Universitatea București

Facultatea de Teologie Ortodoxă “Justinian Patriarhul”

Lucrare de seminar la disciplina

Morala

Credinta in viziunea Sf. Nectarie de Eghina

Coordonator:

Pr. Asit. Dr. Jean Nedelea

Susținător:

Visalon Iulian - Alexandru

An IV, Grupa a X - a

București,
2015
 Viata Sfantului Nectarie

La vârsta de douăzeci de ani, tânărul Anastasie se stabileşte în insula Hios, povăţuit de

Duhul Sfânt, unde predă religia la o şcoală de copii. Apoi, fiind chemat de Hristos, intră în
nevoinţa monahală în vestita chinovie, numită "Noua Mânăstire", primind tunderea
monahicească la şapte noiembrie 1876, sub numele de Lazăr. Mai târziu, la tunderea în marele
şi îngerescul chip al schimniciei, avea să primească numele de Nectarie, pentru toata viata.
După ce termină studiile teologice la Atena, în anul 1885, Nectarie a fost luat de patriarhul
Sofronie ca ucenic la Alexandria, fiind hirotonit preot şi apoi mitropolit de Pentapole, o veche
eparhie ortodoxă din Libia superioară. Mai mulţi ani evlaviosul mitropolit a slujit ca secretar
al patriarhiei, predicator la biserica Sfântul Nicolae din Cairo, capitala Egiptului, devenind un
iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă răbdare, smerenie şi
blândeţe.
Văzând diavolul că nu-l poate birui cu mândria şi iubirea de sine a încercat să-l
lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu altă armă tot aşa de periculoasă, adică cu invidia şi
gelozia din partea celorlalţi ierarhi şi slujitori ai Bisericii de Alexandria, vorbindu-l de rău
către patriarh, cum că doreşte să-i ia locul. Aceasta a tulburat pe toţi şi a făcut să fie eliberat
din slujirea arhierească în care se afla.
Cerându-şi iertare de la toţi, a dat slavă lui Dumnezeu, căci şi cu dânsul s-a împlinit
cuvântul Mântuitorului, Care zice: Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor
zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea (Matei V,11). Apoi s-a retras
la Atena, în anul 1891, sărac, defăimat de ai săi şi nebăgat în seamă, având toată nădejdea
numai în Dumnezeu şi în rugăciunile Maicii Domnului. Aici a fost câţiva ani predicator,
profesor şi director al unei şcoli teologice pentru preoţi, până în anul 1894, reuşind să formeze
duhovniceşte mulţi tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea cu cuvintele Sfintei Evanghelii
şi cu scrierile Sfinţilor Părinţi. Apoi făcea slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei.
În taina inimii sale, fericitul Ierarh Nectarie era un adevărat isihast şi un mare lucrător
al rugăciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blândeţe şi îndelungă răbdare. Cu
aceste arme el biruia neîncetat pe diavoli, creştea duhovniceşte pe cei din jurul său şi avea
întotdeauna pace şi bucurie în Hristos, nebăgând în seamă defăimarea şi osândirea celor din
jur. Dorind la bătrâneţe să se retragă la mai multă linişte, a construit între anii 1904-1907, cu
ajutorul multor credincioşi şi ucenici, o frumoasă mânăstire de călugăriţe în insula Eghina din
apropiere, rânduind aici viaţă desăvârşită de obşte, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Apoi se
retrage definitiv în această mânăstire şi duce o viaţă înaltă de smerenie şi slujire, de dăruire
totală şi rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Hristos, Mântuitorul lumii şi pentru
toţi care veneau şi îi cereau binecuvântare, rugăciune şi cuvânt de folos sufletesc.

Pentru viaţa sa înaltă, Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul Nectarie de Harul

