Sunteți pe pagina 1din 3

Pătimirea Sfîntului Mucenic Polieuct

(22 ianuarie)
În vremea lui Deciu (249-25l) şi Valerian (253-259), împăraţii Romei, erau doi
ostaşi cinstiţi, Nearh şi Polieuct, din cetatea Melitinei, pămîntul Armeniei, care
împrietenindu-se între ei, aveau atîta dragoste unul către altul, încît nici între
fraţi nu se afla aşa iubire, pentru că fiecăruia din ei i se părea că în prietenul său
îşi are viaţa şi sufletul. Nearh era creştin dreptcredincios şi în legea Domnului
desăvîrşit, iar alesul Polieuct era elin, neluminat cu credinţa cea adevărată, însă
avea obiceiurile cele creştineşti şi se împodobea cu toate faptele bune, fiind în
toate ca un măslin roditor; aceasta numai îi lipsea, căci încă nu era în casa
Domnului. Deci se îngrijea Nearh ca să-l aducă la credinţa creştinească,
adeseori citindu-i dumnezeieştile Scripturi şi arătîndu-i deşertăciunea şi
urîciunea închinării la idoli; dar încă nu venise ceasul întoarcerii lui şi al
mîntuirii, cel înainte însemnat de Dumnezeu, pînă ce s-a auzit prin tîrguri şi prin
uliţe citindu-se porunca cea fără de Dumnezeu a păgînilor împăraţi, care îi silea
pe toţi la închinarea zeilor lor, şi-i îngrozea cu chinuri de multe feluri, dacă s-ar fi aflat cineva nesupus şi
neascultător. Atunci Nearh, ca un credincios rob al lui Dumnezeu, înainte pregătindu-se spre moarte, a
început a se mîhni pentru prietenul său Polieuct, crezînd că acela pe care nădăjduia să-l vadă în viaţa
creştinească se va teme de porunca şi îngrozirea împărătească şi va fi întru păgînătatea elinească pînă în
sfîrşit, şi deci astfel i se va închide calea spre mîntuire. De aceea, întristîndu-se foarte şi în taină plîngînd
pentru pierderea fratelui, se schimbase la faţă, încît se părea că este tulburat şi mîhnit. Polieuct, văzînd pe
prietenul său astfel de tulburat, îl întreba de pricina mîhnirii lui, iar acela nespunîndu-i, s-a mîhnit şi
Polieuct, pentru că nu suferea să vadă pe prietenul său în întristare şi în tulburare. Deci, stăruind Polieuct
prin rugăminte, îi zicea: "Oare, întru ce te-am mîhnit? Care este greşeala mea împotriva ta? Ce lucru atît de
greu ţi-am făcut de nu dai iertare prietenului tău?". Nearh, umplîndu-şi ochii de lacrimi şi din adîncul inimii
suspinînd, i-a zis: "Cînd mă gîndesc, prietene, la despărţirea şi zădărnicirea dragostei noastre şi a
prieteşugului, mă mîhnesc şi se întristează în mine duhul meu". Acestea auzindu-le Polieuct, s-a rănit foarte
mult cu inima şi a zis: "Cum se poate să fie aceasta, frate? Pentru ce grăieşti nişte cuvinte ca acestea lipsite
de nădejde? Cum se poate să fie despărţirea dragostei noastre, de care nici moartea nu va putea să ne
despartă?" Nearh zise: "O! Prea iubitule prietene, tare mă mîhneşti, aceasta îmi tulbură sufletul, căci
despărţirea noastră, pe care am spus-o, este mai grea decît moartea cea firească".
