utilitatea

Subiectul 1. Obiectul de studiu şi metoda teoriei economice

1. Obiectul de studiu și metoda teoriei economice.

2. Nevoile umane, resursele și bunurile economice-caracteristica și tipologia lor.
3. Activitatea economică și fazele ei.
4. Problemele fundamentale ale economiei. Costul de oportunitate.

1.Obiectul de studiu și metoda teoriei economice.

Pe parcursul dezvoltării gîndirii economice au fost formulate diverse definiri ale obiectului de
studiu al economiei. Prima definiţie a teoriei economice a făcut-o Xenofon, conform părerii lui,
obiectul acestei ştiinţe este ”bogăţia”. Aristotel consideră drept obiect de studiu al ştiinţei
”comportamentul omului ca membru al unei comunităţi social-statale”. Economiştii clasici A. Smith şi
D. Ricardo defineau economia ca ”ştiinţă despre bogăţia naţiunilor”. O definiţie într-un fel diferită a
dat-o Marx K., confor căreea „economia studiază relaţiile de producţie şi legile economice care
guvernează întregul ciclu al activităţii umane„. Mulţi economişti desemnau în obiectivul de bază al
ştiinţei organizarea forţielor de producţie în scopurile asigurării profiturilor înalte şi prevenirii crizelor
economice, alţii că ştiinţa studiază resursele limitate, pentru a produce bunuri şi a le repartiza pe grupe.
Sunt cunoscute diverse definiţii utilizate pentru a accentua o latură sau alta a activităţii economice.
În acest context economia ţine de producţia şi schimbul de bunuri dintre oameni, ştiinţa ce valorifică
tendinţele în dezvoltare a preţuirlor, producţieii, şomajului-dinamica vieţii economice ş.a.
Totalizând aceste definiţii putem face concluzie că economia este o ştiinţă socială care studiază
procesele, fenomenele economice în strânsă legătură cu factorii ce le determină; cercetează
acţiunile indivizilor şi legăturile care apar între ei în procesul de predicţie schimb şi consum a
bunurilor materiale; ne indică metodele de utilizare a resurselor nelimitate cât şi motivele care îi
antrenează pe agenţi în activitatea economică.
Cunoaşterea economică ştiințifică se realizează prin metodologie. Noţiunea de metodologie are
originea în cuvintele greceşti „methodos” drum, cale de urmat în cunoaştere) şi „logos” (studiu, ştiinţa
cuvantului).
În ansamblul metodelor şi procedeelor folosite în ştiinţa economică se includ: abstracția, inducția
şi deducția, analiza şi sinteza, comparația, analogia, ipoteza, logicul şi istoricul, modelarea
economico- matematică ş.a.
Abstracţia este o metoda de cercetare a vieţii economice prin care se urmareşte să se elimine ceea
ce este neesenţial, irelevant şi întămplator şi să se desprindă ceea ce este esențial, general şi relevant
pentru caracterizarea fenomenului sau procesului respectiv, sub forma de concepte, principii, teorii şi
legi economice.
Metoda inductivă constă în desprinderea concluziilor, principiilor, regulilor etc., din analiza
cazurilor concrete, particulare, evoluţia cercetării deplasându-se de la cunoaşterea particularului
concret spre evidenţierea conceptelor, tezelor şi teoriilor cu caracter de generalitate.
Metoda deductivă este un tip de raţionament, potrivit căruia se realizează demersul de la general la
particular, în sensul că se aplică teoriile descoperite deja la analiza faptelor, exprimate concret în timp
şi spaţiu, sub forma fenomenelor şi proceselor reale. În cazul raţionamentului deductiv, pornindu-se
de la analiza şi interpretarea anumitor principii, teorii, legi etc. se ajunge chiar la formularea altora.
Întrucât un om normal, când merge, se foloseşte de ambele picioare, tot aşa cercetarea economică
ştiintifica presupune folosirea concomitent a inducției şi deducției, ele completându-se reciproc.
Metoda analizei economice presupune divizarea, descompunerea mentală /sau fizică a obiectului
cercetat în parţile sale constitutive, examinarea separată a fiecăreia şi dezvăluirea trăsăturilor esenţiale
ce îl caracterizează. Prin analiză se „distruge” integritatea fenomenului cercetat în plan mental şi se
obţin concluzii parţiale cu privire la fiecare componentă a întregului analizat.
Metoda sintezei economice presupune elaborarea unor concluzii cu caracter general printr-un
proces de asamblare, reconstituire sau reconstrucţie logică a părţilor constitutive ale întregului.

1
În timp ce analiza începe procesul cunoaşterii şi îl duce până la un punct, sinteza continuă acest
proces, desăvârşindu-l din punctul de vedere al funcţionalităţii întregului. În acest fel, analiza
pregăteşte declanşarea sintezei, iar sinteza mută analiza în faza sa finală.
Metoda comparației este cel mai general procedeu logic prin care se cercetează esenţa unor
fenomene şi procese economice, apelâd la elemente cunoscute, care pot pune în evidenţă evoluţia lor.
În fond toate aceste metode se pot grupa în :
 Metode generale, specifice tuturor ştiinţelor aşa ca cele explicate mai sus;
 Metode specifice ca metoda de balanţă, analiza funcţional valorică, metodele economico-
matematice.

2.Nevoile umane, resursele și bunurile economice-caracteristica și tipologia lor.

Existenţa şi dezvoltarea omului au presupus şi presupun satisfacerea unor multiple nevoi. Ele
apar sub formă de dorinţe, aşteptări, aspiraţii ale oamenilor – latura subiectivă a necesităţilor, iar fixate
în conştinţa oamenilor şi intrate în obiceiurile lor, nevole capătă un caracter obiectiv.
Nevoia apare ca element esenţial al motivaţiei şi reprezintă un motor al oricărui mecanism
economic. Multitudinea lor nu poate fi satisfăcută cu bunurile luate de natură, decât într-o măsură
foarte mică. Majoritatea lor trebuie creată prin muncă, activitate prin care şi în care oamenii, pornind
de la necesităţile lor, îşi determină interesele, caută şi creează mijloace corespunzătoare pentru
atingerea scopurilor propuse.
Prin nevoi umane înţelegem un ansamblu de cerinţe materiale, economice, sociale, spirituale de mediu
ecologic ale vieţii şi activităţii oamenilor. Nevoile umane devin efective în funcţie de condiţiile de
producţie existente la momentul dat, precum şi de nivelul de cultură şi civilizaţie al popoarelor şi
indivizilor. Ele apar ca nevoi sociale, deoarece cerinţele izvorăsc în condiţiile de viaţă ale oamenilor,
respectiv din necesităţile de consum ale acestora. Economia politică are ca scop de a cerceta, în primul
rând, nevoile economice, iar pentru ca ele să devină economice, e necesar să se respecte trei condiţii:
 să existe bunuri disponibile şi accesibile;
 bunurile să fie relav rare;
 existenţa unei pieţe (de confruntare a cererii şi ofertei).
Caracteristicile nevoilor economice :
 Multiplicitatea şi diversitatea . Cantitatea lor este nelimitată. Expansiunea lor are drept
condiţie şi cauză dezvoltarea economiei. De regulă, ele sunt reproductibile, adică satisfacerea
uneia dă naştere altora.
 Intensitatea şi ierarhia . Nevoile nu au aceiaşi intensitate, ierarhia oscilează de la un individ la
altul şi de la o perioadă la alta la acelaşi individ.
 Stabilitatea sau limitarea în capacitate . Intensitatea unor cerinţe descreşte pe măsură ce sunt
satisfăcute (de exemplu – cele fiziologice), altele nu descresc (cele estetice – literatura, muzica,
etc.).
 Interdependenţa nevoilor . Unele nevoi sunt complementare, adică evoluază în sensuri
identice, altele sunt substituibile, adică pot fi înlocuite cu satisfacerea altora.
 Stingerea prin satisfacere . Nevoile satisfăcute pot să renască din nou deoarece se fixează în
obiceiuri şi tradiţii de consum.
Nevoile umane pot fi clasificate în următoarele grupe:
 naturale sau fiziologice – care sunt necesare oricărui individ (aer, apă, hrană, îmbrăcăminte);
 sociale, de grup – cele resimţite de oameni, ca membri ai diferiter socio-grupuri şi care pot fi
satisfăcute prin acţiunea lor comună;
 raţionale, spiritual-psihologice – acestea ţin de trăsăturile oamenilor şi devin deosebit de
importante pe măsura progresului, preocupând raţionalitate, profesionalism, gândire elavată,
educaţie.
Nevoile umane se află într-o legătură reciprocă cu interesele economice, care reprezintă o formă de
realizare a nevoilor umane. În funcţie de nivelul la care ele se manifestă şi de modul lor de exprimare,
interesele economice pot fi clasificate în: personale, de grup, private, publice, curente, de
perspectivă, performante, etc.
2
 În asigurarea activităţii economice ce are ca scop îndestularea necesităţilor umane un rol important
revine resurselor.
Resursele economice constituie totalitatea elementelor şi premiselor folosite de către om în activitatea
sa economică pentru a obţine bunurile de care are nevoie. Odată cu creşterea nevoilor omul este silit să
atragă în activitatea economică o cantitate tot mai mare şi mai diversă de resurse.
Întrucât resursele economice folosite de către om sunt extrem de numeroase şi variate se impune
clasificarea:
1. Resurse primare, care la rândul lor cuprind: resurse naturale, resurse umane
2. Resurse derivate formate pe baza celor primare şi care cuprind rezultatele activităţii productive
(măsuri , utilaje, abilitate, experienţă ştiinţifică etc.) ΔQ
Resursele derivate se mai numesc şi de capital.
Resursele naturale reprezintă suportul sau baza desfăşurării oricărei activităţii umane.
Din punct de vedere al duratei folosirii lor resursele naturale se grupează în două categorii:
 Resurse naturale neregenerabile sau epuizabile (minereuri, hidrocarburi etc.)
 Resurse naturale regenerabile (pământ, aer, apă etc.)
Având în vedere posibilitatea de recuperare sau reutilizare în procesele de producţie sau de consum,
resursele naturale se pot grupa în:
 Resurse naturale recuperabile (materii prime)
 Resurse naturale parţial recuperabile(resurse biologice)
 Resurse naturale nerecuperabile (resurse energetice).
Resurse umane includ la rândul lor două componente de bază respectiv:
 Munca umană, respectiv totalitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale ale omului folosite pentru
crearea bunurilor şi serviciilor, în vederea satisfacerii nevoilor
 Abilitatea întreprinzătorului (iniţiativă risc, pricepere etc.)
Spre deosebire de nevoi, care teoretic sunt nelimitate, resursele pentru producerea bunurilor şi
serviciilor sunt limitate sau rare.
Nevoile au o dublă determinare:
 Pe de o parte, există o determinare obiectivă a nevoilor, în sensul că nu se poate consuma decât
ceea ce produce sistemul de producţie la momentul dat
 Pe de altă parte, există o determinare subiectivă a nevoilor, în sensul că nevoile de bunuri sunt
ale persoanelor individuale sau colective şi deci au un caracter subietiv.
O anumită categorii de nevoi ca hrana, îmbrăcăminte, locuinţă au originea în cauze obiective de ordin
biologic, altele în schimb sunt influenţate de convenienţe, modă, nivel de cultură şi de statutul social al
indivizilor.
Nevoile umane, odată înţelese de oameni devin mobilul demarării unor acţiuni, activităţi şi
cooperări între aceştea, în vederea dobândirii resurselor şi bunurilor necesare satisfacerii lor.
De regulă, acoperirea unui spectru mai larg de nevoi presupune un consum sporit de resurse, care sunt
limitate sau rare fapt ce implică utilizarea raţională şi eficientă a acestora.
Bunul economic este un rezultat al utilizării resurselor economice, un element care satisface o
anumită nevoie individuală sau socială.
Bunurile economice pot fi divizate în:
 bunuri libere ale căror cantitate, raportată la cerinţele oamenilor, apare ca nelimitată: aerul,
apa, lumina solară;
 bunuri economice , care au un caracter limitat;
 bunuri materiale directe, de consum personal şi bunuri indirecte de producţie;
 bunuri necorporale (prestările de servicii).
După gradul lor de prelucrare bunurile economice pot fi grupate în:
 bunuri iniţiale (materia primă);
 bunuri intermediare aflate în diferite faze de prelucrare;
 bunuri finale destinate pentru consumul final personal, colectiv sau productiv.
În economia de piaţă contemporană majoritatea bunurilor economice se manifestă sub formă de
marfă. Marfa reprezintă un produs al muncii, destinat pentru schimb prin intermediul mecanismului
de cumpărare-vânzare. Mărfurile pot fi divizate în mai multe grupe:
 mărfuri corporale de consum personal;
3
  mărfuri în formă de capital fix;
 mărfuri în formă de resurse naturale;
 mărfuri în formă de resurse de muncă;
 mărfuri în formă de rezultate ale cercetărilor ştiinţifice;
 mărfuri în formă de servicii manageriale, audit şi de marketing;
 mărfuri în formă de hârtii de voaloare.
Orice bun economic în formă de marfă are două laturi: utilitate (valoare de întrebuinţare)
şi valoare(valoare de schimb). 
Utilitatea  reflectă capacitatea mărfii de a satisface o anumită nevoie a omului sau a societăţii.
Utilităţile mărfurilor formează conţinutul material al avuţiei. Utilitatea mărfii se manifestă sub mai
multe forme: utilitate unitară, totală, marginală (utilitatea ultimii cantităţi dintr-un bun economic care
satisface nevoia consumatorului).
Valoarea de schimb reflectă egalitatea mărfurilor ca produse ale realizării factorilor de producţie.

3. Activitatea economică și fazele ei

Activitatea economică- este un proces complet care reflectă comportametul oamenilor în ce

priveşte atragerea şi utilizarea resurselor economice în scopul producţiei, repartiţiei, schimbului şi
consumului în dependenţă de nevoile şi interesele economice.
Activitatea economică cunoaşte patru faze: producţia, repartiţia, schimbul şi consumul.
Producţia este activitatea de transformare a resurselor în bunuri economice. Ea cuprinde toate
activităţile din agricultură, în industrie şi alte domenii care constau în modificările resurselor pentru a
le face utile sau a le spori utilitatea iniţială. Producţia poate fi:
 Producţie materială – totalitatea proceselor de transformare, structurală a resurselor
primare în vederea obţinerii de noi bunuri utile (lemn, mobilă).
 Prestări de servicii- totalitatea de transformare din care rezultă forme nemateriale specifice
cum ar fi: activitatea de reparaţii, transporturi, turism adică bogăţia imaterială.
Schimbul (circulaţia) este activitatea de deplasare în spaţiu a bunurilor, prin vânzare- cumpărare sau
păstrare şi depozitare acestora pentru ca bunurile create să fie puse la dispoziţia cumpărătorilor.
Activitatea economică de schimb se referă nu numai la bunuri materiale dar şi la schimbul de servicii
(servicii de prestare, de comunicaţii şi telecomunicaţii, servicii distributiv-comerciale etc.)
Repartiţia constă în repartizarea venitului global (total) obţinut în economie între indivizi, agenţi
economici, grupuri şi categorii sociale, pe baza unor reguli (principii) stabilite în societate. În acest fel
se formează veniturile agenţilor economici, populaţiei şi statului, ca bază a continuităţii activităţilor
economice.
Consumul constă în valoarea efectivă a bunurilor pentru satisfacerea nevoilor unane. Se cunoaşte:
 Consumul intermediar- care constă în consumul unor bunuri materiale şi servicii pentru crearea
altor bunuri şi servicii
 Consumul final- care constă în consumul bunurilor economice pentru satisfacerea trebuinţelor
personale sau colective.

