Pe lângă plopii fără soţ…

de Mihai Eminescu
                        Pe lângă plopii fără soţ
                        Adesea am trecut;
                        Mă cunoşteau vecinii toţi –
                        Tu nu m-ai cunoscut.
 
                        La geamul tău ce strălucea
                        Privii atât de des;
                        O lume toată-nţelegea –
                        Tu nu m-ai înţeles.
 
                        De câte ori am aşteptat
                        O şoaptă de răspuns!
                        O zi din viaţă să-mi fi dat,
                        O zi mi-era de-ajuns;
 
                        O oră să fi fost amici,
                        Să ne iubim cu dor,
                        S-ascult de glasul gurii mici
                        O oră, şi să mor.
 
                        Dându-mi din ochiul tău senin
                        O rază dinadins,
                        În calea timpilor ce vin
                        O stea s-ar fi aprins;
 
                        Ai fi trăit în veci de veci
                        Şi rânduri de vieţi,
                        Cu ale tale braţe reci
                        Înmărmureai măreţ,
 
                        Un chip de-a pururi adorat
                        Cum nu mai au perechi
                        Acele zâne ce străbat
                        Din timpurile vechi.
 
                        Căci te iubeam cu ochi păgâni
                        Şi plini de suferinţi,
                        Ce mi-i lăsară din bătrâni
                        Părinţii din părinţi.
 
                        Azi nici măcar îmi pare rău
                        Că trec cu mult mai rar,
                        Că cu tristeţe capul tău
                        Se-ntoarce în zadar,
 
                        Căci azi le semeni tuturor
                        La umblet şi la port,
                        Şi te privesc nepăsător
                        C-un rece ochi de mort.
 
                        Tu trebuia să te cuprinzi
                        De acel farmec sfânt,
                        Şi noaptea candelă s-aprinzi
                        Iubirii pe pământ.

Mihai Eminescu, „poetul nepereche” al literaturii române, a reflectat în creaţia sa lirico-erotică o

simfonie de trăiri emoţionale impresionante, ce se manifestă într-un spaţiu imaginar al dorului, al
visului erotic în mijlocul naturii armonizate perfect cu stările interioare ale eului liric.

Exegeţii au definit, în evoluţia liricii erotice eminesciene, două etape:

Între 1870-1880, o primă fază, aşa-zis naturistă, ilustrează imaginea luminoasă, optimistă a
iubirii, momentele fericite se asociază cu un cadru natural, aflat în deplină armonie cu stările
sufleteşti ale poetului. Poeziile din această perioadă (Dorinţa, Lacul, Sara pe deal, Floare
albastră)exprimă puterea de iluzionare, starea de visare, de aspiraţie spre fericire, natura este
feerică, ocrotitoare, caldă, iar iubita este mângâietoare, şăgalnică, ispititoare. Garabet Ibrăileanu
consideră că, în această perioadă a creaţiei, Eminescu „iubea iubirea pe care o întrupa într-o
femeie”

A doua etapă a liricii erotice, 1880-1883, se defineşte prin profunzimea filozofică a

sentimentului de iubire, ceea ce imprimă poeziilor din această perioadă stări accentuate de
scepticism şi melancolie, provocate de dezamăgirea poetului aflat mereu în căutarea idealului de
iubire. În aceste creaţii domină deziluzia, scepticismul şi nefericirea cauzate de imposibilitatea
împlinirii visului de iubire ideală.

Nefericirii erotice îi corespunde o natură tristă (plopi singuratici, ploi reci, camera pustie), iar
iubita este rece, străină, statuară, eul liric trăind dezamăgirea profundă a eşecului erotic. Garabet
Ibrăileanu socoteşte că „acum iubeşte femeia”, iar George Călinescu afirmă că iubirea absolută,
de care este capabil numai geniul, este singurul sentiment ce poate eterniza iubita. Între poeziile
maturităţii creatoare se înscriu: Pe lângă plopii fără soţ…, De ce nu-mi vii, Scrisoarea V etc.

