DREPT PROCESUAL PENAL

ANUL UNIVERSITAR 2019 –2020

SEMESTRUL II
EXAMEN 

1. În ce condiţii se poate dispune renunţarea la urmărirea penală?

Renunțarea la urmărirea penală reprezintă o cauză de stingere a acțiunii penale și, totodată, o
soluție de netrimitere în judecată introdusă de legiuitor în arhitectura dreptului procesual penal
român, care are la bază principiul oportunității, așa cum este prevăzut în art. 7 alin. (2) din C. pr.
pen., potrivit căruia „în cazurile și în condițiile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunța
la exercitarea acțiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes
public în realizarea obiectului acesteia”.
Legislația procesual penală prevede că se poate renunța la urmărire penală când sunt
îndeplinite anumite condiții de admisibilitate și de oportunitate.
Astfel, potrivit art. 318 C.pr.pen, (1) ”În cazul infracțiunilor pentru care legea prevede
pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunța la urmărirea
penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei.
(2) Interesul public se analizează în raport cu:
a) conținutul faptei și împrejurările concrete de săvârșire a faptei;
b) modul și mijloacele de săvârșire a faptei;
c) scopul urmărit;
d) urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii;
e) eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru desfășurarea procesului penal prin
raportare la gravitatea faptei și la timpul scurs de la data săvârșirii acesteia;
f) atitudinea procesuală a persoanei vătămate;
g) existența unei disproporții vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfășurarea procesului
penal și gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii.
(3) Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere și
persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, atitudinea
suspectului sau a inculpatului după săvârșirea infracțiunii și eforturile depuse pentru înlăturarea
sau diminuarea consecințelor infracțiunii”.
(4) Atunci când autorul faptei nu este identificat, se poate dispune renunțarea la urmărirea
penală prin raportare doar la criteriile prevăzute la alin. (2) lit. a), b), e) și g).
Oportunitatea continuării cercetărilor și aprecierea interesului public în urmărirea infracțiunii
presupun, dincolo de criteriile prevăzute de dispozițiile art. 318 alin. (1)-(3) C. pr. pen., și o evaluare
a cheltuielilor și resurselor investite în cercetarea unei infracțiuni, urmărindu-se ca acestea să fie
proporționale cu valoarea socială ocrotită de legea penală, o evaluare a eficienței aplicării unei
eventuale pedepse, luarea în considerare a unei sancțiuni alternative pedepsei, care ar fi aptă să
corecteze comportamentul infractorului, dacă acesta este cunoscut, sau o evaluare a gradului de
afectare a interesului particular manifestat de persoana vătămată în urmărirea infracțiunii.
De aceea, pentru constatarea existenței/inexistenței unui interes public în urmărirea unei
infracțiuni este necesar, pe de o parte, ca aceasta să fie, in abstracto, de o gravitate redusă,
obiectivată printr-un anumit regim sancționator, iar, pe de altă parte, in concreto, fapta săvârșită să
nu prezinte un pericol social major, luându-se în considerare conținutul faptei, modul și mijloacele de
săvârșire, scopul urmărit, împrejurările concrete de săvârșire sau urmările produse sau care s-ar fi
putut produce.
Spre deosebire de renunțarea la aplicarea unei pedepse care este o instituție de drept material
ce privește, în sens larg, individualizarea judiciară a sancțiunii penale și care poate fi realizată doar
de către un judecător/o instanță de judecată, renunțarea la urmărirea penală este o modalitate de
soluționare a cauzei în faza de urmărire penală și ține de aprecierea asupra oportunității cercetării
penale, cu atât mai mult cu cât, în cursul urmăririi penale, procurorul este cel care realizează funcția
de urmărire penală, care implică întreaga activitate de la demararea fazei până la finalizarea sa, prin
stabilirea uneia dintre soluțiile reglementate de art. 327 C. pr. pen.
1
 Întreaga procedură reglementată de art. 318 C. pr. pen nu vizează lipsa de vinovăție, ci,
dimpotrivă, vinovăția suspectului/inculpatului pentru a cărui faptă comisă nu există un interes public
de urmărire.
De aceea, dispunerea soluției de renunțare la urmărirea penală se circumscrie unui scop
determinat care constă în inexistența interesului public în urmărirea penală, scop care – în funcție de
tipul infracțiunii pentru care s-au făcut cercetări, care presupune sau nu o persoană vătămată, care
implică sau nu o pagubă etc. – este realizat și prin posibilitatea dispunerii, după consultarea
suspectului sau a inculpatului, a unor obligații de a face, care, odată apreciate ca fiind necesare, nu
mai pot fi cenzurate sau înlăturate separat, ci numai odată cu ordonanța de renunțare la urmărirea
penală, contopindu-se sinergic cu aceasta pentru îndeplinirea aceleiași funcțiuni.
În acest fel, soluția renunțării la urmărirea penală poate fi individualizată și apreciată din
perspectiva legalității și temeiniciei, în funcție de informațiile existente despre faptă și despre
persoana făptuitorului, informații care permit aprecierea tuturor criteriilor ce determină dispunerea
sa. [Decizia CCR nr. 401/2019 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a
dispozițiilor art. 318 alin. (6) și (15) din Codul de procedură penală publicată în M. Of. cu nr 827 din
10 octombrie 2019]
Legiuitorul a prevăzut ca, la analiza interesului public să se aibă în vedere urmările produse
sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii precum și persoana suspectului sau a
inculpatului, conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, atitudinea suspectului sau a inculpatului
după săvârşirea infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor
infracţiunii, dar şi atitudinea procesuală a părţii vătămate.
Interes public nu înseamnă numai analiza modului şi mijloacelor în care a fost săvârşită
infracţiunea de către suspect, atitudinea suspectului după săvârşirea faptei, anume eforturile depuse
pentru diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi circumstanţele personale ale suspectului, ci şi
interesul cetăţeanului, părţii vătămate în cazul nostru, care are drepturi recunoscute şi garantate de
Constituţie şi care s-a adresat autorităţilor publice pentru apărarea şi garantarea drepturilor sale.

2. Luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de cameră preliminară sau

instanţa de judecată.
Măsura preventivă a arestului la domiciliu este o măsură privativă de libertate, o alternativă
mai uşoară a arestului preventiv, care constă în obligaţia inculpatului de a nu părăsi locuinţa sau
imobilul unde locuieşte efectiv, pe o anumită perioadă de timp stabilită de organul judiciar şi fără
permisiunea acestuia.
Această măsură poate fi dispusă în orice etapă a procesului penal după punerea în mişcare a
acţiunii penale. În funcție de faza procesuală și organele judiciare competente, măsura arestului la
domiciliu poate fi dispusă de către judecătorul de drepturi și libertăți – în cursul urmăririi penale, de
către judecătorul de cameră preliminară – în procedura de cameră preliminară și de către instanța de
judecată – în cursul judecății.
Legiuitorul a prevăzut mai multe condiţii în ceea ce priveşte luarea acestei măsuri preventive.
Condiţiile care trebuiesc îndeplinite sunt:
- să nu existe o cauză de împiedicare sau de exercitarea a acțiunii penală [art. 16, alin.(1) C.pr. pen];
- să fie îndeplinite condiţiile în ceea ce priveşte luarea măsurii arestului preventiv expres menţionate
la art. 223 C. pr. pen.;
- această măsură să fie suficientă şi necesară pentru realizarea scopului procesului penal.
Aprecierea îndeplinirii condiţiilor se face ţinându-se seama de gradul de pericol al
infracţiunii, de scopul măsurii, de sănătatea, vârsta, situaţia familială sau alte împrejurări privind
persoana cercetată, comunicându-i-se sub semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83, precum
şi alte drepturi, aşa cum sunt menţionate ele în art. 218 alin. (4) C. pr. pen.
Pentru luarea măsurii arestului la domiciliu trebuie avute în vedere atât Directiva nr.
213/48/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a
avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale, privind mandatul european de arestare, precum
şi dreptul ca o persoană trebuie să fie informată în urma privării de libertate şi dreptul de a comunica
cu persoane terţe şi cu autorităţi consulare în timpul privării de liberate. De asemenea, trebuie avut în
2
vedere şi Ordinul comun nr. 1274/C/111/2037/1123/C/2017 al ministrului justiţiei, ministrului
afacerilor interne, preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind modelul informării scrise înmânate
suspecţilor sau inculpaţilor în cadrul procedurilor penale în care sunt privaţi de liberate sau
persoanelor care sunt arestate în scopul executării unui mandat european de arestare.
Pe cale de excepţie măsura arestului la domiciliu nu poate fi dispusă dacă există o suspiciune
rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune contra unui membru de familie (aici ne referim la
infracţiunile prevăzute de art. 199 şi art. 200 C.pen.) sau dacă există o hotărâre de condamnare
definitivă pentru săvârşirea infracţiunii de evadare.
În etapa de urmărire penală, măsura arestului la domiciliu este propusă de către procuror
printr-un referat cu propunere de arestare împreună cu dosarul cauzei și se dispune de către
judecătorul de drepturi şi libertăţi competent potrivit legii. Acesta după primirea sesizării şi a
dosarului fixează termen într-un interval de maxim 24 de ore pentru soluţionarea sesizării. Acest
termen de 24 de ore considerăm că este unul de recomandare fară consecinţe procesuale în caz de
nerespectare.
Deşi inculpatul se citează pentru această procedură, judecata poate avea loc şi în lipsa lui,