4. Problemele fundamentale ale economiei. Costul de oportunitate.

Obţinerea de către societate a producţiei în condiţiile limitării resurselor şi cunoştinţelor

tehnologice existente conduce în ultimă instanţă la formularea esenţei problemei economice.
Aceasta înseamnă că orice societate, oricât ar fi de bogată sau de săracă, trebuie să aleagă în privinţa
alocării resurselor, adică să dea răspunsuri la trei întrebări fundamentale ale organizării activităţii
economice:
a) ce bunuri se produc şi în ce cantităţi;
b) cum se produc bunurile;
c) pentru cine sunt produse bunurile.
a) ce bunuri se produc şi în ce cantităţi – înseamnă a preciza ce resurse vor fi utilizate, funcţie de
bunurile care vor fi produse;

4
b) cum se produc bunurile – reprezintă o alegere a modalităţii concrete cum vor fi realizate, având
drept efect determinarea cantităţilor din fiecare resursă (mai mult din unele şi mai puţin din altele sau
invers, funcţie de procedeul tehnologic ales);
c) pentru cine sunt produse bunurile – înseamnă că societatea trebuie să cunoască cine vor fi
beneficiarii bunurilor create, sau, cum va fi împărţit produsul naţional între gospodării, în general între
participanţii la producţia socială, între diferitele categorii sociale.
În abordarea acestor aspecte în viaţa de zi cu zi, oamenii pot face frecvent greşeala de a
confunda realitatea cu idealurile. De aceea, trebuie arătat că din perspectiva discuţiilor purtate între
oameni despre economia politică, aşa-numita economie pozitivă se ocupă cu prezentarea realităţii
economice ( ce, cum şi pentru cine, precum şi a comportamentului economiei), iar ceea ce este
denumit economie normativă se întemeiază pe un sistem de principii etice şi judecăţi de valoare cu
privire le ce, cum şi pentru cine produce o economie, aceste din urmă probleme putând fi rezolvate atât
pe calea dezbaterilor şi deciziilor politice, cât şi prin utilizarea instrumentelor specifice analizei
economice.
Resursele au sporit şi s-au diversificat continuu. În raport cu creşterea şi diversificarea
nevoilor, resursele au fost şi au rămas limitate. Raritatea lor constituie o trăsătură a economieii şi
constituie o legitate:
Legea rarităţii resurselor constă în aceea că volumul, structura şi calitatea resurselor
economice cât şi a bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structura şi intensitatea nevoilor.
Aceasta a obligat oamenii să se adapteze creator în funcţie de timp şi de loc. Utilizarea raţională şi
eficientă a resurselor economice disponibile reprezintă un principiu general al economiei.
Raţionalitatea în utilizarea resurselor constă în capacitatea oamenilor de a înţelege şi de a
cunoaşte modul de manifestare a fenomenelor şi proceselor economice în procesul activităţii
economice şi de a acţiona în concordanţă cu cunoştinţele dobândite, anticipând, consecinţele faptelor
sale.
Utilizarea raţională a resurselor presupune stabilirea unui raport eficient (optim) între resurse
şi nevoi, respectiv între producţie şi consum.
Din acest punct de vedere ştiinţa economică este ştiinţa utilizării resurselor rare şi limitate. Pentru ca
societatea să utilizeze resursele de care dispune în mod eficient ea trebuie să asigure atât utilizarea
completă a acestor resurse, cât şi maximizarea producţiei obţinute. Maximizarea producţiei la nivelul
economiei nu se poate realiza decât în condiţii de eficienţă
Formularea unui răspuns la cele trei întrebări fundamentale presupune că societatea trebuie să
adopte o serie de decizii privind intrările şi ieşirile din economie. Intrările sunt reprezentate de
factorii de producţie, iar ieşirile sunt reprezentate prin bunurile şi serviciile rezultate din procesele
de producţie şi care se consumă în mod direct sau sunt utilizate în continuare în alte procese de
producţie.
Unul dintre conceptele cele mai importante din teoria economică este cel de cost de
oportunitate măsurat prin intermediul alternativei celei mai favorabile la care se renunţă.. Luarea unei
decizii inevitabil implică sacrificarea altor alternative valabile.
Să luăm, de exemplu, cazul unui student care se înscrie la un program de masterat de doi ani,
pentru care plăteşte echivalentul în lei a 500 de Euro anual. În aparenţă, costul pe care îl are de
suportat este de 1000 Euro. Totuşi, în evaluarea costului real trebuie luat în considerare şi costul de
oportunitate. Atunci când a luat decizia de a se înscrie la acest program, studentul respectiv a renunţat
la alternativa de a-şi găsi un servici pentru care ar fi primit un salariu – la nivelul actual al salariului
minim pe economie – de cel puţin 1000 de Euro anual. În concluzie, costul real pe care îl suportă
studentul respectiv este de 1000 Euro plus venitul la care a renunţat (2000 Euro), adică 3000 Euro. Ar
mai trebui oare să adăugăm la acest şi costul cazării şi al hranei pe perioada respectivă? Răspunsul este
nu, acestea nu sunt costuri neapărat legate de frecventarea programului de masterat, pentru că ele ar fi
trebuit suportate oricum. De cele mai multe ori, costul de oportunitate este exprimat în preţuri relative,
adică preţul unei alternative în termenii preţului unei alte alternative. De exemplu, preţul unei cutii de
lapte este 1 Euro, iar al unui pachet de biscuiţi este de 50 de Eurocenţi. Cu alte cuvinte, preţul relativ al
laptelui este de 2 pachete de biscuiţi. Dacă cineva mai are un singur Euro în buzunar şi cumpără o cutie
de lapte, atunci costul de oportunitate al laptelui este de 2 cutii de biscuiţi (presupunând că biscuiţii
reprezintă cea mai bună alternativă). De multe ori, preţul relativ oferă informaţii mai valoroase pentru
5
analiza economică decât preţul monetar al unui bun. Din punct de vedere grafic, corespondenta
costului de oportunitate este curba (frontiera) posibilităţilor de producţie. Aceasta este
reprezentarea grafică a tuturor combinaţiilor posibile de producţie, în condiţiile în care cantitatea de
resurse este dată.
Considerând, de exemplu, că într-o economie se realizează doar două produse - X şi Y -
ansamblul combinaţiilor posibile de producţie (nivelul resurselor disponibile – muncă, pământ, capital
- fiind dat) formează curba posibilităţilor de producţie, trasată în figura nr.1.

X
M
P
N

Figura 1.1. Curba sau frontiera posibilităţilor de producţie.

Punctele M şi N situate pe curba posibilităţilor de producţie semnifică o utilizare completă a

resurselor disponibile; în M se produce mai mult X şi nai puţin Y decât în N. Punctul S reprezintă
alegerea unui combinaţii de producţie mai mică decât cea tehnic posibilă şi care determină o folosire
incompletă a resurselor, iar punctul P corespunde unui nivel al producţiei imposibil de obţinut. Doar
progresul tehnic este cel care poate determina o creştere a cantităţilor realizate din toate produsele şi,
deci, o deplasare spre dreapta a întregii curbe a posibilităţilor de producţie. O deplasare pe curbă, de
exemplu de la M la N, ilustrează costul de oportunitate, în sensul că, pentru a realiza mai mult din Y,
economia respectivă trebuie să renunţe la a mai produce o anumită cantitate din X.
După cum se vede, un producător (o ţară) poate alege între diferite combinaţii posibile de
producţie. La baza alegerii făcute de producător stă principiul avantajului comparativ. Înainte însă,
este necesar de cunoscut principiul avantajului absolut.
Astfel, o ţară (o regiune, o firmă, un individ) deţine avantajul absolut al producerii unui bun
atunci când îl poate realiza utilizând mai puţine resurse decât alte ţări (regiuni, firme, indivizi). Fie de
exemplu doi indivizi (A şi B) care produc două bunuri (X şi Y). Producţia pe care o poate realiza
fiecare într-o zi este prezentată în tabelul următor:

X Y
A 6 3
B 4 8

A este mai priceput în a produce X, iar B este mai bun în producţia lui Y. Se spune că fiecare
deţine avantajul absolut în produsul pentru care cheltuieşte mai puţine resurse (în cazul nostru timp)
pentru a-l realiza. Cu alte cuvinte, fiecare deţine avantajul absolut în produsul pentru a cărui obţinere
are un cost mai mic şi, drept rezultat, se va specializa în producerea acelui bun. Deci, A va produce X
şi B va produce Y, după care vor schimba între ei, prin comerţ, anumite cantităţi din bunurile
respective.
Lucrurile se complică însă întrucâtva atunci când unul dintre ei este mai bun în producerea
ambelor bunuri:

X Y
A 6 3
B 4 1
6
 După cum se vede, A deţine avantajul absolut în producerea ambelor bunuri. Dacă acesta ar fi
criteriul în funcţie de care s-ar realiza specializarea, atunci A ar trebui să producă şi X şi Y, deoarece
produce cu costuri mai mici. În realitate, lucrurile nu stau însă aşa. Ei se vor specializa în funcţie de
mărimea costurilor de oportunitate.
Să analizăm separat fiecare dintre produse. Astfel, pentru a realiza o bucată din Y, individul A
renunţă la a mai produce 2 bucăţi din X, în vreme ce individul B renunţă la a produce 4 bucăţi din X.
Deci, în producţia lui Y, persoana A deţine avantajul comparativ (renunţă la mai puţin). Lucrurile se
schimbă dacă analizăm produsul X. Pentru a produce o bucată din X, individul A renunţă la a produce
o jumătate din Y, în vreme ce B renunţă la a produce doar un sfert din Y. Deci, în produsul X,
persoana B deţine avantajul comparativ. În consecinţă, A se va specializa în producerea lui Y, iar B în
cea a lui X.
În concluzie, atunci când un producător (o ţară, un individ) deţine avantajul absolut în ambele
produse, specializarea se va realiza în funcţie de avantajul comparativ, adică în acel produs în care are
de suportat un cost de oportunitate mai mic.
În cartea sa publicată în 1817, On the Principles of Political Economy and Taxation,
economistul David Ricardo a utilizat exemplul Angliei şi Portugaliei care produceau vin şi
îmbrăcăminte, pentru a ilustra beneficiile specializării şi comerţului. Acest exemplu a constituit baza
principiului avantajului comparativ.

7
 Subiectul 2. Piața și mecanismul pieței

1. Piața – trăsăturile și funcțiile ei.

2. Esența cererii. Modalitatea de determinare, funcția, formele,
excepțiile.
3. Esența ofertei. Modalitatea de determinare, funcția, formele,
excepțiile.
4. Echilibrul pieței. Modificarea. Factorii determinanți.

1.Piața – trăsăturile și funcțiile ei.

Piaţa este una din componentele strict necesare ale gospodăriei de mărfuri şi reprezintă baza
producţiei de mărfuri.
Necesitatea obiectivă în apariţia pieţelor este condiţionată de:
1) diviziunea socială a muncii;
2) izolarea economică a subiecţilor pieţei care este determinată de diversitatea formelor de
proprietate;
3) legătura strînsă a economiei naţionale cu economia mondială prin comerţul exterior;
4) pentru a efectua creşterea economică într-o economie naţională e necesar de a ieşi pe piaţa
mondială.
Odată cu apariţia forţei de muncă a omului în calitate de marfă, piaţa capătă un caracter
general şi relaţiile de piaţă apar în toate patru faze ale reproducţiei sociale. Noţiunea de piaţă include în
sine următoarea lămurire: piaţa este un element de reproducţie a produsului social şi o formă de
realizare şi de mişcare a părţilor componente ale lui. În timpul actual piaţa este cercetată în calitate de
un tip anumit de relaţii gospodăreşti care au loc între subiecţii de gospodărire. Aceasta este condiţia de
bază a funcţionării eficiente şi stabile a oricărui sistem economic. În dependenţă de importanţa şi
realizarea în practică a legăturilor directe şi indirecte în funcţionarea economiei piaţa poate fi
determinată ca o formă de armonizare socială a economiei, din care rezultă determinarea tipului de
sistem economic existent în societatea dată.
Deci, piaţa include în sine: a) relaţiile de vînzare-cumpărare;
b) relaţiile social- conomice;
c) relaţiile organizatorico-economice.
Ajungem la concluzia că în sistemul economic piaţa se manifestă ca un subsistem independent.
Piaţa reprezintă o categorie economică, care este strîns legată de schimb, circulaţie, comerţ şi serviciile
comerciale. Putem spune că piaţa exprimă relaţiile economice ce apar între oameni în procesul mişcării
mărfurilor.
Esenţa relaţiilor de piaţă poate fi manifestată prin trăsăturile de bază ale ei:
1) recuperarea cheltuielilor materiale ale producătorilor şi vînzătorilor şi obţinerea profitului;
2) satisfacerea cerinţelor consumatorilor prin crearea unui anumit volum al ofertei mărfare.
Funcţiile pe care piaţa le îndeplineşte în economie sînt următoarele:
 Menţinerea echilibrului dintre cerere şi ofertă după volum şi după structură
(corespunderea dintre producţie şi consum). Această funcţie de determinare şi
reglementare a proporţiilor piaţa o realizează prin mecanismul oscilării preţurilor în
baza legii cererii şi ofertei.
 Piaţa determină mărimea echivalentă a mărfii necesare pentru realizarea schimbului
mărfii. Prin urmare, piaţa compară cheltuielile individuale ale muncii necesare pentru
producerea mărfurilor cu cheltuieli sociale.
 Piaţa realizează o stimulare economică a procesului eficienţei de producţie, impunînd
producătorii de a produce cantitatea necesară de mărfuri, cu cheltuieli minimale şi
obţinerea profitului necesar. Piaţa stimulează dezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific.

