DESTINUL ÎN IPOSTAZE LITERARE – „EPOPEEA LUI GHILGAMEŞ” ŞI

BASMUL ROMÂNESC „ TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE

MOARTE”

ARGUMENT

Poate nimic nu este atât de frumos ca tinereţea. Trăită inconştient, în sensul bun al
termenului, se transformă treptat în mărturisire, apoi într-o căutare vremelnică.
Atunci când tinereţea noastră devine trecut, imaginarul suplineşte ceea ce nu mai
suntem, dar ar trebui, în mod absolut, să fim. Imaginarul, sub toate formele sale, este un
mod de manifestare a artei, înţeleasă drept calea umană a eternei reîntoarceri.
Tinereţea este o ucronie, iar sensul ei este creaţia.
Omul, în general, îşi imaginează că timpul poate fi învins şi că marile opere
umane sunt eterne. Dorinţa aceasta de creaţie, de eternitate este o revoltă ascunsă contra
destinului, ea se datorează spaimei de a nu fi.
Dar ceea ce arta prinde în infinitul său nu este timpul meu, al tău, al fiinţei, nu
este o vârstă biologică, ci una culturală.
Am ales ca reflectare a ideii de destin două opere aprţinând unor culturi diferite:
Epopeea lui Ghilgameş şi basmul românesc „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de
moarte”, deoarece oglindesc aventura spiritului uman. Între cele două capodopere ale
culturii există similitudini frapante în ceea ce priveşte teama metafizică a omului în faţa
morţii şi căutarea acestuia de a anula un destin iremediabil. 
Eroul antic sau cel popular se află la vârsta de intuire a sensului, a omului ajuns
la perioada sa romantică, la vârsta eroică a faptelor memorabile pe care le poate lăsa ca
moştenire.
Şi pentru că sensul se lasă doar întrezărit sub forma unei absenţe, viaţa lor este
este, în mod paradoxal, o risipă de fapte. Ghilgameş se dovedeşte un tânăr rege tiranic,
Făt – Frumos ajunge la etapa în care toate învăţăturile şi fiosofiile nu îi aduc fericirea
(înţeleasă ca întâlnire a Sensului)
După moartea lui Enkidu, urmează singurătatea lui Ghilgameş, cea mai gravă
expresie a omului pe acest pământ. Acum se instalează cea mai nefirească dorinţă, cea a
nemuririi, datorată conştientizării morţii. Textul epopeii se aseamănă izbitor cu peripeţiile
lui Făt - Frumos, care vrea să obţină nemurirea cu orice preţ. Şi Ghilgameş şi Făt -
Frumos vor sfârşi în acelaşi mod, atât datorită nesăbuinţei omeneşti, cât şi datorită
limitelor peste care omul nu poate să treacă. Frumoşi şi sublimi, aşa cum numai eroii pot
fi, ei dovedesc cea mai înaltă culme a nesăbuinţei şi, în acelaşi timp, cea mai frumoasă
îndeletnicire a sinelui, cu atât mai mult cu cât căutarea idealului este un scop în sine,
măsura valorii sinelui.
„ Dincolo de Valea Plângerii se încheie tânguirea ultimă a omului, a Omului care
încheie şirul umanităţii”

1
 DESTINUL ÎN IPOSTAZE LITERARE – „EPOPEEA LUI GHILGAMEŞ” ŞI
BASMUL ROMÂNESC „ TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE
MOARTE”

Cap. I DESTINUL - ÎNCERCARE DE DEFINIRE A

CONCEPTULUI

Un demers critic trebuie să înceapă de la definirea conceptelor, cu toate că

problema destinului face obiectul filosofiei.
Conform DEX, DESTÍN, destine, s.n. 1. Soartă, viitor. 2. Forţă sau voinţă
supranaturală despre care se crede că hotărăşte în mod fatal şi irevocabil tot ce se petrece
în viaţa omului; fatalitate. – Din fr. destin.1
Un criteriu fundamental în aprecierea altitudinii valorice a culturii unui popor îl
constituie coeficientul de implicare filozofică, deschiderea metafizică a acelei culturi,
măsura şi modul în care spiritualitatea respectivă proiectează în perspectiva marilor
sensuri şi sub specie aeternitatis destinul uman şi raportul său cu restul lumii.
       Vocaţia şi viziunea metafizică nu se reflectă în primul rând sau exclusiv în
sistemele de gândire culte, închipuite de personalităţi izolate, ci coloratura viziunii
metafizice particulare unui neam, - în cazul când acesta are chemare pentru cugetarea
filozofică, - se regăseşte originar în creaţia sa anonimă.2
Căci a filozofa nu se reduce doar la a sta la o masă de lucru şi a recombina şi
sintetiza din cărţi achiziţiile de pe o rază mai mult sau mai puţin întinsă a gândirii
universale, ci însemnează a trăi filozofic, a- ţi raporta simţămintele, gândurile, cuvintele,
gesturile, faptele la un înţeles superior, la semnificaţii angajând universalul şi perenul, aşa
cum înţelegeau vechii greci filozofia.
Din acest motiv, poeţii - şi anume poeţii-gânditori, cum îi denumeşte filozofia
indiană (Heidegger vorbeşte de "poezia cugetătoare" sau "gândirea poetizantă ")
-întruchipează cel mai autentic viziunea metafizică a unui neam. Creatorul Mioriţei, al
legendei Meşterul Manole, sau al basmului Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără moarte au
fost poeţi profund metafizicieni.
        Concepţia despre om, viaţă şi lume din creaţia populară răsfrânge o viziune
experimentată zi de zi. Pentru că acea viziune este structurală poporului respectiv,
constituie modelul său de fiinţare în lume. Producţiile filozofice "culte" autohtone sunt
originale în măsura în care ele realizează o nouă etapă sintetizantă, o nouă deschidere în
orizontul de viziune proprie neamului său, - în perspectiva gândirii universale care poate
cataliza, nuanţa şi îmbogăţi această deschidere.3

