Pomenirea celui între Sfinţi Părintele nostru Grigorie, Episcopul de Nissa

(23 ianuarie)
Acest Grigorie era frate după trup cu Sfîntul Vasile cel Mare şi a străbătut din
tinereţe toată învăţătura cărţii desăvîrşit; el a fost retor slăvit şi filosof ales,
ca şi Vasile, fratele lui. Apoi s-a căsătorit cu fericita Teozva, pe care Sfîntul
Grigorie, cuvîntătorul de Dumnezeu (Teologul), a cinstit-o mai pe urmă cu
multe laude, numind-o podoaba Bisericii, înfrumuseţarea lui Hristos, cu
adevărat soţie sfîntă a celui sfinţit şi vrednică de tainele cele mari. Pentru că
bărbatul ei fiind hirotonit prezbiter, soţia sa vieţuia cu sfinţenie în curăţenie
şi cu mintea întreagă, slujind bolnavilor, îngrijind de cei săraci şi strălucind
cu bunătăţile. Apoi s-a învrednicit de slujba diaconiei; pentru că a sfinţit-o
diaconiţă şi de aceea cuvîntătorul de Dumnezeu zice că este vrednică de
mari taine. Apoi, plăcînd Domnului, a răposat şi s-a numărat în cetele
sfinţilor. Bărbatul ei, Sfîntul Grigorie, a fost ridicat la rînduiala episcopiei, în
ostrovul Nissei şi păstorea bine Biserica lui Hristos. Împărăţind în acea vreme
Valens (364-378), arienii se întăriseră, avînd ajutor pe împăratul cel orbit cu acelaşi eres, care a izgonit pe
Sfîntul Grigorie de Nissa de pe scaunul său; atunci a umblat sfîntul din loc în loc, opt ani, pînă la moartea
împăratului, străbătînd cetăţile şi ţările şi întărind pe cei dreptcredincioşi. În vremea împărăţiei marelui
Teodosie (379-395), fiind al doilea sobor a toată lumea în Constantinopol (38l), contra lui Macedonie,
luptătorul contra Sfîntului Duh, se afla acolo şi Sfîntul Grigorie cu Sfinţii Părinţi, ca ajutător al dreptei
credinţe, înfruntînd şi ruşinînd pe potrivnici cu puterea adevărului celui arătat din dumnezeiasca Scriptură
şi, şezînd pe scaunul său mulţi ani, a ajuns la adînci bătrîneţe, apoi a adormit întru Domnul, lăsînd după
sine multe scrieri folositoare Sfintei Biserici. El era cu chipul cel trupesc asemenea fratelui său Vasile, însă
cărunt şi puţin mai vesel.

Pomenirea Cuviosului Părinte Dometian,Episcopul Melitinei

(23 ianuarie)
Acest plăcut al lui Dumnezeu, Dometian, s-a născut pe vremea
împărăţiei lui Iustin cel Tînăr (565-578), din părinţi drept- credincioşi şi
bogaţi, anume Teodor şi Evdochia. Isprăvind cu desăvîrşire învăţătura
cărţii, s-a căsătorit; dar mutîndu-se soţia sa din această viaţă, iar el
sîrguindu-se de îndată spre filozofia cea duhovnicească, a lăsat lumea,
pentru dragostea lui Dumnezeu şi a fost ales episcop al Bisericii
Melitinei, la 30 de ani ai vîrstei sale. El era un bun păstor, nu numai al
turmei sale, ci a fost şi altor popoare luminător şi ajutător şi foarte
trebuitor în toată împărăţia grecească, ca un purtător de grijă a binelui
obştesc; pentru că de multe ori era trimis în Persia de împăratul
Mauriciu (582-602), pentru îndreptarea poporului; apoi a fost
mijlocitorul lui Chosroe, împăratul Persiei, spre a se face pace între greci
şi perşi. Iar un voievod, anume Baram, care se ridicase asupra lui
Chosroe şi se atinsese cu îndrăzneală de vrednicia împărătească în Persia, l-a dat jos din stăpînire şi l-a
făcut birnic (tributar) al grecilor. El era prieten bun al împăratului Mauriciu, care i-a dăruit mult aur şi averi,
pe care le-a împărţit la sfintele biserici şi la casele de ostaşi, spre hrănirea săracilor. Venind în
Constantinopol, a trecut la Împăratul ceresc şi trupul lui a fost cinstit de soborul împărătesc şi bisericesc şi a
fost adus în cetatea sa Melitina, apoi a făcut multe minuni în viaţă şi după moarte, întru mărirea lui Hristos,
Dumnezeul nostru.

