorul le atribuie denumirea de infracţiuni comisive prin omisiune (art. 17 CP). în
acest sens, recomandăm reluarea materiei corespunzătoare clasificării infracţiunilor după elementul material.
[41 O parte a doctrinei, odată cu prezentarea incompatibilităţii tentativei în cazul infracţiunilor de obicei,
menţionează şi incompatibilitatea dintre tentativă şi infracţiunile de simplă repetare. Fără a dezvolta propriu-zis
subiectul (a se vedea tratarea formelor unităţii infracţionale), menţionăm că infracţiunile de simplă repetare
sunt apreciate ca asemănătoare infracţiunilor de obicei, prin caracterul repetitiv al faptei, care se caracterizează
prin comiterea unei pluralităţi de acte care, analizate separat, nu au caracter infracţional. Specificul acestora
este însă că numărul actelor necesare pentru consumare este stabilit prin conţinutul normelor de incriminare
(de regulă, două acte), nefiind necesară probarea obişnuinţei pentru angajarea răspunderii penale, ceea ce le
deosebeşte, astfel, de infracţiunile de obicei. Tentativa nu este posibilă în cazul acestor infracţiuni, deoarece
săvârşirea unei singure acţiuni este lipsită de relevanţă penală, iar realizarea celei de-a doua acţiuni atrage deja
consumarea infracţiunii. în acest sens, a se vedea M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 143, 174, 175; FL. STRETEANU,
D. NIŢU, op. cit., p. 479; V. PASCA, op. cit. (2014), p. 298.
desfăşurare în timp, cum ar fi o ameninţare ce se comite în formă scrisă - „autorul trimite victimei
o scrisoare de ameninţare, care este însă deschisă de o altă persoană şi, astfel, victima nu ia
cunoştinţă de conţinutul acesteia. Aşa fiind, în aceste ipoteze, admisibilitatea tentativei depinde
nu de natura infracţiunii, ci de modul concret în care a fost concepută executarea"111;
d) infracţiuni comise din culpă. Incompatibilitatea vădită rezultă din însăşi definiţia legală a
tentativei, care constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care
a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul;
e)
infracţiunipraeterintenţionate propriu-zise (sau pe conţinutul
de bază), atunci când fapta constă (din punct de vedere obiectiv) într-o acţiune iniţială
intenţionată, care produce şi un rezultat mai grav, care se datorează culpei 121. Chiar dacă intenţia
caracterizează fapta iniţială, de debut, rezultatul mai grav atras - rezultat specific infracţiunii
praeterintenţionate propriu-zise (simple) - se datorează culpei subsecvente a făptuitorului,
tentativa nefiind posibilă în cazul acestor infracţiuni a căror existenţă este condiţionată de
producerea efectivă a rezultatului mai grav. Este cazul, spre exemplu, al infracţiunii de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte (art. 195 CP);
f) infracţiuni de consumare anticipată - infracţiuni în al căror conţinut legal legiuitorul
prevede, explicit, ca modalităţi alternative de comitere a faptei/ca variante de săvârşire (element
material), acţiuni care sunt, în esenţă, acte de executare (tentativă) sau chiar acte de pregătire,
aşezându-le, astfel, pe acelaşi plan cu fapta propriu-zisă - fapta consumată* 131;
g) dacă infracţiunile continue, infracţiunile continuate, infracţiunile complexe în forme
agravate praeterintenţionate sunt compatibile cu tentativa reprezintă o problemă care prilejuieşte
exprimarea unor opinii diferite în doctrina noastră penală.
Ne alăturăm autorilor141 care susţin compatibilitatea tentativei în cazul infracţiunilor continue
(compatibilitate ce priveşte cazul unor infracţiuni comisive intenţionate). Mai mult, se poate
constata relevanţa penală acordată tentativei, de însuşi legiuitorul nostru penal, în cazul unor
infracţiuni continue, spre exemplu: tentativa de furt de energie electrică [art. 228 alin. (3) CP] sau
tentativa de furt în scop de folosinţă (art. 230 CP) în condiţiile prevăzute de art. 232 CP
(sancţionarea tentativei) ori tentativa de lipsire de libertate în mod ilegal [art. 205 alin. (5) CP].
De asemenea, susţinem posibilitatea tentativei în cazul infracţiunilor complexe (în anumite
forme agravate) săvârşite cu intenţie depăşită, atunci când rezultatul mai grav (din culpă) s-a
produs pe calea acţiunii secundare (adiacente), însă acţiunea principală nu s-a consumat, în sensul
prevederilor art. 36 alin. (3) CP151. în cazul unora dintre aceste infracţiuni, se poate constata
existenţa prevederii exprese a pedepsirii tentativei, care va atrage sancţionarea cu
111A
se vedea FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 478. în acelaşi sens, V. DOBRINOIU, N. NEAGU, op. cit., p. 98, 99.
121 C. BULAI, B.N. BULAI,în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 317.
131 Cu alte cuvinte, este vorba despre infracţiuni în cazul cărora unele acte de pregătire, cât şi actele de
executare sunt legal aşezate pe acelaşi plan cu fapta propriu-zisă - fapta consumată (sunt asimilate formei
consumate). Este cazul, spre exemplu, al infracţiunilor de corupţie cu incriminare în Partea specială a Codului
penal: luarea de mită (art. 289), darea de mită (art. 290), traficul de influenţă (art. 291), cumpărarea de
influenţă (art. 292). Actul care ar realiza, prin însăşi natura sa, conţinutul tentativei - care nu este incriminată şi
sancţionată distinct-este suficient (conform voinţei legiuitorului) pentru consumarea infracţiunii ( de bani
sau alte foloase, în condiţiile
legii, în cazul infracţiunilor de luare de mită, respectiv trafic de influenţă; oferirea de bani sau alte foloase, în
condiţiile legii, în cazul dării de mită, respectiv al cumpărării de influenţă). Practic, legiuitorul devansează
momentul consumării, în cazul acestor incriminări, coborându-l asupra fazei de executare (ori, uneori, chiar a
fazei de pregătire).
[41 V. PASCA, op. cit. (2014), p. 299; FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 480-481. Se admite că infracţiunea
continuă este susceptibilă de tentativă, atunci când actul de executare este susceptibil de fracţionare şi nu s-a
realizat încă minimul necesar pentru consumarea infracţiunii.
151 în acelaşi sens, a se vedea şi C. BULAI, B.N. BULAI, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 317.
pedeapsa prevăzută de lege pentru faptul consumat (parificarea de pedeapsă) - excepţie

consacrată expres, potrivit art. 36 alin. (3) CP, de la regula diversificării de pedeapsă, pe care o
înscrie art. 33 alin. (2) CP. Spre exemplu, atunci când s-a produs numai rezultatul mai grav al
acţiunii secundare, constând în vătămarea corporală a victimei unui viol [art. 218 alin. (3) lit. e) şi
alin. (6) CP] sau în vătămarea corporală a victimei unei agresiuni sexuale [art. 219 alin. (2) lit. e) şi
alin. (6) CP] ori în vătămarea corporală a victimei unei tâlhării [art. 234 alin. (3), în condiţiile art.
237 CP][1];
h) compatibilitatea dintre tentativă şi infracţiunea continuată înţelegem să o punem, pe
scurt, în discuţie, subliniind următoarele aspecte: tentativa constituie forma atipică (imperfectă) a
infracţiunii, mai exact, a unei infracţiuni determinate (faptă incriminată); infracţiunea continuată
reprezintă o formă de unitate legală infracţională, desemnând un mod de săvârşire a unor fapte
incriminate, unele dintre infracţiunile intenţionate fiind susceptibile de comitere în mod repetat,
în anumite condiţii prevăzute de lege. Infracţiunea continuată nu este un tip de infracţiune, o
infracţiune determinată (cu un conţinut descris prin norma specială, de incriminare), cum este
furtul, spre exemplu; ea este o formă în care se poate comite, pe caz concret, o anumită
infracţiune (spre exemplu, furtul este o faptă penală susceptibilă de comitere în mod continuat, în
condiţiile legii)* 121.
Cu riscul de a ne repeta, susţinem că forma continuată de săvârşire a unei infracţiuni (forma
continuată în sine, iar nu infracţiunea comisă în această formă!) nu este susceptibilă de rămânere
la stadiul tentativei (infracţiunea comisă fie este săvârşită în formă continuată, fie nu)[31, aducând
(venind cu) explicaţii asupra perspectivei noastre de abordare.
111
în cazul infracţiunilor de viol sau de agresiune sexuală ori de tâlhărie etc., însă în formele agravate
praeterintenţionate corespunzătoare producerii unei urmări constând în moartea victimei, se poate observa că,
dimpotrivă, lipseşte prevederea expresă, realizată pe calea unei dispoziţii speciale, care să înscrie că tentativa se
pedepseşte. Constituie un subiect dezbătut în doctrina noastră penală, generator al unei diversităţi de opinii,
dacă în aceste cazuri săvârşirea infracţiunilor indicate anterior-atunci când s-a produs numai rezultatul mai grav
al acţiunii secundare, rezultat letal (mortal), însă în lipsa consumării acţiunii principale - va atrage răspunderea
penală pentru infracţiunea tentată de viol/agresiune sexuală/tâlhărie etc. care a cauzat moartea victimei sau,
dimpotrivă, dacă va atrage răspunderea penală pentru infracţiunea consumată - tentativa asimilându-se faptului
consumat - ori dacă, din contră, se produce (chiar) ruperea unităţii infracţionale, lăsându-se loc unui concurs de
infracţiuni. în ceea ce ne priveşte, susţinem opinia potrivit căreia art. 36 alin. (3) CP este textul legal care înscrie
tentativa la o infracţiune complexă (forma agravată) săvârşită cu intenţie depăşită, în condiţiile specificate prin
lege, adoptându-se soluţia parificării de pedeapsă, respectiv sancţionarea tentativei cu pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracţiunea complexă consumată [prin excepţie de la prevederile art. 33 alin. (2) CP]. Fără să
insistăm acum, precizăm că vom reveni asupra acestei chestiuni în capitolul rezervat unităţii infracţionale
(legale), cu ocazia prezentării infracţiunii complexe. Pentru detalii, a se vedea şi M.l. MĂRCULESCU-MICHINICI,
Aspecte ale unei sinteze teoretice în materia intenţiei depăşite, op. cit., p. 205-206; M.l. MICHINICI, Transformări
legislative şi adaptărijurisprudenţiale cu privire la tentativă, în Analele Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi,
Seria Ştiinţe Juridice, nr. 11/2016, p. 149 ş.u. (consultare on-line, la adresa de internet
http://pub.law.uaic.ro/files/articole/2016/ volii/2016_ii_2. l.michinici.pdf).
121 Spre deosebire de o infracţiune continuă sau de o infracţiune complexă, infracţiuni care se identifică în
abstract în baza normelor de incriminare a faptelor cu această natură juridică, săvârşirea în mod continuat a unei
infracţiuni intenţionate impune o analiză în concret (nu există infracţiuni continuate în specia lor, ci doar infracţiuni
care, uneori, în anumite condiţii, ajung să fie săvârşite în mod continuat, pe caz concret). Potrivit (formei actuale a)
art. 35 alin. (1) CP, „Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în
realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv (s.n.), acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în
parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni" [de precizat că, potrivit Deciziei C.C.R. nr. 368 din 30 mai 2017-M. Of. nr.
566 din 17 iulie 2017-, sintagma „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv" din cuprinsul art. 35 alin. (1) CP a fost
declarată neconstituţională]. Infracţiunea continuată este o formă de unitate infracţională legală, reprezentând
un mod de săvârşire a unor fapte (intenţionate) care sunt incriminate de lege, unitate infracţională a cărei
existenţă impune întrunirea cumulativă a cerinţelor legale rezultate din definiţia expresă.
[3] M.l. MICHINICI, M. DUNEA, în T. TOADER (COORD.), op. cit., p. 92.
Astfel, restrângând/reducând sub aspect obiectiv existenţa infracţiunii continuate la acel

minimum minimorum de două acţiuni [care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi
incriminări şi care trebuie comise în condiţiile legii - art. 35 alin. (1) CP], plecăm de la următorul
exemplu: atunci când, după luarea rezoluţiei de a comite în mod continuat fapta incriminată,
punerea în executare a intenţiei se materializează într-o singură acţiune relevantă penal, un prim
şi în egală măsură ultim act de executare, înfăţişat ca un act întrerupt sau care nu şi-a produs
efectul (tentativă pedepsibilă), fără a se mai repeta/relua comiterea faptei plănuite, în acest caz,
stadiu! în care a rămas activitatea infracţională nu semnifică tentativă la forma continuată de
săvârşire a acelei infracţiuni (nu subzistă latura obiectivă din conţinutul infracţiunii continuate
care, sub aspectul elementului material propriu, implică un minimum de două acţiuni relevante
penal), ci reprezintă o infracţiune informă simplă (în sensul de necontinuată) rămasă la stadiul de
tentativă. Dacă rezoluţia infracţională unică - de a comite în mod continuat fapta incriminată -
este însă transpusă/materializată în două acţiuni relevante penal, fiecare în parte reprezentând,
după caz, o executare întreruptă sau fără efect a faptei astfel plănuite a se comite (tentativă
pedepsibilă), iar activitatea infracţională se opreşte în acest punct (nu se mai repetă/reia
comiterea faptei), reţinem că s-a comis respectiva fap tă(incriminată) rămasă la stadiul de
tentativă, care îmbracă forma continuată de săvârşire.
Extrapolând, dacă toate acţiunile ce descriu elementul material propriu al unei infracţiuni
continuate (în considerarea tuturor cerinţelor legale) rămân la stadiul de tentativă, vom reţine că
s-a comis (ce?) o tentativă la infracţiunea în cauză - spre exemplu, furt-, comiterea acesteia având
loc (în ce mod?) în mod continuat - ansamblul faptic săvârşit astfel descriind (de exemplu) o
tentativă de furt informă continuată. Concluzia celor anterior expuse: din punct de vedere al
relevanţei juridico-penale, se poate reţine comiterea unei tentative de furt (sau de altă infracţiune
intenţionată) informă continuată, dar nu se poate reţine comiterea unei tentative de formă
continuată de săvârşire a unui furt (sau a unei alte infracţiuni intenţionate)111.
§2. Probleme speciale în materia tentativei - abordare selectivă

Cunoaşterea particularităţilor/condiţîilor tentativei şi a categoriilor de infracţiuni la care nu
este posibilă impune delimitarea acesteia (atunci când este posibilă şi, mai ales, atunci când este şi
relevantă penal)-graţie poziţiei ocupate în desfăşurarea activităţii infracţionale-atât faţă de actele
preparatorii, cât şi de faptul consumat. Dincolo de importanţa teoretică a delimitării între fazele
de săvârşire a unei infracţiuni intenţionate, care trebuie să se realizeze în afara oricăror confuzii,
se relevă îndeosebi importanţa de ordin practic. Aprecierea corectă a fazei atinse în desfăşurarea
lui itercriminis(„drumului crimei") va însemna o încadrare juridică prin care se reflectă realitatea
faptică şi care va asigura o sancţionare corespunzătoare. Pornind de la teza (principială a)
neincriminării actelor preparatorii, însă a incriminării limitate a tentativei în concepţia legii penale
române, doctrina* 121 subliniază neajunsurile unor aprecieri greşite care pot conduce, spre
exemplu, la sancţionarea ca tentativă a unor activităţi reprezentând numai acte preparatorii, fără
a exclude nici situaţia inversă, respectiv cea de nesancţionare a unor activităţi, în mod eronat
apreciate ca fiind doar acte de pregătire, deşi constituie acte de executare. în continuarea acestui
raţionament, după cum vom vedea, la soluţii greşite se poate ajunge, uneori, şi prin aprecierea
unor activităţi relevante penal ca fiind
111 Abstractizând, putem afirma, prin urmare, că uneori este posibilă tentativa infracţiunii care se comite în
formă continuată, dar că nu este posibilă tentativa la însăşi forma continuată de săvârşire a unei anumite
121 M. ZOLYNEAK, op. cit., voi. II, p. 372. infracţiuni!
acte de executare (tentativă), deşi reprezintă fapte consumate, sau invers. Semnalăm, de
asemenea, importanţa teoretică şi practică a problemelor de departajare între tentativa la o
infracţiune şi faptul consumat.
2.1. Delimitarea tentativei de actele de pregătire

în doctrina penală au fost elaborate mai multe teorii privind departajarea actelor de pregătire
de actele de executare, prin care se avansează diferite criterii care să permită realizarea unei
delimitări corespunzătoare între cele două categorii de acte prin care se exteriorizează intenţia de
săvârşire a unei infracţiuni, şi anume: teorii subiective, obiective, formale şi mixte 111. Prin
expunerea sintetică a teoriilor formulate, înţelegem să surprindem ceea ce ţine de esenţa
acestora, cu reliefarea criteriului socotit ca fiind definitoriu în ceea ce priveşte problemele de
delimitare.
După cum subliniază, în mod constant, o parte a literaturii de specialitate 121, criteriile de
distincţie între actele de pregătire şi actele de executare rezidă în:
- aptitudinea actelor săvârşite de a da în vileag, prin ele însele, intenţia în baza căreia au fost
comise (criteriu propus de teoriile subiective). Teoriile subiective consideră ca fiind acte de
executare acelea care pun clar în evidenţă intenţia de comitere a infracţiunii, respectiv ca fiind
acte preparatorii acelea care sunt echivoce sub acest aspect;
- orientarea dată actelor săvârşite, prin poziţionarea efectivă a acestora în procesul de
realizare/înfăptuire a infracţiunii (criteriu oferit de teoriile obiective). Teoriile obiective consideră
ca fiind acte de executare acelea care sunt îndreptate obiectiv împotriva valorii sociale care
formează obiectul juridic al infracţiunii, respectiv ca fiind acte preparatorii acelea care nu au
primit încă o astfel de direcţionare;
- identitatea formală dintre actele săvârşite şi acţiunea tipică descrisă potrivit normei de
incriminare a faptei (criteriul propus de teoriile formale). Potrivit acestei teorii, se consideră drept
acte de executare acelea care sunt tipice (ilustrând acţiunea descrisă în norma de incriminare),
respectiv ca fiind acte preparatorii acelea care nu sunt tipice.
Din perspectiva teoriilor mixte, lesne de înţeles că se valorifică (doar) „părţile tari" din teoriile
precedente, cu eliminarea unei viziuni reducţioniste (prin valorificarea unui singur criteriu), în
considerarea ideii conform căreia la o delimitare mai clară (mai exactă) dintre actele preparatorii
şi actele de executare (tentativă) se (poate) ajunge în urma combinării criteriilor pe care se
fundamentează teoriile formale şi cele obiective (precum şi - uneori - cele subiective)131,
ajungându-se, astfel, la un criteriu operant/funcţional mixt. într-o atare concepţie (de largă
audienţă în doctrină, cu ecou în practică), se atenuează din rigiditatea
111
La rândul lor, teoriile vehiculate prezintă mai multe variante, subsumând elaborări teoretice nuanţate
care determină apartenenţa la un anumit curent de opinie, întregind o anumită viziune comună. în concepţia
unor autori, teoriile de orientare obiectivă includ şi teoriile formale. Pentru detalii, a se vedea G. ANTONIU,
Tentativa, op. cit., p. 58 ş.u. Trecute prin filtrul unei examinări riguroase, al unei analize atente, sunt semnalate
atât meritele, cât şi limitele/neajunsurile pe care (unele dintre) acestea le prezintă, ceea ce nu a împiedicat însă
impunerea unei anumite concepţii în materia (controversată a) delimitării actelor de pregătire faţă de actele de
executare, subliniindu-se rolul ce revine teoriilor mixte. în acest sens, în doctrină se subliniază că „teoriile mixte
nu au de fapt o individualitate proprie, fiind preluări ale unor elemente din teoriile subiective şi cele obiective în
scopul de a le armoniza şi de a estompa deficienţele acestora, care ar face ca unele acte care pun în pericol real
valoarea ocrotită de legea penală să nu poată fi pedepsite"-V. PASCA, op. cit. (2014), p. 291 (cu precizarea că
autorul include în cadrul teoriilor obiective teoria obiectiv-formală; în acelaşi sens, a se vedea şi FL. STRETEANU, D.
NIŢU, op. cit., p. 472).
(2)
A se vedea, spre exemplu, C. BULAI, B.N. BULAI, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 313,314.
131 După cum se semnalează în literatura de specialitate, „doctrina penală română nu a elaborat o
concepţie proprie asupra actelor preparatorii, recomandând ca, pornind de la criteriul formal, să se apeleze şi la
criteriile subiective şi obiective sau numai obiective" - V. PASCA, op. cit. (2014), p. 291.
criteriului oferit de teoriile formale, care restrâng sfera actelor de executare exclusiv la
desfăşurarea de activităţi ce se încadrează în acţiunea tipică descrisă de norma de incriminare.
Este în afara oricăror discuţii faptul că reprezintă act de executare orice activitate care se
integrează în elementul material al infracţiunii, ilustrând activitatea ilicită descrisă prin lege
(executare întreruptă sau fără efect, aşadar, tentativă). Totodată, nu orice activitate care nu se
integrează în acţiunea tipică reprezintă mai puţin (cantitativ şi calitativ) decât un act de executare,
altfel spus, un act de pregătire. Sub acest aspect, nu trebuie să fie neglijat criteriul avansat de
teoriile obiective, al poziţiei (şi valorii cauzale) pe care o anumită activitate o ocupă în înfăptuirea
infracţiunii intenţionate.
Următorul exemplu îl considerăm edificator, ilustrând poziţia pe care se situează constant
doctrina şi practica de specialitate. Astfel, în doctrina penală (curent majoritar), dar şi în
numeroase soluţii jurisprudenţiale, se consideră că există tentativă de omor comisă în condiţiile
participaţiei penale, reţinându-se săvârşirea faptei în coautorat (săvârşire nemijlocită), în cazul în
care o persoană imobilizează (în anumite condiţii) victima, iar cealaltă aplică lovitura
tanatogeneratoareîntr-o regiune vitală a corpului, chiar dacă nu survine rezultatul mortal. Actul
imobilizării victimei unei infracţiuni de omor este un act care, în sine, depăşeşte sfera normei de
incriminare a faptei, este un act exterior acţiunii tipice de ucidere a unei persoane, dar constituie
(în anumite condiţii) act de executare111.
în acest sens, respectiv în considerarea extinderii/lărgirii sferei actelor de executare asupra
unor activităţi care nu se integrează formal în acţiunea tipică descrisă de norma incriminatoare, se
pronunţă doctrina penală (şi atunci) când, în opiniile exprimate, se recurge la formulări care pun în
discuţie: „actele aflate în imediata vecinătate a acesteia şi care sunt îndreptate nemijlocit spre
consumarea infracţiunii, aşa cum a fost concepută de autor"121; „acte intim legate de activităţile
interzise de norma de incriminare, evidenţiind fără echivoc rezoluţia infracţională"131; „activităţi
care se plasează în timp înainte de începutul acţiunii tipice 1 2 3
[1]
„Imobilizarea victimei, pentru ca un alt făptuitor să fie în măsură să-i aplice lovitura mortală, exprimă
forţă şi dinamism într-un moment decisiv şi, ca urmare, constituie, împreună cu acţiunea de ucidere, o unitate
indivizibilă. în loc ca infractorul singur să lupte cu victima, să-i învingă rezistenţa şi apoi să-i aplice lovitura
mortală, un coautor, sau mai mulţi, imobilizează victima chiarîn momentul în care un altul aplică acea lovitură.
Ca urmare, activitatea de imobilizare a victimei este legată direct şi nemijlocit de activitatea care constituie
latura obiectivă a infracţiunii de omor. Unitatea acţiunii de imobilizare a victimei cu acţiunea de ucidere,
efectuată de alt coinculpat, se axează pe caracterul indispensabil (s.n.) al primei acţiuni, fără de care cealaltă
acţiune nu ar fi posibilă. De fapt, imobilizarea victimei în momentul de pericol maxim pentru viaţa ei echivalează
cu un adevărat act de violenţă, susceptibil de a cauza moartea acelei victime. Aşadar, toate contribuţiile care au
legătură între ele, fiind conjugate şi unificate într-un ansamblu specific, orientat spre realizarea uciderii
persoanei, au caracter de acte de coautorat la omor. Nu are relevanţă, din punct de vedere al cauzalităţii
juridice, care dintre actele săvârşite de coautori a provocat leziunea care, în final, a cauzat moartea victimei, căci
ceea ce caracterizează coautoratul este unitatea acţiunilor, capacitatea lor de a se integra aceluiaşi sistem sau
model de explicaţie" - a se vedea I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 300/2012, www.scj.ro. Pentru detalii, a se vedea
capitolul
[2] Frezervat participaţiei
L. STRETEANU , D. NIŢUpenale.
, op. cit, p. 474. Explicând ce se înţelege prin vecinătatea acţiunii tipice, autorii pre-
citaţi oferă şi un exemplu prin care ilustrează un caz de excepţie de la regula unităţii spaţio-temporale, care se
adaugă unităţii funcţionale a acestor acte: „Spre exemplu, atunci când infractorul expediază victimei un colet ce
conţine un dispozitiv care va exploda în momentul deschiderii, vom avea un act de executare, cu toate că actul
propriu-zis de ucidere urma să aibă loc câteva zile mai târziu". în acest caz, activitatea efectuată, deşi la o
distanţă mai mare de producerea rezultatului, în poziţia sa pe drumul săvârşirii faptei (itercriminis), nu poate fi
considerată numai ca un act de pregătire, ci dobândeşte valoare de act de executare. Sub acest aspect, în
practica penală s-a apreciat că există tentativă de omor, de pildă, atunci când inculpatul i-a trimis, prin poştă,
victimei un colet conţinând material exploziv şi un dispozitiv de declanşare a exploziei, iar atunci când victima a
deschis coletul, s-a produs o explozie puternică, fragmentele coletului provocându-i acesteia tăieturi şi excoriaţii
care au necesitat 5-6 zile de îngrijiri medicale. A se vedea C.S.J., s. pen., dec. nr. 2432/2001, în Dreptul nr.
[3] M.
9/2002, p.U236-237.
DROIU, Drept penal, op. cit., p. 145.
ori concomitent cu acestea şi care se leagă nemijlocit sub raportul continuităţii de această acţiune,
iar pentru realizarea căreia nu este necesară o activitate ulterioară distinctă"111.
La rândul nostru, sintetizând opiniile anterior prezentate, apreciem că aceste acte pot fi
înţelese ca activităţi care nu sunt cuprinse în descrierea in terminis a elementului material al
infracţiunii (acţiunii), dar care se află în legătură indisolubilă cu acţiunea tipică şi conduc la
realizarea acesteia, fiind îndreptate împotriva obiectului infracţiunii. Ele desemnează conduite
adoptate anterior sau concomitent cu acţiunea tipică şi care nu reclamă şi alte acte ulterioare,
care să le separe/distanţeze de înfăptuirea acţiunii interzise de lege, de executarea propriu-zisă a
faptei intenţionate. în această ordine de idei, apelul nostru la câteva dintre exemplele frecvent
citate în doctrina penală (care constituie extrase de practică penală unitară) credem că facilitează
înţelegerea explicaţiilor (pur) teoretice121. Astfel, de pildă, sunt reţinute ca fiind acte de executare:
turnarea de otravă în băutura sau mâncarea administrată victimei ori surprinderea unei persoane
cu mâna aflată în buzunarul de la haina/pantalonii victimei sau pe când introducea mana în
geanta acesteia, în scopul sustragerii de bani sau de alte bunuri (chiar dacă acestea lipseau din
locul în care făptuitorul credea că se află ele).
2.2. Delimitarea tentativei de infracţiunea fapt consumat

După cum s-a menţionat, prin poziţia intermediară ocupată între actele de pregătire în
vederea comiterii infracţiunii şi infracţiunea fapt consumat, tentativa ridică unele probleme de
delimitare şi în raport cu aceasta din urmă, desemnând forma perfectă a infracţiunii. Dacă în cazul
infracţiunii fapt consumat finalizarea executării atrage consecinţa reprezentată de
rezultatul/urmarea tipic(ă), ţine de esenţa tentativei ca această consecinţă să nu fie atrasă, limita
sa superioară fiind dată de o executare fără efect (tentativă terminată) sau de o executare
întreruptă (tentativă neterminată).
La prima vedere, dintr-o perspectivă generală (preponderent) teoretică, s-ar exclude existenţa
unor probleme de departajare între tentativa imperfectă la o infracţiune şi forma consumată a
acesteia, cât timp este trunchiată/frântă executarea, neajungându-se astfel la rezultatul tipic al
faptei. De faptul consumat se apropie mai mult o tentativă perfectă, sub aspectul elementului
material (situaţie în care executarea este finalizată, dusă până la capăt). Aceasta, cu toate că, în
ambele cazuri, indiferent de forma tentativei, ceea ce le este comun rezidă în lipsa producerii
rezultatului/urmării ce caracterizează forma tipică a infracţiunii. Sub acest aspect, delimitarea
tentativei la o infracţiune de (însuşi) faptul consumat nu ridică, de regulă, dificultăţi; „de pildă, în
cazul omorului este suficient a verifica dacă victima a decedat sau nu, pentru a decide asupra
existenţei unei infracţiuni consumate sau a unei tentative de omor"* 131.
într-adevăr, dacă departajarea tentativei de faptul consumat nu prezintă în general dificultăţi
(pornind de la acest exemplu, respectiv că în cazul tentativei la infracţiunea de omor actele de
punere în executare a intenţiei de ucidere a victimei - executare întreruptă sau fără efect - nu
atrag moartea victimei), în contextul (larg al) prezentării unor probleme de delimitare, sunt de
semnalat totuşi departajările/deosebirile care trebuie operate între tentativa ia o anumită
infracţiune şi alte infracţiuni fapt consumat. Astfel ar fi, spre exemplu,
111 C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op.

cit. (2014), p. 284, 285.
121 Aceasta nu înseamnă că problema delimitării actelor preparatorii de actele de executare nu se menţine
ca o problemă controversată, care continuă să întreţină soluţii teoretice şi practice divergente. în acest sens, a
se vedea FL. STRETEANU, D. NITU, op. cit., p. 474, 475 (inclusiv notele de subsol).
131 Idem, p. 511.
cazul delimitării unei tentative de omor de infracţiunea de vătămare corporală (îndeosebi în

ipoteza legală a punerii în primejdie a vieţii persoanei).
După cum s-a statuat, în mod constant, în teoria penală şi în practica judiciară (inclusiv a
instanţei supreme)111, esenţială pentru încadrarea juridică în una dintre cele două infracţiuni în
discuţie este stabilirea formei şi a modalităţii de vinovăţie manifestată prin săvârşirea faptei
(precum şi orientarea spre un anumit rezultat, care este dată respectivei forme/modalităţi de
vinovăţie). Se subliniază că, dacă în cazul infracţiunii de vătămare corporală (care a pus în
primejdie viaţa persoanei) făptuitorul acţionează cu intenţia generală de vătămare, iar rezultatul
mai grav - de punere în primejdie a vieţii persoanei - survine şi se atribuie pe baza culpei dovedite
a acestuia (nefiind nici urmărit, nici acceptat de către făptuitor), în cazul tentativei la infracţiunea
de omor, făptuitorul acţionează cu intenţia de ucidere (intenţie ce poate fi directă sau indirectă,
după cum, în condiţiile prevederii rezultatului letal - moartea victimei -, se dovedeşte că s-a
urmărit sau numai s-a acceptat producerea acestui rezultat). Acest din urmă aspect rezultă, de
cele mai multe ori, chiar din modul de săvârşire a faptei, din însăşi materialitatea acţiunii, care
ilustrează poziţia psihică pe care s-a situat făptuitorul: folosirea de instrumente apte să producă
moartea, prin aplicarea unei multitudini de lovituri (sau chiar a uneia singure, de intensitate
aparte) în zone de pe corp ce adăpostesc organe vitale, demonstrează fără echivoc existenţa unei
intenţii de ucidere a victimei, nu doar intenţia generală de vătămare.
Bineînţeles că relevante pentru o corectă încadrare juridică a faptei în tentativă de omor sau
vătămare corporală sunt toate împrejurările în care s-a comis activitatea faptică - act de agresiune
fizică - „şi care, indiferent de materialitatea actului, pot să confirme sau să infirme intenţia de
ucidere. Este greşit să se considere că orice vătămare produsă într-o zonă vitală a corpului, chiar
dacă a necesitat un număr mare de îngrijiri medicale, trebuie neapărat să fie încadrată ca
tentativă de omor, fără a se ţine seama de împrejurările în care s-a consumat fapta, de modul
derulării acţiunii şi, de asemenea, de datele care caracterizează persoana inculpatului"121. Astfel,
în mod corect s-a decis că „fapta constituie tentativă de omor, fiind relevată intenţia de ucidere,
dacă a fost săvârşită pe fondul unui conflict anterior între infractor şi victimă, urmat de înarmarea
acestuia cu un obiect apt a produce moartea (cuţit), prin aplicarea unei lovituri ce a vizat o zonă
anatomică vitală (zona toraco-abdominală), lovitură puternică de mare intensitate, care a avut
consecinţe grave (plagă penetrantă în zona abdominală, cu lezarea de organe interne, leziune care
a pus în primejdie viaţa victimei), la care se adaugă atitudinea infractorului imediat după
săvârşirea faptei, constând în dispariţia sa de la domiciliu şi sustragerea de la urmărirea penală"*
131.
în anumite situaţii particulare, în cazul unor infracţiuni, se pot identifica însă (serioase)
probleme de departajare între rămânerea faptei la stadiul de tentativă şi atingerea momentului
consumării acesteia, cum este cazul infracţiunii de furt (infracţiune comisivă, intenţionată,
[1) Pentru detalii, a se vedea GH. MATEUŢ, Drept penal special, op. cit., p. 118 ş.u.
121
V. DOBRINOIU, N. NEAGU, op. cit., p. 22.
1311.C.C.J.,
s. pen., dec. nr. 1227 din 2 aprilie 2009, în L. SAVONEA, D. GRĂDINARII, op. cit., p. 20-25.
Considerăm semnificativ următorul extras din decizie: „Astfel, există tentativă de omor, şi nu vătămare
corporală, ori de câte ori infractorul acţionează în aşa mod încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale
organismului victimei ori foloseşte instrumente sau procedee specifice uciderii. Nu are relevanţă timpul necesar
pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracţiunilor de vătămare corporală şi nu exprimă
dinamismul interior al actului infracţional. Anumite stări ale infractorului ori defectuozitatea mijloacelor folosite
de el în executarea actului nu au relevanţă în sine, întrucât intenţia de omor se deduce din modul în care a
acţionat, iar nu din elemente exterioare. Forma şi modalitatea intenţiei, element al laturii subiective a
infracţiunii, rezultă din materialitatea actului, printre altele, din relaţiile personale anterioare existente între
inculpat şi victimă, din obiectul vulnerant folosit, numărul şi intensitatea loviturilor, zona anatomică vizată,
comportamentul ulterior al inculpatului etc."
de rezultat, susceptibilă - exclusiv - de forma tentativei întrerupte, deci incompatibilă cu forma

perfectă a tentativei). Reţinem că în teoria şi în practica penaiă au existat (şi există) discuţii în
legătură cu departajarea tentativei de infracţiunea consumată de furt, aprecierea corectă a
situaţiei faptice având o reală importanţă pe planul individualizării răspunderii penale, în ceea ce
priveşte regimul de sancţionare, după faza de săvârşire atinsă.
în mod constant, în doctrina de specialitate autohtonă se subliniază că o faptă de furt este
consumată atunci când luarea bunului mobil din posesia sau detenţia altei persoane - realizată în
condiţiile prevăzute de lege (art. 228 CP) - este dusă până la capăt, astfel încât bunul asupra căruia
s-a exercitat acţiunea de luare a fost scos din sfera de stăpânire a persoanei deposedate (
deposedarea), trecând în stăpânirea ilegitimă, de fapt, a făptuitorului (imposedarea), şi indiferent
de durata acesteia (teoria apropriaţiunii)111. Analiza elementului material al furtului atrage,
invariabil, precizarea potrivit căreia, „deşi este o acţiune unică, se realizează prin două acte, şi
anume: primul (deposedarea), care presupune scoaterea bunului din sfera de stăpânire a
posesorului sau detentorului, şi al doilea (imposedarea), care presupune trecerea acelui bun în
sfera de stăpânire a făptuitorului. De regulă, cele două acte se succed în aşa fel încât este greu a fi
delimitate, defalcate. Cu toate acestea, stabilirea, în fiecare caz, dacă a avut loc numai primul act
sau şi cel de-al doilea prezintă o mare importanţă, întrucât în raport cu acesta se poate face
delimitarea dintre tentativă şi infracţiunea consumată de furt"121.
Varietatea situaţiilor faptice, particularităţile întâlnite la nivelul fiecărui caz concret (având în
vedere modul şi mijloacele prin care se realizează actul sustragerii, însuşi bunul mobil sustras,
mărimea sa, locul în care se realizează sustragerea, dacă este asigurat cu pază etc.) credem că
împiedică găsirea „cheii universale" de rezolvare a problemelor de delimitare (tentativă sau fapt
consumat?) în ipoteza comiterii unui furt, impunând un examen atent/ riguros/serios al fiecărei
cauze în parte. Este adevărat că s-au conturat anumite criterii funcţionale în operaţiunea de
departajare, că se suprapun (multe) concepţii doctrinare, dar şi că practica înregistrează, uneori,
un „puls neregulat" - semnal al problemelor ce fac dificilă operaţiunea de departajare, provocând
sau/şi întreţinând discuţii pe marginea unor rezolvări practice.
Din comentariile de specialitate131 în legătură cu formele infracţiunii de furt, specificăm că „se
consideră tentativă de furt când: s-a început luarea lucrului altuia, dar acţiunea de luare a fost
oprită ori, chiar dacă s-a pus mâna pe un bun spre a-l fura, nu a fost luat din stăpânirea
posesorului sau detentorului (de pildă, a întins mâna asupra obiectului, dar nu l-a ajuns sau i-a
alunecat din mână; a întins mâna în locul unde se găsea obiectul sau se putea găsi, dar nu s-a aflat
acolo; a pătruns în locul unde era obiectul sau prin care putea ajunge la obiect, dar a fost
descoperit sau nu a putut disloca obiectul). (...) constituie tentativă
111
Studierea dreptului penal, partea specială oferă posibilitatea cunoaşterii vastei problematici pe care o
dezvoltă infracţiunea de furt, prin prezentarea teoriilor emise în ceea ce priveşte momentul consumativ, a celor
de largă circulaţie, ce se regăsesc în soluţiile legislative adoptate, cu reflectare în rezolvările practice,
specificându-se opţiunea din partea legiuitorului penal naţional pentru teoria apropriaţiunii. Practica judiciară
penală autohtonă în materia infracţiunii de furt este generoasă; pe segmentul interesând trasarea (fermă a)
liniei de demarcaţie între tentativa de furt şi furtul consumat, se constată că soluţiile jurisprudenţiale reflectă, în
genere, opţiunea legiuitorului. Dintre numeroasele soluţii pronunţate, unele apar însă ca fiind discutabile, în
măsura în care nu reflectă soluţia adoptată de legiuitor (teoria apropriaţiunii). Pentru detalii, recomandăm a se
vedea FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 511-513. Autorii fac o trecere în revistă a teoriilor emise privind
momentul consumării infracţiunii de furt, punctează teoria îmbrăţişată de Codul penal român, realizând şi un
examen (critic) selectiv de practică penală în materie.
121A se vedea, spre exemplu, V. DOBRINOIU, N. NEAGU, op. cit., p. 190.
1311. PASCU, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. III, p. 321, 322.
de furt şi fapta aceluia care, de exemplu, se introduce în locuinţa unei persoane, a cărei uşă era
deschisă, fiind surprins în momentul când încerca să deschidă un dulap din care voia să sustragă
nişte lucruri. (...) Furtul se consideră consumat în momentul imposedării făptuitorului, indiferent
de destinaţia dată bunurilor ulterior de către infractor; este lipsită de relevanţă şi împrejurarea că
fapta a fost descoperită mai înainte ca autorul, având asupra sa bunul sustras, să fi părăsit locul
comiterii ori ca el să fi reuşit să scoată bunul din incinta unităţii unde, după sustragere, îl dosise
(...)".
§3. Formele tentativei
3.1. Consideraţii introductive

După cum s-a menţionat, textul de debut în materia afectată tentativei (art. 32 CP) oferă nu
numai definiţia legală a acestei forme atipice a infracţiunii, dar permite şi conturarea formelor pe
care le îmbracă ea. în literatura de specialitate, formele tentativei sunt prezentate (şi analizate)
prin fixarea criteriilor care permit delimitarea lor, evidenţiindu-se un prim criteriu relevant, cel
legal, înscris în alin. (1) al art. 32 CP, anume: gradul de realizare a executării faptei, criteriu care
permite operarea distincţiilor între tentativa întreruptă (neterminată) şi tentativa terminată (fără
efect) - forme precis conturate prin lege, avându-se în vedere distincţiile pe care le realizează
însuşi legiuitorul penal.
După cum se poate constata, în alineatul secund al art. 32 CP, legea prevede că „Nu există
tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum a
fost concepută executarea". Din formularea adoptată trebuie să se înţeleagă faptul că nu există
tentativă în sensul legii penale/nu există o tentativă relevantă penal, desemnând o executare
(întreruptă sau fără efect) care nu creează (în mod real) pericol asupra valorii sociale proteguite
prin lege. Acest mod de prevedere normativă poate naşte întrebarea: ce vrea să transmită
legiuitorul penal, ce stă în intenţia sa, procedând la înscrierea explicită (şi) a unei situaţii juridice
de excludere a tentativei [nu există tentativă (...)P
Sub acest aspect, se poate observa că este un procedeu la care s-a recurs şi în reglementarea
anterioară, dispoziţia cuprinsă în art. 32 alin. (2) CP actual găsindu-şi corespondent în art. 20 alin.
(3) CP 1968[1]. în această ordine de idei, o succintă analiză comparativă între cele două codificări în
materia tentativei (vizând definiţia şi formele sale) evidenţiază (şi) o schimbare de optică a
legiuitorului penal actual, care nu preia dispoziţia anterioară expresă potrivit căreia „Există
tentativă şi în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau
defectuozităţii mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele
de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află".
Se impune menţiunea potrivit căreia, în baza reglementării anterioare, în doctrină se
identificau ca forme (distincte) ale tentativei: tentativa proprie şi tentativa improprie, aceasta din
urmă cunoscând subclasificarea în tentativă relativ improprie şi tentativă absolut improprie.
Criteriul care permitea distincţia între formele specificate era cel privitor la cauzele din pricina
cărora nu se putea ajunge la consumarea infracţiunii. Astfel, se indicau următoarele: 111
111
Art. 20 din reglementarea anterioară (CP 1968) prevedea: „(1) Tentativa constă în punerea în executare
a hotărârii dea săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul. (2) Există
tentativă şi în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii
mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea
de la locul unde făptuitorul credea că se află. (3) Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a
infracţiunii este datorită modului cum a fost concepută executarea".
în raport cu mijloacele/instrumentele folosite şi cu obiectul (material al) infracţiunii, în cazul

tentativei proprii existau toate condiţiile (abstracte şi concrete) pentru a se ajunge la consumare,
dar aceasta nu avea totuşi loc, din pricina unor cauze survenite după punerea în executare a
intenţiei de săvârşire a infracţiunii. Dimpotrivă, în cazul tentativei (relativ) improprii [art. 20 alin.
(2) CP 1968], din cauza unor împrejurări (de regulă) preexistente - insuficienţa sau defectuozitatea
mijloacelor/instrumentelor folosite ori lipsa obiectului (material), în timpul executării, de la locul
ştiut de făptuitor-, există o imposibilitate relativă (concretă, nu însă şi abstractă) de consumare a
infracţiunii (care pune în pericol direct valoarea socială ocrotită de legea penală). Dimpotrivă, în
caz de tentativă (absolut) improprie - tentativă lipsită de relevanţă penală -, există o
incapacitate/imposibilitate absolută (atât abstractă, cât şi concretă) de a se produce o urmare
periculoasă, valoarea socială ocrotită de lege nefiind expusă periclitării (în mod real).
în legătură cu formele tentativei, modificarea care distanţează concepţia actuală de cea
precedentă vizează renunţarea la preluarea dispoziţiilor care defineau expres tentativa relativ
improprie, considerându-se că „aceste prevederi nu se justifică, atâta vreme cât nu au relevanţă
motivele neproducerii rezultatului în cazul tentativei, ele putând fi de orice natură, dar
independente de voinţa făptuitorului pentru a angaja răspunderea penală a acestuia.
Reglementarea tentativei relativ improprii a fost socotită oportună de către redactorii Codului
penal Carol II (de unde a fost preluată ulterior în Codul penal în vigoare [referirea vizează Codul
penal anterior - n.n.]), pentru a pune capăt discuţiilor referitoare la sancţionarea sau
nesancţionarea aşa-numitei infracţiuni imposibile. în prezent, aceste chestiuni au fost definitiv
tranşate, astfel încât nu se mai justifică menţinerea textului în discuţie. Tentativa relativ improprie
nu este reglementată expres nici în legislaţiile penale străine (Codul penal francez, Codul penal
italian, Codul penal suedez, Codul penal german, Codul penal spaniol etc.)"[1]. Desprindem
concluzia potrivit căreia clasificarea legală care distinge între tentativa proprie şi tentativa
improprie este eclipsată, însă legiuitorul actual menţine interesul distincţiei între tentativa
relevantă penal [periculoasă, sancţionabilă/ pedepsibilă - art. 32 alin. (1) CP] şi tentativa lipsită de
relevanţă penală [nepericuloasă, nesancţionabilă/nepedepsibilă - art. 32 alin. (2) CP]. Sub acest
aspect, subscriem opiniei (cu ecou) în doctrina noastră penală* 121 care avansează reconsiderarea
clasificării formelor tentativei după criteriul oferit de aptitudinea actului de executare de a pune
(sau nu) în pericol valoarea socială protejată de lege, reţinând ca forme: tentativa idonee şi
tentativa neidonee.
Din elaborările teoretice realizate pe marginea dispoziţiilor art. 32 CP se poate constata că în
prezentarea formelor tentativei sunt indicate:
a) tentativa întreruptă şi tentativa fără efect, clasificare reţinută după criteriul legal al
gradului de realizare a executării; doctrina penală este unanimă într-o atare apreciere;
b) tentativa proprie şi tentativa (relativ sau absolut) improprie, clasificare operată după
criteriul cauzelor care determină neproducerea rezultatului - criteriu relevat de o parte a doctrinei
penale, care rămâne tributară unei concepţii pe care nu o mai reglementează expres legea penală
în vigoare, ce nu mai reproduce concepţia anterioară (care permitea distincţia între tentativa
proprie şi tentativa improprie). Mai exact, în examinarea teoretică a formelor tentativei, numeroşi
autori de specialitate continuă să păstreze denumirile de tentativă proprie şi tentativă (relativ sau
absolut) improprie, în ciuda faptului că, de lege
111
A se vedea Expunerea de motive la proiectul noului Cod penal, pct. 2.8.
121A se vedea FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 485 ş.u. în acelaşi sens, M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p.
145-147; G. BODORONCEA, în G. BODORONCEA ş.A., op. cit., p. 104.
lata, nu se mai menţine criteriul care permitea o atare clasificare111. Sub acest aspect, ni se pare
convingătoare opinia exprimată de acei autori care, după cum s-a arătat, pun în discuţie
clasificarea formelor tentativei în tentativă idonee (periculoasă) şi tentativă neidonee
(nepericuloasă), clasificare realizată în funcţie de aptitudinea actului de executare de a pune în
pericol valoarea socială protejată de lege.
După cum ne-am exprimat şi cu o altă ocazie121, „este în afara oricăror discuţii faptul că
tentativa idonee [prevăzută de art. 32 alin. (1) CP-în modalităţile: imperfectă şi perfectă] acoperă
şi cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii
mijloacelor folosite ori datorită împrejurării că, în timpul când s-au săvârşit actele de executare,
obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află (= tentativă relativ improprie în
concepţia reglementării anterioare), desprinzând concluzia potrivit căreia atât tentativa proprie,
cât şi cea relativ improprie configurează - de lege lata - tentativa idonee. Atunci când
imposibilitatea de consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută
executarea, textul legal - art. 32 alin. (2) CP - precizează că nu există tentativă, învederând ideea
inexistenţei tentativei în sensul legii penale (prevăzut de dispoziţia cuprinsă în primul alineat al
articolului pre-citat). Altfel spus, art. 32 alin. (2) CP «adăposteşte» tentativa neidonee,
caracterizată prin lipsa de relevanţă penală (identificându-se cu tentativa absolut improprie din
reglementarea anterioară)".
3.2. Clasificările tentativei

Tentativa întreruptă (denumită şi tentativă imperfectă sau neterminată), prevăzută în art. 32
alin. (1) teza I CP, constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare
care a fost întreruptă, spre deosebire de tentativa fără efect (denumită şi tentativă perfectă sau
terminată), prevăzută în art. 32 alin. (1) teza a Il-a CP, care constă în punerea în executare a
intenţiei de a săvârşi infracţiunea, dar care nu şi-a produs efectul, deşi a fost realizată integral.
Cele două forme ale tentativei au în comun condiţiile (generale) privitoare la existenţa intenţiei de
săvârşire a infracţiunii şi la punerea acesteia în executare, deosebindu-se din punct de vedere al
gradului de realizare a executării (a elementului material). Rămânerea faptei în stadiul anterior
momentului consumativ (prin neproducerea urmării tipice a infracţiunii consumate) permite
surprinderea condiţiilor specifice acestor două forme distincte ale tentativei.
Astfel, în cazul tentativei imperfecte - aşa cum rezultă din însăşi denumirile echivalente
atribuite -, executarea este întreruptă în desfăşurarea ei, putând să intervină mai aproape sau mai
departe de începerea executării faptei. Executarea este una neterminată, o varietate de cauze
putând conduce la întreruperea activităţii materiale desfăşurate.
Spre exemplu: făptuitorul este surprins de un terţ în timp ce acţiona mecanismul de
deschidere a focului, prin întrebuinţarea unei arme îndreptate în direcţia capului victimei; sau, în
momentul realizării acţiunii de sustragere a unui bun, prin deposedarea persoanei vătămate,
infractorul este surprins chiar de către aceasta, în timp ce se află cu mana în buzunarul hainei
victimei; ori infractorul constrânge victima, urmărind să întreţină cu aceasta un act sexual, dar, ca
efect al strigătelor disperate ale acesteia, abandonează încercarea, pentru a nu fi prins.
Atunci când întreruperea executării se datorează înseşi voinţei autorului faptei, care înainte
de descoperirea acesteia renunţă să ducă până la capăt executarea, nu va interveni
111
în acest sens, C. BULAI, B.N. BULAI, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), cit., voi. I, p. 316 ş.u.; V. PASCA, op. cit.
(2014), p. 293-295; L.V. LEFTERACHE, op. cit., p. 310-312 ş.a.
[2]
M.l. MICHINICI, Transformări legislative..., op. cit., p. 135,136.
represiunea penală. Spre exemplu, în cazul în care, dând curs invitaţiei de a servi cina acasă la un
prieten, făptuitorul intenţionează sustragerea unui obiect de valoare al acestuia - o bijuterie -
recent achiziţionat de gazdă, însă, înainte de a-l ridica din cutia de valori în care se află - pe care o
deschisese -, reprobându-şi propria conduită, renunţă la actul sustragerii.
Dimpotrivă, în cazul tentativei perfecte-aşa cum rezultă, de asemenea, din denumirile
echivalente atribuite-, executarea este terminată, elementul material se realizează în întregime,
dar, în ciuda ducerii până la capăt a executării, aceasta este lipsită de efect, respectiv urmarea
faptei tipice nu se produce. Şi în cazul acestei forme a tentativei, cauzele care pot interveni sunt
variate, independente sau dependente de voinţa făptuitorului.
Spre exemplu: făptuitorul aplică o lovitură puternică cu un cuţit în abdomenul victimei ori o
împuşcă în cap, însă rezultatul letal nu se produce; infractorul încearcă să distrugă un anumit bun
prin explozie, dar detonarea nu are loc, deşi mecanismul fusese acţionat. Dacă din condiţiile de
săvârşire a faptei - în speţă, act de ucidere intenţionată a victimei/act de distrugere intenţionată
prin mijloace care pun în primejdie (şi) alte persoane sau bunuri - se va dovedi că împiedicarea
(efectivă a) producerii rezultatului (moartea victimei/distrugerea bunului) se datorează înseşi
voinţei făptuitorului, intervenind înainte de descoperirea faptei comise, autorului îi va profita
impunitatea acordată, în limitele prevăzute de lege, pentru tentativă de omor/distrugere.
Marcarea particularităţilor ce caracterizează tentativa imperfectă, distingând-o de tentativa
perfectă, serveşte la identificarea formelor posibile ale tentativei în cazul infracţiunilor
intenţionate la care se referă, după cum acestea se clasifică în infracţiuni de rezultat, respectiv
infracţiuni de pericol. Astfel, în timp ce tentativa imperfectă este posibilă în cazul ambelor
categorii de infracţiuni, tentativa perfectă este posibilă, de regulă, doar la infracţiunile de rezultat.
Doctrina evidenţiază însă (şi) cazuri de excepţie, anume că „unele infracţiuni de rezultat nu sunt
susceptibile de tentativă perfectă (de pildă, infracţiunea de furt, viol, act sexual cu un minor, când
executarea în întregime a acţiunii infracţionale echivalează cu consumarea infracţiunii, aceasta
nerămânând în stadiul de tentativă); nu este posibilă tentativa perfectă la infracţiunile de pericol
abstract, însă este posibilă la cele de pericol concret"111.
După cum s-a menţionat, legiuitorul penal actual a renunţat la prevederea expresă a aşa-
numitei tentative relativ improprii, consacrată expres de reglementarea anterioară. în optica
actuală, indiferent de motivele pentru care infracţiunea nu s-a consumat (excluzând însă situaţia
imposibilităţii de consumare a infracţiunii atunci când aceasta este consecinţa modului cum a fost
concepută executarea), sunt îndeplinite condiţiile generale cerute de lege pentru existenţa
tentativei. în acord cu opinia (reformatoare) avansată în doctrină, reţinem clasificarea formelor
tentativei în: tentativă idonee - relevantă penal, periculoasă [art. 32 alin. (1) CP] şi tentativă
neidonee - lipsită de relevanţă penală, nepericuloasă [art. 32 alin. (2) CP]. Considerăm necesară
următoarea precizare: în viziunea autorilor care susţin o atare clasificare, se subliniază că formele
proprie şi (relativ) improprie ale tentativei se regăsesc şi în lumina reglementării actuale, dând
conţinut tentativei idonee, cu distincţiile pe care le vom expune în continuare.
m
M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 144,145. Dincolo de potenţialele controverse referitoare la apartenenţa
incriminărilor exemplificate (furt, viol, agresiune sexuală) fie la categoria infracţiunilor de rezultat (opinie majoritară),
fie la aceea a infracţiunilor de pericol, specificăm că, în cazul acestora, nu este posibilă tentativa perfectă.
Atunci când mijloacele folosite sunt potrivite sub aspectul aptitudinii de a produce
rezultatul111 sau obiectul material se află la locul unde şi l-a reprezentat făptuitorul121, există
tentativă, fiind îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa acesteia (cauzele neproducerii
rezultatului tipic nu privesc mijloacele/instrumentele de comitere şi prezenţa obiectului material
la locul comiterii faptelor). De asemenea, atunci când mijloacele folosite sunt insuficiente sau
defectuoase, dar, prin natura lor, sunt apte, idonee a produce rezultatul, însă au devenit, în
anumite condiţii, în cazul dat, insuficiente sau defectuoase 131, ori atunci când obiectul există în
materialitatea sa, însă făptuitorul este în eroare asupra locului în care se află în acel moment 141,
există tentativă, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa acesteia
(imposibilitate relativă de consumare a infracţiunii). în aceste cazuri (la care se pot adăuga şi
altele), aşa cum reiese din exemplele oferite, asupra valorilor sociale proteguite de legea penală
(viaţa persoanei, posesia/detenţia asupra bunurilor mobile etc.), prin activitatea materială
desfăşurată rămasă la stadiul de tentativă (de omor, de furt etc.), se creează o stare de pericol
direct. Prin puterea exemplelor menţionate, credem că se poate înţelege mai bine ceea ce implică
aşa-numita tentativă idonee (imperfectă sau perfectă)151.
în doctrină161 se arată că „tentativa idonee presupune acte ce creează o stare de pericol
pentru valoarea socială ocrotită, acte care, la momentul comiterii lor, făceau să apară ca probabilă
producerea urmării vizate de autor", cu precizarea potrivit căreia „caracterul idoneu al tentativei
se apreciază pe baza unui examen ex ante, judecătorul fiind ţinut să analizeze fapta comisă din
perspectiva unui om mediu, plasat la momentul comiterii actelor şi dispunând de eventualele
cunoştinţe suplimentare pe care le avea autorul".
Pe de altă parte, dacă este să presupunem, spre exemplu, că o persoană încearcă să ucidă o
altă persoană, recurgând la farmece/vrăji/blesteme, relevându-se astfel un mod absurd de
concepere a executării faptei, se ridică întrebarea dacă mai poate exista tentativă, în sensul legii
penale. Răspunsul este unul negativ, oferit de însuşi legiuitorul penal care, în alin. (2) al art. 32 CP,
prevede că „Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este
consecinţa modului cum a fost concepută executarea". Am reprodus astfel exemplul tipic ilustrat
constantin doctrina noastră penală, care este în afara oricăror discuţii, în sensul ilustrării unei
fapte care, în nicio situaţie posibilă (obiectiv), nu poate cauza urmarea periculoasă
urmărită/acceptată de persoana care acţionează în modul descris.
Situaţia juridică de excludere a tentativei - prevăzută de art. 32 alin. (2) CP - semnifică o
tentativă neidonee (nepericuloasă, nesancţionabilă/nepedepsibilă)171, situaţie în care „nu se poate
pune problema creării unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită, fiind evident pentru
orice observator de factură medie că acţiunea comisă nu are nicio şansă * 2 3 4 5 6 7 *
111
Spre exemplu: punerea în executare a intenţiei de ucidere a victimei, căreia i se administrează o cantitate
suficientă de otravă, dar nu se produce moartea acesteia.
[2]
Spre exemplu: punerea în executare a intenţiei de a sustrage un bun asupra căruia făptuitorul se îndreaptă,
dar care este surprins înainte de a şi-l însuşi; împuşcarea victimei aflate la mică distanţă de făptuitorul care descarcă
un foc de armă în direcţia acesteia, dar nu se produce moartea, victima fiind grav rănită, ori aceasta se fereşte din
calea traiectoriei glonţului sau făptuitorul nu ia corect linia de ochire a victimei.
[3]
Spre exemplu: folosirea unei cantităţi insuficiente de otravă care se administrează victimei sau a unei arme
de foc încărcate, dar căreia i se defectează mecanismul de tragere în timpul executării acţiunii de ucidere.
[4]
Spre exemplu: se trage un foc de armă într-o încăpere în care făptuitorul crede că se află o persoană care, în
acel moment, se află în altă parte.
[5]
Exemplele sunt dintre cele clasice, tipice, care continuă să fie reproduse în doctrină sub denumirile
(încetăţenite sub Codul penal anterior) de tentativă proprie, respectiv tentativă relativ improprie, forme acoperite
de tentativa idonee.
[6]
A se vedea FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 485 (şi doctrina străină acolo indicată).
[7]
Cunoscută în doctrina penală şi sub denumirea de tentativă absurdă sau tentativă absolut imposibilă/
absolut improprie.
să producă rezultatul" cu precizarea că, „şi de această dată, evaluarea pericolului se va face tot pe
baza unei analize ex ante, de pe poziţia unui observator mediu, dispunând şi de eventualele
informaţii suplimentare de care dispunea autorul" Din această
perspectivă, aprecierea efectuată asupra unor acte întreprinse de persoana implicată în
executarea faptei, ţinând cont de anumite împrejurări/circumstanţe de comitere, poate atrage
soluţionări diferite, în sensul reţinerii, după caz, a unei situaţii juridice de excludere sau,
dimpotrivă, de existenţă a tentativei.
Considerând că sunt extrem de grăitoare multiplele şi variatele exemplele ilustrate în
literatura de specialitate, optăm - fără niciun alt comentariu - pentru reproducerea unora dintre
situaţiile descrise şi examinate, după cum urmează: „este necesară luarea în calcul a acestor
informaţii suplimentare deţinute de autor, datorită faptului că, uneori, un act în principiu
neidoneu poate să îşi schimbe valenţele tocmai din cauza circumstanţelor speciale în care se
comite. Aşa, de pildă, faptul de a urla la urechea unei persoane pentru a o speria nu apare în
accepţiunea comună ca fiind un act apt de a ucide. El devine însă un act idoneu în măsura în care
autorul ştie că victima suferă de o afecţiune cardiacă foarte gravă şi orice şoc emoţional îi poate
cauza decesul. La fel se întâmplă şi în situaţia cauzării unei răni superficiale unei persoane care
suferă de hemofilie. (...) Tot astfel, executarea unui foc de armă asupra patului din camera în care
victima dormea de obicei constituie o tentativă idonee dacă autorul nu ştia că victima nu se află în
cameră, dar devine o tentativă neidonee dacă autorul cunoştea respectiva împrejurare, însă
credea că poate ucide victima prin împuşcarea patului acesteia"* 121.
în concluzie, înţelegem să punctăm, în principal, următoarele idei:
a) chiar dacă, în parte din literatura juridică apărută după intrarea în vigoare a Codului penal
actual, sunt prezentate, în continuare, formele tentativei sub denumirile proprie, respectiv
improprie, iar în alte surse se face referire la tentativa idonee, respectiv tentativa neidonee,
considerăm că se vizează astfel, prin denumiri formal diferite, aceleaşi realităţi. Astfel, semnifică o
tentativă relevantă penal (ca formă atipică a infracţiunii la care se referă) tentativa proprie şi
tentativa relativ improprie, respectiv (potrivit clasificării paralele) tentativa idonee, indiferent dacă
o asemenea tentativă îmbracă, pe caz concret, forma întreruptă sau pe aceea terminată.
Dimpotrivă, este lipsită de relevanţă penală (nu constituie o formă atipică a infracţiunii) tentativa
absolut improprie, respectiv (potrivit clasificării paralele) tentativa neidonee, faptă în cazul căreia
este exclusă răspunderea penală, deoarece nu există, în nicio situaţie, posibilitatea obiectivă a
consumării (nici din punct de vedere abstract, nici în concret);
b) în mod invariabil, (parte din) doctrina penală se apleacă asupra problemelor de
delimitare între două ipoteze în care fapta comisă nu constituie infracţiune şi nu poate genera
răspundere penală, anume: pe de o parte, tentativa absolut
l3]
improprie, iar, pe de altă parte, fapta (infracţiunea) putativă . Subiectul este însă unul

cit.,p. 486.
121
Idem, p. 485-487. în raport cu acest din urmă exemplu, considerăm util şi pragmatic a releva, totuşi,
dificultatea concretă a probării unor asemenea nuanţe care s-ar putea identifica în reprezentarea/poziţia subiectivă a
făptuitorului şi caracterul profund discutabil al unei abandonări complete a soluţionării teoretice a unei chestiuni de
drept (cu atât de importante consecinţe practice asupra situaţiei juridice a unei persoane) exclusiv pe teritoriul
declaraţiilor subiective pe care acea persoană ar putea să le formuleze.
131
Tentativa neidonee şi fapta (infracţiunea) putativă se aseamănă prin împrejurarea că, în ambele ipoteze,
infracţiunea, ca temei al răspunderii penale, este exclusă. Ceea ce le deosebeşte constă în sfera lor de cuprindere/
conţinutul lor. Astfel, tentativa neidonee semnifică acte de executare (tentativă) fără caracter penal, imposibilitatea
de consumare decurgând din modul cum a fost concepută executarea (mod absurd), fiind o încercare imposibilă (în
abstract) de a săvârşi o faptă relevantă penal (aşadar, nu există tentativă în sensul legii penale). în schimb,
(infracţiunea) putativă constituie un concept a cărui definiţie însăşi este discutabilă (reprezentând, în esenţă, o
controversat (de exemplu, descărcarea armei asupra unui cadavru - persoana încetase din viaţă
înainte de acţiunea întreprinsă de făptuitor fără ca făptuitorul să fie conştient de acest aspect,
având, din contră, credinţa/convingerea că victima era încă vie la momentul executării actului apt
să producă decesul), existând un ecart radical între opiniile formulate cu privire la soluţia teoretică
(şi consecinţele practice atrase de aceasta) susţinută drept corespunzătoare. Astfel, în timp ce
frecvent se apreciază că o asemenea ipoteză nu ar putea genera răspunderea penală în legătură
cu o infracţiune de omor (fie cu motivarea că ar fi vorba, într-un asemenea caz, despre o tentativă
absolut improprie/neidonee, fie despre o faptă/infracţiune putativă), s-a formulat şi opinia
(minoritară) care susţine că, într-o atare speţă, soluţia corectă ar trebui să fie cea de condamnare
a făptuitorului pentru o tentativă idonee de omor[1].
§4. Incriminarea şi sancţionarea tentativei. Concepţia Codului penal

român în vigoare
4.1. Incriminarea tentativei
în ceea ce priveşte incriminarea şi sancţionarea (pedepsirea) tentativei, în doctrina de
specialitate, cât şi pe planul legislaţiilor penale, sunt cunoscute/consacrate mai multe soluţii, atât
în considerarea relevanţei penale a faptelor tentate/a considerării tentativei ca infracţiune
(inclusiv a formelor sub care se înfăţişează), cât şi în legătură cu modul de sancţionare a tentativei
incriminate (a formelor pe care le îmbracă).
Opţiune a legiuitorului penal, realitatea/necesitatea incriminării tentativei este transpusă în
sisteme încetăţenite sub denumirile de incriminare nelimitată, respectiv de incriminare limitată.
După cum rezultă din însăşi denumirea atribuită, semnifică o incriminare nelimitată incriminarea
tentativei la toate infracţiunile tip la care este posibilă, indiferent de gravitatea lor, spre deosebire
de incriminarea tentativei doar la unele dintre infracţiunile tip la care este posibilă (infracţiuni de
o anumită gravitate, în aprecierea selectivă rămasă la latitudinea legiuitorului), pe calea unei
incriminări limitate. Ca orice faptă incriminată - prevăzută şi pedepsită de legea penală -,
indiferent de sistemul de incriminare adoptat, tentativa atrage o pedeapsă; ceea ce face diferenţa
între cele două concepţii susţinute/vehiculate în materie constă în pedepsirea în toate cazurile
(întotdeauna) a tentativei în baza sistemului incriminării nelimitate şi (respectiv) pedepsirea
acesteia doar în unele cazuri, atunci când se prevede expres, în baza sistemului incriminării
limitate. * 111
împrejurare în care o persoană care a acţionat într-un anumit fel concret apreciază, sincer/subiectiv, darîn mod greşit,
sub aspect obiectiv, că a săvârşit o infracţiune-ceea ce, din punct de vedere juridic, nu se poate susţine, activitatea
comisă nefiind, de fapt, aptă de angajare a răspunderii penale). Cu privire la definirea faptei (infracţiunii) putative s-au
formulat concepţii diferite referitoare la criteriul care ar atrage calificarea unui eveniment ca reprezentând
faptă/infracţiune putativă: după caz, doar o eroare inversă de drept sau orice fel de eroare inversă, fie aceasta de
drept, fie de fapt. A se vedea, pentru distincţii legate de acest subiect, FL. STRETEANU, D. NIŢU, cit., p. 487 ş.u.
111 FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 488, 489 (rămâne discutabil, în clasificarea paralelă celei preferate de
autori, dacă această tentativă pedepsibilă/periculoasă, de omor - pentru care ar urma să se angajeze răspunderea
penală a făptuitorului -, ar urma să fie calificată ca tentativă proprie ori ca tentativă relativ improprie). A se vedea,
pentru o opinie concurentă celei (minoritare) astfel exprimate (particularizată în raport de incriminarea faptei de
întrerupere a cursului sarcinii, atunci când se execută manopere abortive asupra unei femei considerate, în mod
eronat, a fi însărcinată), A.E. FRANJ, întreruperea cursului sarcinii. Repere juridice şi etice, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2016, p. 230-236 (unde o asemenea tentativă este apreciată drept relativ improprie). A se vedea şi F.D.
TOHĂTAN, Infracţiunea imposibilă, în C.D.P. nr. 2/2008, p. 58-81.
în doctrina noastră penală se specifică faptul că, „în sistemele juridice care consacră o
clasificare bipartită sau tripartită a infracţiunilor, se foloseşte sistemul incriminării nelimitate,
pentru infracţiunile din categoria cea mai gravă, şi sistemul incriminării limitate sau
neincriminarea, pentru celelalte"111. De asemenea, materia incriminării tentativei a ridicat/ ridică
şi problema stabilirii formelor care intră în sfera de reglementare a legii penale, altfel spus, dacă
incriminarea priveşte tentativa proprie sau/şi tentativa improprie (absolută sau relativă), în
modalităţile imperfectă sau perfectă.
Concepţia promovată (şi) de legiuitorul Codului penal român în vigoare reflectă adoptarea
sistemului de incriminare iimitată a tentativei, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 33 aiin. (1),
potrivit căruia „Tentativa se pedepseşte numai când legea prevede în mod expres aceasta"* 121.
Ca tehnică legislativă sunt adoptate două modalităţi de incriminare, după cum rezultă din
unele dispoziţii speciale care (conformându-se regulii generale statornicite de articolul pre-indicat)
prevăd expres pedepsirea tentativei în cazul anumitor infracţiuni. Se impune precizarea potrivit
căreia, în lipsa unei prevederi legale în acest sens, fapta concretă săvârşită, prin desfăşurarea unei
activităţi care corespunde descrierii din art. 32 alin. (1) CP, nu constituie infracţiune (fapta nu este
prevăzută de legea penală), deci nu atrage (exclude) răspunderea penală, sens în care trebuie
operate distincţii (şi evitate confuziile) între posibilitatea tentativei la o infracţiune şi relevanţa
penală a tentativei (nu orice tentativă posibilă la o infracţiune este şi relevantă penal, deci
pedepsibilă). De lege lata, incriminarea limitată a tentativei priveşte tentativa idonee, în
modalităţile normative înfăţişate de forma imperfectă, respectiv de forma perfectă.
Revenind la tehnica legislativă, precizăm că se folosesc două modalităţi de incriminare, prin
recurgerea de către legiuitorul penal -în considerarea tentativei ca infracţiune, indiferent de sediul
incriminării (Partea specială a Codului penal sau legi speciale) - la formularea standard (şablonul
legal) care indică: „tentativa se pedepseşte", anume:
a) fie incriminarea în chiar textul care consacră fapta tip [spre exemplu, din Partea specială a
Codului penal: art. 188 alin. (2) - tentativa de omor, art. 189 alin. (2) - tentativa de omor calificat,
art. 218 alin. (6) - tentativa de viol, art. 295 alin. (2) - tentativa de delapidare];
b) fie prevederea unui articol comun, inserat (de regulă) la sfârşitul unui titlu sau capitol ori al
unei secţiuni din lege (potrivit sistematizării materiei juridice), care indică sancţionarea tentativei
la o grupă de infracţiuni sau la unele fapte penale enumerate limitativ cu apartenenţă la o
anumită grupă de infracţiuni (spre exemplu, din Partea specială a Codului penal, la finalul unor
titluri: art. 412 - incriminarea tentativei la infracţiunile contra securităţii naţionale;
111
A se vedea FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 493, cu exemplificări ale autorilor din dreptul francez, belgian,
elveţian (care consacră clasificarea tripartită a infracţiunilor în crime, delicte şi contravenţii). La rândul nostru,
specificăm faptul că o departajare/clasificare a faptelor prevăzute de legea penală ca infracţiuni, după gravitate, nu a
fost străină nici legii penale autohtone. De dată relativ recentă (însă pierzând şansa de a deveni lege activă), Legea nr.
301/2004 (abrogată la data intrării în vigoare a Codului penal actual) a consacrat clasificarea infracţiunilor în crime şi
delicte, în materia incriminării tentativei preconizându-se incriminarea nelimitată a tentativei la crimă, respectiv
incriminarea limitată a tentativei la delict [potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 301/2004, se prevedea că „Tentativa la
crimă se pedepseşte întotdeauna, iar tentativa la delict numai când legea prevede aceasta"]. în aceeaşi ordine de idei,
amintim că legiuitorul Codului penal român din 1936 a optat pentru clasificarea tripartită a infracţiunilor, în materia
incriminării tentativei adoptând sistemul incriminării nelimitate a tentativei la crimă, respectiv al incriminării limitate a
tentativei la delict.
121
Codul penal în vigoare păstrează sistemul incriminării limitate din reglementarea anterioară (Codul penal din
1968), ceea ce reflectă opţiunea fidelă a legiuitorului naţional. în aceeaşi ordine de idei, spre deosebire de codificările
din 1936 şi din 2004, de lege lata, dar şi de lege praevia, nu se distinge o clasificare a infracţiunilor, după gravitate, în
crime, delicte sau/şi contravenţii, operându-se exclusiv cu noţiunea (unică) de infracţiune. Adăugăm şi menţiunea
potrivit căreia, în reglementarea anterioară, incriminarea tentativei privea atât tentativa proprie, cu modalităţile
imperfectă şi perfectă, cât şi tentativa relativ improprie, deopotrivă cuprinse în cadrul legal aferent tentativei.
art. 393 - incriminarea tentativei la unele dintre infracţiunile electorale; tot din Partea specială a
Codului penal, spre exemplu, la finalul unor capitole incluse într-un titlu comun - infracţiuni contra
patrimoniului: art. 232, art. 237).
Depăşind problematica (generală) pe care o dezvoltă incriminarea tentativei, deopotrivă ceea
ce ţine de incriminarea tentativei în concepţia ilustrată de legiuitorul Codului penal român în
vigoare - care limitează cazurile de sancţionare a tentativei -, îndreptăm atenţia asupra
problematicii pe care o implică sancţionarea (pedepsirea) tentativei relevante penal. Distinct de
incriminarea tentativei - şi numai în raport cu aprecierea legislativă a acesteia ca infracţiune
(forma atipică) -, se ridică problema (subsecventă a) sistemului de sancţionare adoptat de legea
penală în materia tentativei. Cu alte cuvinte, dincolo de incriminarea tentativei, de aducerea în
sfera de reglementare a unei legi penale, prin considerarea acesteia ca infracţiune, se ridică
problema determinării modului său de sancţionare/pedepsire (cum se sancţionează tentativa?).
4.2. Sancţionarea tentativei

în ceea ce priveşte sancţionarea tentativei, în doctrină, cât şi pe planul legislaţiilor penale,
sunt cunoscute, de asemenea, două sisteme de pedepsire, în raport cu sancţionarea infracţiunii
fapt consumat, încetăţenite sub denumirile de parificarea pedeapsă şi diversificarea de pedeapsă.
în cele două sisteme de sancţionare a tentativei, precizăm că se ia ca bază legală de la care se
porneşte în aprecierea pedepsei corespunzătoare pentru tentativă pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea tip (forma tipică/perfectă). Ceea ce distinge cele două sisteme de sancţionare
operante rezidă în aceea că, în sistemul parificării de pedeapsă, tentativa se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea fapt consumat, în timp ce, în sistemul
diversificării de pedeapsă, tentativa se sancţionează diferit faţă de infracţiunea tip, respectiv cu o
pedeapsă mai uşoară/mai blândă decât aceea prevăzută de lege pentru infracţiunea fapt
consumat. Ambele sisteme de sancţionare a tentativei îşi găsesc reflectare pe planul legislaţiilor
penale, cu particularităţile ce caracterizează fiecare legislaţie naţională în parte, impunând o
anumită viziune a legiuitorului.
Fără a intra în detalii, subliniem că, prin consacrarea parificării de pedeapsă, se promovează,
după caz, o parificare absolută sau relativă11', după cum şi, atunci când se îmbrăţişează
diversificarea de pedeapsă, regimul atenuant al tentativei cunoaşte variaţii în considerarea
specificului naţional (în raport de categoriile de pedepse consacrate, ierarhia acestora, natura şi
durata lor, fracţiile de reducere stabilite prin lege ş.a.). De asemenea, în acord cu specificul unor
legislaţii penale naţionale, sistemul diversificării de pedeapsă în cazul tentativei poate reprezenta
regula operantă în materie, dar care să cunoască şi excepţia parificării de pedeapsă, excepţie
înscrisă pentru anumite categorii de infracţiuni, după cum nimic nu poate împiedica legiuitorul să
diferenţieze pedepsele şi în raport de formele (pedepsibile) pe care le îmbracă tentativa121. 1 2
[1]
După cum se arată în doctrină, „în cadrul acestui sistem s-ar putea deosebi teza sancţionării absolut la fel a
tentativei ca şi fapta consumată indiferent de gradul de realizare a executării (parificare absolută) şi teza după care
tentativa se va pedepsi între aceleaşi limite ca şi infracţiunea consumată, dar în mod concret pedepsele ar putea diferi
(parificare relativă)". în acest sens, a se vedea G. ANTONIU, Tentativa, op. cit., p. 228, 229.
[2]
Pentru elemente de drept pena! comparat, recomandăm a se vedea V. DOBRINOIU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p.
247. La rândul nostru, apreciem că, în afara cunoaşterii unor elemente de drept penal comparat în materia
sancţionării tentativei, mai pot trezi interes şi unele aspecte privitoare la evoluţia reglementărilor pe planul dreptului
penal autohton, sens în care înţelegem să punctăm unele caracteristici ale codificărilor care s-au succedat, reliefând
opţiuni legislative manifestate la un moment dat. Astfel, Codul penal din 1936 a consacrat, de principiu, sistemul
diversificării de pedeapsă, stabilind însă pentru unele categorii de infracţiuni de gravitate deosebită un regim
4.2.1. Sancţionarea tentativei prin diversificarea de pedeapsă

Concepţia promovată (şi) de legiuitorul Codului penal român în vigoare111 reflectă adoptarea
sistemului diversificării de pedeapsă în cazul tentativei, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 33 alin.
(2), potrivit căruia „Tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate. Când pentru infracţiunea consumată legea
prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar instanţa s-ar orienta spre aceasta, tentativa se
sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani". Dispoziţiile generale privitoare la
tratamentul penal al tentativei prin diferenţiere (diversificare) de pedeapsă sunt aplicabile
persoanelor fizice majore şi persoanelor juridice, în evaluarea pedepsei pentru tentativă
pornindu-se de la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea fapt consumat, prin prisma (şi
cu referire strictă) la pedeapsa principală. Astfel, se consacră regula în materia pedepsirii
tentativei - diversificare de pedeapsă -subaspectul naturii juridice, din punct de vedere
sancţionator, tentativa fiind o cauză (anume, o stare) generală, legală de atenuare a răspunderii
penale.
a) în ceea ce priveşte sancţionarea tentativei în cazul persoanei fizice (majore), diversificarea

de pedeapsă, potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (2) teza I CP, atribuie tentativei un tratament
diferenţiat în raport cu infracţiunea consumată, sancţionându-se cu o pedeapsă mai blândă/ mai
uşoară, şi anume cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, ale cărei limite se
reduc la jumătate. Reducerea obligatorie cu fracţia de 1/2 (prevăzută de lege) operează asupra
limitelor speciale ale pedepsei închisorii sau ale amenzii penale - pedepse principale relativ
determinate. în cazul pedepsei amenzii - al cărei cuantum, de lege lata, se stabileşte prin sistemul
zilelor-amendă -, reducerea operează doar cu privire la limitele speciale ale zilelor-amendă, nu şi
la suma corespunzătoare unei zile-amendă. în acest sens, * 1
derogatoriu prin înscrierea parificării de pedeapsă (spre exemplu, pentru unele infracţiuni precum crimele contra
statului). Totodată, se stabileau deosebiri în raport cu apartenenţa faptei tentate (crimă sau delict), pedepsele fiind
diferenţiate şi după formele tentativei, forma relativ improprie fiind sancţionată mai uşor decât forma proprie. în
aceeaşi ordine de idei, menţionăm şi concepţia promovată de codificarea penală din 2004, prin consacrarea, ca sistem
general de sancţionare în cadrul legal al tentativei, a sistemului diversificării de pedeapsă, fără diferenţiere şi din
punct de vedere al formelor tentativei pedepsibile (proprie şi relativ improprie). Astfel, potrivit dispoziţiilor legale, se
prevedea că, „în cazul persoanei fizice, tentativa se sancţionează cu o pedeapsă imediat inferioară categoriei de
pedeapsă prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, daca legea nu prevede altfel" (s.n.) [în conformitate cu
art. 35 alin. (2)], iar, pe cale de dispoziţie specială, se statua că tentativa la infracţiunile reprezentând crime contra
persoanei (contra umanităţii, contra vieţii persoanei ş.a.) se sancţionează cu pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea
consumată sau cu o pedeapsă în cadrul limitelor imediat inferioare pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea
consumată. Am recurs la expunerea concepţiei codificării penale române din 2004, întrucât-aşa cum reiese din
Expunerea de motive ce a însoţit proiectul Codului penal actual (2009)-„decizia elaborării unui nou Cod penal a avut la
bază [şi] neajunsurile Legii nr. 301/2004, semnalate de doctrină în intervalul de timp care a urmat publicării sale",
printre acestea numărându-se şi „diferenţierea infracţiunilor în crime şi delicte, [care] deşi corectă din punct de
vedere ştiinţific, a fost reglementată într-un mod defectuos, astfel încât ea creează probleme a căror soluţie nu poate
fi găsită în cuprinsul codului. Aşa se întâmplă, de exemplu, cu privire la calificarea tentativei de crimă ca fiind crimă
sau delict".
[1]
Codul penal în vigoare păstrează sistemul diversificării de pedeapsă din reglementarea anterioară (Codul penal
din 1968), ceea ce reflectă opţiunea fidelă a legiuitorului naţional, distanţându-se (net) de celelalte codificări dintre
cele expuse (din 1936 şi din 2004), întrucât, plecându-se de la numitorul comun al unei clasificări (tripartite/ bipartite)
legale a infracţiunilor, după gravitate, se antrenau anumite consecinţe juridice şi în materia afectată tentativei
(incriminare şi sancţionare). Codul penal anterior a adoptat pentru sancţionarea tentativei sistemul diversificării de
pedeapsă, stabilind un sistem de diferenţiere a pedepsei tentativei faţă de cea a infracţiunii consumate, sistem de
pedepsire unic, atât pentru toate cazurile de incriminare a tentativei, cât şi pentru toate formele sale pedepsibile
(imperfectă şi perfectă; proprie şi relativ improprie). Subliniem că sistemul legal general al diversificării de pedeapsă
nu cunoştea nicio excepţie care să atragă, în sancţionarea tentativei, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
consumată (nu erau consacrate expres cazuri de excepţie prin parificare de pedeapsă).
potrivit dispoziţiilor art. 61 alin. (6) CP, se prevede că, dacă există cauze de atenuare a pedepsei -
cum este (şi) tentativa -, fracţiile stabilite de lege (respectiv reducerea cu 1/2 în caz de tentativă)
se aplică limitelor speciale ale zilelor-amendă prevăzute în alin. (4) şi (5) ale articolului pre-citat[11.
Diversificarea de pedeapsă, potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (2) teza a ll-a CP, vizează în mod
exclusiv persoana fizică majoră, atunci când, în condiţiile legii, tentativa se sancţionează cu
pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani. După cum se poate observa, în textul legal se indică în
mod expres că pedeapsa închisorii (cu limitele specificate) este aplicabilă atunci când instanţa s-ar
orienta, pe caz concret, spre detenţiunea pe viaţă pentru infracţiunea fapt consumat (pentru care
pedeapsa abstractă este una alternativă: detenţiune pe viaţă sau închisoare). Când pentru
infracţiunea consumată legea prevede doar pedeapsa detenţiunii pe viaţă (pedeapsă unică), este
evident că tentativa se va sancţiona cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani [este cazul, spre
exemplu, al tentativei la infracţiunea de genocid pe timp de război - art. 438 alin. (2) coroborat cu
art. 445 CP].
Revenind la ipoteza prevederii pentru infracţiunea tip (forma consumată) a pedepsei
detenţiunii pe viaţă, însă alternativ cu pedeapsa închisorii, pe calea interpretării dispoziţiei din art.
33 alin. (2) teza a ll-a CP, rezultă că, atunci când instanţa s-ar orienta spre pedeapsa închisorii,
tentativa se va sancţiona între limitele speciale reduse cu fracţia de 1/2 [în conformitate cu
prevederile art. 33 alin. (2) teza I CP]. De altfel, în ipoteza infracţiunilor pentru care pedeapsa
prevăzută de lege este una alternativă (închisoare sau amendă ori detenţiune pe viaţă sau
închisoare), soluţia promovată, în mod constant, în teoria şi în practica penală este cea a
sancţionării tentativei la infracţiune prin parcurgerea următorilor paşi: instanţa va opta asupra
uneia dintre cele două pedepse alternative, alegând acel tip de pedeapsă la care s-ar fi oprit dacă
infracţiunea se consuma (prin valorificarea criteriilor generale de individualizare a pedepsei), iarîn
raport cu pedeapsa astfel aleasă, instanţa urmează să facă aplicarea subsecventă a dispoziţiilor de
sancţionare a tentativei.
Prin urmare, se poate observa că sistemul diversificării de pedeapsă în sancţionarea tentativei
comise de infractorul persoană fizică majoră se manifestă, după caz, prin reducere de pedeapsă
(cazul amenzii şi al închisorii) ori prin înlocuire de pedeapsă (cazul detenţiunii pe viaţă). 111
111
Spre exemplu, în cazul în care legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult 2
ani, în situaţia săvârşirii tentativei (relevante penal) a acelei infracţiuni, în cazul sancţionării cu pedeapsa de ordin
pecuniar, limitele cărora li se va aplica fracţia de 1/2 vor fi cele prevăzute corespunzător dispoziţiilor art. 61 alin. (4)
lit. b) CP, rezultând limite speciale cuprinse între 60 şi 120 de zile-amendă. în ceea ce priveşte aplicarea art. 61 alin. (6)
raportat la art. 61 alin. (5) CP, dacă instanţa valorifică, în procesul de individualizare, cauza de agravare facultativă a
pedepsei (majorarea cu o treime a limitelor speciale ale zilelor-amendă), ulterior majorării, acestea - limitele speciale
astfel determinate - se vor reduce cu fracţia stabilită pentru tentativă (reducere cu 1/2), dacă infracţiunea comisă
(prin care s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial) a rămas la stadiul de tentativă (pedepsibilă/relevantă penal).
Distinct de rezolvările anterioare, în condiţiile prevăzute de art. 62 CP - amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii -,
dacă prin infracţiunea tentată săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii se
poate aplica şi pedeapsa amenzii. în cazul aplicării cumulative a închisorii şi a amenzii, efectul tentativei (reducerea cu
fracţia de 1/2) se va produce cu privire la pedeapsa închisorii, operând reducerea asupra limitelor speciale prevăzute
de lege pentru aceasta, urmând însă ca limitele speciale ale zilelor-amendă să se determine doar în raport de durata
pedepsei închisorii stabilite (în concret) de instanţă (neputând fi însă reduse ca efect al cauzei de atenuare a
tentativei). Spre exemplu, dacă legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani
[ceea ce ar corespunde reglementării din art. 61 alin. (4) lit. c) CP], iar, în condiţiile prevăzute de art. 62 CP,
infracţiunea respectivă, prin care s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, a rămas la stadiul de tentativă şi
instanţa a optat, în sancţionare, pentru pedeapsa alternativă a închisorii, stabilind-o - dând efect tentativei - pe o
durată concretă de 1 an şi 6 luni, atunci, întrucât durata pedepsei privative de libertate astfel stabilite nu depăşeşte 2
ani, limitele speciale ale zilelor-amendă vor fi cuprinse între 120 şi 240 de zile [corespunzător prevederilor art. 61 alin.
(4) lit. b) CP].
b) După cum s-a arătat, diversificarea de pedeapsă, potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (2) teza I
CP, atribuie tentativei un tratament diferenţiat în raport cu infracţiunea consumată,
sancţionându-se cu o pedeapsă mai blândă/mai uşoară, şi anume cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate. Aceste dispoziţii privitoare la
pedepsirea tentativei sunt aplicabile şi în cazul persoanei juridice, situaţie în care reducerea
obligatorie cu fracţia de 1/2 prevăzută de lege operează asupra limitelor speciale ale pedepsei
amenzii, mai exact, reducerea operează doar cu privire la limitele speciale ale zilelor-amendă [art.
137 alin. (4) CP], nu şi la suma corespunzătoare unei zile-amendă. Acest mod de sancţionare
(pedepsire) a tentativei rezultă fără echivoc din prevederile art. 147 alin. (1) CP referitor la
atenuarea răspunderii penale, dispoziţiile legale făcând trimitere la „regimul amenzii prevăzut de
lege pentru persoana fizică".
Atât în cazul persoanei fizice majore, cât şi în cazul persoanei juridice care acţionează de pe
poziţia subiectului activ al tentativei (pedepsibile) la o infracţiune, precizăm că acest tratament
penal prin diversificare de pedeapsă în raport cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
consumată poartă, în mod exclusiv, asupra pedepselor principale aplicabile, nu şi asupra altor
sancţiuni penale (pedepse secundare: complementare, accesorii) măsuri de siguranţă (atunci când
însoţesc pedeapsa principală). Fără a intra în detalii, adăugăm şi precizarea potrivit căreia, atunci
când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente două sau mai multe cauze de atenuare a
răspunderii penale (dintre care una este şi tentativa), se vor aplica dispoziţiile art. 79 alin. (1) CP,
respectiv atunci când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente una sau mai multe cauze de
reducere a pedepsei (dintre care una este şi tentativa), dar şi una sau mai multe cauze de
majorare a pedepsei, se vor avea în vedere dispoziţiile art. 79 alin. (3) CP.
c) în ceea ce priveşte sancţionarea tentativei (relevante penal) comise de infractorul

minor, atragem atenţia asupra lipsei de incidenţă a prevederilor cuprinse în art. 33 alin. (2) CP
referitoare la pedepsirea potrivit sistemului diversificării de pedeapsă. De lege lata, sistemul de
sancţionare destinat infractorilor minori este un sistem unic, alcătuit din măsuri
educative (neprivative sau privative de libertate) - sancţiuni penale care reprezintă consecinţe ale
răspunderii penale-, din ansamblul reglementărilorîn materie-Titlul Val Părţii generale a Codului
penal - configurându-se, fără echivoc, natura juridică a stării de minoritate a infractorului drept
cauză de diferenţiere a răspunderii penale în raport cu răspunderea penală a infractorilor majori.
Efectele cauzelor de atenuare - cum este (şi) tentativa - în cazul infracţiunilor săvârşite în
timpul minorităţii sunt prevăzute de art. 128 CPll]. Astfel, acestea sunt avute în vedere la alegerea
măsurii educative şi produc efecte între limitele prevăzute de lege pentru fiecare măsură
educativă în parte. Mai exact, efectul tentativ privită ca o stare de atenuare-//! cazul infracţiunilor
săvârşite în timpul minorităţii influenţează natura măsurii educative, putând determina alegerea,
pe caz concret, a unei măsuri educative neprivative de libertate - iar nu a unei măsuri educative
privative de libertate -, dar şi alegerea unei măsuri educative (neprivative ori privative de
libertate) mai uşoare, din punct de vedere al gravităţii/severităţii acesteia, din categoria celei
asupra căreia s-a orientat instanţa. Efectul tentativei, în cazul 1
[1)
Potrivit art. 128 CP, „în cazul infracţiunilor săvârşite în timpul minorităţii, cauzele de atenuare şi agravare sunt
avute în vedere la alegerea măsurii educative şi produc efecte între limitele prevăzute de lege pentru fiecare măsură
educativă". Ţinem să precizăm că, în opera de individualizare judiciară a sancţiunii penale aplicabile infractorului
minor, alegerea măsurii educative se face în condiţiile prevăzute de art. 114 CP, potrivit criteriilor din art. 74 din
acelaşi cod; enumerarea limitativă a măsurilor educative (neprivative şi privative de libertate) din art. 115 alin. (1) CP
se realizează în ordinea gravităţii/severităţii acestora.
infracţiunilor săvârşite în timpul minorităţii, nu influenţează însă durata măsurii educative astfel
alese, producând efecte între limitele (generale) prevăzute de lege pentru fiecare măsură
educativă în parte111. Neaplicarea reducerii la jumătate a limitelor prevăzute de lege, în cazul
măsurilor educative, este explicată în doctrină (şi) prin faptul că limitele instituite pentru aceste
sancţiuni penale - proprii infractorilor minori la data comiterii faptelor penale - constituie limitele
lor generale (nu cunosc, precum pedepsele principale - relativ determinate -, şi limite speciale), iar
stabilirea sancţiunii în afara acestor limite nu este posibilă, aşa cum rezultă din prevederile art. 2
alin. (3) CP[21.
Sunt de remarcat particularităţile sancţionării tentativei comise de infractorul minor în raport
cu pedepsirea infractorului major implicat în săvârşirea tentativei la o infracţiune. Sub acest
aspect, pe drept cuvânt se subliniază în doctrina penală că soluţia legislativă înscrisă de art. 128 CP
„nu poate ridica probleme pe considerentul principiului constituţional al egalităţii în faţa legii,
întrucât regimul sancţionator pentru minor este distinct şi complet diferit faţă de cel al majorului,
plecând de la un alt tip de sancţiuni, situaţie ce a impus şi o altă soluţie în considerarea efectului
cauzelor de atenuare şi agravare"131.
in sfârşit, dar nu şi în ultimul rând, în ceea ce priveşte sancţionarea tentativei comise de un
infractor minor, readucem în atenţie o problemă controversată pe care am semnalat-o şi cu alte
ocazii141. Pornind de la prevederile art. 114 alin. (2) lit. b) CP/art. 125 alin. (2) CP, se observă că,
pentru a se putea lua faţă de infractorul minor o măsură educativă privativă de libertate, legea
impune o anumită gravitate pentru pedeapsa abstractă a infracţiunii săvârşite. Dacă, în ipoteza
comiterii unei tentative, posibilitatea aplicării unei măsuri educative privative de libertate ar
trebui să se determine în raport de maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea
consumată sau dacă limita superioară a pedepsei ce trebuie avută în vedere este maximul
prevăzut de lege pentru forma tentată generează opinii contradictorii în doctrina noastră penală.
într-o opinie (minoritară), se susţine că, „în cazul în care infracţiunea săvârşită de minor anterior a
rămas în faza tentativei, pentru luarea măsurii educative privative de libertate se va avea în
vedere pedeapsa astfel rezultată, şi nu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
consumată"* 151. în opinia însuşită de majoritatea autorilor161, opinie reflectată
111
Semnalăm, cu titlu de excepţie (în mod discutabil - criticabilă) de la această regulă, (doar) în materia măsurilor
educative privative de libertate, prevederile cuprinse în art. 396 alin. (10) teza finală CPP şi în art. 480 alin. (4) teza
finală CPP [în configuraţia pe care aceste texte au dobândit-o ulterior modificării şi completării lor prin O.U.G. nr.
18/2016 (M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016)], potrivit cărora, în situaţia aplicării procedurii de recunoaştere a învinuirii,
respectiv a încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei (cauze speciale de atenuare a răspunderii penale),
infractorilor minori în privinţa cărora instanţa se orientează în sancţionare prin măsura educativă a internării într-un
centru educativ sau de detenţie, acestea urmează a fi stabilite între limitele reduse cu o treime ale intervalului legal
(general) prevăzut potrivit art. 124 şi art. 125 CP. Pentru o dezvoltare şi analiză (critică) a acestei soluţii normative, a
se vedea M. DUNEA, Observaţii referitoare la impactul produs asupra unor instituţii generale ale dreptului penal de
modificările aportate prin OUG nr. 18/2016, în Analele Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi, Tomul LXII, Seria
Ştiinţe Juridice, nr. 1/2016, p. 83-86.
[2) A se vedea FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 495.
131
F.M. VASILE, în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit., p. 296.
141 A se vedea, spre exemplu, M.l. MĂRCULESCU-MICHINICI, Câteva observaţii privind atenuarea răspunderii penale
(I), în revista Săptămâna Juridică nr. 8/2017, p. 9.

151
V. BRUTARU, Măsuri educative privative de libertate aplicate minorului. Prevederile noului Cod penal, în
volumul Sesiunii ştiinţifice a Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române, cu tema Intrarea în vigoare a
noilor coduri. O primă evaluare (15 aprilie 2016), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016 (consultare on-line, la adresa
de internet http://www.universuljuridic.ro/masuri-educative-privative-de-libertate-aplicate-minorului- prevederile-
noului-cod-penal/).
161
A se vedea C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2014), p. 424, 427; F.M. VASILE, în G. BODORONCEA Ş.A., op.
cit., p. 275; A. VLĂŞCEANU, A. BARBU, op. cit., p. 259 ş.a.
şi în soluţii de practică penală111, se apreciază că la stabilirea pedepsei prevăzute de lege se va

avea în vedere limita maximă prevăzută de norma de incriminare pentru faptul consumat, chiar şi
atunci când infracţiunea a rămas în stadiul de tentativă, opinie la care subscriem.
4.2.2. Sancţionarea tentativei prin parificarea de pedeapsă

După cum s-a arătat, art. 33 alin. (2) CP înscrie regula sancţionării (pedepsirii) tentativei prin
consacrarea unui regim diferenţiat în raport cu infracţiunea consumată. Teza diversificării de
pedeapsă este subsecventă tezei sancţionării limitate, respectiv a incriminării limitate a tentativei,
articolul pre-citat statornicind regula operantă în materia pedepsirii oricărei tentative incriminate
la o infracţiune (intenţionată). Sancţionarea tentativei prin diversificarea de pedeapsă apreciem că
se impune ca regulă în materie, sistemul consacrat de lege apiicându-se tuturor formelor
tentativei, ca tentativă idonee, perfectă sau imperfectă.
Sistemul diversificării de pedeapsă în cazul tentativei cunoaşte însă o excepţie, prin care se
atribuie tentativei, în cazul anumitor infracţiuni, un tratament penal egal (în abstract) cu cel
aplicabil infracţiunii consumate. în opinia noastră, după cum ne-am pronunţat constant121, este
cazul infracţiunilor complexe praeterintenţionate (pe conţinut agravat), cărora, prin dispoziţii
exprese cuprinse în Partea generală a Codului penal, li se înscrie sancţionarea prin parificarea de
pedeapsă, în ipoteza rămânerii la stadiul de tentativă, în condiţiile legii. Articolul prin care se
consacră acest tratament penal este situat în afara cadrului legal general afectat tentativei
(Capitolul IV), găsindu-se în Capitolul V din acelaşi Titlu II, corespunzător materiei unităţii
infracţionale, în forma infracţiunii complexe [infracţiune definită în conformitate cu prevederile
art. 35 alin. (2) CP]. Sancţionarea (pedepsirea) infracţiunii complexe este prevăzută în art. 36 alin.
(2) CP, iar potrivit dispoziţiei cuprinse în alin. (3) al articolului pre-citat, se prevede că „Infracţiunea
complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii
secundare, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată".
Dacă tentativa este posibilă în cazul infracţiunilor complexe praeterintenţionate (încă)
reprezintă un subiect controversat în doctrina noastră penală* 131.
Este în afara oricăror discuţii excluderea tentativei în cazul infracţiunilor praeterintenţionate
simple (propriu-zise/complexe pe conţinut de bază), deoarece culpa, ce caracterizează rezultatul
mai grav, se suprapune peste intenţia specifică acţiunii iniţiale, prin care debutează fapta, pentru a
cărei relevanţă penală se cere producerea rezultatului prevăzut de norma incriminatoare. Fiind
ştiut că posibilitatea tentativei la o infracţiune nu se confundă cu relevanţa penală a acesteia, iar
relevanţa penală este acordată de legiuitor pe calea incriminării (limitate
a) tentativei, apreciem că tiparul legal al tentativei în cazul infracţiunilor complexe săvârşite cu
intenţie depăşită, atunci când se produce rezultatul mai grav pe linia acţiunii secundare, iar
acţiunea principală nu s-a consumat, este asigurat de art. 36 alin. (3) CP.
111
A se vedea, spre exemplu, I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 55/RC din 10 februarie 2015, www.scj.ro [„în raport cu
dispoziţiile art. 114 alin. (2) lit. b), ale art. 125 alin. (2) şi ale art. 187 CP, în cazul tentativei la infracţiunea de omor
prevăzută în art. 32 raportat la art. 188 CP, săvârşită în timpul minorităţii, instanţa poate lua măsura educativă
privativă de libertate a internării într-un centru de detenţie, pe o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani, întrucât tentativa
constituie o cauză de reducere a pedepsei, care nu se ia în considerare la stabilirea «pedepsei prevăzute de lege», în
sensul dispoziţiilor art. 114 alin. (2) lit. b) şi art. 125 alin. (2) CP"].
pl
A se vedea M.l. MICHINICI, M. DUNEA, în T. TOADER (COORD.), cit, p. 87-88; M.l. MICHINICI, Transformări
legislative..., op. cit., p. 149-152.
131
Pentru un inventar al aprecierilor/soluţiilor teoretice în conformitate cu viziunea Codului penal în vigoare, a se
vedea M.l. MICHINICI, M. DUNEA, în T. TOADER (COORD.), op. cit., p. 97-99; M.l. MĂRCULESCU-MICHINICI, Aspecte ale unei
sinteze teoretice în materia intenţiei depăşite, op. cit., p. 205,206. A se vedea şi supra, materia prezentării
categoriilor de infracţiuni în cazul cărora tentativa nu este posibilă.
în raport cu reglementarea anterioară, care nu cuprindea dispoziţii exprese în acest sens (deşi
nu puţine au fost propunerile de lege ferenda), s-a (re)simţit nevoia unei intervenţii exprese, astfel
încât, „în privinţa pedepsei în cazul infracţiunii complexe praeterintenţionate, s-a instituit regula
că, «dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se aplică pedeapsa prevăzută
de lege pentru infracţiunea consumată». Această soluţie legislativă vine să confirme ceea ce
practica judiciară şi doctrina penală au promovat, în urma unui efort de interpretare a normei de
incriminare a unor astfel de fapte"111.
Dacă, în condiţiile legislaţiei penale anterioare (marcată de lipsa unei reguli derogatorii de la
dispoziţiile generale de sancţionare a tentativei, în ipoteza comiterii unei infracţiuni complexe cu
intenţie depăşită, atunci când se producea rezultatul mai grav al acţiunii secundare, dar acţiunea
principală rămânea neconsumată), s-a promovat soluţia (jurisprudenţială a) reţinerii infracţiunii
complexe praeterintenţionate consumate (tentativa asimilată faptului consumat) - susţinută şi de
opinia doctrinară majoritară -, credem că, de lege , art. 36 alin. (3) CP este textul legal care
consacră regula derogatorie de la dispoziţiile generale de sancţionare a tentativei în ipoteza
comiterii unor astfel de infracţiuni! Totodată, dacă art. 36 alin. (2) CP înscrie-fără precedent
legislativ- prevederea că „Infracţiunea complexă se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru acea infracţiune", iar identificarea unor astfel de infracţiuni se realizează în baza normelor
de incriminare, ne întrebăm la ce se referă conţinutul alin. (3) al textului în cauză(?). în opinia
noastră, acesta este textul legal care consfinţeşte excepţia de la diversificarea de pedeapsă [art.
33 alin. (2) CP], prin adoptarea soluţiei parificării de pedeapsă în cazul tentativei la o infracţiune
complexă praeterintenţionată* 121. Chiar dacă legea stabileşte acelaşi regim de sancţionare
(pedepsire) atât pentru tentativă, cât şi pentru infracţiunea consumată, parificarea este una
relativă.
§5. Cauzele de impunitate a tentativei. Desistarea şi împiedicarea

producerii rezultatului
în materia tentativei (pedepsibilă in abstracto, deci relevantă penal), legiuitorul penal român
înscrie două cauze (legale, generale şi personale) de impunitate a autorului unei fapte tentate,
reprezentate de desistare şi de împiedicarea producerii rezultatului, corespunzător prevederilor
art. 34 alin. (1) CP, potrivit căruia „Nu se pedepseşte autorul care, înainte de descoperirea faptei,
s-a desistat ori a încunoştinţat autorităţile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată
fi împiedicată, sau a împiedicat el însuşi consumarea infracţiunii".
în acelaşi articol, corespunzător dispoziţiei alineatului secund, este consacrat regimul actelor
îndeplinite până în momentul desistării sau al împiedicării producerii rezultatului, activităţi
încetăţenite în doctrină sub denumirea de acte de executare calificate, prevăzându-se
111
Expunere de motive a proiectului noului Cod penal, pct. 2.10., p. 13. Cu titlu de exemplu, amintim din practica
instanţei noastre supreme: Trib. Suprem, dec. pen. nr. 197/1980 (cu indicativul: Viol. Tentativă care a avut drept
urmare sinuciderea victimei. Pedeapsă cuantum. Mod de calculare), în R.R.D. nr. 9/1980, p. 66; Trib. Suprem, dec. pen.
nr. 741/1980 (cu indicativul: Tâlhărie. Tentativă. Moartea victimei. în R.R.D. nr. 12/1980,
p. 63. Faţă de soluţia justă, promovată prin deciziile de speţă de către fosta instanţă supremă, obiecţia constă în lipsa
unui temei legal de sancţionare a tentativei la infracţiunea complexă praeterintenţionată, în limitele de pedeapsă
prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, deci în baza sistemului parificării de pedeapsă; tentativa putea fi,
astfel, asimilată faptului consumat (concluzia noastră).
121
în acelaşi sens, a se vedea V. PASCA, op. cit. (2014), p. 300,301; M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 149. Autorii
pre-citaţi aduc exemplul tentativei la viol sau la tâlhărie care a avut drept urmare praeterintenţionată vătămarea
corporală a victimei. în aprecierea noastră, domeniul de incidenţă a dispoziţiei legale din art. 36 alin. (3) CP este unul
extins, acoperind cazurile de infracţiuni complexe pe conţinut calificat/formă agravată, inclusiv atunci când urmarea
praeterintenţionată constă în moartea victimei.
următoarele: „Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii
rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru această infracţiune" [art. 34
alin. (2) CP].
Se impune precizarea potrivit căreia, în prezenţa acestor (două) cauze de nepedepsire a
tentativei111, nu este afectată existenţa infracţiunii (rămasă la stadiul de tentativă relevantă
penal), ci aceasta subzistă; fapta este relevantă penal (tentativă posibilă şi incriminată, deci
pedepsibilă), însă săvârşirea acesteia în concret nu atrage pentru executant (deci pentru autorul
acesteia) o sancţiune penală (consecinţă a răspunderii sale penale). Cu alte cuvinte, desistarea şi
împiedicarea producerii rezultatului nu reprezintă, din punct de vedere al naturii lor juridice, cauze
de excludere a infracţiunii în formă tentată. Potrivit legii penale române, li se conferă statut de
cauze de impunitate (nepedepsire) a tentativei. Este o redactare clară a textului legal, prin care se
fixează, fără dubiu, această natură juridică [art. 34 alin. (1) CP debutează prin prevederea că „Nu
se pedepseşte autorul care (...)"][2].
Consacrând aceste cauze generale de nepedepsire a tentativei, legiuitorul penal român
urmăreşte să stimuleze persoana care se află în faza executării unei infracţiuni, fie în sensul de a
întrerupe activitatea începută, fie în sensul de a împiedica producerea rezultatului faptei,
acordând impunitatea în anumite condiţii. Aspectele comune acestor două cauze - desistarea şi
împiedicarea producerii rezultatului - au în vedere nepedepsirea persoanei care, în calitate de
autor (executant), înainte de descoperirea faptei, din motive dependente de voinţa sa (în mod
voluntar), adoptă o anumită atitudine în raport de conduita sa infracţională: fie, aflându-se în
cursul executării faptei, renunţă să ducă până la capăt executarea, deşi avea posibilitatea de
continuare a activităţii începute (desistarea); fie, realizând în întregime actul de executare,
împiedică, el însuşi/sau încunoştinţând autorităţile, producerea rezultatului faptei (împiedicarea
producerii rezultatului).
Atât desistarea, cât şi împiedicarea producerii rezultatului trebuie să fie acte voluntare,
întemeiate pe voinţa liberă a persoanei (realizate de bunăvoie) şi, totodată, trebuie să aibă loc
înainte de descoperirea faptei, respectiv înainte ca fapta să fie cunoscută de autorităţi sau de orice
altă persoană care le-ar putea sesiza pe acestea (cu anumite excepţii indicate în doctrină)131. în
afară de aceste asemănări - care implică, totodată, şi condiţii comune de existenţă -, sunt de
semnalat deosebiri importante între desistare şi împiedicarea producerii rezultatului, ceea ce
determină o corectă delimitare între cele două cauze ce intervin în faza executării şi care atrag
acelaşi efect, al exceptării de la represiunea penală (prin nepedepsirea autorului persoană fizică
majoră/sau neaplicarea unei măsuri educative autorului persoană * 121
111
Sfera cauzelor generale de nepedepsire a tentativei nu se reduce la desistare şi la împiedicarea producerii
rezultatului, corespunzător prevederilor art. 34 CP. în ipoteza comiterii faptei incriminate în participaţie penală, cauza
(generală, legală, personală) prin care se acordă impunitate oricărui participant la o tentativă (relevantă penal) este
reprezentată de împiedicarea săvârşirii infracţiunii, cauză consacrată de art. 51 CP.
121
în sensul consideraţiilor mai sus expuse, ni se pare discutabilă opinia (încetăţenită) potrivit căreia desistarea şi
împiedicarea producerii rezultatului sunt apreciate drept „cauze speciale care înlătură răspunderea penală cu
reglementare în Partea generală a Codului penal/cauze speciale de nepedepsire prevăzute în Partea generală a
Codului penal". în acest sens, a se vedea C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 406. în opinia noastră, aceste
cauze (la care se adaugă şi cauza reglementată de art. 51 CP) „lovesc" direct în instituţia sancţiunii penale- pedeapsă
sau măsură educativă, aşadar, consecinţă a răspunderii penale ce se naşte de la data săvârşirii infracţiunii tentate -,
spre deosebire de cauzele generale care înlătură răspunderea penală, cauze consacrate în Titlul VII al Părţii generale a
Codului penal, a căror incidenţă înlătură doar în mod indirect posibilitatea aplicării sancţiunii penale - consecinţă a
răspunderii penale atrase în urma comiterii unei fapte consumate sau tentate. Totodată, în situaţia în care se reţine
incidenţa cauzelor de nepedepsire [generale (art. 34, art. 51 CP) sau speciale, spre exemplu, art. 273 alin. (3), art. 290
alin. (3) CP], instanţa penală pronunţă încetarea procesului penal (art. 16 alin. (1) lit. h) CPP] şi soluţionează acţiunea
civilă.
131 FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 501, 502/p. 505, 506.
fizică minoră), ambele constituind cauze generale, legale, personale de nesancţionare penală a
tentativei incriminate.
5.1. Desistarea
Prevăzută în art. 34 alin. (1) teza I CP, desistarea constă în atitudinea (de regulă, pasivă) pe
care o adoptă persoana (autorul) care, înainte de descoperirea faptei, renunţă din proprie voinţă la
comiterea executării activităţii infracţionale începute, deşi există posibilitatea reală a continuării
executării faptei, iar persoana este conştientă de aceasta. Este, spre exemplu, cazul persoanei
care îndreaptă arma spre victimă, dar nu (mai) trage (nu apasă pe trăgaci), renunţând astfel să
ducă până la capăt executarea acţiunii de ucidere a victimei; sau al persoanei care, animată de
intenţia de a sustrage un portofel/telefon mobil (văzându-l aproape ieşit din buzunarul hainei
victimei), chiar înainte de a pune mâna pe el, se răzgândeşte şi abandonează executarea actului de
sustragere început. Prin puterea exemplelor oferite, ţinem să evidenţiem faptul că în cazul
desistării nu se pune problema unei simple renunţări exante la hotărârea infracţională (intenţia de
comitere a infracţiunii este deja pusă în executare), ci intervine o renunţare doar la finalizarea
activităţii infracţionale în curs. De aici concluzia potrivit căreia forma de tentativă care se
realizează este cea imperfectă (întreruptă), desistarea fiind posibilă atât în cazul infracţiunilor de
rezultat, cât şi al infracţiunilor de pericol (susceptibile de tentativă neterminată).
Specificând faptul că, de regulă, desistarea implică o atitudine pasivă, de abandonare a
executării activităţii infracţionale începute, printr-un comportament ilustrat prin inacţiune,
aceasta nu înseamnă că nu ar putea implica, dimpotrivă, o atitudine activă, deci un comportament
ilustrat prin acţiune. Un exemplu constant din doctrina noastră penală este edificatorîn acest sens:
„mama care luase hotărârea de a-şi ucide bebeluşul prin neacordare de hrană revine asupra
deciziei şi începe să îl alăpteze"111.
în concluzie, oprirea executării faptei prin desistarea autorului se poate realiza, de regulă, prin
inacţiune (cu valabilitate în cazul infracţiunilor comisive), dar uneori şi prin acţiune (posibilitate ce
există în cazul infracţiunilor comisive săvârşite prin inacţiune - art. 17 CP), în ambele cazuri însă în
anumite condiţii, asupra cărora ne vom opri în continuare.
Implicând punerea în executare a hotărârii de săvârşire a infracţiunii, pentru ca desistarea să
constituie cauză de nepedepsire a tentativei (imperfecte), trebuie să întrunească anumite condiţii
ce se cer îndeplinite cumulativ, şi anume:
a) să aibă un caracter voluntar;
b) să intervină înainte ca executarea să se fi încheiat/terminat;
c) să aibă loc înainte de descoperirea faptei.
Le vom examina pe rând, punctând ceea ce ţine de esenţa fiecăreia dintre ele.
a) Caracterul voluntar al desistării se întemeiază pe voinţa liberă/neconstrânsă a

persoanei care, odată cu trecerea la executarea activităţii infracţionale, abandonează să o ducă
până la capăt, deşi există posibilitatea reală a continuării faptei, iar executantul este conştient de
aceasta. Este o condiţie necesară desistării în accepţiunea legii penale (pentru a atrage
impunitatea autorului faptei tentate), unanim acceptată în doctrină, dar care, din punctul de
vedere al identificării criteriilor operante în evaluarea caracterului voluntar al renunţării, imprimă
acesteia (doctrinei) un conţinut eterogen. 1
(1)
Idem, p. 497 (cu nuanţarea situaţiei pe care o prezintă autorii).
Sub acest aspect, apreciem consistenţa punctului de vedere expus (şi elaborat) într-un
comentariu de specialitate, în considerarea ideii conform căreia „este mai utilă încercarea de a
stabili un set de reguli în acest sens, preluând elemente de la diversele teorii elaborate de-a lungul
timpului în materie"111 (respectiv de verificare a caracterului voluntar al desistării).
Fără a fi limitată la anumite motive care să conducă la renunţarea executării faptei, motivaţia
care stă la baza desistării trebuie să fie intrinsecă/internă (făptuitorul este cuprins de remuşcări
sau acesta se teme că va fi recunoscut/descoperit/prins ori nutreşte milă faţă de victimă ş.a.). în
acord cu alţi autori, credem că se poate vorbi despre desistare inclusiv atunci când, fără a fi
alterată/afectată decizia liberă a făptuitorului de a întrerupe executarea, aceasta este influenţată
de unele cauze externe. Cu alte cuvinte, „desistarea nu exclude influenţa unor cauze externe care
acţionează asupra voinţei făptuitorului, atât timp cât acestea au doar valoarea unor motive
supuse doar aprecierii sale"[2).
Desistarea este exclusă atunci când renunţarea la continuarea executării se datorează unor
cauze străine de voinţa făptuitorului (spre exemplu, atunci când acesta a fost surprins, pe
parcursul executării, de o terţă persoană/organ de poliţie, inclusiv de persoana vătămată, ceea ce
l-a determinat să înceteze continuarea activităţii pe care o realiza).
Totodată, pe drept cuvânt se subliniază în doctrină că „desistarea nu presupune numai un act
de voinţă care să fi avut loc înainte de consumarea infracţiunii, dar şi un act de voinţă susceptibil
să întrerupă executarea unei fapte a cărei consumare era posibilă în raport cu reprezentarea
agentului; dacă acesta are convingerea că nu mai poate continua executarea cu mijloacele pe care
le are la dispoziţie, nu va exista desistare. (...) Dacă executarea nu mai poate continua, mijloacele
folosite fiind improprii, executarea se întrerupe de la sine (de exemplu, dacă cheia pregătită
pentru deschiderea casei de bani se rupe în broască); în acest caz, întreruperea nu înseamnă
desistare, pentru că nu este rezultatul voinţei libere a agentului, ci rezultatul unei imposibilităţi de
fapt de a continua executarea"131.
Dacă există dubiu asupra caracterului voluntar al actului de renunţare la executarea faptei, în
sensul existenţei îndoielii dacă aceasta este datorată unor cauze ce ţin de voinţa făptuitorului sau
(dimpotrivă) unor cauze care sunt străine de voinţa sa, în baza regulii in dubio pro reo, îndoiala va
profita inculpatului, reţinându-se desistarea.
b) Condiţia privitoare la intervenirea desistării înainte ca executarea să se fi terminat (deci

într-un moment anterior celui al finalizării activităţii infracţionale, al terminării executării) este
111 Pentru detalii, a se vedea FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 497-500. Fără pretenţia epuizării
problematicii de interes, autorii pre-citaţi sunt de părere că un inventar al acestor reguli ar include:
„întreruperea actului de executare nu are caracter voluntar atunci când ea se datorează unei forţe exterioare
care îl constrânge pe autor să renunţe (...); atât timp cât autorul ar fi putut consuma infracţiunea fără riscuri, dar
decide să renunţe, este de regulă irelevant motivul care l-a determinat la acest lucru (...); caracterul voluntar al
desistării nu se apreciază în funcţie de realitatea obiectivă, ci în funcţie de percepţia subiectivă a autorului (...);
desistarea nu este condiţionată de caracterul său definitiv (...); admisibilitatea desistării în caz de errorin persona,
atunci când în timpul executării autorul îşi dă seama că victima nu este cea asupra căreia dorea să comită fapta
(...); desistarea este posibilă atât în cazul tentativei proprii, cât şi în cazul tentativei relativ improprii, dar în acest
din urmă caz ea nu poate interveni decât înainte ca autorul să îşi fi dat seama de insuficienţa ori defectuozitatea
mijloacelor sau de faptul că obiectul material nu există sau se află în altă parte (...)". Reluăm observaţia
privitoare la lipsa unui consens în literatura de specialitate în legătură cu cerinţele atribuite desistării voluntare,
exemplificând prin menţionarea controversei care poartă asupra caracterului definitiv al acesteia. Astfel, într-o
opinie, se consideră că desistarea voluntară este necesar să fie şi definitivă [G. ANTONIU, Tentativa, op. cit., p. 251;
C. BULAI, B.N. BULAI, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 312; V. DOBRINOIU, în I. PASCU Ş.A., op.
cit., p. 251; G. BODORONCEA, în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit., p. 108 ş.a.], iar, într-o altă opinie, se apreciază că
desistarea nu este condiţionată de caracterul definitiv [V. PASCA, op. cit. (2014), p. 303; M. UDROIU, Drept penal,
op. cit., p. 151 ş.a.].
[21 V. PASCA, op. cit. (2014), p. 303.
131 G. ANTONIU, Tentativa, op. cit., p. 248, 249.
proprie acestei cauze de nepedepsire a tentativei, care, după cum s-a menţionat, poate interveni
numai în cazul tentativei imperfecte, prin renunţare (voluntară) la activitatea infracţională în curs,
fiind posibilă atât în cazul infracţiunilor de rezultat, cât şi al celor de pericol.
Sub acest aspect, atragem atenţia asupra următoarelor situaţii (distincte):
- dacă infracţiunea este una de pericol, iar actul de executare a fost dus până la capăt,
atingându-se astfel momentul consumării faptei, desistarea este exclusă;
- dacă infracţiunea este una de rezultat, iar executarea s-a realizat integral, de asemenea,
desistarea nu mai este posibilă, însă neatingerea (încă a) momentului consumativ al faptei mai
poate lăsa loc doar împiedicării producerii rezultatului tipic al faptei, cauză distinctă de
nepedepsire a tentativei (perfecte, terminate).
După cum se subliniază în doctrină, „momentul în care poate interveni desistarea nu este
unul fix, ci poate fi situat oricând între începerea primului act de executare şi momentul terminării
acţiunii, fapt care face proprie această cauză de nepedepsire numai modalităţii tentativei
întrerupte"111. Nu este îndeplinită această condiţie în cazul în care, spre exemplu, punând în
executare intenţia de ucidere a victimei, după aplicarea unei lovituri într-o zonă de pe corp care
adăposteşte un organ vital, autorul nu a reluat aplicarea de lovituri asupra victimei, întrucât nu a
voit să continue executarea faptei, cedând rugăminţilor victimei de a nu o ucide. în această
situaţie, în lipsa survenirii decesului victimei, executarea faptei este terminată, iar tentativa
perfectă (terminată) de omor va atrage pedepsirea autorului (dacă nu intervine împiedicarea
producerii rezultatului - a morţii victimei -, care, după cum vom vedea, reprezintă o cauză distinctă
de impunitate). Sau (un alt exemplu) atunci când, realizând sustragerea unor bunuri din
patrimoniul unei persoane, autorul furtului le-a ascuns într-un anumit loc, cu intenţia de a le ridica
la un moment ulterior (mai favorabil), dar acesta a decis să renunţe să le mai ridice din locul unde
le depozitase, caz în care, de asemenea, executarea este terminată, însă furtul este consumat.
c) Desistarea sâ aibă loc înainte de descoperirea faptei-reprezintă o condiţie reglementată

expres, moment dincolo de care nu există desistare (voluntară) în sensul legii penale. Fapta se
consideră descoperită când organele în drept (competente) sau orice altă persoană (cu excluderea
celor implicate în săvârşirea infracţiunii) au luat la cunoştinţă de săvârşirea acesteia. Dimpotrivă,
fapta nu se consideră descoperită când au luat cunoştinţă de comiterea sa anumite persoane, spre
exemplu: victima (în cazul anumitor infracţiuni), alţi participanţi la comiterea faptei, cercul acestor
persoane cuprinzându-le şi pe acelea care sunt private de capacitatea de a o denunţa autorităţilor
(persoane nevârstnice aflate la vârsta copilăriei, alienaţi mintal ş.a.).
5.2. împiedicarea producerii rezultatului

Prevăzută în art. 34 alin. (1) teza a ll-a CP - „Nu se pedepseşte autorul care, înainte de
descoperirea faptei, (...) a încunoştinţat autorităţile de comiterea acesteia, astfel încât
consumarea să poată fi împiedicată, sau a împiedicat el însuşi consumarea infracţiunii" -,
împiedicarea producerii rezultatului constă în atitudinea activă pe care o adoptă persoana
(autorul) care a executat în întregime activitatea infracţională, iar înainte de descoperirea faptei,
în mod dependent de voinţa sa/voluntar (de bunăvoie, din proprie iniţiativă), împiedică
producerea urmării tipice a faptei săvârşite (deci consumarea faptei), fie direct/personal 1
(1) V. PASCA, op. cit.(2014), p. 302.

Iii. INFRACŢIUNEA 671
(împiedică producerea urmării tipice a faptei săvârşite, deci a consumării faptei), fie indirect (prin
anunţarea autorităţilor).
Este, spre exemplu, cazul persoanei care, în baza intenţiei de ucidere a victimei prin otrăvire,
după ce îi serveşte mâncarea/băutura care conţine substanţa nocivă cu efect letal, iar victima
mănâncă/bea, îi administrează antidotul, pentru a împiedica producerea rezultatului, astfel încât
nu survine moartea victimei; sau al persoanei care, animată de aceeaşi intenţie, dar cu recurgere
la alt mod de ucidere a victimei, după ce aplică acesteia lovituri de cuţit în zone de pe corp
adăpostind organe vitale, duce victima la spital, iar printr-o intervenţie chirurgicală promptă viaţa
victimei este salvată/ori anunţă autorităţile despre fapta comisă, astfel încât acestea să intervină
în timp util pentru a împiedica consumarea, iar viaţa victimei este salvată.
împiedicarea producerii rezultatului intervine tot executării, a tentativei, însă a
tentativei terminate (perfecte), bineînţeles, în considerarea anumitor condiţii care trebuie
îndeplinite cumulativ. Astfel, împiedicarea producerii rezultatului se configurează drept cauză care
atrage nepedepsirea autorului infracţiunii tentate numai atunci când:
a) în mod voluntar,
b) înainte de descoperirea faptei săvârşite,
c) după terminarea executării faptei, însă înainte de producerea rezultatului tipic al acesteia,
d) se împiedică efectiv/eficient producerea rezultatului, neajungându-se la consumare.
După cum se poate observa, unele dintre condiţiile pe care le reclamă împiedicarea
producerii rezultatului sunt comune cu cele cerute şi desistării (respectiv cea a caracterului
voluntar, exprimând o manifestare de voinţă a autorului faptei, cât şi cea privitoare la producerea
sa înainte de descoperirea faptei), astfel încât nu vom relua observaţiile deja făcute, care îşi
menţin valabilitatea. Ne vor reţine atenţia celelalte condiţii (specifice) cerute împiedicării
producerii rezultatului, respectiv: să aibă loc executarea în întregime a faptei, iar după terminarea
executării, însă înainte de producerea rezultatului faptei (a consumării infracţiunii), să aibă loc
împiedicarea (efectivă a) producerii rezultatului acesteia.
Condiţia ca împiedicarea producerii rezultatului să intervină după executarea în întregime
o/opte/înseamnă că, spre deosebire de desistare, aceasta este posibilă doar în cazul tentativei
perfecte, putând interveni în cazul infracţiunilor de (susceptibile de tentativă terminată),
implicând adoptarea unei atitudini active de împiedicare a infracţiunii (totodată,
111
o atitudine sinceră, pozitivă, de zădărnicire a consumării faptei) . După cum se subliniază în
doctrină121, împiedicarea producerii rezultatului se poate realiza printr-o acţiune licită sau chiar
ilicită; în cazul recurgerii la un mijloc ilicit, desigur, efectul prevăzut de lege-nepedepsirea - va avea
în vedere doar activitatea infracţională iniţială (tentativa perfectă comisă).
împiedicarea producerii rezultatului se poate realiza în două modalităţi, după cum rezultă din
însuşi conţinutul normativ al textului de lege [art. 34 alin. (1) CP] care consacră această cauză de
nepedepsire a autorului unei tentative perfecte, şi anume: fie o împiedicare personală (în mod
direct/nemijlocit) a producerii rezultatului; fie oîmpiedicare prin anunţarea autorităţilor 131. 1 * 3
[1] Având în vedere observaţia (pertinentă) potrivit căreia „nu este posibilă tentativa perfectă la infracţiunile
de pericol abstract, însă este posibilă la infracţiunile de pericol concret" (M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 145),
considerăm că se poate ridica şi problema compatibilităţii dintre împiedicarea producerii rezultatului şi anumite
infracţiuni de pericol, respectiv cele de pericol concret (încă insuficient adâncită în doctrina noastră penală).
[21în acest sens, a se vedea: M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 152; FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 505; V.
DOBRINOIU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 253.

[3] Concluzia corectă la care a ajuns doctrina majoritară, reprezentând o modalitate a împiedicării producerii
rezultatului acţiunea autorului faptei de a aduce la cunoştinţa autorităţilor activitatea infracţională comisă. în sens
contrar, a se vedea Material de analiza redactat de Grupul de lucru constituit la nivelul Parchetului de pe
După cum ne-am exprimat şi cu un alt prilej111, o problemă generatoare de soluţii divergente
rezidă în aprecierile doctrinare relative la caracterul efe al împiedicării producerii rezultatului,
inclusiv în ipoteza în care autorul a încunoştinţat autorităţile de comiterea faptei. Opinia
majoritară (corectă) apreciază că legea condiţionează nepedepsirea autorului - indiferent de
modalitatea în care se realizează împiedicarea producerii rezultatului (inclusiv prin anunţarea
autorităţilor) - de caracterul real, efectiv, eficient al acesteia121. îmbrăţişând optica potrivit căreia
este necesară verificarea caracterului efectiv al împiedicării producerii rezultatului şi în ipoteza în
care aceasta se realizează prin anunţarea autorităţilor, rezultă următoarele:
- dacă autorul nu reuşeşte să împiedice producerea rezultatului, iar acesta survine prin
consumarea activităţii infracţionale, răspunderea sa penală se va angaja pentru fapta (consumată)
comisă, instanţa putând valorifica împrejurarea constând în încercarea/străduinţa de împiedicare
a producerii rezultatului, cu reţinerea circumstanţei generale atenuante facultative (judiciare)
prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. a) CP („eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau
diminuarea consecinţelor infracţiunii");
- aceeaşi soluţie trebuie promovată şi în ipoteza în care împiedicarea producerii rezultatului
se realizează prin încunoştinţarea autorităţilor, însă acestea nu intervin în timp util în vederea
împiedicării în mod real, efectiv a producerii rezultatului infracţiunii comise.
De altfel, în orice situaţie de consumare a infracţiunii, desfăşurarea de acte prin care se
încearcă repararea răului cauzat prin comiterea faptei - spre exemplu, returnarea unor bunuri
furate proprietarului acestora-exclude reţinerea unei împiedicări a producerii rezultatului (cauza
de impunitate), putând lăsa loc aprecierii unei asemenea împrejurări ca având rol în atenuarea
răspunderii penale pentru infracţiunea comisă (circumstanţă generală atenuantă judiciară).
5.3. Acte de executare calificate

Corespunzător prevederilor art. 34 alin. (2) CP: „Dacă actele îndeplinite până în momentul
desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa
pentru această infracţiune". Legiuitorul penal înscrie, astfel, ceea ce s-a încetăţenit în doctrina
noastră penală sub denumirea de acte de executare calificate, desemnând situaţia în care se
răspunde penal pentru activitatea comisă anterior intervenirii desistării sau împiedicării producerii
rezultatului, atunci când această activitate realizează conţinutul unei/unor infracţiuni
independente.
Se impune precizarea potrivit căreia ceea ce s-a comis reprezintă, practic, o tentativă la
infracţiunea a cărei executare fie a început, dar s-a întrerupt/fie s-a terminat (fără a fi intervenit
consumarea), dar pentru care intervine nepedepsirea autorului (care s-a desistat sau a împiedicat
producerea rezultatului), lăsându-se locînsă răspunderii penale şi sancţionării
lângă înolto Curte de Casaţie şi Justiţie prin ordin al procurorului generalpentru asigurarea unui instrument de lucru în
cadrul Ministerului Public, în scopul interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor noilor coduri, penal şi de procedură
penală, consultat on-line, la adresa de internet http://www.mpublic.ro/ncp.pdf, p. 47: „Se adaugă o cauză de
nepedepsire: încunoştinţarea autorităţilor, însă condiţionat («astfel încât consumarea acesteia să poată fi
împiedicată» - de către altcineva").
ll] M.l. MICHINICI, Transformări legislative..., op. cit., p. 159, 160.
[21 în sens contrar, a se vedea G. BODORONCEA, în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit., p. 109. în opinia autoarei,
„cauza de nepedepsire operează şi în situaţia în care autorul a încunoştinţat autorităţile, astfel încât consumarea
să poată fi împiedicată şi, cu toate acestea, autorităţile nu au împiedicat consumarea faptei. Acest aspect rezultă
din interpretarea gramaticală, dar şi teleologică, a expresiei «astfel încât consumarea să poată fi împiedicată»,
fiind evident că în sarcina făptuitorului subzistă, în această nouă ipoteză, doar obligaţia încunoştinţării organului
competent, iar nu şi împiedicarea producerii rezultatului, care cade în sarcina autorităţilor". în acelaşi sens, A.
VLĂŞCEANU, A. BARBU, op. cit., p. 63.
(pedepsirii) acestuia pentru activitatea relevantă penal anterior comisă (conduită care s-ar fi
absorbit, altfel, în mod natural sau legal, în infracţiunea tentată pedepsibilâ sau în infracţiunea
consumată). Este cazul, de pildă, al angajării răspunderii penale (respectiv al sancţionării), pentru
comiterea unei infracţiuni de distrugere, a persoanei care, punând în executare intenţia de a
comite un furt prin efracţie, după ce sparge geamul unui autoturism din care voia să sustragă
anumite bunuri, renunţă la actul sustragerii (se desistă), săvârşind o tentativă imperfectă de furt
calificat prin efracţie, pentru care nu va fi însă sancţionată (pedepsită), urmând să fie pedepsită
doar pentru distrugere (efracţia comisă). De asemenea, dacă, ulterior înjunghierii victimei,
persoana care i-a aplicat acesteia mai multe lovituri de cuţit în abdomen (acţionând cu intenţia de
suprimare a vieţii victimei) îi acordă ajutor, transportând-o de urgenţă la o unitate sanitară unde,
prin intervenţie chirurgicală promptă, viaţa victimei este salvată (având astfel loc împiedicarea
producerii rezultatului letal), atunci nu va avea loc sancţionarea pentru tentativa perfectă de omor
comisă, însă persoana în cauză va putea fi sancţionată (pedepsită) pentru infracţiunea de
vătămare corporală.
Pe drept cuvânt se arată în doctrină că, „prin sancţionarea acestor acte (acte de executare
calificate - n.n.) nu ne găsim în faţa unei excepţii de la sancţionarea tentativei, tentativa
nepedepsindu-se, deci, cu pedeapsa egală unei alte infracţiuni în formă consumată. Expresia
«pedeapsa pentru acea infracţiune» din cuprinsul art. 34 alin. (2) CP se referă la infracţiunea ce s-a
consumat până în momentul desistării sau împiedicării, şi nu la tentativă, care va rămâne
nepedepsită"(1].
§6. Extrase de practică penală relevantă (obligatorie) în materia

tentativei
A. Decizii pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în rezolvarea unor situaţii

tranzitorii
Prin Decizia nr. 6/2014121, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai
favorabile după judecarea definitivă a cauzei în ipoteza în care este vorba despre tentativă şi a
stabilit:
(1) din Codul penal, în cazul tentativei, limita maximă a pedepsei ce trebuie avută în vedere este
maximul prevăzut de lege pentru forma tentată (maximul special al pedepsei prevăzute de
lege pentru infracţiunea consumată, redus sau înlocuit conform dispoziţiilor privind tratamentul
sancţionator al tentativei)" (s.n.).
B. Decizii pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub Codul penal anterior, care îşi
menţin valabilitatea potrivit reglementărilor actuale
Prin Decizia nr. V/2006* 131, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a admis recursul
în interesul legii şi, în aplicarea dispoziţiilor art. 176 alin. (1) lit. b) CP (anterior), a statuat:
„Actele de violenţă cu intenţia de a ucide, săvârşite în aceeaşi împrejurare asupra a două
persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracţiunea de omor-simplu, calificat
1
1
131
V
2006.
.
sau deosebit de grav-comisă asupra unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după caz,
simplu, calificat sau deosebit de grav, aflate în concurs.
Agravanta prevăzută în art. 176 alin. (1) Ut. b) din Codul penal nu este aplicabilă în cazul
faptelor menţionate".
Se impune precizarea potrivit căreia decizia îşi menţine valabilitatea în considerarea noilor
dispoziţii legale, astfel încât: actele de violenţă cu intenţia de a ucide, săvârşite în aceeaşi
împrejurare asupra a două persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracţiunea de
omor - simplu sau calificat - comisă asupra unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după
caz, simplu sau calificat, aflate în concurs. Agravanta prevăzută în art. 189 alin. (1) Ut.f) CP actual
nu este aplicabilă în cazul faptelor menţionate.
Secţiunea a 3-a. Actele de pregătire
§1. Caracterizare generală (definiţie; condiţii)

Actele de pregătire (actele preparatorii) se înscriu în perioada externă a desfăşurării activităţii
infracţionale, configurând prima fază din procesul de înfăptuire a hotărârii infracţionale. Ele se
caracterizează prin realizarea de activităţi care, după cum reiese din însăşi denumirea ce le este
atribuită, presupun o preparare în vederea trecerii la executarea propriu-zisă a faptei; sunt acte ce
precedă executarea, fiind deci activităţi premergătoare săvârşirii infracţiunii ce stă în intenţia
făptuitorului.
Ca fază a iter criminis, actele de pregătire nu descriu o etapă indispensabilă, obligatorie, cum
este cea a executării, „ci săvârşirea lor depinde fie de opţiunea subiectului, fie sunt impuse, la
unele infracţiuni, de complexitatea actelor de înfăptuire a rezoluţiei delictuoase"111. Pregătirea
săvârşirii unei infracţiuni - posibilă doar în cazul faptelor intenţionate, chiar şi atunci când atrag un
rezultat final, mai grav, din culpă (fapte comise cu intenţie depăşită) - include o diversitate de acte
de natură materială sau/şi morală ce se pot întreprinde pe caz concret, fiind acte prin care se
facilitează trecerea la executare (spre exemplu: procurarea sau adaptarea de mijloacele ori
instrumente ce vor servi la comiterea faptei; culegerea de informaţii privind locul, timpul de
săvârşire a faptei; luarea de măsuri pentru a îngreuna descoperirea faptei ce se va comite).
Astfel, considerăm că actele de pregătire se pot defini ca fiind acele activităţi care constau în
procurarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor de săvârşire a infracţiunii sau în crearea
condiţiilor favorabile săvârşirii acesteial2].
Pentru ca activităţile întreprinse să fie considerate acte de pregătire, în doctrina noastră
penală se apreciază că acestea - dată fiind situarea lor la graniţa cu actele de executare - trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii131: să fie efectuate în vederea comiterii unei infracţiuni; să
îmbrace o formă concretă capabilă să creeze condiţii favorabile executării acţiunii ilicite (interzise
de legea penală); activitatea efectuată să nu facă parte din elementul material al infracţiunii; să
aibă la bază intenţia. * 121
111
121în doctrină sunt redate şi alte definiţii, actele de pregătire fiind înfăţişate ca acele acte efectuate în vederea
executării laturii obiective a infracţiunii pe care subiectul s-a hotărât să o comită (a se vedea T. DIMA, op. cit., p.
256).
[3i £ se vec|ea M ZOLYNEAK, M.l. MICHINICI, op. cit., p. 145. în acelaşi sens, a se vedea şi T. DIMA, op. cit., p. 257;
C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2014), p. 279; V. PĂVĂLEANU, op. cit., p. 148,149.
a) Să fie efectuate în vederea comiterii unei infracţiuni.

Condiţia se impune, deoarece, în general, actele de pregătire au un caracter echivoc, nu lasă
să transpară în mod clar (de necontestat/cu certitudine) intenţia persoanei care le întreprinde
(dacă este o intenţie criminală, dacă finalitatea urmărită este - sau nu - una ilicită). Cu alte cuvinte,
din conţinutul activităţii realizate trebuie să reiasă cu certitudine, în mod neîndoielnic, că actele
întreprinse au fost efectuate în vederea comiterii unei infracţiuni, deci să rezulte caracterul univoc
al acestora, „şi nu echivoc, cum ar fi cumpărarea sau ascuţirea unui cuţit, procurarea unei otrăvi
sau cumpărarea unei bărci de cauciuc. Astfel de acte ca acelea mai sus menţionate nu pot fi
considerate acte pregătitoare, deoarece lucrurile cumpărate ar putea fi destinate unor scopuri
inofensive, şi nu neapărat unor scopuri infracţionale"111.
în astfel de cazuri, sunt lesne de imaginat ipoteze care să ilustreze destinaţii licite. Spre
exemplu: cuţitul folosit în sacrificarea unor păsări de curte pentru prepararea hranei; otrava
destinată stârpirii rozătoarelor din anexa gospodăriei; barca de cauciuc rezervată activităţilor de
recreere în natură. în egală măsură, astfel de acte nu exclud nici îndreptarea lor spre destinaţii
ilicite, spre exemplu: cuţitul şi otrava (instrument, respectiv mijloc ce) se vor folosi în uciderea
victimei; barca ce va servi la trecerea frauduloasă a frontierei naturale fluviale/ maritime. în
schimb, unele acte de pregătire relevă fără echivoc o intenţie criminală, spre exemplu, luarea cu
ceară a modelului unei chei; donarea unui cârd de acces (dobândirea pe nedrept a informaţiilor
electronice criptate încorporând codul de acces într-un anumit spaţiu restricţionat).
b) Să îmbrace o formă concretă capabilă să creeze condiţii favorabile executării acţiunii ilicite
(interzise de legea penală).
După felul în care se manifestă, date fiind natura şi conţinutul acestora, se remarcă o gamă
amplă şi variată/diversă a actelor de pregătire, care pot fi de natură materială (spre exemplu:
procurare/producere/adaptare de instrumente sau mijloace în vederea săvârşirii faptei) sau de
natură morală (spre exemplu: culegere de informaţii/date referitoare la locul sau/şi timpul în care
se va trece la executarea faptei ori despre victima infracţiunii). în literatura juridică se fac precizări
referitoare la aspectul conform căruia actele de pregătire pot reprezenta fapte licite (spre
exemplu, se procură în mod legal arma de foc - instrument
ce va fi folosit în comiterea faptei) sau pot reprezenta ilicite, chiar fapte prevăzute de legea penală
(spre exemplu, se sustrage un topor ce va fi folosit în comiterea faptei).
c) Activitatea efectuată să nu facă parte din elementul material al infracţiunii.

Cu alte cuvinte, „activitatea de pregătire să nu cuprindă acte ce intră în conţinutul
elementului material al laturii obiective, să nu facă parte din actele de executare"* 121. Spre
exemplu, ilustrează o ipoteză de acte pregătitoare în vederea săvârşirii unui viol următoarea
situaţie: M îşi procură un spray paralizant, cu intenţia de a-l folosi pentru a o forţă pe F să întreţină
un raport sexual (urmând a pulveriza în faţa acesteia conţinutul sprayului, pentru a-i înfrânge
rezistenţa); M se strecoară în spatele lui F, având în buzunarul hainei sprayul; observând
apropierea lui M şi intuindu-i scopul, F preîntâmpină orice acţiune a acestuia, manifestând energic
o reacţie de opoziţie (lipsa de disponibilitate de întreţinere a raportului sexual), iar M, surprinzând
această reacţie, abandonează ideea infracţională, fără a mai recurge la niciun act de constrângere.
Dimpotrivă, o ipoteză care denotă fără echivoc o punere în executare a intenţiei de a viola victima
(tentativă de viol) o reprezintă ameninţarea acesteia cu sprayul paralizant (sau chiar descărcarea
conţinutului sprayului asupra victimei),
111T. DIMA, op. cit.,p. 257.

121C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. (2014), p.
279.
pentru a-i înfrânge opunerea la întreţinerea raportului sexual, fără ca acesta să mai aibă însă loc,
întrucât, la ţipetele disperate ale victimei, intervenţia promptă a unui terţ întrerupe activitatea
agresorului.
d) Sâ aibă la bază intenţia.

