Soborul Sfîntului Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului

(20 ianuarie)
A doua zi după Sfînta şi dumnezeiasca Arătare, adică Botezul
Domnului, Biserica a rînduit încă de la început a se prăznui soborul
cinstitului şi slăvitului prooroc Ioan, Înaintemergătorul şi
Botezătorul Domnului, căci se cădea a cinsti cu praznic pe cel ce a
slujit la taina Botezului dumnezeiesc, punînd mîna sa pe creştetul
Stăpînului. Deci, îndată după Botezul Domnului, Botezătorul se
cinsteşte de toţi şi cu cîntări se slăveşte, pentru că prin sobor se
înţelege adunarea poporului în biserică, la cîntarea şi slăvirea lui
Dumnezeu, întru cinstea şi lauda marelui Ioan, Înaintemergătorul şi
Botezătorul Celui ce se prăznuieşte. Un sobor ca acesta, măcar că se
săvîrşea la toate bisericile ce sînt în toată lumea, ba încă se
săvîrşeşte şi astăzi; însă se face mai ales mare prăznuire în bisericile
zidite în numele Botezătorului, precum oarecînd în biserica lui de
lîngă Iordan, unde a botezat pe Hristos; în Sevastia, unde s-a tăiat
de către Irod; în Antiohia, unde mîna lui cea dreaptă a fost dusă de
Sfîntul Evanghelist Luca, şi în Constantinopol, unde acea sfîntă mînă se adusese din Antiohia şi unde mai
ales se făcuse soborul acela, de vreme ce se adusese mîna chiar în seara dumnezeieştii Arătări, cînd se face
sfinţirea apelor. Se părea atunci că însuşi Botezătorul soseşte nevăzut la sfinţirea apelor, făcîndu-se bucurie
împăraţilor şi la tot poporul, care cu multă prăznuire săvîrşea soborul lui, după ziua dumnezeieştii Arătări.
Deci, să săvîrşim şi noi cu bucurie duhovnicească soborul Sfîntului marelui Ioan, Înaintemergătorul şi
Botezătorul, rugîndu-l să mijlocească pentru noi către Stăpînul Hristos, ca să fim şi noi în Biserica celor ce
prăznuiesc veşnic, în locaşul cel nefăcut de mînă şi acolo, în ceruri, să auzim glasul celor ce dănţuiesc şi
prăznuiesc dumnezeieştile arătări cele veşnice, săturîndu-ne cu ei de vederea feţei lui Dumnezeu, Care Se
arată sfinţilor Săi; şi să slăvim cu toate cereştile cete pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Cuvînt despre cinstita mînă a Sfîntului Ioan Botezătorul

(20 ianuarie)
După ce Irod, împăratul cel fără de lege, a tăiat capul Sfîntului Ioan,
Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, cinstitul său trup a fost
îngropat de ucenicii săi, aproape de mormîntul Sfîntului prooroc Elisei,
în vestita cetate Sevastia din Samaria; pentru că în acest loc s-a săvîrşit
ospăţul cel fără de lege al lui Irod şi necuratul dans al fiicei Irodiadei.