1
DEX online
2
v. http://www.alternativaonline.ca/Teze si antiteze0606.html
3
ibidem

2
 DESTINUL ÎN IPOSTAZE LITERARE – „EPOPEEA LUI GHILGAMEŞ” ŞI
BASMUL ROMÂNESC „ TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE
MOARTE”

Sensibilitatea metafizică autohtonă şi feţetele deschiderilor sale au fost abordate

în capitolele anterioare. Rezumând, putem spune ca la noi omul folclorului priveşte
lumea şi îşi trăieşte viaţa în perspectiva a trei categorii transfigurante : metafizicul,
miticul si sacrul, armonios solidarizate sub semn afectiv. În cele ce urmează sintetizăm
unele principale viziuni analizate.
Astfel, am văzut cum tripticul traco-get Zalmoxis-Orfeu-Dionysos, al cărei
leitmotiv unificator este fenomenologia viaţă -moarte-renaştere, a condus la o concepţiei
ontologică particulară luminoasă, activă, creatoare, reflectată în marile creaţii ale culturii
noastre.
În spiritul aceleaşi viziuni a desfăşurării în trei momente a existenţialităţii
accedând finalmente la renaştere, deschiderea metafizică a geniului nostru popular a
condus la o altă vocaţie structurală: vocaţia muzicii. Derulându-se tot în trei momente
care se intercondţiionează - sunet, stingerea sunetului, naşterea sunetului următor din
energia celui dispărut, - fiinţa muzicii s-a potrivit excepţional sufletului românului.
Precum am menţionat, în doinele sale românul mai întâi a cântat, si numai apoi a adăugat
cuvintele: cuvinte ascultătoare ale sensului cântului.
Dorul, categorie sufletească specific românească şi leitmotiv al cântecului
folcloric, este o stare metafizică, - o mişcare sufletească nesfârşită, cvasimuzicală,
aspirând să se contopească afectiv începând cu fiinţa îndrăgită şi sfârşind cu întreaga
natură - pamântească şi cerească; dar o mişcare tensională a cărei intensitate suie pâna la
iminenta extincţiei - "îndulcind cu dor de moarte",- după care urmează o renaştere
extatică: transferul în negrăit.
Problematica destinului se oglindeşte în marea literatură:4
“Destinul Omului este reflectarea perpetuă a Sinelui Sau Sacru care este
Iubire în oglinda infinită a Cunoaşterii,fiind de fapt o Imagine paralelă cu Sinele Sacru al
Omului şi diferită de acesta.Astfel Destinul este cu totul altceva decât cel care pretinde
că-L trăieşte,anume:Omul!” ( Sorin Cerin)
„Destinul omului e înşurubat în cel al veacului.” (Vasile Ghica)
"Destinul cine îl face? Ca un ou, aşa e, îl azvârli, îl prinzi, dacă nu, se sparge;
destinul e în ou, sau in mâna care îl prinde?" (Mircea Eliade)
“Voinţa de a crede că viaţa e un miracol ne permite să asistăm la miracole, nu
aşa-numitele "ritualuri secrete" sau "ordine iniţiatice". Hotarârea omului de a- şi împlini
destinul îl face pe om să fie adevărat, nu teoriile pe care el le dezvoltă pe seama
misterului existenţei.” (Paulo Coelho)
“Destinul uman nu poate fi privit, în ansamblul său, decât în momentul în
care existenţa a încetat. Pentru om, moartea este aceea care îi modelează
destinul.”( Albert Camus)

4
http://www.ecitate.ro/tag/destinul+omului

3
 DESTINUL ÎN IPOSTAZE LITERARE – „EPOPEEA LUI GHILGAMEŞ” ŞI
BASMUL ROMÂNESC „ TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE
MOARTE”