Părintele Marchian, prezbiterul şi iconomul bisericii celei mari din Constantinopol

(23 ianuarie)
În vremea împărăţiei lui Marchian şi a Pulheriei (450-457), a înflorit cu bunătăţile în Constantinopol, prea
minunatul bărbat Marchian fericitul, care avea ca patrie Roma cea veche, fiind născut din părinţi
1
dreptcredincioşi, de neam bun şi bogaţi; care, mutîndu-se din Roma cea veche în cea nouă, au luat cu dînşii
şi pe fiul lor Marchian, copil tînăr, care străbătea bine învăţătura cărţii şi se deprindea la obiceiuri bune şi,
de vreme ce dorea ca să fie totdeauna în casa lui Dumnezeu, cu sîrguinţă venea la cîntarea bisericească.
Pentru acest lucru era iubit de patriarhul din acea vreme, care l-a rînduit între clericii săi. După puţină
vreme, deşi tînăr de ani, dar bătrîn cu înţelepciunea şi cu curăţenia vieţii - căci cărunteţile sînt
înţelepciunea oamenilor şi vîrsta bătrînilor, şi viaţa neîntinată -, l-a judecat a fi vrednic de rînduiala preoţiei,
apoi l-a pus şi iconom al bisericii celei mari. Murind părinţii săi, multe averi i-au rămas fericitului Marchian,
pentru că era la dînşii unul născut; pentru aceea toate bogăţiile părinţilor au intrat în mîinile lui, pe care nu
le-a cheltuit în deşert, ci pe toate le-a dat lui Dumnezeu, îndestulînd pe cei săraci, iar bisericile Domnului le-
a înnoit, zidind şi altele din temelie. Între acestea a zidit cu multă cheltuială o biserică nouă şi prea
frumoasă, în cinstea Sfintei Muceniţe Anastasia. Cînd unul din prietenii lui se mira de atîta cheltuială de aur
la zidirea şi înfrumuseţarea bisericii, sfîntul a zis către dînsul: "De-aş avea o fiică şi aş voi ca s-o logodesc cu
cineva dintr-un neam bun, oare n-aş cheltui mulţime de aur ca s-o pot dărui cu mulţime de podoabe?
Acum, hotărînd în mintea mea ca să zidesc biserica cea mai frumoasă a miresei lui Hristos, care mireasă şi-a
vărsat sîngele pentru Dînsul, voi putea oare să-mi cruţ averile mele? Oare de împodobirea aceasta nu mă
voi îngriji mai mult?" Astfel era de milostiv pentru buna podoabă a bisericilor; iar pentru sine era scump şi
nemilostiv, neiubind împodobirea cu haine, ba încă uneori dezbrăcîndu-se de haina sa cea simplă şi dînd-o
celor săraci, precum va arăta cuvîntul de faţă; căci după ce s-a săvîrşit biserica Sfintei Anastasia şi cu toată
podoaba s-a înfrumuseţat, a sosit sfinţirea ei, chiar în ziua pomenirii acestei muceniţe, la 22 decembrie, în
care s-a sfîrşit muceniceşte pentru Hristos. Mergînd preasfinţitul patriarh Ghenadie la acea biserică cu tot
clerul, împăratul cu toată suita sa, precum şi poporul, s-au mutat moaştele Sfintei Muceniţe Anastasia din
biserica cea mică şi veche în cea mare şi nouă, zidită de Marchian. Atunci Cuviosul Marchian mergînd cu
ceilalţi prezbiteri în felon (sfită) înaintea caretei în care erau moaştele sfintei, un sărac, apropiindu-se de
dînsul, cerea milostenie; iar el neavînd nimic afară de haina în care era îmbrăcat (pentru că două haine
niciodată n-a purtat în viaţa sa), dar nevrînd să lase deşert pe cel sărac, tăinuindu-se de toţi, a mers la un