8
  Prin intermediul pieţei se asigură o dezvoltare proporţională a diferitor regiuni,
gospodării, teritorii economice naţionale în condiţiile aprofundării diviziunii sociale a
muncii şi realizarea procesului integraţional în economie.
 În baza comparării venitului consumatorilor cu cererea pe care ei o prezintă pe piaţă are
loc asigurarea eficienţei consumului.
Istoria dezvoltării economiei pe piaţă cunoaşte următoarele tipuri ale pieţei:
1) piaţa nedezvoltată;
2) piaţa liberă;
3) piaţa reglementată;
4) piaţa deformată.
Piaţa nedezvoltată se caracterizează prin caracterul stihiinic al relaţiilor de piaţă care se realizează mai
mult sub formă de schimb prin troc.
Piaţa liberă se caracterizează prin trăsăturile:
1) număr nelimitat de subiecţi ai relaţiilor de piaţă şi dezvoltarea concurenţei libere între ei; 2)
accesul absolut liber a tuturor membrilor societăţii la orice tip de activitate economică;
3) toţi membrii societăţii au acces la informaţiile economice ale pieţei.
Piaţa reglementată este rezultatul dezvoltării civilizaţiei umane cînd statul, prin activitatea sa, încearcă
să limiteze acţiunile consecinţelor negative ale pieţei libere. Problema de bază în acest tip de piaţă este
de a găsi combinarea optimă între reglementarea de către stat şi autoregularea de piaţă.
Piaţa deformată poate apărea în cazul în care amestecul statului e prea mare. Din definiţia pieţei
putem face concluzia că piaţa e un sistem integral, caracteristica căruia poate fi prezentată prin
structura pieţei şi infrastructurii ei.
Pentru a determina structura pieţei se utilizează diferite criterii:
I. După obiectul relaţiilor de piaţă există următoarea structură a pieţei:
1) piaţa mărfurilor şi serviciilor;
2) piaţa forţei de muncă;
3) piaţa fondului locativ;
4) piaţa investiţiilor;
5) piaţa monetară şi valutară;
6) piaţa hîrtiilor de valoare;
7) piaţa inovaţiilor;
8) piaţa serviciilor informaţionale.
II. După subiect:
1) piaţa consumatorilor (oferta este mai mică decît cererea);
2) piaţa producătorilor (cererea este mai mică decît oferta);
3) piaţa intermediarilor în comerţ.
III. După aşezarea geografică:
1) piaţa locală;
2) piaţa regională;
3) piaţa naţională;
4) piaţa mondială.
Fiecare tip al pieţei, necătînd la criteriul de determinare a lui, cere prezenţa unei infrastructuri
de piaţă bine dezvoltate, care constituie fundamentul sau construcţia internă a sistemului economic.
Infrastructura pieţei reprezintă totalitatea instituţiilor, întreprinderilor care deservesc piaţa şi
îndeplinesc anumite funcţii cu scopul asigurării activităţii economice ale mecanismului pieţei.
Elementele de bază ale infrastructurii sînt:
 bursele (mărfare, valutare, de valori);
 licitaţiile, expoziţiile;
 sistemul creditar şi bancar-comercial;
 tehnologiile informaţionale şi mijloacele de comunicare;
 sistemul fiscal şi inspecţia fiscală;
 sistemul de asigurare;
 agenţiile de reclamă, de informaţie mass-media;
 sistemul vamal;
9
  companii de audit şi consulting.

2.Esența cererii. Modalitatea de determinare, funcția, formele, excepțiile.

Cererea desemnează cantitatea dintr-un bun pe care un consumator (cererea individuala) sau
toţi consumatorii dintr-un spaţiu economic (cererea pieţei) sunt dispuşi să o achiziţioneze, într-o
perioadă de timp, în condiţiile preţului unitar şi a altor factori (venitul menajelor, preţurile altor
bunuri, perspectivele preţului şi venitului, intensitatea nevoilor, preferinţe şi gusturi, numarul şi
structura populaţiei ş.a.m.d.).
Volumul sau cantitatea cererii este o cantitate bine determinată de bunuri solicitată de
consumator la un preţ dat cunoscut (constant) într-o perioadă dată de timp cu condiţia că toţi parametri
cererii sunt constanţi.
Preţul cererii este preţul maxim oferit de consumator pentru volumul determinat de bunuri.
Parametrii cererii sau factorii ce determină modificarea cererii sunt:
1. Preţul cererii - între preţul cererii şi volumul solicitat de bunuri este o dependenţă inversă.
2. Venitul consumatorului - la modificarea venitului se va majora cererea la bunuri superioare,
cererea la bunuri inferioare se va micşora, iar la bunuri de primă necesitate va rămâne
aproximativ constantă.
3. Gusturile şi preferinţele consumatorului.
4. Preţul bunurilor substituibile - există o dependenţă directă pentru bunurile substituibile şi
cererea la bunul substituit.
5. Preţul bunurilor complimentare - există o dependenţă indirectă pentru bunurile complimentare
şi cererea bunului complimentat.
6. Aşteptările inflaţionste - o prognoză de creştere a preţului în perioada viitoare va determina
creșterea cererii la moment.
7. Numărul consumatorilor - există o dependenţă directă între numărul consumatorului.
Cererea în sens microeconomic este o variabilă dependentă, în funcţie de preţ (exprimată prin legea
cererii) şi alte imprejurări (numite factorii cererii), şi sintetizată în relaţia:
D(x) = f (Px, alte imprejurari: economice şi extraeconomice)
Exemplu: Funcția cererii pentru bunul x este Dx=10-2Px
Cererea tabelar poate fi reprezentată:
Dx Px 5 4 3 2 1
Menajul A 0 2 4 6 8
N.B.
1. Baremul cererii poate fi construit pentru fiecare menaj, iar prin aditionare, pentru întreaga piață.
2. Funcția cererii – liniară sau neliniară – exprimă o relație negativă între cerere și prețul unitar.
3. Diagrama cererii are în mod normal o pantă negativă.

Studierea relaţiei cerere/preţ se face cu instrumentele:

- baremul cererii(tabelar) – tabel care surprinde intenţiile de cumparare ale bunului x la diferite
niveluri ale preţului unitar;
- funcţia cererii – relaţie matematică prin care este surprinsă dependenţa cantităţii cerute din bunul x
faţă de preţul său unitar.
10
 Funcția cererii liniare are următoarea formă: D(x) = a – b*P(x)
a şi b sunt parametrii( a- terminul liber al funcţiei, punctul de intersecţie a dreptei cererii cu axa
cantităţii sau exprimă cantitatea maximă solicitată de consum la un preţ zero, b - coeficientul de
înclinaţie a funcţiei determinat de variaţiile de cantitate şi preţ –b=Q2-Q1/p2-p1, iar Px = pretul unitar.
De exemplu: D(x) = 10 – 2 Px înseamnă că cererea pentru bunul x depinde de preţul său (multiplicat
cu 2) faţa de care se află în relaţie negativă şi de o gamă largă de alte împrejurări care fiind date se
constituie în constanţa 10. Cifra 10 din acest exemplu concentrează influenţa tuturor factorilor, alţii
decât preţul, care afectează nivelul şi dinamica cererii. Fiecare menaj are propria funcţie a cererii
pentru fiecare categorie de bunuri în care atât a cât şi b se modifică în timp.
- diagrama cererii(graficul) – se construieşte pe baza instrumentelor anterioare şi exprimă locul
geometric al tuturor alternativelor de achiziţie din bunul x la diferite niveluri ale preţului unitar.
Cererea variază atât cantitativ cât şi calitativ. Variaţia cererii cauzată de schimbările în preţul
bunului se numesc schimbare cantitativă a cererii. Grafic acest aspect este reprezentat prin deplasarea
pe curba cererii de la un punct la altul dea lungul dreptei cererii. Deplasarea curbei cererii într-o poziţie
nouă în spațiu arată că cererea se schimbă calitativ. Aceasta se întâmplă când variază alţi factori diferiţi
de preţ. Deplasarea curbei în dreapta semnifică faptul că cererea creşte, deplasarea curbei spre stânga
cererea descreşte.
Legea cererii este principiu conform căruia, dacă celelalte condiţii nu se schimbă, cantitatea
dintr-un bun cerută de cumparatori tinde să crească atunci când preţul scade sau tinde să scadă atunci
când preţul creşte.
În general, legea cererii se confirmă, deoarece:
 este probabil că atunci când preţul unui bun sau serviciu scade, iar preţurile celorlalte bunuri
sau servicii nu se modifică, oamenii înlocuiasc în consum bunurile mai scumpe cu bunuri mai
ieftine;
 oamenii se simt puţin mai bogaţi atunci când preţul unui bun sau serviciu scade, iar preţurile
celorlalte bunuri şi servicii nu se modifică. In acest caz, oamenii folosesc puterea de
cumparare suplimentară pentru a cumpara cantităţi mai mari de bunuri şi servicii – incluzând
şi bunul sau serviciul al carui preţ a scazut.
Excepţii:
1. Consumatorul nu deţine deplina informaţie despre bunul solicitat, considerând că
bunurile calitative sunt la preţuri mai mari şi acesta solicită cantităţi mari la preţuri
înalte.
2. Atunci când consumatorul doreşte să-şi demonstreze apartenenţa sa la o anumită
pătură socială şi solicită cantităţi mai mari de bunuri (de lux) la preţuri mai înalte
3. Efectul Giffen – în urma creșterii generale a prețurilor consumatorul refuză
procurarea bunurilor de lux în favoarea produselor de o categorie inferioară sau de
primă necesitate, la care preţul la fel creşte.
4. Paradoxul lui Veblen (efectul snobismului)- cererea creşte din dorinţa „de a fi nu ca
toţi”.

3. Esența ofertei. Modalitatea de determinare, funcția, formele, excepțiile.

Pe piaţa bunurilor marfare întreprinzatorul se manifestă în calitate de agent al ofertei. El este

personalizat prin firme (inclusiv instituţii financiar-bancare şi gospodării familiale) care combină şi
consumă factori de producţie pentru a produce bunuri marfare având ca utilizatori finali consumatorii
(menajele), restul lumii (pentru bunurile exportate), iar uneori guvernul care achiziţionează satisfactori
în scop social sau de caritate.
Oferta în sens microeconomic, reprezintă cantitatea dintr-un bun pe care un întreprinzător sau
toţi întreprinzătorii sunt dispuşi să o producă şi să o vândă într-un interval de timp, în funcţie de preţul
unitar şi alte împrejurări economice şi extraeconomice. Ea este un flux economic care înregistrează
evoluţii în timp, fiind apreciată într-un anumit interval (oferta zilnică, săptămânală, lunară etc.).

11
În funcţie de subiecţi distingem oferta individuala şi a pieţei. Cantitatea totală dintr-un bun pe care
un agent economic (firma, gospodărie familială) este dispus să o producă şi s-o livreze pieţei într-o
anumită perioadă reprezintă oferta individuală a firmei. Se poate vorbi de oferta zilnică de pâine din
sortimentul „X” pe care firma „A”, respectiv „B”, ş .a.m.d. sunt dispuse să o producă şi să o livreze
săptămânal pe piaţa oraşului M.
Cantitatea dintr-un bun pe care toţi întreprinzătorii dintr-o ramură (industrie) sunt dispuşi să o producă
şi să o vândă de-a lungul unei perioade de timp formează oferta pieţei (industriei). Ea nu se confundă
cu oferta agregată sau macroeconomica.
Volumul ofertei este cantitatea determinată de bunuri, oferită de producător la un preţ dat
constituit într-o perioadă determinată de timp.
Preţul ofertei este preţul minim solicitat de producător pentru un volum oferit de bunuri. La
baza preţului ofertei stau costurile medii de producţie.
Factorii ce determină modificarea ofertei sunt:
1. preţul ofertei- dependenţă directă;
2. aşteptările inflaţioniste- dependenţă inversă;
3. preţul bunurilor substituibile-dependenţă inversă;
4. preţul bunurilor complimentare dependenţă directă
5. costuri totale- dependenţă inversă;
6. numărul producătorilor- dependenţă directă;
7. subvenţii- dependenţă directă;
Studiul ofertei se realizează cu ajutorul unor instrumente şi concepte diverse dintre care se
detaşează: baremul ofertei, funcţia ofertei, diagrama ofertei, legea generală a ofertei.
Baremul ofertei se prezintă sub forma unui tabel ce exprimă intenţiile de producţie şi de vânzare ale
unui producător sau ale tuturor producătorilor din industrie, la diferite niveluri alternative ale preţului
unitar.

Funcţia ofertei este relaţia matematică care surprinde dependenţele dintre cantităţile ce se
intenţionează a fi produse şi oferite şi preţul unitar, relaţii relevate prin intermediul unor parametri şi
coeficienţi.
S(x)= f(Px alte imprejurari: economice şi extraeconomice)
De obicei funcţie liniară S= a +bPx unde a- termen liber al funcţiei, punctul de intersecţie a dreptei
cererii cu axa cantităţii; +b – dependenţa directă preţ cantitate.
Diagrama ofertei rezultă din transpunerea baremului în sistemul axelor carteziene, în care pe ordonată
este surprins preţul unitar, iar pe abscisă, cantităţile.( figura.2)

12
 Legea ofertei în raport cu preţul este sensibilitatea ofertei la modificarea preţului, o relaţie de
cauzalitate dintre preţul unitar al unui bun şi cantitatea oferită formulată astfel: cănd preţul unitar al
unui bun creşte , are loc extinderea ofertei, iar atunci când preţul unitar scade, are loc contracţia
ofertei.
Ca orice regularitate (din economie sau natură) şi legea generală a ofertei are unele excepţii
cunoscute sub numele de paradoxurile legii ofertei. Prin paradoxuri sunt desemnate acele situaţii în
care modificarea preţului unitar nu generează modificarea în acelaşi sens a cantităţii oferite. Un
asemenea paradox se manifestă în unele situaţii pe piaţa muncii.
1. Paradoxul King exprimă comportamentul atipic al producătorilor agricoli mici şi mijlocii care
apelează pe scară largă la credite pentru organizarea şi susţinerea producţiei. Atipicitatea constă
în aceea că, dacă preţurile produselor agricole scad, oferta se extinde: ei vor vinde o cantitate
mai mare din producţie pentru că doar astfel, ca debitori, pot să-şi procure mijloacele baneş și
pentru achitarea creditelor scadente. În acest caz, diagrama ofertei se manifesta ca o curba cu
panta negativă.
2. Alt paradox al ofertei care se manifestă în economiile caracterizate prin grave dezechilibre şi în
care hiperinflația este o realitate de durată. În asemenea situații, apar curbele frânte sau
anormale ale ofertei, în sensul că, de la un anumit nivel de creştere a preţurilor, majorarea în
continuare a acestora este însoțită, pe termen scurt, de contracţia cantităţii oferite pentru că
întreprinzătorii aşteaptă condiții şi mai favorabile (prețuri şi mai mari), procedând la stocarea
unei parţi din producţie.

4.Echilibrul pieței. Modificarea. Factorii determinanți.