Polieuct, încă neînţelegîndu-i cuvîntul, s-a sculat degrabă şi cuprinzînd cu dragoste pe fratele său, îl ruga cu
osîrdie, zicîndu-i: "Spune-mi, Nearh, spune-mi pe faţă şi mă încredinţează, cum va fi acea despărţire a
noastră, pentru că nu pot suferi mai mult tăcerea ta! De vei tăcea şi nu-mi vei spune, apoi îndată vei vedea
pe Polieuct al tău zăcînd mort la pămînt fără suflet". Atunci Nearh a început a grăi: "Prea iubite Polieuct,
porunca cea împărătească, care pretutindeni se citeşte, ne va aduce despărţirea unuia de altul; pentru că
eu mă ţin de credinţa creştinească, iar tu de păgînătatea elinească; şi cînd mă vor lua la moarte, tu te vei
lepăda de mine şi mă vei lăsa". Auzind aceasta Polieuct, cel cu bună înţelegere, îndată a cunoscut ce
voieşte Nearh şi, cu darul lui Dumnezeu luminîndu-se, a început a gîndi la cele dumnezeieşti; apoi şi-a adus
aminte de o vedenie, ce i se făcuse mai înainte cu cîteva zile, şi a zis: "Nu te teme, iubitul meu prieten
Nearh, nici o despărţire nu ne va fi, pentru că am văzut în vedenie pe Hristos, Căruia tu slujeşti, apropiindu-
se de mine şi, luîndu-mi haina, m-a îmbrăcat cu altă haină nouă, al cărei preţ şi frumuseţe nu este cu
putinţă a o spune, iar nasturii de la haina aceea erau de aur, apoi şi cal înaripat mi-a dat". Nearh, auzind
aceasta, s-a bucurat şi tîlcuia vedenia, că lepădarea hainei celei vechi şi îmbrăcarea în cea nouă, este
schimbarea sa într-o viaţă mai bună; apoi i-a zis: "Se cade ţie să laşi păgînătatea elinească şi să te îmbraci
întru Hristos, prin credinţa cea dreaptă; iar calul cel înaripat, să ştii că însemnează alergarea cea grabnică
spre cer". Şi a mai zis către Polieuct: "Iată, acum ai cunoscut pe Hristos, adevăratul Dumnezeu". Iar el a zis:
"Dar cînd nu L-am cunoscut eu pe El? Oare nu ardeam eu cu inima cînd îmi spuneai despre El? Cînd îmi
citeai Sfînta Evanghelie, oare nu mă minunam de cuvintele Lui? Numai numele cel creştinesc nu-l aveam,
dar cu osîrdia şi cu inima eram creştin; că totdeauna cu rîvnă cugetam, ca, lăsînd idolii cei deşerţi, să slujesc

1
lui Dumnezeu. Deci, ce facem, Nearhe? Pentru ce nu arătăm şi nu mărturisim pe faţă credinţa noastră cea
întru Hristos?". Nearh cu dulceaţă ascultînd cuvintele lui, se înveselea cu duhul; şi temîndu-se să nu
înceapă a dori averi, femei şi copii sau a sa sănătate, a început a vorbi cu dînsul despre deşertăciunea
acestei lumi, a-i spune de bunătăţile cele nevăzute şi de slava care este în ceruri, zicînd: "Mie, Polieucte,
nici bogăţiile, nici slava, nici cinstea ostăşească, nici orice lucru din cele lumeşti nu-mi este mai cinstit şi mai
dorit decît viaţa cea întru Iisus Hristos; pe aceea o doresc, iar celelalte toate îmi sînt de nimic". Polieuct, ca
şi cum ispitindu-l, a zis: "Apoi, oare nu iubeşti cinstea cea din oaste, pe care o ai tu acum?" Nearh a
răspuns: "Socotesc că încă nu ştii, Polieucte, cinstea şi slava cea adevărată şi fericirea cea nesfîrşită, pe care
Domnul Hristos a pregătit-o robilor Săi". Polieuct a zis: "Tu crezi că eu nu ştiu de acele măriri şi fericiri care
sînt la Hristos, în ceruri. Dar mie mi se pare că eu acum te-am întrecut pe tine în cele cereşti, de vreme ce
în vedenie am luat porfira împărătească cea cerească, precum ţi-am spus; însă te întreb un lucru: se poate
oare, fără a primi tainele creştineşti, a se apropia cineva de Hristos şi a se face ostaş al Lui?" Nearh a
răspuns: "Să nu te îndoieşti despre aceasta, credinciosule prieten; poate Dumnezeu ca din pietre să ridice
fiii lui Avraam, pentru că nici unuia, care vine către Dînsul, nu-i închide uşa milostivirii Sale, iar celor ce vin
mai pe urmă în via Sa, le dă plată ca şi celor ce au lucrat toată ziua. Aşa şi tîlharului celui de pe cruce i-a
deschis Raiul şi pentru puţină mărturisire, mare plată i-a dat, pentru care alţii au vărsat multe sudori".