spre deosebire de obligativitatea prezenţei a avocatului și a procurorului. Dacă inculpatul se prezintă,
este obligatorie audierea lui.
După discutarea în contradictoriu a propunerii de luare a arestului la domiciliu, judecătorul de
dreptugi şi libertăţi se pronunţă fie prin admiterea sesizării, fie prin respingerea acesteia. În situaţia
admiterii trebuie indicată durata măsurii preventive, obligaţiile care trebuiesc îndeplinite de inculpat,
locul unde va executa această măsură dar organul însărcinat cu supravegherea lui. În situaţia
respingerii solicitării, judecătorul de drepturi şi libertăţi poate dispune din oficiu luarea unei măsuri
preventive neprivative de libertate chiar fără să fie pusă în discuţia contradictorie a părţilor şi
procurorului.
În procedura de cameră preliminară, măsura arestului 1a domiciliu este luată de judecătorul
de cameră preliminară din oficiu sau la cererea procurorului. Pe cale de excepţie, procurorul care
instrumentează cauza când consideră că urmărirea penală este completă emite rechizitoriu şi
sesizează judecătorul de cameră preliminară iar în conţinutul acestuia se poate solicita luarea măsurii
arestului la domiciliu faţă de inculpat (art. 330 C. pr. pen.). Celelalte dispoziţii se aplică ca şi în cazul
luării măsurii în etapa urmăririi penale cu menţiunea că în camera preliminară măsura arestului la
domiciliu se verifică la un interval de 30 de zile.
În faza de judecată măsura este luată din oficiu sau la cererea motivată a procurorului de
instanţa de judecată. Ca şi în procedura de cameră preliminară se aplică aceleaşi dispoziţii însă de
această dată verificarea măsurii se face într-un termen care să nu depăşească 60 de zile [art. 208 alin.
(4) C. pr. pen.]. Astfel, prin Decizia nr. 22/2017 a CCR s-a arătat că raportat la speţă dedusă
controlului de constituţionalitate, Curtea observă că, în cazul măsurii preventive a arestului la
domiciliu, legiuitorul permite luarea din nou a acesteia faţă de persoana care a mai fost supusă
anterior unei măsuri preventive privative de libertate fără a reglementa obligaţia existenţei unor
temeiuri noi în acest caz. Or, având în vedere că măsura preventivă a arestului la domiciliu este o
măsură similară celei a arestului preventiv, având natura unei masuri preventive privative de
libertate, Curtea apreciază că aceasta trebuie însoţită de aceleaşi garanţii ca cele prevăzute în cazul
măsurii preventive a arestului preventiv, inclusiv cea reglementată de dispoziţiile art.238 alin. (3) C.
pr. pen. Curtea reţine că, prin reglementarea diferită a arestului la domiciliu faţă de arestul preventiv,
în materia interdicţiei de a dispune din nou o măsură preventivă privativă de libertate faţă de
inculpatul care a mai fost anterior arestat la domiciliu sau arestat preventiv în aceeaşi cauză, dacă nu
au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate, legiuitorul şi-a îndeplinit
obligaţia constituţională de a reglementa garanţiile ce trebuie să însoţească măsurile preventive
privative de libertate doar în ceea ce priveşte arestul preventiv, iar nu şi în ceea ce priveşte arestul la
domiciliu, deşi şi acesta din urmă, prin natura sa de măsură preventivă privativă de libertate, trebuie
să fie însoţit de aceleaşi garanţii ca arestul preventiv. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată
că este neconstituţională soluţia legislativă reglementată de dispoziţiile art. 220 alin. (1) C. pr. pen.,
care permite luarea măsurii arestului la domiciliu, în condiţiile în care anterior inculpatul a fost