Întreaga istorie universală demonstrează că atât în natură cât şi în societate, inclusiv în

economie acţionează în permanenţă forţe contradictorii, care tind spre stări de echilibru.
În condiţiile economiei de piaţă echilibru economic se manifestă sub forma unei stări specifice a pieţii,
generată de acţiunea agenţilor economici. Agenţii economici producătorii urmăresc maximizarea
profitului, în timp ce agenţii economici consumatori urmăresc satisfacerea nevoilor proprii cu
cheltuieli minimale. Modul de acţiune şi de comportare al agenţilor economici pe piaţă determină
echilibru economic concurenţial. Ultimul apare sub forma raportului dintre cerere şi ofertă pe pieţele
de bunuri economice, monetare de capitaluri şi de muncă.
O piaţă se află în echilibru atunci când producătorul şi consumatorul, ajung la o înţelegere cu
privire la cantitatea oferită şi cea solicitată cât şi cu privire la preţul solicitat şi cel oferit.
Există două teorii cu privire la echilibru pieţii:
1 Teoria lui Valras - conform aceste teorii echilibrul pieţii este atunci şi numai atunci
când cantitatea cereri este egală cu cantitatea ofertei, orice altă situaţie presupune un
dezechilibru. Demonstraţie:
 să presupunem că pe piaţă se stabileşte un oarecare preţ mai mic decât preţul iniţial, atunci
cantitatea cerută va fi mai mare ca cantitatea oferită, deci se crează un dificit de bunuri sau
exces de cerere. Primul reacţionează producătorul care majorând preţul oferă cantităţi mai mari
de bunuri. La rândul său consumatorul la preţuri înalte solicită cantităţi mai mici. Piaţa se va
echilibra când producătorul şi consumatorul vor ajunge la o înţelegere cu privire la preţ.
 Să presupunem că pe piaţă se stabileşte un preţ mai mare ca preţul iniţial, atunci cantitatea
oferită va fi mai mare decât cea cerută. În situaţia respectivă se crează un dezechilibru o
supraproducţie sau exces de ofertă. Primul reacţionează producătorul care micşorează preţul,
micşorează şi cantitatea oferită de bunuri. Consumatorul la rândul său la preţuri mici va
procura cantităţi mai mari. Piaţa se va echilibra atunci când consumatorul şi producătorul vor
ajunge la înţelegere de preţ.
1. Teoria lui Marchall- un echilibru e numai atunci când preţul cererii este egal cu preţul ofertei.
Dacă pe piaţă este o cantitate mai mică decât în perioadă iniţială este deficit, dacă este invers
surplus.
Zonele echilibrului: Un echilibru a pieţii are 4 zone:

13
Prima zonă preţurile din această zonă sunt mai înalte decât preţul ofertei , zonă favorabilă pentru
producător, şi nefavorabilă. Prima zonă nu este tranzacţională.
A doua zonă preţurile din această zonă sunt mai mmici ca preţul ofertei şi mai amri ca preţul cererii,
deci, nefavorabilă pentru producător şi favorabilă pentru consumator. Zona nu este tranzacţională.
A treia zonă preţurile sunt mai mici decât preţul ofertei şi mai mari decât preţul cererii, nefavorabilă
pentru producător şi pentru consumator. Zonă netranzacţională.
A patra zonă preţurile mai mici ca preţul cererii şi mai mari ca preţul ofertei. În această zonă va avea
loc tranzacţia.Zona patru se împarte în două subzone în raportul cu preţul de echilibru a şi b. Subzona
a este zona de influienţă a producătorului deaorece el stabileşte preţurile la un nivel mai înalt decât
preţul de echilibru. Aici în acelaşi timp consumatorul face economii, deoarece preţul cererii pentru
toate cantităţile solicitate până la cantitatea de echilibru depăşeşte preţul de echilibru. Subzona b este o
zonă de influienţă a consumatorului, deoarece preţul pieţii este stabilit mai jos decât preţul de
echilibru, subzona este şi zona de profit a producătorului deoarece pretul ofertei este mai mic decât
preţul echilibrului pieţii.
Cererea şi oferta sunt elementele de bază ale mecanismului pieţii , fiind aplicată în diverse
domenii. Spre exemplu:
Exemplul 1: Modificarea condiţiilor pieţei – piaţa serviciilor
de stomatologie
Aceasta figură (fig 4) arată impactul a două schimbări ale condiţiilor pieţei asupra pieţei serviciilor de
stomatologie. Graficul (a) arata efectul efortului autorităţilor în convingerea unui număr tot mai mare
de absolvenţi de liceu să opteze pentru facultăţile de stomatologie. Această acţiune deplasează curba
ofertei spre dreapta, fapt ce determină deplasarea pieţei din punctul de echilibru E1 în punctul de
echilibru E2. In acelaşi timp cu politica autorităţilor, care are ca efect creşterea numarului de
stomatologi, îmbunătăţirea sănătăţii dentare reduce cererea pentru serviciile stomatologilor. Efectul
îmbunătăţirii sănătăţii dentare este reprezentat pe graficul (b) prin deplasarea spre stânga a curbei
cererii de servicii de stomatologie. Luând în considerare atât modificările în politica
educaţională, cât şi îmbunătăţirea sănătăţii dentare, piaţa se deplasează într-o nouă situaţie de echilibru,
în punctul E3, la intersecţia dintre S2 şi D2.
Dacă nu ar fi apărut schimbări în politica educatională promovată de autorităţi vizavi de facultăţile de
stomatologie, piaţa s-ar fi deplasat în punctul de echilibru E4, la intersecţia dintre S1 ș i S2.
Fig 4 Modificarea condiţiilor pe piaţa serviciilor stomatologice

14
 Figura 5 Modificările echilibrului

Iniţial, piaţa se afla în situaţie de echilibru în punctul E1. Schimbarea gusturilor consumatorilor înspre
alimente fără colesterol deplasează curba cererii de lapte din poziţia D1 în poziţia D2. Dacă preţul
laptelui ar fi liber să scadă, pe piaţă ar apărea un surplus temporar de lapte, care ar presa în sensul
scăderii preţului, iar piaţa ar ajunge într-o situaţie de echilibru, E2, în condiţiile unui preţ de 12.500
lei/litru. Daca, însă, autorităţile optează pentru un sistem de sprijinire a preţului laptelui la 20.000
lei/litru, preţul nu poate să scadă şi surplusul de lapte este permanent. In aceste condiţii, autorităţile
trebuie să achiziţioneze surplusul de lapte (fie şi sub forma de unt sau brânză) pentru a impiedica
scăderea preţului.
Exemplul 3: Plafonarea preţurilor – piaţa imobiliară
Pe termen scurt, oferta de locuinţe de închiriat este fixă – graficul (a). Nivelul de echilibru al chiriei
pentru o luna este 3 milioane lei. Autorităţile optează, însă, pentru impunerea unui nivel maxim al
chiriilor, la 1,5 milioane lei/lună. Un efect posibil al acestei decizii este ca proprietarii vor stabili
informal cu chiriaşii o chirie de 3 milioane lei/lună şi vor declara oficial că nivelul chiriei incasate este
de doar 1,5 milioane lei. Dacă nu se stabilesc asemenea înţelegeri între proprietari şi chiriaşi, pe piaţa
va apărea un deficit de locuinţe de închiriat – acum se cer 4000 de locuinţe pentru închiriat, dar se
oferă numai 3000 locuinţe. Graficul (b) arată efectul pe termen lung al controlului chiriilor. Dacă
autorităţile impun un nivel maxim al chiriei, proprietarii oferă mai puţine locuinţe pentru închiriere
(2000 locuinţe faţă de 3000 locuinţe în situaţia iniţială). Astfel, deficitul de locuinţe creşte pe termen
lung.
Figura6 Efectele controlului chiriilor

Concluzii: Teoriiile cererii şi ofertei se pot aplica la:

1. influienţa reducerii impozitelor
2. limitarea suprafeţelor prelucrate
3. dezvoltarea tehnologică
4. micşorarea cheltuielilor
5. limitarea preţurilor
6. analiza impunerii preţurilor prin lege
15
 Subiectul 3. Elasticitatea cererii și ofertei

1. Elasticitatea cererii după preț

2. Elasticitatea cereii după venit și după prețul altor bunuri
3. Elasticitatea ofertei. Tipurile elasticității.

1.Elasticitatea cererii după preț

Elasticitate măsură în care răspunde cantitatea cerută sau oferită dintr-un bun, la modificarea preţului
acelui bun sau la modificarea altor condiţii economice.
Gradul de modificare a cererii este reflectat de către coeficientul de elasticitate (E).
E=ΔQ/ΔP
Unde ΔQ – modificarea cantităţii cererii;
ΔP – modificarea preţului.
Elasticitatea cererii poate fi determinată prin diverse metode în dependenţă de preţ şi de venit.
Elasticitatea cererii faţă de preţ este raportul modificării procentuale a cantităţii cerute dintr-un bun,
ca urmare a modificării procentuale a preţului său, alte condiţii rămânând neschimbate.
Modalitatea de a calcula elasticitatea după preţ cunoaşte trei metode:
1. pentru cazul modificării preţului cu ≤4%

E= (ΔQ/ΔP)*(P/Q), unde {E=ΔQ/ΔP*P1/Q1

E=ΔQ/ΔP*P2/Q2

2. la modificarea preţului >4%

E=ΔQ/ΔP*(P1+P2)/(Q1+Q2)

3.dacă avem o funcţie liniară a cererii Qd=a-bP

E=dQ/dP*P/Q=(a-bP)'* P/Q= -b*P/Q

Notă! Coieficientul elasticităţii cererii va fi întotdeauna negativ din motivul dependenţei

inverse dintre preţ şi cantitate, dar se va analiza după valori absolute.
În dependenţă de aceste calcule se determină tipurile de cerere după elasticitate.
Cerere elastică este o situație în care cantitatea cerută se modifică cu un procent mai mare
decăt preţul şi prin urmare, dacă preţul scade, venitul total creşte. (Figura 7 a)
Cerere inelastică este o situaţie în care cantitatea cerută se modifică cu un procent mai mic
decât preţul şi prin urmare, dacă preţul scade venitul total scade. (Figura 7 b)

Fig. 7 Tipurile de cerere elastică şi inelastică

16
Cerere cu elasticitate unitara este o situaţie în care prețul şi cantitatea cerută se modifică cu acelaşi
procent şi prin urmare, dacă preţul scade venitul total nu se schimbă. ( Figura 8) Venit este produsul
dintre preţ şi cantitatea vândută.
Figura 8 Cererea cu elasticitatea unitară

Cerere perfect inelastică este o situaţie în care curba cererii este o linie verticală.
Cerere perfect elastică este o situaţie în care curba cererii este o linie orizontală. (Figura 9)

Figura 9 Tipurile de cerere perfect inelastică şi perfect elastică

Valoarea coeficientului de elasticitate (-1,4 de exemplu) arată că la fiecare scădere cu 1% a preţului,

cantitatea cerută creşte cu 1,4%. Deoarece curba cererii are o pantă negativă, din formula
coeficientului de elasticitate a cererii rezultă o valoare negativa. Semnul minus arată că preţul şi
cantitatea cerută se modifică în sensuri diferite.
De ce elasticitatea cererii pentru anumite bunuri este mare, iar elasticitatea cererii pentru alte
bunuri este mică?
 Accesul la bunuri substituibile: cererea pentru un bun tinde să fie mai elastică faţă de preţ cu
cât bunul este definit mai exact;
 Accesul la bunuri complementare: dacă un bun este un complement minor al unui bun
important, cererea pentru el tinde să fie inelastică. De exemplu, uleiul de motor şi benzina;
 Ponderea cheltuielii pentru un bun în bugetul unei persoane. De exemplu, cum cheltuiala
pentru cumpărarea chibriturilor are o pondere neînsemnată în bugetul unui individ, cererea
pentru chibrituri este inelastică;
 Orizontul de timp: adesea, cererea pentru un bun sau pentru un serviciu este mai puţin elastică
pe termen scurt decât pe termen lung. De exemplu, cantitatea cerută pentru combustibil de
încălzit nu scade pe termen scurt, chiar dacă preţul acestuia creşte, dar, pe termen lung, oamenii
găsesc metode prin care sa diminueze cheltuielile cu încălzirea (o izolare mai bună a
ferestrelor, utilizarea robinetilor termostataţi etc.).

2.Elasticitatea cereii după venit și după prețul altor bunuri

17
 Elasticitatea cererii faţă de venit este raportul modificării procentuale a cantităţii cerute dintr-un
bun, ca urmare a modificării venitului consumatorilor, celelalte condiţii rămânând neschimbate.

EI = ΔQ/ΔI
unde ΔI- modificarea venitului.

Există trei modalităţi de calcula elasticității cererii în raport cu venitul :

1. pentru cazul modificării venitului cu ≤4%

E= (ΔQ/ΔI)*(I/Q), unde {E=ΔQ/ΔI*I1/Q1

E=ΔQ/ΔI*I2/Q2

2.la modificarea venitului >4%

E=ΔQ/ΔI*(I1+I2)/(Q1+Q2)

3.dacă avem o funcţie liniară a cererii Qd=a-bI

E=dQ/dI*I/Q=(a-bI)'* I/Q= -b*I/Q

Elasticitatea cererii faţa de venit este legată de conceptele de bunuri normale şi bunuri
inferioare. În cazul unui bun normal, o creştere a venitului determină o creştere a cererii pentru bunul
respectiv. Deoarece venitul şi cererea se schimbă în acelaşi sens, elasticitatea cererii faţă de venit, în
cazul unui bun normal, are o valoare pozitivă. În cazul unui bun inferior, o creştere a venitului
determină o scădere a cererii pentru bunul respectiv. Deoarece venitul şi cererea se schimbă în sensuri
diferite, elasticitatea cererii faţă de venit, în cazul unui bun inferior, are o valoare negativă.

Elasticitatea incrucişată a cererii sau tranzitivă este raportul modificării procentuale a

cantităţii cerute dintr-un bun, ca urmare a modificării procentuale a preţului pentru alte bunuri,
celelalte condiţii rămânând neschimbate.

EAB=(ΔQA/QA)/(ΔPB/PB)

18
Elasticitatea încrucişată a cererii este legată de conceptele de bunuri substituibile şi bunuri
complementare. Cum salata verde şi varza sunt bunuri substituibile, o creştere a prețului salatei verzi
determină o creştere a cantităţii cerute de varză. Elasticitatea cererii în acest caz este pozitivă. Cum
uleiul de motor şi benzina sunt bunuri complementare, o creştere a preţului benzinei determină o
scădere a cantităţii cerute de ulei de motor. Elasticitatea cererii, în acest caz, este negativă.
Modalitatea matimatică a unei astfel de relaţie este determinată prin:
1. pentru cazul modificării preţului bunului B cu ≤4%

ET= (ΔQA/ΔPB)*(PB/QA)
2.la modificarea preţului bunului B>4%

ET=ΔQA/ΔPB*(P B1+P B2)/(Q A1+Q A2)

3.dacă avem o funcţie liniară a cererii Qd=a±bP

Et=dQA/dPB*PB/QA=(a±bPB)'* PB/QA= ±b*PB/QA

Dacă Et>0 bunul A şi B sunt bunuri substituibile, dacă E t<0 bunurile sunt complimentare, dacă E t≈0
bunurile A şi B sunt bunuri independente de consum.

3. Elasticitatea ofertei. Determinarea elasticităţii ofertei.

Elasticitatea ofertei este raportul modificării procentuale a cantităţii faţă de preţ oferite dintr-
un bun, ca urmare a modificării procentuale a preţului, celelalte condiţii rămânând neschimbate.
Ea se apreciază cu ajutorul coeficientului de elasticitate a ofertei în funcţie de pret ( Ep sau Keox/Px),
determinat ca un raport între variaţia relativă sau procentuală a cantităţii oferite şi variaţia relativă sau
procentuală a preţului, pe baza uneia dintre relaţiile:

Es=ΔQ/ΔP

Modalitatea de a calcula elasticitatea după preţ cunoaşte trei metode:

1. pentru cazul modificării preţului cu ≤4%

Es= (ΔQs/ΔPs)*(Ps/Qs), unde {E=ΔQ/ΔP*P1/Q1

E=ΔQ/ΔP*P2/Q2

2.la modificarea preţului >4%

Es=ΔQ/ΔP*(P1+P2)/(Q1+Q2)

3.dacă avem o funcţie liniară a cererii Qs=a+bP

Es=dQ/dP*P/Q=(a+bP)'* P/Q= +b*P/Q

Fig 10 Modalitate de calcul al elasticităţii ofertei

19
În funcţie de sensibilitatea ofertei la modificarea preţului se disting:
Oferta elastică la preţ se modifică în acelaşi sens cu preţul, dar mai intens. Ea se identifică prin
faptul că Es > 1, iar grafic evoluează după o curbă OO' care, plecând din origine, se situează sub
bisectoare (figura 11) şi o formează cu abcisă un unghi 45º .
Oferta inelastică la preţ se modifică în acelaşi sens cu preţul, dar mai lent. Se identifică analitic
prin Es < 1 > 0 şi evoluează dupa o curba OO" situată deasupra bisectoarei, corespunzatoare unghiului
yox, formînd cu abscisa un unghi > 45º .
Oferta cu elasticitate unitară este aceea care se modifică în acelaşi sens cu preţul şi cu aceeaşi
intensitate. Analitic, se dentifică prin coeficientul de elasticitate a ofertei în raport de preţul unitar
Es= 1. Din punct de vedere grafic, diagrama ofertei de elasticitate unitara se suprapune bisectoarei
unghiului yox.
Fig.11 Oferta elastică şi inelastică.