loc ascuns, şi dezbrăcîndu-se de haina sa, a dat-o săracului, iar el a rămas gol, îmbrăcat numai în felon,
făcînd acest lucru după cuvîntul Domnului: Celui ce cere de la tine, dă-i. Apoi intrînd în rîndul său între
prezbiteri, a mers înainte, neştiind nimeni ce făcuse. Intrînd toţi în biserică şi făcîndu-se sfinţirea, iar
moaştele Sfintei Muceniţe Anastasia fiind aşezate cu cinste, preasfinţitul patriarh a poruncit fericitului
Marchian ca să săvîrşescă dumnezeiasca slujbă. Venind ceasul spălării mîinilor, se acoperea Marchian cu
felonul său, luînd seama ca să nu-l vadă cineva că este gol. Iar diaconii şi prezbiterii cei ce erau acolo,
căutînd spre dînsul, l-au văzut că avea pe sub felon o haină prea minunată, ca o porfiră împărătească de
mare preţ, strălucind ca aurul; de care unii se minunau iar alţii se mîniau, grăind între dînşii că un prezbiter
nu se cade să fie într-o haină ca aceasta şi să slujească Sfînta Liturghie. Acea haină nevăzută, cu care
Dumnezeu a acoperit goliciunea robului Său, toţi au văzut-o, cînd cuviosul s-a apropiat ca să se
împărtăşească cu Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine. Unii dintre prezbiteri au spus despre aceasta
preasfinţitului patriarh Ghenadie, care a zis: "Şi eu l-am văzut astfel, precum ziceţi voi". Sfîrşindu-se slujba,
l-a chemat patriarhul în camera sfintelor vase şi a început a-l ocărî, zicîndu-i: "De ce te împodobeşti, frate,
cu astfel de haină? Oare se cade ţie să slujeşti într-o haină ca aceasta, care este cuviincioasă mai mult
împăratului decît prezbiterului?" Iar el cu smerenie a căzut la picioarele lui, zicînd: "Iartă-mă, stăpîne, n-am
făcut aceasta ce mi se spune de voi; pentru că din tinereţe nu m-am obişnuit a purta haine frumoase şi de
mare preţ, deci cum aş putea acum a mă îmbrăca într-însele?". Patriarhul i-a zis: "Noi toţi te-am văzut în
haină împărătească, pentru ce te aperi?". Atunci a poruncit să-i ridice felonul şi, văzîndu-l gol, s-au mirat.
Iar patriarhul întrebîndu-l despre acest lucru, fericitul, chiar nevrînd, i-a spus ceea ce se întîmplase; cum că
pentru Hristos a dat săracului haina cea de pe urmă. Auzind toţi aceia, care văzuseră la dînsul sub felon
haina cea împărătească, au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce dă un dar tăinuit ca acesta, celor ce-L iubesc; şi
de atunci s-a ştiut de către mulţi viaţa lui cea milostivă. Apoi cuviosul într-atîta sărăcie a ajuns, încît, odată
umblînd prin ploaie, i s-a udat haina, şi intrînd în casa sa, închizînd uşile după dînsul, a aprins cărbuni şi
usca acea haină udă, pentru că nu avea alta. Într-acea vreme s-a întîmplat că patriarhul avea trebuinţă de
iconom pentru nişte lucruri. Mergînd trimişii să cheme pe Marchian, au aflat încuiată casa lui; deci îl strigau
de afară ca să meargă degrabă la patriarh. Iar el spunea că merge, dar nu pleca, de vreme ce nu i se uscase
2
haina. Apoi au venit iarăşi trimişii şi-l supărau, chemîndu-l. Unul dintr-înşii, privind prin uşă, l-a văzut