Auzind aceasta Polieuct, a zis: "Fie voia lui Hristos, adevăratul Dumnezeu; iată, din ceasul acesta las toate
cele deşarte ale lumii şi mărturisesc că sînt rob al lui Hristos, Căruia Îi voi sluji, precum Îi va plăcea. Deci, voi
merge şi voi citi porunca cea împărătească, dată asupra creştinilor şi asupra Domnului şi Dumnezeului meu
Iisus Hristos". Zicînd astfel, s-a dus în tîrg şi, citind scrisoarea cea împără-tească înaintea tuturor, a
defăimat-o şi a rupt-o în bucăţi. Întor-cîndu-se, a văzut ducînd pe idoli în templu şi oameni închinîndu-se
lor; deci, mai întîi a rîs de nebunia păgînească, apoi, ca şi cum mergea spre închinăciune, a pornit către
idoli, şi apropiindu-se de ei, apuca cîte un idol şi-l trîntea la pămînt, sfărîmîndu-i pe toţi ca pe nişte vase;
aşa că a zdrobit atunci doisprezece zei elineşti. Săvîrşind aceasta, a venit la dînsul tatăl femeii sale, anume
Felix, care era rînduit de împăraţi pentru a chinui pe creştini, şi văzînd sfărîmarea idolilor, ce se făcuse de
Polieuct, s-a mîhnit foarte mult, zicînd: "Vai, mie, că pierd pe fiii mei; eu care mai înainte eram vestit
pentru ei, astăzi fără de veste rămîn fără dînşii, pentru că nici zeii, nici oamenii nu vor milui pe Polieuct al
meu, care a făcut unele ca acestea". Polieuct, dănţuind pentru sfărîmarea celor neînsufleţiţi, a zis către
socrul său: "De ce te întristezi, tată? Iată cum pe faţă am arătat cît sînt de neputincioşi zeii voştri şi dacă
sînt mai mulţi de aceştia, să se aducă aici în mijloc, şi vei vedea cum robii lui Hristos îi nimicesc". Felix a zis:
"Atotputernicii împăraţii noştri au poruncit ca pe unii ca aceştia să-i ucidem, şi de acum tu vei fi mort,
pentru că ceasul uciderii tale a sosit şi în alt chip nu poate să fie, căci împărăteasca poruncă nu se va
schimba. Îţi îngădui numai ca să mergi în casa ta şi să dai cea mai de pe urmă sărutare femeii şi fiilor tăi".
Sfîntul a zis: "Ce grijă am eu de femeie şi copii, cînd acum nu iau în seamă cele pămînteşti, ci caut spre cele
cereşti şi gîndesc la cele nepieritoare. De va voi fiica ta să mă urmeze, fericită va fi, iar de nu, apoi rău va
pieri cu idolii voştri". Auzind Felix aceasta de la ginerele său, a plîns pentru dînsul, zicînd: "Vai mie, iubitul
meu fiu Polieuct, că şi pe tine te-a înşelat puterea lui Hristos cea vrăjitoare". Sfîntul Polieuct a zis: "Aceasta
nu o tăinuiesc, căci El m-a chemat la cunoştinţa adevărului pentru El, cu dumnezeiasca Sa dreaptă cea
atotputernică m-a scos din întuneric la lumină, din moarte la viaţă şi din rătăcire m-a povăţuit la calea cea
dreaptă, apoi m-a învrednicit a mă numi şi a fi ostaş al Lui". Sfîntul grăind unele ca acestea, l-au apucat
chinuitorii şi l-au bătut peste gură; iar el întru nimic nu socotea bătaia. Venind femeia lui, a plîns pentru
dînsul, împreună cu tatăl său Felix; iar Sfîntul zicea către socrul său: "O, prea nelegiuitule slujitor al idolilor
necuraţi, pentru ce te sîrguieşti cu lacrimile tale cele înşelătoare şi cu ale fiicei tale, ca să mă abaţi de la
mărturisirea lui Hristos? Pentru ce plîngi pe Polieuct, cînd se cade ca mai mult pentru tine să plîngi? Căci
slujind vremelnicilor împăraţi, veşnicului foc te vei da". Femeia sfîntului, anume Paulina, tînguindu-se, zicea
către dînsul: "Ce ţi s-a nălucit, iubitul meu bărbat, Polieuct? Cum te-ai amăgit şi te-ai pornit ca să sfărîmi pe
cei doisprezece zei ai noştri?" Sfîntul, zîmbind, a zis către dînsa: "Dacă am biruit şi am sfărîmat eu singur
doisprezece idoli, acum tu nu ai la cine să mai scapi. Ascultă-mă, Paulino, şi cunoaşte pe unul, adevăratul
Dumnezeu, Care este în ceruri şi Aceluia să te închini şi te sîrguieşte ca să schimbi viaţa aceasta vremelnică
cu cea veşnică". Acestea şi mai multe grăind sfîntul către femeie, mulţi din cei necredincioşi stînd împrejur

2
ascultau cu bucurie cuvintele lui şi cunoscînd puterea tainei s-au umilit şi au crezut în Hristos. Apoi,
adunîndu-se judecătorii cetăţii cu toţi sfetnicii, au pus pe Sfîntul Polieuct înaintea judecăţii lor şi pe de o
parte cu îmbunări, iar pe de alta cu îngroziri, se sîrguiau ca iarăşi să-l întoarcă la păgînătatea idolească. Dar
de vreme ce n-au putut să izbutească, au hotărît asupra lui pedeapsă cu moartea, ca să ia sfîrşit prin sabie.