Duhului Sfânt. Pentru aceasta mulţi bolnavi şi săraci alergau la biserica mânăstirii din Eghina
şi cereau ajutorul lui. Mai ales după primul război mondial, numeroşi săraci şi bolnavi, lipsiţi
de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfântul Nectarie a dat poruncă
maicilor ce se nevoiau în mânăstirea sa să împartă la cei lipsiţi orice fel de alimente şi să nu
păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea şi pe unii şi pe alţii. Dar şi
cei bolnavi se vindecau cu rugăciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii
de minuni.
Într-o vară, fiind mare secetă în insula Eghina, cu rugăciunile Sfântului Nectarie a
venit ploaie din belşug şi au rodit ţarinile, încât toţi s-au îndestulat de hrană. De aceea, toţi -
mireni şi călugări, săraci şi bogaţi - cinsteau pe Sfântul Nectarie, ca pe păstor şi un vas ales al
Duhului Sfânt şi urmau întru toate cuvântul lui. Astfel, el era totul pentru toţi, căci putea toate
prin Hristos, Care locuia în el. Apoi era foarte smerit şi blând şi nu căuta cinste de la nimeni.
Iar în timpul liber lucra la grădina mânăstirii, îmbrăcat într-o haină simplă, încât toţi se
foloseau de tăcerea şi smerenia lui.
Pe lângă multele sale ocupaţii duhovniceşti, Sfântul Nectarie a scris şi a redactat mai
multe scrieri teologice de morală şi de istorie a Bisericii, întărind tradiţia Sfinţilor Părinţi în
patria sa, impotriva influenţelor occidentale care asaltau ţările ortodoxe.
Pentru toate acestea, diavolul a ridicat asupra Sfântului Nectarie numeroase ispite,
căutând să-l biruiască. Astfel, numeroşi slujitori şi ierarhi ai Bisericii din Grecia s-au ridicat
cu invidie asupra fericitului, făcându-i multe ispite. Dar Dumnezeu îl izbăvea din toate
necazurile.
Trăind ca un înger în trup, şi iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul şi
milostenia, Sfântul Nectarie trăgea pe mulţi la Hristos, revărsând în jurul lui, pacea, bucuria şi
lumina cea necreată a Duhului Sfânt, prin care mângâia şi odihnea pe toţi care veneau la chilia
lui. Din această cauză, diavolul, nerăbdând nevoinţa lui, până la sfârşitul vieţii sale a ridicat
împotriva Sfântului multe calomnii şi vorbe rele din partea multor clerici şi ierarhi greci, care,
din cauza invidiei, îl cleveteau şi îl acuzau, atât pe el, cât şi mânăstirea lui. Dar fericitul
Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa.1

1
http://www.manastirearaduvoda.ro/sfantul-nectarie-taumaturgul/viata-sfantului-nectarie-taumaturgul, vizitat
azi 14.04.2015.
 Virtutea Credintei, in viziunea Sf. Nectarie de Eghina

Potrivit Moralei crestine, credinta este o conditie necesara pentru mantuire, fara de
care sufletul omului nu poate dobadi fericirea vesnica. Aceasta de cele mai multe ori este
numita ca fiind,, sora” a dragostei si nadejdii si fiica a intelepciunii, cum intalnim
reprezentarea iconica in Biserica Ortodoxa a Sfintei Sofia, dimpreuna cu cele trei fiice ale
sale: Elpis, Pistis si Agapis.
De asemenea, tot potrivit moralei crestine, credinta face parte din triada virtutilor
teologale, alaturi de nadejde si dragoste (I Cor. 13, 13).

Sensul cuvantului

Credinţa este o intrare în comunicare şi comuniune cu Hristos, ca izvor al vieţii celei

noi şi fără de moarte. Credinţa în Hristos mă face să trăiesc în El sau să mă deschid Lui ca să-
L simt trăind în mine.
Sfinţii Părinţi numesc credinţa o cugetare nepătimaşă despre Dumnezeu, o ştiinţă
întemeiată pe principii ce nu pot fi demonstrate, deoarece ea este o legătură mai presus de fire,
prin care nedemonstrabil ne uneşte cu Dumnezeu într-o unire mai presus de înţelegerea
noastră; de aceea, adâncul credinţei nu rabdă să fie cercetat de cugetări iscoditoare. Sfânta
Scriptură o numeşte „temelie a celor nădăjduite“2.
Cuvantul credinta are diferite intelesuri:
-,,credinta” este sinonima cu parerea ; cand afirmam: eu cred ca e asa, spunem propriu-zis : mi
se pare ca e asa. In acest sens ,,cred” fiind identic cu mi se pare, este mai putin decat stiu. Prin
credinta se intelege, astfel, o cunoastere nedeplina si nesigura a unui fapt sau a unei idei.
De asemenea, credinta este sinonima cu certitudinea. Ea inseamna in acest caz o
certitudine identificata cu intreaga fiinta a celui ce o are si o marturiseste. E o angajare
existentiala. Ea e concrescuta in asa fel cu noi insine, incat putem spune ca este temelia insasi
a vietii noastre; cand spunem: ,,eu cred”, m-am contopit cu credinta, sunt un credincios.
Realitatea la care ader este asa de coplesitoare, incat imi cucereste intreaga fiinta. Credinta, in
acest sens, este o certitudine. In afirmatia cred e angajata persoana intreaga.
O a treia conotatie a cuvantului credinta o reprezinta increderea, a avea incredere in
cineva; in acest sens, credinta sta la baza tuturor relatiilor interpersonale. Credinta arunca
punti intregi de intelegere intre suflete. Ea imi deschide sufletul, ca sa accept cu adevarat ceea
ce imi comunica altcineva. Desigur, increderea aceasta variaza dupa valoarea morala a
semenului meu, care se verifica in fapte. Cu cat aceasta valoare e mai mare, cu atat mai mare
va fi si increderea mea in el.