uscîndu-şi haina la cărbuni şi a spus celor ce erau cu dînsul; deci, ducîndu-se, au spus şi patriarhului. Iar el a
zis: "Să nu vă miraţi de aceasta, pentru că Marchian din tinereţe s-a învăţat la sărăcie de bunăvoie şi la
smerenie, cu totul încredinţîndu-se lui Dumnezeu, săvîrşind apostolescul cuvînt cu fapta; căci avînd hrană şi
o haină, cu aceasta se îndestulează". Cei ce au auzit aceasta, au lăudat pe Domnul, care are astfel de
slujitori. Pentru viaţa lui cea atît de îmbunătăţită, i-a dat Dumnezeu darul facerii de minuni, ca să
izgonească diavolii şi să tămăduiască bolnavii. Odată săvîrşindu-se praznicul în biserica Sfintei Anastasia şi
adunîndu-se mult popor, o femeie care era îngreunată s-a suit în foişorul bisericii pentru că înăuntru era
îmbulzeală, şi din întîmplare a căzut de acolo la pămînt şi a murit. Sfîntul Marchian nerăbdînd să se facă
tînguire la praznic, a ridicat mîinile sale cele cuvioase în sus şi a făcut rugăciune cu dinadinsul către
Dumnezeu; atunci, îndată femeia aceea a înviat şi a stat pe picioare sănătoasă, încă şi rodul purtat în
pîntecele ei era viu, încît se minunau oamenii de acea minune preamărită. Odată, fiind un mare foc în
Constantinopol, Cuviosul Marchian, înconjurînd biserica Sfintei Anastasia, s-a suit pe acoperiş şi, ridicîndu-
şi mîinile spre cer, se ruga; atunci, îndată focul şi-a întors flacăra cea neîmblînzită, prin rugăciunile sfîntului
şi cu totul s-a stins, ca şi cum ar fi fost multă apă, nevătămînd bisericeasca zidire cu nimic. Apoi a zidit
Cuviosul Marchian şi o altă biserică Sfintei Muceniţe Irina, în locul unde era biserica cea veche şi care
căzuse, adică cea de lîngă mare. După aceea a înnoit şi altele care erau acolo aproape, adică a Sfîntului
Teodor şi a Sfîntului Isidor şi le-a îndestulat cu toate cele trebuincioase. Ajungînd la adînci bătrîneţe, s-a
apropiat de fericitul său sfîrşit şi umblînd noaptea prin uliţe, oriunde afla un mort zăcînd, îl spăla şi-l
îmbrăca, apoi zicea celui mort: "Scoală-te, frate, să ne îmbrăţişăm". Sculîndu-se mortul, după cuvîntul
sfîntului, îi dădea lui sărutarea cea mai de pe urmă şi iarăşi se odihnea. El a mîntuit şi multe desfrînate, pe
unele prin cuvinte, pe altele prin ale sale faceri de bine, îndemnîndu-le să-şi ia bărbaţi şi să vieţuiască după
lege; iar pe cele ce din sărăcie se dedau la o petrecere necurată ca aceea, pe acelea în taină miluindu-le din
averile sale părinteşti şi îndestulîndu-le, le întorcea la viaţa cea cu înţelepciune. Pe acest fericit bărbat
Dumnezeu l-a iubit, îngerii l-au lăudat şi arhiereii l-au cinstit; iar împăraţii s-au ruşinat de el, popoarele s-au
minunat şi au preamărit pentru dînsul pe Dumnezeu; apoi diavolii s-au temut de dînsul şi au fugit. Pentru
că era cu Dumnezeu şi Dumnezeu într-însul, la Care s-a şi mutat, fiind plin de ani şi de fapte bune, răposînd
mai înainte de săvîrşirea şi sfinţirea bisericii Sfintei Irina. Sfîntul a grăit la sfîrşit cuvintele acestea: "Doamne,
în mîinile Tale dau acestea amîndouă, adică: sufletul pe care Tu însuţi mi l-ai dat şi Biserica, pe care eu, cu a
Ta voie, am zidit-o".
