Prof.

Mureșan Simona

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Camil Petrescu
Elemente de structură şi compoziţie
Partea a II-a

Perspectiva narativă

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de tip subiectiv deoarece are drept caracteristici:
unicitatea perspectivei narative, timpul prezent şi subiectiv, fluxul conştiinţei, memoria afectivă, naraţiunea la pers I, luciditatea
autoanalizei, anticalofismul, dar şi autenticitatea definită ca identificarea actului de creaţie cu realitatea vieţii, cu trăire febrilă. Romanul
este scris sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu. Încă din primele propoziţii se observă că scriitorul a
optat pentru perspectiva subiectivă a naratorului personaj, frecventă în romanul modern. Naratorul este egal cu personajul, iar viziunea
lui este „împreună cu”, o viziune cu focalizare internă, presupunând implicarea naratorului în evenimente: „ Pentru mine însa aceasta
concentrare era o lunga deznadejde. De multeori seara, la popotă, era destul un singur cuvânt ca sa trezeascarascoliri si sa întarâte dureri
amortite.”
Astfel, protagonistul romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un narator-personaj ce relatează
experiența de viață la persoana I, într-o maniera subiectivă, fiind necreditabil. Tehnicile moderne prin care se realizează confesiunea
sunt: introspecția (modalitatea specifica prozei de analiză psihologică prin care personajul principal își analizează trăirile sufletești în
cele mai mici nuanțe), monologul interior (dezvăluirea interiorității la persoana I), fluxul conștiinței (relatarea faptelor sau transcrierea
gândurilor în ordinea subiectivă în care le reconstituie afectivitatea naratorului), memoria involuntară (rememorarea unui fapt în urma
unei senzații sau a stimulării unui simt, deci neintenționat/neprogramat). Acest tip de narator anulează cronologia faptelor specifică
prozei realist - obiective, relatându-le în funcție de subiectivitatea sa. Gheorghidiu rememorează experiența erotică și pe cea a
războiului fiind într-o situație limită, respectiv pe front.
Ambele confesiuni reprezintă pentru el experiențe definitive de cunoaștere ale unui intelectual hiperlucid, hiperanalitic si
hipersensibil, care va constata că trădarea în dragoste a unei femei este o experiență mai puțin traumatizantă decât absurditatea morții
aproapelui pe front. In concluzie, confesiunea are pentru el un rol terapeutic, eliberându-l de drama provocată de inconsecventa Elei.
Gândurile şi sentimentele celorlalte personaje nu pot fi cunoscut de cititor decât în măsura în care se reflectă în această conştiinţă. În
acest sens, Ela este cel mai „misterios” personaj din roman prin faptul că tot comportamentul ei este mediat de subiectivismul
personajului-narator. De aceea, cititorul nu se poate pronunţa asupra fidelităţii ei sau dacă e mai degrabă superficială decât spirituală. N.
Manolescu afirmă că „Nu Ela se schimbă, ci felul în care o vede Ştefan”. Eul narator, aflat în mijlocul evenimentelor, aduce la
cunoştinţa cititorului numai ceea ce are importanţă pentru el: „Astăzi, când le scriu pe hârtie, îmi dau seama, iar şi iar, că tot ce
povestesc nu are importanţă decât pentru mine, că nici nu are sens să fie povestite. Pentru mine însă, care nu trăiesc decât o singură dată
în desfăşurarea lumii, ele au însemnat mai mult decât războaiele pentru cucerirea Chinei, decât şirurile de dinastii egiptene, decât
ciocnirile de aştri în necuprins, căci singura existenţă reală e aceea a conştiinţei”. Fraza explicitează poziţia naratorului, care e pus în
situaţia să explice de ce povesteşte pentru a fi crezut.

Repere spațio-temporale

Acțiunea romanului se petrece atât în mediul citadin (București, Câmpulung), cât și pe front, „Frontul de acoperire al
batalionului nostru se întindea pe vreozece-cincisprezecekilometri de frontieră, către vama Giuvala în dreapta,iar spre stânga pâna la
domul alb, de piatra, al culmii Piatra Craiului” și cuprinde evenimentele trăite de protagonist cu aproximativ doi ani și jumătate înainte
de 1916, cât și din timpul desfășurării acestuia. Însă timpul și spațiul sunt reunite într-un prezent al trăirilor si frământărilor interioare,
în confesiunea personajului narator. Evenimentele, reperele spațio-temporale sunt subordonate unui timp interior, subiectiv și
psihologic: timpul trăit și timpul trăirii.