2
Ziarul Lumina, Despre credinta la Sfintii Parinti, Nr. 141562, p.4, editia din 28.02.2015.
 Credinta in viziunea Sf. Nectarie prin Hristos

Sfantul Nectarie de Eghina, traitor atat al secolului al XIX-lea, cat si al XX-lea, in

cartea sa intitulata ,, Cunoaste-te pe tine insuti”, trateaza o serie de probleme sau virtuti pentru
oamnenii secolului trecut, cat si pentru cei ai secolului vitezei, asa cum este numit secolul al
XXI-lea, printre care si probleme si aspecte cu privire la virtutea credintei.
Sfantul Nectarie, defineste credinta prin cuvintele Sf. Ap. Pavel,, credinta este
incredintarea celor nadajduite, dovedirea lucrurilor celor nevazute” (Evrei. XI, 1).
De asemenea, acesta ne aduce aminte de cuvintele Sf. Vasile cel Mare: ,, credinta este
incuviintarea fara sovaiala a celor ce au fost auzite spre intarirea adevarului celor
propovaduite prin harul lui Dumnezeu”3.
In primul rand, Sf. Nectarie pune accentul pe credinta in Sf. Treime. Credinta pentru
om necesitate ontologica, pentru ca Acesta il implineste si il mentine in hotarele Imparatiei
cerurilor4 , si mai ales pe cea in Mantuitorul Hristos.
Omul de astazi si-a pierdut foarte mult legatura sa cu Dumnezeu; sensul existentei
noastre pe Pamant nu il constitue nimic altceva decat necointa de a ne castiga intratrea in
Imparatia lui Hristos. Acest lucru devine permisibil absolut tuturor cersinilor, care nu accepta
doar a purta doar simpla ,,eticheta” de crestini, ci care cu adevarat se ostenesc la dobandirea
acestei vesnicii cu si impreuna cu Hristos.
Primul pas care ne indreapta spre dobandirea acestiu ideal in constitue credinta cea
adevarata si neconditionata de lucrurile exterioare,, credinta adevarata si curata este
descoperita lumii de Domnul si Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos” 5; Hristos este
modelul desavarsit de credinta pentru oameni, care a fost supus si credincios Tatalui pana la
moarte, dupa cum marturiseste Apostolul Pavel filipenilor.
Sf. Nectarie vede credinta in Hristos a fiecariu om ca fiind unul dintre cele mai
scumpe daruri pe care acesta le poate primi; Hristos prin venirea Sa ne-a adus ca dar sangele
Lui si Trupul lui si de la mine ce a luat prin venirea Sa: credinta , pe care Dumnezeu mi-a
daruit-o.6

3
Sfantul Nectarie din Eghina, Cunoaste-te pe tine insuti sau despre virtute, Traducere din limba elina de pr. Dr.
Gabriel Mandrila si Laura Mandrila, Editura Sophia si Metafraze, Bucuresti, 2012, p. 47.
4
Prof. Dr. Georgios Mantzaridis, Morala Crestina, vol. II, Traducere de Diacon Drd. Cornel Constantin Coman,
Editura Bizantina, Bucuresti, p. 153.
5
Sfantul Nectarie din Eghina, op.cit., p. 48.
6
Idem, p. 48-49
 Credinta ca virtute teologica