Activitatea preparatorie implică desfăşurarea unor acte deliberate, a unor acţiuni săvârşite cu
intenţie (de regulă, intenţie directă, în sensul că se urmăreşte producerea rezultatului faptei a
cărei pregătire se realizează), fiind exclusă caracterizarea drept act de pregătire a unei activităţi
săvârşite din culpă111. împrejurarea dacă actele de pregătire condiţionează (neapărat) existenţa
infracţiunii săvârşite cu premeditare este o chestiune care lasă loc unor interpretări diferite,
curentul majoritar de opinie - reflectat în numeroase soluţii jurisprudenţiale (inclusiv din practica
instanţei noastre supreme)-fiind în sens afirmativ121. Se avansează însă şi opinia potrivit căreia
actele de pregătire nu constituie o condiţie de existenţă a premeditării (ci doar ajută la probarea
acesteia), după cum „nu sunt incompatibile nici cu intenţia spontană, chiar sub imperiul stării de
tulburare sau emoţie fiind posibilă efectuarea unor acte menite să faciliteze săvârşirea infracţiunii.
Spre exemplu, inculpatul, fiind lovit pe stradă de către victimă, intră în curte de unde ia un topor
cu care revine în stradă şi ucide victima. Activitatea de procurare a instrumentului cu care se va
comite fapta reprezintă, fără îndoială, un act de pregătire, chiar dacă infracţiunea este
caracterizată de intenţie repentină"* 131.
§2. Actele de pregătire în concepţia legii penale române

Pe planul legislaţiilor penale îşi găsesc consacrare mai multe teze adoptate în materia actelor
de pregătire, reflectând opţiuni diametral opuse, şi anume teza neincriminăriiactelor preparatorii
şi teza incriminării (nelimitate sau limitate a) actelor preparatorii. Soluţia pentru care a optat
legiuitorul penal român (actual) ilustrează adoptarea, de principiu, a tezei neincriminării actelor de
pregătire, prin lipsa acordării de relevanţă penală acestora.
Actele de pregătire nu beneficiază (de lege lata) de un cadrul legal de ordin general (construit,
de pildă, după tiparul reglementării generale a tentativei) care să cuprindă: definiţia acestora (în
ce fel de activităţi constau ele); indicarea sistemului de incriminare şi de sancţionare operant în
cazul lor (în ce cazuri are loc sancţionarea actelor de pregătire, respectiv cum se realizează
aceasta); precizarea eventualelor cauze de impunitate incidente
111
Apreciem că, deşi un act de pregătire (în sine) nu se poate comite cu intenţie depăşită, nimic nu
împiedică posibilitatea ca un act de pregătire (săvârşit, aşadar, în mod intenţionat) să stea la baza comiterii unei
activităţi infracţionale caracterizate (în final) de intenţie depăşită (prin producerea unei urmări mai grave, din
culpă, care să depăşească urmarea intenţionată urmărită sau acceptată prin desfăşurarea actului preparator).
[2] „Premeditarea presupune scurgerea unui interval de timp din momentul hotărârii infracţionale şi până la
momentul efectiv al transpunerii ei în practică, interval de timp în care autorul reflectează asupra modalităţii de
comitere a faptei şi pregăteşte săvârşirea acesteia. Aşadar, se cer a fi îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele
condiţii: luarea rezoluţiei infracţionale trebuie să preceadă cu un interval de timp acţiunea agresivă, chibzuirea
infractorului trebuie să fie suficientă, iar hotărârea luată anterior trebuie să se concretizeze în anumite activităţi de
pregătire, de natură a înlesni săvârşirea infracţiunii (obţinerea de informaţii în legătură cu victima, pândirea acesteia,
procurarea de mijloace sau căutarea de complici)" (s.n.) - C.A. laşi, dec. nr. 14 din 12 ianuarie 2016, http://
legeaz.net/spete-penal-curtea-de-apel-iasi-2016/omor-art-188-ncp-12-01-2016-2sm. A se vedea şi H.
DIACONESCU, R. RĂDUCANU, Infracţiuni contra vieţii, integrităţii sau sănătăţii persoanei (conform noului Cod penal), Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 46 ş.u.
131 FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 467, 468. în acelaşi sens, M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 141. Pentru
detalii, în optica potrivit căreia premeditarea are un caracter pur subiectiv, a se vedea M. BASARAB, Drept penal.
Partea generală, voi. I, ed. a 2-a, Ed. Fundaţiei „Chemarea", laşi, 1995, p. 113-116 [,,A admite că actele de
pregătire - ca acte ulterioare luării hotărârii infracţionale şi care constituie probe - fac parte din intenţie ar
însemna să fie confundate cu însuşi obiectul probaţiunii (cu vinovăţia care urmează să fie dovedită)"].
în privinţa actelor de pregătire. Astfel, potrivit Codului penal român actual, se constată că actele
de pregătire nu sunt prevăzute şi definite în Partea generală, spre deosebire de optica proiectată
în materia tentativei (care, privită în succesiunea fazelor de desfăşurare a activităţii infracţionale,
se situează pe o treaptă distinctă, superioară faţă de aceea a pregătirii), căreia legea noastră
penală îi asigură un cadru legal general (după cum s-a arătat): o defineşte (art. 32 CP), adoptând
sistemul incriminării limitate [art. 33 alin. (1) CP], corelativ cu unele dispoziţii speciale care prevăd
pedepsirea tentativei în cazul unor infracţiuni (reamintim cititorului faptul că, prin incriminare,
tentativa este o formă atipică, imperfectă a infracţiunii, iar pentru orice fapt incriminat se prevede
o pedeapsă). în aceeaşi ordine de idei, cadrul legal general rezervat tentativei se completează prin
dispoziţiile relative la sistemul de sancţionare/ pedepsire - potrivit art. 33 alin. (2) CP -, care înscrie
regula diversificării de pedeapsă, fiind prevăzute şi cele două cauze de nepedepsire operante în
materie - potrivit art. 34 CP (desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului).
Legislaţia penală română admite însă, pe cale de incriminarea actelor de pregătire,
prin recurgere la tehnici/procedee distincte prin care acestor conduite li se acordă relevanţă
penală, constituind fapte ce cad sub incidenţa legii penale şi care atrag răspunderea juridică
specifică. Astfel:
-o primă tehnică de incriminare este cea a incriminării actelor de pregătire prin asimilare cu
tentativa;
- o a doua tehnică de incriminare este cea a incriminării actelor de pregătire ca infracţiuni
autonome, de sine stătătoare.
Le vom examina pe rând, date fiind diferenţele pe care le implică cele două tehnici legislative,
inclusiv sub aspectul consecinţelor atrase pe planul răspunderii penale.
2.1. Incriminarea actelor de pregătire prin asimilare cu tentativa

Identificarea acestui procedeu legal reiese cu deplină claritate din tiparul unor norme de
incriminare care prevăd, în raport cu unele infracţiuni de o gravitate sporită, că se consideră
tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri
în vederea comiterii infracţiunilor prevăzute în articolele (...). Astfel, în Codul penal român sunt
consacrate, pe calea unei dispoziţii speciale, actele de pregătire la unele dintre infracţiunile contra
securităţii naţionale - art. 412 alin. (2) (care prevede că „Se consideră tentativă şi producerea sau
procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii
infracţiunilor prevăzute în art. 395-397, art. 401-403, art. 408 şi art. 399 raportat la infracţiunea de
trădare prin ajutarea inamicului")111.
Asimilarea actelor de pregătire cu tentativa comportă două interpretări în doctrina noastră
penală, întreţinute de aprecierile diferite asupra intervenţiilor legislative de acest gen 121.
într-o opinie -care este dominantă -, se susţine că, „în ceea ce priveşte asimilarea actului
preparator cu tentativa pedepsibilă, această tehnică implică o modificare în natura juridică a
acestuia, deoarece, prin voinţa legiuitorului, el nu va mai avea natura de act preparator, ci va
deveni o infracţiune în formă imperfectă"* 131 (adică în formă tentată). Altfel spus, actele
111
Cu recurgere la aceeaşi tehnică legislativă, a se vedea şi art. 111 din O.G. nr. 29/1997 - Codul aerian civil
(republicată în M. Of. nr. 45 din 26 ianuarie 2001); art. 34 alin. (2) din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi
combaterea terorismului (M. Of. nr. 1161 din 8 decembrie 2004); art. 12 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 privind
prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri (republicată în M. Of. nr. 163 din 6 martie
2014) etc.
121 Actele de pregătire nu au fost prevăzute şi definite nici în Partea generală a Codului penal anterior,
131V.
tehnica legislativă
PASCA, op.supusă discuţiei
cit. (2014), neconstituind
p. 288. o inovaţie
în acelaşi sens, în materie.
a se vedea şi FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 468; C.
MlTRACHE, CR. MlTRACHE, op. cit. (2014), p. 281; M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 141; T. DIMA, op. cit., p. 260.
de pregătire (a unor infracţiuni) sunt considerate ca fiind ridicate, prin voinţa legiuitorului, la
rangul de acte de executare pedepsibilă, transformându-se în tentativă, urmând, aşadar, regimul
de sancţionare al acesteia.
în opinia contrară se apreciază că (în această ipoteză) actele de pregătire „nu sunt
transformate în acte de executare, acestea menţinându-şi natura juridică. Datorită periculozităţii
deosebite a anumitor infracţiuni îndreptate împotriva securităţii naţionale, s-a simţit nevoia
sancţionării acestor acte de pregătire, fiind asimilate numai în ceea ce priveşte regimul
sancţionator tentativei"111. Prin promovarea acestui punct de vedere, dimpotrivă, se apreciază că
actele de pregătire îşi păstrează nealterată fizionomia distinctă de cea a actelor de executare, prin
dispoziţii speciale fiind prevăzută (doar ca excepţie) sancţionarea acestora la unele infracţiuni de o
gravitate aparte, după cum rezultă şi din dispoziţiile art. 412 alin. (2) CP, asimilarea acestora cu
tentativa vizând, exclusiv, tratamentul penal* 121.
Din cele ce preced ni se relevă problema generată de recurgerea la această tehnică legislativă
de incriminare a actelor de pregătire prin asimilare cu tentativa, problemă care primeşte în
doctrina noastră penală două rezolvări:
a) fie se apreciază că incriminarea actelor de pregătire se realizează ca fază distinctă de
desfăşurare a activităţii infracţionale (prima fază externă), pentru care s-a stabilit, în abstract, un
tratament penal unitar cu cel al tentativei - incriminare pe cale de excepţie a actelor pregătitoare,
preluând (însă) sancţionarea tentativei;
b) fie se consideră că incriminarea şi sancţionarea actelor de pregătire nu se realizează ca fază
distinctă de desfăşurare a activităţii infracţionale (nu ca o primă fază externă), actele pregătitoare
nefiind incriminate şi sancţionate ca atare, ci considerate prin însăşi voinţa legiuitorului drept acte
de executare (aşadar, tentativă), sancţionându-se corespunzător prevederilor legale referitoare la
pedepsirea tentativei.
Nu putem constata decât că discuţiile polarizate în jurul naturii juridice atribuite acestor acte
(convertibile sau nu în tentativă?), în ciuda existenţei unor prevederi legale (sau poate tocmai din
această cauză), nicidecum nu servesc clarificării problemelor de departajare dintre cele două
categorii de conduite prin care se exteriorizează intenţia criminală. Considerăm că s-ar impune o
intervenţie legislativă expresă, care să elimine orice echivoc în materie131.
[1]
V. DOBRINOIU, N. NEAGU, op. cit., p. 853.
121 înţelegem să reproducem argumente în sprijinul acestei opinii care marchează şi punctul nostru de
vedere (a se vedea M. ZOLYNEAK, M.l. MICHINICI, op. cit., p. 146,147), conform expunerii acestora într-un studiu
aprofundat asupra subiectului; deşi elaborat sub domnia Codului penal anterior, articolul - interesând
argumentele aduse - rămâne de actualitate, legea penală în vigoare preluând tehnica de incriminare prin
asimilare cu tentativa: „O primă modalitate de incriminare a actelor pregătitoare o constituie incriminarea lor ca
fază de înfăptuire a activităţii infracţionale. întrucât nu există o dispoziţie generală care să definească actele de
pregătire (...), în cazul incriminării lorîn Partea specială, legiuitorul, prevăzând că se pedepsesc, a făcut şi o
caracterizare a activităţii ce constituie acte de pregătire pentru a releva trăsăturile lor şi a le deosebi astfel de
actele de executare. (...) Faptul că legiuitorul incriminează actele pregătitoare prin asimilarea lor cu tentativa nu
trebuie să ne conducă la concluzia că s-a stabilit o confuzie a lor cu tentativa. Actele pregătitoare au o existenţă
obiectivă distinctă de a tentativei, se caracterizează prin trăsături proprii care le dau o individualitate aparte şi
pe care trebuie să o păstreze şi în cazul transpunerii lorîn legea penală. Obiectiv şi subiectiv, ele prezintă un grad
mai redus de pericol social decât tentativa, întrucât reprezintă doar prima etapă din procesul de înfăptuire a
hotărârii infracţionale. Prin formularea legii «se consideră tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor
(...)», legiuitorul a dat relevanţă penală actelor pregătitoare ca şi tentativei, stabilind acelaşi tratament juridic
pentru cele două faze infracţionale, fără ca prin acest mod de sancţionare să lase impresia unei identificări a lor"
(s. n.) -M. ZOLYN EAK, CU privire la actele pregătitoare în concepţia noului Cod penal, în Analele Universităţii
„Alexandru loan Cuza" din laşi, Tomul XVIII, Seria Ştiinţe Juridice, 1972, p. 10; materialul poate fi consultat on-
line, la adresa de internet http://pub.law.uaic.ro/files/articole/1974_1965/ anale_1972.pdf.
[3) Cu titlu de exemplu, atragem atenţia asupra existenţei unor prevederi normative care menţionează
actele de pregătire (în opinia noastră, cu titlu de etapă de sine stătătoare a infracţiunii): art. 410 alin. (1) CP
[„Fapta
2.2. Incriminarea actelor de pregătire ca infracţiuni autonome

în legislaţia noastră penală se constată incriminarea ca infracţiuni autonome (de sine
stătătoare) a unor anumite activităţi care (prin natura lor, în raport de alte fapte prevăzute de
legea penală) au înfăţişarea unor acte preparatorii, cum este cazul (dacă avem în vedere unele
dispoziţii din Partea specială a Codului penal, al) faptelor prevăzute în art. 314 (deţinerea de
instrumente în vederea falsificării de valori), art. 365 (operaţiuni ilegale cu dispozitive sau
programe informatice), art. 367 (constituirea unui grup infracţional organizat) ş.a.
în aceste ipoteze legale, întrucât beneficiază de o descriere explicită potrivit anumitor norme
de incriminare, legiuitorul nostru penal oferă caracterizarea unor acte de pregătire univoce în
vederea comiterii unor infracţiuni, apelând la tehnica uzuală de incriminare (reprezentată de
raportarea la forma faptului consumat). Altfel spus, faptele astfel descrise potrivit normelor lor de
incriminare se prezintă ele însele sub formă de infracţiuni tip, fapte consumate. Cazurile de
incriminare a actelor preparatorii ca infracţiuni de sine stătătoare ilustrează autonomia lor
infracţională, distinctă de cea a faptelor penale în vederea comiterii cărora sunt realizate, astfel
încât „prin incriminarea ca infracţiune autonomă se devansează momentul răspunderii penale,
realizându-se pe cale de tehnică legislativă o infracţiune-obstacol dintr-o fază a unei infracţiuni
mai grave", ceea ce denotă o „intervenţie proactivă" a legii penale înainte de săvârşirea
infracţiunilor în vederea cărora se realizează111.
Pentru facilitarea înţelegerii, de principiu, a situaţiei incriminării actelor de pregătire ca
infracţiuni autonome, ne vom opri asupra conţinutului art. 314 alin. (1) CP, potrivit căruia
„Fabricarea, primirea, deţinerea sau transmiterea de instrumente sau materiale cu scopul de a
servi la falsificarea valorilor sau titlurilor prevăzute în art. 310, art. 311 alin. (1) şi art. 312 se
pedepseşte (...)". După cum se poate observa, în esenţă, fapta descrisă de legiuitor înfăţişează
acte de pregătire în vederea săvârşirii unor infracţiuni de falsificare, în * 1
persoanei care, luând cunoştinţă despre pregătirea sau comiterea vreuneia dintre infracţiunile (...)" (s.n.)]; art.
305 alin. (1) CPP, ulterior modificării/completării prin O.U.G. nr. 18/2016 [„(...) organul de urmărire penală
dispune începerea urmăririi penale cu privire ia fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte (...)" (s.n.)] etc.
[se poate ridica, de pildă, problema raportului dintre prevederile art. 410 alin. (1) şi cele ale art. 412 alin. (2) CP,
sub aspectul infracţiunii de la art. 403 CP - la care fac referire ambele texte; sau problema discrepanţei dintre
relevanţa penală a nedenunţării pregătirii infracţiunii de trădare - art. 410 alin. (1) CP - şi lipsa de incriminare,
prin asimilare cu tentativa, a actelor de pregătire a aceleiaşi infracţiuni - art. 412 alin. (2) CP].
[1] A se vedea V. PASCA, op. cit. (2014), p. 288. în legătură cu acest subiect, apreciem că reprezintă un caz
interesant de semnalat acela al dispoziţiei de incriminare (fără precedent legislativ) cuprinse în art. 226 alin. (5)
CP, cu privire la care s-au conturat, în doctrină, două puncte de vedere. Astfel, într-o opinie, se apreciază că prin
norma în cauză se ilustrează un caz de incriminare a unor acte de pregătire ca infracţiune în formă agravată, în
scopul comiterii aceleiaşi fapte în forma de bază [activitate pregătitoare a săvârşirii faptelor prevăzute în alin. (1)
şi (2) ale art. 226 CP]. în acest sens, V. DOBRINOIU, N. NEAGU, op. cit., p. 178 (autorii indicaţi opinează că, dacă după
plasarea mijloacelor de interceptare făptuitorul trece efectiv la realizarea scopului reprezentat de înregistrare,
se va reţine varianta agravată, luând în considerare la individualizarea pedepsei dacă scopul s-a realizat sau nu).
Potrivit unei alte perspective [S. BOGDAN (COORD.), op. cit., p. 188,196] - faţă de care ne exprimăm acordul -, art. 226
CP este o infracţiune care prezintă conţinuturi alternative (mai multe infracţiuni distincte incriminate în cadrul
aceluiaşi articol legal), astfel încât săvârşirea faptelor din alin. (1) sau (2) (pe de o parte) şi a celei din alin. (5) (pe
de altă parte) conduce la reţinerea unui concurs de infracţiuni, cu specificul că activitatea care semnifică
pregătirea în vederea comiterii faptei din alin. (1) constituie o infracţiune-mijloc, care (totuşi, în mod atipic) se
pedepseşte mai grav decât infracţiunea-scop. Autorii citaţi consideră aceasta drept o „anomalie majoră, actele
de pregătire fiind sancţionate de legiuitor semnificativ mai drastic decât însăşi realizarea finalităţii pentru care
acestea au fost comise" (p. 198); „Chiar dacă natural şi firesc ar fi ca actul de pregătire să fie absorbit în mod
natural în conduita infracţională finală, limitele sancţionatorii semnificativ mai mari în cazul infracţiunii de
plasare ne împiedică să pledăm pentru o asemenea absorbţie. O concluzie contrară ar încălca o altă regulă
primară a absorbţiei naturale, respectiv faptul că infracţiunea absorbită trebuie să aibă nişte limite
sancţionatorii inferioare celor ale infracţiunii absorbante" (p. 196).
condiţiile prevăzute de lege. Astfel, spre exemplu, dacă luăm cazul deţinerii de instrumente sau
materiale cu scopul de a servi la falsificarea valorilor ori titlurilor prevăzute în articolele mai sus
menţionate, precizăm că, prin simpla lor deţinere (în scopul prevăzut de lege), fapta se consumă,
reprezentând o infracţiune de sine stătătoare (sub aspectul naturii sale juridice, o infracţiune de
durată, anume o infracţiune continuă permanentă, care durează în timp până ce intervine o forţă
contrară care îi pune capăt - spre exemplu, descoperirea faptei de către autorităţi). Dacă fapta
este descoperită, va conduce la angajarea răspunderii penale a persoanei care a comis-o. Dacă
însă deţinerea de instrumente sau materiale cu scopul de a servi la falsificarea valorilor ori
titlurilor enumerate prin lege (corespunzător dispoziţiilor art. 314 CP) este urmată de săvârşirea
acestor fapte/infracţiuni de falsificare, răspunderea penală se va angaja pentru o pluralitate de
infracţiuni - concurs de fapte penale -, care va include atât infracţiunea prevăzută de art. 314 CP,
cât şi, după caz, infracţiunea prevăzută de art. 310, art. 311 alin. (1) sau art. 312 CP[1).
După cum se poate observa, această a doua modalitate/tehnică de incriminare a actelor
pregătitoare se diferenţiază net de tehnica precedentă - cea a incriminării prin asimilare cu
tentativa -, atrăgând consecinţe juridice distincte. Prin incriminare ca infracţiuni autonome, de
sine stătătoare, în cazurile prevăzute de lege, (unele) activităţi ilegale dobândesc individualitate
penală distinctă, deşi descriu activităţi pregătitoare în vederea comiterii altor infracţiuni şi - prin
urmare -se sancţionează cu pedeapsa corespunzătoare prevăzută de lege. Se punctează astfel
deosebirea în raport de sancţionarea prin diversificare de pedeapsă, operantă în cazul incriminării
actelor preparatorii prin asimilare cu tentativa (dincolo de discuţiile privitoare la convertirea - sau
nu - a pregătirii în act propriu-zis de executare). în aceeaşi ordine de idei, în cazul incriminării
actelor de pregătire ca infracţiuni autonome, în ipoteza săvârşirii infracţiunii-scop, în raport de
care pregătirea (cu propria relevanţă penală) nu reprezintă decât infracţiunea-mijloc, prin care se
creează condiţiile favorabile în vederea atingerii scopului, răspunderea penală este antrenată
pentru o pluralitate de infracţiuni (cel puţin două fapte penale distincte)* 121.
Dimpotrivă, în cazul actelor preparatorii incriminate prin asimilare cu tentativa (în concepţia
noastră, incriminare ca fază infracţională distinctă), dacă aceste activităţi sunt realizate în concret
(spre exemplu: producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor în vederea comiterii
infracţiunii de trădare prin ajutarea inamicului - art. 396 CP), iar apoi, într-o succesiune (aproape)
imediată în timp, sunt urmate de înfăptuirea aceleiaşi hotărâri infracţionale, prin trecere la
executare şi atingerea momentului consumativ, va opera absorbţia (naturală a) actului preparator
în faptul consumat comis. în acest sens, în doctrina noastră penală se apreciază că, „în cazul în
care o persoană efectuează acte pregătitoare pentru buna desfăşurare a activităţii infracţionale
proiectate, care sunt sancţionate de lege, şi apoi
|1]
în acest sens, V. DOBRINOIU, N. NEAGU, op. cit., p. 557; C. DUVAC, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit.,
voi. IV, p. 453.
121 Atunci când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, prin acţiuni sau
inacţiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, se realizează condiţiile de
existenţă cerute concursului real de infracţiuni [art. 38 alin. (1) CP], subzistând în forma denumită concurs real
caracterizat prin conexitate (legătură) etiologică (de la mijloc la scop) atunci când una dintre infracţiuni a fost
comisă pentru săvârşirea altei infracţiuni. Precizăm că soluţia concursului de infracţiuni este înscrisă în mod
explicit în cazul incriminării unor activităţi ce au caracter de acte pregătitoare, prin care se creează condiţii
favorabile care să asigure săvârşirea altor infracţiuni. Avem în vedere, spre exemplu, actele de pregătire care
constau în iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat - definit de însuşi legiuitorul penal - în
scopul comiterii uneia sau a mai multor infracţiuni (corespunzător prevederilor art. 367 CP). Astfel, dacă fapta
de constituire a unui grup infracţional organizat a fost urmată de săvârşirea unei/unor infracţiuni, însemnând
realizarea scopului, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni, sens în care dispune alin. (3) al art. 367 CP.
depăşeşte această fază, ajungând la momentul consumării infracţiunii, actele pregătitoare, deşi au
semnificaţie penală proprie, nu pot fi reţinute în concurs cu infracţiunea consumată, întrucât
aceasta din urmă absoarbe toate activităţile premergătoare consumării, ştergându-le
individualitatea proprie pe care chiar legea penală le-a dat-o. Toate activităţile socialmente
periculoase, incriminate distinct de lege ca faze de desfăşurare a infracţiunii care preced
consumarea, se absorb în infracţiunea consumată, având de-a face într-o asemenea situaţie cu o
singură faptă penală. (...) Ne aflăm, într-o asemenea situaţie, în faţa unei hotărâri infracţionale
care se realizează etapă cu etapă, una dintre acestea fiind pregătirea. Momentele de înfăptuire a
hotărârii se succed de regulă imediat sau cu pauze nu prea mari în vederea atingerii rezultatului
urmărit"111.
2.3. Situaţia actelor de pregătire săvârşite de către o altă persoană decât

autorul faptei'21
în doctrina noastră penală, cu ocazia prezentării regimului juridic autohton al actelor de

pregătire, unii autori'31 includ (şi) situaţia actelor de pregătire incriminate/sancţionate ca acte de
participaţie penală, acte de complicitate anterioară. Este vorba despre realizarea unor activităţi de
natură materială sau morală (spre exemplu, procurarea de mijloace sau instrumente în vederea
comiterii faptei ori procurarea de informaţii privind locul/timpul săvârşirii infracţiunii), activităţi
plasate anterior comiterii faptei relevante penal şi desfăşurate de către o altă persoană decât
autorul, persoană cu rol de complice, care înlesneşte săvârşirea acesteia. Actele de pregătire
realizate de către o altă persoană decât autorul pot constitui acte de participaţie (sub forma
complicităţii prin înlesnire - complicitate anterioară) numai în măsura în care autorul a săvârşit
ulterior, efectiv, o faptă relevantă penal (tentativă pedepsibilă sau fapt consumat), angajând astfel
răspunderea penală şi sancţionarea în calitate de participant cu rol de complice. Spre exemplu:
procurarea (de către persoana cu rol de * 121
111A
se vedea M. ZOLYNEAK, Actele pregătitoare..., op. cit., p. 11 şi 13. Absorbţia în infracţiunea unică în formă
consumată este indiscutabilă dacă trecerea la executare şi producerea rezultatului faptei s-au realizat într-o
succesiune (aproape) imediată în timp după realizarea pregătirii în vederea săvârşirii faptei şi în înfăptuirea
aceleiaşi hotărâri infracţionale. Dacă s-au comis acte preparatorii cu semnificaţie penală proprie (dintre cele
incriminate prin asimilare cu tentativa), în situaţia în care persoana sau/şi astfel de acte au fost descoperite de
autorităţi, iar în baza unei noi hotărâri infracţionale aceeaşi persoană trece direct la executarea faptei (anterior
pregătite), ajungându-se la consumarea acesteia, credem că soluţia corectă este cea a concursului de infracţiuni.
Aceeaşi soluţie - concurs de infracţiuni - şi în situaţia în care, ulterior efectuării unui act de pregătire incriminat
prin asimilare cu tentativa, în baza unei hotărâri infracţionale distincte, se trece la comiterea unei alte infracţiuni
decât cea pentru care s-a realizat pregătirea. Spre exemplu: ulterior săvârşirii de acte pregătitoare în vederea
comiterii infracţiunii de trădare prin ajutarea inamicului, aceeaşi persoană comite o infracţiune de viol.
121 Anticipând materia participaţiei penale, înţelegem să aducem următoarele sumare explicaţii: existenţa
complicităţii (formă a participaţiei penale) este condiţionată de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală
de către autor, prin trecerea acestuia la executare (în măsura comiterii unei fapte în formă consumată sau în
formă de tentativă pedepsibilă), devenind o activitate relevantă penal (dar fără a constitui o infracţiune
autonomă), prin săvârşirea unor activităţi specifice, descrise de lege (art. 48 CP), semnificând acte de sprijinire a
autorului în comiterea faptei. Printre aceste acte, după cum reiese din dispoziţiile legale, se înscriu şi actele de
înlesnire, anume realizarea de activităţi (de natură materială sau de natură morală) prin care se creează condiţii
ce uşurează/facilitează/pregătesc săvârşirea faptei, acte care se plasează în timp anterior trecerii autorului la
executarea acesteia. Totodată, pentru existenţa complicităţii (indiferent de formele pe care le poate îmbrăca),
este necesară intenţia persoanei care, prin contribuţia specifică adusă (în speţă, înlesnirea comiterii faptei),
înţelege să acorde autorului sprijin în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Intenţia complicelui
implică reprezentarea faptei pe care o comite autorul, a urmărilor acesteia, precum şi a împrejurării că, prin
propria sa activitate, prin actele desfăşurate, el (complicele) contribuie la săvârşirea faptei, unită cu voinţa de a
coopera la realizarea acesteia.
131A se vedea C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2014), p. 281; M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 141.
complice) a instrumentului (topor, cuţit etc.) pe care autorul îl va folosi în comiterea omorului, în
condiţiile consumării ulterioare a faptei sau a rămânerii acesteia la stadiul de tentativă.
Această susţinere a existenţei unei (a treia) ipoteze/situaţii de excepţie, distincte de
incriminare/sancţionare a actelor de pregătire (respectiv ca acte de participaţie penală -
complicitate anterioară, materială sau morală) apare ca discutabilă. Pornim de la observaţia că,
„atunci când ne referim la actele de pregătire a executării unei infracţiuni, avem în vedere actele
făptuitorului care pregăteşte executarea unei infracţiuni în privinţa căreia a luat el însuşi hotărârea
de a o comite; aceste acte se înscriu, prin urmare, în desfăşurarea procesului de exteriorizare a
acestei hotărâri şi aparţin făptuitorului care a luat hotărârea respectivă" (s.n.)[1]. Sub acest aspect,
doctrina noastră penală înregistrează şi curentul de opinie - la care subscriem - potrivit căruia
actele de pregătire efectuate de către o altă persoană decât autorul faptei nu descriu acte de
pregătire în sensul lor propriu (propriu-zise), căci persoana care le efectuează nu acţionează
pentru punerea în executare a unei hotărâri proprii (ele nu pregătesc punerea în executare a unei
hotărâri proprii), ci a unei hotărâri luate de o altă persoană (autorul faptei)121.
Cu alte cuvinte, aceste acte transpun, în plan concret, hotărârea individuală aparţinând altei
persoane (complice) decât cea care va trece la executarea faptei, hotărâre care denotă intenţia de
a sprijini comiterea faptei şi care se materializează prin efectuarea unor activităţi (prin care se
creează altuia condiţii ce favorizează trecerea sa la executare) care nu se înscriu pe traiectul
infracţional al autorului, marcând acel drum al crimei care să fie pregătit de acesta * 131.
111
121
în acest sens, G. ANTONIU, Tentativa, op. cit., p. 36 ş.u.; FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 469; V.
PĂVĂLEANU, op. cit.,p. 150.
131 Relevăm, cu titlu de argument suplimentarîn susţinerea opiniei pe care o îmbrăţişăm (anume că
pregătirea realizată de către un complice nu constituie act de pregătire în sensul propriu-zisal conceptului),
următorul aspect: dacă pregătirea realizată de către un terţ (participant cu rol de complice) ar fi privită ca act de
pregătire, în sensul tehnic specific al noţiunii, atunci, în cazul unei participaţii improprii în varianta intenţie-culpă
(în raport de o faptă incriminată atât atunci când se comite cu intenţie, cât şi din culpă), s-ar ajunge în situaţia în
care ar trebui să se accepte existenţa unor acte de pregătire (ca fază a infracţiunii) în raport de o infracţiune din
culpă - ceea ce apreciem că ar încălca o condiţie esenţială de existenţă a instituţiei actelor de pregătire.
Materiale auxiliare de lucru în studiul formelor
infracţiunii intenţionate
##
1. în perioada externă a unei activităţi infracţionale intenţionate se disting trei etape,

reprezentate de: faza actelor de pregătire, faza actelor de executare, faza urmărilor.
2. Fazele de desfăşurare a unei activităţi infracţionale care compun perioada externă sunt
posibile la orice infracţiune, indiferent dacă aceasta este o infracţiune intenţionată ori din culpă
sau săvârşită cu intenţie depăşită.
3. Orice infracţiune impune, în prealabil, realizarea/desfăşurarea unor acte de pregătire, în
vederea trecerii la executarea acesteia.
4. Infracţiunea consumată atrage întotdeauna răspunderea penală, desemnând forma tipică
(perfectă) a infracţiunii.
5. în Partea generală a Codului penal român se întâlnesc dispoziţii exprese privind actele de
pregătire, prevederi legale prin care se consacră definiţia acestora, precum şi regimul lor de
sancţionare.
6. Infracţiunea fapt epuizat este posibilă la anumite categorii de infracţiuni, respectiv la
acelea denumite (generic) infracţiuni de durată (infracţiuni cu durată de consumare), care sunt
reprezentate de: infracţiunile continue, continuate, de obicei şi progresive.
7. Infracţiunea fapt epuizat este posibilă la anumite categorii de infracţiuni, respectiv la
acelea denumite (generic) infracţiuni de durată (patru la număr), dintre care una este o formă de
unitate naturală infracţională, iar celelalte trei sunt forme ale unităţii infracţionale legale.
8. în cazul infracţiunilor de durată, momentul epuizării activităţii infracţionale este un
moment ulterior şi distinct momentului consumativ (de consumare).
9. în Partea generală a Codului penal român se întâlnesc dispoziţii care consacră momentul
(considerat a fi cel) de epuizare a unor activităţi infracţionale (infracţiuni de durată).
10. Potrivit dispoziţiilor legale înscrise în materia infracţiunilor de durată, atât infracţiunea
continuă, cât şi infracţiunea progresivă se epuizează la data comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni,
spre deosebire de cazul infracţiunii continuate sau al infracţiunii de obicei, care se consumă la
data săvârşirii ultimului act de executare.
11. Legiuitorul Codului penal român a îmbrăţişat, în principiu, teza neincriminării actelor de
pregătire in vederea comiterii de infracţiuni.
12. Potrivit dispoziţiilor legale exprese, sunt de remarcat (uneori, în mod excepţional) două
tehnici (distincte) de incriminare a actelor preparatorii la infracţiune: în unele cazuri, actele de
pregătire în vederea comiterii unor fapte penale sunt incriminate prin asimilare cu tentativa; în
alte cazuri, aceste activităţi sunt incriminate ca infracţiuni autonome, de sine stătătoare.
13. Indiferent de tehnica de incriminare a unor acte de pregătire (în condiţiile şi în cazurile
expres prevăzute de legea penală română, şi anume prin asimilare cu tentativa
sau ca infracţiuni autonome), tratamentul penal aplicabil acestora este unul nediferenţiat,
constând în sancţionarea cu pedeapsa prevăzută de lege.
14. Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare
care a fost însă întreruptă sau care nu şi-a produs efectul, constituind - prin incriminare-o formă
atipică (imperfectă) a infracţiunii.
15. Sub aspectul naturii juridice, tentativa (relevantă penal) este o formă atipică (imperfectă)
a infracţiunii, indiferent dacă îmbracă formă imperfectă sau formă perfectă, constituind o cauză
(stare) generală de atenuare a răspunderii penale.
16. Art. 32 alin. (1) teza I CP consacră tentativa idonee, în formă imperfectă (neterminată,
întreruptă).
17. Art. 32 alin. (1) teza a ll-a CP consacră tentativa idonee, în formă perfectă (terminată,
neîntreruptă).
18. Tentativa imperfectă constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea,
executare care nu şi-a produs efectul, ceea ce atrage neconsumarea infracţiunii.
19. Tentativa perfectă constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea,
executare care a fost însă întreruptă, ceea ce atrage neconsumarea infracţiunii.
20. Spre deosebire de tentativa imperfectă (în cazul căreia nu se produce consumarea
infracţiunii, întrucât are loc o întrerupere a executării faptei), în cazul tentativei perfecte,
dimpotrivă, executarea fiind terminată, are loc şi consumarea infracţiunii.
21. După criteriul gradului de realizare a elementului material (acţiunii), tentativa se clasifică
în: tentativă imperfectă şi tentativă perfectă.
22. Tentativa imperfectă este posibilă atât la infracţiunile (intenţionate) de rezultat, cât şi la
infracţiunile (intenţionate) de pericol.
23. Tentativa perfectă este posibilă, cu unele excepţii, numai la infracţiunile de rezultat.
24. Tentativa nu este posibilă în cazul tuturor infracţiunilor intenţionate, după cum nu orice
tentativă posibilă este şi relevantă penal (incriminată).
25. Tentativa idonee este o tentativă periculoasă, relevantă penal, deci pedepsibilă, spre
deosebire de tentativa neidonee, nepericuloasă, care este nepedepsibilă.
26. Tentativa neidonee este consacrată conform dispoziţiilor art. 32 alin. (2) CP.
27. Spre deosebire de tentativa idonee, care se poate prezenta sub formă imperfectă sau
formă perfectă, tentativa neidonee nu cunoaşte o astfel de (sub)clasificare.
28. Prin poziţia intermediară pe care o ocupă în desfăşurarea unor activităţi infracţionale
intenţionate, tentativa ridică probleme de delimitare atât în raport cu actele de pregătire, cât şi cu
infracţiunea fapt consumat.
29. Din punct de vedere subiectiv, tentativa nu este posibilă în cazul infracţiunilor din culpă,
după cum nu este posibilă nici în cazul infracţiunilor praeterintenţionate simple (propriu-zise,
praeterintenţionate pe conţinut de bază).
30. Din punct de vedere obiectiv, intră în categoria infracţiunilor la care nu este posibilă
tentativa (şi) infracţiunile omisive proprii.
31. Tentativa nu este posibilă în cazul infracţiunilor omisive, indiferent dacă acestea sunt
infracţiuni omisive proprii sau infracţiuni (de rezultat) comisive prin omisiune.
32. Potrivit unor opinii doctrinare, din punct de vedere obiectiv, tentativa nu este posibilă în
cazul infracţiunilor continue sau al infracţiunilor săvârşite în mod continuat.
33. în ceea ce priveşte incriminarea tentativei, legiuitorul penal român a adoptat incriminării
limitate, respingând teza incriminării nelimitate a acesteia.
34. Nu există dispoziţii exprese care să consacre incriminarea limitată a tentativei, în
concepţia legiuitorului Codului penal român actual.
35. Incriminând limitat tentativa, legiuitorul penal român adoptă două tehnici diferite prin
care acordă relevanţă penală (prin norme penale speciale) acestei forme a infracţiunii.
36. în materia sancţionării (pedepsirii) tentativei, legiuitorul penal român a consacrat
sistemul diversificării de pedeapsă in raport cu sancţionarea infracţiunii fapt consumat [regula în
materie, potrivit prevederilor art. 33 alin. (2) CP].
37. Potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (2) CP, se consacră sistemul diversificării de pedeapsă în
cazul tentativei, rezultând configurarea acestei forme atipice (imperfecte) a infracţiunii drept o
cauză generală de atenuare a răspunderii penale, şi anume (mai precis) stare de reducere sau de
înlocuire a pedepsei, în raport cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea fapt consumat.
38. Infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul
mai grav al acţiunii secundare (tentativă), se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate.
39. în cazul tentativei, diversificarea de pedeapsă poartă/operează asupra pedepselor
(principale şi secundare), reducerea cu fracţia obligatorie de 1/2 operând asupra limitelor speciale
ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea fapt consumat, indiferent dacă subiectul activ
al infracţiunii tentate comise este o persoană fizică majoră sau o persoană juridică (dintre cele
care răspund penal).
40. în cazul infracţiunilor săvârşite în timpul minorităţii, cauzele de atenuare - cum este şi
tentativa - sunt avute în vedere la alegerea măsurii educative şi produc efecte între limitele
(generale) prevăzute de lege pentru fiecare măsură educativă.
41. în cazul infracţiunilor săvârşite în timpul minorităţii, cauza de atenuare a răspunderii
penale reprezentată de tentativa relevantă penal se va avea în vedere la alegerea măsurii
educative şi va produce efecte între limitele (speciale) prevăzute de lege pentru fiecare măsură
educativă, operând reducerea acestor limite cu fracţia de 1/2 prevăzută în art. 32 alin. (2) CP.
42. Când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca
efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea
săvârşită se reduc prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la tentativă, circumstanţe
(generale) atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această ordine.
43. Când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente următoarele cauze: o cauză de reducere a
pedepsei (spre exemplu, tentativa) şi o cauză de agravare a pedepsei (spre exemplu, o
circumstanţă generală agravantă - art. 77 CP), se poate aplica o pedeapsă până la maximul special,
după care se vor reduce limitele de pedeapsă cu fracţia de 1/2, în această ordine.
44. Din punct de vedere al naturii juridice, desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului
reprezintă cauze generale, legale, personale de impunitate a autorului unei tentative
(pedepsibile/incriminate/relevante penal).
45. Desistarea atrage nepedepsirea autorului care, înainte de descoperirea faptei, a

încunoştinţat autorităţile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată,
sau a împiedicat el însuşi comiterea infracţiunii.
46. împiedicarea producerii rezultatului prezintă două modalităţi normative: autorul
tentativei perfecte poate să împiedice el însuşi producerea rezultatului tipic (propriu) al
infracţiunii comise sau poate anunţa autorităţile de comiterea faptei, astfel încât consumarea să
poată fi (în mod real) împiedicată.
47. Din punct de vedere al naturii juridice, desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului
sunt cauze generale care exclud existenţa tentativei (a infracţiunii rămase la stadiul de tentativă),
având drept consecinţă nepedepsirea infractorului (autor, instigator sau complice) care a comis
fapta respectivă.
48. Desistarea înlătură represiunea penală faţă de autorul unei tentative imperfecte
(pedepsibile/incriminate/relevante penal), spre deosebire de împiedicarea producerii rezultatului,
care atrage impunitatea autorului unei tentative perfecte (pedepsibile).
49. Atât desistarea, cât şi împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze generale de
impunitate, operante în cazul tentativei (pedepsibile), dependente de voinţa liberă a autorului
faptei şi care trebuie să intervină până la descoperirea faptei comise, nefiind însă singurele cauze
generale de nepedepsire (a tentativei).
50. Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau al împiedicării producerii
rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru această infracţiune,
desemnând situaţia încetăţenită în doctrină sub denumirea de de executare calificate.
II. Exerciţii tip „grilă" (identificaţi variantele corecte; toate combinaţiile sunt posibile: la o
1. Legislaţia penală actuală din România se situează, în ceea ce priveşte relevanţa juridică a
activităţilor reprezentând acte preparatorii ale unor infracţiuni, pe poziţia:
a) sistemului incriminării nelimitate;
b) sistemului incriminării limitate;
c) sistemului neincriminării (regula necunoscând excepţii);
d) sistemului neincriminării (regula cunoscând excepţii).
2. în problema reprezentată de identificarea criteriilor de diferenţiere dintre actele de

pregătire şi cele de executare, în doctrina penală au fost formulate teoriile:
a) moniste;
b) parificării;
c) neincriminării;
d) obiective.
3. în dreptul penal român actual:

a) atunci când legiuitorul optează pentru acordarea de relevanţă penală activităţilor
preparatorii ale unei infracţiuni, singura metodă de manifestare a acestei opţiuni este
incriminarea lor prin asimilare cu tentativa;
b) este consacrat sistemul incriminării nelimitate a tentativei, la infracţiunile la care această
formă atipică (imperfectă) a infracţiunii este posibilă;
c) spre deosebire de legislaţia de lege praevia, de lege lata nu există o consacrare legală
expresă a ceea ce doctrina numeşte tentativă relativ improprie;
d) dacă în cadrul normei de incriminare a unei anumite infracţiuni nu se prevede expres
faptul că tentativa se pedepseşte, înseamnă că - deşi potenţial posibilă, ca manifestare externă
concretă a unei persoane, în sfera realităţii obiective - această formă imperfectă nu are relevanţă
penală în raport de respectiva infracţiune.
4. Tentativa nu este posibilă în cazul:

a) infracţiunilor omisive;
b) infracţiunilor comise cu intenţie indirectă;
c) infracţiunilor săvârşite cu intenţie repentină;
d) infracţiunilor de execuţie promptă (precum sunt cele al căror element material constă într-
o acţiune de tip verbal - de rostire a unor cuvinte).
5. în cazul în care, într-o speţă concretă, se verifică săvârşirea unei infracţiuni rămase la
stadiul de tentativă pedepsibilă:
a) instanţa va stabili mai întâi o pedeapsă concretă, între limitele prevăzute de lege pentru
respectiva faptă în forma ei consumată (minimul şi maximul special al pedepsei prevăzute în textul
legal care conţine norma de incriminare respectivă), după care va înjumătăţi această pedeapsă
concret stabilită, aplicând cuantumul sancţiunii astfel determinat;
b) instanţa va determina mai întâi limitele pedepsei abstracte corespunzătoare rămânerii
faptei concrete la stadiul atipic de tentativă, stabilind valoarea jumătăţii minimului, respectiv a
jumătăţii maximului pedepsei prevăzute de lege pentru acea infracţiune, în forma ei consumată
(indicate în textul legal care conţine norma de incriminare respectivă), având grijă ca, în urma
acestei operaţiuni, valoarea minimului special să nu coboare sub aceea a minimului general al
categoriei respective de pedeapsă, după care, între limitele de pedeapsă astfel fixate, va stabili o
pedeapsă concretă, pe care o va aplica infractorului;
c) dacă legea prevede pentru acea infracţiune, atunci când este consumată, pedepse
abstracte alternative, atunci instanţa va trebui să aplice pedeapsa concretă între limitele reduse la
jumătate ale pedepsei abstracte de natură mai uşoară;
d) dacă legea prevede pentru acea infracţiune, atunci când este consumată, pedepse
abstracte alternative, atunci instanţa va trebui să aleagă mai întâi categoria de pedeapsă pe care o
apreciază potrivită în speţă, după care să aplice pedeapsa concretă între limitele înjumătăţite ale
pedepsei abstracte alese.
6. Ulterior intrării în vigoare a Codului penal actual:

a) s-ar putea spune că terminologia întrebuinţată în definirea tentativei este de natură a pune
capăt unei controverse mai vechi, formulată în perioada activităţii fostului Cod penal, referitoare
la posibilitatea de existenţă a tentativei în situaţiile în care forma de vinovăţie reţinută ar fi
intenţia indirectă;
b) este adevărată afirmaţia potrivit căreia forma de tentativă cunoscută, în doctrină, drept
tentativa relativ improprie nu va mai reprezenta o varietate relevantă penal a clasificării
conceptului de tentativă;
c) în ceea ce priveşte regimul sancţionator aplicabil în caz de tentativă, se conturează o
anumită situaţie în care reglementarea actuală tinde a fi mai favorabilă decât cea anterioară;
d) se poate afirma că reglementarea introduce printre elementele de verificarea cărora
depinde existenţa tentativei condiţia negativă ca infractorul să nu fi renunţat de bunăvoie la
executarea începută, respectiv să nu fi oprit, în mod voluntar, procesul cauzal de producere a

rezultatului, demarat în urma finalizării executării elementului material.
7. Ca formă atipică a infracţiunii:

a) tentativa relevantă penal nu se va pedepsi, totuşi, atunci când autorul va curma
neconstrâns executarea începută a acţiunii sau inacţiunii reprezentând elementul material al
laturii obiective din conţinutul respectivei infracţiuni ori dacă va împiedica liber producerea
urmării imediate, corespunzătoare momentului consumativa! infracţiunii respective, consecutiv
încheierii executării respectivei acţiuni sau inacţiuni;
b) tentativa reprezintă o formă atipică, mai puţin ca perfectă, a infracţiunii;
c) infracţiunea fapt epuizat reprezintă o formă atipică, mai mult ca perfectă, a infracţiunii;
d) comiterea tentativei pedepsibile a unei infracţiuni poate fi considerată ca valabil exprimată
prin termenii comiterea unei infracţiuni sau săvârşirea unei infracţiuni, exact ca şi în situaţia în
care referirea s-ar face la o infracţiune consumată.
8. Atunci când, consecutiv săvârşirii unui act de pregătire în vederea comiterii unei fapte
incriminate, se trece mai departe la săvârşirea infracţiunii astfel pregătite:
a) iar consumarea nu are loc, dacă actul de pregătire avea relevanţă penală intrinsecă, prin
incriminare prin asimilare cu tentativa, atunci infractorul îşi va angaja de două ori răspunderea
penală, o dată pentru actul preparator asimilat tentativei şi a doua oară pentru tentativa concret
comisă;
b) iar consumarea are loc, dacă actul de pregătire avea relevanţă penală intrinsecă, prin
incriminare ca infracţiune de sine stătătoare, atunci infractorul îşi va angaja o singură dată
răspunderea penală, actul preparator incriminat ca atare pierzându-şi autonomia şi fiind absorbit
în infracţiunea consumată pe care a pregătit-o, singura pentru care va fi tras la răspundere penală
infractorul;
c) iar consumarea nu are loc, dacă actul de pregătire avea relevanţă penală intrinsecă, prin
incriminare ca infracţiune de sine stătătoare, atunci infractorul îşi va angaja de două ori
răspunderea penală, o dată pentru actul preparator incriminat autonom şi a doua oară pentru
tentativa efectiv comisă faţă de infracţiunea pregătită;
d) iar consumarea nu are loc, datorită întreruperii executării prin voinţa liberă a făptuitorului,
dacă actul de pregătire avea relevanţă penală intrinsecă, prin incriminare prin asimilare cu
tentativa, atunci infractorul îşi va angaja răspunderea penală pentru săvârşirea tentativei
respectivei infracţiuni, deoarece, în ciuda desistării de la comiterea tentativei, el avea deja fixată
răspunderea penală, la nivel asimilat cu tentativa, prin finalizarea, anterioară, a comiterii actelor
de pregătire incriminate prin asimilare cu tentativa.
9. Indicaţi valoarea de adevăr a următoarelor afirmaţii:

a) tentativa reprezintă o cauză generală de atenuare facultativă a pedepsei;
b) tentativa reprezintă o cauză specială de atenuare obligatorie a pedepsei;
c) desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze speciale de înlăturare a
caracterului penal al faptei (de excludere a infracţiunii);
d) actele de executare calificate înlătură beneficiul cauzelor de impunitate a tentativei.
10. Tentativa nu este posibilă:

a) în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă;
b) în cazul infracţiunilor comisiv-omisive;
c) în cazul infracţiunilor praeterintenţionate, afirmaţie care nu este infirmată de faptul că

este posibilă (şi chiar pedepsibilă) tentativa în cazul unor infracţiuni [de pildă, tâlhăria care a avut
ca urmare vătămarea corporală - art. 234 alin. (3) CP - ori violul care a avut ca urmare vătămarea
corporală - art. 218 alin. (3) lit. e) CP];
d) în cazul infracţiunilor de consumare anticipată.
11. Este adevărat că:

a) dacă infractorul pune capăt în mod voluntar, neconstrâns activităţii infracţionale cu durată
de consumare (infracţiune continuă, continuată sau de obicei), între momentul consumării şi cel al
epuizării, îi profită dispoziţiile referitoare la desistare;
b) poate exista o tentativă de furt comisă în formă continuată, dar nu poate exista o
tentativă de comitere în formă continuată a unei infracţiuni de furt;
c) nu poate exista tentativă la o infracţiune continuă;
d) nu poate exista tentativă la o infracţiune de obicei.
12. împiedicarea producerii rezultatului:

a) este o cauză specială de nepedepsire a tentativei;
b) atrage nepedepsirea, în cazul tentativei imperfecte;
c) atrage nepedepsirea, în cazul tentativei perfecte;
d) este o cauză generală de agravare a pedepsei.
13. Tentativa improprie:

a) este, după caz, relativă sau absolută;
b) este o tentativă nepedepsibilă, în modalitatea absolut improprie;
c) nu este consacrată expres prin dispoziţiile Codului penal;
d) cea relativ improprie se sancţionează, prin lege, diferit de tentativa proprie.
14. Tentativa este posibilă în cazul unei infracţiuni:

a) formale comisive;
b) materiale omisive;
c) de hărţuire;
d) de furt de curent electric.
15. Desistarea:
a) este o cauză justificativă;
b) este posibilă atât în cazul infracţiunilor materiale, cât şi al celor formale;
c) nu este posibilă în cazul unei tentative de furt;
d) atrage dezincriminarea tentativei comise.
16. în cazul unei infracţiuni materiale:

a) nu este posibilă tentativa imperfectă;
b) nu este posibilă tentativa improprie;
c) este posibilă tentativa perfectă proprie;
d) există, în principiu, aptitudinea de incidenţă a împiedicării producerii rezultatului. 17
17. împiedicarea producerii rezultatului:

a) este o cauză specială de nepedepsire a tentativei;
b) atrage nepedepsirea, în cazul tentativei imperfecte;
c) atrage nepedepsirea, în cazul tentativei terminate;

d) este o cauză generală de impunitate.
18. Este incriminată (deci legal pedepsibilă, dintr-o perspectivă abstractă) tentativa:
a) unei infracţiuni de viol;
b) unei infracţiuni de neglijenţă în serviciu;
c) de omor, dacă se constată într-o speţă determinată că autorul s-a desistat;
d) oricărei infracţiuni.
19. Tentativa nu este posibilă în cazul unei infracţiuni:

a) omisive - pentru că făptuitorul omite a îndeplini calitatea specială cerută de lege;
b) din culpă simplă-deoarece tentativa există doarîn raport de faptele a căror comitere
implică oricare dintre formele de vinovăţie la care este prezent efectiv (în mod activ) factorul
intelectiv;
c) de execuţie promptă - dată fiind promptitudinea intervenţiei organelor judiciare;
d) formale, ci doar a uneia substanţiale.
20. Actele de executare calificate:

a) constituie o expresie care face referire la actele de pregătire în vederea comiterii unei
infracţiuni în formă calificată;
b) se referă la actele tentate comise în legătură cu o infracţiune proprie (infracţiune cu
subiect activ calificat);
c) sunt actele de executare post-consumative (de după momentul consumării), existente
doarîn cazul infracţiunilor care cunosc şi un moment al epuizării;
d) sunt actele cu relevanţă penală proprie comise până la data desistării ori a împiedicării
producerii rezultatului, care urmează a fi sancţionate aparte (tentativa în cadrul căreia au fost
comise rămânând nepedepsită ca efect al apariţiei uneia dintre cauzele de nepedepsire indicate).
1. în fapt, s-a reţinut că, într-o seară, inculpatul s-a ascuns într-o boxă dintr-un complex
comercial, până la închidere, după care a luat din mai multe magazine bunuri pe care le-a pus într-
o sacoşă. în dimineaţa zilei următoare el a fost surprins de personalul de pază în timp ce încerca să
părăsească complexul comercial, având asupra sa sacoşa în care se aflau bunurile în cauză.
Apreciaţi, motivat, dacă fapta de care se face vinovat inculpatul este o tentativă de furt, un
furt consumat sau un concurs de infracţiuni de furt!
2. în fapt, instanţa a reţinut că, într-o noapte, inculpatul a lovit cu piciorul două faruri cu
halogen montate la un autoturism parcat pe o stradă; ca urmare a şocului produs, farurile cu
halogen s-au desprins de pe caroseria autoturismului şi au căzut pe partea carosabilă. Ulterior,
inculpatul a luat unul dintre aceste faruri, însă, pe când se pregătea să îl ridice şi pe al doilea, el a
fost surprins de o patrulă de poliţie. Prima instanţă l-a condamnat pe inculpat pentru comiterea
infracţiunii de furt calificat, pe care a reţinut-o ca săvârşită în formă consumată. în raport de
această sentinţă, inculpatul a promovat apel.
Indicaţi, argumentat, care ar fi putea fi motivele invocate de inculpat în justificarea apelului,

iar în raport de acestea, motivaţi soluţia la care urmează a ajunge instanţa de apel!
3. Instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt: inculpatul X a întâlnit victima într-un local
dintr-o localitate rurală şi, deoarece o cunoştea, a invitat-o să consume împreună băuturi
alcoolice. Deoarece victima a refuzat, inculpatul s-a enervat, a acuzat victima că l-ar dispreţui din
cauza activităţii lucrative pe care o desfăşoară (inculpatul era angajat la o companie care se ocupă
cu servicii de salubrizare, fiind vidanjor) şi a devenit din ce în ce mai violent. Fiind bruscat verbal
de către victimă, care l-a ameninţat că dacă nu încetează şi nu se calmează îl va lovi, inculpatul a
scos un cuţit şi a lovit victima cu acesta, de două ori în zona gâtului, de trei ori în piept, precum şi
de câteva ori în braţe şi antebraţe, ca urmare a faptului că victima îşi ridicase mâinile pentru a-şi
proteja capul şi trunchiul. Pentru că mişcările de eschivare ale victimei au împiedicat producerea
unor leziuni foarte adânci, raportul de expertiză medico-legală întocmit a concluzionat că, din
punct de vedere medical, viaţa victimei nu a fost pusă în primejdie, precum şi că, pentru
recuperarea sănătăţii afectate prin actul de agresiune, sunt necesare 20-30 de zile de îngrijiri
medicale. Ca urmare a acestor aspecte, procurorul a dispus trimiterea în judecată a lui X pentru
comiterea infracţiunii de loviri sau alte violenţe, în formă agravată.
Arătaţi dacă instanţa urmează a confirma sau infirma această încadrare juridică. Motivaţi!
4. A.G. l-a ameninţat pe B.P. cu moartea, în urma unei violente disensiuni, grefată pe o mai
veche stare conflictuală legată de o acţiune în grăniţuire privind proprietăţile celor doi (care erau
vecini). în aceeaşi noapte, pe la ora 23:30 (dată confirmată de câţiva trecători), A.G. a luat din şură
un topor, a sărit gardul în curtea lui B.P., a ucis câinele acestuia, a intrat în casă şi i-a aplicat mai
multe lovituri lui B.P., care se afla în pat, în dormitor. Ca urmare a autopsiei întreprinse asupra
cadavrului, s-a constatat că B.P. decedase aproximativ în jurul orei 21:00-21:15, în urma unui stop
cardio-respirator.
Care urmează a fi încadrarea juridico-penală a faptelor comise de A.G. ? Argumentaţi!
5. A fost reţinut faptul că inculpatul a urcat într-un tramvai cu intenţia de a sustrage bunuri
de la călătorii mai puţin vigilenţi. Observând o persoană în stare vădită de oboseală, care părea să
aibă un telefon mobil în buzunarul exterior al hainei, inculpatul s-a poziţionat în aşa fel încât să
mascheze cu propriul corp operaţiunea de sustragere şi a introdus mâna în buzunarul persoanei
respective. în acel moment, un agent de poliţie îmbrăcat în haine civile, care îl recunoscuse pe
inculpat (acesta fusese anterior condamnat pentru fapte similare), l-a prins pe acesta de mână,
imobilizându-l în flagrant, pe când avea încă degetele introduse în buzunarul de la haina celeilalte
persoane. Ulterior, s-a constatat că obiectul din buzunarul hainei călătorului, a cărui formă părea
să indice un telefon mobil, era de fapt doar un pachet cu şerveţele de unică folosinţă.
Arătaţi, motivat, dacă inculpatul poate fi condamnat pentru săvârşirea unei anumite activităţi
infracţionale!
6. Pe când se afla într-un supermarket, infractorul a observat cum o persoană are lăsată
deschisă o poşetă în căruciorul de cumpărături, astfel încât a încercat să îi sustragă portofelul.
Pentru că persoana vătămată se tot deplasa de la un raft la altul, infractorul a avut trei încercări
nereuşite, dar, în final, a patra oară, a consumat sustragerea. Manevrele sale au fost observate de
agenţii de pază, care l-au oprit la ieşirea din magazin, surprinzându-l cu portofelul victimei asupra
sa. Procurorul a solicitat instanţei condamnarea inculpatului
pentru comiterea, în formă continuată, a unei infracţiuni consumate de furt, tentativele

anterioare fiind absorbite în faptul consumat.
Arătaţi, motivat, ce urmează a decide instanţa în acest caz!
7. O persoană a înjunghiat-o pe alta, cu un cuţit, în zona pieptului, aplicându-i o singură

lovitură (deşi iniţial declarase unui martor că o va lovi de mai multe ori), după care s-a oprit de
bunăvoie şi nu a mai aplicat alte lovituri victimei, deşi putea să o facă. Consecutiv, agresorul a
plecat de la locul faptei, deşi constatase că victima încă nu decedase, iar persoana vătămată a fost
salvată de un trecător care a găsit-o şi a transportat-o la spital. Fiind cercetat penal pentru
comiterea unei tentative de omor, agresorul a solicitat reţinerea beneficiului desistării,
considerând că, dată fiind atitudinea sa pe caz concret, tentativa săvârşită este una imperfectă.
Apreciaţi, argumentat, asupra solicitării infractorului!
8. Doi indivizi cu puternice sentimente de ură reciprocă se înţeleg să joace „ruleta rusească",
astfel încât fiecare încarcă un revolver cu un singur cartuş, roteşte la întâmplare încărcătorul
propriei arme, apoi, deodată, amândoi îndreaptă arma unul spre capul celuilalt şi apasă pe trăgaci.
Niciuna dintre arme nu a tras (la niciuna cartuşul nu s-a poziţionat pe ţeavă în momentul apăsării
trăgaciului, astfel încât focul nu s-a declanşat). Potrivit înţelegerii, niciunul dintre cei doi nu a mai
continuat să apese pe trăgaci mai departe (ceea ce, în final, ar fi dus la declanşarea focului de
armă). Procurorul a apreciat că fiecare dintre cei doi a comis, faţă de celălalt, o tentativă
pedepsibilă de omor, trimiţându-i în judecată sub această acuzare.
Motivaţi ce urmează a decide instanţa!
9. O persoană, angajat al unei fabrici, sustrage de pe linia de producţie un anumit bun mobil
şi încearcă să părăsească incinta fabricii cu acest bun. Deoarece observă că la poarta instituţiei se
constituise un filtru, ce verifica persoanele care părăseau incinta şi bagajele acestora, a ascuns
bunul în cauză după un dulap din vestiar, aşteptând o zi mai prielnică în care să îl poată scoate din
instituţie. Bunul a fost însă descoperit cu ocazia unei percheziţii generale, iar în urma analizei
dactiloscopice, pe sacoşa de plastic în care fusese aşezat s-au descoperit amprentele respectivului
angajat. Acesta a recunoscut fapta, solicitând însă tragerea sa la răspundere penală pentru
săvârşirea unei tentative de furt, iar nu a unei infracţiuni de furt consumate.
Precizaţi, argumentat, dacă solicitarea inculpatului este sau nu întemeiată!
10. O persoană observă cum, într-un depozit situat într-o zonă izolată a oraşului, sunt aduse
şi închise mai multe bunuri. Luând hotărârea să le sustragă, individul doreşte să îşi preconstituie
un alibi, astfel încât se înţelege cu nişte cunoscuţi ca, în schimbul unei sume de bani, aceştia să
declare în viitor (inclusiv organelor de cercetare penală) că, în fiecare noapte a respectivei
săptămâni, cel în cauză a fost împreună cu ei la diferite localuri în oraş. Prin urmare, le-a
comunicat acestora planul său infracţional (ulterior, unul dintre ei va declara adevărul organelor
judiciare). Astfel, cunoscând că există o groapă pe sub zidul de incintă al depozitului, prin care
putea să se strecoare înăuntru, individul a reuşit, în trei nopţi consecutive, să pătrundă în depozit
şi să sustragă mai multe bunuri. în a patra noapte însă, a observat că groapa fusese înfundată şi
astupată, astfel încât, menţinându-şi hotărârea, a luat decizia de a sări gardul, ceea ce a şi făcut,
fiind însă prins, de cealaltă parte a gardului, de un paznic. Parchetul l-a cercetat şi trimis în
judecată penală pentru două infracţiuni: un
furt consumat, ca formă de unitate legală de infracţiune, respectiv o tentativă de furt, ca formă de
unitate naturală de infracţiune.
Precizaţi, motivat, dacă soluţia în cauză urmează a fi susţinută sau infirmată de către
instanţă!
IV. Completaţi spaţiile marcate prin linie punctată, cu termenii/expresiile/noţiunile/

1. în ipoteza în care infractorul se desistă, fapta comisă va fi o tentativă pentru care nu

poate fi pedepsit; din punct de vedere al formelor de clasificare a tentativei, această faptă va
reprezenta o tentativă.....................................................
2. în ipoteza în care infractorul împiedică producerea rezultatului, fapta comisă va fi o
tentativă pentru care nu poate fi pedepsit; din punct de vedere al formelor de clasificare a
tentativei, această faptă va reprezenta o tentativă ....................................................
3. în ipoteza în care infractorul începe să execute infracţiunea propusă, cu mijloace apte de a
o consuma (atât din punct de vedere abstract, cât şi concret), dar nu reuşeşte să finalizeze
executarea, astfel încât consumarea nu mai are loc, fapta comisă va reprezenta o
.......................................... , care, din punct de vedere ai clasificării după criteriul motivelor de
neconsumare a faptei, va fi apreciată drept o ............................................. , iar potrivit clasificării
după criteriul gradului de executare a elementului material, va fi apreciată drept o.........................
4. în ipoteza în care infractorul începe să execute infracţiunea propusă, cu mijloace apte, în

abstract, de a o consuma, dar inapte pe caz concret (defecte, insuficiente), astfel încât reuşeşte să
finalizeze executarea, dar fără ca urmarea imediată corespunzătoare faptei
consumate să se producă, fapta comisă va reprezenta o .................................................. , care, din
punct de vedere al clasificării după criteriul motivelor de neconsumare a faptei, va fi apreciată
drept o ............................................. , iar potrivit clasificării după criteriul gradului de executare
a elementului material, va fi apreciată drept o....................................................
5. Etapele posibile pe care le poate manifesta (în abstract, în general) iter criminis în
cazul unei infracţiuni intenţionate sunt: .................................................
6. în materia delimitării actelor preparatorii de actele de executare s-au formulat mai
multe tipuri (categorii) de teorii, anume: ....................................................
7. Concepţia potrivit căreia actele preparatorii se disting de actele de executare prin aceea că
primele sunt echivoce şi nu pun în evidenţă, cu suficientă claritate, intenţia infracţională
corespunde teoriilor ............................................... privind delimitarea actelor de pregătire faţă
de tentativă.
8. Concepţia potrivit căreia actele preparatorii se disting de actele de executare prin
aceea că primele (spre deosebire de celelalte) sunt străine faţă de verbum regens corespunde
teoriilor ............................................ privind delimitarea actelor de pregătire faţă de tentativă.
9. Tentativa nu este posibilă în cazul infracţiunii ..................................................... (indicaţi o
formă de unitate infracţională în raport de care tentativa nu este posibilă).
10. Reprezintă un exemplu de infracţiune continuă la care tentativa este posibilă şi
pedepsibilă infracţiunea prevăzută în Codul penal la art ....................... (denumită ...........................
.....................)•
CAPITOLUL AL V-LEA. UNITATEA
DE INFRACŢIUNE
Secţiunea 1. Consideraţii introductive

în materia unităţii de infracţiune
Unitatea, ca însuşirea a tot ce constituie un întreg [1], se manifestă pe plan
juridico-penal (şi) ca unitate infracţională. Conceptul exprimă situaţia unei persoane care, potrivit
calificării juridice a activităţii sale, a comis o singură infracţiune, conduita manifestată alcătuind
conţinutul unei singure infracţiuni. între această calificare (perspectivă) juridică asupra activităţii
manifestate de o persoană în concret şi planul realităţii obiective poate să existe o deplină
concordanţă, corespunzătoare conceptului de unitate infracţională naturală (ceea ce s-a comis
este indicat de simţuri ca reprezentând o singură faptă), sau o discrepanţă, corespunzătoare
conceptului de unitate infracţională legală (ceea ce s-a comis este indicat de simţuri ca
reprezentând o pluralitate de fapte, dar legea le califică drept o singură infracţiune)121.
Unitatea de infracţiune poate fi definită ca acea activitate infracţională a unei persoane
formată dintr-o singură acţiune/inacţiune ori din mai multe acţiuni/inacţiuni, decurgând fie din
însăşi natura faptei, fie din voinţa legiuitorului, săvârşită(e) de către aceeaşi persoană, în baza
aceleiaşi hotărâri (rezoluţii) infracţionale, întrunind conţinutul unei singure infracţiuni.
Din definiţia astfel indicată se pot desprinde principalele forme sub care se prezintă unitatea
de infracţiune, anume: unitatea naturală şi unitatea legală de infracţiune. Unitatea infracţională
este unitate naturală atunci când ea rezultă din însăşi unicitatea obiectivă a acţiunii sau inacţiunii,
a urmării produse de aceasta a atitudinii psihice a făptuitorului, prin raportare la aceste elemente.
Unitatea juridică decurge, în cazul unităţii infracţionale naturale, din însăşi natura faptei, din
firescul lucrurilor, din modul cum se prezintă activitatea comisă în realitatea înconjurătoare.
Unitatea infracţională este unitate legală atunci când rezultă din voinţa legiuitorului, de regulă prin
reunirea, în conţinutul unei singure infracţiuni, a mai multor acţiuni/inacţiuni şi/sau urmări,
datorită unor legături obiective sau/şi subiective existente între acestea. Unitatea juridică decurge,
în cazul unităţii infracţionale legale, din voinţa legiuitorului, care imprimă un caracter unitar, în
drept, unei conduite corespunzătoare, sub aspect natural, unei pluralităţi faptice.
Conform doctrinei penale autohtone, se prezintă (în mod tradiţional)131 ca ale unităţii
naturale de infracţiune: infracţiunea simplă, infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată.
111
Dicţionarul explicativ al limbii române, op. cit., p. 1136 (în înţelesul de: „coeziune, omogenitate, solidaritate,
unire; tot unitar, indivizibil").
[2]
Indicăm ceea ce apreciem a fi o exemplificare edificatoare în materie: „Există unitate, atunci când ceea ce
formează obiectul unei evaluări constituie, în raport cu baza de evaluare, un întreg, un tot singular, o entitate unică.
Unitatea poate fi simplă sau complexă (de exemplu: o casă cu o singură încăpere este o unitate simplă, o casă cu mai
multe încăperi este, sub raportul noţiunii de casă, tot o unitate, dar complexă)"-V. DONGOROZ, op. cit., p. 324. Mutatis
mutandis, exemplul astfel indicat trebuie înţeles, astăzi, prin raportarea entităţii reprezentate de casa cu o încăpere la
unitatea infracţională naturală, respectiv prin raportarea entităţii reprezentate de casa cu mai multe încăperi la
unitatea infracţională legală.
131
Situaţia denumită infracţiune deviata este prezentată, de regulă, în cursuri/manuale/tratate, în cadrul de
analiză rezervat unităţii naturale de infracţiune, aceasta privind forme specifice de manifestare a unor ipoteze de
eroare.
în acelaşi context, se subsumează unităţii legale de infracţiune: infracţiunea continuată,

infracţiunea complexă, infracţiunea de obicei şi infracţiunea progresivă.
Instituţia unităţii infracţionale (indiferent de formă: naturală sau legală) se caracterizează prin
opoziţie cu instituţia pluralităţii de infracţiuni (aceasta din urmă făcând referire la situaţia unei
persoane care, din punct de vedere juridic, a comis nu una, ci mai multe infracţiuni). Spre
deosebire de unitate = 1 = o infracţiune, pluralitatea/pluralul începe de la 2 = două infracţiuni sau
mai multe (> 2), comise de aceeaşi persoană. Ambele instituţii - unitatea şi pluralitatea de
infracţiuni - dezvoltă o serie particulară (specifică) de probleme (fie interne: delimitare între
formele unităţii de infracţiune/delimitare între formele pluralităţii de infracţiuni; fie între ele:
delimitări între forme ale unităţii şi forme ale pluralităţii de infracţiuni).
Deşi aflate în opoziţie, atât unitatea, cât şi pluralitatea de infracţiuni îşi găsesc apartenenţa la
instituţia fundamentală de drept penal reprezentată de infracţiune. Fiecare dintre acestea
dezvoltă, în parte, o vastă problematică teoretică şi practică. în ciuda deosebirilor de esenţă dintre
cele două instituţii, probleme de delimitare se ridică, totodată, şi între acestea (una în raport de
cealaltă). Astfel, în delimitarea unităţii infracţionale de pluralitatea de infracţiuni (care se poate
manifesta sub formele principale reprezentate de concursul de infracţiuni, recidiva şi pluralitatea
intermediară de infracţiuni)111 pot fi întâlnite situaţii clare, ce nu ridică probleme deosebite de
calificare juridică. De asemenea, pot fi întâlnite şi ipoteze în care se impune o atentă analiză,
pentru a se face deosebirea între cazurile de pluralitate aparentă de infracţiuni (când în realitatea
juridică există, de fapt, o unitate infracţională) şi cazurile de pluralitate reală de infracţiuni (când şi
în realitatea juridică există acea pluralitate indicată de realitatea obiectivă).
în acest cadru, preocuparea noastră este axată pe surprinderea particularităţilor unităţii de
infracţiune.
în Partea generală a Codului penal [Titlul II, Capitolul V (denumit „Unitatea şi pluralitatea de
infracţiuni")] îşi găsesc consacrare expresă doar parte din formele unităţii infracţionale, mai exact
două dintre formele unităţii legale: infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă.
în prezentul cadru al expunerii rezervate unităţii de infracţiune în dreptul penal român, se vor
aborda principalele aspecte de ordin teoretic şi practic privitoare la fiecare dintre cele şapte
categorii infracţionale (distincte) de interes.
Secţiunea a 2-a. Clasificări ale formelor

unităţii infracţionale
Formele sub care se poate manifesta unitatea infracţională pot fi grupate şi sub-grupate în
funcţie de o serie de criterii diferite, reieşind, astfel, mai multe clasificări posibile ale acestora.
o j î n primul rând, după cum s-a indicat deja, unitatea infracţională se poate aprecia împărţită
în forme de unitate naturală şi forme de unitate legală. Criteriul este acela al concordanţei dintre
planul realităţii faptice şi cel al realităţii (calificării) juridice. Astfel, în cazul unităţii infracţionale
naturale, există o concordanţă între ceea ce indică simţurile ca reprezentând o singură (unică)
activitate comisă aprecierea legală, care, din punct de vedere juridic, califică respectiva activitate
drept o singură infracţiune. Dimpotrivă, în cazul unităţii infracţionale legale, există o discrepanţă
între ceea ce indică simţurile (ca reprezentând o pluralitate faptică, o multitudine de activităţi) şi
aprecierea legală, care, din punct de vedere juridic, califică ansamblul faptic săvârşit ca
reprezentând o singură infracţiune. 1
[1]
Reglementate în Partea generală a Codului penal, Titlul II, Capitolul V, art. 38-45.
După cum s-a precizat anterior, în doctrina penală română se consideră, în mod tradiţional, că
reprezintă forme ale unităţii naturale* 2 3 * * * * * * * ll] de infracţiune: infracţiunea simplă şi
infracţiunea continuă. Tot în acest cadru de expunere este indicată, de regulă, şi situaţia
cunoscută sub denumirea generică de infracţiune deviată (care evidenţiază anumite forme de
manifestare sub care se prezintă eroarea, ridicând o problematică specifică, aparte).
Tot în doctrina penală română se apreciază, în mod tradiţional12', că reprezintă/orme ale
unităţii legalel3] de infracţiune: infracţiunea continuată, infracţiunea complexă, infracţiunea de
obicei şi infracţiunea progresivă.
b) Din punct de vedere al criteriului duratei lor de desfăşurare în timp, formele unităţii
infracţionale pot fi, după caz, instantanee (care nu presupun o prelungire în timp relevantă juridic)
sau de durată (prezintă aptitudinea de a se desfăşura pe o perioadă mai îndelungată de timp,
potenţial relevantă juridic).
Reprezintă forme de unitate infracţională instantanee: infracţiunea simplă; infracţiunea
deviată; infracţiunea complexă.
Constituie/orme de unitate infracţională cu durată de desfăşurare în timp: infracţiunea
continuă; infracţiunea continuată; infracţiunea de obicei; infracţiunea progresivă. Acestea sunt
încetăţenite în doctrină sub denumirea infracţiuni de durată, infracţiuni cu durată de consumare.
Desigur, după cum am mai indicat, orice eveniment (inclusiv orice activitate umană) cunoaşte
o desfăşurare inerentă sub aspect temporal, se produce/manifestă în timp. în materia dreptului
penal însă, de regulă, activităţile umane corespunzătoare unor norme de incriminare care nu se
întind în timp pe o perioadă suficient de mare pentru a se realiza trecerea de la o anumită dată
calendaristică la o altă dată calendaristică pot fi apreciate drept
m
Pentru a facilita înţelegerea, avansăm următoarele exemple: infracţiunea simplă - o persoană comite o acţiune
de luare/sustragere a unui bun mobil (telefon, portofel etc.) din posesia sau detenţia unei alte persoane, fără
consimţământul acesteia, în scopul însuşirii pe nedrept a respectivului bun [infracţiune de furt, art. 228 alin. (1) CP];
infracţiunea continuă - o persoană comite o acţiune prelungită în timp de sustragere de energie electrică, prin
cablare/racordare ilegală la reţea [infracţiune de furt de energie electrică, art. 228 alin. (3) CP]; infracţiunea deviată -
de pildă, o persoană comite o acţiune de luare/sustragere a unui bun mobil (telefon, portofel etc.) din posesia sau
detenţia unei persoane (fără consimţământul acesteia, în scopul însuşirii pe nedrept a respectivului bun), crezând că
sustrage bunul lui X, deşi, în realitate, bunul furat aparţinea lui Y [infracţiune de furt, art. 228 alin. (1) CP, săvârşită ca
infracţiune deviată, în modalitatea error in rem/in objecto].
[2]
Potrivit unor opinii teoretice, se susţine integrarea în sfera de cuprindere a unităţii infracţionale naturale şi a
formelor de manifestare a unităţii infracţionale reprezentate de infracţiunea de obicei, respectiv de infracţiunea
progresivă; a se vedea, spre exemplu, G. PARASCHIV, R.G. PARASCHIV, D.ŞT. PARASCHIV, Unitatea naturală de infracţiune în noul
Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 142 ş.u.
[3]
Pentru a facilita înţelegerea, avansăm următoarele exemple: infracţiunea continuată - o persoană comite,
la diferite intervale de timp, în realizarea aceleiaşi rezoluţii, mai multe acţiuni de luare/sustragere a unor bunuri
mobile (telefon, portofel etc.) din posesia sau detenţia unei alte persoane (/unor alte persoane), fără consimţământul
acesteia/acestora, în scopul însuşirii pe nedrept a respectivelor bunuri [infracţiune de furt, art. 228 alin. (1) CP, în
formă continuată, art. 35 alin. (1) CP]; infracţiunea complexă - o persoană comite o acţiune de luare a unui
bun mobil (telefon, portofel etc.) din posesia sau detenţia unei alte persoane, fără consimţământul acesteia, în
scopul însuşirii pe nedrept a respectivului bun, sustrăgând - printr-o altă acţiune, de forţare a încuietorii - dintr-un
dulap încuiat, situat într-un vestiar comun [infracţiune de furt calificat, prin efracţie, art. 229 alin. (1) lit. d) teza
I CP, săvârşită ca infracţiune complexă, care absoarbe şi fapta de distrugere]; infracţiunea de obicei-o persoană
comite, în mod repetat, mai multe acţiuni de hărţuire a unei persoane (acte care, luate separat, nu au valoare
infracţională proprie), până când, prin repetare, activitatea sa ajunge să fie calificată drept infracţiune (infracţiunea
de hărţuire, art. 208 CP); infracţiunea progresivă - o persoană comite o acţiune de agresiune, lovind cu palma o altă
persoană, care, fiind astfel lovită, se dezechilibrează, cade şi se loveşte la cap (se produce o urmare constând într-o
lezare a integrităţii corporale), motiv pentru care, după câteva zile, decedează (se produce o nouă urmare,
mai gravă, prin amplificarea celei iniţiale), fără ca infractorul să mai fi intervenit între timp (infracţiunea de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte, art. 195 CP, comisă în formă progresivă).
fapte fără desfăşurare în timp, în sensul de fapte fără o desfăşurare temporală relevantă din punct
de vedere juridico-penal. Deşi ele sunt realizate, obiectiv, într-o anumită unitate de timp, acest
aspect nu implică producerea unor consecinţe juridice propriu-zise, sub aspect penal. Prin urmare,
inclusiv formele de unitate infracţională instantanee se desfăşoară în timp (pe o durată mai scurtă
ori mai îndelungată), dar această realitate nu este de natură a produce, de regulă, consecinţe
juridice (particularităţile, sub acest aspect, vor fi prezentate cu ocazia analizei fiecărei forme de
unitate infracţională în parte). Este de menţionat că formele de unitate infracţională care prezintă
durată de desfăşurare în timp (relevantă penal) cunosc (pe traseul lor infracţional), dincolo de
momentul consumării, un ultim moment, final, al epuizării.
c) Din perspectiva criteriului planului abstract sau concret de pe poziţia căruia poate fi
efectuată calificarea lor juridică, este de observat că există forme ale unităţii de infracţiune care
pot fi identificate prin simpla raportare la norma de incriminare ce le cuprinde (plan abstract),
precum şi forme ale unităţii de infracţiune care pot fi identificate numai în raport de modul în care
s-a desfăşurat în concret săvârşirea unei anumite fapte incriminate.
Astfel, aprecierea unei infracţiuni ca fiind, după caz, simplă, continuă, complexă şi de obicei
poate fi realizată încă de la nivelul modelului legal (prin consultarea normei penale speciale în
cuprinsul căreia se face încadrarea juridică), chiar separat de existenţa unor anumite fapte
concrete de acel gen, comise în realitatea obiectivă. Cu alte cuvinte, prin însuşi actul
prevederii/descrierii unui tip de comportament în legea penală, acestuia i se conferă, după caz, în
mod inerent, una dintre aceste naturi juridice (sub aspectul formei de manifestare a unităţii
infracţionale):
-incriminarea continuă: legiuitorul indică, prin verbum regens, în descrierea normativă a faptei
incriminate, o activitate care are, prin natura ei intrinsecă, aptitudinea de a se prelungi în timp
[spre exemplu, cazul lipsirii de libertate a unei persoane în mod ilegal - art. 205 CP; sau cazul
conducerii pe drumurile publice a unui autovehicul fără permis de conducere - art. 335 CP; ori
situaţia abandonului de familie, prin neplata, cu rea-credinţă, timp de minimum 3 luni, a pensiei
de întreţinere stabilite pe cale judecătorească - art. 378 alin. (1) lit. c) CP];
-incriminarea complexă: legiuitorul prevede, în conţinutul unei norme de incriminare, ca
element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o activitate care întruneşte conţinutul
unei norme de incriminare distincte, aceasta fiind absorbită în structura infracţiunii complexe
(spre exemplu, acesta este cazul infracţiunii de tâlhărie - art. 233 CP, reprezentând un furt săvârşit
prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări; sau cazul ultrajului - reprezentând, după caz, o
ameninţare săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, o lovire sau alte violenţe,
o vătămare corporală, o lovire ori vătămare cauzatoare de moarte sau un omor, comise în
condiţiile art. 257 CP);
- incriminarea de obicei: legiuitorul indică, explicit sau implicit, prin norma de incriminare,
necesitatea reiterării/repetării comiterii faptei, pentru ca aceasta să dobândească valoare
infracţională, reieşind că fiecare act luat în parte nu reprezintă infracţiune (de exemplu, fapta
persoanei majore care, având capacitatea de a munci, apelează mod repetat la mila publicului,
cerând ajutor material, folosindu-se de prezenţa unui minor în acest scop- infracţiunea de folosire
a unui minor în scop de cerşetorie, art. 215 CP; sau fapta unei persoane neautorizate în acest sens
de a da bani cu dobândă, infracţiunea
de camătă, art. 351 CP);
- incriminarea simplă: în lipsa includerii, pe conţinutul constitutiv al unei norme de

incriminare, a particularităţilor astfel relevate - a infracţiunii continue, a celei complexe ori a celei
de obicei -, rezultă că ne aflăm în prezenţa unei infracţiuni simple [de exemplu: furtul unui bun
mobil corporal - nu o sursă de energie cu valoare economică -, atunci când nu este comis prin
efracţie sau violare de domiciliu - art. 228 alin. (1) CP; ori lovirea - art. 193 CP; sau distrugerea -
art. 253 CP]; este de precizat că unitatea infracţională se manifestă, de regulă (de cele mai multe
ori), sub formă de infracţiune simplă.
Dimpotrivă, există forme ale unităţii infracţionale care nu pot fi identificate în abstract, prin
raportare la o normă de incriminare, ci care depind de analiza unei anumite manifestări concrete,
efectiv înregistrată în realitatea înconjurătoare. Astfel, nu s-ar putea identifica anumite incriminări
care, prin natura lor, să constituie întotdeauna, indiferent de modul cum s-ar fi săvârşit acele fapte
în concret: infracţiune continuată sau infracţiune progresivă ori infracţiune deviată. Din contră,
pentru ca o asemenea calificare juridică să poată fi acordată, este necesară săvârşirea concretă a
unei infracţiuni care, prin particularităţile sale specifice, să pună în evidenţă:
- un mod reiterat de săvârşire, de către aceeaşi persoană, la diferite intervale de timp, dar în
realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a mai multor acţiuni sau inacţiuni care întrunesc, fiecare
în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni (infracţiunea continuată); de exemplu, se pot comite (şi se
comit, frecvent) în formă continuată unele infracţiuni contra patrimoniului (precum: furtul,
înşelăciunea, distrugerea) ori unele infracţiuni de corupţie şi de serviciu (precum: luarea de mită,
delapidarea); este de precizat că nu orice infracţiune se poate comite, pe caz concret, în formă
continuată;
- producerea unei urmări finale mai grave, consecutive apariţiei unei urmări iniţiale mai puţin
grave, pe fondul unei lipse a continuităţii desfăşurării activităţii infracţionale de către subiectul
activ, care nu se mai implică pe traseul amplificării progresive a rezultatului (infracţiunea
progresivă); de exemplu, după ce conducătorul auto neatent a accidentat victima, căreia i-a
produs, din culpă, o serie de leziuni corespunzătoare infracţiunii de vătămare corporală din culpă
(art. 196 CP), aceasta decedează, la o dată ulterioară, ca efect al unor complicaţii survenite pe
fondul traumatismelor iniţiale, fapta reîncadrându-se juridic drept ucidere din culpă (art. 192 CP);
- o deviere de la obiectul material vizat de către infractor, ca efect al unei erori asupra
identităţii în care s-a găsit acesta, sau o deviere aberativă în executarea faptei de către acesta
(infracţiunea deviată); spre exemplu: infractorul doreşte să îl lovească cu palma peste faţă pe X,
dar, confundându-l pe acesta cu Y, îl loveşte pe cel din urmă - art. 193 CP; sau infractorul doreşte
să îl lovească cu palma peste faţă pe X, dar acesta se fereşte în ultimul moment, astfel încât este
pălmuit Y, care se afla lângă X.
Prin urmare, apreciem că reprezintă forme de unitate infracţională originare, primare, cu

identificare în abstract: infracţiunea simplă, infracţiunea continuă, infracţiunea complexă şi
infracţiunea de obicei. Considerăm că reprezintă forme de unitate infracţională survenită, cu
identificare în concret: infracţiunea continuată, infracţiunea progresivă şi infracţiunea deviată.
Astfel, la bază, orice infracţiune va fi, după caz, simplă, continuă, complexă ori de obicei. Ca
urmare a săvârşirii sale concrete, aceasta va putea ajunge, uneori, să se califice (şi) ca o infracţiune
(după caz) continuată, progresivă sau deviată. Aşadar
primare se pot combina/cumula cu formele de unitate infracţională survenitâ[1]. Nimeni/nimic 111
111
Este de precizat că, uneori, forme de unitate infracţională survenită, suprapuse peste diverse forme de unitate
infracţională originară, se pot combina şi între ele. De pildă, este posibil de imaginat o infracţiune complexă,
nu poate împiedica variate combinaţii posibile între acestea. Spre exemplu: poate exista o
infracţiune continuă care să fie comisă în mod continuat (infracţiune continuă-continuată)111;
poate exista o infracţiune complexă care să fie comisă în mod continuat121; poate exista o
infracţiune complexă care să ajungă să fie comisă sub forma unei infracţiuni progresive 131 ş.a.
d) După criteriul existenţei sau inexistenţei unei reglementări exprese la nivelul Părţii generale
a Codului penal, se poate constata că legiuitorul prevede explicit doar două dintre cele şapte forme
ale unităţii infracţionale: infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă. Astfel, în Titlul II,
Capitolul V din Partea generală a Codului penal, sunt prevăzute: art. 35, cu denumirea marginală
„Unitatea infracţiunii continuate şi a celei complexe"; art. 36, cu denumirea marginală „Pedeapsa
pentru infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă"; art. 37, cu denumirea marginală
„Recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată sau complexă".
Unele forme de manifestare a unităţii infracţionale, deşi nu beneficiază de reglementare la
nivelul Părţii generale a Codului penal (privind definiţia şi sancţionarea), sunt totuşi menţionate,
potrivit denumirii lor, de către lege. Astfel, în cuprinsul art. 154 alin. (2) CP, se face referire, alături
de infracţiunea continuată, la infracţiunea continuă şi la infracţiunea de obicei, iar în cuprinsul art.
154 alin. (3) CP se menţionează infracţiunea progresivă^.
Secţiunea a 3-a. Unitatea naturală de infracţiune §1.
Preliminarii
Unitate naturală de infracţiune poate fi definită ca acea activitate infracţională formată dintr-
o singură acţiune/inacţiune, decurgând din însăşi natura faptei, săvârşită de către aceeaşi
persoană, în baza unei singure/unice forme de vinovăţie penală, care produce o singură/unică
urmare imediată, întrunind conţinutul unei singure infracţiuni.
După cum s-a mai indicat, unitatea infracţională este unitate naturală atunci când ea rezultă
din însăşi unicitatea conţinutului infracţional, din punct de vedere obiectiv (unicitatea acţiunii sau
inacţiunii şi a urmării produse de aceasta), cât şi subiectiv (unicitatea atitudinii psihice a
făptuitorului). Unitatea juridică decurge, în cazul unităţii infracţionale naturale, din însăşi natura
faptei, din firescul lucrurilor, din modul cum se prezintă activitatea comisă în realitatea
înconjurătoare.
în raport de clasificările anterior efectuate, se observă următoarele aspecte caracteristice
unităţii infracţionale naturale:
-în cadrul acesteia sunt cuprinse infracţiunea simplă, infracţiunea continuă şi (potrivit opţiunii
majoritare, tradiţionale de sistematizare a materiei) infracţiunea deviată; * 1 * 3 4
care să fie comisă în formă continuată, ajungând însă să se manifeste şi ca infracţiune progresivă. De asemenea,
trebuie menţionat că unele forme de unitate infracţională sunt incompatibile cu altele (nu se pot combina între ele)
sau, cel puţin, că există discuţii cu privire la compatibilitatea lor; spre exemplu, doctrina apreciază, ca regulă, că o
infracţiune de obicei nu se poate săvârşi în formă continuată.
[1]
De pildă, o persoană poate lua decizia de a sustrage energie electrică, la diferite intervale de timp, în baza
aceleiaşi rezoluţii infracţionale, faptă pe care să o şi comită de cel puţin două ori.
121
Spre exemplu, o persoană poate lua de la început decizia de a comite o infracţiune de tâlhărie, în mod repetat (la
diferite intervale de timp), împotriva unuia şi aceluiaşi subiect pasiv, ceea ce şi realizează în mai multe rânduri.
[3]
De pildă, o infracţiune de tâlhărie poate provoca victimei o vătămare iniţială, care prin amplificare progresivă
să conducă după o vreme la decesul acesteia, atrăgând aprecierea infracţiunii comise drept o tâlhărie care a dus la
moartea victimei - art. 236 CP.
[4]
Infracţiunea simplă şi infracţiunea deviată nu cunosc deloc menţionare expresă în legea penală.
- două dintre cele trei forme astfel indicate ale unităţii naturale de infracţiune sunt
infracţiuni instantanee (infracţiunea simplă şi cea deviată), una fiind infracţiune de durată
(infracţiunea c o n t i n u ă ) ;
-douădintre cele trei forme astfel indicate ale unităţii naturale de infracţiune sunt de
unitate infracţională primară/originară, cu identificare în abstract (infracţiunea simplă şi cea
continuă), una fiind formă de unitate infracţională survenită, cu identificare pe caz concret
(infracţiunea deviată);
- niciuna dintre formele astfel indicate ale unităţii naturale de infracţiune nu este
reglementată expres de legiuitor în Partea generală a Codului penal, însă infracţiunea continuă
este menţionată, cu această denumire, în lege [art. 154 alin. (2) CP].
§2. Infracţiunea simplă
2.1. Caracterizare generală

...Aparent, nimic mai simplu decât... infracţiunea simplă!
Majoritatea normelor de incriminare din actuala legislaţie corespunde formei de unitate
infracţională (naturală) reprezentată de infracţiunea simplă (constituind regula, legiuitorul nu a
reglementat-o în mod expres, aceasta impunându-se de la sine, în mod firesc). Tocmai având în
vedere multitudinea şi varietatea incriminărilor care reprezintă infracţiuni simple, ca forme ale
unităţii de infracţiune, vom recurge, în cele ce urmează, la unele exemple, plecând de la câteva
incriminări de impact (lovirea, omorul, furtul).
Infracţiunea simplă este o infracţiune instantanee (nu durează în timp, prin natura ei/nu se
desfăşoară pe o perioadă temporală relevantă juridic)111 şi constituie o de
manifestare originară/primară a unităţii (naturale) de infracţiune, cu identificare încă de la nivelul
planului abstract (prin simpla consultare a normei de incriminare). Infracţiunea simplă se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege, potrivit normei de incriminare (nu există
particularităţi sub aspect sancţionator în cazul său).
Infracţiunea simplă se identifică, în rândul celorlalte forme de unitate infracţională originare/
primare, printr-o apreciere „la negativ", prin comparaţie cu celelalte forme din această categorie:
infracţiunea continuă, infracţiunea complexă, infracţiunea de obicei. Neavând, ca acestea din
urmă, particularităţi proprii specifice (căci ea reprezintă regula), infracţiunea simplă este
determinată ca efect al împrejurării că incriminarea de referinţă nu se înfăţişează nici ca
infracţiune continuă, nici ca infracţiune complexă, nici ca infracţiune de obicei * 121; aşadar, ea
rămâne a fi o infracţiune simplă131! Infracţiunea simplă poate sta la baza construirii
[1]
Prin urmare, infracţiunea simplă cunoaşte, în evoluţia sa posibilă, (doar) momentul final al consumării, iar nu şi
pe acela al epuizării. Consumarea va avea loc atunci când se realizează integral conţinutul constitutiv al infracţiunii
săvârşite, sub aspectul cumulativ al întrunirii elementelor sale obiective şi subiective (în funcţie de tipul infracţiunii
simple - de rezultat sau de pericol, la momentul apariţiei urmării imediate, consecutiv săvârşirii elementului material,
cu vinovăţia impusă de lege şi în prezenţa legăturii cauzale dintre acţiune/inacţiune şi urmare).
121
Astfel, activitatea infracţională nu trebuie să fie una dintre acelea care implică, prin însăşi natura lor (potrivit
descrierii din verbum regens), o prelungire firească în timp; în conţinutul său constitutiv nu trebuie să fie absorbite,
prin voinţa legiuitorului, ca elemente constitutive sau circumstanţiale agravante, fapte incriminate în mod de sine
stătător; aptitudinea de calificare juridică infracţională a faptei nu trebuie să depindă, prin voinţa legii, de necesitatea
reiterării conduitei ilicite de un anumit număr de ori, până apare o practică/obişnuinţă/îndeletnicire (fapta trebuie să
aibă aptitudinea de a fi considerată infracţiune chiar şi în cazul unui singur act de executare).
[3]
Este de subliniat faptul că, sub aspect terminologic, s-a încetăţenit exprimarea potrivit căreia, pentru a se
indica uneori lipsa unei anumite forme de unitate infracţională (precum: infracţiunea continuată, infracţiunea
complexă etc.), se face referire la infracţiunea în cauză, brevitatis cousa, ca fiind „simplă". Exprimarea nu este
oricăreia dintre formele survenite sub care se poate manifesta unitatea infracţională. Prin urmare,
pentru a rămâne doar la calificarea unei infracţiuni ca fiind simplă (sub aspectul formei de unitate
infracţională pe care o evidenţiază), atunci, pe caz concret, este necesar a nu se întruni nici
condiţiile conjuncturale specifice infracţiunii continuate, nici cele ale infracţiunii progresive, nici
cele ale infracţiunii deviate111.
Infracţiunea simplă există atunci când unitatea se manifestă la nivelul întregului conţinut
constitutiv: element material, urmare imediată, legătură de cauzalitate (pe latură obiectivă),
formă de vinovăţie (pe latură subiectivă); desigur, se impune unitatea şi la nivelul condiţiilor
preexistente ale infracţiunii: unitate de obiect juridic şi unitate de subiect activ. Astfel, există:
o singură acţiune/inacţiune --------- ►o singură urmare imediată ---------- ►o unică formă de vinovăţie
o unică legătură cauzală
După modul tipic de manifestare a elementului material (corespunzător tipului de normă

imperativă prin care se incriminează fapta în cauză), infracţiunea simplă se poate înfăţişa fie ca
infracţiune comisivă (prevăzută de o normă penală proh-după caz: comisivă proprie ori comisiv-
omisivă -, fie ca infracţiune omisivă (prevăzută de o normă penală onerativâ).
După felul urmării imediate, infracţiunea simplă se poate manifesta, după caz, ca infracţiune
de rezultat ori ca infracţiune de pericol (abstract sau concret).
Din punct de vedere al laturii subiective, în opinia dominantă, infracţiunea simplă se poate
săvârşi, după caz, fie ca infracţiune intenţionată, fie ca infracţiune comisă din culpă, fie ca
infracţiune praeterintenţionată[2].
Ca orice infracţiune, din punct de vedere constitutiv, o infracţiune simplă există, în mod
necesar, într-o formă tip, de bază. Ea poate exista, în plus, şi într-o derivată a
conţinutului juridic, înfăţişându-se, după caz, ca infracţiune în conţinut ori
atenuat. De pildă, fapta de lovire sau alte violenţe [art. 193 alin. (1) CP] este, în forma sa de bază,
o infracţiune simplă; legiuitorul o reglementează însă şi într-o formă agravată, în
extrem de riguroasă, căci, în realitate, o infracţiune care nu se prezintă în formă continuată ori care nu se dovedeşte a
fi complexă etc. nu se repliază, neapărat, pe instituţia infracţiunii simple, ca formă de manifestare a unităţii de
infracţiune. Prin urmare, exprimarea în cauză poate da naştere, adeseori, unor confuzii, ridicând problema de a se
determina dacă, în contextul exprimării, referirea la existenţa unei infracţiuni ca fiind simplă s-a făcut în sensul de
infracţiune simplă, formă a unităţii naturale de infracţiune, sau, pur şi simplu, în sensul de infracţiune ne-continuatâ
ori de infracţiune ne-complexă etc. (ceea ce ar putea lăsa infracţiunea în cauză să existe într-o altă formă de unitate
infracţională decât infracţiunea simplă propriu-zisă).
[1]
Astfel, activitatea nu trebuie să fi fost reluată la diverse intervale de timp, în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale; rezultatul iniţial nu trebuie să se fi amplificat progresiv; urmarea imediată trebuie să se fi produs în lipsa
vreuneia dintre formele de manifestare care particularizează eroarea, specifice infracţiunii deviate.
[2]
Spre exemplu: suprimarea cu intenţie a vieţii victimei, care decedează imediat (pe loc) = omor (art. 188 CP),
infracţiune simplă (avertizăm că nu trebuie subliniat faptul că este vorba despre omor intenţionat, aspect care se
subînţelege - o asemenea exprimare este incorectă, fiind tautologică); suprimarea din culpă a vieţii victimei, care
decedează imediat (pe loc) = ucidere din culpă (art. 192 CP), infracţiune simplă (avertizăm că omor din culpă
reprezintă o exprimare incorectă, fiind vorba despre o contradicţie în termeni); suprimarea cu intenţie depăşită a
vieţii victimei (lovire cu intenţie de vătămare, urmată de moartea imputabilă în baza culpei), care decedează imediat
(pe loc) = loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 195 CP), infracţiune simplă (avertizăm că este improprie
exprimarea omor praeterintenţionat, fiind tot o contradicţie în termeni). După o altă viziune, se poate aprecia că
infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte - art. 195 CP - este o infracţiune complexă (absorbind
infracţiunea de loviri sau alte violenţe - art. 193 CP - sau, după caz, infracţiunea de vătămare corporală - art. 194 CP),
iar nu o infracţiune simplă. Conform acestei opinii, infracţiunea simplă ar rămâne compatibilă, sub aspect subiectiv,
doar cu intenţia şi culpa, infracţiunile comise cu intenţie depăşită apărând drept infracţiuni complexe. în acest ultim
sens, a se vedea D. PAVEL, în V. PAPADOPOL, D. PAVEL, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, Casa de editură
şi presă „Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1992, p. 49, p. 209, 210.
raport de urmările produse [art. 193 alin. (2) CP]. De asemenea, omorul (art. 188 CP) este o
infracţiune simplă; sunt însă prevăzute forme agravate ale acestuia - omorul calificat (art. 189 CP) -
respectiv atenuate - uciderea la cererea victimei (art. 190 CP). Furtul, la rândul său, este o
infracţiune simplă (art. 228 CP), prevăzută însă şi în formă agravată (art. 229 CP - furtul calificat).
Atragem atenţia că în limbajul juridic uzual s-a încetăţenit referirea la unele infracţiuni în
conţinut de bază ca fiind simple. De exemplu: lovire simplă [art. 193 alin. (1) CP]; omor simplu (art.
188 CP); furt simplu (art. 228 CP). Aprecierea este efectuată în contrast cu formele
agravate/calificate sau atenuate. Spre exemplu: lovire agravată [art. 193 alin. (2) CP]; omor
calificat (art. 189 CP); furt calificat (art. 229 CP); omor atenuat (uciderea la cererea victimei, art.
190 CP). Din această opoziţie nu trebuie însă extrasă concluzia potrivit căreia doar formele simple
ale unei infracţiuni simple (lovire simplă, omor simplu, furt simplu etc.) ar configura infracţiunea
simplă -formă de unitate infracţională naturalăll]. Prin urmare, formele derivate
(agravate/calificate sau atenuate) ale unei infracţiuni simple rămân, ca regulă, ele însele,
infracţiuni simple (forme de manifestare a unităţii infracţionale naturale ca infracţiune simplă)* 121.
Faţa şi reversul acestei suprapuneri terminologice ne impun să punctăm şi faptul că nu orice
infracţiune considerată „simplă", în sensul de existentă în conţinutul său constitutiv de bază(l), este
şi o infracţiune simplă, ca formă de manifestare a unităţii de infracţiune. Spre exemplu, tâlhăria
simplă (art. 233 CP), denumită astfel, în mod curent, prin opoziţie cu tâlhăria calificată (art. 234
CP) sau cu forma agravată a tâlhăriei, care a dus la moartea victimei (art. 236 CP), nu este o
infracţiune simplă, ca formă de unitate infracţională, ci reprezintă o infracţiune complexă!
Reamintim că, în cazul infracţiunilor care prezintă un conţinut constitutiv alternativ, săvârşirea
faptei, de către o persoană, cu aceeaşi ocazie, în mai multe variante ale acestuia nu este de natură
a scinda unitatea de infracţiune, aspect valabil (şi) în cazul infracţiunii simple 131. De asemenea, în
măsura în care se comit, în condiţiile infracţiunii simple, activităţi infracţionale care corespund atât
formei tip a unei infracţiuni, cât şi unor forme derivate ale acesteia (agravate/calificate sau
atenuate), se va reţine o singură infracţiune, încadrarea juridică fiind corespunzătoare celei mai
grave forme reţinute.
2.2. Unitatea naturală colectivă

în succesiunea problemelor abordate în mod constantîn doctrină în materia infracţiunii
simple, se discută situaţia denumită (după caz): unitate naturală colectivă/pluralitate
[1)
Exemplu: furtul pe timp de zi este un furt simplu, ca infracţiune simplă, iar furtul pe timpul nopţii este un furt
calificat, dar tot ca infracţiune simplă; uciderea intenţionată a unei persoane, în speţă, de sex feminin, este un omor
simplu, ca infracţiune simplă, iar uciderea intenţionată a unei persoane de sex feminin care este însărcinată este un
omor calificat, dar tot ca infracţiune simplă.
121
Desigur, nimic nu împiedică legiuitorul să modifice natura juridică (sub aspectul formei de unitate
infracţională) la nivelul unor forme derivate (agravate/calificate, atenuate) ale anumitor infracţiuni care la bază sunt
infracţiuni simple. Spre exemplu, incriminările reprezentate de furtul calificat prin efracţie [art. 229 alin. (1) lit. d) CP],
furtul calificat prin violare de domiciliu sau sediu profesional [art. 229 alin. (2) lit. b) CP], omorul calificat comis asupra
a două sau mai multor persoane [art. 189 alin. (1) lit. f) CP] etc. sunt infracţiuni complexe, care apar ca forme
agravate/calificate ale infracţiunilor simple de furt, respectiv omor.
[3i
De pildă, în cazul infracţiunii de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor (art. 239 CP), dacă, în aceeaşi
împrejurare, subiectul activ înstrăinează unele valori ori bunuri din patrimoniul său, în scopul fraudării creditorilor,
respectiv ascunde alte asemenea valori/bunuri şi invocă, totodată, acte sau datorii fictive, în acelaşi scop, se va
considera comisă o singură infracţiune (simplă).
contextuală de acte materiale/infracţiune simplă (unitate infracţională naturală) cu pluralitate de

acte materiale de executare111.
După cum s-a precizat în materia conţinutului infracţiunii, noţiunea de acţiune/inacţiune nu
trebuie confundată cu noţiunea de act (material de executare). Astfel, spre exemplu, o acţiune
unică de lovire/ucidere se poate manifesta fie printr-un singur act material de executare (o palmă
aplicată peste obraz/o lovitură de cuţit/topor aplicată în zona capului etc.), fie prin mai multe
asemenea acte (mai multe palme aplicate succesiv/mai multe lovituri de cuţit/topor etc.). în
ambele situaţii, unicitatea elementului material nu este afectată, atât timp cât, în cazul pluralităţii
de acte materiale de executare, se menţin succesiunea imediată (neîntreruptă sau aproape
neîntreruptă) a acestora, precum şi unitatea spaţio-temporală de comitere (acelaşi cadru
topografic şi cronologic, unitate de loc şi de timp), respectiv omogenitatea lor juridică (toate
actele trebuie să fie apte de a primi aceeaşi încadrare juridică, să se integreze în cuprinsul aceleiaşi
acţiuni/inacţiuni), în contextul unei atitudini subiective unice.
Prin urmare, specificul infracţiunii simple (formă de manifestare a unităţii infracţionale
naturale) de a fi caracterizată prin unitate obiectivă, inclusiv sub aspectul elementului material (o
acţiune/inacţiune), nu este afectat de existenţa unei pluralităţi de acte materiale de executare
(desfăşurate în condiţiile ante-indicate). în acest context, se impune o atentă analiză a fiecărui caz
determinat în parte, pentru a putea fi operate delimitările necesare faţă de anumite alte forme de
manifestare a unităţii de infracţiune [precum infracţiunea continuată, în cazul căreia pluralitatea
acţiunilor/inacţiunilor, impusă de art. 35 alin. (1) CP, se bazează pe reiterarea actelor de executare
la anumite intervale de timp], precum şi faţă de pluralitatea de infracţiuni, atunci când aceasta
îmbracă forma concursului de infracţiuni* 121 [mai exact: concursul de infracţiuni în condiţiile art.
38 alin. (1) CP, în structura căruia intră infracţiuni de aceeaşi natură comise la diferite intervale de
timp = concurs real, succesiv, omogen de infracţiuni].
111
D. PAVEL, în V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit., p. 38 ş.u.; C. DUVAC, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p, 331,
332 ş.u. (recomandăm consultarea lucrării pentru detalii asupra acestei probleme şi un inventar al opiniilor exprimate
în doctrină); C. DUVAC, Pluralitatea aparentă de infracţiuni, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 204 ş.u. A se vedea
şi: FL. STRETEANU, R. MOROŞAIMU, Instituţii şi infracţiuni în noul Cod penal - manual pentru reţeaua de formatori a S.N.G.,
Bucureşti, 2010, p. 103 (lucrarea poate fi consultată on-line, în format electronic, la adresa de internet
http://www.inm-lex.ro/fisiere/d_1219/lnstitutii%20Si%20lnfractiuni%20ln%20Noul%20Cod%20 Penal.pdf); M. UDROIU,
Drept penal, op. cit., p. 156; ş.a.
121
Semnalăm (ca exemplu), cu titlu de problemă de delimitare în materia indicată aici, următoarea situaţie de
fapt, „care a ocazionat, în această privinţă, opinii divergente (...). Inculpatul din această speţă, profitând de
aglomeraţia dintr-un magazin, a introdus mâna de două ori, la scurte intervale de timp, în buzunarul unei persoane,
cu scopul de a fura bani, pe care însă nu a reuşit să îi găsească; după câteva minute, persoana respectivă a părăsit
magazinul, intrând într-o altă unitate de comerţ, aflată în apropiere, fiind urmată de inculpat, care a introdus din nou
mâna în buzunarul ei, reuşind de astă dată să găsească şi să îi sustragă banii. (...) observăm că inculpatul a voit să fure
banii din buzunarul persoanei vătămate şi a perseverat în această hotărâre până când a reuşit. încercările nereuşite
nu apar ca acţiuni autonome şi distincte, cu vocaţia intrinsecă de a constitui infracţiuni separate, ci trepte succesive în
procesul de realizare a unei infracţiuni consumate. Ele reprezintă acte săvârşite în strânsă legătură unele cu altele,
alcătuind o singură acţiune constitutivă, cu un singur rezultat, acte care se unesc între ele în mod natural nu numai
prin intenţia lor comună, dar şi prin legătura nemijlocită în care se găsesc, ca trepte succesive în procesul de
înfăptuire a unui singur conţinut de infracţiune. Ne aflăm, aşadar, în faţa unei unităţi naturale colective de
infracţiune" - D. PAVEL, în V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit., p. 56, 57.
2.3. Subiecţii infracţiunii simple

Ca faptă concret săvârşită, infracţiunea simplă pune în evidenţă, ca protagonişti ai actului
infracţional, un subiect activ şi unul pasiv (problema fiind surprinsă, de regulă, în lucrările
teoretice care tratează infracţiunea simplă).
Sub aspectul subiectului activ, o infracţiune simplă se poate comite, ca regulă, fie de către o
singură persoană, fie de o pluralitate de infractori. Dacă legea nu impune cerinţe speciale
subiectului activ, acesta poate fi orice persoană fizică sau juridică (desigur, care verifică existenţa
condiţiilor generale de capacitate penală). în cazulparticipaţiei, infracţiunea simplă este
compatibilă, în principiu, cu manifestarea acesteia sub toate formele posibile (coautorat, instigare,
complicitate), fie sub forma participaţiei proprii sau a celei improprii.
Cu privire la subiectul pasiv al unei infracţiuni simple, acesta poate fi, după caz,
unic sau
multiplu. Problema dacă unitatea naturală simplă subzistă în condiţiile unei pluralităţi de subiecţi
pasivi îşi găseşte în teoria şi în practica penală rezolvări distincte, în principal după apartenenţa
incriminărilor la categoria infracţiunilor contra persoanei sau a celor contra patrimoniului[1].
Astfel, în materia infracţiunilor contra persoanei, doctrina majoritară (şi practica judiciară)
promovează soluţia pluralităţii de infracţiuni, sub forma concursului de infracţiuni, atunci când
există mai mulţi subiecţi pasivi (regula). Spre exemplu: cu aceeaşi ocazie, infractorul loveşte,
neîntrerupt, mai multe persoane (vor exista atâtea infracţiuni distincte de lovire - reţinute în
concurs de infracţiuni, formă a pluralităţii de infracţiuni - câte victime există). Este de precizat
faptul că (prin voinţa expresă a legiuitorului) se configurează şi unele excepţii; spre exemplu, se
reţine o singură faptă penală în cazul infracţiunii de: omor calificat - art. 189 alin. (1) lit. f) CP;
ucidere din culpă, forma agravată - art. 192 alin. (3) CP; vătămare corporală din culpă, forma
agravată - art. 196 alin. (4) CP, comise asupra a două sau mai multor persoane. După cum se va
vedea, în aceste ipoteze legale se realizează conţinutul unor infracţiuni complexe (omogene), ca
unitate legală infracţională. Mai pot fi identificate însă şi alte situaţii de infracţiuni reglementate
(de lege lata) ca infracţiuni contra persoanei, în cazul cărora formularea legală tinde a susţine
ideea compatibilităţii unităţii lor infracţionale (nu neapărat în formă simplă) cu pluralitatea
subiecţilor pasivi. De pildă, acesta este cazul în ceea ce priveşte proxenetismul (art. 213 CP).
în materia infracţiunilor contra patrimoniului, în aceeaşi ipoteză - de pluralitate de subiecţi
pasivi -, conform opiniei dominante, se apreciază că subzistă unitatea naturală de infracţiune,
indiferent dacă bunurile aparţin aceleiaşi persoane sau nu. Cu alte cuvinte, se consideră că, în
cazul unor infracţiuni contra patrimoniului, pluralitatea de persoane vătămate printr-o singură
activitate infracţională va determina, de regulă, o infracţiune unică. Spre exemplu: cu aceeaşi
ocazie, infractorul sustrage, în mod neîntrerupt, mai multe bunuri (dintr-o cameră de cămin, de
pildă), care aparţin unor persoane diferite (va exista, în principiu, o singură infracţiune de furt, iar
nu atâtea furturi câte persoane au fost vătămate).
Dincolo de punctarea acestei opinii dominante (şi de perspectiva din care se conturează
discuţiile în această materie), menţionăm şi afirmarea punctului de vedere doctrinar care
apreciază că, indiferent de categoria infracţională de referinţă, unitatea de infracţiune este 111
111
D. PAVEL, în V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit., p. 44 ş.u.; C. DUVAC, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 337
ş.u. (recomandăm consultarea lucrării pentru detalii asupra acestei probleme şi un inventar al opiniilor exprimate în
doctrină). A se vedea şi: C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 306; L.V. LEFTERACHE, op. cit., p. 337, 338; T. DlMA, op.
cit., p. 304, 305; ş.a.
exclusă în condiţiile existenţei unei pluralităţi de subiecţi pasivi, unitatea subiectului pasiv
impunându-se ca o condiţie de existenţă a unităţii naturale de infracţiune111.
§3. Infracţiunea continuă

...Prezentarea unităţii naturale de infracţiune continuă cu... infracţiunea continuă!
Fără a beneficia de o definiţie legală expresă în cuprinsul Părţii generale a Codului penal,
infracţiunea continuă poate fi definită ca fiind acea formă a unităţii infracţionale naturale care
constă mtr-o acţiune/inacţiune comisă de o persoactivitate ce are aptitudinea intrinsecă de a se
prelungi în timp, prin natura sa, până la intervenirea unei forţe contrare (dependentă sau
independentă de voinţa făptuitorului), care îi pune capăt. Infracţiunea continuă produce o unică
urmare imediată, iar, din punct de vedere subiectiv, se comite cu de vinovăţie cerută de lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (2) teza a Il-a CP, infracţiunea continuă apare drept infracţiune de
durată, ea fiind, totodată, o formă originară/primarâ a unităţii de infracţiune (cu identificare, de
principiu, încă de la nivel abstract, prin raportare la norma de incriminare). Infracţiunea continuă
se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege, potrivit normei de incriminare (nu există
particularităţi sub aspect sancţionator în cazul său).
Dintre infracţiunile continue-fapte cu incriminare în Partea specială a Codului penal-se pot
menţiona, printre altele: lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 205); furtul de curent electric [art.
228 alin. (3)]; furtul în scop de folosinţă (art. 230)* 121; uzurparea de calităţi oficiale, în forma
portului pe nedrept de uniforme sau semne distinctive ale unei autorităţi publice [art. 258 alin.
(3)]; deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori (art. 314); abandonul de familie [art.
378 alin. (1) lit. b), c)] etc. Prin urmare, identificarea infracţiunilor continue se realizează, ca
regulă, în baza normelor lor de incriminare, mai exact, după elementul material, caracterul
continuu decurgând din verbum regens (după cum se indică prin acesta - sau nu - o activitate de
durată).
Infracţiunea continuă există atunci când unitatea se manifestă la nivelul întregului conţinut
constitutiv: element material, urmare imediată, legătură de cauzalitate (pe latură obiectivă),
formă de vinovăţie (pe latură subiectivă); desigur, se impune unitatea şi la nivelul condiţiilor
preexistente ale infracţiunii: unitate de obiect juridic şi unitate de subiect activ.
Din punct de vedere al laturii subiective, infracţiunea continuă se poate săvârşi, fără dubiu, ca
infracţiune intenţionată. Admitem că, din punct de vedere teoretic, nu pare să existe niciun fel de
incompatibilitate între instituţia infracţiunii continue şi forma de vinovăţie a culpei (nu vedem ce l-
ar putea împiedica pe legiuitor să incrimineze o activitate culpoasă care să prezinte, prin însăşi
natura sa, aptitudinea de prelungire în timp). Considerăm că se poate discuta măsura în care
infracţiunea continuă este aptă de înfăţişare ca infracţiune praeterintenţionatăl3]. Se poate aprecia
că discuţia poate viza situaţia unei incriminări care să reprezinte exclusiv (doar/numai) infracţiune
continuă, fără a i se cumula şi o altă natură
Ul
G. PARASCHIV, R.G. PARASCHIV, D.ŞT. PARASCHIV, op cit., p. 60 ş.u. A se vedea şi referinţele bibliografice
indicate, în acest sens, de C. DUVAC, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 342 (în special notele de
subsol nr. 4 şi 5).
121 1. PASCU, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.) op. cit., voi. III, p. 362.
[31
Conform unei opinii, infracţiunile comise cu intenţie depăşită sunt infracţiuni complexe. în acest ultim sens, a
se vedea D. PAVEL, în V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit., p. 49, p. 209,210. în doctrină sunt indicate însă incriminări continue
în raport de care legiuitorul a prevăzut şi forme (agravate) praeterintenţionate, precum este infracţiunea de lipsire de
libertate în mod ilegal, atunci când a pus în pericol viaţa victimei sau atunci când a cauzat moartea victimei - art. 205
alin. (3) şi (4) CP. în acest sens, a se vedea, de pildă, S. BOGDAN (COORD.), op. cit., p. 106 ş.u.
juridică, din punct de vedere al formelor unităţii de infracţiune. în schimb, realitatea normativă
indică în mod cert existenţa unor infracţiuni continue praeterintenţionate, care sunt, totodată,
infracţiuni complexe (de exemplu, acesta este cazul lipsirii de libertate în mod ilegal care a dus la
moartea victimei).
Ca orice infracţiune, din punct de vedere constitutiv, o infracţiune continuă există, în mod
necesar, într-o formă tip, de bază. Ea poate exista, în plus, şi într-o derivată a
conţinutului juridic, înfăţişându-se, după caz, ca infracţiune în conţinut ori atenuat. De pildă, fapta
de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe [art. 336 alin. (1) CP]
este, în forma sa de bază, o infracţiune continuă; legiuitorul o reglementează însă şi într-o formă
agravată, în raport de calitatea subiectului activ [art. 336 alin. (3) CP]. Totodată, conducerea unui
vehicul fără permis de conducere [art. 335 alin. (1) CP] este o infracţiune continuă; dispoziţia din
art. 335 alin. (2) CP constituie tot o infracţiune continuă, apreciată de o parte a doctrinei ca
reprezentând formă atenuată a respectivei infracţiuni111.
faptei, de către o persoană, cu aceeaşi ocazie, în mai multe variante ale acestuia nu este de natură
a scinda unitatea de infracţiune, aspect valabil (şi) în cazul infracţiunii continue. De asemenea, în
măsura în care se comit, în condiţiile infracţiunii continue, activităţi infracţionale care corespund
atât formei tip a unei infracţiuni, cât şi unor forme derivate ale acesteia (agravate/calificate sau
Infracţiunea continuă poate sta la baza construirii oricăreia dintre formele survenite sub care
se poate manifesta unitatea infracţională. Prin urmare, pentru a rămâne doar la calificarea unei
infracţiuni ca fiind continuă (sub aspectul formei de unitate infracţională pe care o evidenţiază),
atunci, pe caz concret, este necesar a nu se întruni nici condiţiile conjuncturale specifice
infracţiunii continuate, nici cele ale infracţiunii progresive, nici cele ale infracţiunii deviate121.
Totodată, infracţiunea continuă se poate cumula şi cu alte forme ale unităţii infracţionale
originare/primare: poate exista, de pildă, o infracţiune continuă complexăm (prin urmare, pentru a
fi în prezenţa doar a unei infracţiuni continue, se impune a nu fi întrunite, în plus, condiţiile
infracţiunii complexe, adică în conţinutul constitutiv al incriminării continue legiuitorul să nu fi
absorbit, ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o faptă incriminată în
mod separat).
Considerăm că infracţiunea continuă este, de principiu, prin natura ei, incompatibilă cu
infracţiunea de obicei (deoarece, în cazul acesteia - care este, de altfel, tot o infracţiune de
111V.
DOBRINOIU, N. NEAGU, op. cit., p. 631 ş.u. Menţionăm însă că s-ar putea argumenta şi faptul că art. 335 CP ar
reprezenta un text legal de incriminare care să cuprindă reglementarea mai multor infracţiuni distincte, care lezează
acelaşi obiect juridic principal (ceea ce o parte a doctrinei denumeşte „infracţiuni care au conţinuturi alternative"),
date fiind deosebirile de premisă dintre alin. (1) şi (2), atrase de diferenţele calităţii impuse subiectului activ. Separat
de aceste aspecte, apreciem că nimic nu poate împiedica legiuitorul să creeze o formă atenuată în raport de o
infracţiune continuă.
[21
Astfel, activitatea nu trebuie să fi fost reluată la diverse intervale de timp, în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale; rezultatul iniţial nu trebuie să se fi amplificat progresiv; urmarea imediată trebuie să se fi produs în lipsa
vreuneia dintre formele de manifestare care particularizează eroarea, specifice infracţiunii deviate.
131
V. PAPADOPOL, în V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit., p. 76 ş.u.; G. PARASCHIV, R.G. PARASCHIV, D.ŞT. PARASCHIV, op.
cit., p. 94 [de pildă, lipsirea de libertate în mod ilegal care a dus la moartea victimei-art. 205 alin. (4) CP].
durată - prelungirea în timp se realizează prin reluarea actului de executare, care nu are relevanţă
penală proprie - deosebire faţă de cazul infracţiunii continue)111.
De asemenea, ca regulă, infracţiunea continuă (infracţiune de durată) este incompatibilă cu
infracţiunea simplă (infracţiune instantanee)121. Prin urmare, activitatea incriminată ori prezintă o
aptitudine intrinsecă de prelungire în timp, în mod natural (caz în care este continuă), ori nu (caz în
care, dacă nu este nici complexă, nici de obicei, este simplă). Aşadar, trebuie subliniată importanţa
unei atente analize a împrejurărilor de comitere a unor infracţiuni simple cu pluralitate de acte
materiale de executare (ipoteze excepţionale de prelungire în timp, pe caz concret, a comiterii
unor infracţiuni simple), pentru a se opera o corectă delimitare în raport de ipotezele de săvârşire
a unor infracţiuni continue131.
3.2. Clasificări ale infracţiunii continue

Aşa cum s-a arătat şi în raport de infracţiunea simplă, infracţiunea continuă se poate înfăţişa,
la rândul ei, corespunzător mai multor criterii generale de clasificare a infracţiunilor. Astfel, după
modul de manifestare tipic al elementului material (corespunzător tipului de normă imperativă
prin care se incriminează fapta în cauză), infracţiunea continuă se poate înfăţişa fie ca infracţiune
comisivă (prevăzută de o normă penală prohibitivă) - după caz: comisivă proprie ori comisiv-
omisivă -, fie ca infracţiune omisivă (prevăzută de o normă penală onerativă).
[1]
Cu toate acestea, nu credem că legiuitorul ar putea fi împiedicat de vreun impediment teoretic în crearea unei
incriminări continue de obicei, dacă ar dori aceasta. Spre exemplu, se poate imagina situaţia (ipotetică) în care s-ar
putea lua decizia normativă ca fapta de conducere a unui vehicul pe drumurile publice, sub influenţa alcoolului sau a
altor substanţe, să nu constituie infracţiune decât în măsura în care s-ar săvârşi în mod obişnuit, de către o anumită
persoană. într-un atare caz, fiecare act luat în parte (care şi-ar pierde aptitudinea infracţională proprie) ar rămâne
calificabil ca activitate continuă, iar impunerea cerinţei esenţiale (constitutive) a repetabilităţii ar atrage calificarea
faptei drept infracţiune de obicei.
[2]
V. PAPADOPOL, în V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit., p. 61 ş.u.; G. PARASCHIV, R.G. PARASCHIV, D.ŞT. PARASCHIV, op.
cit., p. 98.
[3]
Considerăm, totuşi, că, în mod cu totul excepţional, este utilă admiterea „migrării" calificării juridice a unei
activităţi infracţionale corespunzătoare, prin natura ei, unei infracţiuni simple către aprecierea sa drept infracţiune
continuă, în funcţie de specificul modului concret de săvârşire. Ne ridicăm unele întrebări, plecând de la următorul
exemplu: Xîl pălmuieşte neîncetat (sau cu pauze irelevante) pe Y (să zicem - persoană paralizată, inaptă de ripostă sau
de aptitudinea de a se sustrage actelor de lovire), lovindu-l cu palma peste faţă, timp de o oră. în principiu, lovirea
fiind infracţiune simplă (instantanee), ne vom afla în prezenţa unei unităţi naturale colective (infracţiune simplă cu
pluralitate de acte materiale de executare), iar împrejurarea duratei mai mari de săvârşire decât cea obişnuită
(suficientă şi necesară pentru consumarea infracţiunii) este, de regulă, irelevantă, putând fi valorificată, eventual, în
procesul de individualizare a sancţiunii penale. Ce se întâmplă însă dacă perioada de o oră pe parcursul căreia s-a
comis fapta astfel descrisă se întinde nu pe durata aceleiaşi zile (date calendaristice), ci pe aceea a mai multor zile (de
pildă, activitatea a debutat la orele 23:30 într-o dată calendaristică şi s-a încheiat la orele 00:30, după trecerea în
următoarea dată calendaristică)? Când se consideră, într-un asemenea caz, săvârşită infracţiunea de lovire? Ce se
întâmplă dacă, odată cu intrarea într-o nouă dată calendaristică, intră în vigoare o modificare legislativă, relevantă
pentru speţa în cauză, sau un act de clemenţă? Ce se întâmplă dacă data calendaristică în cursul căreia a început
comiterea infracţiunii era ultima zi dintr-un termen de supraveghere/încercare al unei instituţii de drept penal care
curge în beneficiul infractorului, sub condiţia ne-săvârşirii unei noi infracţiuni (de exemplu: termen de suspendare
condiţionată, de liberare condiţionată, de graţiere condiţionată, de reabilitare)? Apreciem că menţinerea rigidă a
ipotezei/soluţiei pe terenul infracţiunii simple nu ar putea furniza rezolvări corespunzătoare, în timp ce preluarea
situaţiei în cadrul de analiză a infracţiunii continue ar avea această aptitudine. Bineînţeles, cazurile sunt excepţionale,
de regulă, calificarea juridică a unei fapte ca infracţiune continuă fiind o operaţiune abstractă, distinctă de
particularităţile cazurilor concrete de săvârşire a unei infracţiuni! Pentru posibila calificare conjuncturală a unor
infracţiuni, de principiu, simple (şi) ca posibile infracţiuni continue, a se vedea (de pildă) G. ANTONIU, în G. ANTONIU, T.
TOADER (COORD.), op. cit., voi. III, p. 24. în sens contrar: V. PAPADOPOL, în V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit., p. 61, p. 95; G.
PARASCHIV, R.G. PARASCHIV, D.ŞT. PARASCHIV, op. cit., p. 87, 88.
După felul urmării imediate, infracţiunea continuă se poate manifesta, după caz, ca
infracţiune de rezultat ori ca infracţiune de pericol (abstract sau concret).
O clasificare specifică infracţiunii continue este aceea care distinge între infracţiunile continue
permanente şi infracţiunile continue succesive. Criteriul clasificării îl reprezintă modul de
manifestare a elementului material, sub aspectul continuităţii stricte sau al absenţei acesteia
(posibilitatea ori imposibilitatea intervenirii unor pauze fireşti, naturale, în desfăşurarea activităţii
continue).
Astfel, infracţiunile continue permanente se caracterizează printr-o activitate strict continuă,
care cu(uuu)rge neîntrerupt, în mod natural, fără a cunoaşte sincope în execuţie (de exemplu, art.
205 CP).
în contrast, infracţiunile continue succesive se caracterizează prin întreruperi, pauze fireşti,
naturale, apărute pe parcursul procesului de execuţie, însă ca acestea să afecteze unitatea
naturală a faptei [de exemplu, art. 258 alin. (3) CP].
împărţirea infracţiunilor continue în permanente şi succesive este importantă, întrucât
doctrina apreciază că orice întrerupere, în cazul celor permanente, are valoarea unei epuizări a
infracţiunii, iar reluarea activităţii infracţionale înseamnă comiterea unei noi infracţiuni
continue111. în această ultimă ipoteză, apreciem că, alături de posibilitatea apariţiei, astfel, a unei
pluralităţi de infracţiuni (concurs de infracţiuni), apare şi posibilitatea reţinerii, după caz, a unei
infracţiuni continue săvârşite în mod continuat [în condiţiile art. 35 alin. (1) CP].
Problema care s-ar putea ridica în legătură cu această clasificare şi cu efectele ei (importante
deopotrivă teoretic şi practic) este că, deşi infracţiunea continuă reprezintă, ca regulă, o formă de
unitate infracţională cu identificare încă de la nivel abstract, totuşi, încadrarea unei infracţiuni
continue în categoria celor permanente ori a celor succesive nu se poate realiza întotdeauna doar
la acest nivel (abstract), fiind relevantă şi modalitatea concretă în care a fost comisă o infracţiune
continuă pe caz determinat. Spre exemplu, conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul
neînmatriculat (art. 334 CP) reprezintă, prin natura ei, o infracţiune continuă (activitatea este aptă
de prelungire în timp, în mod firesc). De principiu, această infracţiune continuă este una
permanentă (activitatea tinde a se putea desfăşura în timp, în mod neîntrerupt, pentru o perioadă
relevantă: spre exemplu, o persoană începe să conducă un autoturism, pe o distanţă lungă, de la
orele 22:00 ale unei zile, până la orele 7:00 ale zilei următoare, fără întrerupere). Pe de altă parte,
aceeaşi infracţiune poate susţine însă şi comiterea sa în forma continuă succesivă (de exemplu,
dacă pe parcursul celor 9 ore conducătorul auto face, din când în când, scurte pauze fireşti -
pentru a alimenta autovehiculul, pentru a fuma, pentru a merge la toaletă etc. -, continuitatea
naturală a faptei nu este scindată)* 121.
111C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op.

cit. (2016), p. 308,309; C. DUVAC, în G. ANTONIEI, T. TOADER (COORD.), op. cit.,
voi. I, p. 345; G. PARASCHIV, R.G. PARASCHIV, D.ŞT. PARASCHIV, op. cit., p. 93.
121
S-ar putea ridica, eventual, problema limitei de la care asemenea întreruperi ale activităţii, urmate de reluări
consecutive ale acesteia, nu mai pot fi considerate fireşti, astfel încât lasă loc fie apariţiei unei forme continuate de
săvârşire (infracţiune continuă-continuată), fie unui concurs de infracţiuni. De pildă, dacă acea persoană, după drumul
efectuat iniţial (timp de 9 ore) cu autoturismul neînmatriculat, nu îl mai conduce pentru o săptămână, după care
efectuează drumul înapoi, se poate pune problema menţinerii unităţii naturale (infracţiune continuă) sau a deplasării
către unitatea infracţională legală (infracţiune continuă comisă în mod continuat) ori chiar a trecerii în domeniul
pluralităţii de infracţiuni (două infracţiuni continue, aflate în concurs de infracţiuni). în acest sens, a se vedea (de
pildă) C. DUVAC, op. cit., p. 220 ş.u.
3.3. Subiecţii infracţiunii continue

Ca faptă concret săvârşită, infracţiunea continuă pune în evidenţă, ca protagonişti ai actului
infracţional, un subiect activ şi unul pasiv.
Sub aspectul subiectului activ, o infracţiune continuă se poate comite, ca regulă, fie de către o
condiţiilor generale de capacitate penală). în infracţiunea continuă
este compatibilă, în principiu, cu manifestarea acesteia sub toate formele posibile (coautorat,
instigare, complicitate), fie sub forma participaţiei proprii sau a celei improprii 111. Participaţia
poate fi totală (participantul poate contribui la comiterea infracţiunii pe întreaga durată de
săvârşire a acesteia - de exemplu, în raport de toate actele, în cazul unei infracţiuni continue
succesive) sau parţială (participantul îşi aduce o contribuţie limitată doar la o parte/un segment
din iter criminis - de pildă, doar la unele dintre actele de executare, în cazul unei infracţiuni
continue succesive).
Cu privire la subiectul pasiv al unei infracţiuni continue, acesta poate fi, după caz, unic sau
multiplu. Astfel, în acest ultim sens, reţinem (de exemplu) că, prin Decizia nr. 4/2017 121, înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, a admis un
recurs în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 378 alin. (1) lit.
c) CP, în ipoteza săvârşirii infracţiunii de abandon de familie prin neplata, cu rea-credinţă, timp de
3 luni, a pensiei de întreţinere datorate mai multor persoane şi stabilite printr-o singură hotărâre
judecătorească, şi a statuat că „infracţiunea de abandon de familie săvârşită prin neplata, cu rea-
credinţă, timp de trei luni, a pensiei de întreţinere, instituită printr-o singură hotărâre
judecătorească în favoarea mai multor persoane, constituie o infracţiune unică continuă".
Considerăm că, şi în materia infracţiunii continue, relativ la subiectul pasiv al acesteia, s-ar
putea ridica problema menţinerii sau scindării unităţii infracţionale, în cazul pluralităţii de subiecţi
pasivi, în funcţie de diverse categorii infracţionale. Astfel, de pildă, în materia infracţiunilor contra
persoanei, se poate argumenta, ca şi în cazul infracţiunii simple, că pluralitatea de victime ar trebui
să conducă la reţinerea unei pluralităţi corespunzătoare de infracţiuni (continue), în ciuda unicităţii
de execuţie. Spre exemplu, dacă o persoană încuie o uşă, lipsind de libertate, deodată, două
victime, s-ar impune tragerea sa la răspundere penală pentru două infracţiuni de lipsire de
libertate în mod ilegal, iar nu doar pentru una. Credem că soluţia s-ar impune, cu atât mai mult,
dacă una dintre acestea ar deceda, iar cealaltă nu (ar exista în concurs două lipsiri de libertate în
mod ilegal, dintre care una a dus la moartea victimei). în schimb, în cazul altor categorii de
infracţiuni, în care valoarea socială protejată nu este atât de strâns legată de individualitatea
subiectului pasiv sau a obiectului material, se poate argumenta cu succes menţinerea unităţii
naturale infracţionale (continue), în pofida pluralităţii acestora (spre exemplu, cazul abandonului
de familie)* 131.
[1]
Desigur, există situaţii de incriminări în cazul cărora nu sunt posibile anumite forme de manifestare a
participaţiei penale. Spre exemplu, dacă o infracţiune continuă aparţine sferei infracţiunilor cu subiect activ unic (care
se comit in persona propria), atunci coautoratul este exclus.
121
M. Of. nr. 360 din 16 mai 2017.
131
în acest sens, evidenţiem un extras (edificator) din Decizia nr. 4/2017 a Completului competent să judece
recursul în interesul legii din cadrul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (M. Of. nr. 360 din 16 mai 2017): „în condiţiile în
care incriminarea faptelor care se circumscriu infracţiunii de abandon de familie a avut ca scop apărarea relaţiilor
sociale care privesc familia şi care impun respectarea obligaţiilor şi îndatoririlor de sprijin material şi moral faţă de
membrii acesteia, îndreptăţiţi legal la întreţinere, rezultă că norma juridică protejează, cu prioritate, un interes
general, mai mult decât unul individual, astfel încât persoanele care au dreptul la pensie de întreţinere sunt subiecţi
3.4. Iter criminis - consumarea şi epuizarea infracţiunii continue -

momentul săvârşirii infracţiunii continue
Infracţiunea continuă face parte din categoria infracţiunilor de durată. Prin urmare, ca orice
infracţiune de durată, ea cunoaşte două momente distincte, respectiv momentul consumării faptei
(când se întrunesc toate elementele cerute de norma de incriminare a faptei), dincolo de care are
loc prelungirea acţiunii/inacţiunii prin voinţa făptuitorului, până la momentul final, al epuizării
(atunci când încetează definitiv acţiunea/inacţiunea). încetarea activităţii infracţionale se poate
datora fie intervenţiei unui organ abilitat al statului (spre exemplu, prin descoperirea furtului de
energie/curent electric, în urma unui control autorizat), fie propriei voinţe a făptuitorului, care
curmă comiterea activităţii infracţionale (de pildă, reiterând exemplul furtului de energie, atunci
când infractorul se debranşează de bunăvoie de la circuitul reţelei electrice la care se cablase
ilegal). Apreciem că şi pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive are aptitudinea de a
marca, în mod obiectiv, data epuizării unei infracţiuni continue (astfel, dacă activitatea continuă s-
ar desfăşura, în concret, chiar şi ulterior unui asemenea moment, ea va putea fi apreciată ca dând
naştere unei noi infracţiuni continue, de acelaşi fel)m.
în ceea ce priveşte momentul la care se apreciază a fi săvârşită infracţiunea continuă, din
prevederile art. 154 alin. (2) teza a ll-a CP reiese că acesta este, ca regulă, data încetării
acţiunii/inacţiunii, aşadar, momentulepuizăriil2]. Acest moment interesează în raport de unele
instituţiijuridico-penale precum: calcularea termenelor de prescripţie a răspunderii penale;
aplicarea legii penale în timp; incidenţa actelor de clemenţă; problemele ce ţin de vârsta persoanei
care a comis fapta etc. însă alte efecte juridice, referitoare la anumite instituţii ale dreptului penal
(care presupun trecerea unor termene care acţionează în beneficiul infractorului) - precum cele
referitoare la stabilirea stării de recidivă, revocarea suspendării executării pedepsei sub
supraveghere ori a liberării condiţionate sau a graţierii condiţionate ş.a.m.d. -, considerăm că
urmează a se produce de la data întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunilor continue (sens
în care se pronunţă şi doctrina, corespunzător unei poziţii constante a practicii instanţei supreme).
pasivi secundari, în timp ce societatea, prin stat, este subiect pasiv principal. Aşadar, pluralitatea de subiecţi pasivi
secundari nu atrage existenţa unei pluralităţi sub forma concursului, ci a unei unităţi naturale de infracţiune, în cazul
de faţă, a infracţiunii continue omisive, în condiţiile în care valoarea socială lezată de făptuitor este unică, şi anume
familia, indiferent de numărul membrilor acesteia care sunt văduviţi prin neplata drepturilor băneşti ce li se cuvin şi
care au fost stabilite prin aceeaşi hotărâre judecătorească".
[1]
Pentru discuţii cu privire la acest subiect, a se vedea C. DUVAC, op. cit, p. 227.
[2]
în această materie, amintim Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 1 din 20 iunie 1987, cu
privire la data când infracţiunea se consideră săvârşită şi la efectele juridice pe care le produc infracţiunile continue şi
continuate în timpul cât durează săvârşirea lor, care apreciem că îşi păstrează valabilitatea, mutatis mutandis. Potrivit
acesteia, s-a decis: „(1) în cazurile când legea penală prevede că anumite efecte juridice se produc în raport cu data
săvârşirii infracţiunii, prin această expresie se înţelege data actului de executare ce caracterizează latura obiectivă a
infracţiunii, iar nu data consumării acesteia prin producerea rezultatului. încadrarea juridică a faptei va fi dată însă în
raport cu rezultatul produs, în toate cazurile când încadrarea este condiţionată de producerea unui anumit rezultat.
(2) în cazul infracţiunilor continue, data săvârşirii este acea a încetării acţiunii sau inacţiunii, iar în cazul infracţiunilor
continuate, aceasta este data comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni. în raport cu această dată se produc consecinţele
juridice referitoare la aplicarea legii penale în spaţiu şi în timp, minoritate, prescripţia răspunderii penale, amnistie şi
graţiere, precum şi orice alte consecinţe care sunt condiţionate de epuizarea activităţii infracţionale. Celelalte
consecinţe ale infracţiunilor continue şi continuate, cum sunt cele referitoare la stabilirea stării de recidivă, revocarea
liberării condiţionate, a suspendării condiţionate a executării pedepsei, a obligării la muncă corecţională, la înlăturarea
beneficiului graţierii, la întreruperea cursului prescripţiei şi a termenului de reabilitare, se produc din momentul în
care elementele constitutive ale infracţiunii sunt întrunite, potrivit legii, făptuitorul poate fi tras la răspundere
penală". Decizia poate fi consultată în L. LEFTERACHE, I. NEDELCU, F. VASILE, op. cit., p. 173 ş.u.
Este de precizat faptul că, în cazul infractorului minor la data săvârşirii (= momentul epuizării)
infracţiunii continue, efectul atras va fi aplicarea unei măsuri educative. Soluţia este valabilă dacă
infractorul era încă minor la momentul epuizării infracţiunii continue, căci, dacă el împlinise deja
vârsta majoratului, atunci angajarea răspunderii sale penale se va face în calitate de infractor
major (urmând a fi pedepsit). Desigur, cu ocazia individualizării pedepsei, instanţa va putea ţine
cont de faptul că infractorul nu a fost major pe întreaga durată de executare a infracţiunii
continue.
în sfârşit, dar nu în ultimul rând, reamintim că, în cazul infracţiunilor continue intenţionate, se
discută în doctrină despre posibilitatea rămânerii faptei în stadiul de tentativă. Apreciem, alături
de alţi autori, că tentativa este posibilă în unele dintre aceste cazuri; mai mult, în cazul anumitor
infracţiuni de acest tip, ea este chiar incriminată [spre exemplu: art. 205 alin. (5) CP; art. 232
CP](11.
§4. Infracţiunea deviată
4.1. Conceptul şi formele infracţiunii deviate

...în încheierea prezentării unităţii naturale de infracţiune, urmează a... devia prezentarea,
dinspre categoria infracţiunilor admise, fără dubiu, în doctrină ca reprezentând forme sub care se
manifestă unitatea infracţională, înspre expunerea câtorva aspecte referitoare la controversata
instituţie generic denumită... infracţiune deviată121!
Conceptul de infracţiune deviată este apreciat a exprima, pe plan juridico-penal, cazul
incidenţei unor ipoteze de manifestare a unor forme specifice de eroare (considerată, adeseori, a fi
o eroare neesenţială), în raport de comiterea, în concret, a unei activităţi infracţionale
determinate. în sinteză, ca efect al acţiunii acestei erori (apărută fie anterior, fie concomitent
desfăşurării actului de executare)131, se ajunge la una dintre următoarele consecinţe:
- fie se produce, în realitatea obiectivă, urmarea imediată aflată în reprezentarea
infractorului, dar asupra unui alt subiect pasiv/unui alt obiect material decât cel vizat iniţial de
acesta;
- fie se produce, în realitatea obiectivă, o altă urmare imediată decât aceea pe care a
intenţionat infractorul să o producă;
- fie se produce, în realitatea obiectivă, urmarea imediată intenţionată de infractor, asupra
subiectului pasiv/obiectului material vizat de către acesta, dar într-o modalitate pe
[1]
în acest sens, a se vedea şi aprecierile efectuate în materia tratării tentativei.
[2]
Deoarece conceptul de infracţiune deviată reuneşte, la un loc, mai multe forme particulare de manifestare,
reprezentând, totodată, un îndelung subiect de controversă (recunoscut ca atare în literatura penală de specialitate -
nu doar din România -încă de la debuturile acesteia), sub aspectul realei sale naturi juridice (argumentându-se, după
caz, încadrarea sa fie în rândul formelor unităţii infracţionale, fie în acela al pluralităţii de infracţiuni, sub forma
concursului de infracţiuni), nu vom propune o definiţie a noţiunii în cauză de la început, ci în final, ulterior expunerii
succinte a unor aspecte generale referitoare la ceea ce doctrina numeşte infracţiune deviată. în ceea ce priveşte
caracterul îndelungat şi constant al controversei legate de instituţia infracţiunii deviate, menţionăm doar că, încă de la
debuturile manifestării propriu-zise a doctrinei penale din ţara noastră, chestiunea a fost enunţată ca subiect de
discuţie; în acest sens, a se vedea (de pildă) I. TANOVICEANU, Tratat de drept şi procedura penala, ed. a 2-a, Ed. Curierul
Judiciar, Bucureşti, 1924, p. 640 ş.u. (sursă în care sunt citate, în acest domeniu, lucrări şi opinii ale unor penalişti
străini - ale căror opere au precedat debutului secolului XX, uneori în mod semnificativ - care se refereau la
infracţiunea deviată tot ca reprezentând o problemă controversată...).
[3]
Se poate reţine, drept urmare, că eroarea implicata în cazurile de infracţiune deviata poate fi o eroare iniţiala
sau o eroare survenită (eroare aberativă).
care infractorul nu şi-a imaginat-o (pe care nu a luat-o în considerare/nu a avut-o în vedere),
aşadar, printr-o desfăşurare cauzală diferită decât aceea aflată în reprezentarea
infractorului.
Corespunzător acestor situaţii se pot identifica mai multe forme de manifestare subsumate
ipotezei generic denumite infracţiune deviatâÂn doctrina noastră penală (la nivelul cursurilor în
special), sunt indicate, în mod constant, cu predilecţie, două dintre aceste forme sub care se poate
înfăţişa infracţiunea deviată: error inpersona - error in rem/objecto şi aberratio ictusll]. în realitate
(aspect relevat de parte a doctrinei), mai există şi alte forme în care se poate materializa o
infracţiune deviată, şi anume aberratio delicti şi aberratio causae. Le vom explica pe scurt (în
aspectele lor esenţiale), exemplificând.
4.1.1. Error in persona - error in rem/objecto

Această formă a infracţiunii deviate presupune că infractorul a comis fapta penală asupra unei
alte persoane (subiect pasiv)/asupra unui alt obiect material decât cea/cel aflat(ă) în
reprezentarea acestuia (pe care intenţiona să o/îl vatăme), din cauza unei erori asupra identităţii.
Practic, infractorul a confundat subiectul pasiv/obiectul material pe care îl viza, executând
infracţiunea proiectată asupra unui subiect pasiv/obiect material similar ca gen/specie, dar
distinct în privinţa caracteristicilor sale individuale. Urmarea imediată produsă este, ca tip de
eveniment obiectiv perceptibil, identică cu urmarea imediată pe care infractorul a intenţionat să o
producă, dar de apariţia acesteia suferă o altă entitate particulară decât cea a cărei lezare a fost
vizată. Spre exemplu: X, intenţionând să îl ucidă pe Y, îl confundă pe acesta cu Z (de pildă, locul în
care a planificat să execute omorul este slab luminat), astfel încât îl omoară pe Z; sau X,
intenţionând să distrugă un bun al lui Y (de pildă, ştie că Y este proprietarul unui autovehicul de o
anumită marcă şi culoare, dar nu cunoaşte precis numărul de înmatriculare), îl confundă pe acesta
cu un bun similar, aparţinând lui Z (observă în parcarea de la locul de muncă al lui Y un autoturism
de marca şi culoarea acestuia, care, în fapt, este al lui Z), pe care îl deteriorează. După cum
eroarea asupra identităţii poartă asupra subiectului pasiv (unei persoane, în corporalitatea sa) ori
asupra unui obiect material care nu cumulează şi calitatea de subiect pasiv (un bun, un lucru), se
face distincţia terminologică între variantele error in persona - în primul caz -, respectiv error in
rem/objecto -în al doilea caz.
4.1.2. Aberratio ictus

Această formă a infracţiunii deviate presupune că infractorul a comis fapta penală asupra unei
alte persoane (subiect pasivj/asupra unui alt obiect material decât cea/cel aflat(ă) în
reprezentarea sa (pe care intenţiona să o/îl vatăme), din cauza unei devieri intervenite în cadrul
procesului execuţional al infracţiunii (deviere la nivelul elementului material). Practic, infractorul
nu a confundat subiectul pasiv/obiectul material pe care îl viza, executând infracţiunea proiectată
înspre/asupra acestuia, dar, ca efect al apariţiei unui eveniment deviator, urmarea s-a produs
asupra unui alt subiect pasiv/obiect material, similar ca gen/specie, dar distinct în privinţa
caracteristicilor sale individuale. Şi în acest caz, urmarea imediată produsă este, 1
[1)
Vasta problematică a infracţiunii deviate se regăseşte tratată - mai pe larg - şi în unele lucrări monografice,
precum: G. ANTONIU, Vinovăţia penală, op. cit., p. 309 ş.u.; C. DUVAC, op. cit., p. 228-238; S. BOGDAN, op. cit., p. 95 ş.u.;
C.A. MUNTEANU, Infracţiunea deviată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013; G. PARASCHIV, R.G. PARASCHIV, D.ŞT. PARASCHIV,
op. cit., p. 113-136. Pentru un inventar al opiniilor exprimate în materia infracţiunii deviate, a se vedea C. DUVAC, în G.
ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 347 ş.u. Pentru un curs care dezvoltă mai pe larg problema unor ipoteze
particulare ale erorii de fapt asupra elementelor constitutive (eroare corespunzătoare infracţiunii deviate), a se vedea
FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 438 ş.u.
ca tip de eveniment obiectiv perceptibil, identică cu urmarea imediată pe care infractorul a

intenţionat să o producă, dar de apariţia acesteia suferă o altă entitate particulară decât cea a
cărei lezare a fost vizată. Motivul explicativ al acestui deznodământ este însă diferit de ipoteza
anterior expusă: nu există eroare asupra identităţii, ci deviere pe parcursul executării. Spre
exemplu: X, intenţionând să îl ucidă pe Y, trage un foc de armă spre acesta, dar, dintr-un motiv
oarecare (de pildă, X nu a mai tras cu arma, aşa că este un ţintaş neexperimentat), ajunge să fie
ucis Z, persoană aflată lângă Y; sau X, intenţionând să distrugă un bun al lui Y (de pildă, aruncă de
la înălţime o piatră către autovehiculul parcat al lui Y), dintr-un motiv oarecare (X nu are suficientă
dexteritate în aruncarea la ţintă), loveşte - şi deteriorează/ distruge, astfel - un alt bun (similar sau
nu), aparţinând lui Z (piatra sparge parbrizul unei maşini parcate alături de cea a lui Y sau piatra
sparge o vitrină a magazinului în faţa căruia era parcată acea maşină), pe care îl deteriorează.
în doctrină se indică, adeseori, că devierea în execuţie, în ipoteza aberratio este datorată
greşelii în executare, imputabilă infractorului. Considerăm că, deşi situaţia poate fi întâlnită în
numeroase cazuri ale infracţiunii deviate, sub forma astfel indicată, generalizarea este
necorespunzătoare. într-adevăr, aceeaşi soluţie (existenţa unei devieri, în varianta aberratio ictus)
trebuie atinsă şi atunci când motivul devierii (al producerii rezultatului asupra altei entităţi decât
cea vizată) se datorează unor factori care nu ţin de o greşeală a infractorului, ci unor evenimente
pe care acesta nu le poate controla. Spre exemplu: intervenţia unui eveniment accidental (de
pildă, o rafală puternică de vânt, stârnită brusc, a deviat obiectul aruncat de X asupra lui Y, astfel
încât a fost lovit Z); o mişcare bruscă (conştientă sau nu, intenţionată sau nu) a entităţii vizate
iniţial spre a fi lezată (de pildă, exact în momentul când s-a executat focul de armă de către X
asupra lui Y, acesta s-a aplecat, astfel încât proiectilul l-a lovit pe Z, care se afla în spatele lui Y);
interpunerea (conştientă sau nu, intenţionată sau nu, a) unei alte entităţi între agresor şi victima
pe care intenţiona să o lezeze acesta (de pildă, agentul de pază al unui demnitar, auzind zgomotul
împuşcăturii, s-a aruncat instinctual în faţa acestuia, pentru a-l proteja, astfel încât a fost împuşcat
în locul demnitarului) etc.
4.1.3. Aberratio delicti

Această formă a infracţiunii deviate presupune că infractorul a comis un act de executare
pentru a săvârşi o anumită faptă penală, dar a produs, prin intermediul acestuia, o altă urmare
decât cea aflată în reprezentarea sa (pe care intenţiona să o determine), consecinţă
corespunzătoare unei alte norme de incriminare (diferită de cea intenţionată de el), din cauza unei
devieri intervenite în cadrul procesului execuţional al infracţiunii (deviere la nivelul elementului
material, care a produs o deviere şi asupra rezultatului). Practic, infractorul nu a confundat
subiectul pasiv/obiectul material pe care îl viza, executând infracţiunea proiectată înspre/asupra
acestuia, dar, ca efect al apariţiei unui eveniment deviator, s-a produs o altă urmare, diferită ca
gen/specie de cea intenţionată, asupra unui alt subiect pasiv/obiect material (sau, uneori, chiar
asupra aceluiaşi subiect pasiv/obiect material). în acest caz, aşadar, consecinţa produsă este, ca
tip de eveniment obiectiv perceptibil, distinctă faţă de urmarea imediată pe care infractorul a
intenţionat să o producă. Motivul explicativ al acestui deznodământ este identic ipotezei anterior
expuse: nu există eroare asupra identităţii, ci deviere pe parcursul executării. Spre exemplu: X,
intenţionând să îl ucidă pe Y, trage un foc de armă spre acesta, dar, dintr-un motiv oarecare (de
pildă, X nu a mai tras cu arma, aşa că este un ţintaş neexperimentat), nu îl nimereşte pe Y, însă
distruge vitrina unui magazin, în faţa căruia se găsea Y; sau X, intenţionând să distrugă un bun al
lui Y (de pildă, aruncă de la înălţime o piatră către autovehiculul parcat al lui Y), dintr-un motiv
oarecare (X nu are
suficientă dexteritate în aruncarea la ţintă), loveşte o persoană (Z sau poate chiar Y), fără a
deteriora însă bunul vizat.
Se poate lesne observa că varianta aberratio delictieste construită pe baza formei aberratio
ictus, cu deosebirea esenţială că, în urma activităţii comise, nu se produce o urmare similară celei
intenţionate de infractor, dar asupra altei entităţi decât cea vizată de acesta, ci o cu totul altă
urmare, corespunzătoare unei alte infracţiuni. Similitudinea anterioară producerii rezultatului
permite însă menţinerea tuturor aprecierilor efectuate în raport de varianta aberratio ictus, în
ceea ce priveşte motivele devierii. Poate fi vorba despre o greşeală în executare datorată
infractorului, dar poate fi vorba şi (de exemplu) despre intervenţia unor evenimente accidentale
sau despre o mişcare bruscă a unei persoane, despre interpunerea unei alte entităţi ş.a.
4.1.4. Aberratio causae

Această formă a infracţiunii deviate este cea mai puţin perceptibilă. Ea presupune că
infractorul a comis exact fapta penală intenţionată, producând urmarea propusă (urmărită sau
acceptată) asupra acelei persoane (subiect pasiv)/a acelui obiect material aflat(ă) în reprezentarea
sa (pe care intenţiona să o/îl vatăme). Ceea ce atrage însă incidenţa infracţiunii deviate este
împrejurarea că înlănţuirea cauzală a evenimentelor declanşate prin activitatea infracţională care
a condus, în final, la apariţia rezultatului asupra entităţii vizate este una diferită de aceea
imaginată/reprezentată/avutăîn vedere de către infractor. Practic, infractorul nu a confundat
subiectul pasiv/obiectul material pe care îl viza, în plus, a executat infracţiunea proiectată
înspre/asupra acestuia, lezându-l/periclitându-l, dar nu prin intermediul liantului cauzal proiectat,
ci ca efect al apariţiei unui eveniment cauzal deviator, însă neesenţial (în ceea ce priveşte
aptitudinea de producere a urmării, evenimentul apărut în urma devierii a manifestat o
potenţialitate cauzală similară/identică cu aceea a raportului cauzal pe care se baza infractorul). în
acest caz, urmarea imediată produsă este, atât ca tip de eveniment obiectiv perceptibil, cât şi ca
tip de finalitate subiectiv intenţionată a fi produsă de către infractor, identică cu urmarea
imediată iniţial vizată de acesta. Spre exemplu: X, intenţionând să îl ucidă pe Y, înecându-l, îl leagă
şi îl aruncă de pe un pod în apă; Y decedează ca urmare a acestei conduite a lui X, dar raportul
medico-legal de autopsie arată că Y nu a murit ca efect al aspirării apei în plămâni (prin înec), ci ca
urmare a unui sever traumatism cranio-cerebral (de pildă, Y, înainte de a ajunge în apă, s-a lovit la
cap de pilonul de susţinere a podului de pe care a fost aruncat); sau, într-o ipoteză similară, Y a
murit, de fapt, ca urmare a dozei mari de substanţă toxică pe care X i-a administrat-o pentru a îl
imobiliza înainte de a-l arunca în apă).
4.2. Natură juridică şi caracterizare