Ştiinţa economică a imaginat şi două tipuri teoretice de ofertă: oferta perfec elastică şi oferta perfect
inelastică.
Oferta perfect elastică este aceea la care o modificare infinitezimală a preţului determină
modificarea spectaculoasă şi în acelaşi sens a ofertei (figura 12). Grafic, oferta elastică este
reprezentată printr-o dreaptă aproape paralelă la axa ox, iar analitic, prin coeficientul de elasticitate a
ofertei care are valoarea infinit (Es= ∞ ).
Oferta perfect inelastică este aceea la care modificarea preţului rămâne „indiferentă", practic
neschimbată, (figura 12) sau îi determină o modificare infinitezimală. Analitic, oferta perfect inelastica
are un coeficient de elasticitate în raport de preţ cu valoarea nulă (E s = 0), iar din punct de vedere
grafic este reprezentată printr-o diagramă paralelă la axa oy.
Capacitatea ofertei de a se modifica mai repede, mai lent sau identic în raport cu modificarea preţului
depinde de imprejurări ce ţin de condiţiile specifice ale fiecărui întreprinzător, de strategia de piaţă
promovată de catre fiecare firmă, de tactica de marketing adoptată, de domeniul (ramura de activitate)
şi conjunctura generala a economiei.
Figura 12 Oferta perfect elastică, oferta perfect inelastică
20
 Elasticitatea ofertei faţă de cost exprimă sensibilitatea sa la modificarea costului, sub incidenţa
unor factori exogeni sau endogeni firmei. Ea se apreciază prin coeficientul de elasticitate a ofertei în
functie de cost Ec şi se determină ca un raport între variaţia relativă sau procentuală a cantităţii oferite
(Qx) şi modificarea relativă sau procentuală a costului unitar (Dx) pe baza uneia dintre relaţiile de mai
jos:
Întrucât cantitatea oferită se afla în relaţie negativă (inversă) cu costul unitar ( şi marginal), pentru a
preveni ca indicatorul Ec să aibă totdeauna valori negative în faţa fracţiei se aşaza semnul minus sau
rezultatul se înmulţeşte cu - 1.
Când oferta se modifică mai intens şi în sens contrar costului unitar, oferta în funcţie de cost este
elastică, Ec având valoare supraunitară. Dacă costul unitar se reduce, iar oferta este elastică, profitul
total creşte.Daca oferta se modifică mai incet şi în sens contrar costului unitar, oferta în funcţie de cost
este inelastica, Ec, având valoare subunitară. Când oferta şi costul unitar se modifică cu aceeaşi
intensitate, dar în sens contrar, oferta în funcţie de cost este de elasticitate unitara, Ec, având valoare
unitară.

21
 Subiectul 3. Teoria comportării consumatorului

1 .Elementele modelului de comportament al consumatorului. Noţiunea de

utilitate.
2. Teoriile utilităţii. Tipuride utilitate.
3. Curba de indiferenţă şi caracteristicele lor. Rata marginală de substituţie.
4. Constrîngere bugetară. Decizia optimă a consumatorului.

1 .Elementele modelului de comportament al consumatorului. Noţiunea de

utilitate.

Teoria comportamentului consumatorului studiază procesul de alegere şi de

decizie prin care consumatorul, pornind de la preferinţele proprii, resursele de care dispune (adică
bugetul disponibil pentru achiziţii) şi de la condiţiile pieţei adică preţurile bunurilor, oferta,
concurenţa) urmareşte sa-şi maximizeze satisfactia sub constrangere.
Teoria care studiază comportamentul pleacă de la ipotezele: consumatorul se comportă raţional, are o
funcţie-obiectiv de utilitate pe care urmareşte s-o maximizeze; este capabil de alegere pe bază de calcul
economic şi de completă informare în ceea ce priveşte propriile preferinţe şi condiţiile pieţei. În felul
acesta, el îşi maximizează bunăstarea în condiţiile date, ceea ce se realizează prin consumarea unor
cantităţi, calităţi şi structuri determinate de bunuri economice. Privită individual, în sens
microeconomic, maximizarea bunăstării este sinonimă cu maximizarea utilităţii economice pe care
consumatorul o resimte de pe urma bunurilor ce şi le-a apropriat şi consumat.
Utilitatea- plăcerea, satisfacţia sau nevoia îndeplinită pe care oamenii o au în
urma consumării unui bun sau a unui serviciu.
Privită sub aspect tehnic, utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie, proprietate
care decurge şi se exprimă prin trăsăturile, caracteristicile şi însuşirile intrinseci ale fiecărui bun sau
clase omogene de bunuri; este studiată în special de merceologie, fiind numită şi valoare de
întrebuinţare.
Teoria economică se ocupă de utilitate sub aspect tehnic doar în subsidiar, în măsura în care ea este
necesară pentru o analiză economică mai complexă.
Spre deosebire de sensul tehnic al utilităţii, sensul economic al acesteia include raportarea la o
nevoie, la o trebuinţă concretă a nonposesorului. Doar în măsură în care, prin însuşirile sale, un bun
(respectiv, o cantitate determinată din acesta) răspunde unei nevoi a nonposesorului, devine posibil
raportul economic de piaţă – tranzacţia bilaterală de piaţă – caracteristică economiei de schimb.
Utilitatea economică are un caracter individual şi subiectiv.
În teoria economică modernă, bazată pe abordările neoclasice, utilitatea unui bun capată sens
economic atunci când sunt îndeplinite cumulativ anumite condiţii:
 proprietăţile, însuşirile bunului vin în întâmpinarea unei nevoi a cumparatorului, nevoie reală sau
imaginară, conforma sau nu cu normele morale, cu sistemul de valori dominante, cu tradiţiile şi
obiceiurile în care acesta traieşte, iar el conştientizează şi este convins că respectivul bun economic îi
aduce o satisfacţie, îi conferă, prin consum, o anumită plăcere. Este lipsit de importanţă dacă aceasta
convingere este fundamentată ştiintific sau este doar o iluzie;
 cumpărătorul dispune de abilitatea şi de cunoştinţele necesare sau de conexiunile tehnico-
economice cerute pentru a obţine satisfacţie de pe urma respectivului bun. De exemplu, pentru o
persoană inaptă să conducă un automobil, acesta nu are utilitate economică, oricât de semnificative ar
fi caracteristicile sale tehnice. Pentru un analfabet, o carte, oricât de importantă ar fi, nu prezintă
utilitate economică ( şi cu atat mai puţin culturală), în afară de cazul în care o cumpără în scopuri
speculative.

22
 Pe baza acestor criterii, se poate aprecia că utilitatea economică sintetizează importanţa, preţuirea pe
care o persoană o acordă, la un moment dat şi în condiţii determinate, fiecărei unităţi dintr-o mulţime
de bunuri identice pe care nu le posedă, dar pe care este dispus să le achiziţioneze. Este, în fond,
satisfacţia pe care o resimte prin consumarea unei cantităţi determinate dintr-un bun sau un pachet de
bunuri.
Aprecierea utilităţii economice are un caracter eminamente individual şi subiectiv, ea fiind diferită de
la un individ la altul.
Un bun poate avea utilitate economică pentru un individ, dar nu are pentru un altul. Ea depinde de
raportul pe care îl stabileşte fiecare dintre proprietăţile bunului şi intensitatea nevoilor sale, raport
influenţat de nivelul de cultură, de gradul de informare, de aspiraţiile şi opţiunile fiecăruia, ca şi de
cantitatea bunurilor la care el are acces etc. Mai mult chiar, aceeaşi persoană apreciază ca unităţi
(doze) din acelaşi bun au utilitate economică diferită, în funcţie de cantitatea şi momentul când
acestea sunt disponibile. Astfel, dacă presupunem că o cantitate de un kilogram de carne consumată de
o persoană în decurs de o săptămână are, pentru acesta, o anumită utilitate, dublarea acestei cantităţi
poate duce la creşterea satisfacţiei, dar nu în aceeaşi proporţie; utilitatea economică a celui de al doilea
kilogram de carne este mai redusă decât a primului. In acest sens, Alfred Marchall, exponent de seamă
al şcolii de la Cambridge, sublinia că „marimea intensităţii unei plăceri descreşte progresiv până la
saturare, dacă este satisfacută în mod continuu”; această semnifică faptul ca utilitatea primei unităţi
(doze) dintr-un bun economic este mai ridicată şi se reduce succesiv, treptat, cu fiecare noua doza
(unitate) de bun care se confruntă cu o nevoie în descreştere . Din cele mai de sus devine necesară
distincţia între utilitatea totală şi utilitatea adiţională (marginală).

2. Teoriile utilităţii. Tipuride utilitate.

Utilitatea totală este satisfacţia care se obţine (sau este aşteptată) prin consumarea
unei cantităţi determinate dintr-un bun de consum (sau pachet de bunuri). Ea este în funcţie de
cantitatea consumată: creşte pe masura ce sporeşte cantitatea(Q) consumată din respectivul bun de
consum.

UT = f (Q)

Modificarea utilităţii totale, realizată prin creşterea consumului dintr-un bun cu o unitate (doză), se
apreciază prin conceptul de utilitate marginală.
Utilitatea marginala (Umg) reprezinta variatia utilităţii totale (ΔUT), care rezultă
prin creşterea cu o unitate (ΔQ) a cantităţii consumată dintr-un bun (consumul celorlalte bunuri fiind
dat); sau preţuirea (valoarea) acordată ultimei doze consumate dintr-un bun.
Ea se determina prin relaţia:

Umg = ΔUT / ΔQ

În baza utilităţii marginale, consumatorul nu acordă mulţimii dozelor (unităţilor) dintr-un anumit bun
aceeaşi valoare importantă; fiecare doză are pentru el o utilitate marginală şi deci valoare specifică.
Prima doză, care vine în întâmpinarea celei mai intense nevoi, are o utilitate marginală ( şi valoare)
mai mare; pe masură ce consumul creşte, Umg rămâne pozitivă, dar este descrescătoare şi devine nulă
prin consumarea dozei care satisface integral nevoile (pragul de saţietate). In condiţiile în care
consumul continua peste acest nivel, Umg devine negativă, generându-i consumatorului o
insatisfacţie. Astfel, dozele x1 , x2 … xn din bunul X îi aduc consumatorului satisfacţii adiţionale u1,
u2 … u n descrescânde, respectiv u1 > u2 …>un. Fiind un cumpărător, consumatorul îşi mareşte
achiziţiile dintr-un bun atâta timp cât valoarea pe care o atribuie fiecarei doze suplimentare depaşeşte
(sau cel mult este egală) cu suma pe care trebuie s-o plătească pentru fiecare.
Aceasta permite generalizarea sub forma legii utilităţii marginale descrescânde.

23
Fig.13 Model de analiză a utilităţii totale şi marginale

Transpunerea valorilor tabelului în grafic

Diagrama utilităţii total Diagrama utilităţii marginale

Legea utilităţii marginale descrescânde (prima lege a lui Gossen), formulată

pentru prima dată de către H. H. Gossen în 1854, postulează că, atunci „când cantitatea consumată
dintr-un bun economic creşte, utilitatea marginală (adică utilitatea adiţională adăugată de ultima doza)
tinde să se diminueze”.
Sau, aşa cum subliniază P. Samuelson, în baza legii utilităţii marginale descrescânde, „cantitatea de
utilitate suplimentară sau marginală se diminueazî în măsura în care o persoană consumă mai mult
dintr-un bun , consumul din celelalte fiind constant”. Utilitatea marginală descrescandă decurge din
faptul că placerea (satisfacţia) pe care consumatorul o resimte când mareşte cantitatea consumată dintr-
un bun este din ce în ce mai mica, pentru că fiecare unitate adiţională se adresează unei nevoi în
scădere, mai puţin intensă.
Pe baza ipotezei legii utilităţii marginale descrescânde, cu cât o persoana a
consumat mai mult dintr-un bun, cu atât mai puţin este dispusă să plătească pentru a-şi spori
consumul din acel bun cu înca o unitate (toate celelalte împrejurări fiind constante). Evoluţia
utilităţii marginale determină şi comportamentul consumatorului la modificarea preţului, respectiv,
elasticitatea diferită a cererii în raport de evoluţia preţului la acelaşi bun şi la bunuri diferite.

3. Curba de indiferenţă şi caracteristicele lor. Rata marginală de substituţie.

Masurarea utilităţii economice este o problemă amplu dezbătută în literatura economică.

Dificultatea găsirii unor soluţii viabile decurge din natura utilităţii economice: ea depăşeşte sfera
economicului, are conotaţii psihologice şi subiective, implică judecăţi de valoare, stari de spirit,
incidente ale mediului economic, social, politic şi natural etc.
De-a lungul timpului au fost propuse doua scale (modalităţi) de măsurare a utilităţii economice:
măsurarea cardinala şi cea ordinală.
Măsurarea cardinală presupune ca un consumator dat să acorde fiecărei unităţi (doze) dintr-
un bun sau altul o preţuire mai mare sau mai mică, exprimată printr-un număr de unităţi de utilitate,
numite utili.

24
Se presupune ca un consumator evaluează că 1 kg de struguri îi aduce o satisfacţie de 8 utili, dublă faţă
de 1 kg de pâine (evaluată la 4 utili), respectiv 1/3 faţă de 1 kg de carne (24 utili) ş.a.m.d. Prin această
evaluare, se consideră un consumator care posedă cunoştinţe exacte asupra numarului de unităţi de
satisfacţie (utili) pe care i le procură fiecare cantitate (doză) din orice bun şi compară într-o manieră
sigură utilitatea diferitelor bunuri, apoi efectuează un calcul economic riguros. Măsurarea cardinală a
cunoscut în timp interpretări diferite, iar în prezent este utilizată doar în scopuri didactice şi
metodologice pentru că nu există un etalon universal acceptat pentru a măsura placerea şi fericirea.
Din punctul de vedere modern , utilitatea totala pe care o resimte un consumator prin consumărea a
„n” doze din unul sau mai multe bunuri este măsurată prin suma de bani pe care ar plăti-o pentru acea
cantitate dacă alternativa ar fi lipsa bunurilor. Prin contrast, utilitatea marginala a unei singure doze
este măsurată prin suma de bani pe care consumatorul ar fi dispus s-o cedeze pentru respectiva doză .
Măsurarea ordinaăa, iniţiatăîin special de catre Vilfredo Pareto şi John Hicks, presupune un
consumator capabil să claseze (ordoneze) bunurile şi pachetele („co urile”) de bunuri nu prin
măsurarea cardinală a utilităţii economice, ci în ordinea în care le preferă în condiţii determinate de loc
şi timp.
Revenind la exemplul de mai sus, măsurarea ordinală se limitează la a aprecia că respectivul
consumator, în condiţiile date, preferă un kg de carne unui kg de struguri, respectiv de pâine. Ca atare,
ordinea preferinţelor sale este: I. 1 kg de carne; II. 1 kg de struguri; III. 1 kg de pâine. Ca atare, când
face alegeri, cumpărătorul consumator nu apelează la evaluări cifrice ale utilităţii economice, ci
ierarhizează bunurile sau pachetele de bunuri în ordinea preferinţelor sale subiective, stabilind ordinea
în care preferă bunurile şi nu mărimea cardinală (cifrică) a satisfacţiei. Nici un consumator nu
încearca sa folosească indici prin care să se convingă că un produs sau un pachet de bunuri îi aduc o
satisfacţie identică, mai mică sau mai mare. In virtutea măsurării ordinale, consumatorii pot opta între
consumul a două bunuri (sau pachete, respectiv combinaţii de bunuri), exprimandu-şi preferinţele, fără
ca această decizie să impună şi precizarea riguroasă a gradului în care este preferat un bun comparativ
cu altul, adică fără a fi necesar să se precizeze nici cu cât este el mai preferat, nici cu cât mai multă
satisfacţie îi aduce.
Instrumentele principale în alegerea consumatorului, bazată pe măsurarea ordinală, sunt: curba de
indiferenţa (numita şi isophelima sau curba de isoutilitate) şi rata marginală de substituţie (RMS).
Curba de indiferenţă reprezintă o totalitate de puncte cu coordonatele cărora determină seturi
de bunuri preferate în aceeşi măsură de consum şi îi aduc acestuia, acelaşi nivel de utilitate.