Sf. Nectrie de Eghina trataeaza intr-un mod aparte insemnatatea credintei ca virtute
teologala, fara de care omul si mai ales sufletul omului nu poate ajunge la comuniunea si
comunicarea cu Dumnezeu; asa cum trupul omenesc are nevoie de hrana pentru a putea
functiona la paramentri corespunzatori, tot asa si sufletul omenesc are nevoie de cultivarea
virtutilor crestine si de impreuna lucrarea acestora u rugaciunea pentru a-si mentine un
echilibru duhovnocesc si moral.
In suflet exista tendinta de a se deschide altui suflet ce ni se comunica, de a adera si
accepta. Dispozitia aceasta receptiva nu este pur pasiva, adica asteptare, ci este activa, ea este
cautare. Ea cauta adevarul cu dorinta de a-l afla si a adera la el, a-l primi intr-o adeziune
totala. Receptivitatea aceasta activa este indreptata spre adevaruri a caror garantie este
valoarea morala a celui ce le impartaseste. In special comunicarea cu aproapele se bazeaza pe
credinta; prin credinta eu accept marturisirea sa despre sine, descoperirea sufletului lui mie si
stabilesc o relatie vie intre mine si el.
Sensul credintei este insa in adevar; ea este tendinta activa despre adevar. Lipsa de
adevar nimiceste credinta. Ea vrea sa i se reveleze adevarul. De aceea, ea se deschide numai
cand are garantia adevarului, garantie izvorata de obicei din valoarea morala a persoanei in
care crezi, dar si din alte elemente. Dar credinta nu cauta adevarul numai printre oameni, ci il
cauta si dincolo de om si de lume. Exista in suflet tendinta dupa absolut, dupa gasirea
temeiului transcendent al cosmosului.
Credinta cauta adevarul despre Dumnezeu. Ea vrea sa i se descopere Dumnezeu. Aici
este sensul ei suprem in care isi afla odihna: aderarea la adevarul divin. Caci oamenii adesea
insala asteptarile credintei, pe cand Dumnezeu este un suport nemincinos al ei.
Intalnirea omului cu Dumnezeu este posibila daca avem in vederea ca Dumnezeu
Insusi vrea sa se descopere si sa se comunice omului. Aceasta descoperire a lui Dumnezeu  se
numeste revelatie.
Credinta este un fenomen teandric, adica un act in care se impleteste elementul uman
cu cei divin, capacitatea receptiva a spiritului cu harul divin , adeziunea spiritului la revelatia
divina.
Suntem liberi sa actualizam credinta sau nu, prin acceptarea sau neacceptarea revela-
tiei divine. De aceea fiecare din noi suntem raspunzatori de atitudinea pe care o luam fata de
chemarea lui Dumnezeu : ,,Cel ce va crede si se va boteza se va mantui, iar cel ce nu va crede
se va osandi" (Marcu XVI, 15-16), Dumnezeu nu sileste pe nimeni sa creada, dar cheama pe
toti si tuturor le ofera posibilitatea de a crede (Mat. XXIII, 37 ; Ioan V, 40).
Prin impinirea poruncii Mantuitorului de a ne boteza spre mantuire ,crestinul pune
inceput bun parcurgerii drumului nevointei duhovnicesti spre Dumnezeu si viata de veci
alaturi de El, spre dobandirea desavarsirii sale.
Sf. Nectarie aduce in atentia omului modern faptul ca este necesara in ziua de azi ca
aceasta credinta sa nu fie una laxa, prin simpla marturisire , ci sa fie una cu totul vie.
In momentul savarsirii botezului ortodox, nasii pruncului sunt un fel de garanti ai sai
care dau marturisire de credinta pentru noul ostas al lui Hristos; in preioadele primare, in
mometul in care catehumenii veneau spre primirea botezului faceau marturisirile de credinta