în tăcerea legii (infracţiunea deviată nu cunoaşte nici reglementare, nici menţiune legală
expresă), în doctrina penală (nu doar autohtonă, nu doar contemporană/modernă) s-a configurat
o notorie şi îndelungată controversă referitoare la natura juridică a infracţiunii deviate111. Potrivit
unei opinii, eroarea astfel intervenită este neesenţială, astfel încât nu 1
[1]
Este adevărat că, în doctrina autohtonă majoritară, această controversă este adeseori cantonată la ipotezele
de errorin persona - errorin rem/objecto şi aberratio ictus, cu ignorarea situaţiilor corespunzătoare formelor aberratio
delicti şi aberratio causae, ceea ce (în opinia noastră) are aptitudinea de a limita (şi mai mult) caracterul relativ al
rezolvărilor propuse. Astfel, observăm că a înclina spre soluţia unităţii de infracţiune ori spre cea a pluralităţii de
infracţiuni reprezintă un proces care poate fi influenţat de tipul de manifestare sub care se înfăţişează infracţiunea
deviată. De pildă, în timp ce soluţia pluralităţii de infracţiuni este mult mai clară în raport de varianta aberratio delicti,
rezolvarea în sensul unităţii infracţionale apare mult mai rezonabilă în considerarea formei aberratio causae.
afectează existenţa unităţii de infracţiune (se reţine o singură infracţiune, pentru care urmează a fi
tras la răspundere penală infractorul). Potrivit celeilalte opinii, eroarea astfel intervenită este
esenţială, astfel încât s-ar impune părăsirea soluţiei unităţii infracţionale şi admiterea existenţei
unei pluralităţi de infracţiuni, infractorul urmând a fi apt de tragere la răspundere penală pentru
un concurs de infracţiuni111.
Plecând (în special) de la cazurile de deviere specifice formelor errorin persona - error in
rem/objecto şi aberratio ictus, cele două poziţii de soluţionare întrebuinţează o serie de
argumente (juridice, logice, de echitate etc.) care adeseori-în mod paradoxal-evidenţiază
perspective diferite de abordare a uneia şi aceleiaşi idei. De pildă, prin raportare la chestiunea
obiectului juridic lezat/periclitat prin infracţiunea deviată (în formele ante-indicate), se poate
argumenta:
- atât că valoarea socială lezată/periclitată este una şi aceeaşi (de exemplu: viaţa, integritatea
corporală, patrimoniul), astfel încât este irelevantă (neesenţială) eroarea cu privire la entitatea
individuală în care s-a încorporat respectiva valoare socială121;
- cât şi că valoarea socială lezată/periclitată fiind una şi aceeaşi (de exemplu: viaţa,
integritatea corporală, patrimoniul), devine -afortiori(sau măcar -relevantă (esenţială)
eroarea cu privire la entitatea individuală în care s-a încorporat respectiva valoare socială, căci
toate entităţile în care se încorporează respectiva valoare socială care au fost lezate/ periclitate
prin activitatea infracţională comisă trebuie să fie în mod egal protejate de lege* 131.
Conform punctului de vedere care susţine prima rezolvare (implicit, menţinerea unităţii
infracţionale în cazul infracţiunii deviate), se argumentează, printre altele, că tentativa ce ar putea
fi identificată, dincolo de infracţiunea consumată efectiv comisă (obiectiv), se absoarbe în chip
natural în aceasta din urmă. Dimpotrivă, în susţinerea celeilalte opinii, se evidenţiază că o
asemenea absorbţie nu este posibilă. Motivul ar fi reprezentat de faptul că entităţile individuale
(în egală măsură) titulare ale valorii sociale nesocotite de infractor
111
Opinia nu ar putea fi respinsă pe temeiul existenţei unei singure manifestări faptice efective (o acţiune/
inacţiune), din moment ce, după cum se va vedea, există o formă de concurs de infracţiuni care apare tocmai în
asemenea condiţii: concursul ideal (formal) de infracţiuni [art. 38 alin. (2) CP].
121
Raţionamentul poate fi exprimat (în sinteză) potrivit ideii: dacă o persoană a intenţionat să ucidă/vatăme o
altă persoană, să sustragă din patrimoniul unei alte persoane etc., iar, în urma activităţii infracţionale comise, a reuşit
să ucidă/vatăme o persoană, să sustragă din patrimoniul unei persoane etc., este irelevant (pentru ordinea juridică în
general, deci şi pentru dreptul penal) că victima efectiv ucisă/vătămată/prejudiciată patrimonial este, în particular,
alta decât aceea vizată de infractor. Aşadar, acesta trebuie să răspundă penal pentru (un) omor/(o) lovire,
vătămare/(un) furt etc. Practic, simplificând, prin viziunea în cauză se emite judecata potrivit căreia: dacă ai vrut să
ucizi şi ai ucis, nu mai contează pe cine; dacă ai vrut să loveşti/vatămi şi ai lovit/vâtâmat, nu mai contează pe cine;
dacă ai vrut să furi şi ai furat, nu mai contează de la cine etc.
131
Raţionamentul poate fi exprimat (în sinteză) potrivit ideii: dacă o persoană a intenţionat să ucidă/vatăme o
altă persoană, să sustragă din patrimoniul unei alte persoane etc., iar, în urma activităţii infracţionale comise, a reuşit
să ucidă/vatăme o altă persoană decât cea vizată, să sustragă din patrimoniul unei alte persoane decât cea vizată etc.,
este relevant (mai ales/cel puţin şi pentru ordinea juridică în general, deci şi pentru dreptul penal) că victima efectiv
ucisă/vătămată/prejudiciată patrimonial este, în particular, alta decât aceea vizată de infractor. Aceasta, deoarece,
prin urmare, nu doar că s-a realizat lezarea unei valori sociale, într-o anumită entitate particulară care o încorporează,
dar, totodată, prin activitatea infracţională astfel comisă, s-a şi periclitat aceeaşi valoare socială (ce trebuie să fie) în
mod egal protejată în raport de încorporarea sa în entitatea individuală iniţial vizată de către infractor. Aşadar, acesta
trebuie să răspundă penal atât pentru (un) omor/(o) lovire, vătămare/(un) furt consumat(e)-în raport de victima
efectiv ucisă/lovită/vătămată/păgubită etc.-, cât şi pentru o tentativă a respectivei infracţiuni, în raport de victima
iniţial vizată de infractor. Practic, simplificând, prin viziunea în cauză se emite judecata potrivit căreia: dacă ai vrut să
ucizi pe cineva şi ai ucis pe altcineva, dincolo de o omucidere consumată, există şi o omucidere tentată; dacă ai vrut să
loveşti/vatămi pe cineva şi ai lovit/vătămat pe altcineva, dincolo de o infracţiune consumată contra integrităţii
corporale, există şi o faptă tentată contra integrităţii corporale; dacă ai vrut să furi de la cineva şi ai furat de la
altcineva, dincolo de o sustragere consumată, există şi o tentativă de sustragere faţă de patrimoniul iniţial vizat etc.
sunt distincte, iar legea trebuie să protejeze în mod egal o anumită valoare socială în raport de
fiecare entitate titulară a acesteia, indiferent de individualitatea sa. Desigur, controversa continuă
pe multiple alte planuri (excedând cadrului prezent de tratare)...
Este de observat că, în opinia care susţine, de principiu, infracţiunea deviată ca formă a
pluralităţii faptice, se argumentează rezolvarea potrivit căreia prin activitatea comisă se nasc atât
o infracţiune consumată, cât şi o tentativă. în acest fel însă, trebuie evidenţiat că nu se ajunge
totuşi, întotdeauna, la o pluralitate de infracţiuni, putându-se rămâne în continuare doar la nivelul
unei unităţi infracţionale! Astfel, de pildă, pentru că în sistemul nostru de drept legiuitorul a optat
pentru incriminarea limitată a tentativei, care nu este relevantă penal în toate cazurile (în raport
de toate infracţiunile), reiese că, atunci când ar fi vorba despre o deviere în raport de o asemenea
infracţiune (la care tentativa nu este pedepsibilă), atunci nu s-ar putea angaja răspunderea
infractorului decât pentru o singură infracţiune (cea consumată).
Mai mult, opinia în cauză (infracţiunea deviată-formă a pluralităţii faptice) accentuează
împrejurarea potrivit căreia atitudinea psihică a infractorului nu este aceeaşi în raport de ambele
urmări imediate produse. Astfel, deşi este indubitabilă intenţia (directă sau indirectă) în raport de
urmarea tentată (cea referitoare la subiectul pasiv/obiectul material iniţial vizat spre vătămare),
adeseori, în raport de urmarea efectiv produsă (cea corespunzătoare entităţii lezate în concret), se
evidenţiază (doar) procesele subiective specifice culpei (cu sau fără prevedere). Prin urmare,
atunci când devierea s-ar produce în executarea unei activităţi care este incriminată doar în baza
intenţiei, nu şi a culpei, nu s-ar mai putea reţine în concurs două infracţiuni (una consumată şi una
rămasă la stadiul de tentativă), ci doar (eventual) una singură: aceea tentată. Ba chiar, atunci
când, într-o asemenea situaţie, nu s-ar verifica nici incriminarea tentativei (respectiva faptă ar fi
incriminată doar în formă consumată şi doar potrivit formei de vinovăţie a intenţiei), nu s-ar mai
putea angaja deloc (pentru nimic) răspunderea penală a făptuitorului...111
Mai este de observat (aspect deja punctat) că aceste frământări substanţiale au o mai scăzută
aptitudine de a caracteriza toate variantele sub care se poate înfăţişa infracţiunea deviată. Astfel,
în raport de forma aberratio delicti, soluţia pluralităţii de fapte (potenţial, o pluralitate de
infracţiuni sub forma concursului ideal de infracţiuni) tinde a fi mult mai rezonabilă decât cea a
unităţii infracţionale (date fiind periclitarea unei valori sociale şi lezarea efectivă a unei alte valori
sociale). în schimb, în raport de forma aberratio causae, soluţia unităţii infracţionale tinde a fi
mult mai rezonabilă decât cea a pluralităţii de fapte (potenţial, o pluralitate de infracţiuni sub
forma concursului ideal de infracţiuni), dată fiind lezarea concretă a exact aceleiaşi valori sociale
(în genere), în exact aceeaşi încorporare individuală a acesteia (în special) pe care a intenţionat-o,
oricum, infractorul. în acest caz, eroarea asupra legăturii de cauzalitate tinde a fi, într-adevăr,
neesenţială (deşi, teoretic, s-ar putea susţine şi în această situaţie tot soluţia pluralităţii faptice,
bazată pe particularităţile procesului psihic al infractorului).
Infracţiunea deviată (în măsura în care admitem caracterizarea sa drept formă de unitate
infracţională) constituie o modalitate concretă de săvârşire a unei activităţi infracţionale, iar nu o
variantă originară/primară de manifestare a unităţii de infracţiune. într-adevăr,
!1]
Astfel, este de observat că, în mod paradoxal, sistemul de soluţionare a infracţiunii deviate în sensul existenţei
(de principiu) nu a unei unităţi de infracţiune, ci a unei pluralităţi de infracţiuni, poate conduce, uneori, la acreditarea
rezolvării potrivit căreia nu se poate reţine, de fapt, nici pluralitatea de infracţiuni, dar nici măcar unitatea
infracţională, conducând, câteodată, la situaţii de veritabilă impunitate (latosensu). Suntem de părere că aceasta
tinde a fi una dintre principalele vulnerabilităţi ale acestei viziuni (potenţial, cea mai importantă).
nu pot fi identificate în legislaţie incriminări care să infracţiuni deviate, aşa cum se pot identifica,
de pildă, incriminări care sunt infracţiuni simple, continue, complexe ori de obicei. Prin urmare (cu
aceeaşi precizare - dacă este admisă ca unitate infracţională şi în măsura acestei admiteri),
infracţiunea deviată apare ca o formă derivată a unităţii de infracţiune, dependentă de specificul
comiterii în concret a unei conduite ilicite din punct de vedere penal. Toate ipotezele de
infracţiune deviată presupun unitate de subiect activ şi unitate la nivelul elementului material
(acţiune/inacţiune). Forma aberratio causae presupune şi unitate la nivelul urmării imediate, spre
diferenţă de celelalte variante ale infracţiunii deviate (care implică două urmări). Sub aspect
subiectiv, este de reţinut că, în timp ce, în opinia „clasică" (infracţiunea deviată - caz de unitate
faptică şi, totodată, infracţională), se apreciază ca fiind pusă în evidenţă o singură formă de
vinovăţie (intenţia), în cealaltă opinie, „modernă" (infracţiunea deviată - caz de pluralitate faptică
şi, potenţial, infracţională), se evidenţiază, de regulă, existenţa cumulativă a două forme distincte
de vinovăţie: intenţie (directă sau indirectă) în raport de urmarea vizată iniţial (conceptualizată),
culpă (cu sau fără prevedere) în raport de urmarea efectiv produsă în concret.
Desigur, opţiunea pentru unul dintre cele două sisteme posibile de rezolvare a situaţiilor de
infracţiune deviată produce şi importante diferenţe sub aspect sancţionator\ în opinia „clasică", se
va aplica (doar) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea intenţionată reţinută ca fiind
comisă (conform dispoziţiei sancţionatorii a normei de incriminare în care s-a efectuat încadrarea
juridică a faptei). Dimpotrivă, potrivit opiniei „moderne", se va putea ajunge la soluţii diferite,
uneori extreme: fie (uneori) aplicarea regulilor de sancţionare a concursului de infracţiuni; sau,
dimpotrivă (alteori), doar aplicarea unei sancţiuni unice, fie potrivit dispoziţiei de sancţionare
cuprinse în norma de incriminare culpoasă reţinută (în care se efectuează încadrarea juridică a
faptei), fie cu valorificarea regimului sancţionator al tentativei (după caz).
în plus, la soluţii diferite se poate ajunge şi în materia participaţiei penale (putându-se imagina
multiple variante, în privinţa cărora propunem a se medita).
Este de menţionat că, în timp ce jurisprudenţa noastră pare a rămâne majoritar influenţată de
soluţia „clasică" în privinţa cazurilor de infracţiune deviată (unitate de infracţiune), doctrina tinde
a îmbrăţişa tot mai mult opinia „modernă" (pluralitate de infracţiuni), cel puţin în raport de
anumite forme ale acesteia (în special aberratio ictus, mai puţin însă în caz de error in persona -
error in rem/objecto). în ceea ce ne priveşte, optăm, în principiu, pentru soluţia pluralităţii de fapte
în cazul formelor error in persona, aberratio ictus şi aberratio delicti, respectiv, în principiu, pentru
soluţia unităţii infracţionale în cazul variantelor rem/
ll]
objecto şi aberratio causae . Admitem însă că o generalizare rigidă, inflexibilă a soluţiei (pe care
nu o susţinem) ne ridică unele rezerve chiar şi faţă de această rezolvare, în special în ipotezele în
care opţiunea pentru soluţia pluralităţii faptice ar conduce nu la reţinerea unei pluralităţi de
infracţiuni, ci, dimpotrivă, la apariţia unor periculoase şi inechitabile situaţii de impunitate (lato
sensu).
Considerăm că se impune a menţiona că, în domeniul astfel analizat, ne situăm în faţa unei
(relativ rare) situaţii controversate în cazul căreia aptitudinea de rezolvare teoretică a problemei
este scăzută, deoarece chestiunea discutabilă nu pleacă de la o problemă 111
111
în principiu, scindarea soluţionării corespunzătoare formei error in persona - error in rem/objecto şi aberratio
causae o justificăm pe temeiul diferenţierilor pe care le apreciem întemeiat a fi realizate în funcţie de calificarea
(generică) a infracţiunilor în fapte îndreptate contra persoanei şi fapte îndreptate împotriva altor valori sociale
(patrimoniul, de pildă), în mod coerent cu rezolvările indicate (şi susţinute), pe baza acestei diferenţieri, şi în materia
infracţiunii simple, atunci când ar exista o pluralitate de subiecţi pasivi. Apreciem, totuşi, că trebuie reţinute şi
ipotezele de excepţie existente (sau posibil de argumentat, în mod controversat) în ambele cazuri.
care prezintă o soluţie corectă (ignorată de unele părţi ale dezbaterii) şi o soluţie incorectă
(nefericit acreditată de către acestea). Problema este una de oportunitate a reglementării, de
opţiune legislativă către un sistem sau altul. Astfel, dacă legiuitorul ar decide că se impune, la un
anumit moment dat, o mai preponderentă accentuare a aspectelor obiective legate de activitatea
infracţională, ar putea impune soluţia unităţii de infracţiune (pentru toate formele infracţiunii
deviate ori măcar pentru unele dintre acestea/în toate situaţiile imaginabile sau măcarîn unele
dintre ele). Din contră, dacă legiuitorul ar decide că se impune, la un anumit moment dat, o mai
preponderentă accentuare a aspectelor subiective legate de activitatea infracţională, ar putea
impune soluţia pluralităţii faptice - potenţial, o pluralitate de infracţiuni (pentru toate formele
infracţiunii deviate ori măcar pentru unele dintre acestea/în toate situaţiile imaginabile sau
măcarîn unele dintre ele). în afara unei asumări normative a soluţiei/ soluţiilorîn caz de infracţiune
deviată, avem convingerea că prezenta (şi trecuta) controversă nu va înceta să existe (nici nu ar
putea, din moment ce se pot identifica argumente teoretice pertinente în susţinerea ambelor
soluţii, dacă nu în general, cel puţin în raport de diverse situaţii/forme particulare ale acesteia)111.
Prin urmare, în încheierea prezentării infracţiunii deviate (după cum anticipam), propunem o
definiţie a instituţiei, prin care urmărim să surprindem posibilitatea de încadrare în acest concept
a tuturor formelor particulare sub care se poate ea manifesta. Astfel, considerăm că infracţiunea
deviată reprezintă acea activitate ilicită penală caracterizată prin intervenirea unui factor
accidental (dependent sau independent de controlul exercitat de către infractor), constând într-o
împrejurare neprevăzută de către acesta, care, afectând fie (preponderent) latura obiectivă
(devierea intervenită în executare), fie pe cea subiectivă (eroarea asupra identităţii subiectului
pasiv/obiectului material), produce o deviere în raport cu reprezentarea iniţială a infractorului
asupra activităţii săvârşite (care, de regulă, se manifestă şi ca o deviere imprimată asupra urmării
imediate). Aceasta ridică problema controversată a menţinerii unităţii infracţionale ori a calificării
sale drept o pluralitate faptică (potenţial, pluralitate de infracţiuni sub forma concursului formal
de infracţiuni).
Secţiunea a 4-a. Unitatea legală de infracţiune

§1. Preliminarii
Unitatea legală de infracţiune poate fi definită ca acea activitate infracţională formată din
mai multe acţiuni/inacţiuni (sau chiar dintr-o singură acţiune/inacţiune), decurgând din voinţa
legiuitorului, săvârşită de către aceeaşi persoană, în baza aceleiaşi hotărâri (rezoluţii)
infracţionale, care întruneşte conţinutul unei singure infracţiuni.
Fiind expresia unei necesităţi de politică penalăm combaterea eficientă a infracţionalităţii, dar
şi a unor raţiuni de tehnică legislativă, unitatea infracţională legală răspunde cerinţelor principiului
legalităţii în domeniul de referinţă al dreptului penal, unitatea
infracţională judiciară. Numai legiuitorul poate construi o unitate infracţională legală, după cum
acest ansamblu unic infracţional poate, la un moment dat, să fie disjuns, tot de către legiuitor,
astfel încât faptele să îşi recapete autonomia infracţională, iar în ipoteza comiterii 1
(1)
în opinia noastră, este regretabil că legiuitorul a pierdut o bună ocazie de a reglementa domeniul infracţiunii
deviate, odată cu elaborarea şi intrarea în vigoare a Codului penal actual (eventual, inclusiv după exemplul altor
legislaţii penale). în acelaşi sens: C. DUVAC, op. cit., p. 237,238; C. DUVAC, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit.,
voi. I, p. 350; C.A. MUNTEANU, op. cit., p. 149 ş.u.
lor, să conducă la promovarea soluţiei concursului de infracţiuni. Liantul unităţii infracţionale

legale nu este (nu trebuie să fie) arbitrar, ci se impune în considerarea unor existente între
activităţile infracţionale şi/sau urmările acestora, legături de tip etiologic (mijloc-scop) sau
consecvenţional (cauză-efect), ori legături de natură cauzală sau legături de tip subiectiv
(unicitatea rezoluţiei infracţionale).
După cum s-a mai indicat, unitatea infracţională este unitate legală atunci când rezultă din
voinţa legiuitorului, de regulă prin reunirea, în conţinutul unei singure infracţiuni, a mai multor
acţiuni/inacţiuni şi/sau urmări, datorită unor legături obiective sau/şi subiective existente între
acestea. Unitatea juridică decurge, în cazul unităţii infracţionale legale, din voinţa legiuitorului,
care imprimă un caracter unitar, în drept, unei conduite corespunzătoare, sub aspect natural, unei
pluralităţi faptice.
în raport de clasificările efectuate în cadrul consideraţiilor introductive în materia unităţii de
infracţiune, în general, se observă următoarele aspecte caracteristice unităţii infracţionale legale:
- în cadrul acesteia sunt cuprinse infracţiunea continuată, infracţiunea complexă,
infracţiunea de obicei şi infracţiunea progresivă11';
- trei dintre cele patru forme astfel indicate ale unităţii legale de infracţiune sunt infracţiuni
de durată (infracţiunea continuată, infracţiunea de obicei şi cea progresivă), una fiind (de
principiu) infracţiune instantanee (infracţiunea complexă);
-două dintre cele patru forme astfel indicate ale unităţii legale de infracţiune sunt de unitate
infracţională primară/originarâ, cu identificare în abstract (infracţiunea complexă şi cea de obicei),
celelalte două fiind forme de unitate infracţională survenită, cu identificare pe caz concret
(infracţiunea continuată şi cea progresivă);
- două dintre formele astfel indicate ale unităţii legale de infracţiune sunt reglementate
expres de legiuitor în Partea generală a Codului penal, art. 35-37 (infracţiunea şi
cea complexă); sunt menţionate în lege [art. 154 alin. (2) şi (3) CP], sub această denumire:
infracţiunea continuată, infracţiunea de obicei, infracţiunea progresivă.
§2. Infracţiunea continuată

...Continuăm prezentarea unităţii de infracţiune cu... infracţiunea continuată!
Reglementarea infracţiunii continuate este oferită de dispoziţiile art. 35 alin. (1) CP (definiţie),
art. 36 alin. (1) CP (pedeapsa pentru infracţiunea continuată), art. 37 CP (recalcularea pedepsei
pentru infracţiunea continuată), la care se adaugă şi prevederile art. 154 alin. (2) teza a ll-a CP.
(Definiţie): Codul penal defineşte această formă de unitate infracţională legală în art. 35 alin.
(1), potrivit căruia: „Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale
de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau
inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi (s.n.).
Se impune a se sublinia, de la bun început, în raport de definiţia legală, faptul că înscrierea
condiţiei vizând unitatea de subiect pasiveste/a fost o inovaţie a legiuitorului penal actual121. Prin
111
Potrivit unei opinii din doctrină, infracţiunea de obicei şi infracţiunea progresivă ar trebui considerate mai
degrabă forme ale unităţii infracţionale naturale. în acest sens, a se vedea (pentru argumente rezultate din analiza
conţinutului infracţiunii de obicei) G. PARASCHIV, R.G. PARASCHIV, D.ŞT. PARASCHIV, cit., p. 145 ş.u.
[2)
Astfel, reproducem menţiunile referitoare la această chestiune, din prima Expunere de motive a proiectului
Codului penal (care nu au mai fost însă integral preluate în cuprinsul celei de-a doua Expuneri de motive): „2.10. în
dispoziţiile art. 238 din Legea nr. 187/2012 s-a prevăzut că, aplicarea 35
alin. (1) din Codul penal, condiţia unităţii subiectului pasiv se consideră îndeplinită şi atunci când:
a) bunurile ce constituie obiectul infracţiunii se află în coproprietatea mai multor persoane; b)
infracţiunea a adus atingere unor subiecţi pasivi secundari diferiţi, dar subiectul pasiv principal
este unic".
!!! Menţionăm că, prin Decizia nr. 368/2017111, Curtea Constituţională a admis excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) CP şi a constatat că „sintagma «şi împotriva
aceluiaşi subiect pasiv» din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal este
neconstituţională".
[Reproducem patru paragrafe de interes - 23, 28, 29 şi 30 - din cuprinsul deciziei menţionate,
recomandând însă parcurgerea motivării integrale a acesteia:
„23. Curtea constată că imposibilitatea reţinerii infracţiunii în formă continuată - dacă nu este
îndeplinită condiţia unităţii subiectului pasiv în cazul săvârşirii de către o persoană la diferite
intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, a unor acţiuni sau inacţiuni care prezintă,
fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni -, având drept consecinţă obligarea instanţei de
judecată la aplicarea regulilor concursului de infracţiuni, creează discriminare între autorul faptei
şi o persoană care săvârşeşte la diferite intervale de timp, în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni
sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni ca şi în cazul primului
făptuitor, însă cu îndeplinirea condiţiei unităţii subiectului pasiv. Curtea observă că persoanele în
cauză se află în situaţii similare, din perspectiva gravităţii faptei săvârşite şi a periculozităţii
făptuitorului, indiferent dacă este sau nu îndeplinită condiţia unităţii subiectului pasiv. Cu toate
acestea, autorii faptelor menţionate beneficiază de un tratament juridic diferit, ce are efect
asupra regimului sancţionator aplicabil. Tratamentul
materia unităţii de infracţiune, o primă modificare se referă la definiţia legală a infracţiunii continuate, în care a fost
introdusă o nouă condiţie, şi anume unitatea de subiect pasiv. Dreptul comparat oferă trei soluţii în privinţa
compatibilităţii unităţii infracţiunii continuate cu pluralitatea de subiecţi pasivi - incompatibilitate totală,
compatibilitate totală şi, respectiv, compatibilitate limitată la categoria infracţiunilor contra patrimoniului. Este
preferabilă prima dintre aceste soluţii, la care se raliază şi proiectul, căci infracţiunea continuată a fost creată ca o
excepţie de la aplicarea tratamentului sancţionator prevăzut pentru concursul de infracţiuni şi trebuie să rămână o
excepţie. Acceptarea compatibilităţii infracţiunii continuate cu pluralitatea subiecţilor pasivi deschide calea extinderii
nejustificate a domeniului de incidenţă al acesteia în cazuri în care este în mod vădit vorba despre un concurs de
infracţiuni, aşa cum se întâmplă în prezent. O astfel de tentaţie va fi cu atât mai mare în viitor, în condiţiile înăspririi
tratamentului sancţionator prevăzut de lege pentru concursul de infracţiuni, astfel că soluţia propusă de proiect îşi
găseşte pe deplin justificarea". Doctrina a reacţionat: „Modul în care noul Cod penal defineşte infracţiunea continuată
prin adăugarea condiţiei ca fapta să se comită împotriva aceluiaşi obiect (subiect! - n.n.) pasiv este discutabil. O atare
cerinţă ar fi fost justificată dacă ar fi fost vorba despre o infracţiune continuată contra persoanei, deoarece în acest
caz doctrina penală, cu mici excepţii, consideră că există un concurs de infracţiuni, şi nu o infracţiune continuată dacă
fapta se comite faţă de mai mulţi subiecţi pasivi (vor fi tot atâtea infracţiuni contra persoanei câţi subiecţi pasivi au
existat). Soluţia este însă controversată când este vorba despre infracţiuni contra patrimoniului. După unii autori, va
exista şi în acest caz o infracţiune continuată, şi nu un concurs de infracţiuni (...). Fiind vorba despre o chestiune în
care există serioase controverse în doctrină şi multiple soluţii contradictorii în practica judiciară, această chestiune
(unitate sau pluralitate de subiecţi pasivi) nu ar fi trebuit să fie menţionată ca o trăsătură constitutivă a infracţiunii
continuate, sugerând ideea că soluţia s-ar bucura de o adeziune a întregii doctrine. Sub acest aspect, soluţia legii
penale în vigoare (referirea vizează concepţia ilustrată de reglementarea anterioară - n.n.) care defineşte infracţiunea
continuată fără să adauge trăsătura menţionată ni se pare mai corectă decât aceea a noului cod penal" -G. ANTONIU,
Observaţii critice cu privire la noul Cod penal, în Analele Universităţii „Constantin Brâncuşi" din Târgu Jiu, Seria Ştiinţe
Juridice, nr. 2/2010, p. 15 (materialul poate fi consultat în format electronic, on-line, la adresa de internet
http://www.utgjiu.ro/revista/jur/pdf/2010-02/l_GEORGE_ANTONIU.pdf). A se vedea, în acelaşi sens, C. DUVAC, în G.
ANTONIU (COORD.), C. BULAI, C. DUVAC, I. GRIGA, GH. IVAN, C. MITRACHE, I. MOLNAR, I. PASCU, V. PASCA, O. PREDESCU,
Explicaţii preliminare ale noului Cod penal. Voi. I. Articolele 1-52, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 309.
*1] M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017.
diferenţiat nu îşi găseşte însă nicio justificare obiectivă şi rezonabilă, având în vedere că unitatea
subiectului pasiv poate fi un element necunoscut făptuitorului şi, prin urmare, aleatoriu şi exterior
voinţei acestuia, astfel încât nu poate constitui un criteriu legal/obligatoriu de diferenţiere între
infracţiunea continuată şi concursul de infracţiuni. Astfel, în timp ce unitatea rezoluţiei
infracţionale este un criteriu obiectiv, intrinsec, care ţine de procesul cognitiv specific
comportamentului infracţional, fiind, implicit, controlabil de către subiectul activ, unitatea
subiectului pasiv constituie un criteriu exterior voinţei făptuitorului, independent de acesta, şi,
pentru acest motiv, nejustificat. (...)
28. Consecinţa constatării de către Curte a neconstituţionalităţii sintagmei «şi împotriva
aceluiaşi subiect pasiv» din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal este, practic,
revenirea la soluţia adoptată de practica judiciară sub reglementarea Codului penal din 1969, în
sensul existenţei unei compatibilităţi limitate între infracţiunea continuată şi pluralitatea de
subiecţi pasivi, compatibilitate ce urmează a fi reţinută de la caz la caz de instanţele judecătoreşti,
în virtutea rolului constituţional al acestora de a asigura înfăptuirea justiţiei. în acest sens, Curtea
observă că, potrivit practicii judiciare cristalizate sub imperiul Codului penal din 1969, pentru a
stabili dacă toate acţiunile sau inacţiunile au fost comise în realizarea aceleiaşi rezoluţii
infracţionale sau dacă îşi au sursa în rezoluţii distincte, este indispensabilă examinarea tuturor
împrejurărilor de fapt şi a condiţiilor în care au fost săvârşite, putând fi avută în vedere, printre
alte elemente, şi identitatea persoanei vătămate. De asemenea, alte criterii de stabilire a
existenţei infracţiunii continuate ar putea fi: săvârşirea la intervale de timp relativ scurte a
acţiunilor componente; comiterea acţiunilor asupra unor bunuri de acelaşi fel; folosirea aceloraşi
metode, procedee, mijloace; comiterea acţiunilor în aceleaşi împrejurări sau condiţii, precum şi
unitatea de scop. Fiind chemată să se pronunţe asupra unui recurs în interesul legii, înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie a apreciat că «diferenţa de obiect sau de subiect pasiv al infracţiunii nu poate
determina pulverizarea unei acţiuni unice sau repetate în timp, îndeplinite în realizarea aceleiaşi
rezoluţii, în tot atâtea infracţiuni autonome concurente câte bunuri sau persoane au făcut
obiectul acelei acţiuni» [Decizia nr. XLIX (49) din 4 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 775 din 15 noiembrie 2007].
29. Aşadar, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii sintagmei «şi împotriva aceluiaşi
subiect pasiv» din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal, unitatea subiectului pasiv
încetează să mai fie o condiţie esenţială a infracţiunii continuate şi redevine un simplu criteriu de
stabilire a unităţii rezoluţiei infracţionale, lăsat la aprecierea organelor judiciare.
30. Tot ca efect al constatării neconstituţionalităţii sintagmei «şi împotriva aceluiaşi subiect
pasiv» din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal, prevederile art. 238 din Legea nr.
187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, prevederi ce delimitează
sfera de aplicare a condiţiei unităţii subiectului pasiv, rămân fără obiect de reglementare".]
Este de menţionat că, ulterior pronunţării şi publicării în Monitorul Oficial a acestei decizii a
Curţii Constituţionale, Guvernul României a adoptat (la data de 15 noiembrie 2017) un proiect de
lege pentru modificarea şi completarea (şi a) Legii nr. 286/2009 privind Codul penal111, conform
căruia alin. (1) al art. 35 CP se modifică şi va avea următorul cuprins: „Infracţiunea este continuată
când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, darîn
111
Comunicatul de presă referitor la adoptarea acestui proiect de lege poate fi consultat on-line, la adresa de
internet (verificată pe 24 noiembrie 2017) http://gov.ro/ro/guvernul/sedinte-guvern/modificarile-la-legislatia-
penala-i-procesual-penala-adoptate-in-edinta-de-guvern.
realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul
aceleiaşi infracţiuni"111.
(Pedeapsa pentru infracţiunea continuatăPotrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (1) CP, se dispune că
„Infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu
cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii". Din prevederea în cauză rezultă că infracţiunea
continuată este o formă de unitate infracţională legală care (din punct de vedere sancţionator) are
natura juridică de cauză generală, legală, reală, de agravare a răspunderii penale, mai exact: o
stare de agravare facultativă a pedepsei.
Sediul materiei rezervat reglementării infracţiunii continuate (în Capitolul V din Titlul II al
Părţii generale a Codului penal) cuprinde şi dispoziţia din art. 37 CP, referitoare la recalcularea
pedepsei în cazul acestei forme de unitate legală de infracţiune.
(Infracţiune de durată): După cum s-a indicat, infracţiunea continuată este una dintre
infracţiunile de durată (cu durată de consumare). Prin urmare, în cazul infracţiunii continuate se
pot distinge un moment al consumării şi unul al epuizării. Sub acest aspect, nu sunt deloc de
neglijat dispoziţiile din art. 154 alin. (2) teza a ll-a CP.
După cum am mai menţionat, infracţiunea continuată reprezintă un mod de săvârşire - în

condiţiile prevăzute de lege - a unor fapte penale. Altfel spus, ea nu se poate identifica potrivit
normelor de incriminare (nu există anumite categorii de infracţiuni desemnând fapte susceptibile
să se comită mereu în mod continuat)\ Aşadar, infracţiunea continuată aparţine formelor survenite
de unitate infracţională, care se poate identifica numai prin raportare la cazurile concrete, prin
analiza modului efectivîn care au fost comise în realitatea obiectivă anumite infracţiuni care, la
origine, aparţin unor forme primare ale unităţii de infracţiune. Astfel, infracţiunea continuată este
compatibilă, fără dubii, cu infracţiunea simplă, continuâl2], complexă (infracţiunea continuată
poate să apară ca urmare a săvârşirii unei
111
Documentul poate fi consultat on-line, în format electronic, la adresa de internet (verificată la data de 24
noiembrie 2017) https://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2017/ll/Proiect-24.pdf. în aprecierea noastră, acest
demers (deja tardiv, căci termenul de 45 de zile de la momentul publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul
Oficial - la data de 17 iulie 2017 -, moment la care dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate a fost constatată şi
pronunţată iese din vigoare/îşi încetează activitatea, a fost împlinit încă de la sfârşitul lunii august a anului 2017) este
unul firesc, pentru deplina şi indiscutabila întregire a legalităţii în cadrul ordinii de drept. Dincolo de acest aspect,
opinăm în sensul că, şi în absenţa demersului în cauză (respectiv de la sfârşitul lunii august a anului 2017 şi până la
concretizarea proiectului normativ de modificare expresă, în sensul indicat, a Codului penal), rezolvarea atrasă ca
efect al pronunţării deciziei Curţii Constituţionale (dispariţia condiţiei de existenţă a infracţiunii continuate constând în
necesitatea unităţii subiectului pasiv) se impune în dreptul pozitiv, urmând a i se da efect direct, de către instanţele
penale, în temeiul Deciziei C.C.R. nr. 368/2017. Altfel, ar reieşi că hotărârea instanţei de contencios constituţional
rămâne lipsită de conţinut şi de aplicabilitate efectivă în practică, fără o reacţie corespunzătoare a legiuitorului, ceea
ce este inadmisibil în raport de caracterul general obligatoriu al acestor decizii şi de rolul/poziţia Curţii Constituţionale
în sistemul de drept. Este adevărat că raţionamentul şi soluţia astfel avansate conduc la o situaţie de fapt similară (în
realitate, ca efecte concrete) celei în care textul legal ar fi fost practic modificat prin intermediul deciziei Curţii
Constituţionale, fiind aparent încălcată prohibiţia cuprinsă în art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 (potrivit căreia prin
jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu se pot modifica prevederile legale analizate). Pe de altă parte, este de observat
că, formal, textul normativ nu este propriu-zis modificat, ci, rămânând prevăzut expres ca atare în Codul penal (până la
intervenţia legiuitorului organic), trebuie interpretat şi aplicat efectiv în practică prin prisma şi în limita
constituţionalităţii trasate prin hotărârea obligatorie a Curţii Constituţionale. De altfel, consecinţa constatării
neconstituţionalităţii sintagmei împotriva aceluiaşi subiect pasiv" din cuprinsul art. 35 alin. (1) CP a fost expres şi
explicit (clar) indicată (tot cu putere general obligatorie) prin chiar cuprinsul Deciziei nr. 368/2017 a Curţii
Constituţionale, la parag. 28.
[2)
Astfel, după cum s-a mai arătat, o infracţiune continuă poate fi săvârşită şi în mod continuat. Aceasta nu
înseamnă însă că infracţiunea respectivă, care se comite în mod continuat, îşi pierde calificarea sa de bază, sub
aspectul
fapte penale care este la bază o asemenea infracţiune). Totodată, infracţiunea continuată este
compatibilă şi cu alte forme survenite (cu identificare concretă) din cadrul unităţii infracţionale, şi
anume infracţiunea progresivă şi infracţiunea deviată.
Revenind la definiţia legală, este de precizat că din aceasta se desprind condiţiile de existenţă
cerute infracţiunii continuate, unicitatea conţinutului fiind configurată de: unitatea pe latură
obiectivă; unitatea pe latură subiectivă. Desigur, se impune unitatea şi la nivelul condiţiilor
preexistente ale infracţiunii: unitatea de obiect juridic şi unitatea de subiect activ.
(Clasificări): La rândul ei, infracţiunea continuată se poate înfăţişa corespunzător mai multor
criterii generale de clasificare a infracţiunilor. Astfel, după modul de manifestare tipic al
elementului material (raportat la tipul de normă imperativă prin care se incriminează fapta în
cauză), infracţiunea continuată este fie o infracţiune comisivă (prevăzută de o normă penală
prohibitivă) - după caz: comisivă proprie ori comisiv-omisivă -, fie o infracţiune omisivă (prevăzută
de o normă penală onerativă).
După felul urmării imediate, infracţiunea continuată se poate manifesta, după caz, ca
Din punct de vedere constitutiv, infracţiunea comisă în mod continuat există, în mod necesar,
într-o formă tip, de bază (putând fi săvârşită, în formă continuată, la acest nivel). Ea poate exista,
în plus, şi într-o formă derivată a conţinutului juridic, înfăţişându-se, după caz, ca infracţiune în
conţinut agravat/calificat ori atenuat (putând fi săvârşită, în formă continuată, la acest nivel). De
pildă (avansând un exemplu generic, înainte de a intra în detaliile presupuse de analiza condiţiilor
de existenţă a infracţiunii continuate): infracţiunea de furt (art. 228 CP) se poate săvârşi, pe caz
concret, în formă continuată (toate actele rămânând încadrabile în forma sa de bază); infracţiunea
de furt este prevăzută de legiuitor şi în formă calificată (art. 229 CP), putându-se comite, pe caz
concret, în formă continuată, la acest nivel (toate actele fiind încadrabile în formele sale agravate).
faptei, de către o persoană, în mai multe variante ale acestuia nu este de natură a scinda unitatea
de infracţiune, aspect valabil (şi) în cazul infracţiunii continuate. De asemenea, în măsura în care se
comit, în condiţiile infracţiunii continuate, activităţi infracţionale care corespund atât formei tip a
unei infracţiuni, cât şi unor forme derivate ale acesteia (agravate/ calificate sau atenuate), se va
reţine o singură infracţiune, comisă în formă continuată, încadrarea juridică fiind corespunzătoare
celei mai grave forme reţinute.
în cele ce urmează, vom surprinde punctual condiţiile de existenţă necesare pentru forma
continuată de săvârşire a unei infracţiuni.
naturii juridice, ca formă de unitate infracţională. Prin urmare, o infracţiune continuă săvârşită în mod continuat
rămâne aptă de calificare drept infracţiune continuă (ea va reprezenta o infracţiune continuâ-continuatâ). Pentru a
preîntâmpina orice neînţelegere, ne raportăm la următorul exemplu: infracţiunea de furt de curent electric este (prin
natura sa) o infracţiune continua; aceasta se poate săvârşi şi în formă continuată; în acest caz, furtul de curent electric
rămâne infracţiune continuă, comisă însă, pe caz concret, în mod continuat. Considerăm că aspectul este în mod egal
valabil şi cu privire la celelalte forme primare/originare de unitate infracţională, care pot ajunge să se manifeste, pe
caz concret, în formă continuată, menţinându-şi însă (şi) natura juridică iniţială, la care cumulează calificativul de
săvârşită în mod continuat [de menţionat că, deşi cele astfel indicate tind a fi evidente în raport de situaţia unor
infracţiuni continue sau complexe, care s-ar comite în mod continuat, nu însă şi în raport de ipoteza infracţiunii
simple, în realitate, pentru identitate de raţiune, credem că nici aceasta nu îşi va pierde individualitatea originară, ea
rămânând a fi considerată o infracţiune simplă comisă în mod continuat, atunci când, într-o speţă determinată, s-ar
reţine incidenţa prevederilor art. 35 alin. (1) CP cu privire la ea].

Pornind de la definiţia legală [art. 35 alin. (1) CP], „Infracţiunea este continuată când o
persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva
aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi
infracţiuni" (s.n.).
Reies, astfel, condiţiile de existenţă necesare pentru reţinerea formei continuate de săvârşire
a unei infracţiuni. Pentru a facilita expunerea, optăm să le grupăm (evidenţiem) astfel:
infracţiunea continuată presupune săvârşirea mai multor acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare
în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni, acţiuni/inacţiuni care sunt comise la diferite intervale de
timp (unitate pe latură obiectivă), acestea fiind desfăşurate în realizarea aceleiaşi rezoluţii
infracţionale (unitate pe latură subiectivă), de către aceeaşi persoană (unitate de subiect activ).
Semnalăm că aceste condiţii interferează în dinamica săvârşirii concrete şi a analizei
corespunzătoare a unei infracţiuni continuate, dar, pentru raţiuni didactice, ele trebuie să fie
surprinse într-o relativă autonomie proprie. Consecvenţi unui anumit mod de abordare a
materiei111, înţelegem să prezentăm problematica pe care o dezvoltă cerinţele de existenţă cerute
infracţiunii continuate în cele ce urmează, în ordinea mai sus semnalată.
a) Unitatea pe latura obiectivă.

Unitatea pe latură obiectivă, în cazul infracţiunii continuate, presupune o pluralitate de
acţiuni/inacţiuni (pluralitatea/pluralul începe de la 2 = două acţiuni/inacţiuni sau mai multe, > 2),
care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni (ca formă de unitate infracţională
originară/primară) şi care se comit la diferite intervale de timp. Această primă condiţie
(evidenţiată de textul legal) implică şi unicitatea urmării, precum şi a legăturii de cauzalitate.
Cerinţa ţine de materialitatea activităţii infracţionale, implicând săvârşirea mai multor acţiuni sau
inacţiuni (cel puţin două) - în accepţiunea largă, de faptă relevantă penal -, acţiuni sau inacţiuni
care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni (primesc încadrare juridică esenţială
unitară), atunci când vată mă acelaşi obiect juridic, ca valoare socială ocrotită de legea penală.
Aşadar, pentru buna înţelegere a materiei, insistăm asupra semnificaţiei (înţelesului)
sintagmei „acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni".
Astfel, conceptul se referă la unicitatea obiectului juridic special: prin toate acţiunile/inacţiunile se
lezează/periclitează aceeaşi valoare socială proteguită de legea penală (se încalcă repetat - în
prezenţa tuturor celorlalte condiţii de existenţă a infracţiunii continuate - aceleaşi relaţii sociale
penal protejate). Spre exemplu (raportându-ne la cazul unei infracţiuni frecvent comise în mod
continuat): o persoană sustrage, în baza aceleiaşi rezoluţii, la diferite intervale de timp, de mai
multe ori (de pildă, de 5 ori), bunuri mobile care nu îi aparţin. Fiecare dintre activităţile în cauză,
privită în mod individual, trebuie să configureze juridic una şi aceeaşi infracţiune (în exemplul de
mai sus, fiecare dintre cele cinci sustrageri este încadrată în conţinutul juridic al furtului). Dacă una
dintre acestea este aptă de a primi o altă încadrare juridică, atunci ea nu va mai fi integrată în
conţinutul infracţiunii continuate. De pildă, dacă ulterior primelor patru sustrageri, desfăşurate la
diferite intervale de timp, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, infractorul este surprins de
victimă şi - pentru a scăpa, de exemplu - o loveşte pe aceasta, ultima activitate comisă (furt prin
lovire = tâlhărie) se va încadra juridic în conţinutul unei alte norme de incriminare (existând, prin
urmare, un alt obiect juridic special). Aşadar, nerespectând condiţia de a prezenta conţinutul
aceleiaşi infracţiuni ca primele (patru) acţiuni, va ieşi din structura infracţiunii continuate (în acest
caz, va exista un concurs
111
M. ZOLYNEAK, M.l. MlCHINICI, op. cit., p. 214 Ş.U.
de infracţiuni, între o infracţiune de furt comisă în formă continuată - corespunzătoare primelor

patru acte de sustragere - şi o infracţiune de tâlhărie, corespunzătoare ultimei sustrageri, comisă
prin întrebuinţarea violenţei).
Dacă infracţiunea care se comite în formă continuată prezintă obiect material (precum este
cazul în exemplul anterior, al furtului), atunci unicitatea pe latură obiectivă, impusă de
infracţiunea continuată, nu presupune, în mod neapărat, şi unicitatea acestuia, ci doar a obiectului
juridic. Potrivit doctrinei şi practicii judiciare cristalizate în timp în această materie, se admite
faptul că infracţiunea continuată nu este condiţionată de identitatea obiectului material,
acţiunile/inacţiunile putând să aibă loc „asupra unor grupuri de obiecte diferite, cu condiţia ca
autorul să fi avut reprezentarea lorîn ansamblu (deci nu în individualitatea lor strictă), cu ocazia
luării hotărârii de a săvârşi infracţiunea prin acţiuni repetate. Formularea de «grupuri de obiecte
diferite» cuprinde categorii de obiecte diferite aparţinând aceleiaşi persoane ori unor persoane
deosebite"111. De pildă (plecând de la exemplul anterior), cu prima ocazie de sustragere se poate
lua un telefon mobil, cu a doua se poate sustrage un portofel, cu a treia,o bijuterie ş.a.m.d.
Sub aspectul elementului material, unitatea (obiectivă) a infracţiunii continuate se menţine

(şi) în următoarele ipoteze:
- toate acţiunile/inacţiunile corespund conţinutului de bază al infracţiunii care se comite în
formă continuată. în acest caz, răspunderea penală pentru întreaga infracţiune săvârşită în formă
continuată urmează a fi angajată la nivelul formei tip a conţinutului juridic al respectivei infracţiuni
[de pildă, se comit cinci acţiuni de sustragere - ca furt „simplu", art. 228 alin. (1) CP -în condiţiile
infracţiunii continuate];
- toate acţiunile/inacţiunile corespund conţinutului derivat (agravat/calificat sau atenuat) al
infracţiunii care se comite în formă continuată. în acest caz, răspunderea penală pentru întreaga
infracţiune săvârşită în formă continuată urmează a fi angajată la nivelul formei agravate/calificate
sau atenuate a conţinutului juridic al respectivei infracţiuni (de pildă, se comit cinci acţiuni de
sustragere - ca furt calificat, art. 229 CP - în condiţiile infracţiunii continuate);
- unele acţiuni/inacţiuni corespund conţinutului de bază al infracţiunii care se comite în
formă continuată, iar altele conţinutului derivat (agravat/calificat sau atenuat) al infracţiunii care
se comite în formă continuată. în acest caz, răspunderea penală pentru întreaga infracţiune
săvârşită în formă continuată urmează a fi angajată la nivelul formei celei mai grave, dintre cele
astfel comise, a conţinutului juridic al respectivei infracţiuni (de pildă, se comit cinci acţiuni de
sustragere - dintre care patru ca furt „simplu", iar una ca furt calificat -în condiţiile infracţiunii
continuate; se va angaja răspunderea penală a infractorului pentru comiterea, în formă
continuată, a unei infracţiuni de furt calificat)121.
Totodată, unitatea (obiectivă) a infracţiunii continuate se menţine (şi) în următoarele ipoteze:
- toate acţiunile/inacţiunile corespund formei consumate a infracţiunii care se comite în mod
continuat. în acest caz, răspunderea penală pentru întreaga infracţiune săvârşită în mod continuat
urmează a fi angajată la nivelul formei consumate [de pildă, se comit cinci acţiuni reuşite de
sustragere-ca furt „simplu", art. 228 alin. (1) CP-în condiţiile infracţiunii continuate];
111 M. ZOLYNEAK, op.

cit., voi. II, p. 529, 530.
[21
Desigur, la individualizarea pedepsei urmează a se putea ţine cont de faptul că, din structura infracţiunii
comise în formă continuată, nu toate actele săvârşite sunt corespunzătoare variantei agravate/calificate sau
atenuate.
- toate acţiunile corespund formei tentate a infracţiunii care se comite în mod continuat (prin
raportare la cazul acelor infracţiuni în raport de care tentativa este posibilă şi incriminată/
relevantă penal/pedepsibilă). în acest caz, răspunderea penală pentru întreaga infracţiune
săvârşită în mod continuat urmează a fi angajată la nivelul formei tentate, desigur, dacă
rămânerea infracţiunii la stadiul de tentativă şi reluarea activităţii la un moment ulterior nu viciază
existenţa rezoluţiei infracţionale unice. Cu alte cuvinte, dacă rezoluţia infracţională unică este
transpusă/materializată în mai multe acţiuni relevante penal, fiecare în parte reprezentând, după
caz, o executare întreruptă sau fără efect a faptei astfel plănuite (tentativă pedepsibilă), iar
activitatea infracţională se opreşte în acest punct (nu se mai repetă/reia comiterea faptei),
reţinem că s-a comis respectiva (incriminată) rămasă la stadiul de tentativă, care îmbracă forma
continuată de săvârşire. De pildă, se comit cinci acţiuni nereuşite de sustragere - ca furt „simplu",
art. 228 alin. (1) CP - în condiţiile infracţiunii continuate (dacă se stabileşte că, potrivit rezoluţiei
infracţionale iniţiale, infractorul îşi propusese să reia oricum sustragerea, indiferent de caracterul
reuşit sau nereuşit al primelor acţiuni);
- unele acţiuni/inacţiuni corespund formei consumate a infracţiunii care se comite în mod
continuat, iar unele acţiuni corespund formei tentate a acesteia. în acest caz, răspunderea penală
pentru întreaga infracţiune săvârşită în mod continuat urmează a fi angajată la nivelul formei celei
mai grave dintre cele astfel comise, aşadar, ca infracţiune consumată (de pildă, se comit cinci
acţiuni de sustragere - dintre care patru ca tentativă de furt, iar una ca furt consumat-în condiţiile
infracţiunii continuate; seva angaja răspunderea penală a infractorului pentru comiterea, în formă
continuată, a unei infracţiuni de furt consumat)111.
De asemenea, unitatea (obiectivă) a infracţiunii continuate se menţine (şi) în cazul
infracţiunilor care cunosc conţinut constitutiv alternativ, indiferent dacă toate acţiunile/ inacţiunile
reiterate au fost corespunzătoare doar unei variante alternative sau dacă fiecare în parte a
corespuns unei alte variante alternative decât cealaltă/celelalte. Spre exemplu, în cazul săvârşirii
în formă continuată a unei infracţiuni de delapidare (art. 295 CP), toate acţiunile desfăşurate (să
spunem, tot cinci la număr) pot consta în acte de însuşire, de către subiectul activ special în cauză,
a unor bunuri pe care le administra/gestiona sau unele pot consta în astfel de acte (de pildă, două
dintre ele), altele în acţiuni de folosire (de pildă, altele două) şi altele în acţiuni de traficare a
respectivelor bunuri (un act).
Desigur, orice combinaţie imaginabilă între ipotezele ante-indicate este posibilă, fără a fi
afectată prin aceasta unicitatea (obiectivă a) infracţiunii continuate. Spre exemplu, prin raportare
tot la infracţiunea de delapidare [art. 295 alin. (1) CP] - infracţiune prezentând conţinut alternativ,
în cazul căreia tentativa este posibilă şi relevantă penal [art. 295 alin. (2) CP] şi faţă de care
legiuitorul a prevăzut (într-o apreciere) o formă agravată (art. 309 CP, atunci când s-au produs
consecinţe deosebit de grave), ne putem imagina următoarea situaţie: X, funcţionar public cu
atribuţii de gestionare a anumitor bunuri, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, hotărăşte ca, la
finalul fiecărei zile de lucru din cursul unei anumite săptămâni, să delapideze unele dintre bunurile
respective. Dacă reuşeşte să comită astfel: un act consumat, de delapidare agravată (care a
produs consecinţe deosebit de grave), prin sustragere; un act tentat, de delapidare simplă, tot prin
sustragere; un act consumat, de delapidare simplă, prin 1
[1)
Desigur, la individualizarea pedepsei urmează a se putea ţine cont de faptul că, din structura infracţiunii
consumate comise în formă continuată, nu toate actele săvârşite sunt corespunzătoare formei consumate. Soluţia se
menţine, indiferent care este poziţia formelor tentate, respectiv consumate, în succesiunea reiterării acţiunilor
infracţionale: chiar dacă infractorul este surprins pe parcursul executării celei de-a cincea acţiuni de furt (care
rămâne, astfel, la stadiu de tentativă), dacă primele patru acţiuni anterioare sunt consumate (toate cele cinci fiind
desfăşurate în condiţiile infracţiunii continuate), atunci se va reţine comiterea în formă continuată a unei infracţiuni
consumate (de furt).
traficare; un act consumat, de delapidare simplă, prin folosire; un act tentat, de delapidare simplă,
prin folosire -, atunci, în raport de întregul ansamblu faptic săvârşit, răspunderea sa penală
urmează a se angaja pentru comiterea, în formă continuată, a unei infracţiuni consumate de
delapidare agravată!
Sub aspectul unităţii infracţiunii continuate la nivelul urmării imediate (a rezultatului), este de
observat că fiecare acţiune/inacţiune componentă a infracţiunii continuate produce un rezultat
propriu. în considerarea ansamblului faptic astfel comis, se distinge un rezultat unic, global,
„sumă" a rezultatelor parţiale atrase în urma săvârşirii pluralităţii de acţiuni/ inacţiuni
componente. Cu referire la această chestiune, este de menţionat că în practica instanţei supreme
s-a decis, în mod obligatoriu (conform reglementării anterioare), că, „în cazul infracţiunii
continuate, caracterul de consecinţe deosebit de grave se determină prin totalizarea pagubelor
materiale cauzate tuturor persoanelor fizice şi juridice, prin toate acţiunile sau inacţiunile prin
care se realizează elementul material al laturii obiective a infracţiunii"111. Apreciem că această
soluţie îşi menţine valabilitatea, mutatis mutandis, în considerarea dispoziţiilor actuale.
în ceea ce priveşte unitatea (obiectivă a) infracţiunii continuate sub aspectul raportului de

cauzalitate, menţionăm că acesta trebuie stabilit între pluralitatea de acţiuni/inacţiuni săvârşite şi
rezultatul global atras.
Condiţia unităţii pe latură obiectivă, în cazul infracţiunii continuate, se întregeşte prin cerinţa
săvârşirii acţiunilor/inacţiunilor la diferite intervale de timp. Legea nu precizează expres nimic cu
privire la întinderea acestor intervale de timp, care se interpun între acţiunile/ inacţiunile
omogene juridic, reiterate în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale (prin urmare, poate fi vorba
despre: ore, zile, săptămâni, luni sau chiar ani). Sub acest aspect, în mod constant se subliniază în
doctrină faptul că acţiunile/inacţiunile trebuie săvârşite la diferite intervale de timp, însă acestea
nu trebuie să fie nici prea scurte (deoarece ne-am afla în situaţia aşa-numitei „unităţi naturale
colective"), nici prea lungi (caz în care s-ar face loc unei pluralităţi de fapte penale sub forma
concursului-real, omogen, succesiv-de infracţiuni). Aprecierea urmează a fi analizată prin prisma
particularităţilor concrete ale fiecărei speţe în parte, prin raportare la poziţia subiectivă reală a
infractorului* [2). Astfel, deşi, de regulă, un interval foarte mare, constând în luni/ani, tinde a
reprezenta un indiciu de inexistenţă a unicităţii rezoluţiei infracţionale, nu credem că soluţia
trebuie generalizată/absolutizatâ, nici aplicată automat, în mod aprioric. Spre exemplu, ne putem
imagina situaţia unei persoane (X) care, având o casă de vacanţă într-o regiune montană izolată,
inaccesibilă în mare parte a anului, se decide
111
Decizia nr. XIV/2006 (M. Of. nr. 6 din 4 ianuarie 2007).
[2]
Spre exemplu, ne raportăm la următoarea situaţie de fapt (existentă într-o speţă, rezolvată potrivit
reglementărilor Codului penal anterior): „Instanţa a reţinut - în fapt - că, într-o seară, în jurul orelor 21,30, inculpaţii,
folosindu-se de o cheie adevărată, uitată în uşă de persoana vătămată, au pătruns în locuinţa acesteia, de unde au
sustras mai multe bunuri de valoare, pe care le-au transportat la domiciliul unuia dintre ei; ulterior, în aceeaşi noapte,
inculpaţii s-ar reîntors şi, din acelaşi apartament, şi-au însuşit un televizor color, dar au fost surprinşi în timpul
transportului, de către un lucrător de poliţie"-V. PAPADOPOL, Notă la T.M. Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 440/1992, în
Culegere de practica judiciara penală pe anul 1992, Casa de editură şi presă „Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1993, p. 110 ş.u.
Menţionăm că, în speţă, instanţa nu a reţinut nici comiterea ansamblului faptic sub formă de infracţiune continuată,
nici concursul de infracţiuni, dar doctrina a efectuat aprecieri critice, potrivit cărora se poate susţine, în raport de
situaţia de fapt descrisă, existenţa unei infracţiuni comise în formă continuată. S-a ridicat, astfel, problema dacă
discontinuităţile produse în activitatea de sustragere, prin transportarea bunurilor, fragmentează activitatea în acţiuni
de furt distincte, separate între ele prin intervalele de timp în care a avut loc transportul.
să o frecventeze numai în perioada verii, hotărând, totodată, să nu încheie un contract de

furnizare a energiei electrice, ci să se cableze ilegal la circuitul de distribuţie a acesteia, de fiecare
dată când (anual) va folosi imobilul (pentru a sustrage, astfel, curent electric). în măsura în care se
dovedeşte că, pe perioada a 4 ani consecutivi, respectiva persoană a realizat, în concret, această
rezoluţie infracţională unică, sustrăgând curent electric în perioada lunilor iunie-august, apoi
decablându-se de la circuitul de distribuţie a energiei electrice, la care s-a recablatîn anul următor
(şi tot aşa), apreciem că se poate configura soluţia juridică a reţinerii infracţiunii comise, în mod
continuat [o infracţiune continuă-continuată de furt de curent electric, art. 228 alin. (3) CP].
b) Unitatea pe latura subiectivă.

Pentru reţinerea săvârşirii unei infracţiuni în formă continuată, se evidenţiază din textul legal
necesitatea unităţii pe latură subiectivă: „în realizarea aceleiaşi rezoluţii".
Reunirea tuturor acţiunilor/inacţiunilor în conţinutul infracţiunii continuate se realizează (şi)
prin intermediul elementului subiectiv (anume: intenţia), ce funcţionează ca liant al acestora.
Unitatea pe latură subiectivă se referă deci la săvârşirea acţiunilor/inacţiunilor în baza aceleiaşi
rezoluţii infracţionale, rezoluţie care trebuie să cuprindă reprezentarea în linii generale a activităţii
infracţionale, de săvârşire repetată a unui număr plural de acţiuni/ inacţiuni. Unicitatea acesteia
înseamnă că ea trebuie să fie anterioară (să premeargă tuturor acţiunilor/inacţiunilor) şi, totodată,
că ea trebuie să persiste pe întreaga amplitudine a faptei comise (să fie menţinută concomitent
săvârşirii acţiunilor/inacţiunilor, la diferite intervale de timp).
în legătură cu reprezentarea de ansamblu pe care o implică rezoluţia infracţională, pe drept
cuvânt în doctrină s-a remarcat că „este ştiut că reprezentarea de ansamblu a activităţii continuate
- reprezentare care constituie legătura care uneşte, într-un ansamblu unic, acţiunile sau inacţiunile
multiple, succesive, săvârşite de autor la diferite intervale - trebuie să fie determinată. Autorul
trebuie să aibă viziunea globală a actelor componente ale infracţiunii în totalitatea lor, neputând fi
considerată continuată o activitate care se desfăşoară întâmplător, după impulsurile şi ocaziile
momentului. Am zice că cerinţa unităţii de rezoluţie, deşi se referă la poziţia subiectivă a
infractorului, nu trebuie subiectivizată, adică tratată arbitrar, până la atribuirea de către
judecători, în mod discreţionar inculpatului, a existenţei acestei rezoluţii. Rezoluţia delictuoasă
trebuie să fie relevată prin activitatea materială, obiectivă, din care să se desprindă convingător
concluzia că actele materiale distincte şi succesive realizează, în esenţă, o rezoluţie unică luată de
infractor"111.
în teoria şi în practica penală se evidenţiază unicitatea rezoluţiei şi prin alte elemente de
unitate, ce privesc (printre altele, în mod orientativ): existenţa aceluiaşi juridic sau obiect material;
existenţa aceluiaşi mod de operare (modus operandi); existenţa unor condiţii similare de loc sau de
timp; unitatea mobilului ori a scopului etc.* 121 Dimpotrivă, nu există o rezoluţie unică, în sensul art.
35 alin. (1) CP, atunci când făptuitorul a luat, spre exemplu, hotărârea: de a săvârşi furturi în mod
obişnuit, ca un mijloc de trai; de a înşela/fura ori de câte ori împrejurările îi vor fi prielnice, ivindu-
se ocaziile favorabile, ş.a.
Este de menţionat că nu există criterii rigide fixe, că se poate reţine existenţa unei infracţiuni
în formă continuată, chiar dacă unele dintre criteriile enunţate exemplificativîn doctrină şi în
practică nu se verifică pe caz concret. Totodată, aceste criterii nu se impun a fi întrunite cumulativ;
ele se pot combina în diverse variante imaginabile, important fiind ca, în contextul
[1)
C. BULAI, Comentariu (în ceea ce priveşte rezoluţia unică ce stă la baza infracţiunii continuate), în G. ANTONIU, C.
BULAI (COORD.), op. cit., voi. I, p. 206, 207.
121
A se vedea (în tratarea anterioară) şi parag. 28 din Decizia C.C.R. nr. 368/2017 (pre-citată).
specific al ansamblului faptic săvârşit în concret, de o anumită persoană, să se poată susţine

argumentarea rezonabilă a existenţei rezoluţiei infracţionale unice.
Deşi existenţa rezoluţiei infracţionale unice se poate manifesta (şi este indubitabilă) în forma
unui plan infracţional minuţios, pus la punct în cele mai mici detalii, este de reţinut că aceasta nu
reprezintă o cerinţă imperativă pentru reţinerea existenţei formei continuate de săvârşire a unei
infracţiuni. Reprezentarea infractorului poate fi, iniţial, şi generală, constând în prefigurarea, în linii
mari, a împrejurării că va comite, în viitor, „în rate", o anumită activitate infracţională. Astfel,
intervenţia unor ajustâri/particularizări neesenţiale ale rezoluţiei infracţionale iniţiale, în raport de
fiecare comitere a unei acţiuni/inacţiuni din cuprinsul infracţiunii continuate, nu este de natură a
invalida existenţa unităţii subiective a acesteia. De pildă, dacă infractorul şi-a propus să sustragă, în
zile diferite, bunuri dintr-un depozit, nu se va scinda unitatea legală de infracţiune în cazul în care
unele sustrageri s-au efectuat pe timp de zi, iar altele pe timp de noapte (furt calificat) ori unele
fără efracţie/ escaladare, iar altele prin efracţie escaladare (furt calificat) etc. (în raport de situaţia
concretă efectiv întâlnită de infractor la locul săvârşirii, în cazul fiecărei acţiuni în parte).
Sub acest aspect, este importantă atenta analiză a problemei existenţei şi menţinerii rezoluţiei
infracţionale unice, ca liant subiectiv al acţiunilor/inacţiunilor omogene juridic desfăşurate la
diferite intervale de timp, de aceeaşi persoană, ca factor esenţial de delimitare a unităţii
infracţionale legale, sub forma infracţiunii continuate, de pluralitatea de infracţiuni, sub forma
concursului real, omogen, succesiv de infracţiuni.
Este de menţionat că, în ceea ce priveşte elementul subiectiv al unei infracţiuni comise în
formă continuată, acesta rezidă (ca regulă), niciun dubiu, în intenţie (directă/ indirectă). Aspectul
reiese nu doar din natura lucrurilor, ci şi din formularea legală, care vizează existenţa unei rezoluţii
infracţionale unice. Or, în opinia majoritară existentă în doctrina şi în practica noastră penală, nu
se poate discuta despre o rezoluţie (hotărâre) infracţională (în general, respectiv despre una care
să fie unică, precum în cazul infracţiunii continuate - în special) decât prin raportare la procesele
psihice specifice intenţiei. Astfel, este de reţinut că persoana care comite din culpă o faptă ilicită,
sub aspect penal, nu adoptă o hotărâre/ rezoluţie infracţională, nu se decide să acţioneze în mod
vinovat în vederea săvârşirii unei infracţiuni, ci ajunge doar să o comită pe aceasta din greşeală, din
nebăgare de seamă, nechibzuinţă etc. Prin urmare, se apreciază că infracţiunea continuată nu este
compatibilă cu forma de vinovăţie a culpei (infracţiunile din culpă fac parte din rândul tipurilor de
fapte penale care nu se pot comite în formă continuată). în acest context, rămâne deschisă
problema compatibilităţii săvârşirii în formă continuată a unei infracţiuni în raport deforma de
vinovăţie a intenţiei depăşite (aspect asupra căruia vom reveni pe parcursul expunerii).
c) Unitatea de subiect.
Ca faptă concret săvârşită, infracţiunea continuată pune în evidenţă, ca protagonişti ai actului
infracţional, un subiect activ şi unul pasiv. Reamintim că, legat de unitatea subiectului pasiv în
cazul infracţiunii continuate, în raport cu prevederea normativă din art. 35 alin. (1) CP (care o
solicită drept condiţie pentru existenţa infracţiunii continuate), a intervenit Decizia Curţii
Constituţionale nr. 368/2017, potrivit căreia aceasta încetează să fie o condiţie esenţială a
infracţiunii continuatei Cu unele observaţii referitoare la subiectul pasiv, în caz de infracţiune
continuată, vom reveni după tratarea subiectul activ.
Sub aspectul subiectului activ, o infracţiune continuată se poate comite, ca regulă, fie de către
o singură persoană, fie de o pluralitate de infractori. Dacă legea nu impune cerinţe speciale
subiectului activ, acesta poate fi orice persoană fizică sau juridică (desigur,
care verifică existenţa condiţiilor generale de capacitate penală). în cazul participaţiei, infracţiunea
continuată este compatibilă, în principiu, cu manifestarea acesteia sub toate formele posibile
(coautorat, instigare, complicitate), fie sub forma participaţiei proprii sau a celei improprii 111.
Participaţia poate fi totală (participantul poate contribui la comiterea infracţiunii pe întreaga
durată de săvârşire a acesteia - de exemplu, poate săvârşi nemijlocit, în coautorat, toate
acţiunile/inacţiunile sau poate ajuta la comiterea tuturor acţiunilor/ inacţiunilor) sau parţială
(participantul îşi aduce o contribuţie limitată doar la o parte/un segment din itercriminis-de
pildă, săvârşeşte nemijlocit doar o parte dintre acţiuni/inacţiuni
sau ajută numai la comiterea unor acţiuni/inacţiuni). Considerăm că poziţia în considerarea căreia
o persoană îşi aduce contribuţia la săvârşirea unei infracţiuni în mod continuat se poate modifica
pe parcursul comiterii acţiunilor/inacţiunilor (dar numai dacă, în raport de situaţia concretă, acest
aspect nu afectează unitatea de rezoluţie infracţională; nu credem că o atare împrejurare
manifestă aptitudinea intrinsecă de a scinda, automat, unitatea pe latură subiectivă în caz de
infracţiune continuată)* 121. într-un atare caz, răspunderea penală a unei astfel de persoane se va
angaja în acea calitate de pe poziţiile căreia şi-a adus cea mai intensă contribuţie la comiterea
infracţiunii în formă continuată (în succesiunea graduală a formelor de participaţie penală:
autor/coautor, instigator, complice), chiar dacă respectiva contribuţie a existat numai în raport de
una dintre acţiunile/inacţiunile din structura infracţiunii continuate. De asemenea, apreciem că, în
măsura în care o persoană cunoaşte împrejurarea săvârşirii în mod continuat a infracţiunii la care
participă, ea va răspunde ca participant la infracţiunea continuată comisă, chiar dacă în concret a
prestat contribuţia o singură dată/ în raport de o singură acţiune/inacţiunem.
Este de menţionat că reţinerea săvârşirii în formă continuată a unei infracţiuni impune
comiterea nemijlocită a acesteia în modalitatea respectivă (la nivelul actului de autorat/
coautorat). De pildă, va exista o participaţie penală sub forma complicităţii în cazul unei infracţiuni
continuate atunci când o persoană ajută (cu intenţie) o altă persoană (autorul) care săvârşeşte în
formă continuată o anumită infracţiune (aşa-numita complicitate continuată, care ridică probleme
de delimitare faţă de ipoteza concursului de acte de complicitate: ajutor prestat la comiterea unor
infracţiuni distincte).
Subiect activ al unei infracţiuni comise în formă continuată poate fi o persoană fizică infractor
major sau minor (persoană aflată în stare de minoritate corespunzătoare existenţei capacităţii
penale, la momentul săvârşirii faptei) sau o persoană juridică.
Cu privire la subiectul pasiv al unei infracţiuni continuate, acesta poate fi, după caz, unic sau
multiplu. în măsura în care subiectul pasiv este unic, atunci va putea exista, fără
[11
Desigur, există situaţii de incriminări în cazul cărora nu sunt posibile anumite forme ale participaţiei penale.
Spre exemplu, dacă se comite în mod continuat o infracţiune aparţinând sferei celor cu subiect activ unic (care se
comit in persona propria), atunci coautoratul este exclus. Pentru particularităţi în materia participaţiei penale în caz
de infracţiune continuată, a se vedea tratarea pluralităţii ocazionale de făptuitori.
121
Astfel, de exemplu, apreciem că, în cadrul unei infracţiuni continuate, două persoane pot schimba, succesiv,
rolurile, astfel încât, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, una (X) poate comite nemijlocit fapta, în cadrul acţiunii/
inacţiunii nr. 1, 3 şi 5 (de pildă), în timp ce cealaltă (Y) desfăşoară acte de complicitate concomitentă (stă de pază, spre
exemplu), comiţând, în schimb, în mod nemijlocit, acţiunile nr. 2 şi 4, timp în care cealaltă persoană (X) preia rolul de
complice concomitent. Această distribuire a sarcinilor poate exista de la bun început în reprezentarea participanţilor
sau poate să apară pe parcurs (considerăm că reprezintă o împrejurare neesenţială, care nu poate anihila, în sine,
unitatea pe latură subiectivă - rezoluţia infracţională unică).
[3i
Fiind o împrejurare de natură reală, comiterea infracţiunii în formă continuată îşi repercutează efectele
juridice asupra tuturor participanţilor care au cunoscut-o sau prevăzut-o, conform art. 50 alin. (2) CP. Aspectul privitor
la existenţa unei participaţii totale sau parţiale poate fi valorificat în cadrul individualizării pedepsei. Pentru detalii, a
se vedea tratarea materiei participaţiei penale.
dubiu, infracţiune continuată. Spre exemplu, în cazul unor infracţiuni contra patrimoniului (de
pildă: furt, înşelăciune, distrugere) ori al unor infracţiuni contra persoanei (de pildă: lovirea,
vătămarea corporală, violul).
Considerăm că şi în materia infracţiunii continuate, relativ la subiectul pasiv al acesteia, s-ar
putea ridica problema menţinerii sau scindării unităţii infracţionale, în cazul pluralităţii de subiecţi
pasivi, în funcţie de diverse categorii infracţionale. Astfel, de pildă, în materia infracţiunilor contra
patrimoniului, reţinerea unei infracţiuni comise în formă continuată este, de principiu, posibilă,
chiar şi în ipoteza unei pluralităţi de subiecţi pasivi (ca efect al deciziei Curţii Constituţionale pre-
citate). Suntem de opinie că referirea din cuprinsul Deciziei nr. 368/2017 a Curţii Constituţionale în
sensul invalidării (rămânerii fără obiect a) reglementării din art. 238 din Legea nr. 187/2012 (ca
efect al constatării neconstituţionalităţii limitării infracţiunii continuate doar la situaţia unui
subiect pasiv unic) este de natură a conduce la renaşterea controverselor referitoare la menţinerea
unităţii infracţionale legale (inclusiv sub forma infracţiunii continuate) în cazul săvârşirii împotriva
unor subiecţi pasivi diferiţi a unor infracţiuni complexe contra patrimoniului, care absorb în
conţinutul lor activităţi infracţionale contra persoanei (precum tâlhăria). Problema este extrem de
nuanţată, de controversată (de... complexă), implicând o ieşire din sfera strictă a infracţiunilor
contra patrimoniului, astfel încât apreciem că nu se poate generaliza o soluţie unică, vizând ample
dezbateri care privesc aspecte tratate pe terenul dreptului penal - partea specială.
în materia infracţiunilor contra persoanei, se poate argumenta, ca şi în cazul altor forme de
unitate infracţională (originare/primare, pe premisa cărora se grefează, de altfel, săvârşirea în
formă continuată), că pluralitatea de victime ar trebui să conducă la reţinerea unei pluralităţi
corespunzătoare de infracţiuni. Apreciem că ar fi cel puţin ilogic a susţine soluţia potrivit căreia
pluralitatea subiecţilor pasivi conduce la o pluralitate de infracţiuni în cazul unor infracţiuni contra
persoanei comise în formă ne-continuată, optând însă pentru menţinerea unităţii infracţionale
legale în ipoteza comiterii acestora împotriva unor subiecţi pasivi diferiţi, în condiţiile infracţiunii
continuate.
Astfel, reţinem inclusiv menţiunea inclusă în cuprinsul Deciziei nr. 368/2017 a Curţii
Constituţionale (parag. 28), potrivit căreia: „Consecinţa constatării de către Curte a
neconstituţionalităţii sintagmei «şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv» din cuprinsul dispoziţiilor art.
35 alin. (1) din Codul penal este, practic, revenirea la soluţia adoptată de practica judiciară sub
reglementarea Codului penal din 1969, în sensul existenţei unei compatibilităţi limitate între
infracţiunea continuată şi pluralitatea de subiecţi pasivi, compatibilitate ce urmează a fi reţinută
de la caz la caz de instanţele judecătoreşti, în virtutea rolului constituţional al acestora de a
asigura înfăptuirea justiţiei".
Ajunşi în acest punct al expunerii, subliniem importanţa deopotrivă teoretică şi practică a

delimitărilor ce trebuie operate (în abstract şi în concret) între instituţia infracţiunii pe de o parte -
şi - pe de altă parte - unitatea naturală colectivâ/infracţiunea continuă succesivă/concursul real,
omogen, succesiv de infracţiunii De asemenea, este de reţinut că infracţiunea continuată nu este
considerată compatibilă cu oricare (tip de) faptă incriminată, existând infracţiuni care, în
aprecierea doctrinei, nu pot fi săvârşite în mod continuat. Astfel, în opinia majoritară actuală (din
doctrina autohtonă), se consideră că nu pot fi comise ca infracţiuni continuate:
- infracţiunile din culpăll];
[1,
în sens contrar, a se vedea J. GRIGORAŞ, Individualizarea pedepsei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 199; C.
STRAT, Infracţiunea continuată săvârşită din culpă, în revista Pro Lege nr. 12/2015 (materialul poate fi consultat on-
line, în
- infracţiunile de obicei[1];
-acele infracţiuni care nu ou un obiect apt de divizare (sau, într-o altă exprimare, infracţiuni
care au un rezultat ireversibil)* 1 [2].
Se discuta (în continuare) ipoteza infracţiunilor praeterintenţionate, în ceea ce priveşte
posibilitatea comiterii acestora în formă continuată, date fiind numeroasele situaţii variabile apte
să apară în concret[3] 4. Suntem de părere că, uneori, reţinerea unei infracţiuni săvârşite în formă
continuată, infracţiune încadrată, în ansamblul său, ca faptă penală praeterintenţionată, este
indiscutabilă141, la fel cum, în alte cazuri, se pot realiza discuţii extensive şi nuanţate, a căror
soluţie nu ar putea fi uşor generalizată (depinzând, preponderent, de analiza cazuală, efectuată în
considerarea unei speţe concret determinate).
2.3. Regim de sancţionare

Potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (1) CP, se dispune că „Infracţiunea continuată se sancţionează
cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu
cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei
amenzii". Din această prevedere rezultă că infracţiunea continuata este o formă de unitate
infracţională legală care (din punct de vedere sancţionator) are natura juridică de cauză generală,
legală, reală, de agravare a răspunderii penale, mai exact: o stare de agravare facultativă a
pedepsei.
format electronic, la adresa de internet http://revistaprolege.ro/infractiunea-continuata-savarsita-din-culpa/). Pentru

discuţii în materie, a se vedea şi V. PAPADOPOL, în V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit, p. 133 ş.u.
[1] în opinia noastră, nu există o incompatibilitate absolută, de principiu, între infracţiunea de obicei şi comiterea
sa în formă continuată. Argumentul principal întrebuinţat în doctrină pentru a susţine soluţia imposibilităţii comiterii
continuate a unei infracţiuni de obicei (şi anume împrejurarea că, în timp ce în cazul infracţiunii de obicei fiecare act
de executare, luat în parte, nu are valoare infracţională intrinsecă, în cazul infracţiunii continuate, fiecare acţiune/
inacţiune ar putea atrage şi în mod de sine stătător răspunderea penală) nu îl apreciem dirimant, din moment ce s-ar
putea admite situaţii în care „calupuri" de acte de executare, corespunzătoare unei incriminări de obicei, având, în
sine, întrunită condiţia numărului de repetări suficiente pentru existenţa caracterului infracţional, să fie executate la
diferite intervale de timp, de către aceeaşi persoană, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale. Vom relua chestiunea cu
ocazia prezentării infracţiunii de obicei.
[2]
Spre exemplu, acesta ar fi cazul în raport de infracţiunea de omor. Considerăm că, şi în cazul acesteia
(precum şi în alte ipoteze similare), esenţială este realitatea faptică a comiterii ansamblului infracţional reiterat,
analizată în lumina atitudinii psihice reale a infractorului, putându-se imagina situaţii în care forma continuată să nu
fie, de fapt, automat exclusă. Spre exemplu, ne putem raporta la situaţia unui infractor care decide să suprime viaţa
unei persoane potrivit unui plan infracţional reprezentat de intoxicarea constantă (zilnică) a acesteia cu doze de
otravă insuficiente, fiecare în parte, pentru a cauza decesul, care însă, prin efectul cumulării lor în organismul victimei,
pe o perioadă mai mare de timp, vor produce în final moartea ei. în acest caz, apreciem că s-ar putea susţine reţinerea
unei singure infracţiuni de omor, consumat, săvârşit în formă continuată (o succesiune de tentative de omor - special
planificate astfel -, săvârşite la diferite intervale de timp, de către aceeaşi persoană, în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale, îndreptate împotriva aceluiaşi subiect pasiv, urmate de decesul acestuia). Desigur, dacă victima nu ar
deceda, s-ar putea reţine săvârşirea unei tentative de omor în formă continuată. în acelaşi sens, a se vedea (spre
exemplu): I. FODOR, în V. DONGOROZ, S. KAHANE, I. OANCEA, I. FODOR, N. ILIESCU, C. BULAI, R.M. STĂNOIU, V. ROŞCA,
Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, voi. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p. 286; FL.
STRETEANU, Concursul de infracţiuni, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 223; T. DIMA, op. cit., p. 325; L.V. LEFTERACHE,
op. cit, p. 349.
[31
Pentru discuţii (cu nuanţări), a se vedea: V. PAPADOPOL, în V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit., p. 133 ş.u.; FL.
STRETEANU, Concursul de infracţiuni, op. cit., p. 221, 222.
[4]
Spre exemplu, în cazul comiterii unei infracţiuni de viol în formă continuată, dacă în urma ultimei acţiuni
victima decedează (moartea sa fiind cauzal legată de agresiunea exercitată în vederea întreţinerii actului sexual silit),
iar poziţia subiectivă a infractorului faţă de acest rezultat mai grav (decesul victimei) se reţine ca fiind una culpoasă,
este evidentă încadrarea faptei ca un viol care a dus la moartea victimei (infracţiune în ansamblu
praeterintenţionată), comisă în formă continuată.
Prin aceste prevederi legale se stabileşte modul de sancţionare în cazul infracţiunii

continuate, având în vedere infractorul persoană fizică - infractor major/persoana juridicâll].
Mecanismul de aplicare a pedepsei pentru comiterea unei infracţiuni în formă continuată
presupune ca pedeapsa concretă să fie stabilită/aplicată uno deodată, într-o singură etapă (în
limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă în formă continuată, cu luarea
în considerare a posibilităţii depăşirii maximului special al acesteia, conform prevederilor exprese
ale legii), iar nu în stadii succesive (aşa cum se întâmplă, de pildă, pentru determinarea pedepsei
rezultante în caz de concurs de infracţiuni). în caz de concurs între infracţiunea continuată şi alte
cauze de agravare sau cauze de atenuare, vor fi incidente dispoziţiile din art. 79 alin. (2) şi (3) CP [2].
infracţiunii, reţinerea comiterii acesteia în mod continuat va atrage efectele prevăzute de lege
conform art. 128 CP, mai exact: împrejurarea se va avea în vedere la alegerea măsurii educative,
producând efecte între limitele legale ale acesteia (ale celei pentru care va opta instanţa). Soluţia
este valabilă pentru ipotezele în care infractorul era încă minor la momentul epuizării infracţiunii
continuate, căci, dacă acesta împlinise deja, la acea dată, vârsta majoratului, atunci angajarea
răspunderii sale penale se va face în considerarea calităţii de infractor major (urmând a fi
pedepsit). Desigur, cu ocazia individualizării pedepsei, instanţa va putea ţine cont de faptul că
infractorul a avut calitatea de minor în raport de unele acţiuni/inacţiuni din structura infracţiunii
continuate (că nu a fost major pe întreaga durată de executare a infracţiunii).
Sediul materiei rezervat reglementării infracţiunii continuate (în Capitolul V din Titlul II al
Părţii generale a Codului penal) cuprinde şi dispoziţia din art. 37 CP, referitoare la recalcularea
pedepsei în cazul acestei forme de unitate legală de infracţiune. Din prevederile textului indicat
rezultă că, în cazul în care după o condamnare definitivă făptuitorul este judecat şi pentru alte
acţiuni sau inacţiuni care se integrează în conţinutul aceleiaşi infracţiuni continuate, pedeapsa se
recalculează în funcţie de amploarea întregii activităţi săvârşite, pentru a se stabili o sancţiune
penală corespunzătoare pentru tot ansamblul faptic reţinut, aceasta putând fi - în mod logic -
egală sau superioară pedepsei anterior stabilite. Cu toate acestea (după cum am mai indicat şi cu
altă ocazie), ne întrebăm dacă regula finală astfel formulată nu ar * 121
111
în ceea ce priveşte situaţia persoanei juridice, reţinem că art. 147 CP („Atenuarea şi agravarea răspunderii
penale a persoanei juridice") trimite la regimul prevăzut de lege pentru persoana fizică, implicit (aşadar), la
dispoziţiile art. 36 alin. (1) CP (şi art. 37 CP).
121
Este de menţionat că dispoziţiile art. 79 alin. (2) CP lasă loc unor interpretări variate, ridicând probleme în
privinţa ordinii de valorificare a cauzelor de agravare a răspunderii penale (printre care se situează şi săvârşirea
infracţiunii în formă continuată). înţelegem să punctăm aici (doar) două aspecte. în primul rând, reţinem că în
doctrină s-a formulat propunerea (de lege ferenda) ca indicarea infracţiunii continuate să se realizeze anterior cazului
privind circumstanţele agravante, în cuprinsul art. 79 alin. (2) CP („Opinia potrivit căreia ordinea de aplicare a
dispoziţiilor ce au ca efect agravarea pedepsei este cea din enumerare nu este la adăpost de critică, fiindcă se dă efect
circumstanţelor agravante mai înainte de a da efect infracţiunii continuate. Infracţiunea continuată este formă a
unităţii de infracţiune, a unităţii legale şi mai întâi se dă efect acestui întreg, limitele de pedeapsă la care ne raportăm
pentru eventuale agravări sunt pentru această unitate. Circumstanţele agravante sunt exterioare conţinutului
infracţiunii şi vor fi valorificate ulteriorîn raport cu întregul, cu unitatea care este infracţiunea continuată, chiar dacă
circumstanţa de agravare ar fi incidenţă doarîn raport cu una ori unele dintre acţiunile ori inacţiunile ce intră în
componenţa acesteia") - C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 473, 474. De asemenea, la rândul nostru,
referitor la raportul dintre infracţiunea continuată şi alte cauze de agravare a pedepsei ce s-ar putea găsi în concurs cu
aceasta, avansăm opinia valorificării prioritare a stării de recidivă, informă postexecutorie, faţă de infracţiunea
continuată.
trebui să fie pasibilă - uneori - şi de unele derogări, în anumite situaţii excepţionale[1]. De

asemenea, credem că, deşi legiuitorul se referă explicit, în textul analizat, la situaţia în care,
ulterior unei condamnări definitive pentru o infracţiune continuată, infractorul este judecat şi
pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, pentru identitate de
raţiune, prevederea în cauză trebuie aplicată inclusiv atunci când prima condamnare (rămasă
definitivă) s-a pronunţat în considerarea unei infracţiuni apreciate (la acel moment şi stadiu) drept
o infracţiune simplă (sau apartenenţă la o altă formă de unitate de infracţiune decât cea
continuată).
Mecanismul procesual de realizare a dispoziţiilor art. 37 CP este reglementat în art. 585 CPP;
aplicabil, în acest caz, va fi textul art. 585 alin. (1) lit. d) CPP.
2.4. Itercriminis-consumarea şi epuizarea infracţiunii continuate -

momentul
săvârşirii infracţiunii continuate
Infracţiunea continuată face parte din categoria infracţiunilor de durată. Prin urmare, ca orice
infracţiune de durată, ea cunoaşte două momente distincte, respectiv momentul consumării
formei continuate (când se comite cea de-a doua acţiune/inacţiune, în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale)* 121, dincolo de care are loc prelungirea activităţii infracţionale prin voinţa
infractorului, până la momentul final, al epuizării (atunci când se comite ultima acţiune/inacţiune).
încetarea activităţii infracţionale se poate datora fie intervenţiei unui organ abilitat al statului
(spre exemplu, prin descoperirea infractorul ui), voinţe
a infractorului (de pildă, acesta nu mai reiterează suplimentar activitatea ilicită, după o anumită
dată).
în ceea ce priveşte momentul la care se apreciază a fi săvârşită infracţiunea continuată, din
prevederile art. 154 alin. (2) teza a ll-a CP reiese că acesta este, ca regulă, data săvârşirii ultimei
acţiuni/inacţiuni, aşadar, momentul epuizării™.Acest moment interesează în raport de unele
instituţiijuridico-penale precum: calcularea termenelor de prescripţie a răspunderii penale;
aplicarea legii penale în timp; incidenţa actelor de clemenţă; problemele ce ţin de vârsta
persoanei care a comis fapta etc. însă alte efecte juridice, referitoare la anumite
111
A se vedea M.l. MICHINICI, M. DUNEA, în T. TOADER (COORD.), cit., p. 100. S-ar putea susţine că soluţia
potenţialei diminuări a pedepsei ar trebui promovată atunci când în structura noilor acţiuni sau inacţiuni descoperite,
componente ale infracţiunii continuate, s-ar reţine împrejurări cu valoare atenuantă, care să se repercuteze, în acest
sens, asupra întregului ansamblu faptic săvârşit.
121
Avertizăm că trebuie operată departajarea între consumarea formei continuate de săvârşire a unei infracţiuni
şi consumarea infracţiunii înseşi care se săvârşeşte în formă continuată. Astfel, în timp ce forma continuată se
consumă la momentul reiterării acţiunii/inacţiunii, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale (comiterea celei de-a doua
acţiuni/inacţiuni), infracţiunea care se comite în formă continuată se consumă (în funcţie de tipul ei) la momentul
întrunirii tuturor condiţiilor constitutive specifice formei sale consumate. Aceasta s-ar putea întâmpla încă de la prima
acţiune/inacţiune comisă în structura (viitoarei) infracţiuni(i) continuate ori abia odată cu momentul consumării înseşi
formei continuate de săvârşire a acelei infracţiuni (spre exemplu, prima acţiune a fost doar tentată, abia a doua,
desfăşurată la un anumit interval de timp, în baza aceleiaşi rezoluţii, fiind consumată) sau chiar ulterior acestui
moment (de pildă, primele două/trei etc. acţiuni desfăşurate în condiţiile infracţiunii continuate sunt rămase la stadiul
de tentativă, abia următoarea ajungând să fie consumată) ori este posibil chiar a nu se consuma deloc (niciuna dintre
acţiunile infracţionale comise în condiţiile infracţiunii continuate nu este consumată, ci toate sunt tentate), existând,
în acest ultim caz, o tentativă a acelei infracţiuni, comisă însă în formă continuată. Prin urmare, consumarea
infracţiunii care se comite în formă continuată şi consumarea formei continuate înseşi de săvârşire a unei infracţiuni
sunt două chestiuni diferite, care nu se implică una pe alta, în mod necesar.
[31
în această materie, amintim Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 1/1987 cu privire la data
când infracţiunea se consideră săvârşită şi la efectele juridice pe care le produc infracţiunile continue şi continuate în
timpul cât durează săvârşirea lor, care apreciem că îşi păstrează valabilitatea, mutatis mutandis. Decizia poate fi
consultată în L. LEFTERACHE, I. NEDELCU, F. VASILE, op. cit., p. 173 ş.u.
instituţii ale dreptului penal (care presupun trecerea unor termene care acţionează în beneficiul
infractorului) - precum cele referitoare la stabilirea stării de recidivă, revocarea suspendării
executării pedepsei sub supraveghere ori a liberării condiţionate sau a graţierii condiţionate
ş.a.m.d. considerăm că urmează a se produce încă de la data întrunirii elementelor constitutive ale
infracţiunilor săvârşite în formă continuată (sens în care se pronunţă şi doctrina, corespunzător
unei poziţii constante a practicii instanţei supreme).
Este de precizat faptul că, în cazul infracţiunilor continuate, se discută în doctrină despre
posibilitatea rămânerii faptei în stadiul de tentativă. Apreciem, alături de alţi autori, că săvârşirea
în formă continuată a tentativei unei infracţiuni este unele
cazuri. După cum
am mai arătat, nu considerăm însă a fi relevantă juridic o tentativă la însăşi forma continuată de
săvârşire a unei infracţiuni (nueste relevantă juridic tentativa de formă continuatâ)[1].
§3. Infracţiunea complexă

...Avertizând de la început asupra... complexităţii problemelor specifice pe care le ridică
următoarea formă a unităţii de infracţiune, propunem cititorului absorbţia informaţiilor
referitoare la... infracţiunea complexă!
Reglementarea infracţiunii complexe este oferită de dispoziţiile art. 35 alin. (2) CP (definiţie),
art. 36 alin. (2) şi (3) CP (pedeapsa pentru infracţiunea complexă), art. 37 CP (recalcularea
pedepsei pentru infracţiunea complexă).
(Definiţie): Codul penal defineşte această formă de unitate infracţională legală în art. 35 alin.
(2), potrivit căruia „Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element constitutiv
sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o
faptă prevăzută de legea penală".
Alături de reglementarea infracţiunii continuate, legiuitorul consacră, în cadrul aceluiaşi
articol (darîntr-un alineat distinct), definiţia infracţiunii complexe. Legiuitorul penal îşi menţine,
sub acest aspect, optica, prin raportare la Codul penal anterior. Spre deosebire însă de
infracţiunea continuată (formă de unitate infracţională survenită), infracţiunea complexă este o
formă de unitate infracţională primară/originară, incriminările complexe putând fi identificate prin
simpla consultare a textelor legale. Fiind expresia unei necesităţi de politică penală în combaterea
eficientă a infracţionalităţii, dar şi a unor raţiuni de tehnică legislativă, infracţiunea complexă
răspunde cerinţelor principiului legalităţii incriminării, complexitatea judiciară. Numai legiuitorul
poate construi o infracţiune complexă, după cum acest ansamblu unic infracţional poate, la un
moment dat, să fie disjuns, tot de către legiuitor, astfel încât faptele să îşi recapete autonomia
infracţională, iar în ipoteza comiterii lor, să conducă la promovarea soluţiei concursului de
infracţiuni* 121.
111
în acest sens, a se vedea şi aprecierile efectuate în materia tratării tentativei.
121
Alături de complexitatea legală, în doctrină se menţionează şi complexitatea naturală, reprezentând
situaţia în care conţinutul unei incriminări este absorbit, prin firescul lucrurilor (în mod natural), în cuprinsul
unei alte infracţiuni (atunci când activitatea infracţională se manifestă sub forma unui parcurs execuţional
care traversează stadii/etape succesive de gravitate în desfăşurarea sa). Astfel, complexitatea naturală se
întâlneşte în materia formelor pe care le poate îmbrăca parcursul unei infracţiuni intenţionate (actele de
pregătire se absorb în mod natural în faza tentativei, tentativa se absoarbe în mod natural în faptul consumat),
precum şi în cazul anumitor infracţiuni - precum omorul, care absoarbe în mod firesc faptele de lovire/vătămare
prin intermediul cărora se poate executa intenţia de suprimare a vieţii (cel care, de exemplu, ucide victima
bătând-o până la încetarea din viaţă nu va răspunde pentru două infracţiuni concurente - lovire şi omor-, ci doar
pentru una singură, cea mai gravă - omorul). în acest sens, pentru detalii, a se vedea (de exemplu): D. PAVEL, în
V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit.,
Astfel, sunt de semnalat atât constante, cât şi noutăţi în ceea ce priveşte optica legiuitorului
cu privire la diverse incriminări complexe, în comparaţia actualei legislaţii penale cu cea anterioară.
Spre exemplu, au apărut unele noi incriminări complexe111, dar există şi situaţii de
„rupere"/desfacere a unor infracţiuni complexe anterior reglementate (sau impuse, prin
interpretarea obligatorie a legii, ca efect al jurisprudenţei instanţei supreme)121.
(Pedeapsa pentru infracţiunea complexă): Potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (2) CP, se dispune
că „Infracţiunea complexă se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea
infracţiune". Este vorba despre un element de noutate, dispoziţia neavând precedent legislativ.
Această prevedere expresă este în acord cu principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal
(principiul legalităţii pedepselor), normele speciale care cuprind incriminări complexe prevăzând şi
pedepsele abstracte corespunzătoare gravităţii ansamblului unic infracţional. Spre deosebire de
infracţiunea continuată, în acest caz nu se ridică problema unei cauze generale de agravare a
pedepsei, gravitatea sporită fiind valorificată oricum de legiuitor (în mod firesc) prin instituirea
unor limite de pedeapsă (de regulă) superioare prin comparaţie cu cele instituite pentru faptele
incriminate absorbite în structura infracţiunii complexe absorbante.
Art. 36 alin. (3) CP stabileşte că „Infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a
produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracţiunea complexă consumată"* 131.
Sediul materiei rezervat reglementării infracţiunii complexe (în Capitolul V din Titlul II al Părţii
generale a Codului penal) cuprinde şi dispoziţia din art. 37 CP, referitoare la recalcularea pedepsei
în cazul acestei forme de unitate legală de infracţiune.
Reluăm precizarea că infracţiunea complexă reprezintă una dintre formele primare sub care se
poate manifesta unitatea infracţională (legală). Altfel spus, ea se poate identifica potrivit normelor
de incriminare (există anumite categorii de infracţiuni desemnând fapte compiexe)\ Creaţie a
legiuitorului penal, prin modul în care se formulează legal conţinutul infracţional unic, infracţiunea
complexă are o fizionomie proprie.
Identificarea sa corectă, potrivit unui anumit tipar legal, se realizează fără dificultate (şi în
afara oricăror confuzii) atunci când activitatea infracţională care figurează ca element constitutiv
sau ca element circumstanţial agravant absorbit apare prin indicarea, de către
p. 189 ş.u.; C. GHIGHECI, Infracţiunea complexă. Aspecte teoretice şi practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2012, p. 23 ş.u.; C. DUVAC, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 386 ş.u.
111
De pildă: cazul tâlhăriei calificate, care absoarbe, de lege lata (spre deosebire de reglementarea anterioară),
cu titlu de element circumstanţial agravant, incriminarea violării de domiciliu sau de sediu profesional [art. 234 alin.
(1) lit. f) CP]; sau cazul vătămării corporale din culpă, care, de lege lata, are prevăzută o formă agravată constând în
vătămarea a două sau mai multor persoane [= pluralitate de subiecţi pasivi, art. 196 alin. (4) CP], reprezentând, astfel,
o infracţiune complexă omogenă, pe conţinutul său agravat.
121
Astfel, spre exemplu, în perioada activităţii Codului penal anterior, printr-o decizie obligatorie a instanţei
supreme [Decizia RIL nr. 1/2007 (M. Of. nr. 81 din 1 februarie 2008], s-a interpretat textul art. 178 alin. (3) teza I CP
(infracţiunea de ucidere din culpă, forma agravată, reprezentată de comiterea uciderii din culpă cu ocazia conducerii
pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană aflată sub influenţa alcoolului) ca
reprezentând o infracţiune complexă (prin absorbţia, ca element circumstanţial agravant, a unei infracţiuni
intenţionate prevăzute în legislaţia rutieră). Soluţia, potrivit art. 192 alin. (2) teza a ll-a CP actual, este în sens invers
(nu există infracţiune complexă, ci concurs de infracţiuni).
131
Potrivit primei Expuneri de motive a Codului penal (text nepreluat însă în cea de-a doua Expunere de motive),
s-a arătat că, „în privinţa pedepsei în cazul infracţiunii complexe praeterintenţionate, s-a instituit regula că, «dacă s-a
produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se aplică pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
consumată». Această soluţie legislativă vine să confirme ceea ce practica judiciară şi doctrina penală au promovat, în
urma unui efort de interpretare a normei de incriminare a unor astfel de fapte" (pct. 2.10.).
legiuitor, a faptei absorbite ori sub denumirea adoptată în legea penală sau prin expresii care nu
lasă dubiu asupra sensului lor[1). Gravitatea acestei activităţi, ţinând seama de pedeapsa ce îi
corespunde când este incriminată separat, este inferioară în raport de pedeapsa abstractă
prevăzută pentru infracţiunea absorbantă. „Integrarea conţinutului infracţiunii absorbite în
infracţiunea absorbantă imprimă infracţiunii complexe caracterul de unitate. Interdependenţa şi
condiţionarea reciprocă a componentelor sale atribuie acesteia o structură unitară şi un pericol
social propriu, care-şi găseşte expresie în fiecare text care prevede o infracţiune complexă"* 121. în
doctrina penală, în mod constant şi pe drept cuvânt, s-a subliniat că infracţiunea complexă
prezintă un număr de trăsături specifice care o particularizează în peisajul unităţii infracţionale,
insistându-se asupra caracterului necesar al absorbţiei, asupra caracterului determinat sau
determinabil al incriminării absorbite, precum şi asupra diferenţei de periculozitate între
infracţiunea absorbită şi infracţiunea absorbantă™.
Infracţiunea complexă este compatibilă cu alte forme de unitate infracţională; astfel, fără
dubii, ea este aptă de cumulare cu infracţiunea continuă, deviată, continuată, progresivă. Desigur,
nimic nu împiedică unele combinaţii mai ample între aceste forme de unitate infracţională,
implicând şi manifestarea infracţiunii complexe (spre exemplu, o infracţiune complexă şi,
totodată, continuă, care, pe caz concret, s-ar putea săvârşi în formă continuată sau/şi
manifestându-se, în acelaşi timp, în mod progresiv).
(Clasificări): La rândul ei, infracţiunea complexă se poate înfăţişa corespunzător mai multor
criterii generale de clasificare a infracţiunilor. Astfel, după modul tipic de manifestare a
elementului material (raportat la tipul de normă imperativă prin care se incriminează fapta în
cauză), infracţiunea complexă este (de regulă) o infracţiune comisivă (prevăzută de o normă
penală prohibitivă) - după caz: comisivă proprie ori comisiv-omisivă. Nu excludem posibilitatea ca
legiuitorul să poată construi şi infracţiuni complexe omisive (prevăzute de norme penale
onerative) - nu există o incompatibilitate teoretică, de principiu, sub acest aspect.
După felul urmării imediate, infracţiunea complexă se poate manifesta, după caz, ca
Din punct de vedere constitutiv, infracţiunea complexă poate exista atât în tip,
de bază, cât şi într-o formă derivată a conţinutului juridic, înfăţişându-se ca infracţiune în conţinut
agravat/calificat™. De pildă (avansând un exemplu generic, înainte de a intra în detaliile
presupuse de analiza condiţiilor de existenţă a infracţiunii complexe): infracţiunea de
[1|
în mod regretabil, anumite norme de incriminare din actuala legislaţie ridică unele probleme de interpretare
cu privire la corecta/reala lor natură juridică, putându-se discuta calificarea lor drept infracţiuni complexe
(absorbante ale unor fapte incriminate separat, în mod de sine stătător) sau de fapte apte, dimpotrivă, să intre într-un
concurs de infracţiuni cu respectivele activităţi ilicite penale, atunci când acestea s-ar comite cumulat, pe caz concret.
Cu alte cuvinte, legiuitorul nu reuşeşte să îşi îndeplinească întotdeauna, cu maximă eficacitate, obligaţia de claritate
normativă, aspect apt să conducă la controverse teoretice şi jurisprudenţiale. Asupra acestui aspect (caracterul
controversat al unor norme de incriminare, din perspectiva naturii lor juridice, una dintre opţiunile interpretative
posibile fiind aceea de infracţiuni complexe) vom reveni ulterior, pe parcursul expunerii.
121V. PAPADOPOL, în V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit., p. 188.
131 FL. STRETEANU, Concursul de infracţiuni, op. cit., p. 173 ş.u. în acelaşi sens, C. DUVAC, în G. ANTONIU, T.
TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 386 ş.u.

141
Nu excludem nici potenţialul de existenţă a unei infracţiuni complexe care să se înfăţişeze inclusiv într-un
conţinut infracţional atenuat. Un posibil exemplu poate reieşi din coroborarea art. 230 CP (furtul în scop de
folosinţă)-în măsura în care dispoziţia normativă ar fi admisă drept formă atenuată a furtului [în acest sens, a se
vedea, spre exemplu: S. BOGDAN (COORD.), op. cit., p. 211; V. DOBRINOIU, N. NEAGU, op. cit., p. 207] - cu art. 229 CP
(furtul calificat), într-o modalitate care să reprezinte infracţiune complexă. De pildă, dacă infractorul sparge geamul
portierei unui autoturism, pentru a-l lua pe acesta (doar) în scop de folosinţă, ne-am găsi în prezenţa unui furt de
folosinţă configurat pornindu-se de la furtul prin efracţie (infracţiune complexă) - este de menţionat, totuşi,
tâlhărie (art. 233 CP) este o infracţiune complexă în forma de bază; infracţiunea de tâlhărie este
reglementată de legiuitor şi în conţinut calificat, unele dintre aceste forme agravate fiind ele însele
complexe: art. 234 alin. (1) lit. f) CP (tâlhăria calificată prin violare de domiciliu sau sediu
profesional), art. 234 alin. (3) CP (tâlhăria calificată care a avut ca urmare vătămarea corporală),
art. 236 CP (tâlhăria urmată de moartea victimei).
de infracţiune, aspect valabil (şi) în cazul infracţiunii complexe. De asemenea, în măsura în care se
comit activităţi infracţionale complexe care corespund atât formei tip a unei infracţiuni, cât şi
formelor derivate ale acesteia (agravate/calificate), se va reţine o singură infracţiune, încadrarea
juridică fiind corespunzătoare celei mai grave forme reţinute.
In cele ce urmează, vom surprinde punctual aspecte privitoare la modalităţile normative

corespunzătoare infracţiunii complexe [art. 35 alin. (2) CP], particularităţi la nivelul structurii
acesteia, precum şi unele probleme privind sancţionarea sa.
3.2. Modalităţile/formele infracţiunii complexe

Potrivit art. 35 alin. (2) CP, „Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca
element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau o inacţiune care
constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală".
Fiind o construcţie a legiuitorului penal, infracţiunea complexă poartă denumirea de
infracţiune absorbantă, în timp ce fapta incriminată în mod autonom, de sine
stătător, care
este inclusă în conţinutul juridic al infracţiunii complexe, poartă denumirea de infracţiune
absorbită. Pornind de la definiţia legală, având în vedere modul în care infracţiunea absorbită intră
în conţinutul infracţiunii complexe, se conturează două modalităţi normative (principale) sub care
aceasta se înfăţişează (fiecare prezentând două forme specifice de manifestare):
a) infracţiunea complexă - formă de bază (tip) a faptei incriminate, care există când în
conţinutul infracţiunii complexe absorbante intră ca element constitutiv o acţiune sau inacţiune
care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală [art. 35 alin. (2) teza I CP].
Construcţia juridică a infracţiunii complexe în această modalitate normativă se poate realiza prin
reunirea a două sau mai multor fapte incriminate în mod de sine stătător, în considerarea unei
anumite legături - expres indicată - între acestea. Legătura poate să fie etiologică (mijloc-scop) sau
consecvenţionalâ (antecedenţă-rezultat/cauză-efect). Spre exemplu, este o astfel de infracţiune
complexă infracţiunea de tâlhărie (art. 233 CP). Este de menţionat că legătura inclusă în structura
infracţiunii complexe este parte a conţinutului juridic al acesteia, prin urmare, absenţa ei atrage
inexistenţa infracţiunii complexe. într-o atare ipoteză, activităţile ilicite comise atrag soluţia
pluralităţii de infracţiuni (concurs de infracţiuni)111. Construcţia juridică a infracţiunii complexe în
această modalitate normativă se
caracterul atipic al ipotezei, care, în această viziune, ar reprezenta o „formă atenuată a unei forme agravate/
calificate" a unei infracţiuni...
m
De pildă, dacă X intră într-o altercaţie cu Y, implicând acte de lovire a acestuia (fără legătură cu scopul
sustragerii unui bun), iar, după încheierea evenimentului, X observă un bun al lui Y, căzut din haina acestuia în timpul
agresiunii fizice, pe care şi-l însuşeşte (Y fiind plecat deja), atunci nu se va reţine o tâlhărie (infracţiune complexă), ci
un concurs de infracţiuni între lovire şi furt (lovirea nu s-a comis anterior sustragerii, în scopul facilitării acesteia, nici
ulterior sustragerii, pentru a asigura păstrarea bunului sustras sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca
infractorul să îşi asigure scăparea, aşa cum solicită incriminarea din art. 233 CP). Precizăm că, în mod similar, este
imposibilă reţinerea unei infracţiuni complexe şi în cazul aşa-zisei complexităţi judiciare, reprezentând situaţia în care
între două infracţiuni săvârşite în concret există, în fapt, o anumită legătură de tip etiologic sau
poate realiza însă şi prin absorbţie. în acest caz, infracţiunea complexă absorbantă este creată cu
ajutorul unei alte infracţiuni (absorbite), căreia i se adaugă anumite condiţii speciale, ca elemente
lipsite de valoare infracţională proprie (precum o anumită calitate a unui subiect), realizându-se
astfel un conţinut infracţional complex. Spre exemplu, se apreciază a fi o astfel de infracţiune
complexă infracţiunea de ultraj (art. 257 CP);
b) infracţiunea complexa - formă calificată a faptei incriminate, care există când în conţinutul
infracţiunii complexe absorbante intră ca element circumstanţial agravant o acţiune sau inacţiune
care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală [art. 35 alin. (2) teza a ll-a CP].
Construcţia juridică a infracţiunii complexe, în această modalitate normativă, se realizează prin
absorbţie. Infracţiunea complexă pe conţinut agravat, absorbantă, poate fi o infracţiune care nu
este complexă pe conţinutul ei de bază, incriminare care, prin absorbţia unei alte fapte incriminate
autonom, dobândeşte astfel un conţinut calificat şi în acelaşi timp complex. Spre exemplu, este o
astfel de infracţiune complexă infracţiunea de furt calificat prin efracţie [art. 229 alin. (1) lit. d)
teza I CP]. Infracţiunea complexă pe conţinut agravat, absorbantă, poate fi însă şi o infracţiune
care este deja complexă încă de pe conţinutul ei de bază, dar al cărei conţinut se agravează prin
absorbţia, pe conţinutul său agravat/calificat, a unei activităţi incriminate în mod de sine stătător.
Spre exemplu, este o astfel de infracţiune complexă (şi pe conţinutul său agravat, nu doar pe cel
tip) infracţiunea de tâlhărie urmată de moartea victimei (art. 236 CP).
3.3. Particularităţi la nivelul structurii infracţiunii complexe

Infracţiunea complexă există atunci când unitatea se manifestă, prin voinţa legiuitorului, la
nivelul întregului conţinut constitutiv, în pofida unor elemente de pluralitate faptică. Astfel, din
punct de vedere al structurii, infracţiunea complexă prezintă anumite particularităţi (după caz) la
nivelul: elementului material, urmării imediate, legăturii de cauzalitate (pe latură obiectivă),
formei de vinovăţie (pe latură subiectivă); desigur, se impune unitatea şi la nivelul condiţiilor
preexistente ale infracţiunii: unitate de obiect juridic şi unitate de subiect activ.
Analiza infracţiunii complexe în cele două modalităţi pe care le prezintă permite unele
succinte observaţii privitoare la obiect, subiecţi, latură obiectivă şi latură subiectivă.
Infracţiunea prezintă obiect juridic complex, date fiind valorile sociale protejate prin
incriminarea complexă, valori sociale de natură diferită sau de aceeaşi natură. Spre exemplu:
infracţiunea de tâlhărie (art. 233 CP) este o infracţiune complexă eterogenă* [1], potrivit obiectului
juridic principal găsindu-şi apartenenţa în categoria infracţiunilor contra patrimoniului.
Infracţiunea de omor calificat, în ipoteza legală a pluralităţii subiecţilor pasivi [art. 189 alin. (1) lit.
f) CP], este o infracţiune complexă omogenă.
Ca faptă concret săvârşită, infracţiunea complexă pune în evidenţă, ca protagonişti ai actului

Sub aspectul subiectului activ, o infracţiune complexă se poate comite, ca regulă, fie de către
o singură persoană, fie de o pluralitate de infractori. Dacă legea nu impune cerinţe
consecvenţional, însă legea nu a creat expres, în considerarea lor, o infracţiune complexă, prin reunirea celor două
fapte incriminate separat. în acest caz, potrivit art. 38 alin. (1) teza a ll-a CP, „Există concurs real de infracţiuni şi
atunci când una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni". Aşadar, este de
reţinut că, de lege Iota, în dreptul nostru penal material/substanţial, nu este recunoscută ca producătoare de efecte
juridice (nu este admisă/nu există) complexitoteo judiciara.
[1)
în cazul infracţiunilor complexe eterogene, reamintim că obiectul juridic special se subdivideîn obiect juridic
principal şi obiect juridic secundar (adiacent).
speciale subiectului activ, acesta poate fi orice persoană fizică sau juridică (desigur, care verifică
existenţa condiţiilor generale de capacitate penală). în infracţiunea complexă
este compatibilă, în principiu, cu săvârşirea acesteia sub toate formele posibile (coautorat,
instigare, complicitate), fie sub forma participaţiei proprii sau a celei improprii 111. în cazul
infracţiunilor complexe comise în mod continuat ori al infracţiunilor deopotrivă continue şi
complexe, participaţia poate fi totală (participantul poate contribui la comiterea infracţiunii pe
întreaga durată de săvârşire a acesteia) sau parţială (participantul îşi aduce o contribuţie limitată
doar la o parte/un segment din iter criminis). în măsura în care un participant cunoaşte
împrejurarea săvârşirii infracţiunii la care participă, ca infracţiune complexă, atunci va răspunde ca
participant la infracţiunea complexă comisă, chiar dacă în concret contribuţia sa a fost prestată
doar în raport de activitatea absorbită în structura acesteia/de una singură dintre activităţile
absorbite în structura acesteia121.
Subiect activ al unei infracţiuni complexe poate fi o persoană fizică infractor major sau minor
(persoană aflată în stare de minoritate corespunzătoare existenţei capacităţii penale, la momentul
săvârşirii faptei) sau o persoană juridică.
Subiectul pasiv al infracţiunii complexe poate fi unic sau reprezentat de o pluralitate de

persoane.]n ceea ce priveşte situaţia pluralităţii de subiecţi pasivi în cazul infracţiunii complexe,
aceasta rezultă, în cazul unor infracţiuni, direct din normele de incriminare (infracţiuni complexe
omogene, cu pluralitate de subiecţi pasivi). Este cazul infracţiunilor de: omor calificat săvârşit
asupra a două sau mai multor persoane [art. 189 alin. (1) lit. f) CP]* 131; ucidere din culpă, forma
agravată, atunci când s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane [art. 192 alin. (3) CP];
vătămarea corporală din culpă, forma agravată, atunci când au fost vătămate două sau mai multe
persoane, în condiţiile legii [art. 196 alin. (4) CP][41.
Tot un caz de subiect activ multiplu în ipoteza unei infracţiuni complexe poate să apară, spre
exemplu, în raport de infracţiunea de tâlhărie. încă în teoria şi practica formulate sub imperiul
fostei reglementări penale, s-a arătat că „acţiunea prin care se realizează activitatea secundară a
tâlhăriei poate fi îndreptată atât împotriva posesorului sau detentorului bunului,
111
Desigur, există situaţii de incriminări în cazul cărora nu sunt posibile anumite forme de manifestare a
participaţiei penale. Spre exemplu, dacă se comite o infracţiune complexă aparţinând sferei celor cu subiect activ unic
(care se comit inpersona propria), atunci coautoratul este exclus; de asemenea, dacă se comite o infracţiune
complexă din culpă (potrivit unei opinii). Pentru particularităţi în materia participaţiei penale în caz de infracţiune
complexă, a se vedea tratarea pluralităţii ocazionale de făptuitori.
121
Fiind o împrejurare de factură reală, comiterea unei infracţiuni complexe îşi repercutează efectele juridice
asupra tuturor participanţilor care au cunoscut-o sau prevăzut-o, conform art. 50 alin. (2) CP. Spre exemplu, dacă un
coautor doar a sustras bunuri ale victimei, în timp ce un altul a lovit-o şi imobilizat-o pe aceasta pentru a facilita
sustragerea, vor răspunde amândoi pentru infracţiunea complexă de tâlhărie, iar nu unul pentru o infracţiune de furt
şi celălalt pentru o infracţiune de lovire.
131
Agravanta prevăzută în art. 189 alin. (1) lit. f) CP (şi deci complexitatea legală) nu subzistă atunci când actele
de violenţă, exercitate cu intenţia de a ucide, săvârşite în aceeaşi împrejurare, asupra a două sau mai multor
persoane, dintre care una a decedat, iar alta nu, constituie atât infracţiunea de omor (simplu sau calificat, dar pentru
alt motiv), comisă asupra unei singure persoane, cât şi tentativa de omor (după caz, simplu sau calificat, dar pentru alt
motiv), săvârşită asupra unei/unor alte persoane, aflate în concurs. în acest sens, apreciem că se menţine (
mutatismutandis) valabilitatea soluţiei obligatorii pronunţate de instanţa supremă prin Decizia
(RIL)
nr. V/2006 (M. Of. nr. 492 din 7 iunie 2006).
141
în cazul unor infracţiuni contra persoanei care reprezintă incriminări complexe cu pluralitate de subiecţi pasivi
(indicate în text), din punct de vedere al sancţionării, este de remarcat, sub aspect normativ, o tehnică sancţionatorie
reprezentată de majorarea limitelor pedepsei prevăzute de lege (atât ca minim, cât şi ca maxim special de pedeapsă)
cu o anumită fracţie, expres prevăzută. Subliniem că, prin urmare, este vorba despre regimul sancţionatoriu propriu al
acestor infracţiuni, în forma lor agravată/calificată (dispoziţie specială de agravare), reamintind că infracţiunea
complexă nu constituie, ca natură juridică, o cauză generală de agravare a pedepsei, precum este forma continuată de
săvârşire a unei infracţiuni.
cât şi împotriva oricărei alte persoane care ar interveni pentru a împiedica săvârşirea furtului ori
pentru prinderea şi deposedarea făptuitorului de bunul furat. Este necesar ca victima să fie
prezentă la locul săvârşirii furtului, deoarece numai violenţele, ameninţările etc. săvârşite cu
această ocazie (...) realizează activitatea secundară a infracţiunii de tâlhărie. Dacă persoana nu
este prezentă la locul săvârşirii furtului, violenţa, ameninţarea etc. constituie o altă infracţiune
(lovirea sau alte violenţe, ameninţarea)"111.
în materia unor infracţiuni complexe (de pildă: tâlhărie, ultraj ş.a.), este de menţionat că se
manifestă opinii divergente în teoria şi în practica penală în ipoteza pluralităţii de subiecţi pasivi121.
în ipoteza în care, pe caz concret, infracţiunea complexă se manifestă sub formă continuată,
explicaţiile din materia infracţiunii continuate referitoare la unicitatea/pluralitatea subiecţilor
pasivi se menţin. Spre exemplu: o singură tâlhărie comisă în mod continuat, asupra aceluiaşi
subiect pasiv, reprezintă o situaţie în afara oricărei controverse; în schimb, ipoteza unei tâlhării
care a adus atingere unor subiecţi pasivi secundari diferiţi, deşi subiectul pasiv principal este unic,
ar putea implica unele discuţii* 131.
La nivelul laturii obiective, construcţia juridică a unei infracţiuni complexe poate presupune,
după caz, două activităţi cu valoare infracţională proprie, deosebite ca natură (de exemplu,
tâlhăria) sau similare (de exemplu, omorul calificat comis asupra a două sau mai multor persoane,
cu aceeaşi ocazie şi în aceeaşi împrejurare) ori o singură acţiune sau inacţiune incriminată în mod
de sine stătător, unică (de exemplu, lovirea superiorului sau a inferiorului, art. 420 CP) sau
prevăzută alternativ altei/altor acţiuni ori inacţiuni cu valoare infracţională proprie (de exemplu,
ultrajul, art. 257 CP). Unicitatea pe latură obiectivă este întregită, desigur, prin urmarea imediată
şi legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată.
Din punct de vedere al laturii subiective, după caz, infracţiunea complexă se poate comite cu
orice formă de vinovăţie penală, în funcţie de norma de incriminare. Dintre incriminările complexe
din Partea specială a Codului penal, exemplificăm:
- infracţiune complexă intenţionată: furtul calificat prin violare de domiciliu sau sediu
profesional [art. 229 alin. (2) lit. b)] sau tâlhăria (art. 233);
- infracţiune complexă comisă din culpă: vătămarea corporală din culpă, forma agravată,
produsă asupra a două sau mai multor persoane [art. 196 alin. (4)];
1110.
LOGHIN,T. TOADER, Drept penal român. Partea specială, Casa de editură şi presă „Şansa" S.R.L., Bucureşti,
1994, p. 242.
[2|
în acest sens, pentru detalii şi un inventar al situaţiilor şi opiniilor exprimate în doctrină/soluţiilor
jurisprudenţiale atinse în materie, a se vedea C. GHIGHECI, op. cit., p. 118 ş.u.
131
Credem că doctrina şi practica urmează a elucida măsura efectului indirect, produs în materia infracţiunii
complexe, prin Decizia C.C.R. nr. 368/2017, în care s-a punctat invalidarea dispoziţiei din art. 238 din Legea nr.
187/2012 (legată nemijlocit de infracţiunea continuată). Realitatea este că, deşi textul art. 238 din Legea nr. 187/2012
face (făcea?) referire expresă la ipoteza infracţiunilor care se comit (pe caz concret) în mod continuat, dispoziţia
cuprinsă la lit. b) a normei juridice în cauză furnizează (furniza?), implicit, o regulă de soluţionare a ipotezelor de
săvârşire, chiar şi în mod ne-continuat, a unor infracţiuni complexe (în situaţia în care, pe caz concret, acestea ar
prezenta un subiect pasiv principal unic şi subiecţi pasivi secundari diferiţi, dacă activitatea infracţională ar fi unitară,
desfăşurată deodată, de principiu în aceleaşi condiţii de timp şi de loc). Astfel, ar fi absurd să se aprecieze că soluţia
expres acreditată prin norma în cauză nu s-ar aplica infracţiunilor complexe (de tipul celor la care s-a făcut referire),
chiar şi atunci când acestea nu s-ar comite în mod continuat. Ar fi inadmisibilă opinia că ar exista unitate de
infracţiune (complexă şi continuată) atunci când activitatea infracţională respectivă s-ar relua la diferite intervale de
timp, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, asupra unor subiecţi pasivi diferiţi, dar cu menţinerea subiectului pasiv
principal, dar că ar exista o pluralitate de infracţiuni atunci când aceeaşi activitate s-ar desfăşura o singură dată,
asupra aceloraşi subiecţi pasivi (principal - unic, secundari - diferiţi)...
- infracţiune complexă comisă cu intenţie depăşită: întreruperea cursului sarcinii care a cauzat
femeii însărcinate o vătămare corporală sau moartea [art. 201 alin. (3)]; violul care a cauzat
vătămarea corporală a victimei [art. 218 alin. (3) lit. e)]; violul care a dus la moartea victimei [art.
218 alin. (4)]; agresiunea sexuală care a cauzat vătămarea corporală [art. 219 alin. (2) lit. e)];
agresiunea sexuală care a dus la moartea victimei [art. 219 alin. (3)].
Potrivit unei opinii din doctrină, se apreciază că forma de vinovăţie pentru infracţiunea
complexă în conţinut de bază este (doar) intenţia, spre deosebire de cazul infracţiunii complexe
în/pe varianta calificată, în cazul căreia vinovăţia s-ar putea înfăţişa şi sub forma praeterintenţiei,
precum şi a culpei111. Doctrina apreciind că ultrajul reprezintă o infracţiune complexă (în/ pe
conţinutul de bază - fiind indicată chiar cu titlu de exemplu tipic al infracţiunii complexe realizate
prin absorbţie), care absoarbe (în condiţiile prevăzute de lege) inclusiv lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte, considerăm că o infracţiune complexă în conţinut de bază poate evidenţia
(cel puţin) atât forma de vinovăţie a intenţiei, cât şi pe aceea a intenţiei depăşite.
Infracţiunea complexă se consumă când s-a înfăptuit elementul material, producându-se

urmarea imediată caracteristică faptei incriminate. Infracţiunea complexă intenţionată este
susceptibilă de rămânere la stadiul tentativei, în funcţie de tipul de infracţiune şi de
particularităţile obiective şi subiective ale acesteia (spre exemplu: dacă acţiunea principală s-a
întrerupt într-un moment anterior consumării, se va realiza tentativa la infracţiunea complexă,
cum ar fi în cazul tâlhăriei, furtului calificat prin efracţie, omorului calificat comis asupra a două
persoane)121.
Dacă infracţiunea complexă se manifestă, totodată, şi sub forma unei unităţi infracţionale cu
durată de desfăşurare în timp (infracţiune continuă, continuată sau progresivă), atunci ea va
prezenta şi un moment de epuizare, corespunzător (specific) respectivei forme de durată a unităţii
de infracţiune [a se vedea art. 154 aiin. (2) şi (3) CP].
Am menţionat deja aspectul privitor la dinamica legislativă care caracterizează (şi) anumite
norme de incriminare care pot fi apreciate (dintr-un punct de vedere, cel puţin) drept infracţiuni
complexe, în comparaţia stadiului normativ actual cu acela anterior. în acest sens, există unele
controverse (sau situaţii controversabile) inclusiv cu privire la natura juridică a unor dispoziţii
penale speciale, ca reprezentând potenţiale infracţiuni complexe (probleme apar în acele situaţii în
care, existând unele deficienţe la nivelul tehnicii legale de sistematizare a normelor de
incriminare, se pot identifica atât argumente pro, cât şi argumente contra, în sensul aprecierii
unor infracţiuni ca fiind complexe). Spre exemplu, s-ar putea aminti, în acest sens, situaţia
infracţiunii de ultraj judiciar (art. 279 CP), cu privire la care se discută în doctrină calificarea normei
drept infracţiune complexă autonomă (de sine stătătoare) sau doar ca formă (comună) agravată a
unor infracţiuni distincte* 131. S-ar mai putea indica şi

111
De pildă: în cazul tâlhăriei, fapta rămâne la stadiul de tentativă dacă s-a realizat actul de violenţă fizică sau
121
psihică, dar nu s-a mai reuşit sustragerea bunului mobil, pentru că au intervenit alte persoane în ajutorul victimei;
în cazul furtului calificat prin efracţie, fapta rămâne la stadiul de tentativă dacă s-a deteriorat încuietoarea uşii, dar
nu s-a mai sustras bunul aflat înăuntru, pentru că infractorul a fost prins; în cazul omorului calificat, fapta rămâne
la stadiul de tentativă dacă s-a încercat uciderea a două victime prin aceeaşi acţiune sau prin acţiuni distincte
desfăşurate în aceeaşi împrejurare, dar nu a decedat niciuna dintre victime. Pentru ipoteze/nuanţe în privinţa
particularităţilor tentativei în cazul infracţiunilor complexe, a se vedea C. GHIGHECI, op. cit., p. 62 ş.u.
A se vedea, legat de acest aspect (printre altele): AL. ŞINC, Probleme controversate privind dispoziţiile art.
131
279 din Codul penal, articol care se poate consulta on-line, în format electronic, la adresa de internet https://
www.juridice.ro/333850/probleme-controversate-privind-dispozitiile-art-279-din-codul-penal.html
(atingându-se
alte prevederi legale aflate într-o situaţie asemănătoare: violenţa în familie (art. 199 CP); uciderea
ori vătămarea nou-născutului de către mamă (art. 200 CP) ş.a.
Practic, identificăm cazuri în care anumite norme penale speciale, de incriminare, prezintă o
natură juridică discutabilă, alternativele existentein acest sens în privinţa lor fiind reprezentate de:
forme derivate (prin agravare sau atenuare) ale unor infracţiuni; infracţiuni autonome, de sine
stătătoare, care marchează un stadiu agravat sau atenuat de incriminare prin raportare la alte
fapte tipice (sub aspect penal), fiind însă reglementate distinct de acestea (situaţii care, cel puţin
în raport de cazul înăspririi represiunii penale, pot fi apreciate ca reprezentând infracţiuni
complexe111 în/pe conţinutul lor constitutiv de bază); cauze speciale de agravare a pedepsei (a
răspunderii penale) în raport de anumite incriminări.
3.4. Tratament sancţionator

Dispoziţii privind pedeapsa în cazul infracţiunii complexe sunt cuprinse în prevederile art. 36
alin. (2) şi (3) CP. Potrivit prevederii din art. 36 alin. (2) CP, se dispune că „Infracţiunea complexă
se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune". Dispoziţia cuprinsă în
alin. (2) al art. 36 CP, în acord cu principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal, * 1
concluzia că ultrajul judiciar nu ar trebui să fie considerat o infracţiune complexă autonomă); L.V. LEFTERACHE, op.
cit., p. 351, 355 (în sensul că ultrajul judiciar este infracţiune complexă); pentru detalii critice: M. DUNEA,
Radiografia unei doctrine eterogene (şi uneori auto-eterogene) în materia naturii juridice şi structurii incriminării,
de lege lata, a ultrajului şi ultrajului judiciar, în volumul Conferinţei 160 de ani de învăţământ juridic ieşean, op.
cit., p.[1]239-253.
Este de observat că legiuitorul construieşte uneori şi dispoziţii de incriminare care pot fi apreciate (cel puţin
dintr-o anumită perspectivă) drept infracţiuni autonome, care marchează însă o tendinţă de factură atenuantă prin
comparaţie cu alte norme distincte de incriminare (ale căror elemente juridice constitutive esenţiale sunt preluate/
absorbite în cuprinsul lor normativ). Este cazul, spre exemplu, al uciderii ori vătămării nou-născutului de către mamă.
Astfel, deşi, în opinia majoritară, această incriminare apare drept formă atenuată a omorului, respectiv a unor
infracţiuni contra integrităţii corporale şi sănătăţii, suntem de părere că includerea sa într-o grupă de sistematizare a
normelor penale speciale diferită faţă de aceea a infracţiunilor în cauză poate acredita şi opinia că art. 200 CP
reprezintă o incriminare autonomă. în mod firesc, nu doar că formele atenuate - ca şi cele agravate - ale unei
infracţiuni ar trebui să aibă acelaşi obiect juridic special principal ca infracţiunea de bază, dar, în plus, fiind forme
derivate ale unei incriminări de bază, dependente juridic de aceasta, este extrem de greu de acceptat, ştiinţific,
existenţa unor texte legale care să reprezinte un sediu comun, distinct, pentru mai multe forme atenuate/agravate ale
unor infracţiuni diferite între ele, în formele lor de bază. Altfel spus, dacă bazele de incriminare sunt diferite, atunci şi
derivatele acestora, prin atenuare/agravare, trebuie să fie diferite între infracţiuni distincte! Prin urmare, considerăm
că mecanismul potrivit căruia sunt construite dispoziţii legale reprezentând infracţiuni autonome care marchează un
stadiu de reglementare atenuată în raport de alte norme de incriminare, al căror conţinut juridic îl cuprind/îl implică/îl
absorb, este, în realitate, identic celui potrivit căruia sunt create infracţiunile complexe. Se impune însă precizarea că,
în acest caz (ca particularitate), infracţiunea absorbantă este mai puţin gravă decât cea absorbită (ceea ce se poate
explica prin asocierea, alături de infracţiunea absorbită, a unor elemente constitutive lipsite de relevanţă infracţională
proprie, care marchează împrejurări de factură atenuantă, iar nu agravantă, prin comparaţie cu incriminarea de
origine - cea absorbită -, cum ar fi o calitate specială a subiectului activ prin prisma căreia acesta se înfăţişează ordinii
publice ca fiind mai puţin periculos). Deşi, aparent, instituţia infracţiunii complexe nu ar putea susţine o asemenea
construcţie, din moment ce textul art. 35 alin. (2) CP se referă la absorbţia unei incriminări (în structura infracţiunii
complexe absorbante) drept element constitutiv sau element circumstanţial agravant, suntem de opinie că
imposibilitatea este doar aparentă, cel puţin în considerarea infracţiunii complexe forma tip. Astfel, precizarea legală
expresă a sensului agravant al elementului absorbit (care are valoare infracţională autonomă) vizează expres doar
ipoteza infracţiunii complexe în forma calificată (element circumstanţial agravant), iar nu şi situaţia infracţiunii
complexe forma tip (în cazul căreia se indică doar absorbţia faptei tipice distincte cu titlu de element constitutiv,
lipsind indicarea sensului agravant sau atenuant al acestuia, în comparaţia raportului de gravitate dintre incriminarea
complexă absorbantă şi cea absorbită). în acest sens, a se vedea, mai pe larg, M. DUNEA, Expresii normative speciale
ale politicii penale de factură atenuantă sau agravantă ale legiuitorului penal, în volumul Conferinţei Internaţionale
Uniformizarea dreptului: efecte juridice şi implicaţii sociale, politice şi administrative, organizată de Facultatea de
Drept a Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi, 23-25 octombrie 2014, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 696-704.
subliniază că normele speciale care cuprind incriminări complexe prevăd, în mod firesc, şi
pedepsele abstracte corespunzătoare gravităţii ansamblului unic infracţional. Prin urmare,
problema sancţionării infracţiunii complexe este una de individualizare legală, iar nu una de
individualizare judiciarâ[1].
în legătură cu sancţionarea infracţiunii complexe, potrivit art. 36 alin. (3) CP, se înscrie
prevederea (fără precedent legislativ) că „Infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită,
dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea complexă consumată". înainte de a însoţi acest text legal de
un scurt comentariu, credem că se impun unele precizări.
în raport cu reglementarea anterioară, care nu cuprindea dispoziţii explicite în acest sens (deşi
nu puţine au fost propunerile de lege ferenda), s-a (re)simţit nevoia unei intervenţii exprese.
Tentativa nu este posibilă în cazul infracţiunilor praeterintenţionate simple (propriu-zise),
deoarece culpa, ce caracterizează rezultatul mai grav, se suprapune peste intenţia specifică
acţiunii iniţiale prin care debutează fapta, pentru a cărei relevanţă penală se cere producerea
rezultatului prevăzut de norma incriminatoare; este cazul, spre exemplu, al infracţiunii de loviri
sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 195 CP). în cazul infracţiunilor complexe săvârşite cu
intenţie depăşită, atunci când urmarea praeterintenţionată mai gravă s-a produs pe linia acţiunii
adiacente/secundare, iar acţiunea principală nu s-a consumat [art. 36 alin. (3) CP], peransamblul
faptic (infracţiunea complexă), are loc rămânerea la stadiul de tentativă. De exemplu: în urma
violenţelor fizice exercitate în scopul deposedării victimei de unele bunuri - act nereuşit-, se
ajunge în cele din urmă la vătămarea corporală/decesul acesteia, din cauza loviturii aplicate
frontal, care a proiectat victima de un plan dur121. Sau: în urma violenţelor fizice exercitate în
scopul violării victimei, se produce în mod neintenţionat vătămarea corporală/ decesul acesteia,
din cauza loviturii aplicate, care a proiectat victima de un plan dur, fără a se mai realiza însă violul
(nu se mai întreprinde actul sexual). într-o atare situaţie, apreciem că soluţia legislativă conform
prevederilor art. 36 alin. (3) CP semnifică o asimilare a tentativei cu faptul consumat, dar (în opinia
noastră) numai sub aspectul
aplicabil, şi anume parificarea de pedeapsă, ca excepţie de la regula sancţionării/pedepsirii
tentativei, potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (2) CP, prin diversificarea de pedeapsă. Admitem faptul
că se poate discuta dacă rezolvarea oferită de art. 36 alin. (3) CP asimilează tentativa cu faptul
consumat, atât din punct de vedere al naturii juridice, cât şi al tratamentului penal aplicabil.
Optăm pentru prima rezolvare indicată, apreciind că tiparul legal al tentativei în cazul infracţiunilor
complexe săvârşite cu intenţie depăşită, atunci când se produce rezultatul mai grav pe linia
acţiunii secundare, iar acţiunea principală nu s-a consumat, este asigurat de art. 36 alin. (3) CP.
în doctrina penală se apreciază uneori că, prin înscrierea art. 36 alin. (3) CP, legiuitorul pune
capăt unei situaţii extrem de controversate131; dimpotrivă, alţi autori remarcă faptul că, în cazul
unor incriminări praeterintenţionate, discuţiile nu vor fi înlăturate în totalitate* 141. Subiectul a
111
C. DUVAC, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 397. Astfel, în doctrină s-a arătat că „orice
infracţiune complexă prevăzută în Partea specială a Codului penal este sancţionată mai grav decât infracţiunile
componente, acest lucru fiind considerat suficient de către legiuitor, astfel că nu a considerat necesar să
reglementeze şi o altă formă de agravare a sancţionării infracţiunii complexe, prin prevederea unui spor" - G.
BODORONCEA, în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit., p. 119.
121 în acelaşi sens, a se vedea şi C. BULAI, B.N. BULAI, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 317.
[3i A se vedea, spre exemplu, C. DUVAC, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 385.
141
A se vedea, spre exemplu: S. BOGDAN (COORD.), op. cit., p. 153; A. STAN, Aspecte privind infracţiunile
praeterintenţionate care au avut ca urmare moartea sau vătămarea corporală a victimei prin prisma art. 36 alin. (3)
NCP, articol care se poate consulta on-line, în format electronic, la adresa de internet https://www.
stat constantin preocuparea noastră, iar, în considerarea acestui aspect, în limitele prezentului
cadru, înţelegem doar să punctăm unele rezolvări teoretice divergente în materie111. Considerăm
că subiectul rămâne, în continuare, un punct nevralgic al reglementării penale actuale, în pofida
aparentei clarităţi a dispoziţiei art. 36 alin. (3) CP (prevedere care nu poate fi analizată disjuns şi de
observarea anumitor norme penale speciale, respectiv de analiza raporturilor interdependente
dintre acestea).
Sediul materiei rezervat reglementării infracţiunii complexe (în Capitolul V din Titlul II al Părţii
generale a Codului penal) cuprinde şi dispoziţia din art. 37 CP, referitoare la recalcularea pedepsei
în cazul acestei forme de unitate legală de infracţiune. Din prevederile textului indicat rezultă că,
în cazul în care după o condamnare definitivă făptuitorul este judecat şi pentru alte acţiuni sau
inacţiuni care se integrează în conţinutul aceleiaşi infracţiuni complexe, pedeapsa se recalculează
în funcţie de amploarea întregii activităţi săvârşite, pentru a se stabili o sancţiune penală
corespunzătoare pentru tot ansamblul faptic reţinut, aceasta putând fi -în mod logic - egală sau
superioară pedepsei anterior stabilite. Cu toate acestea (după cum am mai indicat şi în legătură cu
infracţiunea continuată), ne întrebăm dacă regula finală astfel formulată nu ar trebui să fie
pasibilă - uneori-şi de unele derogări, în anumite situaţii excepţionalel2]. De asemenea, credem că,
deşi legiuitorul se referă explicit, în textul analizat, la situaţia în care, ulterior unei condamnări
definitive pentru o infracţiune complexă, infractorul este judecat şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni
care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, pentru identitate de raţiune, prevederea în cauză
trebuie aplicată inclusiv atunci când prima condamnare (rămasă definitivă) s-a pronunţat în
considerarea unei infracţiuni apreciate (la acel moment şi stadiu) drept o infracţiune simplă (sau
apartenenţă la o altă formă de unitate de infracţiune decât cea complexă).
Mecanismul procesual de realizare a dispoziţiilor art. 37 CP este reglementatîn art. 585 CPP;
aplicabil, în acest caz, va fi textul art. 585 alin. (1) lit. d) CPP.
§4. Infracţiunea de obicei

...Ţinând cont de faptul că am făcut din acest mod de debut al prezentării formelor unităţii de
infracţiune o... obişnuinţă, urmează acum a discuta şi despre... infracţiunea de obicei! * 1 2
juridice.ro/309762/aspecte-privind-infractiunile-praeterintentionate-care-au-avut-ca-urmare-moartea-sau-vata
marea-corporala-a-victimei-prin-prisma-art-36-alin-3-din-ncp.html.
[1]
A se vedea (şi) M.l. MICHINICI, M. DUNEA, în T. TOADER (COORD.), op. cit., p. 97 ş.u.; M.l. MĂRCULESCU-MICHINICI,
Transformări legislative..., op. cit., p. 149 ş.u.; M.l. MĂRCULESCU-MICHINICI, Aspecte ale unei sinteze teoretice în materia
intenţiei depăşite, op. cit., p. 205, 206. Ne îndreptăm atenţia, spre exemplu, înspre o incriminare complexă
praeterintenţionată, anume fapta de întrerupere a cursului sarcinii atunci când s-a cauzat femeii însărcinate o
vătămare corporală sau atunci când fapta a avut ca urmare moartea femeii însărcinate [art. 201 alin. (3) CP]. într-o
opinie (V. CIOCLEI, în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit., p. 419), se apreciază că tentativa nu este posibilă în acest caz, din
cauza formei de vinovăţie (intenţie depăşită); în opinia (diametral) opusă [S. BOGDAN (COORD.), op. cit., p. 78, 79], se
consideră că fapta persoanei de a încerca să întrerupă cursul sarcinii, rezultat care nu se produce, cauzând însă un
rezultat mai grav, din culpă, constând în vătămarea corporală sau moartea femeii însărcinate, va atrage răspunderea
penală pentru o tentativă de întrerupere a cursului sarcinii, sancţionabilă (însă) în limitele prevăzute de lege pentru
forma consumată [dată fiind prevederea din art. 36 alin. (3) CP]. Ecartul dintre cele două opinii este evident şi în afara
oricărui alt comentariu din partea noastră!
[2]
S-ar putea susţine că soluţia potenţialei diminuări a pedepsei ar trebui promovată atunci când în structura
noilor acţiuni sau inacţiuni descoperite, componente ale infracţiunii complexe, s-ar reţine împrejurări cu valoare
atenuantă, care să se repercuteze, în acest sens, asupra întregului ansamblu faptic săvârşit.
infracţiunea de obicei poate fi definita ca fiind acea forma a unităţii infracţionale legale care
consta în repetarea unei fapte de un număr de oripana se releva obişnuinţa, îndeletnicirea, aşadar;
o practica sancţionată de legea penală, repetarea atribuind ansamblului de acţiuni plurale
gravitatea specifică infracţiunii. Infracţiunea de obicei presupune o pluralitate de acte, la nivelul
elementului material, şi produce o unică urmare imediată globală, ca sumă a urmărilor imediate
parţial produse de fiecare dintre actele (irelevante penal perse) reiterate. Potrivit dispoziţiilor art.
154 alin. (2) teza a ll-a CP, infracţiunea de obicei apare drept infracţiune de durată, ea fiind,
totodată, o formă originară/primară a unităţii de infracţiune (cu identificare încă de la nivel
abstract, prin raportare la norma de incriminare111). Infracţiunea de obicei se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege, potrivit normei de incriminare (nu există particularităţi sub aspect
sancţionator în cazul său)121.
Printre infracţiunile de obicei-fapte cu incriminare în Partea specială a Codului penal - se pot
menţiona, de pildă: hărţuirea (art. 208); folosirea unui minor în scop de cerşetorie (art. 215)[3];
hărţuirea sexuală (art. 223); camăta (art. 351); nerespectarea măsurilor privind încredinţarea
minorului, de către o persoană căreia i s-a încredinţat minorul prin hotărâre 1 2
[1]
Avertizăm în mod deosebit asupra acestui aspect: o infracţiune fie este de obicei, în abstract, fie nu este astfel
şi nu poate deveni de obicei ca efect al modului concret în care este săvârşită. De pildă, este o greşeală
impardonabilă a se considera că, dacă un infractor se specializează în comiterea unui anumit tip de faptă penală (spre
exemplu, furt), săvârşirea acesteia devenind pentru ea un adevărat (prost) obicei, o obişnuinţă de viaţă, atunci, în
cazul său, acea infracţiune (furtul, în speţă) ar putea fi considerată drept infracţiune de obicei. Aceasta, pentru că, pe
conţinutul constitutiv al majorităţii infracţiunilor (fiind şi cazul furtului), nu se indică obişnuinţa/ repetabilitatea drept
condiţie esenţială, astfel încât o asemenea infracţiune (furtul, de pildă) nu ar putea niciodată să intre în categoria
infracţiunilor de obicei. Prin urmare, repetabilitatea faptică este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru
calificarea unei activităţi ca fiind infracţiune de obicei; este necesar; în plus, ca legea să o fi calificat asţfell Cu titlu
de situaţie excepţională, menţionăm existenţa unor dispoziţii de incriminare în raport de care s-ar putea relativiza
(parţial) această regulă. Astfel, legiuitorul prevede uneori, drept activităţi infracţionale alternative ale unor conţinuturi
de incriminare, fapte aflate în legătură cu/corelative unor conduite care manifestă caracter de obişnuinţă (care pot
avea - sau nu - ele însele valoare infracţională). Spre exemplu, în cuprinsul art. 213 CP (proxenetismul) şi art. 214 CP
(exploatarea cerşetoriei), legea prevede ca modalităţi alternative de săvârşire a respectivelor infracţiuni fapte ce se
pot executa o singură dată (determinare/înlesnire) în raport cu activităţi care prezintă specificul repetabilităţii
(prostituţia/cerşetoria) - aşadar, în aceste modalităţi, faptele nu reprezintă infracţiuni de obicei. în aceleaşi norme se
prevede, drept alternativă infracţională la acestea, activitatea de obţinere/ beneficiere de foloase patrimoniale de pe
urma respectivelor activităţi. Potrivit regulii generale de interpretare juridică, conform căreia utilizarea pluralului nu
exclude, automat, referirea la singular (şi invers) - în acest sens, a se vedea şi I.C.C.J., compl. DCD pen., Decizia HP nr.
9/2016 (M. Of. nr. 356 din 10 mai 2016) -, apreciem că o singură activitate intenţionată de obţinere/beneficiere de
foloase patrimoniale de pe urma unei persoane care practică prostituţia/cerşetoria întruneşte conţinutul constitutiv al
infracţiunii de proxenetism/exploatare a cerşetoriei (sens în care infracţiunea nu ar avea caracter de obicei, nici din
punct de vedere abstract, nici pe caz concret). Pe de altă parte, este cât se poate de posibilă şi situaţia unei persoane
care, cu intenţie, obţine/beneficiază în mod constant (obişnuit) de foloase patrimoniale de pe urma unei persoane
care practică prostituţia/cerşetoria. în acest caz, credem că natura juridică a ansamblului faptic se poate discuta...
[2]
Apreciem că dispoziţia cuprinsă în art. 37 CP, referitoare la recalcularea pedepsei, este incidenţă şi în raport
de situaţia infracţiunii de obicei. Astfel, este de observat că prevederea din art. 585 alin. (1) lit. d) CPP (cuprinzând
indicarea mecanismului procesual de realizare a dispoziţiilor art. 37 CP) nu distinge în mod expres după tipul unităţii
infracţionale reţinute.
131
în opinia noastră, infracţiunea reglementată de art. 214 CP (exploatarea cerşetoriei) nu reprezintă (şi ea) o
infracţiune de obicei (cel puţin nu în toate modalităţile sale constitutive alternative), în considerarea formulării legale
întrebuinţate (legea nu impune o determinare în mod repetat, ci o determinare - uno ictu - la săvârşirea în mod
repetat a respectivei fapte). în sens contrar, a se vedea (de pildă): C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit., p. 325; L.V.
LEFTERACHE, op. cit., p. 350; T. DIMA, op. cit., p. 345. Aceeaşi considerăm a fi situaţia în legătură cu incriminarea de la
art. 213 CP (proxenetismul); în sens contrar, a se vedea T. DIMA, op. cit., p. 345.
judecătorească spre creştere şi educare [art. 379 alin. (2)][1). Prin urmare, identificarea
infracţiunilor de obicei se realizează, ca regulă, în baza normelor lor de incriminare, mai exact,
după elementul material, necesitatea caracterului decurgând din verbum regens
(după cum se indică prin acesta - sau nu -, în mod explicit sau implicit, imperativul reiterării
activităţii, ca element constitutiv esenţial al conţinutului juridic al infracţiunii respective).
Analiza infracţiunii de obicei permite unele observaţii referitoare la particularităţile ce disting
această formă de unitate infracţională de alte tipuri de infracţiuni. Astfel, după cum se observă din
definiţia acordată, infracţiunea de obicei se compune din mai multe acte care, apreciate separat,
nu cad sub incidenţa legii penale (nu au relevanţă penală proprie), dar care devin pedepsibile de
îndată ce sunt reluate la un nivel suficient pentru a se aprecia că evidenţiază o deprindere, un
obicei, repetarea faptei reprezentând deci o trăsătură constitutivă a conţinutului juridic al unei
asemenea infracţiuni. Deşi legea nu stabileşte, în general, numărul minim de acte care trebuie
comise pentru a da faptei caracter de îndeletnicire, de obişnuinţă, unii autori de specialitate121
consideră necesară săvârşirea a minimum trei acte, avansându-se însă şi opinia (pe care o
considerăm întemeiată) potrivit căreia nu se poate adopta un criteriu numeric aprioric, aprecierea
urmând să fie făcută pe caz concret, în raport de natura infracţiunii, conţinutul acesteia, natura
activităţii pe care o presupune. Important este ca, în urma analizei corespunzătoare fiecărui caz
particular, să poată fi dedus caracterul de obicei (de îndeletnicire) al faptei, caracter care trebuie
să se imprime şi asupra persoanei făptuitorului.
Infracţiunea de obicei există atunci când unitatea se manifestă, prin voinţa legiuitorului, la
nivelul întregului conţinut constitutiv,în pofida pluralităţii faptice a actelor de executare. Prin
urmare, există aspecte de unitate ce se manifestă, în cazul infracţiunii de obicei, la nivelul:
elementului material (omogenitatea juridică a actelor comise), urmării imediate, legăturii de
cauzalitate (pe latură obiectivă), formei de vinovăţie (pe latură subiectivă); desigur, se impune
unitatea şi la nivelul condiţiilor preexistente ale infracţiunii: unitate de obiect juridic şi unitate de
subiect activ.
Din punct de vedere al laturii subiective, infracţiunea de obicei se poate săvârşi, fără dubiu, ca
infracţiune intenţionată. Admitem că, teoretic, nu pare să existe niciun fel de incompatibilitate
între instituţia infracţiunii de obicei şi forma de vinovăţie a culpei ori a intenţiei depăşite (nu
vedem ce l-ar putea împiedica pe legiuitor să incrimineze o activitate
culpoasă/praeterintenţionată, impunând însă, ca element constitutiv, verificarea repetării
acesteia)* 131.
Ca orice infracţiune, din punct de vedere constitutiv, o infracţiune de obicei există, în mod
necesar, într-o formă tip, de bază. Apreciem că nimic nu împiedică existenţa acesteia, în plus, în
forme derivate ale conţinutului juridic, înfăţişându-se, după caz, ca infracţiune în conţinut
agravat/calificat ori atenuat, în măsura în care legiuitorul ar veni cu asemenea prevederi exprese.
faptei, de către o persoană, în mai multe variante ale acestuia nu este de natură a
111 într-o opinie, se susţine că această incriminare ar ilustra o infracţiune de simplă repetare - T. DIMA, op. cit.,
p. 347 (pentru conceptul de infracţiune de simplă repetare, a se vedea în continuare).
121 în acest sens, pentru detalii, a se vedea: C. DUVAC, op. cit., p. 251 ş.u.; C. DUVAC, în G. ANTONIU, T.
TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 355, 356.