A fost îngropat cu slavă în Mînăstirea Sfîntului Ioan Înaintemergătorul, care se numeşte a lui Daniil,
aproape de biserica Sfîntului Mucenic Mochie. Pentru săvîrşirea bisericii Sfintei Irina, după moartea
Cuviosului, a luat grija dreptcredincioasa împărăteasă Verina, soţia împăratului Leon cel Mare (457-474),
care a împărăţit după Marchian şi Pulheria şi a săvîrşit-o, precum se cădea; iar acoperişul l-a făcut din aur şi
înăuntru a împodobit-o cu toată frumoasa cuviinţă, întru pomenirea Cuviosului Marchian şi întru cinstea lui
Hristos Dumnezeu, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Cuviosul Antipa Atonitul de la Calapodeşti - Moldova

(23 ianuarie)
Pe Cuviosul Antipa, mare trăitor duhovnicesc şi călugăr sfînt, l-a odrăslit
pămîntul Moldovei în veacul al XIX-lea. Acest ostaş al lui Hristos, numit din
botez Alexandru Luchian, s-a născut în anul 1816 într-o familie de ţărani
credincioşi din satul Calapodeşti - Bacău. La vîrsta de 20 de ani a fost călăuzit
de Duhul Sfînt să intre în nevoinţa călugărească. Mai întîi s-a ostenit doi ani de
zile (1836-1837) în obştea Mînăstirii Căldăruşani. Apoi s-a dus la Muntele
Athos şi s-a stabilit în schitul românesc Lacu, unde se nevoiau peste 80 de
sihaştri români. Aici a deprins meşteşugul nevoinţei duhovniceşţi de la cei mai
aleşi călugări atoniţi, ajungînd vestit în schit pentru postul şi osteneala lui. Tot
aici a primit tunderea în monahism şi s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul
lacrimilor şi al neîncetatei rugăciuni. După aproape cinsprezece ani de
sihăstrie în schitul Lacu, bunul nevoitor a trăit încă patru ani de zile în
3
Mînăstirea Esfigmenu. Aici primeşte marele şi îngerescul chip al schimniciei sub numele de Antipa şi este
hirotonit diacon. Astfel, înmulţind ostenelile şi privegherile de toată noaptea, Cuviosul Antipa era cinstit în
tot muntele ca mare sihastru şi lucrător al rugăciunii lui Iisus. Se învrednicise încă şi de darurile vindecării
bolilor şi al înainte-vederii. Iubind mai mult singurătatea şi smerenia decît cinstea şi lauda, în anul 1860
Cuviosul Antipa a părăsit Muntele Athos şi s-a reîntors în Moldova, la mînăstirile din preajma Iaşilor. Dar
văzîndu-se împresurat de mulţi credincioşi, căci numele lui se vestise în toată ţara, după trei ani a plecat să
se închine la moaştele cuvioşilor părinţi de la Pecersca. Apoi a ajuns la mînăstirile din nord, uimind pe toţi
cu sfinţenia vieţii lui. De aici, auzind de vestita Mînăstire ortodoxă Valaam, aflată pe o insulă din lacul
Ladoga, aproape de hotarele Careliei (Finlanda), Cuviosul Antipa, iubind fericita linişte şi înstăinare, în anul
1865 s-a aşezat în această mînăstire. Aici trăiau călugări foarte sporiţi, lucrători neîntrecuţi şi dascăli iscusiţi
ai rugăciunii lui Iisus. În Mînăstirea Valaam s-a nevoit Cuviosul Antipa încă 17 ani de zile, învrednicindu-se
de darul preoţiei şi "arătînd fapte minunate de trăire duhovnicească, în post, în rugăciune şi în desăvîrşită
sărăcie". Cea mai mare nevoinţă a lui era rugăciunea cea de foc a inimii, prin care neîncetat slăvea pe
Dumnezeu, izgonea gîndurile cele necurate şi gusta din bucuriile cele negrăite ale Duhului Sfînt. La aceasta
adăuga post îndelungat, privegheri de toată noaptea, lacrimi, metanii şi alte neştiute osteneli duhovniceşti.
Săvîrşea încă adesea dumnezeiasca Liturghie şi se ruga mult pentru lume şi pentru ţara în care s-a născut.