Cap II. SENSUL EXISTENŢEI ÎN EPOPEEA LUI

GHILGAMEŞ

Considerată cel mai vechi text despre viaţa citadină, având probabil în forma
primitivă în jur de 3600 de versuri, din care au rămas aproximativ jumătate, Epopeea lui
Ghilgameş este o operă babiloniană alcătuită pe baza unor vechi poeme şi balade
sumeriene . Textul epopeii, descoperit în biblioteca lui Assurbanipal, este mult mai tardiv
decât sursele iniţiale. Traducerea românească a epopeii, realizată de Virginia Şerbănescu
şi Alexandru Dima, se bazează  pe traducerea din 1961 a lui René Labat (tabletele I-XI)
şi pe traducerea lui G. Contenau (tableta XII). Deşi s-a pierdut aproximativ jumătate din
epopee, imaginea a ceea ce reprezintă aceasta din punct de vedere cultural este
aproximativ întreagă.
Mai veche decât Iliada şi Odiseea, mai veche decât Biblia, epopeea care cântă
vitejiile şi suferinţele lui Ghilgameş, legendarul rege al Urukului, avea să - şi ia locul de
cinste - oranduită în douăsprezece tablete numerotate cu grijă – în faimoasa bibliotecă a
regelui asirian Assurbanipal, la Ninive, în cel deîntâi veac înaintea erei noastre. Ea
constituia pentru Asia Occidentală ceea ce aveau să fie poemele homerice pentru Grecia
celui dintâi mileniu înaintea erei noastre: glorificarea unui erou, chintesenţă a bravurii
poporului său.5
Poemul nu-şi datorează însă valoarea universală numai vechimii, ci mai cu
seamă deosebitelor sale merite care privesc deopotrivă calitatea şi caracterul operei.
Amestec de întâmplări minunate, de multe ori dramatice, cu profunde învăţături morale,
el ne înfăţişează pe cel dintâi erou tragic al tuturor timpurilor. O poveste ale cărei izvoare
se pierd în negura celui de-al treilea mileniu înaintea erei noastre are atât farmec şi atâta
prospeţime, încât să poată fi citită – cu susţinut interes - până în zilele noastre, adică
aproape cinci mii de ani după epoca creării ei.
Prin vigoarea şi autenticitatea eternului omenesc pe care-l oglindeşte,
Epopeea lui Ghilgameş este, pe drept cuvânt, una dintre primele capodopere ale literaturii
universale.6

5
v. Dima, Al, [prefaţă la ] Epopeea lui Ghilgameş, p.5
6
Idem, p.6

4
 DESTINUL ÎN IPOSTAZE LITERARE – „EPOPEEA LUI GHILGAMEŞ” ŞI
BASMUL ROMÂNESC „ TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE
MOARTE”

Subiectul este următorul: regele Ghilgameş îşi asupreşte supuşii, care se plâng
zeului Anu; acesta îl creeazî pe Enkidu şi îl trimite să-l înfrunte,dar este învins. După
care, adversarii devin prieteni şi împreună pornesc împotriva uriaşului Humbaba, pe care
îl răpun. Frumiseţea şi vitejia lui Ghilgameş o fac pe Iştar să se îndrăgostească de el; dar
regele din Uruk o refuză pe zeiţă şi o insultă, folosind comparaşii de o surprinzător de
modernă plasticitate:
„Ca o ruină eşti, ce nu dă adăpost omului pe vreme rea,
Ca o uşă dosnică eşti, ce nu poate împiedica să intre vântul şi furtuna,
Ca un palat eşti, despuiat şi jefuit de tâlhari,
Ca o cursă eşti, ascunsă meşeleşte vederii,
Ca smoala aprinsă eşti, care arde cumplit pe cel ce o atinge,
Ca un burduf eşti, ce udă pe cel care-l aduce.
Ca o bucată de var eşti, ce macină zidurile,
Ca o amuletă eşti, ce nu e în stare să-l apere pe om,
Ca o sandală eşti, ce roade piciorul drumeşului.”
Înfuriată, zeiţa trimite în Uruk un taur ceresc să o răzbune omorîndu-l pe
Ghilgameş; dar Enkidu ucide taurul; după care, jignind-o şi el pe zeiţă, Enkidu ca trebui
să moară.În faţa trupului neînsufleţit al prietenului său, neliniştitul Ghilgameş este
„cuprins de o groază cumplită”. Porneşte în căutarea vieşii veşnice. Ajuns la capătul
pământului, la ţărmul râului pe care trebuie să-l treacă pentru a ajunge la Utanapiştim,
singurul om care a supravieţuit potopului şi care astfel a dobândit nemurirea, Ghilgameş i
se plânge luntraşului:
„Şase zile şi şase nopţi l-am plâns pe prietenul meu,
Iar a şaptea zi l-am îngropat.
Groază cumplită m-a cuprins văzându-i sfârşitul care l-a ajuns,
O teamă de moarte m-a cuprins, de aceea am alergat pe câmpie,
Căci moartea lui Enkidu, prietenul meu, mă apasă greu,
Cum mai pot să tac, cum pot să nu strig?
Prietenul meu drag, s-a făcut pământ!
Trebui-va oare să mă culc şi eu ca el,
Să mă culc şi eu ca el şi să nu mă mai scol in vecii vecilor?”
După alte asemenea lamentaţii, după răspunsurile înţelepte pe care i le dă
Utanapiştim, şi după ce acesta îi face o descriere a potopului(cu cinsprezece secole
anterioară descrierii din Biblie) Ghilgameş este sfătuit să pornească în căutarea „ierbii
tinereşii şi a nemuririi”. O găseşte, porneşte spre Uruk, - dar pe drum un şarpe i-o fură.
Nu îi rămâne eroului decât să coboare în „ţara din care nu este întoarcere”, pentru a afla
tainele ultime ale vieţii şi ale morţii. Nu poate ajunge în lumea de dincolo, - dar în schimb
poate vorbi cu prietenul său Enkidu – cu spiritul prietenului său – care îi răspunde la
întrebări, făcând astfel o descriere a lumii morşilor:7
„-Pe cel mort de sabie l-ai văzut? – L-am văzut:
Pe un pat se odihneşte şi apă proaspătă bea.
-Pe cel căzut în luptă l-ai văzut? – L-am văzut:
Părinţii îi ţin capul în poala lor şi soţia lui îl ţine strâns în braţe.
-Pe cel al cărui trup zace părăsit pe câmpie, l-ai văzut? – L-am văzut:
7
Drimba, Ovidiu, op.cit., p.128