3
arestat (preventiv sau la domiciliu) în aceeaşi cauză, în lipsa unor temeiuri noi care fac necesară
privarea sa de libertate.
După admiterea luării măsurii preventive a arestului la domiciliu inculpatul, pe lângă
obligaţia de a nu părăsi imobilul, are şi alte obligaţii de respectat şi anume să nu comunice cu
persoana vătămată, cu alţi participanţi la procesul penal şi să se prezinte în faţa organelor judiciare
ori de câte ori este chemat. Este absolut necesar ca aceste persoane să fie arătate nominal şi nu la
modul general, datorită caracterului nepublic al etapei urmăririi penale şi motivat de faptul că ar
exista situaţia în care inculpatul să nu cunoască identitatea lor. Rămâne la latitudinea organelor
judiciare care dispun luarea măsurii arestului la domiciliu să impună inculpatului şi obligaţia ca
acesta să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere. Aceste dispoziţii sunt reglementate
în mod expres în art. 124 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 şi în Regulamentul din 10 martie 2016 de
aplicare a acestei legi. În acest regulament se arată că în situaţia în care inculpatul trebuie să
părăsească imobilul i se va face un itinerariu şi se impun anumite condiţii de deplasare. I se atrage
atenţia inculpatului că dacă nu îşi îndeplineşte condiţiile stabilite sau le încalcă cu rea-credinţă,
măsura va fi înlocuită cu măsură arestului preventiv.
Legiuitorul a prevăzut şi situaţia în care inculpatul în cadrul măsurii arestului 1l domiciliu să
poată să meargă la muncă, să frecventeze anumite cursuri de învăţământ sau de pregătire
profesională şi pentru a-şi procura mijloace necesare de existenţă pe o anumită perioadă de timp.
Pentru această procedură inculpatul trebuie să formuleze în scris o astfel de cerere care va fi admisă
sau respinsă de organul judiciar competent să se pronunţe pe ea. Există totuşi anumite excepţii când
inculpatul poate părăsi imobilul fără permisiunea organului judiciar, în anumite cazuri urgente
(pentru a salva viaţa, integritatea corporală ori sănătatea sa sau a altei persoane) şi pentru motive
întemeiate însă ulterior are obligaţia de a anunţa acest aspect.
In etapa urmăririi penale măsura preventivă a arestului la domiciliu aşa cum arătam mai sus
poate fi dispusă de judecătorul de drepturi şi libertăţi pe o perioadă de cel mult 30 de zile, putând fi
prelungită, iar fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile. Durata maximă a acestei măsuri este de
180 de zile, iar după această perioadă încetează de drept.
Prelungirea arestului la domiciliu poate interveni dacă sunt îndeplinite două condiţii esenţiale
şi anume: dacă se menţin temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri sau dacă au apărut
elemente noi în cauză care să justifice necesitatea prelungirii acestei măsuri.
În etapa de cameră preliminară şi în faza de judecată această măsură poate fi luată pe o
perioadă de cel mult 30 de zile. Dacă discutăm despre verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii
preventive, atunci atât instanţa de cameră preliminară cât şi instanţa de judecată are obligaţia să
verifice dacă se menţine în continuare această măsură. Verificare se face în intervalul de 30 de zile în
cazul în care dosarul este în procedura de cameră preliminară şi 60 de zile dacă dosarul a ajuns la
instanţa de judecată. Potrivit art. 239 alin. (l) C. pr. pen. „ În cursul judecăţii în primă instanţă,
durata totală a arestării preventive a inculpatului nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi
mai mare de jumătarea maximului special prevăzut de lege pentru infracțiunea care face obiectul
sesizării instanţei de judecată. În toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanță nu
poate depăşi 5 ani ".

3. Explicaţi procedura în camera preliminară.

Procedura camerei preliminare ca etapă a procesului penal conduce la organizarea mai
riguroasă a acestuia, în sensul că activitatea judecătorului şi a celorlalţi subiecţi procesuali care
participă la judecarea cauzelor penale se va desfăşura într-un mod mai eficace şi mai logic.