Fig.14 modelul curbelor de indiferenţă după tabelul din fig. 13

Proprietăţile curbei de indeferenţă:

1. cu cât curba de indiferenţă este mai îndepărtată de origine cu atât ea indică un nivel mai înalt
de utilitate U2>U1 setul A'''Ε''' aduce cea mai mare utilitate
2. două curbe de indiferenţă nu se vor intersecta niciodată deoarece fiecare dintre ele indică un
anumit nivel de utilitate diferit unul de altul

25
 3. curbele de indiferenţă au o înclinaţie sau o pantă negativă care poate fi determinată prin
intermediul ratei marginale de substituire a bunului. (MRS xy)
Cantitatea dintr-un bun economic la care consumatorul este dispus să renunţe în schimbul unei
doze suplimentare din altul pastrandu-şi acelaşi nivel de satisfacţie (de utilitate agregată), se numeşte
rata marginală de substituire (RMS sau MRS).

MRSxy=ΔQy/ΔQx= MUx/MUy

Din punct de vedere matematic, RMS reprezintă panta isophelimei. Pentru a se mentine aceeaşi
utilitate agregată trebuie ca utilitatea adiţionala care se obţine pe baza suplimentării consumului din
bunul x, să fie egală cu utilitatea
la care se renunţă prin micşorarea consumului din bunul y . Cu cât ΔQy 1>ΔQy2 cu atât MRS se
micşorează, pe măsură ce ne deplasăm de la stânga spre dreapta pe aceeşi curbă.
Tipurile curbelor de indiferenţă
1. curbe clasice care presupun o anumită substituibilitate, pentru acestea MRS se micşorează pe
măsura în care ne deplasăm de la stânga spre dreapta pe aceeşi curbă

2. curbe de indiferenţă pentru o substituire perfectă a bunului , MRS=1, specifică bunurilor

perfect substituibile.

3. curbe de indiferenţă pentru o substituibilitate a bunului 0, MRS=0 în toate punctele, specifică

bunurilor complementare.

4. Constrîngere bugetară. Decizia optimă a consumatorului.

Făcând alegerea, consumatorul se întâlneşte cu anumite restricţii:

1. tipurile de bunuri economice
2. preţul lor
26
 3. mărimea venitului
4. alţi factori
La o analiză a relaţiei consumului şi mărimea venitului un anumit venit disponibil (I), la
preţurile unitare ale bunurilor economice x şi y (Px , Py) sunt date, reprezintă variabile exogene în
raport cu forţa sa de decizie.
Cu venitul disponibil I şi în condiţiile preţurilor Px , Py, consumatorul poate realiza variate combinaţii
de achiziţii, respectiv cantităţi diferite x1 , x2 … xn din bunul x şi y1, y2 …yn din bunul y, astfel se
prezintă linia bugetară ce rezultă din relaţia :

I=PxQx+PyQy

Din corelaţia de mai sus putem stabili că

Linia bugetară este o totalitate de puncte coordonatele căreea determină combinaţia de bunuri
acesibile pentru consumator în cadrul restricţii bugetare date
Fig. 15 Linia bugetară

Panta (înclinaţia) liniei bugetare estedeterminată de raportul preţurilor şi exprimă din punct de

vedere economic cu cît se poate substitui marfa X cu marfa Y.

In faţa preferinţelor subiective alternative, exprimate în diferite programe de consum ( şi
curbe de indiferenţă), şi a restricţiilor economice (dar care şi ele oferă mai multe alternative),
cumpărătorul trebuie să aleagă, să decidă asupra achiziţiilor, consumului. Opţiunea (decizia) nu este
întâmplătoare, ci trebuie fundamentată în aşa fel încât să-i asigure echilibrul.
Se consideră că un consumator îşi asigură echilibrul atunci cînd obţine de pe urma achiziţiilor
efectuate, cea mai mare utilitate (satisfacţie) posibilă pornind de la preferinţele exprimate sub forma
programelor de consum şi ţinând seama de venitul şi de preţurile unitare ale bunurilor economice.
Cu alte cuvinte, echilibrul consumatorului desemnează acea variantă de repartizare a
venitului spre reţete de achiziţie care îi asigură maximum de satisfacţie (utilitate agregată)
comparativ cu oricare altă variantă, în condiţiile venitului disponibil şi ale preţurilor date.

Echilibrul consumatorului = max.UT.

Din punct de vedere analitic, starea de echilibru se asigură în varianta de achiziţii care satisface
cumulative condiţiile:

27
Aceasta exprimă faptul că raportul dintre utilităţile marginale ale dozelor achiziţionate (exprimat prin
panta isophelimei) este egal cu raportul dintre preţurile unitare ale bunurilor care sunt achiziţionate şi
care exprimă panta dreptei bugetului.
Cu alte cuvinte, raportul dintre utilităţile marginale ale bunurilor achiziţionate este egal cu raportul
dintre preţurile unitare ale celor două bunuri.
Sau, altfel spus, raportul utilitate marginală/preţ pentru cele doua (n) bunuri este acelaşi.

Pentru maximizarea utilităţii totale – când venitul nominal şi preţurile unitare sunt date – este necesar
ca, pentru achiziţionarea diferitelor bunuri, venitul să fie repartizat în aşa fel încât ultima unitate
monetară cheltuită pentru cumpararea oricărui bun să aducă aceeaşi unitate marginală. O asemenea
situatie P. Samuelson o numeşte „legea utilităţii marginale egale pe unitate monetară” şi desemnează
decizia optimală de achiziţie şi consum. „Trebuie să ne determinăm în aşa fel consumul, încât fiecare
bun să ne aducă aceeaşi utilitate marginală pentru ultimul dolar cheltuit. Intr-o asemenea situaţie,
achiziţiile procura maximum de satisfacţie sau utilitate.”

Echilibrul consumatorului poate fi influenţate de modificarea preţului unuia din bunuri sau
modificarea venitului disponibil.
Dacă venitul creşte se va putea consuma mai mult din ambele bunuri (x,y). Constrîngerea
bugetară se relaxează prin deplasarea curbei spre dreapta, iar cînd venitul se reduce se consumă mai
puţin din (x,y), deplasarea curbei se face spre stînga. Curbele E1, E2, E3 reflectă cum se modifică
programul de consum în raport cu modificarea venitului, presupunînd că preţurile sunt relativ
constante.

Dacă preţul unui bun scade, linia bugetului se va deplasa spre dreapta deoarece venitul va
creşte ca urmare a scăderii preşurilor.

28
 Teoria comportamentului producătorului

1. Definiţia producţiei. Funcţia de producţie şi perticularităţile ei.

2. Izocoante și harta izocoantelor. Substituirea factorilor de producție.
3. Procesul de producţie în perioadă scurtă și lungă de timp.
4. Extinderea la scara producţiei.

1. Definiţia producţiei. Funcţia de producţie şi perticularităţile ei.

Noţiunea de producţie poate fi caracterizată sub două aspecte:
 Ca proces de producţie
 Ca rezultat al procesului de producţie.
Procesul de producţie reprezintă o succesiune de activităţi, o corelaţie de întrări (totalitate de resurse
umane, materiale şi monetare atrase şi incluse în activitatea economică) şi ieşiri (ansamblu de produse
şi servicii propuse de firmă pe piaţă).
Producţia este procesul sau operaţiunea prin care unele bunuri şi servicii se transformă în alte bunuri şi
servicii cu ajutorul muncii. Deci, în vederea satisfacerii cerinţelor consumatorilor, agenţii economici
îşi investesc capitalul în sfera productivă.
Activitatea de producție înseamnă transformarea factorilor de producție în bunuri. Combinarea
factorilor de producție este un proces care se bazează pe următoarele caracteristici ale factorilor de
producție:
a. divizibilitatea (pentru bunuri substituibile)
b. adaptabilitatea (pentru bunuri substituibile)
c. substituibilitatea
d. complementaritatea
Aceste două procese pot fi reprezentate şi apreciată prin intermediul funcţiei de producţie şi a
indicatorilor ca productivitatea totală, productivitatea medie, productivitatea marginală şi factorilor de
producţie munca , capital, materie primă.
Funcţia de producţie este dependenţa dintre consumul de factori de producţie, conform unei tehnologii
speciale de fabricare şi volum de producţie obţinută.
Q=f(K,L), unde K-capital, L- munca
Proprietăţile funcţiei de producţie sunt:
1. În perioada scurtă de timp când producătorul poate modifica doar un singur factor de
producţie, celălalt rămânând constant, volumul de producţie se va amjora până la o anumită
limită, depăsind combinaţia optimă de factori volumul se va micşora.
2. În cadrul unui proces de producţie factorii de producţie pot fi complimentari determinânând o
majorare a volumului de producţie sau pot fi substituibile determinând o majorare a volumului
de producţie sau o păstrare constantă a volumului de producţie.
3. în perioada lungă de timp substituirea factorilor de producţie e mai elastică decât în perioada
scurtă de timp.
Tipurile funcţiei de producţie:
1. Funcţia de producţie tip Liontev
Q= min (αK,βL),
care presupune minim consum de factori cu scopul obţinerii unui volum optimal de producţie. Funcţia
presupune o completare perfectă a factorilor,α şi β sunt indicatorii productivităţii factorilor de
producţie
2. funcţia de producţie de tip Cob- Douglas
Q=AKα,Lβ,
unde α şi β sunt coeficienţii elasticităţii volumului de producţie, în rapot cu modul consumului de
factori. De exemplu dacă consumul de capital se va modifica cu 1%, atunci volumul de producţie se va
modifica cu 2%. Funcţia dată este pentru o substituire a factorilor.
29
2.Izocoante și harta izocoantelor. Substituirea factorilor de producție.
Un proces de producţie se poate ilustra prin intermediul nu numai prin funcţiei dar şi prin matricea
producţiei şi prin izocoantă.
Izocoanta reprezintă totalitatea de puncte coordonatele cărora de termină combinarea factorilor de
producţie ce permit producţia să obţină un volum dat de bunuri.
Proprietăţile izocoontelor:
1. cu cât izocoanta este mai îndepărtată de origine cu atât ea indică un nivel mai înalt al volumului
de producţie
2. două izocoante cu funcţii de producţie diferite nu se vor intersecta, deoarece fiecare presupune
un anumit volum de producţie obţinut
3. izocoantele au o înclinaţie descreminătoare prin intermediul ratei marginale de substituire
tehnologică a factorilor de producţie
MRTSLK=ΔK/ΔL=1
MRTSLk se va micşora pe măsură ce ne deplasăm de la stânga spre dreapta pe aceeşi izocoantă.
MRTSLk determină de câte unităţi de capital, trebuie să se refuze producătorul în favoarea unei unităţi
suplimentare în factorul muncă.
Fig. 16 Izocoanta

3.Procesul de producţie pe termen scurt și lung de timp

Se caracterizează prin faptul că producătorul poate modifica consumul unui singur factor de producţie.
Astfel, pot fi calculaţi indicatorii productivităţii factorului procesului de producţie: Q=f(K,L).
În cazul modificării factorului munca , iar a capitalului constant se aplică următorii indici economici:
A) TPL- produsul total al muncii- volumul total de producţie fabricat cu ajutorul unui volum
constant de capital şi a unui volum variabil de muncă
TPL=QL
B) Produs mediu al muncii, volumul de producţie fabricat pe unitate a factorului variabil de
muncă APl=TPL/L=Q/L
C) Produsul marginal MPL=ΔQ/ΔL. -sporul de producţie care se obţine prin utilizarea unei unităţi
suplimentare de muncă, în condiţiile în care folosirea celorlaţi factori de producţie rămâne
neschimbată.
În cazul L- constant, K- variabil se aplică indicii:
1. TPK- produsul total al capitalului, volumul total al producţiei fabricat cu ajutorul
capitalului TPK=QK
2. APK- produsul mediu al capitalului APK=TPK/K=QK/K
3. MPK-produsul marginal al capitalului MPK=ΔTPK/ΔK
Procesul de producţie pe termen lung se caracterizează prin faptul că poate fi modificat consumul
factorilor de producţie, toţi factorii se pot substitui reciproc. Substituirea factorilor de producţie este
caracterizată prin noţiunea de rata marginală de substituire tehnologică. Rata marginală de substituire
tehnologică reprezintă cantitatea suplimentară dintr-un factor necesară pentru a compensa reducerea cu
o unitate a unui alt factor, în condițiile mențineriiconstante a volumului de producție. MRST = -Δ
K/ΔL =MPL/MPK.
Deosebim următoarele grade de substituire a factorilor de producţie:

30
 1. substituitatea perfectă când MRST este constantă în condiţiiile cînd utilizarea unei unități
suplimentare dintr-un factor presupune renunțarea la aceiași cantitate din al doilea factor;
2. procesul de producţie cere o complimentaritate strictă a factorilor de producţie (de exemplu
organizarea activităţii parcului de autobuse). Într-un schimb se cere ca fiecare maşină să fie
asigurată cu un singur şofer. Mărirea numărului de şoferi într-un schimb la o maşină nu are nici
un efect.
3. substituirea imperfectă. În acest caz MRST este descrecătoare. Utilizarea unei unități
suplimentare dintr-un factor presupune renunțarea la o cantitate din al doilea factor, care nu
urmeză o lege liniară.

4. Efectele de extindere la scara producţiei

Modificările factorilor de producţie condiţionează apariţia randamentului factorial şi de scară.
Legea randamentelor descrescătoarei reflectă situaţia care la un anumit nivel tehnic, sporirea utilizării
unui factor variabil, în condiţiile unei cantităţi anumite a factorilor fizici, va condiţiona o creştere a
producţiei din ce în ce mai slabă. Cu alte cuvinte o creştere suplimentară a factorilor va adăuga o
cantitate de producţie mai mică decât unitatea precedentă.

Zona I – producția crește mai rapid decît factorul variabil utilizat, ceea ce determină creșterea produsului
marginal;
Zona II- producția totală crește, dar într-un ritm mai redus decît creșterea factorului variabil, ceea ce detemină
reducerea produsului marginal;
Zona III – producția totală scade, iar produsul marginal devine negativ.
Între , și există următoarele relații:
 Dacă > , atunci crește;
 Dacă < , atunci scade;
 Dacă are valoare maximă, atunci = 0;
 este maximă în punctul de intersecție a și ;
 Dacă = , atunci se determină volumul optimal de factori de producție variabili.