Atunci, sfîntul, mergînd la moarte cu bucurie nespusă, încredinţa poporul care mergea împrejur că
vorbeşte cu un tînăr prea luminat, care îl întăreşte şi-i porunceşte să uite toate cele lumeşti; dar nimeni nu
putea să vadă pe acel tînăr decît numai sfîntul mucenic. Apoi, văzînd între popor pe fericitul Nearh,
prietenul său, şi după Dumnezeu, tată, a strigat către dînsul: "Mîntuieşte-te, iubitul meu prieten, şi să-ţi
aduci aminte de aşezămîntul dragostei cel întărit de noi". Zicînd acest din urmă cuvînt, şi-a plecat sub sabie
sfîntul său cap şi s-a botezat în sîngele său, fiind tăiat pentru Iisus Hristos. Acest Sfînt Polieuct s-a mucenicit
în Melitina, cetatea Armeniei, pentru înmulţirea Bisericii luptătoare şi pentru împlinirea celei biruitoare din
cer, întru cinstea şi mărirea lui Hristos Dumnezeu, Care este capul întregii Biserici, Căruia cu Tatăl şi cu
Sfîntul Duh I se cuvine cinstea şi mărirea în vecii nesfîrşiţi. Amin.

Cuviosul Eustratie
(22 ianuarie)
Acest cuvios Eustratie era de neam din părţile Tarsului, născut din părinţi drept-credincioşi; tatăl său se
numea Gheorghe şi mama sa Megheti, care trăiau în îndestulare de bogăţie. Ei crescînd bine întru
învăţătură pe copil, acesta, cînd a împlinit 20 de ani ai vîrstei sale, s-a aprins de dumnezeiasca rîvnă, şi
lăsîndu-şi părinţii, a fugit şi s-a dus în părţile Olimpului, la mănăstirea Avgar, unde au strălucit sfinţii Grigore
şi Vasile, unchii lui dinspre maică, în pustnicie şi în toate celelalte fapte bune. Egumenul acelui lăcaş era
atunci Grigore. Deci, fiind primit acolo, şi tunzîndu-i părul, a intrat în viaţa cea ostenitoare şi cinstită a
monahilor. Dobîndind această dorire, slujea tuturor fraţilor, cu inima osîrdnică şi cu cuget smerit. El nu se
îngrijea de nimic din veacul acesta, pentru că nu avea decît o rasă şi un cojoc, pe care se culca; şi unde i se
întîmpla, acolo se culca, pentru că el nu avea un loc spre odihnă. Se zice despre dînsul că niciodată nu s-a
culcat cu faţa în sus, de cînd s-a lepădat de lume, nici pe partea stîngă a trupului său, în cei 75 de ani, de
cînd a început a se nevoi în post. Dar sfîrşindu-se cuvioşii Grigore şi Vasile - unchii lui dinspre maică, care
povăţuiau pe fraţi - i s-a încredinţat acestui fericit Eustratie povăţuirea lor, plecîndu-se la dorinţele obştii.
Cînd cel cu nume de fiară, Leon Armeanul (813-820), care s-a ridicat asupra drept-credinciosului împărat
grec Mihail (811-813), l-a izgonit din împărăţie şi se sîrguia iarăşi a ridica eresul luptării contra sfintelor
icoane, care eres de mult se stinsese, atunci drept-credincioşii, lăsînd casele şi locaşurile lor, acest cuvios,
îndemnîndu-l marele Ioanichie, s-a dus în patria sa. După ce Biserica iarăşi şi-a luat podoaba sa prin
aşezarea şi închinarea la sfintele icoane, atunci sfinţii părinţi întorcîndu-se la locaşurile lor, s-a întors şi
dumnezeiescul Eustratie în mănăstirea sa; şi aici toată ziua se ostenea fără pregetare în lucrurile cele
trupeşti, împreună cu fraţii; iar noaptea stătea la priveghere fără somn şi întru plecările de genunchi.
Rugăciunile erau în gura lui neîncetat. Cînd se făcea cîntarea cea bisericească, stînd înăuntrul Sfîntului
Altar, de la început pînă la sfîrşit zicea cu osîrdie în sine: "Doamne miluieşte". Minunile făcute de dînsul
fiind multe la număr, este cu neputinţă a le da auzului. Cînd a venit timpul să se ducă din cele de aici,
chemînd pe fraţii cei de sub ascultarea sa, le-a zis: "Vremea vieţii mele a sosit la sfîrşit; deci, iubiţii mei fii,
daţi amanetul ce aţi luat, ştiind că toate cele de faţă sînt vremelnice, iar cele viitoare vor fi veşnice; sîrguiţi-
vă a vă învrednici părţii celor mîntuiţi". Zicînd acestea, s-a rugat; apoi binecuvîntîndu-i şi ridicînd ochii spre
cer, a zis: "În mîinile Tale îmi dau duhul!". Şi a adormit întru Domnul, avînd toţi anii vieţii sale, 95. Astfel,
ducîndu-se la viaţa cea fără de sfîrşit, a fost numărat în cetele cuvioşilor.