4
 Astfel, aspectele de legalitate a urmăririi penale vor fi separate în ceea ce priveşte analizarea
lor de către instanţă de cele care privesc temeinicia actului de sesizare a instanţei, fapt ce permite o
abordare a fiecărei categorii în funcţie de particularităţile sale intrinseci.
În cazul în care cererile şi excepţiile privind legalitatea şi temeinicia actului de sesizare ar fi
analizate în mod aleatoriu, în funcţie de ordinea în care au fost invocate de părţi, procesul penal s-ar
transforma într-o activitate dezorganizată şi deloc ferită de riscul de a se petrece încălcări ale
garanţiilor procesuale ale subiecţilor procesuali, fiind afectată, desigur, şi activitatea de aflare a
adevărului în cauzele penale.
Procedura în camera preliminară este prevăzută de art. 345 C. pr. Pen. Astfel, ”la termenul
stabilit conform art. 344 alin. (4), judecatorul de cameră preliminară soluționează cererile și
excepțiile formulate ori excepțiile ridicate din oficiu, în camera de consiliu, pe baza lucrărilor și a
materialului din dosarul de urmarire penală și a oricaror înscrisuri noi prezentate, ascultând
concluziile părților și ale persoanei vatamate, dacă sunt prezente, precum și ale procurorului”.
”Judecatorul de cameră preliminară se pronunță în camera de consiliu, prin încheiere, care se
comunică de îndată procurorului, părților și persoanei vatamate”.
”În cazul în care judecatorul de cameră preliminară constată neregularitati ale actului de
sesizare sau in cazul in care sanctioneaza potrivit art. 280-282 actele de urmarire penala efectuate cu
incalcarea legii ori daca exclude una sau mai multe probe administrate, in termen de 5 zile de la
comunicarea incheierii, procurorul remediaza neregularitatile actului de sesizare si comunica
judecatorului de camera preliminara daca mentine dispozitia de trimitere in judecata ori solicita
restituirea cauzei”.
Existența camerei preliminare confirmă primatul aspectelor de nelegalitate asupra
chestiunilor ce privesc temeinicia actului de sesizare.
Dacă dosarul este restituit procurorului pe motivul că neregularităţile rechizitoriului  nu au
fost înlăturate în termen de 5 zile de la comunicarea acestora de către judecătorul de cameră
preliminară ori, după caz, pentru că au fost excluse toate probele din dosar, atunci nu se va mai putea
vorbi de o eventuală examinare a aspectelor de fapt şi de drept care stau la baza temeiniciei ori a
caracterului nefondat al acuzaţiei aduse inculpatului.
Dacă vor fi excluse doar o parte din probe sau se va constata nelegalitatea anumitor acte de
procedură efectuate în cursul urmăririi penale şi, totuşi, se va dispune începerea judecăţii, probele
excluse şi actele anulate nu vor fi luate în vedere la analiza temeiniciei aspectelor legate de faptele
penale ce formează obiectul judecăţii. În acest sens, o cauză penală va fi cercetată începând de la
aspectele de legalitate şi continuând apoi cu temeinicia acuzaţiei, deoarece lipsa legalităţii atrage
imposibilitatea existenţei unui oarecare grad de temeinicie a actului de sesizare.