• Mihai Eminescu

Poezia Pe lângă plopii fără soţ…, de Mihai Eminescu, creată în perioada maturităţii, a apărut în
revista „Familia” a lui Iosif Vulcan, în anul 1883 şi face parte din tema iubirii şi a naturii.

Tema

Tema o constituie aspiraţia poetului spre iubirea ideală, spre perfecţiune, sentiment ce nu se
poate împlini, iar ideea poetică exprimă dezamăgirea şi nefericirea eului liric pentru neputinţa
împlinirii cuplului şi pieirea dragostei.

Semnificaţia titlului

În lirica eminesciană, sentimentul de iubire ideală spre care aspiră omul superior se manifestă
totdeauna în relaţie armonioasă cu natura. Plopii sunt martori prietenoşi ai eului liric, care asistă
la exprimarea ardentă a sentimentului, dar faptul că ei sunt „fără soţ” sugerează imposibilitatea
împlinirii cuplului erotic, dezamăgirea îndrăgostitului că iubita nu vibrează la aceleaşi cote
înălţătoare, care ar fi putut-o face să devină o femeie unică.

Structura şi compoziţia textului poetic

Poezia reflectă lirismul subiectiv, relevat prin mărcile lexico-gramaticale de persoana I singular
şi este alcătuită din două – secvenţe lirice organizate gradat, prima ilustrând emoţia iubirii într-o
gradaţie ascendentă (climax), ancorată în iar ultima este descendentă (anticlimax). Această
creaţie lirică este construită pe baza antitezei dintre trecut şi prezent, dintre iubirea mistuitoare şi
dezamăgirea eşecului erotic.

Incipitul

Incipitul este reluarea titlului, cu intenţia de a accentua simbolistica de manifestare a iubirii în

mijlocul naturii şi nefericirea sinelui poetic provocată de neputinţa împlinirii cuplului erotic,
întrucât plopii sunt „fără soţ”.

Prima secvenţă lirică

Prima secvenţă lirică este construită prin climax, figură de stil ce constă într-o înşiruire
ascendentă a ideilor erotice, pe care eul liric le exprimă în mod direct şi care se constituie
totodată într-un emoţionant ritual al iubirii.

Întreaga poezie este o adresare directă, la persoana a II-a singular, către iubita nepăsătoare, eul
liric exprimându-şi sentimentele nemijlocit. Îndrăgostitul se plimbă, plin de dor, pe strada pe
care locuieşte iubita, cu speranţa că va fi remarcat, însă fata nu-i înţelege iubirea, deşi atitudinea
lui este evidentă pentru toţi vecinii: „Pe lângă plopii fără soţ / Adesea am trecut; / Mă cunoşteau
vecinii toţi – / Tu nu m-ai cunoscut”. Dezamăgirea erotică a bărbatului este previzibilă încă de la
începutul poeziei, deoarece el priveşte cu patimă ferestrele luminate ale odăii fetei, însă fără nici
un efect încurajator, ea fiind singura care nu i-a înţeles sentimentele, în ciuda faptului că „O
lume toată-nţelegea”.

Strofele următoare aduc un elogiu sentimentului, care culminează cu sacrificiul suprem pe care
geniul este capabil să-l facă pentru împlinirea iubirii absolute este o idee fundamentală a eroticii
eminesciene, exprimată atât în proză cât şi în poezie. O zi sau o oră de iubire ideală ar fi de ajuns
pentru o viaţă întreagă, pentru împlinirea spirituală a omului superior: „O zi din viaţă să-mi fi
dat, / O zi mi-era de-ajuns; // O oară să fi fost amici / Să ne iubim cu dor / S-ascult de glasul gurii
mici / O oară şi să mor”. Forma „oară” este cea originală, scrisă de Eminescu şi susţinută şi de
Garabet Ibrăileanu, care consideră că „o oră e ştiinţific şi pedant pentru că o oră e un hiat
displăcut”.