Structura romanului:

Romanul este alcătuit din două parți și treisprezece capitole cu titluri sugestive. Dacă prima parte a romanului, „Ultima noapte
de dragoste”, reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale eșuate dintre Stefan Gheorghidiu și Ela, partea a doua, „Întâia noapte de
război”, construită sub forma jurnalului de campanie al lui Gheorghidiu, urmărește experiența de pe front, În timpul Primului
Război Mondial. Prima parte este în întregime ficțională, în timp cea doua valorifică jurnalul de campanie al autorului însuși, articole
și documente din epocă, ceea ce oferă autenticitate textului. Romanul este structurat în două părţi, cu titluri semnificative, surprinzând
două ipostaze existenţiale: „Ultima noapte de dragoste”, care exprimă aspiraţia către sentimentul de iubire absolută şi „întâia noapte de
război”, care ilustrează imaginea războiului tragic şi absurd, ca iminenţă a morţii.

Compoziţia romanului

Romanul este scris la persoana I, naratorul-personaj identificându-se în partea a doua cu autorul. Modalitatea narativă se
remarcă, aşadar, prin prezenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese apropierea acestuia de evenimente, până la substituirea
lui de către personaj. Perspectiva temporală estediscontinuă, bazată pe alternanţa temporală a evenimentelor, pe dislocări sub formă de
flash-back şi feed-back. Perspectiva spaţială reflectă un spaţiu real, frontul, Bucureşti, Odobeşti, Câmpulung, dar mai ales un spaţiu
imaginar închis, al frământărilor, chinurilor şi zbuciumului din conştiinţa personajului.
Romanul este un monolog liric, deoarece eroul se destăinuie, se analizează cu luciditate, zbuciumându-se între certitudine şi
incertitudine, atât în plan erotic, cât şi în planul tragediei războiului, când omenirea se află între viaţă şi moarte. Eroul, Ştefan
Gheorghidiu, este intelectualul lucid, însetat de absolut, dornic de cunoaştere, de autenticitate, dominat de incertitudini şi care se
confesează introspectând cele mai adânci zoneale conştiinţei, în căutarea permanentă a iubirii absolute, ca sentiment al existenţei
umane superioare. Romanul este alcătuit pe baza unui jurnal de campanie, în care timpul obiectiv (cronologic)evoluează paralel
cutimpul subiectiv (discontinuu), acestea fiind cele două planuri compoziţionale ce-1 motivează pe Camil Petrescu drept novator al
esteticii romanului românesc. în plan subiectiv, memoria involuntarăaduce în timpul obiectiv experienţa interioară a eroului, aflat în
permanenţă în căutare de certitudini privind sentimentul profund de iubire, care se diluează în faţa unei drame mai complexe, aceea a
războiului.
Jurnalul de campanie, pe care sublocotenentul Ştefan Gheorghidiu îl începe o dată cu experienţa frontului, consemnează drama
iubirii adusă în memoria eroului de o discuţie pe această temă, purtată de ofiţeri la popota regimentului. In jurnalul ce
consemneazăevenimentele trăite de erou în timp obiectiv (imaginea frontului), sunt rememorate (prin memorie involuntară)
episoadele căsniciei lui cu Ela, aduse în timp subiectiv, deoarece ele se petrecuseră cu doi ani înainte de a fi consemnate în jurnal.
Ideea literară este adoptată de Camil Petrescu de la scriitorul francez Marcel Proust, iar conferința sa despre „Noua structură
şi opera lui Marcel Proust” constituie un adevăratmani/est literar de credinţă. O apropiere vizibilă este şi între eroii lui Stendhal şi
aceia ai lui Camil Petrescu, în special în înzestrarea lor cu energie, forţă interioară şi loialitate. La ambii scriitori eroii sfârşesc tragic,
fiind învinşi de propria pasiune, de propriul ideal. însă personajele lui Camil Petrescu dobândesc energii uriaşe declanşate de pasiuni
devoratoare, fiind impresionante prin capacitatea lor de a trăi idei.
Arta narativă
Registrul stilistic al romanului se caracterizează prin claritate, sobrietate, frază scurtă şi nervoasă, este analitic şi
intelectualizat. Stilul este anticalofil, iar autorul consideră că într-o operă literară relatarea subiectului trebuie să fie precisă şi concisă,
„ca într-un proces verbal”.Originalitatea romanului e dată de subtilitatea analitică a propriei conştiinţe, de declanşarea prin memorie
involuntară a dramei suferite din iubire, de identificarea deplină a timpului subiectiv cu cel obiectiv, de faptul că scriitorul este în
acelaşi timp personaj şi narator. Principalele modalităţile de analiză psihologică utilizate de Camil Petrescu în roman constituie tehnici
specifice creaţiilor literare psihologice, pe care le îmbină, cu măiestrie şi talent: monologul interior, dialogul, introspecţia conştiinţei şi
a sufletului, retrospecţia, autoanaliza şi autointrospecţia. care scot în evidenţă zbuciumul interior al personajului, cauzat de
aspiraţia spre absolut. în concepţia lui George Călinescu, Ştefan Gheorghidiu este „un om cu un suflet clocotitor de idei şi pasiuni, un
om inteligent [...], plin de subtilitate, de pătrundere psihologică [...] şi din acest monolog nervos se desprinde [...] o viaţă sufletească
[...], un soi de simfonie intelectuală”.