4. Arătaţi cum se efectuează cercetarea judecătorească în cazul recunoaşterii învinuirii.

Cercetarea judecatorească în cazul recunoașterii învinuirii este prevăzută de art. 377 C. pr.
pen. În acset sens, pe lângă celelalte drepturi comunicate suspectului sau inculpatului, procurorul de
caz aduce la cunoştinţa acestuia că are posibilitatea să încheie un acord de recunoaştere a vinovăţiei,
în sensul că trebuie să recunoască infracţiunea săvârşită dar şi încadrarea juridică, felul şi cuantumul
pedepsei dar şi forma de executare a acestei pedepse. În etapa judecăţii instanţa comunică suspectului
sau inculpatului faptul că poate recunoaşte fapta aşa cum ea a fost descrisă în actul de sesizare, fără a
se mai administra probe în acest sens, pentru a beneficia de reducerea pedepsei potrivit art. 374 alin.
(4) şi art. 396 alin. (10) C. pr. pen.
Formula utilizată de legiuitor în art.375 alin.1 C. pr. pen. – „ instanța procedează la ascultarea
acestuia”– când reglementează procedura în cazul recunoașterii învinuirii, prin raportare la cea
utilizată în titlul marginal al art.378 C. pr. pen – „Audierea inculpatului”-când reglementează
cercetarea judecătorească în procedură comună, reflectă faptul că suntem în prezența unor acte cu
valoare juridica și finalitate distinctă.
Astfel, „ascultarea” are loc în vederea stabilirii procedurii de judecată ce va fi adoptată,  iar
„audierea” reprezintă procedeul probatoriu prin care se obține declarația inculpatului ca mijloc de
5
probă în procedura comună de judecată. Așadar, pentru a stabili cu precizie limitele judecății este
necesar, potrivit art. 375 alin.1 C. pr. pen, ca acesta să fie întrebat de instanță dacă recunoște
învinuirea ce i se aduce, astfel cum este ea reținută în rechizitoriu.
În cazul în care inculpatul ar susține că dorește să fie judecat în procedura simplificată,
recunoscând fapta ce i se reține în sarcină, însă în același timp ar arăta că se prevalează de dreptul la
tăcere, o asemenea poziție procesuală ar trebui să conducă la respingerea cererii inculpatului de a fi
judecat în procedura simplificată, întrucât lipsa posibilității instanței de a-i adresa întrebări în vederea
stabilirii poziției procesuale a acestuia întră în contradicție cu principiul aflării adevărului, prevăzut
de art. 5 C. pr. pen.
Mai trebuie menționat că, după acordul de voință liber exprimat de a fi judecat în procedură
simplificată, inculpatul nu mai poate renunța pe parcurul procesului penal la cererea sa, aceasta
având caracter irevocabil.
După ascultarea inculpatului, se iau concluziile procurorului, ale părții civile, ale părții
responsabile civilmente și ale persoanei vătămate cu privire la îndeplinirea condițiilor de aplicare a
procedurii simplificate. Inculpatul își poate manifesta voința de a fi judecat în procedură simplificată
la primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită și cauza se afla în stare de judecată,
după citirea actului de sesizare, însă până la momentul începerii cercetării judecătorești.
Acțiunea penală îndreptată împotriva inculpatului să nu vizeze o infracțiune care se
pedepsește cu detențiunea pe viață. Așadar, sunt excluse de la aplicarea procedurii simplificate de
desfășurare a cercetării judecătorești anumite infracțiuni contra securității naționale, unele dintre
infracțiunile contra capacității de luptă a forțelor armate, infracțiuni de genocid și contra umanității.
Potrivit art. 377 alin. (1), dacă a dispus ca judecata să aibă loc în condițiile prevăzute la art.
375 alin. (1), instanța administrează proba cu înscrisurile încuviințate. Astfel, dispozițiile art. 374
alin. (4) coroborate cele prevăzute la art. 375 alin. (2) și art. 377 C. pr. pen. se aplică în egală măsură
atât inculpatului, cât și celorlalte părți, inclusiv părții civile, nereglementându-se o situație diferită,
mai favorabilă, pentru vreunul dintre aceștia.
Singurele mijloace de probă care pot fi încuviințate sunt înscrisurile. Titularii dreptului de a
propune înscrisuri sunt părțile și persoana vătămată, nu și procurorul.
Potrivit art. 377 alin. (2), termenul la care pot fi administrate înscrisurile este cel la care s-au
propus sau la un termen ulterior, acordat în acest scop, neputându-se acorda decât un termen;
În ceea ce privește probele administrate în cursul urmăririi penale, întrucât în faza camerei
preliminare judecătorul de cameră preliminară exclude probele care nu îndeplinesc condiția de
legalitate și loialitate, la momentul în care inculpatul solicită să fie judecat „în baza probelor
administrate în cursul urmăririi penale”, se întelege de fapt că acesta solicită a fi judecat în baza
acelor probe care nu au fost excluse în faza de cameră preliminară.
Inculaptul trebuie să recunoască în totalitate faptele reținute în sarcina sa. Prin existența
acestei condiții este exclusă de la aplicarea procedurii simplificate situația în care inculpatul
recunoaște parțial acuzarea, astfel cum este formulată aceasta în rechizitoriu. Pe cale de
consecință, cercetarea judecătorească nu se va desfășura în procedura accelerată atunci când
inculpatul recunoaște numai o parte a faptelor reținute în sarcina sa prin actul de trimitere în judecată.
În cazul în care inculpatul ar contesta și în parte elementele de factură subiectivă ale
infracțiunii deduse judecății, soluția nu poate fi decât de respingere, de exemplu, inculpatul
recunoaște fapta de ucidere a victimei, dar invoca faptul că nu a comis-o cu intenție, ci din culpa.
Solicitarea inculpatului de a fi judecat în procedura simplificată trebuie să se facă personal
sau prin înscris autentic;
În situația în care în cauză sunt mai mulți inculpați și numai unul sau unii dintre ei recunosc
învinuirea, instanța va proceda potrivit regulilor procedurii simplificate pentru aceștia, putând să
dispună disjungerea cauzei pentru ceilalți coinculpați;
Dacă după admiterea cererii inculpatului de a fi judecat în procedură simplificată instanța
constată că pentru stabilitea încadrării juridice este necesară administrarea altor probe, dispune
efectuarea cercetării judecătorești potrivit procedurii comune.
Procedura simplificată de judecată în cazul recunoașterii învinuirii are ca scop soluționarea
cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine

6
redundantă, întrucât în faza de urmărire penală au fost dezlegate toate aspectele legate de existența
infracțiunii și de vinovăția inculpatului.