131în sensul că infracţiunea de obicei nu se poate comite decât cu intenţie, a se vedea: M. UDROIU, Drept
penal, op. cit., p. 174; V. PASCA, op. cit. (2014), p. 322 (autorul consideră chiar că forma de vinovăţie în cazul
infracţiunii de obicei este restrânsă doar la intenţia directă).
scinda unitatea de infracţiune, aspect valabil (şi) în cazul infracţiunii de obicei. De asemenea, în
măsura în care s-ar comite, în condiţiile infracţiunii de obicei, activităţi infracţionale care ar
corespunde atât formei tip a unei infracţiuni, cât şi unor forme derivate ale acesteia
(agravate/calificate sau atenuate), se va reţine o singură infracţiune, încadrarea juridică fiind
corespunzătoare celei mai grave forme reţinute.
Considerăm că, în ceea ce priveşte raportul dintre infracţiunea de obicei şi formele de unitate
infracţională survenite, fără dubiu, infracţiunea de obicei se poate manifesta ca infracţiune
deviatăll]. După cum am mai indicat, în doctrinăl2] se precizează, de regulă, că infracţiunile de obicei
fac parte din categoria acelor fapte penale care nu pot fi comise în formă continuată. în opinia
noastră, nu există o incompatibilitate absolută, de principiu, între infracţiunea de obicei şi
comiterea sa în formă continuată. Argumentul principal întrebuinţat în doctrină pentru a susţine
soluţia imposibilităţii comiterii continuate a unei infracţiuni de obicei este că, în timp ce în cazul
infracţiunii de obicei fiecare act de executare, luat în parte, nu are valoare infracţională intrinsecă,
în cazul infracţiunii continuate, fiecare acţiune/ inacţiune ar putea atrage şi în mod de sine stătător
răspunderea penală. Nu apreciem acest argument a fi dirimant, din moment ce s-ar putea admite
situaţii în care „calupuri'Vgrupe de acte de executare, corespunzătoare unei incriminări de obicei,
având, în sine, întrunită condiţia numărului de repetări suficiente pentru existenţa caracterului
infracţional, să fie executate la diferite intervale de timp, de către aceeaşi persoană, în baza
aceleiaşi rezoluţii infracţionale* 131. Rămâne discutabilă, eventual, problema compatibilităţii dintre
infracţiunea de obicei şi infracţiunea progresivă.
Totodată, credem că infracţiunea de obicei s-ar putea cumula şi cu alte forme ale unităţii
infracţionale originare/primare. Astfel, deşi aparent infracţiunea continuă tinde a nu fi, prin natura
ei, compatibilă cu infracţiunea de obicei (deoarece, în cazul celei dintâi - care este, de altfel, tot o
infracţiune de durată -, prelungirea în timp se realizează nu prin reluarea actului de executare, ci
prin aptitudinea sa intrinsecă de prelungire), suntem de părere că între cele două nu există o
incompatibilitate de principiu[4]. De asemenea, nici în raport de infracţiunea de obicei şi
infracţiunea complexă nu tinde a se manifesta o incongruenţă principială.
111
De exemplu, după o perioadă de câteva săptămâni în care X a hărţuit o persoană, efectuând apeluri
telefonice zilnice (apoi închizând aparatul în momentul receptării apelului telefonic de către destinatar), acesta
realizează că, deşi urmărea să îl hărţuiască pe Y, de fapt, numărul telefonic la care efectua apelurile era al unui
necunoscut (Z).
121
în acest sens, a se vedea (de pildă): C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. (2016), p. 318; M. UDROIU, Drept penal, op.
cit., p. 165,174; G. BODORONCEA, în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit., p. 114; L.V. LEFTERACHE, op. cit., p. 349; V. PASCA, op.
cit. (2014),
131 p. 322.
Spre exemplu, un cetăţean român care locuieşte în mod stabil în străinătate vizitează în fiecare an locurile
natale, în perioada verii (de principiu, în luna august). Cunoscând acest aspect, el îşi poate propune, de la început, ca,
în fiecare an în care va reveni în ţară, să desfăşoare zilnic (sau aproape zilnic) acte de hărţuire a unui vecin, ceea ce
realizează timp de 4 ani, succesiv (în fiecare lună august vine acasă şi, în mod constant, realizează activităţi de
hărţuirea victimei, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale). Suntem de opinie că, în acest caz, nu artrebui reţinute, în
concurs, patru infracţiuni de obicei (de hărţuire) - câte una corespunzătoare fiecărui an în care s-a întors în ţară
infractorul -, ci o singură infracţiune de obicei (de hărţuire), comisă, pe caz concret, în mod continuat. Este de
remarcat că niciun text legal nu dispune în sensul imposibilităţii întrunirii condiţiilor de existenţă a infracţiunii
continuate în raport de o infracţiune de obicei [şi ne întrebăm în baza cărui temei legal s-ar putea refuza reţinerea
prevederilor art. 35 alin. (1) şi art. 36 alin. (1) CP, atunci când, pe caz concret, acestea s-ar impune în mod obiectiv...].
141
După cum am mai arătat, nu credem că legiuitorul ar putea fi împiedicat de vreun impediment teoretic în
crearea unei incriminări continue de obicei, dacă ar dori aceasta. De pildă, s-ar putea lua decizia normativă ca fapta de
conducere a unui vehicul pe drumurile publice, sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, să nu constituie
infracţiune decât în măsura în care s-ar săvârşi în mod obişnuit, de către o anumită persoană. într-un atare caz, fiecare
act luat în parte (care şi-ar pierde aptitudinea infracţională proprie) ar rămâne calificabil ca activitate continuă, iar
impunerea cerinţei esenţiale (constitutive) a repetabilităţii ar atrage calificarea faptei drept infracţiune de obicei.
4.2. Clasificări ale infracţiunii de obicei

Şi infracţiunea de obicei se poate înfăţişa, la rândul ei, corespunzător mai multor criterii
generale de clasificare a infracţiunilor. Astfel, d modul tipic de manifestare a elementului material
(corespunzător tipului de normă imperativă prin care se incriminează fapta în cauză), infracţiunea
de obicei se poate înfăţişa fie ca infracţiune (prevăzută de o normă
penală prohibitivă) - după caz: comisivă proprie ori comisiv-omisivă -, fie ca infracţiune omisivă
(prevăzută de o normă penală onerativă).
După felul urmării imediate, infracţiunea de obicei se manifestă, în principiu, ca infracţiune de
pericol, putându-se manifesta însă şi ca infracţiune de rezultat (în funcţie de opţiunea legiuitorului
la momentul incriminării).
în materia problemelor de clasificare legate de infracţiunea de obicei se pune şi problema
raportului dintre infracţiunea de obicei şi aşa-numita infracţiune de simplă repetare (care poate fi
concepută, după caz, ori drept formă de manifestare a infracţiunii de obicei, ori drept formă de
manifestare paralelă cu aceasta, care, împreună cu/alături de infracţiunea de obicei, realizează
conţinutul unei grupări infracţionale mai vaste: infracţiunea colectivă)ll].
4.3. Subiecţii infracţiunii de obicei

Ca faptă concret săvârşită, infracţiunea de obicei pune în evidenţă, ca protagonişti ai actului
Sub aspectul subiectului activ, o infracţiune de obicei se poate comite, ca regulă, fie de către o
condiţiilor generale de capacitate penală). în cazulparticipaţiei, infracţiunea de obicei este
compatibilă, în principiu, cu manifestarea acesteia sub formele secundare (instigare, complicitate),
fie sub forma participaţiei proprii sau a celei improprii. Doctrina a înregistrat emiterea punctului
de vedere conform căruia o infracţiune de obicei nu s-ar putea săvârşi în coautorat. Nu susţinem
această opinie, căci nu există nicio incompatibilitate de principiu între coautorat şi infracţiunea de
obiceil2]. Doar atunci când, potrivit altor criterii de clasificare, o infracţiune (care este şi de obicei)
nu va putea susţine comiterea în coautorat - spre exemplu, cazul infracţiunilor care se comit in
persona propria -, coautoratul va fi, într-adevăr, exclus.
Participaţia, în cazul infracţiunii de obicei, poate fi totală (participantul poate contribui la
comiterea infracţiunii pe întreaga durată de săvârşire a acesteia, în raport de toate actele) sau
parţială (participantul îşi aduce o contribuţie limitată doar la o parte/un segment din /fer criminis,
doar la unele acte de executare). Se discută dacă răspunderea penală a instigatorului/ complicelui
la o infracţiune de obicei este neapărat condiţionată de verificarea cerinţei repetabilităţii şi în
cazul actelor de contribuţie ale acestora* 131.
Cu privire la subiectul pasiv al unei infracţiuni de obicei, acesta poate fi, după caz, unic sau
multiplu. Considerăm că, şi în materia infracţiunii de obicei, relativ la subiectul pasiv al acesteia, s-
ar putea ridica problema menţinerii sau scindării unităţii infracţionale, în cazul
[1]
Vom reveni, pe scurt, asupra acestui aspect, în finalul prezentării infracţiunii de obicei. Pentru surprinderea
caracterului relativ al raportului dintre infracţiunea de obicei - infracţiunea de simplă repetare - (aşa-zisa) infracţiune
colectivă, a se vedea G. PARASCHIV, R.G. PARASCHIV, D.ŞT. PARASCHIV, op. cit., p. 152.
121
A se vedea, în acest sens, şi materia participaţiei penale. Ne putem imagina situaţii de infracţiuni de obicei (de
pildă, hărţuirea) care să fie săvârşite în coautorat (spre exemplu, în înţelegere, mai multe persoane urmăresc victima,
în mod repetat, pentru mai multe zile).
131
Nu susţinem în mod automat această opinie, sens în care trimitem către tratarea materiei participaţiei penale.
pluralităţii de subiecţi pasivi, în funcţie de diverse categorii infracţionale. Astfel, de pildă, în

materia infracţiunilor contra persoanei, se poate argumenta, ca şi în cazul infracţiunii simple (spre
exemplu), că pluralitatea de victime ar trebui să conducă la reţinerea unei pluralităţi
corespunzătoare de infracţiuni (de obicei), în ciuda unicităţii de execuţie. Astfel, dacă o persoană
urmăreşte în mod reiterat două victime, care au un traseu comun constant (zilnic), s-ar impune
tragerea sa la răspundere penală pentru două infracţiuni de hărţuire, iar nu doar pentru una. în
schimb, în cazul altor categorii de infracţiuni, în care valoarea socială protejată nu este atât de
strâns legată de individualitatea subiectului pasiv sau a obiectului material, se poate argumenta cu
succes menţinerea unităţii infracţionale legale (de obicei), în pofida pluralităţii acestora (spre
exemplu, cazul infracţiunii de camătă).
4.4. Iter criminis - consumarea şi epuizarea infracţiunii de obicei - momentul

săvârşirii infracţiunii de obicei
Infracţiunea de obicei face parte din categoria infracţiunilor de durată. Prin urmare, ca orice
(când se realizează repetarea/reiterarea activităţii de un număr de ori suficient pentru a se putea
aprecia că există obişnuinţă/îndeletnicire etc.), dincolo de care are loc prelungirea
acţiunii/inacţiunii prin voinţa infractorului, până la momentul final, al epuizării (atunci când se
comite ultimul act de executare). încetarea activităţii infracţionale se poate datora fie intervenţiei
unui organ abilitat al statului (spre exemplu, prin descoperirea infractorului), fie propriei voinţe a
infractorului, care curmă comiterea activităţii infracţionale (de pildă, reiterând actele de hărţuire
pentru o perioadă îndelungată de timp, infractorul îşi pierde interesul şi se opreşte), sau altor
cauze (de pildă, victima hărţuită decedează). Apreciem că şi pronunţarea unei hotărâri
judecătoreşti definitive are aptitudinea de a marca, în mod obiectiv, data epuizării unei infracţiuni
de obicei (astfel, dacă activitatea de obicei s-ar desfăşura, în concret, chiar şi ulterior unui
asemenea moment, ea va putea fi apreciată ca dând naştere unei noi infracţiuni de obicei, de
acelaşi fel)111.
în ceea ce priveşte momentul la care se apreciază a fi săvârşită infracţiunea de obicei, din
prevederile art. 154 alin. (2) teza a ll-a CP reiese că acesta este, ca regulă, data săvârşirii ultimului
act, aşadar, momentul epuizării. Acest moment interesează în raport de unele instituţiijuridico-
penale precum: calcularea termenelor de prescripţie a răspunderii penale; aplicarea legii penale în
timp; incidenţa actelor de clemenţă; problemele ce ţin de vârsta persoanei care a comis fapta etc.
însă alte efecte juridice, referitoare la anumite instituţii ale dreptului penal (care presupun trecerea
unor termene care acţionează în beneficiul infractorului) - precum cele referitoare la stabilirea
stării de recidivă, revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere ori a liberării
condiţionate sau a graţierii condiţionate ş.a.m.d. -, considerăm că urmează a se produce de la data
consumării/întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunilor de obicei (sens în care se pronunţă
şi doctrina).
infracţiunii de obicei, reţinerea comiterii acesteia va atrage stabilirea/aplicarea unei măsuri
educative. Soluţia este valabilă pentru ipotezele în care infractorul era încă minor la momentul
epuizării, căci, dacă el împlinise deja, la acea dată, vârsta majoratului, atunci angajarea răspunderii
sale penale se va face în considerarea calităţii de infractor major (urmând a fi pedepsit). Desigur,
cu ocazia individualizării pedepsei, instanţa va putea ţine
!1)
Pentru discuţii cu privire la acest subiect, a se vedea V. PAPADOPOL, în V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit., p. 272.
cont de faptul că infractorul a avut calitatea de minor în raport de unele acte din structura
infracţiunii de obicei (că nu a fost major pe întreaga durată de executare a infracţiunii).
Este de precizat faptul că, în cazul infracţiunilor de obicei, rămânerea la stadiul de tentativă nu
este apreciată, în general, ca posibilă (infracţiunile de obicei sunt indicate, constant, în doctrină, în
rândul faptelor penale în cazul cărora nu poate exista tentati\/ă)[1].
în sfârşit, dar nu în ultimul rând, menţionăm că infracţiunea de obicei ridică probleme de

delimitare în raport de alte forme ale unităţii infracţionale (precum infracţiunea continuată sau
aşa-numita infracţiune de simplă repetare). în raport cu infracţiunea continuată, dincolo de unele
asemănări evidente (ambele sunt forme ale unităţii infracţionale legale şi infracţiuni de durată
care se consideră săvârşite la momentul epuizării etc.), sunt de remarcat deosebiri precum
(indicăm câteva deosebiri, de bază):
- infracţiunea de obicei implică o repetare a faptei de care este condiţionată însăşi existenţa
ilicitului penal (fiecare act privit izolat nu prezintă relevanţă infracţională proprie);
- infracţiunea de obicei este o formă originară/primară a unităţii infracţionale (iar nu o formă
survenită, precum infracţiunea continuată);
- sub aspect sancţionator, infracţiunea de obicei nu reprezintă o cauză de agravare.
în literatura de specialitate, unii autori abordează şi conceptul/instituţia infracţiunii de simplă

repetare[2]. Infracţiunea de simplă repetare se apreciază ca fiind penală ce se caracterizează prin
comiterea unei pluralităţi de acte care, analizate separat, nu au caracter infracţional, numărul
actelor necesare pentru consumare fiind stabilit prin conţinutul normei de incriminare (de regulă,
două acte), nefiind necesară probarea obişnuinţei pentru angajarea răspunderii penale. Spre
exemplu, fapta incriminată potrivit prevederilor art. 107 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008
privind Codul silvic* 131. Se poate discuta măsura în care, potrivit viziunii de sistematizare,
infracţiunile de simplă repetare constituie o sub-grupă integrată în cadrul infracţiunilor de obicei
sau dacă, alături de acestea, nu se integrează, ca două sub-grupe distincte, într-o categorie
infracţională mai amplă (caz în care urmează a se decide ce denumire i-ar putea fi atribuită
acesteia; în doctrină141 s-a vehiculat, de pildă, în acest sens, conceptul de infracţiune colectivă -
însă fără a se confunda cu unitatea naturală colectivă = infracţiunea simplă cu pluralitate de acte
materiale de executare).
111
A se vedea materia tentativei. S-a exprimat, totuşi, inclusiv opinia contrară; pentru expunerea acesteia, a se
vedea V. PAPADOPOL, în V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit., p. 270.
(2
' V. PAPADOPOL, în V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit., p. 241 ş.u.; G. PARASCHIV, R.G. PARASCHIV, D.ŞT. PARASCHIV,
op. cit., p. 152; V. PASCA, op. cit. (2014), p. 322; M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 174,175; T. DlMA, op. cit., p.
347. 131 Potrivit art. 107 alin. (1) lit. b) C. silvic (Legea nr. 46/2008, republicată în M. Of. nr. 611 din 12 august 2015), se
prevede: „Tăierea, ruperea, distrugerea, degradarea ori scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, puieţi sau lăstari
din fondul forestier naţional şi din vegetaţia forestieră din afara acestuia, indiferent de forma de proprietate,
constituie infracţiune silvică şi se pedepseşte după cum urmează: a) cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă,
dacă valoarea prejudiciului produs este de cel puţin 5 ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă
lemnoasă pe picior la data comiterii faptei; b) cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă valoarea
prejudiciului produs nu depăşeşte limita prevăzută la lit. a), dar fapta a fost săvârşită de cel puţin două ori în interval
de un an, iar valoarea cumulată a prejudiciului produs depăşeşte limita prevăzută la lit. a)" (s.n.).
141V. PAPADOPOL, în V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit., p. 241 ş.u.; T. DIMA, op. cit., p. 347; G. PARASCHIV, R.G.
PARASCHIV, D.ŞT. PARASCHIV, op. cit., p. 152, 153 (în lucrare se susţine încadrarea infracţiunilor de simplă repetare
în cadrul infracţiunilor de obicei).
§5. Infracţiunea progresivă

...în încheierea prezentării materiei unităţii de infracţiune... progresăm, în cele din urmă, cu
expunerea acesteia către... infracţiunea progresivă!
infracţiunea progresivă este definită în doctrina penală (majoritară) ca fiind acea formă de
manifestare a unităţii legale infracţionale care, după atingerea momentului consumativ,
corespunzător unei anumite infracţiuni, fără intervenţia ulterioară a făptuitorului şi după trecerea
unui anumit interval de timp, îşi amplifică progresiv rezultatul ori se produc urmări noi,
corespunzătoare unei infracţiuni mai grave. în acest caz, are loc o absorbţie a faptei iniţiale şi a
urmării ei specifice în infracţiunea mai gravă ce se produce în final, încadrarea juridică făcându-se
potrivit tipului de infracţiune cu rezultat mai grav.
în doctrină s-au formulat şi alte definiţii, potrivit cărora caracterul progresiv ar fi reliefat şi prin
amplificarea acţiunii/inacţiunii[1]. Indiferent de opiniile exprimate, trebuie reţinută particularitatea
prezentă la nivelul acestei categorii infracţionale-denumită generic progresivă -, care rezidă în lipsa
intervenţiei făptuitorului pe traseul amplificării urmării imediate consecutive încheierii comiterii
activităţii infracţionale, după declanşarea acesteia, prin acţiunea sau inacţiunea sa iniţială.
Infracţiunea progresivă presupune (în principiu) un act singular, o unitate faptică la nivelul
elementului material, producând însă o pluralitate de urmări imediate: (cel puţin) una iniţială, mai
puţin gravă (prin comparaţie cu cea finală), şi una finală (mai gravă, prin comparaţie cu cea
iniţială), dincolo de care rezultatul nu se mai amplifică. Potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (3) CP,
infracţiunea progresivă apare drept infracţiune de durată, ea fiind o formă survenită a unităţii de
infracţiune (cu identificare posibilă doar la nivel concret, prin raportare nu la norma de incriminare
în sine, ci la modul în care fapta tipică a fost săvârşită şi s-a desfăşurat în realitatea obiectivă).
Infracţiunea progresivă se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege, potrivit normei de
incriminare în care se realizează încadrarea juridică finală, corespunzătoare urmării mai grave
produse (nu există particularităţi sub aspect sancţionatorîn cazul său)[2).
în genere, literatura juridică ilustrează ca infracţiuni cu potenţial progresiv infracţiunea de
loviri sau alte violenţe (art. 193 CP), al cărei rezultat iniţial se poate amplifica de la simple suferinţe
fizice [alin. (1)] la leziuni traumatice a căror gravitate este evaluată prin necesitatea unor zile de
îngrijiri medicale pentru recuperare, de cel mult 90 de zile [alin. (2)], cu posibilitatea amplificării ce
conduce la încadrarea juridică în infracţiunea de vătămare corporală (art. 194 CP) sau chiarîn
infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 195 CP): „Dacă vreuna dintre faptele
prevăzute în art. 193 şi art. 194 a avut ca urmare * 121
111
D. PAVEL, în V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit., p. 281; V. PASCA, op. cit. (2014), p. 321.
121
Se poate ridica problema dacă dispoziţia cuprinsă în art. 37 CP, referitoare la recalcularea pedepsei, este
incidenţă (sau nu) şi în raport de situaţia infracţiunii progresive. Astfel, este de observat că dispoziţia din art. 585 alin.
(1) lit. d) CPP (cuprinzând indicarea mecanismului procesual de realizare a dispoziţiilor art. 37 CP) nu distinge în mod
expres după tipul unităţii infracţionale reţinute. Chestiunea controversată în materie este ridicată de problema
amplificării finale a rezultatului ulterior momentului pronunţării unei hotărâri definitive în considerarea încadrării
juridice atrase de urmarea imediată iniţială (provizorie), ceea ce ar implica existenţa autorităţii de lucru judecat şi
(formal) încălcarea principiului ne bis in idem. Din dispoziţiile art. 6 CPP (inclusiv prin coroborare cu art. 453 CPP) tinde
a se contura soluţia (care poate fi apreciată ca inechitabilă, a) imposibilităţii reîncadrării juridice a infracţiunii (şi - deci
- a recalculării pedepsei) în cazul astfel indicat. Pentru discuţii în materie, a se vedea C. DUVAC, în G. ANTONIU, T.
TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 352-354.
moartea victimei Observăm că se exprimă, astfel, aptitudinea fiecărei acţiuni/inacţiuni specifice

acestor infracţiuni de a produce/a atrage un rezultat mai grav decât cel prevăzut de normele
legale care le incriminează. Este de menţionat că infracţiunile astfel indicate nu se manifestă
întotdeauna ca infracţiuni progresive (spre exemplu, victima unei loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte poate deceda pe loc), precum şi că există şi alte infracţiuni care, în maniera lor de săvârşire
concretă, pot ajunge să îmbrace forma progresivă (de pildă: tâlhăria care a dus la moartea
victimei; vătămarea corporală din culpă; distrugerea calificată ş.a.).
Prin urmare, subliniem din nou că identificarea infracţiunilor progresive se realizează nu în
baza unor norme de incriminare, ci exclusiv în considerarea cazurilor concrete, efectiv înregistrate.
Analiza infracţiunii progresive permite unele observaţii referitoare la particularităţile ce
disting această formă de unitate infracţională legală de alte tipuri de infracţiuni. Astfel, după cum
se observă din definiţia (doctrinară) acordată, infracţiunea progresivă se compune dintr-o
activitate infracţională după a cărei executare încheiată, urmarea (rezultatul) produs(â) se
amplifică în timp, în mod progresiv, fără a se mai înregistra o continuitate sub aspectul elementului
material. Din acest punct de vedere, este de subliniat deosebirea esenţială dintre infracţiunea
progresivă şi celelalte infracţiuni de durată (continue, continuate, de obicei). în cazul tuturor
acestora, continuitate în desfăşurare, posterior momentului consumării, nu prezintă doar procesul
de acumulare a rezultatului (urmării), ci însuşi elementul material (executarea acţiunii/inacţiunii).
în schimb, la infracţiunea progresivă, desfăşurare în timp (relevantă penal sub acest aspect) are
doar procesul de amplificare a urmării (rezultatului), în absenţa continuităţii/repetabilităţii
elementului material. De aici decurg şi deosebirile în materia datei la care se consideră aceste
infracţiuni ca fiind săvârşite (aspect asupra căruia vom reveni).
Infracţiunea progresivă există atunci când unitatea se manifestă, prin voinţa legiuitorului, la
nivelul întregului conţinut constitutiv,în pofida pluralităţii indicate de consecinţele faptei comise.
Prin urmare, există aspecte de unitate ce se manifestă, în cazul infracţiunii progresive, la nivelul:
elementului material, legăturii de cauzalitate (pe latură obiectivă), formei de vinovăţie (pe latură
subiectivă); desigur, se impune unitatea şi la nivelul condiţiilor preexistente ale infracţiunii: unitate
de obiect juridic şi unitate de subiect activ.
Din punct de vedere al laturii subiective, infracţiunea progresivă se poate săvârşi, fără dubiu,
ca infracţiune praeterintenţionată. O nefericită generalizare a acestei realităţi indubitabile conduce
uneori la apariţia impresiei (pe care o denunţăm ca fiind profund incorectă) potrivit căreia ar exista
o suprapunere absolută/perfectă între instituţia infracţiunii progresive şi forma de vinovăţie a
intenţiei depăşite. O asemenea aserţiune este invalidată prin simpla contemplare a unor situaţii
faptice de comitere a unor infracţiuni praeterintenţionate într-o formă ne-progresivă, care o
infirmă fără tăgadă (după cum am mai precizat, este cât se poate de posibil ca victima infracţiunii
prevăzute la art. 195 CP să decedeze pe loc, caz în care fapta rămâne calificată, în continuare,
drept infracţiune comisă cu intenţie depăşită, dar nu mai poate sub nicio formă să fie considerată
şi progresivă). în plus, aceeaşi realitate obiectivă poate demonstra că, uneori, este cât se poate de
posibilă şi înfăţişarea, sub formă de infracţiune progresivă, a unei fapte comise din culpă ori a
uneia intenţionate. Astfel, admitem că, nici teoretic, nici practic, nu există incompatibilitate între
instituţia infracţiunii progresive şi forma de vinovăţie a culpei ori a intenţiei ll]. Spre exemplu:
victima accidentată de un şofer neatent (care a acţionat, prin urmare, din culpă!) poate
supravieţui pentru o perioadă evenimentului în cauză (timp în care încadrarea juridică a faptei va
corespunde 1
[1)
V. PASCA, op. cit. (2014), p. 321; M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 173.
infracţiunii de vătămare corporală din culpă - art. 196 CP), producându-se însă, în cele din urmă,
decesul acesteia (fiind probată, desigur, legătura de cauzalitate dintre vătămarea iniţială, din
culpă, şi moarte), ceea ce va atrage calificarea juridică a faptei drept infracţiune de ucidere din
culpă (art. 192 CP), săvârşită, pe caz concret, sub forma unei infracţiuni progresive! Sau:
infractorul, care urmăreşte să ucidă victima, o loveşte pe aceasta cu toporul în cap, dar, cu toate
acestea, victima nu decedează pe loc (încadrarea juridică a faptei va fi, prin urmare, aceea de
tentativă de omor); după câteva zile însă, starea victimei agravându-se, aceasta încetează din viaţă
(fiind probată, desigur, legătura de cauzalitate dintre traumatismul cauzat iniţial, cu intenţie, şi
moarte), ceea ce va atrage calificarea juridică a faptei drept infracţiune de omor (art. 188 CP),
săvârşită, pe caz concret, sub forma unei infracţiuni progresive!
Ca orice infracţiune, din punct de vedere constitutiv, o infracţiune comisă în formă progresivă
există, în mod necesar, într-o formă tip, de bază. Nimic nu împiedică săvârşirea progresivă a unei
infracţiuni 'informă derivată a conţinutului juridic de bază, înfăţişată, după caz, ca infracţiune în
conţinut agravat/calificatori atenuat[1].
de infracţiune, aspect valabil (şi) în cazul infracţiunii progresive. De asemenea, în măsura în care s-
ar comite, în condiţiile infracţiunii progresive, activităţi infracţionale care ar corespunde atât
formei tip a unei infracţiuni, cât şi unor forme derivate ale acesteia (agravate/calificate sau
Considerăm că, în ceea ce priveşte raportul dintre infracţiunea progresivă şi celelalte forme de
unitate infracţională survenită, fără dubiu, atât o infracţiune deviată, cât şi o infracţiune
continuată pot ajunge să se manifeste, totodată, ca infracţiuni progresive[2]. Totodată,
infracţiunea progresivă se poate înregistra plecând (de principiu) de la oricare dintre formele de
unitate infracţionalăprimarâ/originară: infracţiune simplă, infracţiune continuă, infracţiune
complexă, infracţiune de obicei. Este de precizat, totuşi, că, pentru a putea fi reţinute condiţiile
specifice infracţiunii progresive, atunci când ea se manifestă în raport de o altă infracţiune cu
durată de desfăşurare în timp, este necesar ca procesul de amplificare progresivă a urmării
(rezultatului) să se realizeze în absenţa conţinuării/reiterării elementului material, cu valoare
cauzală menţinută asupra urmării respective (ceea ce va presupune, de principiu, o progresie
intervenită după momentul încetării acţiunii/inacţiunii, respectiv după data săvârşirii ultimei * 121
111
Exemplele vizând forma progresivă de comitere a unei infracţiuni în conţinut agravat/calificat sunt evidente
(de pildă, victima unui viol, care supravieţuieşte iniţial comiterii infracţiunii, decedează, după câteva zile, ca urmare a
unor complicaţii ale traumatismelor cauzate în cadrul acţiunii de viol). Poate fi mai dificil de identificat o situaţie de
comitere, în mod progresiv, a unei infracţiuni care se prezintă într-un conţinut atenuat. Totuşi, nu există o
incompatibilitate teoretică în acest sens, iar exemple ar putea fi imaginate. De pildă, mama care efectuează imediat
după naştere, în stare de tulburare, manopere de ucidere a copilului său nou-născut poate să nu reuşească să îi
producă pe loc decesul acestuia. în acest caz, fapta se va încadra potrivit art. 200 alin. (2) CP. Dacă, după câteva zile,
victima încetează din viaţă ca urmare a traumatismelor suferite astfel, fără ca mama să mai fi exercitat noi manopere
tanatogeneratoare asupra sa, atunci infracţiunea se va reîncadra potrivit art. 200 alin. (1) CP, faptă care, pe caz
concret, va fi comisă în formă progresivă.
121
De exemplu, dacă X urmăreşte (doar) să îl vatăme pe Y, dar, executând fapta de lovire, îl vatămă pe Z, însă
acesta, lovit fiind, se dezechilibrează, cade şi se loveşte la cap, fiindu-i produs un traumatism care îi provoacă decesul,
după trecerea câtorva zile, atunci va exista o infracţiune de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, comisă atât ca
faptă deviată, cât şi ca infracţiune progresivă. De asemenea, dacă X ia hotărârea să îl tâlhărească pe Y zilnic, timp de o
săptămână, în timp ce acesta merge spre şcoală, ceea ce realizează de trei ori, însă, a patra oară, împingându-l mai
puternic, îi cauzează lui Y căderea şi lovirea la cap care a condus, după alte câteva zile, la decesul acestuia, atunci
există o infracţiune de tâlhărie care a dus la moartea victimei, comisă ca infracţiune continuată şi - totodată - ca
infracţiune progresivă.
acţiuni/inacţiuni, a ultimului act - aşadar, de regulă, ulterior epuizării infracţiunii de durată peste
care se suprapune forma progresivă)111 * * * * * * X.
5.2. Clasificări ale infracţiunii progresive

Şi infracţiunea progresivă se poate înfăţişa, la rândul ei, corespunzător mai multor criterii
generale de clasificare a infracţiunilor. Astfel, d modul tipic de manifestare a elementului material
(corespunzător tipului de normă imperativă prin care se incriminează fapta în cauză), infracţiunea
progresivă se poate înfăţişa, de regulă, ca infracţiune (prevăzută de o
normă penală prohibitivă) - după caz: comisivă proprie ori comisiv-omisivă -, dar nu credem că
există o incompatibilitate de principiu în raport de infracţiunile omisive (prevăzute de norme
penale onerative).
După felul urmării imediate, infracţiunea progresivă se manifestă, în principiu, ca infracţiune
de rezultat. Este mai puţin probabilă (imaginabilă) comiterea în formă progresivă a unei infracţiuni
de pericol, dar nu cu totul imposibilă, aşadar, cel puţin teoretic, nu excludem nici infracţiunile de
pericol din rândul celor care ar putea fi comise în formă progresivăl2].
5.3. Subiecţii infracţiunii progresive

Ca faptă concret săvârşită, infracţiunea progresivă pune în evidenţă, ca protagonişti ai actului
Sub aspectul subiectului activ, o infracţiune progresivă se poate comite, ca regulă, fie de către
o singură persoană, fie de o pluralitate de infractori. Dacă legea nu impune cerinţe speciale
condiţiilor generale de capacitate penală). în cazulparticipaţiei, infracţiunea progresivă este
compatibilă, în principiu, cu manifestarea acesteia sub toate formele (coautorat, instigare,
complicitate), fie sub forma participaţiei proprii sau a celei improprii. Participaţia, în cazul
infracţiunii progresive, poate fi totală sau parţială.
111
Credem, totuşi, că o generalizare/absolutizare a soluţiei nu ar fi indicată, fiind posibil a imagina şi situaţii
de infracţiuni de durată comise şi ca fapte progresive, în condiţiile în care amplificarea progresivă a rezultatului se
desfăşoară în paralel cu reiterarea/continuarea elementului material, dar numai dacă această din urmă activitate
nu mai prezintă valoare cauzală suplimentară în raport de respectiva progresie a urmării imediate. Spre exemplu, în
măsura în care ne raportăm la o infracţiune de tâlhărie comisă în mod continuat, cu particularitatea unicităţii
subiectului pasiv principal, dar a pluralităţii subiecţilor pasivi secundari, ipoteza este cât se poate de posibilă. De
pildă, X ia hotărârea să comită în mod continuat o tâlhărie, prin sustragerea unor bunuri dintr-un depozit păzit,
la diferite intervale de timp şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale. în zilele diferite în care X comite acţiunile
respective, paznicii depozitului sunt diferiţi. Să presupunem că, în urma executării celei de-a doua acţiuni de tâlhărie,
X a lovit un paznic pentru a sustrage bunurile, fără a şti că, în urma loviturii, paznicul a suferit un traumatism care, în
cele din urmă, după două săptămâni, i-a curmat viaţa. între timp, X a continuat să tâlhărească, în baza aceleiaşi
rezoluţii, comiţând încă trei acţiuni, lovind zilnic alţi paznici. în acest caz, în final, fapta lui X se va înfăţişa drept
tâlhărie (infracţiune complexă) care a dus la moartea victimei (infracţiune praeterintenţionată), comisă în mod
continuat şi - totodată - progresiv. Particularitatea progresiei ar fi atrasă, în speţă, de amplificarea rezultatului în
condiţiile în care X nu epuizase încă forma continuată de săvârşire a aceleiaşi infracţiuni; totuşi, lipsind cauzalitatea
suplimentară dintre reiterarea actelor de executare şi amplificarea progresivă a rezultatului, care atrage reţinerea
formei progresive a infracţiunii, ipoteza este validă, condiţiile specifice infracţiunii progresive fiind respectate!
[2)
De pildă, avem în vedere infracţiunea de la art. 345 CP (nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al
altor materii radioactive); se poate imagina, de pildă, situaţia în care, ulterior unui act de deţinere/depozitare, fără
drept, a unui material radioactiv [art. 345 alin. (1) CP], s-ar putea produce în timp o stare de pericol pentru alte
persoane [art. 345 alin. (3) CP], în sens contrar (infracţiunile de pericol nu pot fi comise în formă progresivă): D. PAVEL,
în V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit.,p. 286, 287; T. DIMA, op. cit., p. 341 (autorul adaugă în categoria infracţiunilor
incompatibile cu forma progresivă şi infracţiunile al căror rezultat material nu are un caracter variabil, de exemplu,
furtul).
Cu privire la subiectul pasiv alunei infracţiuni progresive, acesta poate fi, după caz, unic sau
multiplu. Considerăm că, şi în materia infracţiunii progresive, relativ la subiectul pasiv al acesteia,
s-ar putea ridica problema menţinerii sau scindării unităţii infracţionale, în cazul pluralităţii de
subiecţi pasivi, în funcţie de diverse categorii infracţionale. Astfel, de pildă, în materia infracţiunilor
contra persoanei, se poate argumenta, ca şi în cazul infracţiunii simple (spre exemplu), că
pluralitatea de victime ar trebui să conducă la reţinerea unei pluralităţi corespunzătoare de
infracţiuni (progresive), în ciuda unicităţii de execuţie, bineînţeles, exceptând cazurile
infracţiunilor contra persoanei care sunt infracţiuni complexe omogene, bazate tocmai pe
pluralitatea subiecţilor pasivi (sau a altor infracţiuni contra persoanei care permit pluralitatea
subiecţilor pasivi, fără scindarea unităţii de infracţiune). în schimb, în cazul altor categorii de
infracţiuni, în care valoarea socială protejată nu este atât de strâns legată de individualitatea
subiectului pasiv sau a obiectului material, se poate argumenta în mod temeinic menţinerea
unităţii infracţionale legale (progresive), în pofida pluralităţii acestora.
5.4. Iter criminis-consumarea şi epuizarea infracţiunii progresive -

momentul
săvârşirii infracţiunii progresive
Infracţiunea progresivă face parte din categoria infracţiunilor de durată. Prin urmare, ca orice
(când se realizează integral conţinutul constitutiv al infracţiunii iniţiale - primum delictum), dincolo
de care are loc amplificarea progresivă a celei dintâi urmări imediate, în absenţa controlului
exercitat de către infractor, până la momentul final, al epuizării (atunci când se produce ultimul
rezultat, cel final, mai gra delictum). încetarea executării
activităţii infracţionale (momentul consumării) se poate datora fie intervenţiei unui organ abilitat
al statului (spre exemplu, prin descoperirea infractorului),^ propriei voinţe a infractorului, care
curmă comiterea activităţii infracţionale, sau altor cauze. Epuizarea infracţiunii progresive este
atrasă de apariţia urmării finale mai grave decât cea iniţial înregistrată.
După cum s-a precizat deja, infracţiunea progresivă se diferenţiază net de celelalte trei tipuri
ale unităţii infracţionale care ilustrează infracţiuni de durată, sub aspectul momentului la care se
apreciază a fi săvârşită (din punct de vedere juridic)111. Astfel, conform art. 154 alin. (3) CP (text
fără precedent legislativ), se stabileşte că, „în cazul infracţiunilor progresive, termenul de
prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se
calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs". Prin coroborare
cu prevederea din art. 154 alin. (2) teza I CP (care dispune că durata termenului de prescripţie a
răspunderii penale începe să curgă de la săvârşirea infracţiunii), reiese, în mod clar, faptul că, spre
deosebire de o infracţiune continuă, continuată sau de
111
în perioada activităţii fostului Cod penal, care nu cuprindea o dispoziţie legală expresă similară celei prevăzute
în actualul art. 154 alin. (3) CP, apăruse o controversă referitoare la identificarea momentului la care trebuie
considerată săvârşită o infracţiune progresivă. încă de atunci, în jurisprudenţa instanţei supreme s-a stabilit că, în
cazul infracţiunilor cu urmări progresive ori ale căror consecinţe nu se produc imediat după executarea acţiunii sau a
inacţiunii, „(...) fapta de lovire a unei persoane, care a avut ca urmare, prin depăşirea intenţiei, moartea acesteia,
survenită după o perioadă mai îndelungată de timp, se va considera săvârşită la data actului de executare, dar va fi
încadrată în prevederile art. 183 (corespondent art. 195 CP actual - n.n.), iar nu în acelea ale art. 180 CP (corespondent
art. 193 CP actual-n.n.), tară ca aceasta să influenţeze asupra aplicabilităţii dispoziţiilor referitoare la prescripţie sau la
puterea lucrului judecat, situaţia prezentăndu-se asemănător în toate cazurile de producere cu întârziere a
rezultatului" - Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 1/1987, cu privire la data când infracţiunea se
consideră săvârşită şi la efectele juridice pe care le produc infracţiunile continue şi continuate în timpul cât durează
săvârşirea lor, care apreciem că îşi păstrează valabilitatea, mutatis mutandis. Decizia poate fi consultată în L.
LEFTERACHE, I. NEDELCU, F. VASILE, op. cit., p. 173 ş.u.
obicei, o infracţiune progresivă se consideră (juridic) ca fiind săvârşită la data consumârii[1], iar nu
a epuizării.
Aşadar, în ceea ce priveşte momentul la care se apreciază a fi săvârşită infracţiunea
progresivă, din prevederile art. 154 alin. (3) CP reiese că acesta este momentul consumării
luiprimumdelictum. Acest moment interesează în raport de unele instituţii juridico-penale precum:
calcularea termenelor de prescripţie a răspunderii penale; aplicarea legii penale în timp; incidenţa
actelor de clemenţă; problemele ce ţin de vârsta persoanei care a comis fapta etc. Spre diferenţă
de cazul celorlalte forme de unitate infracţională care cunosc durată de desfăşurare în timp, şi
celelalte efecte juridice, referitoare la alte anumite instituţii ale dreptului penal (care presupun
trecerea unor termene care acţionează în beneficiul infractorului) - precum cele referitoare la
stabilirea stării de recidivă, revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere ori a
liberării condiţionate sau a graţierii condiţionate ş.a.m.d. -, considerăm că urmează a se produce
tot de la data consumării formei progresive/ întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii
reprezentând primum delictum.
în sfârşit, dar nu în ultimul rând, menţionăm că infracţiunea progresivă ridică probleme de
delimitare în raport de concursul de infracţiuni.
Este de precizat faptul că, în cazul infractorului minor la data săvârşirii (= momentul
consumării formei progresive de comitere a) infracţiunii, reţinerea săvârşirii acesteia în mod
progresiv va atrage răspunderea penală potrivit regimului infractorilor minori, chiar dacă
infractorul a devenit major anterior producerii rezultatului final mai grav. Soluţia este valabilă
pentru ipotezele în care minorul era răspunzător penal minor) la momentul
consumării formei progresive de săvârşire a infracţiunii, căci, dacă acesta nu avea capacitate
penală la acea dată, el nu va mai putea fi deloc tras la răspundere penală, indiferent când se
produce secundum delictum.
Secţiunea a 5-a. Extrase de practică relevantă

(obligatorie) în materia unităţii infracţionale
A. Decizii pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca hotărâri prealabile pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (în rezolvarea unor situaţii tranzitorii)
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de înalta Curte
de
m
Este de menţionat că nu trebuie confundată consumarea infracţiunii progresive cu însăşi consumarea
infracţiunii care s-a comis în formă progresivă. Astfel, dacă prin aceasta din urmă înţelegem fapta penală a cărei
încadrare juridică a fost atrasă, în final, de producerea rezultatului mai grav (secundum delictum), atunci respectiva
infracţiune s-a consumat la momentul apariţiei rezultatului în cauză (atunci au fost întrunite toate elementele sale
constitutive). Cu toate acestea, forma progresivă de săvârşire s-a consumat anterior, de la data la care au fost
întrunite elementele constitutive ale infracţiunii reprezentând primum delictum. Spre exemplu, în cazul unei loviri
cauzatoare de moarte, produsă prin lovirea victimei pe 1 ianuarie a unui an şi producerea decesului acesteia pe 15
ianuarie a acelui an, infracţiunea de lovire cauzatoare de moarte se consumă pe 15 ianuarie (când apare rezultatul său
specific), dar forma progresivă a săvârşirii sale s-a consumat încă de pe 1 ianuarie, când s-a consumat lovirea (primum
delictum) din structura infracţiunii finale (secundum delictum). Astfel, particularitatea infracţiunii progresive face ca
momentul consumării infracţiunii comise în formă progresivă să coincidă cu momentul epuizării formei progresive de
săvârşire a acelei infracţiuni. în plus, prevederea din art. 154 alin. (3) CP va atrage particularitatea considerării ca
săvârşită a infracţiunii finale comise în formă progresivă (secundum delictum), anterior datei la care ea s-a consumat
propriu-zis. Astfel, în speţă, infracţiunea de lovire cauzatoare de moarte, comisă în formă progresivă, se va considera
săvârşită (retroactiv) încă de pe 1 ianuarie, deşi victima nu a decedat decât pe 15 ianuarie!
I2]
M. Of. nr. 470 din 26 iunie 2014.
Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicarea legii penale mai favorabile în cazul
infracţiunii în formă continuată, respectiv dacă infracţiunea în formă continuată reprezintă o
instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei, şi a stabilit:
„în aplicarea art. 5 din Codul penal, se are în vedere criteriul aprecierii globale a legii
penale mai favorabile.
Constată că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi
aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condiţiile de existenţă şi sancţionare ale
infracţiunii în formă continuată".
Secţia penală şi pentru cauze cu minori, şi sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I
penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei
de drept dacă, în aplicarea legii penale mai favorabile potrivit art. 6 noul CP, în cazul infracţiunilor
continuate, prin sintagma „maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" se
înţelege maximul pedepsei prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită sau şi sporul facultativ
prevăzut de aceeaşi lege pentru sancţionarea acestei forme a unităţii legale de infracţiune şi a
stabilit:
„în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor
continuate, prin sintagma «maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită»
se înţelege maximul special prevăzut de lege pentru infracţiune, fără luarea în considerare a cauzei
de majorare a pedepsei prevăzute pentru infracţiunea continuată".
hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept „dacă, în aplicarea prevederilor art. 6 din
Codul penal, în cazul unei infracţiuni în formă continuată care, potrivit legii penale noi, nu mai
îndeplineşte condiţiile de reţinere a unităţii infracţionale continuate, ci pe cele ale unui concurs de
infracţiuni, se are în vedere maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită
sau pedeapsa maximă ce ar rezulta în urma aplicării dispoziţiilor referitoare la concursul de
infracţiuni" şi a stabilit:
care potrivit legii penale noi nu mai îndeplineşte condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate,
ci condiţiile concursului de infracţiuni, instanţa se raportează la maximul special prevăzut de legea
nouă pentru infracţiunea săvârşită, iar nu la pedeapsa maximă ce ar rezulta prin aplicarea
dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni conform legii penale noi".
[Apreciem că, pe viitor, după expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea în Monitorul
Oficial a Deciziei nr. 368/2017 a Curţii Constituţionale, soluţia impusă prin Decizia HP nr. 13/2016 a
Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie devine inaplicabilă (rămâne fără obiect de aplicare), din moment ce premisa sa
(ipoteza unei activităţi infracţionale care, în calificarea fostului Cod penal, se încadra drept
infracţiune continuată, iar în calificarea actualului Cod penal s-ar încadra drept concurs de
infracţiuni) nu mai este de actualitate. Practic, în urma deciziei ante-indicate pronunţate de Curtea
Constituţională, ipoteza analizată se va replia pe premisa corespunzătoare Deciziei HP nr. 7/2014
(anterior menţionată) pronunţate de Completul
111
2014.
121
2016.
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.]
dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă, „în cazul infracţiunii de proxenetism prevăzute
de art. 213 din Codul penal -în modalitatea înlesnirii practicării prostituţiei, dacă faptele sunt
săvârşite faţă de o persoană majoră şi de una minoră, sunt realizate elementele constitutive ale
unei singure infracţiuni prevăzute de art. 213 alin. (1) şi (3) din Codul penal, cu aplicarea art. 35
alin. (1) din Codul penal, sau două infracţiuni aflate în concurs, respectiv art. 213 alin. (1) din Codul
penal şi art. 213 alin. (3) din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 din Codul penal", şi a stabilit:
„în cazul în care infracţiunea de proxenetism, în varianta înlesnirii practicării prostituţiei, se
(3) din Codul penal, în formă simplă.
Ori de câte ori infracţiunea de proxenetism, în varianta înlesnirii practicării prostituţiei, se
săvârşeşte asupra a două sau mai multor persoane vătămate majore şi/sau minore, fără legătură
între ele, se va reţine un concurs de infracţiuni, prevăzute de art. 213 alin. (1), art. 213 alin. (3) sau
art. 213 alin. (l)şi (3) din Codul penal, după caz, cu reţinerea dispoziţiilor art. 38 alin. (1) din Codul
penal".
Bucureşti, Secţia a ll-a penală,în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
chestiunii de drept: „atunci când o persoană comite, în aceeaşi împrejurare, una sau mai multe
acţiuni care pot constitui elementul material conform enumerării din art. 2 alin. (1) din Legea nr.
143/2000 având ca obiect material mai multe categorii de droguri, prevăzute în tabele diferite (de
risc şi de mare risc), ne aflăm în prezenţa unui concurs de infracţiuni prevăzut de art. 2 alin. (1) din
Legea nr. 143/2000 şi art. 2 alin. (2) din aceeaşi lege, cu aplicarea art. 38 din Codul penal, sau a
unei unităţi legale de infracţiuni sub forma infracţiunii continuate, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi
(2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, ori a infracţiunii complexe
prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (2) din Codul
penal", şi a stabilit:
„în interpretarea dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 143/2000privind prevenirea şi combaterea
traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
săvârşirea, în aceeaşi împrejurare, a unei singure acţiuni dintre cele enumerate în alin. (1) al
acestui articol, care are ca obiect atât droguri de risc, cât şi droguri de mare risc, reprezintă o
infracţiune simplă, ca formă a unităţii naturale de infracţiune, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din
acelaşi act normativ".
B. Decizii pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unor recursuri în

interesul legii
1. Prin Decizia nr. XIV/2006131, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a admis
recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta 1 2
[1]
2016.
[2]
I3]
Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la stabilirea caracterului de „consecinţe deosebit de grave" la

care se referă art. 146 din Codul penal (anterior, din n cazul infracţiunii
continuate, şi a stabilit:
„în cazul infracţiunii continuate, caracterul de «consecinţe deosebit de grave» se determină
prin totalizarea pagubelor materiale cauzate tuturor persoanelor fizice sau juridice, prin toate
acţiunile sau inacţiunile prin care se realizează elementul material al laturii obiective a
infracţiunii".
[Decizia îşi menţine valabilitatea, mutatis mutandis, şi de lege lata - n.n.j
2. Prin Decizia nr. XUX (49)/2007[1), înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a admis
Casaţie şi Justiţie, cu privire la încadrarea juridică a faptei de trafic de persoane, comisă asupra
mai multor persoane, în aceleaşi condiţii de loc şi de timp, şi a stabilit:
„Traficul de persoane incriminat prin dispoziţiile art. 12 şi 13 din Legea nr. 678/2001, comis
asupra mai multor subiecţi pasivi, în aceleaşi condiţii de loc şi de timp, constituie o infracţiune
unică, în formă continuată, iar nu mai multe infracţiuni aflate în concurs".
[Dacă, între data de 1 februarie 2014 şi până la declararea neconstituţională a sintagmei „şi
împotriva aceluiaşi subiect pasiv" din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) CP, era indiscutabilă
invalidarea acestei soluţii de jurisprudenţâ obligatorie prin efectul intrării în vigoare a Codului
penal actual, este de observat că noua configuraţie (re)impusă infracţiunii continuate, ulterior
Deciziei nr. 368/2017 a Curţii Constituţionale, ridică problema re-activârii soluţiei din Decizia nr.
XUX (49J/2007 a Secţiilor Unite ale instanţei supreme, cu atât mai mult cu cât însăşi Curtea
Constituţională s-a referit, în cuprinsul deciziei pre-citate, la această hotărâre RIL - a instanţei
supreme (a se vedea parag. 28 al deciziei) n.n.j
3. Prin Decizia nr. 2/2008* 121, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a admis
Casaţie şi Justiţie, referitor la încadrarea juridică a primului act de tăinuire şi a celor ulterioare
dacă, după primul act, tăinuitorul a lăsat să se înţeleagă că va asigura mai departe valorificarea
bunurilor sustrase şi a stabilit:
„în situaţia existenţei unui prim act de tăinuire, urmat de o altă acţiune a aceluiaşi tăinuitor
care promite că va asigura valorificarea în continuare şi a altor bunuri sustrase, sunt întrunite
elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de furt în formă simplă sau continuată,
după caz, în concurs real cu infracţiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire
a bunurilor nu a fost îndeplinită”.
[Decizia îşi menţine valabilitatea, mutatis mutandis, şi de lege lata n.n.j
4. Prin Decizia nr. 17/2008[31, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a admis
Casaţie şi Justiţie, în legătură cu stabilirea încadrării juridice a pluralităţii de acte sexuale săvârşite
în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale atunci când victima este membru al familiei, prin
constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa,
atât înainte, cât şi după ce aceasta a împlinit 15 ani, şi a stabilit:
„1.Raportul sexual săvârşit în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, atunci când
victima este membru al familiei, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de
a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, atât înainte, cât şi după ce aceasta a împlinit
[1)
2007.
1
2
1
15 ani, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vio! prevăzute de art. 197 alin. (1)
raportat la alin. (2) Ut.b1) şi alin. (3) teza I, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal.
[Referirile sunt făcute la textele Codului penal anterior, privitoare la: art. 197 alin. (1)
infracţiunea de viol forma tip; art. 197 alin. (2) Ut. b1) infracţiunea de viol agravat, atrasă de
calitatea de membru de familie a victimei (sensul noţiunii de membru de familie era reglementat în
art. 1491); art. 197 alin. (3) teza I infracţiunea de viol agravat, atrasă de împrejurarea că victima
era un minor mai mic de 15 ani; art. 41 alin. (2) - definiţia infracţiunii continuate - n.n.j
2. Infracţiunea de viol, în modalitatea raportului sexual, prevăzută de art. 197 aiin. (1) din
Codul penal raportat la alin. (2) Ut.b1) şi alin. (3) teza I din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (2)
din Codul penal, se va reţine în concurs cu infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din Codul
penal, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal".
[Este de menţionat că, între data de 1 februarie 2014 şi până la modificarea Codului penal
actual prin O.U.G. nr. 18/2016 (M. Of. 389 din 23 mai 2016), era indiscutabilă invalidarea acestei
soluţii de jurisprudenţă obligatorie prin efectul intrării în vigoare a Codului penal actual, care, prin
formele agravate ale violului (art. 218 CP), precum şi ale agresiunii sexuale (art. 219 CP), respectiv
ale infracţiunii de act sexual cu un minor (art. 220 CP), conducea la absorbţia incestului în
conţinutul agravat al acestor infracţiuni, cu titlu de element circumstanţial agravant (forma de
unitate infracţională existentă fiind, aşadar, infracţiunea complexă în/ pe conţinut agravat). După
cum am mai precizat şi cu altă ocazie[1], ca efect al modificărilor aduse Codului penal prin O.U.G.
nr. 18/2016, s-a menţinut în incriminarea formei agravate a violului şi a agresiunii sexuale referirea
la victima „rudă în linie directă, frate sau soră" (ceea ce asigură o strictă absorbţie a incestului), dar
s-a schimbat raportarea, în cazul actului sexual cu un minor, făcându-sereferire, în forma
agravată, la victima „membru de familie"
[atât în art. 220 alin. (4) Ut.a) CP, cât şi prin adăugarea acestei forme de agravare variantei
modificate din alin. (3) al aceluiaşi articol, tot la a)]. Referirea include sfera persoanelor faţă de
care poate lua naştere şi incestul, dar o depăşeşte pe aceasta. în acest fel, credem că legiuitorul
(re)deschide (permutată însă în materia actului sexual cu un minor) controversa existentă în fosta
legislaţie, în materie de viol, referitor la raportul de absorbţie sau concurenţă cu incestul, ceea ce
implică şi problema unei posibile reactivări parţiale (mutatis mutandis) a soluţiei şi efectelor
Deciziei nr. 17/2008 a Secţiilor Unite ale instanţei supreme - n.n.j
5. Prin Decizia nr. 18/2012* 121, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să
judece recursul în interesul legii, a admis recursul în interesul legii şi, în interpretarea şi aplicarea
unitară a dispoziţiilor art. 85 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile
publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a stabilit:
„Punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul pe care sunt
aplicate plăcuţe cu numărul provizoriu de circulaţie expirat, iar autorizaţia de circulaţie provizorie
şi-a încetat valabilitatea, întruneşte numai elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art.
85 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile
publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare".
[Decizia îşi menţine valabilitatea, mutatis mutandis, efectele urmând să aibă în vedere
dispoziţiile art. 334 CP în vigoare - n.n.j
111
M. DUNEA, Observaţii referitoare la impactul produs asupra unor instituţii generale ale dreptului penal..., op.
cit., p. 88 ş.u.; a se vedea şi V. CIOCLEI, Din nou despre modificările Codului penal prin O.U.G. nr. 18/2016 sau „Mircea,
fâ-tecă legiferezi (în penal)", https://www.universuljuridic.ro/din-nou-despre-modificarile-codului-penal- prin-o-u-g-
nr-182016-sau-mircea-fa-te-ca-legiferezi-penal/.
121 M. Of. nr. 41 din 18 februarie 2013.
al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea
unitară a dispoziţiilor art. 378 alin. (1) lit. c) CP, în ipoteza săvârşirii infracţiunii de abandon de
familie prin neplata, cu rea-credinţă, timp de trei luni, a pensiei de întreţinere datorate mai multor
persoane şi stabilite printr-o singură hotărâre judecătorească şi a stabilit: „Infracţiunea de
abandon de familie săvârşită prin neplata, cu rea-credinţă, timp de trei luni, a pensiei de
întreţinere, instituită printr-o singură hotărâre judecătorească în favoarea mai multor persoane,
constituie o infracţiune unică continuă".
UNITATEA NATURALĂ: UNITATEA LEGALĂ:
- Infracţiunea simplă - Infracţiunea Infracţiunea

continuată complexă
Infracţiunea continuă (-
Infracţiunea deviată)
Infracţiunea de Infracţiunea
obicei progresivă
Forme de unitate infracţională survenite:

infracţiunea continuată, infracţiunea
progresivă, (infracţiunea deviată)
Forme de unitate infracţională

primare/originare:
infracţiunea simplă, infracţiunea continuă,
infracţiunea complexă, infracţiunea de obicei
111
M. Of. nr. 360 din 16 mai 2017.
Materiale auxiliare de lucru în studiul unităţii de infracţiune
##
1. Unitatea naturală colectivă (unitatea naturală de infracţiune cu pluralitate de acte

contextuale) reprezintă o modalitate sub care se înfăţişează infracţiunea simplă.
2. Infracţiunea continuă este una dintre infracţiunile de durată, infracţiune a cărei epuizare
are loc la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni.
3. Tentativa nu este posibilă în cazul infracţiunilor continue omisive; în cazul unor infracţiuni
continue comisive intenţionate, tentativa se pedepseşte potrivit dispoziţiilor legale.
4. Infracţiunile continue se clasifică (printre altele, şi) în infracţiuni permanente sau succesive;
orice întrerupere intervenită în cazul infracţiunilor continue permanente are valoarea unei
epuizări, iar reluarea activităţii infracţionale poate conduce, după caz, la reţinerea unei unităţi
legale infracţionale (infracţiune continuată) sau a pluralităţii de infracţiuni (sub forma concursului
de fapte penale).
5. Infracţiunea continuă şi infracţiunea de obicei aparţin categoriei infracţiunilor de durată;
chiar dacă nu sunt definite expres de legea penală, există dispoziţii de interes în materia acestora,
dispoziţii cuprinse în Partea generală a Codului penal, faptele cu această natură juridică fiind
(uşor) de identificat potrivit exprimării normative din verbum regens a diverselor dispoziţii de
incriminare.
6. O infracţiune de furt se poate prezenta, după caz, ca infracţiune simplă, ca infracţiune
continuă sau ca infracţiune deviată; o infracţiune de omor se poate prezenta, după caz, ca
infracţiune simplă sau ca infracţiune deviată; în condiţiile legii, furtul calificat/omorul calificat
reprezintă (şi) incriminări complexe.
7. Dacă un minor răspunzător penal începe săvârşirea unei activităţi infracţionale de durată
(infracţiune continuă/continuată/de obicei), activitate pe care o va continua şi după ce devine
major, răspunderea sa penală pentru întregul ansamblu faptic infracţional se va angaja de pe
poziţia infractorului major.
8. Aberratio ictus şi error in p e r s o n a l e r r o r i n rem sunt (două dintre) modalităţi(le)
sub care se prezintă infracţiunea deviată; în cazul devierii acţiunii, se poate promova - uneori (în
mod discutabil) - şi soluţia pluralităţii de infracţiuni (concurs de infracţiuni).
9. Aberratio delicti şi aberratio causae sunt (două dintre) modalităţi(le) sub care se prezintă
infracţiunea deviată; în cazul devierii acţiunii, se poate promova - uneori (în mod discutabil) - şi
soluţia pluralităţii de infracţiuni (concurs de infracţiuni).
10. Soluţia pluralităţii de infracţiuni, în ipoteza generic denumită infracţiune deviată, este mai
realistă în cazul formei aberratio delicti, iar soluţia unităţii de infracţiune este mai realistă în cazul
formei aberratio causae.
11. Uneori, aceleaşi argumente ar putea fi invocate şi în susţinerea soluţiei unităţii de
infracţiune, şi în susţinerea pluralităţii de infracţiuni în caz de infracţiune deviată, în special în
raport de forma aberratio ictus.
12. Unele forme ale unităţii de infracţiune pot fi identificate încă de la nivel abstract, prin
simpla raportare la textele de incriminare, în timp ce altele sunt esenţial dependente de
comiterea concretă a unor infracţiuni, reprezentând modalităţi de săvârşire a acestora.
13. Din punct de vedere subiectiv, o infracţiune progresivă se poate caracteriza prin orice
formă de vinovăţie penală.
14. Fapta de lovire a unei persoane, faptă care a avut ca urmare, prin depăşirea intenţiei,
moartea acesteia, în condiţiile în care rezultatul letal a intervenit după o perioadă mai îndelungată
de timp, se va considera săvârşită la data actului de executare, dar va fi încadrată potrivit tipului
de infracţiune cu rezultat mai grav produs. în cazul în care autorul faptei de lovire este un minor
nerăspunzător penal, iar fapta prevăzută de legea penală atrage urmări progresive, realizate în
perioada în care a devenit răspunzător penal, persoana nu va putea fi trasă la răspundere penală
(deloc).
15. în cazul infracţiunii continuate şi al infracţiunii complexe (forme ale unităţii infracţionale
legale), nu există pluralitate (reală) de infracţiuni.
16. Infracţiunea continuată cunoaşte un moment al consumării, respectiv un moment al
epuizării, reprezentând una dintre infracţiunile de durată.
17. Infracţiunea continuată este o creaţie a legiuitorului penal (unitate infracţională legală),
desemnând un mod de săvârşire a unor fapte penale intenţionate; aceasta se caracterizează prin
tripla unitate: pe latură obiectivă; pe latură subiectivă; de subiect activ, dar nu (neapărat) şi de
subiect pasiv.
18. Printre condiţiile de existenţă, infracţiunea continuată impune şi condiţia unităţii de
subiect activ, ceea ce înseamnă că este exclusă săvârşirea sa în participaţie penală.
19. Din punct de vedere subiectiv, infracţiunea continuată se poate comite cu orice formă de
vinovăţie penală.
20. Infracţiunea continuată este o infracţiune de durată, ca şi infracţiunea de obicei, ambele
fiind unităţi infracţionale legale; în condiţiile legii, comiterea repetată de furturi poate atrage
reţinerea, după caz, fie a unei infracţiuni continuate, fie a unei infracţiuni de obicei.
21. Momentul epuizării infracţiunii continuate, respectiv cel al săvârşirii acesteia - în sensul
art. 154 alin. (2) CP - este cel avut în vedere la încadrarea juridică a ansamblului faptic şi la
sancţionarea corespunzătoare prevederilor art. 36 alin. (1) CP.
22. Infracţiunea continuată ridică probleme de delimitare în raport de unitatea infracţională
naturală (infracţiunea simplă - unitate naturală colectivă; infracţiunea continuă succesivă), cât şi în
raport de pluralitatea de infracţiuni, sub forma concursului de fapte penale (concurs real,
omogen, succesiv).
23. în cazul în care un minor a săvârşit, în timpul când nu răspundea penal, o parte din
acţiunile succesive componente ale unei activităţi relevante penal ca infracţiune continuată, acte
pe care le-a repetat în perioada în care a devenit răspunzător potrivit legii penale, va fi tras la
răspundere penală numai pentru activitatea infracţională săvârşită în această ultimă perioadă
(după caz, infracţiune simplă sau infracţiune continuată).
24. Ca unitate legală, infracţiunea continuată este o cauză (stare, iar nu circumstanţă!)
generală, de agravare facultativă a răspunderii penale.
25. Potrivit dispoziţiilor legale [art. 35 alin. (2) CP], infracţiunea complexă prezintă două
modalităţi normative, distingându-se între forma tip (infracţiune complexă pe/în conţinut de bază)
şi forma agravată/calificată (infracţiune complexă pe/în formă agravată/calificată).
26. Sunt incriminări complexe (din Partea specială a Codului penal), spre exemplu: art. 189
alin. (1) lit. f); art. 196 alin. (4); art. 229 alin. (1) lit. d) teza I; art. 233; art. 236; art. 257 alin. (1).
27. Sub aspect subiectiv, infracţiunea complexă se poate caracteriza prin intenţie, culpă sau
praeterintenţie.
28. Infracţiunea complexă este o formă de unitate infracţională legală, care pune în evidenţă
o triplă complexitate: legală, naturală şi judiciară.
29. Infracţiunea de tâlhărie -în modalitatea normativă a furtului săvârşit prin întrebuinţare de
violenţe fizice (spre exemplu, lovire) - este o infracţiune materială, de rezultat; rămasă la stadiul
de tentativă, infracţiunea va atrage o pedeapsă cuprinsă între 1 an - 3 ani şi 6 luni, precum şi
interzicerea exercitării unor drepturi (în ipoteza comiterii sale de către un infractor major).
30. în principiu, infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai
rezultatul mai grav al acţiunii secundare (rămânere la stadiul de tentativa), se sancţionează
conform parificării de pedeapsă, ca excepţie de la sistemul diversificării.
31. Infracţiunea complexă ridică probleme de delimitare în raport de concursul de infracţiuni;
o legătură de la mijloc la scop/de la cauză la efect poate să caracterizeze atât infracţiunea
complexă, cât şi concursul de infracţiuni.
32. în cazul unei infracţiuni complexe (unitate infracţională legală), nu poate exista o
pluralitate de subiecţi pasivi.
33. O infracţiune complexă se poate manifesta ca infracţiune progresivă, caz în care se
distinge un moment final, al epuizării activităţii infracţionale.
34. în principiu, o infracţiune complexă intenţionată este susceptibilă de săvârşire în mod
continuat, caz în care se distinge un moment final, al epuizării activităţii infracţionale.
35. Atât infracţiunea continuată, cât şi infracţiunea complexă sunt definite în Partea generală
a Codului penal şi constituie cauze (stări) generale, de agravare facultativă a pedepsei.
36. Dintre formele unităţii legale de infracţiune, reprezintă forme derivate/survenite:
infracţiunea continuată, infracţiunea progresivă şi infracţiunea deviată.
37. O infracţiune conţinuă-continuată se consumă atunci când încetează acţiunea sau
inacţiunea şi se epuizează atunci când se comite ultima acţiune sau inacţiune.
38. Recalcularea pedepsei are loc, în condiţiile legii, numai în cazul infracţiunii continue şi al
celei complexe.
39. Toate formele unităţii legale sunt infracţiuni de durată, în cazul cărora tentativa este
posibilă şi pedepsibilă.
40. Dintre formele unităţii infracţionale, reprezintă (din punct de vedere al naturii juridice, în
raport de regimul de sancţionare) cauze de agravare infracţiunile de durată.
II. Exerciţii de tip „grilă" (identificaţi variantele corecte; toate combinaţiile sunt posibile: la o
fie corecte, iar altele greşite): 1
1. Infracţiunea complexă în (pe) conţinut(ul) de bază:

a) absoarbe, ca element circumstanţial agravant, o acţiune/inacţiune care constituie, prin ea
însăşi, o faptă prevăzută de legea penală;
b) este o formă de manifestare a unităţii naturale de infracţiune, spre deosebire de

infracţiunea complexă în (pe) conţinut(ul) calificat, care este o formă de manifestare a unităţii
legale de infracţiune;
c) este susceptibilă de rămânere la stadiul tentativei (nu face parte din categoria
infracţiunilor în cazul cărora tentativa nu este posibilă);
d) constituie o cauză generală de agravare facultativă a pedepsei (similar cu infracţiunea
continuată).
2. O infracţiune continuă:
a) potrivit unei prevederi exprese, se consideră săvârşită la data comiterii ultimei acţiuni sau
inacţiuni;
b) doctrina apreciază că se consumă la data încetării acţiunii sau inacţiunii;
c) poate să fie permanentă sau succesivă (rămânând, în ambele variante, formă a unităţii
naturale);
d) este o infracţiune cu durată de desfăşurare în timp, care prezintă particularităţi de
aplicare în timp.
3. în cazul infracţiunii continuate, prin expresia „acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în
parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni" se înţelege că:
a) rezoluţia infracţională este unică;
b) trebuie să existe unitate de subiect activ şi pasiv;
c) acţiunile lezează alte obiecte juridice speciale decât acelea lezate prin inacţiuni;
d) trebuie comise cel puţin două acţiuni sau inacţiuni, în mod repetat, până la învederarea
unei practici în acest sens.
4. Infracţiunea de furt:
a) calificat, prin efracţie [art. 229 alin. (1) lit. d) teza I CP], este o infracţiune complexă (în/pe
conţinut calificat);
b) prevăzută de art. 228 alin. (3) teza a ll-a CP constituie o infracţiune continuă;
c) este susceptibilă de comitere în mod continuat;
d) se poate configura ca infracţiune deviată, în forma errorin rem objecto).
5. Infracţiunea simplă:
a) este, după caz, o infracţiune de rezultat sau una de pericol;
b) poate să fie absorbită în conţinutul unei infracţiuni complexe, fie ca element constitutiv
(esenţial), fie ca element circumstanţial agravant;
c) ca şi infracţiunea de obicei, constituie una dintre formele primare (originare, cu
identificare încă de ia nivel abstract) a unităţii de infracţiune.
d) este (exclusiv) o infracţiune în conţinut simplu (tip, de bază).
6. Infracţiunea continuată:
a) reprezintă una dintre formele unităţii legale de infracţiune, prezentând variantele:
permanentă, respectiv succesivă;
b) este o cauză specială de agravare obligatorie a pedepsei;
c) din punct de vedere subiectiv, se poate săvârşi atât cu intenţie, cât şi din culpă;
d) precum infracţiunea continuă, legea dispune expres că se consideră săvârşită la momentul
încetării acţiunii sau inacţiunii.
7. Conceptul de infracţiune deviată:

a) după un punct de vedere, este apreciat a desemna una dintre formele unităţii naturale de
infracţiune;
b) reprezintă o cauză generală de agravare a pedepsei (în mod asemănător cu infracţiunea
continuată);
c) se poate manifesta sub una dintre următoarele două forme: in abstracto, respectiv in
concreto;
d) după un punct de vedere, descrie comiterea unei tentative la o infracţiune intenţionată,
precum şi săvârşirea unei infracţiuni consumate din culpă, transformându-se, aşadar, într-o formă
de unitate infracţională legală (infracţiune complexă), care pe latură subiectivă implică intenţia
depăşită.
8. în cazul infracţiunii continue, prin expresia „acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în
parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni" se înţelege că:
a) rezoluţia infracţională este unică;
b) trebuie să existe unitate de subiect activ şi pasiv;
c) acţiunile lezează alte obiecte juridice speciale decât acelea lezate prin inacţiuni;
d) trebuie comise cel puţin două acţiuni sau inacţiuni, în mod repetat, până la învederarea
unei practici în acest sens.
9. Infracţiunea de tâlhărie:
a) calificată, comisă prin violare de domiciliu [art. 234 alin. (1) lit. f) teza I CP], este o
infracţiune în formă agravată, care este complexă doar pe conţinutul ei de bază;
b) calificată, comisă prin violare de domiciliu [art. 234 alin. (1) lit. f) teza I CP], este o
infracţiune în formă agravată, care este complexă atât pe conţinutul ei de bază, cât şi pe
conţinutul ei calificat;
c) calificată, comisă în timpul nopţii [art. 234 alin. (1) lit. d) CP], este o infracţiune în formă
agravată, care este complexă atât pe conţinutul ei de bază, cât şi pe conţinutul ei calificat;
d) se poate configura (şi) ca infracţiune deviată, în forma error in persona.
10. în teoria dreptului penal:

a) se apreciază (ca punct de vedere majoritar) că infracţiunile de obicei sunt infracţiuni în
cazul cărora nu este posibilă tentativa, precum nici săvârşirea în formă continuată;
b) nu există unanimitate de opinii cu privire la natura juridică a infracţiunii deviate;
c) desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului sunt admise ca posibile şi în cazul unei
infracţiuni în formă continuată, dacă intervin între data consumării acesteia şi momentul epuizării
sale;
d) este admisibilă calificarea drept infracţiune de obicei a activităţii unui criminal în serie,
care ucide în fiecare zi câte o persoană, timp de 3 săptămâni, uciderea devenind, în cazul său, o
obişnuinţă. 11
11. Infracţiunea de obicei:

a) potrivit unei soluţii normative, se consideră comisă la momentul epuizării (precum
infracţiunea continuă), dată reprezentată de momentul săvârşirii ultimului (ceea ce este diferit
faţă de infracţiunea continuă);
b) se consumă (dobândeşte relevanţă penală) prin comiterea celei de-a doua acţiuni sau
inacţiuni;
c) reprezintă un tip de unitate infracţională incompatibilă cu rămânerea la stadiul de tentativă
(opinie majoritară);
d) poate fi orice infracţiune în comiterea căreia făptuitorul s-a specializat, datorită săvârşirii
acesteia în mod repetat, ca îndeletnicire (spre exemplu, poate fi infracţiune de obicei şi furtul -
art. 228 CP).
12. Infracţiunea continuă:

a) poate fi proprie (idonee) sau improprie (neidonee);
b) reprezintă o formă de unitate infracţională (artificială) care este o creaţie a legiuitorului
penal;
c) permanentă reprezintă o formă a unităţii naturale de infracţiune, pe când cea continuă
succesivă reprezintă o formă a unităţii legale de infracţiune;
d) de abandon de familie [art. 378 alin. (1) lit. c) CP] poate fi săvârşită atât cu intenţie, cât şi
din culpă.
13. Infracţiunea complexă:

a) se poate comite, uneori, în formă continuată;
b) în/pe conţinut calificat este, spre exemplu, tâlhăria săvârşită într-un mijloc de transport
sau asupra unui mijloc de transport [art. 234 alin. (1) lit. e) CP];
c) presupune reunirea legală, în conţinutul său, a două (minim) sau mai multor fapte
incriminate în mod de sine stătător.
d) se poate manifesta, uneori, ca infracţiune progresivă.
14. Infracţiunea deviată:

a) semnifică o infracţiune continuă ce se poate comite în mod continuat - deci din unitate
naturală se deviază spre unitatea legală;
b) din punct de vedere al laturii subiective, poate fi comisă de un subiect calificat sau de unul
necalificat/general;
c) nu cunoaşte doar două forme posibile de manifestare;
d) este justificată drept formă a unităţii naturale de infracţiune (potrivit unei opinii) prin
aceea că legea penală apără în mod nedeterminat orice valoare socială (de exemplu, viaţa oricărei
persoane).
15. Se poate considera că:

a) între conceptul de infracţiune progresivă şi acela de infracţiune praeterintenţionatâ există
o identitate deplină;
b) o infracţiune continuă se poate comite, uneori, în formă continuată, dar o infracţiune de
obicei nu poate deveni continuată (punct de vedere majoritar);
c) dintre tipurile de unitate infracţională, cunosc forme sub care se pot manifesta/înfăţişa:
infracţiunea continuă, infracţiunea deviată, infracţiunea complexă;
d) dintre tipurile de unitate infracţională, reprezintă tipuri de bază (originare, primare):
infracţiunea simplă, infracţiunea continuă, infracţiunea complexă, infracţiunea de obicei. III.
III. Completaţi spaţiile marcate prin linie punctată, cu termenii/expresiile/noţiunile/

1. Formele posibile sub care se poate înfăţişa infracţiunea deviată sunt: ...................................
2. Modalităţile normative specifice infracţiunii complexe sunt: ............................................ (de

exemplu: infracţiunea prevăzută de art ................ CP) şi ............................................. (de exemplu:
infracţiunea prevăzută de art ................ CP).
3. Dintre formele unităţii infracţionale, prezintă natura juridică de cauză generală, legală,
de agravare facultativă a pedepsei infracţiunea ...................................................
4. Dintre infracţiunile de durată, legea prevede consumarea drept dată apreciată a fi
momentul de săvârşire a faptei în cazul ..................................................
5. Potrivit doctrinei majoritare, tentativa nu este posibilă în cazul următoarelor forme
ale unităţii de infracţiune: ................................................
6. Formele survenite/derivate (cu identificare exclusiv în plan concret) a unităţii de
infracţiune sunt:................................................
7. Formele originare/primare (cu identificare în plan abstract) a unităţii de infracţiune
sunt: ..............................................
8. Potrivit doctrinei, ridică probleme de stabilire a naturii sale juridice (după caz, drept
formă a unităţii sau a pluralităţii infracţionale) infracţiunea .....................................................
9. Dintre infracţiunile de durată, legea prevede epuizarea drept dată apreciată a fi
momentul
de săvârşire a faptei în cazul.................................................
10. Reprezintă un exemplu de infracţiune continuă la care tentativa este posibilă şi
pedepsibilă infracţiunea prevăzută în Codul penal la art ........................(denumită...........................
.................... )•
11. Reprezintă categorii de infracţiuni care nu se pot săvârşi în mod continuat: .....................
12.0 infracţiune complexă se poate manifesta cumulativ şi potrivit altor forme de unitate
infracţională survenită/derivată; astfel, ea s-ar putea comite ca infracţiune.....................................
................. , precum şi ca infracţiune ................................................
13. Potrivit doctrinei, infracţiunile de simplă repetare ar constitui un concept de unitate
infracţională integrat/legat de forma de unitate infracţională reprezentată de ................................
14 15 16 17 18
14. Legea prevede momentul încetării acţiunii sau inacţiunii (reprezentând data ......................
.............................. ) ca moment de săvârşire a unei anumite forme de unitate infracţională,
respectiv infracţiunea ................................................
15. Reprezintă un exemplu de infracţiune de obicei infracţiunea prevăzută în Codul
penal la art .............. (denumită ............................................... ); aceasta reprezintă o infracţiune
de obicei, deoarece................................................
16. Potrivit legii, se consideră săvârşită la data încetării acţiunii sau inacţiunii infracţiunea
.................................... ; la data comiterii ultimei acţiuni/inacţiuni infracţiunea ................................
.............. ; la data comiterii ultimului act (de executare) infracţiunea ...............................................
17. Dintre toate formele de unitate infracţională de durată, reprezintă o excepţie, în raport
de momentul la care se consideră a fi săvârşită, infracţiunea .............................................. (potrivit
art ............ , prin comparaţie cu art ............... ).
18. Potrivit doctrinei, unitatea naturală colectivă ar constitui un concept de unitate
infracţională integrat/legat de forma de unitate infracţională reprezentată de ................................
19. Legea prevede momentul comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni (reprezentând data ........
.................................... ) ca moment de săvârşire a unei anumite forme de unitate infracţională,
anume infracţiunea ................................................
20. Reprezintă un exemplu de infracţiune complexă în (pe) conţinutul său calificat (agravat)
infracţiunea prevăzută în Codul penal la art ................... (denumită ............................................... );
aceasta reprezintă o asemenea infracţiune complexă, deoarece .......................................................
IV. Speţe (rezolvaţi următoarele situaţii de fapt, identificând - motivat - soluţia de drept
1. S-a reţinut următoarea situaţie de fapt: X a luat hotărârea de a sustrage nişte echipamente
electronice dintr-un depozit. Anticipând faptul că nu va putea ridica deodată cantitatea dorită, el a
urmărit pentru o perioadă de timp programul paznicilor, decizând să meargă la sustras în anumite
zile în care erau de pază anumite persoane, mai puţin periculoase (oameni în vârstă, cu o
constituţie corporală mai puţin atletică etc.). în prima incursiune la respectivul depozit, X a reuşit
să evite orice întâlnire cu gardienii, sărind un gard din spatele construcţiei şi pătrunzând înăuntru
fără nicio problemă. Cu această ocazie, a sustras bunuri în valoare de aproximativ 1.500 de lei.
Următoarea dată la care îşi propusese să sustragă din respectivul loc, anume peste două zile, X a
constatat că în curtea din spate fusese adus un câine de pază, motiv pentru care nu a mai sărit
gardul. în schimb, ocolind depozitul, a observat - pe o latură a clădirii - un geam care nu se
închidea complet în cremalieră şi, prin forţarea acestuia (l-a scos din balamale), a pătruns iarăşi în
depozit, sustrăgând bunuri în valoare de 1.750 de lei. Următoarea incursiune era programată
peste 5 zile, când urmau a fi de pază tot paznicii mai bătrâni care păziseră şi cu prima ocazie în
care sustrăsese bunuri din respectivul depozit. De data aceasta, X nu a mai găsit nicio modalitate
de a intra în depozit, aşa că a aşteptat ca paznicii să părăsească ghereta de lângă intrare. Astfel,
spre diferenţă de datele precedente, pătrunderea sa în depozit şi sustragerea bunurilor s-au
efectuat după instalarea întunericului, însă inculpatul a reuşit, totuşi, să sustragă bunuri în valoare
de 900 de lei. Următoarea dată, din nou peste două zile, X a aşteptat iarăşi părăsirea gheretei de
către paznici, dar a fost surprins de către aceştia pe când ieşea cu mai multe bunuri. Pentru a îşi
asigura scăparea, X a recurs la pistolul pe care îl deţinea în mod ilegal şi, cu trei focuri de armă
executate succesiv, a ucis paznicii, după care a plecat de la locul comiterii faptei, luând cu el doar o
parte din bunurile sustrase, grăbindu-se pentru a nu fi identificat de alte persoane.
Care este rezolvarea corectă a speţei din punctul de vedere al materiei unităţii de infracţiune ?
2. O persoană care nu are permis de conducere, dar este, în fapt, aptă să desfăşoare
activităţile specifice unui şofer ia hotărârea să efectueze o deplasare, cu autoturismul propriu, de
la laşi la Bucureşti. Pe drum, această persoană se opreşte timp de 5 minute la o staţie de
carburant pentru a alimenta autoturismul, se mai opreşte încă o dată preţ de 3 minute, pe
marginea drumului, pentru a fuma o ţigară, şi efectuează o ultimă oprire la intrarea în municipiul
Bucureşti, timp de 7 minute, pentru a se orienta pe hartă asupra locaţiei exacte la care urmărea să
ajungă şi a traseului până la aceasta, prin oraş. Presupunând că toate aceste popasuri i-au fost
înregistrate de camere rutiere de luat vederi şi că, ulterior, el este oprit în trafic (conducerea fără
permis constituie infracţiune, potrivit art. 335 CP), pentru câte infracţiuni va fi tras la răspundere
penală?
3. S-a reţinut că inculpatul a încercat să lovească victima cu o bâtă peste picioare. Victima s-a
ferit şi s-a refugiat într-un autovehicul. Inculpatul a urmărit-o şi - dorind să îşi ducă la îndeplinire
dorinţa de a o vătăma - a început să lovească cu bâta în parbrizul maşinii, pentru a-l sparge şi apoi
a ajunge să lovească victima. Deşi inculpatul nu a mai aplicat direct lovituri victimei, căci a fost
imobilizat de mai multe persoane după ce a reuşit să spargă parbrizul, victima a suferit leziuni care
au necesitat 15 zile de îngrijiri medicale pentru recuperare, urmare a faptului că cioburi din parbriz
i-au atins unul dintre ochi.
Care sunt încadrarea juridică a faptei şi forma de unitate infracţională identificabilă?
4. Un minor în vârstă de 13 ani a lipsit de libertate un coleg de şcoaiă şi l-a închis într-o clădire
abandonată. Victima a fost ţinută în această stare timp de 2 ani, până ce făptuitorul (acum în etate
de 15 ani) a fost urmărit de un alt coleg (infractorul mergea regulat să hrănească victima), care a
relatat cele văzute organelor de poliţie. Ca urmare a referatului psihiatric redactat de către un
medic specialist în psihiatrie, s-a reţinut că făptuitorul a dat dovadă de discernământ în raport de
fapta comisă.
Soluţionaţi, în drept, speţa!
5. Un conducător auto, dornic să se răzbune pe un grup de trei persoane care îl înjuraseră

într-o parcare a unui bloc de locuinţe, a pornit autoturismul şi ajungându-i din spate, conducând
cu viteză redusă, i-a lovit pe toţi trei deodată, cu botul maşinii, pe care a oprit-o apoi imediat. Toţi
cei loviţi au căzut şi au suferit, astfel, diferite leziuni traumatice, pentru a căror îngrijire şi
vindecare au fost necesare 5-10 zile de îngrijiri medicale.
Care este încadrarea juridică pentru ceea ce a comis inculpatul? Dar dacă conducătorul auto,
aflat în stare de ebrietate (fără nicio altercaţie cu alte persoane), în încercarea de a deplasa
autoturismul cu spatele, loveşte cu aceeaşi intensitate şi consecinţe trei persoane, pe care nu le-a
observat, neasigurându-se suficient?
6. în fapt, instanţa a reţinut că inculpatul, după cea pătruns în locuinţa persoanei vătămate
prin forţarea yalei de la uşă, a ales o serie de bunuri pe care şi-a propus să le sustragă, dar, din
pricina volumului mare al acestora, le-a ridicat în mod succesiv, în două rânduri, transportându-le
la locuinţa sa.
Realizaţi încadrarea juridică a ansamblului faptic săvârşit de inculpat, apreciind, argumentat,
dacă este vorba despre o infracţiune simplă de furt sau despre un furt comis în formă continuată!
7. în fapt, instanţa a reţinut că, într-o seară, în jurul orelor 22:00-22:30, inculpaţii, văzând-o
pe victimă, căzută, în stare de ebrietate, lângă intrarea unui bar, s-au apropiat de ea şi, când
aceasta, sculându-se, a încercat să îi lovească, i-au aplicat numeroase lovituri cu pumnii şi
picioarele, după care au transportat-o pe o uliţă laterală. Ulterior, după mai mult de o oră,
inculpaţii, ieşind din bar, au revenit la locul unde lăsaseră victima şi, cum aceasta era tot acolo,
aflată în stare de inconştienţă, i-au luat geaca, pantofii şi cureaua de la pantaloni.
Indicaţi, argumentat, care urmează a fi încadrarea juridică a ansamblului faptic!
8. în fapt, instanţa a reţinut că, într-o noapte, inculpatul a lovit cu piciorul două faruri cu
halogen montate la un autoturism parcat pe o stradă; ca urmare a şocului produs, farurile cu
halogen s-au desprins de pe caroseria autoturismului şi au căzut pe partea carosabilă. Ulterior,
inculpatul a luat unul dintre aceste faruri, însă, pe când se pregătea să îl ridice şi pe al doilea, el a
fost surprins de o patrulă de poliţie. Cu această ocazie, pentru a-şi asigura scăparea, inculpatul l-a
lovit pe unul dintre agenţii de poliţie.
Indicaţi, argumentat, încadrarea juridică a faptei, sub aspectul formelor de unitate

infracţională incidente!
9. Inculpaţii, aflându-se într-un magazin, au încercat să sustragă un portofel aflat în poşeta

deschisă a persoanei vătămate, unul mascând cu propriul său corp activitatea de sustragere care
urma a fi realizată de către celălalt. Cum însă persoana vătămată a plecat pe neaşteptate din locul
unde se afla, operaţiunea nu a putut fi dusă până la capăt. Perseverând în realizarea hotărârii de
sustragere, inculpaţii au urmărit victima, care se deplasase la un alt raion al aceluiaşi magazin,
unde au repetat activitatea desfăşurată iniţial, reuşind, de această dată, să sustragă portofelul
vizat.
Realizaţi încadrarea corectă a faptei în raport de activitatea fiecărui participant, precizând,
argumentat, dacă activitatea comisă poate fi considerată a reprezenta o infracţiune continuată!
10. Instanţa a reţinut că, în fapt, inculpatul a pătruns în vestiarul unei săli de sport, ocazie în
care a sustras din genţile a trei persoane diferite sume de bani.
Realizaţi, motivat, încadrarea juridică a acestei fapte, precizând dacă este sau nu vorba despre
o unitate de infracţiune! în cazul în care răspunsul este afirmativ, precizaţi despre care formă de
manifestare a unităţii infracţionale consideraţi că este vorba!
11. în fapt, s-a reţinut că inculpatul a pătruns, într-o noapte, în curtea locuinţei persoanei
vătămate, intrând pe poarta găsită descuiată, după care a forţat cu un levier uşa garajului, de
unde şi-a însuşit mai multe bunuri. Inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea a două
infracţiuni concurente, respectiv furt calificat şi violare de domiciliu, dar instanţa l-a achitat pentru
această din urmă infracţiune, cu motivarea că ea nu există, fiind absorbită în infracţiunea de furt
calificat, săvârşit prin efracţie.
Precizaţi, argumentat, dacă soluţia instanţei este sau nu corectă!
12. Inculpatul X a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii continuate de furt calificat. în
fapt, instanţa a reţinut că, la 11 martie, văzându-l pe minorul Y, în vârstă de 7 ani, într-o sală de
jocuri mecanice, sub pretextul că nu are voie să intre în acel local, inculpatul i-a cerut să plătească
o amendă de 300 de lei. împreună, s-au deplasat la locuinţa minorului, care i-a înmânat suma
cerută. Cu acest prilej, fără a fi observat, inculpatul a sustras 100 de euro, aflaţi pe o masă din
holul casei. La 14 martie, inculpatul, după ce s-a asigurat că acelaşi minor este singur în casă, a
sunat la intrare şi, după deschiderea uşii, a pătruns prin forţă în apartament, l-a încuiat pe minor
în dormitor şi a sustras suma de 5.000 de lei dintr-un dulap. La 27 mai, găsind cheile de la locuinţa
persoanei vătămate Z, inculpatul a pătruns în locuinţa acesteia şi a sustras un televizor şi suma de
13.000 de lei.
Precizaţi, argumentat, dacă soluţia instanţei este sau nu corectă! 13 *
13. X, infractor multirecidivist, persoană dată în urmărire pentru comiterea unei infracţiuni de
viol, a fost identificată de un agent de poliţie din localitatea de domiciliu al acestuia. încercând să îl
legitimeze pe X, agentul a fost înjunghiat de acesta, de două ori, în zona abdominală, cu un cuţit,
dar a supravieţuit. Trimis în judecată pentru comiterea unei infracţiuni complexe, de ultraj, în
varianta care absoarbe omorul, X a solicitat schimbarea încadrării juridice, pe motiv că textul art.
257 CP nu se referă la absorbţia, în cuprinsul infracţiunii de ultraj, a tentativei de omor, iar fapta
comisă de el, în concret, nu este consumată.
Ce urmează a decide instanţa?
14. O persoană, proprietară a unei cabane de vacanţă la munte (X), care ştie că se va deplasa
la această reşedinţă (doar) pe parcursul perioadelor de sfârşit de săptămână, are un vecin în
raport de care se găseşte în relaţii tensionate, astfel că ia decizia de a-l hărţui pe acesta în zilele în
care se va afla în localitatea în cauză. După săvârşirea faptei timp de 6 luni, constant, în fiecare
week-end, Y a depus o plângere penală împotriva lui X; acesta a fost cercetat în stare de libertate
(timp în care a continuat să comită fapta împotriva lui Y), după care a fost trimis în judecată
pentru săvârşirea în formă continuată a infracţiunii de hărţuire, procurorul solicitând
condamnarea acestuia şi pedepsirea sa, cu valorificarea sporului prevăzut de lege în cazul
infracţiunii continuate.
Ce urmează a decide instanţa? 15
15.X a intrat într-un garaj din curtea casei unei persoane, a cărei uşă a găsit-o descuiată. După
ce a scotocit, aproximativ 30 de minute, printre lucrurile aflate acolo, X a forţat uşa unui dulap
metalic, din care a sustras (ulterior deteriorării încuietorii acestuia) mai multe obiecte. Alertat de
vocile unor persoane care se apropiau de uşa garajului, temându-se că va fi prins, X a spart un
geam, care dădea în partea opusă uşii, şi a ieşit pe acolo, fugind cu bunurile sustrase.
Realizaţi încadrarea juridică a ansamblului faptic comis de către X, apreciind asupra acestuia
din perspectiva formei/formelor unităţii de infracţiune incidentă(e)!
CAPITOLUL AL VI-LEA. PLURALITATEA
DE INFRACŢIUNI w
Secţiunea 1.Consideraţii introductive privind

pluralitatea de infracţiuni
§1. Noţiune
Pluralitatea de infracţiuni reprezintă situaţia în care o persoană comite două sau mai multe
infracţiuni. Această instituţie juridico-penală este înţeleasă -într-o definiţie generală - ca
desemnând cazul în care o persoană - aceeaşi persoană - a săvârşit două sau mai multe infracţiuni
fie înainte de a fi fost condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele sau a comis o nouă
infracţiune/noi infracţiuni după ce a suferit deja o condamnare definitivă (pentru o infracţiune
săvârşită ori mai multe infracţiuni săvârşite anterior), condamnare executată - sau nu - la data
comiterii noii infracţiuni/noilor infracţiuni.
Pluralitatea de infracţiuni reprezintă o instituţie juridico-penală distinctă atât de aceea a
unităţii infracţionale (indiferent de forma sa de manifestare - după caz, cu apartenenţă la unitatea
naturală sau la unitatea legală de infracţiune), cât şi de aceea a participaţiei penale (ca pluralitate
ocazională de făptuitori/infractori). în optica (principial) constantă a legiuitorului penal român,
instituţia pluralităţii de infracţiuni aparţine infracţiunii, ca instituţie fundamentală de drept penal.
Totodată, ea este strâns legată (şi) de instituţia fundamentală a răspunderii penale-al cărei unic
temei îl constituie infracţiunea-îndeosebi prin consecinţele specifice atrase în urma angajării
răspunderii penale în cazul comiterii unui număr plural de fapte penale (prin transpunerea în lege
a tratamentului juridic aparte corespunzător întregului ansamblu faptic săvârşit de una şi aceeaşi
persoană).
Includerea pluralităţii de infracţiuni în reglementarea privitoare la infracţiune corespunde
(parţial) actualei sistematizări a Părţii generale a Codului penal, sediul materiei regăsindu-se în
titlul rezervat infracţiunii (Titlul II). Unele ipoteze legale ce înscriu existenţa pluralităţii de
infracţiuni - consacrând soluţii legislative fără precedent, vizând sancţionarea corespunzătoare a
unor forme de manifestare a pluralităţii de infracţiuni - sunt incluse în titlul distinct ce reuneşte
dispoziţiile privitoare la starea de minoritate a infractorului (Titlul V din Partea generală a Codului
penal), după cum se regăsesc şi în titlul rezervat răspunderii penale a persoanei juridice (Titiul VI
din Partea generală a Codului penal).
§2. Formele pluralităţii de infracţiuni (identificare şi delimitări, în funcţie

de identitatea subiectului activ)
Apartenenţa instituţiei pluralităţii de infracţiuni la instituţia fundamentală a infracţiunii reiese
(în mod evident) din cadrul legal rezervat acesteia. Astfel, reglementarea se regăseşte- expressis
verbis-\n Titlul II, Capitolul V (intitulat „Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni") din Partea generală
a Codului penal, corespunzător art. 38 ş.u. (art. 45 - inclusiv), prin înscrierea celor trei forme
reprezentate (în ordinea de reglementare) de: concursul de infracţiuni, recidivă şi pluralitatea
intermediară de infracţiuni.
în reglementarea fiecăreia dintre aceste trei forme, se identifică definiţiile legale acordate
[art. 38 CP - concursul de infracţiuni; art. 41 şi art. 42 CP - recidiva, prin prisma condiţiilor
pozitive şi a celor negative de existenţă; art. 44 alin. (1) CP - pluralitatea intermediară], precum şi
dispoziţiile sancţionatorii interesând pedeapsa principală aplicabilă în caz de concurs de infracţiuni
(art. 39-40 CP), recidivă (art. 43 CP) şi pluralitate intermediară de infracţiuni [art. 44 alin. (2) CP].
Sediul materiei se încheie prin dispoziţiile prevăzute de art. 45 CP, dispoziţii interesând celelalte
categorii de pedepse (complementare şi accesorii), după cum şi măsurile de siguranţă în caz de
concurs de infracţiuni, recidivă şi pluralitate intermediară.
Se impune o primă observaţie:în ansamblul reglementărilor pe care le include, Titlul II al
Părţii generale a Codului penal - deci inclusiv materia rezervată pluralităţii de infracţiuni - vizează
preponderent infractorul persoană fizică majoră la data săvârşirii faptelor (ca infracţiuni). Aceasta
reiese atât din existenţa celor trei forme de pluralitate de infracţiuni consacrate de lege - care sunt
toate compatibile cu vârsta menţionată a subiectului activ (anume: persoană care a împlinit vârsta
de 18 ani), care săvârşeşte cele două sau mai multe infracţiuni -, după cum şi din dispoziţiile legale
care înscriu tratamentul penal aplicabil, vizând sancţionarea prin pedepse principale şi pedepse
secundare (complementare şi accesorii), dintre acelea aplicabile acestei categorii de persoane
fizice - majorii.
în ordinea lor de reglementare, cele trei forme ale pluralităţii de infracţiuni sunt reprezentate
de:
- concursul de infracţiuni, care constă în două sau mai multe infracţiuni săvârşite de aceeaşi
persoană - fie prin acţiuni sau inacţiuni distincte, fie printr-o singură acţiune sau inacţiune (în
condiţiile prevăzute de lege) -, înainte ca aceasta să fi fost condamnată definitiv pentru vreuna
dintre ele (potrivit art. 38 CP);
-recidiva, care există atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la
pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de
reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită,
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare. Există recidivă şi în cazul în
care condamnarea definitivă sau pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea nou-comisă
vizează pedeapsa detenţiunii pe viaţă (potrivit art. 41 CP);
- pluralitatea intermediară de infracţiuni, care există atunci când, după rămânerea definitivă
a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca
executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune fără a fi însă întrunite condiţiile
prevăzute de lege pentru starea de recidivă [potrivit art. 44 alin. (1) CP].
Pornind de la definiţia generală, ca o definiţie (mai) largă ce se poate acorda pluralităţii de
infracţiuni, se impune o a doua observaţie, anume: existenţa pluralităţii de fapte penale, în oricare
dintre formele consacrate de lege, este condiţionată de comiterea (cât şi de imputarea) celor două
sau mai multe infracţiuni unei singure - şi aceleiaşi - persoane, subiect activ care poate fi
reprezentat şi de o persoană juridică. Aşa cum rezultă şi din Expunerea de motive ce a însoţit
proiectul noului Cod penal, Titlul VI al Părţii generale a Codului penal reuneşte principalele
dispoziţii de interes în materia răspunderii penale a persoanei juridice, titlu care, în Capitolul III
(dispoziţii comune), grupează şi prevederi legale privitoare la formele pluralităţii de infracţiuni.
Acestea sunt (şi pentru persoana juridică): recidiva (art. 146 CP), concursul de infracţiuni şi
pluralitatea intermediară de infracţiuni (art. 147 CP, în baza denumirii marginale: „Atenuarea şi
agravarea răspunderii penale a persoanei juridice").
Cele trei forme ale pluralităţii de infracţiuni indicate (concursul de infracţiuni, recidiva şi
pluralitatea intermediară de infracţiuni) se regăsesc, aşadar, şi în cazul persoanei juridice. Dintre
acestea însă, doar două reclamă condiţii de existenţă identice celor impuse prin lege [art. 38 şi art.
44 alin. (1) CP] persoanei fizice, şi anume: concursul de infracţiuni şi pluralitatea intermediară de
infracţiuni (sens în care definiţiile legale acordate acestora - din care se extrag şi condiţiile lor de
existenţă - sunt cele oferite de normele pre-indicate). Mai exact,
nu sunt diferenţe în ceea ce priveşte reglementarea concursului de infracţiuni, prin prisma

condiţiilor de existenţă cerute acestei forme a pluralităţii de infracţiuni, după cum subiectul activ
este reprezentat de persoana fizică sau de persoana juridică, precizare valabilă şi în ceea ce
priveşte reglementarea pluralităţii intermediare de infracţiuni (aceleaşi condiţii de existenţă în
cazul persoanei fizice infractor major, respectiv al persoanei juridice)111.
Dacă ne îndreptăm atenţia spre recidivă, în cazul persoanei juridice-ca formă a pluralităţii de
infracţiuni care beneficiază de consacrare printr-un articol distinct (art. 146 CP)-, observăm că este
reglementată diferit faţă de starea de recidivă în cazul persoanei fizice infractor major. Ţine de
esenţa stării de recidivă - şi în acest caz - reiterarea unui comportament infracţional intenţionat
sau praeterintenţionat, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la
reabilitare, însă în condiţii ce o diferenţiază (net) de starea de recidivă atrasă în cazul persoanei
fizice infractor major. Mai exact, reţinerea recidivei în cazul persoanei juridice se va naşte prin
reiterarea comportamentului infracţional intenţionat sau praeterintenţionat, după condamnarea
definitivă privitoare (exclusiv) la pedeapsa amenzii, indiferent de cuantumul acesteia şi până la
intervenirea reabilitării de drept121.
Subiect activ al unei pluralităţi de infracţiuni poate fi şi minorul răspunzător penal, în condiţiile
în care săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni. Aşa cum rezultă şi din Expunerea de motive ce a
însoţit proiectul noului Cod penal, Titlul V al Părţii generale a Codului penal este rezervat
reglementărilor privind minoritatea (minoritatea infractorului). De lege lata, singurele consecinţe
ale răspunderii penale pe care şi-o angajează această categorie de persoane fizice constă în măsuri
educative - ca sancţiuni penale (neprivative sau privative de libertate) - care se iau în condiţiile
prevăzute de lege - inclusiv faţă de majorii care, la data săvârşirii infracţiunii, aveau vârsta
cuprinsă între 14 şi 18 ani [art. 134 alin. (1) CP]. Cu alte cuvinte, infracţiunile comise în timpul
minorităţii nu sunt susceptibile să atragă sancţionarea prin pedepsirea acestei categorii de
infractori (persoane fizice cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, la data comiterii
infracţiunii/infracţiunilor), consecinţele răspunderii lor penale concretizându-se (exclusiv) în
măsuri educative (sancţiuni penale specifice, care nu atrag interdicţii, decăderi sau incapacităţi).
în această ordine de idei, venim cu o o treia observaţie, cu referire la manifestarea pluralităţii
de fapte penale, la formele pe care le (poate) descrie aceasta, după cum se reflectă în lege, atunci
când comiterea şi imputarea celor două sau mai multe infracţiuni sunt atribuite aceleiaşi persoane
fizice - subiect activ, reţinând aici două ipoteze distincte:
a) subiect activ al pluralităţii de infracţiuni este aceeaşi persoană, ca minor răspunzător penal,
care comite toate infracţiunile în timpul minorităţii;
b) subiect activ al pluralităţii de infracţiuni este aceeaşi persoană, ca persoană implicată în
săvârşirea a două infracţiuni, dintre care una comisă în timpul minorităţii şi o alta comisă după
majorat (cu precizarea că utilizarea singularului nu exclude pluralul).
Reţinându-ne acum atenţia cele trei forme ale pluralităţii de infracţiuni - avem în vedere
concursul de infracţiuni, recidiva şi pluralitatea intermediară -, aşa cum rezultă din ansamblul
reglementărilor înscrise în materia minorităţii (Titlul V al Părţii generale a Codului penal),
111
Dacă avem în vedere sancţionarea acestor două forme ale pluralităţii de infracţiuni, persoanei juridice i se
aplică regimul amenzii prevăzut de lege pentru persoana fizică infractor major, în sensul contopirii pedepselor
principale de ordin pecuniar (amenzi penale), după cum dispune art. 147 alin. (1) CP (prin trimitere la acelaşi regim).
(2]
Sunt de semnalat diferenţe şi în materia sancţionării (aplicarea pedepsei principale), întrucât, în caz de recidivă
a persoanei juridice, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune se majorează cu
jumătate, indiferent de forma pe care aceasta o îmbracă (după condamnare sau după executare), după cum reiese din
textul legal [art. 146 alin. (2) şi (3) CP]. De asemenea, aplicarea pedepselor complementare, cât şi luarea măsurilor de
siguranţă, în cazul tuturor celor trei forme ale pluralităţii de infracţiuni, în ipoteza comiterii lor de către o persoană
juridică, se rezolvă conform dispoziţiilor legale [art. 147 alin. (2) şi (3) CP].
dintre aceste trei forme, concursul este singura care poate lua naştere cu privire la infracţiunile
săvârşite în timpul minorităţii, după cum se lasă loc existenţei concursului de infracţiuni şi atunci
când o faptă penală s-a comis în timpul minorităţii, iar o alta după majorat111.
Se impune sublinierea potrivit căreia ipotezele legale privind pluralitatea de infracţiuni -
conform reglementărilor din Titlul V (Minoritatea) din Partea generală a Codului penal - nu se
reduc însă la concursul de infracţiuni121! Este adevărat că legea penală în vigoare promovează
concepţia unei incompatibilităţi totale între starea de minoritate a infractorului, respectiv a
condamnărilor131 pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii - pe de o parte - şi pluralitatea de
infracţiuni (atât) sub forma recidivei, cât şi a pluralităţii intermediare - pe de altă parte -,
excluderea acestora fiind atrasă de lipsa unei hotărâri definitive de condamnare la o pedeapsă.
însă existenţa unei condamnări definitive (chiar la o măsură educativă) şi perseverenţa pe cale
infracţională dau naştere (totuşi) unor forme (specifice) de manifestare a pluralităţii de infracţiuni
(persoana în cauză a comis per ansamblu mai multe infracţiuni).
După cum rezultă (inclusiv) din prevederile art. 134 alin. (1) CP, regimul (unic) de sancţionare
destinat infractorilor minori - prin măsuri educative - este aplicabil, chiar dacă la data pronunţării
condamnării (la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei) persoana împlinise vârsta
majoratului, în condiţiile în care infracţiunea care a atras această soluţie a fost săvârşită în timpul
minorităţii. Or, comiterea unei noi infracţiuni după rămânerea definitivă a hotărârii (de
condamnare) prin care s-a luat o măsură educativă (indiferent dacă aceasta a fost executată sau
nu) reflectă-fără echivoc-neîntrunirea condiţiilor legale cerute pentru existenţa stării de recidivă,
cât şi pentru existenţa pluralităţii intermediare de infracţiuni. Nefiind întrunite
111
în acest sens este şi art. 129 CP, prin dispoziţia înscrisă de alin. (1) distingându-se (explicit) situaţia concursului
de infracţiuni, formă a pluralităţii de infracţiuni posibilă şi în condiţiile prevăzute de alin. (2)-(5) ale aceluiaşi articol. La
prima vedere, s-ar părea că rezolvarea legală a pluralităţii de infracţiuni, în aceste două ipoteze, se realizează -
exclusiv-în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în art. 129 CP, respectiv că singura formă a pluralităţii de infracţiuni
posibilă, în cazul infractorului minor, ar reprezenta-o concursul de infracţiuni. Pe bună dreptate, în doctrina de
specialitate s-au remarcat următoarele: „Cazurile de pluralitate de infracţiuni care privesc inculpaţi minori nu se
limitează la art. 129, astfel cum am putea deduce din denumirea marginală a articolului. Astfel, modalităţile de
sancţionare a pluralităţii de infracţiuni sunt prevăzute şi de dispoziţiile art. 123 alin. (3) NCP, art. 124 alin. (3) şi (7),
precum şi art. 125 alin. (3) şi (7) NCP" - M. UDROIU, V. CONSTANTINESCU, Noul Cod penal. Codul penal anterior
(Prezentare comparativa, observaţiighid de aplicare, legea penala mai favorabila), Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p.
194 ş.u.
t2]
în sens contrar, a se vedea C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2014), p. 434; M.A. HOTCA, R. SLĂVOIU, op. cit.,
p. 233. Autorii consideră că se are în vedere numai concursul de infracţiuni. în opinia noastră, după cum se poate
observa (chiar şi) din cuprinsul art. 114 alin. (2) lit. a) CP, în cazul în care minorul a mai săvârşit o infracţiune, pentru
care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea
infracţiunii pentru care este judecat, se prevede-fără urmă de echivoc - posibilitatea instanţei de a dispune o măsură
educativă privativă de libertate. Or, reducând pluralitatea de infracţiuni la numărul minim reclamat (cel puţin două
infracţiuni), se observă că a intervenit deja o condamnare rămasă definitivă (executată integral sau doar parţial) şi
care separă între ele cele două infracţiuni comise de către aceeaşi persoană, de unde rezultă că existenţa concursului
de infracţiuni este practic exclusă! Este în afara oricăror discuţii şi excluderea stării de recidivă sau a pluralităţii
intermediare, forme ale pluralităţii de infracţiuni care sunt condiţionate de existenţa unei hotărâri definitive de
condamnare la o pedeapsă, sancţiune penală distinctă de măsura educativă - (unică, singură) consecinţă a răspunderii
penale a infractorului minor.
[3]
Precizăm de la început faptul că, în aprecierea noastră, hotărârea judecătorească definitivă prin care unei
persoane care a comis o infracţiune în timpul minorităţii i se aplică o măsură educativă (constatându-se, dincolo de
orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de către inculpat) reprezintă o
hotărâre de condamnare (iar nu un alt tip de hotărâre)! Ne fundamentăm punctul de vedere pe dispoziţiile legale
exprese din art. 396 CPP, potrivit cărora există doar cinci soluţii procesuale penale posibile (moduri) prin care se poate
rezolva, de către instanţă, acţiunea penală, anume: condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea
aplicării pedepsei, încetarea procesului penal şi achitarea. Dintre acestea, minorului infractor căruia i se dispune,
definitiv, o măsură educativă nu îi poate corespunde decât condamnarea (nu există o a şasea soluţie legală procesuală
penală similară condamnării, dar specifică pentru infractorii minori)!!!
nici condiţiile concursului de infracţiuni (întrucât cele două sau mai multe infracţiuni sunt separate
între ele, din punct de vedere al datei de comitere, de existenţa unei hotărâri de condamnare care
a rămas definitivă - însă o condamnare care nu priveşte o pedeapsă, ci o sancţiune penală diferită:
măsura educativă), rezultă că în peisajul juridic al pluralităţii infracţionale se evidenţiază o formă
distinctă de cele trei deja indicate/menţionate până acum. Denumim această formă a pluralităţii
de infracţiuni aceasta
acoperind mai multe ipoteze legale, ce ilustrează perseverenţa infracţională a unei persoane fizice
care a suferit (deja) o condamnare definitivă, pentru cel puţin o infracţiune comisă în timpul
minorităţii, şi care săvârşeşte o nouă infracţiune/noi infracţiuni înainte de împlinirea vârstei de 18
ani111 sau după împlinirea vârstei majoratului121.
în opinia noastră, în aceste cazuri - ipoteze legale -îşi va găsi loc o pluralitate sui-generis de
infracţiuni (prin perseverenţa infracţională probată după rămânerea definitivă a unei condamnări
la o măsură educativă - neexecutată sau executată doar parţial), care va îmbrăca formă
postcondamnatorie.
Aşadar, cadrul legal actual al pluralităţii de infracţiuni nu este acoperit integral (după cum s-a
văzut) numai prin reglementările privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă şi pluralitate
intermediară. Dacă inexistenţa unei condamnări definitive, care să separe (din punct de vedere al
datei lor de săvârşire) cele două sau mai multe infracţiuni comise de către aceeaşi persoană,
delimitează concursul de infracţiuni de recidivă, cât şi de pluralitatea intermediară de infracţiuni,
atunci când o astfel de condamnare există şi este privitoare la o pedeapsă, ne vom afla în prezenţa
- după caz - a stării de recidivă sau a pluralităţii intermediare de infracţiuni, ce se va naşte/reţine
în sarcina persoanei fizice majore sau a persoanei juridice (întrunite fiind condiţiile lor legale de
existenţă). însă, dacă a rămas definitivă o hotărâre de condamnare, dar nu la o pedeapsă, ci la o
măsură educativă, în ipoteza comiterii din nou a unei/unor infracţiuni, până la executarea sau
considerarea ca executată a acestei sancţiuni penale, pluralitatea de infracţiuni nu va îmbrăca
haina juridică a niciuneia dintre aceste trei forme ale pluralităţii de infracţiuni, fiind de
necontestat, totuşi, existenţa unei forme distincte de manifestare a pluralităţii infracţionale - mai
mult chiar, a unei forme „prinse" în tiparul legii-ce se înfăţişează ca o pluralitate su
(postcondamnatorie) de infracţiuni.
Cu referire la formele de manifestarea pluralităţii infracţionale-privită ca realitate faptică
obiectivă în raport de reglementările juridice -, se impune o a patra observaţie, potrivit căreia
cadrul legal actual al pluralităţii de infracţiuni nu este acoperit integral, (şi) prin lipsa prevederii
exprese a situaţiei în care, după o condamnare definitivă la o pedeapsă executată sau considerată
ca executată şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, are loc comiterea, de
către aceeaşi persoană, a unei noi infracţiuni, fără să fie întrunite condiţiile prevăzute de lege
pentru recidivă. Această situaţie desemnează tot o formă de manifestare a pluralităţii de
infracţiuni, dar se situează în afara conţinutului normativ al art. 44 alin. (1) CP (care consacră
pluralitatea intermediară), situaţie care este (re)cunoscută în doctrină* 131 sub denumirea de
„pluralitate nenumită de infracţiuni". Aceasta poate fi reţinută, după caz, fie în sarcina unei
persoane fizice majore, fie a unei persoane juridice. Denumirea atribuită se
111
A se vedea prevederile art. 123 alin. (3) teza I, art. 124 alin. (3) teza I şi alin. (7), art. 125 alin. (3) teza I şi alin.
(7) CP.
121
A se vedea prevederile art. 129 alin. (2)-(5) CP.
131
A se vedea, în acest sens, FL. STRETEANU, Drept penal. Partea generală II. Suport de curs 2008-2009,
Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Facultatea de Drept, p. 39; M. UDROIU, Fişe de drept penal. Partea
generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 97.
poate susţine prin lipsa unor norme de reglementare expresă în Partea generală a Codului penal,
norme care să dispună şi în privinţa unui tratament penal specific111.
Distinct de situaţia astfel semnalată, dacă ulterior executării sau considerării ca executată a
unei condamnări, însă nu la o pedeapsă, ci la o altă sancţiune penală - respectiv la o măsură
educativă -, aceeaşi persoană fizică săvârşeşte din nou o infracţiune, ne vom afla, de asemenea, în
prezenţa unei alte forme de manifestare a pluralităţii de infracţiuni. Sub acest aspect, se impune o
a cincea (şi ultimă) observaţie, anume că această pluralitate de infracţiuni (care nu este nici
pluralitate nenumită) este (tot) o situaţie de (postexecutorie) de infracţiuni, care se naşte prin
perseverenţa infracţională probată de o persoană fizică, în anumite condiţii121.
în concluzie, se poate afirma că formele pluralităţii de infracţiuni nu se reduc la concursul de
infracţiuni, recidivă şi pluralitatea intermediară, sfera (mai largă) de cuprindere a pluralităţii
infracţionale întregindu-se prin includerea formelor distincte pe care le reprezintă pluralitatea
nenumită de infracţiuni, respectiv pluralitatea sui-generis (postcondamnatorie şi postexecutorie)
de infracţiuni. Dincolo de asemănările care există între toate aceste forme (asemănări care rezidă
în unicitatea subiectului activ care se implică în săvârşirea a două sau mai multor fapte penale),
deosebirile131 marcante care fac diferenţa dintre tipurile variate de manifestare a pluralităţii
(reale) infracţionale trebuie să conducă la o corectă identificare şi departajare a lor, fără a se lăsa
loc unor confuzii nedorite şi contraproductive (chiar dăunătoare).
Secţiunea a 2-a. Concursul de infracţiuni
§1. Definiţie generală

Concursul de infracţiuni poate fi definit ca fiind acea formă a pluralităţii (reale) de infracţiuni
care constă în săvârşirea, de către aceeaşi persoană, a două sau mai multor infracţiuni, înainte de
a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele. Legiuitorul penal nu acordă o definiţie generală
a concursului de infracţiuni, ci defineşte, în acelaşi articol al Codului penal (art. 38)-darîn alineate
distincte-, cele două forme principale sub care se prezintă acesta, respectiv concursul real de
infracţiuni [potrivit alin. (1)] şi concursul formal de infracţiuni [potrivit alin. (2)], forme indicate in
terminis.
Sub acest aspect, se poate elabora o definiţie a concursului de infracţiuni care să acopere şi
aceste două forme (care marchează deosebirile la nivelul modului de constituire a concursului
[1]
Drept urmare, într-o atare situaţie, se va individualiza pedeapsa atrasă în urma comiterii noii infracţiuni,
ţinându-se cont, la stabilirea sancţiunii concrete, în cadrul criteriilor de individualizare a pedepsei [art. 74 alin. (1) lit.
e) CP], de existenţa antecedentului penal astfel reţinut.
[2]
Spre exemplu, ea există atunci când minorul care a executat (deja) o măsură educativă comite din nou, în
timpul minorităţii, o infracţiune [cu rezolvare potrivit art. 114 alin. (2) lit. a) CP] sau atunci când, după executarea unei
condamnări (la o măsură educativă) pentru o infracţiune comisă în timpul minorităţii, persoana fizică săvârşeşte din
nou o infracţiune, după majorat (caz în care se va individualiza pentru aceasta o pedeapsă). în situaţiile exemplificate,
pluralitatea de infracţiuni se înfăţişează ca o pluralitate sui-generis (postexecutorie), întrucât reiterarea
comportamentului infracţional are loc după executarea sau considerarea ca executată a unei condamnări la o măsură
educativă.
[31
Anume: după cum există - sau nu - o condamnare definitivă între infracţiunile componente ale pluralităţii,
care să le separe pe acestea din punct de vedere al datei lor de comitere; după tipul sancţiunii penale cuprinse în
hotărârea definitivă de condamnare, atunci când aceasta există, şi anume dacă priveşte o pedeapsă aplicată unei
persoane fizice majore sau unei persoane juridice ori o măsură educativă dispusă pentru o infracţiune săvârşită în
timpul minorităţii; după cum sancţiunea a fost executată sau nu; după forma de vinovăţie ce caracterizează
infracţiunile săvârşite; după tratamentul penal aplicabil etc.
de infracţiuni), reţinându-se naşterea acestei forme(antecondamnatorii) a pluralităţii de

infracţiuni,în situaţia în care o persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni, prin acţiuni sau
inacţiuni diferite ori printr-o singură acţiune sau inacţiune, înainte de a fi fost condamnată definitiv
pentru vreuna dintre aceste fapte penale.
§2. Condiţii generale de existenţă a concursului de infracţiuni

Aşa cum rezultă din definiţia acordată acestei forme de pluralitate infracţională, pentru
existenţa concursului de infracţiuni trebuie să fie întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) săvârşirea a două sau mai multor infracţiuni;
b) săvârşirea infracţiunilor de către aceeaşi persoană (identitate de subiect activ - legătură in
personam);
c) comiterea infracţiunilorînainte de rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare a
infractorului pentru vreuna dintre ele.
Cu referire la aceste (trei) condiţii generale de existenţă a concursului de infracţiuni înţelegem
să facem, în continuare, unele precizări.
2.1. Săvârşirea a două sau mai multor infracţiuni

Sub aspectul acestei prime condiţii de existenţă, interesează ca faptele reunite în structura
concursului să fie fapte care întrunesc fiecare în parte trăsăturile esenţiale ale infracţiunii,
respectiv fapte ce întrunesc elementele ce compun conţinutul redat de diferite norme de
incriminare, indiferent de sediul acestora (Partea specială a Codului penal, legi penale speciale),
neinteresând forma pe care o îmbracă - după caz, formă tipică (fapt consumat) sau formă atipică
(tentativă relevantă penal) - ori apartenenţa la unitatea naturală sau la cea legală de infracţiune,
putând fi, totodată, infracţiuni comisive sau omisive.
Concursul de infracţiuni poate reuni o varietate de fapte penale, în număr de cel puţin două-
spre exemplu, infracţiuni simple, infracţiuni complexe, infracţiuni de durată-, fără să intereseze
gravitatea acestora sau forma specifică de vinovăţie ce le caracterizează din punct de vedere
subiectiv (intenţie, culpă sau intenţie depăşită). Infracţiunile concurente se pot săvârşi la diferite
interval de timp sau chiarîn acelaşi timp (deodată), cazîn care vom distinge între concursul
succesiv şi concursul simultan de infracţiuni. Faptele pot fi de aceeaşi natură
sau de natură diferită, caz în care vom distinge între concurs omogen şi concurs eterogen de
infracţiuni. Trebuie menţionat că nu este exclusă combinarea acestor forme (spre exemplu,
concurs succesiv şi omogen sau concurs simultan şi eterogen).
De regulă, între infracţiunile reunite în structura concursului nu se cere o anumită legătură
obiectivă (legătură in rem), singurul liant necesar fiind cel privitor la subiectul activ (legătură in
personam). însă prezenţa unei legături in rem nu este exclusă, caz în care concursul va reuni
infracţiuni concurente şi conexe, purtând denumirea de concurs care prezintă conexitate sau
concurs caracterizat. La rândul ei, conexitatea poate fi de mai multe tipuri: cronologică
(temporală), topografică (spaţială), etiologică (exprimată prin legătura de la mijloc la scop dintre
infracţiunile concurente)111 sau consecvenţională (exprimată prin legătura de la cauză la efect
dintre infracţiunile concurente)* 121.
[1|
în sensul că o primă infracţiune se comite cu scopul de a înlesni/uşura/facilita comiterea următoarei infracţiuni.
121
în sensul că cea de-a doua infracţiune se comite cu scopul de a acoperi/ascunde comiterea infracţiunii
anterioare.
Dacă legătura in rem poate lipsi, se impune (încă o dată) sublinierea potrivit căreia, la nivelul
condiţiilor de existenţă, între infracţiunile concurente nu are cum să lipsească legătura dată de
comiterea infracţiunilor de către aceeaşi persoană (legătura in personam), care configurează o
condiţie de existenţă distinctă, indispensabilă a concursului de infracţiuni.
2.2. Săvârşirea infracţiunilor de către aceeaşi persoană

Factor unificator al pluralităţii de infracţiuni, unitatea subiectului activ este dată de aceeaşi
persoană care comite cele două sau mai multe infracţiuni, persoană fizică majoră sau minoră (care
verifică limitele răspunderii penale) ori persoană juridică (ce probează condiţiile răspunderii
penale). Aceeaşi persoană -în calitate de infractor- poate fi, după caz, autor (unic) al tuturor
infracţiunilor concurente sau implicarea sa în ansamblul plural de fapte penale se poate realiza de
pe poziţia unui participant, indiferent de rolul jucat (coautor, instigator sau complice), nefiind
necesar să aibă aceeaşi calitate în raport de fiecare infracţiune concurentă comisă (poate fi autor
la una/unele, participant la alta/altele sau autor - lucrând singur ori alături de participanţi - sau,
din contră, participant la toate infracţiunile concurente).
2.3. Comiterea infracţiunilor înainte de rămânerea definitivă a unei hotărâri de

condamnare a infractorului pentru vreuna dintre ele
Această condiţie de existenţă este cea care face diferenţa faţă de celelalte forme ale
pluralităţii de infracţiuni, condiţie ce impune reţinerea concursului drept singura formă
antecondamnatorie de pluralitate infracţională (ce poate lua naştere prin comiterea de către o
persoană a două sau mai multor infracţiuni). Pentru o bună/corectă înţelegere a acestei condiţii,
avansăm ipoteza concursului de infracţiuni redus la numărul (de infracţiuni) minim necesar pentru
naşterea sa (cel puţin două fapte penale), precizând că ceea ce caracterizează condiţia discutată
rezidă în inexistenţa unei hotărâri definitive de condamnare care să separe, din punct de vedere al
momentului lor de comitere, aceste fapte.
Dacă infracţiunile sunt separate între ele, din punct de vedere al datei lor de comitere, de
existenţa unei condamnări definitive, nu ne vom afla în prezenţa unui concurs de infracţiuni,
faptele intrând în structura unei alte forme de manifestare a pluralităţii de infracţiuni (recidivă,
pluralitate intermediară). însă concursul de infracţiuni se caracterizează prin posibilitatea de
asociere nelimitată a faptelor penale, numărul minim reclamat fiind de două.
Astfel, dacă toate infracţiunile au fost săvârşite înainte de o condamnare rămasă definitivă,
indiferent de momentul descoperirii sau al urmăririi lor penale/al judecării lor, atunci ele se vor
menţine în structura concursului, întrucât este posibil ca o infracţiune/unele infracţiuni
concurentă(e) să fie descoperită(e) ulterior rămânerii definitive a condamnării. Spre exemplu:
dintr-un număr de cinci infracţiuni săvârşite de o persoană, pot fi iniţial descoperite şi judecate
împreună doar trei, următoarele infracţiuni concurente cu acestea putând fi descoperite şi/sau
judecate ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pentru primele trei infracţiuni
concurente. Altfel spus, ceea ce interesează legat de existenţa concursului de infracţiuni şi de
întinderea acestuia este ca momentul săvârşirii tuturor infracţiunilor să fie un moment plasat
anterior existenţei (pronunţării) unei condamnări definitive pentru vreuna dintre ele. Nu
interesează momentul descoperirii sau cel al urmăririi/judecării infracţiunilor care configurează
concursul (faptele penale pot fi judecate împreună/deodată/simultan sau separat).
De menţionat că, în cazul comiterii anumitor unor infracţiuni de durată (infracţiune continuă,
infracţiune continuată, infracţiune de obicei), va exista concurs de infracţiuni
numai dacă data epuizării acestora este anterioară rămânerii definitive a unei hotărâri de
condamnare pentru o altă/alte infracţiune/infracţiuni.
2.4. Infracţiunile comise (sau cel puţin două dintre acestea) să poată fi supuse
judecăţii
Condiţiilor mai sus expuse, extrase din însăşi definiţia generală acordată concursului de
infracţiuni, li se adaugă - în optica doctrinei majoritare - încă una, privitoare la faptul ca (într-o
formulare generică şi general acceptată) infracţiunile comise (sau cel puţin două dintre acestea) să
poată fi supuse judecăţii. în legătură cu această condiţie, care ridică preponderent problema
posibilităţii sancţionării (potrivit sistemului sancţionator al concursului de infracţiuni) persoanei
care s-a implicat în săvârşirea ansamblului faptic ce configurează concursul de infracţiuni, trebuie
menţionat că ea implică lipsa incidenţei unor cauze operante în materie juridico-penală, cu efect
extinctiv asupra instituţiilor fundamentale subsecvente celei a infracţiunii, astfel cum sunt cauzele
(generale) care înlătură răspunderea penală (cu reglementare în Titlul VII al Părţii generale a
Codului penal) sau cauzele de impunitate/ nepedepsire (generale ori speciale).
Trebuie să precizăm că incidenţa unor astfel de cauze nu afectează însăşi existenţa faptelor
incriminate săvârşite (în concret) ca infracţiuni. Prin urmare, ceea ce s-a comis reprezintă o
infracţiune, însă, prin înlăturarea răspunderii penale, va fi împiedicată şi sancţionarea (pe cale de
consecinţă) ori, în ipoteza reţinerii unei cauze de impunitate/nepedepsire, nu se va mai ajunge la
sancţionare, prin apărarea de represiune penală (de data aceasta, în mod direct, iar nu în
subsidiar, ca în ipoteza precedentă). Astfel, să ne imaginăm că o persoană a comis două
infracţiuni, însă pentru una dintre acestea a intervenit, spre exemplu, amnistia
antecondamnatorie-cauză care înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea comisă. într-o
asemenea situaţie, se va reţine spre sancţionare doar o singură infracţiune, fiind exclusă
sancţionarea subiectului activîn cauză potrivit regimului sancţionator specific concursului de
infracţiuni (chiar dacă persoana a săvârşit două infracţiuni, aşadar, o pluralitate infracţională, în
forma concursului).
Extinzând sfera de cuprindere a concursului la un număr superior de infracţiuni, considerăm
că ideea din spatele acestei condiţii se poate reformula, în mod corespunzător (şi exact), în
următorul sens: pentru cel puţin două infracţiuni să nu fie incidenţă o cauză care să împiedice
pronunţarea, de către instanţă, a unei soluţii procesuale penale de condamnare (a inculpatului,
pentru concursul de infracţiuni comis). Apreciem că se impun următoarele precizări: soluţionarea
concursului de infracţiuni poate atrage şi pronunţarea unei hotărâri de renunţare la aplicarea
pedepsei (în condiţiile prevăzute de art. 80 CP, cu aplicarea unui singur avertisment pentru
întregul ansamblu faptic săvârşit) ori a unei hotărâri de amânare a aplicării pedepsei (în condiţiile
prevăzute de art. 83 CP). Acestea sunt tipuri de soluţii procesuale penale formal diferite de
hotărârea de condamnare a inculpatului [potrivit art. 396 alin. (3) şi (4) CPP] ll). 111
111
în acest sens, a se vedea şi M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 177. Ne exprimăm acordul cu opinia
potrivit căreia soluţionarea, în aceste moduri, a concursului de infracţiuni priveşte (exclusiv) cazul persoanei
fizice majore la data săvârşirii infracţiunilor, fiind excluse renunţarea la aplicarea pedepsei, cât şi amânarea
aplicării pedepsei în cazul infractorilor minori, precum şi în cazul persoanelor juridice-în acest sens, a se vedea
AL. RÎŞNIŢĂ, I. CURT, Renunţarea la aplicarea pedepsei. Amânarea aplicării pedepsei, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2014, p. 51-53, 167-168.
După cum se observă, condiţia aici analizată pune în discuţie sancţionarea concursului ca
formă a pluralităţii infracţionale, „dar cum problema principală a concursului este cea privind
sancţionarea, desigur că o astfel de condiţie trebuie socotită de existenţă a concursului"111.
§3. Formele concursului de infracţiuni

în conformitate cu dispoziţiile legale, concursul de infracţiuni se poate prezenta fie sub forma
unui concurs real de infracţiuni [art. 38 alin. (1) CP], fie sub forma unui concurs
formal
de infracţiuni [art. 38 alin. (2) CP].
Concursul real de infracţiuni există atunci când două sau mai multe infracţiuni au fost
săvârşite de către aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi condamnată
definitiv pentru vreuna dintre ele [teza I din alin. (1) al art. 38 CP]. Concurs real de infracţiuni
există inclusiv atunci când una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea
altei infracţiuni (teza a ll-a din acelaşi text normativ).
Concursul formal de infracţiuni [art. 38 alin. (2) CP] există atunci când printr-o acţiune sau
inacţiune săvârşită de o persoană (aceeaşi persoană), din cauza împrejurărilor în care a avut loc
aceasta sau a urmărilor pe care le-a produs, se realizează conţinutul mai multor infracţiuni, în lipsa
existenţei unei condamnări definitive pentru vreuna dintre ele.
Cele două forme ale concursului de infracţiuni sunt apreciate ca fiind principalele modalităţi
de manifestare a acestei specii aparţinând pluralităţii de infracţiuni. Ele se bucură de reglementări
explicite, fiind cunoscute/încetăţenite în doctrină şi sub denumirile, alternative, de „concurs
material de infracţiuni" (concursul real), respectiv „concurs ideal de infracţiuni" (concursul
formal). Diferenţa dintre aceste forme ale concursului de infracţiuni este dată de modul în care iau
naştere cele două sau mai multe fapte penale, anume prin mai multe acţiuni/ inacţiuni (concursul
real), respectiv printr-o singură acţiune/inacţiune (concursul formal).
3.1. Concursul real de infracţiuni - succintă caracterizare

Formă frecventă sub care se înfăţişează, în practică, concursul de infracţiuni, concursul real de
fapte penale poate să reunească în structura sa un număr de două sau mai multe infracţiuni, ce se
comit prin acţiuni/inacţiuni distincte, de către aceeaşi persoană, indiferent dacă infracţiunile se
săvârşesc succesiv sau simultan, dacă sunt de aceeaşi natură ori de natură diferită sau dacă
legătura in personam dintre ele este dublată (sau nu) de o legătură in rem.
Am înţeles să reluăm parte din precizările anterioare, având intenţia de a surprinde şi alte
modalităţi sub care se poate înfăţişa un concurs real de infracţiuni, anume: concurs real
succesiv/concurs real simultan; concurs real omogen/concurs real eterogen; concurs real simplu
(condiţionat exclusiv de legătura in personam dintre fapte, fără nicio legătură obiectivă între
infracţiunile ce îl compun)/ concurs real carac (şi) prin legătura un concurs prezentând conexitate
reală, obiectivă, referitoare la fapte (ce dublează legătura indispensabilă, in personam, între
infracţiunile concurente şi deci conexe). Recurgerea la exemple poate facilita înţelegerea, sens în
care ilustrăm prin comiterea, în baza unor hotărâri distincte, de pildă, a două infracţiuni de furt,
într-un interval de două zile (concurs real succesiv şi omogen), sau a unei infracţiuni de furt şi a
uneia de viol, la interval de două zile (concurs real succesiv şi eterogen), ori proferarea/adresarea,
cu aceeaşi ocazie, a unor ameninţări asupra a două persoane (concurs real simultan şi omogen)
sau, tot cu aceeaşi

cit. (2014), p. 320.
ocazie, ameninţarea cu distrugerea unui bun şi lovirea cu palma, peste faţă, deodată (în acelaşi
timp), a uneia şi aceleiaşi persoane (concurs real simultan şi eterogen).
Ceea ce face diferenţa dintre un concurs real simplu şi unul caracterizat (prezentând
conexitate - denumit şi concurs calificat) rezidă în legătura in rem care există între infracţiuni (în
cazul acestuia din urmă), legătură care o dublează pe aceea in personam, ca factor unificator al
infracţiunilor concurente. Aşa cum rezultă din dispoziţiile prevăzute de art. 38 alin. (1) teza a ll-a
CP, îşi găsesc reglementare normativă expresă: concursul real caracterizat de o conexitate
exprimată prin legătura de la mijloc la scop; concursul real caracterizat de o conexitate exprimată
prin legătura de la cauză la efect/de la antecedenţă la urmare (la rezultat). Concursului real cu
legătură de la mijloc la scop i se atribuie denumirea de concurs real prezentând conexitate
etiologică; acesta există atunci când una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea altei
infracţiuni. Această modalitate normativă este distinctă de concursul real cu legătură de la cauză
la efect, căruia i se atribuie denumirea de concurs real prezentând conexitate consecvenţională;
un asemenea concurs de infracţiuni există atunci când una dintre faptele penale a fost comisă
pentru ascunderea alteia.
Un atare concurs îl putem exemplifica, de pildă, prin săvârşirea, de către aceeaşi persoană, a
două infracţiuni, precum un fals şi o delapidare. Faptele penale în cauză se pot afla fie într-o
legătură de la mijloc la scop (astfel, în vederea comiterii unei delapidări, gestionarul unor bunuri
recurge la săvârşirea, prealabilă, a unei infracţiuni de fals, creând documente care să ateste,
inexact, că bunurile respective ar fi ieşit, prin procedura casării, din gestiunea sa, sustrăgându-le
apoi mai uşor), fie într-o legătură de la cauză la efect (spre exemplu, ulterior săvârşirii unei
infracţiuni de delapidare, gestionarul falsifică actele de evidenţă, pentru ascunderea delapidării,
atestând în mod inexact că bunurile ar fi fost, de pildă, distruse în mod fortuit).
La rândul său, concursul real caracterizat (calificat) de infracţiuni prezintă unele particularităţi.
Astfel, în cazul unui concurs de fapte penale care manifestă o conexitate etiologică, atât
infracţiunea-scop, cât şi infracţiunea-mijloc sunt fapte intenţionate (dar care pot atrage şi un
rezultat mai grav, din culpă, ilustrând, în acest caz, în ansamblu, infracţiuni praeterintenţionate),
iar în ceea ce priveşte hotărârea comiterii lor (în acest fel), ea este luată anterior trecerii la
executare (anterior comiterii celei dintâi infracţiuni). în cazul unui concurs de infracţiuni care
manifestă o conexitate consecvenţională, din punct de vedere subiectiv, fapta penală-cauză poate
să fie săvârşită ori cu intenţie, ori din culpă, ori cu intenţie depăşită. Infracţiunea-efect este însă
caracterizată întotdeauna prin intenţie (culpa este exclusă), din moment ce această faptă penală
se comite în vederea ascunderii unei infracţiuni anterior săvârşite; aceasta nu exclude însă
prezenţa culpei asupra unui eventual rezultat mai grav atras, subsecvent segmentului infracţional
iniţial, intenţionat, astfel încât infracţiunea emergentă în final să devină una
praeterintenţionată[1]. în ceea ce priveşte (într-o atare ipoteză) hotărârea comiterii infracţiunii-
efect, ea poate fi luată ori înainte de comiterea infracţiunii cauză, ori chiar ulterior comiterii
acesteia. Indiferent de modalitatea sub care se prezintă, concursul real caracterizat este unul
succesiv şi - ca regulă - eterogen.
Nu putem încheia succinta caracterizare a concursului real de infracţiuni fără să amintim
(parte din) problemele de delimitare pe care le ridică, îndeosebi faţă de unele dintre formele
unităţii infracţionale, anume: departajarea, în raport de infracţiunea continuată, a concursului real
succesiv şi omogen; departajarea, în raport de infracţiunea complexă, a concursului real
caracterizat (calificat) de infracţiuni ş.a. 111
111
în acelaşi sens, a se vedea M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 178,179.
3.2. Concursul formal de infracţiuni - succintă caracterizare

Pornind de la definiţia legală cuprinsă în art. 38 alin. (2) CP, concursul formal de infracţiuni
există atunci când o acţiune sau o inacţiune, săvârşită de o persoană, din cauza împrejurărilor în
care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni. Se
impune sublinierea potrivit căreia nu există diferenţă de esenţă faţă de concursul real de
infracţiuni, cele două sau mai multe fapte penale reclamând, de asemenea, inexistenţa unei
condamnări definitive care să le separe din punct de vedere ai datei lor de comitere (chiar dacă
acest aspect nu se prevede expres, explicit în dispoziţia legală pre-indicată, reieşind implicit din
logica lucrurilor).
După cum s-a arătat, distincţia dintre concursul real şi cel formal de infracţiuni are în vedere
modul de apariţie a celor două sau mai multe fapte penale, concursul formal particularizându-se
prin unicitatea acţiunii/inacţiunii, „care se manifestă cu aptitudine cauzală diferită, în conţinuturile
infracţiunilor produse, integrându-se ca element material în faptele apărute"111. Această formă a
concursului de infracţiuni - concurs (sau ideal) de fapte
penale - este mai puţin frecventă, reunind un număr de cel puţin două infracţiuni ce se comit (de
principiu) simultan, fiind de o amploare mai mică faţă de un concurs real. Infracţiunile concurente
pot să fie de aceeaşi natură sau de natură diferită, distingând şi aici, după caz, un concurs formal
omogen sau un concurs formal eterogen. Spre exemplu, va exista un concurs formal omogen
atunci când o persoană aruncă un pumn de pietre în direcţia unui grup de oameni, lovind două
persoane care suferă leziuni traumatice, după cum se va reţine un concurs formal eterogen atunci
când, în urma unui accident de circulaţie, se produc moartea unei persoane şi vătămarea
corporală a unei alte persoane (infracţiuni din culpă).
Nu putem încheia succinta caracterizare a concursului formal de infracţiuni fără să amintim
(parte din) problemele de delimitare pe care şi această formă a pluralităţii de infracţiuni (sub
forma concursului) le ridică, îndeosebi faţă de unele dintre formele unităţii infracţionale. Astfel,
avem în vedere: departajarea în raport de infracţiunea complexă omogenă (spre exemplu, atunci
când prin aceeaşi acţiune/inacţiune - săvârşită cu aceeaşi ocazie, în aceeaşi împrejurare - se
produce moartea, cu intenţie ori din culpă, a două sau mai multor persoane ori atunci când
urmările unei vătămări corporale din culpă se produc faţă de două sau mai multe persoane);
amplele discuţii doctrinare generate/întreţinute de infracţiunea deviată, îndeosebi în modalitatea
aberratio ictus, atunci când se comite o tentativă pedepsibilă pe lângă infracţiunea consumată etc.
§4. Sancţionarea concursului de infracţiuni
4.1. Precizări prealabile

Corespunzător cadrului legal destinat pluralităţii de infracţiuni, în ordinea de reglementare,
imediat după înscrierea definiţiei formelor principale ale concursului de infracţiuni (real şi formal),
legea penală română consacră dispoziţiile sancţionatorii în materie, anume: pedeapsa principală în
caz de concurs de infracţiuni (art. 39 CP); contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente
(art. 40 CP). Se adaugă acestor dispoziţii reglementările din art. 45 CP - articol ce încheie sediul
materiei pluralităţii de infracţiuni - cu referire la sancţionarea (inclusiv în situaţia concursului de
infracţiuni) prin prisma altor sancţiuni, ce completează represiunea
111
M. ZOLYNEAK, M.l. MlCHINICI, op. Cit., p. 233.
penală (realizată în special prin pedepse principale), respectiv pedepsele secundare (pedepse
complementare şi pedepse accesorii) şi măsurile de siguranţă.
Se impune precizarea potrivit căreia prin aceste dispoziţii legale se reglementează
sancţionarea concursului de infracţiuni săvârşite de persoana fizică majoră. Pluralitatea de
infracţiuni sub forma concursului-formă compatibilă cu starea de minoritate a infractorului - se
sancţionează, atunci când subiectul activ a fost minor răspunzător penal, în baza unui regim
special, care îşi găseşte reglementare în lumina Titlului Vdin Partea generală a Codului penal
(legiuitorul oferind, în acest cadru, rezolvări pentru situaţii diferite: concurs de infracţiuni săvârşite
în timpul minorităţii; ipoteza comiterii uneia/unora dintre infracţiunile înglobate în concurs, în
timpul minorităţii, iar săvârşirea altei/altor infracţiuni concurente după împlinirea vârstei de 18
ani).
în ceea ce priveşte sancţionarea concursului de infracţiuni săvârşite de persoana juridică, prin
dispoziţiile art. 147 alin. (1) CP se observă că legiuitorul trimite la regimul prevăzut de lege pentru
persoana fizică (se are în vedere pedeapsa principală a amenzii), trimiterea evidenţiind ca fiind
operant acelaşi sistem de sancţionare. Norma pre-indicată include -în alin. (2) şi (3) - şi
tratamentul penal cu referire la pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă ce se aplică
persoanei juridice, consacrând reguli similare celor valabile în cazul persoanei fizice.
Indiferent de persoana care ocupă poziţia subiectului activ al concursului de infracţiuni
(persoană fizică majoră sau minoră ori persoană juridică), Codul penal român consacră un
tratament penal (sancţionator) uniform formelor sub care se prezintă - concurs real sau formal de
infracţiuni.
4.2. Sancţionarea concursului de infracţiuni în cazul persoanei fizice majore