Pentru o petrecere aleasă ca aceasta, Cuviosul ieroschimonah Antipa Luchian dobîndise de la Dumnezeu
darul facerii de minuni şi al înaintevederii. Căci cunoştea gîndurile cele ascunse ale oamenilor şi pe mulţi îi
povăţuia pe calea mîntuirii. Era de ase-menea şi un mare părinte duhovnicesc şi dascăl iscusit al rugăciunii
inimii. Pentru aceea numele lui ajunsese cunoscut atît în Carelia cît şi în Rusia de nord, încît mulţi monahi şi
credincioşi iubitori de Dumnezeu îl căutau şi îi urmau învăţăturile. Avea şi în Mînăstirea Valaam cîţiva
ucenici aleşi, dintre care cel mai sporit era ieroschimonahul Pimen, bărbat cuvios şi foarte învăţat. După o
nevoinţă binecuvîntată ca aceasta, Cuviosul Antipa Atonitul şi-a dat sufletul cu pace în braţele
Mîntuitorului Hristos, la 10 ianuarie 1882, şi a fost înmormîntat în gropniţa Mînăstirii Valaam. Este singurul
călugăr român care s-a nevoit în această vestită mînăstire isihastă din nordul Europei. În anul 1883, văzînd
părinţii Mînăstirii Valaam că ieroschi-monahul Antipa Luchian este venerat de ucenici şi de credincioşi ca
sfînt, au rînduit să i se scrie viaţa pe scurt spre lauda lui Dumnezeu şi folosul sufletesc. Astfel,
ieroschimonahul Pimen, ucenicul său de chilie, scrie în acelaşi an nevoinţa părintelui său duhovnicesc,
intitulată "Vrednicia de pomenire viaţă a ieroschimonahului Antipa". Viaţa Cuviosului Antipa a fost tipărită
la Petersburg de două ori, în anii 1883 şi 1893, răspîndindu-se atît în Rusia şi Finlanda, cît şi în Muntele
Athos. Iar canonizarea şi trecerea în rîndul sfinţilor a fost făcută în Muntele Athos, în anul 1906, după 24 de
ani de la mutarea sa din viaţă. În Mineiul pe ianuarie, în zece zile, tipărit în limba rusă la Mînăstirea
Pantelimon din Athos, la pagina 46 figurează şi "Cuviosul ieroschimonah Antipa Atonitul ", cu viaţa sa pe
scurt. Numele său este cinstit mai ales în mînăstirile din Sfîntul Munte, fiind singurul călugăr atonit român
trecut în rîndul sfinţilor şi numărat printre cei din urmă cuvioşi părinţi ai Atonului (Pr. Prof. Liviu Stan, op.
cit., p. 73-75). Aşa s-a nevoit şi s-a săvîrşit în chip plăcut lui Dumnezeu, departe de ţară, un mare cuvios
român, dascăl al liniştii şi al neîncetatei rugăciuni, cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul, de la Vâșensk (1894)

(23 ianuarie)
Gheorghe Vasilievici Govorov, dupa numele sau de mirean, s-a nascut in
ziua de 10 ianuarie 1815, in familia unui modest preot, slujitor intr-un sat
aflat in apropiere de orasul Orlov, din regiunea Kirov, Rusia.
Primele studii le-a facut in Scoala Teologica din orasul Livna, apoi in
Seminarul Teologic din orasul Orlov. In cele din urma, intre anii 1837-184l,
tanarul Gheorghe si-a continuat studiile in Academia Teologica din Kiev. A
petrecut mult timp in Lavra Pecerska, din Kiev, si a imbratisat viata
monahala mai inainte chiar de a-si termina studiile.
Cuviosul Teofan, dupa numele sau de calugar, s-a pus pe sine sub ascultarea
Cuviosului Partenie, vietuitor in Lavra Pecerska. De la acest parinte, Sfantul
4
Teofan a pastrat in inima lui, toata viata, urmatorul sfat: "Voi, calugarilor invatati, care va asumati diverse
reguli, nu uitati ca un singur lucru este cel mai de trebuinta tre toate: sa te rogi, sa te rogi neincetat in
mintea si inima ta catre Dumnezeu."
Dupa terminarea studiilor, Cuviosul Teofan a fost randuit in slujirea de director al Scolii Teologice din Kiev.
Dupa o vreme, el a fost numit director al Seminarului Teologic din Novgorod. In cele din urma, a primit
slujirea de profesor si inspector secund al Academiei Teologice din Sankt Petersburg. Pentru o vreme,
Sfantul Teofan a fost membru in Misiunea Ortodoxa Rusa, in Ierusalim.
Pentru activitatea sa deosebita, sfantul a fost numit arhimandrit si rector al Seminarului Teologic din
Olonets. In cele din urma, sfantul a plecat in Constantinopol, ca preot slujitor in Ambasada Rusiei, dupa
care s-a intors in Sankt Petersburg, ocupand slujirea de rector al Academiei Teologice si cea de inspector de
religie al scolilor din capitala.
In ziua de 9 mai 1859, Sfantul Teofan a fost hirotonit episcop al Tambovului. In calitate de ierarh, sfantul a
infiintat o Scoala pentru fete. Timpul petrecut in Tambov l-a facut pe Sfantul Teofan sa se ataseze tot mai
mult de Sihastria Vasa. Intre anii 1863-1866, sfantul a slujit in orasul Vladimir. Ca si in Tambov, sfantul a
infiintat si aici o Scoala pentru fete. A facut numeroase vizite parohiale si a predicat in mod constant
Evanghelia lui Hristos.