5. Care sunt cazurile de contestaţie în anulare.

În reglementarea actuală, contestaţia în anulare este o cale de atac de anulare prin efectul pe
care îl produce (de a repune cauza în etapa judecăţii), pentru cazurile prevăzute de art. 426 lit. a), c),
d), e), f), g) şi h) C. pr. pen., constând în nerespectarea procedurii de judecată în apel şi în
nerespectarea unor dispoziţii legale sancţionate cu nulitate absolută, în timp ce pentru motivele
prevăzute de art. 426 lit. b) şi i) C. pr. pen. care privesc fondul cauzei, este o cale de atac de
retractare, deoarece în aceste din urmă cazuri, instanţa care a pronunţat hotărârea atacată este
chemată să revină asupra ei şi să dea o altă soluţie corespunzătoare pe fond. În practica judiciară, s-a
statuat că noul conţinut al cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) C. pr. pen.
constituie un exemplu de îndreptare a unei greşeli privitoare la soluţionarea fondului cauzei.
Pentru reglementarea cazurilor de contestaţie în anulare, legiuitorul are în vedere încadrarea
acestei căi de atac extraordinare într-un cadru legal strict care să fie în măsură să garanteze
respectarea autorităţii lucrului judecat, principiu care asigură stabilitatea ordinii de drept şi prestigiul
justiţiei.
Cazul de contestație în anulare de la art. 426 lit. a) C. pr. pen. ”când judecata în apel a avut
loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se
prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate ” conţine două cazuri diferite, care
trebuie analizate separate, acela că judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi și acela
că, deşi legal citată, partea a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa de apel
despre această imposibilitate.
Cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 426 lit. b) C. pr. pen. ”când inculpatul a fost
condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal ” presupune
următoarele condiţii:
– să existe la dosarul primei instanţe sau a instanţei de apel probe din care să rezulte existenţa
vreunuia din cazurile de încetare a procesului penal [prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) – j) C. pr.
pen.], cu excepţia cazului constând în existenţa autorităţii de lucru judecat [art. 16 alin. (1) lit. i) C.
pr. pen.] care reprezintă un caz distinct de contestaţie în anulare [art. 426 lit. i) C.pr. pen.]. Dacă
probele au fost descoperite ori produse după pronunţare, condiţia nu este îndeplinită.
– prima instanţă ori instanţa de apel fie nu s-a pronunţat cu privire la acest caz şi deci nu a
dispus încetarea procesului penal, fie s-a pronunţat, apreciind în mod eronat că nu este caz de
încetare a procesului penal, deşi la dosar existau dovezi în acest sens.
Cazul prevăzut în art. 426 lit. c) C. pr. pen.: „când hotărârea a fost pronunţată de alt complet
decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului ”. se referă, practic, la încălcarea
principiului continuităţii completului de judecată, prevăzut în Codul de procedură penală în vigoare
în art. 354 alin. (2) şi (3) prin care se preiau vechile prevederi, potrivit cărora:„Completul de judecată
trebuie să rămână acelaşi în tot cursul judecării cauzei. Când acest lucru nu este posibil, completul se
poate schimba până la începerea dezbaterilor”; „După începerea dezbaterilor, orice schimbare
intervenită în compunerea completului atrage reluarea dezbaterilor”.
Cazul prevăzut în art. 426 lit. d) C. pr. pen.: „când instanţa nu a fost compusă potrivit legii
ori a existat un caz de incompatibilitate” , reuneşte în aceeaşi dispoziţie legală două cazuri distincte
de contestaţie în anulare şi anume faptul că instanţa nu a fost compusă potrivit legii şi existenţa unui
caz de incompatibilitate, dintre cele prevăzute în art. 64 C. pr. pen.. Între cele două noţiuni există însă
deosebiri fundamentale, care justifică prezentarea lor separată, fiind susceptibile de feluri diferite de
nulitate (primul de nulitate absolută, iar al doilea de nulitate relativă).
Cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 426 lit. e) C. pr. pen.: „Când judecata a avut
loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii ”
este acela prin care legiuitorul nu a urmărit altceva decât să evite aglomerarea Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie, însă prin atribuirea în competenţa instanţei care a pronunţat hotărârea definitivă a cărei
anulare se cere, se diminuează semnificativ şansa de integrare a acestuia într-o cale de atac efectivă,
din perspectiva garantării dreptului la un proces echitabil în materia căilor de atac.
7
 Textul legal conţine două situaţii diferite care trebuie analizate separat, având în vedere