baptismale si mai apoi Simbolul niceo-constantinopolitan, in care isi asumau in mod liber
dorinta de a fi impreuna cu Hristos.
Pentru ca aceasta credinta pe care omul o poseda in sufletul sau si mai ales ca aceasta
sa fie intr-o permanenta stare de trezie, Sf. Nectarie aduce in fata noastra cuvintele Sf. Ap.
Iacov ,,credinta fara fapte moarta este” ( Iacov. II, 26), adica prin permanenta marturisire. Prin
marturisirea permanenta a faptelor bune, credinta omului se face vie prin mijlocirea iubirii
fata de Hristos si semeni si devine lucratoare, ziditoare si mai apoi cale de desavarsire spre
vesnicie.
De-a lungul timpurilor, poporul roman a demonstrat ca este unul de ,, o stofa”
extraordinar de buna, deoarece toate maximele populare demonstreaza acest lucru; in cazul de
fata am precizat ca este necesara o impreuna lucrare a faptelor bune cu credinta, potrivit
prescriptiilor scripturistice, iar aici putem aminti vorba romanului de alta data ,, pomul bun se
cunoaste toamna, dupa rodul sau”.O alta forma de marturisire a credintei, pe care nu o mai
intalnim in zilele noastre este cea a marturisirii pana la moarte.
In perioada de inceput cat mai apoi de-a lungul a doua secole, au existat in Biserica
primara ,, adevaratii marturisitori ai credintei” sau altfel spus ,,marturisitorii lui Hristos”,
lucru pe care Sf. Nectarie il transmite noua credinciosii secolului al XXI-lea ca credinta
nedespartita de Hristos. Aceasta credinta nedespartita de Hristos au avut-o martirii Bisericii,
care au inteles si au platit cu pretul vietii aceasta marturisire; acestia au dat dovada de
adevarat ostasi al Domnului, care asemenea lui Nestor de odinioara au mers la lupta vietii si a
ortii stiind ca merg la dobandirea victoriei, la mantuire prin baia sangelui7.
In cuprinsul calendarului ortodox, majoritatea sfintilor au fost ocmi acesti neinfricati
apologeti ai lui Hristos, care prin exemplul si taria lr ne daruiesc si nou daca nu aceeasi
hotarare neinfricata macar peterea exemplului.
Credinţa în Hristos ne dă puterea nu numai să dispreţuim plăcerile vieţii, ci să şi
suportăm şi să răbdăm toată ispita care vine asupra noastră prin întristări, necazuri şi
nenorociri, până va vrea şi ne va cerceta pe noi Dumnezeu. Prin credinţă nădăjduim să primim
răsplata ostenelilor, de aceea şi purtăm cu uşurinţă ostenelile virtuţilor. De nicăieri nu-i vine
sufletului o atât de grabnică şi de întinsă sporire ca din credinţă. Această credinţă umple
sufletul de nădejdea că va ajunge la starea sfinţilor, la fericita lor nepătimire, şi-l îndeamnă să
alerge spre culmea sfinţeniei lor şi să se facă împreună-moştenitor cu ei ai împărăţiei lui
Dumnezeu.
Poporul roman, asa cum am mai afirmat in cele itorisite mai sus, a dovedit din ce stofa
este croit; chiar daca nu s-a ridicat la nivelul crestinilor orientali, a dat si el ortodoxiei intregi
mucenici si rugatori in ceruri pentru generatiile ce au urmat. 8 Iata astfel cum au adoptat
crestinii uneori marturisirea credintei.
In zilele de astazi, cu ajutotul mass – media si a tuturor celorlalte mijloace de
comunicare vedem atrocitatile pe care paganii islamici le fac cu fratii nostri de credinta
ortodoxa; aici, in locurile acestea de mucenici se reactualizeaza marturisirea neobosita a celor
dinaintea lor cu aproape 1800 de ani.