Se remarcă schimbarea modurilor verbale, de la indicativ şi conjunctiv („am trecut”, „nu m-ai
înţeles” „să-mi fi dat”, să ne iubim”, „să fi fost”, „s-ascult”) la condiţional-optativ („s-ar fi
aprins”, „ai fi trăit”), ceea ce ilustrează faptul că iubirea ideală rămâne un simţământ al timpului
trecut şi că numai geniul poate ridica, prin împlinirea înaltului sentiment, „efemerul la eternitatea
astrelor” (George Călinescu): „Ar fi trăit în veci de veci / Şi rânduri de vieţi”. Dacă iubita ar fi
răspuns emoţiei eului liric, ea ar fi devenit o femeie adorată şi unică, asemănătoare zânelor din
alte vremuri: „Un chip de-a pururi adorat / Cum nu mai au perechi / Acele zâne ce străbat / Din
timpurile vechi”.

Punctul culminant al gradaţiei ascendente îl constituie profunda idee filozofică referitoare la

valenţa spirituală a eului liric de a iubi şi a suferi la cote ancestrale, întrucât el a acumulat în
sentimentul devorator toată patima străbunilor: „Căci te iubeam cu ochi păgâni / Şi plini de
suferinţi, / Ce mi-i lăsară din bătrâni / Părinţii din părinţi”. Dragostea bărbatului este idolatră,
„ochii păgâni” sugerând faptul că erosul este asemănător cu acela de adorare a zeilor, a idolilor,
însă femeia nu a fost capabilă să perceapă fericirea ce ar fi copleşit-o.

A doua secvenţă lirică

A doua secvenţă lirică, reprezentată de ultimele trei strofe, reflectă gradaţia descendentă,
(anticlimax) a sentimentului de dragoste, trecutul fiind pus în antiteză cu prezentul. Verbele la
indicativ prezent exprimă renunţarea eului liric la demersul erotic: „Azi nici măcar îmi pare rău /
Că trec cu mult mai rar”.

Superficialitatea femeii, neputinţa ei de a trăi la intensitate maxima sentimentul de iubire

constituie cauza înstrăinării sufleteşti a eului liric, a cărui atitudine devine rece şi detaşată. Iubita
nu mai este unică ci o femeie oarecare, ce se mistuie în anonimat şi banalitate: „Căci azi le
semeni tuturor / La umblet şi la port, / Şi te privesc nepăsător / C-un rece ochi de mort”.

Strofa devansează finalul poemului Luceafărul, unde atitudinea detaşată a geniului este rece,
raţională,- distantă, cei doi nu pot comunica întrucât,au concepţii diferite despre iubire, reliefând
astfel ideea că numai omul superior poate aspira către valoarea supremă a idealului de iubire:
„Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece – / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor
şi rece”.

În ultima strofă a poeziei Pe lângă plopii fără soţ… eul liric descrie, prin adresare directă,
fericirea pe care femeia a pierdut-o pentru totdeauna, din cauza limitelor omului obişnuit, a
superficialităţii afective, reproşându-i totodată neputinţa de a trăi pe pământ un sentiment divin;
„Tu trebuia să te cuprinzi / De acel farmec sfânt / Şi noaptea candelă s-aprinzi / Iubirii pe
pământ”. George Călinescu interpretează ipostaza eului liric din finalul poeziei ca pe o „poză
ataraxică (de linişte sufletească), confirmând filozofia geniului inaccesibil contemporanului
teluric şi atestând un orgoliu imens romantic”.