sediile distincte de reglementare, cu toate că ambele figurează printre cazurile de nulitate absolută
prevăzute în art. 281 C. pr. pen., şi anume: participarea procurorului, în cazurile în care este
obligatorie potrivit legii; participarea inculpatului, dacă participarea acestuia este obligatorie potrivit
legii.
Cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 426 lit. f) C. pr. pen.: „Când judecata a avut
loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii ” se
întemeiază pe cazul de nulitate absolută prevăzut în art. 281 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., constând în
încălcarea dispoziţiilor privind „asistarea de către avocat a suspectului sau inculpatului, precum şi a
celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie”. În mod firesc, el este limitat doar la faza de
judecată, având în vedere specificitatea căii de atac a contestaţiei în anulare care nu este admisibilă
decât împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive, aparţinând fie primei instanţe în caz de neapelare,
fie instanţei de apel, în celelalte cazuri. De aceea, el pune doar problema nerespectării dispoziţiilor
legale referitoare la asistenţa juridică obligatorie a inculpatului în cursul judecăţii, nu şi în faza de
urmărire penală. Totodată, contestaţia în anulare pe acest temei este admisibilă doar în cazul
judecării cauzei în lipsa avocatului inculpatului, nu şi în lipsa avocatului persoanei vătămate şi a
celorlalte părţi, chiar şi în cazurile în care asistenţa juridică a acestora este obligatorie, potrivit legii.
Cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 426 lit. g) C. pr. pen.: „ Când şedinţa de
judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel” sancţionează încălcarea de
către instanţa care a pronunţat o hotărâre penală definitivă a principiului publicităţii şedinţei de
judecată consacrat în art. 127 din Constituţie şi în reglementările internaţionale privind drepturile
omului (art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană, art. 14 parag. 1 din Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice şi art. 47 parag. 2 din Carta drepturilor fundamentale), precum şi în art. 12
din Legea nr. 304/2004 cu modificările şi completările ulterioare privind organizarea judiciară şi în
art. 352 alin. (1) C. pr. pen.. Acest principiu presupune ca pe parcursul desfăşurării judecăţii, toate
şedinţele în faţa instanţei să fie publice, în prezenţa părţilor şi a persoanei vătămate, dar şi a oricăror
alte persoane dezinteresate din rândul publicului, care doresc să asiste la dezbateri.
Cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 426 lit. h) C. pr. pen.: „Când instanţa nu a
procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă ” prezintă două situaţii
distincte. Astfel, potrivit art. 378 C. pr. pen., cu ocazia judecării cauzei penale în fond, prima instanţa
este obligată să procedeze la audierea inculpatului prezent, cu excepţia cazului în care acesta, fiind
întrebat în mod expres de către instanţă conform art. 374 alin. (2) C. pr. pen., refuză să dea declaraţii,
situaţie în care, dacă a dat declaraţii în faza de urmărire penală, instanţa dispune citirea declaraţiilor
pe care acesta le-a dat anterior. De asemenea, conform art. 420 alin. (4) C. pr. pen., instanţa de apel
procedează la „ascultarea inculpatului” când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în
fond. Întrucât textul legal nu face nicio precizare cu privire la instanţa care a încălcat obligaţia legală
de a proceda la audierea inculpatului se înțelege că s-a avut în vedere atât prima instanţă, cât şi
instanţa de apel pentru care este prevăzută o procedură de audiere. Textul de lege pune două
probleme: cum se interpretează sintagma „dacă audierea era legal posibilă” şi dacă, în acest caz,
instanţa (fie prima instanţă, fie instanţa de apel) ar avea vreo obligaţie în legătură cu procedura de
audiere.
Cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 426 lit. i) C. pr. pen.: „Când împotriva unei
persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă” are în vedere situaţia în care,
după ce a rămas definitivă o hotărâre penală, având autoritate de lucru judecat cu privire la o
persoană, aceasta este judecată din nou pentru aceeaşi faptă, fără să se dea eficienţă autorităţii de
lucru judecat, pronunţându-se o nouă hotărâre definitivă. Prin reglementarea acestui caz de
contestaţie în anulare se urmăreşte desfiinţarea ultimei hotărâri definitive, care este nelegală,
deoarece s-a pronunţat în pofida efectului pe care ar trebui să-l producă autoritatea de lucru judecat
şi, implicit, recunoaşterea principiului ne bis in idem prevăzut de art. 6 C. pr. pen., care stă la baza
primei hotărâri rămase definitive.