Sfîntul Evanghelist Luca propovăduia pe Hristos şi înconjura multe
cetăţi şi a ajuns şi în cetatea Sevastia, iar de aici urma să se ducă în
Antiohia, patria sa, şi a vrut să ia cu sine trupul Sfîntului Ioan
Înaintemergătorul şi Botezătorul, care era nestricat şi întreg, dar n-a
putut, deoarece nu i s-a dat voie de locuitorii Sevastiei, care cinsteau
foarte mult moaştele Botezătorului şi cu dinadinsul le păstrau. De
aceea, Sfîntul Evanghelist Luca, luînd de la sfîntul numai mîna cea
dreaptă, care a botezat pe Domnul şi Stăpînul nostru Iisus Hristos, a
dus-o în cetatea sa Antiohia şi cu dînsa, precum cu o vistierie de mare
preţ, răsplătea cetăţii sale pentru creşterea ce a avut într-însa. Din
acea vreme sfînta mînă a Botezătorului era la credincioşii antiohieni de mare cinste, căci printr-însa se
săvîrşeau multe minuni. Multe vremi şi mulţi împăraţi trecînd, a venit Iulian, călcătorul de lege, care pe faţă
lepădîndu-se de Hristos şi închinîndu-se idolilor, făcea mare rău Bisericii lui Dumnezeu, nu mai puţin decît
chinuitorii care au fost mai înainte de el. Nu numai pe credincioşii cei vii ai lui Hristos îi prigonea şi-i ucidea,
ci s-a ridicat şi asupra morţilor cu tiranie şi fără de omenie; pentru că, scoţînd din mormînt oasele sfinţilor
celor care pătimiseră înainte, le dădea focului, iar bisericile lui Dumnezeu şi toate lucrurile sfinte arzîndu-le,

1
le prefăcea în cenuşă. Iulian acesta s-a dus şi în Antiohia, pe de o parte ca să aducă jertfă înaintea cetăţii
necuratului său zeu Apolon cel din Dafne, iar pe de alta ca şi acolo să facă rău creştinilor şi să ardă lucrurile
sfinte. Creştinii care erau în Antiohia, auzind despre venirea lui, au ascuns în taină sfînta mînă a
Botezătorului, într-un stîlp oarecare al cetăţii, care se numea Gonia, ca astfel să nu fie necinstită şi arsă de
chinuitori. Ducîndu-se el în Antiohia şi făcînd mari fărădelegi şi chinuire, apoi căutînd cu sîrguinţă mîna
Botezătorului, după ce n-a putut s-o afle, a trimis în Palestina, în cetatea Sevastia, ca tot trupul
Botezătorului care era acolo, afară de cap şi de mînă, precum şi mormîntul şi biserica lui, să se dea focului
şi risipirii. Acest lucru s-a şi făcut, precum scriu Nichifor şi Chedrin. Fericitul Simeon Metafrast a scris
acestea, că nu trupul Botezătorului, ci alt trup s-a ars în locul aceluia; pentru că patriarhul Ierusalimului,
înştiinţîndu-se mai înainte vreme de porunca chinuitorului, a luat în taină din mormînt moaştele
Botezătorului şi le-a trimis în Alexandria, cu pază; iar în locul acelora a pus oasele unui mort şi acelea au
fost arse în locul moaştelor Botezătorului, împreună cu mormîntul şi cu biserica lui. Pierind degrabă acel
fără de lege împărat şi dreapta credinţă iarăşi strălucind, mîna Sfîntului Înaintemergător a fost scoasă din
stîlpul de unde a fost ascunsă, ca o lumină de sub obroc, şi se cinstea de credincioşi, căci se săvîrşeau
printr-însa minuni, ca şi mai înainte, dintre care să spunem una. Un balaur mare şi înfricoşat se încuibase în
hotarele Antiohiei, iar necuratul popor elin care era acolo, avîndu-l în numărul zeilor, îl cinstea cu jertfe în
toţi anii, iar jertfa se săvîrşea în acest chip: o fecioară fără prihană, păzită înadins pentru aceasta, se dădea
balaurului, văzînd tot poporul din priveliştea ce era gătită nu departe de peştera acelui balaur. Ieşind de la
locul său, balaurul, arătîndu-se foarte înfricoşat la vedere, se tîra şuierînd, căscînd gura, apoi lua jertfa care
i se aducea şi cu dinţii rupînd-o, o mînca. Pentru aceasta se luau fiicele Antiohiei, după sorţi. Atunci s-a
întîmplat, într-un an, de au căzut sorţii pe unul din cetăţenii de credinţă creştină ca să dea pe fiica sa
balaurului spre jertfă. Iar el cu multe lacrimi ruga pe Hristos Dumnezeu şi pe Ioan Botezătorul ca să se
izbăvească fiica sa de moartea aceea cumplită. Deci, sosind vremea praznicului acelui balaur urît de
Dumnezeu, tatăl fiicei striga către Dumnezeu cu tînguire şi pe Sfîntul Ioan Botezătorul îl chema spre ajutor.