Reglementarea modului de sancţionare a concursului de infracţiuni reflectă ca fiind funcţional
un mecanism care implică, din partea instanţei, parcurgerea a două etape. în primul rând, o
individualizare a sancţiunilor pentru fiecare dintre infracţiunile concurente în parte, stabilindu-se
cu prioritate câte o pedeapsă principală (care poate să fie însoţită - sau nu - de o pedeapsă
secundară sau/şi de o măsură de siguranţă). Ulterior, se continuă cu cel de-o/ doilea moment, al
individualizării sancţiunii (globale) pentru întreg ansamblul faptic, corespunzător concursului de
infracţiuni.
Pentru pedepsele principale, pedepsele secundare şi măsurile de siguranţă, sunt consacrate
mai multe sisteme de sancţionare, reflectând opţiunea legiuitorului naţional în această materie,
sisteme pe care ne propunem să le prezentăm în continuare (axându-ne doar pe ceea ce ţine de
esenţa lor).
4.2.1. Ipoteze şi soluţii legale prevăzute de art. 39 CP. Pedeapsa principală în caz
de concurs de infracţiuni
Operaţiunea de determinare a pedepsei principale, în situaţia comiterii unui concurs de
infracţiuni, parcurge două etape distincte. Astfel, într-o primă etapă, are loc stabilirea unei
pedepse concrete pentru fiecare infracţiune concurentă în parte, cu recurgere la criteriile generale
de individualizare judiciară prevăzute de art. 74 CP (după caz, se vor valorifica şi eventualele
criterii speciale existente sau/şi circumstanţele atenuante/agravante reţinute în cauză). în cea de-
o doua etapă, va avea loc stabilirea pedepsei pentru întregul ansamblu faptic reţinut în sarcina
infractorului major (se va identifica pedeapsa cea mai grea dintre cele individual stabilite în prima
etapă, urmând ca instanţa să se conformeze regulilor exprese
înscrise de legiuitorul penal pentru această a doua etapă), astfel ajungându-se la pedeapsa
concursuală (rezultantă, finalâ)1 2 * * * * * * * * ll].
în acest sens sunt şi dispoziţiile din art. 39 CP, care, în primul alineat, dispune că se stabileşte
pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte/şi se aplică (sic!) pedeapsa pentru concursul de
infracţiuni, legiuitorul distingând mai multe ipoteze. Fiecărei ipoteze legale îi corespunde o soluţie
care reflectă consacrarea unui sistem diferit de sancţionare. Astfel:
- din ipoteza prevăzută de art. 39 alin. (1) lit. a) CP (s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiunea pe
viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoarea ori cu amenda, caz în care se aplică doar
pedeapsa detenţiunii pe viaţă) reiese soluţia legală care consacră sistemul
- din ipoteza prevăzută de art. 39 alin. (1) lit. b) CP (s-au stabilit numai pedepse cu
închisoarea, caz în care se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din
totalul celorlalte pedepse stabilite) reiese soluţia legală care consacră sistemul cumulului juridic cu
spor (de pedeapsă) obligatoriu şi fix (contopirea pedepselor cu închisoarea)121;
- din ipoteza prevăzută de art. 39 alin. (1) lit. c) CP (s-au stabilit numai pedepse cu amenda,
caz în care se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime
[1]
De menţionat că, odată parcurse aceste două etape (fiind, astfel, determinată/stabilită pedeapsa rezultantă
a concursului de infracţiuni), instanţa poate fie omâno aplicarea acestei pedepse (printr-o hotărâre de amânare a
aplicării pedepsei) - desigur, dacă sunt întrunite condiţiile legale corespunzătoare -, fie aplica această pedeapsă
(printr-o hotărâre de condamnare). în acest ultim caz, instanţa are o opţiune subsecventă: poate fie să dispună
suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante (bineînţeles, dacă sunt întrunite condiţiile legale
necesare pentru aceasta), fie să impună executarea efectivă a acestei pedepse rezultante. Din acest motiv, apreciem
că [deşi formularea generică uzuală face referire la aplicarea pedepsei pentru fiecare infracţiune în parte, respectiv
pentru întregul concurs de infracţiuni - de altfel, în acest sens se exprimă şi legiuitorul în textul legal: art. 39 alin. (1)
CP] o exprimare corectă referitoare la determinarea pedepsei rezultante pentru concursul de infracţiuni este cea care
vizează stabilirea acesteia.
[2]
Dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) CP au constituit obiect al unor excepţii de neconstituţionalitate, sens în care
menţionăm: Decizia (de respingere) nr. 711 din 27 octombrie 2015 (M. Of. nr. 913 din 9 decembrie 2015);
Decizia (dle respingere) nr. 782 din 17 noiembrie 2015 (M. Of. nr. 50 din 22 ianuarie 2016); Decizia (de respingere)
nr. 210 din 12 aprilie 2016 (M. Of. nr. 440 din 13 iunie 2016); Decizia (de respingere) nr. 545 din 12 iulie 2016 (M. Of.
nr. 838 din 21 octombrie 2016). Reţinem din considerentele Deciziei nr. 711/2015 următoarele extrase: „41. în
concluzie, Curtea reţine că reglementarea tratamentului penal al concursului de infracţiuni, pentru ipoteza în care s-
au stabilit numai pedepse cu închisoarea, prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, intră în
atribuţiile organului legiuitor, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate
legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, care, realizând o individualizare legală a
sancţiunilor în materie, apreciază, în concret, în funcţie de o serie de criterii, printre care şi frecvenţa fenomenului
infracţional. Aşa fiind, prin adoptarea noului regim juridic de sancţionare al celor două forme de concurs de infracţiuni
- real şi formal, cât priveşte persoana fizică, infractor major, reglementând mai sever tratamentul sancţionator al celui
care repetă comportamentul infracţional, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere. 44. (...) Or,
Curtea constată că normele criticate permit o individualizare judiciară a pedepsei principale (rezultante) în caz de
concurs de infracţiuni «în condiţiile şi în temeiul legii», potrivit alin. (12) al art. 23 din Legea fundamentală, o garanţie
împotriva unei eventuale ingerinţe arbitrare a judecătorului în libertatea individuală
reprezentând-o limita generală a pedepsei închisorii impusă de lege. Aşadar, o limitare cu privire la cuantumul
pedepsei rezultante ce urmează a fi executată se face prin dispoziţiile art. 60 din Codul penal, aceasta neputând fi
mai mare de 30 de ani de închisoare. Cu alte cuvinte, dacă sporul obligatoriu ar depăşi limita generală a pedepsei
închisorii impusă de lege, aceasta se va reduce corespunzător". Aprecieri critice asupra dispoziţiilor legale din art. 39
alin. (1) lit. b) CP sunt (încă) întâlnite în doctrina de specialitate; de remarcat numeroasele şi variatele propuneri de
iegeferenda în legătură cu articolul normativ pre-inaicat (asupra cărora însă nu ne propunem să ne oprim în
prezentul cadru). Astfel, de pildă, pe data de 13 noiembrie 2017, Senatul României a adoptat tacit o iniţiativă
legislativă vizând (şi) modificarea Codului penal, potrivit căreia (art. I pct. 1) art. 39 alin. (1) lit. b) urmează a se
modifica în următorul sens: „când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, care
poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor care
nu depăşeşte jumătate din pedeapsa principala" (sic!)... De menţionat că această propunere de modificare
urmează a fi dezbătută de către Camera Deputaţilor, care este for decizional în acest caz; proiectul de lege este
înregistrat la Senat cu nr. L127/2017, fişa acestuia putând fi consultată on-line, la adresa de internet https://www.
senat.ro/legis/lista. aspx?nr_cls=L127&an_cls=2017.
din totalul celorlalte pedepse stabilite) reiese soluţia legală care consacră sistemul cumulului juridic
cu spor (de pedeapsă) obligatoriu şi fix (contopirea amenzilor penale);
- din ipoteza prevăzută de art. 39 alin. (1) lit. d) CP (s-au stabilit o pedeapsă cu închisoarea şi
o pedeapsă cu amenda, caz în care se aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime
pedeapsa amenzii) reiese soluţia legală care consacră sistemul cumulului aritmetic (cumularea,
adiţionarea pedepselor-din specii diferite);
- din ipoteza prevăzută de art. 39 alin. (1) lit. e) CP [s-au stabilit mai multe pedepse cu
închisoarea şi mai multe pedepse cu amenda, caz în care se aplică pedeapsa închisorii, conform
regulii din art. 39 alin. (1) lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii, conform regulii
din art. 39 alin. (1) lit. c)] reiese soluţia legală care consacră un sistem mixt [cumul aritmetic al
pedepselor din specii diferite, subsecvent contopirii pedepselor din aceeaşi specie]. Altfel spus, în
acest caz se aplică pedeapsa rezultantă a închisorii (în urma contopirii pedepselor cu închisoarea,
potrivit cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix), la care se adaugă/se adiţionează amenda
penală rezultantă (în urma contopirii amenzilor potrivit cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix).
Pedeapsa stabilită după regulile cumulului juridic nu poate/nu trebuie să ajungă în situaţia de
a depăşi maximul general al categoriei respectivei pedepse principale (închisoarea sau amenda
penală) - aşa cum rezultă (şi) din prevederile art. 2 alin. (3) CP! Practic, în cazul în care calculul
(matematic al) pedepsei rezultante (potrivit sistemului astfel prevăzut) ar conduce la o valoare a
pedepsei rezultante situate peste maximul general al categoriei de pedeapsă, atunci, în realitate,
sistemul de calcul va ceda (contopirea corespunde, de lege lata, unui sistem de cumul juridic cu
spor obligatoriu şi fix limitat la valoarea maximului general), astfel încât valoarea (cuantumul,
durata) pedepsei rezultante se va opri, în mod automat (de drept), la maximul general al categoriei
respective de pedeapsă (sistemul de sancţionare se va aplica în limita/cu respectarea maximului
general de pedeapsă)111.
Potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. (2) CP, se (mai) reglementează (şi) o ipoteză distinctă de
sancţionare a concursului de infracţiuni - fără precedent pe plan legislativ -, anume ipoteza legală
care permite instanţei ca, în situaţia comiterii unor infracţiuni concurente de o gravitate (abstractă
şi concretă) sporită, să poată aplica însăşi pedeapsa detenţiunii pe viaţă, chiar dacă aceasta nu a
fost stabilită individual pentru niciuna dintre faptele comise şi chiar dacă nici legea nu ar prevedea-
o (ca sancţiune penală principală, alternativă) pentru niciuna dintre aceste fapte incriminate
comise. Această dispoziţie (apreciată ca fiind una de excepţie) îşi găseşte aplicabilitate atunci când
sunt întrunite cerinţele care rezultă din conţinutul normativ, anume: să se fi stabilit mai multe
pedepse (individuale) cu închisoarea, într-o aşa ipoteză încât, prin adăugarea la pedeapsa cea mai
grea (de bază) a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse (cu închisoarea) stabilite, s-ar
ajunge la depăşirea (prin calcul matematic) cu 10 ani sau mai mult a valorii maximului general al
pedepsei închisorii * 31
111
Spre exemplu: dacă un infractor comite două infracţiuni concurente grave, pentru care i se stabilesc pedepse
de 25 de ani închisoare, respective de 18 ani închisoare, atunci respectarea strictă a calculului matematic decurgând
din actualele dispoziţii sancţionatorii incidente [art. 39 alin. (1) lit. b) CP] ar conduce la o pedeapsă rezultantă de
31 de ani închisoare (prin adăugarea la pedeapsa de bază - de 25 de ani închisoare - a unei treimi din cealaltă
pedeapsă, de 18 ani închisoare - anume a 6 ani închisoare). Or, dată fiind coroborarea dintre dispoziţiile cuprinse în
art. 2 alin. (3) CP (principiul fundamental al legalităţii sancţiunilor de drept penal implicând şi interdicţia stabilirii/
aplicării pedepselor prin depăşirea limitelor generale ale acestora) şi acelea cuprinse în art. 60 CP (care fixează
limitele generale ale pedepsei închisorii la 15 zile - minimul -, respectiv 30 de ani - maximul), rezultă că o asemenea
pedeapsă ar fi nelegală (...ilegală...?). Prin urmare, dispoziţiile din art. 39 alin. (1) lit. b) CP vor fi respectate şi aplicate
în limita maximului general al categoriei de pedeapsă, în sensul că pedeapsa rezultantă din exemplul de mai sus se
va stabili la fix 30 de ani (chiar dacă aceasta nu echivalează, din punct de vedere al calculului matematic, cu suma
dintre pedeapsa de bază şi o treime din cealaltă pedeapsă stabilită).
(30 de ani), iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege să
constea în închisoare de 20 de ani sau mai mare de 20 de ani (interesează maximul special al
pedepsei abstracte). într-o astfel de situaţie, instanţa poate să aplice pedeapsa detenţiunii pe
viaţă, cealaltă posibilitate constând în aplicarea - sub cenzura maximului general al închisorii - a
pedepsei închisorii (pe durată maximă de 30 de ani, chiar dacă, matematic vorbind, suma
adăugării la pedeapsa de bază a sporului de o treime din suma celorlalte pedepse depăşeşte - cu
cel puţin 10 ani - această valoare).
După cum se observă, ipoteza prevăzută de art. 39 alin. (2) CP-care permite posibilitatea
excepţională a aplicării detenţiunii pe viaţă ca pedeapsă pentru concursul de infracţiuni (practic,
prin înlocuirea pedepsei închisorii cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă) - se diferenţiază de ipoteza
prevăzută de art. 39 alin. (1) lit. a) CP - care consacră sistemul absorbţiei [când aplicarea
detenţiunii pe viaţă ca pedeapsă rezultantă este obligatorie, ea reprezentând pedeapsa individual
stabilită - şi (neapărat) legal/abstract prevăzută - pentru cel puţin una dintre infracţiunile
concurente]111.
în legătură cu tratamentul penal al concursului de infracţiuni, interesează şi problema ce
priveşte stabilirea (corectă a) naturii juridice atribuite acestei forme a pluralităţii de infracţiuni,
problemă care întreţine (încă ample) discuţii în doctrina de specialitate. Potrivit curentului
majoritar de opinie, având în vedere reglementarea modului de aplicare a pedepsei principale,
concursul de infracţiuni este acceptat drept o cauză generală de agravare a răspunderii penale
(mai exact, o stare personală şi obligatorie de agravare a pedepsei).
4.2.2. Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente (art. 40 CP)

Operaţiunea prin care se face aplicarea dispoziţiilor privitoare la sancţionarea concursului de
infracţiuni, în cazul unor condamnări separate pentru infracţiunile concurente, poartă denumirea -
expres consacrată de lege - de „contopire a pedepselor", cu reglementare potrivit dispoziţiilor art.
40 CP121. Legiuitorul penal distinge mai multe ipoteze, respectiv:
- ipoteza prevăzută de art. 40 alin. (1) CP: atunci când, după o condamnare definitivă pentru o
infracţiune concurentă, infractorul este judecat (şi) pentru o altă infracţiune concurentă/ alte
infracţiuni concurente cu cea pentru care s-a pronunţat hotărârea rămasă definitivă. în acest caz,
se va stabili pedeapsa/se vor stabili pedepse (şi) pentru infracţiunea comisă/
[1)
Aplicarea pedepsei principale în caz de concurs de infracţiuni, în ipoteza prevăzută de art. 39 alin. (2) CP, dă
naştere unor interpretări diferite în doctrina noastră penală. Potrivit unui curent de opinie, se apreciază că această
reglementare este bine-venită (a se vedea, spre exemplu, T. DIMA, cit., p. 363); în opinia contrară, legiuitorul este
criticat pentru opţiunea astfel realizată, argumentele vizând fie oportunitatea (caracterul echitabil), fie legalitatea
(constituţionalitatea) reglementării în cauză, sub aspectul previzibilităţii sancţiunii aplicabile [a se vedea, spre
exemplu, V. PASCA, op. cit. (2014), p. 331; autorul menţionează ipoteza potrivit căreia „prevederea amintită ar putea
ridica obiecţii de neconstituţionalitate în raport de principiul constituţional al legalităţii sancţiunilor penale, câtă
vreme pentru niciuna dintre infracţiunile concurente norma de incriminare nu prevede pedeapsa detenţiunii pe
viaţă"].
[2]
Menţionăm că, în limbajul juridic de specialitate (adoptat în doctrină şi în practica judiciară), noţiunea de
contopire este întrebuinţată în sens larg, denumind (ca un concept sinonim) sistemul de sancţionare al cumulului
juridic, în toate ipotezele în care s-ar aplica acesta (inclusiv atunci când toate infracţiunile concurente ar fi judecate
deodată), iar nu doar pentru situaţia în care s-ar impune stabilirea unei pedepse rezultante unice, pentru infracţiuni
concurente care au fost judecate separat (precum indică expres ipoteza legală reglementată în art. 40 CP). Sub acest
aspect, formularea adoptată de către legiuitor în cuprinsul art. 40 CP este criticabilă, deoarece, pe de o parte, ea pare
a limita, formal, sensul conceptului de contopire (doar la cazurile în care infracţiunile concurente au fost judecate
separat) - ceea ce este incorect -, iar, pe de altă parte, varietatea situaţiilor sancţionatorii care pot fi incidente în
ipoteza judecării separate a infracţiunilor concurente ar putea impune, în realitate, recurgerea la sistemul absorbţiei
[art. 39 alin. (1) lit. a) CP, dacă una dintre pedepse este detenţiunea pe viaţă] sau la sistemul cumulului aritmetic [art.
39 alin. (1) lit. d) CP, dacă o pedeapsă este închisoarea, iar alta amenda], iar nu numai aplicarea sistemului cumulului
juridic (contopirea).
infracţiunile comise nou-descoperite, după care se va aplica regimul de sancţionare obişnuit

pentru respectiva situaţie de concurs de infracţiuni (anterior expusă);
- ipoteza prevăzută de art. 40 alin. (2) CP: atunci când toate infracţiunile concurente au fost
judecate separat, iar pentru fiecare s-a pronunţat (distinct câte) o hotărâre definitivă de
condamnare. în acest caz, pedepsele (deja) stabilite definitiv, ca pedepse privite în individualitatea
lor, se vor contopi conform dispoziţiilor art. 39 CP, dispunându-se executarea pedepsei celei mai
grave.
Contopirea pedepselor pentru concursul de infracţiuni se face şi în situaţia în care infractorul
a executat integral sau parţial pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară, ceea ce s-a executat
scăzându-se din durata pedepsei rezultante (nou) aplicate pentru concursul de infracţiuni, sens în
care dispune art. 40 alin. (3) CP (procedeul din urmă este cunoscut sub denumirea de
computare/deducere de pedeapsă).
Conform art. 40 alin. (4) CP, se prevede că dispoziţiile privitoare la aplicarea pedepsei în caz
de concurs de infracţiuni se aplică şi atunci când condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a
fost înlocuită sau comutată cu pedeapsa închisorii (potrivit art. 58 CP, respectiv potrivit
dispoziţiilor speciale în baza cărora se face comutarea - dispoziţii de graţiere).
în cazul contopirii pedepselor conform art. 40 alin. (l)-(4) CP, se ţine seama şi de pedeapsa
aplicată printr-o hotărâre de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o infracţiune
concurentă, dacă hotărârea de condamnare în cauză a fost recunoscută în România, potrivit legii
(Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală), aşa cum reiese
din dispoziţia înscrisă în alineatul final al art. 40 CP.
4.2.3. Reglementarea modului de aplicare a pedepselor secundare (pedepse

complementare şi pedepse accesorii) şi a măsurilor de siguranţă
în conformitate cu dispoziţiile art. 45 CP (cu denumirea marginală „Pedepsele
complementare, pedepsele accesorii şi măsurile de siguranţă în caz de pluralitate de infracţiuni",
articol ce încheie cadrul legal rezervat acestei instituţii juridico-penale), legiuitorul penal
reglementează (şi) modul de aplicare a pedepselor secundare în cazul concursului de infracţiuni
săvârşite de persoana fizică majoră, precum şi modul de aplicare a măsurilor de siguranţă.
Pedeapsa accesorie şi pedepsele complementare-sancţiuni penale secundare, ce reprezintă
consecinţe ale răspunderii penale - sunt prevăzute în Titlul III al Părţii generale a Codului penal
(art. 54, art. 55 şi întreg Capitolul III din acest titlu - art. 65-70).
în ipoteza comiterii unui concurs de infracţiuni, pe lângă pedeapsa principală rezultantă se
aplică pedepse secundare, dar numai dacă acestea au fost, în prealabil, individualizate de către
instanţă pe lângă cel puţin una dintre pedepsele individual stabilite pentru fiecare infracţiune
concurentă în parte (prima etapă din sancţionarea concursului de infracţiuni). Din reglementarea
modului de aplicare a pedepselor secundare se disting mai multe ipoteze, evidenţiindu-se şi în
aceste cazuri mai multe sisteme pentru care a optat legiuitorul. Astfel: -o primă ipoteză priveşte
cazul unei singure pedepse complementare-situaţie prevăzută de art. 45 alin. (1) CP. Astfel, dacă
pentru una dintre infracţiunile concurente săvârşite s-a stabilit şi o pedeapsă complementară,
aceasta se aplică alături de pedeapsa principală (pedeapsa rezultantă a închisorii sau amenda
rezultantă);
-o a doua ipoteză se referă la cazul mai multor pedepse complementare - caz prevăzut de art.
45 alin. (2) CP. Astfel, când s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită sau
chiar de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa principală
(rezultantă). Soluţia legală astfel indicată consacră sistemul cumulului de pedepse;
-o a treia ipoteză se referă, de asemenea, la cazul mai multor pedepse complementare -

situaţie prevăzută de art. 45 alin. (3) CP. Astfel, dacă s-au stabilit mai multe pedepse
complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, alături de pedeapsa principală
(rezultantă) se aplică (doar) cea mai grea dintre acestea. Soluţia legală astfel indicată consacră
sistemul absorbţiei.
în cazul concursului de infracţiuni care nu au fost judecate deodată, existând mai multe
condamnări succesive pentru infracţiunile concurente, potrivit art. 45 alin. (4) CP, se prevede că
„partea din pedeapsa complementară executată până la data contopirii pedepselor principale se
scade din durata pedepsei complementare aplicate pe lângă pedeapsa rezultată", dispoziţie legală
care consacră - şi în raport de aceste pedepse - regula computării acestora.
în ceea ce priveşte pedepsele accesorii, dacă pe lângă pedepsele principale (privative de
libertate) au fost stabilite una sau mai multe pedepse accesorii, aplicarea acestora se realizează
conform dispoziţiilor aceluiaşi articol (art. 45 CP), cu rezolvările corespunzătoare din alin. (l)-(3).
Pedeapsa accesorie rezultată se execută până la executarea sau considerarea ca executată a
pedepsei principale, sens în care dispune expres art. 45 alin. (5) CP.
Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal prevăzute în lumina Titlului IV al Părţii
generale a Codului penal (art. 107-1121). Ele reprezintă, în sistemul sancţiunilor de drept penal, un
cadru complementar, având un caracter post-delictual şi pur preventiv.
în ipoteza comiterii unui concurs de infracţiuni, pe lângă pedeapsa principală rezultantă se
aplică măsuri de siguranţă, dar numai dacă acestea au fost, în prealabil, individualizate de către
instanţă pentru fiecare faptă incriminată concurentă în parte (prima etapă din sancţionarea
concursului de infracţiuni). Din reglementarea modului de aplicare a măsurilor de siguranţă se
disting mai multe ipoteze, evidenţiindu-se şi în aceste cazuri mai multe sisteme pentru care a optat
legiuitorul. Astfel:
- o primă ipoteză priveşte cazul măsurilor de siguranţă de natură diferită sau chiar de aceeaşi
natură, dar cu un conţinut diferit, măsuri care - aşa cum rezultă din art. 45 alin. (6) CP -, atunci
când sunt luate în cazul infracţiunilor săvârşite, se cumulează;
- o altă ipoteză legală priveşte cazul măsurilor de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi
conţinut, dar luate pe durate diferite, pentru care legiuitorul înscrie [în art. 45 alin. (7) teza I CP]
rezolvarea ce atrage aplicarea măsurii de siguranţă cu durata cea mai mare, ceea ce reflectă
opţiunea pentru sistemul absorbţiei;
-o ultimă ipoteză legală se referă la măsurile de siguranţă prezentând caracter patrimonial
(luate conform art. 112 CP - confiscarea specială)111, art. 45 alin. (7) teza a ll-a CP înscriind expres
că acestea se cumulează. Drept urmare, în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de persoana
fizică, măsurile de siguranţă luate conform art. 112 (privind confiscarea specială) şi art. 112 1 CP
(privind confiscarea extinsă) se cumulează. Se adoptă astfel sistemul cumulului aritmetic.
4.3. Sancţionarea concursului de infracţiuni în cazul persoanei juridice

în lumina Titlului VI din Partea generală a Codului penal, în Capitolul III, legiuitorul înscrie art.
147, cu denumirea marginală „Atenuarea şi agravarea răspunderii penale a persoanei 1
[1)
Potrivit art. IV din Legea nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 258 din 19 aprilie 2012), „Ori de câte ori prin legi speciale, prin Codul penal
sau prin Codul de procedură penală se face trimitere la art. 112 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal,
trimiterea se va considera făcută la art. 112 şi 1121 şi ori de câte ori prin legi speciale, prin Codul penal sau prin Codul
de procedură penală se face trimitere la confiscare ca măsură de siguranţă, trimiterea se va considera făcută şi la
confiscarea extinsă".
juridice". Din conţinutul normativ al articolului precitat, corespunzător alin. (1), reiese că; în caz de
concurs de infracţiuni, persoanei juridice i se aplică regimul amenzii prevăzut de lege pentru
persoana fizică.
Se observă că, în legătură cu tratamentul penal aplicabil în caz de infracţiuni concurente
săvârşite de persoana juridică, legiuitorul optează pentru trimiterea la „regimul amenzii prevăzut
de lege pentru persoana fizică", în considerarea aceluiaşi sistem de sancţionare - al cumulului
juridic cu spor obligatoriu şi fix -, prin contopirea amenzilor, potrivit regulii înscrise de art. 39 alin.
(1) lit. c) CP[1]. Bineînţeles că, (şi) în operaţiunea de determinare a pedepsei principale a amenzii în
cazul concursului de infracţiuni săvârşite de persoana juridică, se vor parcurge cele două etape: se
va stabili, mai întâi, câte o pedeapsă individuală cu amenda pentru fiecare infracţiune concurentă
în parte; apoi, se va aplica pedeapsa de ordin pecuniar cea mai grea, la care se va adăuga,
obligatoriu, un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse cu amenda stabilite. „în acelaşi mod
se va proceda şi în cazul în care persoana juridică condamnată definitiv este judecată ulterior
pentru o infracţiune concurentă, precum şi atunci când, după ce o hotărâre de condamnare a
rămas definitivă, se constată că persoana juridică suferise şi o altă condamnare definitivă pentru o
infracţiune concurentă. în aceste cazuri, partea din amenda executată se scade din amenda
aplicată pentru infracţiunile concurente"121.
Reglementarea modului de determinare a pedepselor secundare (complementare) şi a
măsurilor de siguranţă, în cazul pluralităţii de infracţiuni săvârşite de o persoană juridică - deci
inclusiv atunci când îmbracă forma concursului de infracţiuni -, este oferită de dispoziţiile art. 147
alin. (2) CP (regimul pedepselor secundare - complementare), respectiv alin. (3) (măsurile de
siguranţă).
Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice-sancţiuni penale secundare ce
reprezintă consecinţe ale răspunderii penale - sunt prevăzute în Titlul VI al Părţii generale a
Codului penal [art. 136 alin. (3) şi întreg Capitolul II din acest titlu, art. 138-145].
Şi în cazul persoanei juridice, în situaţia comiterii unui concurs de infracţiuni, pe lângă
pedeapsa principală pecuniară rezultantă, se aplică pedepse complementare, dar numai dacă
acestea au fost, în prealabil, individualizate de către instanţă pe lângă cel puţin una dintre
pedepsele cu amenda stabilite individual pentru fiecare infracţiune concurentă în parte (prima
etapă din sancţionarea concursului de infracţiuni). Din reglementarea modului de aplicare a
pedepselor complementare se disting mai multe ipoteze, evidenţiindu-se, şi în aceste cazuri, mai
multe sisteme de sancţionare pentru care a optat legiuitorul. Astfel:
- o primă ipoteză priveşte cazul pedepselor complementare de natură diferită (cu excepţia
dizolvării) sau al celor de aceeaşi natură, dar având un situaţie prevăzută de
art. 147 alin. (2) teza I CP -, situaţii în care soluţia adoptată este cea a cumulării (totalizarea
pedepselor complementare);
- o a doua ipoteză priveşte cazul pedepselor complementare de aceeaşi natură şi cu
acelaşi conţinut-situaţie prevăzută de art. 147 alin. (2) teza a ll-a CP prevăzându-se că
se aplică cea mai grea dintre acestea, de unde rezultă soluţia legală a absorbţiei pedepselor
complementare. 111
111
în opinia noastră, art. 147 alin. (1) CP trimite la contopirea amenzilor penale, ţinând cont de dispoziţiile art.
137 CP - stabilirea amenzii pentru persoana juridică! Textul nu trimite la prevederile art. 61 CP - stabilirea amenzii în
cazul persoanei fizice -, deşi s-a oferit şi o interpretare în acest sens (pe care ne permitem, fără urmă de dubiu, să o
calificăm drept greşită, inacceptabilă prin implicaţiile sale, referitoare la limitele generale şi speciale ale pedepsei
amenzii pentru persoana juridică, în raport de limitele generale şi speciale ale pedepsei amenzii pentru persoana
fizică). A se vedea, pentru aceasta, M.K. Guiu, în G. ANTONICI, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. II, p. 432; M.A. HOTCA,
în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 724; M.l. RUSU, op. cit., p. 633, 634.
121 M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 186, 187.
în caz de pluralitate de infracţiuni (şi) sub forma concursului, săvârşite de persoana juridică, în
art. 147 alin. (3) CP se prevede că „măsurile de siguranţă luate conform art. 112 se cumulează"
(s.n.). Deşi sfera măsurilor de siguranţă aplicabile persoanelor juridice este una restrânsă, măsura
de ordin patrimonial aplicabilă şi acestei categorii de persoane nu se reduce la confiscarea
specială. Având în vedere art. IV din Legea nr. 63/2012 - pentru care trimitem la precizările
anterior făcute pe marginea art. 45 alin. (7) teza a Il-a CP, cu referire la regimul măsurii de
siguranţă de ordin patrimonial în cazul persoanei fizice -, şi în situaţia infracţiunilor concurente
săvârşite de persoana juridică, măsurile de siguranţă luate conform art. 112 (privind confiscarea
specială) şi art. 1121 CP (privind confiscarea extinsă) se cumulează. Rezultă, aşadar, adoptarea
sistemului cumulului aritmetic.
După cum se poate observa, regulile de aplicare a pedepselor complementare, precum şi
regimul măsurii de siguranţă de ordin patrimonial, în cazul concursului de infracţiuni săvârşite de
persoana juridică, sunt similare celor consacrate în cazul persoanei fizice.
4.4. Sancţionarea concursului de infracţiuni comise de un infractor minor.

Ipoteze şi soluţii legale
în materia pluralităţii de infracţiuni comise de un infractor minor, Codul penal cuprinde
dispoziţii de interes (şi) cu privire la concursul de infracţiuni, în lumina Titlului V din Partea
generală a Codului penal - minoritatea (infractorului). Considerăm că se impune precizarea
(prealabilă) potrivit căreia, de lege lata, consecinţele răspunderii penale pe care şi-o angajează
minorul răspunzător penal (persoana care îndeplineşte limitele răspunderii penale-art. 113 CP)
sunt reprezentate (doar) de măsurile educative - singurele sancţiuni aplicabile acestei categorii de
infractori, în condiţiile prevăzute de art. 114 CP.
Potrivit concepţiei actuale (art. 134 CP), faţă de persoanele majore care, la data săvârşirii
infracţiunii, aveau vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, consecinţele răspunderii penale constau, de
asemenea, (exclusiv) în măsuri educative. Astfel, faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii,
avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, chiar dacă pe parcursul procesului penal (inclusiv în faza
judecăţii, la momentul pronunţării hotărârii) acesta a devenit major, în cazurile şi cu respectarea
condiţiilor prevăzute de lege, se va dispune o măsură educativă neprivativă de libertate (după caz:
stagiul de formare civică; supravegherea; consemnarea la sfârşit de săptămână; asistarea zilnică)
sau o măsură educativă privativă de libertate (internarea într-un centru educativ; internarea într-
un centru de detenţie).
în materia concursului de infracţiuni săvârşite (cel puţin parţial) de un infractor minor,
legiuitorul penal distinge mai multe ipoteze, pentru care consacră soluţii exprese de rezolvare111: -
o primă ipoteză legală priveşte situaţia în care toate infracţiunile concurente au fost comise în
timpul minorităţii. Se distinge după cum infracţiunile concurente săvârşite sunt judecate deodată,
respectiv atunci când una sau mai multe dintre infracţiunile concurente sunt judecate după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat o măsură educativă pentru o
altă infracţiune din configuraţia ansamblului faptic reţinut în sarcina aceleiaşi persoane minore.
Regulile speciale de sancţionare se desprind din prevederile art. 129 CP (având denumirea
marginală „Pluralitatea de infracţiuni"), care, în alin. (1), prevede: „în caz de concurs de infracţiuni
săvârşite în timpul minorităţii se stabileşte şi se ia o singură măsură educativă pentru toate
faptele, în condiţiile art. 114, ţinând seama de criteriile prevăzute în art. 74". în situaţia în care una
sau mai multe dintre infracţiunile concurente săvârşite de minor sunt judecate după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare prin
111
Pe larg, recomandăm a se vedea M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 498-501.
care s-a aplicat o măsură educativă neprivativă de libertate pentru o altă faptă concurentă -
ipoteză reflectată de art. 123 alin. (3) teza a ll-a CP din conţinutul normativ al textului legal se
desprind (variate) soluţii de rezolvare. De asemenea, în situaţia în care una sau mai multe dintre
infracţiunile concurente săvârşite de un minor sunt judecate după rămânerea definitivă a hotărârii
de condamnare prin care s-a aplicat o măsură educativă privativă de libertate pentru o altă faptă
concurentă - ipoteze reflectate de art. 124 alin. (3) teza a ll-a şi art. 125 alin. (3) teza a ll-a CP din
conţinutul normativ al textelor legale se desprind soluţiile de rezolvare;
- o ipoteză distinctă este cea a pluralităţii infracţionale sub forma concursului de infracţiuni
săvârşite atât în timpul minorităţii, dar şi după împlinirea vârstei de 18 ani. Astfel, dacă este să
reducem concursul de infracţiuni la două infracţiuni (minimum minimorum reclamat), este posibil
ca o infracţiune să fie săvârşită în timpul minorităţii, iar cealaltă infracţiune să se comită după
majorat, art. 129 alin. (2) CP oferind soluţiile de rezolvare în această situaţie. Este posibilă şi
situaţia - avută în vedere de legiuitor - ca, după împlinirea vârstei de 18 ani, să fie săvârşite mai
multe infracţiuni concurente (sau aflate în pluralitate sui-generis) cu una/unele comise anterior, ca
infractor minor-cu rezolvarea corespunzătoare din art. 129 alin. (4) CP -, după cum nu este exclusă
nici situaţia probării unei perseverenţe pe cale infracţională, prin comiterea unor infracţiuni
concurente, atât înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, cât şi după majorat.
Se impune precizarea conform căreia concursul de infracţiuni săvârşite (măcar parţial) de
către un infractor minor - în oricare dintre situaţiile mai sus semnalate - poate atrage în
sancţionare şi dispunerea unor măsuri de siguranţă.
în materia pluralităţii de infracţiuni comise de infractorul minor, atragem atenţia asupra
delimitării (corecte) între concurs şi forma distinctă (de manifestare) a pluralităţii sui-generis de
infracţiuni, care ia naştere atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare
la o măsură educativă (neprivativă sau privativă de libertate), aplicată faţă de persoana care, la
data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani - indiferent dacă aceasta este
executată sau nu -, are loc comiterea din nou a unei/unor infracţiuni, de către aceeaşi persoană
(concursul poate fi absorbit, inclus în structura pluralităţii de infracţiuni). Astfel, dacă minorul aflat
în executarea unei măsuri educative neprivative sau privative de libertate săvârşeşte o nouă
infracţiune - ipoteze reflectate de art. 123 alin. (3) teza I, art. 124 alin. (3) teza I şi alin. (7), precum
şi de art. 125 alin. (3) teza I şi alin. (7) CP -, din conţinutul normativ al textelor legale se desprind
soluţiile corespunzătoare de rezolvare, din punct de vedere al regimului sancţionator. De
asemenea, în cazul comiterii după majorat, pe parcursul executării unei măsuri educative, a
unei/unor noi infracţiuni, îşi vor găsi incidenţa regulile de sancţionare dispuse de art. 129 alin. (2)-
(5) CP.
§5. Extrase de practică relevantă (obligatorie) în materia concursului de

infracţiuni
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în rezolvarea unor situaţii tranzitorii
Apel
(1) M. Of. nr. 349 din 13 mai 2014.

Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în vederea pronunţării unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând mecanismul de aplicare a
legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de
infracţiuni, şi a stabilit:
„în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei înainte de
intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, într-o primă
etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, cu privire la pedepsele individuale.
în a două etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depăşeşte
maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 din Codul penal.
în cazul în care pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, depăşeşte maximul la care se
poate ajunge în baza art. 39 din Codul penal, pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim.
în caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi".
Apel Bucureşti, Secţia I penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile
referitoare la chestiunea de drept vizând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea
nr. 187/2012 (pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal) cu referire la
art. 129 alin. (2) lit. b) CP, în cazul faptelor definitiv judecate la data de 1 februarie 2014, şi a
stabilit:
„Prevederile art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal nu sunt
aplicabile faptelor definitiv judecate la data de 1 februarie 2014".
3. Prin Decizia nr. 18/2014[2), înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Tribunalul
Galaţi, Secţia penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la
chestiunea de drept „dacă, în aplicarea art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 187/2012, pedeapsa
închisorii executabilă mai mare de 5 ani aplicată pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii
se înlocuieşte cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o durată egală cu
durata pedepsei închisorii ori cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o
durată de 5 ani" şi a stabilit:
„în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 din
Codul penal cu referire la art. 21 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 187/2012:
-pedeapsa închisorii executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă
aplicată pentru infracţiunile comise în timpul minorităţii al cărei cuantum este până la 15 ani se va
înlocui cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală cu durata
pedepsei închisorii;
- pedeapsa executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă aplicată
pentru infracţiunile comise în timpul minorităţii mai mare de 15 ani, însă care nu depăşeşte 20 de
ani se va înlocui cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă de 15
ani".
Apel
111
M. Of. nr. 434 din 13 iunie 2014.
[2]
M. Of. nr. 775 din 24 octombrie
2014.
131 M. Of. nr. 29 din 15 ianuarie 2016.
Bucureşti, Secţia a ll-a penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile
referitoare la chestiunea de drept „dacă, în aplicarea art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de
procedură penală, în cazul operaţiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicate în
temeiul Codului penal din 1968 pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul acestei legi cu o
imperiul Codului penal din 1968 se impune determinarea legii penale mai favorabile
condamnatului în temeiul art. 5 noul CP sau se aplică legea în vigoare la momentul efectuării
operaţiunii de contopire" şi a stabilit:
„în procedura de modificare a pedepsei prevăzută de art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de
procedură penală, în cadrul operaţiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicate în
temeiul Codului penal anterior pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul acestei legi cu o
Codul penal anterior, se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului conform
hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept „dacă, în cazul în care un
inculpat minor săvârşeşte, în timpul minorităţii, un concurs de infracţiuni, fiind ulterior trimis în
judecată pentru săvârşirea infracţiunilor din cadrul concursului de infracţiuni, prin rechizitorii
distincte, iar pentru una dintre infracţiuni i s-a aplicat o măsură educativă neprivativă de libertate,
pe care a executat-o integral înainte de a fi trimis în judecată şi pentru săvârşirea celorlalte
infracţiuni din cadrul concursului, în momentul în care i se aplică o măsură educativă pentru toate
infracţiunile din cadrul concursului de infracţiuni, conform art. 129 alin. (1) din Codul penal, durata
măsurii educative deja executate se scade din durata noii măsuri educative aplicate pentru întreg
concursul de infracţiuni sau se va dispune executarea integrală a noii măsuri educative aplicate
pentru concursul de infracţiuni, atât în cazul aplicării unei măsuri educative neprivative de
libertate, cât şi în cazul aplicării unei măsuri educative privative de libertate", şi a stabilit:
„în ipoteza infracţiunilor concurente săvârşite în timpul minorităţii, judecate separat, durata
măsurii educative neprivative de libertate, dispusă pentru o infracţiune concurentă şi executată, nu
se scade din durata măsurii educative neprivative sau privative de libertate, dar va fi avută în
vedere la alegerea şi stabilirea sancţiunii conform art. 129 alin. (1) din Codul penal".
Apel Bacău, Secţia penală, pentru cauze cu minori şi de familie, prin care s-a solicitat pronunţarea
unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept „dacă, la stabilirea
legii penale mai favorabile, conform art. 5 din Codul penal, pentru infracţiuni comise anterior
datei de 1 februarie 2014, aflate în concurs cu una sau mai multe infracţiuni comise după intrarea
în vigoare a noului Cod penal, Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale se aplică avându-se în
vedere toate infracţiunile comise de inculpat şi impune aplicarea noului Cod penal pentru toate
infracţiunile ori se aplică doar în raport de infracţiunile comise anterior datei de 1 februarie 2014,
existând astfel posibilitatea aplicării dispoziţiilor din vechiul Cod penal pentru acestea din urmă",
şi a stabilit:
[1]
M. Of. nr. 192 din 15 martie
2016.
121 M. Of. nr. 251 din 5 aprilie 2016.
„în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând
în săvârşirea unor infracţiuni anterior datei de 1 februarie 2014, respectiv a unor infracţiuni comise
după intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru infracţiunile săvârşite anterior datei de 1
februarie 2014 se va aplica legea penală mai favorabilă - identificată ca fiind legea veche sau legea
nouă - iar pentru infracţiunile săvârşite sub imperiul legii penale noi, precum şi pentru tratamentul
sancţionator al concursului de infracţiuni, se va aplica legea nouă, conform art. 3 din Codul penal şi
art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul
penal".
7. Prin Decizia nr. 13/2016[11, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru
hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept „dacă, în aplicarea
prevederilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei infracţiuni în formă continuată care, potrivit legii
penale noi, nu mai îndeplineşte condiţiile de reţinere a unităţii infracţionale continuate, ci pe cele
ale unui concurs de infracţiuni, se are în vedere maximul special prevăzut de legea nouă pentru
infracţiunea săvârşită sau pedeapsa maximă ce ar rezulta în urma aplicării dispoziţiilor referitoare
la concursul de infracţiuni" şi a stabilit:
care, potrivit legii penale noi, nu mai îndeplineşte condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate,
ci condiţiile concursului de infracţiuni, instanţa se raportează la maximul special prevăzut de legea
nouă pentru infracţiunea săvârşită, iar nu la pedeapsa maximă ce ar rezulta prin aplicarea
dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni conform legii penale noi".
8. Prin Decizia nr. 20/2016'21, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru
dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă, „în cazul infracţiunii de proxenetism prevăzute
de art. 213 din Codul penal -în modalitatea înlesnirii practicării prostituţiei, dacă faptele sunt
săvârşite faţă de o persoană majoră şi de una minoră, sunt realizate elementele constitutive ale
unei singure infracţiuni prevăzute de art. 213 alin. (1) şi (3) din Codul penal cu aplicarea art. 35
alin. (1) din Codul penal sau două infracţiuni aflate în concurs, respectiv art. 213 alin. (1) din Codul
penal şi art. 213 alin. (3) din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 din Codul penal", şi a stabilit:
„în cazul în care infracţiunea de proxenetism, în varianta înlesnirii practicării prostituţiei, se
(3) din Codul penal, în formă simplă.
Ori de câte ori infracţiunea de proxenetism, în varianta înlesnirii practicării prostituţiei, se
săvârşeşte asupra a două sau mai multor persoane vătămate majore şi/sau minore, fără legătură
între ele, se va reţine un concurs de infracţiuni, prevăzut de art. 213 alin. (1), art. 213 alin. (3) sau
art. 213 alin. (l)şi (3) din Codul penal, după caz, cu reţinerea dispoziţiilor art. 38 alin. (1) din Codul
penal".
111
M. Of. nr. 457 din 21 iunie 2016.
121
2016.
131 M. Of. nr. 369 din 18 mai 2017.
pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept „dacă acţiunea unică continuă de transport al
drogurilor de risc/mare risc, pe teritoriul altui stat şi ulterior pe teritoriul României, poate constitui
elementul material al infracţiunilor prevăzute de art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 143/2000 privind
prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, în concurs ideal, sau
infracţiunea unică prevăzută de art. 3 din aceeaşi lege" şi a stabilit:
„în interpretarea dispoziţiilor art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi
combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, acţiunea unică continuă de transport al drogurilor pe teritoriul unui stat străin şi pe
teritoriul României, fără drept, întruneşte atât elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în
art. 2 din Legea nr. 143/2000, cât şi elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 3 din
acelaşi act normativ, în concurs formal (ideal)".
B. Decizii (obligatorii) pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub Codul penal
anterior, care îşi menţin valabilitatea potrivit reglementărilor actuale (ordine cronologică)
1. Prin Decizia nr. X/2005[1), înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a admis recursul
în interesul legii şi, în aplicarea dispoziţiilor art. 34, cu referire la art. 120 CP, a stabilit121:
„1. în caz de concurs de infracţiuni, dintre care pentru unele s-au stabilit pedepse ce intră sub
incidenţa graţierii, dispoziţiile referitoare la contopire se aplică numai cu privire la pedepsele
executabile ce nu au făcut obiectul graţierii sau care au fost graţiate parţial.
2. Graţierea individuală, în cazul concursului de infracţiuni, vizează numai pedeapsa
rezultantă".
2. Prin Decizia nr. V/2006131, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a admis recursul
în interesul legii şi, în aplicarea dispoziţiilor art. 176 alin. (1) lit. b) CP, a statuat141:
„Actele de violenţă cu intenţia de a ucide, săvârşite în aceeaşi împrejurare asupra a două
persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracţiunea de omor-simplu, calificat sau
deosebit de grav - comisă asupra unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după caz, simplu,
calificat sau deosebit de grav, aflate în concurs.
Agravanta prevăzută în art. 176 alin. (1) lit. b) din Codul penal nu este aplicabilă în cazul
faptelor menţionate".
3. Prin Decizia nr. LXX (70)/2007[5), înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a admis
Casaţie şi Justiţie cu privire la posibilitatea contopirii de către instanţele de control judiciar a
pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate
infracţiunilor concurente pentru care infractorul a fost condamnat definitiv, în cazul în care
contopirea nu a fost efectuată mai întâi de către instanţa de fond, şi a stabilit * 161:
111
M. Of. nr. 123 din 9 februarie 2006.
121
Soluţia îşi menţine aplicabilitatea/obligativitatea [aspect semnalat în doctrină - a se vedea, în acest sens,
de exemplu, C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 335],
131 M. Of. nr. 492 din 7 iunie 2006.
141 Decizia îşi menţine actualitatea de principiu, mutatis mutandis, desigur, în considerarea corespunzătoare
a noilor dispoziţii legale [aspect semnalat în doctrină - a se vedea, în acest sens, de exemplu, T. TOADER, M.
SAFTA, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. III, p. 48],
151 M. Of. nr. 539 din 17 iulie 2008.
161 Decizia îşi menţine actualitatea de principiu, mutatis mutandis, desigur, în considerarea corespunzătoare
a noilor dispoziţii legale (în acest sens, a se vedea poziţia Ministerului Public, în Analiza deciziilor pronunţate în
recursurile în interesul legii în materie penală şi procesual penală cu privire la efectele acestora în contextul noilor
reglementări, p. 116, material accesibil on-line, la adresa de internet http://www.mpublic.ro/sites/default/files/
PDF/analiza_ril.pdf).
„Instanţele de control judiciar nu pot dispune direct în căile de atac contopirea pedepsei
aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor
concurente, pentru care există o condamnare definitivă, în cazul în care contopirea nu a fost
dispusă de către prima instanţă".
4. Prin Decizia nr. XVI/2007111, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a admis
Casaţie şi Justiţie cu privire la raportul dintre infracţiunile de proxenetism, prevăzută în art. 329
CP, şi de trafic de persoane, prevăzută în art. 12 din Legea nr. 678/2001, respectiv dacă sunt în
concurs real sau ideal, şi a stabilit121:
„(...) 5. în cazul în care o persoană acţionează asupra altei persoane prin modalităţile arătate
la pct. 2 şi 3, îndemnând, înlesnind sau trăgând foloase ori recrutând sau traficând persoane
majore în vederea practicării de bunăvoie a prostituţiei, iar ulterior acţionează asupra aceleiaşi
persoane şi prin modalităţile arătate în conţinutul textului art. 12 din Legea nr. 678/2001, se va
reţine săvârşirea atât a infracţiunii prevăzute de art. 329 alin. (1) din Codul penal sau art. 329 alin.
(2) tezele I şi II din Codul penal, după caz, cât şi a infracţiunii prevăzute de art. 12 din Legea nr.
678/2001, în concurs real".
5. Prin Decizia nr. 2/2008131, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a admis recursul
în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie referitor la încadrarea juridică a primului act de tăinuire şi a celor ulterioare, dacă, după
primul act, tăinuitorul a lăsat să se înţeleagă că va asigura mai departe valorificarea bunurilor
sustrase, şi a stabilit141:
„în situaţia existenţei unui prim act de tăinuire, urmat de o altă acţiune a aceluiaşi tâinuitor
care promite că va asigura valorificarea în continuare şi a altor bunuri sustrase, sunt întrunite
elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de furt în formă simplă sau continuată,
după caz, în concurs real cu infracţiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire
a bunurilor nu a fost îndeplinită".
Casaţie şi Justiţie cu privire la încadrarea juridică a faptei de omor urmate de dezmembrarea ori
incendierea cadavrului în scopul ascunderii omorului şi a stabilit * 161:
„în ipoteza în care obiectul material al infracţiunii de profanare de morminte prevăzute la art.
319 din Codul penal este un cadavru, iar inculpatul, prin dezmembrarea ori incendierea cadavrului,
urmăreşte ascunderea faptei de omor comise anterior, se vor reţine în concurs real infracţiunea de
omor şi infracţiunea de profanare de morminte".
Casaţie şi Justiţie cu privire la raportul dintre infracţiunea de rele tratamente aplicate
111
M. Of. nr. 542 din 17 iulie 2008.
121
Potrivit unui punct de vedere, se apreciază că, dintre cele cinci puncte ale soluţiei acestei decizii
obligatorii pronunţate de instanţa supremă în soluţionarea unui recurs în interesul legii, (şi) această parte (pct. 5
- interesând materia concursului de infracţiuni) continuă să îşi menţină valabilitatea (obligativitatea pentru
instanţe) şi de lege lata (în acest sens, a se vedea poziţia Ministerului Public, în Analiza deciziilor..., op. cit., p. 64).
131 M. Of. nr. 859 din 19 decembrie 2008.
141 Soluţia îşi menţine aplicabilitatea (obligativitatea), mutatis mutandis [aspect semnalat în doctrină - a se
vedea, în acest sens, de exemplu, T. TOADER, M. SAFTA, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. IV, p. 98].
is| M. Of. nr. 158 din 13 martie 2009.
161 Soluţia îşi menţine aplicabilitatea (obligativitatea), mutatis mutandis [aspect semnalat în doctrină - a se
vedea, în acest sens, de exemplu, N. GROFU, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. V, p. 109].
171 M. Of. nr. 177 din 23 martie 2009.
minorului prevăzută de art. 306 CP şi infracţiunile de lovire sau alte violenţe, de vătămare
corporală şi de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzute în art. 180, art. 181 şi art. 189 din
acelaşi cod, sub aspectul încadrării lor juridice în unul sau mai multe dintre textele de lege
menţionate, şi a stabilit111:
„ Infracţiunile de lovire sau alte violenţe prevăzute de art. 180 din Codul penal, vătămare
corporală prevăzută de art. 181 din Codul penal şi lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de
art. 189 din Codul penal, după caz, se vor reţine în concurs ideal cu infracţiunea de rele tratamente
aplicate minorului, în cazul faptei părintelui sau persoanei căreia minorul i-afost încredinţat spre
creştere şi educare, care abuzează de autoritatea sa şi, contrar intereselor minorului, exercită acte
de violenţă sau lipsire de libertate împotriva acestuia, cu intenţia de a-i produce suferinţe,
vătămări fizice sau morale, şi care au pus în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau
morală a minorului".
al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în interpretarea şi aplicarea
dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) fraza a ll-a CPP, a stabilit* 131:
„într-un proces penal având ca obiect o pluralitate de infracţiuni (concurs) în a cărei alcătuire
intră şi o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă, iar săvârşirea tuturor
infracţiunilor este recunoscută de inculpat, judecarea cauzei se face, pentru toate infracţiunile,
potrivit procedurii de drept comun".
***
Ilustrarea (generică a) concursului de infracţiuni
111
Decizia îşi menţine valabilitatea, mutatis mutandis, desigur, în considerarea noilor dispoziţii legale.
121
131
Soluţia îşi menţine valabilitatea (obligativitatea), mutatis mutandis, în raport de prevederile actualului
art. 374 CPP.
III, INFRACŢIUNEA 801
Secţiunea a 3-a. Recidiva

§1. Consideraţii introductive
Alături de concursul de infracţiuni, recidiva reprezintă o altă formă sub care se înfăţişează
pluralitatea de infracţiuni. Recidiva se deosebeşte de concursul de infracţiuni prin existenţa unei
hotărâri definitive de condamnare, hotărâre care desparte infracţiunile săvârşite de către una şi
aceeaşi persoană (care perseverează pe cale infracţională), ceea ce creează prezumţia unei
periculozităţi sociale sporite a infractorului.
Reglementările în materia recidivei se realizează în lumina unor titluri distincte din Partea
generală a Codului penal, după cum se are în vedere recidiva în cazul persoanei fizice sau recidiva
în cazul persoanei juridice. Reglementarea recidivei în cazul persoanei fizice este prevăzută, în
Partea generală a Codului penal, în lumina Titlului II, Capitolul V, corespunzător art. 41 (definiţie
generală), art. 42 (condamnări care nu atrag starea de recidivă), art. 43 (pedeapsa principală în caz
de recidivă) şi art. 45 (pedepsele secundare şi măsurile de siguranţă în caz de pluralitate de
infracţiuni - deci inclusiv sub forma recidivei). Beneficiind de o reglementare distinctă, recidiva în
cazul persoanei juridice este prevăzută într-un titlu distinct, anume în Titlul VI din Partea generală
a Codului penal, în Capitolul III, corespunzător art. 146 (definiţia generală şi tratamentul penal cu
referire la pedeapsa principală), respectiv art. 147 alin. (2) şi (3), cu referire la regimul pedepselor
complementare şi al măsurilor de siguranţă în caz de pluralitate de infracţiuni (în cazul persoanei
juridice) - deci inclusiv sub forma recidivei.
Spre deosebire de pluralitatea infracţională în forma concursului de infracţiuni, care - după
cum s-a văzut - reclamă aceleaşi condiţii de existenţă (condiţii identice), indiferent de subiectul
activ - persoană fizică (majoră sau minoră) ori persoană juridică -, sunt de remarcat diferenţele de
optică în materia recidivei, formă a pluralităţii de infracţiuni care impune condiţii de existenţă
diferite, după cum (în cazurile şi cu respectarea cerinţelor legale) este reţinută în sarcina unei
persoane fizice (majore) sau a unei persoane juridice, semnalându-se diferenţe şi pe planul
tratamentului penal aplicabil. Pornind de la aceste precizări, în ciuda deosebirilor care se impun (a
fi realizate) în abordarea recidivei în cazul persoanei fizice, respectiv a recidivei în cazul persoanei
juridice, credem că se poate avansa o definiţie generală a acestei forme a pluralităţii de infracţiuni.
Astfel, considerăm că recidiva reprezintă acea formă a pluralităţii de infracţiuni-cea mai gravă
formă a antecedenţei penale - ce se caracterizează prin reiterarea unui comportament infracţional
de către persoana care a suferit deja o condamnare definitivă la o pedeapsă (executată sau nu), în
cazul verificării întrunirii cumulative a condiţiilor prevăzute de lege. Se remarcă diferenţa majoră
faţă de concursul de infracţiuni, diferenţă care rezidă în existenţa unei hotărâri definitive de
condamnare, hotărâre care condiţionează naşterea recidivei, dacă în raport de aceasta persoana
condamnată dă dovadă de perseverenţă pe cale infracţională, prin săvârşirea din nou (într-o
anumită perioadă de timp) a unei/unor infracţiuni.
Rezultă o configurare a structurii recidivei pe ceea ce doctrina denumeşte „termeni ai
recidivei", anume: primul termen, care rezidă în existenţa unei hotărâri definitive de condamnare
(care trebuie să îndeplinească anumite cerinţe prevăzute de lege), respectiv un termen secund (al
doilea termen), care constă în săvârşirea din nou a unei infracţiuni (care trebuie să îndeplinească
cerinţele prevăzute de lege). Liantul dintre cei doi termeni este reprezentat de aceeaşi persoană -
unitatea de subiect activ -, persoană care perseverează pe cale infracţională, în ciuda unei
condamnări definitive suferite anterior.
Oprindu-ne asupra caracterizării generale a recidivei, nu putem neglija punerea în discuţie -

prin trecerea în revistă - a diversităţii formelor sub care aceasta, la rândul ei, se poate înfăţişa.
Paleta largă a formelor (modalităţilor) recidivei este dată de variaţiunile pe care le suportă cei doi
termeni din structura sa, forme ce se evidenţiază după o serie de criterii operante. O prezentare
(chiar şi succintă) a formelor recidivei ne va permite surprinderea modului în care acestea îşi
găsesc reflectare (şi) pe planul legislaţiei naţionale, înlesnind departajarea între formele existente
în cazul persoanei fizice de cele existente în cazul persoanei juridice. Astfel, recidiva poate îmbrăca
următoarele forme:
- recidivă postcondamnatorie şi recidivă postexecutorie (clasificare după criteriul
momentului săvârşirii noii infracţiuni). Recidiva postcondamnatorie presupune comiterea unei noi
infracţiuni după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la o (anumită) pedeapsă încă
neexecutată sau executată doar parţial (altfel spus, noua infracţiune se comite până la executarea
sau considerarea ca executată a pedepsei aplicate prin hotărârea rămasă definitivă). Recidiva
postexecutorie presupune comiterea unei noi infracţiuni după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare privitoare însă la o (anumită) pedeapsă executată sau considerată ca executată;
- recidivă absolută şi recidivă relativă (clasificare după criteriul gravităţii condamnării
definitive -care se reflectă în pedeapsa aplicată pentru primul termen al recidivei). Recidiva
absolută nu este condiţionată de o anumită gravitate impusă condamnării definitive (spre
exemplu, nu este dependentă de condamnarea la o anumită specie de pedeapsă sau la o anumită
durată/un anumit cuantum de pedeapsă), spre deosebire de recidiva , care
este condiţionată de o anumită gravitate impusă condamnării definitive (spre exemplu,
condamnare definitivă la o anumită specie de pedeapsă - cum ar fi cazul închisorii - şi de o
anumită durată minimă);
- recidivă generală şi recidivă specială (clasificare după criteriul naturii infracţiunilor reunite
în structura sa). Recidiva generală nu este condiţionată de natura infracţiunilor săvârşite, faptele
putând fi de aceeaşi natură (recidivă omogenă) sau de natură diferită (recidivă eterogenă), spre
deosebire de recidiva specială, a cărei existenţă presupune săvârşirea unor infracţiuni de aceeaşi
natură (recidivă exclusiv eterogenă);
- recidivă permanentă (perpetuă) şi recidivă temporară (clasificare după criteriul intervalului
de timp scurs de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, când trebuie să aibă loc
reiterarea comportamentului infracţional, pentru ca acesta să fie legal calificat drept sursă a stării
de recidivă). Recidiva permanentă există indiferent de perioada de timp ce se scurge de la
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa iniţială (neexecutată sau executată)
şi până data la care are loc săvârşirea din nou a unei infracţiuni, deosebindu-se de recidiva
temporară, a cărei existenţă este condiţionată de săvârşirea noii infracţiuni doar într-o anumită
perioadă determinată de timp, scursă de la condamnarea definitivă anterioară (neexecutată sau
executată);
- recidivă naţională (teritorială) şi recidivă internaţională (clasificare după criteriul locului în
care s-a pronunţat hotărârea definitivă de condamnare pentru primul termen al recidivei). Recidiva
teritorială există atunci când condamnarea definitivă este pronunţată de o instanţă naţională, spre
deosebire de recidiva internaţională, care există în condiţiile pronunţării de către o instanţă
străină a hotărârii definitive de condamnare pentru primul termen al recidivei;
- recidivă cu regim de sancţionare uniform şi recidivă cu regim de sancţionare diferenţiat
(clasificare după criteriul tratamentului penal aplicabil în raport de unele dintre formele sub care se
prezintă recidiva - spre exemplu: sancţionare în raport de momentul săvârşirii noii infracţiuni, care
dă naştere recidivei postcondamnatorii sau recidivei postexecutorii). Recidiva
cu regim de sancţionare uniform presupune acelaşi tratament penal, nediferenţiat după (unele
dintre) modalităţile legale ale acesteia, spre deosebire de recidiva cu regim de sancţionare
diferenţiat, care presupune diferenţe în sancţionare în raport de (unele dintre) modalităţile sub
care se prezintă starea de recidivă111;
- recidivă cu efect unic şi recidivă cu efect progresiv (clasificarea are în vedere criteriul
modificării sau nemodificării tratamentului pen prevăzut de lege, după cum reiterarea
comportamentului infracţional, după o condamnare definitivă, se realizează în mod singular sau în
mod repetat, prin intrare în starea de multirecidivă). Recidiva cu efect unic presupune acelaşi
tratament penal aplicabil atât infractorului aflat la prima recidivă, cât şi infractorului
multirecidivist (eventual, după tipul recidivei, dacă se reglementează în paralel recidiva cu efect
unic, dar, totodată, cu regim sancţionator diferenţiat după forma recidivei), spre deosebire de
recidiva cu efect progresiv, care presupune o agravare a pedepsei în caz de multirecidivă, faţă de
ipoteza infractorului intrat pentru prima dată în stare de recidivă (de asemenea, eventual, după
tipul recidivei, dacă se reglementează în paralel recidiva cu efect progresiv, dar, totodată, cu regim
sancţionator diferenţiat după forma recidivei).
Din ansamblul reglementărilor în materia recidivei (în cazul infractorilor persoane fizice-
majore - şi al infractorilor persoane juridice) rezultă cu suficientă claritate formele pentru care şi-a
manifestat (după caz) opţiunea legiuitorul naţional român actual. Chiar dacă unele dintre formele
recidivei sunt comune persoanei fizice şi persoanei juridice (spre exemplu, recidiva
postcondamnatorie şi recidiva postexecutorie), din conţinutul normelor (distincte) de
reglementare se desprind particularităţi ce le deosebesc sub aspectul condiţiilor de existenţă, mai
exact al unor cerinţe privitoare la cei doi termeni din structură, după cum se desprind diferenţe şi
sub aspectul tratamentului penal aplicabil.
Dată fiind vasta problematică (teoretică şi practică) pe care o dezvoltă această formă a
pluralităţii de infracţiuni, ne propunem să abordăm principalele aspecte din materia rezervată
recidivei, acordând prioritate prezentării recidivei în cazul persoanei fizice - temă de întindere -, iar
abia apoi să ne ocupăm de recidiva în cazul persoanei juridice. După cum am precizat deja în
succinta expunere a formelor pe care le poate îmbrăca recidiva, unele dintre acestea îşi găsesc
consacrare şi în dreptul naţional.
O simplă enumerare evidenţiază următoarele forme ale recidivei, în cazul persoanei fizice,
reglementate de lege lata:
- recidivă postcondamnatorie, precum şi recidivă postexecutorie;
- recidivă relativă;
- recidivă generală (fără a fi exclusă, în concret, o recidivă specială - or, altfel spus: recidivă
generală, care se poate manifesta, după caz, ca recidivă eterogenă ori omogenă);
- recidivă temporară (fără a fi exclusă, în unele cazuri conjuncturale excepţionale, o recidivă
permanentă) - prin aceea că al doilea termen al recidivei trebuie comis înainte de reabilitarea
infractorului ori de împlinirea termenului de reabilitare în privinţa acestuia;
- recidivă teritorială (recidivă naţională), dar şi recidivă internaţională;
- recidivă cu regim de sancţionare diferenţiat (în considerarea formelor postcondamnatorie,
respectiv postexecutorie);
- recidivă cu efect sancţionator unic.
De acestea ne vom ocupa în continuare.
111
Se impun, cu puterea evidenţei, diferenţele ce se înregistrează în tratamentul penal aplicabil persoanei
fizice, respectiv cel destinat persoanei juridice.
§2. Recidiva în cazul persoanei fizice (definiţie; condiţii de existenţă;

forme principale - particularităţi, tratament penal)
2.1. Definiţie generală
Din ansamblul reglementărilor în materie, recidiva poate fi definită ca acea formă a
pluralităţii (reale) de infracţiuni care există atunci când, după o condamnare definitivă la o
(anumită) pedeapsă privativă de libertate (închisoare mai mare de un an sau detenţiune pe viaţă),
pedeapsă care a fost sau nu executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune, intenţionată
sau praeterintenţionată, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare ori
pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Legiuitorul penal acordă o definiţie generală a recidivei în cazul
persoanei fizice (majore), corespunzător dispoziţiilor art. 41 alin. (1) CP: „Există recidivă când,
după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un
an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou
o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii
de un an sau mai mare". în alin. (2) al aceluiaşi art. 41 CP se menţionează că „Există recidivă şi în
cazul în care una dintre pedepsele prevăzute în alin. (1) este detenţiunea pe viaţă".
Sub acest aspect, se poate semnala înscrierea unei definiţii legale acordate recidivei,
„legiuitorul optând pentru o definiţie unică, în care accentul se pune pe existenţa unei
condamnări definitive şi pe cuantumul pedepsei corespunzătoare celor doi termeni ai
recidivei"111. Astfel, recidiva este o formă clasică a pluralităţii reale de infracţiuni, care ia naştere
de la data săvârşirii noii infracţiuni de către persoana care a suferit (deja) o condamnare definitivă
la o pedeapsă (executată sau nu), în condiţiile întrunirii cumulative a tuturor cerinţelor legale.
Rezultă că, spre deosebire de formele principale ale concursului de infracţiuni, principale ale
recidivei-încetăţenite sub denumirile de recidivă postcondamnatorie şi recidivă postexecutorie - nu
sunt definite separat, nefiind indicate in terminis. Definiţia generală a recidivei le cuprinde în sfera
sa de acoperire, distincţia având în vedere momentul comiterii noii infracţiuni (care relevă gradul
de periculozitate socială a infractorului care perseverează pe calea infracţională), ceea ce atrage şi
un regim de sancţionare diferenţiat prin lege (aşa cum rezultă din prevederile art. 43 CP).
în cele ce urmează, ne vom opri asupra formelor principale ale recidivei - recidiva
postcondamnatorie şi recidiva postexecutorie -, cât şi asupra tratamentului penal aplicabil
acestora, nu înainte însă de a pune în discuţie condiţiile generale de existenţă cerute recidivei,
urmând ca particularităţile ce disting formele menţionate să le analizăm separat.
2.2. Condiţii generale de existenţă a recidivei

Aşa cum rezultă din definiţia acordată acestei forme de pluralitate infracţională, pentru
existenţa recidivei trebuie să fie întrunite cumulativ mai multe condiţii privitoare la cei doi termeni
din structura sa, termeni al căror liant rezidă în unitatea subiectului activ (aceeaşi persoană fizică
ce îşi reiterează comportamentul infracţional). Având în vedere dispoziţiile legale, doctrina reţine
existenţa unui set de condiţii, departajând între condiţii pozitive (extrase din dispoziţiile art. 41 CP)
şi condiţii negative (extrase din dispoziţiile art. 42 CP).
|1J G. BODORONCEA, în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit., p. 135.

2.2.1. Condiţii pozitive de existenţă o stării de recidivă
Primul termen al recidivei constă într-o hotărâre de condamnare definitivă/la o anumita

pedeapsă privativă de libertate (şi anume închisoare mai mare de un an sau detenţiune pe
viaţă)/pedeapsă aplicată în urma comiterii unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate.
Pedeapsa concretă pronunţată poate să privească o singură infracţiune sau un concurs de
infracţiuni, caz în care interesează ca pedeapsa rezultantă să verifice cerinţele legale (conform art.
39 CP). Impunerea prin lege a unei anumite gravităţi a condamnării suferite, care se reflectă în
pedeapsa concretă aplicată (aşadar, individualizată) de instanţă, reliefează recidiva relativă în
cazul persoanei fizice111. Poate constitui prim termen al recidivei şi o condamnare cu suspendarea
sub supraveghere a executării pedepsei aplicate sau faţă de care s-a dispus liberarea condiţionată
a deţinutului ori în cazul în care a fost incidenţă clemenţa sub forma unui act de graţiere.
Condamnarea definitivă poate fi pronunţată de o instanţă naţională sau de o instanţă străină.
Potrivit art. 41 alin. (3) CP, „Pentru stabilirea stării de recidivă se ţine seama şi de hotărârea de
condamnare pronunţată în străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea penală română, dacă
hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii". Se consacră recidiva internaţională, cu
un caracter obligatoriu, în condiţiile verificării dublei incriminări a faptei şi a recunoaşterii hotărârii
de condamnare în România121.
111
în cazul unui concurs de infracţiuni, pedeapsa rezultantă trebuie să fie mai mare de un an (sau detenţiune
pe viaţă), caz în care se pot distinge mai multe situaţii, deloc de neglijat fiind cea în care în structura concursului
de infracţiuni intră şi fapte din culpă. Spre exemplu, dacă, alături de infracţiuni concurente intenţionate sau
praeterintenţionate, figurează şi infracţiuni din culpă [iar potrivit art. 42 lit. c) CP, condamnările pentru
infracţiuni din culpă sunt condamnări care nu atrag starea de recidivă], în doctrină se apreciază că subzistă
primul termen al recidivei atunci când pedeapsa stabilită pentru cel puţin una dintre infracţiunile intenţionate
sau praeterintenţionate este pedeapsa închisorii mai mare de un an. A se vedea V. PASCA, op. cit. (2014), p. 343;
M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 193,194 (autor la care insistăm, prin trimitere, pentru trecerea în revistă a
unor situaţii variate pe care le prezintă, în cazul condamnării pentru săvârşirea unui concurs de infracţiuni). Fără
a dezvolta suplimentar subiectul, menţionăm că, în aprecierea noastră, în ipoteza în care toate infracţiunile
concurente sunt intenţionate sau/şi praeterintenţionate, primul termen al recidivei se va considera întrunit ori
de câte ori pedeapsa rezultantă va fi închisoarea mai mare de un an (indiferent de fiecare pedeapsă individuală
în parte). De asemenea, în ipoteza în care concursul include atât infracţiuni intenţionate sau/ şi
praeterintenţionate, precum şi infracţiuni din culpă, considerăm că primul termen al recidivei va fi întrunit
atunci când pedeapsa rezultantă este închisoarea mai mare de un an şi (în plus) se verifică faptul că: fie cel puţin
una dintre pedepsele stabilite individual pentru infracţiunile intenţionate sau praeterintenţionate este
închisoarea mai mare de un an (pedeapsă care este contopită în pedeapsa rezultantă, indiferent dacă ea a fost
sau nu pedeapsa de bază în construcţia pedepsei rezultante); fie şi numai din contopirea pedepselor individual
stabilite pentru infracţiunile intenţionate sau/şi praeterintenţionate s-ar ajunge la o pedeapsă rezultantă mai
mare de un an închisoare (calcul fictiv, realizat prin aplicarea regulilor de sancţionare a concursului de infracţiuni
doarîn raport de pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente intenţionate/praeterintenţionate, fără
luarea în considerare - în acest punct - a pedepselor individual stabilite pentru infracţiunile din culpă). în toate
aceste cazuri, întreaga pedeapsă rezultantă a concursului va reprezenta primul termen al recidivei (chiar dacă în
construcţia acesteia au fost contopite şi pedepse stabilite pentru infracţiuni din culpă, inclusiv atunci când una
dintre acestea din urmă reprezintă pedeapsa de bază a concursului). Justificarea este logică (şi rezonabilă): dacă
doar prin comiterea unei/unor infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate din structura concursului s-ar fi
generat potenţiala stare de recidivă, ar fi absurd ca săvârşirea, în plus, pe lângă aceasta/acestea, a unei/unor
infracţiuni (concurente) din culpă (aşadar, comiterea unui ansamblu faptic/infracţional mai grav) să conducă la o
situaţie juridică mai uşoară (nereţinerea condiţiilor pentru existenţa primului termen al recidivei)! Iar cum
pedeapsa rezultantă a întregului concurs de infracţiuni este o sancţiune unică, ce nu poate fi scindată, reiese că
nu se poate înlătura din componenţa acesteia ponderea aportată de pedepsele individual stabilite pentru
eventualele infracţiuni concurente săvârşite din culpă, fiind necesar ori ca întreaga pedeapsă rezultantă să fie
avută în vedere pentru primul termen al recidivei, ori să nu se ţină deloc cont de nicio parte a acestei pedepse
rezultante (consecinţa fiind, în acest din urmă caz, inexistenţa stării de recidivă)!
[2] A se vedea Titlul V (privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti, a ordonanţelor penale
şi a actelor judiciare în relaţia cu statele terţe) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală (republicată în M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011).
Săvârşirea unei noi infracţiuni. Starea de recidivă presupune ca, după condamnarea definitivă
(executată sau nu), să se săvârşească o nouă infracţiune, ce formează cel de-al doilea termen din
structura acesteia. Săvârşirea noii infracţiuni (în accepţiunea prevăzută de art. 174 CP) trebuie
realizată cu intenţie sau intenţie depăşită, iar legea trebuie să prevadă pentru aceasta pedeapsa
închisorii de un an sau mai mare ori detenţiunea pe Noua
infracţiune săvârşită poate fi de aceeaşi natură sau de natură diferită faţă de infracţiunea care a
atras condamnarea anterioară definitivă, legea penală română reflectând recidiva generală, ceea
ce nu împiedică, pe caz concret, naşterea unei recidive speciale (care denotă o specializare pe
calea infracţională). Spre deosebire de primul termen, pentru cel de-al doilea termen al recidivei
nu interesează pedeapsa pronunţată de instanţă, ci pedeapsa prevăzută de norma de incriminare
a infracţiunii comise (pedeapsa abstractă - maximul special al acesteia)121. Termenul secund poate
consta şi într-un concurs de infracţiuni, săvârşite după condamnarea definitivă (executată sau nu),
cu îndeplinirea cerinţelor legale mai sus menţionate* 131.
Pentru a genera recidiva, reiterarea comportamentului infracţional, prin săvârşirea din nou a
unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, pentru care legea penală prevede pedeapsa
închisorii de un an sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă, poate avea loc doar în raport de o
condamnare definitivă (cu îndeplinirea cerinţelor legale menţionate) la o pedeapsă executată sau
nu. Definiţia legală acordată recidivei reflectă adoptarea concepţiei care statuează recidiva
temporară, legiuitorul român trasând hotarul temporal al existenţei acestei forme de pluralitate
infracţională, prin fixarea momentului limitativ maxim până la care se poate comite noua
infracţiune pentru a se reţine starea de recidivă, anume „până la reabilitare sau împlinirea
termenului de reabilitare", conform art. 41 alin. (1) CP (deducem că această condiţie priveşte
recidiva în formă postexecutorie). Astfel, după cum noua infracţiune se comite în raport de
condamnarea definitivă anterioară, neexecutată sau executată doar parţial, sau se comite după
executarea integrală/completă a pedepsei ori considerarea ca executată a pedepsei - însă până la
reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare -, recidiva va îmbrăca forma
postcondamnatorie, respectiv forma postexecutorie (formele principale sub care se prezintă).
„Distincţia între cele două forme ale recidivei apare abia în textul art. 43, prin prevederea unui
tratament sancţionator distinct al celor două forme ale recidivei, în funcţie de momentul la care ia
naştere starea de recidivă"141.
Se adaugă condiţiilor generale (pozitive) privitoare la cei doi termeni ai recidivei condiţia
conform căreia condamnarea anterioară şi noua infracţiune să privească aceeaşi persoană fizică
(majoră). Faţă de cei doi termeni, nu interesează calitatea în care infractorul se implică în
săvârşirea infracţiunilor. Altfel spus, unicitatea subiectului activ îl poate înfăţişa pe infractor ca
ocupând, după caz, poziţia autorului sau coautorului ori a participantului cu rol de instigator sau
complice, nefiind ţinut de probarea aceleiaşi calităţi în cei doi termeni. După cum s-a menţionat
deja, se exclud din categoria recidiviştilor infractorii minori. Adăugăm şi precizarea potrivit căreia o
condamnare definitivă pentru o infracţiune comisă în timpul
111
în considerarea prevederilor art. 187 CP, în cazul închisorii interesează limita oferită de maximul special de
pedeapsă, închisoarea putând figura ca pedeapsă unică sau alternativă.
121
în aprecierea doctrinei majoritare, se va reţine recidiva, chiar dacă pedeapsa individualizată pe caz concret
este amenda penală, în condiţiile în care aceasta este - din punct de vedere al pedepsei abstracte - alternativă cu
pedeapsa închisorii de un an sau mai mare.
131
Fără a dezvolta în acest punct, menţionăm că, în raport de prevederile art. 43 alin. (2) CP, vor exista
diferenţe, sub acest aspect (al condiţiilor de existenţă ce trebuie întrunite de infracţiunile aflate în termenul al doilea
al recidivei), între ipotezele în care există concurs de infracţiuni în termenul secund al unei recidive
postcondamnatorii, respectiv postexecutorii.
141
G. BODORONCEA, în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit.,p. 135.
minorităţii, condamnare (la o măsură educativă) suferită de persoana devenită majoră la

pronunţarea hotărârii, exclude, de asemenea, naşterea stării de recidivă, în situaţia repetării
comportamentului infracţional [a se vedea art. 134 alin. (1) CP].
2.2.2. Condiţii negative de existenţă a stării de recidivă
în articolul imediat următor (art. 42 CP) celui care înscrie definiţia generală a recidivei,
legiuitorul prevede cazurile care semnifică, potrivit doctrinei de specialitate, condiţiile negative
pentru termenii recidivei, cazuri reprezentate de condamnările care nu atrag starea de recidivâ[1].
„Aceste condiţii sunt numite negative, întrucât existenţa sau intervenirea lor exclude starea de
recidivă. Deci, pentru a exista starea de recidivă, este necesar ca aceste condiţii să nu fie
îndeplinite, să lipsească, absenţa sau prezenţa lor trebuie să fie constatată"121.
Codul penal înscrie - cu titlu expres şi limitativ - cazurile care desemnează condamnări ce nu
atrag starea de recidivă, indiferent dacă se referă la primul termen sau la termenul secund din
structura recidivei (postcondamnatorii sau postexecutorii). Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 42 CP,
se prevede că la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare
privitoare la:
-faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală [art. 42 lit. a) CP]. Prin dezincriminarea
unei fapte încetează toate consecinţele penale ale hotărârilor de condamnare privitoare la aceste
fapte (art. 4 CP);
-infracţiunile amnistiate [art. 42 lit. b) CP]. Amnistia (art. 152 CP) înlătură răspunderea penală
şi celelalte consecinţe ale condamnării;
- infracţiunile săvârşite din culpă [art. 42 lit. c) CP]. Indiferent de modalitatea normativă a
culpei (cu prevedere sau fără prevedere), săvârşirea unei infracţiuni caracterizate sub aspectul
elementului subiectiv doar prin această formă de vinovăţie penală ilustrează restrângerea sferei
recidivei la fapte comise în baza intenţiei (directe sau indirecte), cât şi a intenţiei depăşite,
marcând o constantă a legii penale naţionale (de peste patru decenii).
Reiterăm precizarea că este (tot) o condiţie negativă de existenţă a stării de recidivă (chiar
dacă nu este expres prevăzută în cuprinsul art. 42 CP) şi lipsa stării de minoritate a infractorului la
momentul săvârşirii primei infracţiuni (termenul 1) - practic, condamnarea definitivă nu trebuie să
fie pronunţată pentru o infracţiune săvârşită în timpul minorităţii131.
2.3. Recidiva postcondamnatorie în cazul persoanei fizice

Există recidivă postcondamnatorie atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare la o anumită pedeapsă privativă de libertate (închisoarea mai mare de un an sau 1 2 3
[1]De
menţionat, în acest context, şi faptul că, potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, se dispune că
„Pedepsele cu închisoarea aplicate în baza dispoziţiilor Codului penal din 1969 pentru infracţiuni săvârşite în
timpul minorităţii nu vor fi luate în considerare la stabilirea stării de recidivă".
[2] GH. MATEUŢ, Recidiva în teoria şi practica dreptului penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 126.
[3] Această condiţie negativă a existenţei recidivei decurge din coroborarea textului normativ prin care este
definită recidiva (care impune în primul termen existenţa unei condamnări definitive la o pedeapsă de un anumit
fel) cu regimul sancţionator incident în cazul infractorilor minori (cărora nu li se pot aplica pedepse, ci doar
măsuri educative). Nu agreăm aprecierea potrivit căreia forma de pluralitate infracţională (sui-generis) existentă
în cazul infractorilor minori [reglementată, sub aspect sancţionator, prin dispoziţiile art. 114 alin. (2) lit. a) CP
ş.a.] ar putea fi privită drept o „formă a «recidivei»" (chiar cu aşezarea termenului recidivă între ghilimele) - a se
vedea, în acest sens, M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 451, 472, 485. Considerăm că această formă specifică de
pluralitate de infracţiuni, particulară infractorilor care erau minori (cel puţin) la data comiterii primei infracţiuni
(termenului 1), trebuie să fie identificată după denumirea generică atribuită în doctrină (pluralitate sui-generis),
pentru a nu se naşte nicio confuzie (potrivit căreia recidiva ar fi posibilă în cazul infractorilor minori).
detenţiunea pe viaţă) - condamnare neexecutată sau executată doar parţial - cel condamnat
săvârşeşte din nou o infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede o
anumită pedeapsă (închisoarea de un an sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă). Reformulând,
putem spune că recidiva postcondamnatorie se reţine atunci când persoana fizică majoră,
condamnată pentru comiterea unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, la o anumită
pedeapsă privativă de libertate (închisoare mai mare de un an sau detenţiune pe viaţă) - pedeapsă
unică sau rezultantă îşi reiterează comportamentul infracţional, prin săvârşirea din nou a
unei/unor infracţiuni, intenţionate sau praeterintenţionate, pentru care legea prevede o anumită
pedeapsă (închisoare de un an sau mai mare ori detenţiune pe viaţă), până la executarea
completă sau până la considerarea ca executată a pedepsei anterioare.
Existenţa recidivei în formă postcondamnatorie se desprinde din prevederile art. 41 CP
(definiţia generală a recidivei, respectiv condiţiile pozitive de existenţă a acesteia) şi ale art. 42 CP
(condiţiile negative de existenţă a acesteia). Este de reţinut că această formă a recidivei ia naştere,
cu verificarea tuturor cerinţelor legale, prin săvârşirea unei/unor infracţiuni, într-un anumit
interval de timp de la rămânerea definitivă a condamnării. Astfel, noua infracţiune trebuie comisă
până la executarea completă/integrală sau considerarea ca executată a pedepsei, ceea ce face
diferenţa faţă de naşterea recidivei în formă postexecutorie, după cum rezultă din prevederile art.
43 alin. (l)-(4) CP, text de lege care consacră tratamentul penal al recidivei (aplicarea pedepsei
principale) atunci când îmbracă forma postcondamnatorie.
Aşadar, la nivelul condiţiilor generale de existenţă a stării de recidivă, forma
postcondamnatorie se evidenţiază prin plasarea săvârşirii noii infracţiuni într-un anumit interval
de timp de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare (pentru celelalte condiţii de
existenţă, trimitem la prezentarea condiţiilor generale cerute recidivei). în cele ce urmează, ne
propunem să insistăm în prezentarea uneia dintre cerinţele legale referitoare la cel de-al doilea
termen al recidivei postcondamnatorii, mai precis a intervalului de timp în care trebuie săvârşită
noua infracţiune, pentru a da naştere recidivei în această formă. Chestiunea prezintă interes
teoretic şi practic, în vederea unei corecte delimitări între forma postcondamnatorie şi forma
postexecutorie-formele principale ale recidivei-, influenţând tratamentul penal aplicabil111. 1 2
111
Subliniem amploarea discuţiilorîn cazul săvârşirii infracţiunilor încetăţenite sub denumirea de infracţiuni
de durată, care cunosc atât un moment al consumării, cât şi un moment al epuizării activităţii infracţionale -
situaţie în care se ridică şi problema delimitării între concursul de infracţiuni şi recidiva în formă
postcondamnatorie. Cu referire la identificarea formei recidivei (postcondamnatorie sau postexecutorie) în
situaţia comiterii unei infracţiuni de durată, menţionăm că, în doctrina penală, acest subiect se conturează ca
unul generator de opinii/soluţii contradictorii. Pentru detalii, a se vedea I. RISTEA, Pluralitatea de infracţiuni în
noul Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013; M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 195,196 (autor care
distinge mai multe cazuri, cu identificarea formelor de pluralitate infracţională care pot lua naştere, după cum se
realizează raportarea la momentul consumării/ epuizării activităţii infracţionale de durată). în acord cu opinia
exprimată (şi) de acest (în urmă indicat) autor, încercăm să sintetizăm situaţiile posibile, luând ca reper existenţa
unei hotărâri definitive de condamnare reţinute în sarcina persoanei implicate în săvârşirea unei infracţiuni de
durată:
1. delimitare concurs de infracţiuni - recidivă. Dacă epuizarea unei infracţiuni obicei
are loc după rămânerea definitivă a condamnării, în condiţiile în care momentul consumării acestor infracţiuni
de durată se situează anterior hotărârii luate ca punct de reper, atunci se va reţine naşterea recidivei
postcondamnatorii (bineînţeles, dacă sunt întrunite toate cerinţele legale pentru reţinerea acestei forme a
pluralităţii de infracţiuni, în raport de condamnarea definitivă, neexecutată sau executată doar parţial). în cazul
unei infracţiuni progresive, dimpotrivă, va interesa momentul consumării acestei infracţiuni de durată, respectiv
plasarea rezultatului iniţial, de debut, ulterior rămânerii definitive a unei hotărâri de condamnare (altfel spus,
plasarea momentului consumativ al unei infracţiuni progresive anterior condamnării definitive, cu deplasarea
epuizării după această dată, va lăsa loc concursului de infracţiuni). Aceste rezolvări sunt impuse în lumina
prevederilor art. 154
2. delimitare alin. postcondamnatorie
recidivă (2) şi (3) CP; - recidivă postexecutorie (pornind de la premisa întrunirii tuturor
cerinţelor legale privind naşterea stării de recidivă în raport cu unele instituţii juridico-penale). Dacă o
infracţiune de durată (infracţiune continuă/continuată/de obicei/progresis-a consumat în termenul
de supraveghere
al suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau în termenul de supraveghere al liberării condiţionate,
Astfel, întrunite fiind celelalte condiţii legale privitoare la termenii recidivei postcondam-
natorii, noua infracţiune trebuie să se săvârşească după rămânerea definitivă a condamnării, însă
până la executarea completă/integrală a pedepsei anterioare sau până la data când pedeapsa se
consideră ca executată. Sub acest aspect, se disting următoarele momente:
- înainte de începerea executării pedepsei (când pedeapsa nu a fost pusă în executare sau
când condamnatul s-a sustras de la executare ori a obţinut amânarea executării pedepsei potrivit
art. 589 CPP);
-în timpul executării pedepsei (când persoana se află în executarea propriu-zisă a pedepsei sau
a obţinut întreruperea executării acesteia - potrivit art. 592 CPP - ori se află în termenul de
supraveghere al liberării condiţionate; când persoana aflată în cursul executării pedepsei comite
infracţiunea de evadare sau atunci când în stare de evadare din executarea pedepsei se săvârşeşte
noua infracţiune - cu întrunirea tuturor condiţiilor legale necesare pentru existenţa stării de
recidivă);
-se adaugă cazurilor de mai sus (fără a constitui, practic, momente ale executării pedepsei)
următoarele situaţii similare: săvârşirea noii infracţiuni pe durata condamnării cu suspendarea sub
supraveghere a executării pedepsei aplicate ori în termenul de încercare (definitivare) al unei
graţieri condiţionate (în ambele situaţii - după cum vom vedea cu îndeplinirea tuturor condiţiilor
legale).
Tratamentul penal al recidivei postcondamnatorii - aplicarea pedepsei principale - se
realizează potrivit dispoziţiilor art. 43 alin. (l)-(4) CP. Aşa cum rezultă din conţinutul normativ al
articolului pre-indicat, legiuitorul consacră sistemul cumulului aritmetic al pedepselor [alin. (1) şi
(2)], iar în cazul detenţiunii pe viaţă se reglementează două ipoteze distincte în care reţinerea
stării de recidivă postcondamnatorie poate atrage,după caz, aplicarea şi executarea acestei
pedepse [alin. (3)] sau atrage executarea acesteia [alin. (4)]. Cu precizarea - imperios necesară -
privitoare la vasta problematică pe care o ridică/dezvoltă tratamentul penal aplicabil recidivei
postcondamnatorii, printr-o sinteză teoretică în materie, ne propunem să ne oprim asupra
următoarelor puncte de interes:
a) situaţia săvârşirii unei singure infracţiuni (înainte de începerea executării pedepsei sau în
cursul executării acesteia ori în alte situaţii similare);
b) situaţia săvârşirii unui concurs de infracţiuni;
c) sancţionarea infractorului recidivist, în recidiva postcondamnatorie, prin pedeapsa
detenţiunii pe viaţă.
a) Situaţia săvârşirii unei singure infracţiuni.
Potrivit art. 43 alin. (1) CP, „Dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau
considerată ca executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită
pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din
aceasta". Se observă că legiuitorul distinge în funcţie de momentul comiterii noii infracţiuni,
respectiv înainte de începerea executării pedepsei sau în timpul executării
epuizându-se ulterior împlinirii duratei termenului, însă infracţiunea a fost descoperită până la împlinirea
termenului, susţinem soluţia reţinerii recidivei în formă postcondamnatorie -în acord cu optica promovată de
instanţa noastră supremă, pe calea Deciziei de îndrumare nr. 1/1987 (care rămâne de actualitate). Similar
acestor situaţii, dacă o infracţiune de durată (infracţiune continuă/continuată/de obicei/progresivă) s-a
consumat în termenul de încercare (definitivare) al unei graţieri condiţionate (de regulă, fixându-se obligaţia
beneficiarului de a se abţine de la comiterea de infracţiuni pe o perioadă de 3 ani), epuizându-se ulterior
împlinirii duratei termenului, de asemenea, momentul care interesează este cel consumativ; operând retragerea
beneficiului clemenţei (revocare), se va reţine starea de recidivă postcondamnatorie. Dacă însă descoperirea
infracţiunii de durată-consumată în termenul de supraveghere al suspendării executării pedepsei/al liberării
condiţionate, dar epuizată ulterior împlinirii acestui termen - nu s-a realizat până la împlinirea termenului, se va
reţine recidiva în formă postexecutorie.
acesteia. Indiferent însă de momentul în care are loc săvârşirea noii infracţiuni, sistemul consacrat
prin lege este cel al cumulului aritmetic al pedepselor.
Astfel, pedeapsa atrasă în urma comiterii noii infracţiuni se va adăuga la pedeapsa anterioară
neexecutată - pedeapsa integrală pronunţată de instanţă prin condamnarea rămasă definitivă-,
atunci când săvârşirea are loc înainte de trecerea la executarea pedepsei definitive, ori la restul de
pedeapsă rămas de executat din condamnarea anterioară - atunci când săvârşirea are loc în cursul
executării pedepsei aplicate. Acest rest de pedeapsă se va calcula începând de la data comiterii
noii infracţiuni. Regimul de sancţionare prin cumul aritmetic reflectă modelul legal al cumulului
limitat, funcţional sub cenzura înscrisă de dispoziţiile art. 2 alin. (3) CP, care nu permite (în nicio
situaţie) depăşirea maximului general de pedeapsă.
Atunci când după rămânerea definitivă a condamnării, în cursul executării efective a pedepsei,
ceea ce se comite este infracţiunea de evadare (art. 285 CP), va opera, de asemenea, cumularea
aritmetică a pedepselor [potrivit dispoziţiei alin. (4) al art. 285 CP, care prevede că „Pedeapsa
aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la restul rămas neexecutat din pedeapsă la data
evadării"]. Aceeaşi soluţie (cumul aritmetic) se impune şi atunci când evadarea se comite după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, înainte însă de trecerea efectivă la executarea
pedepsei111.
Acelaşi sistem de sancţionare - cumulul aritmetic - este operant şi atunci când naşterea stării
de recidivă postcondamnatorie are ioc în următoarele situaţii:
- ipoteza legală a revocării obligatorii a suspendării executării pedepsei sub supraveghere,
potrivit art. 96 alin. (4) CP, anume: „Dacă pe parcursul termenului de supraveghere cel condamnat
a săvârşit o nouă infracţiune (intenţionată sau praeterintenţionată - n.n.), descoperită până la
împlinirea termenului şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar
după expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei". Aşa
cum rezultă din alin. (5) al art. 96 CP, pedeapsa principală pentru noua infracţiune se stabileşte şi
se execută potrivit dispoziţiilor referitoare la recidiva postcondamnatorie (cumul aritmetic, ce se
realizează între pedeapsa anterioară neexecutată şi pedeapsa atrasă de noua infracţiune comisă);
- ipoteza legală a revocării liberării condiţionate din executarea pedepsei închisorii, potrivit
art. 104 alin. (2) teza I CP, anume: „Dacă după acordarea liberării cel condamnat a săvârşit o nouă
infracţiune (intenţionată sau praeterintenţionată - n.n.), care a fost descoperită în termenul de
supraveghere şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după
expirarea acestui termen, instanţa revocă liberarea şi dispune executarea restului de pedeapsă".
Aşa cum rezultă din teza a ll-a a aceluiaşi text de lege, pedeapsa pentru noua infracţiune se
stabileşte şi se execută potrivit dispoziţiilor de la recidiva postcondamnatorie (cumul aritmetic, ce
se realizează între restul de pedeapsă rămas neexecutat din condamnarea anterioară - interesând
restul de pedeapsă rămas neexecutat, calculat de la data acordării liberării condiţionate - şi
pedeapsa atrasă de noua infracţiune comisă);
- ipoteza în care pe durata/parcursul termenului de încercare (definitivare) al unei graţieri
condiţionate s-a săvârşit noua infracţiune intenţionată sau praeterintenţionată, situaţie în care
(corespunzător unei practici legislative constante), în urma revocării clemenţei sub
111
De pildă, ipoteza în care infractorul condamnat definitiv, aflat în stare de libertate, este arestat (în
temeiul mandatului de executare a pedepsei) în vederea transportării la penitenciar (pentru a-şi începe
executarea efectivă a pedepsei), iar el evadează din această stare legală de reţinere, însă înainte de a fi ajuns la
unitatea penitenciară.
forma graţierii condiţionate, operează cumulul aritmetic al pedepselor (cumul între pedeapsa
anterioară şi pedeapsa atrasă de noua infracţiune comisă)11'.
După cum am semnalat deja, dacă o infracţiune de durată (infracţiune de
obicei/progresivă)se consumă în termenul de supraveghere al suspendării executării
pedepsei sub supraveghere sau în termenul de supraveghere al liberării condiţionate ori în
termenul de încercare (definitivare) al unei graţieri condiţionate, epuizându-se ulterior (după
împlinirea duratei termenului), infracţiunea fiind însă descoperită până la împlinirea termenului
(dacă sunt îndeplinite toate cerinţele legale pentru a opera revocarea măsurilor dispuse),
apreciem că recidiva apărută va fi una postcondamnatorie, care va atrage sancţionarea prin cumul
aritmetic.
b) Situaţia săvârşirii unui concurs de infracţiuni.
în structura celui de-al doilea termen al recidivei postcondamnatorii poate figura şi un concurs
de infracţiuni (comise de persoana care a suferit deja condamnarea definitivă - prim termen). în
acest caz, fiecare infracţiune concurentă poate fi o infracţiune intenţionată sau
praeterintenţionată, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare ori
detenţiunea pe viaţă. Nu este exclusă nici situaţia comiterii unui concurs de infracţiuni care să
înglobeze, în structura sa, infracţiuni care nu verifică aceste cerinţe legale (spre exemplu,
infracţiuni din culpă sau infracţiuni intenţionate pentru care pedeapsa abstractă prevăzută este
închisoarea mai mică de un an ori amenda). Potrivit art. 43 alin. (2) CP, „Când înainte ca pedeapsa
anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată sunt săvârşite mai multe infracţiuni
concurente, dintre care cel puţin una se află în stare de recidivă, pedepsele stabilite se contopesc
potrivit dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, iar pedeapsa rezultată se adaugă la
pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul neexecutat din aceasta" (s.n.).
Această soluţie legislativă fixează, în mod explicit, ordinea de valorificare a formelor
pluralităţii de infracţiuni astfel întrunite, anume: aplicarea prioritară a regulilor referitoare la
concursul de infracţiuni [pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente se vor contopi potrivit
dispoziţiilor de la concurs - art. 39 alin. (1) CP], iar, ulterior/pe plan subsecvent, vor fi avute în
vedere dispoziţiile privitoare la recidiva postcondamnatorie (pedeapsa rezultantă a concursului de
infracţiuni se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul neexecutat din aceasta;
restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară - aplicată prin hotărârea definitivă de
condamnare, care reprezintă termenul 1 al recidivei - se stabileşte prin raportare la data săvârşirii
primei infracţiuni concurente din termenul 2 al recidivei astfel configurate).
Apreciem că acest mecanism de sancţionare, prevăzut de art. 43 alin. (2) rămâne funcţional şi
atunci când se comite infracţiunea de evadare (art. 285 CP) din executarea unei pedepse (în baza
condamnării definitive ce configurează primul termen al recidivei postcondamnatorii), iar, în stare
de evadare, se săvârşeşte din nou o infracţiune. în opinia noastră, reglementarea explicită a
situaţiei semnalate - cu valoare/putere de regulă în materie-trebuie să preîntâmpine orice altă
interpretare, nelăsând loc unor soluţii (teoretice sau practice) divergente, în situaţia în care una
dintre infracţiunile concurente săvârşite după o condamnare definitivă (ce constituie prim termen
al recidivei postcondamnatorii) este infracţiunea de evadare. Altfel spus, soluţia prevăzută de art.
43 alin. (2) CP îşi găseşte incidenţa şi atunci când persoana condamnată evadează (fiind întrunite
condiţiile recidivei) 111
111
Legiuitorul, prin dispoziţii exprese ale unei legi de graţiere (condiţionată), poate deroga de la această
soluţie de principiu.
şi săvârşeşte, anterior/concomitent/ulterior evadării,una sau mai multe infracţiuni,

potrivit
interpretării ce reflectă curentul majoritar de opinie111.
Regulii de sancţionare prevăzute de art.43 alin. (2) CP-aplicarea mai întâi a dispoziţiilor de
la concursul de infracţiuni, iar apoi a celor de la recidiva postcondamnatorie, prin cumul aritmetic
- ise supun şi situaţiile în care două sau mai multe infracţiuni concurente se săvârşesc (fiind
îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege) termenul de supraveghere al unei suspendări sub
supraveghere a executării pedepsei ori al unei liberări condiţionate sau atunci când concursul de
infracţiuni se comite pe durata termenului de încercare (definitivare) al unei graţieri condiţionate.
c) Sancţionarea infractorului recidivist, în recidiva postcondamnatorie, prin pedeapsa
Din prevederile art. 43 alin. (3) şi (4) CP rezultă cele două ipoteze legale în care starea de
recidivă postcondamnatorie (reţinută în sarcina celui care a perseverat pe cale infracţională)
poate atrage/sau atrage, în mod obligatoriu, executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă.
Astfel, atunci când fie pedeapsa anterioară, fie pedeapsa stabilită pentru infracţiunea
săvârşită în stare de recidivă postcondamnatorie este detenţiunea pe viaţă, se va executa această
pedeapsă - ipoteza obligatorie prevăzută de art. 43 alin. (4) CP (caz în care sistemul operant este
cel al absorbţiei). Aplecându-ne atenţia asupra unei alte ipoteze legale [corespunzătoare alin. (3)
al articolului pre-indicat], observăm că, şi în cazul recidivei postcondamnatorii - similar soluţiei de
la concursul de infracţiuni [art. 39 alin. (2) CP] -, legiuitorul permite instanţei să aplice pedeapsa
detenţiunii pe viaţă dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile legii [ipoteza facultativă prevăzută de
art. 43 alin. (3) CP]. în caz de recidivă postcondamnatorie, posibilitatea înlocuirii pedepsei
închisorii cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă este îngăduită dacă, prin cumulul aritmetic al
pedepselor-corespunzător regimului comun de sancţionare-, s-ar depăşi cu mai mult de 10 ani
maximul general al închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile săvârşite pedeapsa
abstractă este închisoarea de 20 de ani sau mai mare. în lipsa valorificării, pe caz concret, a
posibilităţii de înlocuire a pedepsei închisorii cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă, instanţa va fi ţinută
să individualizeze pedeapsa închisorii pe o durată egală cu maximul general al acesteia (30 de ani)
- conform art. 2 alin. (3) CP.
m
în acest sens, a se vedea M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 200; GH. lvAN,în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op.
cit., voi. I, p. 452 ş.a. în sens contrar, C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 357: „Dacă cel condamnat evadează
şi apoi săvârşeşte o infracţiune în stare de evadare, cele două infracţiuni, evadarea şi infracţiunea săvârşită în stare
de evadare, sunt concurente între ele, dar în acest caz pedeapsa stabilită pentru infracţiunea de evadare se adaugă la
restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară [art. 285 alin. (4) CP] şi apoi la această pedeapsă (restul rămas
neexecutat + pedeapsa pentru evadare) se adaugă pedeapsa stabilită pentru infracţiunea comisă în stare de evadare.
Dacă în stare de evadare se comit două sau mai multe infracţiuni concurente între ele, atunci pedeapsa pentru
evadare se va adăuga la restul rămas neexecutat, iar la pedeapsa astfel formată (restul rămas neexecutat + pedeapsa
pentru evadare) se va adăuga pedeapsa rezultantă formată din pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente
săvârşite în stare de evadare. Această soluţie se întemeiază pe dispoziţiile speciale derogatorii din art. 285 alin. (4) CP
privind aplicarea pedepsei pentru infracţiunea de evadare". Apreciem că această modalitate (în urmă indicată) de
soluţionare a ipotezei în discuţie nu furnizează o rezolvare coerentă, satisfăcătoare pentru situaţia (posibilă în fapt) în
care concursul din al doilea termen al recidivei s-ar comite astfel: o nouă infracţiune săvârşită înainte de începerea
executării pedepsei din termenul 1 al recidivei (sau în cursul executării acesteia), apoi infracţiunea de evadare şi abia
ulterior comiterea unei sau mai multor infracţiuni în stare de evadare. în schimb, soluţia indicată de opinia majoritară
(la care achiesăm) furnizează o manieră unitară de rezolvare pentru toate aceste ipoteze (descrise anterior). în ceea
ce priveşte dispoziţia specială expresă cuprinsă în art. 285 alin. (4) CP, suntem de părere că aceasta instituie un regim
sancţionator derogator (doar) în raport de instituţia pluralităţii intermediare de infracţiuni, iar nu şi în raport de
instituţia recidivei (postcondamnatorii); de altfel, chiar autorii astfel citaţi observă, în mod pertinent, că dispoziţia
sancţionatorie specială din materia infracţiunii de evadare coincide cu tratamentul penal general instituit de legiuitor
pentru recidiva postcondamnatorie (ibidem).
2.4. Recidiva postexecutorie în cazul persoanei fizice

Există recidivă postexecutorie atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare la o anumită pedeapsă privativă de libertate (închisoarea mai mare de un an sau
detenţiunea pe viaţă) - condamnare executată sau considerată ca executată cel condamnat
săvârşeşte din nou o infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede o
anumită pedeapsă (închisoarea de un an sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă). Reformulând,
putem spune că recidiva postexecutorie se reţine atunci când persoana fizică (majoră),
condamnată pentru comiterea unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, la o anumită
pedeapsă privativă de libertate (închisoare mai mare de un an sau detenţiune pe viaţă) - pedeapsă
unică sau rezultantă îşi reiterează comportamentul infracţional, prin săvârşirea din nou a
unei/unor infracţiuni, intenţionate sau praeterintenţionate, pentru care legea prevede o anumită
pedeapsă (închisoare de un an sau mai mare ori detenţiune pe viaţă), după executarea sau
considerarea ca executată a pedepsei (definitive) anterioare.
Existenţa recidivei în formă postexecutorie se desprinde din prevederile art. 41 CP (definiţia
generală a recidivei, respectiv condiţiile pozitive de existenţă a acesteia) şi ale art. 42 CP (condiţiile
negative de existenţă a recidivei). Se reţine că această formă a recidivei ia naştere (cu
verificarea/îndeplinirea tuturor cerinţelor legale) prin săvârşirea unei/unor infracţiuni, într-un
anumit interval de timp de la rămânerea definitivă a condamnării.
Astfel, în primul rând, noua infracţiune trebuie comisă după executarea completă/ integrală
sau considerarea ca executată a pedepsei (interval de timp în care se reiterează comportamentul
infracţional şi care face diferenţa faţă de naşterea recidivei în formă postcondamnatorie), după
cum rezultă din prevederile art. 43 alin. (5) CP (text de lege care consacră tratamentul penal al
recidivei - aplicarea pedepsei principale - atunci când aceasta îmbracă forma postexecutorie).
Aceasta reprezintă limita inferioară a intervalului de timp indicat (în care se impune comiterea noii
infracţiuni, pentru a fi generată recidiva postexecutorie). Prin urmare, ceea ce caracterizează
această formă a recidivei - forma postexecutorie - este faptul că primul termen din structura sa
constă într-o condamnare anterioară executată sau considerată ca executată.
în plus, la nivelul condiţiilor generale de existenţă a stării de recidi se evidenţiază prin plasarea
săvârşirii noii infracţiuni până la un anumit moment după executarea sau considerarea ca
executată a pedepsei anterioare (ceea ce reprezintă limita superioară a intervalului de timp în care
se poate genera recidiva postexecutorie). în acest sens, legea dispune că noua infracţiune trebuie
săvârşită până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, consacrându-se, astfel,
recidiva temporară (pentru celelalte condiţii de existenţă, trimitem la prezentarea condiţiilor
generale cerute recidivei).
în cele ce urmează, ne propunem să insistăm asupra uneia dintre cerinţele legale referitoare
la cel de-al doilea termen al recidivei postexecutorii, mai exact la intervalul de timp în care trebuie
săvârşită noua infracţiune, pentru a da naştere recidivei în această formă. Chestiunea prezintă
interes teoretic şi practic atât sub aspectul diferenţierii faţă de forma postcondamnatorie a
recidivei, cât şi sub aspectul tratamentului penal aplicabil (mai ales din moment ce formele
principale ale recidivei pot să şi coexiste). Astfel, fiind întrunite celelalte condiţii/cerinţe legale
privitoare la termenii recidivei postexecutorii, noua infracţiune trebuie să se săvârşească după
executarea sau considerarea ca executată a pedepsei (definitive) anterioare, însă doar până la
reabilitarea fostului condamnat sau împlinirea termenului de reabilitare în raport de acesta.
Pedeapsa (unică sau rezultantă) care constituie obiectul condamnării anterioare trebuie să fie
propriu-zis executată sau considerată ca executată (în acest din urmă caz, prin stingerea executării
în unul dintre modurile - variate - prevăzute de lege). Astfel:
- pedeapsa se consideră executată în cazul în care a intervenit graţierea (totală sau a unui rest
de pedeapsă) ori dacă s-a împlinit termenul de prescripţie a executării
- poate constitui prim termen al recidivei postexecutorii şi condamnarea pentru care s-a
dispus liberarea condiţionată, dar numai dacă noua infracţiune se comite după împlinirea duratei
pedepsei care a mai rămas de executat (întrucât numai atunci pedeapsa se consideră executată).
Altfel spus, reiterarea comportamentului infracţional trebuie să se realizează după împlinirea
termenului de supraveghere al liberării condiţionate (art. 106 CP). De asemenea, poate constitui
prim termen al recidivei postexecutorii şi condamnarea pentru care s-a dispus suspendarea sub
supraveghere a executării pedepsei, dar numai dacă noua infracţiune se comite după ce pedeapsa
se consideră executată. Altfel spus, reiterarea comportamentului infracţional trebuie să se
realizeze după împlinirea termenului de supraveghere, în cazul în care s-a recurs la acest mijloc de
individualizare judiciară a executării pedepsei aplicate (art. 98 CP).
După cum s-a menţionat deja, săvârşirea unei infracţiuni de durată după rămânerea definitivă
a unei hotărâri de condamnare - prim termen al recidivei - ridică unele probleme de delimitare
privind reţinerea formelor principale sub care aceasta se prezintă. Sub acest aspect, ne
manifestăm acordul cu opinia potrivit căreia „se va reţine recidiva postexecutorie, iar nu
r e c i d i v a p o s t c o n d a m n a t o r i e î n cazul în care o infracţiune progresivă, continuă, continuată
sau de obicei s-a consumatîn termenul de supraveghere al liberării condiţionate sau al suspendării
sub supraveghere, epuizându-se după acesta, dacă infracţiunea nu a fost descoperită în acest
termen; în această ipoteză nu mai poate interveni revocarea liberării condiţionate/suspendării, iar
pedeapsa se va considera executată (prezintă importanţă momentul epuizării); se va reţine starea
de recidivă postcondamnatorie, iar nu starea de recidivă postexecutorie dacă o infracţiune
progresivă, continuă, continuată sau de obicei s-o consumat în termenul de încercare al graţierii
condiţionate, epuizându-se după aceasta; în această ipoteză, revocarea graţierii poate interveni în
principiu oricând (cu excepţia situaţiei în care există dispoziţii contrare în legea de graţiere), ceea
ce conduce la reţinerea recidivei postcondamnatorii (prezintă importanţă momentul
consumării)"121.
în concepţia legiuitorului penal român, starea de recidivă postexecutorie subzistă numai dacă
noua infracţiune s-a săvârşit după condamnarea executată sau considerată ca executată, însă
până la intervenirea reabilitării (de drept) sau împlinirea termenului de reabilitare
(judecătorească). Dacă în cazul intervenirii reabilitării, date fiind natura juridică şi efectele atrase
de această cauză care înlătură consecinţele condamnării - făcând să înceteze decăderile 111
111
Sub aspectul naturii juridice, în condiţiile prevăzute de lege, atât graţierea, cât şi prescripţia executării
pedepsei reprezintă cauze generale care înlătură executarea pedepsei principale, neafectând existenţa
condamnării pronunţate şi consecinţele atrase de aceasta (inclusiv în ceea ce priveşte situaţia reiterării unui
comportament infracţional care să dea naştere pluralităţii de infracţiuni în forma recidivei postexecutorii).
prescrisă produce deci aceleaşi efecte ca o pedeapsă propriu-zis executată. Dacă avem în vedere incidenţa unui act
de graţiere, evidenţiem două alternative posibile, şi anume: în raport de o graţiere condiţionată, noua infracţiune
trebuie comisă după expirarea termenului de încercare (definitivare) propriu clemenţei în această formă; săvârşirea,
în termenul de încercare, a unei noi infracţiuni, dimpotrivă, va putea lăsa loc unei recidive postcondamnatorii (în
condiţiile întrunirii cumulative a tuturor cerinţelor legale). într-o altă alternativă, comiterea unei noi infracţiuni în
raport de o pedeapsă anterioară graţiată necondiţionat va putea da naştere recidivei postexecutorii (bineînţeles, dacă
sunt întrunite toate condiţiile legii).
121
M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 196. în acelaşi sens, a se vedea, în aceeaşi sursă, (şi) p. 376, 377, respectiv
p. 402.
şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care decurg din condamnare [art. 169 alin. (1) CP] o astfel
de condamnare nu atrage starea de recidivă, în ceea ce priveşte împlinirea termenului de
reabilitare, „s-a avut în vedere că trecerea unui anumit interval de timp cerut de lege pentru
acordarea reabilitării, interval de timp scurs de la executarea primei condamnări, de la graţierea
sau prescrierea acesteia, face să dispară ideea de perseverenţă infracţională, care stă la baza
recidivei. Legătura care se face aici cu instituţia reabilitării are un caracter mai mult formal,
socotindu-se că termenele fixate pentru reabilitare sunt potrivite şi pentru realizarea condiţiei de
mai sus cu privirea la starea de recidivă"111.
Şi în legătură cu această condiţie - care relevă caracterul temporar al recidivei - reţine atenţia
situaţia săvârşirii infracţiunilor de durată, apreciindu-se că, „dacă o infracţiune continuă,
continuată sau de obicei s-a consumat înainte de împlinirea termenului de reabilitare
judecătorească/intervenţia reabilitării de drept, epuizându-se însă după acest moment, se va
reţine totuşi starea de recidivă postexecutorie, întrucât există o activitate infracţională în
termenul de reabilitare; (...) în situaţia în care o infracţiune progresivă este comisă înainte
deîmplinirea termenului de reabilitarejudecătorească/intervenţia reabilitării de drept, iar
rezultatul mai grav se produce după acest moment, se va reţine starea de recidivă
postexecutorie"l2].
Tratamentul penal al recidivei postexecutorii - aplicarea pedepsei principale - se realizează

potrivit dispoziţiilor art. 43 alin. (5) CP. Spre deosebire de sancţionarea recidivei
postcondamnatorii (în baza regulii oferite de cumulul aritmetic al pedepselor), modelul legal
înscris în sancţionarea recidivei postexecutorii reflectă opţiunea pentru majorarea obligatorie, cu
jumătate, a limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea nou-săvârşită
(cea care constituie al doilea termen al recidivei). Cu precizarea - imperios necesară - privitoare la
vasta problematică pe care o ridică tratamentul penal aplicabil recidivei postexecutorii, printr-o
sinteză teoretică în materie, ne propunem să ne oprim asupra următoarelor puncte de interes:
a) situaţia săvârşirii unei singure infracţiuni (după executarea pedepsei sau după considerarea
ca executată a pedepsei);
b) sancţionarea infractorului recidivist, aflat în recidivă postexecutorie, prin pedeapsa
detenţiunii pe viaţă;
c) situaţia săvârşirii unui concurs de infracţiuni în stare de recidivă postexecutorie;
d) coexistenţa formelor principale ale recidivei (postcondamnatorie şi postexecutorie);
e) natura juridică a stării de recidivă.
111V. PASCA, op. cit. (2014), p. 339.

Ul M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 204,205. Practic, prin soluţia astfel avansată, se apreciază că momentul la
care trebuie considerate ca fiind săvârşite infracţiunile continue, continuate şi de obicei, în raport de instituţia
reabilitării, este data consumării lor, iar nu aceea a epuizării. Deşi considerăm această opinie ca fiind justă (pe fond),
se impune totuşi a evidenţia faptul că ea tinde a fi contrară interpretării care se poate desprinde din prevederile art.
154 alin. (2) CP, în raport de problema identificării momentului la care urmează a fi considerate ca săvârşite
infracţiunile continue, cele continuate şi cele de obicei (iar inculpaţii ar putea, formal, să invoce caracterul extra-legal
- in mala partem - al acestei soluţii logico-raţionale). Este adevărat că, în sensul soluţiei propuse (şi pe care o
susţinem), se poate invoca şi Decizia de îndrumare a fostului Tribunal Suprem nr. 1/1987, pct. 2, însă, formal, aceasta
nu este parte a jurisprudenţei obligatorii. Prin urmare, considerăm că, în această materie, s-ar impune o intervenţie
legislativă prin care să se consacre explicit faptul că aceste categorii de infracţiuni de durată prezintă o dată a
săvârşirii care trebuie fixată la momente diferite, în funcţie de instituţiile de drept penal faţă de care se realizează
raportarea lor, în cazuri variate.
a) Situaţia săvârşirii unei singure noi infracţiuni.

Potrivit art. 43 alin. (5) CP, „Dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau
considerată ca executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, limitele speciale ale
pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate". Când pentru
infracţiunea săvârşită, care a atras naşterea stării de recidivă postexecutorie, pedeapsa abstractă a
închisorii (de un an sau mai mare) este una alternativă, pedeapsa individualizată pe caz concret se
va stabili între limitele speciale majorate cu jumătate. Acest mecanism este valabil atunci când
pedeapsa închisorii este alternativă cu amenda, indiferent de opţiunea instanţei pe caz concret:
închisoare sau amendă (fără a se putea depăşi maximul general de pedeapsă). De asemenea,
mecanismul este valabil şi atunci când pedeapsa închisorii alternează cu detenţiunea pe viaţă, iar
opţiunea instanţei exclude aplicarea detenţiunii pe viaţă.
b) Sancţionarea infractorului recidivist, aflat în recidivă postexecutorie, prin pedeapsa

Când pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită în stare de recidivă postexecutorie
constă în detenţiunea pe viaţă, este în afara oricăror discuţii faptul că (atât în ipoteza în care
aceasta constituie pedeapsa abstractă unică prevăzută pentru infracţiunea nou-comisă, cât şi în
ipoteza în care instanţa optează pentru aceasta, atunci când, din punct de vedere abstract, ea
alternează cu pedeapsa închisorii) nu mai poate interveni o agravare, urmând să se execute (doar)
pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
în doctrina penală se discută problema aplicabilităţii şi a dispoziţiilor art. 43 alin. (3) CP în
sancţionarea recidivei postexecutorii, dispoziţii care, după cum s-a văzut, trimit la recidiva
postcondamnatorie. Curentul favorabil de opinie susţine incidenţa textului legal şi în cazul
recidivei postexecutorii, atunci când, „de exemplu, în stare de recidivă postexecutorie se comit
mai multe infracţiuni grave, dar pentru care legea nu prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă. în
acest caz, prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor de la recidiva postexecutorie şi a celor de la
concurs, se poate ajunge ca pedeapsa rezultantă să depăşească cu mai mult de 10 ani maximul
general al pedepsei închisorii şi, dacă cel puţin pentru una dintre infracţiunile săvârşite pedeapsa
prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa
detenţiunii pe viaţă. Dacă legea permite posibilitatea aplicării detenţiunii pe viaţă, în condiţiile art.
39 alin. (2) CP, în situaţia în care există numai concurs de infracţiuni, cu atât mai mult ar fi posibilă
aplicarea detenţiunii pe viaţă dacă la concursul de infracţiuni se adaugă şi recidiva"111.
c) Situaţia săvârşirii unui concurs de infracţiuni.

în structura celui de-al doilea termen al recidivei postexecutorii poate figura şi un concurs de
infracţiuni. Putem distinge două ipoteze, anume:
- ipoteza în care toate infracţiunile concurente săvârşite să fie intenţionate sau
praeterintenţionate, infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai
mare ori detenţiunea pe viaţă;
- ipoteza în care cel puţin una dintre infracţiunile concurente comise să fie o infracţiune
intenţionată sau praeterintenţionată, infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de
un an sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.
într-o atare situaţie, spre deosebire de soluţia legislativă prevăzută de art. 43 alin. (2) CP-
operantâ în cazul recidivei postcondamnatorii -, se va aplica mai întâi tratamentul penal al
recidivei postexecutorii, iar ulterior, pe plan subsecvent, dispoziţiile de la concursul de
[11
în acest sens, C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2014), p. 350. în sens contrar, a se vedea M. UDROIU, Drept penal,
op. cit., p. 207 (inaplicabilitate, ca efect al analogiei în defavoarea acuzatului).
infracţiuni. După cum ne-am exprimat şi cu o altă ocazie, „chiar şi în lipsa unei dispoziţii exprese în
acest sens [mai exact, prin interpretarea a textului art. 43 alin. (2)
NCP şi ţinând cont de imposibilitatea logică a unui sistem distinct de rezolvare], ca mod de
soluţionare a unei asemenea situaţii, se va proceda, mai întâi (spre deosebire de situaţia similară a
recidivei postcondamnatorii), la aplicarea dispoziţiilor sancţionatorii ale recidivei postexecutorii,
pentru fiecare infracţiune concurentă în parte, după care (luând în considerare pedepsele
concrete astfel stabilite) se vor aplica dispoziţiile sancţionatorii ale concursului de infracţiuni, în
vederea stabilirii pedepsei finale de executat pentru întreaga pluralitate de infracţiuni"111.
d) Coexistenţa formelor principale ale recidivei (postcondamnatorie şi postexecutorie).

Mecanismul de sancţionare incident în cazul săvârşirii, din nou, a unei infracţiuni, atât
în stare de recidivă postcondamnatorie, cât şi în stare de recidivă postexecutorie - situaţie de
coexistenţă denumită şi dubla recidivă -, va atrage, mai întâi, aplicarea dispoziţiilor de la recidiva
postexecutorie, iar apoi a celor de la recidiva postcondamnatorie [pedeapsa agravată potrivit art.
43 alin. (5) CP, care se adaugă la pedeapsa anterioară sau la restul rămas neexecutat din pedeapsa
anterioară, potrivit art. 43 alin. (2) CP]* 121. în cazul în care se reţine faptul că mai multe infracţiuni
concurente au fost săvârşite atât în condiţiile stării de recidivă postcondamnatorie, cât şi în cele
ale stării de recidivă postexecutorie, pedeapsa ce se va executa se va determina prin aplicarea
succesivă a dispoziţiilor referitoare la tratamentul sancţionator al recidivei postexecutorii, urmând
valorificarea dispoziţiilor de la concurs, ajungându-se, în final, la cumularea pedepsei rezultante a
concursului (comis în stare de recidivă postexecutorie) cu pedeapsa anterioară sau restul rămas
neexecutat din aceasta (rezolvându-se, astfel, în final, şi starea de recidivă postcondamnatorie).
e) Natura juridică a stării de recidivă.

în sancţionarea recidivei, după cum se poate constata, legiuitorul a consacrat un regim
diferenţiat formelor sale principale - recidiva postcondamnatorie şi recidiva postexecutorie. Strâns
legată de sancţionarea stării de recidivă apare şi problema determinării (corecte a) naturii juridice
a acestei forme de manifestare a pluralităţii de infracţiuni. în opinia doctrinei majoritare, se reţine
calificarea acesteia drept cauză (stare) generală, legală şi personală de agravare obligatorie a
pedepsei, concepţie întemeiată şi pe dispoziţiile prevăzute de art. 79 alin. (2) CP (concursul între
cauzele generale care au ca efect agravarea răspunderii penale)131.
111
M.l. MICHINICI, M. DUNEA, în T. TOADER (COORD.), op cit., p. 113.
121
Rezolvare atrasă pe calea unei decizii obligatorii de practică penală. A se vedea I.C.C.J., S.U., dec. nr.
XVIII/2007 (M. Of. nr. 542 din 17 iulie 2008). Decizia îşi menţine valabilitatea sub aspectul tratamentului sancţionator
multiplu incident în situaţia dublei recidive, în considerarea noilor reglementări privind tratamentul penal aplicabil
recidivei (potrivit art. 43 CP).
[3,
în conformitate cu dispoziţiile art. 79 alin. (2) CP, „Dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca
efect agravarea răspunderii penale, pedeapsa se stabileşte prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la
circumstanţe agravante, infracţiune continuată, concurs sau recidivă". Fără a insista aici asupra acestui text legal, ne
permitem câteva observaţii. Astfel, se impune (printre altele) a evidenţia lipsa menţiunii explicite a valorificării
cauzelor de agravare în ordinea expusă (spre deosebire de fixarea ordinii de valorificare a cauzelor de atenuare
conform aceluiaşi articol, primul alineat). Nu este deloc de neglijat soluţia legislativă înscrisă de art. 43 alin. (2) CP,
anume: concursul de infracţiuni se valorifică prioritar faţă de recidiva postcondamnatorie, atunci când figurează în
termenul secund al acesteia, nu însă şi atunci când figurează în termenul secund al unei recidive postexecutorii.
Pornind de la această constatare, avansăm opinia valorificării prioritare a stării de recidivă în formă
postexecutorie (şi) faţă de infracţiunea continuată (precum şi soluţia valorificării prioritare a stării de recidivă
postexecutorie faţă de efectul reţinerii unei circumstanţe generale agravante), manifestând rezerve în raport de o
interpretare a prevederilor art. 79 alin. (2) CP în sensul valorificării cauzelor de agravare enumerate, strict în ordinea
indicată de legiuitor.
Regimul pedepselor secundare şi al măsurilor de siguranţă în cazul recidivei - indiferent de

forma sub care se înfăţişează - este reglementat de art. 45 CP. Precizăm că dispoziţiile legale
vizează regimul acestor sancţiuni de drept penal în cazul tuturor formelor pluralităţii de infracţiuni
comise de persoana fizică (majoră), astfel încât, în principiu, îşi găsesc aplicabilitate şi în cazul
reţinerii stării de recidivă, sens în care rămân valabile consideraţiile realizate cu ocazia prezentării
acestei problematici în ipoteza concursului de infracţiuni. Legiuitorul operează o distincţie în cazul
prevăzut de art. 45 alin. (3) CP, şi anume: atunci când s-au stabilit mai multe pedepse
complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi , în caz de
recidivă, partea neexecutată din pedeapsa complementară anterioară se adaugă la pedeapsa
stabilită pentru noua infracţiune [potrivit lit. b) din alineatul pre-indicat] - spre deosebire de
soluţia absorbţiei, ce vizează celelalte forme de pluralitate infracţională.
în materia sancţionării recidivei, legiuitorul rezolvă expres şi chestiunea descoperirii ulterioare

a stării de recidivă. în art. 43 alin. (6) CP este prevăzută şi soluţia recalculării pedepsei, care se
impune a fi operată atunci când o persoană a fost condamnată definitiv şi se descoperă ulterior
existenţa stării de recidivă (situaţie care, nefiind cunoscută la momentul pronunţării hotărârii de
condamnare, nu a atras aplicarea dispoziţiilor legale în materia recidivei). în condiţiile legii,
recalcularea pedepsei este posibilă numai dacă starea de recidivă a fost descoperită mai înainte ca
pedeapsa aplicată să fi fost executată sau stinsă în alt mod, urmând să fie incidente dispoziţiile de
sancţionare a recidivei postcondamnatorii sau a recidivei postexecutorii, după caz. Dispoziţiile
privind recalcularea pedepsei ca urmare a descoperirii ulterioare a stării de recidivă sunt aplicabile
şi în cazul înlocuirii sau comutării pedepsei detenţiunii pe viaţă cu/în pedeapsa închisorii, aşa cum
rezultă din art. 43 alin. (7) CP (situaţie în care starea de recidivă a fost cunoscută, dar agravarea nu
a avut loc, întrucât a fost aplicată iniţial pedeapsa detenţiunii pe viaţă - ceea ce a impus, la acel
moment, recurgerea la sistemul absorbţiei).
§3. Recidiva în cazul persoanei juridice (definiţie; condiţii de existenţă;

forme principale; tratament penal)
3.1. Definiţie. Condiţii de existenţă
în condiţiile prevăzute de lege, săvârşirea unei pluralităţi de infracţiuni de către o persoană
juridică poate conduce (şi) la naşterea stării de recidivă. Spre deosebire de situaţia concursului de
infracţiuni-formă a pluralităţii infracţionale care reclamă condiţii de existenţă identice în cazul
persoanei fizice (majore sau minore) şi al persoanei juridice (condiţii extrase din conţinutul
normativ a! art. 38 CP) -, recidiva reclamă (importante) diferenţe pe planul reglementărilor în
cazul persoanei fizice (majore), respectiv în cazul persoanei juridice.
Legiuitorul plasează dispoziţiile de interes în materie în lumina unui titlu distinct al Părţii
generale a Codului penal, respectiv Titlul VI („Răspunderea penaiă a persoanei juridice"), Capitolul
III („Dispoziţii comune"), potrivit art. 146 CP (definiţia generală şi tratamentul penal - aplicarea
pedepsei principale) şi art. 147 alin. (2) şi (3) CP (aplicarea pedepselor complementare şi luarea
măsurilor de siguranţă). Din aceste dispoziţii legale rezultă atât consacrarea unor condiţii specifice
de existenţă a recidivei în cazul persoanei juridice, cât şi unele reguli speciale de pedepsire (cu
privire ia pedeapsa principală pecuniară). Sub acest din urmă aspect se evidenţiază, fără echivoc,
natura juridică a recidivei (în cazul persoanei juridice) de cauză (stare) generală, legală de agravare
obligatorie a pedepsei.
Particularităţile ce disting starea de recidivă a persoanei juridice (de cea atrasă în sarcina
persoanei fizice) le vom expune în continuare, pornind de la definiţia generală şi condiţiile de
existenţă, cu marcarea formelor sub care se poate înfăţişa aceasta.
Definiţia generală a recidivei în cazul persoanei juridice este redată de dispoziţiile art. 146
alin. (1) CP, potrivit cărora „Există recidivă pentru persoana juridică atunci când, după rămânerea
definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la reabilitare, persoana juridică săvârşeşte din
nou o infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită". Altfel spus (pornind de la definiţia legală
generală), există recidivă în cazul persoanei juridice ca urmare a reiterării unui comportament
infracţional intenţionat sau praeterintenţionat, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare (la pedeapsa amenzii, executată sau nu), însă doar până la intervenirea reabilitării
(de drept).
Din punct de vedere al structurii, cei doi termeni rezidă în: condamnarea definitivă, atrasă în
urma comiterii unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, la pedeapsa amenzii,
condamnare executată sau nu (primul termen); săvârşirea din nou a unei infracţiuni intenţionate
sau praeterintenţionate până la reabilitare (termenulsecund). Se adaugă acestor condiţii de
existenţă, bineînţeles, condiţia privitoare la unitatea de subiect aceeaşi
persoană juridică ce perseverează în activitatea infracţională, în ciuda unei condamnări definitive
deja suferite -, ceea ce configurează condiţiile pozitive, cu luarea în considerare şi a aşa-numitelor
condiţii negative prevăzute de art. 42 condamnări care nu atrag starea de recidivă [la care art. 146
alin. (4) CP face trimitere].
Din ansamblul reglementărilorîn materia recidivei în cazul persoanei juridice se conturează
următoarei e forme:recidiva postcondamnatorie şi recidivapostexecutorie; recidiva absolută
(indiferent de cuantumul pedepsei amenzii); recidiva generală (fără a fi exclusă, în concret, o
recidivă specială); recidiva temporară (comiterea noii infracţiuni să aibă loc până la intervenirea
reabilitării); recidiva teritorială; recidiva cu regim de sancţionare diferenţiat (pornind însă de la o
bază de sancţionare uniformă)111; recidiva cu efect unic. Se evidenţiază, 1
[1)
în opinia noastră, regimul de sancţionare este, în final, unul diferenţiat prin lege, dacă avem în vedere ceie
două forme principale ale recidivei - recidiva postcondamnatorie şi recidiva postexecutorie legiuitorul consacrând
regula cumulului aritmetic al pedepselor principale în cazul recidivei postcondamnatorii, sistem de sancţionare
inoperant în cazul formei postexecutorii.însă, la nivelul mecanismului de aplicare a pedepsei principale în cazul
recidivei postcondamnatorii, intervin distincţii faţă de tratamentul penal aplicabil acestei forme reţinute în sarcina
persoanei fizice. După cum vom vedea (cu ocazia analizării problemelor de sancţionare), în cazul recidivei
postcondamnatorii a persoanei juridice, mai întâi se va individualiza pedeapsa amenzii între limitele abstracte
majorate cu jumătate - potrivit art. 146 alin. (2) CP (sistem similar, până în acest punct, celui de sancţionare a recidivei
postexecutorii) -, după care pedeapsa concretă astfel stabilită se va adăuga la pedeapsa anterioară sau la restul rămas
neexecutat din aceasta [cumul aritmetic potrivit art. 146 alin. (3) CP], evidenţiindu-se consacrarea unui tratament
penal mai aspru/sever (decât în cazul persoanei fizice). Menţionăm şi opinia potrivit căreia, dimpotrivă, regimul de
sancţionare al recidivei persoanei juridice este un regim unitar, indiferent de forma sub care aceasta se prezintă.
Astfel, în doctrina penală se vine cu următoarea interpretare: „Prin dispoziţiile art. 146 alin. (2) şi (3) CP s-ar putea
susţine că s-a consacrat sistemul sancţionator unitar al recidivei în cazul persoanei juridice, indiferent de modalitatea
acesteia - postcondamnatorie ori postexecutorie -, întrucât pedeapsa pentru noua infracţiune se va aplica între
limitele prevăzute de lege, majorate cu jumătate. Precizarea că, în cazul în care amenda anterioară nu a fost
executată în tot sau în parte (cazul recidivei postcondamnatorii), pedeapsa pentru noua infracţiune se adaugă la
pedeapsa anterioară sau la restul rămas neexecutat din aceasta nu schimbă aprecierea privind sistemul sancţionator
unitar pe care l-am menţionat"-C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2014), p. 354, 355. Prin urmare, regimul
sancţionator în cazul recidivei postcondamnatorii şi postexecutorii comise de către o persoană juridică tinde a îmbina
atât elemente ale regimului sancţionator uniform, cât şi ale regimului sancţionator diferenţiat, tinzând către
calificarea de regim sancţionator mixt. Totuşi, pentru că, în final, dincolo de o bază de sancţionare uniformă, se pot
identifica şi diferenţe sub acest aspect, optăm pentru calificarea regimului sancţionator, în cazul recidivei persoanei
juridice, drept regim de sancţionare diferenţiat, pornind însă de la o baza de sancţionare uniforma (marcând,
astfel, atât asemănările, cât şi deosebirile faţă de regimul sancţionator strict diferenţiat, operant în cazul recidivei
persoanei fizice).
prin urmare, aceleaşi forme principale ale recidivei ca şi în cazul persoanei fizice, anume:
recidivapostcondamnatorie şi recidivapostexecutorie (cu departajare după momentul săvârşirii noii
infracţiuni, în raport de condamnarea anterioară definitivă - executată sau neexecutată).
3.2. Recidiva postcondamnatorie în cazul persoanei juridice

Recidiva persoanei juridice îmbracă forma recidivei postcondamnatorii atunci când, după
rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa amenzii, persoana juridică
săvârşeşte din nou o infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită, până la executarea (în tot sau
în parte) a amenzii anterioare.
La nivelul primului termen din structura sa, reţinem existenţa unei condamnări definitive
pentru o infracţiune intenţionată sau praeterintenţionată, care a atras pedeapsa amenzii (singura
pedeapsă principală operantă în cazul persoanei juridice; nu are relevanţă cuantumul amenzii
aplicate), cu excluderea condamnărilor privitoare la fapte care nu mai sunt prevăzute de legea
penală, a celor pentru infracţiuni amnistiate şi, desigur, a condamnărilor pronunţate pentru
infracţiuni din culpă. Primul termen al recidivei poate consta şi în condamnarea pentru un concurs
de infracţiuni (sens în care facem trimitere - mutatis mutandis - la observaţiile efectuate, în
materie, în raport de situaţia similară care poate exista în cazul recidivei comise de către persoana
fizică).
Termenul secund rezidă în reiterarea comportamentului infracţional, prin săvârşirea din nou a
unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate (fără a se impune o condiţie privitoare la
gravitatea pedepsei abstracte). Momentul comiterii acestei infracţiuni se plasează până la
executarea integrală a amenzii anterioare (altfel spus, înainte de a se trece la executare sau până
la executarea în întregime a amenzii aplicate prin condamnarea anterioară definitivă). De
asemenea, în termenul secund al recidivei postcondamnatorii comise de către persoana juridică se
poate înregistra săvârşirea mai multor infracţiuni concurente (fiecare dintre aceste infracţiuni
reprezentând termenul secund al recidivei).
Tratamentul penal aplicabil recidivei postcondamnatorii în cazul persoanei juridice - aplicarea
pedepsei principale - se realizează în conformitate cu dispoziţiile art. 146 alin. (2) şi (3) CP,
rezultând parcurgerea următorilor paşi în determinarea pedepsei de executat:
a) se va stabili pedeapsa concretă pentru infracţiunea nou-comisă, între limitele speciale
majorate cu jumătate ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită111, stabilindu-
se astfel cuantumul amenzii pentru infracţiunea comisă în recidivă, fără a se putea depăşi maximul
general* 121 al pedepsei amenzii incident pentru persoana juridică;
b) amenda obţinută pentru noua infracţiune se va adăuga-operând cumulul aritmetic- la
pedeapsa anterioară (în integralitatea acesteia, dacă nu s-a trecut la executare) sau la restul rămas
neexecutat din pedeapsa anterioară (rest calculat de la data comiterii noii infracţiuni - dacă se
trecuse la executare în momentul săvârşirii noii infracţiuni).
Determinarea pedepsei principale în cazul săvârşirii mai multor infracţiuni concurente în stare
de recidivă postcondamnatorie, în cazul persoanei juridice, ridică o problemă de interpretare
asupra mecanismului funcţional în determinarea pedepsei rezultante ce se va executa. După cum
se poate observa, legiuitorul nu a înscris în art. 146 CP, în cazul persoanei
111
Bineînţeles, în considerarea limitelor speciale ale zilelor-amendă pentru persoana juridică [art. 137 alin. (4)
CP], numărul zilelor-amendă astfel determinat fiind înmulţit cu suma corespunzătoare unei zile-amendă [art. 137 alin.
(2) CP].
121
Maximul general este indicat prin înmulţirea numărului maxim permis de zile-amendă cu valoarea maximă
posibilă a unei zile-amendă, astfel cum sunt stabilite acestea în art. 137 alin. (2) CP - în baza art. 2 alin. (3) din acelaşi
cod.
juridice, o prevedere similară celei din art. 43 alin. (2) CP, valabilă în cazul persoanei fizice
(rezolvare prioritară potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni, după care a celor privind
recidiva postcondamnatorie). Sub acest aspect, în doctrina de specialitate, pe bună dreptate, se
apreciază că, în tăcerea legii, se pot contura interpretări , şi anume: fie
menţinerea ordinii de valorificare a celor două forme ale pluralităţii de infracţiuni, în sensul
prevederilor art. 43 alin. (2) CP; fie „se va da prioritate regulilor de la recidivă (fiindcă numai în
raport cu infracţiunea ori cu infracţiunile săvârşite în stare de recidivă limitele speciale ale
pedepsei sunt majorate cu jumătate) şi această pedeapsă ori aceste pedepse se contopesc cu
pedepsele stabilite pentru celelalte infracţiuni concurente, iar rezultanta lor se adaugă la
pedeapsa anterioară ori la restul rămas neexecutat din aceasta"111.
Având în vedere că regimul sancţionator prevăzut în art. 43 alin. (2)
CP, în cazul concursului
de infracţiuni comise în stare de recidivă postcondamnatorie, de către o persoană fizică (anume
soluţionarea cu prioritate a concursului de infracţiuni şi abia apoi a recidivei), constituie o excepţie
strict şi limitativ prevăzută de la sistemul firesc (natural, cronologic) de soluţionare sancţionatorie
a suprapunerii dintre aceste două forme ale pluralităţii de infracţiuni, suntem de părere că lipsa
unei prevederi exprese (sau trimiteri explicite)121 la acest sistem, în cazul persoanei juridice,
semnifică o abandonare a sa şi revenirea la maniera normală de sancţionare (prioritate având
sancţionarea recidivei postcondamnatorii, iar abia apoi cea a concursului, căci, din punct de
vedere cronologic - printre altele -, prima formă de pluralitate infracţională care apare este
recidiva, iar nu concursul de infracţiuni). în acest fel sunt înlăturate şi unele inconveniente majore
ale sistemului reglementat în art. 43 alin. (2) CP, precum introducerea în regimul sancţionator al
recidivei postcondamnatorii a unor infracţiuni extrase de către legiuitor de la naşterea stării de
recidivă (de exemplu, infracţiunile comise din culpă).
3.3. Recidiva postexecutorie în cazul persoanei juridice

Recidiva persoanei juridice îmbracă formă postexecutorie atunci când, după o condamnare
definitivă la pedeapsa amenzii, pedeapsă executată sau considerată ca executată, persoana
juridică săvârşeşte din nou o infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită, însă doar până la
intervenirea reabilitării pentru condamnarea precedentă.
La nivelul primului termen din structură, reţinem existenţa unei condamnări definitive pentru o
infracţiune intenţionată sau praeterintenţionată care a atras pedeapsa amenzii (singura pedeapsă
principală operantă în cazul persoanei juridice; nu are relevanţă cuantumul amenzii aplicate), cu
excluderea condamnărilor privitoare la fapte care nu mai sunt prevăzute de legea penală, a celor
pentru infracţiuni amnistiate şi, desigur, a condamnărilor pronunţate pentru infracţiuni din culpă.
Primul termen al recidivei poate consta şi în condamnarea pentru un concurs de infracţiuni (sens în
care facem trimitere - mutatis mutandis - la observaţiile efectuate, în materie, în raport de situaţia
similară care poate exista în cazul recidivei comise de către persoana fizică). Ceea ce
caracterizează această formă a recidivei persoanei juridice este faptul că primul termen constă
într-o condamnare definitivă - care îndeplineşte cerinţele mai sus enunţate -, condamnare
executată sau considerată ca executată. Şi în cazul persoanei juridice, pedeapsa se consideră
executată în cazul în care a intervenit graţierea ori s-a împlinit termenul de prescripţie a executării
pedepsei.

cit. (2014), p. 355.
[2|în
plus, este de observat că nici Expunerea de motive la proiectul noului Cod penal nu menţionează nimic
în această privinţă.
Termenul secund rezidă în reiterarea comportamentului , p r i n săvârşirea

din nou a unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, momentul comiterii acestei
infracţiuni plasându-se după executarea integrală a amenzii anterioare sau după considerarea ca
executată a amenzii aplicate, însă până la intervenirea reabilitării de drept (singura formă a
reabilitării pe care legea o consacră în cazul persoanei juridice - art. 150 CP). De asemenea, în
termenul secund al recidivei postexecutorii comise de către persoana juridică se poate înregistra
săvârşirea mai multor infracţiuni concurente (fiecare dintre aceste infracţiuni reprezentând
termenul secund al recidivei).
Tratamentul penal aplicabil recidivei postexecutorii în cazul persoanei juridice - aplicarea

pedepsei principale - se realizează în conformitate cu dispoziţiile art. 146 alin. (2) CP. Pedeapsa
pentru noua infracţiune urmează a se stabili între limitele speciale prevăzute de lege, majorate cu
jumătate, fără a se depăşi maximul general al pedepsei amenzii. Spre deosebire de situaţia
semnalată în cazul recidivei postcondamnatorii, aplicarea pedepsei principale în cazul săvârşirii
mai multor infracţiuni concurente în stare de recidivă postexecutorie, în cazul persoanei juridice,
nu ridică nicio problemă în legătură cu mecanismul de aplicare a pedepsei care se va executa.
Astfel, mai întâi se va valorifica starea de recidivă postexecutorie (stabilindu-se câte o pedeapsă
pentru fiecare infracţiune în parte, între limitele speciale prevăzute de lege, majorate cu
jumătate), iar apoi va fi operantă regula de la concursul de infracţiuni (cumul juridic cu spor
obligatoriu şi fix al amenzilor anterior stabilite, cu valorificarea stării de recidivă).
Cele două forme principale ale recidivei pot coexista şi în cazul persoanei juridice, coexistenţă
generată de situaţia comiterii unei singure infracţiuni/unor infracţiuni concurente, atât în
condiţiile recidivei postcondamnatorii, cât şi în cele de existenţă a recidivei postexecutorii. în
situaţia dublei recidive atrase prin comiterea unei infracţiuni, urmează să fie valorificată cu
prioritate starea de recidivă postexecutorie (majorarea cu jumătate a limitelor speciale ale amenzii
prevăzute de lege), iar apoi starea de recidivă postcondamnatorie (prin cumul aritmetic).
Coexistenţa formelor recidivei în ipoteza comiterii unor infracţiuni concurente în termenul al doilea
al recidivei va atrage mai întâi aplicarea tratamentului penal al recidivei postexecutorii, ulterior
valorificarea concursului de infracţiuni, urmând ca, în final, să fie operant cumulul aritmetic,
propriu tratamentului penal al recidivei postcondamnatorii.
Dacă starea de recidivă vine în concurs cu alte cauze generale de agravare a răspunderii
penale, se va ţine cont de prevederile art. 79 alin. (2) CPll].
3.4. Regimul pedepselor secundare şi al măsurilor de siguranţă în cazul

recidivei persoanei juridice
Reglementarea modului de aplicare a pedepselor secundare (doar complementare, în cazul
persoanei juridice) şi a măsurilor de siguranţă în cazul pluralităţii de infracţiuni săvârşite de o
persoană juridică (deci inclusiv în cazul stării de recidivă, indiferent de forma pe care o îmbracă:
recidivă postcondamnatorie sau recidivă postexecutorie) este oferită de dispoziţiile art. 147 alin.
(2) CP (regimul pedepselor secundare, complementare), respectiv alin. (3) (regimul măsurilor de
siguranţă). Reamintim cititorului faptul că dispoziţiile interesând aplicarea pedepselor
complementare, cât şi luarea măsurilor de siguranţă, în caz de pluralitate de infracţiuni săvârşite
de către persoana juridică, sunt incidente în cazul tuturor celor trei 1
[1]
îşi menţin valabilitatea observaţiile făcute cu ocazia prezentării concursului cauzelor de agravare a răspunderii
penale în cazul persoanei fizice.
forme ale pluralităţii infracţionale (reglementate expres de lege în Partea generală a Codului
penal), sens în care comentariile prezentate cu ocazia analizării concursului de infracţiuni îşi
menţin valabilitatea.
Din reglementarea modului de aplicare a pedepselor complementare se disting mai multe
ipoteze,evidenţiindu-se şi în aceste cazuri o pluralitate de sisteme pentru care a
optat legiuitorul. Astfel:
- o primă ipoteză priveşte cazul pedepselor complementare de natură diferită (cu excepţia
dizolvării) sau al celor de aceeaşi natură, dar având un conţinut diferit. Ipoteza este prevăzută de
art. 147 alin. (2) teza I CP, soluţia adoptată fiind cea a cumulării (totalizarea pedepselor
complementare);
- o a doua ipoteză priveşte cazul pedepselor complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi
conţinut. Ipoteza este prevăzută de art. 147 alin. (2) teza a ll-a CP, dispunându-se că se aplică
pedeapsa cea mai grea, de unde rezultă soluţia legală a absorbţiei pedepselor complementare.
în caz de pluralitate de infracţiuni (şi) cu reţinerea stării de recidivă a persoanei juridice, în art.
147 alin. (3) CP se prevede că „măsurile de siguranţă luate conform art. 112 se cumulează". Deşi
sfera măsurilor de siguranţă aplicabile persoanelor juridice este una restrânsă, măsura de ordin
patrimonial aplicabilă şi acestei categorii de persoane nu se reduce la confiscarea specială. Având
în vedere art. IV din Legea nr. 63/2012 [pentru care trimitem la precizările făcute pe marginea art.
45 alin. (7) teza a ll-a CP, cu referire la regimul măsurii de siguranţă de ordin patrimonial în cazul
persoanei fizice], şi în condiţiile existenţei recidivei persoanei juridice, măsurile de siguranţă luate
conform art. 112 (privind confiscarea specială) şi art. 1121 CP (privind confiscarea extinsă) se
cumulează. Rezultă, aşadar, adoptarea sistemului cumulului aritmetic.
în acord cu opinia exprimată în doctrină111, apreciem că va opera recalcularea pedepsei atunci
când persoana juridică a fost condamnată definitiv şi se descoperă ulterior starea de recidivă
(situaţie care, nefiind cunoscută, nu a atras aplicarea dispoziţiilor legale în materia recidivei).
Recalcularea este posibilă în condiţiile în care descoperirea stării de recidivă a avut loc înainte ca
pedeapsa amenzii pentru noua infracţiune să fi fost executată sau considerată ca executată.
111
A se vedea C. MiTRACHE, CR. MITRACHE, op. (2014), p. 356, 357.
Ilustrarea (generică a) recidivei postcondamnatorii

(presupunem întrunite toate condiţiile de existenţă
necesare)
***
Ilustrarea (generică a) recidivei postexecutorii

(presupunem întrunite toate condiţiile de existenţă
necesare)
data la care s-a terminat executarea pedepsei TI (sau la care aceasta este considerată ca fiind executată)
Secţiunea a 4-a. Pluralitatea intermediara

de infracţiuni
§1. Consideraţii introductive
Cadrul legal general rezervat materiei pluralităţii de infracţiuni include, alături de concursul de
infracţiuni şi starea de recidivă, forma distinctă a pluralităţii intermediare, cea de-a treia formă
sub care se poate prezenta pluralitatea de infracţiuni (dacă avem în vedere ordinea de
reglementare). Astfel, potrivit art. 44 alin. (1) CP, se prevede că „Există pluralitate intermediară de
infracţiuni când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care
pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte din nou o
infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă".
Pornind de la premisa existenţei unei condamnări definitive la o pedeapsă neexecutată sau
executată doar parţial, atunci când se comite din nou o infracţiune fără a fi întrunite condiţiile
prevăzute de lege pentru existenţa stării de recidivă (postcondamnatorie), pluralitatea de
infracţiuni va îmbrăca forma pluralităţii intermediare. Din punct de vedere al structurii pe care o
prezintă, pluralitatea intermediară presupune deci o condamnare definitivă (a persoanei inculpate
în urma comiterii unui ansamblu faptic infracţional)
TI - şi săvârşirea unei/unor infracţiuni, până la data la care pedeapsa anterioară aplicată
este executată sau considerată ca executată - al doilea termen: fără a fi întrunite

condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă (postcondamnatorie). Liantul dintre cei doi
termeni -care desemnează legătura in personam - rezidă în unicitatea subiectului activ
al acestei pluralităţi infracţionale (după caz: persoană fizică majoră sau persoană juridică), care,
prin conduita adoptată, perseverează pe cale infracţională.
Pentru a facilita înţelegerea acestei forme a pluralităţii de infracţiuni - pluralitatea
intermediară -, în vederea eliminării oricăror confuzii faţă de celelalte forme de manifestare cu
reglementare legală expresă (respectiv concursul de infracţiuni şi recidiva), reducem (pentru
început) pluralitatea infracţională la două infracţiuni (minimum minimorum reclamat). Astfel, în
acest context, evidenţiem următoarele: într-o atare situaţie, concursul de infracţiuni este exclus,
deoarece cele două infracţiuni sunt separate între ele, din punct de vedere al momentului de
comitere, de existenţa unei condamnări definitive; este exclusă şi starea de recidivă
postcondamnatorie, prin neîndeplinirea cerinţelor legale necesare reţinerii acesteia (după cum s-a
văzut, recidiva impune întrunirea cumulativă a condiţiilor legale privitoare la ambii termeni din
structura sa). Se remarcă o apropiere a pluralităţii intermediare faţă de recidiva
postcondamnatorie, dată de existenţa unei condamnări definitive la o pedeapsă neexecutată sau
executată doar parţial, în raport de care se comite din nou o infracţiune. însă diferenţa faţă de
starea de recidivă este dată, în cazul pluralităţii intermediare, de neîntrunirea a cel puţin unei
condiţii prevăzute de lege pentru existenţa stării de recidivă postcondamnatorie (condiţie ce poate
privi fie TI sau T2,fie deopotrivă TI şi T2), lăsându-se astfel loc pluralităţii intermediare!
Este de reţinut că pluralitatea intermediară nu reprezintă pluralitate de infracţiuni sub forma
concursului (dar concursul poate intra în structura pluralităţii intermediare, după caz, în TI sau/şi
T2), după cum nu reprezintă nici recidivă postcondamnatorie (deşi se identifică unele asemănări,
prin aceea că ia locul acesteia atunci când nu se verifică cel puţin o cerinţă legală impusă pentru
existenţa recidivei postcondamnatorii). Pluralitatea intermediară nu există atunci când, după o
condamnare definitivă la o pedeapsă executată sau considerată ca executată, se comite din nou o
infracţiune fără a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă
postexecutorie\
în aceeaşi ordine de idei, subliniem faptul că, de lege lata, există o incompatibilitate totală
între starea de minoritate a infractorului şi pluralitatea intermediară de infracţiuni. Aceasta,
întrucât pluralitatea intermediară reclamă existenţa unei condamnări definitive la o pedeapsă, iar
faţă de minorii răspunzători penal, care comit infracţiuni, operează în sancţionare exclusiv măsuri
educative.
în concluzie, pluralitatea intermediară este o formă postcondamnatorie a pluralităţii
infracţionale, care există atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la
o pedeapsă (aplicată persoanei fizice majore sau persoanei juridice) şi până la data executării sau
considerării ca executată a acesteia, cel condamnat comite din nou o /mai
multe infracţiuni, fără a fi întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă
postcondamnatorie.
Definiţia pluralităţii intermediare de infracţiuni este acordată de legiuitorul penal în
conformitate cu art. 44 alin. (1) CP. Din conţinutul normativ se pot extrage şi condiţiile sale de
existenţă, fără a se semnala diferenţe între reglementarea acestei forme de pluralitate
infracţională în cazul persoanei fizice (majore) şi în cazul persoanei juridice. în ceea ce priveşte
tratamentul penal aplicabil (aplicarea pedepsei principale), potrivit aceluiaşi art. 44 CP, în alin. (2)
se prevede că, „în caz de pluralitate intermediară, pedeapsa pentru noua infracţiune şi pedeapsa
anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni". Aceasta reprezintă
norma generală la care trimite şi art. 147 alin. (1) CP,
în caz de pluralitate intermediară reţinută în sarcina unei persoane juridice. Sancţionarea

pluralităţii intermediare prin recurgere la alte sancţiuni - pedepse secundare, dar şi măsuri de
siguranţă - precizăm că se realizează în conformitate cu depoziţiile art. 45 CP (în cazul persoanei
fizice), respectiv potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (2) şi (3) CP (în cazul persoanei juridice). Dată
fiind problematica pe care o dezvoltă pluralitatea intermediară (mai ales în cazul persoanei fizice),
în continuare ne propunem o abordare separată a acestor două ipoteze.
§2. Pluralitatea intermediară în cazul persoanei fizice