5
 DESTINUL ÎN IPOSTAZE LITERARE – „EPOPEEA LUI GHILGAMEŞ” ŞI
BASMUL ROMÂNESC „ TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE
MOARTE”

Sufletul său nu are odihnă în lumea de dincolo.

-Pe cel pentru al cărui suflet nu se roagă nimeni, l-ai văzut? – L-am văzut:
Mănâncă ce mai găseşte prin oale, şi resturile de mâncare aruncate în drum...”
Cu această descriete atât de deprimantă a „lumii de dincolo”, poemul de
întrerupe brusc. – un poem abundând în episoade, descrieri, refecţii morale, care îi
ămprumută multiple şi profunde rezonanţe, lirice, dramatice şi filozofice. Un poem al
cărui protagonist va fi influenţat crearea personajului biblic Samson şi va fi inspirat
anumite episoade din legenda despre Hercule, precum si momente din Odiseea. Un poem
al cărui fond umanist proclamă valoarea omului înfruntând divinitatea despotică,
ataşamentul de viaţă şi cultul prieteniei.8
Deşi eroismul lui Ghilgameş şi Enkidu se bazează pe o mulţime de fapte ieşite din
comun, totuşi el este definibil prin două mari fapte care vor crea contradicţii evidente
între om şi zei: uciderea lui Humbaba (sau Huwawa), stăpânul absolut al pădurilor de
cedru şi uciderea Taurului Cerului. Humbaba, înfricoşătorul paznic al Pădurii Cedrilor,
este duhul pădurii şi al tenebrelor. El este creaţie a fricii animiste, exprimată prin spiritul
pădurilor. El exprimă întunericul care este opus luminii şi, probabil, din acest motiv nu
este pe placul lui Şamaş, zeul luminii solare.
Naraţiunea despre Humbaba începe în Tableta a doua, când după umanizarea lui
Enkidu, Ghilgameş consideră că a sosit momentul realizării unei fapte măreţe. Humbaba
este „pricina tuturor relelor” şi cele mai cumplite rele se adăpostesc în întunericul pădurii.
Pădurea este opusul civilizaţiei şi de aceea lupta cu Humbaba înseamnă şi tăierea cedrilor
pentru a permite luminii solare să atingă pământul.9
În Tableta a treia se fac pregătirile pentru lupta care va urma să aibă loc. Sunt de
amintit cel puţin două episoade: episodul în care Ghilgameş şi Enkidu primesc acordul şi
binecuvântarea bătrânilor Cetăţii şi episodul intervenţiei zeiţei Ninsun pe lângă zeul
Soarelui, Şamaş, în favoarea fiului său.
Aventura de iniţiere are sensul descoperirii dublului. Deşi Enkidu este un alter
ego al lui Ghilgameş, el are obligaţia să-l ocrotească pe prietenul său. Această obligaţie
sacră este trasată atât de zeiţa Ninsun, care-l transformă într-un „supus al lui Ghilgameş”,
cât şi de Adunarea Bătrânilor: „Noi, Adunarea, ţi l-am încredinţat pe Regele nostru, /
când te vei întoarce ni-l vei înapoia pe Regele nostru”.10 
În Tableta a patra cei doi eroi se află încă dincolo de porţile Pădurii Cedrilor.
Frica omenească în faţa necunoscutului se manifestă prin Enkidu. Desferecarea porţilor
pădurii duce la creşterea temerilor acestuia că nu va fi capabil să meargă mai departe. El
este îmbărbătat de Ghilgameş care nu se teme de nimic: „atinge-mi veşmântul şi nu-ţi va
mai fi teamă de moarte. / Haide, încrede-te în mine, fii mâna mea dreaptă”. 11Imaginea lui
Ghilgameş este cea a eroului care nu se teme nici de moarte pentru a atinge un ţel înalt.
Aceasta este însă o aparenţă pentru că îmbărbătarea lui Enkidu  ascunde teama lui
Ghilgameş de a nu rămâne singur. 
În Tableta a cincea este descrisă pădurea, casă a lui Humbaba, dar nu ca un loc
înspăimântător, cum ar fi de aşteptat, ci ca un loc bun pentru odihnă, în care umbra