Ajungînd la biserica în care era mîna Botezătorului, a rugat pe chelar să-i deschidă şi să-l lase să se închine
la acea cinstită şi sfîntă mînă. Aceasta o făcea cu un gînd tăinuit în inima sa, pentru care avea galbeni mulţi
în sînul său. Apoi, cînd făcea închinăciune în sfînta biserică, înaintea sicriului în care era sfînta mînă, a
vărsat acolo galbenii din sîn. Chelarul fiind iubitor de aur, a început a-i aduna cu osîrdie, în care vreme
creştinul acela, sărutînd sfînta mînă a Botezătorului, a muşcat în taină cu dinţii încheietura degetului mic,
ascunzînd-o la sine; apoi s-a rugat mult şi a ieşit de acolo, cîştigîndu-şi dorirea. Deci, sosind acea cumplită zi
în care era să se dea fecioara spre moartea cea nevinovată şi adunîndu-se acolo poporul, în ceasul jertfei, a
venit tatăl, ducîndu-şi fiica spre mîncare balaurului, făcînd sărmanul rugăciuni din inimă şi avînd nădejde
spre Dumnezeu. Pe cînd ieşea acel înfricoşat balaur din peştera sa, şuierînd şi căscînd gura, şi se apropia de
fecioara aceea pregătită lui spre jertfă ca s-o mănînce, tatăl nu se depărta, chemînd în ajutor pe
Atotvăzătorul şi Mîntuitorul Hristos Dumnezeu şi pe Botezătorul Lui. Apropiindu-se balaurul şi căscînd gura,
tatăl fecioarei a aruncat încheietura sfinţitului deget al Botezătorului în mijlocul gîtlejului balaurului şi
îndată acesta a căzut mort, mîntuindu-se fecioara de cumplita moarte. Tatăl ei, cu glas mare şi cu lacrimi
de bucurie, înălţa mulţumire lui Dumnezeu Mîntuitorul, şi Sfîntului Botezător spunînd la tot poporul
lucrurile lui Dumnezeu cele minunate şi preamărite. Poporul care era de faţă, văzînd balaurul mort şi pe
fecioară vie, împreună cu tatăl lăudînd pe Dumnezeu, la început se mira şi se înspăimînta foarte de acea
minune; apoi, schimbîndu-se spaima în bucurie, într-un glas preamăreau pe Unul adevăratul Dumnezeu,
Care întru cei de sus locuieşte şi spre cei smeriţi priveşte. Deci, antiohienii au făcut prăznuire şi mare
veselie, pentru că mulţime nenumărată de necredincioşi s-au adăugat la cei credincioşi, crezînd în Hristos
Dumnezeu. Iar în acel loc unde s-a făcut acea preamărită minune, au zidit o biserică frumoasă şi mare, întru
numele Sfîntului Ioan Botezătorul. Apoi se mai povesteşte şi aceasta, că în ziua praznicului Înălţării cinstitei
Cruci a Domnului, se înălţa de arhiereu şi acea cinstită mînă a Botezătorului. Dar uneori se ridica în sus
singură, iar alteori se lăsa în jos, prin aceasta însemnînd îndestularea roadelor pămîntului sau lipsa lor. În
adevăr, cînd se ridica, se făcea îmbelşugarea ţarinilor, grădinilor, livezilor şi viilor; iar cînd se lăsa în jos,
urma lipsirea rodurilor şi foamete. Cînd, cu voia lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre, năvălind agarenii,
au luat Antiohia şi toate hotarele ei şi au început a o stăpîni, atunci acea vistierie de mare preţ, adică

2
preacinstita mînă a Sfîntului Ioan Botezătorul era ca într-o robie. Drept-credincioşii împăraţi creştini