Sporind factorul variabil se va observa o descreştere a productivităţii marginale. Ceea ce

condiţionează extinderea la scara producţiei sau randamentul la scară.
Randamentele la scară reprezintă majorarea volumului de producșie ca rezultat al majorării de
către producător a consumului de factori de producție în aceiași proporție și în aceiași direcție.

Dacă avem funcţia bifactorială de producţie Q=f(KL), în condiţiile producţiei în termen lung,
adăugăm αQ=f(βK, βL) se poate determina tipul randamentului, unde coeficientul α- este coeficient
de modificare a volumului producţiei α= Q2/Q1, β – coeficient de modificare a factorului
βL=L2/L1,βK=K2/K1
31
Există trei tipuri de randament de scară:
- crescător (creșterea în proporții egale a celor doi factori de producție determină o creștere din ce în ce
mai mare a producției);
- descrescător (creșterea în proporții egale a celor doi factori de producție determină o creștere din ce
în ce mai mică a producției);
- constant (creșterea în proporții egale a doi factori determină creșterea în aceeași proporție a
producției).
Un randament poate fi urmărit numai atunci când βL=βK.
Dacă α>β se observă un randament pozitiv de modificare la scară de producţie.
Dacă α<β se observă un randament negativ de modificare la scara de producţie.
Dacă α =β se observă un randament constant de modificare la scara de producţie.
Randamentele de scară indică gradul de expansiune a întreprinderii. Amplificarea mărimii
întreprinderii condiţionează sproirea eficienţei ei. În cazul randamentelor descrescătoare o dată cu
amplificarea întreprinderii se vor acumula pierderi.

Costurile de producție și posibilitatea obținerii profitului

1. Conceptul și clasificarea costurilor de producție;

2. Costurile de producție în perioadă scurtă și lungă de timp;
3. Izocostul și echilibrul producătorului. Efectul de extindere la scara producției.
4. Profitul – tipologia, factorii, maximizarea. Pragul de rentabilitate.

Conceptul și clasificarea costurilor de producţie

Bunurile care sunt necesare unei colectivităţi umane nu se gasesc, în majoritatea lor, de-a gata în
natură, ca bunuri libere, ci trebuie obţinute printr-o activitate umană, astfel apare în mod firesc
problema costului acestora. Dubla ipostază în care apar oamenii în cadrul vieţii sociale, de producatori
şi de consumatori, implică problema folosirii unor resurse (naturale, de timp de muncă, materiale,
financiare etc), care sunt relativ limitate.
In condiţiile economiei de piaţa, în calitate de producatori, oamenii folosesc resursele economice,
limitate, pentru a produce bunuri economice, prin maximizarea câştigurilor (veniturilor).
Decizia de a produce bunuri economice, în condiţiile resurselor relativ limitate, cu îmbunatăţiri
alternative, antrenează două categorii de eforturi: unul, determinat de factorii de productie antrenaţi în
activitatea economica şi altul, în legatură cu renunţările care trebuie făcute, ca urmare a restricţiilor ce
însoţesc posibilităţile.
Resursele alocate pentru a produce anumite bunuri materiale sau servicii, plus pierderile care apar ca
urmare a renunţării de a produce alte bunuri, întrucât posibilităţile de producţie sunt date, formează
costul producătorului. Acesta este format dintr-un cost de productie, concretizat în ansamblul
resurselor economice antrenate spre a fi consumate în producerea anumitor bunuri economice şi dintr-
un cost al renunţării, al alternativei de producţie pierdute, numit şi cost al oportunităţii, sau costul
economic real al alegerii. Costul oportunităţii este un cost relativ, deoarece măsoară câştigul prin
pierdere.
Aşadar, pentru producerea unui bun economic, în condiţiile unor resurse date, cu îmbunătăţiri
alternative, costul poate să fie, în expresie directă, un cost de productie (ca totalitate a cheltuielilor
ocazionate de producerea bunului economic respectiv), iar, în expresie indirectă, un cost al
oportunitatii – determinat prin cantitatea la care se renunţă dintr-un anumit bun, în favoarea producerii
bunului respectiv.
In vederea stabilirii profitului pe care îl obţine un întreprinzator, optând pentru a produce un anumit
bun, este necesar să cunoaştem preţul de pe piaţa bunului respectiv şi ceea ce îl costă pe el producerea
acestuia.
Prin costul producţiei de ofertă înţelegem totalitatea cheltuielilor determinate de consumul de factori
de producţie pentru producerea unui anumit bun economic adus în magazinul de vânzare.
32
Cheltuielile cu factorii de producţie utilizaţi şi consumaţi trebuie să se regăsească în preţul de vânzare
al bunurilor sau serviciilor, pentru a putea fi recuperate şi, astfel, continuată activitatea economica.
Includerea acestor cheltuieli în preţul de vânzare al bunului sau serviciului se face prin costul de
producţie. Acesta reprezintă ceea ce îl costă de fapt pe întreprinzător producerea unui bun sau prestarea
unui serviciu, până la stadiul în care ajunge ca ofertă pe piaţă.
Fiecare factor de producţie are o formă specifică de a se consuma, participând diferit la obţinerea
costurilor pentru producţia respectivă.
Tipologia costurilor de productie exprimă clasificarea acestora dupa o serie de criterii:
A. Pe termen scurt, după relaţia care se creează îintre evoluţia
diferitelor cheltuieli şi modificarea producţiei, costul de producţie este format din: costul variabil şi
costul fix.
In categoria cost variabil (VC) sunt incluse acele cheltuieli de producţie care, pe termen scurt,
evoluează în acelaşi sens cu modificarea producţiei ca, de exemplu: cheltuielile cu materii prime,
materiale, energie, salarii etc. Dacă volumul producţiei este egal cu zero, costul variabil este zero.
In categoria cost fix (FC) sunt incluse acele cheltuieli de producţie care pe termen scurt, nu depind de
volumul producţiei, rămân relativ neschimbate, independent de modificarea producţiei ca, de exemplu,
chiria, iluminatul şi încălzirea, dobânda etc. Daca volumul producţiei este egal cu zero, costul fix are o
valoare pozitivă.
Costul fix al producţiei plus costul variabil al producţiei formează costul total de producţie TC.
TC = FC + VC
Aşa cum rezultă din figura 17, costul fix este o linie paralelă cu axa producţiei, ce pleacă de la un
anumit nivel al costurilor (nu din origine). Aceasta înseamnă că mărimea lui rămâne constantă,
indiferent de evoluţia producţiei. FC reprezintă diferenţa dintre costul total de producţie şi costul
variabil de producţie, iar VC se obţine scăzând din costurile totale pe cele fixe. Astfel, :
FC = TC – VC şi VC = TC – FC
când: Q = 0, TC = FC deoarece VC = O..
Fig.17 Diagrama costurilor

B. După natura cheltuielilor, deosebim două categorii de cost: explicit ş i implicit.

Costul explicit include toate cheltuielile (plăţile), efectuate de către întreprinzător pentru cumpărarea
factorilor de producţie folosiţi la producerea unui anumit bun economic. In această categorie se includ
cheltuielile cu materii prime, materiale, energie şi combustibil, cu forţa de muncă etc. Cheltuielile care
fac parte din costul explicit reprezintă plaţi către posesorii de factori de productie, ce se înregistrează
în contabilitatea firmei în conturi speciale.
Diferenţa între venitul total încasat din vânzarea produselor sau serviciilor şi costul explicit al
acestora este cunoscută sub denumirea de profit contabil.
Costul implicit sau costul oportunităţii, reprezintă suma tuturor veniturilor care ar fi putut fi obţinute
de către întreprinzător de pe urma factorilor de producţie în proprietate, în cea mai bună variantă de
utilizare, la care însă a renunţat.

C. După modul de raportare a costurilor de producţie totale, fixe sau variabile la producţia obţinută,
oţtinem categoriile de costuri medii sau unitare (pe unitatea de produs sau de serviciu).
a) Costul fix mediu (unitar) – AFC – pe o unitate de produs sau de serviciu se obţine prin raportarea
costului fix de producţie la producţia obţinută
AFC = FC/Q

33
b) Costul variabil mediu (unitar) – AVC – pe unitatea de produs sau de serviciu se obţine prin
raportarea costului variabil de producţie la producţia obţinută pe seama lui
AVC = VC/Q.
c) Costul total mediu (unitar) – ATC– se calculează ca raport între costul total de producţie şi volumul
producţiei, sau ca sumă a costului fix mediu şi costului variabil mediu.

ATC=TC/Q=AFC+AVC
Mărimea economică a producţiei firmei
Între categoriile de costuri şi între volumul producţiei există o legătură strânsă. Astfel ATC=ΔCT/ΔQ e
unghiul de înclinaţie a curbei costului total. Curba costului marginal intersectează curbele ATC şi
AVC în puncte care corespund minimului de cheltuieli pe unitate de producţie.
Curbele ATC şi AVC au forma literei U ce demonstrează că în procesul de producţie produsul mediu
al factorului variabil (munca L) la început se măreşte, iar apoi se micşorează. Volumul producţiei care
corespunde minimului AVC e mai mic decât volumul care corespunde minimului pentru ATC.
Distanţa între curbele TC şi VC este egală (pentru un Q dat ) cu mărimea FC. Punctul de maxim al
produsului mediu al factorului variabil coincide cu punctul de minimum al costului variabil mediu.

2. Costurile de producţie în perioada scurtă și lungă de timp

Deoarece în termenul scurt a procesului de producţie vom avea consum atât de factori constanţi
cât şi factori variabili. Costurile de producţie se vor clasifica astfel:
I 1) Costurile fixe (CF) – reprezintă cheltuielile pentru întreţinerea clădirilor, arenda pământului,
reparaţia capitală şi altele. Ele sunt fixe deoarece valoarea lor în perioadă scurtă de timp nu se modifică
odată cu majorarea sau micşorarea volumului de producţie. Ele există chiar şi atunci când la
întreprindere nu se produce.

FC

FC

2) Costurile variabile (CV) – cheltuielile pentru întreţinerea factorului variabil al procesului de

producţie (cheltuieli pentru materia primă, energia electrică, salariile lucrătorilor etc.). La etapele
iniţiale de producţie, CV se majorează într-un ritm mai rapid decât majorarea volumului de producţie.
Pe măsura atingerii cantităţii optime de producţie (Q 1) ritmul de creştere a CV se micşorează, iar o
majorare în continuare a volumului de producţie va duce iarăşi la majorarea ritmurilor de creştere a
CV.

VC VC

Q
Qoptima

34
3) Dacă cunoaştem costurile fixe şi cele variabile putem afla costul total (CT).
CT=CF+CV
II Costurile medii – sunt costurile totale calculate pentru o unitate de producţie.
1) Costul fix mediu (AFC) AFC=CF/Q
Odată cu creşterea cantităţii produse AFC se reduce, curba are înclinaţie negativă

AFC

2) Costul variabil mediu (AVC) AVC=VC/Q

În cazul factorului variabil munca AVC=(PL*L)/Q= PL/APL

AVC

3) Cost total mediu (ATC) ATC=TC/Q=AFC+AVC

35
 AFC
AVC
ATC ATC

AVC

AFC
Q

Valoarea costului mediu în activitatea întreprinderii este determinată de faptul că compararea lor
cu preţul permite de a determina profitul firmei: Profit=Venit total - Cost total
III Costurile marginale (MC) – reprezintă majorarea costurilor totale când se majorează volumul
producţiei cu o unitate. Acest tip de cost are o importanţă strategică deoarece permite de a arăta acele
cheltuieli pe care trebuie să le suporte întreprinderea în cazul când produce o unitate suplimentară de
bun sau poate să arate cât poate să economisească în cazul micşorării volumului produselor cu o
unitate. Este un indicator ce poate fi controlat direct de întreprindere:
MC=∆TC/∆Q=∆(VC+FC)/∆Q, deoarece FC=0=>MC=∆VC/∆Q=δTC/δQ=δVC/δQ
MC=TC', când se cunosc costurile totale
MC=∆TC/∆Q=factorul variabil munca=(PL*∆L)/∆Q= PL/MPL
MC<ATC=>ATC↓
MC>ATC=>ATC↑
MC=ATC=>ATCmin

36
 MC
costuri
ATC

AVC

Costuri de producţie în termen lung. Alegerea optimă a dimensiunii de producţie.

Spre deosebire de termenul scurt, în perioadă lungă de timp producătorul în funcţie de
modificarea consumului de factori poate modifica dimensiunile sale de producţie.
În limita acestor dimensiuni costurile se modifică în conformitate cu modelul într-o perioadă
scurtă de producţie. Într-o perioadă lungă de timp există alternativa alegerii variantelor de producţie,
modificând capacităţile de producţie. De regulă se alege acea variantă de producţie, pentru care
costurile de producţie sunt cele mai scăzute.

37
 MC
ATC ATC0
LATC ATC3
ATC1
LATC

Q
Q0 Q1 Q2 Q3

Curba costului marginal în termen lung exprimă mărimea de variaţie a costurilor, când se
schimbă volumul de producţie, dacă toţi factorii sunt variabili. Aceasta este creşterea costurilor de
producţie, când producătorul are posibilitatea de a schimba mărimea întreprinderii.
În funcţie de efectul modificării la scara de producţie vom avea şi modificări a costurilor totale în
perioadă lungă de timp.
Dacă avem un efect pozitiv de modificare la scară a producţiei, atunci fiecare unitate
suplimentară de producţie micşorează costurile totale.
Dacă avem un efect constant, atunci şi costurile totale (TC) vor rămâne constante.
În cazul efectului negativ, fiecare unitate suplimentară a producţiei majorează costurile medii
totale.

38
Relaţiile dintre costuri
Legăturile ce există între producţie şi cheltuielile minimale posibile pentru asigurarea producţiei este
descrisă de funcţia costurilor.
Funcţia de costuri este dependenţa dintre consumul de factori necesare pentru obţinerea unui volum de
producţie şi cheltuieli efectuate pentru întreţinerea factorilor.
TC=f(Q)=F(KL).
Dacă sunt utilizaţi numai doi factori de producţie: munca şi capitalul, atunci cu cunoaşterea preţurilor
acestor factori PL şi repectiv PK funcţia va avea forma liniară:
TC=PK*K+PL*L-ecuaţia isocostei.

3. Izocostul și echilibrul producătorului. Efectul de extindere la scara producției

Pentru a efectua alegerea optimală, producătorul e pus în anumite limite (restricţii) sub formă de
preţuri, factori de producţie, mărimea veniturilor primite şi nivelul costului de producţie pe care îl
poate realiza producătorul într-o anumită perioadă de timp. Ţinând cont de aceste restricţii în
comportamentul producătorului poate fi introdusă economia costului de producţie, pe baza căreia
putem construi ecuaţia izocostului(combinaţii de resurse care conduc la acelaşi nivel de consumuri de
factori de producţie):
CT=PK*K+PL*L Lmax =TC/PL=20 Lmax(K=0)
PK =20 Kmax =TC/PK=10 Kmax (L=0)
PL=10
CT=200

Linia izocostului reprezintă toate combinaţiile posibile de factori de producţie ce determină

acelaşi nivel total al costului. În rezultatul contrapunerii curbei izocuantei producţiei cu linia
izocostului vom găsi alegerea optimală a producătorului demonstrată grafic în punctul de tangenţă a
izocostului cu izocuanta. Aici se minimizează costurile de producţie.