în debutul prezentării pluralităţii intermediare în cazul persoanei fizice, înţelegem să (venim în
sprijinul cititorului prin aceea că) reluăm definiţia ce se poate acorda recidivei postcondamnatorii
în cazul persoanei fizice. Astfel, aceasta există atunci când, după rămânerea definitivă a unei
hotărâri de condamnare la o anumită pedeapsă privativă de libertate (închisoare mai mare de un
an sau detenţiune pe viaţă), condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu
intenţie depăşită, pentru care legea prevede o anumită pedeapsă (închisoarea de un an sau mai
mare de un an ori detenţiunea pe viaţă), comiterea acestei infracţiuni având loc mai înainte ca
pedeapsa anterioară să fie executată sau considerată ca executată.
Dacă există (stare de) recidivă postcondamnatorie doar în cazul îndeplinirii cumulative a
condiţiilor prevăzute de lege referitor la ambii termeni din structura sa, dimpotrivă, pluralitatea
intermediară va exista atunci când, în ciuda existenţei (în mod necesar) a unei condamnări
definitive la o pedeapsă neexecutată sau executată doar parţial, se comite, de către cel
condamnat, o nouă infracţiune, fără a fi însă întrunite condiţiile/cerinţele prevăzute de lege pentru
starea de recidivă postcondamnatorie (putând să lipsească, dintre acestea, cel puţin una, unele
sau chiar toate). Chiar dacă se pliază pe o structură comună cu cea a recidivei - întrucât distingem
un prim termen care rezidă într-o condamnare definitivă la o pedeapsă, cât şi un termen secund
care implică săvârşirea (cel puţin a) unei noi infracţiuni, până la executarea sau considerarea ca
executată a pedepsei anterioare -, lipsa cel puţin a unei cerinţe definitorii pentru existenţa stării
de recidivă „deplasează" pluralitatea infracţională care ia naştere în zona acoperită de pluralitatea
intermediară.
Prin recurgere la un limbaj plastic, putem afirma următoarele: dacă tiparul legal al recidivei
(postcondamnatorii) este un tipar rigid - trebuie îndeplinite cumulativ toate condiţiile prevăzute
de lege -, reflectând o „faţă inflexibilă" a pluralităţii infracţionale, pluralitatea intermediară -
entitate juridică distinctă - are o fizionomie proprie, putând lua „varii chipuri" care să îi determine
existenţa (atunci când nu este îndeplinită cel puţin o cerinţă legală proprie recidivei). Dincolo de
orice metaforă, pentru existenţa pluralităţii intermediare se cer întrunite, cumulativ, atât condiţii
generale privitoare la existenţa unei condamnări definitive la o pedeapsă, cât şi săvârşirea din nou
a unei infracţiuni, până la data la care pedeapsa anterioară este executată sau considerată ca
executată, în condiţiile existenţei unicităţii subiectului activ (aceeaşi persoană fizică, majoră).
Existenţa pluralităţii intermediare nu este condiţionată de lipsa cumulativă a tuturor cerinţelor
legale definitorii pentru configurarea stării de recidivă postcondamnatorie (ci doar de absenţa
uneia singure - oricare - dintre acestea).
Astfel, pluralitatea intermediară de infracţiuni în cazul persoanei fizice va exista, spre
exemplu, atunci când:
a) după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, pronunţată în urma comiterii
unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, la pedeapsa închisorii de un an sau mai
mică de un an ori la pedeapsa amenzii şi până la data la care această pedeapsă este executată sau
considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte o altă infracţiune (nu interesează forma de
vinovăţie ce caracterizează infracţiunea nou-comisă - intenţie, praeterintenţie sau culpă -, nici
gravitatea sa abstractă, reflectată în pedeapsa prevăzută de lege). în această ipoteză, nu este
întrunită cerinţa referitoare la gravitatea condamnării definitive, care se reflectă în pedeapsa
concretă, pentru a exista stare de recidivă postcondamnatorie. Se va lăsa loc pluralităţii
intermediare de infracţiuni;
b) după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare pronunţate în urma comiterii
unei infracţiuni din culpă - (chiar) la pedeapsa închisorii mai mare de un an - şi până la data la care
această pedeapsă este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte o altă
infracţiune (nu interesează forma de vinovăţie ce caracterizează infracţiunea nou-comisă -
intenţie, praeterintenţie sau culpă - şi nici gravitatea sa abstractă, reflectată în pedeapsa
prevăzută de lege). în această ipoteză, nu este întrunită cerinţa referitoare la forma de vinovăţie
(intenţie sau intenţie depăşită) a infracţiunii care a atras condamnarea rămasă definitivă,
condamnările privitoare la infracţiuni săvârşite din culpă reprezentând condamnări care nu atrag
starea de recidivă [corespunzător art. 42 lit. c) CP]. Se va lăsa loc pluralităţii intermediare de
infracţiuni;
c) după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, pronunţată în urma comiterii
unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, la pedeapsa închisorii mai mare de un an sau
la detenţiune pe viaţă şi până la data la care această pedeapsă este executată sau considerată ca
executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune (intenţionată sau praeterintenţionată),
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mică de un an sau amenda. în această ipoteză,
nu este întrunită cerinţa referitoare la gravitatea abstractă a infracţiunii intenţionate sau
praeterintenţionate ce s-a comis din nou de către condamnat, pentru a exista starea de recidivă
postcondamnatorie. Se va lăsa loc pluralităţii intermediare de infracţiuni;
d) după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, pronunţată în urma comiterii
unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, la pedeapsa închisorii mai mare de un an sau
la detenţiune pe viaţă şi până la data la care această pedeapsă este executată sau considerată ca
executată, condamnatul săvârşeşte o infracţiune din culpă (nu interesează gravitatea sa abstractă,
reflectată în pedeapsa prevăzută de lege). în această ipoteză, nu este întrunită cerinţa referitoare
la reiterarea unui comportament infracţional intenţionat sau praeterintenţionat, pentru a exista
stare de recidivă postcondamnatorie. Se va lăsa loc pluralităţii intermediare de infracţiuni;
e) dacă după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, pronunţată în urma
comiterii unei infracţiuni din culpă, la pedeapsa închisorii de un an sau mai mică ori la pedeapsa
amenzii şi până la data la care această pedeapsă este executată sau considerată ca executată,
condamnatul săvârşeşte o altă infracţiune din culpă, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii
mai mică de un an sau amenda. în această ipoteză, nu este îndeplinită nicio cerinţă legală care să
privească cei doi termeni din structura unei recidive postcondamnatorii. Se va lăsa loc pluralităţii
intermediare de infracţiuni.
După cum s-a precizat, enumerarea acestor cazuri -care ilustrează pluralitatea intermediară în
cazul persoanei fizice - este doar una exemplificativâ, cele cinci cazuri neepuizând gama variată
oferită de această formă a pluralităţii de infracţiuni. Orice altă combinaţie, chiar şi parţială, a
ipotezelor exemplificate va atrage existenţa pluralităţii intermediare de infracţiuni. Se impune
precizarea potrivit căreia nu va exista pluralitate intermediară de infracţiuni atunci când săvârşirea
din nou a unei infracţiuni se realizează în raport de condamnări pentru fapte care nu mai sunt
prevăzute de legea penală sau în raport de condamnări pentru infracţiuni
amnistiate - corespunzător prevederilor art. 42 lit. a) şi b) CP - având în vedere natura juridică a

dezincriminării, respectiv a clemenţei sub forma unei amnistii postcondamnatorii. Se observă că
aceste condamnări sunt dintre cele care nu atrag nici starea de recidivă, sens în care evidenţiem o
gravă/impardonabilă greşeală care s-ar putea face, considerându-se că săvârşirea unei noi
infracţiuni, în raport de o astfel de condamnare, ar putea lăsa loc pluralităţii intermediare.
Ca formă postcondamnatorie a pluralităţii de infracţiuni, forma distinctă a pluralităţii
intermediare se aseamănă cu recidiva în ceea ce priveşte intervalul de timp în care se comite noua
infracţiune - după rămânerea definitivă a condamnării, însă până la executarea sau considerarea
ca executată a pedepsei-, respectivînainte de trecerea la executarea pedepsei, în timpul executării
propriu-zise a pedepsei (inclusiv prin comiterea infracţiunii de evadare sau când o nouă
infracţiune s-a comis în stare de evadare). De asemenea, noua infracţiune se poate săvârşi pe
durata suspendării sub supraveghere a pedepsei aplicate prin hotărârea de condamnare sau în
termenul de supraveghere al liberării condiţionate ori în termenul de încercare (definitivare) al
unei graţieri condiţionate.
Regimul de sancţionare aplicabil pluralităţii intermediare în cazul persoanei fizice se realizează

în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de art. 44 alin. (2) CP - aplicarea pedepsei principale - şi
art. 45 CP - regimul pedepselor secundare (complementare şi accesorii) şi cel al măsurilor de
siguranţă, în cazul pluralităţii de infracţiuni (deci inclusiv în situaţia pluralităţii intermediare).
Cu referire la aplicarea pedepsei principale, legea prevede în art. 44 alin. (2) CP că „pedeapsa
pentru noua infracţiune şi pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul
de infracţiuni". Având în vedere modul de redactare a textului legal indicat, simţim nevoia de a
sublinia următorul aspect: tratamentul penal al pluralităţii intermediare are în vedere întreaga
reglementare a modului de sancţionare a concursului de infracţiuni referitoare la pedepsele
principale (art. 39 CP). Altfel spus, tratamentul penal al pluralităţii intermediare nu se reduce la
contopirea de pedepse (în considerarea ca sistem operant, exclusiv, a sistemului cumulului juridic
cu spor obligatoriu şi fix - când are loc, într-adevăr, o contopire a pedepselor din aceeaşi specie,
după caz: pedepse cu închisoarea sau de ordin pecuniar - amenda). Pornind de la această
precizare, avansăm opinia potrivit căreia ar fi fost de preferat ca textul legal să înscrie aplicarea
pedepsei principale potrivit regulilor pentru concursul de infracţiuni. înaintând pe această linie de
gândire, rezultă că are loc o preluare a sistemelor de sancţionare reglementate pentru concursul
de infracţiuni, anume:
- sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, contopindu-se pedeapsa pentru noua
infracţiune cu întreaga pedeapsă aplicată pentru infracţiunea anterioară, urmând ca la pedeapsa
cea mai grea să se adauge sporul prevăzut de lege (o treime din cealaltă pedeapsă), iar ceea ce s-a
executat până la contopire să se scadă din durata pedepsei astfel obţinute. Sistemul cumulului
juridic al pedepselor este operant în cazul în care sunt stabilite numai pedepse cu închisoarea sau
numai pedepse cu amenda;
-sistemul absorbţiei în privinţa detenţiunii pe viaţă, sistem operant atunci când pedeapsa din
TI este detenţiunea pe viaţă sau detenţiunea pe viaţă este individualizată pentru infracţiunea nou-
comisă;
-sistemulcumulului aritmetic, ca sistem operant atunci când se întâlnesc pedepse din specii
diferite: închisoare şi amendă. Spre exemplu, în situaţia în care TI constă într-o condamnare la
pedeapsa închisorii de 4 ani pentru o infracţiune din culpă, iarîn cursul executării acesteia se
comite o infracţiune pentru care pedeapsa prevăzută de lege este amenda.
Ţinând cont că în sancţionarea pluralităţii intermediare se are în vedere întreaga

reglementare de la concursul de infracţiuni, nu vedem exclusă incidenţa dispoziţiei din art. 39 alin.
(2) CP.
Recurgerea la tratamentul penal prin apel la regulile de sancţionare a concursului de
infracţiuni se va avea în vedere şi în raport de naşterea pluralităţii intermediare prin comiterea
noii infracţiuni în termenul de supraveghere al condamnării pentru care s-a dispus suspendarea
(sub supraveghere a) executării pedepsei [în condiţiile prevăzute de art. 96 alin. (4)-(6) CP] sau în
termenul de supraveghere al liberării condiţionate [în condiţiile prevăzute de art. 104 alin. (2) CP],
atunci când, operând revocarea măsurii de individualizare a pedepsei definitive, se va dispune
executarea pedepsei potrivit dispoziţiilor de la pluralitatea intermediară [art. 44 alin. (2) CP].
De la regulile de sancţionare mai sus expuse - reguli consacrate pentru concursul de
infracţiuni - tratamentul penal aplicabil persoanei fizice aflate în stare de pluralitate intermediară
cunoaşte şi unele excepţii, în următoarele cazurill]:
- cazul în care condamnatul a săvârşit infracţiunea de evadare [art. 285 alin. (4) CP], situaţie
în care „Pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la restul rămas neexecutat
din pedeapsă la data evadării". Spre exemplu, atunci când se evadează din cursul executării unei
pedepse aplicate în urma săvârşirii unei infracţiuni din culpă, va opera cumulul aritmetic al
pedepselor, prin derogare - instituită prin normă specială - de la dispoziţiile ar. 44 alin. (2) CP;
- cazul în care s-a săvârşit o nouă infracţiune în cursul termenului de încercare (definitivare) al
unei graţieri condiţionate, când, prin derogare de la regimul comun (în conformitate cu practica
legislativă curentă a clemenţei sub forma actelor de graţiere condiţionată)* 121, se dispune
executarea, pe lângă pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune, şi a pedepsei sau a restului de
pedeapsă rămas neexecutat ca urmare a aplicării legii de graţiere. Excepţia este configurată tot de
cumulul aritmetic al pedepselor. Spre exemplu, în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune
intenţionată, în cursul termenului de încercare (definitivare) al unei graţieri condiţionate,
privitoare la o pedeapsă cu închisoarea de un an sau mai mică, pedeapsă aplicată pentru o
infracţiune anterior comisă (intenţionată sau din culpă).
în legătură cu tratamentul penal aplicabil pluralităţii intermediare, semnalăm un set de
probleme speciale, atunci când în cel de-o/ doilea termen se comite un concurs de infracţiuni.
Atragem atenţia asupra unor rezolvări diferite, în raport de următoarele situaţii:
- când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care
pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte mai multe
infracţiuni concurente, dintre care cel puţin una se află în stare de recidivă postcondamnatorie, iar
alta/altele se află în pluralitate intermediară131, urmează a se face, pentru întregul ansamblu
faptic, aplicarea dispoziţiilor art. 43 alin. (2) CP;
- când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, se intră în pluralitate
intermediară prin săvârşirea infracţiunii de evadare (art. 285 CP). După cum s-a arătat în rândurile
de mai sus, în acest caz va opera cumulul aritmetic al pedepselor [dată fiind dispoziţia
sancţionatorie specială înscrisă în art. 285 alin. (4) CP]. Este posibil însă ca după
[1)
Avem în vedere, mai precis, situaţiile în care pedeapsa pentru noua infracţiune săvârşită (care a atras naşterea
pluralităţii intermediare) şi pedeapsa anterioară nu se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni
(altfel spus, nu este operant sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix).
121
Dacă prin legea de graţiere condiţionată nu se prevede expres altfel.
[31
Spre exemplu, atunci când persoana condamnată definitiv pentru comiterea unei infracţiuni intenţionate, la o
pedeapsă de 4 ani închisoare, săvârşeşte în cursul executării pedepsei aplicate alte două infracţiuni - în speţă, o
infracţiune de furt şi o infracţiune de vătămare corporală din culpă.
evadare să se săvârşească o nouă infracţiune, iar astfel să capete amploare sfera pluralităţii
infracţionale în forma pluralităţii intermediare111. într-o atare situaţie, pedeapsa rezultantă
obţinută în urma cumulului aritmetic [dintre pedeapsa stabilită pentru evadare şi restul rămas de
executat din pedeapsa din primul termen - cea dina cărei executare s-a evadat - potrivit art. 285
alin. (4) CP] şi pedeapsa rezultantă stabilită în soluţionarea pluralităţii intermediare apărute prin
comiterea infracţiunii în stare de evadare [rezultatul contopirii, potrivit regulilor sancţionatorii ale
concursului - în baza art. 44 alin. (2) CP-, dintre pedeapsa din a cărei executare s-a evadat-
termenul l-şi pedeapsa stabilită pentru infracţiunea comisă în stare de evadare-termenul 2] se vor
supune regulilor sancţionatorii ale concursului de infracţiuni - art. 39 CP (căci infracţiunea de
evadare şi infracţiunea comisă în stare de evadare sunt concurente între ele). Prin urmare, într-o
atare situaţie, regulile sancţionatorii ale concursului de infracţiuni (art. 39 CP) se vor aplica asupra
unor sancţiuni care nu constituie pedepse individual stabilite pentru infracţiunile din structura
concursului, ci asupra unor pedepse rezultante stabilite pentru fiecare dintre infracţiunile
concurente care au atras pluralitatea intermediară, cu prealabila valorificare (după caz, potrivit
regulilor sancţionatorii generale sau celor speciale) a stării de pluralitate intermediară de
infracţiuni în care se găseşte fiecare dintre aceste fapte penale în raport de termenul 1
(condamnarea definitivă la pedeapsa care nu s-a executat încă integral/nu se apreciază încă drept
executată)121;
- când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care
pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte mai multe
infracţiuni concurente şi niciuna dintre acestea nu întruneşte condiţiile celui de-al doilea termen al
recidivei (ori dacă primul termen al recidivei nu este verificat), va exista un concurs de infracţiuni
comise, fiecare, cu reţinerea stării de pluralitate intermediară faţă de primul termen. în acest caz,
ne reafirmăm opinia131 potrivit căreia ordinea de valorificare a celor
ll] Spre exemplu, atunci când persoana condamnată pentru comiterea unei infracţiuni din culpă, la o
pedeapsă de 5 ani închisoare, evadează din executarea pedepsei, iar, în stare de evadare, săvârşeşte o nouă
infracţiune (indiferent de elementul subiectiv sau de pedeapsa abstractă a acesteia).
[2] în acelaşi sens considerăm că s-a pronunţat şi profesorul FLORIN STRETEANU, în materialul Aspecte privind
pluralitatea de infracţiuni (planşele 15 şi 16), accesibil on-line pe site-ul oficial al Institutului Naţional al
Magistraturii, la adresa de internet http://www.inm-lex.ro/fisiere/d_1284/Pluralitatea%20de%20infractiuni%20-
%20prof.%20 univ.%20dr.Florin%20Streteanu.pdf. A se vedea, în acelaşi sens (în pofida unei formulări de
ansamblu care credem că nu redă cu maximă acurateţe mesajul iniţial care s-a dorit a fi transmis de către autor),
şi transcrierea (în rezumat) a prelegerii Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni, susţinută de profesorul FLORIN
STRETEANU (în cadrul proiectului „Asistenţa pentru consolidarea capacităţii instituţionale în domeniul formarii
judecătorilor şi procurorilor pentru aplicarea noilor coduri", implementat de Consiliul Superior al Magistraturii, în
parteneriat cu Institutul Naţional al Magistraturii, în cadrul Fondului Tematic Securitate aferent Programului de
cooperare elveţiano-român pentru reducerea disparităţilor economice şi sociale în cadrul Uniunii Europene
extinse, organizat în perioada ianuarie-februarie 2014), în Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Naţional
al Magistraturii, Conferinţele noul Cod penal, Ed. Patru Ace, Bucureşti, 2015, p. 30, 31 [reproducem acea parte a
formulării care considerăm că transmite cu suficientă claritate concepţia autorului în această materie: „Dacă în
structura unei pluralităţi intermediare intră infracţiunea de evadare şi o infracţiune comisă după evadare (...)
sub imperiul NCP (...) vor fi aplicate mai întâi regulile specifice pluralităţii intermediare (între pedeapsa pentru primul
termen şi infracţiunea de evadare, respectiv între pedeapsa pentru primul termen şi infracţiunea săvârşită după
evadare) şi ulterior regulile specifice concursului de infracţiuni (...)" (s.n.)]. Acest din urmă material poate fi consultat
on-line, la adresa de internet http://www.inm-lex.ro/ncp/doc/Brosura%20NCP.pdf. în sens contrar, a se vedea
C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 369, 370; M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 218 [ţinem să menţionăm
că, printr-o regretabilă citare inexactă, într-un alt material publicat de noi, apare menţiunea că apreciem
întemeiat acest din urmă punct de vedere, ceea ce nu este cazul - M.l. MĂRCULESCU-MICHINICI, Când (nu) există
pluralitate intermediară de infracţiuni? (II) Regimulsancţionator-particularităţi, în Analele Universităţii „Alexandru
loan Cuza" din laşi, Tomul LXIII, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 1/2017, p. 132, nota de subsol nr. 19 (consultare on-
line, la adresa de internet http://pub.law. uaic.ro/files/articole/2017/voli/2017_i_2. l.michinici.pdf)].
131 M.l. MICHINICI, M. DUNEA, în T. TOADER (COORD.), op. cit., p. 116. în acelaşi sens, a se vedea M. UDROIU,
Drept penal, op. cit., p. 218, 378, 379, 403-404. în sens contrar, a se vedea C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit.
(2016),
două forme de pluralitate de infracţiuni va însemna prioritate acordată soluţionării pluralităţii

intermediare, iar pe plan subsecvent, rezolvarea prin aplicarea regimului sancţionator al
concursului de infracţiuni. Apreciem că acelaşi mecanism de aplicare a pedepsei va rămâne
funcţional şi atunci când, în termenul de supraveghere al unei condamnări la o pedeapsă cu
suspendarea executării acesteia ori în termenul de supraveghere al liberării condiţionate, cel
condamnat săvârşeşte un concurs de infracţiuni în condiţiile pluralităţii *
[1].
Aplicarea pedepselor secundare - pedepse complementare şi pedepse accesorii - precum şi

luarea măsurilor de siguranţă în caz de pluralitate de infracţiuni, (şi) atunci când îmbracă forma
distinctă a pluralităţii intermediare reţinute în sarcina persoanei fizice (după cum am menţionat),
se realizează potrivit art. 45 CP. Regimul pedepselor complementare este cel prevăzut de
dispoziţiile art. 45 alin. (l)-(3) lit. a) CP, regimul pedepselor accesorii urmând aceleaşi reguli
statornicite de alineatele pre-indicate, cu particularitatea executării pedepsei accesorii astfel
rezultate până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale. In ceea ce
priveşte luarea măsurilor de siguranţă, regimul aplicabil acestor sancţiuni de drept penal este cel
înscris de alin. (6) şi (7) ale art. 45 CP. Nu insistăm asupra acestor dispoziţii legale, menţinându-şi
valabilitatea comentariile realizate în materia concursului de infracţiuni.
§3. Pluralitatea intermediară în cazul persoanei juridice

Alături de concursul de infracţiuni şi starea de recidivă, pluralitatea infracţională săvârşită de
persoana juridică poate îmbrăca, în condiţiile legii - art. 44 alin. (1) CP -, forma pluralităţii
intermediare. După cum a reieşit din analiza conţinutului normativ al textului legal pre-indicat, ţine
de esenţa pluralităţii intermediare existenţa unei hotărâri definitive de condamnare la o pedeapsă
neexecutată sau executată doar parţial, în raport de care cel condamnat săvârşeşte din nou o
infracţiune, fără a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă
(postcondamnatorie). Astfel, există pluralitate intermediară de infracţiuni săvârşite de persoana
juridică atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la
care pedeapsa amenzii este executată sau considerată ca executată, persoana juridică (ce a fost
condamnată definitiv) săvârşeşte din nou o infracţiune, fără a fi întrunite condiţiile prevăzute de
lege pentru starea de recidivă (postcondamnatorie).
Spre deosebire de diversitatea/varietatea situaţiilor posibile care ilustrează existenţa
pluralităţii intermediare în cazul persoanei fizice (majore), pluralitatea intermediară de infracţiuni
săvârşite de persoana juridică va exista atunci când:
a) după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, pronunţată în urma comiterii
unei infracţiuni din culpă, la pedeapsa amenzii (singura pedeapsă principală operantă în cazul
persoanei juridice - indiferent de cuantumul acesteia) şi până la data la care această pedeapsă este
executată sau considerată ca executată, persoana juridică săvârşeşte o altă infracţiune (nu
interesează forma de vinovăţie ce caracterizează infracţiunea nou-comisă: intenţie,
praeterintenţie sau culpă). în această ipoteză, nu este întrunită cerinţa referitoare
p. 359, 360. Autorii îmbrăţişează opinia potrivit căreia „contopirea se va face potrivit dispoziţiilor de la concurs,
între toate pedepsele, cea aplicată anterior şi pedepsele stabilite pentru infracţiunile săvârşite din nou".
[1]
Pentru detalii (dezvoltări) în materie (şi - în general - cu privire la condiţiile de existenţă şi problemele de
sancţionare ridicate de pluralitatea intermediară), a se vedea M.l. MICHINICI, Când (nu) exista pluralitate
intermediara de infracţiuni? (I) Specificul reglementării prevăzute de art. 44 alin. (1) Cod penal, în Analele
Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi, Tomul LXI, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 1/2015, p. 15-39 (consultare on-
line, la adresa de internet http://pub.law.uaic.rO/files/articole/2015/voli/2.l.2015_michinici.pdf); M.l.
MĂRCULESCU-MICHINICI, Când (nu) există pluralitate intermediară de infracţiuni? (II)..., op. cit., p. 121-136.
la forma de vinovăţie (intenţie sau intenţie depăşită) a infracţiunii care a atras condamnarea
definitivă [condamnările privitoare la infracţiuni săvârşite din culpă reprezentând condamnări care
nu atrag starea de recidivă, corespunzător art. 42 lit. c) CP]. Se va lăsa loc pluralităţii intermediare
de infracţiuni;
b) după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, pronunţată în urma comiterii
unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, la pedeapsa amenzii (singura pedeapsă
principală operantă în cazul persoanei juridice - indiferent de cuantumul acesteia) şi până la data
la care această pedeapsă este executată sau considerată ca executată, persoana juridică
săvârşeşte o nouă infracţiune, cu forma de vinovăţie a culpei. în această ipoteză, nu este întrunită
cerinţa referitoare la forma de vinovăţie (intenţie sau intenţie depăşită) care să caracterizeze noua
infracţiune comisă. Se va lăsa loc pluralităţii intermediare de infracţiuni;
c) după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, pronunţată în urma comiterii
unei infracţiuni din culpă, la pedeapsa amenzii (indiferent de cuantumul acesteia) şi până la data la
care această pedeapsă este executată sau considerată ca executată, persoana juridică săvârşeşte o
altă infracţiune din culpă. în această ipoteză, nu sunt întrunite cerinţele referitoare la forma de
vinovăţie (intenţie sau intenţie depăşită) care să caracterizeze, deopotrivă, cei doi termeni. Se va
lăsa loc pluralităţii intermediare de infracţiuni.
Enumerarea acestor situaţii posibile - care ilustrează pluralitatea intermediară în cazul
persoanei juridice- este una limitativă în raport de un asemenea subiect activ, cele trei situaţii
menţionate epuizând gama oferită de această formă a pluralităţii de infracţiuni, structura sa
putând interveni într-un număr limitat de variante. Mai exact, se va reţine varianta exclusivă a
culpei (când una dintre infracţiuni, dacă nu chiar ambele, reprezintă fapte penale săvârşite din
culpă)! Este o deosebire (cantitativă) între pluralitatea intermediară în cazul persoanei juridice (ce
se limitează la varianta culpei) şi pluralitatea intermediară în cazul persoanei fizice (când se oferă o
gamă amplă a cazurilor ce o pot ilustra).
După cum ne-am exprimat şi cu o altă ocazie111, spre deosebire de pluralitatea intermediară în
cazul persoanei fizice, în cazul persoanei juridice nu este posibilă naşterea acestei forme a
pluralităţii de infracţiuni în raport de o condamnare cu suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere sau de instituţia liberării condiţionate-instituţii de individualizare inaplicabile în cazul
persoanelor juridice. în egală măsură, este evidentă (şi) imposibilitatea naşterii pluralităţii
intermediare prin săvârşirea infracţiunii de evadare (art. 285 CP) sau prin comiterea unei
infracţiuni în stare de evadare de către persoana juridică, în calitate de autor (sub acest din urmă
aspect, din punct de vedere teoretic, nu excludem posibilitatea de angajare a răspunderii penale
de pe poziţia participantului: instigator sau complice).
Pe de altă parte, ca şi în cazul persoanei fizice, în cazul persoanei juridice se poate naşte
pluralitatea intermediară în raport de instituţia graţierii (condiţionate), formă a clemenţei
aplicabilă şi în raport de această categorie de persoane (deşi este exclusă naşterea pluralităţii
intermediare în ipoteza comiterii unei infracţiuni în raport de incidenţa unei graţieri individuale -
necondiţionate). Indiferent de calitatea subiectului activ - persoană fizică majoră sau persoană
juridică -, nu se va reţine pluralitatea intermediară atunci când primul termen rezidă într-o
condamnare pentru fapte care nu mai sunt prevăzute de legea penală ori pentru infracţiuni
amnistiate sau atunci când noua infracţiune s-a săvârşit după ce pedeapsa anterioară a fost
executată sau considerată ca executată.
Regimul de sancţionare aplicabil persoanei juridice în cazul pluralităţii intermediare se

realizează în conformitate cu dispoziţiile art. 147 CP. Astfel, se prevede că persoanei juridice
111 M.l. MICHINICI, Când (nu) există pluralitate intermediară de infracţiuni? (I)..., op. cit., p. 37.
i se aplică regimul amenzii prevăzut de lege pentru persoana fizică [art. 147 alin. (1) CP], regimul
pedepselor complementare şi cel al măsurilor de siguranţă fiind reglementat prin dispoziţiile alin.
(2) şi (3) ale aceluiaşi articol.
în ceea ce priveşte aplicarea pedepsei principale, textul art. 147 alin. (1) CP trimite -în cazul
pluralităţii intermediare (săvârşite de persoana juridică) care cuprinde o singură infracţiune în
termenul secund - la contopirea amenzilor în considerarea aceluiaşi sistem (al cumulului juridic cu
spor obligatoriu şi fix - spor de o treime din cealaltă pedeapsă stabilită spor adăugat la pedeapsa
de bază), ţinând cont de dispoziţiile art. 137 CP - stabilirea amenzii pentru persoana juridică. în
aplicarea pedepsei principale în caz de pluralitate intermediară de infracţiuni săvârşite de
persoana juridică, apreciem că de la regula conferită de contopirea pedepselor (cumul juridic cu
spor obligatoriu şi fix) va opera excepţia configurată de cumulul aritmetic al pedepselor, atunci
când noua infracţiune se comite în termenul de încercare (definitivare) al unei graţieri
condiţionate[1].
în legătură cu tratamentul penal aplicabil pluralităţii intermediare, atunci când în cel de-al
doilea termen se comite un concurs de infracţiuni, apreciem că va fi incident acelaşi regim de
sancţionare funcţional şi în cazul (similar al) persoanei fizice. Astfel, ordinea de valorificare a celor
două forme de pluralitate de infracţiuni suprapuse va însemna prioritate acordată soluţionării
sancţionatorii a pluralităţii intermediare, iar pe plan subsecvent a concursului de infracţiuni.
în sfârşit, ţinem să reamintim aspectul potrivit căruia dispoziţiile interesând aplicarea
pedepselor complementare, cât şi luarea măsurilor de siguranţă în caz de pluralitate de infracţiuni
săvârşite de persoana juridică sunt incidente în cazul tuturor celor trei forme ale pluralităţii
infracţionale (cu reglementare expresă în Partea generală a Codului penal), astfel încât
comentariile expuse în materia concursului de infracţiuni/recidivei îşi menţin valabilitatea. 111
111
Dacă prin legea de graţiere condiţionată nu se dispune expres altfel.
***
Ilustrarea (generică a) pluralităţii intermediare de infracţiuni

(nu este întrunită cel puţin una dintre celelalte condiţii de existenţă necesare pentru existenţa
recidivei
postcondamnatorii)
***
Ilustrarea (generică a) pluralităţii nenumite de infracţiuni

(nu este întrunită cel puţin una dintre celelalte condiţii de existenţă necesare pentru
existenţa
recidivei postexecutorii)
durata termenului de reabilitare
\\
ţ
■
de reabilitări
Data săvârşirii
Data săvârşirii Momentul judecării definitive
infracţiunii T2
infracţiunii TI a infracţiunii TI
data la care s-a terminat executarea pedepsei TI (sau la care aceasta este considerată ca fiind executată
Secţiunea a 5-a. Extrase de practică relevantă

(obligatorie) în materia recidivei şi a pluralităţii
intermediare de infracţiuni
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în rezolvarea unor situaţii tranzitorii
1. Prin Decizia nr. 15/201411', înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
Bucureşti, Secţia I penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în
principiu a problemei de drept dacă prevederile art. 43 alin. (5) noul CP, ce reglementează regimul
sancţionator al recidivei, în situaţia în care fapta a fost săvârşită după executarea unei pedepse
aplicate printr-o condamnare anterioară, pot fi interpretate în sensul că pot fi aplicabile şi
persoanelor ce au fost condamnate definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni cu reţinerea art. 37
lit. b) CP anterior, în situaţia în care pedeapsa aplicată a fost redusă în baza art. 6 noul CP, şi a
stabilit: 1
[1)
M. Of. nr. 546 din 23 iulie 2014.
„în interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, pentru ipoteza unei infracţiuni
comise în stare de recidivă postexecutorie judecată definitiv înainte de intrarea în vigoare a noului
Cod penal, pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare se va compara cu maximul special
prevăzut în legea nouă pentru infracţiunea săvârşită prin luarea în considerare a dispoziţiilor art.
43 alin. (5) din Codul penal".
unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Tribunalul laşi, Secţia
penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei
chestiuni de drept: „dacă, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, la stabilirea pedepsei
aplicabile potrivit noii legi în cazul unei pluralităţi de infracţiuni care, potrivit Codului penal din
1969, presupunea reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie, iar, potrivit noului Cod penal,
condiţiile art. 41 nu mai sunt întrunite, se ia în considerare pedeapsa aplicabilă potrivit art. 43 alin.
(1), fără aprecieri asupra stării de recidivă, sau cea aplicabilă potrivit art. 44 raportat la art. 39 din
Codul penal", şi a stabilit:
„în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, stabilirea pedepsei în baza legii noi, în cazul
pluralităţii de infracţiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea reţinerea stării de
recidivă postcondamnatorie cu revocarea suspendării condiţionate, iar, potrivit Codului penal,
condiţiile recidivei postcondamnatorii cu privire la primul termen nu mai sunt întrunite, se
determină conform art. 44 raportat la art. 39 din Codul penal, referitoare la pluralitatea
intermediară".
dezlegarea de principiu a problemei de drept „dacă, în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal,
conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând
într-o infracţiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre
definitivă, o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a executării care, conform art. 41 alin. (1) din
Codul penal, nu îndeplineşte condiţiile pentru a constitui primul termen al recidivei
postcondamnatorii şi, respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea
penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei, în urma revocării
suspendării condiţionate, se realizează potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012
pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. (1) din
Codul penal anterior sau conform dispoziţiilor art. 96 alin. (5) raportat la art. 44 alin. (2) din Codul
penal, referitoare la pluralitatea intermediară", şi a stabilit:
„în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii
Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care, potrivit
Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă cu suspendarea
condiţionată a executării care, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu îndeplineşte condiţiile
pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii şi, respectiv, o infracţiune săvârşită
în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea şi
executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiţionate, se realizează potrivit dispoziţiilor
art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind
Codul penal raportat la art. 83 alin. (1) din Codul penal anterior".
[1]
2015.
121 M.Of. nr. 410 din 10 iunie
2015.
pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă, „în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din
Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul pluralităţii de
infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată
printr-o hotărâre definitivă o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei
conform art. 86^0 Codul penal anterior şi, respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de
încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este considerată legea nouă, stabilirea şi
executarea pedepsei rezultante în urma revocării suspendării sub supraveghere se realizează
potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal raportat la art. 864 alin. (1) din Codul penal anterior sau conform
art. 96 alin. (4) şi (5) din Codul penal actual" şi a stabilit:
„în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei Curţii Constituţionale nr.
265/2014, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care, potrivit
Codului penal anterior, a fost aplicată printr-o hotărâre definitivă o pedeapsă cu suspendarea sub
supraveghere a executării pedepsei potrivit art. 861 din Codul penal anterior şi o infracţiune
săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este considerată legea
nouă, stabilirea şi executarea pedepsei rezultante în urma revocării suspendării sub supraveghere
se realizează conform art. 96 alin. (4) şi (5) din Codul penal".
unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel laşi,
pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept „dacă, în aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1)
din Codul penal, la stabilirea stării de recidivă postexecutorie se are în vedere ca prim termen al
recidivei pedeapsa stabilită prin cumul, potrivit art. 83 din Codul penal din 1969 (art. 96 raportat la
art. 43 din Codul penal), sau pedepsele componente ale pluralităţii de infracţiuni constatate" şi a
stabilit:
„în aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Codul penal, la stabilirea stării de recidivă
postexecutorie se are în vedere, ca prim termen al recidivei, pedeapsa stabilită prin cumul, potrivit
art. 83 din Codul penal anterior (art. 96 raportat la art. 43 din Codul penal)".
B. Decizii pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub Codul penal anterior, care îşi
menţin valabilitatea potrivit reglementării actuale
Prin Decizia nr. XVIII/2007* 131, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a admis
Casaţie şi Justiţie cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 37 lit. b), în concurs cu cele ale art. 37 lit.
a) CP, atunci când prima condamnare a fost avută în vedere ca prim termen al recidivei
postexecutorii în cauza care atrage aplicarea art. 37 lit. a) din acelaşi cod, şi a stabilit:
„în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni de către o persoană condamnată definitiv la mai multe
pedepse, dintre care unele au fost executate, iar pentru altele durata pedepsei nu s-a împlinit,
trebuie să se reţină că acea infracţiune a fost săvârşită atât în condiţiile stării de
1
1
1
131
M. Of. nr. 542 din 17 iulie
2008.
M
recidivă postcondamnatorie, cât şi în cele ale stării de recidivă postexecutorie, ceea ce

atrage
aplicarea concomitentă a dispoziţiilor art. 37 a) şi b) din Codul penal".
[Decizia pronunţată îşi menţine valabilitatea, cu luarea în considerare a dispoziţiilor
sancţionatorii ale recidivei (forma postcondamnatorie şi forma postexecutorie) potrivit actualei
concepţii în materie. Reţinem aprecierea potrivit căreia „noul Cod penal, prin art. 41, renunţă la
formele recidivei existente în reglementarea anterioară, însă tratamentul sancţionator al acesteia
prevăzut de art. 43 este stabilit diferenţiat în funcţie de stadiul în care se află executarea pedepsei
aplicate anterior la momentul săvârşirii faptei care atrage reţinerea stării de recidivă. Prin urmare,
întrucât noua reglementare menţine în privinţa tratamentului sancţionator al recidivei o distincţie
similară celei existente anterior, decizia va produce efecte sub acest aspect. Astfel, ulterior datei de
1 februarie 2014, chiar dacă starea de recidivă reţinută potrivit art. 41 va fi unică, în raport de
motivarea deciziei examinate, aceasta va rămâne valabilă sub aspectul tratamentului
sancţionator multiplu incident în situaţia supusă analizei" (s.n.)ll] - n.n.] 111
111A
se vedea Analiza deciziilor..., op. cit., http://www.mpublic.ro/analiza_ril.pdf.
pluralităţii de infracţiuni
I. Afirmaţii (identificaţi valoarea de adevăr a următoarelor afirmaţii, argumentând
răspunsul):
1. în privinţa sancţionării concursului de infracţiuni (la nivelul pedepsei principale), legiuitorul

pena! român actual reglementează atât o ipoteză obligatorie, cât şi una facultativă, de aplicare, ca
pedeapsă rezultantă, a detenţiunii pe viaţă.
2. O persoană care a fost definitiv condamnată la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru o
infracţiune de furt (art. 228 CP) - pedeapsă pe care a executat-o integral - a comis, la scurt timp
după eliberare, o tentativă de furt. (Afirmaţia în considerarea căreia trebuie formulat răspunsul
este următoarea:)h această ipoteză, există o stare de recidivă (specială) postexecutorie, chiar
dacă, pe caz concret, instanţa se orientează înspre aplicarea pedepsei amenzii (între limitele
majorate cu jumătate ale acesteia).
3. Reprezintă condiţii generale pentru existenţa concursului de infracţiuni: identitatea de
subiect activ; identitatea de subiect pasiv; unitatea de rezoluţie infracţională; caracterul omogen,
din punct de vedere al încadrării juridice, al actelor infracţionale comise.
4. Dacă ia scurt timp după executarea unei pedepse de 1 an închisoare, aplicată pentru o
infracţiune de lovire [art. 193 alin. (1) CP], infractorul comite o infracţiune de ameninţare (art. 206
CP), nu sunt întrunite condiţiile stării de recidivă, dar nici acelea ale pluralităţii intermediare de
infracţiuni.
5. Spre deosebire de formele recidivei, formele concursului de infracţiuni nu sunt sancţionate
diferit unele de altele (în privinţa pedepsei principale).
6. în cazul recidivei, termenul 1 constă într-o pedeapsă concretă mai mare de un an (se
exclude egalitatea), iar termenul 2 constă într-o pedeapsă abstractă de cei puţin un an închisoare
(interesând doar pedeapsa pentru forma tipică/consumată a infracţiunii).
7. Pluralitatea intermediară de infracţiuni şi recidiva nu prezintă condiţii de existenţă comune.
8. Când o acţiune sau o inacţiune săvârşită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a
avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni, există
unitate infracţională legală, sub forma infracţiunii complexe.
9. Nu există incompatibilitate totală între săvârşirea unei infracţiuni din culpă şi existenţa unui
concurs de infracţiuni prezentând conexitate consecvenţională.
10. Dacă se comite tentativa faptei incriminate în art. 310 CP, de către o persoană care a
săvârşit, anterior, fapta incriminată în art. 314 CP, nu se reţine un concurs de infracţiuni, ci doar
art. 32 raportat la art. 310 alin. (3) CP, actul de pregătire absorbindu-se în actul de executare
comis.
11. Starea de recidivă (în cazul persoanei fizice) se compune din doi termeni, dintre care cel
dintâi se referă la o pedeapsă abstractă mai mare de un an închisoare, iar cel de-al doilea se referă
la o pedeapsă concretă de un an închisoare sau mai mare de un an închisoare, nefiind exclusă (pe
niciun termen) detenţiunea pe viaţă.
12. Unitatea de subiect activ în cazul unui concurs de infracţiuni se referă atât la o persoană
fizică minoră, cât şi la una majoră ori la o persoană juridică (după caz).
13. în cazul unui accident de circulaţie mortal, în care conducătorul unui vehicul produce
moartea a două persoane, există un concurs formal, simultan, omogen de infracţiuni (două ucideri
din culpă).
14. Atunci când o persoană comite un concurs de infracţiuni (toate infracţiunile concurente
întrunind condiţiile de existenţă impuse pentru existenţa celui de-al doilea termen al recidivei),
după ce a fost, anterior, definitiv condamnată pentru o altă faptă penală (care întruneşte
condiţiile de existenţă impuse de lege primului termen al stării de recidivă), algoritmul de
determinare, stabilire şi aplicare a pedepsei rezultante finale este acelaşi, indiferent dacă acest
concurs de infracţiuni s-a săvârşit înainte de executarea completă sau considerarea ca executată a
pedepsei reprezentând termenul 1 al recidivei ori după executarea sau considerarea ca executată
a acesteia (dar anterior reabilitării sau împlinirii termenului de reabilitare a infractorului pentru
respectiva infracţiune).
15. Este corectă condamnarea, pentru o infracţiune de viol care a dus la moartea victimei, a
celui care a constrâns o altă persoană la întreţinerea unui raport sexual, după care a ucis victima,
pentru ca aceasta să nu îl poată identifica.
16. între instituţia concursului de infracţiuni şi instituţia recidivei (aşa cum sunt acestea
reglementate în Codul penal român actual) sunt prezente şi alte deosebiri decât aceea referitoare
la inexistenţa/existenţa unei hotărâri definitive de condamnare (interpusă între momentele de
săvârşire a infracţiunilor cuprinse în structura pluralităţii de infracţiuni).
17. Este adevărat că formele posibile sub care se poate manifesta conceptul de pluralitate de
infracţiuni nu se reduc numai la concursul de infracţiuni, recidivă şi pluralitatea intermediară.
18. De lege Iota, alături de alte clasificări, recidiva (în cazul persoanei fizice) este concepută
sub formele: internaţională; relativă; temporară; fără regim progresiv.
19. Este posibil să existe un concurs ideal eterogen de infracţiuni, precum este posibil să
existe şi un concurs real simultan de infracţiuni.
20. Atunci când o infracţiune se comite pentru a înlesni săvârşirea altei infracţiuni, iar între
cele două nu a intervenit o hotărâre definitivă de condamnare, există un concurs real simplu de
infracţiuni.
21. Spre diferenţă de ipoteza recidivei (când trebuie ca, ulterior unei condamnări definitive la
o pedeapsă mai mare de un an închisoare, aplicată pentru o infracţiune intenţionată sau
praeterintenţionată, să se comită din nou o infracţiune pentru care să se aplice o pedeapsă de un
an sau mai mare de un an închisoare, tot pentru o infracţiune intenţionată sau
praeterintenţionată), în cazul pluralităţii intermediare, infracţiunile din cei doi termeni pot fi
comise şi din culpă, indiferent de gravitatea lor.
22. Atât în cazul concursului de infracţiuni, cât şi al recidivei, există unitate de subiect activ,
cu următoarea deosebire: subiect activ al concursului de infracţiuni poate fi şi minorul răspunzător
penal, însă starea de minoritate a infractorului este incompatibilă cu recidiva; de asemenea,
starea de minoritate a infractorului este incompatibilă cu pluralitatea intermediară de infracţiuni.
23. Atât în cazul concursului de infracţiuni, cât şi al infracţiunii complexe, poate exista o
legătură de la mijloc la scop sau una de la cauză la între activităţile comise de acelaşi subiect activ.
24. Dacă, în raport de o condamnare definitivă, condamnare neexecutată sau executată doar
parţial, se săvârşeşte un concurs de infracţiuni (chiar dacă numai una dintre infracţiunile
concurente este comisă în stare de recidivă postcondamnatorie, iar celelalte în stare de pluralitate
intermediară), potrivit dispoziţiilor legale, se aplică mai întâi regulile sancţionatorii de la concursul
de infracţiuni (în raport de toate infracţiunile) şi ulterior cele de la recidivă.
25. Atunci când se comite un concurs de infracţiuni după executarea sau considerarea ca
executată a pedepsei din primul termen al recidivei, se vor aplica mai întâi regulile de sancţionare
a recidivei postexecutorii (dar numai pentru acele infracţiuni concurente care verifică toate
condiţiile celui de-al doilea termen al recidivei), urmând a se aplica regulile de sancţionare de la
concursul de infracţiuni (faţă de toate pedepsele stabilite, indiferent de tipul infracţiunii - cu sau
fără verificarea stării de recidivă).
26. Concursul real caracterizat (cel care prezintă conexitate) se particularizează printr-o
dublă legătură existentă între infracţiunile componente (legătura tipică oricărei
forme de concurs de infracţiuni -fiind aici dublată de legătura in rem, manifestată sub diverse
forme), fiind exclusiv un tip material (real) de concurs de infracţiuni.
27. Dacă presupunem că o persoană a comis un concurs de infracţiuni format din trei fapte
penale pentru care i s-au stabilit pedepse de: 5 ani închisoare (în limitele 2-6 ani), 2 ani închisoare
(în limitele 1-10 ani), respectiv de 4 ani închisoare (în limitele 1-5 ani), atunci este adevărat că,
potrivit Codului penal actual, pedeapsa rezultantă corectă urmează a fi (exclusiv) închisoarea
pentru o durată de 7 ani.
28. în legislaţia penală actuală din ţara noastră, se poate afirma că recidiva este temporară,
absolută şi cu efect unic, atunci când se raportează la un subiect activ persoană juridică.
29. Atunci când o infracţiune se comite pentru a înlesni săvârşirea altei infracţiuni, iar între
cele două nu a intervenit o hotărâre definitivă de condamnare, există un concurs real caracterizat
(cu o conexitate etiologică) de infracţiuni.
30. în sancţionarea concursului de infracţiuni (comis de o persoană fizică majoră), la nivelul
pedepselor principale, legiuitorul penal actual a reglementat toate sistemele teoretice majore
posibile de sancţionare: cumulul aritmetic; absorbţia; cumulul juridic.
31. Dacă o persoană comite două sau mai multe infracţiuni, iar între datele de săvârşire a
acestora nu intervin hotărâri de condamnare, pluralitatea de infracţiuni existentă reprezintă un
concurs de infracţiuni; dacă între momentele comiterii respectivelor infracţiuni se verifică apariţia
unei hotărâri de condamnare pentru vreuna dintre acele infracţiuni, atunci se naşte starea de
recidivă.
32. La stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare la
infracţiuni săvârşite cu intenţie depăşită, deoarece, în acest caz, rezultatul mai grav se datorează
culpei făptuitorului.
33. Există pluralitate intermediară de infracţiuni atunci când, de exemplu, după rămânerea
definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii de un an, aplicată pentru o
infracţiune intenţionată, şi până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca
executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii de un an.
34. Recidiva postcondamnatorie se sancţionează (la nivelul pedepsei principale) potrivit
sistemului absorbţiei, al cumulului aritmetic, după cum, în condiţiile legii, instanţa poate aplica
pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
35. Atunci când una dintre infracţiunile concurente a fost comisă pentru săvârşirea altei
infracţiuni (spre exemplu, săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, pentru a se facilita
comiterea unei infracţiuni din culpă), există concurs ideal de infracţiuni, caracterizat prin
conexitate consecvenţională.
36. Tratamentul penal al recidivei postexecutorii (pedeapsa principală) este reglementat în
art. 43 alin. (5) CP; când în structura termenului secund al recidivei postexecutorii intră concursul
de infracţiuni, dispoziţiile relative la recidivă se vor aplica înaintea celor de la concursul de
infracţiuni.
37. în cazul persoanei fizice, legea penală română reglementează starea de recidivă absolută.
38. Există concurs de infracţiuni atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare, infractorul mai comite încă o infracţiune, prin aceeaşi acţiune sau inacţiune (concurs
ideal) ori printr-o acţiune sau inacţiune diferită (concurs real).
39. La stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare la
infracţiunile aflate sub incidenţa actelor de clemenţă (reprezentate de amnistie şi graţiere).
40. în cazul persoanei juridice, recidiva postcondamnatorie are caracter relativ şi atrage în
sancţionare aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor facultativ şi variabil.
41. în cazul persoanelor juridice care comit o nouă infracţiune după executarea sau
considerarea ca executată a unei pedepse aplicate pentru o infracţiune anterioară, dacă nu sunt
întrunite condiţiile legale necesare pentru reţinerea recidivei postexecutorii, pedeapsa pentru
infracţiunea nou-săvârşită se va aplica potrivit regulilor prevăzute în caz de concurs de infracţiuni,
reţinându-se existenţa unei pluralităţi intermediare de infracţiuni.
42. X a comis o ucidere din culpă, fiind condamnat definitiv la o pedeapsă de 4 ani închisoare.
După executarea integrală a acestei pedepse, la trei zile după eliberarea din penitenciar, X comite
o infracţiune intenţionată pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă. (Afirmaţia în
considerarea căreia trebuie formulat răspunsul este următoarea:) în acest caz, nu există nici
concurs de infracţiuni, nici recidivă, fiind exclusă şi pluralitatea intermediară de infracţiuni.
43. Reprezintă condiţii generale pentru existenţa recidivei: unitatea de subiect; existenţa unei
condamnări între infracţiunile comise; existenţa unei pluralităţi de rezoluţii infracţionale;
omogenitatea juridică a infracţiunilor săvârşite.
44. Conexitatea dintre infracţiunile concurente cuprinse în structura unui concurs real
caracterizat nu se limitează doar la o legătură de tip etiologic sau la una de tip consecvenţional.
45. Atunci când o persoană de gen masculin îşi violează (prin întreţinerea, prin constrângere,
a unui raport sexual normal) sora sau fiica, există un concurs ideal de infracţiuni, iar nu o singură
infracţiune.
46. Legiuitorul penal român actual a optat pentru consacrarea n ceea ce
priveşte infractorii persoane fizice, iar nu pentru reglementarea recidivei absolute, în sensul că,
relativ la vârsta acestora, a dispus ca acele condamnări pronunţate pentru infracţiuni comise în
timpul minorităţii să nu fie luate în considerare la stabilirea existenţei stării de recidivă.
47. Spre deosebire de concursul de infracţiuni (şi prin asemănare cu starea de recidivă),
pluralitatea intermediară nu poate să existe atunci când prima infracţiune a fost comisă în timpul
minorităţii ori a fost săvârşită din culpă.
48. Infracţiunea de vătămare corporală (art. 194 CP) nu întruneşte, în abstract, solicitările
legale pentru a putea constitui al doilea termen al unei recidive, în timp ce infracţiunea de viol
(art. 218 CP) verifică aceste condiţii.
49. Spre deosebire de concursul ideal de infracţiuni, cel real poate manifesta o serie de
conexităţi, precum aceea etimologică ori cea secvenţională.
50. Concursul de infracţiuni este o formă a pluralităţii de infractori care se poate clasifica
după mai multe criterii, fiind, după caz (de exemplu): concurs real, respectiv ideal; concurs
omogen, respectiv eterogen; concurs simplu ori concurs calificat (caracterizat).
51. La stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare pentru
infracţiuni comise şi judecate în străinătate.
52. Există pluralitate nenumită de infracţiuni atunci când, de exemplu, după rămânerea
definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii de un an, aplicată pentru o
infracţiune intenţionată, şi până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca
executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii de un an.
53. Regimul sancţionator incident în cazul recidivei postcondamnatorii este diferit de cel
incident în cazul recidivei postexecutorii, ceea ce se poate spune şi despre regimul de sancţionare
incident în cazul concursului real, respectiv ideal de infracţiuni.
54. Sub aspectul naturii juridice, recidiva postexecutorie nu este o cauză judiciară/specială/
reală de agravare facultativă a pedepsei.
55. Există concurs de infracţiuni atunci când aceeaşi persoană sau persoane diferite comit, în
acelaşi timp sau succesiv, una sau mai multe infracţiuni asemănătoare sau diferite.
56. Concursul de infracţiuni - atunci când este un concurs material simplu - include în
structura sa exclusiv infracţiuni materiale, între care există o legătură etiologică.
57. Concursul formal de infracţiuni include în structura sa-în mod exclusiv-infracţiuni
formale, ca fapte care sunt lipsite de un element material.
58. Concursul de infracţiuni este singura formă antecondamnatorie a pluralităţii infracţionale,
recidiva (inclusiv cea postexecutorie), pluralitatea intermediară şi pluralitatea nenumită de
infracţiuni fiind (toate) forme de pluralitate infracţională postcondamnatorie.
59. în concepţia legiuitorului penal român, concursul formal de infracţiuni reprezintă o
pluralitate aparentă de fapte penale, iar recidiva şi pluralitatea intermediară reprezintă forme ale
unităţii legale de infracţiuni.
60. Atunci când în structura unui concurs de infracţiuni se regăseşte şi o infracţiune
continuată, pedeapsa principală (închisoarea sau amenda) va putea depăşi maximul general
prevăzut de lege pentru respectiva categorie de pedeapsă.
II. Exerciţii tip „grilă" (identificaţi variantele corecte; toate combinaţiile sunt posibile: la o
grilă pot fi corecte sau incorecte toate variantele, fiind, totodată, posibil ca unele dintre variante
să fie corecte, iar altele incorecte): 1
1. O persoană a comis cinci infracţiuni concurente, pentru care a primit următoarele pedepse:
3 ani şi 2 luni închisoare, 4 luni închisoare, 1 an şi 3 luni închisoare, 2 ani şi 2 luni închisoare,
respectiv 15.000 de lei amendă. în acest caz, pedeapsa finală, rezultantă, care urmează a i se
aplica infractorului este de:
a) 6 ani şi 11 luni închisoare, la care s-ar mai putea adăuga, în totul sau în parte, amenda de
15.000 de lei;
b) 4 ani şi 5 luni închisoare, la care s-ar mai putea adăuga, în totul sau în parte, amenda de
15.000 de lei;
c) 5 ani şi 8 luni închisoare şi 15.000 de lei amendă;

d) 4 ani şi 5 luni închisoare şi 15.000 de lei amendă.
2. în materia sancţionării concursului de infracţiuni, de lege lata, este reglementat sistemul:

a) absorbţiei;
b) cumulului aritmetic;
c) cumulului juridic cu spor facultativ şi variabil de pedeapsă;
d) cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix de pedeapsă.
3. în materia pluralităţii de infracţiuni (în cazul persoanelor fizice):

a) nu există recidivă postexecutorie când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la data la care pedeapsa este
executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune,
intenţionată sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau
mai mare;
b) când pentru infracţiunile concurente s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, este
operant sistemul de sancţionare reprezentat de cumulul aritmetic;
c) la stabilirea pluralităţii de infracţiuni, sub forma pluralităţii intermediare, se ţine seama (şi)
de hotărârile de condamnare pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii;
d) pluralitatea intermediară nu se sancţionează, în toate ipotezele posibile, conform
regimului sancţionator prevăzut pentru concursul de infracţiuni.
4. Există concurs de infracţiuni atunci când infractorul, înainte de rămânerea definitivă a unei
hotărâri de condamnare, săvârşeşte:
a) un omor consumat, o tentativă de tâlhărie şi o executare întreruptă a unui abuz de
încredere;
b) o infracţiune consumată, o alta care este amnistiată şi o a treia a cărei pedeapsă a fost
graţiată;
c) o infracţiune consumată şi alta rămasă la stadiul de tentativă pedepsibilă, aceasta din
urmă fiind prevăzută într-o lege penală specială;
d) o infracţiune intenţionată în perioada minorităţii, o a doua din culpă, precum şi o a treia
comisă în timp ce se judeca apelul declarat împotriva hotărârii prin care se pronunţase
condamnarea pentru prima faptă.
5. Există concurs de infracţiuni atunci când:

a) printr-o singură acţiune s-a cauzat vătămarea corporală a cinci persoane;
b) printr-o singură acţiune s-au cauzat vătămarea corporală din culpă a unei persoane şi
uciderea din culpă a alteia;
c) printr-o singură acţiune s-a provocat uciderea din culpă a trei persoane;
d) printr-o singură acţiune intenţionată au fost omorâte două persoane.
6. Conexitatea consecvenţională:
a) înseamnă că una dintre infracţiunile concurente este comisă pentru a înlesni săvârşirea
alteia;
b) înseamnă că o infracţiune este săvârşită pentru a ascunde comiterea altei infracţiuni;
c) este o formă de manifestare a legăturii in rem între infracţiunile concurente;
d) semnifică, de regulă, săvârşirea a două infracţiuni simultan.
7. Concursul de infracţiuni prezentând o conexitate etiologică se caracterizează prin aceea

că:
a) infracţiunea -cauzăeste comisă anterior şi pentru a facilita
săvârşirea infracţiunii-e/ect;
b) prima infracţiune poate fi atât intenţionată, cât şi culpoasă, spre deosebire de infracţiunea
ulterioară, care poate fi doar intenţionată;
c) rezoluţia privind săvârşirea infracţiunii-scop ia naştere înainte de comiterea infracţiunii-
mijloc;
d) infracţiunea-scop absoarbe infracţiunea-m/y/oc, căci aceasta reprezintă doar o activitate
preparatorie în vederea comiterii infracţiunii-scop, un act de executare calificată.
8. Există concurs de infracţiuni:

a) când o persoană, intenţionând să ucidă prin împuşcare un adversar, într-un loc izolat,
reuşeşte doar să îl rănească pe acesta, căci, din cauza unei greşeli în executarea acţiunii, rezultatul
vizat se produce asupra unei alte persoane, care se afla din întâmplare în acea zonă;
b) cu o conexitate consecvenţională atunci când o persoană care a comis un furt recurge la
acte de violenţă fizică asupra persoanei care o urmăreşte pentru a recupera bunul sustras;
c) când o persoană ucide gardianul unui demnitar, pentru a-şi facilita activitatea de
suprimare a vieţii acestuia din urmă, faptă pe care o comite la o dată ulterioară;
d) când se săvârşeşte o infracţiune de fals, pentru a se ascunde comiterea unei delapidări, în
condiţiile în care s-a acţionat, în acest sens, în baza unui plan infracţional prestabilit.
9. Suntem în prezenţa unui concurs de infracţiuni atunci când:

a) o persoană comite o nouă infracţiuneîn cursul termenului de supraveghere al amânării
aplicării pedepsei;
b) o persoană a comis, în stare de necesitate, fapte conforme cu norma de incriminare a
distrugerii, respectiv a violării de domiciliu;
c) un minor comite două tâlhării, una pe când avea 13 ani şi 9 luni, cealaltă pe când avea 14
ani şi 3 luni;
d) o persoană aplică victimei (care a decedat), cu aceeaşi ocazie, 12 lovituri de pumn şi 6
lovituri cu o bâtă în zona capului.
10. Nu constituie condiţie de existenţă a concursului de infracţiuni:

a) unitatea de rezoluţie infracţională;
b) unitatea de subiect activ;
c) unitatea de subiect pasiv;
d) forma de vinovăţie identică, în cazul ambelor fapte. 11
11. Suntem în prezenţa concursului ideal de infracţiuni în cazul în care:

a) inculpatul loveşte cu maşina două persoane, care se aflau împreună, astfel încât ambele
suferă vătămări corporale;
b) inculpatul comite a doua infracţiune pentru a ascunde săvârşirea celei dintâi;
c) autorul sustrage, în aceeaşi noapte, bunuri încorporate în mai multe vagoane ale unor
garnituri de tren staţionate în gară;
d) cele două (sau mai multe) infracţiuni comise anterior unei condamnări definitive protejează
valori sociale similare.
12. Există un concurs de infracţiuni:

a) de tip real (material) numai atunci când infracţiunile componente sunt comise prin acţiuni
sau inacţiuni separate, desfăşurate la diferite intervale de timp (mai mici sau mai mari), care le
despart unele de celelalte;
b) de tip ideal (formal) numai atunci când infracţiunile componente sunt de acelaşi fel (au
aceeaşi natură, primesc aceeaşi încadrare juridică);
c) de tip simplu atunci când în structura sa nu sunt prezente infracţiuni aparţinând unităţii
legale de infracţiune (de exemplu, infracţiuni complexe);
d) de tip caracterizat, sub formă etiologică, dacă se identifică între infracţiunile componente
o legătură obiectivă de tipul (sub forma) mobil-scop.
13. Recidiva, aşa cum apare în reglementarea din legislaţia penală română actuală, necesită:
a) ca cei doi termeni să fie constituiţi din infracţiuni de o anumită gravitate;
b) ca cea de-a doua infracţiune să fie comisă într-un anumit interval de timp de la executarea
(considerarea ca executată a) pedepsei definitiv pronunţate pentru prima infracţiune (recidiva
postexecutorie);
c) ca infracţiunile din structura ei să fie comise doar cu anumite forme de vinovăţie;
d) ca infracţiunile din structura ei să fie îndreptate împotriva aceluiaşi obiect juridic.
14. Constituie asemănări între recidiva postcondamnatorie şi cea postexecutorie:

a) momentul comiterii infracţiunii care constituie termenul 2 al recidivei;
b) gravitatea termenului 1;
c) gravitatea termenului 2;
d) forma de vinovăţie în raport de infracţiunile comise.
15. Pentru a exista starea de recidivă postexecutorie, infracţiunea care constituie termenul 2
trebuie:
a) să fie comisă obligatoriu cu intenţie directă;
b) să fie sancţionată în concret cu pedeapsa închisorii mai mare de un an;
c) să fie comisă doar într-un anumit interval de timp de la executarea sau considerarea ca
executată a pedepsei pentru infracţiunea care constituie termenul 1;
d) să fie comisă de o persoană fizică majoră (indiferent de vârsta acesteia la data comiterii
primei infracţiuni - termenul 1) sau de o persoană juridică.
16. Când termenul 2 al unei recidive (în cazul persoanei fizice) este format din mai multe
infracţiuni concurente, pedeapsa rezultantă se va obţine aplicând:
a) mai întâi regulile de la concurs, iar apoi tratamentul recidivei, între termenul 1 şi pedeapsa
rezultantă obţinută în structura termenului 2 (recidiva postcondamnatorie);
b) mai întâi regimul sancţionator al recidivei, pentru fiecare dintre infracţiunile concurente,
şi apoi regulile de sancţionare a concursului de infracţiuni între pedepsele individuale astfel
stabilite (recidiva postexecutorie);
c) mai întâi regulile de la concurs, iar apoi tratamentul recidivei, între termenul 1 şi pedeapsa
rezultantă obţinută în structura termenului 2 (indiferent de forma recidivei);
d) mai întâi regulile de la concurs, iar apoi tratamentul recidivei, între termenul 1 şi
pedeapsa rezultantă obţinută în structura termenului 2 (recidiva postcondamnatorie), dar numai
dacă toate infracţiunile concurente (fiecare dintre ele în parte) întrunesc condiţiile de existenţă
pentru starea de recidivă.
17. Există pluralitate intermediară de infracţiuni în cazul în care:

a) un minor de 16 ani comite o ucidere din culpă, după ce anterior săvârşise, fără
discernământ, o faptă prevăzută de legea penală;
b) pentru ascunderea comiterii unei infracţiuni din culpă, infractorul mai comite încă o
infracţiune din culpă (căci infracţiunile din culpă nu pot genera starea de recidivă);
c) după executarea unei pedepse de 2 ani închisoare pentru o infracţiune din culpă, persoana
în cauză săvârşeşte o nouă infracţiune, tot din culpă;
d) inculpatul participă, în calitate de complice, la comiterea unei infracţiuni, precum şi în
calitate de instigator la altă infracţiune, dacă a doua infracţiune este comisă după condamnarea sa
pentru cea dintâi, în timpul judecării apelului declarat împotriva acesteia.
18. Tratamentul sancţionator legal al recidivei se diferenţiază în funcţie de:

a) momentul comiterii celei de-a doua infracţiuni;
b) caracterul omogen sau eterogen al infracţiunilor din structura ei;
c) forma de vinovăţie ce caracterizează infracţiunile comise;
d) numărul pedepselor aplicate pentru termenul 1 al recidivei.
19. Nu atrag starea de recidivă:

a) pedepsele a căror executare s-a prescris;
b) condamnările privitoare la infracţiunile comise de minori;
c) pedepsele graţiate;
d) condamnările vizând infracţiuni praeterintenţionate.
20. în cazul în care pentru al doilea termen al recidivei postcondamnatorii instanţa stabileşte
o pedeapsă (concretă) constând în amendă, pedeapsa rezultantă se calculează astfel:
a) se aplică restul rămas neexecutat din pedeapsa închisorii, de la primul termen, la care se
poate adăuga amenda, în tot sau în parte;
b) se aplică pedeapsa amenzii până la maximul special, iar dacă acesta este neîndestulător,
se poate aplica şi un spor de până ia jumătate din respectivul maxim;
c) se aplică restul de pedeapsă (cu închisoarea) de la primul termen, la care se adaugă
amenda (stabilită pentru cel de-al doilea termen);
d) într-o asemenea situaţie nu poate exista recidivă.
21. Pluralitatea nenumită de infracţiuni:

a) este o formă a pluralităţii de infracţiuni identificată în doctrină, care desemnează, generic,
variatele ipoteze de pluralitate infracţională nereglementate expres în legea penală actuală;
b) beneficiază de un sistem sancţionator intermediar (situat între cel al concursului de
infracţiuni şi cel al recidivei);
c) este doar o altă denumire utilizată pentru pluralitatea intermediară de infracţiuni;
d) nu are consacrat un sistem sancţionator propriu, urmând să se aplice (doar) pedeapsa în
limitele speciale prevăzute pentru infracţiunea nou-săvârşită (constituind un criteriu de
individualizare judiciară a pedepsei concrete).
22. Dacă, după condamnarea definitivă la o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare, aplicată
pentru un concurs de infracţiuni (în structura căruia intră o infracţiune din culpă, pentru care s-a
stabilit o pedeapsă de 2 ani închisoare, şi două infracţiuni intenţionate, pentru care s-au stabilit o
pedeapsă de un an închisoare şi una de 6 luni închisoare), o persoană
comite un furt (victimă fiind un codeţinut - coleg de celulă), în timpul executării pedepsei, atunci,
în speţă, există:
a) recidivă postcondamnatorie;
b) pluralitate intermediară de infracţiuni;
c) pluralitate sui-generis de infracţiuni (dar numai dacă infractorul condamnat este minor
răspunzător penal);
d) în speţa descrisă, pedeapsa rezultantă indicată pentru concursul iniţial de infracţiuni nu
este corect stabilită (în funcţie de pedepsele individual stabilite pentru infracţiunile concurente).
23. De lege lata, recidiva:

a) postcondamnatorie se va sancţiona potrivit sistemului cumulului aritmetic nelimitat;
b) postcondamnatorie, în condiţiile căreia se săvârşeşte un concurs de infracţiuni (pe
termenul 2), va implica un sistem sancţionator diferit de cel admis ca fiind incident atunci când se
comit mai multe infracţiuni concurente în stare de recidivă postexecutorie;
c) postcondamnatorie nu cunoaşte excepţii de la regimul său ordinar de sancţionare, în ceea
ce priveşte pedepsele principale;
d) postexecutorie se sancţionează potrivit altui sistem de sancţionare decât cumulul
aritmetic, cumulul juridic sau absorbţia.
24. Pluralitatea intermediară există atunci când:

a) după executarea unei pedepse pentru o infracţiune din culpă, autorul comite o nouă
infracţiune, intenţionată;
b) după condamnarea definitivă a unui minor, acesta comite o infracţiune din culpă, în
timpul executării măsurii educative privative de libertate aplicate;
c) după condamnarea la o pedeapsă cu amenda, aplicată pentru o infracţiune intenţionată, şi
înainte de a o executa pe aceasta integral, infractorul (persoană fizică majoră) comite o nouă
infracţiune, intenţionată, sancţionată prin lege numai cu amendă;
d) se comite o nouă infracţiune, după împlinirea termenului de reabilitare judecătorească
incident în raport de o condamnare definitivă anterioară (pentru care pedeapsa concretă a fost
integral executată).
25. Pluralitatea intermediară se deosebeşte de concursul de infracţiuni prin aceea că:

a) în cazul pluralităţii intermediare, a doua infracţiune se poate comite chiar şi după
condamnarea definitivă pentru prima faptă penală;
b) în structura pluralităţii intermediare pot intra şi infracţiuni din culpă;
c) sporul aplicabil în caz de contopire, în cazul pluralităţii intermediare, este mai ridicat decât
cel de la concurs;
d) pluralitatea intermediară este o formă a pluralităţii de infractori, iar nu a pluralităţii de
infracţiuni.
corespunzătoare acestora): 1
1. X a luat hotărârea de a viola victima, persoană căreia îi cunoştea domiciliul. După ce a

plecat de la locuinţa proprie spre aceea a victimei, odată ajuns la uşa acesteia, X a sunat, i-a
ordonat victimei să deschidă, declarând că s-a decis să întreţină cu ea relaţii sexuale,
indiferent dacă aceasta este sau nu de acord, apoi a tras două şuturi de picior în uşă, după ce
victima i-a refuzat accesul înăuntru, şi a plecat înapoi acasă.
în acest caz, X poate fi tras la răspundere penală pentru o tentativă perfectă de viol şi una
imperfectă de violare de domiciliu, în concurs formal de infracţiuni?
2. X a luat hotărârea de a viola victima, persoană căreia îi cunoştea domiciliul. După ce a

plecat de la locuinţa proprie spre aceea a victimei, odată ajuns la uşa acesteia, X a spart uşa, a
intrat în casă, a lovit victima cu pumnii peste faţă şi i-a rupt hainele. Fiind impresionat de
rugăminţile victimei de a nu o viola şi aflând că aceasta este virgină, X a abandonat-o în starea în
care o adusese şi a plecat.
în acest caz, X poate fi tras la răspundere penală pentru un concurs de infracţiuni? Una dintre
acestea este o tentativă perfectă de viol?
3. X, conducător auto, pierde controlul volanului, din pricina vitezei nelegale de deplasare
prin localitate, şi produce un accident de circulaţie, în urma căruia sunt lovite patru persoane.
Dintre acestea, două decedează, iar două suferă serioase leziuni traumatice (necesitând peste 90
de zile de îngrijiri medicale pentru recuperarea integrităţii corporale). Prin rechizitoriul întocmit la
finele urmăririi penale, X a fost trimis în judecată pentru un concurs ideal de infracţiuni, format din
două infracţiuni de ucidere din culpă (art. 192 CP) şi două infracţiuni de vătămare corporală din
culpă (art. 196 CP).
Ce urmează a decide instanţa? Motivaţi!
4. X, minor răspunzător penal, comite o infracţiune de loviri cauzatoare de moarte (art. 195
CP), după condamnarea definitivă pentru o infracţiune anterioară de furt (art. 228 CP), dar înainte
de executarea integrală a măsurii educative ce i-a fost aplicată pentru aceasta. Instanţa de fond a
apreciat că nu sunt întrunite condiţiile de existenţă pentru niciuna dintre formele pluralităţii de
infracţiuni, argumentând inexistenţa concursului de infracţiuni, a recidivei, precum şi a pluralităţii
intermediare de infracţiuni.
Se poate totuşi considera că există o formă a pluralităţii de infracţiuni? Explicaţi!
5. După condamnarea definitivă la o pedeapsă de 2 ani închisoare, aplicată pentru o

infracţiune de furt (art. 228 CP), înainte de trecerea la executarea pedepsei, infractorul a comis, în
aceeaşi zi, o infracţiune de tâlhărie (art. 233 CP) şi o vătămare corporală din culpă (art. 196 CP).
în acest caz, indicaţi forma/formele pluralităţii de infracţiuni existentă/existente în speţă şi
modul de soluţionare sub aspectul regimului sancţionator (prioritatea în rezolvare)! Motivaţi!
6. Y a intrat într-o altercaţie cu un cunoscut (X), pe care l-a ameninţat cu moartea, agitându-i
prin faţă un cuţit. Speriată, victima a fugit, fiind fugărită de către Y, care a abandonat urmărirea
acesteia după câteva sute de metri. Revenind pe acelaşi traseu, pentru a-şi relua drumul, Y a
observat că X şi-a scăpat pe jos portofelul, astfel încât l-a ridicat, însuşindu-şi banii pe care i-a găsit
acolo, aruncând portmoneul gol la un coş de gunoi.
Cum urmează a se încadra juridic şi sancţiona activitatea comisă de către Y? Argumentaţi!
7. X a comis o ucidere din culpă, fiind condamnat definitiv la o pedeapsă de 4 ani închisoare.
După executarea primelor 6 luni, X a evadat din penitenciar, fiind ulterior prins. Instanţa a reţinut
că X se găseşte într-o stare de pluralitate intermediară de infracţiuni,
dar, cu toate acestea, pedepsele stabilite nu au fost contopite potrivit regulilor de la concursul de
infracţiuni, ci au fost adiţionate (cumulate aritmetic).
Este corectă maniera de soluţionare a cauzei de către instanţă?
8. X a comis un furt (art. 228 CP), pentru care i s-a stabilit o pedeapsă de 11 luni închisoare,
precum şi (separat) o ameninţare (art. 206 CP), pentru care s-a fixat o pedeapsă de 6 luni
închisoare. Cele două infracţiuni fiind concurente, instanţa a aplicat o pedeapsă rezultantă de 1 an
şi o lună închisoare. în penitenciar, aflat în executarea acestei pedepse, X s-a luat la bătaie cu un
alt deţinut, săvârşind asupra acestuia infracţiunea de lovire sau alte violenţe (art. 193 CP).
în acest caz, poate fi judecat X ca infractor recidivist? Motivaţi!
9. X, urmărind să obţină rapid o sumă de bani, a luat hotărârea să sustragă servieta unui
trecător, pe stradă. Apropiindu-se în fugă de Y, X l-a îmbrâncit pe acesta, din spate, cu o mână, în
timp ce a tras, cu cealaltă mână, geanta victimei. Fiind luat prin surprindere, Y s-a dezechilibrat şi a
căzut între trotuar şi partea carosabilă, iovindu-se ia cap de bordură. Traumatismul cranio-
cerebra! provocat a cauzat decesul victimei, care a încetat din viaţă după 2 zile de spitalizare. Fiind
judecat, X a fost tras la răspundere penală pentru un concurs de infracţiuni, compus dintr-un furt
şi o ucidere din culpă. împotriva acestei hotărâri de condamnare X a formulat apel.
Ce urmează a decide instanţa de control judiciar? Argumentaţi!
10. Urmărind să îl ucidă pe A (amantul soţiei sale), B l-a aşteptat pe acesta, noaptea, pe o alee
pustie şi neiluminată de lângă locuinţa victimei. în momentul în care a apărut în dreptul său o
persoană care semăna cu A, B i-a aplicat trei lovituri de cuţit în zona gâtului, victima decedând. Din
ziarele publicate a doua zi, B a aflat că cel ucis era de fapt C, un vecin al lui A. în instanţă, în timp ce
procurorul a argumentat că B trebuie să răspundă penal pentru o infracţiune de omor
(consumată), apărătorul lui B a arătat că se poate argumenta că B ar putea fi tras la răspundere
penală pentru o tentativă de omor (împotriva lui A) şi o ucidere din culpă (împotriva lui C), fapte
aflate în concurs ideal (formal) de infracţiuni.
Arătaţi dacă cele invocate de acuzare/apârare se susţin (sau nu) şi formulaţi o opinie motivată
în cauză! 11
11. Inculpatul (X), şofer de camion (TIR), a luat în cabină, în timpul unei curse, o
persoană de sex feminin (Y), care făcea autostop. La un moment dat, aceasta a adormit, iar
inculpatul, fără a opri camionul, a încercat să o dezbrace, pentru a întreţine cu ea relaţii sexuale.
Trezindu-se şi sesizând intenţia şoferului, victima a protestat şi a refuzat să întreţină acte sexuale
cu acesta, solicitându-i să oprească maşina. Inculpatul a devenit violent, a lovit-o cu palma peste
faţă, ţipând că nu o lasă să plece până nu îl satisface sexual. în acest moment, victima a deschis
uşa camionului şi s-a deplasat pe scara de coborâre din cabină, sperând că şoferul va opri; însă
acesta a accelerat, urmărind astfel să o determine să revină înăuntru. Trecând peste o groapă,
camionul s-a zdruncinat violent, victima a alunecat de pe scară sub roţi şi a decedat. X a fost trimis
în judecată pentru comiterea unui concurs de infracţiuni, format dintr-o tentativă de viol şi o
ucidere din culpă.
Calificaţi soluţia astfel avansată prin rechizitoriu şi indicaţi motivat ce urmează a hotărî
instanţa!
12. Infractorul a escaladat geamul (găsit întredeschis), pătrunzând într-o magazie utilitară
(situată în mijlocul unui câmp), de unde a sustras câteva unelte agricole. Geamul s-a închis în urma
sa, iar, pentru că mecanismul de închidere-deschidere (cremaliera) era defect(ă), a trebuit să îl
spargă pentru a putea ieşi din magazie cu bunurile sustrase. Prima instanţă l-a condamnat pe
inculpat pentru săvârşirea unei infracţiuni (complexe) de furt prin efracţie.
Apreciaţi, motivat, daca soluţia este corectă (sau nu)!
13. S-a reţinut următoarea situaţie de fapt: X a comis, pe 4 februarie 2016, un furt de produse
electrocasnice, dintr-un magazin; având nevoie de bani, peste încă două săptămâni, a distrus
încuietoarea unei portiere şi a sustras o geantă dintr-un autoturism; peste alte 3 zile, observând o
geantă deschisă neglijent într-un tramvai, a luat din aceasta un telefon mobil. încă o săptămână
mai târziu, aflat în depozitul unui magazin, din care urmărea să sustragă alte bunuri, X a fost
observat de un agent de pază, pe care l-a bruscat pentru a reuşi să fugă. Acuzarea a solicitat
instanţei reţinerea unei infracţiuni continuate de tâlhărie.
Ce urmează a decide instanţa? Motivaţi!
14. O persoană a înjunghiat-o de trei ori pe alta, în zona toracelui, utilizând un cuţit cu lama
de 20 cm. în urma agresiunii, victima a supravieţuit pentru 23 de zile, dar, în cele din urmă, medicii
nu au mai reuşit să împiedice decesul acesteia. Cercetat iniţial pentru vătămare corporală,
infractorul a fost înştiinţat că, alături de această infracţiune, este-după constatarea morţii victimei
- urmărit penal şi pentru o infracţiune de omor, în concurs ideal de infracţiuni.
Este corectă soluţia astfel indicată? Argumentaţi!
15. Instanţa a reţinut că minora, în timp călătorea cu trenul (după lăsarea întunericului),
întorcându-se de la şcoală în localitatea în care locuia, a fost acostată de inculpatul care călătorea
în acelaşi tren. Aceasta a încercat să îl evite, scop în care, sesizând micşorarea vitezei trenului (care
se apropia de staţie), a deschis uşa vagonului şi a coborât pe prima treaptă, în aşteptarea opririi. în
scopul realizării intenţiei sale de a o viola, inculpatul a îmbrâncit-o pe când trenul se afla încă în
mişcare, determinând căderea victimei pe terasamentul căii ferate. Sărind din tren, inculpatul a
profitat de starea victimei, care îşi pierduse cunoştinţa, violând-o. Leziunile cauzate ca urmare a
căderii din tren au produs, în cele din urmă, moartea victimei.
Cu ce formă de vinovăţie îi este imputabilă inculpatului moartea victimei? Care este
încadrarea juridică a faptei care a cauzat moartea victimei (ce infracţiune s-a comis)?
în care instituţie de drept penal - partea generală poate fi încadrat ansamblul faptic săvârşit
de inculpat în speţa descrisă?
Ce se poate reţine dacă inculpatul se întorcea acasă din executarea unei pedepse de 1 an
închisoare, aplicată pentru o infracţiune de furt?
16. Instanţa a reţinut că, într-o seară, inculpatul, aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, a
observat o persoană de sex feminin pe câmp şi s-a apropiat, agresiv, de aceasta. Văzându-I,
victima a început să ţipe, dar inculpatul i-a acoperit gura cu palma şi - trântind-o la pământ- a
violat-o. Ulterior, pe când inculpatul voia să se îndepărteze, victima a început din nou să ţipe,
astfel încât, de teamă să nu fie alertate alte persoane şi să fie descoperit, inculpatul a sugrumat
victima până când aceasta a decedat.
Cu ce formă de vinovăţie îi este inculpatului imputabilă moartea victimei? Care este
încadrarea juridică a faptei care a cauzat moartea victimei (ce infracţiune s-a comis)?
în care instituţie de drept penal - partea generală poate fi încadrat ansamblul faptic săvârşit
de inculpat în speţa descrisă?
Ce se poate reţine dacă inculpatul se afla în stare de liberare condiţionată din executarea unei
pedepse de 1 an, aplicată pentru o infracţiune de furt?
17. Instanţa a reţinut că, la 11 martie 2016, văzându-l pe minorul N.A., în vârstă de 7 ani, într-
o sală de jocuri mecanice, sub pretextul că nu avea voie să intre în acel local, inculpatul (D.P.) i-a
cerut să plătească o „amendă" de 100 de lei (deşi nu avea şi nu şi-a declinat nicio calitate în baza
căreia ar fi fost îndreptăţit să încaseze o asemenea amendă şi nu a indicat niciun temei de drept
pentru aceasta). împreună, s-au deplasat la locuinţa minorului şi acesta i-a înmânat suma cerută.
Cu acest prilej, fără a fi observat, inculpatul a sustras 100 de euro pe care i-a văzut pe o piesă de
mobilier situată în holul de la intrare (unde a aşteptat ca minorul să revină, dintr-o cameră, pentru
a-i remite „amenda"). La 14 martie 2016, inculpatul, după ce s-a asigurat că acelaşi minor este
singur în casă, a sunat la intrare şi - după deschiderea uşii - a pătruns prin forţă în apartament, l-a
încuiat pe minor în dormitor, a scotocit prin sertare şi a sustras suma de 5.000 de lei (tot
numerarul pe care l-a găsit în casă). La 31 mai 2016, găsind într-un tufiş cheile de la locuinţa
persoanei vătămate I.V. (portcheiul conţinea şi o hârtie pe care era notată adresa), inculpatul s-a
deplasat la acea locuinţă, a pătruns în apartament şi a sustras un aparat electronic, precum şi
suma de 13.000 de lei.
Soluţionaţi (motivat) speţa, precizând dacă urmează a se reţine o formă de unitate
infracţională ori o formă de pluralitate de infracţiuni! Dar dacă inculpatul era un minor în vârstă de
17 ani? Dar dacă inculpatul era un major care mai fusese condamnat anterior (definitiv) pentru o
tâlhărie, pentru care executase o pedeapsă de 3 ani închisoare?
18. în noaptea de 9-10 iulie 2016, inculpatul (persoană în vârstă de 18 ani, aflată în
executarea unei măsuri educative neprivative de libertate aplicate pentru comiterea unei
infracţiuni de ameninţare, săvârşită pe când avea 17 ani) a escaladat gardul unui service auto,
după care a forţat uşa metalică de acces şi a pătruns în incinta unităţii. A spart geamul portierei
unui autoturism şi a încercat să sustragă radiocasetofonul, dar, nereuşind decât să îl deterioreze, a
renunţat. în drumul spre ieşire, observând un aparat şi două anvelope pe o masă de lucru, le-a
sustras pe acestea, după care a fost surprins, la ieşirea din unitate, de angajaţii unei firme de pază.
Deşi apărarea a solicitat condamnarea doar pentru o infracţiune de furt calificat, procurorul a
invocat existenţa unui concurs de infracţiuni, motivând că inculpatul a avut reprezentarea că
bunurile sustrase, respectiv cel pe care a încercat fără succes să îl sustragă aparţin unor patrimonii
diferite.
Care este soluţia pe care ar trebui să o adopte instanţa? Motivaţi!
19. Instanţa a reţinut că inculpatul, în noaptea de 24 februarie 2016, a pătruns, împreună cu

un alt făptuitor, prin forţarea încuietorii, în locuinţa persoanei vătămate, de unde a sustras 1.800
de lei şi mai multe bunuri. Din actele cauzei rezultă că inculpatul a mai fost condamnat definitiv,
anterior, la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare, aplicată tot pentru o infracţiune de furt.
Această pedeapsă a fost executată până la data de 18 iulie 2012. Instanţa l-a condamnat pe
inculpat cu reţinerea stării de recidivă postexecutorie.
Argumentaţi cu privire la corectitudinii soluţiei instanţei; apreciaţi cu privire la forma de
manifestare a pluralităţii de infracţiuni incidenţă în speţă; indicaţi motivele pentru care situaţia nu
verifică cerinţele de existenţă necesare pentru celelalte forme de manifestare a pluralităţii de
infracţiuni!
20. Inculpatul a comis o infracţiune de omor (art. 188 CP), pentru care i s-a stabilit o
pedeapsă de 18 ani închisoare, două infracţiuni de viol calificat [art. 218 alin. (3) lit. c) şi
e) CP], pentru care i s-au stabilit pedepse de 11, respectiv 10 ani închisoare, trei infracţiuni de
tâlhărie calificată [art. 234 alin. (1) lit. c), d) şi e) CP], pentru care i s-au stabilit pedepse de 8, 9 şi
10 ani închisoare, o infracţiune de lipsire de libertate în mod ilegal care a avut ca urmare moartea
victimei [art. 205 alin. (4) CP], pentru care i s-a stabilit o pedeapsă de 12 ani închisoare, şi o
infracţiune de falsificare de monede [art. 310 CP], pentru care i s-a stabilit o pedeapsă de 9 ani
închisoare. Soluţionând, sub aspect sancţionator, concursul de infracţiuni astfel săvârşit, instanţa a
aplicat condamnatului pedeapsa detenţiunii pe viaţă. împotriva acestei hotărâri inculpatul a
formulat apel, susţinând că sentinţa este nelegală, din moment ce nu numai că niciuna dintre
pedepsele individual stabilite pentru infracţiunile concurente nu este pedeapsa detenţiunii pe
viaţă, dar că aceasta nici măcar nu este prevăzută de lege, ca pedeapsă alternativă, pentru vreuna
dintre infracţiunile comise.
Apreciaţi, argumentat, asupra motivului invocat de către inculpat în apel!
IV. Completaţi spaţiile marcate prin linie punctată, cu termenii/expresiile/noţiunile/

1. Atât în cazul concursului de infracţiuni, cât şi al recidivei, există unitate de .........................
2. Starea de minoritate este incompatibilă cu următoarele forme ale pluralităţii de

infracţiuni: ..............................................
3. Formele pluralităţii de infracţiuni cu reglementare expresă în Partea generală a Codului
penal sunt reprezentate de: ................................................
4. în cazul concursului de infracţiuni, cele două (sau mai multe) fapte penale nu sunt
separate, din punct de vedere al datei lor de comitere, de .......................................... ; dimpotrivă,
atât în cazul recidivei, cât şi al pluralităţii intermediare de infracţiuni, există ....................................
................. , în condiţiile legii.
5. Există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost
săvârşite de aceeaşi persoană, prin .................................................. , înainte de a fi condamnată
........................................... pentru vreuna dintre ele; după caz, concursul real (material) de
infracţiuni se poate manifesta ca un concurs ................................................... sau .............................
6. Concursul real caracterizat de infracţiuni este expres prevăzut de lege în (indicare

precisă).
7. Diferenţa dintre concursul real şi cel formal de infracţiuni rezidă în (diferenţă ce se
manifestă la nivelul elementului material).
8. Din punct de vedere subiectiv, infracţiunile reunite în structura unui concurs real de
infracţiuni se pot caracteriza prin .................................................
9. Concursul real de infracţiuni caracterizat (conexitate etiologică/consecvenţională)
se particularizează printr-o dublă legătură dintre infracţiuni, legătura obligatorie în cazul oricărui
concurs (adică cea ............................................................... ) fiind dublată de o legătură ...................
10. în caz de condamnare a inculpatului pentru un concurs de infracţiuni, se parcurg în

sancţionare mai multe etape, anume: ...................................................
11. Potrivit dispoziţiilor din art. 39 alin. (1) CP, sunt consacrate mai multe sisteme de
sancţionare
operante în materia concursului de infracţiuni, anume: sistemul ............................................(atunci
când ............................................ ); sistemul .............................................. (atunci când .....................
........................ ); sistemul ........................................... (atunci când ................................................ ).
12. în caz de concurs de infracţiuni săvârşite (toate) în timpul minorităţii, nu sunt incidente
dispoziţiile sancţionatorii cuprinse în art ................ CP.
13. Concursul de infracţiuni poate figura şi în structura altor forme de pluralitate
infracţională, anume: ..............................................
14. Structura recidivei - formă a pluralităţii de infracţiuni - este compusă din .........................
15. Formele (clasificările) recidivei, în cazul persoanei fizice - rezultând din ansamblul
reglementărilor în materie-, sunt: .................................................. .. iarîn cazul persoanei juridice,
acestea sunt: ...............................................
16. Concursul de infracţiuni în alcătuirea căruia intră infracţiuni de aceeaşi natură poartă
denumirea de concurs ................................................
17. Concursul de infracţiuni în alcătuirea căruia intră infracţiuni de natură diferită poartă
denumirea de concurs ................................................
18. Recidiva în alcătuirea căreia intră (pe caz concret) infracţiuni de aceeaşi natură poartă
denumirea de recidivă ................................................ .... deşi legea nu impune această condiţie
pentru existenţa recidivei (consacrând, în abstract, recidiva ....................................................).
19. în condiţiile legii, recidiva postcondamnatorie se naşte prin reiterarea comportamentului
infracţional în raport de o condamnare definitivă la o pedeapsă .......................................................,
spre deosebire de recidiva postexecutorie, care se naşte în raport de o condamnare definitivă la o
pedeapsă .....................................................
20. Dacă în cazul primului termen al recidivei interesează pedeapsa .......................................
............., în cazul celui de-al doilea termen interesează pedeapsa .....................................................,
pedepse ce trebuie să satisfacă cerinţele legale de gravitate.
21. Din punct de vedere al naturii juridice, potrivit doctrinei majoritare, recidiva este
apreciată drept o ................................................
22. Recidiva postcondamnatorie se sancţionează, după caz, potrivit sistemului ......................
23. Dacă în raport de o condamnare definitivă care întruneşte condiţiile recidivei,

condamnare neexecutată sau executată doar parţial, se săvârşeşte un concurs de infracţiuni,
se aplică mai întâi regulile sancţionatorii de la ..................................................... şi ulterior cele de
la ............................................. .. potrivit art ........... CP.
24. Dacă în raport de o condamnare definitivă care întruneşte condiţiile recidivei,
condamnare executată sau considerată ca executată doar parţial, se săvârşeşte un concurs
de infracţiuni, se aplică mai întâi regulile sancţionatorii de la ........................................................ şi

ulterior cele de la ...............................................
25. Recidiva postexecutorie se sancţionează .............................................. , prin comparaţie
cu forma postcondamnatorie (pedeapsa principală), astfel: ....................................................
26. Dacă o persoană a comis o infracţiune intenţionată/praeterintenţionată, infracţiune

pentru care instanţa a aplicat o pedeapsă (definitivă) de 5 ani închisoare, după care deţinutul
a evadat, atunci apare o ........................................... (ca formă a pluralităţii de infracţiuni), care

se va sancţiona ...............................................
27. în ipoteza precedentă, dacă se reţine că, după evadare, aceeaşi persoană a mai
săvârşit şi o infracţiune de furt, atunci aceasta se va sancţiona .....................................................
28. în cazul săvârşirii infracţiunii de evadare din executarea unei pedepse aplicate pentru o
infracţiune din culpă, apare o ............................................. (ca formă a pluralităţii de infracţiuni),
care se sancţionează ................................................
29. Dacă după condamnarea definitivă la pedeapsa închisorii de 7 ani, pedeapsă atrasă
pentru o infracţiune intenţionată, în cursul executării acesteia, se comite infracţiunea din art. 193
alin. (1) CP, iar instanţa se orientează spre aplicarea unei pedepse concrete cu
amenda, atunci apare o ................................................. (ca formă a pluralităţii de infracţiuni),
care se sancţionează ................................................
30. Dacă după câteva zile de la încheierea executării unei pedepse cu închisoarea de 4
ani, atrasă în urma săvârşirii unei infracţiuni din culpă, aceeaşi persoană săvârşeşte o nouă
infracţiune, apare o ............................................. (ca formă a pluralităţii de infracţiuni).
31. în raport de o condamnare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă
pe durata termenului de supraveghere, în condiţiile legii, se săvârşeşte o nouă infracţiune, se
va reţine, după caz, ............................................. sau .......................................... (situaţie incidenţă
şi în cazul instituţiei liberării condiţionate).
32. La stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare
la .............................................
33. Dintre toate formele posibile de manifestare a pluralităţii de infracţiuni, valabile în
cazul persoanei fizice, sunt incidente şi în cazul persoanei juridice următoarele: ..............................
34. Dintre formele de pluralitate infracţională comune atât persoanelor fizice, cât şi
persoanelor juridice, presupun condiţii identice de existenţă .......................................................
35. Pluralitatea de infracţiuni aparţine instituţiei fundamentale a ...........................................
............ (potrivit sediului expres al reglementării de lege lata), atrăgând însă importante
consecinţe şi pe planul instituţiei fundamentale a ....................................................
V. Subiecte „clasice" (elaboraţi rezolvări sub formă de eseu în considerarea următoarelor

subiecte - analizaţi cât mai complet, indicând textele legale incidente acolo unde se impune şi
punctând principalele dezvoltări doctrinare în materie, exemplificând răspunsurile formulate):
1. Arătaţi care sunt categoriile de sisteme de sancţionare, incidente în cazul pluralităţii

de infracţiuni, reglementate potrivit Codului penal în vigoare! în ce constă
fiecare dintre acestea (şi în ce împrejurări este incident fiecare dintre acestea)!
2. Ce se înţelege prin noţiunea de pluralitate nenumită de ? Indicaţi condiţiile
sale de existenţă şi relevanţa penală (sub aspect sancţionator)\
3. Ilustraţi o situaţie de fapt din care să reiasă o stare de recidivă postcondamnatoriel în
funcţie de exemplul concret ales, specificaţi dacă recidiva este una generală sau !
Arătaţi cum se soluţionează (concret), din punct de vedere sancţionator, starea de recidivă
exemplificată!
4. Legea penală
română consacră sistemul sancţ
cazul formelor pluralităţii de infracţiuni? Arătaţi la ce se referă acest sistem şi argumentaţi
răspunsul!
5. La ce se referă conceptul de concurs (de infracţiuni) real caracterizat prezentând
conexitate etiologică? Explicaţi şi exemplificaţii
6. La ce se referă conceptul de concurs (de infracţiuni) real caracterizat prezentând
conexitate consecvenţională? Explicaţi şi exemplificaţii
7. Ce presupune recidiva generală în cazul persoanei fizice? Explicaţi şi exemplificaţii Indicaţi
tipul de recidivă opus recidivei generale (în clasificarea recidivei)!
8. Există şi alte forme posibile ale pluralităţii de infracţiuni în afară de concursul de
infracţiuni, recidivă ori pluralitatea intermediară de infracţiuni? Explicaţi şi exemplificaţii
9. Indicaţi, argumentat, care sunt situaţiile în care legea dispune o sancţionare a pluralităţii
intermediare de infracţiuni derogatorie de la regimul obişnuit al acesteia (art. 44 CP - aplicarea
regulilor sancţionatorii specifice concursului de infracţiuni)!
10. Cu referire la al doilea termen al unei recidive, care este semnificaţia sintagmei de
săvârşire, din nou, a unei infracţiuni (cu intenţie sau intenţie depăşită) pentru care pedeapsa
prevăzută de lege este închisoarea de un an sau mai mare de un an? Explicaţii
11. Manifestări ale pluralităţii de infracţiuni, sub forma concursului de infracţiuni, atât în
ipoteza unităţii de subiect pasiv, cât şi a pluralităţii de subiecţi pasivi. Analiză teoretică şi exemplel
12. Ce reprezintă noţiunea de „concurs de infracţiuni caracterizat" şi ce tip de concurs de
infracţiuni ise opune (din perspectiva clasificărilor acestei forme a pluralităţii infracţionale)?
13. La ce se referă conceptul de recidivă temporară (în cazul persoanei fizice)? Explicaţi şi
exemplificaţii Indicaţi tipul de recidivă opus recidivei temporare (în clasificarea recidivei)!
14. Ce se înţelege prin noţiunea de concurs real, succesiv şi omogen de infracţiuni? Ilustraţi o
situaţie de fapt din care să reiasă un atare concurs de infracţiuni!
15. Ce se înţelege prin noţiunea de concurs formal, simultan şi eterogen de infracţiuni?
Ilustraţi o situaţie de fapt din care să reiasă un atare concurs de infracţiuni!
16. Prezentaţi particularităţile săvârşirii unui concurs de infracţiuni, drept prim termen al unei
recidivei
17. Prezentaţi particularităţile săvârşirii unui concurs de infracţiuni, în structura celui de-a!
doilea termen al unei recidivei
18. în cazul săvârşirii infracţiunii de evadare din executarea unei pedepse de 5 ani închisoare,
aplicată pentru o infracţiune intenţionată, precizaţi ce formă a pluralităţii de infracţiuni se va
reţine, respectiv cum se va realiza sancţionareal
19. în cazul săvârşirii infracţiunii de evadare din executarea unei pedepse aplicate pentru o
infracţiune din culpă, precizaţi ce formă a pluralităţii de infracţiuni se va reţine, respectiv cum se
va realiza sancţionareal
20. Care sunt variantele (teoretic) posibile sub care se poate reglementa sistemul
sancţionator al cumulului juridic de pedeapsă? Pentru care dintre acestea a optat legiuitorul penal
român actual şi în raport de care forme sub care se manifestă pluralitatea de infracţiuni? Indicaţi
textele legale incidente!
VI. Comparaţii (indicaţi asemănările şi deosebirile dintre următoarele

instituţii juridico-penale):
1. Concursul de infracţiuni şi pluralitatea intermediară de infracţiuni.

2. Recidiva postexecutorie şi pluralitatea intermediară de infracţiuni.
3. Concursul de infracţiuni şi recidiva.
4. Concursul rea! omogen de infracţiuni şi infracţiunea continuată.
5. Concursul real caracterizat de infracţiuni şi infracţiunea complexă.
6. Concursul real şi concursul formal de infracţiuni.
7. Reglementarea recidivei în cazul persoanelor fizice şi reglementarea recidivei în cazul
persoanelor juridice.
8. Concursul omogen şi concursul eterogen de infracţiuni.
9. Pluralitatea de infracţiuni şi unitatea infracţională.
10. Concursul între cauzele de agravare a răspunderii penale reprezentate de: infracţiunea
continuată şi concursul de infracţiuni; infracţiunea continuată şi recidiva postexecutorie; concursul
de infracţiuni şi recidiva postcondamnatorie; concursul de infracţiuni şi recidiva postexecutorie;
concursul de infracţiuni şi pluralitatea intermediară.
11. Concursul simplu şi concursul caracterizat de infracţiuni.
12. Concursul real (succesiv şi omogen) şi concursul formal (simultan şi eterogen) de
infracţiuni.
13. Recidiva postcondamnatorie şi recidiva postexecutorie.
14. Recidiva postexecutorie şi pluralitatea nenumită de infracţiuni.
15. Recidiva postcondamnatorie şi pluralitatea intermediară de infracţiuni.
16. Concursul real succesiv omogen de infracţiuni şi recidiva specială.
17. Pluralitatea intermediară de infracţiuni în cazul persoanei fizice şi în cazul persoanei
juridice.
18. Concursul de infracţiuni şi pluralitatea sui-generis de infracţiuni.
19. Concursul de infracţiuni săvârşite (toate) în timpul minorităţii şi concursul de infracţiuni
comise de persoana fizică majoră.
20. Concursul de infracţiuni (cel puţin două fapte penale), dintre care una comisă în timpul
minorităţii şi una după majorat, şi concursul de infracţiuni săvârşite (toate) de persoana fizică
majoră.
CAPITOLUL AL VII-LEA. PARTICIPATIA PENALA
Secţiunea 1.Preliminarii
Potrivit Dicţionarului de drept penal, pluralitatea de făptuitori (infractori) desemnează

„situaţia în care o faptă prevăzută de legea penală a fost comisă prin eforturile conjugate ale mai
multor persoane"[1], fiind cunoscută sub trei forme: pluralitate naturala (necesara), pluralitate
constituita (constitutiva, legala) şi pluralitate ocazionala (întâmplătoare, denumită şi participaţie
penala). Indiferent de forma pe care o îmbracă, pluralitatea de făptuitori (infractori) nu trebuie
confundată cu instituţia distinctă a pluralităţii de infracţiuni, care, după cum s-a văzut,
desemnează situaţia în care o persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni (în condiţiile
legale care descriu, după caz: concursul de infracţiuni, recidiva sau pluralitatea intermediară ori
alte forme de manifestare), situaţie ce se particularizează prin unitatea de subiect activ - factor
unificator al pluralităţii reale de fapte penale comise.
încetăţenită în doctrină sub denumirea de participaţie penală, pluralitatea ocazională de
făptuitori (infractori) îşi găseşte reglementare în lumina dispoziţiilor cuprinse în Partea generală a
Codului penal -Titlul II, Capitolul VI, art. 46-52 - distingându-se (net), sub acest aspect, de celelalte
două forme sub care se prezintă instituţia pluralităţii de făptuitori.
Astfel, atât pluralitatea naturală, cât şi pluralitatea constituită îşi găsesc reglementare doar
prin norme speciale (norme de incriminare), concretizându-se în diferite fapte prevăzute de legea
penală. Ele există fie în situaţia în care cooperarea mai multor persoane la săvârşirea faptei este
cerută de însăşi natura acesteia - pluralitate naturală1 [2] 3 -, fie atunci când legiuitorul incriminează
simpla asociere sau grupare a mai multor persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni - pluralitate
constituită131. înţelegem să nu insistăm asupra acestor forme ale
[1] G. ANTONIU, C. BULAI, op.

cit, p. 704.
[2]
Fiind impusă de specificul acţiunii incriminate, fapta nu poate fi comisă decât de două sau mai multe persoane,
amintind în acest sens, ca exemple tipice, faptele incriminate de: art. 376 CP - bigamia; art. 377 CP - incestul; art. 198
CP-încăierarea. Avându-seîn vedere incriminarea pluralităţii naturale, doctrina penală distinge categoria infracţiunilor
denumite infracţiuni bilaterale, operând distincţia între infracţiuni bilaterale nedisociate (cu incriminare unică/unitară,
spre exemplu: incestul sau bigamia), şi infracţiuni bilaterale disociate (cu incriminare distinctă, spre exemplu: darea de
mită sau luarea de mită). A se vedea, în acest sens: V. PASCA, op. cit. (2014), p. 356; M. ALEXANDRU, Participaţia penală.
Studiu de doctrină şijurisprudenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 24 ş.u. Precizăm că, în opinia noastră, bigamia
reprezintă o incriminare de graniţă între categoria infracţiunilor bilaterale nedisociate şi a celor bilaterale disociate,
având în vedere faptul că, totuşi, referirile la cei doi făptuitori nemijlociţi sunt cuprinse în alineate distincte, cu
pedepse abstracte diferite. Prin urmare, considerăm aceasta ca exemplu al unei categorii intermediare: infracţiune
bilaterală cvasi-disociată. Clasificările indicate prezintă importanţă, printre altele, sub aspectul modului în care
urmează a răspunde participanţii secundari (astfel, în raport de infracţiunile bilaterale disociate, se ridică problema
dacă instigatorul/complicele vor răspunde doar în considerarea unei norme de incriminare dintre cele încălcate - şi
anume: pentru care dintre ele şi după ce criterii - sau dacă vor răspunde pentru un concurs de infracţiuni, în
considerarea ambelor norme de incriminare încălcate).
[3]
Spre exemplu, incriminarea ca infracţiune de sine stătătoare a faptei prevăzute de art. 367 CP - constituirea
unui grup infracţional organizat - sau a faptei prevăzute de art. 409 CP - constituirea de structuri informative ilegale.
Potrivit art. 367 alin. (1) CP, se prevede că „Iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat, aderarea sau
sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup se pedepseşte (...)", iar corespunzător dispoziţiei din alin. (6) al
aceluiaşi articol, legiuitorul defineşte grupul infracţional organizat, prin care se înţelege „grupul structurat, format din
trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în mod coordonat în
scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni". în cazul constituirii va exista întotdeauna o pluralitate de subiecţi
activi, respectiv o pluralitate constituită. Ţinem să menţionăm că, în prezentarea acestei forme a pluralităţii de
infractori, o parte a doctrinei [a se vedea, de pildă: M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 223; C. MITRACHE, CR. MITRACHE,
op. cit. (2016), p. 373, 374; ş.a.] se apleacă asupra condiţiilor de existenţă ce se cer
pluralităţii de infractori - pluralitatea necesară şi pluralitatea constituită cât timp aspectele ce ţin
de specificul acestor incriminări (aprofundarea lor) urmează a se realiza cu ocazia studierii părţii
speciale a dreptului penal. Se impune însă sublinierea potrivit căreia, spre deosebire de aceste
două forme, pluralitatea ocazională de făptuitori (infractori) penală - desemnează situaţia în care
la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală cooperează, în baza unei voinţe comune, un
număr de persoane superior celui minim cerut de lege (de regulă, legea cere o singură persoană).
Această formă a pluralităţii de făptuitori (infractori) nu este legată de natura infracţiunii, fiind
posibilă, în principiu, la orice faptă incriminată, chiar şi la cele ce presupun o pluralitate naturală
sau o pluralitate constituită de făptuitori (infractori)111.
Secţiunea a 2-a. Participaţia penală - caracterizare generală
§1. Sediul materiei. Noţiune şi natură juridică

Capitolul VI din Titlul II al Părţii generale a Codului penal (capitol intitulat „Autorul şi
participanţii") este rezervat instituţiei juridico-penale a participaţiei penale, cu apartenenţă la
infracţiune - instituţie fundamentală a dreptului penal. Deşi legiuitorul nu consacră o definiţie a
participaţiei penale, din ansamblul reglementărilor în materie (corespunzător prevederilor art. 46-
52 CP) putem defini participaţia ca desemnând cooperarea la săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală a unui număr de persoane superior celui minim cerut de lege sau de natura faptei,
persoane care contribuie la comiterea acesteia în baza unei voinţe comune[2].
Codul penal în vigoare reglementează participaţia penală prin referire la o „faptă prevăzută de
legea penală", condiţionând existenţa participaţiei de săvârşirea (de către autor) a unei fapte
tipice (sub aspect obiectiv), faptă conformă cu descrierea realizată în baza normelor de
incriminare. Cu alte cuvinte, în optica legiuitorului penal român, participaţia penală nu este * 1
întrunite în cazul pluralităţii constituite de infractori. Nu stă în intenţia noastră să ne ocupăm de prezentarea acestei
forme a pluralităţii de infractori, sens în care recomandăm, pentru detalii, parcurgerea comentariilor de specialitate.
Sunt de precizat, în legătură cu dispoziţiile art. 367 CP, Decizia nr. 10/2015 (M. Of. nr. 389 din 4 iunie 2015),
pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, precum şi Decizia nr. 12/2014 (M. Of. nr. 507 din 8 iulie 2014), pronunţată de aceeaşi instanţă.
[1]
Suprapunerea pluralităţii ocazionale peste pluralitatea naturală de făptuitori trebuie privită diferit în cazul
infracţiunilor bilaterale disociate, respectiv al infracţiunilor bilaterale nedisociate. Dacă avem în vedere (şi) formele
sub care aceasta se prezintă din punct de vedere al contribuţiei aduse la săvârşirea faptei - acte de cooperare
semnificând, după caz, coautorat, instigare sau complicitate -, menţionăm că, în cazul infracţiunilor bilaterale
nedisociate, coautoratul este exclus, însă participaţia penală este posibilă sub forma actelor de
instigare/complicitate, iar în cazul infracţiunilor bilaterale disociate, participaţia penală este posibilă sub toate
formele. Cu referire la infracţiunile ce caracterizează pluralitatea constituită, sunt de semnalat unele discuţii din
doctrina noastră penală asupra compatibilităţii participaţiei penale în cazul acestora. în acelaşi sens, a se vedea V.
PASCA, op. cit. (2014), p. 357,360; C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 375. în opinia noastră, pluralitatea
ocazională, sub aspectul unor forme de participaţie penală secundară, nu este în sine incompatibilă cu pluralitatea
constituită de făptuitori, depinzând de maniera particulară de incriminare în care legiuitorul a reglementat fiecare în
parte dintre infracţiunile de pluralitate constituită de făptuitori. Astfel, de pildă, participaţia penală este exclusă
complet în raport de infracţiunea prevăzută la art. 367 CP, dar este posibilă, sub forma complicităţii, la infracţiunea
reglementată de art. 409 CP.
121
Chiar dacă sunt semnalate unele (mici) diferenţe, definiţiile acordate în doctrină surprind, invariabil,
ceea ce ţine de esenţa participaţiei penale ca formă ocazională a pluralităţii de făptuitori, definiţii ce facilitează
desprinderea condiţiilor cumulative cerute pentru existenţa instituţiei în discuţie, lată, spre exemplu, o definiţie
avansată în doctrină: „Participaţia penală sau pluralitatea ocazională de infractori desemnează situaţia în care la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală contribuie cu voinţă comună mai multe persoane decât era
necesar potrivit naturii acelei fapte ori potrivit voinţei legiuitorului" - C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit., p. 364.
condiţionată de împrejurarea ca autorul să comită o faptă care, pe caz concret, să constituie

infracţiune. Textele legale din ansamblul reglementărilor în materie reliefează raportarea activităţii
întreprinse de autor/coautori, instigator sau complice la o „faptăprevăzută de legea penală" (aşa
cum rezultă din dispoziţiile art. 46-48 CP). De asemenea, se prevede şi forma participaţiei
improprii (prin art. 52 CP, articol care încheie sediul materiei rezervat instituţiei participaţiei
penale, acordându-se relevanţă juridică inclusiv modalităţii intenţie - lipsă de vinovăţie penală),
ceea ce reprezintă o constantă a legiuitorului român - dacă ne raportăm şi la concepţia ilustrată de
Codul penal anterior. Spre deosebire însă de reglementarea precedentă, s-a renunţat la definirea
participanţilor (printre care se numără şi autorul)11', s-a definit coautorul (în acelaşi mod ca
autorul)12', s-a completat participaţia improprie (fiind inclus şi coautoratul în modalitatea intenţie -
culpă, respectiv în modalitatea intenţie - lipsă de vinovăţie)13', dacă este să evidenţiem (parte din)
diferenţele notabile. De reţinut că unele dintre aceste modificări au fost primite cu anumite
rezerve sau/şi observaţii critice de către doctrina penală.
Sub aspectul naturii juridice, reţinem că, (şi) de lege lata, este ilustrată concepţia unităţii de
faptă în materia participaţiei penale (reflectare a teoriei moniste), putând afirma că „nucleul"
acesteia rezidă în săvârşirea, în mod nemijlocit, a unei fapte prevăzute de legea penală, de pe
poziţia executantului (respectiv a autorului/coautorului acesteia). Aceasta, deoarece, în lipsa
comiterii de către autor, actele de cooperare nu prezintă relevanţă penală proprie, nu sunt
apreciate drept acte de participaţie (exceptând cazurile în care pot constitui infracţiuni de sine
stătătoare; spre exemplu, incriminarea din art. 191 CP - determinarea sau înlesnirea sinuciderii). în
sprijinul concepţiei unităţii de faptă (natura juridică a participaţiei penale, din perspectiva
instituţiei fundamentale a infracţiunii) stă şi dispoziţia din art. 174 CP, potrivit căreia „Prin
săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre
faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi
participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice" (text legal care
relevă temeiul juridic al răspunderii penale în situaţia participaţiei). * 121
111
A stat în intenţia legiuitorului penal - ceea ce rezultă din Expunerea de motive ce a însoţit proiectul noului Cod
penal (pct. 2.12., p. 8) - de a corecta „greşeala" din Codul penal anterior care enumera pe autor, alături de instigatori
şi complici, ca participant la infracţiune, „deşi între aceştia există o deosebire calitativă; autorul comite în mod
nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, iar instigatorii şi complicii săvârşesc fapta în mod mijlocit prin autor".
121
„Autorii Codului penal anterior au apreciat că, atâta vreme cât fiecare coautor este şi autor contribuind la
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală în mod nemijlocit, adică având aceeaşi poziţie juridică stabilită de lege
pentru autor, nu apare necesar ca în lege să se prevadă, în mod special, situaţia de coautori şi nici să se folosească
acest termen. (...) Definind pe coautor în acelaşi mod ca şi pe autor (ambii săvârşind nemijlocit fapta), noul legiuitor a
dat naştere unei contradicţii evidente, deoarece în titlul capitolului numai autorul este o persoană care diferă de
participanţi, nu şi coautorii". în acest sens, a se vedea I. PASCU, în G. ANTONIU (COORD.), C. BULAI, C. DUVAC, I. GRIGA, GH.
IVAN, C. MITRACHE, I. MOLNAR, I. PASCU, V. PASCA, O. PREDESCU, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal. Voi. I
(articolele 1-52), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 499. în viziunea critică a autorului pre-indicat, se apreciază
că actualul Cod penal a operat doar o corectare parţială a „erorilor" din Codul penal anterior în materia participaţiei,
deoarece se lasă să se înţeleagă că autorul nu este un participant, dar celelalte persoane, printre care se numără şi
coautorii, ar fi participanţi, ceea ce rezultă, spre exemplu, şi din dispoziţiile art. 49 CP (articol cu denumirea marginală
„Pedeapsa în cazul participanţilor"), în care, potrivit alin. (1) teza I, se prevede: „Coautorul, instigatorul şi complicele la
o infracţiune săvârşită cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor"). Vom reveni asupra
acestei chestiuni în materia tratării coautoratului.
131
Reglementarea participaţiei improprii prin completarea cu prevederile referitoare la coautorat [art. 52 alin.
(1) CP] nu este, nici ea, la adăpost de orice critică, sens în care redăm punctual observaţia din doctrină, în opinia
conform căreia „coautoratul presupune unitate de faptă, or, chiar dacă din punct de vedere material există unitate,
din punct de vedere subiectiv poziţiile celor doi autori sunt distincte, încât este greu de susţinut ideea unei legături
subiective, condiţie sine qua non a participaţiei penale" - V. PASCA, op. cit. (2014), p. 385.
De esenţa instituţiei participaţiei penale ţine unicitatea faptică (ca faptă relevantă penal), în
condiţiile existenţei unei pluralităţi ocazionale/întâmplătoare de persoane implicate în comiterea
acesteia, participaţia penală reprezentând un mod de săvârşire a unei fapte unice (singulare). Teza
unităţii de faptă, a unităţii infracţionale în cazul pluralităţii ocazionale de făptuitori se opune tezei
autonomiei participaţiei (denumită şi teza „participaţiei delict distinct" - teoria pluralistă), în
cadrul căreia se consideră că, în caz de participaţie, se comit (deci există) tot atâtea infracţiuni
(distincte şi conexe) câţi participanţi sunt (actul de participaţie al fiecăruia este calificat cu valoare
infracţională proprie, distinctă şi independentă de a celorlalţi).
Din concepţia unităţii de faptă decurg mai multe , dintre care enumerăm:
- data săvârşirii faptei în participaţie este una singură, respectiv data comiterii acesteia în
mod nemijlocit de către autor, dată care se răsfrânge asupra participanţilor cu rol de instigator sau
complice, indiferent de momentul concret în care aceştia şi-au efectuat contribuţiile proprii. Astfel,
spre exemplu, dacă ne imaginăm o axă a timpului care să marcheze contribuţiile mai multor
persoane la săvârşirea unei fapte relevante penal, reţinând că activitatea de instigare din partea
lui X s-a realizat pe data de 1 ianuarie, participând şi o altă persoană (Y) care a promis pe data de 4
ianuarie că îl va favoriza pe autorul faptei, iar săvârşirea nemijlocită a acesteia a avut loc, prin
acţiunea lui Z, pe data de 7 ianuarie, abia ulterior promisiunea realizată de complice fiind
îndeplinită pe 10 ale lunii, concluzia este una singură: fapta s-a săvârşit în participaţie, la data de 7
ianuarie. Această dată - a săvârşirii faptei de către autor - este cea care interesează şi în ceea ce
priveşte aplicarea legii penale în timp sau sub aspectul incidenţei actelor de clemenţă
(producătoare de efecte in rem). în considerarea acestei date, prescripţia răspunderii penale
începe să curgă de la data săvârşirii infracţiunii [art. 154 alin. (2) CP]. De asemenea, întreruperea
cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de
întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei [art. 155 alin. (3) CP];
- încadrarea juridică a faptei se va răsfrânge, ca regulă, asupra tuturor participanţilor, fiind
însă posibile diferenţieri sub aspectul conţinutului (de bază, agravat sau atenuat), după cum
aceştia au cunoscut sau prevăzut circumstanţele privitoare la faptă [se vor avea în vedere
dispoziţiile art. 50 alin. (2) CP]. Diferenţe de încadrare juridică se impun şi în cazul participaţiei
improprii în modalitatea intenţie - culpă.
Tot sub aspectul naturii juridice, dar dintr-o altă perspectivă de abordare (privind regimul de
sancţionare - instituţia fundamentală a sancţiunilor), trebuie menţionat că instituţia participaţiei
penale configurează o cauză de agravare a răspunderii penale pentru fapta comisă, legiuitorul
atribuindu-i valoare de circumstanţă generală agravantă legală (obligatorie). Aceasta rezultă din
dispoziţiile cuprinse în art. 77 lit. a) CP (care înscrie împrejurarea referitoare la „săvârşirea faptei
de trei sau mai multe persoane împreună"), precum şi din prevederile art. 77 lit. d) CP (referitoare
la „săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un
minor") - producând asupra pedepsei principale efectele prevăzute în art. 78 CP. Se impune
precizarea potrivit căreia, în anumite cazuri, prin norme speciale, participaţia penală este
valorificată cu titlu de element circumstanţial agravant, prin includerea în conţinutul agravat al
unor incriminări a cerinţei privitoare la săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane
împreună [spre exemplu: forma agravată a violului, corespunzător prevederilor art. 218 alin. (3) lit.
f) CP, sau forma agravată a agresiunii sexuale, corespunzător prevederilor art. 219 alin. (2) lit. f)
CP][1]. 111
111
Asupra participaţiei penale cu valoare de circumstanţă generală agravantă legală/element circumstanţial
agravant vom reveni cu ocazia prezentării unor probleme de sancţionare în materia participaţiei penale. Acum şi aici
nu facem decât să evidenţiem/surprindem dimensiunea juridică a instituţiei participaţiei din perspectiva
tratamentului penal aplicabil acesteia.
Aşadar, sub aspectul naturii juridice, participaţia penală poate fi caracterizată atât prin prisma
instituţiei fundamentale a infracţiunii (natură juridică = unitate faptică), cât şi din perspectiva
instituţiei fundamentale a sancţiunilor penale (natură juridică = cauză de agravare).
§2. Condiţiile participaţiei penale

Pentru existenţa participaţiei penale, se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală;
b) cooperarea mai multor persoane la săvârşirea faptei;
c) voinţa comună a persoanelor implicate în săvârşirea faptei.
a) Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

în tratarea condiţiilor cerute participaţiei penale se dă prioritate în prezentare acestei prime
cerinţe ce trebuie să fie îndeplinită - săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală -, deoarece
este condiţia determinantă, cea care atribuie semnificaţie penală atât actelor (intenţionate) de
determinare în vederea comiterii faptei, cât şi celor de înlesnire ori ajutor, în orice mod, la
săvârşirea acesteia, atrăgând aprecierea lor drept acte de participaţie (ca activitate de instigare
sau de complicitate). Altfel spus, săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală este activitatea
care atribuie sens penal actelor de determinare, de înlesnire sau de ajutor la comiterea sa,
atrăgând calificarea lor drept acte de participaţie. O precizare se impune a fi făcută: dacă
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală a avut loc sub imperiul unei cauze justificative
(generale sau speciale) ori cu reţinerea incidenţei cazului fortuit, fapta comisă - deşi prevăzută de
legea penală - nu va constitui infracţiune, iar reţinerea acestor cauze obiective, al căror efect se
produce in rem, se va extinde şi asupra participanţilor111.
Determinarea, înlesnirea sau ajutorul acordat la săvârşirea unei fapte care nu este prevăzută
de legea penală nu pot fi considerate drept activitate relevantă penal, cu valoare de instigare sau
de complicitate - act de participaţie. în unele cazuri însă, legiuitorul conferă propria relevanţă
penală unor acte de determinare sau înlesnire la săvârşirea unei fapte ce nu este prevăzută de
legea penală, prin incriminarea ca infracţiuni distincte a unor astfel de activităţi periculoase (spre
exemplu, incriminarea determinării sau înlesnirii sinuciderii- art. 191 CP), cu angajarea răspunderii
penale a făptuitorului de pe poziţia autorului. în egală măsură, săvârşirea nemijlocită a unei fapte
prevăzute de legea penală (una şi aceeaşi faptă), la care contribuie cu acte de executare o altă
persoană, dobândeşte semnificaţia penală a participaţiei penale sub forma actelor de coautorat
(bineînţeles, cu îndeplinirea şi a altor condiţii ce trebuie să fie satisfăcute atunci când acestea ţin
de specificul faptei şi - desigur - nu în afara coeziunii psihice dintre persoanele implicate în
comiterea acesteia).
Participaţia penală este deci prioritar condiţionată de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală, înţeleasă ca act comis în materialitatea sa, faptă ce se poate prezenta ca infracţiune fapt
consumat sau tentativă pedepsibilă (în accepţiunea conferită de art. 174 CP). Atunci când fapta
concret săvârşită constituie infracţiune în raport de toate persoanele care au contribuit la
comiterea acesteia (fiind îndeplinită şi condiţia coeziunii psihice, ilustrată prin aceeaşi formă de
vinovăţie - de regulă, intenţia -, ipoteză în care participaţia îmbracă forma sa proprie), fapta se
răsfrânge, ca regulă, asupra tuturor acestor persoane, dacă (este
111
Recomandăm reluarea observaţiilor privind comunicarea efectului cauzelor justificative generale, precum şi a
cazului fortuit asupra participanţilor. Reamintim că aceste cauze de excludere a infracţiunii produc efecte in rem, iar
nu in personom.
să) privim din punct de vedere al încadrării juridice, fiind însă posibile (şi) diferenţieri sub aspectul
conţinutului acesteia.
Astfel, angajarea răspunderii penale se poate face de către toate persoanele implicate în
săvârşirea faptei, pentru infracţiunea comisă în conţinutul său de bază ori în conţinutul ei
agravat/atenuat [spre exemplu, atunci când împrejurările care atrag agravarea/atenuarea
răspunderii penale sunt împrejurări privitoare la faptă, care se răsfrâng asupra autorului şi a
participanţilor, însă numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut-sens în care
dispune art. 50 alin. (2) CP]. în alte situaţii, dimpotrivă, pot să apară diferenţieri din punct de
vedere al încadrării juridice, atrase de necunoaşterea unor împrejurări privitoare la faptă.
Diferenţe din punct de vedere al încadrării juridice pot să apară şi atunci când forma de
vinovăţie ce caracterizează poziţia psihică a persoanelor implicate în săvârşirea faptei relevante
penal este una neuniformă, respectiv este deosebită (spre exemplu: una/unele dintre persoane
lucrează cu intenţie, iar alta/altele din culpă, în condiţiile prevăzute de art. 52 CP, care consacră
participaţia improprie - pe care nu o detaliem acum).
După cum s-a menţionat deja, legiuitorul penal român condiţionează existenţa participaţiei
penale de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, iar nu a unei infracţiuni, cât timp
reglementează participaţia (şi) sub forma sa improprie. Din această perspectivă, înţelegem să
îndreptăm atenţia asupra următorului aspect: în dreptul penal român actual, a exprima (şi astfel,
în mod incorect, a condiţiona) existenţa participaţiei de comiterea unei infracţiuni înseamnă a o
reduce pe aceasta, după caz, fie la forma sa proprie - când fapta săvârşită constituie infracţiune
imputabilă în baza aceleiaşi forme de vinovăţie (de regulă, intenţia, formă de vinovăţie comună
tuturor participanţilor) -, fie doar la una dintre modalităţile normative sub care se prezintă
participaţia improprie (respectiv la modalitatea intenţie şi culpă, în condiţiile prevăzute de art. 52
CP). Aceasta ar echivala cu a omite existenţa celeilalte modalităţi normative ce se înglobează în
participaţia improprie (şi anume modalitatea intenţie - lipsă de vinovăţie penală), ceea ce este
impardonabil! Cu alte cuvinte, înseamnă a reduce sfera de cuprindere a participaţiei penale, a
ignora concepţia reflectată de legea penală română în materie.
Or, după cum am specificat, reţinerea „săvârşirii nemijlocite a faptei prevăzute de legea
penală" de către autorul acesteia, ca nucleu al participaţiei penale-şi care atribuie sens penal
actelor săvârşite de participanţi -, se poate realiza cu oricare dintre formele de vinovăţie
consacrate de lege (intenţie, culpă sau intenţie depăşită) ori chiar fără vinovăţie penală [potrivit
art. 52 alin. (3) CP]. Mai mult, de lege lata, coautoratul (impropriu) - ca formă principală a
participaţiei penale-îşi găseşte reglementare explicită în modalitatea normativă constând în
intenţie - lipsă de vinovăţie [potrivit art. 52 alin. (1) teza a ll-a CP].
b) Cooperarea mai multor persoane la săvârşirea faptei.

Participaţia penală reprezintă, după cum s-a arătat, forma ocazională a pluralităţii de
făptuitori, persoanele ce cooperează la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală fiind în număr
mai mare decât era minim necesar potrivit naturii faptei ori potrivit voinţei legiuitorului. De
regulă, legea cere o singură persoană, rezultând că participaţia începe de la un număr superior, de
două persoane. Spre exemplu, în cazul furtului, omorului, vătămării corporale, tâlhăriei etc. Dacă,
potrivit naturii sale ori voinţei legiuitorului, fapta trebuie comisă de două persoane-spre exemplu:
incest, bigamie-, participaţia începe de la un număr superior, de trei sau mai multe persoane.
Cooperarea din partea unei pluralităţi (ocazionale/întâmplătoare) de persoane trebuie să se
realizeze în una dintre formele de participaţie pe care legea le reglementează, şi anume: acte de
săvârşire nemijlocită a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală (coautorat) sau acte
de determinare la săvârşirea faptei relevante penal (instigare) ori acte de înlesnire/ajutor la

săvârşirea acesteia (complicitate). Infracţiunile susceptibile de comitere în coautorat pot fi comise
de două sau mai multe persoane în calitate de coautori. Participaţia penală sub forma instigării
sau a complicităţii, în general, este posibilă la orice infracţiune, putându-se întâlni chiar mai mulţi
instigatori şi/sau complici la una şi aceeaşi infracţiune111.
Indiferent de natura lor - acte de coautorat, instigare sau complicitate -. actele de cooperare
la săvârşirea faptei incriminate trebuie să intervină, din punct de vedere al momentului când se
realizează, înainte de trecerea la executarea acesteia sau/şi pe tot parcursul executării, până la
consumarea sa. în cazul infracţiunilor de durată (spre exemplu, infracţiune continuă sau
infracţiune continuată), participaţia subzistă până la momentul final, al epuizării ansamblului
faptic.
Sub aspectul momentului de realizare a contribuţiilor participanţilor, reţinem clasificarea în
participaţie anterioară (spre exemplu, acte de instigare sau de complicitate prin înlesnire - deci
înainte de trecerea la executare) şi participaţie concomitentă (spre exemplu, acte de complicitate
prin ajutor prestat cu ocazia săvârşirii faptei). Este invariabil admis că nu există participaţie
posterioară\ Activitatea participantului poate să contribuie la formarea sau
sprijinirea/consolidarea laturii subiective a infracţiunii (cazul instigării ori al complicităţii morale)
sau la realizarea laturii obiective a infracţiunii (spre exemplu, cazul complicităţii prin activităţi de
ordin material), de unde reţinem şi clasificarea participaţiei penale, după caz, în participaţie
morală sau materială.
Menţionăm că felurile participaţiei, anterior specificate, se pot şi reuni, oferind drept exemplu
cazul unui act de complicitate concomitentă morală [art. 48 alin. (2) CP], act întreprins de
persoana care, în timpul săvârşirii faptei, promite că va tăinui bunurile provenite din aceasta, iar
ulterior trecerii la executarea faptei de către autor, onorează/îndeplineşte promisiunea făcută. în
acest exemplu, complicitatea este concomitentă (deoarece constă în contribuţie prin ajutor
prestat cu ocazia săvârşirii faptei) şi este şi morală [deoarece s-a realizat în condiţiile prevăzute de
art. 48 alin. (2) CP, întărindu-se hotărârea infracţională]. Ceea ce prezintă importanţă pentru
constituirea participaţiei în această formă (exclusiv morală) rezidă în însăşi promisiunea făcută cu
ocazia săvârşirii faptei, fiind indiferent dacă aceasta s-a şi îndeplinit ulterior, în condiţiile legii.
înţelegem să încheiem prezentarea acestei condiţii atrăgând atenţia asupra problemelor de
delimitare pe care le ridică unele dintre felurile participaţiei-aşa cum rezultă din cele mai sus
menţionate -, interesând mai ales delimitările ce trebuie să fie operate între: coautorat şi
complicitate concomitentă; instigare şi complicitate morală; complicitate prin promisiune şi
infracţiunile distincte de tăinuire sau favorizare a făptuitorului (problemele vor fi supuse atenţiei
noastre pe parcursul lucrării).
c) Voinţa comună a persoanelor implicate în săvârşirea faptei.