puneau multă sîrguinţă, cum ar putea să ia acea cinstită mînă din stăpînirea agarenilor şi s-o aibă într-a lor
împărătească cetate, dar nu-şi cîştigau dorirea; pentru că nu puteau nici cu aur, nici în alt chip s-o
răscumpere de acolo. Apoi, împărăţind porfirogeneţii, fraţii Constantin şi Roman (913-959) - acel dar, mai
scump decît toate vistieriile pămînteşti, li s-a dăruit în felul următor: Unui bărbat cinstit din Antiohia, cu
dregătoria diaconească, anume Iov, i-a venit un gînd din dumnezeiască insuflare, cum ar putea să scoată
sfînta mînă a Botezătorului din stăpînirea agarenilor şi s-o aducă în creştineasca stăpînire. Deci, se afla acea
sfîntă mînă în cea mai frumoasă biserică ce era în Antiohia, adică a Sfîntului Apostol Petru; atunci Iov şi-a
făcut locuinţa sa lîngă acea biserică şi s-a împrietenit cu păzitorul de vase al bisericii, ca astfel să poată
săvîrşi mai lesne ceea ce-şi pusese în mintea sa. A încercat de multe ori să înduplece pe păzitorul de vase la
lucrul său cel cugetat, dar dacă acela n-a voit, atunci Iov a făcut astfel: a gătit cină bună şi chemînd pe
păzitorul de vase, l-a ospătat şi l-a îmbătat; apoi, acela adormind greu, Iov a mers în taină în biserică şi,
deschizînd racla, a luat mîna Botezătorului şi a ascuns-o. Dimineaţa, deşteptîndu-se din somn păzitorul de
vase, n-a ştiut de lucrul ce se făcuse.
Iov, în acea vreme, a ieşit din Antiohia cu cinstita mînă şi mergea degrabă spre hotarele împărăţiei
creştineşti, temîndu-se ca să nu se înştiinţeze cetăţenii Antiohiei despre ducerea sfintei mîini şi să nu vină
în urma lui; apoi, cu dumnezeiescul acoperămînt păzindu-se şi cu rugăciunile Sfîntului Botezător fiind
apărat, fără de vătămare şi fără împiedicare, degrabă a ajuns în stăpînirea creştinească. Deci, mergînd în
Calcedon, a descoperit taina pe care o păstra, arătînd acea comoară nepreţuită, adusă din Antiohia, şi
îndată a dat de ştire credincioşilor împăraţi; iar ei, auzind de acea veste bună mai presus de nădejde, s-au
umplut de negrăită bucurie şi fără zăbavă au trimis la Calcedon corabia cea împărătească, cu preasfinţitul
patriarh şi cu cîţiva cinstiţi senatori, să întîmpine mîna Botezătorului, care se aducea la dînşii şi s-o
primească în cetatea împărătească cu cinste. Întorcîndu-se de la Calcedon corabia, cu sfînta mînă pe care o
ducea însuşi patriarhul în mîinile sale, au ieşit la ţărm împăraţii şi tot poporul, ca şi cum întîmpinau pe
Sfîntul Botezător nevăzut, venind din cer şi cu vrednică închinăciune o cinsteau cu osîrdie, în psalmi şi în
cîntări, cu lumînări şi tămîie; apoi, sărutînd-o cu dragoste, au pus-o în împărăteasca biserică, care era în
palat. S-a întîmplat acea aducere a sfintei mîini a Botezătorului chiar în seara dumnezeieştii Arătări, mai
înainte de sfinţirea apelor. Iar după acest praznic se făcea soborul Botezătorului cu multă veselie, în cinstea
celui mai cinstit decît proorocii, a Sfîntului Ioan Botezătorul, şi întru slava Unui Dumnezeu în Treime, Cel de
toţi slăvit şi închinat, în veci. Amin.