Procedee artistice / figuri de stil

• Ca în toate poeziile de dragoste, domină şi aici modul conjunctiv şi condiţional-optativ al

verbelor care exprimă trăirile interioare ale unei iubiri perfecte, care, dacă s-ar împlini, fericirea
ar fi deplină: „să-mi fi dat”, „să ne iubim”, „să mor”, „s-ar fi aprins”, „ai fi trăit”, „s-aprinzi”.
Timpul prezent ilustrează dezamăgirea eului liric provocată de superficialitatea afectivă a femeii,
incapabilă să se înalţe spre iubirea absolută: „îmi pare rău”, „trec”, „se-ntoarce”, „semeni”,  „te
privesc”.

• Epitete: „ochi păgâni”, „rece ochi”; „chip adorat”, „farmec sfânt” – au forţă afectivă, ele
ilustrând senzaţiile şi emoţiile eului liric, îndrăgostit la modul sublim;

• Metafore: „fără soţ” – imposibilitatea împlinirii cuplului erotic; „te iubeam cu ochi păgâni şi
plini de suferinţi” – capacitatea geniului de a iubi idolatrie şi a suferi la modul sublim în aspiraţia
idealului suprem de iubire; „un rece ochi de mort” – detaşarea definitivă, raţională şi distantă a
geniului dezamăgit profund de superficialitatea afectivă a femeii.

Prozodia

Strofele sunt catrene, măsura de 6-8 silabe, iar rima încrucişată, uneori asonantă „soţ / toţi”;
„vieţi / măreţ”.

Numeroasele mărturii ale poetului demonstrează admiraţia şi respectul lui faţă de limba română
pe care o considera stăpână absolută peste spiritualitatea românească: „Nu noi suntem stăpânii
limbii, ci limba e stăpâna noastră”.

Valoarea naţiunii române constă mai ales în bogăţia şi forţa expresivă a limbii române, care este,
în viziunea poetului, „a împărăteasă bogată căreia multe popoare i-au plătit dare în metal pur pe
când ea pare a nu da nimănui nimic […]. A o dezbrăca de averile pe care, economică şi chibzuită
le-a adunat în mii de ani, însemnează a o face din împărăteasă, cerşetoare”.

Sarcini:
1. Explică, în 2-3 enunțuri, semnificația titlului
Titlul este laitmotiv, o sintagma formata din substantivul plural „plopii”, ce sugereaza
singuratatea, urmat de structura „fara sot” care are rolul de a amplifica sentimentul. Astfel,
inca din titlu, se degaja o atmosfera melancolica, tristetea si suferinta reprezentand
sentimente dominante in text. G. Calinescu considera ca plopul este un „copac elastic si
orasenesc”, ce „da amintirilor o miscare lenta”. In „Dictionarul de simboluri” al lui Jean
Chevalier si Alain Gheerbrant, plopul este asociat „durerii, sacrificiilor si lacrimilor”,
simbolizand „fortele regresive ale naturii”.

2. Cum crezi, de ce eroul liric a ales anume plopul și nu alt copac?

Deoarece plopul este asociat „durerii, sacrificiilor si lacrimilor”, simbolizand „fortele
regresive ale naturii
3. Realizează, în 3-4 rânduri, o caracterizare a iubitei, utilizând detalii din text.
4. Portretul iubitei este realizat prin precizarea unor elemente fizionomice cărora li se
asociază epitete ,,glasul gurii mici”, ,,ochiul tău senin”, ,,ale tale braţe reci”. Braţele reci
demonstrează absenţa sentimentelor afective ale persoanei iubite. Dragostea poetului
este cea care individualizeaza portretul, aseamănd-o pe fiinţa iubită cu o zână a cărei
imagine străbate timpurile: ,,Un chip de-a pururi adorat/Cum nu mai au perechi... Din
timpurile vechi”.

5. Realizează, în 2-3 enunțuri, mesajul poeziei.

6. Mesajul acestei poezii este neîmplinirea unei iubiri sperate şi aceşti plopi sunt asociati
cu singuratatea.În această poezie Eminescu a regretat că nu a avut parte de o iubire
reciprocă şi că nu a fost capabil să aprindă candela iubirii "Şi noaptea candela s-aprinzi /
Iubirii pe pământ"