Condiţia ca cel puţin o persoană să lucreze cu vinovăţie sub forma intenţiei rezultă fără
echivoc în ceea ce priveşte participanţii cu rol de instigatori sau complici, conform definiţiilor
înscrise prin lege potrivit art. 47 şi art. 48 CP (întotdeauna instigatorul, cât şi complicele lucrează
cu intenţie, neexistând instigare şi nici complicitate ca activităţi comise din culpă!). Aceasta reiese
şi din reglementarea participaţiei improprii, în modalitatea instigare/complicitate
f11
Menţionăm că de la posibilitatea săvârşirii în coautorat se exclud faptele caracterizate de pluralitate naturală
(dar nu şi infracţiunile bilaterale disociate), respectiv cele caracterizate de pluralitate constituită de făptuitori, după
cum şi alte categorii infracţionale - cărora le vom rezerva prezentarea într-o secţiune distinctă. De asemenea, este de
precizat că unele infracţiuni de pluralitate constituită de făptuitori sunt incompatibile cu orice formă de manifestare a
participaţiei penale (spre exemplu, acesta este cazul infracţiunii prevăzute la art. 367 CP).
intenţionată, raportată la săvârşirea (nemijlocită) de către o altă persoană, din culpă sau fără
vinovăţie, a faptei prevăzute de legea penală [art. 52 alin. (2) şi (3) CP]. Totodată, această condiţie
rezultă şi din reglementarea explicită a coautoratului impropriu [art. 52 alin. (1) CP], formă
principală a participaţiei penale.
Când toate persoanele care sunt implicate în săvârşirea faptei în participaţie lucrează de pe
aceeaşi poziţie psihică - intenţia fiind forma de vinovăţie comună atât autorului/ coautorului, cât şi
instigatorului/complicelui (de altfel, formă de vinovăţie care, în ipoteza participaţiei penale, sub
aspectul condiţiei de care ne ocupăm, se află în afara oricăror discuţii), participaţiaîmbracă
forma sa proprie (perfectă, tipică). într-o atare situaţie, fapta
concret comisă este o infracţiune intenţionată, din punct de vedere al sancţionării găsindu-şi
incidenţa dispoziţiile art. 49 CP.
Problema compatibilităţii participaţiei penale cu infracţiunile din culpă - avem în vedere forma
principală a coautoratului-, dar şi cea a angajării răspunderii penaleîn cazul săvârşirii unei
infracţiunipraeterintenţionate (mai ales problema răspunderii penale a instigatorului/ complicelui
pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie depăşită, culpa caracterizând rezultatul mai grav al
faptei) au primit răspunsuri diferite în teoria şi în practica penalâ[1].
Participaţia penală proprie (cea intenţionată) presupune neapărat o legătură subiectivă între
persoanele implicate în săvârşirea faptei relevante penal, o coeziune psihică. Lipsa voinţei comune-
indispensabilă în cazul participaţiei penale-„spulberă" unitatea ansamblului faptic în entităţi
juridice distincte. „Pentru a exista o coeziune psihică, fără de care nu se poate concepe
participaţia penală, va trebui să se constate, pe de o parte, o voinţă comună care presupune ca
fiecare participant să fi voit să-şi coreleze acţiunea sa cu acţiunea celorlalţi în săvârşirea aceleiaşi
fapte (identitate în privinţa factorului volitiv), iar, pe de altă parte, aceeaşi conştiinţă, adică fiecare
participant să fi conceput şi evaluat la fel ca ceilalţi urmările faptei la a căror producere
cooperează (identitate în privinţa factorului intelectiv)"121. Altfel spus, legătura subiectivă constă
în (con)ştiinţa şi voinţa participantului de a-şi uni propria sa activitate de cea a executantului, în
vederea săvârşirii faptei prin eforturi conjugate. Legătura subiectivă se poate manifesta fie sub
forma unei înţelegeri exprese, fie a uneia tacite, având loc în baza unei înţelegeri prealabile sau
realizându-se chiar şi în mod spontan. După momentul în care se realizează coeziunea pe plan
psihic, în doctrină* 131 se distinge între participaţie premeditată/preordinată (ce se realizează
anterior săvârşirii faptei) şi participaţie spontană (ce se realizează în momentul comiterii faptei,
fără o înţelegere anterioară).
Legătura subiectivă este definitorie pentru existenţa participaţiei penale; ea trebuie să existe
atât în cazul participaţiei proprii, cât şi al participaţiei improprii. Ceea ce caracterizează participaţia
improprie (imperfectă) şi o distinge de forma sa proprie rezidă în diferenţe pe planul cooperării
din punct de vedere subiectiv, mai exact cooperarea pe plan material se realizează de pe poziţii
psihice distincte, unele dintre persoane lucrând cu intenţie, altele din culpă sau chiar fără
vinovăţie penală.
Legiuitorul reglementează participaţia improp în art. 52 CP, text legal din care reies ca
modalităţi normative: coautoratul, instigarea, respectiv complicitatea, atât în modalitatea intenţie
- culpă, cât şi în modalitatea intenţie - lipsă de vinovăţie penală. în cazul participaţiei improprii
există voinţă comună în săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dar:
111
La rândul nostru, ne vom apleca (şi) asupra acestor probleme, însă în secţiunile distincte rezervate prezentării
unor aspecte controversate din teoria şi practica penală în legătură cu actele de coautorat, respectiv cu actele de
instigare/complicitate.
1211. PASCU, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 528.
131 C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 378; M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 227.
1 . f i e s e lucrează de pe poziţii psihice distincte în săvârşirea faptei prevăzute de

legea penală
(numitorul comun), însă diferă încadrările juridice: infracţiune intenţionată (întotdeauna în cazul
instigării şi al complicităţii), respectiv infracţiune din culpă - în condiţiile incriminării faptei şi sub
forma de vinovăţie a culpei (ce se va reţine în sarcina autorului, respectiv a coautorilor, în
concepţia care admite coautoratul din culpă) - ceea ce rezultă din conţinutul normativ al art. 52
alin. (2) CP;
2. fie se acţionează în baza intenţiei (instigare sau complicitate), fapta fiind o infracţiune
intenţionată, însă executantul săvârşeşte doar o faptă prevăzută de legea penală, lucrând fără
vinovăţie (atunci când nu se realizează elementul subiectiv din conţinutul faptei incriminate sau
când fapta s-a comis sub imperiul unei cauze subiective de neimputabilitate), ceea ce rezultă din
conţinutul normativ al art. 52 alin. (3) CP.
Aceleaşi consideraţii - privitoare la diferenţele sub aspectul subiectiv al cooperării - îşi găsesc
valabilitate şi în cazul coautoratului impropriu. Ţinând cont de specificul acestei forme de
participaţie, prin săvârşirea nemijlocită a faptei prevăzute de legea penală, coautoratul impropriu
este ilustrat prin aceleaşi două modalităţi normative, intenţie - culpă, intenţie - lipsă de vinovăţie
în săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, aşa cum rezultă din prevederile art. 52 alin. (1) CP.
Legătura subiectivă poate prezenta, după caz, sau unilateral.
De regulă, legătura subiectivă este bilaterală în cazul formei proprii a participaţiei penale
(intenţionate), când fiecare dintre persoanele implicate în săvârşirea faptei are reprezentarea
acesteia, autorul dându-şi seama de aportul participanţilor (spre exemplu, în situaţia în care, în
baza unei înţelegeri prealabile - cu repartizare de roluri în săvârşirea unui furt prin efracţie -, se
reţine determinarea realizată de X, înlesnirea prin procurare de instrumente în vederea comiterii
efracţiei realizată de Y, cu trecere la executare de către Z - autorul furtului calificat).
Legătura subiectivă unilaterală este caracteristică participaţiei improprii, caz în care
comunicarea se face unidirecţional, de la instigator sau/şi complice către autor (spre exemplu,
instigatorul este cel care urmăreşte comiterea unui furt, autorul lucrând fără vinovăţie, fiind, de
pildă, minor nerăspunzător penal). Legătura subiectivă unilaterală nu este exclusă nici în cazul
uneiparticipaţiiproprii (spre exemplu, complicele înlesneşte săvârşirea faptei de către autorul care
nu îşi dă seama că i s-a facilitat trecerea la comiterea acesteia - situaţia în care X, în mod deliberat,
lasă deschisă uşa unui depozit, ştiind că Y intenţionează să comită un furt, ceea ce se întâmplă, Y
crezând că a avut pur şi simplu norocul să găsească uşa deschisă).
Consideraţiile expuse - privitoare la caracterul bilateral sau unilateral al legăturii subiective -
îşi găsesc valabilitate şi în caz de coautorat, după cum se manifestă în formă proprie sau
improprie.
§3. Felurile participaţiei penale

Cu recurgere la variate criterii de clasificare, în doctrină se face distincţie între diferitele feluri
(sau modalităţi) sub care se poate prezenta participaţia penală, dintre care ne reţin atenţia
următoarele111:
111
Avem în vedere, aici, doar o parte din criteriile operante. Pentru alte feluri ale participaţiei penale, a se vedea
expunerile anterioare. în lucrările de specialitate se menţionează şi alte clasificări, dintre care enumerăm: participaţie
simpla (omogenă) şi participaţie complexă (eterogenă) - după calitatea în care făptuitorii participă la săvârşirea
faptei; participaţie determinabilă şi participaţie indeterminabilâ - după gradul de cunoaştere a contribuţiei reale
aduse în săvârşirea faptei; etc. în acest sens, a se vedea (spre exemplu): M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 227; C.
MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 378, 379; M. ALEXANDRU, op. cit., p. 71 ş.u.
a) După importanţa contribuţiei aduse la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, se

distinge între participaţie principală şi participaţie secundară. Clasificarea este importantă,
deoarece permite evidenţierea caracterului absorbant al formelor de participaţie principală.
întotdeauna coautoratul se manifestă ca formă principală, iar complicitatea semnifică o formă
secundară. Este (aproape) unanim admis faptul că participaţia sub forma instigării reprezintă, la
rândul ei, formă principală faţă de complicitate, dar rămâne o formă secundară faţă de coautorat.
Astfel, persoana care, dincolo de contribuţia prestată sub forma actelor de determinare/
înlesnire sau ajutor, depăşeşte sfera acestora şi trece la săvârşirea nemijlocită a faptei, alăturându-
se autorului, va răspunde doar în calitate de coautor (coautoratul absoarbe actele de
instigare/complicitate)[1]. Persoana care, ulterior activităţii de determinare la săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală, contribuie şi prin acte de înlesnire sau ajutor la comiterea
aceleiaşi fapte, va răspunde doar în calitate de instigator (instigarea absoarbe complicitatea, cu
excluderea soluţiei concursului de infracţiuni).
Precizăm că absorbţia este funcţională doar prin raportare la una şi aceeaşi faptă relevantă
penal, săvârşită nemijlocit de autorul/coautorii acesteia, nu şi în situaţia în care actele de instigare
sau complicitate se desfăşoară faţă de autori diferiţi (sau chiar faţă de acelaşi autor, însă pentru
fapte separate)* 121!
b) După atitudinea psihică a participanţilor (aspectul subiectiv al cooperării), se distinge între

participaţie proprie (perfectă) şi participaţie improprie (imperfectă).
Participaţia este proprie atunci când se lucrează de pe aceeaşi poziţie psihică, cu aceeaşi
formă de vinovăţie, de regulă intenţia, caz în care se reţine o participaţie proprie intenţionată
(coautorat, instigare, complicitate la săvârşirea faptei ca infracţiune intenţionată). în doctrina
conturată potrivit concepţiei actuale este susţinută (mai exact este reiterată) şi opinia[3] - pe care o
împărtăşim - potrivit căreia există participaţie proprie şi atunci când forma de vinovăţie este culpa,
cu menţiunea că se are în vedere, exclusiv, forma de participaţie a coautoratului(reluăm
observaţia potrivit căreia nu există instigare/complicitate din culpă!).
Dimpotrivă, participaţia îmbracă forma improprie atunci când se acţionează de pe poziţii
psihice distincte -unele persoane lucrează cu intenţie (neapărat: instigatorul şi complicele), iar
altele fie din culpă, fie chiar fără vinovăţie penală (autorul/coautorii). Potrivit art. 52 alin. (l)-(3) CP,
legiuitorul consacră două modalităţi normative ale participaţiei improprii:
- modalitatea intenţie - culpă: art. 52 CP prevede, în alin. (1) teza I, coautoratul impropriu
(coautorat în cazul participaţiei improprii), care implică săvârşirea nemijlocită, cu intenţie, de către
o persoană a unei fapte prevăzute de legea penală, la care, din culpă, contribuie cu acte de
executare o altă persoană. în alin. (2) se prevede instigarea/complicitatea improprie
(instigare/complicitate în cazul participaţiei improprii), care implică, după caz, determinarea sau
înlesnire ori ajutarea, în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea din culpă, de către o altă persoană, a
unei fapte prevăzute de legea penală;
- modalitatea intenţie - lipsă de vinovăţie art. 52 CP prevede, în alin. (1) teza
a ll-a, coautoratul impropriu, care implică săvârşirea nemijlocită, cu intenţie, de către o
[1)
La individualizarea sancţiunii se ţine cont de contribuţia sa efectivă/totală.
121
Din multitudinea şi varietatea contraexemplelor ce se pot oferi (situaţii în care nu operează absorbţia
formelor participaţiei, lăsându-se loc concursului de infracţiuni), pot fi reţinute următoarele: Xîl instigă pe A să comită
un furt şi îl ajută pe B să comită un omor; X îl instigă (sau ajută) pe A să comită un furt şi îl instigă (sau ajută) pe B să
comită un (alt) furt; X îl instigă (sau ajută) pe A să comită un furt şi ulterior îl instigă (sau ajută) tot pe A să săvârşească
un viol (sau tot un furt - fără a fi întrunite condiţiile infracţiunii continuate) etc.
131C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 381; I. PASCU, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I,
p. 529; M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 228.

persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală, la care, fără vinovăţie, contribuie cu acte de
executare o altă persoană. în alin. (3) se prevede instigarea/complicitatea improprie, care implică,
după caz, determinarea sau înlesnirea ori ajutarea, în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie.
Aşadar, fiecare formă de manifestare a participaţiei penale poate îmbrăca, în condiţiile de
reglementare ale art. 52 CP, formă improprie.
Clasificarea participaţiei penale după importanţa contribuţiei aduse în comiterea faptei, cât şi
după atitudinea psihică a participanţilor prezintă o însemnătate teoretică şi practică deosebită,
servind atât la corecta departajare a formelor participaţiei penale - forme principale şi secundare
(cu absorbţia celor uşoare/mai puţin grave în cele mai grave) -, cât şi la buna/ corecta rezolvare a
problemelor ce ţin de sancţionarea corespunzătoare a participanţilor care lucrează în participaţie
proprie sau improprie. Amintim, sub acest din urmă aspect, de pildă, problemele relative la justa
individualizare a sancţiunii penale aplicabile participanţilor în caz de participaţie proprie
intenţionată, când la stabilirea sancţiunii se ţine seama de contribuţia fiecăruia la săvârşirea
infracţiunii (criteriu specific de individualizare), precum şi de criteriile prevăzute de art. 74 CP [11.
Secţiunea a 3-a. Autorul şi coautorii

§1. Caracterizare generală
Capitolul VI din Titlul II al Părţii generale a Codului penal în vigoare - intitulat „Autorul şi
participanţii" - debutează prin dispoziţiile cuprinse în art. 46, având denumirea marginală „Autorul
şi coautorii". După cum s-a menţionat deja, concepţia pe care o ilustrează legiuitorul actual este
substanţial diferită de cea expusă de reglementarea anterioară, care înscria autorul printre
participanţii la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, după cum lipsea şi prevederea
explicită a noţiunii de coautor. De lege lata, autorul nu mai este considerat participant, iar potrivit
art. 46 alin. (2) CP, se consacră definiţia expresă a coautorilor.
O bună observaţie a doctrinei reţine, în acest sens, existenţa a două raţiuni care justifică o
astfel de opţiune. „în primul rând, noul Cod penal adoptă teoria restrictivă asupra noţiunii de
autor, potrivit căreia autorul efectuează activitatea tipică descrisă în norma de incriminare, pe
când contribuţia participanţilor este atipică în raport cu verbum regens. în al doilea rând, noul Cod
penal are în vedere persoana autorului nu numai în contextul participaţiei penale, ci în afara ei.
Enumerându-I pe autor printre participanţi, Codul penal din 1969 a subsumat contribuţia sa
noţiunii de autorat, care, fiind o formă a participaţiei penale, implică şi contribuţia altor persoane
(coautori, instigatori, complici)"121.
U1
La rândul lor, problemele relative la justa individualizare a sancţiunii penale se pot nuanţa, în funcţie de
complexitatea situaţiilor concrete (inclusiv după cum aceasta este o pedeapsă ori o măsură educativă - consecinţă a
angajării răspunderii penale pentru infracţiunea comisă). Spre exemplu: persoanele care lucrează în participaţie
penală sunt persoane fizice majore (unele), minore-răspunzătoare penal (altele), în condiţiile în care au mai săvârşit
infracţiuni pentru care li s-au aplicat sancţiuni penale. De pildă: cel care a determinat la comiterea faptei este un
minor (care a executat deja o măsură educativă pentru o infracţiune anterior săvârşită), care s-a şi alăturat apoi, în
săvârşirea nemijlocită a faptei, co-participantului major recidivist (persoană liberată condiţionat din executarea unei
pedepse anterior aplicate în mod definitiv). Asupra unora dintre problemele referitoare la sancţionarea participaţiei
penale ne vom opri într-un punct subsecvent al expunerii (materia sancţionării participanţilor).
121 M.A. HOTCA, R. SLĂVOIU, op.
cit., p. 95.
Ori de câte ori, pe caz concret, o singură persoană săvârşeşte, în mod nemijlocit, o faptă care
verifică trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi - mai mult - elementele constitutive ale unei anumite
fapte penale (care atrag încadrarea juridică, după caz, ca infracţiune intenţionată, din culpă sau
praeterintenţionată), persoana respectivă este autorul infracţiunii săvârşite. în caz de
autodeterminare la săvârşirea faptei şi în lipsa oricăror acte de înlesnire sau ajutor prestate de o
altă persoană, în vederea comiterii acesteia, nu va exista participaţie penală. Ţine de esenţa
pluralităţii ocazionale de făptuitori/infractori comiterea faptei relevante penal de către un număr
de persoane superior celui minim cerut de lege sau de natura faptei, prin desfăşurarea de
activităţi coordonate, deopotrivă pe plan material şi pe plan psihic.
O faptă prevăzută de legea penală poate fi însă săvârşită nemijlocit de două sau mai multe
persoane. în acest sens, art. 46 alin. (2) CP prevede: „Coautorisunt persoanele care săvârşesc
nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de legea penală", aducându-se astfel „o reglementare explicită
a coautoratului, cerută de doctrină şi practică şi întâlnită şi în alte legislaţii"111. în cazul
coautoratului există astfel mai multe persoane care săvârşesc în mod nemijlocit fapta (aceeaşi
faptă prevăzută de legea penală). Nu putem trece cu vederea, ci reiterăm o (altă) observaţie
critică din doctrină, în opinia conform căreia „această trăsătură a săvârşirii nemijlocite a faptei
fiind proprie şi autorului, logic este ca atât autorul, cât şi coautorii să aibă acelaşi tratament juridic
şi să fie excluşi împreună (nu numai autorul) din rândul participanţilor la infracţiuni, pentru că
astfel se creează o neconcordanţă între titlul capitolului care exclude numai pe autor dintre
participanţi şi conţinutul reglementării care subliniază identitatea de trăsături între autori şi
coautori (participarea nemijlocită la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală) şi, ca atare,
poziţia lor comună în raport cu participanţii la infracţiune"* 121.
La rândul nostru, ţinem să (re)marcăm pertinenţa opiniei avansate - cu ecou (şi adepţi) în
doctrina actuală - care, mai mult, corespunzător dispoziţiilor din art. 46 CP, surprinde nu numai
diferenţele de ordin cantitativ dintre autor şi coautori (cu excluderea lor din categoria
participanţilor), precum şi deosebirea calitativă dintre aceştia şi participanţii care sunt (numai)
instigatorii şi complicii (având aceleaşi trăsături hotărâtoare, de comitere a faptei prin intermediul
autorilor sau coautorilor-deci o contribuţie mijlocită la săvârşirea faptei prevăzute de legea
penală).
Coautoratul reprezintă o formă a participaţiei penale (formă principală). în baza
considerentelor mai sus expuse, apreciem că se poate defini coautoratul ca fiind situaţia în care, la
săvârşirea în mod nemijlocit a unei fapte prevăzute de legea penală, cooperează un număr de
persoane superior celui minim cerut de lege, persoane care conlucrează în baza unei legături
subiective, a unei voinţe comune. Din definiţia acordată putem desprinde condiţiile cerute pentru
existenţa coautoratului, urmând să insistăm asupra acelora care particularizează această formă a
participaţiei penale. Astfel:
1) Una dintre condiţiile (obiective) specifice rezidă în săvârşirea în mod nemijlocit a faptei
prevăzute de legea penală, înţelegându-se prin „săvârşire nemijlocită" comiterea directă, prin acte
de executare, a faptei relevante penal. în aprecierea doctrinei noastre penale, sunt cuprinse în
sfera actelor de coautorat, desemnând acte de săvârşire nemijlocită a faptei, două categorii de
acte:
111
Expunerea de motive ia proiectul Codului penal, pct. 2.12., p. 8.
1211.
PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 322. în acelaşi sens, în aprecierea potrivit căreia, de lege lata,
coautorul nu mai este socotit un participant, având o figură juridică proprie, alături de cea a autorului, a se
vedea T. DIMA, op. cit., p. 418.
a) în primul rând, se au în vedere actele ce se înscriu în acţiunea tipică descrisă în norma de

incriminare a faptei, acte ce se integrează în latura obiectivă din conţinutul constitutiv al
infracţiunii {spre exemplu, în cazul unui furt, actele privind sustragerea de bunuri în condiţiile
descrise de art. 228 CP; sau, în cazul unui omor - art. 188 CP -, actele apte să producă decesul, prin
care se aplică lovituri puternice în zone de pe corp care adăpostesc organe vitale etc.). Spre
deosebire de comiterea faptelor de pe poziţia autorului unic, actele comise în coautorat sunt acte
ce se completează reciproc, acte ce întregesc împreună acţiunea unică descrisă în norma
incriminatoare, neputând fi „rupte", privite izolat unele de altele, cu ignorarea materialităţii
ansamblului faptic săvârşit în participaţie penală.
Această concepţie este promovată unanim în doctrina de specialitate şi în practica penală.
Astfel, s-a statuat (de pildă) că „(...) în considerarea jurisprudenţei înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
se reţine că participaţia - sub forma coautoratului - în cazul infracţiunii de omor subzistă şi în cazul
în care nu toţi participanţii la faptă contribuie în aceeaşi măsură la producerea rezultatului morţii,
esenţial fiind ca activităţile materiale desfăşurate de fiecare participant în parte să se completeze
reciproc prin acţiuni simultane sau succesive şi toate împreună să alcătuiască activitatea unică
indivizibilă considerată în ansamblu activitatea de săvârşire a faptei, indiferent de valoarea
contributivă separată a fiecărei acţiuni în parte. Ca atare, coautoratul nu este condiţionat de
săvârşirea de către fiecare autor în parte a tuturor actelor de executare proprii producerii
rezultatului morţii, fiind suficient ca autorul să realizeze fiecare în parte cel puţin unul dintre
aceste acte, care se integrează în ansamblul celor comise de ceilalţi şi care au ca finalitate
acceptarea producerii morţii victimei. De asemenea, există coautorat şi pentru cazul în care
participantul săvârşeşte o acţiune care nu aparţine neapărat actelor de executare specifice
infracţiunii de omor, respectiv tentativă la această infracţiune, dacă respectiva acţiune, aparent
exterioară acţiunii incriminate, se dovedeşte a fi avut o contribuţie la consumarea infracţiunii. Or,
întreaga activitate desfăşurată de cei doi inculpaţi alături de alte persoane, de agresare a victimei
în mod repetat prin aplicarea de lovituri succesive cu pumnii şi obiecte contondente, relevă prin
ea însăşi împrejurarea că inculpaţii au acceptat posibilitatea morţii victimei, având în vedere şi
atitudinea ulterioară a acestora (...)"[1]. 111
111
1.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2699/2014, www.scj.ro. în acelaşi sens, a se vedea şi I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
950/2014, www.scj.ro. Din această ultimă hotărâre reproducem următorul extras: „Când uciderea persoanei se
realizează prin contribuţia mai multor făptuitori, care colaborează, răspunderea acestora se stabileşte în temeiul
dispoziţiilor privind participaţia penală. Deşi există mai mulţi făptuitori, fapta de ucidere este unică, aşa că fiecare
dintre participanţi răspunde pentru totalitatea ei şi, în concret, în raport cu contribuţia adusă în obţinerea rezultatului.
în dreptul penal român s-a adoptat linia clasică a teoriei «complicităţii delict unic», iar nu teoria «complicităţii delict
distinct». (...) Există coautorat la omor ori de câte ori mai mulţi făptuitori săvârşesc în mod intenţionat împotriva unei
persoane acte specifice de violenţă de natură să îi cauzeze moartea. Se produce, într-un anume fel, o distribuţie a
acţiunilor, unele de intensitate mai mare, altele mai mică, dar toate orientate spre aceeaşi finalitate: suprimarea vieţii
persoanei. Ea dirijează actele fiecărui coautor, stabilind caracterul de faptă unică realizată de toţi împreună, indiferent
dacă contribuţiile sunt simultane sau succesive, în acelaşi loc sau în locuri diferite. Pentru ca unul dintre coautori să
răspundă pentru omor, el trebuie să fi săvârşit împotriva victimei, direct sau indirect, activ sau pasiv, un act de
violenţă. în acelaşi timp, actul de violenţă al făptuitorului nu trebuie să acopere în întregime sfera actului tipic, căci el
nu se priveşte izolat, ci în raport cu totalitatea actelor săvârşite de coautori. Cu alte cuvinte, fiecare act de violenţă
conţine un dinamism propriu, fizic şi psihic, prin care participă la faptă în ansamblu, demonstrând astfel unitatea
structurală a acesteia. Potrivit doctrinei juridice, condiţiile coautoratului sunt: a) unitatea indivizibilă a acţiunilor mai
multor făptuitori; b) cooperarea subiectivă a făptuitorilor. în cele mai multe cazuri, contribuţiile coautorilor sunt
inegale, în sensul că numai unul sau o parte dintre aceştia săvârşesc acte specifice de ucidere, iar ceilalţi săvârşesc
acte care, în sine, nu posedă eficienţa necesară rezultatului, dar se află în strânsă interdependenţă cu primele,
completându-le. Dacă s-ar privi fracţionat contribuţiile, nu s-ar realiza nimic concludent asupra sensului juridic al
coautoratului". A se vedea (şi) cazul uciderii lui Caesar.
b) De asemenea, în doctrină (majoritară) se apreciază că în

sfera actelor de coautorat (deci trebuie apreciate drept acte de coautorat) actele concrete care,
fără a face parte din acţiunea tipică incriminată/descrisă prin lege, contribuie în mod efectiv, într-o
măsură determinantă, la realizarea acesteia. Se exemplifică în mod frecvent prin actul de
imobilizare a victimei unui omor sau a unei vătămări corporale, în considerarea ideii că, atunci
când o astfel de activitate probează caracterul necesar, determinant şi indispensabil producerii
rezultatului faptei, actul în cauză primeşte calificarea de act de săvârşire nemijlocită (deşi, prin
natura sa, nu se integrează în verbum regens), aşadar, act de coautorat.
Promovarea unei atare concepţii şi-a găsit reflectarea şi în soluţii jurisprudenţiale, cu o
regularitate constantă practica instanţei noastre supreme fiind în sprijinul acestei soluţii. Spre
exemplu, s-a statuat: „în cele mai multe cazuri, contribuţiile coautorilor sunt inegale, în sensul că
numai unul sau o parte dintre aceştia săvârşeşte acte specifice de ucidere, iar ceilalţi săvârşesc
acte care, în sine, nu posedă eficienţa necesară rezultatului, dar se află în strânsă interdependenţă
cu primele, completându-le. Dacă s-ar privi fracţionat contribuţiile, nu s-ar realiza nimic
concludent asupra sensului juridic al coautoratului. Jurisprudenţa a confirmat, în mod constant,
acest punct de vedere. Astfel, au caracter de acte de coautorat la omor: lovirea victimei cu cuţitul,
chiar dacă nu a provocat decesul acesteia, dar a fost de natură să slăbească puterea de rezistenţă
şi de apărare, permiţând celuilalt inculpat să aplice lovitura mortală; aplicarea de lovituri peste
spate, în timp ce alt inculpat loveşte victima în cap; lovirea victimei cu obiecte şi cu picioarele,
ceea ce a contribuit la înfrângerea rezistenţei acesteia şi a posibilităţii de apărare; în general,
acţiunile care sunt conjugate şi indispensabile comiterii infracţiunii de omor. Imobilizarea victimei
(s.n.), pentru ca un alt făptuitor să fie în măsură să îi aplice lovitura mortală, exprimă forţă şi
dinamism într-un moment decisiv şi, ca urmare, constituie, împreună cu acţiunea de ucidere, o
unitate indivizibilă. în loc ca infractorul singur să lupte cu victima, să îi învingă rezistenţa şi apoi să
îi aplice lovitura mortală, un coautor sau mai mulţi imobilizează victima chiar în momentul în care
un altul aplică acea lovitură. Ca urmare, activitatea de imobilizare a victimei este legată direct şi
nemijlocit de activitatea care constituie latura obiectivă a infracţiunii de omor. Unitatea acţiunii de
imobilizare a victimei cu acţiunea de ucidere, efectuată de alt coinculpat, se axează pe caracterul
indispensabil al primei acţiuni, fără de care cealaltă acţiune nu ar fi posibilă. De fapt, imobilizarea
victimei în momentul de pericol maxim pentru viaţa ei echivalează cu un adevărat act de violenţă,
susceptibil de a cauza moartea acelei victime. Aşadar, toate contribuţiile care au legătură între ele,
fiind conjugate şi unificate într-un ansamblu specific, orientat spre realizarea uciderii persoanei, au
caracter de acte de coautorat la omor. Nu are relevanţă, din punct de vedere al cauzalităţii
juridice, care dintre actele săvârşite de coautori a provocat leziunea care, în final, a cauzat
moartea victimei, căci ceea ce caracterizează coautoratul este unitatea acţiunilor, capacitatea lor
de a se integra aceluiaşi sistem sau model de explicaţie. Coautorul nu acţionează singur, ci în
cooperare cu alt făptuitor (sau mai mulţi). Ca atare, coautorul trebuie să urmărească şi să accepte
producerea rezultatului cauzat nu numai de acţiunea lui, ci de totalitatea acţiunilor, ceea ce
presupune că el trebuie să cunoască celelalte acţiuni şi finalitatea lor şi, în mod conştient, să îşi
orienteze activitatea astfel încât să se integreze finalităţii în ansamblu. Elementul cooperării
subiective - adică reprezentarea totalităţii acţiunilor şi voinţa de a se realiza, prin efortul comun,
activitatea de uciderea unei persoane-se obţine din analiza împrejurărilor în care fapta a fost
comisă. în situaţiile în care, după o înţelegere expresă sau tacită, toţi făptuitorii atacă victima şi îi
aplică lovituri sau acţionează într-o modalitate care, în ansamblu, îi cauzează moartea, nu mai are
relevanţă împrejurarea că unele lovituri au fost de mai mică gravitate şi nu puteau - singure - să
producă rezultatul, căci intenţia de coautori la omor rezultă din materialitatea
actelor săvârşite. Aceeaşi situaţie este şi în cazul în care, fără consens prealabil, unul dintre
inculpaţi acţionează agresiv, cunoscând intenţia celorlalţi şi asociindu-se astfel conştient la
realizarea uciderii"111.
Ţinem să semnalăm şi opinia[2] (la care nu subscriem) care respinge posibilitatea aprecierii - de
lege lata - a unor astfel de acte (prin contribuţii ce nu aparţin acţiunii tipice descrise prin lege, dar
care probează un caracter concret determinant/indispensabil în săvârşirea faptei, relativ la o
anumită speţă particulară) ca acte de executare, deci de coautorat. Ca urmare, prin promovarea
tezei restrictive a coautoratului, asemenea contribuţii ar trebui să fie socotite doar acte de
complicitate concomitentă, aşa cum le indică natura lor intrinsecă, refuzându-se admiterea
posibilităţii „promovării" lor cazuale la nivel de acte asimilate săvârşirii nemijlocite a faptei (deci
acte de coautorat).
Din punct de vedere al condiţiei obiective specifice discutate, menţionăm şi următoarele
aspecte, în încercarea de a evidenţia câteva probleme de delimitare. Astfel:
-Actele de coautorat, atunci când ţin de acţiunea tipică, se pot prezenta ca acte omogene,
similare (unele în raport de celelalte) sau identice, ce se pot comite simultan ori succesiv. Spre
deosebire de ipoteza comiterii faptei de o singură persoană, ca autor (persoana care realizează
singură întreaga latură obiectivă a infracţiunii), în cazul coautoratului, actele efectuate se
completează reciproc, „fiind considerate acte de coautorat orice acte care pot fi încadrate în
latura obiectivă a infracţiunii, indiferent că pot determina singure sau nu producerea
rezultatului"131. După cum a rezultat şi din extrasele de practică penală expuse, dacă, în cazul
săvârşirii unui omor-faptă realizată prin acţiuni similare şi concomitente ale mai multor persoane-,
se constată că, în mod efectiv, numai acţiunea uneia dintre persoanele implicate în săvârşirea
faptei a dus la rezultatul mortal, nu trebuie să se tragă automat concluzia că persoana respectivă
este autor, iar ceilalţi complici.
Actele de coautorat pot fi însă şi succesive, ceea ce se evidenţiază frecvent în cazul unor
infracţiuni de durată (spre exemplu, infracţiune continuă, infracţiune continuată), putând avea loc
până la momentul final al epuizării. Şi în cazul acestor infracţiuni, actele de coautorat se pot
efectua simultan; spre exemplu, un furt săvârşit în formă continuată [în condiţiile prevăzute de
art. 35 alin. (1) CP], prin două sau mai multe acţiuni de sustragere, la care coautorii participă de
fiecare dată. Coautoratul va fi însă unul succesiv, în condiţiile substituirii persoanelor implicate în
săvârşirea nemijlocită a faptei; spre exemplu, atunci când două persoane se înţeleg să realizeze,
pe rând, actele de sustragere în mod continuat. Chiar şi atunci când are loc o alternare a
modalităţii de realizare a infracţiunii continuate - avem în vedere o alternare convenită de roluri -,
pe amplitudinea faptei se va menţine coautoratul; de pildă, trecerea la executarea furtului „în
rate", cu înţelegere prealabilă în sensul săvârşirii nemijlocite a unor acţiuni de sustragere de către
X, timp în care Y păzeşte, * 121
111
1.C.C.J., s. pen., dec. nr. 300/2012, www.scj.ro.
121
în acest sens, T. DIMA, op. cit., p. 418, 419 [„Dacă sub domnia Codului penal anterior, în lipsa unei definiţii
legale a coautorului, atât practica judiciară, cât şi doctrina puteau pune pe seama acestuia şi alte activităţi decât cele
legate de realizarea elementului material al laturii obiective a infracţiunii, considerăm că acest lucru nu se mai
poate face, atâta vreme cât art. 46 alin. (2) CP stabileşte exact cadrul activităţii de coautorat. (...) Considerăm că în
reglementarea noului Cod penal o asemenea abordare nu îşi mai găseşte temeiul juridic, astfel de acte nemaiputând fi
considerate acte de executare. Astfel, dacă în urma unei altercaţii o persoană imobilizează victima, iar o alta o ucide,
considerăm că activitatea de imobilizare finalizată cu moartea victimei nu se mai înscrie în reglementarea noului Cod
penal în sfera coautoratului, ci a complicităţii, urmând ca contribuţia de imobilizare a victimei să fie apreciată cu
ocazia individualizării pedepsei. (...) Eliminarea actelor indispensabile din sfera actelor de executare este posibilă, în
opinia noastră, pe considerentul că noul Cod penal nu îl mai consideră pe coautor ca participant la săvârşirea
infracţiunii, stabilindu-i o figură juridică proprie alături de autor, fiindu-i caracteristice doar actele de executare a
elementului material al laturii obiective a infracţiunii"].
l3i V. PASCA, op. cit. (2014), p. 365.
după care, la următoarele acţiuni de sustragere, Y realizează nemijlocit sustragerea, timp în care X
este cel care asigură paza, acesta reluând, după un timp, săvârşirea sustragerii, iar Y păzind
ş.a.m.d. în acest caz, coautoratul va absorbi complicitatea concomitentă în privinţa celor două
persoane.
în legătură cu manifestarea coautoratului în cazul unei infracţiuni continuate, putem distinge
şi între coautorat total (la toate actele) şi (la unele dintre actele). în
cazul unei infracţiuni continue, de asemenea, contribuţia coautorilor se poate desfăşura simultan,
când toţi executanţii trec la săvârşirea faptei în acelaşi moment şi o desfăşoară apoi împreună,
după cum poate fi şi o contribuie adusă succesiv, „dacă executarea este începută de unul/unii
dintre ei, iar ceilalţi se alătură la executare ulterior. La aceste infracţiuni coautorii se pot chiar
substitui în executarea acţiunii (spre exemplu, în cazul lipsirii de libertate în mod ilegal, când
victima este sechestrată şi păzită pe rând de mai multe persoane)"111. Şi în cazul infracţiunilor
continue, putem distinge între coautorat total şi coautorat parţial.
Dacă, de regulă, acţiunile coautorilor sunt identice sau similare, există însă şi situaţii în care
acţiunile acestora pot să fie diferite ca mod de realizare, cum este cazul infracţiunilor complexe.
Spre exemplu, în cazul unei tâlhării, un coautor poate lovi sau ameninţa victima, care este
deposedată prin acţiunea celuilalt coautor. Sau în cazul comiterii unui furt calificat prin efracţie,
situaţia în care un coautor este cel ce realizează efracţia - distrugerea -, sustragerea fiind comisă
de celălalt coautor.
Desprindem concluzia că actele săvârşite sunt de coautorat, chiar dacă acţiunile întreprinse
sunt diferite, întrucât acestea toate se integrează în latura obiectivă a infracţiunii complexe,
structurată prin reunire (şi conduc la rezultatul specific acestei categorii infracţionale). Cu atât mai
mult coautoratul subzistă atunci când fiecare coautor, prin activitatea întreprinsă, realizează
deopotrivă acţiunile reunite în conţinutul infracţional unic[2].
-în ipoteza coautoratului manifestat prin acţiuni de imobilizare a victimei unor infracţiuni
(după cum s-a văzut din selecţia de practică penală expusă - cazul omorului, vătămării corporale
etc.), subliniem că această activitate conduce - potrivit curentului majoritar din doctrină - la
aprecierea ca act de săvârşire nemijlocită, dar nu automat, ci numai dacă se verifică, în speţă,
caracterul esenţial, necesar şi determinant al actului. în caz contrar, actele trebuie reţinute ca
având doar un caracter ajutător în săvârşirea faptei, descriind participaţia penală sub forma
complicităţii materiale concomitente (contribuţie de rang inferior coautoratului).
în legătură cu activitatea de imobilizare a victimei, ţinem să punctăm şi un alt aspect, anume
cel al descrierii, prin unele norme de incriminare, a unor fapte ce se comit inclusiv prin punerea
victimei „în neputinţă de a se apăra" (exemplul tâlhăriei). în asemenea cazuri, activitatea de
imobilizare a victimei de către o persoană va constitui un act de coautorat, dar nu ca efect al
„promovării" sale la acest nivel, pornind de la stadiul natural de act de complicitate concomitentă
(dat fiind caracterul său indispensabil, pe caz concret), ci direct ca efect al cuprinderii sale în
verbum regens (act de coautorat propriu-zis, nu asimilat). 121
[1]
Idem, p. 366.
121
Dacă în comiterea faptei s-au distribuit roluri [de pildă: X pregăteşte comiterea sustragerii de către Y, prin
înlesnirea comiterii acestei fapte, procurând instrumentele de efracţie - act de complicitate anterioară materială),
însă, ulterior trecerii la săvârşirea infracţiunii proiectate (furt prin efracţie), participantul secundar (X) i se alătură
autorului (lui Y) în săvârşirea nemijlocită, atunci ne vom afla în prezenţa coautoratului (X va urma să răspundă în
calitate de coautor la comiterea unui furt prin efracţie, actul său iniţial de complicitate - act de participaţie secundară
- fiind absorbit de coautoratul reţinut în sarcina sa - act de participaţie principală].
2) Cooperarea pe plan material, prin săvârşire în mod nemijlocit a faptei, este o condiţie
necesară, dar nu şi suficientă.
în lipsa unei coeziuni pe plan psihic, a unei legături subiective, persoanele care au desfăşurat
acte de executare obiectiv conjugate nu sunt coautori, ci fiecare persoană va răspunde că autor al
unei infracţiuni distincte. Se reliefează, astfel, o altă condiţie (subiectivă) de existenţă cerută
formei de participaţie de care ne ocupăm, condiţie care rezidă în legătura subiectivă, legătură
exprimată prin voinţa comună a coautorilor.
Sub aspectul acestei condiţii - de altfel, condiţie generală, indispensabilă participaţiei penale -,
distingem între forma proprie şi cea improprie sub care se poate manifesta (şi) coautoratul. După
cum se observă din definiţia înscrisă în art. 46 alin. (2) CP, legiuitorul nu face nicio referire la forma
de vinovăţie - intenţie, culpă sau intenţie depăşită - ce caracterizează săvârşirea nemijlocită a
faptei (a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală de către mai multe persoane).
Coautoratul propriu intenţionat -care există atunci când toţi
coautorii lucrează cu aceeaşi
formă de vinovăţie: intenţia - este admis în unanimitate în teoria penală. „Nu este necesar ca
fiecare coautor să aibă intenţia de autor unic - de a îndeplini singur întregul act de executare-, ci
este suficientă existenţa intenţiei de coautor, adică ştiinţa şi voinţa ca activitatea să se completeze
cu a altuia, constituind astfel cauza din care rezultă efectul dorit de el"[1).
Problema coautoratului propriu la infracţiunile din culpă şi în egală măsură la infracţiunile
comise cu intenţie depăşită (culpa caracterizând rezultatul mai grav) marchează constant interesul
teoriei penale, fiind astfel o problemă controversată (căreia îi rezervăm o secţiune distinctă). în
concepţia care susţine existenţa coautoratului şi în cazul infracţiunilor din culpă/
praeterintenţionate, coautoratul îmbracă, de asemenea,
Cât priveşte coautoratul impropriu, de lege lata, îşi găseşte reglementare expresă potrivit art.
52 alin. (1) CP, care prevede: „Săvârşirea nemijlocită, cu intenţie, de către o persoană a unei fapte
prevăzute de legea penală la care, din culpă sau fără vinovăţie, contribuie cu acte de executare o
altă persoană se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenţie".
Rezultă din textul legal două modalităţi normative sub care se poate prezenta coautoratul
impropriu, anume: modalitatea intenţie - culpă şi modalitatea intenţie - lipsă de vinovăţie[2].
§2. Probleme speciale în materia coautoratului - abordare selectivă

1. Există anumite infracţiuni care nu sunt susceptibile de săvârşire în participaţie penală sub
forma coautoratului, aspect invariabil semnalat în doctrina de specialitate.
Excluderea coautoratului în cazul acestora lasă loc angajării răspunderii penale pentru
infracţiuni distincte, în calitate de autor, pentru fiecare persoană care a comis acte de săvârşire
nemijlocită a respectivelor fapte. Instigarea sau complicitatea este însă posibilă şi în cazul acestor
fapte (fără particularităţi).
Intră în această categorie: infracţiunile cu autor exclusiv unic; unele infracţiuni omisive proprii;
infracţiunile caracterizate prin pluralitate naturală sau pluralitate constituită de făptuitori. Se
impun următoarele precizări:
-în cazul infracţiunilor cu autor exclusiv unic [cum ar fi: mărturia mincinoasă-art. 273 CP;
dezertarea - art. 414 CP; uzurparea de calităţi oficiale în modalitatea portului, fără drept, de * 121
111 M. ALEXANDRU, op.

cit., p. 94.
121Vom reveni asupra acestui subiect, pe care înţelegem să îl discutăm într-un context mai larg, cel al
prezentării participaţiei improprii.
uniforme sau semne distinctive ale unei autorităţi publice - art. 258 alin. (3) CP], acţiunea tipică
descrisă în norma de incriminare, în materialitatea ei, nu poate fi comisă decât de o singură
persoană (de pe poziţia autorului);
-în cazul infracţiunilor omisive proprii, de regulă, obligaţia instituită prin lege este
una
personală. Este cazul, spre exemplu, al infracţiunii de nedenunţare (art. 266 CP) sau al omisiunii
sesizării (art. 267 CP) ori al lăsării fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate (art. 203 CP). în
doctrină se susţine că, în mod excepţional, dacă obligaţia de a face este impusă unui organ
colectiv, iar membrii săi omit (intenţionat şi de comun acord) să oîndeplinească, coautoratul
subzistă totuşi111.
2. Despre compatibilitatea unor infracţiuni cu săvârşirea în coautorat (discuţii; particularităţi

în unele cazuri).
a) Infracţiunile din culpă.
Problema compatibilităţii coautoratului (propriu) cu infracţiunile din culpă este una
controversată* 121. într-o opinie susţinută în literatura de specialitate, se consideră că legătura
subiectivă între coautori este incompatibilă cu formă de vinovăţie a culpei. „Chiar dacă două
persoane acţionează imprudent şi cauzează moartea unei persoane, ele nu sunt coautori ai
infracţiunii de ucidere din culpă, ci autori ai unei infracţiuni distincte, existând un concurs de
culpe. Ce legătură subiectivă poate exista între două persoane care, desfăşurând o activitate
comună, nu au prevăzut, deşi puteau şi trebuiau să prevadă rezultatul mai grav al acesteia?
Legătura dintre ei este pur obiectivă: desfăşoară aceeaşi activitate, în acelaşi timp şi în acelaşi loc.
Materialitatea faptei licite desfăşurate în comun nu înseamnă o legătură subiectivă între făptuitori
cu privire la rezultatul mai grav cauzat din culpă"131.
într-o altă opinie, dimpotrivă, se susţine posibilitatea coautoratului la infracţiunile din culpă,
considerându-se că, „odată cu apariţia noului Cod penal, s-a modificat concepţia tradiţională
despre coautorat, în sensul că nu intenţia este caracteristica acestuia, ci voinţa comună şi
identitatea factorului intelectivîn ceea ce priveşte săvârşirea acţiunii sau inacţiunii
1111.
PASCU, în I. PASCU ş.A., op. cit., p. 328. în sens contrar, a se vedea V. PASCA, op. cit. (2014), p. 367, 368 (în
aprecierea potrivit căreia, şi în condiţiile în care obligaţia de a acţiona este colectivă, omisiunea rămâne totuşi o
conduită individuală, deci se exclude coautoratul).
121
Problema nu este una nouă, fiind semnalată din timpul activităţii Codului penal anterior - care nu înscria
definiţia coautorului şi nici participaţia improprie sub forma coautoratului problemă care a primit de-a lungul timpului
rezolvări diferite în teoria penală şi în practica judiciară. în opinia ce excludea coautoratul în cazul acestor infracţiuni,
se invocau lipsa voinţei de cooperare la producerea rezultatului culpos, absenţa unei coordonări din punct de vedere
material şi intelectual în vederea apariţiei acestuia. în opinia contrară, se considera că nu se poate nega existenţa
coautoratului când, prin efectuarea unor acţiuni din culpă, simultan sau succesiv, de către două sau mai multe
persoane, se producea rezultatul infracţiunii din culpă, contribuţia fiecărei persoane înscriindu-se în antecedenţa
cauzală a acestuia şi existând voinţa lor comună de a acţiona în sensul în care s-au manifestat (voinţa comună
raportată la elementul material, nu la urmarea imediată). Problema coautoratului din culpă era privită nuanţat,
reducându-se (de către unii autori) la acele cazuri de săvârşire directă, concordantă a unor acţiuni corelate obiectiv şi
subiectiv, „în special atunci când este vorba despre acţiuni simultane, [când] o persoană nu depune toată atenţia în
desfăşurarea activităţii şi evitarea unor riscuri, întrucât contează pe atenţia maximă şi prevederea mai ascuţită a
celeilalte persoane, care, la rândul ei, are un fond participativ similar, existând o poziţie psihică identică. (...) Nu este o
identitate întâmplătoare, necorelată, ci poziţiile subiective se corelează, se întrepătrund (...). Este o corelaţie a
poziţiilor subiective, o legătură subiectivă bilaterală, o participare la producerea rezultatului ce le este imputabil; prin
acţiunile convergente, cei implicaţi în săvârşirea faptei au contribuit material şi moral la producerea ei" - M. ZOLYNEAK,
op. cit., voi. II, p. 474.
131V. PASCA, op. cit. (2014), p. 367, 368.
incriminate, iar nu neapărat în raport cu producerea rezultatului"111. Opinia care nu exclude

coautoratul în cazul infracţiunilor din culpă este împărtăşită şi de alţi autori 121.
Opinia favorabilă admiterii posibilităţii existenţei coautoratului propriu (şi) în cazul
infracţiunilor din culpă (opinie la care aderăm) se poate susţine prin argumente de text oferite de
art. 46 alin. (2) CP (care înscrie definiţia coautorilor, fără referire la forma de vinovăţie) şi art. 52
alin. (1) CP (care înscrie coautoratul impropriu). Respingând „miopia filozofică", arătăm totuşi că în
sprijinul poziţiei contrare s-ar putea susţine, de asemenea, un argument de text (art. 49 teza I CP),
în ipoteza legală ce îl priveşte pe coautorul la o infracţiune săvârşită cu intenţie, care se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. Astfel, iegiuitorul reglementează
explicit doar sancţionarea coautoratului propriu intenţionat (formă principală a participaţiei
penale), iar nu şi a coautoratului propriu din culpă131.
b) Infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită.

Literatura penală şi practica judiciară admit, în general, coautoratul în cazul acestor
infracţiuni, fiind necesar să se constate existenţa intenţiei coautorilor pentru realizarea faptei
iniţiale, iar dacă se dovedeşte şi existenţa culpei (cu prevedere sau fără prevedere) faţă de
rezultatul mai grav, în persoana fiecărui făptuitor în parte, răspunderea penală se va angaja
pentru întreg ansamblul faptic descris (care, din punct de vedere subiectiv, se caracterizează prin
intenţie depăşită) în calitate de coautori. Existenţa coautoratului în cazul infracţiunilor
praeterintenţionate se întemeiază pe argumentul de text oferit de art. 50 alin. (2) CP, în sensul că
„Circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra autorului şi a participanţilor numai în
măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut"; or, producerea rezultatului mai grav
reprezintă o „circumstanţă" reală141.
[1] V. DOBRINOIU, N. NEAGU, op. cit., p. 39. Autorii exprimă această opinie atunci când analizează subiecţii
infracţiunii de ucidere din culpă. în analiza aceleiaşi infracţiuni, dincolo de semnalarea disputei în materie - şi a
manifestării propriei opţiuni alţi autori evidenţiază natura teoretică a problemei în discuţie. în acest sens, a se vedea
V. CIOCLEI, în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit., p. 396, 397.
[2] A se vedea C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 381 (autorii nu o susţin prin argumentare). Pentru
redarea discuţiilor în materie, recomandăm I. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 327 (autor care reia argumentele
pro şi contra invocate în dezbaterile întreţinute pe marginea acestui subiect).
[3] Faptul că, sub aspect sancţionator, legea nu acoperă expres ipoteza unui coautorat propriu din culpă nu
înseamnă că această modalitate de comitere nemijlocită conjugată a faptei nu este, în mod concret, posibilă. Mai
multe persoane pot coopera cu voinţă comună la desfăşurarea nemijlocită, împreună, a unei activităţi anume,
manifestând (fiecare în parte) forma de vinovăţie a culpei în raport de urmarea imediată (corespunzătoare unei
norme de incriminare) decurgând din conduita lor conjugată (legătura psihică existentă în raport de elementul
material, nu însă şi de rezultat). Spre exemplu, dacă mai multe persoane ridică un obiect greu (care nu ar putea fi
manipulat de către o singură persoană) şi îl aruncă de la înălţime, într-o zonă unde nu se aşteptau să se afle cineva
(eventual, luându-şi şi unele măsuri de protecţie în acest sens: delimitarea zonei în cauză, spre exemplu), urmează a
răspunde (în opinia noastră) în calitate de coautori la ucidere din culpă, dacă o persoană s-a aflat totuşi în acel spaţiu
şi a decedat ca urmare a lovirii sale de către obiectul respectiv. Nu credem că ficţiunea decurgând din opinia contrară
(răspunderea separată, a fiecărui muncitor, în calitate de autor al unei ucideri din culpă - care conduce la aprecierea
existenţei mai multor infracţiuni de ucidere din culpă, deşi victima este singulară) prezintă vreun avantaj teoretic sau
practic, care să fie de natură a înfrânge realitatea evidentă a cooperării mai multor persoane, în înţelegere, la
săvârşirea unei fapte din care a decurs un rezultat corespunzător unei norme de incriminare, rezultat în raport de care
fiecare făptuitor a manifestat forma de vinovăţie a culpei!
[4] V. PĂVĂLEANU, op. cit., p. 290; I. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 327, 328; I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2872/2013
(cu reţinerea coautoratului la infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte), www.scj.ro. în sens contrar, a se vedea AL.
BOROI, GH. NISTOREANU, Drept penal. Partea generală, ed. a 4-a, revizuită conform noului Cod penal, Ed. AII Beck,
Bucureşti, 2004, p. 190 (autorii nu admit coautoratul atunci când rezultatul mai grav al infracţiunii praeterintenţionate
se datorează culpei fără prevedere; de menţionat că, deşi tratarea în cauză are în vedere dispoziţiile Legii nr.
301/2004, problema este valabilă şi în raport de stadiul actual al reglementării penale). Dată fiind formularea legală
din cuprinsul art. 50 alin. (2) CP, o problemă se ridică în raport de acei participanţi care manifestă, în raport de fapta
comisă, o intenţie depăşită în a cărei structură finală se reţine nu o culpă cu prevedere, ci doar o culpă simplă. Astfel,
c) Infracţiunile cu subiect activ special.

în situaţia unora dintre infracţiunile cu subiect activ special, coautoratul este posibil numai în
condiţiile în care, atunci când se contribuie prin acte de săvârşire în mod nemijlocit a faptelor, se
verifică în sarcina fiecărui executant şi calitatea specială cerută conform normelor de incriminare.
în caz contrar, coautoratul este exclus (spre exemplu, în caz de delapidare-art. 295 CP, coautoratul
este posibil numai în măsura în care persoanele implicate în săvârşirea nemijlocită a faptei verifică
şi cerinţa privitoare la întrunirea calităţii speciale - cea de funcţionar public, administrator sau
gestionar - la data comiterii faptei). Simpla calitate cerută de lege, în condiţiile în care activitatea
desfăşurată nu este una de săvârşire în mod nemijlocit a faptei, nu conferă rol de coau
spre exemplu, în cazul delapidării, unul
dintre gestionari este cel care asigură paza, cât timp sustragerea nemijlocită de bunuri din
gestiunea comună se efectuează de către celălalt gestionar). săvârşirea în mod nemijlocit a faptei,
însă de o persoană lipsită de calitatea specială, nu permite ocuparea poziţiei de coautor al faptei,
ci doar a celei de complice la infracţiunea cu subiect activ special. în acest sens se pronunţă
curentul majoritar de opinie (spre exemplu, când prin acte de executare i se alătură gestionarului -
autor - o persoană lipsită de calitatea specială, acea persoană va fi apreciată drept simplu
complice la delapidare, în măsura în care cunoştea calitatea celuilalt coautor; dacă însă nu
cunoştea această calitate a coparticipantului, atunci va răspunde că autor al unui furt)111.
în materia infracţiunilor cu subiect activ special, trebuie să privim nuanţat, cât timp se
identifică şi unele infracţiuni cu subiect activ special care nu sunt compatibile cu participaţia sub
forma coautoratului [spre exemplu, uciderea nou-născutului în condiţiile art. 200 alin. (1) CP], caz
în care, dacă o altă persoană se alătură prin acte de executare (mamei care realizează actul de
ucidere, în condiţiile legii, printre care şi calitatea specială pur personală, netransmisibilă), va
răspunde în calitate de autor al unei infracţiuni lipsite de subiect activ special (infracţiunea de
omor) sau de autor al unei alte infracţiuni cu subiect activ special - a cărei calitate solicitată o
întruneşte (violenţă în familie, dacă este membru de familie).
c/jîn opinia unor autori, sfera infracţiunilor în cazul cărora coautoratul nu este posibil se
întregeşte prin includerea infracţiunilor de obicei[2], exprimându-se însă şi opinia contrară131.
Există discuţii şi în ceea ce priveşte anumite fapte penale particulare (separat de categoriile
infracţionale în care pot fi încadrate acestea), sens în care amintim violul. Unii autori exclud
coautoratul „(...) în ipoteza în care două sau mai multe persoane, prin constrângere, comit acte
sexuale asupra victimei, chiar dacă aceste acte diferite se comit simultan, cum ar fi obligarea
victimei, concomitent, la un raport sexual şi la un act sexual oral, fiecare participant va răspunde
ca autor al infracţiunii de viol în varianta agravată. (...) Aceeaşi
o interpretare extensivă a textului legal indicat (deşi logică - echitabilă) ar reprezenta, totuşi, o analogie in malo
partem. Vom relua această problemă.
[11
Pentru detalii, oferind un inventar al opiniilor în această problemă, a se vedea V. CRĂCIUN, op. cit., p. 55-59.
Autorul este unul dintre exponenţii opiniei (minoritare) potrivit căreia lipsa calităţii speciale cerute de lege în
săvârşirea nemijlocită a faptei, în măsura în care configurează o altă faptă relevantă penal, va atrage reţinerea/
angajarea răspunderii penale a respectivei persoane (care a săvârşit nemijlocit fapta, fără a avea calitatea specială)
drept autor al unei infracţiuni distincte (iar nu complice la infracţiunea cu subiect activ special).
[2] A se vedea: V. PASCA, op. cit. (2014), p. 322; M. UDROIU, V. CONSTANTINESCU, op. cit., p. 61.
[3] M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 174, 231 (prin reconsiderarea opiniei anterior exprimate). A se vedea
şi: V. DOBRINOIU, N. NEAGU, op. cit., p. 129 şi 689 (opinie exprimată în analiza subiectului activ în cazul faptelor
incriminate de art. 215 şi art. 351 CP); D.l. LĂMĂŞANU, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. III, p. 236
[opinie exprimată în analiza subiectului activ în cazul infracţiunii prevăzute de art. 223 CP (Hărţuirea sexuala) -
infracţiune de obicei].
soluţie este valabilă şi în ipoteza în care făptuitorii realizează succesiv actele sexuale asupra
victimei, sprijinindu-se reciproc"111.
Secţiunea a 4-a. Participanţii cu rol (secundar)

de instigatori şi complici
§1. Aspecte generale comune în privinţa instigării şi complicităţii
Prin caracterizarea activităţii desfăşurate în procesul săvârşirii faptei relevante penal, legea
defineşte participanţii cu rol de instigator(art. 47 CP) şi complice (art. 48 CP), reglementări în baza
cărora se pot defini instigarea şi complicitatea (ca forme ale participaţiei penale). Astfel,
instigarea este acea formă a participaţiei penale care constă în activitatea de determinare, cu
intenţie, a unei persoane la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Complicitatea este
acea formă a participaţiei penale care constă în activitatea de înlesnire sau ajutor, în orice mod, cu
intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, precum şi în promisiunea, realizată
înainte sau în timpul săvârşirii faptei, de a tăinui bunurile provenite din aceasta sau de a favoriza
pe făptuitor (indiferent dacă, după săvârşirea faptei, promisiunea este sau nu îndeplinită).
Spre deosebire de coautorat-formă principală a participaţiei penale, a cărei existenţă nu este
condiţionată de contribuţiile secundare (diferite) ale altor persoane la săvârşirea faptei -,
activităţile intenţionate constând, după caz, în acte de determinare sau de înlesnire ori ajutor (sau
în promisiunea de tăinuire/favorizare, realizată în condiţiile legii) primesc calificarea de acte de
participaţie (sub forma instigării sau a complicităţii, după caz), însă numai în măsura raportării
acestora la săvârşirea nemijlocită a unei fapte prevăzute de legea penală, de către o altă/alte
persoane (autor/coautori). Dacă, în speţă, coautoratulpoate exista în afara actelor de
instigare/complicitate (deşi nu exclude posibilitatea existenţei unor astfel de acte), se impune
precizarea potrivit căreia atât instigarea, cât şi complicitatea sunt condiţionate de săvârşirea
faptei relevante penal de către executa nt/executanţi, ceea ce le atribuie semnificaţia penală de
acte de participaţie (secundară). Ele nu au, aşadar, o individualitate juridică proprie, distinctă,
nefiind deci calificate drept infracţiuni de sine stătătoare. Altfel spus, actele de
instigare/complicitate - ca acte de participaţie - sunt dependente de săvârşirea faptei de către
autor/coautori (în baza naturii juridice atribuite instituţiei participaţiei penale de către legiuitorul
nostru, ilustrându-se astfel concepţia unităţii de faptă).
După cum s-a menţionat deja, participaţia penală cunoaşte (şi) clasificarea în participaţie
principală şi participaţie secundară. Faţă de coautorat- care se impune întotdeauna ca formă
principală -, instigarea şi complicitatea descriu o participaţie secundară. Activităţile de instigare şi
cele de complicitate nu reprezintă acte de săvârşire în mod nemijlocit a faptei prevăzute de legea
penală. Instigatorul şi complicele sunt persoanele care săvârşesc mijlocit, prin autor/coautori,
fapta prevăzută de legea penală, existând o diferenţă calitativă
între activităţile întreprinse de autor/coautor, pe de o parte, şi contribuţiile prestate de
instigator/complice, pe de altă parte. De asemenea, actele de săvârşire în mod nemijlocit a faptei
prevăzute de legea penală, din punct de vedere subiectiv, se pot realiza cu oricare dintre formele
de vinovăţie penală (intenţie, culpă sau intenţie depăşită) ori chiar şi fără
în acest sens, V. CIOCLEI, în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit, p. 454, 455 [opinie exprimată în analiza variantei
tl]
agravate a infracţiunii de viol prevăzute de art. 218 alin. (3) lit. f) CP, cu aprecierea violului ca infracţiune
„defectivă,, de coautorat].în sens contrar, a se vedea: V. DOBRINOIU, N. NEAGU, op. cit., p. 136,137; D.l.
LĂMĂŞANU,în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. III, p. 196.
vinovăţie penală, ceea ce imprimă caracter propriu sau caracter impropriu participaţiei penale
(inclusiv atunci când se manifestă sub forma coautoratului). Sub acest aspect, actele de instigare şi
cele de complicitate reprezintă, din punct de vedere subiectiv, contribuţii exclusiv intenţionate,
ceea ce rezultă din definiţiile legale acordate instigatorului şi complicelui, precum şi din
reglementarea participaţiei improprii [art. 52 alin. (2) şi (3) CP]. Nu există instigare/ complicitate
din culpă, iar lipsa vinovăţiei în cazul unei determinări sau înlesniri/ajutor în vederea săvârşirii unei
fapte prevăzute de legea penală este irelevantă penal (spre exemplu, în cazul unor astfel de acte
realizate de către un minor nerăspunzător penal).
Actele de instigare/complicitate sunt posibile, în general, la orice infracţiune, chiar şi în cazul
celor care nu sunt compatibile cu săvârşirea în coautorat. în cazul unei participaţii penale proprii
intenţionate, temeiul juridic al răspunderii penale a participanţilor cu rol de instigator/complice
subzistă în săvârşirea infracţiunii, operând sancţionarea în condiţiile prevăzute de art. 49 CP, fără
ca sancţionarea acestor participanţi să fie însă condiţionată de pedepsirea în concret a autorului
(spre exemplu: autorul nu a fost descoperit sau a decedat; a operat o cauză de
impunitate/nepedepsire de ordin strict personal). Instigarea/ complicitatea sunt posibile şi la
faptele săvârşite nemijlocit din culpă sau fără vinovăţie, cazuri care, de asemenea, atrag
răspunderea penală a instigatorilor/complicilor pentru infracţiuni intenţionate (în cadrul unei
participaţii improprii), spre deosebire de angajarea răspunderii penale a autorului pentru o
infracţiune din culpă (dacă fapta respectivă este incriminată şi în baza culpei) sau de situaţia
excluderii răspunderii penale a autorului pentru fapta comisă (caz în care fapta concret săvârşită
nu constituie infracţiune, dar rămâne o faptă prevăzută de legea penală).
§2. Instigarea ca formă a participaţiei penale

2.1. Specificul activităţii desfăşurate de participantul cu rol de instigator.
Condiţiile şi felurile instigării
Definind instigarea ca formă a participaţiei penale care constă în determinarea, cu intenţie, a
unei persoane la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, desprindem condiţiile de
existenţă cerute acestei forme de participaţie morală, şi anume111:
1) realizarea de către o persoană a unei activităţi de determinare în vederea săvârşirii, de
către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală;
2) comiterea cu intenţie a activităţii de determinare;
3) trecerea la executarea unei fapte relevante penal de către persoana determinată.
Prin întrunirea cumulativă a condiţiilor mai sus enunţate - pe care le vom examina în cele
ce urmează -, ne vom afla în prezenţa instigării ca act (formă) de participaţie penală, putând
surprinde particularităţile ce o disting faţă de celelalte forme de manifestare a participaţiei penale.
Aceasta, în vederea unei corecte delimitări ce se impune, în primul rând, între formele participaţiei
penale, fără a neglija şi alte probleme de departajare (a căror prezentare o vom include în
secţiunea rezervată unor probleme speciale în materia instigării).
111
în literatura de specialitate sunt prezentate aceleaşi condiţii pe care le reclamă instigarea ca act de
participaţie penală, chiar dacă acestea apar altfel grupate, într-un număr superior, fiind identificate, spre
exemplu, patru sau chiar cinci condiţii. A se vedea: C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 382, 383; V.
PASCA, op. cit. (2014), p. 369-371; V. PĂVĂLEANU, op. cit., p. 293-295; I. PASCU,în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 332-334.
Menţionăm că, la rândul nostru, am „comprimat" o parte din condiţii, fără a fi astfel afectat specificul acestei
forme de participaţie penală, după cum am inclus în prezentarea acestora şi diferitele feluri ale instigării, care
sunt tratate în doctrina penală, de regulă, în mod separat de condiţiile de existenţă cerute instigării.
Fiecare formă a participaţiei penale se caracterizează printr-un anumit specific. Atunci când se
reţine şi o contribuţie de pe poziţia instigatorului la săvârşirea faptei relevante penal, pe bună
dreptate se afirmă că aspectul caracteristic în acest caz este „faptul că instigatorul este acela care
a imaginat fapta care ar urma să se comită; tot el a luat hotărârea să se realizeze acea faptă şi a
făcut ca această rezoluţie să fie adoptată şi de un altul care şi-a asumat rolul de executant al
faptei"111.
Aşadar, pentru a se reţine existenţa participaţiei penale în forma instigării, se cerîntrunite
cumulativ următoarele condiţii:
1) Realizarea de către o persoană a unei activităţi de determinare în vederea săvârşirii, de

către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală.
Pornim de la înţelesul curent: a determina o persoană înseamnă a face ca cineva să ia o
anumită hotărâre, decizie. A reţine că instigator este persoana care determină o altă persoană să
săvârşească o faptă prevăzută de legea penală - dacă este să privim definiţia înscrisă în art. 47 CP
strict sub aspectul condiţiei care ne interesează - presupune existenţa a cel puţin două persoane,
respectiv cea care determină şi cea care este determinată să ia o anumită hotărâre (nu orice
hotărâre, ci hotărârea de a săvârşi o faptă; nu orice faptă, ci o faptă prevăzută de legea penală).
Persoana care determină este instigatorul, ca persoană căreia îi aparţine hotărârea de săvârşire a
faptei relevante penal, iar persoana determinată este persoana instigată, persoană căreia i se
transmite hotărârea de săvârşire a faptei. „Determinarea presupune o operaţie de transplantare,
de inoculare în conştiinţa instigatului a hotărârii de a săvârşi o faptă prevăzută de legea penală"*
121.
Această transmitere a hotărârii de a săvârşi o faptă prevăzută de legea penală înseamnă o

determinare, cu semnificaţia penală a unui act de instigare (act de participaţie), doar în măsura în
care ea este dublată de însuşirea hotărârii de săvârşire a faptei de către cel astfel determinat.
Rezultă deci o cerinţă necesară, dar nu şi suficientă, pentru activitatea de determinare:
transmiterea şi, totodată, însuşirea/acceptarea hotărârii de săvârşire a unei fapte prevăzute de
legea penală. Transmiterea hotărârii de a săvârşi o faptă prevăzută de legea penală trebuie să se
situeze în timp - sub aspectul momentului de efectuare - anterior luării hotărârii de a se săvârşi
fapta de către cel instigat (autorul).
Dacă persoana faţă de care s-a realizat determinarea nu şi-a însuşit hotărârea de săvârşire a
faptei, nu ne vom afla în prezenţa instigării (ca act de participaţie penală), întrucât doar s-a
încercat (fără a se reuşi) insufla rea hotărârii de comitere a faptei (mai exact, este vorba doar
despre o încercare/tentativă de determinare). De asemenea, dacă persoana faţă de care s-a
realizat determinarea luase deja hotărârea de săvârşire a faptei (spre exemplu, în cazul
autodeterminării), nu se realizează instigarea ca act de participaţie, însă aceasta - participaţia
penală - poate subzista, îmbrăcând însă doar forma complicităţii morale (prin întărirea hotărârii
infracţionale prealabil luate).
Determinării care satisface deopotrivă aceste două cerinţe i se atribuie caracterul penal al
participaţiei, în forma instigării, numai prin raportare la săvârşirea - de către autor - a unei fapte
prevăzute de legea penală.
a) Determinarea efectivă a unei persoane la săvârşirea faptei avute în vedere de instigator se

poate realiza printr-o varietate de mijloace, în funcţie de condiţia psihică a celui instigat, de starea
în care se afla în momentul instigării, de raporturile sale cu instigatorul etc., ceea ce permite o
primă diferenţiere între instigarea simplă şi instigarea calificată. „în cazul instigării
[1] I. PASCU, în I. PASCU Ş.A.; cit., p. 331.

121 C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p.
382.
simple, instigatorul se foloseşte doar de argumente, de puterea sa proprie de a convinge, în timp

ce, în cazul instigării calificate, se folosesc de către instigator anumite mijloace în scopul
determinării instigatului în sensul comiterii faptei (spre exemplu, se oferă bani ori alte avantaje, se
fac promisiuni, se folosesc ameninţări, amăgiri etc.)"[1].
Instigarea calificată se realizează prin ameninţarea autorului-in condiţiile prevăzute de art. 47
CP -, care trece apoi la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, ca efect al constrângerii
morale ce s-a exercitat asupra sa (dacă ameninţarea efectuată întruneşte, pe caz concret,
condiţiile pentru a fi reţinută cu titlu de cauză de neimputabilitate - constrângerea morală).
Aceasta reprezintă o instigare improprie [art. 52 alin. (3) CP]. Drept urmare, instigatorul îşi va
angaja răspunderea penală pentru fapta săvârşită - infracţiune intenţionată -, dar se va exclude
reţinerea infracţiunii în sarcina autorului (operând cauza de neimputabilitate a constrângerii
morale). Dacă activitatea de ameninţare comisă în concret verifică toate cerinţele legale ce
descriu conţinutul infracţiunii de ameninţare (art. 206 CP), în acord cu opinia exprimată în
doctrină, susţinem soluţia concursului de infracţiuni săvârşite, respectiv ameninţarea şi instigarea
la fapta relevantă penal comisă de autor (căruia nu îi este întotdeauna imputabilă)121.
Din analiza acestei condiţii se pot reţine şi alte feluri sub care se prezintă operând
în clasificarea acestora mai multe criterii (după cum urmează).
b) După modul de acţiune a instigatorului pentru determinarea instigatului la săvârşirea

faptei incriminate, în doctrina penală131 se distinge între instigare directă (nemijlocită sau
imediată) şi instigare indirectă (mijlocită sau mediată). Instigarea este directă atunci când
hotărârea de săvârşire a faptei se transmite celui instigat în mod direct, nemijlocit, fără
interpunerea unei alte persoane. Instigarea indirectă este cea realizată prin persoana interpusă,
cu două rezolvări posibile, şi anume: dacă persoana interpusă, cu rol de intermediar, transmite
hotărârea de săvârşire a faptei de la instigator la autorul faptei, limitându-se doar la aceasta, ea
devine complice la infracţiune; dacă nu se limitează doar la transmiterea hotărârii, ci îşi aduce
propria contribuţie la determinarea autorului, va deveni coinstigator, aspect subliniat de unii
autori* 141.
c) După modul deschis sau ascuns în care acţionează instigatorul, se distinge între instigare
evidentă (denumită şi instigare deschisă sau explicită) şi instigare insidioasă (sau ascunsă). în cazul
unei instigări evidente, instigatorul expune deschis scopul său, acţionând „la vedere", fără să lase
urmă de îndoială asupra intenţiei sale de determinare la săvârşirea faptei. Prin deosebire,
instigarea insidioasă se realizează „din umbră", denotă o intenţie perfidă a instigatorului, care nu
„dă pe faţă" scopul în care acţionează, astfel încât cel instigat să nu realizeze că a fost determinat
să comită o faptă relevantă penal.
d) După numărul persoanelor implicate - dacă este să avem în vedere

definiţia prevăzută de art. 47 CP (cu menţiunea că singularul la care recurge legiuitorul, în sensul
că „o persoană determină o altă persoană", nu este o formulare care exclude pluralul)-, putem
distinge între numărul persoanelor faţă de care se adresează instigarea, respectiv numărul
persoanelor care realizează instigarea. Astfel, după numărul persoanelor faţă de care se realizează
instigarea, se distinge între instigare individuală şi instigare colectivă.
111
M. ALEXANDRU, op. cit., p. 152.
121
Idem, p. 146-147. Dacă autorul nu comite fapta respectivă, rămâne ca persoana care a constrâns moral să
răspundă doar pentru o infracţiune de ameninţare.
[31
A se vedea V. PASCA, op. cit. (2014), p. 372.
141
A se vedea: C. MlTRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 385; I. PASCU, în I. PASCU ş.A., op. cit., p. 332.
Instigarea individuală este adresată unei singure persoane sau unor persoane determinate,
iar instigarea colectivă priveşte un număr nedeterminat de persoane. Prin însăşi natura ei,
instigarea colectivă, fiind publică, îşi găseşte (în optica legiuitorului nostru penal) incriminare de
sine stătătoare (cu apartenenţă la categoria infracţiunilor contra liniştii şi ordinii publice,
corespunzător prevederii din art. 368 CP). Drept urmare, nu se pune problema unui act de
participaţie, în acest caz fiind vorba despre răspundere penală în calitate de autor al unei
infracţiuni autonome.
După numărul persoanelor care realizează i, trebuie avute în vedere atât situaţia în care
instigarea se realizează de o singură persoană, cât şi cea în care instigarea este realizată de către
mai multe persoane, sub acest din urmă aspect - număr plural al persoanelor care realizează
instigarea - impunându-se deosebirea dintre coinstigare şi concursul de instigări. Va exista
coinstigare atunci când mai multe persoane desfăşoară acte de instigare în baza unei înţelegeri de
a conlucra în acest sens, putându-se manifesta concomitent sau succesiv. Aceasta, spre deosebire
de situaţia în care mai multe persoane determină pe o alta la comiterea unei fapte prevăzute de
legea penală, însă fiecare acţionează separat (fără o înţelegere şi cooperare), situaţie care lasă loc
unui concurs de instigări.
2) Comiterea cu intenţie a activităţii de determinare.

Din punct de vedere subiectiv, instigarea presupune intenţia persoanei care realizează
activitatea de determinare a unei alte persoane la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală, reprezentând un act deliberat. Astfel, trebuie ca „instigatorul să fie conştient că îl
determină pe instigat să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală şi să urmărească sau să
accepte rezultatul acelei fapte"111.
Reiterăm menţiunea privitoare la faptul că nu există instigare din culpă, intenţia instigatorului
fiind înscrisă în însăşi definiţia legală acordată participantului cu acest rol (art. 47 CP). Nu trebuie
confundată lipsa de relevanţă penală a unei instigări din culpă cu situaţia distinctă pe care o relevă
instigarea în cazul faptelor comise din culpă de către cel instigat (autor), în condiţiile incriminării
faptei din culpă, caz în care va exista participaţia improprie [art. 52 alin. (2) CP]. Acelaşi caracter
impropriu îl va avea participaţia şi în cazul în care, în urma activităţii intenţionate a instigatorului,
autorul trece la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, lucrând însă fără vinovăţie penală
[art. 52 alin. (3) CP]. Va exista deci instigare improprie atât în ipoteza determinării cu intenţie la
săvârşirea din culpă de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală, cât şi atunci
când are loc determinarea cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către
o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie. Dimpotrivă, instigarea va îmbracă formă proprie
atunci când intenţia caracterizează şi poziţia psihică de pe care lucrează persoana instigată.
Legătura subiectivă dintre instigator şi autorul faptei relevante penal caracterizează atât
instigarea proprie, cât şi instigarea improprie, putându-se manifesta bilateral sau unilateral. Deşi
caracteristică instigării improprii, legătura subiectivă unilaterală se poate manifesta şi în ipoteza
unei instigări proprii (spre exemplu, atunci când transmiterea hotărârii infracţionale nu se
realizează prin indicarea explicită a faptei pe care să o comită autorul, ci printr-o activitate de
inducere în mintea celui instigat a unei anumite stări de spirit, care face să încolţească în psihicul
acestuia ideea criminală, conducând la luarea hotărârii de săvârşire a faptei - instigare insidioasă).
1111. PASCU,
în I. PASCU Ş.A., cit., p. 333.
Fiind o formă de participaţie penală care se realizează cu intenţie (directă sau indirectă),
instigarea ridică problema compatibilităţii cu infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită. Angajarea
răspunderii penale a instigatorului în cazul săvârşirii unei infracţiuni cu intenţie depăşită este
susţinută, în general, în teoria penală111, după cum se reflectă şi din soluţii jurisprudenţiale121,
dacă se dovedeşte că persoana cu rol de instigator a avut, în raport cu rezultatul mai grav, aceeaşi
poziţie subiectivă ca şi autorul faptei. Se manifestă şi rezerve, unii autori respingând ideea reţinerii
răspunderii penale a instigatorului pentru rezultatul mai grav, din culpă, acesta urmând să
răspundă doar pentru segmentul infracţional iniţial (cel intenţionat)131.
La rândul nostru, după cum ne-am pronunţat şi cu o altă ocazie141, subscriem curentului
favorabil angajării răspunderii penale a instigatorului în cazul săvârşirii unei infracţiuni cu intenţie
depăşită [situaţie ce se poate rezolva în baza art. 50 alin. (2) CP151], rezultatul mai grav în cazul
acestor infracţiuni fiind o circumstanţă reală (deci împrejurare privitoare la faptă), care se va
răsfrânge şi asupra participantului cu rol de instigator, însă numai în măsura în care acesta a
cunoscut-o sau a prevăzut-o (iar nu în mod automat). Această susţinere o putem întări şi cu un alt
argument, dacă avem în vedere ipoteza în care instigatorul poate fi considerat ca făcând parte
dintre persoanele socotite că săvârşesc împreună fapta [în sensul prevederilor din art. 77 lit. a)
CP]. Astfel, atunci când acesta contribuie la comiterea faptei printr-o activitate ce reprezintă (şi) o
complicitate concomitentă, această din urmă formă a participaţiei este absorbită de instigare (care
reprezintă o formă principală de participaţie faţă
111
A se vedea: M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 170; I. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 335, 356. în cadrul
curentului favorabil angajării răspunderii penale a instigatorului pentru infracţiunea praeterintenţionată, sunt de
remarcat unele nuanţări ale autorilor care admit reţinerea intenţiei depăşite în cazul participantului cu acest rol.
Astfel, într-o opinie, se consideră că răspunderea penală se va reţine în măsura în care participantul a prevăzut
rezultatul mai grav (culpa cu prevedere), nu însă şi atunci când, deşi nu l-a prevăzut, ar fi trebuit şi ar fi putut să îl
prevadă (deci cu excluderea culpei subsecvente, în modalitatea culpei simple). în acest sens, a se vedea I. KUGLAY, în G.
BODORONCEA Ş.A., op. cit, p. 153. într-o alta opinie, dimpotrivă, se vine cu aprecierea că (şi) participantul cu rol de
instigator va răspunde pentru infracţiunea praeterintenţionată, dacă trebuia şi putea să prevadă rezultatul mai grav
produs. A se vedea I. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit, p. 335, 356. Autorul precitat (I. PASCU) apreciază că „această soluţie se
impune pentru motivul că rezultatul mai grav, cauzat din culpă, constituie - în raport cu infracţiunea de bază la care
participanţii au înţeles să contribuie - o circumstanţă reală, iar potrivit principiului ce se desprinde din art. 50 alin. (2)
CP, circumstanţele privitoare la faptă se comunică participanţilor în condiţiile în care influenţează şi asupra răspunderii
autorului. Este adevărat că textul foloseşte expresia «numai în măsura în care aceştia (autorul şi participanţii) le-au
cunoscut sau le-au prevăzut», ceea ce înseamnă că acest text se referă doar la infracţiunile intenţionate, ca fiind cele
mai frecvente; or, extinzând această regulă şi la infracţiunile praeterintenţionate [de care noul Cod penal, spre
deosebire de Codul penal anterior, se ocupă în Partea generală prin definirea intenţiei depăşite în art. 16 alin. (5)], în
baza principiului sus-menţionat, textul art. 50 alin. (2) CP ar fi trebuit să aibă următoarea formulare: «numai în măsura
în care aceştia le-au cunoscut, le-au prevăzut ori au putut să le prevadă»".
[2]
în practica instanţei supreme, problema răspunderii penale (şi) a participantului cu rol de instigator, în cazul
infracţiunilor săvârşite cu intenţie depăşită, îşi găseşte cu regularitate rezolvarea în temeiul dispoziţiilor care consacră
regimul circumstanţelor reale, în aprecierea potrivit căreia împrejurările referitoare la faptă se răsfrâng asupra
participanţilor, dacă acestea au fost cunoscute, prevăzute sau -în cazul infracţiunilor praeterintenţionate - dacă
puteau să fie prevăzute.
[3]
A se vedea C. REGHINI, Pardcipaţia la infracţiunile praeterintenţionate, în revista Fiat lustitia nr. 1/2012, p. 69
(articolul - în care se întreprinde o sinteză în materia compatibilităţii (tuturor) formelor participaţiei penale cu
infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită - se poate consulta on-line, în format electronic, la adresa de internet
http://www.fiatiustitia.ro/ojs/index.php/fi/article/viewFile/84/71).
141
M.l. MICHINICI, M. DUNEA, în T. TOADER (COORD.), op. cit, p. 130.
[5]
în sprijinul opiniei de tragere la răspundere penală a participantului cu roi de instigator (sau complice), dar în
baza unei circumstanţe subiective reţinute în sarcina participantului [potrivit art. 50 alin. (1) CP], iar nu în baza
comunicării unei circumstanţe obiective de la autor/coautor înspre participant [potrivit art. 50 alin. (2) CP] -
schimbând, astfel, perspectiva de abordare şi soluţionare a problemei -, a se vedea V. CRĂGUN, op. cit., p. 51-53.
de complicitate). Or, într-o astfel de împrejurare, persoana căreia i se va reţine răspunderea

penală numai în calitate de instigator (instigarea absorbind complicitatea concomitentă) nu se
poate spune că nu a cunoscut împrejurarea relativă la faptă, împrejurare constând chiar în
rezultatul mai grav al faptei - ca infracţiune praeterintenţionată mai ales atunci când persoana
este prezentă la locul şi în timpul săvârşirii acesteia de către autor.
Deci, numai în măsura în care se constată o identitate sub aspectul poziţiei psihice de pe care
se lucrează în săvârşirea infracţiunii, reţinându-se (şi) în sarcina instigatorului, faţă de rezultatul
mai grav, o atitudine subiectivă similară celei a executantului, răspunderea penală se va angaja
pentru întreg ansamblul faptic praeterintenţionat, participaţia penală îmbrăcând formă proprie
(perfectă).
3) Trecerea la executarea faptei relevante penal de către persoana determinată.

Instigarea - act de participaţie penală - implică trecerea la săvârşirea faptei prevăzute de
legea penală de către persoana care a fost determinată în acest sens (prin luarea efectivă a
hotărârii de săvârşire a faptei). Numai prin punerea în executare a hotărârii de săvârşire a faptei,
deci atunci când autorul dă curs instigării, se realizează şi această (ultimă) condiţie cerută
participaţiei penale sub forma instigării. „Instigatul trebuie să treacă la executare, respectiv el
trebuie să înceapă executarea acţiunii sau să se abţină de la acţiunea impusă de lege în cazul
infracţiunilor omisive proprii"111.
Rezultă că ne vom afla în prezenţa instigării-act de participaţie - atunci când autorul va săvârşi
fapta relevantă penal, ca faptă în formă consumată sau tentată (tentativă incriminată - faptă pe
care legea o pedepseşte şi atunci când rămâne în stadiul anterior consumării; în accepţiunea pe
care o acordăm, o tentativă incriminată este tentativa pedepsibilă prin lege). Per a contrario, nu se
va realiza instigarea - act de participaţie-atunci când, în ciuda luării hotărârii de săvârşire a faptei
de către cel determinat să o comită (însemnând că instigatorul a reuşit să îl determine pe cel
instigat să săvârşească fapta prevăzută de legea penală), acesta fie nu a trecut practic la săvârşirea
faptei (spre exemplu, persoana s-a răzgândit şi nu a mai trecut la comitere), fie a comis acte lipsite
de relevanţă penală (spre exemplu, un act de pregătire sau o tentativă, atunci când ilustrează
activităţi ce nu sunt incriminate, deci nepedepsibile). Altfel spus, dacă persoana determinată (care
şi-a însuşit hotărârea infracţională) nu a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, nu va exista
instigare - act de participaţie -, nu va exista deci nici o persoană al cărei rol să poată fi legal
apreciat ca fiind acela de instigatorl2].
Este de subliniat faptul că, de lege lata, determinarea cu intenţie a unei persoane la săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală, atunci când persoana instigată (autorul) nu a trecut la
executarea acesteia sau a trecut la executare, dar a comis doar un act lipsit de relevanţă penală,
desemnează, în principiu, o activitate care nu cade sub incidenţa legii penale, deci nu se
pedepseşte. Această activitate reprezintă o instigare neurmată de executare (nu are loc trecerea la
săvârşirea unei fapte relevante penal). Atragem atenţia asupra faptului că o asemenea instigare
neurmată de executare (care implică, după caz, una dintre cele două ipoteze semnalate) înseamnă
mai mult decât o încercare de determinare a unei persoane * 121
[1)
V. PASCA, op. cit.(2014), p. 370.
121
Potrivit reglementării anterioare, această situaţie (privitoare la realizarea unei activităţi de determinare
desfăşurate de instigator, care a condus la luarea hotărârii de a săvârşi fapta de către cel instigat, însă acesta, din
diferite motive, nu a mai pus-o în executare sau a început săvârşirea faptei, dar aceasta a rămas în faza tentativei pe
care legea nu o incrimina) ilustra o modalitate normativă a instigării neurmate de executare [corespunzător
prevederilor art. 29 alin. (1) teza I CP anterior]. Acesteia i se atribuia semnificaţie penală proprie, în sensul unei fapte
de sine stătătoare, faptă cu incriminare în Partea generală a Codului penal (singura de acest fel), cu angajarea
răspunderii penale a celui care a instigat, nu ca participant, ci ca autor al acelei fapte.
să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală (când nu s-a reuşit inocularea hotărârii de
săvârşire a faptei), respectiv o instigare neizbutită. De asemenea, de lege lata, în principiu, nici o
astfel de activitate nu cade sub incidenţa legii penale. Se impune însă precizarea (comună atât
instigării neurmate de executare - când nu se trece practic la executare sau se săvârşeşte un act
nerelevant penal -, cât şi încercării de determinare = tentativă de instigare) că, în mod excepţional,
în unele cazuri, răspunderea penală se va putea angaja totuşi, dar în baza unor norme înscrise în
Partea specială a Codului penal. Astfel, legiuitorul actual incriminează ca infracţiuni de sine
stătătoare unele asemenea activităţi, cum este cazul faptei prevăzute la art. 272 CP (influenţarea
declaraţiilor) sau al faptei descrise de art. 370 CP (încercarea de a determina săvârşirea unei
infracţiuni)111.
Dacă instigării i s-a dat curs, trecându-se la săvârşirea unei fapte relevante penal, aceasta
poate ilustra fie o tentativă (ca faptă pe care legea o pedepseşte), fie o faptă consumată.
Analizând ipoteza comiterii unei tentative, dacă sunt întrunite condiţiile participaţiei penale şi se
păşeşte la executarea faptei, autorul poate „bloca" rămânerea faptei doar la stadiul de tentativă,
din motive dependente de voinţa sa. Practic, autorul se poate desista (în cazul unei tentative
imperfecte) sau poate împiedica producerea rezultatului (în cazul unei tentative perfecte). Când
desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului verifică cerinţele legii (art. 34 CP), autorul nu va
fi pedepsit pentru tentativa comisă în concret (cauzele menţionate au caracter personal, profită
exclusiv executantului), însă răspunderea penală a instigatorului se va concretiza în pedeapsa
aplicabilă (potrivit regimului de sancţionare a tentativei, prevăzut în art. 33 CP) [21.
Fără doar şi poate, în situaţia în care hotărârea infracţională este pusă în executare, dar din
motive independente de voinţa autorului nu se ajunge la consumarea infracţiunii, răspunderea
penală a autorului, cât şi a instigatorului pentru tentativa infracţiunii comise se va concretiza în
pedeapsa aplicabilă pe cazul concret (spre exemplu: în condiţiile unei instigări la omor, autorul
trece la executarea actului de ucidere a victimei, fără a se produce însă decesul acesteia).
Semnalăm şi situaţia în care, dându-se curs instigării şi autorul trecând la săvârşirea faptei
relevante penal, instigatorul este cel care „blochează" fapta la stadiul de tentativă, prin
împiedicarea consumării infracţiunii (în condiţiile prevăzute de art. 51 CP săvârşirii infracţiunii). în
acest caz, instigatorul va beneficia de cauza de nepedepsire (de ordin personal) instituită prin lege,
ipoteză pe care nu o detaliem însă aici (urmând a o discuta în cadrul mai larg rezervat aspectelor
de interes în materia sancţionării participaţiei penale).
în concluzie, referindu-ne la condiţia trecerii la executarea faptei prevăzute de legea penală de

către cel instigat - pentru a se reţine instigarea, ca act de participaţie -, trebuie să se dea curs
instigării, prin comiterea, după caz, a faptei consumate sau rămase la stadiul de tentativă
incriminată (sub acest din urmă aspect neinteresând dacă pentru autor operează desistarea sau
împiedicarea producerii rezultatului). 121
m Prezentării acestor cazuri îi rezervăm o secţiune distinctă (probleme speciale în materia instigării).
121
Respingem opinia formulată în doctrină potrivit căreia ar ilustra o instigare cu efect negativ (sau neizbutită)
situaţia în care instigatul „a început executarea, însă [se] desistă şi face să se împiedice consumarea faptei. în acest
caz, instigarea nu mai este act de participaţie, dar poate constitui o faptă de sine stătătoare incriminată în legea
penală". în acest sens, I. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 337. într-o atare situaţie, apreciem că instigarea este una cu
efect pozitiv, existând o determinare efectivă în vederea săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, faptă a cărei
comitere are loc; mai mult, cauzele de nepedepsire a tentativei vizează o faptă relevantă penal, o tentativă
incriminată şi care se pedepseşte prin lege, autorul acesteia nefiind însă, pe caz concret, pedepsit pentru infracţiunea
atipică pe care a comis-o (ca faptă penală tentată). Această cauză de nepedepsire, având caracter pur personal, nu
profită instigatorilor, nici complicilor (care vor răspunde penal pentru contribuţia lor la tentativa comisă!).
Instigarea implică în mod necesar întrunirea cumulativă a tuturor condiţiilor mai sus
prezentate, putând afirma că specificul instigării-formă de participaţie penală-este dat de
activitatea intenţionată de determinare a unei persoane la săvârşirea unei fapte relevante penal,
urmată de trecerea efectivă la comiterea acesteia de către cel determinat, conduita adoptată
astfel având relevanţă penală concretă.
2.2. Probleme speciale în materia instigării - abordare selectivă

1. Instigarea ridică probleme de delimitare faţă de complicitate, atunci când şi această
formă a participaţiei penale îmbracă (doar) forma morală. Astfel, dacă în cazul instigării activitatea
specifică de determinare are loc înainte de luarea hotărârii de săvârşire a faptei de către autor
(reprezentând o formă morală şi anterioară trecerii la executare), complicitatea morală implică o
hotărâre infracţională deja luată de autorul faptei (autodeterminare sau determinarea prealabilă
a executantului, realizată de către o altă persoană - instigator), activitate prin care se întăreşte
hotărârea infracţională şi care, după caz, se poate comite fie înainte, fie în timpul săvârşirii faptei
incriminate (complicitate morală anterioară sau concomitentă).
Totodată, ambele activităţi (respectiv cea de determinare intenţionată în vederea săvârşirii
faptei, cât şi cea de înlesnire sau ajutor, sub aspect moral, la comiterea acesteia) se pot realiza de
către una şi aceeaşi persoană. Spre exemplu: Xîl determină pe A(utor) să comită un furt; A îşi
însuşeşte hotărârea infracţională, dar are apoi ezitări în ceea ce priveşte trecerea la săvârşirea
faptei, situaţie în care X îi întreţine/întăreşte acestuia hotărârea; în cele din urmă, A pune în
executare hotărârea infracţională şi comite furtul. Răspunderea penală a lui X se va angaja de pe
poziţia participantului cu rol de instigator, deci se va reţine participaţia sub forma instigării (cu
absorbţia actelor de complicitate-formă secundară faţă de instigare).
2. Instigarea este posibilă la infracţiunile cu subiect activ special, caz în care persoana (fizică)
cu rol de instigatortrebu\e să îndeplinească (doar) condiţiile generale cerute subiectului activ al
infracţiunii. Altfel spus, nu se cere instigatorului probarea calităţii speciale cerute de legea penală.
Spre exemplu, în caz de instigare la delapidare, executantul trebuie să verifice la data săvârşirii
nemijlocite a faptei calitatea specială de funcţionar public cu atribuţii de administrator sau
gestionar al bunurilor sustrase/folosite/traficate. Nimic nu împiedică însă verificarea şi de către
instigator a calităţii speciale în cauză, urmând ca el să răspundă penal în limitele activităţii
desfăşurate. Spre exemplu: X şi Y sunt funcţionari publici co-gestionari ai aceloraşi bunuri; X este
cel care îl determină, cu intenţie, pe Y să treacă la săvârşirea nemijlocită a faptei; dacă Y (autorul)
dă curs instigării, X va răspunde în calitate de instigator la delapidare. Menţinând exemplul, dacă
Xîşi depăşeşte rolul iniţial, alăturându-se pe parcurs lui Yîn săvârşirea nemijlocită a faptei, se va
reţine coautoratul celor două persoane (contribuţia de instigator prestată de X se absoarbe în
coautoratul reţinut în sarcina acestuia).
Rezolvări aparte se întâlnesc în cazul unor infracţiuni cu subiect activ special, spre exemplu,
infracţiunile săvârşite asupra unui membru de familie (care se particularizează şi prin calitate
specială impusă subiectului pasiv, în sensul dispoziţiilor prevăzute de art. 177 CP)111.
ojîn raport de prevederile art. 199 alin. (1) CP (violenţa în familie), precizăm următoarele:
actele de instigare, atunci când sunt realizate de persoane care îndeplinesc cerinţa specială a 1
[1]
După cum reiese din Expunerea de motive ce a însoţit proiectul noului Cod penal (pct. 2.45., p. 24),
reglementarea distinctă a acestor infracţiuni nu constituie altceva decât forme agravate ori atenuate ale unor
infracţiuni contra vieţii sau integrităţii corporale, starea de tulburare provocata de naştere fiind valorificata ca un caz
special de reducere a pedepsei în cazul infracţiunilor de violenţa comise cu intenţie sau intenţie depăşita.
legii (respectiv calitatea specială de membru de familie), angajează răspunderea penală pentru
infracţiunea de violenţă în familie (care desemnează forme agravate, cu incriminare distinctă, ale
unor infracţiuni contra vieţii - omor, omor calificat - sau integrităţii corporale - lovirea sau alte
violenţe, vătămare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte). Atunci când aceleaşi acte
sunt realizate de persoane lipsite de calitatea specială de membru de familie, ele angajează
răspunderea penală pentru respectivele infracţiuni contra vieţii sau integrităţii corporale, cu
excluderea prevederilor cuprinse în art. 199 alin. (1) CP (în sensul agravării)11'.
b) în raport de prevederile art. 200 CP - uciderea ori vătămarea nou-nâscutuluisăvârşită de

către mamă -, distingem două situaţii[2]:
- o persoană o determină pe mamă la uciderea sau vătămarea copilului său nou-nâscut, iar
mama dă curs actului de instigare, acţionând în condiţiile prevăzute de art. 200 CP. în opinia
noastră, mama va răspunde ca autor al faptelor incriminate conform dispoziţiilor din art. 200 CP, în
timp ce persoana care a instigadupă cum verifică (sau nu) calitatea de membru de familie - va
putea răspunde penal, după caz, fie pentru instigare la omor, omor calificat, lovire sau alte
violenţe, vătămare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (în condiţiile prevăzute de
art. 188, art. 189, art. 193-195 CP), dacă nu are calitatea de membru de familie, fie pentru violenţă
în familie [în conformitate cu dispoziţiile din art. 199 alin. (1) CP], dacă are calitatea de membru de
familie'31;
- mama care verifică cerinţele înscrise de art. 200 CP este cea care determinâ/instigă
o altă persoană să comită uciderea sau fapta contra integrităţii corporale asupra copilului său nou-
născut, dându-se curs instigării. în opinia noastră, mama îşi va angaja răspunderea penală pentru
infracţiunea de ucidere sau vătămare a , cu reţinerea instigării. în
ceea ce priveşte persoana care a trecut la executare, suprimând viaţa sau lezând
integritatea
corporală a victimei - după cum verifică (sau nu) calitatea de membru de familie -, va răspunde fie
pentru infracţiunea de omor/omor calificat/lovire sau alte violenţe/vătâmare * 121
[1]
în acest sens, a se vedea N. NEAGU, în V. DOBRINOIU, I. PASCU, M.A. HOTCA, I. CHIŞ, M. GORUNESCU, C. PĂUN, N.
NEAGU, M. DOBRINOIU, M.C. SINESCU, Noul Cod penal comentat. Voi. II. Partea specială, ed. a 2-a, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2014, p. 77; T. TOADER, M. SAFTA, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. III, p. 97.
121
Precizăm că, în ceea priveşte fapta incriminată de art. 200 alin. (1) CP, aceasta îşi găseşte, cu unele modificări
sub aspectul conţinutului normativ, corespondent în dispoziţiile art. 177 CP anterior - pruncuciderea -, faptă care, în
ipoteza săvârşirii în participaţie, a întreţinut discuţii în literatura de specialitate sub aspectul naturii juridice atribuite
acesteia (infracţiune autonomă, de sine stătătoare, sau formă atenuată a în legătură cu reglementarea din
art. 200 alin. (2) CP, aceasta nu are precedent legislativ. în doctrina corespunzătoare codului în vigoare, se semnalează
menţinerea controverselor exprimate în materia încadrării juridice, respectiv a sancţionării participanţilor la fapta de
ucidere a nou-născutului săvârşită de către mamă; a se vedea T. TOADER, M. SAFTA, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.),
op. cit., voi. III, p. 100 (fapt deja constatat de noi). în acelaşi sens, S. BOGDAN (COORD.), op. cit., p. 69. Mai mult, se
prefigurează aceeaşi potenţială interpretare neunitară şi în raport de incriminarea nouă corespunzătoare dispoziţiilor
art. 200 alin. (2) CP. Pentru o sinteză a opiniilor doctrinare divergente şi a soluţiilor de practică corespunzătoare
Codului penal anterior, recomandăm a se vedea H. DIACONESCU, R. RĂDUCANU, op. cit., p. 198-203 (cu abordarea critică
a autorilor asupra concepţiei actuale). Ase vedea şi M. DUNEA,
provided by article 200 from the new Romanian Criminal Code: murder or
of the newborn committed by
the mother [Reflecţii asupra naturii juridice a faptei incriminate la art. 200 din noul Cod penal român: uciderea ori
vătămarea nou-nâscutului săvârşită de către mamă], în revista Journal of Public Administration, Finance and Law
(JOPAFL), nr. special 1/2014, p. 112-126 - articolul poate fi consultat on-line, în format electronic, la adresa de internet
http://www.jopafl.com/uploads/special-issue-l-2014/APPROACHES_ON_THE_LEGAL_NATURE_OF_THE_
OFFENSE_PROVIDED_BY_ARTICLE_200_FROM_THE_NEW_ROMANIAN_CRIMINAL_CODE.pdf; M. DUNEA, Aspecte
juridice şi medico-legale privind infracţiunea de pruncucidere, în Analele Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi,
Seria Ştiinţe Juridice, 2007, p. 199-222 [subiectul vizează aspecte care pot fi identificate şi în actuala reglementare
cuprinsă în cadrul art. 200 alin. (1) CP] - articolul poate fi consultat on-line, la adresa de internet http://pub.law.
uaic.ro/files/articole/2007/Anale2007_artl3MihaiDuneaPruncuciderea.pdf.
131
în acest sens, a se vedea N. NEAGU, în V. DOBRINOIU Ş.A., op. cit., p. 79.
corporală/loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (în condiţiile prevăzute de art. 188, art. 189,
art. 193-195 CP), dacă nu are calitatea de membru de familie, pentru violenţă în familie [în
conformitate cu dispoziţiile art. 199 alin. (1) CP], dacă este membru de familie, în calitate de
autor111.
3. Instigarea, ca formă a participaţiei penale, trebuie deosebită de anumite incriminări de

sine stătătoare, de unele fapte penale distincte. Ne reţin atenţia, prin succinte observaţii,
următoarele incriminări din Partea specială a Codului penal:
a) infracţiunea de instigare publică (art. 368);
b) infracţiunea de determinare a sinuciderii (art. 191); infracţiunea de proxenetism (în
modalitatea normativă a determinării practicării prostituţiei în condiţiile legii - art. 213);
infracţiunea de exploatare a cerşetoriei (art. 214);
c) infracţiunea de influenţare a declaraţiilor (art. 272) şi infracţiunea de încercare de a
determina săvârşirea unei infracţiuni (art. 370).
a) Infracţiunea de instigare publică (art. 368 CP) presupune un îndemn adresat unui număr
nedeterminat de persoane, publicului, realizat prin mijloacele descrise de lege sau prin orice alte
mijloace şi care se referă la comiterea de infracţiuni. După cum se subliniază în literatura de
specialitate, îndemnul înseamnă mai puţin decât o determinare (în sensul legii penale). Astfel,
referitor la adoptarea hotărârii infracţionale, „în cazul îndemnului, această finalitate poate să nu
fie atinsă. Folosind termenul a îndemna, legiuitorul a arătat, aşadar, că nu trebuie să fie vorba
despre un îndemn care a reuşit să determine"* 121. Existenţa infracţiunii nu este condiţionată de
săvârşirea efectivă a unei infracţiuni dintre cele la care s-a adresat îndemnul de comitere. „Dacă
instigarea publică a avut ca urmare săvârşirea infracţiunii la care s-a instigat, ea se converteşte în
instigare ca formă de participaţie la acea infracţiune"131, în sensul dispoziţiei din alin. (3) al art. 368
CP, care prevede: „Dacă instigarea publică a avut ca urmare comiterea infracţiunii la care s-a
instigat, pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru acea infracţiune".
b) Infracţiunea de determinare a sinuciderii (art. 191 CP) reprezintă o activitate cu incriminare

distinctă, cadrul legal al participaţiei penale în forma instigării neputând acoperi această situaţie,
întrucât o condiţie indispensabilă a instigării rezidă în activitatea de determinare a unei alte
persoane, în vederea săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală. Or, lipsa de relevanţă penală
a sinuciderii/încercării de sinucidere plasează asemenea activităţi în afara instigării, cu excluderea
răspunderii penale de pe poziţia participantului cu rol de instigator. Persoana care determină la
sinucidere va răspunde deci în calitate de autor al infracţiunii de determinare a sinuciderii.
De asemenea, realizarea unei activităţi de în condiţiile prevăzute de lege în
art. 213 CP sau art. 214 CP angajează răspunderea penală în calitate de autor.
111
Idem, p. 80. în sens contrar, a se vedea H. DIACONESCU, R. RĂDUCANU, op. cit., p. 203 („Dacă mama determină
sau ajută pe o altă persoană să ucidă nou-născutul, înseamnă că ea a acţionat liberă de tulburarea psihică ce
fundamentează infracţiunea în discuţie, aşa încât ea trebuie să răspundă, după caz, pentru instigare sau
complicitate la infracţiunea de omor"). în ceea ce priveşte prima situaţie expusă, autorii în urmă citaţi sprijină
opinia care consideră infracţiunea prevăzută de art. 200 alin. (1) CP o infracţiune de sine stătătoare, cu rezolvare
în sensul reţinerii instigării la această faptă.
121V. DOBRINOIU, N. NEAGU, op. cit., p. 731.
131 Idem, p. 732.
c) Infracţiunea de influenţare a declaraţiilor (art. 272 CP) presupune, după caz, încercarea de
a determina (instigare nereuşită/neizbutită) sau determinarea unei persoane (instigare
reuşită/izbutită) să nu sesizeze organele de urmărire penală/să nu dea declaraţii/să îşi retragă
declaraţiile/să dea declaraţii mincinoase/să nu prezinte probe, realizată cu respectarea cerinţelor
legii. încercarea de determinare nu este o acţiune care caracterizează instigarea, ci o tentativă de
instigare. Determinarea semnifică însă o activitate specifică de instigare, dar ambele activităţi dau
conţinut incriminării distincte, ca infracţiune autonomă. „Este de remarcat că, prin voinţa
legiuitorului, actele premergătoare («încercarea de a determina...») sunt asimilate faptului
consumat, iar activitatea tipică de instigare («determinarea») este convertită în act de autorat,
ceea ce demonstrează importanţa pe care o acordă legiuitorul relaţiilor sociale încălcate prin
comiterea unei astfel de fapte"111.
Infracţiunea de încercare de a determina săvârşirea unei infracţiuni (art. 370 CP) presupune
încercarea de a determina o persoană, prin recurgere la mijloacele specificate potrivit normei de
incriminare (constrângere sau corupere), să comită o infracţiune de o anumită gravitate (ceea ce
se reflectă în pedeapsa abstractă prevăzută pentru acea infracţiune, respectiv o pedeapsă
privativă de libertate de o anumită natură/intensitate: detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai
mare de 10 ani). în optica legiuitorului actual, incriminarea faptei s-a impus ca „incriminare
necesară în condiţiile renunţării la reglementarea, în Partea generală, a instigării neurmate de
executare. Fiind o ipoteză de excepţie, această incriminare nu priveşte decât faptele grave,
sancţionate cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu închisoarea mai mare de 10 ani"[2].
Infracţiunea presupune o instigare nereuşită/neizbutită, o tentativă de instigare, ceea ce
rezultă fără echivoc din descrierea elementului material ce caracterizează fapta în discuţie, nefiind
necesară o instigare reuşită/izbutită. Totuşi, credem că - a fortiori - şi o instigare reuşită, urmată
de lipsa trecerii la executare sau de o executare lipsită de relevanţă penală, va fi inclusă, de
asemenea, în sfera faptelorîncadrabile în norma respectivă (art. 370 CP). în comentariile de
specialitate rezervate acestei infracţiuni se apreciază că „intră sub incidenţa art. 370 CP instigarea
cu rezultat negativ (actele de instigare nu au reuşit să determine pe cel instigat să ia hotărârea
infracţională; acesta a respins pur şi simplu sau după oarecare reflectări propunerea ce i s-a făcut
de a săvârşi infracţiunea (...), instigarea neurmată de un început de executare (actele de instigare
au reuşit să determine pe cel faţă de care au fost efectuate să ia hotărârea infracţională, acesta
acceptând să săvârşească fapta prevăzută de legea penală; acceptarea nu a fost însă urmată de un
început de executare a faptei respective ori executarea respectivă a rămas în faza de tentativă, iar
pentru fapta respectivă legea nu prevede sancţionarea tentativei (...), precum şi instigarea
neurmată de o executare pedepsibilâ (persoana faţă de care au fost efectuate actele de instigare a
fost determinată să săvârşească fapta, a păşit chiar la efectuarea unor acte de executare a acelei
fapte, dar în cursul executării s-a desistat de la aceasta sau la terminarea executării a împiedicat
producerea rezultatului acesteia (...)"[3i.
Ne exprimăm dezacordul în ceea ce priveşte includerea ultimei ipoteze - când persoana
instigată a trecut la executarea unei tentative relevante penal, dar s-a desistat sau a împiedicat *
131
111G. BODORONCEA,în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit., p. 584.

121
Expunerea de motive la proiectul noului Cod penal, pct. 2.85., p. 46.
1311. NEDELCU, în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit., p. 793, 794 (citând însă din doctrina corespunzătoare fostei
reglementări penale, diferită sub acest aspect de cea actuală, anume din V. DONGOROZ, în V. DONGOROZ Ş.A., Explicaţii
teoretice ale Codului penal român. Voi. I. Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969). în acelaşi sens, a se
vedea V. DOBRINOIU, N. NEAGU, op. cit., p. 736.
producerea rezultatului -în conţinutul infracţiunii de încercare de determinare a săvârşirii unei

infracţiuni, deoarece, într-o atare ipoteză, s-a dat curs instigării, iar ceea ce s-a comis este o
tentativă relevantă penal (ce se pedepseşte prin lege, dar care nu atrage, în concret, pedepsirea
autorului care s-a desistat sau a împiedicat producerea rezultatului - cauze personale de
nepedepsire a tentativei, al căror efect nu se extinde asupra instigatorului). Cel care a determinat
îşi va angaja deci răspunderea penală pentru infracţiunea respectivă (rămasă la stadiul de
tentativă), în calitate de instigator, cu aplicarea pedepsei potrivit dispoziţiilor art. 33 CP[11.
§3. Complicitatea ca formă a participaţiei penale

3.1. Specificul activităţii desfăşurate de participantul cu rol de complice.
Condiţiile şi felurile complicităţii
Definind complicitatea ca fiind acea formă a participaţiei penale ce constă în înlesnirea sau
ajutarea, cu intenţie, în orice mod, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, după cum şi
în promisiunea de tăinuire de bunuri sau defavorizare a făptuitorului-realizată în condiţiile legii,
art. 48 alin. (2) CP -, desprindem condiţiile de existenţă cerute acestei forme secundare a
participaţiei, şi anume* 121:
1) săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală;
2) efectuarea unei contribuţii specifice din partea persoanei cu rol de complice, constând în
acte de sprijinire a săvârşirii faptei;
3) prestarea contribuţiei în baza intenţiei.
Prin întrunirea cumulativă a condiţiilor enunţate - pe care le vom examina în cele ce urmează -
, ne vom afla în prezenţa complicităţii ca act (formă) de participaţie penală, putând surprinde
particularităţile ce o disting de celelalte forme de manifestare a participaţiei penale, în vederea
unei corecte delimitări ce se impune, în primul rând, între formele participaţiei penale, fără a
neglija şi alte probleme de departajare (a căror prezentare o vom include în secţiunea rezervată
unor probleme speciale în materia complicităţii). Fiecare formă a participaţiei penale se
caracterizează printr-un anumit specific, iar atunci când se reţine şi o contribuţie de pe poziţia
participantului cu rol de complice la săvârşirea faptei relevante penal, pe bună dreptate se afirmă
că „ceea ce caracterizează complicitatea în comparaţie cu celelalte forme ale participaţiei penale
este caracterul său de contribuţie indirectă, mediată, secundară, la săvârşirea infracţiunii"131. După
cum s-a arătat deja, complicitatea reprezintă o formă secundară a participaţiei penale, atât faţă de
coautorat (întotdeauna formă principală), cât şi faţă de instigare (formă principală faţă de
complicitate, dar care, la rândul ei, este o formă secundară faţă de coautorat).
111
într-o atare ipoteză, instigarea este act de participaţie, aceeaşi natură juridică având-o şi în raport de
dispoziţiile Codului penal anterior [potrivit art. 29 alin. (1) teza a ll-a], chiar dacă, în trecut, celor două modalităţi
normative distincte care se înscriau în aşa-numita „instigare neurmată de executare" li se stabilea un tratament
penal uniform (deşi, în ipoteza în discuţie, se trecea la executarea unei fapte prevăzute de legea penală)!
121
Cu ocazia prezentării condiţiilor de existenţă, ne vom opri şi asupra felurilor (modalităţilor) pe care le prezintă
această formă a participaţiei penale, cu menţiunea potrivit căreia, în general, în doctrină sunt prezentate (şi explicate)
distinct de condiţiile cerute complicităţii.
131 M. ALEXANDRU, op. cit., p. 170.
Pentru a se reţine existenţa participaţiei penale în forma complicităţii, se cer întrunite

cumulativ următoarele condiţii:
1) Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, ca faptă a cărei săvârşire se realizează în
mod nemijlocit de către executantul acesteia.
Condiţia se realizează în cazul comiterii unei fapte în formă consumată sau rămasă în stadiul
de tentativă relevantă penal (incriminată, deci pedepsibilă). în lipsa săvârşirii faptei relevante
penal de către autor, activitatea întreprinsă de către „complice" nu cade sub incidenţa legii penale,
cu excepţia cazurilor în care legiuitorul conferă semnificaţie juridică proprie, prin incriminare de
sine stătătoare (spre exemplu: infracţiunea de înlesnire a sinuciderii - art. 191 CP). Această
condiţie fiind indispensabilă participaţiei penale, înţelegem să nu insistăm mai mult asupra
acesteia, observaţiile surprinse în prezentarea condiţiei - drept condiţie generală a participaţiei
penale - păstrându-şi valabilitatea.
2) Efectuarea unei contribuţii specifice din partea persoanei cu rol de complice, constând în
acte de sprijinire în săvârşirea faptei.
Potrivit prevederilor art. 48 CP, legiuitorul caracterizează persoana complicelui sub aspectul
activităţii realizate, anume: prin efectuarea unor acte de înlesnire sau ajutor ce se acordă în orice
mod [art. 48 alin. (1) CP] sau prin realizarea unei - înainte sau
în timpul săvârşirii faptei -privindtăinuirea bunurilor provenite din aceasta ori favorizarea
făptuitorului, indiferent dacă după săvârşirea faptei promisiunea ar fi sau nu îndeplinită [art. 48
alin. (2) CP]. Rezultă deci o contribuţie adusă, după caz, prin înlesnire sau ajutor (la săvârşirea
faptei relevante penal) ori prin promisiune (efectuată cu respectarea cerinţelor legale), cu
următoarele caracteristici ale felurilor sub care se poate prezenta complicitatea:
a) Complicitatea prin înlesnire sau ajutor, în orice mod, la săvârşirea faptei prevăzute de legea
penală.
în literatura de specialitate se subliniază, în mod apăsat, distincţia ce trebuie operată între
contribuţiile de înlesnire şi cele de ajutor. „înlesnirea şi ajutorul nu sunt termeni sinonimi din punct
de vedere juridic, chiar dacă, din punct de vedere semantic, ei par a avea acelaşi înţeles"11'.
Astfel, contribuţia prin înlesnire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală este
contribuţia prestată anterior trecerii la săvârşirea faptei. Prin deosebire de aceasta, contribuţia
adusă prin ajutor acordat la săvârşirea faptei, din punct de vedere al momentului în care se
acordă, se efectuează în timpul executării acesteia. Complicitatea prin înlesnire se situează în faza
actelor preparatorii™, fiind o complicitate anterioară, care se poate realiza prin acte de
ordin material sau/şi moral. Complicitatea prin ajutor acordat la săvârşirea faptei prevăzute de
legea penală are loc în timpul executării faptei, fiind o complicitate concomitentă, realizată tot prin
acte de ordin material sau/şi moral.
Cu titlu de exemplu, ilustrăm o complicitate anterioară ca fiind cea descrisă prin activitatea de
procurare/adaptare a instrumentelor de care autorul seva servi în săvârşirea nemijlocită a faptei
(înlesnire de natură materială) sau prin culegerea de informaţii cu referire la locul, timpul de
comitere a faptei ori la victima infracţiunii, întărind astfel hotărârea de săvârşire a faptei luată de
autor (înlesnire de natură morală). O complicitate concomitentă poate fi cea descrisă prin
asistenţa acordată autorului în timpul executării faptei, conferindu-se * 121
111V. PASCA, op.

cit., p. 373.
121
Pentru unii autori, aceste acte constituie o excepţie de la teza neincriminării actelor de pregătire, atunci când
ele sunt efectuate de către o altă persoană decât executantul.
sprijin moral, siguranţă în timpul comiterii acesteia (ajutor de natură morală), sau cea de înmânare
a instrumentului care este folosit, pe loc, în momentul săvârşirii faptei (ajutor de natură
materială).
Reţinem, aşadar, că, în funcţie de momentul când se realizează activitatea de înlesnire sau
ajutor, complicitatea poate fi anterioară sau concomitentă. Nu există complicitate posterioarâll]!
De asemenea, mai reţinem că, după cum sprijină realizarea laturii obiective sau a laturii
subiective din conţinutul faptei relevante penal, complicitatea poate fi materială sau morală; în
anumite situaţii, complicitatea poate fi, deopotrivă, de natură materială, cât şi morală.
în aprecierea doctrinei121, contribuţia adusă de complice trebuie să aibă un caracter efectiv şi
să fi folosit concret autorului la săvârşirea faptei. Nu există complicitate, spre exemplu, în cazul în
care autorul nu s-a folosit de ajutorul acordat (de pildă: acestuia i s-a pus la îndemână, de către o
altă persoană, un anumit instrument ce urma să fie folosit în săvârşirea faptei, dar s-a trecut la
executare prin întrebuinţarea altor mijloace de comitere). Se susţine că o contribuţie (materială)
din care reiese doar încercarea de a înlesni sau a ajuta la săvârşirea faptei, de către executant,
poate dobândi semnificaţia penală a unui act de complicitate morală, dacă se dovedeşte că prin
aceasta s-a întărit hotărârea infracţională a autorului. Astfel, „încercarea de a înlesni sau ajuta la
săvârşirea infracţiunii care nu şi-a produs efectele (tentativă la complicitate) nu este prevăzută de
legea penală; ca excepţie, uneori, tentativa la complicitate materială poate avea şi valenţa unei
complicităţi morale (complicele încearcă să ajute autorul cu diferite bunuri pentru a asigura
succesul acţiunii infracţionale, însă autorul nu se foloseşte de acestea, simţindu-se în permanenţă
încurajat în comiterea faptei de atitudinea complicelui)"131.
Actele de complicitate (de natură morală sau materială) realizate prin înlesnire sau ajutor
ridică probleme de delimitare în raport de celelalte forme ale participaţiei penale, impunându-se
îndeosebi delimitarea/diferenţierea complicităţii morale de instigare, dar şi a complicităţii
concomitente de ordin material în raport de actele de coautorat, sens în care reiterăm
următoarele aspecte141:
- ţine de specificul instigării (ca activitate de determinare pe care o desfăşoară participantul cu
acest rol) să se situeze, în timp, într-un moment anterior celui al luării hotărârii de a săvârşi fapta
relevantă penal, de către persoana care va trece la executare (autor). Avem în vedere, astfel,
cerinţa plasării în timp într-un moment anterior celui al luării hotărârii de comitere a faptei de
către executant. Dacă executantul luase deja hotărârea de comitere a faptei (prin
autodeterminare sau în baza unei determinări prealabil realizate), în măsura în care se probează
că activitatea (de determinare a) unei alte persoane a contribuit, totuşi, la întărirea sau
întreţinerea hotărârii de săvârşire a faptei, aceasta va semnifica un act de complicitate morală.
Reamintim că participarea unei persoane la săvârşirea aceleiaşi fapte
111 De altfel, nu există participaţie penală posterioarâ, indiferent de forma sub care se prezintă - coautorat,
instigare, complicitate cât timp se cooperează la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, prin contribuţii
aduse, în genere, până la momentul consumării faptei. Sub acest aspect, complicitatea prezintă unele
particularităţi de manifestare în cazul anumitor infracţiuni, cum ar fi cel al infracţiunilor de durată. Complicitatea
poate să intervină înainte sau în cursul executării acestor fapte, până la momentul final, al epuizării. De aceste
particularităţi (întregite şi de alte aspecte) înţelegem să ne ocupăm într-o secţiune distinctă, rezervată unor
probleme speciale în această materie.
[2]
I. PASCU, în G. ANTONICI, T. TOADER (COORD.), op. cit, voi. I, p. 550,551; T. DIMA, op. cit., p. 432,434; M. UDROIU,
Drept penal, op. cit., p. 235.
[3]
M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 235, 237. Această convertire a contribuţiei materiale într-o complicitate
morală este privită, totuşi, cu unele rezerve de către alţi autori.
I4] Aspectele ce ţin de diferenţierea complicităţii de instigare, cât şi de coautorat nu se reduc la cele pe care
le vom expune, limitându-ne la punctarea unora dintre acestea. Totodată, prin prisma problemelor de
delimitare, în afara deosebirilor dintre formele participaţiei penale, nu se pot ignora nici asemănările existente.
relevante penal, atât prin acte de instigare, cât şi prin acte de complicitate morală, va conduce la
angajarea răspunderii sale penale doar de pe poziţia participantului cu rol de instigator (forma
principală, a instigării, absorbind forma secundară, a complicităţii);
-ţine de specificul coautoratului realizarea unei activităţi de săvârşire în mod nemijlocita
faptei prevăzute de legea penală, activitate care se referă în primul rând la efectuarea de acte ce
se înscriu în acţiunea tipică prevăzută în norma de incriminare (acte ce se integrează în conţinutul
legal al faptei, în latura sa obiectivă). Spre deosebire de săvârşirea nemijlocită a faptei, activităţile
ce descriu acte de complicitate (indiferent de modalitatea de realizare) sunt acte ce excedează
conţinutului legal al faptei relevante penal (acte prin care se sprijină, în orice mod, comiterea
faptei), desemnând o contribuţie indirectă la săvârşirea acesteia. Prin promovarea tezei extinse a
coautoratului - teză susţinută în doctrina noastră penală (majoritară) -, ce se reflectă şi în soluţii de
practică judiciară, trebuie corect departajate contribuţiile aduse de mai multe persoane la
săvârşirea faptei. După cum s-a arătat, teza în cauză indică drept acte incluse în categoria celor de
săvârşire nemijlocită a faptei şi actele care, fără a se înscrie în acţiunea tipică incriminată,
contribuie într-o măsură determinantă la realizarea acesteia, având caracter indispensabil în
săvârşirea faptei111. Dacă, pe caz concret, nu se probează caracterul necesar, determinant,
indispensabil în săvârşirea faptei şi producerea rezultatului, ci doar caracterul ajutător în săvârşire,
actul extraneu nu va putea primi calificarea de act de coautorat, urmând a se reţine participaţia
sub forma complicităţii concomitente.
Contribuţia complicelui - prin acte de înlesnire sau de ajutor - se poate realiza prin acţiune
(complicitate comisivă) sau prin inacţiune (complicitate omisivă). Complicitatea omisivă nu se
realizează însă prin adoptarea oricărui fel de stare de pasivitate, ci doar atunci când persoana nu
îşi îndeplineşte anumite obligaţii ce îi revin, înţelegând să contribuie intenţionat, într-un asemenea
mod, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Sub acest aspect, semnalăm faptul că
trebuie deosebită complicitatea prin inacţiune (omisivă) de situaţia încetăţenită sub denumirea de
„complicitate negativă", ce ilustrează „situaţia unei persoane care, ştiind că se va săvârşi o
infracţiune sau asistând întâmplător la săvârşirea unei infracţiuni, nu a făcut nimic pentru a
împiedica executarea acesteia, deşi avea posibilitatea să intervină fără a se expune vreunui
pericol"* 121.
în literatura de specialitate se face distincţie între contribuţiile complicelui şi după modul
direct sau indirect în care acestea se realizează, reţinându-se o complicitate nemijlocită - când se
acordă sprijin direct autorului -, respectiv o complicitate mijlocită (mediată) - când se acordă
sprijin prin intermediul unei alte persoane. Desemnează ale complicităţii
111 Sens în care reamintim exemplul imobilizării victimei unui omor.

121
M. ALEXANDRU, op. cit., p. 217. Menţionăm că însăşi denumirea atribuită - complicitate negativă - este
apreciată ca fiind una improprie [a se vedea V. PASCA, op. cit. (2014), p. 374], întrucât, într-o atare situaţie, nici nu
există complicitate - act de participaţie-, cât timp obligaţia dea interveni este una de natura morală. Sunt exceptate
situaţiile în care legea înscrie o obligaţie în acest sens (spre exemplu, incriminarea din art. 266 CP - nedenunţarea),
dar, în respectivele situaţii, răspunderea penală a „complicelui" negativ nu se va angaja, oricum, în calitate de
participant, ci în calitate de autor al unei infracţiuni autonome. Este însă necesară o atentă şi minuţioasă
verificare concretă a ipotezelor bănuite a reprezenta doar cazuri de complicitate negativă, deoarece, uneori,
este posibilă transformarea lorîn cazuri de veritabilă complicitate, sub formă de complicitate morală (de regulă,
concomitentă). Astfel, de pildă, martorul care prin pasivitatea sa explicită (observată de autor) îi dă acestuia de
înţeles, cu intenţie, că îi susţine activitatea infracţională va fi, de fapt, un complice moral concomitent spontan,
apt a-şi angaja răspunderea penală, potrivit acestei contribuţii, în raport de fapta tipică (sub aspect penal)
comisă. Desigur, asemenea situaţii prezintă, adeseori, un extrem de ridicat grad de dificultate în operaţiunea de
probaţiune judiciară, de unde şi necesitatea analizei lor deosebit de atente.
mijlocite următoarele activităţi: complicitatea la ; complicitatea la instigare;

instigarea la complicitatell].
b) Complicitatea prin promisiune.

Potrivit dispoziţiilor art. 48 alin. (2) CP, se prevede că „Este de asemenea complice persoana
care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau
că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită".
Promisiunea de tăinuire sau defavorizare a făptuitorului desemnează act de participaţie sub
forma complicităţii - exclusiv - morale, prin care se contribuie la întărirea hotărârii autorului de a
trece la executarea faptei (putându-se manifesta ca o complicitate anterioară sau concomitentă),
neinteresând dacă, ulterior săvârşirii faptei, promisiunea a fost dusă la îndeplinire sau nu. Dacă,
după săvârşirea faptei, complicele îşi onorează/îndeplineşte promisiunea, realizând tăinuirea
bunurilor sau favorizarea făptuitorului, răspunderea sa penală se va angaja (tot numai) pentru
complicitate la fapta relevantă penal săvârşită de autor (faptul de a da curs promisiunii făcute nu
reprezintă altceva decât o continuare a activităţii efectuate anterior). Se exclude soluţia
concursului de infracţiuni, în structura căruia s-ar regăsi actul de complicitate la fapta comisă şi
(după caz) infracţiunea distinctă de tăinuire sau cea de favorizare a făptuitorului.
Se impune precizarea potrivit căreia în Partea specială a Codului penal, cu apartenenţă la
categoria infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei (Titlul IV), legiuitorul incriminează ca infracţiuni
de sine stătătoare: favorizarea făptuitorului (art. 269) şi tăinuirea (art. 270). Sub acest aspect, se
impune o corectă delimitare între (pe de o parte) tăinuire şi favorizarea făptuitorului (ca infracţiuni
de sine stătătoare) şi (pe de altă parte) promisiunea de tăinuire/favorizare a făptuitorului, ca act
de participaţie penală, pentru a se evita soluţii nelegale. Hotărâtor în reţinerea complicităţii prin
promisiunea de tăinuire/favorizare a făptuitorului este momentul efectuării acesteia (după caz:
înainte sau cel mai târziu în cursul executării faptei de către autor). Pe cale de consecinţă, în lipsa
realizării promisiunii în aceste condiţii, un ajutor acordat postfactum are relevanţa unei activităţi
infracţionale distincte, atrăgând încadrarea juridică sub aspectul reţinerii infracţiunii de
tăinuire/favorizare a făptuitorului.
După cum rezultă din textul legal - art. 48 alin. (2) CP neîndeplinirea promisiunii (anterioare
sau concomitente) privind tăinuirea bunurilor rezultate din săvârşirea faptei sau a favorizării
făptuitorului conduce (tot numai) la angajarea răspunderii penale de pe poziţia participantului cu
rol de complice, întrucât prin promisiunea realizată s-a acordat deja sprijin moral autorului
înainte/în timpul săvârşirii faptei.
în literatura de specialitate121 se apreciază că reprezintă, de asemenea, o complicitate prin
promisiune (deci o complicitate morală) promisiunea de nedenunţare, atunci când legea înscrie o
obligaţie în acest sens (spre exemplu, se promite autorului nedenunţarea omorului care urmează
să fie comis). 111
111
în doctrină s-a exprimat şi opinia (minoritară) conform căreia ar reprezenta, de
fapt,
o formă de manifestare (mijlocită) a instigării, iar nu a complicităţii - N. GIURGIU, Drept penal general (doctrină,
legislaţie, jurisprudenţă), Ed. Sunset, laşi, 1997, p. 261,262. Punctul de vedere în cauză se bazează pe argumentul
(pertinent) că raportarea legală la activitatea de instigare nu vizează determinarea la comiterea nemijlocită a
unei fapte prevăzute de legea penală, respectiv că, potrivit legii (art. 174 CP actual-care are corespondent în art.
144 CP anterior), prin săvârşirea unei infracţiuni (implicit, aşadar, prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală) se are în vedere inclusiv participarea la comiterea acesteia în calitate de instigator.
121
M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 237; C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 387.
3) Contribuţia să fie efectuată cu intenţie.

Din punct de vedere subiectiv, complicitatea presupune intenţia persoanei care, prin
activitatea sa, sprijină autorul în săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Condiţia constă în
reprezentarea de către complice a faptei pe care o comite autorul, a urmărilor atrase de aceasta,
precum şi a împrejurării că actul de sprijinire contribuie la săvârşirea ei, unită cu voinţă cooperării
în acest sens. Reiterăm menţiunea privitoare la faptul că nu există complicitate din culpă, intenţia
complicelui fiind înscrisă în însăşi definiţia legală acordată participantului cu acest rol (art. 48 CP),
putându-se manifesta fie ca intenţie directă, fie ca intenţie indirectăll].
Atragem atenţia că nu trebuie confundată lipsa de relevanţă penală a unei complicităţi din
culpăl2] cu situaţia distinctă pe care o relevă complicitatea în cazul faptelor comise din culpă de
către autor, caz în care va exista participaţia improprie [art. 52 alin. (2) CP]. Acelaşi caracter
impropriu îl va avea participaţia şi în cazul în care, în urma activităţii intenţionate a complicelui,
autorul trece la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, lucrând însă fără vinovăţie penală
[art. 52 alin. (3) CP]. Va exista deci complicitate improprie atât în ipoteza în care are loc înlesnirea
sau ajutarea, în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea din culpă de către o altă persoană a unei fapte
prevăzute de legea penală, cât şi atunci când are loc înlesnirea sau ajutarea, în orice mod, cu
intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o persoană care comite acea
faptă fără vinovăţie. Dimpotrivă, complicitatea va îmbrăca formă proprie atunci când intenţia
caracterizează şi poziţia psihică de pe care lucrează executantul.
în doctrină se indică faptul că participaţia sub forma complicităţii prin promisiune poate să
îmbrace doar formă proprie, fiind exclusă, în acest caz, forma improprie. Se aduce în sprijinul
acestei afirmaţii observaţia (pertinentă) că prevederile art. 52 alin. (2) şi (3) CP (care descriu
explicit actele de complicitate realizate prin înlesnire sau ajutare în orice mod, cu intenţie, la
săvârşirea faptei de către autor) fac referire doar la formele complicităţi descrise de dispoziţia
cuprinsă în art. 48 alin. (1) CP, iar nu şi la prevederile din alin. (2) al aceluiaşi articol131.
Legătura subiectivă dintre complice şi autorul faptei relevante penal caracterizează atât
complicitatea proprie, cât şi complicitatea improprie, putându-se manifesta unilateral sau
bilateral. Legătura unilaterală este caracteristică complicităţii improprii, nefiind exclusă însă,
uneori, nici în cazul unei complicităţi proprii (de exemplu: complicele pune la dispoziţia autorului,
fără ştirea acestuia, instrumentele de care executantul se va folosi în momentul comiterii faptei).
în doctrină se susţine (de principiu, în mod corect) că participaţia sub forma complicităţii prin
promisiune este întotdeauna o complicitate proprie, căreia îi este caracteristică doar legătura
subiectivă bilaterală* 141.
[1)
T. DIMA, op. cit., p. 432; C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit., p. 388; M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 234,
235; L.V. LEFTERACHE, op. cit., p. 235.
P1 Spre exemplu, atunci când o persoană, prin conduita sa culpoasă, facilitează unei alte persoane
săvârşirea unei fapte intenţionate, se poate eventual angaja, în mod distinct, răspunderea sa penală pentru o
infracţiune din culpă (în calitate de autor), însă numai în măsura incriminării unei asemenea fapte cu forma de
vinovăţie a culpei (cum ar fi situaţia paznicului unui depozit care uită deschisă uşa de acces, ceea ce asigură, în
mod neintenţionat, unei alte persoane comiterea unor acte de sustragere; s-ar putea reţine infracţiunea de
neglijenţă în serviciu).
131
V. PASCA, op. cit., p. 385. în sens contrar (doar pentru varianta de participaţie improprie intenţie - lipsă de
vinovăţie), a se apreciem
141 Totuşi, vedea L.V.căLEFTERACHE , op.
s-ar putea cit., p. şi418.
imagina situaţii (excepţionale) în care să se verifice o legătură bilaterală
chiar şi un cazul unei complicităţi improprii prin promisiune. Astfel, de pildă, ar putea fi situaţia în care un
complice majorîi promite unui autor minor nerăspunzător penal tăinuirea bunurilor care vor rezulta din fapta
prevăzută de legea penală pe care o va săvârşi acesta (un furt, spre exemplu).
Angajarea răspunderii penale a complicelui în cazul săvârşirii unei infracţiuni cu intenţie

depăşită este susţinută, în general, de doctrina penală111, după cum se reflectă şi din soluţii
jurisprudenţiale121, dacă se dovedeşte că persoana cu rol de complice a avut, în raport cu
rezultatul mai grav produs, aceeaşi poziţie subiectivă finală (culpă) ca şi autorul faptei. Se
manifestă şi rezerve, unii autori respingând ideea reţinerii răspunderii penale a complicelui pentru
rezultatul mai grav, din culpă, acesta urmând să răspundă doar pentru segmentul infracţional
iniţial, intenţionat131.
La rândul nostru, după cum ne-am pronunţat şi cu o altă ocazie141, subscriem curentului
favorabil angajării răspunderii penale a complicelui în cazul săvârşirii unei infracţiuni cu intenţie
depăşită. Apreciem că ipoteza se rezolvă în baza art. 50 alin. (2) CP, rezultatul mai grav în cazul
acestor infracţiuni fiind o circumstanţă reală (deci împrejurare privitoare la faptă), care se va
răsfrânge şi asupra participantului cu rol de complice, însă numai în măsura în care acesta a
cunoscut-o sau a prevăzut-o (iar nu în mod automat). Această susţinere o putem întări şi cu un alt
argument, dacă avem în vedere - dintre formele complicităţii - complicitatea concomitentă (în
special printr-un ajutor prestat în aceleaşi condiţii de timp şi de loc).într-o astfel de împrejurare,
faţă de persoana căreia i se va reţine răspunderea penală în calitate de complice nu se poate
spune că nu a cunoscut împrejurarea relativă la faptă, împrejurare constând chiar în rezultatul mai
grav al faptei (ca infracţiune praeterintenţionată), mai ales atunci când persoana este prezentă la
locul şi în timpul săvârşirii faptei de către autor.
Deci, numai în măsura în care se constată o identitate sub aspectul poziţiei psihice de pe care
se lucrează în săvârşirea faptei, reţinându-se (şi) în sarcina complicelui, faţă de rezultatul mai grav,
o atitudine subiectivă similară celei a executantului, răspunderea penală a celui dintâi se va angaja
pentru întreg ansamblul faptic praeterintenţionat, participaţia penală îmbrăcând formă proprie
(perfectă).
3.2. Probleme speciale în materia complicităţii - abordare selectivă

1. Complicitatea în cazul unor infracţiuni de durată (infracţiune continuă; infracţiune
continuată; infracţiune de obicei).
Infracţiunea continuă este susceptibilă de săvârşire în participaţie penală (inclusiv) sub forma
complicităţii (după caz, o complicitate anterioară, prin înlesnire, sau concomitentă, prin ajutor),
care poate avea loc până la momentul final al epuizării (al încetării acţiunii/ inacţiunii relevante
penai), putând fi de natură morală sau materială. 1 2 3
[1)
C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit., p. 388; M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 170, 235; I. PASCU, în I. PASCU
Ş.A.,op. cit., p. 341, 356; V. PASCA, op. cit. (2014), p. 373; V. PĂVĂLEANU, op. cit., p. 300. în cadrul curentului
favorabil angajării răspunderii penale a complicelui pentru infracţiunea praeterintenţionată, sunt de remarcat
unele nuanţări ale autorilor care admit reţinerea intenţiei depăşite în cazul complicelui. Astfel, într-o opinie, se
consideră că răspunderea penală se va reţine în măsura în care participantul cu rol de complice a prevăzut
rezultatul mai grav (culpa cu prevedere), nu şi atunci când, deşi nu l-a prevăzut, ar fi trebuit şi ar fi putut să îl
prevadă (deci cu excluderea culpei subsecvente, în modalitatea culpei simple). în acest sens, a se vedea I.
KUGLAY, în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit., p. 153. într-o altă opinie, dimpotrivă, se vine cu aprecierea că participantul
cu rol de complice va răspunde numai dacă trebuia şi putea să prevadă rezultatul mai grav produs. în acest sens,
a se vedea I. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 356.
[2) în practica instanţei supreme, problema răspunderii penale (şi) a participantului cu rol de complice, în
cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie depăşită, îşi găseşte cu regularitate rezolvarea în temeiul dispoziţiilor
care consacră regimul circumstanţelor reale, în aprecierea potrivit căreia împrejurările referitoare la faptă se
răsfrâng asupra participanţilor, dacă au fost cunoscute, prevăzute sau, cazul infracţiunilor praeterintenţionate,
dacă puteau să fie prevăzute.
[3) A se vedea C. REGHINI, op. cit., p. 69.
141 M.l. MICHINICI, M. DUNEA, în T. TOADER (COORD.), op. cit., p. 130.
Dintre infracţiunile de durată, infracţiunea continuată şi infracţiunea de obicei sunt categoriile

infracţionale care întreţin discuţii în doctrina noastră penală, sens în care ne-am propus aplecarea
asupra unora dintre acestea.
Infracţiunea continuată [art. 35 alin. (1) CP] - desemnând un mod de comitere a unor fapte
penale intenţionate - este, la rândul ei, susceptibilă de săvârşire în participaţie sub forma
complicităţii, după caz, o complicitate anterioară sau concomitentă - care poate avea loc până la
momentul final al epuizării (al comiterii ultimei acţiuni/inacţiuni relevante penal), putând fi de
natură morală sau materială, totală sau parţială. Din punct de vedere obiectiv, o infracţiune
susceptibilă de comitere în mod continuat subzistă-în condiţiile legii, cu verificarea tuturor
cerinţelor - de la un număr minim de două acţiuni/inacţiuni, putând cuprinde un număr superior
de acte de executare. în raport de săvârşirea (nemijlocită) a unei infracţiuni în mod continuat,
complicele poate coopera la toate acţiunile/inacţiunile sau doar la o parte din acestea.
Complicitatea este totală când complicele cooperează la toate acţiunile/inacţiunile comise de
autor/coautori, caz în care va răspunde pentru complicitate la infracţiunea continuată.
Complicitatea este parţială când complicele cooperează la o parte (cel puţin două) din
acţiunile/inacţiunile comise de autor/coautori, caz în care va răspunde tot pentru complicitate la
infracţiunea continuată. în ambele cazuri, spunem că există o complicitate continuată,
impunându-se unele precizări.Diferenţa dintre o complicitate continuată totală şi o complicitate
continuată parţială (la cel puţin două acţiuni/inacţiuni) se va reflecta şi în operaţiunea de
individualizare judiciară a pedepsei pe caz concret, urmând să se ţină cont de întinderea
contribuţiei aduse în săvârşirea faptei (în ambele cazuri se poate spori pedeapsa aplicabilă).
Situaţia care a prilejuit (şi continuă să prilejuiască) exprimarea unor opinii divergente este cea
privitoare la contribuţia prestată prin acte de înlesnire sau ajutor, însă doar la una dintre
acţiunile/inacţiunile care intră în alcătuirea infracţiunii continuate, în condiţiile în care complicele a
avut reprezentarea faptului că activitatea la care contribuie este una cu desfăşurare informă
continuată. Astfel, se ridică problema dacă, într-o atare situaţie, se va reţine complicitate la o
infracţiune simplă sau complicitate la infracţiunea continuată. Cu alte cuvinte, se ridică întrebarea:
angajarea răspunderii penale a complicelui, în condiţiile prevăzute de art. 35 alin. (1) şi art. 36 alin.
(1) CP, implică mai multe acte de sprijinire a săvârşirii infracţiunii sau nu (?)[1].
în opinia noastră, participarea la comiterea unei singure acţiuni/inacţiuni semnifică, de
principiu (ca regulă), un act de complicitate la o infracţiune simplă (în sensul comisă în formă ne-
continuată). Dacă însă participarea la o singură acţiune/inacţiune implică, din partea complicelui,
reprezentarea câştigului în amploare pe care îl poate dobândi fapta comisă de autor şi a faptului
că autorul se va servi de sprijinul ce astfel adus, se va putea
antrena răspunderea penală, şi în aceste condiţii, pentru o complicitate continuatâl2]. Aceasta, * 2
111
Pentru un inventar al opiniilor exprimate, a se vedea T. DIMA, op. cit, p. 438, 439; C. DUVAC, în G. ANTONIU,
T. TOADER (COORD.), op. cit., voi. I, p. 364, 365.
[2]
Spre exemplu, luând ca reper o infracţiune de furt, ne imaginăm următoarea situaţie de fapt: o persoană
(X), care doreşte să sustragă dintr-o locuinţă al cărei proprietar este plecat din localitate pentru o perioadă
îndelungată, află că un terţ (Y) are în păstrare (pentru situaţii de urgenţă: inundaţii, scăpări de gaz etc.) o cheie a
respectivului apartament; dacă această persoană (Y) este convinsă să îi predea autorului cheia, cunoscând că
acesta va sustrage apoi, în repetate rânduri, la diverse intervale de timp, obiecte din imobilul în cauză (ceea ce
se şi întâmplă, în fapt), nu vedem de ce acesta (Y) nu ar trebui să răspundă penal în calitate de complice la o
infracţiune de furt comisă în formă continuată, ci doar la un furt simplu (în sensul de ne-continuat). Ne
întrebăm, în raport de specificul particular al acestui caz, ce altceva ar mai putea să facă complicele după ce a
predat cheia? Cum ar putea să aibă acesta, pe cazul concret indicat, o reiterare a contribuţiei proprii (astfel
planificată), corespunzătoare reiterării
în considerarea ideii potrivit căreia caracterul unitar al unei infracţiuni săvârşite în mod continuat
este dat (şi) de elementul de natură subiectivă, constând în unicitatea rezoluţiei infracţionale111.
în legătură cu participaţia sub forma complicităţii continuate se impune şi precizarea că
trebuie diferenţiată complicitatea la infracţiunea continuată (atunci când aceasta este săvârşită în
coautorat) de concursul de infracţiuni în structura căruia intră şi acte de complicitate la fapte
identice, dar comise de autori diferiţi. Astfel, dacă o persoană săvârşeşte mai multe acte de
complicitate la fapte cu aceeaşi încadrare juridică - spre exemplu, furturi - comise de autori
diferiţi, soluţia este cea a concursului de infracţiuni. Aceasta, din pricina dependenţei actelor de
complicitate faţă de fiecare activitate de săvârşire nemijlocită a unei fapte relevante penal de
către autorul ei. Aceeaşi soluţie se va reţine şi atunci când o persoană (complicele) înţelege ca, prin
acte repetate de ajutor, să acorde sprijin aceluiaşi autor, care recurge însă, în mod ocazional, deci
ori de câte ori i se iveşte ocazia, la săvârşirea unor infracţiuni omogene (de exemplu, furturi
distincte).
Ca infracţiune de durată, infracţiunea de obicei este şi ea susceptibilă de săvârşire în
participaţie (inclusiv) sub forma complicităţii, după caz, o complicitate anterioară sau
concomitentă - care poate avea loc până la momentul final al epuizării (data săvârşirii ultimului act
de executare) -, fiind de natură morală sau materială. După cum s-a arătat, ţine de specificul
acestei infracţiuni - reprezentând unul dintre elementele de diferenţiere faţă de infracţiunea
continuată - repetarea aceleiaşi faptei de un număr de ori, repetare care să indice obişnuinţa,
practica, îndeletnicirea din partea făptuitorului - deci repetarea că trăsătură constitutivă a
conţinutului acestei infracţiuni (cerinţă ce ţine de tipicitatea faptei). Situaţia care prilejuieşte
exprimarea unor opinii divergente este cea privitoare la existenţa sau inexistenţa cerinţei
repetabilităţii actului de complicitate (şi) în cazul acestei infracţiuni, îndeosebi atunci când este
vorba despre acte de complicitate materială. Rezolvarea care s-a bucurat de o largă susţinere este
în sensul admiterii existenţei imperative a cerinţei repetabilităţii şi în ceea ce priveşte activitatea
complicelui, pentru a se putea reţine această formă de participaţie în cazul unei infracţiuni de
obicei. Argumentul principal este cel conform căruia nu se poate crea o situaţie mai grea în sarcina
complicelui faţă de situaţia autorului (în lipsa repetării activităţii ce îi este proprie, pentru a
dobândi, astfel, relevanţă penală, un singur act de complicitate ar fi suficient pentru a angaja
răspunderea penală, pe când autorul ar trebui să comită mai multe - suficiente pentru a releva
obişnuita). S-ar putea contraargumenta prin invocarea aceleiaşi idei emise pentru a susţine
posibilitatea de existenţă a complicităţii la o infracţiune comisă în formă continuată, deşi nu s-a
prestat contribuţia de complicitate decât o singură dată, în raport de un act unic al respectivei
infracţiuni (anume existenţa reprezentării că actul de complicitate se desfăşoară în raport de o
activitate infracţională de obicei, pe care autorul o comite/urmează a o comite ca atare)* 121.
actelor de săvârşire nemijlocită a faptei de către autor? Potrivit cărui text de lege se întemeiază opinia care
neagă posibilitatea existenţei complicităţii la o infracţiune continuată în virtutea unui act singular, desfăşurat în
cunoştinţă de cauză asupra tipului faptei pe care o sprijină?
[1] în sprijinul susţinerii potrivit căreia „este participant la săvârşirea infracţiunii continuate şi cel care
contribuie doar la un singur act de executare, dar a prevăzut ori a cunoscut că ceilalţi participă la săvârşirea unei
infracţiuni continuate", a se vedea C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit, p. 312.
121 De exemplu, luăm ca reper infracţiunea de hărţuire (infracţiune de obicei), în varianta normativă
prevăzută de art. 208 alin. (2) CP (efectuarea de apeluri telefonice...). Presupunem că o persoană (X) doreşte să
o hărţuiască pe alta în această modalitate, dar nu reuşeşte să facă rost de numărul de telefon mobil al acesteia.
în măsura în care solicită ajutorul unui terţ (Y), care deţine respectivul număr, şi îi explică în ce sens urmează a
se folosi de informaţia solicitată, iar acest terţ îi dă ajutor prin comunicarea numărului în cauză, nu vedem de ce
acesta din urmă (Y) nu ar răspunde în calitate de complice la hărţuire, dacă fapta ar fi apoi săvârşită de către
autor. Ne
2. Infracţiuni cu subiect activ special.

Complicitatea este posibilă la infracţiunile cu subiect activ special, caz în care persoana (fizică)
cu rol de complice trebuie să îndeplinească (doar) condiţiile generale cerute subiectului activ al
infracţiunii. Altfel spus, nu se cere complicelui probarea calităţii speciale cerute de legea penală, în
mod exclusiv, autorului/coautorilor acesteia. Spre exemplu, în cazul complicităţii la delapidare,
doar executantul trebuie să verifice, la data săvârşirii nemijlocite a faptei, calitatea specială de
funcţionar public cu atribuţii de administrator sau gestionar al bunurilor
sustrase/folosite/traficate. Nimic nu împiedică însă verificarea (şi) de către complice a calităţii
speciale respective, urmând însă că acesta să răspundă penal doar în limitele activităţii
desfăşurate111.
Anumite probleme de calificare apar atunci când, la săvârşirea unei fapte care este
incriminată ca infracţiune cu subiect activ special (infracţiune proprie), alături de executantul care
îndeplineşte calitatea specială cerută de lege, contribuie, prin acte ce se înscriu tot în acţiunea
tipică descrisă în norma incriminatoare, şi persoane lipsite de calitatea specială cerută de lege.
Dacă este să luăm, spre exemplu, (tot) cazul infracţiunii de delapidare, reamintim rezolvările
distincte care sunt susţinute în doctrină, impunându-se, în opinia noastră, promovarea soluţiei
complicităţii (concomitente) la infracţiunea cu subiect activ special (în exemplul nostru -
delapidarea) în sarcina persoanei lipsite de calitatea specială care comite nemijlocit sustragerea
alături de un coparticipant având calitatea specială, iar nu soluţia angajării răspunderii penale a
acestuia în calitate de autor al unei infracţiuni distincte - furt.
Rezolvări aparte se întâlnesc şi în cazul altor infracţiuni cu subiect activ special, spre exemplu,
infracţiunile săvârşite asupra unui membru de familie (care se particularizează şi prin calitatea
specială impusă subiectului pasiv). Avem în vedere infracţiunea de violenţă în familie [art. 199 alin.
(1) CP] şi infracţiunea de ucidere ori vătămare a nou-născutului săvârşită de către mamă (art. 200
CP). Observaţiile pe care le-am expus cu ocazia prezentării unor probleme speciale în materia
instigării apreciem că îşi menţin valabilitatea şi în cazul participaţiei sub forma complicităţii* 121.
3. După cum s-a arătat, complicitatea prin promisiune (de tăinuire sau favorizare a
făptuitorului) ridică probleme de diferenţiere în raport de infracţiunile de sine stătătoare
reprezentate de tăinuire (art. 270 CP) şi favorizarea făptuitorului (art. 269 CP).
în practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat (sub imperiul fostului Cod penal) că nu a
existat un punct de vedere unitar privind încadrarea juridică a primului act de tăinuire şi a celor
ulterioare dacă, după primul act, tăinuitorul a lăsat să se înţeleagă că va asigura în continuare
valorificarea bunurilor sustrase (situaţie ce a condus la conturarea a trei soluţii jurisprudenţiale). în
acest sens, din practica imperativă a instanţei supreme (unificată pe calea
întrebăm, în raport de specificul particular al acestui caz, ce altceva ar mai putea să facă complicele după ce a
comunicat numărul? Cum ar putea să aibă acesta, pe cazul concret indicat, o reiterare a contribuţiei proprii
(astfel planificată), corespunzătoare reiterării actelor de săvârşire nemijlocită a faptei de către autor? Potrivit
cărui text de lege se întemeiază opinia care neagă posibilitatea existenţei complicităţii la o infracţiune de obicei
în virtutea unui act singular, desfăşurat în cunoştinţă de cauză asupra tipului faptei pe care o sprijină?
111 Spre exemplu, X şi Y sunt funcţionari publici co-gestionari ai unor bunuri. X este cel care asigură paza, cât
timp Y sustrage nemijlocit din gestiunea comună. Menţinând exemplul, dacă X îşi depăşeşte rolul, alăturându-se
lui Y prin acte de executare în săvârşirea nemijlocită a faptei, se va reţine comiterea delapidării în coautorat.
121 în doctrina de specialitate este avansată şi opinia (la care nu achiesăm) potrivit căreia, „dacă o persoană
ajută pe autor la săvârşirea unui omor asupra unui membru de familie, va fi sancţionat nu pentru omor simplu,
ci pentru infracţiunea de omor prevăzută în art. 199 alin. (1) CP", chiar dacă acesta nu are calitatea respectivă în
raport de victimă. A se vedea I. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 353. în acelaşi sens, I. KUGLAY, în G. BODORONCEA Ş.A.,
op. cit., p. 153. în sens contrar: V. DOBRINOIU, N. NEAGU, op. cit., p. 70; N. NEAGU, în V. DOBRINOIU Ş.A., op. cit., p. 77.
unui recurs în interesul legii - soluţie care îşi menţine valabilitatea şi lege lata, mutatis mutandis)
semnalăm Decizia nr. 2/2008[1], prin care s-a statuat că, „în situaţia existenţei unui prim act de
tăinuire, urmat de o altă acţiune a aceluiaşi tăinuitor care promite că va asigura valorificarea în
continuare şi a altor bunuri sustrase, sunt întrunite elementele constitutive ale complicităţii la
infracţiunea de furt".
4. Complicitatea ca formă a participaţiei penale trebuie deosebită şi de unele incriminări

autonome, dintre care ne reţin atenţia:
a) infracţiunea de înlesnire a sinuciderii (art. 191 CP);
b) infracţiunea de proxenetism (prin înlesnirea practicării prostituţiei în condiţiile prevăzute
de lege - art. 213 CP);
c) infracţiunea de înlesnire a evadării (art. 286 CP).
a) Infracţiunea de înlesnire a sinuciderii reprezintă o activitate cu incriminare distinctă

(potrivit art. 191 CP). Cadrul legal al participaţiei penale în forma complicităţii nu putea acoperi
această situaţie, întrucât o condiţie indispensabilă a complicităţii rezidă în săvârşirea nemijlocită,
de către autor, a unei fapte prevăzute de legea penală, în raport de care persoana cu rol de
complice prestează contribuţia sa (constând în înlesnire sau ajutor). Or, lipsa de relevanţă penală a
sinuciderii/încercării de sinucidere plasează astfel de activităţi în afara complicităţii, cu excluderea
răspunderii penale de pe poziţia unui participant cu rol de complice. Se impune deci calitatea de
autor al unei infracţiuni distincte (de înlesnire a sinuciderii) pentru cel care adoptă o asemenea
conduită.
b) înlesnirea practicării prostituţiei-în condiţiile prevăzute de lege (art. 213 CP) - angajează, de
asemenea, răspunderea penală în calitate de autor, din moment ce practicarea prostituţiei nu
(mai) constituie, nici ea, de lega lata, o activitate incriminată.
c) Infracţiunea de înlesnire a evadării se bucură de o incriminare autonomă (potrivit art. 286

CP). Astfel, persoana care înlesneşte evadarea unei alte persoane aflate în stare (legală) de
reţinere sau de deţinere va răspunde în calitate de autor al faptei, iar nu ca participant cu rol de
complice la săvârşirea infracţiunii de evadare (art. 285 CP). Doctrina de specialitate* 121 se opreşte
(şi) asupra situaţiei în care aceeaşi persoană este cea care instigă la evadare, după care realizează
şi înlesnirea evadării/acordă sprijin pentru realizarea hotărârii luate, în acest sens, de către
deţinut, cu susţinerea soluţiei concursului de infracţiuni (instigare la evadare şi înlesnirea evadării).
Secţiunea a 5-a. Partici improprie. Modalităţi normative

Denumită şi participaţie imperfectă (atipică), instituţia participaţiei impropriiişi găseşte
reglementare expresă potrivit dispoziţiilor art. 52 CP, desemnând acea a pluralităţii ocazionale de
făptuitori care există ori de câte ori o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârşită de un
număr superior de persoane în raport de numărul minim necesar (cerut de lege sau impus de
natura faptei), persoane care cooperează din punct de vedere obiectiv
111M. Of. nr. 859 din 19 decembrie 2008. Recomandăm parcurgerea considerentelor deciziei, pentru
problemele de delimitare între complicitatea prin promisiunea de tăinuire şi infracţiunea de tăinuire.
121T. TOADER, M. SAFTA, în G. ANTONIU, T. TOADER (COORD.), cit., voi. IV, p. 152; N. NEAGU, V. DOBRINOIU, op. cit.,
p. 416.
la comiterea acesteia (voinţa comună), însă nu lucrează de pe aceeaşi poziţie psihică, nu au

aceeaşi atitudine psihică (existând un element subiectiv eterogen). Astfel, persoanele implicate în
săvârşirea faptei fie nu lucrează cu aceeaşi formă de vinovăţie - unele contribuie cu intenţie, altele
din culpă -, fie doar unele dintre ele lucrează cu vinovăţie penală sub forma intenţiei, iar altele fără
vinovăţie.
Din conţinutul de reglementare rezultă cele două modalităţi normative pe care le prezintă
participaţia improprie, respectiv: modalitatea intenţie - culpă şi modalitatea intenţie - lipsă de
vinovăţie penală. Toate cele trei forme ale participaţiei (după natura contribuţiei aduse la
săvârşirea faptei) - coautorat, instigare şi complicitate - pot să îmbrace această formă improprie.
Reţinem, astfel, că va exista coautorat impropriu în condiţiile prevăzute de art. 52 alin. (1) CP,
respectiv instigare/complicitate improprie în condiţiile prevăzute de art. 52 alin. (2) şi (3) CP.
Conceptul de participaţie improprie nu este o inovaţie a Codului penal în vigoare, ci reprezintă
o instituţie care se regăsea şi pe planul reglementarii anterioare. Instituţia a fost apreciată ca
„devenită tradiţională în dreptul nostru şi care s-a dovedit funcţională fără dificultăţi în practică, în
detrimentul teoriei autorului mediat. Reglementarea participaţiei improprii a fost însă completată
cu prevederile referitoare la coautorat"111.
§1. Participaţia improprie în modalitatea intenţie - culpă

a) Coautoratul impropriu în modalitatea intenţie - culpă este reglementat potrivit
art. 52
alin. (1) teza I CP şi constă în „săvârşirea nemijlocită, cu intenţie, de către o persoană a unei fapte
prevăzute de legea penală la care, din culpă (...), contribuie cu acte de executare o altă persoană".
Dacă în cazul coautoratului propriu persoanele care săvârşesc în mod nemijlocit fapta
prevăzută de legea penală lucrează de pe aceeaşi poziţie psihică (cu aceeaşi formă de vinovăţie:
intenţie, culpă sau praeterintenţie -în condiţiile în care, în baza opiniilor exprimate, se admit şi
coautoratul din culpă, cât şi cel praeterintenţionat), în cazul coautoratului impropriu, formele de
vinovăţie sunt diferite, unul/unii dintre executanţi lucrând cu vinovăţie sub forma intenţiei (directă
sau indirectă), iar celăialt/ceilalţi cu forma de vinovăţie a culpei (cu prevedere sau fără prevedere).
Este de precizat că singularul la care recurge legiuitorul penal nu exclude pluralul. De asemenea,
legiuitorul nu distinge între modalităţile sub care se pot prezenta cele
111
A se vedea Expunerea de motive la proiectul noului Cod penal, pct. 2.12., p. 8, 9. Păstrarea instituţiei
participaţiei improprii nu a fost însă la adăpost de critici, sens în care în doctrina noastră penală s-au subliniat
următoarele: „Noul Cod penal (...) continuă să se situeze pe poziţia profund discutabilă după care actele de
participaţie trebuie raportate la fapta prevăzută de legea penală, şi nu la infracţiune, soluţie care singularizează
legea noastră penală în raport cu celelalte legislaţii. Chiar dacă în cazuri izolate instigatorul şi complicele pot să
fie traşi la răspundere şi dacă autorul comite fapta fără vinovăţie sau din culpă (participaţie improprie), aceasta
nu exclude faptul că, de regulă, participanţii (instigatorul, complicele) acţionează prin autor care săvârşeşte
nemijlocit infracţiunea, adică o faptă prevăzută de legea penală comisă cu intenţie. Soluţia noului Cod penal
având caracter de excepţie, ca atare instituţia participaţiei nu poate fi definită în acest mod, ci prin referire la
regulile generale (de eo quod plerumque fit, despre ceea ce se petrece mai frecvent), adică prin referire la
infracţiune". în acest sens, G. ANTONIU, Observaţii critice cu privire la noul Cod penal, op. cit., p. 16,17. Menţionăm
că, în optica doctrinei române (majoritare) - corespunzătoare concepţiei ilustrate de Codul penal anterior,
respectiv de Codul penal în vigoare -, în mod constant s-a respins/se respinge teoria autorului mediat, ca teorie
susţinută de cei care contestă existenta participaţiei improprii. S-a subliniat necesitatea reglementării acestei
forme de participaţie, ce reflectă o concepţie realistă şi ştiinţifică a legiuitorului român, potrivit căruia unitatea în
raport de care se apreciază contribuţiile mai multor persoane est e fapta prevăzută de legea penală (iar nu
infracţiunea), faptă ce se poate comite cu forme de vinovăţie diferite (spre exemplu, instigatorul/complicele pot
să lucreze cu intenţie, iar autorul din culpă) sau care se poate săvârşi în mod nemijlocit, de către (co)autor, chiar
fără vinovăţie penală!
două forme de vinovăţie, astfel încât deopotrivă intenţia şi culpa se pot Înfăţişa în oricare dintre
modalităţile lor normative.
Coautoratul impropriu în modalitatea intenţie - culpă este posibil numai în cazul în care fapta
este relevantă penal, fiind incriminată atât în baza intenţiei, cât şi a culpei (spre exemplu, cazul
uciderii unei persoane sau al vătămării unei persoane ori al distrugerii de bunuri). Se observă că
numitorul comun rezidă în săvârşirea nemijlocită a faptei, respectiv în contribuţia adusă prin acte
de executare a unei prevăzute de legea penală. Fapta este comisă însă în baza unor forme de
vinovăţie diferite, ceea ce va atrage încadrări juridice distincte pentru coautori şi - pe cale de
consecinţă - diferenţieri în raport de răspunderea penală angajată de unul/unii pentru o
infracţiune intenţionată (omor, vătămare corporală, distrugere), respectiv pentru celălalt/ceilalţi
pentru o infracţiune din culpă (ucidere din culpă, vătămare corporală din culpă, distrugere din
culpă).
Sub acest aspect, simţim nevoia de a reitera perspectiva critică asupra formei principale a
participaţiei penale în modalitatea intenţie - culpă (fără precedent legislativ), în opinia potrivit
căreia, „impropriu denumit coautorat, această formă de participaţie penală la comiterea aceleiaşi
fapte materiale nu înseamnă însă şi comiterea aceleiaşi infracţiuni, deoarece autorul care
acţionează cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu
intenţie, pe când autorul care acţionează din culpă va fi pedepsit pentru o altă infracţiune,
săvârşită din culpă, dacă fapta este incriminată şi atunci când este săvârşită din culpă (...).
Coautoratul presupune unitate de faptă, or, chiar dacă din punct de vedere material există
unitate, din punct de vedere subiectiv poziţiile celor doi autori sunt distincte, încât este greu de
susţinut ideea unei legături subiective, condiţie sine qua non a participaţiei penale"111.
b) Instigarea/complicitatea improprie în modalitatea intenţie - culpă este

reglementată potrivit art. 52 alin. (2) CP şi constă în „determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice
mod, cu intenţie, la săvârşirea din culpă de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea
penală".
Prin conţinutul său normativ, textul reuneşte cele două forme secundare ale participaţiei
penale, astfel încât se va reţine instigarea improprie atunci când are loc o activitate de
determinare, cu intenţie, la săvârşirea din culpă de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de
legea penală, respectiv se va reţine complicitatea improprie atunci când are loc o activitate de
înlesnire sau ajutor în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea din culpă de către o altă persoană a unei
fapte prevăzute de legea penală (cu realizarea şi a celorlalte condiţii cerute pentru existenţa
participaţiei sub forma instigării/complicităţii).
în doctrină121 se ilustrează participaţia improprie în această modalitate normativă, de
exempiu, atunci când „A, urmărind uciderea lui B, îi determină pe C să tragă în glumă cu arma
asupra acestuia, asigurându-l că arma este descărcată, iar C, fără a verifica acest lucru, trage şi,
deoarece în realitate arma era încărcată, îl ucide pe B" - instigare improprie. Sau atunci când „A,
văzând că B, muncitor necalificat, încerca să pună în funcţiune o instalaţie complicată a unei
unităţi economice, deşi îşi dă seama, datorită modului în care acţionează acesta, că se va putea
produce un scurt circuit, în dorinţa de a-i face rău, îi dă sfaturi cum să continue activitatea
începută şi, ca urmare, se declanşează un incendiu care distruge instalaţia" - complicitate
improprie.
111
V. PASCA, op. cit. (2014), p. 385. De menţionat că există şi unele norme de incriminare care prevăd, în
cadrul aceluiaşi articol, şi varianta din culpă a respectivei fapte incriminate [de exemplu, art. 286 alin. (4) CP -
înlesnirea evadării].
[2] A se vedea I. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 367.
Este de observat că activitatea participantului cu rol de instigator sau complice se poate

realiza faţă de o singură persoană care va trece la săvârşirea nemijlocită, din culpă, a faptei
prevăzute de legea penală - faptă incriminată în baza acestei forme de vinovăţie penală -, după
cum activitatea participantului se poate realiza (şi) faţă de mai multe persoane, în calitate de
coautori ai faptei penale din culpă (în opinia care admite coautoratul în cazul faptelor din culpă).
De asemenea, la săvârşirea nemijlocită a infracţiunii din culpă de către autor/coautori pot
participa, deopotrivă, mai mulţi instigatori/mai mulţi complici, după cum pot să participe, la un loc,
atât instigatori, cât şi complici. Dacă, ulterior unei activităţi de determinare la săvârşirea din culpă
de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală, acelaşi participant contribuie şi
prin acte de înlesnire sau ajutor, în orice mod, cu intenţie, la comiterea faptei, răspunderea sa
penală se va angaja cu reţinerea instigării improprii (care absoarbe complicitatea).
Ca şi în cazul coautoratului impropriu în modalitatea intenţie - culpă, se observă că legiuitorul
nu distinge între modalităţile sub care se pot prezenta cele două forme de vinovăţie, astfel încât
deopotrivă intenţia şi culpa se pot înfăţişa în oricare dintre modalităţile lor normative. Aceasta
înseamnă reţinerea instigării/complicităţii realizate cu intenţie (directă sau indirectă), ce se
raportează la săvârşirea în mod nemijlocit, din culpă (cu prevedere sau fără prevedere), a unei
fapte prevăzute de legea penală, dar care va atrage încadrări juridice distincte pentru autor,
respectiv participanţi. Astfel, toţi făptuitorii sunt infractori (întrucât au acţionat cu vinovăţie
penală), însă fapta săvârşită de autor/coautori este o infracţiune din culpă, spre deosebire de
angajarea răspunderii penale a instigatorului/complicelui pentru săvârşirea unei infracţiuni
intenţionate.
***
După cum reiese din doctrina penală, coautoratul/instigarea/complicitatea improprie în

modalitatea intenţie - culpă s-ar particulariza prin următoarele aspecte:
- se avansează opinia potrivit căreia autorul/coautorii infracţiunii din culpă acţionează
frecvent (sau chiar numai) în modalitatea culpei fără prevedere. Astfel, se susţine că, „în cazul
coautoratului, în modalitatea intenţie - culpă, cel mai adesea coautorul care săvârşeşte fapta cu
intenţie exploatează lipsa de experienţă, de prevedere sau credulitatea de care poate da dovadă o
persoană. (...) Cei care înlesnesc sau ajută cu intenţie pe viitorul autor al faptei din culpă folosesc,
ca şi cei care determină, procedee insidioase, aşa încât persoana care primeşte înlesniri sau
ajutoare nu-şi dă seama de rezultatul pe care aceştia îl urmăresc în realitate"111;
-în ipoteza complicităţii improprii, se susţine existenţa sa atunci când această formă de
participaţie secundară se realizează doar prin acte de înlesnire sau ajutor în orice mod, cu intenţie,
la săvârşirea din culpă, de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală, fiind
astfel exclusă complicitatea realizată prin promisiunea de tăinuire sau de favorizare a făptuitorului
[se poate observa că art. 52 alin. (2) CP nu preia dispoziţia înscrisă de art. 48 alin. (2) CP, care
reglementează complicitatea prin promisiune]121;
- se poate constata (aspect semnalat în doctrină) că reglementarea actuală a participaţiei
improprii este limitată, căci nu acoperă toate situaţiile apte să apară ca efect al diverselor
111
Ibidem. în acelaşi sens, a se vedea T. DIMA, op. cit., p. 448.
(2]
A se vedea V. PASCA, op. cit.(2014), p. 385,386. La rândul său, autorul constată faptul că doctrina
majoritară împărtăşeşte opinia relativă la modalitatea culpei simple care ar caracteriza poziţia autorului implicat
în săvârşirea nemijlocită a faptei, în participaţie improprie, semnalând că „această neprevedere de către autor
constituie tocmai argumentul inexistenţei complicităţii improprii prin promisiune de tăinuire sau favorizare,
aceste modalităţi presupunând prin ele însele că autorul prevede urmările faptei sale".
combinaţii ale formelor de vinovăţie. Mai exact, avem în vedere lipsa prevederii explicite a
modalităţii intenţie - intenţie depăşită, care este uneori asimilată, forţat, de lege lata, modalităţii
intenţie - culpă [aspect criticabil, din moment ce, în art. 16 alin. (5) CP, se înscrie expres intenţia
depăşită ca formă distinctă a vinovăţiei penale]. Astfel, în ceea ce priveşte formele de participaţie
penală secundară (instigare/complicitate), dacă se trece de către autor la comiterea unei fapte
săvârşite în concret ca infracţiune praeterintenţionată, se ridică problema încadrării juridice a
faptei în raport de care îşi vor angaja răspunderea penală aceştia (instigatorii/complicii).
Subscriem opiniei potrivit căreia, „în realitate, în acest caz, suntem în prezenţa participaţiei proprii
la infracţiunea intenţionată şi problema care se pune este în ce fel se răsfrânge rezultatul mai grav
produs din culpă asupra instigatorului sau complicelui"111.
După cum ne-am exprimat, considerăm că răspunderea instigatorilor/complicilor se va angaja
pentru infracţiunea comisă cu intenţie depăşită, în măsura în care se verifică şi în privinţa lor
aceeaşi poziţie subiectivă precum cea existentă în cazul autorului: intenţie în raport de rezultatul
iniţial (mai puţin grav) şi culpă în raport de urmarea finală, mai gravă [rezolvare pe terenul
modului în care se comunică între participanţi circumstanţele reale: art. 50 alin. (2) CP]. Discuţii
intervin cu privire la modalitatea culpei care ar putea exista într-o atare ipoteză, din moment ce
art. 50 alin. (2) CP pare a face referire doar la culpa cu prevedere, iar nu şi la culpa simplă (după
cum am mai arătat, soluţia logică şi echitabilă - cea care include şi situaţia culpei simple în
structura finală a praeterintenţiei în asemenea cazuri - reprezintă, totodată, rezolvarea indicată de
o interpretare extensivă, in mala partem, a textului legal avut în vedere, procedeu care este, de
principiu, nepermis).
§2. Participaţia improprie în modalitatea intenţie - lipsă de vinovăţie

a) Coautoratul impropriu în modalitatea intenţie - lipsă de vinovăţie este reglementat
potrivit art. 52 alin. (1) teza a ll-a CP şi constă în nemijlocită, cu intenţie, de către
o persoană a unei fapte prevăzute de legea penală la care, (...) fără vinovăţie, contribuie cu acte de
executare o altă persoană".
Dacă, în cazul coautoratului impropriu în modalitatea normativă anterior prezentată
(modalitatea intenţie - culpă), persoanele implicate în săvârşirea nemijlocită a faptei prevăzute de
legea penală lucrează cu forme de vinovăţie diferite [unul/unii dintre executanţi acţionând
!11
A se vedea V. PASCA, op. cit. (2014), p. 385. De menţionat însă că, într-o asemenea ipoteză (participaţie în
modalitatea intenţie - intenţie depăşită), trebuie făcută, totuşi, o distincţie, în funcţie de urmarea asupra căreia
poartă intenţia participanţilor, soluţia fiind diferită după cum intenţia lor se raportează la rezultatul iniţial, mai
puţin grav, sau, dimpotrivă, direct la rezultatul final, mai grav. Astfel, rezolvarea indicată (participaţie proprie)
corespunde ipotezei în care intenţia tuturor participanţilor vizează rezultatului iniţial, mai puţin grav, în privinţa
urmării finale, mai gravă, manifestându-se culpa acestora (cel puţin sub forma culpei cu prevedere). în schimb,
dacă intenţia participanţilor (instigator, complice, coautor) vizează direct rezultatul final mai grav, iar
autorul/unul dintre coautori manifestă intenţie doar în raport de rezultatul iniţial, mai puţin grav, respectiv
culpă în raport de urmarea finală, mai gravă, atunci participaţia va lua formă improprie. „Astfel, în situaţia în
care coautorul, instigatorul, complicele au acţionat cu intenţie la săvârşirea unei infracţiuni praeterintenţionate,
având deci reprezentarea rezultatului mai grav produs pe care l-au dorit sau numai l-au acceptat, contribuţia lor
(considerată în raport cu acest rezultat mai grav faţă de care poziţia subiectivă a autorului se caracterizează doar
prin culpă) prezintă toate caracteristicile participaţiei improprii în modalitatea reglementată în art. 52 alin. (1)
teza I şi alin. (2) CP. De altfel, o asemenea participaţie nu ar putea fi considerată în niciun caz proprie, din cauza
lipsei de identitate în ceea ce priveşte factorul subiectiv, ca element caracterizant al acesteia. Prin urmare, dacă
participantul (coautor, instigator, complice) acţionează cu intenţie şi cu privire la rezultatul mai grav, el va
răspunde pentru fapta săvârşită cu intenţie (de exemplu, pentru omor), în timp ce autorul va răspunde pentru
fapta săvârşită cu praeterintenţie (lovire sau vătămări cauzatoare de moarte)" -1. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p.
367, 368.
cu vinovăţie sub forma intenţiei (directă sau indirectă), iar celălalt/ceilalţi cu forma de vinovăţie a
cuipei (cu prevedere sau fără prevedere)], în cazul acestei modalităţi distincte, se observă că
unul/unii dintre coautori lucrează cu intenţie, iar celălalt/ceilalţi fără vinovăţie penală.
Se evidenţiază (şi în această ipoteză legală) existenţa unui numitor comun, care rezidă în
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, reţinând însă, pe de o parte, săvârşirea
nemijlocită cu intenţie, precum şi o contribuţie adusă prin acte de executare comise fără vinovăţie,
pe de altă parte. Tntr-o atare ipoteză, nu toţi făptuitorii (coautorii) sunt infractori, ci doar ce! care
săvârşeşte nemijlocit, cu vinovăţie, fapta prevăzută de legea penală, ceea ce va conduce la
angajarea răspunderii penale a acestuia pentru o infracţiune intenţionată. Persoana care, fără
vinovăţie, contribuie cu acte de executare rămâne doar făptuitor, fiind exclusă răspunderea sa
penală, întrucât fapta la care contribuie prin acte de executare reprezintă doar o faptă prevăzută
de legea penală, iar nu o infracţiune. Sub acest din urmă aspect, o
menţiune constantă a doctrinei noastre evidenţiază faptul că lipsa vinovăţiei penale se poate
datora fie săvârşirii faptei prevăzute de legea penală sub imperiul unei cauze (personale) de
neimputabilitate (spre exemplu, săvârşirea nemijlocită a unui furt de către un infractor major,
împreună cu un minor nerăspunzător penal), fie comiterii acesteia în lipsa formei de vinovăţie
anume cerute de norma de incriminare a faptei respective (spre exemplu, atunci când se
săvârşeşte din culpă o faptă incriminată exclusiv în baza intenţiei).
b) Instigarea/complicitatea improprie în modalitatea intenţie - lipsă de vinovăţie este

reglementată potrivit art. 52 alin. (3) CP şi constă în „determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice
mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care
comite acea faptă fără vinovăţie".
Prin conţinutul său normativ, textul reuneşte cele două forme secundare ale participaţiei
penale. Astfel, se va reţine instigarea improprie atunci când are loc o activitate de determinare, cu
intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea
faptă fără vinovăţie (cu realizarea şi a celorlalte condiţii cerute pentru existenţa participaţiei sub
forma instigării). Se va reţine complicitatea improprie atunci când are loc o activitate de înlesnire
sau ajutor, în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o
persoană care comite acea faptă fără vinovăţie (cu realizarea şi a celorlalte condiţii cerute pentru
existenţa participaţiei sub forma complicităţii).
în cazul acestei modalităţi normative, se observă că autorul/coautorii realizează - prin
săvârşire nemijlocită - fapta prevăzută de legea penală lucrând fără vinovăţie (în condiţiile unei
cauze personale de neimputabilitate sau cu o altă formă de vinovăţie decât aceea cerută de
norma de incriminare a faptei), spre deosebire de instigator/complice, care contribuie cu intenţie
la comiterea acesteia. Spre exemplu, atunci când se determină sau se sprijină (prin acte de
înlesnire sau acordare de ajutor) comiterea unui omor de către o persoană iresponsabilă la data
comiterii faptei.
Spre deosebire de instigarea/complicitatea improprie în modalitatea normativă anterior
prezentată (modalitatea intenţie - culpă)111, în cazul modalităţii normative intenţie - lipsă de
vinovăţie, fapta va constitui infracţiune intenţionată şi va atrage răspunderea penală a
instigatorului/complicelui, pentru executant fiind exclusă însă răspunderea penală. Aceasta,
deoarece fapta nu constituie infracţiune în raport de acesta, întrucât a săvârşit (doar) o faptă
prevăzută de legea penală, lucrând fără vinovăţie, ceea ce reprezintă o împrejurare (de ordin
111
Corespunzătoare cazului în care toţi făptuitorii sunt infractori, dar răspunderea penală se angajează în
baza unor dispoziţii legale ce incriminează distinct fapta intenţionată şi pe cea culpoasă, în funcţie de forma de
vinovăţie specifică activităţii desfăşurate (intenţie în ceea ce priveşte instigatorul/complicele şi culpă în privinţa
autorului).
strict personal) care nu afectează caracterul penal al faptei comise (respectiv infracţiune
intenţionată), reţinută în sarcina participantului cu rol de instigator/complice.
Menţionăm faptul că această ipoteză legală a participaţiei improprii primeşte în alte legislaţii
penale rezolvarea prin apel la teoria autorului mediat. Aceasta reflectă ideea conform căreia, în
lipsa vinovăţiei autorului, întrucât fapta comisă de acesta nu constituie infracţiune, participaţia
penală este exclusă, transformându-se însă în autor (mediat, mijlocit) al faptei comise de persoana
care a desfăşurat activitatea de determinare/înlesnire sau ajutor în vederea comiterii acesteia.
Legiuitorul penal român respinge această teză în optica promovată constant (ce a caracterizat şi
concepţia anterioară), potrivit căreia cel care a realizat o activitate de determinare/înlesnire sau
ajutor cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o altă persoană care
comite acea faptă fără vinovăţie, îşi păstrează poziţia de participant secundar, urmând să
răspundă penal ca instigator/complice pentru fapta comisă, ce constituie o infracţiune
intenţionată reţinută în sarcina sa (chiar dacă rămâne doar la stadiul de faptă prevăzută de legea
penală în raport de autor).
***
Înţelegem să insistăm asupra acestei modalităţi normative a participaţiei improprii - intenţie şi

lipsă de vinovăţie penală - mai precis asupra celor două situaţii ce pot ilustra lipsa vinovăţiei
autorului faptei: fie săvârşirea acesteia sub imperiul unei cauze (personale) de neimputabilitate;
fie lipsa vinovăţiei în forma cerută de lege pentru existenţa infracţiunii. După cum ne-am exprimat
şi cu un alt prilej[1], participaţia improprie în modalitatea normativă de care ne ocupăm -
caracterizată prin săvârşirea nemijlocită a faptei fără vinovăţie - se va reţine atât atunci când
lipseşte direct vinovăţia (în accepţiunea de element subiectiv specific al conţinutului constitutiv al
infracţiunii), precum şi atunci când lipsa vinovăţiei este implicit atrasă ca urmare a inexistenţei
imputabilităţii faptei, în prezenţa unei cauze generale/speciale de neimputabilitate121. 1 2
[1] M.l. MlCHINICI, M. DUNEA, în T. TOADER (COORD.), op. cit., p. 133.