7
Martirii – biruitori ai suferintei prin credinta, Filogiu patristic, Introducere si note de diacon Liviu Petcu,
Editura Basilica, Bucuresti, 2011, p. 5.
8
Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Sfinti daco-romani si romani, Editura Trinitas, Iasi, 1994, p. 26.
 Insusirile adevaratei credinte

Sf. Nectarie face o frumoasa analiza si clasificare in lucrarea sa despre virtutea

credintei, analiza parand mai de graba a fi un set de trepte, pe care daca credinciosul
practicant le va parcurge la ajunge la destinatia finala care este comuniunea de har si de iubire
cu Dumnezeu, comuniune desavarsita intre creatura si Creator.
Prima treapta o reprezinta credinta adevarata sau sincera a omului care ii calauzeste
pasii pe calea cea buna si placuta lui Dumnezeu; aceasta conditie nu este altceva decat
urmarea fireasca de catre om a caii celei inguste care duce la mantuire. Implinirea primei
trepte a credintei aduce dupa ea automat fericirea si iubirea deDumnezeu si semeni, care nu se
va mai diminua niciodata datorita lucrarii continue a credintei celei vii din sufletul omului.
Prin statornicirea acestei fericiti ,, inima credinciosului se umple de nadejde vesnica, iubire
curata si nemarginita fata de toti si mai ales dobandirea roadelor Duhului Sfant care ilvor
sfinti pe om, ii vor da inteepciune si pricepere, il ,,vor replamadi pe cel stricat de pacat si il
vor impodobi cu frumusetea cea dintai” 9, asa cum foarte frumos dau marturie cantarile de
prohodire ale inmormantrii mirenilor.
Prin dobandirea tuturor acestor insusiri ale credintei in Hristos, omul ajunge mai apoi
la sfintenie si limpezirea ochilor cugetului fiind capabil sa vada cele nevazute de catre ochiul
omenesc ale lui Dumnezeu care ii descopera in mod voit ale Sale cele nestiute.
Prin dobandirea acestor harisme, si prin neobosita lucrare a credintei sale vii, Hristos il
va face pe cel credincios al sau vrednic de asemanarea cu Dumnezeu si de comuniunea de har
si de iubire cu Preasfanta Treime. Vedem in cele expuse mai sus ca toate aceste lucruri devin
realitate si omul le poate expermenta doar prin Hristos, Mijlocitorul Mantuirii noastre dupa
cum marturiseste Sf. Ap. Pavel in epistolele sale.
Credinţa în Hristos ne dă puterea nu numai să dispreţuim plăcerile vieţii, ci să şi
suportăm şi să răbdăm toată ispita care vine asupra noastră prin întristări, necazuri şi
nenorociri, până va vrea şi ne va cerceta pe noi Dumnezeu. Prin credinţă nădăjduim să primim
răsplata ostenelilor, de aceea şi purtăm cu uşurinţă ostenelile virtuţilor. De nicăieri nu-i vine
sufletului o atât de grabnică şi de întinsă sporire ca din credinţă. Această credinţă umple
sufletul de nădejdea că va ajunge la starea sfinţilor, la fericita lor nepătimire, şi-l îndeamnă să
alerge spre culmea sfinţeniei lor şi să se facă împreună-moştenitor cu ei ai împărăţiei lui
Dumnezeu.

Chipul credinciosului versus chipul necredinciosului

9
Molifelnic, Tiparit cu binecuvantarea Prea Fericitului Parinte Patriarh Teoctist, Editura I.B.M.B.O.R.,
Bucuresti, 2002, p. 200
 Omul credincios sau cel duhovnicesc este cel care se arata desavarsit in virtute, care a
depasit legile firii si nu mai gandeste nimic omenesc. Omul duhovnicesc este cel calauzit de
Duhul Sfant, care nu mai traieste el, ci hristos traieste in el, dupa cum zice si Pavel in scrierile
sale.Insusi Pael i-a numit duhovnicesti pe cei care aveau pe Duhul Sfant lucrator in ei, datorita
credintei or sincere si nestrsmutate.
In apostolul care se citese la maslu, mai precis a 6-a lectura a pericopei apstolice de la
Galateni, Pavel ii roaga pe cei duhovnicesti sa lucreze la indreptarea celor care cad in ispite,
ca unii care au trecut de acestea at care in acelasi timp sa nu fie cuprinsi de pacatul mandriei si
caderea lor sa fie mai rea decat a celui cazut.
Omul necredincios este potrivit Sf. Nectarie cel mai nefericit, deoarece ,,este lipsit de
singurul bun pamantesc – credinta -, de singura calauza adevarata care duce spre adevar si
fericire. Necredinciosul este nefericit pentru ca este lipsit de nadejde si de dragoste,
neavandu-L pe Creator alaturi”10.
Dupa invierea Domnului, Toma devine exact portretul acestui nefericit, care fiind
lipsit de credinta in cele spuse de Hristos in tmpul vietii Sale, devine un lucrutor al necredintei
si al tristetii pana in momentul marturisiri sale cand devine cel mai marturisitor apostol al
Domnului ,, Domnul Meu si Dumnezeul meu”. Astfel, asemenea lui Toma sunt si oamnenii
care il marturisesc pe Hristos in mod real prin participarea la Liturghia euharistica, unde
asemenea lui Toma se incredinteaza de credinta cea adevarata care este Hristos prin Sfintele
Taine.