8
Ibidem, p 132
9
Epopeea lui Ghilgameş, p. 71
10
Ibidem, p.72
11
Ibidem, p. 78

6
 DESTINUL ÎN IPOSTAZE LITERARE – „EPOPEEA LUI GHILGAMEŞ” ŞI
BASMUL ROMÂNESC „ TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE
MOARTE”

cedrilor este plăcută şi plină de miresme. Ceea ce se întâmplă cu cei doi eroi este o
împletire a realităţii cu oniricul, visul jucând un rol important. De altfel, somnul şi visele
reprezintă o dimensiune importantă a epopeii. Somnul şi visele sunt teritoriul din care
este revendicat viitorul. Aici se produce proiecţia timpului, dar care ţine de o anumită
interpretare. Atât binele, cât şi răul ce va fi se află în hotarele visului. Este necesară însă o
descifrare, o hermeneutică prin care să se deschidă viitorul. Pentru a-l atrage pe Humbaba
pe câmpul de luptă, Ghilgameş şi Enkidu taie cedrii pădurii, deşi aceştia au umbra plăcută
şi plină de miresme. Efectul este imediat şi duce la iminenta luptă în care Humbaba este
ucis. Aşa cum se întâmplă de obicei, de partea eroilor se află anumite forţe ale naturii şi
anumiţi zei.
O similitudine frapantă există aici cu pădurea din Tinereţe fără de bătrâneţe şi
viaţă fără de moarte. Pădurea din basmul românesc este plină de mume ale pădurii, de
scorpii, de fiare sălbatice dar care pot fi îmblânzite, aşa cum se întâmplă în peripeţiile lui
Făt Frumos. Basmul acesta, ca fruct al imaginarului, reprezintă o universală dorinţă a
omului de a înfăptui, chiar dacă se ajunge la nefireasca cerinţă de a depăşi limitele
umanului. Totuşi, există o diferenţă evidentă între Făt Frumos şi cuplul Ghilgameş-
Enkidu: eroul basmului este mult mai indulgent faţă de formele sălbatice, pe care nu le
răneşte şi nu le ucide decât dacă este absolută nevoie. El chiar este ajutat de aceste forme
să cucerească un univers care i-ar fi altfel inaccesibil. Făt Frumos nu este niciodată
singur, fiind sprijinit de calul sau şi de sălbăticiunile pe care reuşeşte să le domine la un
moment dat.
Uciderea taurului este o operă comună a celor doi eroi care au obligaţia de a apăra
populaţia Urukului. Uciderea Taurului Cerului nu rămâne fără urmări şi va fi pedepsită de
zei.
Scopul creării Taurului Ceresc de către zeul Anu, tatăl zeiţei Iştar, este de a-l
pedepsi pe Ghilgameş pentru afrontul pe care l-a adus zeiţei, prin refuzul de a o iubi. În
numele acestei răzbunări, bestia loveşte în populaţia Urukului: preface păşunile în pustiu,
seacă râul, ucide oameni. Deşi cei doi eroi au fost sprijiniţi de o parte a zeilor, de data
aceasta ei vor plăti pentru curajul de a fi înfruntat o supralume. Cum Ghilgameş este un
semizeu, el nu poate fi pedepsit cu moartea, în schimb Enkidu va muri.
În Tableta a şaptea este prezentată disperarea lui Enkidu în faţa morţii, regretul că
a acceptat să treacă de la sălbăticie la civilizaţie. Visul joacă un rol hotărâtor în
dezvăluirea destinului şi reprezintă o iniţiere în călătoria ce va urma în infern. Ambele
opere scot în evidenţă teama omului viu de ceea ce este dincolo de viaţă. El îşi
imaginează că acel ţinut are totuşi însuşiri asemănătoare cu cele din lumea vieţii, ceea ce
poate fi numită umanizarea infernului. Prin moartea lui Enkidu se produce o cotitură
esenţială la nivelul epopeii. Aici are loc sfârşitul eroismului şi al tinereţii pentru că se
încheie energiile care fac posibile faptele memorabile.
Astfel, în coloana a patra a tabletei a şaptea din epopeea noastră, în pasajul în care
Enkidu îi povesteşte lui Ghilhameş un vis pe care l-a avut, apare un grifon care:
„Mă apucă şi mă duse spre casa întunericului, lăcaş al lui Irkalla,
Spre casa de unde nu mai iese nimeni,
Spre calea fără întoarcere.”