[2]
Observăm că dispoziţia cuprinsă în art. 52 alin. (3) CP-care ilustrează instigarea, respectiv complicitatea
improprie - reproduce dispoziţia corespondentă din reglementarea anterioară [art. 31 alin. (2)], însă în raport cu
o altă definiţie acordată faptei ce constituia infracţiune, aspect sub care ni se pare criticabilă simpla preluare a
textului corespondent. Este de necontestat faptul că subzistă participaţia, îmbrăcând formă improprie, atunci
când se reţine că autorul a comis fapta prevăzută de legea penală sub imperiul unei cauze personale de
neimputabilitate. însă o astfel de cauză „loveşte" direct în trăsătura esenţială distinctă a imputabilităţii faptei,
împiedicând astfel constituirea ca infracţiune, darîn mod exclusivîn raport de persoana executantului. De
asemenea, lipsa vinovăţiei (în accepţiunea de element subiectiv specific ce caracterizează existenţa faptei ca
infracţiune) trebuie înţeleasă în sensul că nu afectează existenţa obiectivă a faptei comise în concret (care
rămâne o faptă prevăzută de legea penală, stricto sensu), ci doar împiedică, în cauză, configurarea acesteia ca
infracţiune reţinută în sarcina autorului. A veni cu o altă interpretare-în considerarea opticii potrivit căreia
vinovăţia [prezentă în definiţia infracţiunii potrivit art. 15 alin. (1) CP] este inclusă în trăsătura esenţială a
tipicităţii (loto sensu) - ar însemna, practic, că fapta concret comisă nu poate fi calificată drept o foptâ prevăzută
de legea penală, ceea ce ar atrage lipsa de relevanţă penală (drept acte de participaţie penală) a actelor de
determinare, înlesnire sau ajutare, în orice mod, cu intenţie, la comiterea ei. Reiterăm o idee deja exprimată (în
materia prezentării trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii), anume că semnificaţia sintagmei faptă prevăzută de
legea penală este utilizată, de către legiuitorul penal actual (în mod criticabil), în mod diferit, în contexte de
reglementare distincte. Uneori, aceasta este echivalentă cu noţiunea de tipicitate (în sens plenar), alteori este
sinonimă doar cu acel concept pe care am ales să îl denumim (în raport de definiţia legală actuală a infracţiunii)
tipicitate obiectivă. Este de reţinut că, în cuprinsul art. 52 CP, se întrebuinţează respectiva sintagmă în acest din
urmă sens (prin faptă prevăzută de legea penală se are în vedere doar verificarea unei corespondenţe obiective
între activitatea concret săvârşită şi o normă de incriminare, separat de chestiunea vinovăţiei). Dincolo de
aceste aspecte critice, apreciem iniţiativa legiuitorului actual de a lărgi sfera participaţiei improprii (şi) în această
modalitate normativă, prin înscrierea explicită a coautoratului potrivit art. 52 alin. (1) teza a ll-a CP, observaţiile
de mai sus fiind valabile şi în acest caz.
Manifestăm unele rezerve relative la înscrierea expresă impropriu în

modalitatea intenţie - lipsă de vinovăţie, neexistând nicio incompatibilitate de manifestare sub alte
modalităţi. Modalitatea intenţie depăşită - lipsă de vinovăţie ar putea exista, de pildă, atunci când
două persoane, un infractor major împreună cu un minor nerăspunzător penal, comit acte de
îmbrâncire a victimei care, sub efectul agresiunii fizice la care este supusă, îşi pierde echilibrul,
alunecă, iarîn cădere se loveşte la cap de o suprafaţă dură, ceea ce îi provoacă decesul (coautorat
impropriu la o faptă de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte). Sau modalitatea culpă - lipsă de
vinovăţie ar putea exista, de pildă, atunci când două persoane, dintre care una este
iresponsabilă/minor nerăspunzător penal, aflate la iarbă verde cu alţi prieteni, sunt prinse într-o
joacă puerilă (dar periculoasă), în încercarea - ce implică un efort fizic conjugat-de a
rostogoli/ridica un bloc de piatră pe care să îl deplaseze într-un anume loc, pe care însă îl scapă,
fiind accidentată mortal o terţă persoană (exemplul vizează o culpă derivând din încălcarea unor
reguli normale de convieţuire socială).
Secţiunea a 6-a. Regimul de sancţionare

aplicabil participaţiei penale
§1. Consideraţii generale
Importanţa distincţiei între participaţia proprie şi participaţia improprie interesează nu numai
din punct de vedere teoretic, ci şi din punct de vedere practic, prin consecinţele diferite atrase
asupra răspunderii penale, prin urmare, asupra sancţiunilor aplicabile. După cum s-a putut observa
din cele ce preced, în cazul participaţiei proprii, toate persoanele care desfăşoară una dintre
activităţile configurate de art. 46, art. 47, art. 48 CP lucrează cu intenţie, spre deosebire de situaţia
participaţiei improprii. în cazul acesteia din urmă, săvârşirea faptei prevăzute de legea penală în
baza unei conlucrări materiale/
obiective - prin activităţi de săvârşire nemijlocită a faptei, de instigare/complicitate - nu se
realizează de pe aceeaşi poziţie psihică, contribuţiile fiind prestate, din punct de vedere subiectiv,
fie în baza unor forme de vinovăţie diferite (descriind modalitatea normativă a intenţiei şi a
culpei), fie chiar fără vinovăţie penală (descriind modalitatea normativă a intenţiei şi a lipsei de
vinovăţie).
Astfel, în cazul instigârii/complicitâţii improprii,întotdeauna
instigatorul/complicele este
participantul care acţionează cu intenţie, iar autorul săvârşeşte fapta prevăzută din legea penală
din culpă sau fără vinovăţie [art. 52 alin. (2) şi (3) CP]. în cazul coautoratului impropriu, persoanele
implicate în săvârşirea nemijlocită a faptei prevăzute de legea penală lucrează de pe poziţii psihice
distincte (o persoană săvârşeşte cu intenţie fapta la care, din culpă, contribuie cu acte de
executare o altă persoană) sau cel puţin una dintre persoane comite fapta fără vinovăţie (o
persoană săvârşeşte cu intenţie fapta la care, fără vinovăţie, contribuie cu acte de executare o altă
persoană), aşa cum rezultă din prevederile art. 52 alin. (1) CP.
în ceea ce priveşte sancţionarea (pedepsirea), legiuitorul penal român operează distincţii,
după cum se realizează condiţiile participaţiei proprii sau cele ale participaţiei improprii, prin
consacrarea unor sisteme de sancţionare (pedepsire) diferite. Pentru participaţia proprie, legea
noastră penală consacră sistemulparificării legale de pedeapsă (sistem ce se combină cu cel al
diversificării judiciare de pedeapsă), după cum rezultă din dispoziţiile art. 49 CP. Pentru
participaţia improprie este consacrat sistemul diversificării legale de pedeapsă, în ipotezele legale
prevăzute de art. 52 alin. (1) teza I şi art. 52 alin. (2) CP (ilustrând modalitatea intenţie - culpă).
Materia rezervată problemelor de sancţionare include şi dispoziţii de interes referitoare la

regimul circumstanţelor personale şi reale, corespunzător prevederilor art. 50 CP, precum şi la
cauza reprezentată de împiedicarea săvârşirii infracţiunii, cauză de impunitate/nepedepsire
operantă în caz de participaţie înscrisă de art. 51 CP. Ambele dispoziţii legale sunt incidente
indiferent de forma pe care o îmbracă participaţia penală (proprie sau improprie).
Menţionăm faptul că problematica pe care o dezvoltă sancţionarea participaţieipenale nu se
reduce la aspecte privitoare la pedepse - ca sancţiuni penale, la care fac referiri exprese/explicite
textele legale menţionate (art. 49-52 CP). în egală măsură, interesează şi sancţionarea prin prisma
altor categorii de sancţiuni de drept penal, cum este cazul măsurilor educative-sancţiuni penale
care se iau faţă de minorii răspunzători penal-sau al măsurilor de siguranţă (ce se pot lua în
condiţiile legii).
După cum s-a precizat deja, sub aspectul naturii juridice, participaţia penală reprezintă o
cauză de agravare a răspunderii penale pentru fapta comisă, legiuitorul atribuindu-i fie valoare de
circumstanţă generală agravantă legală (obligatorie), fie, în anumite cazuri, prin norme speciale,
valoare de element circumstanţial agravant.
Natura juridică de circumstanţa generală agravantă legală (obligatorie) rezultă din dispoziţiile
cuprinse în art. 77 Ut. a) CP (care înscrie împrejurarea referitoare la „săvârşirea faptei de trei sau
mai multe persoane împreună"), precum şi din prevederile art. 77 d) CP (referitoare la „săvârşirea
infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor"). în
aceste cazuri, efectele produse asupra pedepsei principale sunt cele prevăzute în art. 78 CP.
în limitele prezentului cadru (fără a intra aici în detalii111), apreciem necesare anumite
precizări. Astfel, valorificarea participaţiei penale cu titlu de circumstanţă agravantă generală
legală [art. 77 lit. a) şi d) CP], pentru a fi reţinută, presupune realizarea unor condiţii.
Condiţiile reţinerii agravantei prevăzute de art. 77 lit. a) CP („săvârşirea faptei de trei sau mai
multe persoane împreună") privesc:
a) întrunirea unui anumit număr de persoane (minimum trei persoane implicate în săvârşirea
faptei). Nu interesează dacă unele dintre acestea au calitatea de infractor, iar altele doar pe aceea
de făptuitor. Spre exemplu, în cazul în care a conlucrat şi o persoană iresponsabilă, agravanta
generală se va reţine şi va produce efecte asupra pedepsei aplicabile persoanelor majore
responsabile care au lucrat cu vinovăţie;
b) săvârşirea în concret a faptei trebuie să reflecte o săvârşire împreună a acesteia, de
unde rezultă că nu orice faptă comisă în participaţie - chiar dacă se realizează numărul minim
cerut de lege - va conduce la reţinerea agravantei. Prin săvârşire împreună, aşa cum rezultă din
doctrină şi practica judiciară (curent majoritar, la care se înţelege
în participaţie care înglobează doar actele de coautorat, precum şi pe cele de complicitate
concomitentă (nu şi actele de instigare ori de complicitate anterioară) - concepţia restrictivă
asupra semnificaţiei termenului „împreună"121.
în aceeaşi ordine de idei, circumstanţa agravantă a participaţiei penale este ilustrată şi de
împrejurarea descrisă la lit. d) a art. 77 CP - „săvârşirea infracţiunii de către un infractor
111
Problematica astfel dezvoltată se subsumează instituţiei individualizării pedepsei, în baza reglementărilor
rezervate regimului circumstanţelor generale agravante (Titlul III, Capitolul V din Partea generală a Codului penal, art.
77-79 CP). în ceea ce priveşte aspectele implicate de valorificarea elementelor circumstanţiale agravante, acestea fac
obiectul analizei în materia dreptului penal - partea specială.
,21
Reamintim că, în cazul în care aceeaşi persoană îşi aduce, la săvârşirea faptei, atât o contribuţie de instigare,
cât şi una de complicitate, instigarea absoarbe complicitatea (inclusiv complicitatea concomitentă). Prin urmare, într-o
asemenea ipoteză, este (totuşi) posibil ca unui participant cu rol de instigator să i se reţină agravanta săvârşirii faptei
de către mai multe persoane împreună (efect atras de contribuţia sa de complice concomitent, absorbită în
contribuţia de instigator).
major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor". în această ipoteză legală nu interesează
dacă minorul este sau nu răspunzător penal (precum nici calitatea de pe poziţiile căreia contribuie
la comiterea faptei: autor/coautor, instigator sau complice)ll], fiind însă necesar ca infractorul
major să fi cunoscut starea de minoritate a co-participantului. Agravanta antrenează, în mod
exclusiv, consecinţe asupra răspunderii penale a infractorului major, prin prisma efectelor produse
asupra pedepsei121.
Este de reţinut că cele două circumstanţe generale agravante astfel indicate pot coexista (în
raport de aceeaşi speţă determinată), caz în care se va produce o singură agravare, cu luarea în
considerare, generică, a tuturor raţiunilor care o impun [art. 78 alin. (2) CP].
Prin norme speciale, participaţia penală este valorificată uneori şi cu titlu de element
circumstanţial agravant, prin includerea în conţinutul agravat al unor incriminări a cerinţei
privitoare la săvârşirea faptei de către două sau mai multe persoane împreună [spre exemplu:
forma agravată a violului, corespunzător prevederilor art. 218 alin. (3) lit. f) CP, sau forma agravată
a agresiunii sexuale, corespunzător prevederilor art. 219 alin. (2) lit. f) CP].
Când o infracţiune pentru care legea a prevăzut participaţia penală ca element circumstanţial
agravant s-a comis în condiţiile acesteia, se va reţine numai forma agravată (chiar dacă numărul
participanţilor ar fi mai mare de doi), fără a se da efect şi agravantei generale din art. 77 lit. a) CP.
în mod corect doctrina subliniază că, „în situaţia în care infracţiunea de viol este comisă de cel
puţin trei persoane împreună, varianta agravată prevăzută în art. 218 alin. (3) lit. f) intră în concurs
cu circumstanţa agravantă generală prevăzută de art. 77 alin. (1) (sic!) lit. a) CP (săvârşirea faptei
de trei sau mai multe persoane împreună), iar situaţia se soluţionează prin aplicarea numai a
agravantei speciale, potrivit regulii că specialul primează faţă de general"131. Dacă una dintre
persoanele care a cooperat la săvârşirea faptei este un minor (nerăspunzător sau răspunzător
penal), va fi însă incidenţă, alături de forma agravată a infracţiunii, şi agravanta generală din art.
77 lit. d) CP, reţinută în sarcina infractorului major141.
§2. Tratamentul penal al participaţiei penale proprii

Legea reglementează tratamentul penal al participaţiei proprii potrivit art. 49 CP (cu
denumirea marginală „Pedeapsa în cazul participanţilor")* 151. Pornind de la natura juridică a
participaţiei penale - reflectăndu-se concepţia unităţii de faptă, îmbrăţişată de legiuitorul penal
român, respectiv aceea a unităţii infracţionale (intenţionate) în cazul participaţiei
111
Concepţia extensivă asupra sensului termenului „împreună".
121
Se reţine nu numai în cazul participaţiei penale, ci şi în cazul celorlalte forme de manifestare a pluralităţii
de făptuitori (pluralitatea naturală şi cea constituită de infractori/făptuitori).
131A se vedea V. DOBRINOIU, N. NEAGU, op. cit., p. 137.
H1 Reamintim că dispoziţia specială primează faţă de cea generală, dacă există o incompatibilitate în
aplicarea cumulată a celor două reglementări (precum încălcarea regulii non bis in idem). Altfel, cele două tipuri
de dispoziţii se vor aplica împreună, completându-se.
151 în doctrina noastră sunt prezentate cele două sisteme de sancţionare (pedepsire) a participanţilor,
conturate în literatura de specialitate şi reflectate pe planul legislaţiilor penale, deosebindu-se după importanţa
acordată fie aspectului subiectiv, fie aspectului obiectiv din conţinutul faptei relevante penal săvârşite în
participaţie. în sistemul parificârii de pedeapsă (care accentuează aspectul subiectiv al participaţiei), se susţine că
participanţii trebuie să fie sancţionaţi prin lege cu aceeaşi pedeapsă, ceea ce denotă o parificare legală (la nivelul
pedepsei abstracte), urmând ca, în concret, din punct de vedere judiciar, să existe posibilitatea/obligativitatea
diferenţierii pedepselor concrete (diferenţiere judiciară). în sistemul opus, sistemul diversificării de pedeapsă (care
accentuează aspectul obiectiv al participaţiei), se susţine că sancţiunile (pedepsele) participanţilor trebuie să fie
diferenţiate prin lege, ceea ce denotă o diversificare legală, operându-se o ierarhizare în abstract, după
importanţa contribuţiei aduse în săvârşirea infracţiunii (în afară de individualizarea judiciară a pedepsei
concrete). Pentru detalii, a se vedea I. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 346-348.
proprii-, s-a optat pentru sistemulparificării de pedeapsă ca sistem aplicabil participanţilor, aşa
cum rezultă din dispoziţiile art. 49 teza I CP, care prevede: „Coautorul, instigatorul şi complicele la
o infracţiune săvârşită cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor".
Parificarea este de ordin legal, implicând o egalitate de sancţionare sub aspectul pedepsei
abstracte, ca pedeapsă prevăzută de lege conform normei de incriminare a faptei (unice) comise,
încadrată ca infracţiune intenţionată atât în raport de autor, coautor, cât şi de instigator şi/sau
complice. Trebuie observat că, pornind de la acest sistem şi în completarea parificării legale,
legiuitorul înscrie obligativitatea ca la stabilirea pedepsei - pedeapsa concretă -, în operaţiunea de
individualizare judiciară a acesteia, să se ţină seama de contribuţia fiecărui participant la
săvârşirea infracţiunii (coautor, instigator, complice), cât şi de criteriile generale legale de
individualizare a pedepsei. în acest sens se dispune prin art. 49 teza a ll-a CP, care prevede că „La
stabilirea pedepsei se ţine seama de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de
dispoziţiile art. 74".
Astfel, la stabilirea pedepsei pe caz concret se va da eficienţă criteriului special de
individualizare constând în contribuţia fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii, după cum şi
criteriilor generale de individualizare a pedepsei (în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu
periculozitatea infractorului). Aşa cum rezultă din interpretarea legii (art. 49 CP), parificarea legală
de pedeapsă se combină cu diversificarea judiciară (judecătorească) de pedeapsă, de unde reiese -
în opinia noastră - consacrarea unui sistem de sancţionare (pedepsire) mixt. Apreciem că reiese un
sistem cu o deschidere mai largă, deopotrivă pe planul pedepsirii în abstract, cât şi al pedepsirii în
concret111.
De regulă, în abordarea tratamentului penal aplicabil participaţiei proprii, cu referire la
pedepsirea participanţilor, doctrina noastră se opreşte, pe rând, asupra pedepsirii coautorilor,
instigatorului şi complicelui, semnalându-se (invariabil) faptul că, doar din punct de vedere legal,
pedeapsa coautorului, instigatorului sau complicelui este aceeaşi (în sensul că se are în vedere
pedeapsa prevăzută de lege pentru autorul infracţiunii intenţionate comise). Aceasta nu înseamnă
însă că, în concret, participanţii urmează să fie pedepsiţi la fel, pedeapsa efectiv stabilită, aplicabilă
fiecăruia, putând să difere în urma valorificării criteriilor care funcţionează în individualizarea sa
judiciară (după contribuţia prestată şi potrivit criteriilor generale din art. 74 CP). „Pentru aplicarea
pedepsei unui participant la infracţiune se va ţine seama, mai întâi, de natura şi limitele pedepsei
prevăzute de norma de incriminare a acelei fapte pentru
111
Din perspectivă abstractă, în principiu, parificarea legală implică faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru
autor, dată fiind încadrarea juridică a faptei - infracţiune intenţionată -, se răsfrânge asupra tuturor participanţilor, dar
cu posibilitatea diferenţierii în raport de regimul circumstanţelor în contextul cărora s-a comis infracţiunea. Din
perspectivă concretă, sistemul parificării legale implică diversificarea judiciară, care presupune că pedeapsa se
stabileşte după contribuţia prestată efectiv, după criteriile generale de individualizare a pedepsei - obiective şi
subiective -, inclusiv ţinând cont de regimul circumstanţelor generale de agravare/atenuare a răspunderii penale cu
efecte asupra pedepsei (principale) stabilite. Mai mult decât atât, în condiţiile prevăzute de lege (corespunzător art.
80 ş.u. CP) şi în urma unei anumite aprecieri a instanţei, se va putea da eficienţă instituţiilor de individualizare a
pedepsei reprezentate de: renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere. înţelegem doar să punctăm acest din urmă aspect, subliniind complexitatea operaţiunii
de individualizare judiciară a pedepsei, atribut exclusiv al instanţei penale, care se poate finaliza prin pronunţarea
unor soluţii distincte, atrase în urma comiterii unei infracţiuni. Astfel, în ordinea de reglementare instituită prin lege
(şi aflate fiind într-o succesiune progresivă), instanţa va putea: (chiar) să nu stabilească pedeapsa pe caz concret,
putând dispune renunţarea la aplicarea pedepsei (potrivit art. 80 CP); dacă a stabilit pedeapsa, instanţa poate să nu o
aplice, dispunând amânarea aplicării pedepsei (potrivit art. 83 CP); în cazul în care a stabilit şi aplicat pedeapsa,
instanţa poate să nu o dispună cu executare (efectivă), pronunţând condamnarea cu suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere (potrivit art. 91 CP). Or, chiar şi în ipoteza săvârşirii unei infracţiuni în participaţie proprie, credem
că nu există niciun impediment legal care să împiedice instanţa penală să soluţioneze în mod distinct (pentru
infractorii implicaţi în comiterea acesteia) raportul juridic penal de conflict astfel născut.
autor, apoi se va stabili în ce a constat contribuţia efectivă la săvârşirea infracţiunii şi, în sfârşit, vor
fi avute în seamă criteriile generale de individualizare a pedepsei"111. De menţionat că sistemul
parificării legale, în accepţia mai sus indicată, operează ca regulă în acele
situaţii
(obişnuite) în care încadrarea juridică a faptei este unitară pentru toţi participanţii. în schimb, în
măsura în care ar exista cazuri (mai rare) în care încadrările juridice ale faptei comise ar fi diferite
pentru unii participanţi în raport de ceilalţi, sancţionarea lor nu se va mai raporta la aceleaşi limite
legale de pedeapsă. Spre exemplu, astfel este situaţia în care un infractor ar răspunde pentru
forma de bază a unei fapte penale, în timp ce un altul ar fi tras la răspundere pentru forma
atenuată sau agravată a acelei infracţiuni.
Astfel, în concret, pot să apară diferenţe generate de contribuţia realmente prestată, şi
anume: ce formă a participaţiei penale s-a realizat (coautorat, instigare, complicitate); în ce mod s-
a concretizat contribuţia adusă; care a fost gradul de eficienţă avut în comiterea infracţiunii etc.
Este posibil deci ca pedeapsa individualizată judiciar (cea pe care o va stabili instanţa) să difere,
chiar şi în cazul coautorilor* 121, după cum nimic nu împiedică să îi fie atrasă instigatorului sau
complicelui o pedeapsă mai grea decât cea a autorului fapteil3].
în stabilirea pedepsei, pe lângă examinarea contribuţiei participantului, se va ţine cont de
criteriile generale de individualizare judiciară a pedepsei (art. 74 CP), care ghidează instanţa la
adaptarea pedepsei pe caz concret. Astfel, stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în
raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, acestea evaluându-se
după criteriile (obiective şi subiective) prevăzute de lege (criterii de care se ţine seama şi atunci
când pentru infracţiunea săvârşită legea înscrie pedepse principale alternative).
în această ordine de idei, în acord cu doctrina majoritară, apreciem că, în situaţia în care
pentru infracţiunea săvârşită în participaţie penală legea prevede pedepse (principale) alternative
(detenţiune pe viaţă sau închisoare; închisoare sau amendă), diversificarea judiciară a pedepsei nu
împiedică, nicidecum, opţiunea instanţei pentru pedepse diferite stabilite/aplicate participanţilor.
Aceasta, pentru că, atât timp cât pedeapsa coautorului, instigatorului/complicelui este
determinată de pedeapsa abstractă (ceea ce ţine de esenţa parificării legale) - iar pedeapsa
principală alternativă desemnează pedeapsa abstractă -, o pondere însemnată au şi criteriile
subiective de individualizare judiciară a pedepsei. De asemenea, pot să apară diferenţe la nivelul
pedepselor concrete în cazul reţinerii de cauze generale/speciale personale de atenuare sau
agravare a răspunderii penale, cu efecte asupra pedepsei. în aceeaşi ordine de idei, subliniem
faptul că pedepsirea coautorului, instigatorului sau complicelui, care au acţionat în participaţie
proprie, este condiţionată doar de săvârşirea infracţiunii de către autor (şi de pedeapsa prevăzută
de lege), iar nu de sancţionarea propriu-zisă a acestuia. Spre exemplu: autorul poate să fi decedat;
acestuia
[1) I. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit.,p. 348.

121
De exemplu: diferenţierea la nivelul contribuţiei, după natura actelor de executare - acte propriu-zise sau
asimilate acestora (în concepţia care sprijină teza coautoratului extins) - ori după importanţa lor în producerea
rezultatului periculos; reţinerea contribuţiei drept coautorat, cu absorbţia activităţii de instigare/complicitate comise
de un coautor; în cazul infracţiunilor de durată - exemplul infracţiunii continuate -, coautorat, după caz, parţial sau
total.
131
De exemplu: atunci când contribuţia instigatorului/unuia dintre instigatori (în ipoteza unei coinstigări)
absoarbe şi activitatea de înlesnire sau ajutor acordat la săvârşirea infracţiunii ori ţinând cont de modul şi mijloacele
prin care a realizat actul de determinare; în ceea ce îl priveşte pe complice, de asemenea, va conta modalitatea în
care se concretizează contribuţia sa - prin înlesnire sau ajutor, sprijinind moral sau/şi material săvârşirea infracţiunii -
ori, în situaţia complicităţii prin promisiune, dacă şi-a îndeplinit sau nu (ulterior comiterii faptei) promisiunea realizată
anterior/concomitent săvârşirii acesteia.
poate să îi profite o cauză generală/specială (personală) de impunitate/nepedepsire sau o cauză

personală de înlăturare a răspunderii penale.
Sancţionarea participanţilor care lucrează în participaţie proprie nu se reduce la pedepsirea
acestora doar sub aspectul pedepselor principale aplicabile. Cu ocazia individualizării judiciare a
pedepsei, instanţa se va conforma (şi) dispoziţiilor legale care reglementează regimul pedepselor
secundare, ca pedepse aplicabile, după caz, persoanelor fizice infractori majori, respectiv
persoanelor juridice care au fost antrenate în săvârşirea infracţiunii în participaţie penală. Atunci
când în participaţie penală au lucrat (şi) infractori minori - ocupând, după caz, poziţia
autorului/coautorului, instigatorului sau complicelui-, cu ocazia individualizării judiciare a
sancţiunilor penale aplicabile acestei categorii distincte de persoane fizice (măsuri educative),
instanţa va ţine cont de dispoziţiile art. 114 şi art. 115 CP. în afara consecinţelor răspunderii
penale atrase în urma comiterii infracţiunii în participaţie penală (altfel spus, în afara
individualizării judiciare a sancţiunilor penale: pedepse aplicabile infractorilor majori/ persoanelor
juridice şi măsuri educative care se iau faţă de infractorii minori), se vor putea dispune, în
condiţiile prevăzute de lege, măsuri de siguranţă, ca sancţiuni de drept penal.
§3. Tratamentul penal al participaţiei penale improprii

După cum s-a arătat, din dispoziţiile legale care consacră participaţia improprie [art. 52 alin.
(l)-(3) CP], modalităţile normative reglementate expres de legiuitorul penal român sunt în număr
de două: modalitatea intenţie - culpă şi modalitatea intenţie - lipsă de vinovăţie penală. Sesizând
diferenţele faţă de participaţia proprie, regimul de sancţionare (pedepsire) aplicabil în cazul
parb'cipaţiei improprii este unul diferit faţă de cel pe care îl ilustrează parificarea legală de
pedeapsă (ce se combină cu diversificarea judiciară), ca sistem ce caracterizează o participaţie
perfectă. Distingându-se cele două modalităţi normative, se impun câteva precizări. Astfel:
a) Participaţia improprie în modalitatea intenţie - culpă, prin săvârşirea nemijlocită, cu

intenţie, de către o persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală la care, din culpă, contribuie
cu acte de executare o altă persoană [coautorat impropriu - art. 52 alin. (1) teza I CP], după cum şi
determinarea/înlesnirea sau ajutarea, în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea din culpă, de către o
altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală [instigare/complicitate improprie - art. 52
alin. (2) CP] se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenţie.
Sistemul de sancţionare (pedepsire) consacrat de legea penală este sistemul diversificării
legale de pedeapsă, în acord cu încadrarea juridică a faptei prevăzute de legea penală care s-a
comis în participaţie improprie. Deşi se porneşte de la un care rezidă în
comiterea unei fapte prevăzute de legea penală de către mai multe persoane, ce lucrează în baza
unei voinţe comune-, se ajunge la o diversificare legală fiind de semnalat
deosebirile înregistrate la nivelul pedepsei abstracte corespunzătoare faptei (relevante penal)
comise cu forme de vinovăţie distincte (intenţie, respectiv culpă).
în ipoteza legală a coautoratului impropriu,diversificarea legală a
pedepselor înseamnă
sancţionarea (pedepsirea) cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenţie a co-
executantului în sarcina căruia se probează această formă de vinovăţie penală, respectiv
sancţionarea (pedepsirea) cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă din culpă (în
condiţiile incriminării ei şi în baza acestei forme de vinovăţie penală) a co-executantului care a
săvârşit faptă cu această formă de vinovăţie. Spre exemplu, în cazul comiterii în coautorat
impropriu (în această formă) a unui act de ucidere a victimei, încadrările juridice vor fi în
sensul reţinerii infracţiunii de omor pentru un coautor, respectiv a infracţiunii de ucidere din culpă
pentru celălalt.
în ipoteza legală a instigării/complicităţii improprii, diversificarea legală a pedepselor
înseamnă sancţionarea (pedepsirea) cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu
intenţie a participanţilor cu acest rol, respectiv sancţionarea (pedepsirea) executantului cu
pedeapsa prevăzută de norma de incriminare a faptei comise din culpă. Spre exemplu, în cazul
determinării/înlesnirii sau ajutării, în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unui act de ucidere a
victimei de către autorul căruia i se reţine o culpă în comiterea nemijlocită a faptei, încadrările
juridice vor fi în sensul reţinerii infracţiunii de omor pentru instigator/ complice, respectiv a
infracţiunii de ucidere din culpă pentru autor.
Se poate observa că participanţii care au lucrat cu aceeaşi formă de vinovăţie - intenţie - sunt
ţinuţi să răspundă pentru infracţiunea intenţionată, perspectivă din care sistemul de sancţionare
aplicabil acestora este, negreşit, cel al parificării legale de pedeapsă (conform dispoziţiilor art. 49
CP). Diferenţierea legală de tratament penal se evidenţiază în raport de executantul faptei care a
lucrat cu vinovăţie sub forma culpei, acesta urmând a fi sancţionat cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru fapta incriminată în baza culpei (desigur, în ipoteza în care o asemenea incriminare
există!).
în egală măsură, dacă săvârşirea nemijlocită a faptei prevăzute de legea penală s-a realizat cu
aceeaşi formă de vinovăţie, anume cea a culpei (în concepţia care admite coautoratul în cazul
infracţiunilor din culpă), între coautori va fi operant sistemul parificării de pedeapsă, diferenţierea
legală de tratament penal fiind evidenţiată în raport de participanţii care au lucrat cu forma de
vinovăţie a intenţiei, cu angajarea răspunderii lor penale pentru infracţiunea intenţionată.
Remarcăm, astfel, posibilitatea coexistenţeiparticipaţieiproprii cu participaţia improprie, care
implică atenţie îndreptată asupra sistemelor de sancţionare înscrise prin lege şi incidente pe cazuri
concrete. Fără doar şi poate, participaţia improprie (în modalitatea normativă ilustrată de intenţie
- culpă) se poate manifesta şi separat, în afara coexistenţei cu forma proprie, în sensul reţinerii în
mod independent a unui coautorat impropriu sau a unei instigării improprii ori a unei complicităţi
improprii (prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de un număr superior de persoane
în raport de cel minim cerut de lege sau impus de natura faptei - de regulă, două persoane - care
lucrează însă cu forme de vinovăţie diferite).
Diversificarea legală de pedeapsă, sistem de sancţionare operant în cazul participaţiei
impropriiîn modalitatea intenţie - culpă, menţionăm că se va combina (ca şi în cazul sancţionării
participaţiei proprii) cu diversificarea judiciară a pedepsei, urmând ca la stabilirea pedepsei
instanţa să ţină cont de contribuţia participantului, precum şi de criteriile generale de
individualizare judiciară a pedepsei (art. 74 CP).
De asemenea, sancţionarea participanţilor nu se va reduce la pedepsirea acestora doar sub
aspectul pedepselor principale aplicabile. Ca şi în cazul participaţiei proprii, cu ocazia
individualizării judiciare a pedepsei, instanţa se va conforma (şi) dispoziţiilor legale care
reglementează regimul pedepselor secundare (ca pedepse aplicabile, după caz, persoanelor fizice
infractori majori, respectiv persoanelor juridice care au fost antrenate în săvârşirea infracţiunii în
participaţie penală). Atunci când în participaţie penaiă au lucrat (şi) -ocupând,
după caz, poziţia autorului/coautorului, instigatorului sau complicelui -, cu ocazia individualizării
judiciare a sancţiunilor penale aplicabile acestei categorii distincte de persoane fizice (măsuri
educative), instanţa va ţine cont de dispoziţiile art. 114 şi art. 115 CP. în afara consecinţelor
răspunderii penale atrase în urma comiterii infracţiunii în participaţie penală (altfel spus, în afara
individualizării judiciare a sancţiunilor penale-pedepse aplicabile infractorilor majori/
persoanelor juridice şi măsuri educative care se iau faţă de infractorii minori), se vor putea
dispune, în condiţiile prevăzute de lege, măsuri de siguranţă, ca sancţiuni de drept penal.
b) Participaţia improprie în modalitatea intenţie - lipsă de vinovăţie, prin săvârşirea
nemijlocită, cu intenţie, de către o persoană a unei fapte prevăzute de legea penală la care, fără
vinovăţie, contribuie cu acte de executare o altă persoană -art. 52
alin. (1) teza a ll-a CP], după cum şi determinarea/înlesnirea sau ajutarea, în orice mod, cu
intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o persoană care comite acea
faptă fără vinovăţie [instigare/complicitate improprie - art. 52 alin. (3) CP] se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune.
Coautoratul,instigarea sau complicitatea care îmbracă forma participaţiei improprii în
această modalitate normativă va atrage angajarea răspunderii penale (şi - deci - sancţionarea cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă) în sarcina coautorului,
instigatorului/complicelui care a contribuit cu intenţie la comiterea faptei prevăzute de legea
penală. întrucât autorul a comis fapta fără vinovăţie (acţionând sub imperiul unei cauze personale
de neimputabilitate sau cu o altă formă de vinovăţie decât aceea anume cerută de norma
respectivă de incriminare a faptei), acesta nu va fi tras la răspundere penală, fapta neconstituind
infracţiune în raport de persoana sa. Sancţionarea coautorului, instigatorului/ complicelui pentru
infracţiunea intenţionată - privită prin prisma consecinţelor răspunderii penale-va implica, după
caz, pedepsirea (pedeapsă principală, pedepse secundare) persoanelor cu acest rol (ca persoane
fizice infractori majori/persoane juridice), fiind de semnalat, ca sistem operant, sistemul parificârii
legale a pedepsei (combinat cu diversificarea judiciară a pedepsei).
Atunci când în participaţie improprie în modalitatea intenţie - lipsă de vinovăţie au lucrat şi
persoane fizice minore la data săvârşirii faptei, se impun unele distincţii, după cum minorul este
răspunzător penal sau nerăspunzător penal.
Astfel, minorul răspunzător penal va putea ocupa, după caz, poziţia coautorului,
instigatorului/complicelui care a săvârşit cu intenţie fapta prevăzută de legea penală, reţinându-se
deci în sarcina sa săvârşirea unei infracţiuni intenţionate. Consecinţele răspunderii sale penale vor
consta în sancţiunile penale aplicabile acestei categorii distincte de persoane fizice (măsuri
educative), instanţa urmând să ţină cont de dispoziţiile art. 114 şi art. 115 CP cu ocazia
individualizării sancţiunii pe caz concret.
Minorul nerăspunzâtor penal,dimpotrivă, va putea ocupa doar locul autorului
care a
lucrat fără vinovăţie penală (potrivit naturii juridice a stării de minoritate a făptuitorului - art. 27
CP), faţă de care se pot lua doar unele măsuri de protecţie specială, în condiţiile legii speciale
(Legea nr. 272/2004), eventual şi unele măsuri de siguranţă (dacă ar fi impuse de specificul faptei
tipice şi nejustificate comise).
în aceeaşi ordine de idei,/aţă de autorul care lucrează fără vinovăţie (indiferent de cauza de
neimputabilitate incidenţă), sancţionarea va exclude atragerea consecinţelor răspunderii penale,
însă, în condiţiile legii (art. 107 CP), se va putea lua o măsură de siguranţă. Spre exemplu, reţinând
că a avut loc determinarea unei persoane iresponsabile la comiterea unei fapte prevăzute de
legea penală nejustificate, dacă prin trecerea la executare se dă în vileag o stare de pericol, atunci,
în scopul înlăturării acesteia şi al preîntâmpinării săvârşirii de noi fapte prevăzute de legea penală,
se poate lua măsura de siguranţă a internării medicale- art. 110 CP. De asemenea, măsurile de
siguranţă potînsoţi şi consecinţele răspunderii penale a participanţilor care au săvârşit infracţiunea
intenţionată (se pot cumula cu pedepsele sau cu măsurile educative).
Şi participaţia improprie în această modalitate normativă poate exista separat sau poate
coexista cu participaţia proprie. Spre exemplu: săvârşirea nemijlocită a infracţiunii de către un
infractor majorîmpreună cu un minor nerăspunzător penal, cei doi fiind asistaţi/
păziţi pe durata executării faptei de către un alt minor, răspunzător penal. Din perspectiva
coautoratului, acesta este impropriu, tot improprie fiind şi complicitatea prin raportare la
coautorul nerăspunzător penal, însă apare ca proprie complicitatea prin raportare la coautorul
infractor major.
Secţiunea a 7-a. Circumstanţele personale

şi circumstanţele reale
în materia participaţiei penale, legiuitorul înscrie un articol de interes (art. 50 CP) rezervat
circumstanţelor reale şi circumstanţelor personale. Acestea joacă un rol deosebit de important şi
trebuie înţelese că reprezentând „împrejurări, stări, calităţi sau situaţii, care preced, însoţesc sau
succed activităţii infracţionale şi care privesc fie realizarea faptei prevăzute de legea penală, fie
persoana făptuitorului, caracterizând-o sub raportul periculozităţii sociale"11'.
Săvârşirea în participaţie a unei fapte prevăzute de legea penală, în contextul unui ansamblu
(larg şi variat) de circumstanţe - lato sensu -, ridică problema de a cunoaşte în ce măsură existenţa
acestora şi stabilirea/constatarea lor de către instanţa penală urmează a influenţa, în cele din
urmă, răspunderea penală şi sancţionarea tuturor persoanelor implicate în săvârşirea faptei. După
cum privesc (şi particularizează) persoana ori, dimpotrivă, se referă la fapta comisă,
circumstanţele se clasifică în personale şi reale. Legiuitorul operează distincţiile, după apartenenţa
acestora, fie la categoria celor personale la persoana autorului sau a unui participant (care nu se
răsfrâng asupra celorlalţi) [art. 50 alin. (1) CP], fie la categoria celor reale - privitoare la faptă (care
se răsfrâng asupra autorului şi a participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau
le-au prevăzut) [art. 50 alin. (2) CP]. Dispoziţiile referitoare la regimul circumstanţelor personale şi
al circumstanţelor reale se aplică indiferent deforma pe care o îmbracă participaţia penală, după
caz, proprie sau improprie.
§1. Circumstanţele personale

în teoria penală, în mod unanim, se apreciază că această categorie de circumstanţe cunoaşte,
la rândul său, (sub)clasificaream: circumstanţe personale subiective şi circumstanţe personale de
individualizare.
Circumstanţe personale subiective sunt considerate a fi: atitudinea autorului/participantului
faţă de fapta săvârşită şi de urmările atrase (atitudine reflectată în forma de vinovăţie ce ilustrează
poziţia psihică pe care s-a situat în comiterea faptei, scopul/mobilul infracţiunii); se includ, de
asemenea, dintre cauzele de excludere a infracţiunii, cauzele personale (de neimputabilitate);
unele cauze personale de impunitate/nepedepsire (spre exemplu, împiedicarea săvârşirii
infracţiunii); unele cauze personale care înlătură răspunderea penală (spre exemplu, retragerea
plângerii prealabile, împăcarea) etc. Aceste circumstanţe, pur subiective, pot privi persoana
autorului sau a unui participant şi nu se răsfrâng asupra celorlalţi (antrenând efecte exclusiv în
sarcina persoanei în cazul căreia se reţin).
Spre deosebire de acestea, circumstanţele personale de individualizare privesc particularităţi
ce ţin de modul în care se prezintă personalitatea autorului sau a participantului. Sunt astfel de
circumstanţe: o anumită calitate specială; starea civilă a persoanei; antecedentele penale (sau
lipsa acestora); raporturile cu victima infracţiunii etc. Circumstanţele personale de individualizare
reprezintă ipoteze în cazul cărora doctrina penală distinge (şi dezbate)
(1)
G. ANTONIU, C. BULAI, op. p. 142.
potenţialul unora de a se converti în circumstanţe reale. „Circumstanţele personale obiectivabile în

circumstanţe reale sunt cele care, deşi se referă la persoană, se repercutează asupra faptei,
schimbându-i gravitatea obiectivă şi modificând încadrarea sau calificarea juridică, astfel că s-ar
repercuta asupra tuturor participanţilor"111.
Sub acest aspect, în literatura de specialitate se manifestă opinii divergente cu referire la
premeditare, provocare, starea de intoxicaţie (voluntară preordinată) cu alcool sau alte substanţe
psihoactive, existenţa unei anumite calităţi speciale (spre exemplu, cea de funcţionar public sau
cea de membru de familie) etc. Aceasta, dacă este să enumerăm numai unele dintre
circumstanţele personale care întreţin discuţii privind posibilitatea convertirii acestora în
circumstanţe reale, cu efecte ce radiază asupra autorului şi a participanţilor, în condiţiile legii. Ne
situăm pe aceeaşi poziţie exprimată cu o altă ocazie121, ţinând să subliniem importanţa teoretică,
precum şi practică a clarificării acestui aspect (mai ales în contextul actual, al diversităţii de opinii
semnalate pe probleme privitoare la o corectă identificare a naturii juridice atribuite unor instituţii
juridico-penale[3]).
§2. Circumstanţele reale

în teoria penală, în mod unanim, se apreciază că această categorie de circumstanţe (denumite
şi obiective) sunt reprezentate de stări, situaţii, împrejurări exterioare persoanei
autorului/participanţilor, care se referă la fapta comisă (sau aparţin înseşi acesteia), cunoscând,
[1] V. PASCA, op. cit., p. 380.

[2)
M.l. MICHINICI, M. DUNEA, în T. TOADER (COORD.), op. cit., p. 129. Unele dintre opiniile divergente din teoria
penală le-am înfăţişat în secţiunea destinată unor probleme speciale în materia participaţiei penale, sens în care
facem trimitere la revederea acestora.
t3]
Astfel, de pildă, se discută (se poate discuta) natura juridică a prevederilor penale speciale cuprinse în cadrul
art. 199 CP, art. 200 CP etc. în mod obiectiv, atribuirea unei anumite naturi juridice unei astfel de dispoziţii legale
poate produce multiple şi variate efecte, observabile în raporturile sale cu instituţii penale generale (şi procesuale
penale), precum: în materia participaţiei penale; în materia determinării caracterului prescriptibil sau imprescriptibil al
faptei, respectiv (în primui caz) cu privire la corecta calculare a duratei termenului de prescripţie a răspunderii penale;
în materia pluralităţii de infracţiuni (de pildă, în vederea determinării condiţiei de gravitate a termenului secund al
recidivei, prin raportare la pedeapsa prevăzută de lege); în materia aplicării legii penale în spaţiu (cu privire la acelaşi
aspect, în raport de unele principii care condiţionează astfel incidenţa lor); în ceea ce priveşte corecta ordine de
valorificare în cazul concursului de cauze de atenuare/agravare; în materia identificării sancţionării infractorilor minori
ori a persoanelor juridice; cu privire la posibila incidenţă a unor instituţii de individualizare a pedepsei; determinarea
competenţei materiale a organului judiciar etc. în acest sens, a se vedea şi: M, DUNEA, Expresii normative speciale
ale politicii penale de factura atenuantă sau agravantă ale legiuitorului penal, articol publicat în volumul
Conferinţei Internaţionale Uniformizarea dreptului: efecte juridice şi implicaţii sociale, politice şi administrative,
op. cit., p. 696-704; M. DUNEA, Observaţii privind raportul dintre opţiunile în determinarea naturii juridice a
anumitor norme de incriminare şi semnificaţia expresiei „pedeapsă prevăzută de lege", articol publicat în volumul
Conferinţei Internaţionale de drept, studii europene şi relaţii internaţionale, ediţia a lll-a, cu tema Dreptul între
modernizare şi tradiţie. Implicaţii asupra organizării juridice, politice, administrative şi de ordine publică,
organizată de Facultatea de Drept a Universităţii „Titu Maiorescu" din Bucureşti, 21-23 aprilie 2015, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2015, p. 750-758; M. DUNEA, Unele probleme privind semnificaţia normativă a expresiei „pedeapsă
prevăzută de lege", articol publicat în volumul Conferinţei (imprimat electronic) organizate cu ocazia Sesiunii anuale
de comunicări ştiinţifice organizate de Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu" al Academiei Române
cu tema Intrarea în vigoare a noilor coduri. O primă evaluare (15 aprilie 2016), p. 520-529.
în ceea ce ne priveşte, apreciem că un criteriu util pentru determinarea caracterului obiectivabil sau
neobiectivabil al unei circumstanţe originar personale îl reprezintă poziţia juridică pe care o îndeplineşte respectiva
situaţie/stare/ împrejurare/calitate etc. în cadrul conţinutului infracţiunii. Considerăm că, dacă aceasta are valoare de
element circumstanţial atenuant/agravant, ea îşi menţine caracterul pur personal, urmând a influenţa
(atenua/agrava) doar situaţia individuală a persoanei care o verifică. în schimb, dacă legea îi conferă rolul de element
esenţial al conţinutului constitutiv de bază al unei infracţiuni, atunci circumstanţa originar personală se obiectivează,
devine reală, reflectăndu-se asupra tuturor persoanelor care, fiind implicate în comiterea faptei, au cunoscut-o sau
prevăzut-o.
la rândul său, mai multe (sub)clasificări. Se disting, în primul rând, împrejurările referitoare la:
locul, timpul, modul, mijloacele de săvârşire a faptei, ca împrejurări integrate în conţinutul
infracţiunii (de bază, atenuat sau calificat), precum şi cele înscrise cu valoare de circumstanţe
generale agravante (frecvent) ori de atenuare a răspunderii penale (împrejurări legate de fapta
comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului). Acestea sunt
circumstanţe care -în raport de momentul comiterii faptei - pot să fie, după caz: anterioare,
concomitente sau posterioare acesteia. Se includ, de asemenea, în această categorie, dintre
cauzele de excludere a infracţiunii, cauzele de ordin justificativ, dar şi cazul fortuit (singura cauză
generală de neimputabilitate cu efecte in rem) etc.
Potrivit dispoziţiilor legale [art. 50 alin. (2) CP], circumstanţele reale se răsfrâng asupra
autorului şi a participanţilor, însă nu în orice condiţii - nu oricum, nici oricând (deci nu automat) -,
ci doar în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. „Caracterul obiectiv al
circumstanţelor reale nu este suficient pentru a justifica răsfrângerea acestora asupra tuturor
participanţilor. Aceste circumstanţe, prin natura lor, sunt reale, însă ele nu pot fi cunoscute decât
de cei care s-ar găsi concret în situaţia de a afla despre existenţa lor sau de a prevedea eventuala
lor producere. (...) Cunoaşterea sau prevederea pot rezulta, uneori, din însăşi înţelegerea expresă
ce a avut loc între autor şi participant sau între participanţi anterior comiterii infracţiunii, alteori,
ea poate fi dedusă din ansamblul împrejurărilor de fapt care au precedat săvârşirea infracţiunii,
precum şi al condiţiilor în care aceasta s-a săvârşit (de exemplu: circumstanţele privitoare la
mijloacele de săvârşire, la locul şi timpul săvârşirii, la situaţia sau starea persoanei împotriva căreia
se săvârşeşte fapta)"111.
Circumstanţele reale sunt, de regulă, cunoscute de coautori, deoarece, prin trecerea la
săvârşirea nemijlocită a faptei (îndeosebi în cazul comiterii în aceleaşi condiţii de timp şi de loc),
aceştia dobândesc reprezentarea împrejurărilor obiective de comitere. De asemenea, aceste
circumstanţe reale influenţează şi răspunderea penală a persoanelor care au contribuit la
săvârşirea faptei având rol de instigator sau complice, în măsura specificată - dacă le-au cunoscut
sau le-au prevăzut -, putând să apară diferenţe între fapta la care au înţeles să contribuie şi fapta
care, practic, s-a realizat prin trecerea la executare.
Sub acest aspect, doctrina surprinde paleta situaţiilor ce pot să apară, dintre care enumerăm:
-fapta săvârşită este mai uşoară decât cea la care instigatorul/complicele a înţeles să
contribuie, situaţie care va profita participanţilor, care vor răspunde penal în limitele faptei comise
de autor;
-fapta săvârşită este mai gravă decât cea la care instigatorul/complicele a înţeles să
contribuie, situaţie care îşi va găsi rezolvarea în lumina dispoziţiilor prevăzute de art. 50 alin. (2) CP
(agravarea răspunderii penale a participantului având loc numai dacă se dovedeşte că acesta a
cunoscut sau a prevăzut comiterea, de către autor, a unei faptei mai grave).
în ambele situaţii menţionate, în mod întemeiat se subliniază faptul că operează rezolvarea în
modurile respective, anterior descrise, atunci când între fapte există un anumit raport, după caz:
raportul dintre infracţiunea în conţinut de bază şi infracţiunea în conţinut calificat/ agravat; sau
raportul dintre infracţiunea absorbită şi infracţiunea absorbantă. în lipsa unui atare raport, dacă s-
a comis o cu totul altă infracţiune - distinctă de cea la care instigatorul sau complicele a înţeles să
contribuie -, participaţia este exclusă.
1111.
PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 354, 355.
Secţiunea a 8-a. împiedicarea săvârşirii

infracţiunii - cauză de nepedepsire
§1. Condiţii
în materia participaţiei penale, legiuitorul înscrie o cauză (legală, generală, personală) de
impunitate/nepedepsire a participantului, incidenţă indiferent deforma pe care o îmbracă
participaţia penală (proprie sau improprie), cauză denumită împiedicarea săvârşirii infracţiunii
(art. 51 CP).
Potrivit dispoziţiilor art. 51 alin. (1) CP, se prevede că „Participantul nu se pedepseşte dacă,
înainte de descoperirea faptei, denunţă săvârşirea infracţiunii, astfel încât consumarea acesteia să
poată fi împiedicată, sau dacă împiedică el însuşi consumarea infracţiunii". Aşa cum rezultă din
textul de lege, pentru a fi incidenţă şi a atrage impunitatea participantului (indiferent de
contribuţia adusă), trebuie să se fi trecut la săvârşirea faptei, iar în cursul executării sau chiar după
executarea sa integrală (în lipsa producerii rezultatului tipic) - şi (neapărat) înainte de
descoperirea faptei - să fie împiedicată
(personal) consumarea
infracţiunii sau să se denunţe autorităţilor săvârşirea acesteia, astfel încât consumarea sa să poată
fi împiedicată. Adoptarea unei atare conduite (voluntare) semnifică o activitate prin care „se
blochează" comiterea infracţiunii la stadiul de tentativă115, fiind atrasă impunitatea
participantului.
După cum se observă, se impune o primă condiţie, care rezidă în trecerea la executare de
către autor, neinteresând dacă intervenţia participantului (după caz: coautor, instigator sau
complice) - prin care se împiedică, practic, consumarea infracţiunii - are loc/se situează în cursul
executării sau după executarea faptei, însă înainte de producerea urmării specifice. Altfel spus,
cauza de impunitate/nepedepsire poate interveni în cazul neconsumării infracţiunii (cu
îndeplinirea şi a celorlalte condiţii legale), fie că fapta relevantă penal ar fi rămasă la stadiul unei
tentative imperfecte, fie al unei tentative perfecte121. „Odată începută executarea, nu are
relevanţă dacă acţiunea prin care participantul împiedică săvârşirea (consumarea) este efectuată
imediat după începerea executării sau mai târziu, suficient să fi împiedicat consumarea, adică să fi
provocat oprirea executării înainte de a fi ajuns până la capăt-în cazul infracţiunilor formale - sau
chiar după executarea în întregime a elementului material, dar până să se fi produs rezultatul - în
cazul infracţiunilor materiale sau de rezultat la care rezultatul este posibil să se producă mai
târziu, după executarea în întregime a elementului material (de exemplu, în ipoteza în care,
pentru săvârşirea unei infracţiuni de omor, complicele
111
Rămânerea faptei la stadiul de tentativă este valabilă, uneori, doar prin raportarea faptei comise la unii dintre
participanţi. Astfel, de pildă, în cazul unei participaţii improprii (situaţie în care este incidenţă cauza de
impunitate/nepedepsire la care facem aici referire), ceea ce s-a comis până la împiedicarea săvârşirii infracţiunii nu se
va putea califica astfel (drept tentativă) în raport de autor/unii coautori - în speţă, cei care săvârşesc fapta din culpă
ori fără vinovăţie -, însă va primi calificarea în cauză prin raportare la acei participanţi care au acţionat cu intenţie
(instigator/complice/unii coautori).
[2)
în acelaşi sens, a se vedea I. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 359. în sens contrar - restrângerea incidenţei
cauzei de nepedepsire a participantului doar în raport de tentativa imperfectă-, a se vedea V. PASCA, op. cit. (2014), p.
383. O precizare însă se impune, şi anume: intervenirea împiedicării săvârşirii/consumării infracţiunii în cursul
executării acesteia nu înseamnă doar simpla renunţare de a mai continua executarea faptei, echivalentă a unei
desistări în condiţiile art. 34 alin. (1) teza I CP, ci o intervenţie activă de revenire asupra executării începute,
implicând, practic, o împiedicare a producerii rezultatului periculos caracteristic faptei consumate. Spre exemplu
(contraexemplu): nu se va reţine împiedicarea săvârşirii infracţiunii în sarcina lui X, complice concomitent al unui furt,
care şi-a asumat rolul de a păzi la locul sustragerii (pentru ca Y, autorul, să nu fie surprins în flagrant), care, la un
moment dat, decide pur şi simplu să se îndepărteze de zona respectivă (să plece acasă), fără a îl avertiza despre
aceasta pe Y, fără a face nimic de natură a-l opri pe acesta din comiterea actului infracţional respectiv.
procură autorului o substanţă otrăvitoare cu acţiune în timp, iar după ce autorul a administrat
substanţa victimei, complicele intervine şi face ca rezultatul - moartea victimei - să nu se
producă)"111.
Aşa cum decurge din lege, intervenţia participantului se poate realiza în două modalităţi:
-în mod direct, atunci când împiedică person şi în mod real, deci efectiv, consumarea
infracţiunii;
-în mod indirect, prin denunţarea săvârşirii infracţiunii, astfel încât consumarea acesteia să
poată fi împiedicată.
împiedicarea consumării infracţiunii în mod personal şi nseamnă adoptarea unei
conduite active prin care se preîntâmpină producerea rezultatului tipic al infracţiunii. Spre
exemplu: salvarea vieţii victimei unei infracţiuni de omor, prin acordarea unei asistenţe medicale
care previne producerea morţii (victimei otrăvite i se conferă antidotul). Dacă, în ciuda efortului
depus pentru a preîntâmpina producerea rezultatului infracţiunii, urmarea tipică se produce
totuşi, angajarea răspunderii penale se va realiza pentru infracţiunea consumată, instanţa putând
însă valorifica această conduită în condiţiile prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. a) CP. în ceea ce
priveşte modalitatea împiedicării săvârşirii infracţiunii prin denunţ, „denunţarea are semnificaţia
înştiinţării unei autorităţi competente să ia măsuri pentru prevenirea comiterii infracţiunii"121.
Acceptată şi în doctrina corespunzătoare reglementării anterioare, însă beneficiind de
reglementare explicită abia de lege lata, împiedicarea săvârşirii infracţiunii prin făcut
(în timp util) autorităţii prilejuieşte exprimarea unor opinii divergentei doctrină, sub aspectul
interpretării existenţei cerinţei caracterului efectiv şi în această modalitate. Aceasta, dată fiind
formularea legii: „(...) denunţă săvârşirea infracţiunii, astfel încât consumarea acesteia să poată
/('împiedicată (...)" (s.n.).
Conform unei opinii, „dacă autorităţile sesizate de făptuitor nu vor putea împiedica
producerea rezultatului, făptuitorul va fi pedepsit, deoarece legea condiţionează nepedepsirea sa
numai de neproducerea efectivă a rezultatului. S-ar putea pune problema dacă făptuitorul va fi
pedepsit dacă anunţă în timp util autorităţile, dar acestea nu intervin, iar făptuitorul singur nu
poate împiedica consumarea infracţiunii. Răspunsul nu poate fi decât acela că făptuitorul va fi
pedepsit, deoarece legea condiţionează nepedepsirea sa numai de neproducerea rezultatului, nu
şi de simpla punere în mişcare a procesului cauzat (cauzal - n.n.) de împiedicare a rezultatului,
persoanele din cadrul autorităţilor sesizate putând eventual răspunde pentru fapta proprie
(omisiunea de a interveni)"* 131.
in opinia contrară se apreciază că denunţul făcut la timp va atrage pentru participant
neaplicarea pedepsei, „chiar dacă, datorită (din cauza - n.n.) întârzierii cu care a intervenit
autoritatea, infracţiunea s-a consumat, fiindcă acţiunea de împiedicare a participantului putea
avea rezultat şi, dacă acesta nu s-a produs, nu este din vina denunţătorului"141. După cum se
poate lesne observa, sunt resuscitate discuţiile pe care le provoacă şi un alt text legal [art. 34 alin.
(1) teza a ll-a CP], astfel încât reiterăm poziţia pe care ne situăm, în sensul susţinerii caracterului
efectiv al împiedicării consumării infracţiunii, deci al împiedicării
1111. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit.,p. 361.

1211.
KUGLAY, în G. BODORONCEA Ş.A., op. cit., p. 154. Autoarea susţine că „denunţul" înscris prin conţinutul
normativ al legii penale semnifică o nouă cauză de nepedepsire, în sens contrar doctrinei majoritare, care apreciază
(pe drept cuvânt) că, potrivit art. 51 alin. (1) CP, se înscrie o cauză unică de nepedepsire a participantului, care se
poate manifesta însă prin două modalităţi normative şi faptice distincte.
131V. PASCA, op. cit. (2014), p. 383. în acelaşi sens, a se vedea M. UDROIU, Drept penal, op. cit., p. 241.
[4) I. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 362. în acelaşi sens, a se vedea: A. VLĂŞCEANU, A. BARBU, op. cit., p. 87;
I. KUGLAY, în G. BODORONCEA, op. cit., p. 154.

săvârşirii infracţiunii - cauză unică de nepedepsire a participantului, cu efect nediferenţiat de

impunitate, indiferent de modalitatea în care se realizează!
Legea înscrie explicit drept condiţie a împiedicării săvârşirii infracţiunii şi necesitatea operării
acesteia înainte de descoperirea faptei (după caz, de către organele competente sau de către
oricare altă persoană). Nu poate fi însă asimilată descoperirii „cunoaşterea faptei de către
anumite persoane care, în mod inevitabil, trebuie să ştie despre comiterea ei (victima sau ceilalţi
participanţi) sau care, în orice caz, nu ar fi în măsură să o denunţe sau să prevină survenirea
urmărilor (copiii mici, alienaţi mintal), precum niciîncunoştinţarea cu privire la cele săvârşite,
făcută de participant unor persoane chemate a-l ajuta să împiedice consumarea infracţiunii"111.
§2. Efecte. întinderea efectelor

Prin întrunirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de lege, împiedicarea săvârşirii infracţiunii
atrage nepedepsirea participantului, indiferent de rolul pe care l-a jucat acesta în comiterea faptei.
Instituită prin însăşi voinţa legiuitorului, apărarea de pedeapsă, ca efect al împiedicării consumării
infracţiunii, semnifică impunitatea acordată pentru tentativa incriminată (pedepsibilă prin lege),
pentru care, pe caz concret, nu se mai ajunge la sancţionare (pedepsire), nefiind suportate
consecinţele răspunderii penale pentru infracţiunea rămasă în acest stadiu. Sub aspectul naturii
sale juridice, împiedicarea săvârşirii infracţiunii este, după cum s-a menţionat, o cauză legală,
generală, personală de impunitate/nepedepsire a participantului, operantă în cazul unei tentative
(imperfectă sau perfectă). Fiind o cauză de ordin personal, efectul (relativ) de nepedepsire-sub
rezerva sancţionării actelor de executare calificate - priveşte exclusiv persoana care prin
atitudinea/intervenţia activă manifestată (în condiţiile legii) împiedică săvârşirea infracţiunii (ca
fapt consumat).
Astfel, în ipoteza formei principale a participaţiei penale distingem două
situaţii:
- dacă toţi executanţii împiedică săvârşirea infracţiunii, aceştia vor beneficia de impunitate în
condiţiile prevăzute de art. 34 CP (desistarea/împiedicarea producerii rezultatului);
- dacă însă numai unul dintre coautori împiedică săvârşirea infracţiunii (consumarea
acesteia), atunci doar el va fi apărat de pedeapsă, conform art. 51 (împiedicarea săvârşirii
infracţiunii), celălalt coautor urmând să răspundă penal pentru tentativa comisă, suportând
consecinţele juridice ale faptei săvârşite [sancţionarea - pedepsirea conform dispoziţiilor legale,
art. 33 alin. (1) şi (2) CP].
în cazul în care participantul cu rol de instigator/unul dintre instigatori este cel ce împiedică
săvârşirea infracţiunii, exclusiv acesta va beneficia de cauza de impunitate/nepedepsire, celelalte
persoane - autor/coautori, celălalt instigator sau eventualul complicele - urmând să răspundă
penal pentru tentativa comisă, suportând consecinţele răspunderii penale. în mod logic, aceeaşi
rezolvare se impune şi atunci când cel care împiedică săvârşirea infracţiunii este complicele.
De menţionat că, dincolo de denumirea marginală expresă a instituţiei în cauză (referirea
legală este făcută doar în raport de pedeapsă - cauză de nepedepsire), în realitate, efectele
acesteia sunt de înlăturare a posibilităţii de stabilire şi aplicare a oricărei sancţiuni penale propriu-
zise, inclusiv a măsurilor educative în cazul infractorilor minori! Sub acest aspect, apreciem mai
potrivită raportarea generică la această cauză ca fiind una de impunitate.
1111. PASCU,
în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 362.
Potrivit art. 51 alin. (2) CP, legiuitorul înscrie, (şi) în situaţia cauzei de impunitate a împiedicării
săvârşirii infracţiunii [similar dispoziţiei legale din art. 34 alin. (2) CP], ceea ce s-a încetăţenit în
doctrina penală sub denumirea de acte de executare calificate, în acord cu prevederea: „Dacă
actele îndeplinite până în momentul denunţării sau împiedicării constituie o altă infracţiune,
participantului i se aplică pedeapsa pentru această infracţiune". Nu insistăm asupra acestei
dispoziţii legale, cât timp semnifică transpunerea art. 34 alin. (2) CP (şi) în materia participaţiei
penale.
participaţiei penale
I. Exerciţii tip „grilă" (identificaţi variantele corecte; toate combinaţiile sunt posibile: la o grilă
pot fi corecte sau greşite toate variantele, fiind, totodată, posibil ca unele dintre variante să fie
corecte, iar altele greşite):
1. Pluralitatea ocazională prezintă natura juridică de:

a) unitate faptică;
b) pluralitate de infracţiuni;
c) cauză specială de atenuare a răspunderii penale;
d) circumstanţă agravantă generală, la unele infracţiuni.
2. Sunt condiţii de existenţă pentru complicitate:

a) săvârşirea, de către autor, a unei infracţiuni;
b) existenţa unei activităţi de înlesnire sau ajutor la săvârşirea (de către autor) a faptei;
c) realizarea unei promisiuni de tăinuire a bunurilor/favorizare a făptuitorului, anterior sau
concomitent cu săvârşirea, de către acesta, a faptei incriminate;
d) intenţia directă, ca formă specifică de vinovăţie care trebuie realizată în activitatea de
înlesnire/ajutor la comiterea nemijlocită, de către o altă persoană, a faptei incriminate.
3. Activitatea de instigare:
a) realizată de două sau mai multe persoane, în înţelegere, asupra unei (singure/unice) terţe
persoane care ar urma să comită nemijlocit fapta incriminată, este denumită „concurs de
instigări";
b) se reţine şi determină angajarea răspunderii penale a celui care a comis-o, în calitate de
instigator, chiar dacă nu are ca finalitate luarea hotărârii de a săvârşi fapta incriminată (de către
cel faţă de care s-a desfăşurat activitatea de determinare);
c) pentru a avea relevanţă penală, în calitate de formă de participaţie penală, presupune
inexistenţa unei hotărâri anterioare a instigatului, în privinţa săvârşirii faptei incriminate;
d) a unei persoane la săvârşirea unui omor, în condiţiile în care instigatorul nu a însoţit pe
autor şi complice la locul săvârşirii faptei, este de natură a atrage reţinerea circumstanţei
agravante generale a „săvârşirii faptei de trei sau mai multe persoane împreună" [art. 77 lit. a)
CP].
4. Variantele de participaţie penală improprie care au relevanţă penală sunt:

a) forma intenţie - culpă;
b) forma intenţie - lipsă de vinovăţie;
c) forma culpă - intenţie;
d) forma lipsă de vinovăţie - intenţie.
5. Ca formă a pluralităţii de făptuitori:

a) pluralitatea naturală mai este denumită şi pluralitate legală;
b) pluralitatea constituită semnifică participarea la un grup infracţional ce îşi propune
săvârşirea de infracţiuni, chiar dacă există sau nu o structură ierarhică internă a asociaţiei astfel
constituite;
c) pluralitatea naturală se referă exclusiv la săvârşirea de infracţiuni bilaterale;

d) pluralitatea ocazională se caracterizează prin necesitatea înţelegerii prealabile a
participanţilor, altfel nefiind de conceput existenţa participaţiei penale.
6. Participarea unei persoane la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, însă prin două tipuri de
activităţi distincte, una specifică instigării, iar cealaltă corespunzătoare complicităţii:
a) constituie un concurs de infracţiuni (se va răspunde pentru instigare la acea infracţiune şi -
separat - pentru complicitate la acea infracţiune);
b) atrage răspunderea penală pentru ultima calitate cronologică în care a acţionat
participantul (după caz, instigare sau complicitate);
c) atrage răspunderea penală pentru forma de participaţie de pe poziţiile căreia făptuitorul
şi-a adus contribuţia efectivă cea mai intensă, pe caz concret, la săvârşirea infracţiunii (după caz:
instigare sau complicitate);
d) atrage răspunderea penală a persoanei doar în calitate de instigator, contribuţia de
complice fiind natural absorbită în aceea de instigator.
7. Ca formă mijlocită de participare la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală:

a) complicitatea la complicitate este o variantă a complicităţii;
b) complicitatea la instigare este o modalitate de manifestare a complicităţii;
c) instigarea la complicitate este o variantă a instigării;
d) instigarea la instigare este o variantă a instigării.
8. Coautoratul nu este posibil la:

a) infracţiunile omisive;
b) infracţiunile de obicei;
c) infracţiunile cu autor exclusiv unic (infracţiuni săvârşite in persona );
d) infracţiunile formale.
9. Pentru a fi în prezenţa coautoratului, este necesar ca:

a) actele fiecărui coautor, privite izolat de ale celorlalţi coautori, să fi condus oricum, singure,
la producerea urmării imediate;
b) să existe o legătură subiectivă între coautori;
c) aceeaşi persoană să nu fi comis şi acte specifice instigării sau complicităţii;
d) întotdeauna, coautorii să săvârşească activităţi omogene de executare a faptei prevăzute
de legea penală.
10. Sunt considerate forme principale de participaţie:

a) coautoratul faţă de complicitate;
b) instigarea faţă de complicitate;
c) coautoratul faţă de instigare;
d) complicitatea faţă de instigare.
11. Afirmaţii (identificaţi valoarea de adevăr a următoarelor afirmaţii, argumentând

răspunsul):
1. Participaţia penală (pluralitatea ocazională de făptuitori/infractori) reprezintă o instituţie

juridico-penală corespunzătoare infracţiunii (ca instituţie fundamentală de drept penal),
desemnând un mod de săvârşire a unei fapte relevante penal.
2. Pluralitatea naturală (necesară) şi pluralitatea constituită (constitutivă) de făptuitori/

infractori reprezintă forme ale pluralităţii de infracţiuni.
3. Pluralitatea intermediară şi pluralitatea nenumită de infracţiuni nu reprezintă forme ale
pluralităţii de infracţiuni, ci forme ale pluralităţii de infractori.
4. Instituţia pluralităţii de infractori se opune instituţiei juridico-penale a pluralităţii de
infracţiuni.
5. Nu există pluritate de infractori, după cum nu există nici de infracţiuni.
6. Din ansamblul reglementărilorîn materie (art. 46-52 CP) reiese condiţionarea participaţiei
penale de săvârşirea unei fapte relevante penal = infracţiune, în raport cu persoana care, pe caz
concret, o comite în mod nemijlocit.
7. Autorul este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea
penală; sub aspect subiectiv, acesta lucrează cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită, după
cum poate lucra şi fără vinovăţie penală.
8. Participaţia penală este condiţionată de săvârşirea nemijlocită a unei fapte prevăzute de
legea penală, în raport de care o contribuţie intenţionată prestată de o altă persoană (după caz,
de determinare/de înlesnire sau acordare a unui ajutor în vederea comiterii acesteia) se califică
drept act de participaţie penală (instigare sau complicitate).
9. Participaţia penală proprie se referă la săvârşirea de un număr superior de persoane a unei
infracţiuni cu subiect activ special (infracţiune proprie).
10. Participaţia penală perfectă se referă la săvârşirea de un număr superior de persoane a
unei infracţiuni care, atunci când rămâne la stadiul de tentativă pedepsibilă, îmbracă formă
perfectă (tentativa terminată).
11. în cazul participaţiei penale complexe (eterogene) - forma proprie (denumită şi perfectă
sau propriu-zisă) -, fapta ce constituie infracţiune se poate prezenta pe conţinut de bază/conţinut
calificat (forma agravată)/conţinut atenuat.
12. Comiterea de către autor a unei infracţiuni mai grave decât cea la care a fost instigat sau
ajutat va angaja - automat - răspunderea penală a participanţilor pentru aceasta.
13. Dacă infracţiunea comisă de autor este mai uşoară decât cea la care a fost instigat sau
ajutat (spre exemplu: în cazul în care instigatorul sau complicele a determinat/ajutat la săvârşirea
unei infracţiuni în formă calificată/agravată, iar autorul a săvârşit infracţiunea în forma de bază),
ceea ce practic s-a comis în mod nemijlocit va profita tuturor.
14. Dacă autorul comite o (cu totul) altă infracţiune decât cea la care a fost instigat/ sprijinit
de complice, nu se va reţine participaţia penală.
15. Participaţia penală improprie (imperfectă) poate îmbracă forma coautoratului, a instigării
sau a complicităţii.
16. Potrivit dispoziţiilor legale, participaţia improprie cunoaşte două modalităţi normative,
respectiv: modalitatea intenţie - culpă; modalitatea intenţie - lipsă de vinovăţie.
17. Nu există instigare/complicitate din culpă, după cum nu există instigare/complicitate
(acte de participaţie penală) în raport de săvârşirea unei fapte care nu este prevăzută de legea
penală.
18. Fără a beneficia de o reglementare expresă, participaţia improprie se poate manifesta şi

în modalitatea intenţie - intenţie depăşită. Este discutabilă posibilitatea reţinerii unei
instigări/complicităţi la o infracţiune săvârşită cu intenţie depăşită.
19. Fapta de a determina sau înlesni sinuciderea unei persoane angajează răspunderea
penală în calitate de instigator sau complice.
20. Reprezintă forme principale ale participaţiei penale: coautoratul faţă de instigare şi
complicitate; instigarea faţă de complicitate.
21. Participarea la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni atât prin acte de instigare, cât şi prin acte de
complicitate exclude angajarea răspunderii penale pentru un concurs de infracţiuni. Spre
deosebire de situaţia precedentă, participarea la săvârşirea, de către autori diferiţi, a unor fapte
relevante penal (spre exemplu, instigare/complicitate la furt, săvârşit nemijlocit de către A,
precum şi instigare/complicitate la un alt furt, săvârşit nemijlocit de către B) angajează
răspunderea penală pentru un concurs de infracţiuni.
22. După caz, participaţia penală poate fi anterioară, concomitentă sau posterioară; spre
exemplu, ilustrează o participaţie posterioară reglementarea complicităţii în condiţiile prevăzute
de art. 48 alin. (2) CP, atunci când promisiunea este îndeplinită.
23. în cazul infracţiunilor de durată, contribuţia prestată în cadrul participaţiei penale se
poate manifesta până la momentul epuizării ansamblului faptic comis.
24. Infracţiunile susceptibile de comitere în mod continuat se pot săvârşi în participaţie, după
caz, totală sau parţială.
25. Din punct de vedere subiectiv, coautoratul propriu se poate manifesta în baza intenţiei, a
culpei sau a intenţiei depăşite.
26. Nu este posibil un coautorat impropriu în modalitatea culpă - lipsă de vinovăţie.
27. în principiu, o infracţiune cu subiect activ special este susceptibilă de săvârşire în
participaţie penală sub toate formele de manifestare (coautorat, instigare, complicitate).
28. Infracţiunile care sunt incompatibile de săvârşire în coautorat - formă principală a
participaţiei penale - exclud manifestarea participaţiei penale în formele secundare ale acesteia,
respectiv complicitatea şi instigarea.
29. în cazul
împiedicării săvârşirii infracţiunii, spre diferenţă de cazul împiedicării
producerii rezultatului, nu sunt reglementate actele de executare calificate.
30. De lege lata, sistemul nostru de drept consacră natura juridică de complicitate - delict
distinct în materia participaţiei penale.
31. Instigatorul este persoana care, cu intenţie, încearcă să determine o altă persoană să
săvârşească o infracţiune, indiferent dacă autorul va trece/nu va trece la executarea faptei.
32. Instigarea urmată de trecerea la executarea faptei relevante penal - faptă rămasă la
stadiul de tentativă (pedepsibilă) -, în cazul în care persoana instigată s-a desistat ori a împiedicat
producerea rezultatului, va atrage nepedepsirea (şi a) participantului cu rol de instigator.
33. Instigarea denumită simplă reprezintă instigarea la o infracţiune simplă, spre deosebire
de instigarea calificată, care reprezintă instigarea la o infracţiune calificată.
34. Instigarea calificată nu înseamnă instigare la săvârşirea unei infracţiuni cu subiect activ
calificat.
35. în anumite condiţii expres prevăzute de lege (spre exemplu, art. 370 şi art. 272 CP),
încercarea de instigare (neizbutită, nereuşită) va angaja răspunderea penală de pe poziţia
autorului acelei infracţiuni.
36. Ceea ce caracterizează complicitatea în comparaţie cu instigarea şi coautoratul rezidă în
caracterul său de contribuţie indirectă la săvârşirea faptei relevante penal; complicitatea este
(întotdeauna) o formă secundară a participaţiei penale, atât faţă de coautorat, cât şi faţă de
instigare.
37. Complicitatea prin înlesnire este o complicitate anterioară, spre deosebire de
complicitatea prin acordare de ajutor, care este o complicitate concomitentă; ambele se pot
manifesta, după caz, ca acte de complicitate morală sau materială.
38. Complicitatea prin promisiune [realizată în condiţiile legii - art. 48 alin. (2) CP] este o
complicitate exclusiv morală, după caz, anterioară sau concomitentă.
39. Complicitatea la complicitate, complicitatea la instigare şi instigarea la complicitate
reprezintă forme sub care se poate manifesta complicitatea.
40. Codul penal român actual defineşte instituţia participaţiei penale.
41. în cazul complicităţii prin asistenţă, dacă persoana care avea sarcina de a asigura paza
părăseşte postul fără ştirea persoanei care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea
penală (spre exemplu, asistenţa la comiterea unei sustrageri = furt), răspunderea sa penală este
exclusă.
42. Legea penală română operează distincţii între tăinuire şi
infracţiuni autonome - şi promisiunea de tăinuire sau favorizare, ca act de participaţie penală. în
condiţiile în care promisiunea este respectată şi pusă în practică după săvârşirea faptei prevăzute
de legea penală, aceasta nu are semnificaţia unei activităţi infracţionale autonome, neangajând
răspunderea penală pentru un concurs de infracţiuni.
43. în situaţia existenţei unui prim act de tăinuire (în lipsa unei înţelegeri prealabile), act
urmat de o altă acţiune a aceluiaşi tăinuitor, care promite că va asigura valorificarea în continuare
şi a altor bunuri sustrase, sunt întrunite elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de
furtîn formă simplă sau continuată, după caz, în concurs real cu infracţiunea de tăinuire, chiar
dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită.
44. Activitatea constând în procurarea de instrumente, cu intenţia ca acestea să fie folosite la
săvârşirea nemijlocită a unei fapte relevante penal, în cazul în care autorul nu le foloseşte în
executarea faptei, reprezintă o complicitate neurmată de executare.
45. Din punct de vedere obiectiv, complicitatea se poate manifesta prin acţiune sau
inacţiune, iar sub aspect subiectiv, în baza unei intenţii directe/intenţii indirecte.
46. Legea penală română înscrie diferenţe în sancţionarea (pedepsirea) participaţiei penale,
după cum aceasta îmbracă forma proprie sau forma improprie.
47. Potrivit dispoziţiilor prevăzute de art. 49 CP, legiuitorul penal consacră parificarea legală
de pedeapsă, care se combină cu diversificarea judiciară (sistem de sancţionare).
48. în cazul coautoratului propriu - din punct de vedere al tratamentului penal aplicabil - nu
va opera diversificarea judiciară de pedeapsă, deoarece nu sunt diferenţe sub aspectul
contribuţiilor constând în acte de săvârşire nemijlocită a faptei relevante penal, contribuţia
coautorilor fiind (întotdeauna) „egală".
49. în cazul participaţiei proprii intenţionate, la stabilirea pedepsei se ţine seama (şi) de
contribuţia fiecărei persoane care s-a implicat în săvârşirea infracţiunii; gravitatea pedepselor
concrete va descreşte în următoarea ordine: coautor, instigator, complice.
50. în cazul în care pentru infracţiunea intenţionată săvârşită în participaţie legea prevede o
pedeapsă principală alternativă, iar pentru autor s-a stabilit o pedeapsă de o anumită natură,
pentru coautor, instigator sau complice nu se poate stabili o pedeapsă de altă natură (spre
exemplu, legea prevede ca pedeapsă principală abstractă închisoarea sau amenda; dacă autorului
i s-a stabilit închisoarea, pentru ceilalţi participanţi nu se poate stabili amenda).
51. în cazul participaţiei improprii în modalitatea intenţie - culpă, sancţionarea (pedepsirea)
se realizează în baza sistemului diversificării legale de pedeapsă. în modalitatea intenţie - lipsă de
vinovăţie penală, numai persoana care comite (în mod nemijlocit) fapta, însă fără vinovăţie, nu va
fi pedepsită.
52. în cazul în care mai multe persoane realizează o activitate intenţionată de determinare/
înlesnire sau ajutor, în orice mod, la săvârşirea (în mod nemijlocit), din culpă sau fără vinovăţie, de
către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală, este funcţională parificarea legală
de pedeapsă în cazul participanţilor cu rol de instigatori/complici.
53. în cazul participaţiei improprii în modalitatea normativă reprezentată de intenţie - lipsă
de vinovăţie penală, faţă de persoana care a săvârşit în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea
penală, nejustificată-faptă ce nu constituie infracţiune (lipsind vinovăţia ca element subiectiv sau
existând o cauză de neimputabilitate) -, vor fi excluse sancţiunile penale.
54. în participaţie penală, un minor răspunzător penal poate acţiona de pe poziţia autorului/
coautorului, instigatorului sau complicelui (cazîn care va fi sancţionat prin luarea de măsuri
educative), spre deosebire de minorul nerăspunzător penal, care va putea ocupa doar poziţia
autorului/coautorului (caz în care va putea fi sancţionat prin luarea de măsuri de siguranţă).
55. în materia participaţiei penale, se impune operarea distincţiei între circumstanţele
personale şi circumstanţele reale, dată fiind înscrierea regimului acestora de către legiuitorul
penal. Unele circumstanţe personale se pot converti, în anumite situaţii, în circumstanţe reale.
56. Potrivit legii penale române, participaţia penală reprezintă o cauză de agravare a
răspunderii penale (a pedepsei), cauză valorificată cu titlu de circumstanţă legală.
57. Potrivit unor reglementări cuprinse (şi) în Partea specială a Codului penal, legiuitorul a
înscris participaţia penală drept element circumstanţial agravant. în aceste ipoteze legale,
reţinerea formei agravate a infracţiunii nu exclude aplicarea circumstanţei agravante generale
prevăzute de art. 77 lit. d) CP.
58. împrejurarea reglementată de art. 77 lit. a) CP este o circumstanţă generală agravantă
legală, cu un caracter real, circumstanţă care se va reţine indiferent de calitatea în care au lucrat
cele trei sau mai multe persoane, şi anume: autor/coautori, instigatori sau/şi complici.
împrejurarea reglementată de art. 77 lit. d) CP este o circumstanţă de aceeaşi natură cu
precedenta, care în ipoteza unei săvârşiri nemijlocite a faptei poate să descrie un coautorat
propriu/impropriu, aplicabilă (exclusiv) infractorului major.
59. Potrivit art. 51 CP se instituie o cauză generală, legală, personală de impunitate a
participantului pentru tentativa comisă, cauză ce prezintă (unele) elemente de diferenţiere faţă de
impunitatea acordată corespunzător prevederilor art. 34 CP.
60. Complicitatea prin promisiune este o complicitate materială atunci când complicele îşi
îndeplineşte promisiunea (spre exemplu, după comiterea unui furt, complicele îşi îndeplineşte
promisiunea de tăinuire a bunurilor provenite din actul sustragerii); după caz, complicitatea prin
promisiune se poate manifesta ca o complicitate proprie sau improprie.
61. Participaţia proprie şi participaţia improprie nu pot coexista.
62. în cazul unei participaţii proprii intenţionate, dacă infracţiunea săvârşită cade sub
incidenţa unui act de clemenţă (amnistie), se va înlătura răspunderea penală a tuturor
participanţilor, în condiţiile în care săvârşirea nemijlocită a faptei s-a realizat anterior actului de
clemenţă.
63. Instigarea/complicitatea în formă improprie nu este posibilă în cazul unei infracţiuni
proprii.
64. Instigarea/complicitatea în formă improprie este relevantă penal şi în cazul culpei
participanţilor (secundari).
1. Pe fondul stării conflictuale preexistente, inculpatul X, care se afla împreună cu inculpatul

Y, văzând victima (pe care au ajuns-o din urmă), a coborât din căruţă şi i-a aplicat multiple lovituri
cu pumnii în cap, urmare cărora victima s-a dezechilibrat, a fost prinsă de inculpat şi pusă cu forţa
în coşul căruţei, moment în care inculpatul Y a pus în mişcare căruţa. în tot acest timp, inculpatul X
a lovit victima de mai multe ori cu deosebită intensitate, fără nicio intervenţie din partea
inculpatului Y. Când au ajuns în afara localităţii, inculpatul X a lovit victima de mai multe ori cu
scândura de şezut de la căruţă, zdrobind capul acesteia în zona facială şi craniană, iar inculpatul Y
a oprit căruţa lângă un şanţ, unde X a dat jos victima şi a lăsat-o, după care au plecat. A doua zi,
cei doi inculpaţi, discutând despre fapta comisă, au constatat că scândurile căruţei erau puternic
îmbibate cu sânge, astfel că le-au luat de pe căruţă şi le-au ascuns în pod, acoperindu-le cu fân,
după care au confecţionat un alt coş. în aceeaşi zi, inculpatul X, în timp ce inculpatul Y lipsea de
acasă, s-a dus la locuinţa acestuia, a cerut atelajul de la soţia sa şi s-a deplasat la locul unde a
aruncat victima, pe care a găsit-o în aceeaşi poziţie şi (cu atelajul) a transportat-o la capătul
celălalt al localităţii, unde se afla un lac, a legat picioarele victimei în zona gleznei cu o sârmă şi a
aruncat cadavrul în lac. Inculpatul Y, condamnat în primă instanţă ca participant la comiterea
infracţiunii de omor, a formulat apel, solicitând reîncadrarea faptei sale drept infracţiune de
favorizare a făptuitorului (art. 269 CP).
Argumentaţi care ar trebui să fie soluţia instanţei de apel!
2. După comiterea unei infracţiuni de furt, inculpaţii (cu toţii şomeri) s-au deplasat la locuinţa
unui prieten comun, inculpatul X, având asupra lor o geantă în care se afla o combină muzicală şi
alte bunuri pe care le sustrăseseră. în prezenţa lui X, Y a ascuns un teanc de bancnote în
căptuşeala unei haine. Inculpatul X a primit apoi, de la ceilalţi inculpaţi, 3 bijuterii din aur, fiind
trimis să le amaneteze. Banii obţinuţi au fost împărţiţi între inculpaţi, X primind de la ceilalţi o
parte din sumă, pentru serviciul efectuat. în cursul procesului, X a indicat faptul că el nu a avut
cunoştinţă despre sustragerea efectuată de prietenii săi, solicitând achitarea.
Ce trebuie să decidă instanţa? Motivaţi!
3. X (major) l-a determinat pe Y (minor în vârstă de 17 ani) să comită o infracţiune de furt,

promiţându-i, totodată, că va sta de pază în timp ce acesta va sustrage bunurile din locul avut în
vedere. Ulterior, X s-a răzgândit şi, întâlnindu-se cu Y la locul de unde urma să se comită
sustragerea, l-a sfătuit pe acesta să nu mai treacă la executare, propunându-i, în schimb, să
meargă să bea împreună ceva. Y l-a refuzat pe X, spunându-i că este decis să sustragă potrivit
planului iniţial, moment în care cei doi s-au despărţit: X a plecat spre casă, în timp ce Y a intrat şi a
sustras mai multe bunuri, fiind însă surprins de către proprietar la ieşirea din imobil. Din
înregistrarea video efectuată cu o cameră de supraveghere a fost identificat şi X, surprins în timp
ce discuta cu Y exact înainte de comiterea furtului, în faţa imobilului respectiv. Fiind interogaţi,
ambii au confirmat faptul că X venise iniţial cu ideea sustragerii, respectiv că acesta se răzgândise
ulterior. Drept urmare, X a invocat, în faţa organelor judiciare, desistarea, solicitând beneficiul
acestei cauze personale de nepedepsire.
Apreciaţi, motivat, asupra apărării lui X şi soluţionaţi speţa în ansamblu, ţinând cont de
întreaga desfăşurare a evenimentelor (atât cu privire la situaţia lui X, cât şi a lui Y)l
4. în fapt, instanţa a reţinut următoarele: X, funcţionar public gestionar al unor bunuri

depozitate, a apelat la Y, vărul său primar, de profesie inginer electronist, propunându-i să
sustragă împreună o parte din aceste bunuri. Drept urmare, pe timp de noapte, cei doi s-au
deplasat la depozitul respectiv, cu autoturismul lui Y, unde au încărcat mai multe colete, pe care
le-au transportat pe rând la maşină. După efectuarea mai multor drumuri, spaţiul de depozitare al
autoturismului fiind epuizat, coinculpaţii au părăsit locul săvârşirii faptei, Y ascunzând bunurile
sustrase în garajul pe care îl închiriase de la Z cu câteva zile înainte, pe motiv că nu are unde să îşi
adăpostească pe timp de noapte autovehiculul. Instanţa i-a condamnat pe X şi Y, în calitate de
coautori, pentru săvârşirea în mod continuat a unei infracţiuni de delapidare, iar pe Z pentru
complicitate la aceeaşi infracţiune.
Precizaţi, argumentat, dacă soluţia pronunţată este sau nu întemeiată!
5. X şi Y au luat hotărârea de a o ucide pe victima Z, pentru a sustrage o sumă importantă de

bani pe care aceasta o avea asupra sa. în realizarea acestei rezoluţii infracţionale, X s-a înarmat cu
un topor, iar Y cu o scândură, înţelegându-se ca primul să aştepte victima la intrarea principală a
locuinţei acesteia, iar celălalt la intrarea laterală, pentru a se asigura că Z nu le va scăpa.
Observând victima apropiindu-se, X l-a strigat pe Y să îi vină în ajutor, după care, înainte de sosirea
acestuia, i-a aplicat lui Z o puternică lovitură de topor în zona capului, în regiunea lobului parietal
drept. Ajuns la locul agresiunii când Z era deja căzut, dar neştiind exact starea în care se afla
acesta, Y i-a aplicat, la rându-i, o puternică lovitură cu scândura, tot în zona capului, dar în dreptul
regiunii lobului parietal stâng. Cum victima nu dădea semne de viaţă, cei doi au ridicat suma de
bani aflată în buzunarul interior al hainei acesteia, după care au fugit de la locul săvârşirii faptei.
Raportul de expertiză medico-legală a concluzionat că ambele lovituri aplicate au fost mortale,
prin natura lor, dar că victima era deja decedată anterior lovirii sale de către Y.
Precizaţi, în mod argumentat, care va fi soluţia instanţei!
6. Instanţa a reţinut, în fapt, că X i-a determinat pe Y şi pe Z să comită o infracţiune de furt

din domiciliul persoanei vătămate. Ulterior adoptării hotărârii infracţionale de către cei doi
instigaţi, aceştia şi-au distribuit rolurile fără a-l mai consulta pe X, astfel: Y urma să pătrundă în
locuinţa victimei, pentru a sustrage bunurile vizate, timp în care Z avea să asigure paza la intrare şi
- mai apoi - transportul bunurilor la apartamentul lui X. Ajuns cu autoturismul la domiciliul lui Y,
pentru a-l deplasa pe acesta la locul săvârşirii faptei, Z a observat că primul
avea asupra sa o bâtă, dar nu a discutat cu acesta despre respectivul aspect. La faţa locului, Z a
respectat planul, rămânând de pază, în timp ce Y a pătruns prin efracţie în locuinţa persoanei
vătămate, unde, surprins fiind de aceasta în timp ce sustrăgea diverse bunuri, a lovit-o cu bâta de
câteva ori peste cap, pentru a-şi asigura scăparea şi păstrarea lucrurilor însuşite, după care a fugit,
fără a-i relata lui Z cele petrecute. Instanţa i-a condamnat pe Y pentru săvârşirea, în calitate de
autor, a unei infracţiuni de tâlhărie, iar pe X şi Z în calitate de instigator, respectiv complice la o
infracţiune de furt (calificat).
Apreciaţi, argumentat, asupra corectitudinii hotărârii pronunţate, cu privire la încadrarea
juridică a faptei şi calitatea în care răspunde fiecare participant!
7. în fapt, s-a reţinut că inculpatul X a găsit într-o staţie C.F.R. un portmoneu cu acte
aparţinând lui Y, în care se afla între altele şi o cheie de la căsuţa de păstrare a bagajelor situată în
magazia staţiei C.F.R. Inculpatul a rugat o altă persoană, anume Z, să ridice bagajele de la magazie
(în schimbul unei beri), spunându-i că sunt ale sale şi motivând că nu se poate duce personal,
pentru că aşteaptă o persoană într-un anumit loc, pentru a îi înapoia o datorie, înainte de a pleca
trenul (ceea ce urma să se petreacă în foarte scurt timp). Z a fost surprins de organele poliţiei în
momentul în care descuia căsuţa de păstrare a bagajelor şi începuse să le extragă pe acestea din
interior (X anunţase dispariţia portofelului şi indicase componenţa acestuia la staţia de Poliţie
C.F.R.).
Calificaţi din punct de vedere juridico-penal faptele fiecărei persoane!
8. în sarcina inculpaţilor X, Y şi Z s-a reţinut, în fapt, că au hotărât împreună, la iniţiativa lui X,

să săvârşească infracţiunea de tâlhărie, stabilind că X şi Y vor intra în locuinţa victimelor VI şi V2,
pe care le vor imobiliza, după care vor lua banii găsiţi, în timp ce Z va sta afară, în faţa locuinţei,
supraveghind să nu fie surprinşi. Pe baza înţelegerii stabilite, X şi Y au pătruns în domiciliul
victimelor, pe care le-au legat de un calorifer, aplicându-le peste gură şi câte un căluş din cârpe
găsite în locuinţă (pentru a nu risca să fie surprinşi de persoanele alertate de posibilele strigăte de
ajutor ale victimelor), în timp ce Z a rămas de pază în stradă. După sustragerea sumelor de bani
găsite în casă, inculpaţii au părăsit în grabă locul săvârşirii faptei, lăsând victimele imobilizate; la
scurt timp, VI a decedat, din cauza asfixiei determinate de obturarea căilor respiratorii prin
aplicarea căluşului improvizat. Instanţa i-a condamnat pe Z pentru complicitate la tâlhărie care a
dus la moartea victimei, iar pe X şi Y, în calitate de coautori, pentru un concurs de infracţiuni,
format din infracţiunea de tâlhărie şi cea de omor (calificat - pentru a înlesni sau a ascunde
săvârşirea unei alte infracţiuni), reţinând în sarcina lui X şi instigarea la săvârşirea infracţiunii de
tâlhărie.
Comentaţi, în mod argumentat, asupra corectitudinii soluţiei astfel pronunţate!
9. în fapt, s-a reţinut că inculpaţii X şi Y, veri primari, s-au întâlnit şi au consumat o cantitate
moderată de băuturi alcoolice. Deoarece X se găsea într-o evidentă stare de disconfort psihic, Y l-a
întrebat despre cauzele nemulţumirilor sale. Aflând că motivul supărării vărului său este un
conflict între acesta şi victima V, Y (împotriva căruia victima demarase un proces de revendicare
imobiliară) i-a relatat lui X despre presupusele afirmaţii calomnioase pe care victima le-ar fi făcut,
prin sat, cu privire la acesta. Observând că inculpatul X devine din ce în ce mai iritat, proferând
ameninţări la adresa victimei, Y i-a spus că se zvoneşte că V ar fi întreţinut relaţii intime cu soţia lui
X (acum decedată), acesta putând fi şi motivul pentru care copilul acestuia nu îi seamănă deloc,
nici ca aspect, nici din punct de vedere al caracterului. în plus, Y a mai afirmat că l-ar fi auzit pe V
spunând că intenţionează să îl cheme în judecată şi pe X pentru revendicarea unei părţi din terenul
pe care acesta îşi construise de curând o
anexă la casă. Ca urmare a celor relatate, furia lui X a atins un punct culminant, acesta luând
hotărârea să îl atace pe V cu un cuţit, pentru a-i suprima viaţa. Plecând să caute victima, X a fost
însoţit de vărul său, care îi spunea că victima este o ruşine pentru satul lor, un vagabond şi un hoţ
care încearcă să profite de munca altora, risipindu-le agoniseala şi stricându-le armonia familială,
motiv pentru care nu are niciun prieten şi - ca atare - nimeni nu i-ar simţi lipsa. Observând victima
pe un drum lăturalnic de la marginea satului, X a atacat-o, încercând de mai multe ori să o
lovească cu arma pe care o avea asupra sa. Pentru că victima era mai solidă decât agresorul său şi
acesta părea să piardă în confruntarea iniţiată, Y, care stătuse iniţial deoparte, a intervenit,
strecurându-se în spatele victimei, pe care a imobilizat-o, prinzându-i braţele la spate, în aşa fel
încât a dat posibilitatea vărului său să îi aplice o lovitură fatală în zona gâtului.
Arătaţi cum trebuie să fie calificate contribuţiile celor doi în săvârşirea infracţiunii de omor!
10. Prin sentinţă penală, inculpatul X a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de
tăinuire. Instanţa a reţinut că inculpaţii Y şi Z s-au înţeles cu inculpatul X ca acesta să îi transporte
cu autoturismul său, dintr-o localitate rurală într-un oraş, pentru a sustrage bunuri dintr-un
magazin. Ajunşi la destinaţie, inculpatul X a rămas în maşină, iar ceilalţi doi inculpaţi au pătruns în
magazin prin efracţie şi au sustras bunuri în valoare ridicată. Cu aceeaşi maşină bunurile au fost
transportate la domiciliul inculpatului Y şi împărţite între cei trei.
Comentaţi asupra soluţiei!
11. Instanţa a reţinut că inculpaţii se aflau în locul de îmbarcare în autocar a pasagerilor cursei
cu destinaţia Germania. După ce persoana vătămată X s-a urcat pe scara autocarului, inculpata Y i-
a băgat mâna în buzunar, sustrăgându-i portofelul cu bani şi acte, pe care le-a transmis în spate
inculpatului Z, care în aglomeraţie a părăsit locul faptei. Sustragerea portofelului a fost simţită de
persoana vătămată şi observată de un martor, inculpata fiind reţinută în autocar. în apelul declarat
de inculpatul Z, acesta a susţinut că a săvârşit fapta în calitate de complice, iar nu de autor.
Arătaţi dacă sunt temeiuri pentru admiterea apelului declarat de inculpatul ZI
12. Instanţa a reţinut că inculpatul l-a determinat pe X să sustragă bunuri aparţinând unei
instituţii, promiţându-i că îi va achita o anumită sumă de bani în schimbul respectivelor bunuri;
ulterior sustragerii, inculpatul a cumpărat bunurile în cauză cu o sumă de bani, motiv pentru care a
fost reţinută, în concurs cu infracţiunea de furt, infracţiunea de tăinuire.
Comentaţi soluţia instanţei! Cum s-ar califica din punct de vedere penal activitatea
inculpatului, în cazul în care, ulterior acestei prime fapte, X ar mai fi sustras şi alte bunuri, de
acelaşi fel, din alte întreprinderi, pe care inculpatul le-ar fi achiziţionat în mod similar? Ce
importanţă are, în această ultimă ipoteză, împrejurarea că inculpatul nu i-a mai promis lui X,
anterior noii/noilor sustrageri, că va mai achiziţiona de la acesta bunuri de acelaşi fel?
Argumentaţi!
13. Instanţa a reţinut următoarea stare de fapt: inculpatul X, fără loc de muncă, a fost
contactat de Y, un prieten de-al său, care urmărea să comită un furt (de la un depozit de materiale
de construcţii situat în curtea unei unităţi şcolare aflate în proces de renovare), motiv pentru care
avea nevoie de un mijloc de transport. Cum X avea în proprietate un autoturism, Y i-a propus să i-l
pună la dispoziţie pentru a facilita transportarea bunurilor, urmând a împărţi produsul infracţiunii.
Deoarece se afla în termenul de supraveghere al liberării condiţionate din executarea unei
pedepse anterioare pronunţate pentru o infracţiune
de tâlhărie, X i-a cerut lui Y o perioadă de răgaz, în care să mediteze la propunerea acestuia. în
acest interval de timp, X a aflat şi de planul unui alt cunoscut (Z), care îşi propusese să sustragă
nişte calculatoare dintr-o sală de clasă a aceleiaşi unităţi de învăţământ (profitând de posibilitatea
de a pătrunde pe geam, în laboratorul de informatică situat la etaj, date fiind schelele amplasate
pentru renovare). Cum X avea nevoie urgentă de bani pentru a-şi achita nişte datorii, a luat
hotărârea de a-i ajuta atât pe Y, cât şi pe Z, în acelaşi mod (asigurarea transportului până şi de la
locul comiterii faptelor, cu autoturismul său). Pentru a nu fi necesar să împartă în trei părţi profitul
obţinut din fiecare sustragere în parte, X nu a comunicat nimic lui Y despre fapta plănuită de Z, nici
acestuia despre sustragerea planificată de Y. X a comunicat fiecărui coinculpat în parte hotărârea
să de asociere infracţională, a doua zi după luarea rezoluţiei infracţionale; în noaptea aceleiaşi zile,
X a acordat ajutorul promis lui Y, iar în noaptea următoare şi-a adus la îndeplinire şi promisiunea
făcută lui Z. Ulterior descoperirii faptelor, Y şi Z au fost condamnaţi, fiecare în parte, pentru
comiterea, ca autori, a câte unei infracţiuni de furt calificat, iar X a fost condamnat pentru
complicitate la o infracţiune continuată de furt calificat.
Comentaţi, argumentat, modul în care instanţa a efectuat calificarea juridică a ansamblului
faptic!
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate, cursuri, monografii, culegeri de practică judiciară

MIHAELA ALEXANDRU, Participaţia penală. Studiu de Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2008;
GEORGE ANTONIU, Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968;
GEORGE ANTONIU, Vinovăţia penală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1995;
GEORGE ANTONIU, Tentativa (doctrină, jurisprudenţă, drept comparat), Ed. Societăţii Tempus,
Bucureşti, 1996;
GEORGE ANTONIU, Tratat de drept penal. Volumul I. Introducere în dreptul penal. Aplicarea legii
penale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015;
GEORGE ANTONIU, COSTICĂ BULAI, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2011;
GEORGE ANTONIU (COORD.), COSTICĂ BULAI, CONSTANTIN DUVAC, IOAN GRIGA, GHEORGHE IVAN,
CONSTANTIN MITRACHE, IOAN MOLNAR, ILIE PASCU, VIOREL PASCA, OVIDIU PREDESCU, Explicaţii
preliminare ale noului Cod penal. Voi. I (articolele 1-52), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
GEORGE ANTONIU, CONSTANTIN BULAI (COORD.), RODICA MIHAELA STĂNOIU, AVRAM FILIPAŞ,
CONSTANTIN MITRACHE, VASILE PAPADOPOL, CRISTIANA FILIŞANU, Practica judiciară penală. Partea
generală, voi. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988;
GEORGE ANTONIU, CONSTANTIN BULAI (COORD.), RODICA MIHAELA STĂNOIU, AVRAM FILIPAŞ,
CONSTANTIN MITRACHE, ŞERBAN STĂNOIU, VASILE PAPADOPOL, CRISTIANA FILIŞANU, Practica judiciară
penală. Partea specială, voi. III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1992;
GEORGE ANTONIU, TUDOREL TOADER (COORD.), COSTICĂ BULAI, BOGDAN NICOLAE BULAI,
CONSTANTIN DUVAC, IOAN GRIGA, ION IFRIM, GHEORGHE IVAN, CONSTANTIN MITRACHE, IOAN MOLNAR,
ILIA PASCU, VIOREL PASCA, OVIDIU PREDESCU, Explicaţiile noului Cod penal. Voi. I. Articolele 1-52, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2015;
GEORGE ANTONIU, TUDORELTOADER (COORD.), ALEXANDRU BOROI, VERSAVIA BRUTARU, BOGDAN
NICOLAE BULAI, COSTICĂ BULAI, ŞTEFAN DANEŞ, CONSTANTIN DUVAC, MIOARA-KETTY GUIU, ION IFRIM,
CONSTANTIN MITRACHE, CRISTIAN MITRACHE, IOAN MOLNAR, ION RISTEA, CONSTANTIN SIMA, VASILE
TEODORESCU, IOANA VASIU, ADINA VLĂŞCEANU, Explicaţiile noului Cod penal. Voi. II. Articolele 53-187,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015;
GEORGE ANTONIU, TUDORELTOADER (COORD.), VERSAVIA BRUTARU, CONSTANTIN DUVAC, ION IFRIM,
DANIELA IULIANALĂMĂŞANU, ILIE PASCU, MARIETASAFTA, CONSTANTIN SIMA, IOANA VASIU, Explicaţiile
noului Cod penal. Voi. III. Articolele 188-256, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015;
GEORGE ANTONIU, TUDORELTOADER (COORD.), VERSAVIA BRUTARU, ŞTEFAN DANEŞ, CONSTANTIN
DUVAC, IOAN GRIGA, ION IFRIM, GHEORGHE IVAN, GAVRILPARASCHIV, ILIE PASCU, ION RUSU, MARIETA
SAFTA, IANCU TĂNĂSESCU, IOANA VASIU, Explicaţiile noului Cod penal. Voi. IV (art. 257-366), Ed.
GEORGE ANTONIU, TUDOREL TOADER (COORD.), VERSAVIA BRUTARU, MIRELA GORUNESCU, NICOLAE
GROFU, ION IFRIM, VIOREL PASCA, VASILE PĂVĂLEANU, CONSTANTIN SIMA, Explicaţiile noului Cod penal.
Voi. V. Articolele 367-446, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016;
MARIUS BALAN, Drept constituţional şi instituţii politice. Voi. I. Teoria generală a statului şi a
constituţiei. Constituţia română în context european, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015;
CONSTANTIN BARBU, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972;
934 BIBLIOGRAFIE
MATEI BASARAB, Drept penal. Partea generală, voi. I, ed. a 2-a, Ed. Fundaţiei „Chemarea", laşi,
1995;
DRAGOŞ BĂRCĂNESCU, Conţinutul infracţiunii şi principiul legalităţii, Ed. AII Beck, Bucureşti,
2005;
GEORGINA BODORONCEA, VALERiAN ClOCLEI, IRINA KUGLAY, LAVINIA VALERIA LEFTERACHE,
TEODOR MANEA, IULIANA NEDELCU, FRANCISCA-MARIA VASILE, Codul penal. Comentariu pe articole,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014;
SERGIU BOGDAN, Eroarea în dreptul penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008;
SERGIU BOGDAN (COORD.), DORIS ALINA ŞERBAN, GEORGE ZLATI, Noul Cod penal. Partea specială.
Analize, explicaţii, comentarii. Perspectiva clujeană, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
ALEXANDRU BOROI, GHEORGHE NISTOREANU, Drept penal. Partea generală, ed. a 4-a, revizuită
conform noului Cod penal, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2004;
COSTICĂ BULAI, BOGDAN NICOLAE BULAI, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2007;
IOAN CETERCHI, ION CRAIOVAN, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. AII, Bucureşti,
1998;
VALERIAN CIOCLEI, Mobilul în conduita criminală. Studiu de criminologie juridică, Ed. AII Beck,
Bucureşti, 1999;
IOANA MARIA COSTEA, Drept financiar. Note de curs, Ed. Flamangiu, Bucureşti, 2016;
IOANA MARIA COSTEA, Fiscalitate europeană. Note de curs, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016;
CONSTANTIN CRIŞU, NICORINA CRIŞU-MAGRAON, ŞTEFAN CRIŞU, Repertoriu de doctrină şi
jurisprudenţă română 1.1989-1994, Eu. Argessis, Curtea de Argeş, 1995;
ŞTEFAN DANEŞ, VASILE PAPADOPOL, Individualizarea judiciară a pedepselor, ed. a 2-a, Ed.
Juridică, Bucureşti, 2005;
COSMIN DARIESCU, Istoria statului şi dreptului românesc din Antichitate până la Marea Unire,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
COSMIN DARIESCU, Istoria statului şi dreptului românesc în epoca contemporană, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2010;
HORIA DIACONESCU, RUXANDRA RĂDUCANU, Infracţiuni contra vieţii, integrităţii sau sănătăţii
persoanei (conform noului Cod penal), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014;
TIBERIU DIANU, Loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte. Sinteză judiciară privind
raportul de cauzalitate, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996;
TRAIAN DIMA, Drept penal. Partea generală, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014;
MIRELA CARMEN DOBRILĂ, Infracţiunea de înşelăciune, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014;
VASILE DOBRINOIU, NOREL NEAGU, Drept penal. Partea specială. Teorie şi practică judiciară
conform noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012;
VASILE DOBRINOIU, ILIE PASCU, MIHAI ADRIAN HOTCA, IOAN CHIŞ, MIRELA GORUNESCU, COSTICĂ
PĂUN, NOREL NEAGU, MAXIM DOBRINOIU, MIRCEA CONSTANTIN SINESCU, Noul Cod penal comentat.
Voi. II. Partea specială, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
CARMEN-ADRIANA DOMOCOŞ, Fapta omisivă şi incriminarea ei în legea penală română, Ed.
VINTILĂ DONGOROZ, Drept penal. Partea generală, Bucureşti, 1939;
VINTILĂ DONGOROZ, SIEGFRIED KAHANE, ION OANCEA, ILIE FODOR, NICOLETA ILIESCU, CONSTANTIN
BULAI, RODICA MIHAELA STĂNOIU, VICTOR ROŞCA, Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea
generală, voi. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969;
EMILE DURKHEIM, Regulile metodei sociologice, Ed. Polirom, laşi, 2002;
BIBLIOGRAFIE 935
CONSTANTIN DUVAC, Pluralitatea aparentă de infracţiuni, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008;
ANCUŢA ELENA FRANŢ, întreruperea cursului sarcinii. Repere juridice şi etice, Ed. Universul
LuiZA-CRiSTiNA GAVRILESCU, Drept civil. Persoanele (probele, prescripţia), Ed. Universul
CRISTINEL GHIGHECI, Infracţiunea complexă. Aspecte teoretice şi practică judiciară, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2012;
NARCIS GIURGIU, Drept penai generai (doctrină, legislaţie, jurisprudenţă), Ed. Sunset, laşi,
1997;
JUSTIN GRIGORAŞ, Individualizarea pedepsei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969;
MIHAI ADRIAN HOTCA, RADU SLĂVOIU, Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Adnotări, situaţii
tranzitorii, noutăţi, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
ANDRA IFTIMIEI, Constituţionalizarea în dreptul penal român şi francez, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2016;
ANDRA ROXANA ILIE, Răspunderea penală a persoanei juridice. Jurisprudenţă rezumată şi
comentată, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014;
MARI-CLAUDIA IVAN, GHEORGHE IVAN, Cauzele justificative, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2016;
LAVINIA VALERIA LEFTERACHE, Drept penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016;
LAVINIA LEFTERACHE, IULIANA NEDELCU, FRANCISCA în unificarea practicii judiciare (1969-2008),
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008;
OCTAVIAN LOGHIN, TUDORELTOADER, Drept penal român. Partea specială, Casa de editură şi
presă „Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1994;
GHEORGHIŢĂ MATEUŢ, Recidiva în teoria şi practica dreptului penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1997;
GHEORGHIŢĂ MATEUŢ, Drept penal special. Sinteză de teorie şi practică judiciară, voi. I, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
DAN CONSTANTIN MÂŢĂ, Drept administrativ, voi. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016;
CONSTANTIN MITRACHE, CRISTIAN MITRACHE, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul
CONSTANTIN MITRACHE, CRISTIAN MITRACHE, Drept penal român. Partea generală, ed. a 2-a, Ed.
CARMEN MOLDOVAN, Drept internaţional public, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015;
CĂLINA ANDREEA MUNTEANU, Infracţiunea deviată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013;
ION NEAGU, MIRCEA DAMASCHIN, Tratat de procedură penală. Partea generală (în lumina
noului Cod de procedură penală), ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015;
DANIEL NIŢU, Imunitatea şefului de stat în dreptul penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012;
SEPTIMIU PANAINTE, Dreptul individual al muncii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017;
VASILE PAPADOPOL, DORU PAVEL, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, Casa de
editură şi presă „Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1992;
VASILE PAPADOPOL, ŞTEFAN DANEŞ, Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii
1981-1985, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989;
GAVRIL PARASCHIV, RAMONA-GABRIELA PARASCHIV, DANIEL-ŞTEFAN PARASCHIV, Unitatea naturală
de infracţiune în noul Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
936 BIBLIOGRAFIE
ILIE PASCU, VASILE DOBRINOIU, TRAIAN DIMA, MIHAI ADRIAN HOTCA, COSTICĂ PĂUN, IOAN CHIŞ,
MIRELA GORUNESCU, MAXIM DOBRINOIU, Noul Cod penal comentat. Voi. I. Partea generală, ed. a 2-
a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
VIOREL PASCA, Drept penal. Partea generală (actualizat cu prevederile noului Cod penal), Ed.
VIOREL PASCA, Drept penal. Partea generală, ed. a 3-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
VASILE PĂVĂLEANU, Drept penal general - conform noului Cod penal, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2012;
TRAIAN POP, Curs de Criminologie, institutul de arte grafice „Ardealul", Cluj, 1928;
NICOLAE POPA, Teoria generală a dreptului, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014;
ION RISTEA, Pluralitatea de infracţiuni în noul Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2013;
ALEXANDRU RÎŞNIŢĂ, IOANA CURT, Renunţarea la aplicarea pedepsei. Amânarea aplicării
pedepsei, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
CRISTINA ROTARU, Fundamentul pedepsei. Teorii moderne, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
MARCEL IOAN RUSU, Drept penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014;
LIA SAVONEA, DANIEL GRĂDINARU, Infracţiuni contra integrităţii corporale şi
sănătăţii. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011;
CONSTANTIN SIMA, Codul penal adnotat cu practică judiciară (1969-1995), Ed. Atlas Lex,
Bucureşti, 1996;
CONSTANTIN SIMA, Drept penal. Partea generală, voi. I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015;
LAURA MARIASTĂNILĂ, Răspunderea penală a persoanei juridice, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2012;
FLORIN STRETEANU, Concursul de infracţiuni, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
FLORIN STRETEANU, Drept penal. Partea generală II. Suport de curs 2008-2009, Universitatea
Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Facultatea de Drept;
FLORIN STRETEANU, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
FLORIN STRETEANU, DANIEL NIŢU, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2014;
FLORIN STRETEANU, RADU CHIRIŢĂ, Răspunderea penală a persoanei juridice, ed. a 2-a, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2015;
IOAN TANOVICEANU, Tratat de drept şi procedură penală, ed. a 2-a, Ed. Curierul Judiciar,
Bucureşti, 1924;
GRIGORE GR. THEODORU, Tratat de Drept procesual penal, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2013;
TUDOREL TOADER (COORD.), MARIA IOANA MICHINICI, RUXANDRA RĂDUCANU, ANDA CRIŞU-
CIOCÎNTĂ, SEBASTIAN RĂDULEŢU, MIHAI DUNEA, Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed.
MIHAIL UDROIU, Fişe de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
MIHAIL UDROIU, Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2015;
MIHAIL UDROIU, VICTOR CONSTANTINESCU, Noul Cod penal. Codul penal anterior (Prezentare
comparativă, observaţii, ghid de aplicare, legea penală mai favorabilă), Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2014;
CARMEN TAMARA UNGUREANU, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 3-a, Ed.
ADINA VLĂŞCEANU, Eroarea asupra normei juridice, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006;
BIBLIOGRAFIE 937
ADINA VLĂŞCEANU, ALINA BARBU, Noul Cod penal comentat prin raportare la Codul penal
anterior, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014;
CORINA Voicu, ANDREEA SIMONA UZLĂU, RALUCA MOROŞANU, CRISTINEL GHIGHECI, Noul Cod
penal. Ghid de aplicare pentru practicieni, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014;
NICOLAE VOLONCIU, ANDREEA SIMONA UZLĂU (COORD.), RALUCA MOROŞANU, CORINA VOICU,
VICTOR VĂDUVA, GEORGIANA TUDOR, DANIEL ATASIEI, TEODOR VIOREL GHEORGHE, CRISTINEL GHIGHECI,
CĂTĂLIN MIHAI CHIRIŢA, TEODOR MANEA, Codul de procedură penală comentat, ed. a 3-a, Ed.
MARIAZOLYNEAK, Drept penal. Partea generală, voi. I, Ed. Fundaţiei „Chemarea", laşi, 1992;
MARIAZOLYNEAK, Drept penal. Partea generală, voi. II, Ed. Fundaţiei „Chemarea", laşi, 1992;
MARIA ZOLYNEAK, MARIA IOANA MICHINICI, Drept penal. Partea generală, Ed. Fundaţiei
„Chemarea", laşi, 1999.
II. Articole, studii de specialitate

TUDOR AMZA, Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, în revista Doctrină şi jurisprudenţă nr. 1-
2/2016, http://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/PUBLICATII/rdj_l_2_2016.pdf;
GEORGE ANTONIU, Contribuţii noi la cercetarea cauzalităţii penale, în R.D.P. nr. 4/1998;
GEORGE ANTONIU, Observaţii cu privire la anteproiectul unui al doilea nou Cod penal (I), în
R.D.P. nr. 4/2007;
GEORGE ANTONIU, Observaţii critice cu privire la noul Cod penal, în Analele Universităţii
„Constantin Brâncuşi" din Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 2/2010, http://www.utgjiu.ro/
revista/ju r/pdf/2010-02/1_G EORG E_ANTO NI U.pdf;
TUDOR AVRIGEANU, Implicaţii sistematice ale conceptului de raport juridic penal, în R.D.P. nr.
3/2004;
LUDOVIC BIRO, Contribuţii la studiul structurii normei penale de incriminare, în R.R.D. nr.
9/1968;
VERSAVIA BRUTARU, Măsuri educative privative de libertate aplicate minorului. Prevederile
noului Cod penal,în volumul Sesiunii ştiinţifice a Institutului de Cercetări Juridice al
Academiei
Române, cu tema Intrarea în vigoare a noilor coduri. O primă evaluare (15 aprilie 2016), Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2016, http://www.universuljuridic.ro/masuri-educative- privative-de-
libertate-aplicate-minorului-prevederile-noului-cod-penal/;
VERSAVIA BRUTARU, Măsuri educative privative de libertate aplicate minorului,
http://www.nos.
iem.ro/bitstream/handle/123456789/233/Versavia%20Brutaru.pdf?sequence=l&isAllowed=y;
VALERIAN CIOCLEI, Din nou despre modificările Codului penal prin O.U.G. nr. 18/2016 sau
„Mircea, fă-te că legiferezi (în penal)", https://www.universuljuridic.ro/din-nou-despre-
modificarile-codului-penal-prin-o-u-g-nr-182016-sau-mircea-fa-te-ca-legiferezi-penal/;
VALERIAN CIOCLEI, Sutor, ne supra crepidam sau despre riscul ICCJ de a se transforma într-un
organ legiuitor sui generis, http://www.juridice.ro/395749/sutor-ne-supra-crepidam- sau-despre-
riscul-iccj-de-a-se-transforma-intr-un-organ-legiuitor-sui-generis.html;
SENIA MIHAELA COSTINESCU, KĂROLY BENKE, Efectele deciziilor Curţii Constituţionale în dinamica
aplicării lor, https://www.ccr.ro/uploads/RelatiiExterne/2012/CB.pdf;
VLAD CRĂCIUN, Articolul 50 Cod penal. Succinte consideraţii, în revista Penal mente relevant nr.
1/2016, http://www.revista.penalmente.ro/wp-content/uploads/2016/01/Vlad- Craciun-articol-
50-cod-penal-nr.-l-2016.pdf#Penalmente%20relevant%20nr.%201%202016.
indd%3AAnchor%2010%3A41;
938 BIBLIOGRAFIE
MIHAI DU NEA, Aspecte juridice şi medico-legale privind infracţiunea de pruncucidere, în

Analele Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi, Seria Ştiinţe Juridice, 2007, http://pub.
law.uaic.ro/files/articole/2007/Anale2007_artl3MihaiDuneaPruncuciderea.pdf;
MIHAI DUNEA, Analiza receptării în doctrina juridico-penală a principalelor teorii referitoare la
fundamentul dreptului de a pedepsi, în relaţie cu esenţa noţiunii de impunitate, în Analele
Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi, Seria Ştiinţe Juridice, Tomul LVII, nr. 1/2011;
MIHAI DUNEA, Constante şi modificări în structura cauzei speciale de nepedepsire întemeiată
pe relaţiile de căsătorie ori de rudenie ale infractorului, în cazul incriminării unor
infracţiuni contra siguranţei statului/securităţii naţionale, în lumina tranziţiei legislative de la Codul
penal din 1968 la noul Cod penal din 2009 [partea a ll-a: o analiză a formelor şi efectelor erorii de
fapt], în Analele Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 11/2012,
http://pub.law.uaic.ro/files/articole/2012/volll/07_Mihai_Dunea_art_part_ll.pdf;
MI HAI Du N EA, Constante şi modificări în structura cauzei speciale de nepedepsire întemeiată
pe relaţiile de căsătorie ori de rudenie ale infractorului, în cazul incriminării nedenunţării unor
infracţiuni contra siguranţei statului/securităţii naţionale, în lumina tranziţiei legislative de la Codul
penal din 1968 la noul Cod penal din 2009 [partea a II l-a: o analiză a formelor şi efectelor erorii de
drept], în Analele Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 1/2013,
http://pub.law.uaic.ro/files/articole/2013/voll/ll_MihaiDunea2013.pdf;
MIHAI DUNEA, Scurte observaţii asupra relaţiei dintre natura juridică a cauzelor de înlăturare a
răspunderii penale şi natura juridică a cauzelor de nepedepsire (de impunitate) în dreptul penal
român, în Analele Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi, Tomul LIX, Seria Ştiinţe Juridice, nr.
11/2013, http://pub.law.uaic.rO/files/articole/2013/volii/2.2.2013_dunea.pdf;
MIHAI DUNEA, Approaches on the legal nature of the offense provided by article 200 from the
new Roman ian Criminal Code: murder or injury of the newborn committed by the mother [Reflecţii
asupra naturii juridice a faptei incriminate la art. 200 din noul Cod penal român: uciderea ori
vătămarea nou-născutuluisăvârşită de către mamă], în revista Journal of Public Administration,
Finance and Law (JOPAFL), nr. special 1/2014, http://www.jopafl.com/ uploads/special-issue-l-
2014/APPROACHES_ON_THE_LEGAL_NATURE_OF_THE_OFFENSE_
PROVIDED_BY_ARTICLE_200_FROM_THE_NEW_ROMANIAN_CRIMINAL_CODE.pdf;
MIHAI DUNEA, Expresii normative speciale ale politicii penale de factură atenuantă sau
agravantă ale legiuitorului penal, în volumul Conferinţei Internaţionale Uniformizarea dreptului:
efecte juridice şi implicaţii sociale, politice şi administrative, organizată de Facultatea de Drept a
Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi, 23-25 octombrie 2014, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014;
MIHAI DUNEA, Radiografia unei doctrine eterogene (şi uneori auto-eterogene) în materia
naturii juridice şi structurii incriminării, de lege lata, a ultrajului şi ultrajului judiciar, în volumul
Conferinţei 160 de ani de învăţământ juridic ieşean, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015;
MIHAI DUNEA, Observaţii privind raportul dintre opţiunile în determinarea naturii juridice a
anumitor norme de incriminare şi semnificaţia expresiei „pedeapsă prevăzută de lege", articol
publicat în volumul Conferinţei Internaţionale de drept, studii europene şi relaţii internaţionale,
ediţia a lll-a, cu tema Dreptul între modernizare şi tradiţie. Implicaţii asupra organizării juridice,
politice, administrative şi de ordine publică, organizată de Facultatea de Drept a Universităţii „Titu
Maiorescu" din Bucureşti, 21-23 aprilie 2015, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015;
MIHAI DUNEA, Observaţii referitoare ia impactul produs asupra unor instituţii generale ale
dreptului penal de modificările aportate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, în
Analele Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 1/2016, http://
pub.law.uaic.ro/files/articole/2016/voli/2016_i_2.l_dunea.pdf).
BIBLIOGRAFIE 939
Ml HAI Du NEA, Unele probleme privind semnificaţia normativă a expresiei pedeapsă

prevăzută de lege, articol publicat în volumul Conferinţei (imprimat electronic) organizate cu
ocazia Sesiunii anuale de comunicări ştiinţifice organizate de Institutul de Cercetări Juridice „Acad.
Andrei Rădulescu" al Academiei Române cu tema Intrarea în vigoare a noilor coduri. O primă
evaluare (15 aprilie 2016);
MIHAI DUNEA, MARIA IOANA MĂRCULESCU-MICHINICI, Despre noţiunea, formele şi conţinutul
conceptului de raport juridic penal, în Analele Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi, Seria
Ştiinţe Juridice, nr. 11/2016, http://pub.law.uaic.ro/files/articole/2016/volii/2016_
ii_2.2.dunea.pdf;
NARCIS GIURGIU, Aspecte privind legătura cauzală în dreptul penal, în Analele Universităţii
„Alexandru loan Cuza" din laşi, Seria Ştiinţe Juridice, Tomul XL, XLI, XLII, nr. comun anilor
1994/1995/1996, http://pub.law.uaic.ro/files/articole/1994_1985/anale_1994_95_96.pdf;
MIOARA-KETTY GUIU, Infracţiunile omisive improprii, în R.D.P. nr. 1/2002;
MIHAI ADRIAN HOTCA, Din nou despre aplicarea legii penale mai favorabile în baza art. 5 din
noul Cod penal, https://www.juridice.ro/312661/din-nou-despre-aplicarea-legii-penale- mai-
favorabile-in-baza-art-5-din-noul-cod-penal.html;
MIHAI ADRIAN HOTCA, Este jurisprudenţa izvor de drept în sistemul de drept român?,
http://htcp.eu/este-jurisprudenta-izvor-de-drept-in-sistemul-de-drept-roman;
ANDRA IFTIMIEI, Evoluţia politicii penale de la momentul apariţiei Curţii Constituţionale în
România, http://www.universuljuridic.ro/evolutia-politicii-penale-de-la-momentul-aparitiei-
curtii-constitutionale-romania/;
MARIA IOANA MĂRCULESCU-MICHINICI, Aspecte ale unei sinteze teoretice în materia intenţiei
depăşite,în volumul 160 de ani de învăţământ juridic ieşean, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015;
MARIA IOANA MĂRCULESCU-MICHINICI, Când (nu) există pluralitate intermediară de infracţiuni?
(II) Regimul sancţionator - particularităţi, în Analele Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi,
Tomul LXIII, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 1/2017, http://pub.law.uaic.ro/files/
articole/2017/voli/2017_i_2. l.michinici.pdf;
MARIA IOANA MĂRCULESCU-MICHINICI, Câteva observaţii privind atenuarea răspunderii penale
(I), în revista Săptămâna Juridică nr. 8/2017;
MARIA IOANA MICHINICI, Când (nu) există pluralitate intermediară de infracţiuni? (!) Specificul
reglementării prevăzute de art. 44 alin. (1) Cod penal, în Analele Universităţii „Alexandru loan
Cuza" din laşi, Tomul LXI, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 1/2015, http://pub.law.uaic.ro/files/
articole/2015/voli/2.1.2015_michinici.pdf);
MARIA IOANA MICHINICI, Transformări legislative şi adaptări jurisprudenţiale cu privire la
tentativă, în Analele Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 11/2016,
http://pub.law.uaic.rO/files/articole/2016/volii/2016_ii_2.l.michinici.pdf;
MARIA IOANA MICHINICI, MIHAI DUNEA, Reflectarea standardelor C.E.D.O. în dreptul penal
material român - consideraţii privind un caz particular: evoluţia reglementării pedepsei accesorii în
Codul penal de la 1968 şi în Codul penal din 2009, părţile (I) şi (II), în Analele Universităţii
„Alexandru loan Cuza" din laşi, Seria Ştiinţe Juridice, Tomul LX, nr. 1/2014, respectiv Tomul LXI, nr.
11/2014, http://pub.law.uaic.rO/files/articole/2014/voli/2.l.2014_michinici_dunea. pdf,
http://pub.law.uaic.rO/files/articole/2014/volii/2.l.2014_michinici_dunea.pdf;
DANIEL NIŢU, Teoria riscului în dreptul penal, în R.D.P. nr. 1/2005;
DANIEL NIŢU, Efectele erorii de fapt în cazul circumstanţelor atenuante legale, în C.D.P. nr.
1/2006;
VIOREL PASCA, Consecinţele adoptării Constituţiei din 1991 asupra Codului penal, în Constituţia
şi Codul penal, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2002;
DORU PAVEL, Consideraţii teoretice în legătură cu raportul de drept penal, în J.N. nr. 9/1966;
940 BIBLIOGRAFIE
CAMELIA REGHINI, Participaţia la infracţiunile praeterintenţionate, în revista Fiat lustitia nr.

1/2012, http://www.fiatiustitia.ro/ojs/index.php/fi/article/viewFile/84/71;
ARTUR REŞETNICOV, Natura juridică a produsului infracţiunii, în Studia Universitatis Moldaviae,
Seria Ştiinţe Sociale (Drept), nr. 6/2007;
ALEXANDRU RÎŞNIŢĂ, Ipoteza de „risc culpabil" într-o cauză aflată pe rolul Curţii de Apel Cluj.
Lipsa raportului de cauzalitate, https://www.juridice.ro/262303/ipoteza-de-risc-culpabil- intr-o-
cauza-aflata-pe-rolul-curtii-de-apel-cluj-lipsa-raportului-de-cauzalitate.html;
ADRIAN STAN, Aspecte privind infracţiunile praeterintenţionate care au avut ca urmare
moartea sau vătămarea corporală a victimei prin prisma art. 36 alin. (3) NCP, https://www.
juridice.ro/309762/aspecte-privind-infractiunile-praeterintentionate-care-au-avut-ca-urmare-
moartea-sau-vatamarea-corporala-a-victimei-prin-prisma-art-36-alin-3-din-ncp.html;
CONSTANTIN STRAT, Infracţiunea continuată săvârşită din culpă, în revista Pro Lege nr.
12/2015, http://revistaprolege.ro/infractiunea-continuata-savarsita-din-culpa/;
FLORIN STRETEANU, Aspecte privind pluralitatea de infracţiuni (planşele 15 şi 16), http://
www.inm-lex.ro/fisiere/d_1284/Pluralitatea%20de%20infractiuni%20-%20prof.%20univ.%20
dr.Florin%20Streteanu.pdf;
FLORIN STRETEANU, Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în condiţiile intrării în
vigoare a noului Cod penal, https://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2012/04/ Aplicarea-
legii.pdf;
FLORIN STRETEANU, RALUCAMOROŞANU, Institu - pentru reţeaua de formatori a S.N.G.,
Bucureşti, 2010, http://www.inm-lex.ro/fisiere/d_1219/
lnstitutii%20Si%20lnfractiuni%20ln%20Noul%20Cod%20Penal.pdf);
ALEXANDRA ŞINC, Probleme controversate privind dispoziţiile art. 279 din Codul penal,
https://www.juridice.ro/333850/probleme-controversate-privind-dispozitiile-art-279-din- codul-
penal.html;
FLORIN DORU TOHĂTAN, Infracţiunea imposibilă, în C.D.P. nr. 2/2008;
GEORGE ZLATI, Curtea Constituţională. Despre efectele în timp ale deciziilor obligatorii erga
omnes în general şi despre deciziile interpretative în particular (I), http://www.penalmente.
eu/2017/04/01/curtea-constitutionala-despre-efectele-in-timp-ale-deciziilor-obligatorii-
erga-omnes-in-general-si-despre-deciziile-interpretative-in-particular/;
GEORGE ZLATI, ÎCCJ. Aplicabilitatea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016 privind
infracţiunea de abuz în serviciu în ceea ce priveşte cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438
pct. 7 Cod procedură penală, http://www.penalmente.eu/2017/03/28/iccj-aplicabilitatea-
deciziei-curtii-constitutionale-nr-4052016-privind-infractiunea-de-abuz-in-serviciu-in-ceea-
ce-priveste-cazul-de-recurs-in-casatie-prevazut-de-art-438-pct-7-cod-procedura-pen/;
MARIA ZOLYNEAK, CU privire la actele pregătitoare în concepţia noului Cod penal, în Analele
Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi, Tomul XVIII, Seria Ştiinţe Juridice, 1972, http://
pub.law.uaic.ro/files/articole/1974_1965/anale_1972.pdf.
III. Variae
Dicţionarul explicativ al limbii române, ed. a 2-a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996;
Material de analiză redactat de Grupul de lucru constituit la nivelul Parchetului de pe lângă
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin ordin al procurorului general, pentru asigurarea unui
instrument de lucru în cadrul Ministerului Public, în scopul interpretării şi aplicării unitare a
dispoziţiilor noilor coduri, penal şi de procedură penală, http://www.mpublic.ro/ncp.pdf;
BIBLIOGRAFIE 941
Analiza deciziilor pronunţate în recursurile în interesul legii în materie penală şi procesual

penală cu privire la efectele acestora în contextul noilor reglementări, http://www.mpublic.
ro/sites/default/files/PDF/analiza_ril.pdf.
IV. Resurse on-line

www.ccr.ro;
www.cdep.ro;
www.coe.int;
www.dreptonline.ro;
www.inm-lex.ro;
www.juridice.ro;
www.mpublic.ro;
www.penalmente.eu;
www.scj.ro;
www.senat.ro;
www.universuljuridic.ro;
http://pub.law.uaic.ro.

DR Pen P Generala Mihai Dunea 2017 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DR Pen P Generala Mihai Dunea 2017 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept penal.

• Noţiuni introductive. Aplicarea legii penale. Infracţiunea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MĂRCULESCU-MICHINICI,

Drept penal. Partea generală

• Noţiuni introductive. Aplicarea legii penale.

Prezenta lucrare se adresează, cu predilecţie, studenţilor din anul al ll-lea de studii

ziţiilor legale şi a comentariilor de specialitate (reflex inutil în absenţa capacităţii - exersate

* în considerarea acestor constatări obiective legate de dinamica dreptului penal, în contextul

C.C.R. Curtea Constituţională a României

C.S.J. Curtea Supremă de Justiţie

TITLUL I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL _____________________ 1

Capitolul I. Aspecte generale de bază privind dreptul penal ___________________________ 2

Capitolul al lll-lea. Principiile fundamentale ale dreptului penal ________________________ 54

Secţiunea a 3-a. Principiul fundamental al incriminării doar a faptelor care

TITLUL AL ll-LEA. APLICAREA LEGII PENALE ________________________________________ 136

Secţiunea a 5-a. Aplicarea legii penale temporare ________________________________ 193

TITLUL AL lll-LEA. INFRACŢIUNEA ________________________________________________ 307

§3. Trăsăturile esenţiale inovatoare ale infracţiunii: caracterul nejustificat

4.4. Probleme speciale în materia stării de minoritate - abordare selectivă_______ 445

Capitolul al lll-lea. Conţinutul infracţiunii _________________________________________ 508

Secţiunea a 3-a. Conţinutul constitutiv al infracţiunii ______________________________ 536

Capitolul al IV-lea. Formele infracţiunii intenţionate după fazele de desfăşurare

Secţiunea a 3-a. Actele de pregătire ___________________________________________ 674

4.4. Iter criminis - consumarea şi epuizarea infracţiunii de obicei -

Capitolul al Vl-lea. Pluralitatea de infracţiuni _______________________________________774

§2. Recidiva în cazul persoanei fizice (definiţie; condiţii de existenţă; forme

Capitolul al Vll-lea. Participaţia penală ___________________________________________857

§3. Tratamentul pena! al participaţiei penale improprii _________________________ 911

BIBLIOGRAFIE _________________________________________________________ 933

ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL

Abordarea oricărui demers de prezentare şi de analiză (chiar succintă) a materiei de studiu

Secţiunea 1.Noţiunea/definiţia dreptului penal

§1. Noţiunea/definiţia dreptului penal

Un sistem de norme de drept public

Incriminează (descrie legal ca infracţiuni) faptele

Asigură apărarea socială împotriva în scopn]^

§2. Instituţiile fundamentale ale dreptului penal

Secţiunea a 2-a. Caracterele dreptului penal

Caracterul dreptului penal de a reprezenta o ramură de drept integrată în sfera dreptului

protecţie efectivă împotriva anumitor tipuri de comportamente semnificativ prejudiciabile pentru

în legătură cu autonomia conceptuală a dreptului penal, este de evidenţiat faptul că legea

Unitatea dreptului penal constituie un caracter al acestuia ce se impune a fi accentuat. După

Secţiunea a 3-a. Necesitatrolul, sarcinile şi funcţiile

social funcţional111. Dincolo de oricare deziderate utopice (filosofice, politice, ideologice),

§2. Scopul dreptului penal

§3. Rolul şi sarcinile dreptului penal

socio-etatice. Rolul d r e p t u l u i p e n a l î n cadrul politicii generale a

§4. Funcţiile dreptului penal

Acceptând ca premisă această varietate (relativă) a viziunilor existente în privinţa

stadiu de evoluţie, nu mai rezidă în represiunea aflictivă auto-justificată, ci în prevenţie şi

nu s-a identificat încă un protejarea societăţii (a

Rol: reprezintă un instrument/un

Secţiunea 1.Conceptul de izvor de drept (izvor

Secţiunea a 2-a. Izvoarele propriu-zise ,

§1. Legea - izvor al dreptului penal

AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 14.

ridica unele inconveniente de tip logistic în activitatea legislativă şi administrativă practică,

§2. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului - izvor al dreptului penal

§3. Documentele internaţionale - izvor al dreptului penal

Secţiunea a 3-a. Izvoarele adiacente (cu efecte parţiale)

§1. Decretul prezidenţial de graţiere (individuală) - izvor al dreptului

§2. Jurisprudenţa obligatorie a Curţii Constituţionale a României - izvor al

(de constatare a neconstituţionalităţii) produc un efect imediat, de ordin suspensiv111, precum şi