Concluzie

10
Ziarul Lumina, op. cit, p. 4
 Sfântul Ioan Gură de Aur exemplifică modul cum faptele credinţei sunt dincolo de
înţelegerea raţională: ,,Dacă Bunul Dumnezeu ne-a acordat ceva mai bun şi mai mare decât
raţionamentul omenesc, atunci cu adevărat că aceasta este credinţa care a infiltrat-o în noi. Nu
e posibil ca cel tare în credinţă să ceară raţionamente omeneşti. Căci iată că cele mai
însemnate ale noastre sunt lipsite de raţionamente omeneşti şi se sprijină numai pe credinţă.
Nicăieri nu este Dumnezeu, şi cu toate acestea El este pretutindeni…”11
Aşadar, doar prin credinţă trecem dincolo de limitele puterilor de înţelegere omeneşti.
Toate cele ce se referă la Dumnezeu se situează, de fapt, în afara puterilor noastre de
înţelegere.
Omul, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, ştie că Dumnezeu există, însă cu referire la
aceasta sunt multe întrebări care nu-şi au răspunsul. ,,Ce este Dumnezeu în Sine Însuşi? Ce
este esenţa divină? Care este viaţa intimă a lui Dumnezeu? Şi apoi, care sunt gândurile Lui,
planurile Lui, voinţele Sale? Cum să-L cinsteşti? Cum se îndreaptă mânia Lui? Cum să
potoleşti mânia Lui? Ce cult I se cuvine? Ce destin îi dă El omului, creaturii Sale”.12
În faţa unor interogaţii de acest fel, omul nu poate să aibă răspunsuri mulţumitoare. Şi
situaţia deschi-de un nou capitol în cunoaştere, în care raţiunea este cuprinsă într-o vedere mai
largă asupra lumii: "Raţiunea, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, rămâne mută; privirea
omenească se sfarâmă de nepătrunsele obscurităţi. Trebuie deci o a doua privire mai
pătrunzătoare şi la luminile raţiunii vor trebui să se adauge cele ale credinţei.”13
Asemenea Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Nectarie de Eghina ne atata faptul ca virtutea
credintei este pentru oameni darul lui Dumnezeu,rodul dumnezeiestii descoperiri al tainelor
lui Dumnezeu si adevarurilor divine pentru cei ce au parcurs scara insusirilor credintei
adevarate, izvorate din ,,inima curata si urgisita” dupa cuvintele psalmistului David (Ps. 50).
Astfel, prin credinta adevarata in Hristos, prin nadedjea nestramutata in primirea
harului Duhului Sfant si prin dragostea nemarginita a lui Dumnezeu Tatal asa cum cerem in
cadrul Liturghiei vom ajunge la asemanarea si comuniunea cu Sf. Treime, exemplu fiindu-ne
in permanenta Sf. Sofia care este nedespartita de ficele sale care ne indeamna si pe noi sa fim
fii ai Intelepciunii celei adevarate prin dobandirea, experimentarea si rodirea desavarsita a
virtutilor teologale in viata si sufletele noastre spre dobandirea fericirii vesnice.

Bibliografie

11
 Comentariile sau explicarea Epistolei către Coloseni, I şi II Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel, Omilia V,
Bucureşti, 1905, p. 61-62.
12
Idem, p. 61-62.
13
Bogăţiile oratorice ale Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Pelerinul Român, Oradea, 2002, p. 158.
1. Biblia sau Sfanta Scriptura, Tiparita cu binecuvantarea si cu purtarea de grija a Prea Fericitului
Parinte Patriarh Teoctist si cu aprobarea Sfantului Sinod, Editura I.B.M.B.O.R, Bucuresti, 1988
2. MANTZARIDIS, Prof. Dr. Georgios, Morala Crestina, vol. II, Traducere de Diacon Drd.
Cornel Constantin Coman, Editura Bizantina, Bucuresti
3. Martirii – biruitori ai suferintei prin credinta, Filogiu patristic, Introducere si note de diacon
Liviu Petru, Editura Basilica, Bucuresti, 2011
4. Molifelnic, Tiparit cu binecuvantarea Prea Fericitului Parinte Patriarh Teoctist, Editura
I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 2002
5. Nectarie din Eghina, Sfantul , Cunoaste-te pe tine insuti sau despre virtute, Traducere din
limba elina de pr. Dr. Gabriel Mandrila si Laura Mandrila, Editura Sophia si Metafraze,
Bucuresti, 2012
6. PACURARIU, Pr. Prof. Dr. Mircea, Sfinti daco-romani si romani, Editura Trinitas, Iasi, 1994
7. Ziarul Lumina, Despre credinta la Sfintii Parinti, Nr. 141562, editia din 28.02.2015
8. http://www.manastirearaduvoda.ro/sfantul-nectarie-taumaturgul/viata-sfantului-nectarie-
taumaturgul