7
 DESTINUL ÎN IPOSTAZE LITERARE – „EPOPEEA LUI GHILGAMEŞ” ŞI
BASMUL ROMÂNESC „ TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE
MOARTE”

Nu-i oare semnificativ că, după mii de ani, deasupra celuilalt Infern, al
Imfernului Renaşterii, Dante Alighieri a scris cuvinte similare:”Lascinte ogni speranza
voi ch’ entrate”. (Părăsiţi orice nădejde, voi care intraţi aici?) 12
Născută din eterna frământare a omului, stăpânit de teama morţii, dornic de a-i
desluşi înspăimântătoarea taină şi de a găsi un mijloc să o biruie - descoperind astfel
cheia ce deschide poarta nemuririi – acţiunea epopeii nu reuşeşte să fie până la urmă
decât o teribilă dovadă a zădărniciei acestei căutări.
Ceea ce a impresionat mai cu seamă a fost, desigur, universalitatea temei,
tablou succint si esenţial al bucuriilor şi suferinţelor omeneşti, în care s-au recunoscut
totdeauna ascultătorii şi cititorii tuturor timpurilor. Resemnarea însăşi, care coboară
tonusul operei, nu e decât şi ea – la randu-i – expresia aceleiaşi profunde umanităţi. De
peste patru milenii, şi dintr-un îndepărtat colţ al pământului, acoperit azi de nisipuri, bate
înca – până la noi – inima unui om şi a unui popor.
Cu mijloacele timpului, care n-au fost totdeauna stângace în ce priveşte arta
povestirii şi caracterizării imagiste, bardul popular a intonat în limba noastră, încercată o
dată acum aproape o jumătate de veac - după izvoare care de atunci au fost completate
prin numeroase descoperiri arheologice – umple o vechie lacună a culturii naţionale şi
îmbogăţeşte moştenirea ei universală ca una din capodoperele cele mai caracteristice ale
antichităţii orientale şi ale culturii universale în genere.13

Cap III. TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ

FĂRĂ DE MOARTE
12
Drimba, Ovidiu, op.cit., p 129
13
Ibidem, p.129

8
 DESTINUL ÎN IPOSTAZE LITERARE – „EPOPEEA LUI GHILGAMEŞ” ŞI
BASMUL ROMÂNESC „ TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE
MOARTE”

Conform Dicţionarului de mitologie generală al lui Victor Kernbach, Tinereţe

fără bătrâneţe este “un mit prezent în multe zone mitologice, relativ la timpul relativist
şi la raportul diferenţiat între timpul obiectiv al lumii din realitatea imediată şi timpul
subiectiv al eroului care suportă o translaţie pe alt tătâm, unde vremea se scurge mai
încet decât în lumea terestră comună.”14
Tema e prezentă în toate religiile, începând cu unele apocrife biblice: când
îngerul îi spune lui Isaia, în cer: „Nu două ceasuri ai stat, ci 32 de ani” , profetul se
înspăimântă de trecerea biologică a timpului, dar îngerul precizează: „Nu vei fi
bătrân!”(apocriful slavon Vedenia lui Isaia, sec. II-III). În China a circulat încă din sec III
povestea călătoriei paradoxale a împăratului Mu pe muntele Kunlun, care simte diferenţa
între durata călătoriei şi durata timpului de acasă. Un mit din Caucaz conţine un decalaj
mult mai mare între timpul subiectiv al eroului, care stă 3-4 zile în Palatul de Cristal al
Frumuseţii, de pe un ţărm de mare, şi timpul obiectiv: 1.000 de ani.
Folclorul epic din România cuprinde numeroase variante ale mitului: în palatul
Tinereţe fără bătrâneţe, Făt-Frumos e sfătuit la plecare de ea şi de celelalte zâne:
„Părinţii tăi nu mai trăiesc de sute de ani, şi chiar tu, ducându-te, ne temem că nu te vei
întoarce”. Găsind acasă ruine şi întrebând de părinţi, oamenii îi spun că „bunii lor
auziseră de la stăbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri”, iar călătorul e contrariat:
„Cum se poate una ca asta? mai alaltăieri am trecut pe aici!” (basmul Tineteţe fără
tinereţe şi viaţă fără de moarte”, col. P.Ispirescu).
Un alt mit intră chiar în amănunte de peregrinări cronospaţiale: „Trecuseră mii de
ani de când zbura el ca gândul din stea în stea şi, când simţi că-i vine dor de fraţi şi de
pământ, se lăsă ca gândul în adâncurile văzduhului şi porni în zdrenţele lui vechi spre
palatul frăţiorilor”, dar deplasându-se „băgă de seamă că pământul era copt şi pârjolit de
arşiţa soarelui, că nu mai are pe el nici iarbă şi nici viaţă. Toate pieriseră! Nu mai erau
nici oameni, şi nici ierburi. Numai palatele de marmură a fraţilor mai străluceau în bătaia
fierbinte a soarelui. Nu-şi putea da seama nici când au murit, nici unde sunt
îngropaţi”(basmul Trei copii săraci, col. Cristea Sandu-Timoc)15
Ideea regenerării biologice a omului şi a existenţei lui post-istorice(temă în
fond, a literaturii S.F.) este reluată de Mircea Eliade în naraţiunea „Tinereţe fără
tinereţe”(1978)16
Tema povestirii ar putea fi memoria care, prin trădările ei, împiedică legătura
cu realitatea mitică. Există marea amnezie, o amnezie moştenită, semnul infracţiunii
originare a omului, şi mica amnezie, aceea a individului. Cea dintîi îl împiedică pe om să-
şi regăsească ritmul regenerării permanente, cea de a doua stă în calea individului care
vrea să înţeleagă unitatea şi istoria existenţei sale. Din această perspectivă, banala frază a
botanistului poet Zamolit capătă valoare profetică: „Îmi rare rău, îmi pare foarte rău, dar
nu-mi mai aduc aminte…”Tragedia omului a început, aşadar, cu o criză de amnezie.17
14
v. Kernbach, Victor, op.cit., p.321
15
Ibidem, p.322
16
Simion, Eugen, op.cit., p
17
idem