In anul 186l, Sfantul Ierarh Teofan a luat parte la slujba de deschidere a Moastelor Sfantului Tihon din
Zadonsk (1724-1783; praznuit pe 19 iulie si 13 august). Il cunoscuse pe acest sfant inca din copilarie si era
pentru el un model de urmat. Astfel, in anul 1866, dorind tot mai mult sa petreaca in liniste (isihie), Sfantul
Teofan si-a exprimat dorinta de a fi eliberat din slujirea episcopala, spre a se putea retrage din viata
publica.
Cu smerenie, sfantul a acceptat sa fie numit staret al Sihastriei Vasa. Dupa foarte putina vreme, el a cerut
permisiunea de a se retrage chiar si din aceasta slujire. In aceasta vreme, Sfantul Teofan a descoperit
chemarea lui Dumnezeu de a scrie poporului Sau cel drept-credincios. Insa, pe cat de mult a fugit Sfantul
Teofan de viata publica, pe atat de mult a fost iubit si cautat de cei credinciosi.
In ziua de 2 iulie 1866, Sfantul Teofan a slujit ultima Sfanta Liturghie in mijlocul poporului pe care i l-a
incredintat Dumnezeu. Dupa aceasta data, vreme de mai bine de 28 de ani, Sfantul Teofan a petrecut in
liniste si retragere. In primii sase ani, sfantul a participat la toate slujbele savarsite in biserica Sihastriei. In
timpul slujbelor statea in picioare, nefacand nici cea mai mica miscare. A slujit Sfanta Liturghie doar in zilele
de praznic.
Din anul 1872, Sfantul Teofan s-a izolat (zavorat) tatal, singurii oameni care l-au mai vazut fiind preotul din
Sihastrie si duhovnicul sau. In chilia in care s-a zavorat si-a amenajat un modest paraclis, inchinat Botezului
Domnului. Vreme de zece ani, el a slujit Sfanta Liturghie in fiecare duminica si sarbatoare, iar in ultimii
unsprezece ani, in fiecare zi. A slujit singur, fie cantand, fie rostind in gand cuvintele rugaciunilor.
Sfantul Teofan Zavoratul primea zilnic aproape 40 de scrisori, din partea credinciosilor care doreau sa aiba
parte de sfatul sau in diverse probleme de viata. El a scris raspunsuri pentru fiecare scrisoare in parte, cu
multa atentie si dragoste.
Cuviosul Teofan ne-a lasat o bogata mostenire duhovniceasca si culturala, cartile intocmite dupa adormirea
sa fiind numeroase. A comentat toate "Epistolele" Sfantului Pavel, afara de Epistola catre Evrei, si a tradus
"Filocalia", in cinci volume, precum si "Randuielile monahale", "Razboiul nevazut" si "Cuvantarile Sfantului
Simeon Noul Teolog".
Postul, rugaciunea neincetata, privegherea si scrisul au facut parte din programul zilnic al Sfantului Teofan.
In cele din urma, in dupa-amiaza zilei de 6 ianuarie 189l, la varsta de 76 de ani, Sfantul Teofan Zavoratul a
fost gasit trecut deja la cele vesnice. Mana stanga o avea asezata pe piept, iar mana dreapta era pregatita
pentru a da binecuvantarea. Se vede ca si-a cunoscut mai dinainte clipa mortii si a asteptat-o cu odihna
celui care Il asteapta pe Mirele cel ceresc.
Sfantul Teofan Zavoratul a fost inmormantat in Catedrala Kazan, din Sankt Petersburg dupa sase zile. Trei
zile a stat in chilia sa, iar alte trei zile a stat in catedrala. Cand a fost imbracat cu vestmintele arhieresti,
trupul sau a fost aflat moale, iar chipul ii era luminos.

5
Sfantul Teofan Zavoratul a fost canonizat de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse in anul 1903. El este
praznuit de trei ori pe an: 6/19 ianuarie (adormirea); 10/23 ianuarie (nasterea dupa trup) si 16/29 iunie
(aducerea cinstitelor sale Moaste, in anul 2002).