9
 DESTINUL ÎN IPOSTAZE LITERARE – „EPOPEEA LUI GHILGAMEŞ” ŞI
BASMUL ROMÂNESC „ TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE
MOARTE”

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte e un basm mai bogat în

semnificaţii decât altele, în structura lui fiind vizibile unele elemente de filozofie
folclorică românească. Ceva din filozofia mioritică se transmite acestui basm, sensurile
lui integrându-se concepţiei despre rostul omului pe pământ, despre locul lui în univers,
astfel spus, despre viaţă şi moarte. Omul e născut pentru a fi fericit, dar fericirea nu vine
de la sine, ci trebuie cucerită. Oricât de înalte ar fi idealurile către care aspiră omul,
acestea pot fi atinse prin cutezanţă şi perseverenţă. Omul nu poate însă deroga de la
statutul său dr fiinţă muritoare. Încercarea de a eluda moartea echivalează cu depăşirea
omenescului; doar prin capacitatea sa de a dărui semenilor săi fericire şi de a fi, prin
aceasta, el însuşi fericit, omul devine nemuritor. Acestea sunt câteva înţelesuri care pot si
desprinse din fondul de idei şi simboluri al basmului Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără
de moarte, ceea ce ne conduce la substratul lui mitologic. Asemenea semnificaţii pot
deveni mai limpezi dacă urmărim evoluţia narativă a basmului.18
Basmul cuprinde o concepţie filozofică asupra existenţei umane, concepţie
prezentată însă narativ şi nu teoretic, construită prin intermediul gesturilor simbolice pe
care le fac personajele. Astfel, refuzul personajului principal de a se naşte trimite la ideea
că viaţa nu ar fi decât un drum amar, plin de ostacole şi umilinţe, o sursă de insatisfacţii şi
nu de fericire. Faptul că acelaşi personaj principal intră din întâmplare pe „Valea
Plângerii” şi îşi pierde astfel dreptul la nemurie şi la tinereţe veşnică trimite la ideea că
nici un om, oricât ar fi el de dăruit de soartă, nu scapă de greul ezistenţei. Iar sfârşitul
eroului, faptul că el este luat din această lume de „Moartea lui” si nu de vreo altă
„Moarte” sugerează ideea că orice om are un destin al său, de care nu se poate elibera,
orice ar face.
Prin forţa concepţiei filozofice enunţate, prin simplitatea şi evidenţa
simbolurilor folosite, prin frumuseţea lor, ca şi prin ritmul sunţinut al naraţiunii, Tinereţe
fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte intră în rândul capodoperelor prozei literare
româneşti. G.Călinescu şi Constantin Noica au considerat basmul acesta drept expresie
filozofică a credinţei poporului român în necesitatea ca oamenii să îşi accepte soarta lor
de oameni aşa cum este ea, fără să se revolte împotriva ei. Şi să accepte limitele existenţei
lor în timp şi spaţiu.
Romantismul este primul mare curent literar care afirmă valoarea creaţiilor
folclorice, stabilindu- şi o preocupare constantă în a culege literatura populară, de a
valorifica folclorul integrându-l în propriile creaţii.
Basmul popular descinde din mit şi prezintă o viziune proprie asupra
destinului uman, asupra vieţii şi a morţii , asupra cunoaşterii condiţiei umane.
Fantasticul este o categorie literară care propune universuri posibile
distiorsonând limitele spaţiale şi temporale ale realităţii, ale condiţiei umane.
Literatura fantastică îşi găseşte sursele de inspiraţie atât în temele şi motivele
tradiţionale (apariţia diavolului în lume, motivul despărţirii de umbră sau întruchiparea
unor fiinţe fabuloare)cât şi motive filozofice( relativitatea timpului şi al spaţiului, tema
melepsihozei.
„Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” este un basm popular cules
de Petre Ispirescu. Cu câteva decenii în urmă, Constanin Noica revalorizează acest bas,

18
Limba şi literatura română, p. 129

10
 DESTINUL ÎN IPOSTAZE LITERARE – „EPOPEEA LUI GHILGAMEŞ” ŞI
BASMUL ROMÂNESC „ TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE
MOARTE”

considerându-l alături de „Lucreafărul” lui Mihai Eminescu una dintre cărţiile care ne
defineşte ca univers spiritual.
Prin definiţie basmul este o specie a genului epic în proză, care prezintă
confruntarea dintre forţele binelui şi ale răului sau alte altitudini contrare: inteligenţă-
prostie; bogăţie-sărăcie.
Din punct de verede tematic, basmul surprinde destinul uman, căutarea
fericirii, înţeleasă ca viaţă eternă, tinereţe veşnică.
Această temă are valoarea căutarii idealului uman.

Am avut în vedere două drumuri interpretative: unul consacrat, cel al lui

Constantin Noica în Sentimentul românesc al fiinţei, şi un altul nou, cel al luiAdrian
Alui Gheorghe cu Tinerete fara batrînete si sentimentul tragic al timpului (Editura
Conta, 2005, 316 pag.19
Adrian Alui Gheorghe: „Daca «teoria relativităţii» ar putea fi pusă în practică în
toate consecinţele sale, atunci am avea de a face cu lucruri total ilogice pentru raţiunea
umană. Astfel, dacă s-ar putea depăşi viteza luminii, printr-o oarecare revoluţie a tehnicii,
atunci fiinţa s-ar putea deplasa… în trecut. Lewis Carroll imaginează acest lucru în
celebra Alice în ţara minunilor , în care personajul se mişcă în timp în sens invers. Astfel
Alice simţea durerea înţepăturii cu acul înainte de a se fi înţepat, iar prăjitura era mai întîi
mîncată şi după aceea adusă, împărţită copiilor şi apoi tăiată”. 20
Am în vedere, mai întîi, un aspect colateral: exegetii fenomenului funerar, de la
Lucian de Samosata la Petre Tutea, au structurat în scriere fie un pic de căldură lirică, fie
o notă umoristică. Li s-a părut, poate, că moartea se lasă îmblînzită. Mai sigur şi mai
dramatic, însă, s-a înţeles că moartea nu se prezintă ca un obiect de cercetare, asemenea
oricărui altuia circumscris şi clar. Ea este «ceva» difuz, absent si, totodată, apăsător, care
provoacă tensiune de nesuportat.
Tragic sau nu, încorporabil sau doar presimţit, supus judecăţii sau doar supus
tiraniei întrebărilor înfricoşate, e limpede că la Adrian Alui Gheorghe timpul este, în
primul rînd, un sentiment.

Făt-Frumos este, în viziunea autorului citat, un înţelept care ştie că omul s-a născut
pentru eternitate, dar a pierdut condiţia sa din greşeală şi are datoria de a lupta pentru a o
recuceri. E Făt-Frumos un spirit faustic? Ca şi Faust, Făt-Frumos este un învatat, pentru
că părinţii „îl deteră pe la şcoli şi filosofi”. Este însetat de absolut, conştientizează
limitele vieţii, încearcă imposibilul, încheie un pact cu lumea de dincolo. 21
Culturile se diferenţiază şi se autentifică, astfel, în funcţie de modul în care
abordează chestiunile mari, timpul fiind cea mai notabilă dintre ele
Mitologia românească, spune Adrian Alui Gheorghe, păstrează prea puţine texte
care să conserve asemenea tema grea , epica folclorică este mai ales preocupată de
maniheismul relaţiilor care îl fac pe om să nu rătăcească: binele trebuie ajutat întotdeauna
sa învingă răul.
19
Gheorghe, Adrian, op.cit
20
Ibidem, p. 16- 31
21
Ibidem, p. 123

11
 DESTINUL ÎN IPOSTAZE LITERARE – „EPOPEEA LUI GHILGAMEŞ” ŞI
BASMUL ROMÂNESC „ TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE
MOARTE”

Ori, în Tinereţe fără bătrâneţe … răul şi binele sunt „contradicţii interne” care îl
fac pe erou nu să fie egal cu cine ştie ce forţă dezlănţuită, cât să fie egal cu sine.
Acest text nu poate fi unul „popular”, ci face parte dintre textele încărcate de
semnificaţie sacră, cea a omului care e convins de imanenţa unui Dumnezeu.

Bibliografia generală şi tematica cuprinde sute de repere semnate de autori români şi

străini, începînd cu Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Călinescu, Heidegger, Noica,
Saineanu, continuînd cu Gaston Bachelard, Roland Barthes, Blaga, Borges, Huizinga,
Vasile Lovinescu şi mulţi, mulţi alţii. De altfel, „post-faţatorul” cărţii, criticul Mircea A.
Diaconu spune, între altele: „Acest enciclopedism este posibil în condiţiile în care
obiectul eseului îl constituie, în realitate, meditaţiile pe tema mortii, eternităţii, timpului,
spaţiului, raiului sau plictiselii şi în condiţiile în care metoda folosită de hermeneut este
aceea a analogiei şi a digresiunii.”22

22
Ibidem, p. 5

12