În punctul de tangenţă PL/PK=MRTS=MPL/MPK=>condiţia de optim a producătorului

MPL/PL=MPK/PK.
Proprietăţile particulare a liniei izocostului:
1) PL, PK – se modifică (↑sau↓)=>se modifică CT

39
 K

TCmin TCmax L

2) PK – constant PL↑sau↓
K

3) PL– constant PK ↑sau↓

K

Panta liniei isocostului :PL/PK=ΔK/ΔL, unde PL- preţul unei unităţi de muncă;PK- preţul unei unităţi de
capital, ΔK şi ΔL modificarea respectivă a unităţilor de capital şi de capital.
Unghiul de înclinaţie a isocostului reprezintă raportul dintre preţul pentru o unitatea factorului munca
şi preţul pentru factorul capital. Sensul economic al isocostului exprimă capacitatea producătorului de
a solicita factorii de producţie. Cu cât unghiul este mai mare cu atât capacitatea este mai mare. Ce
producţie ca volum trebuie să producă întreprinderea ca costul să fie optim?
Din punct de vedere analitic atunci când unghiul de înclinaţie a isocostului este egal cu unghiul de
înclinaţie a izocoantei volum de producţie va fi obținut cu un cost optim, dacă factorii de producţie vor
avea aceeşi mărime a produsului marginal la o unitate bănească cheltuită.
PL/PK=ΔK/ΔL=MPL/MPK=MRST sau MPK/PK=MPL/Pl
Comportarea cheltuielilor în perioada lungă depinde de tipurile de economii condiţionate de sporirea
dimensiunilor întreprinderii. Se deosebesc următoarele tipuri de economii :
1. dacă cu sporirea volumului de producţie cheltuielile medii totale se micşorează, atunci există
economiile de scară
2. dacă o dată cu sporirea dimensiunilor firmei cheltuielile medii totale sporesc, atunci avem lipsa
economiei de scară
3. economiile constanta atunci când indicii menţionaţi mai sus rămân neschimbaţi
Avantajele producţiei la scară mare

40
Economiile de creștere se realizează prin sporirea eficienței economice ca urmare a utilizării unor
factori de producție cu o capacitate mai mare; reducerea cheltuielilor de aprovizionare și
comercializare; reducerea costurilor marginale ș.a.Întrucît de la un anumit nivel de producție ATC
începe să crească este necesar ca decizia de a mări producția să nu aibă caracter permanent, în cadrul
unui orizont lung de timp. De aici reiese faptul că fiecare firmă trebuie să-și dimensioneze optim
activitatea, stabilindu-se ce producție se poate obține cu cel mai mic cost total mediu sau în ce condiții
de producție, toate cheltuielile de producție, desfacere, aprovizionare se pot acoperi din veniturile
încasate pe termen lung.

4. Profitul – tipologia, factorii, maximizarea. Pragul de rentabilitate.

Capacitatea agenţilor economici de a realiza profit-rentabilitate este o formă a eficienţei economice,
care evidenţiază rezultatele financiare ale întreprinderii. Ea măsoară sintetic calitatea activităţilor
desfăşurate în toate stadiile, la toate nivelurile, sintetizează productivitatea consumării factorilor de
producţie, performanţele tuturor activităţilor desfăşurate.
Maximizarea rentabilităţii este scopul urmărit de orice posesor de capital, mobilul întregii activităţi
care se desfăşoară într-o economie de piaţă.
Rentabilitatea asigură resurse atât pentru dezvoltarea activităţilor economice respective, cât şi pentru
sporirea consumului personal şi public.
Rentabilitatea are două forme de existenţă: absolută şi relativă. Ea poate fi urmărită la nivel de produs,
firmă, ramură şi economie naţională.
În formă absolută, rentabilitatea este dată de masa profitului realizat. La nivelul unei firme, unde se
realizează produse (servicii) cu rentabilitate diferită, modelul de calcul al masei profitului este
următorul:
Profitul=Venitul total - Cost total
În formă relativă, rentabilitatea se exprimă prin rata rentabilităţii, definită ca raportul procentual dintre
profit şi capitalul avansat, precum şi dintre profit şi costul de producţie. Sub această formă
rentabilitatea evidenţiază gradul de valorificare a factorilor de producţie, a resurselor avansate sau
consumate.
La nivelul unei firme rata rentabilităţii poate fi determinată:
RKA=(Pr/KA)*100%,
RCT=(Pr/CT)*100%,
RCA=(Pr/CA)*100%, unde:
Pr – profit, KA – capital avansat, CT – cost total, CA – cifra de afaceri
Nivelul şi dinamica rentabilităţii sunt influenţate de numeroşi factori:
Reducerea costului de producţie – se reflectă atât prin sporirea absolută a profitului, ca efect, cât şi
prin diminuarea consumului cu factori de producţie utilizaţi, ca efort. Drept urmare, căile de reducere a
costului de producţie – asigură cu factori de producţie necesari la preţuri de cumpărare cât mai mici;
reducerea consumului de factori de producţie pe unitate de produs, prin creşterea productivităţii
fiecărui factor de producţie; reducerea stocurilor etc. – sunt şi căi de mărire a rentabilităţii.
Reducerea costului de producţie nu trebuie să afecteze negativ calitatea produselor, mediul ambiant şi
epuizarea unor resurse naturale deficitare, ci invers.
Creşterea volumului producţiei constituie o cale de mărire a rentabilităţii, întrucât atrage după sine
mărirea masei profitului în mod direct. Ea acţionează şi indirect, prin reducerea costurilor totale,
întrucât costurile fixe pe termen scurt rămân constante atunci când creşte producţia.
Datorită faptului că unele costuri sunt fixe şi altele variabile, întreprinderea înregistrează în mod
obligatoriu pierderi până la un anumit volum de producţie, peste care va putea obţine profit. Volumul
producţiei (sau cifra de afaceri) dincolo de care producătorul obţine profit se numeşte „punct mort” sau
prag de rentabilitate.
În acest punct, încasările totale obţinute din realizarea mărfurilor (TR) sunt egale cu costurile totale ale
producătorului (TC), iar profitul este nul.
Deci: TV=qr*P=TC; Pr=0
P=TC/qr=ATC, unde:
P – preţul pe unitate de produs, qr – pragul de rentabilitate, ATC – costul total mediu
Nivelul qr poate fi determinat atât algebric cât şi grafic.
41
qr*P=TC
TC=FC+VC
VC=AVC*qr=> qr*P=FC+AVC* qr
qr*P - AVC* qr =FC
qr*(P – AVC)=FC
qr=FC/(P-AVC), unde:
FC – cost fix
VC – cost variabil
AVC – cost variabil mediu
Modalităţile de determinare grafică a qr sunt influenţate de forma funcţiei costului variabil, costului
total, preţ, dacă este liniară sau neliniară în raport cu variaţia producţiei:
TC TR
VC
FC
TC
pierderi
VC
profit

FC

qi
qr

Diagrama qr în relaţie liniară

qi < qr => pierderi
qi = qr => Pr=0
qi >qr => profit
Creşterea şi a vânzărilor pentru maximizarea profitului determină întreprinderea să utilizeze
capacitatea de producţie până la saturaţie, să sporească şi să modernizeze factorii de producţie, să
crească productivitatea. Nivelul pragului de rentabilitate este o mărime dinamică la aceeaşi
întreprindere şi diferită de la întreprindere la întreprindere.
Printre factorii care influenţează pragul de rentabilitate sunt: nivelul şi structura costului de producţie
fix şi variabil, nivelul de evoluţie a preţului, cererea de produse etc.
FC TC
VC TR

profit
pierderi

pierderi

FC

qi
qri qrs
Diagrama qr în relaţie neliniară
qri – prag de rentabilitate inferior
42
qrs – prag de rentabilitate superior
qri < qi< qrs
Nivelul preţurilor de vânzare a mărfurilor.
Pentru a aprecia preţul de vânzare, întreprinderea trebuie să cunoască raportul dintre cererea şi oferta
de produse, gradul de saturaţie a pieţei, evoluţia raportului dintre veniturile cumpărătorilor şi preţurile
produselor, elasticitatea cererii şi a ofertei la evoluţia preţurilor şi veniturilor. Trebuie de luat în
consideraţie faptul că preţurile unor produse sunt influenţate de caracterul sezonier al cererii lor, de un
anumit timp optim, de calitatea produselor. La aprecierea preţului trebuie să se ţină cont de
rentabilitatea la nivel de întreprindere şi nu doar de produs, deoarece nivelul rentabilităţii întreprinderii
depinde nu numai de preţul de vânzare a fiecărui produs, ci şi de volumul producţiei vândute, de costul
total.
Creşterea vitezei de rotaţie a capitalului.
În afara reducerii timpului de producţie propriu-zis, este necesar să se producă şi să se ofere spre
vânzare numai produse cerute pe piaţă, care corespund sistemului de trebuinţe în calitatea şi cantitatea
corespunzătoare, căci rentabile pot fi numai produsele care au fost vândute şi încasată contravaloarea
lor. Producerea fără desfacere trebuie sistată. Pentru accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului,
întreprinderea trebuie să se aprovizioneze cu factori de producţie necesari ca: volum, structură şi
calitate la timpul optim. Tendinţa unor întreprinderi, agenţi economici, de a se aproviziona cu
cantităţile de materie peste posibilităţile normale de continuare a circuitului imobilizează spaţiile de
depozitare – conduc la creşterea costurilor prin dobânzi, chirii etc. la limitarea rentabilităţii.

Întreprinderea în cadrul pieței concurențiale

Unități de conținut:
1. Concurența – esența, funcțiile, clasificarea.
2. Întreprinderea în condițiile pieței cu concurență perfectă.
3. Întreprinderea în condițiile pieței de monopol și monopolistică.
4. Activitatea firmei pe piața oligopolistică.

1. Concurența – esența, funcțiile, clasificarea.

Concurența reprezintă confruntarea deschisă, rivalitatea sau cooperarea dintre agenţii economici
vânzători-ofertanţi, ca rezultat al comportamentului lor specific interesat de atragere a consumatorilor,
în vederea asigurării unor profituri ridicate şi sigure. Scopul concurenței constituie: satisfacerea cererii
consumatorilor; promovarea inovațiilor; alocarea eficientă a resurselor; limitarea puterii economice și
politice; justa distribuție a veniturilor.
Funcțiile concurenței:
 stimulează progresul general (incită agenții economici la inițiativă, creativitate și inovare, utilizarea
rațională a resurselor și sporirea eficienței economice);
 reglarea (ajustarea) reciprocă a cererii și ofertei (înlătură pe cei slabi)
 împiedică realizarea profitului de monopol, asigurând o alocare rațională a resurselor.
 contribuie la reducerea prețurilor de vânzare, în paralel cu diminuarea costurilor și chiar diferențierea
ofertei în vederea satisfacerii exigențelor consumatorilor;
 influențează psihologia subiecților economici (acțiunile ce țin de influențarea consumatorilor prin
diferite modalități de publicitate, relații cu publicul);
 funcția de control asupra puterii economice a fiecărei întreprinderi
Instrumentele luptei de concurenţă pot fi delimitate în două mari categorii: economice(prin preț și
prin produs) şi extraeconomice. Dintre instrumentele economice se menţionează: reducerea costurilor
bunurilor sub cele ale concurenţilor, diminuarea preţurilor de vânzare, condiții de plată, îmbunătăţirea
calităţii, garanției, deservire, reînnoirea sortimentelor, publicitatea, acordarea de facilităţi clienţilor etc.
Cele mai frecvente întâlnite instrumente extraeconomice sunt: obţinerea de informaţii privind
activitatea concurenţilor, sponsorizarea unor activităţi social-culturale de interes local sau naţional,
spionajul economic şi, în unele cazuri care eludează legea, corupţia, şomajul boicotul sau chiar
violenţa deschisă.

43
Clasificarea concurenței.
I. În raport cu instrumentele folosite în lupta cu concurenții:
a) concurența loială (în condițiile respectării legislației);
b) concurența neloială (utilizarea mijloacelor nelegale).
II. După nivelul de manifestare:
a) concurența din interiorul ramurii;
b) concurența dintre ramuri (pentru cea mai avantajoasă utilizare de capital).
III. În funcție de structura pieței:
a) concurența perfectă (model ideal);
b) concurența imperfectă.

Tabelul 7.1
Tipuri de piață în funcție de gradul de concurență
Tipul de Numărul de participanți Accesul pe piață Natura
piață la cerere la ofertă produselor
Concurența foarte mare foarte mare intrare liberă omogene
perfectă
Concurența foarte mare foarte mare intrare liberă diferențiate
monopolistică
Oligopol foarte mare 2-5 limitat pentru ofertanți omogene sau
diferențiate
Monopol foarte mare unul singur restrâns sau complet blocat unicat
pentru ofertanți
Oligopson câțiva foarte mare limitat pentru cumpărători omogene sau
diferențiate
Monopson unul singur foarte mare restrâns sau complet blocat unicat
pentru cumpărători

2. Întreprinderea în condițiile pieței cu concurență perfectă.

Concurența perfectă este o formă ipotetică a pieței în care nici un producător sau consumator nu are
puterea de a influența prețurile de pe piață. Particularitățile pieței cu concurență perfectă sunt:
- atomicitatea participanților care exprimă existența unui număr mare de agenți economici de
putere economică egală sau apropriată, astfel încât nici unul dintre ei nu poate influența în mod
hotărâtor prețul;
-     omogenitatea produselor, ceea ce înseamnă că mărfurile oferite sunt echivalente sau aproape
identice;
-     intrarea și ieșirea liberă pe piață care exprimă capacitatea unei noi firme de a intra pe piață atunci
când costul este inferior prețului de vânzare și de a părăsi ramura economică atunci când prețul este
mai mic decât costul de producție;
-     transparenta perfectă care presupune că toți producătorii și toți consumatorii dispun de o
cunoaștere perfectă a cererii și ofertei, astfel încât pot obține cel mai bun produs sau cel mai bun preț.
- mobilitatea perfectă a factorilor de producție agenții economici pot găsi și utiliza fără restricții
factori de care au nevoie la un moment dat.
În economia reală nu există concurență perfectă, însă pot fi numite câteva piețe ce au caracteristici
apropiate concurenței perfecte. Adesea în calitate de piață cu concurență perfectă este considerată piața
produselor agricole sau piața valorilor mobiliare.
Chiar dacă concurența perfectă este doar un model ideal al economiei, studierea acesteia este necesară
deoarece modul de acțiune a forțelor pieței în vederea alocării eficiente a resurselor poate fi înțeles
doar în baza analizei modelului pieței cu concurență perfectă, evidențiind dezavantajele piețelor reale,
justificând politica concurențială a guvernelor.
Caracteristicile esenţiale ale preţului de echilibru sunt:
1. se informează în mod spontan, prin jocul liber al forţelor pieţei;
2. este o mărime dată, nu poate fi ales în mod liber de producători sau consumatori;
3. preţul de piaţă al bunului respectiv nu va putea fi influenţat nici de producător şi nici de
consumator;
44
 4. echilibrul pieţei nu înseamnă imobilitatea forţelor libere, ci continua mişcare a acestora, ceea
ce face ca preţurile pieţei şi echilibrele acesteia să fie dinamice.
Pe piața cu concurență perfectă firma este primitoare de preț, acesta reprezentând o constantă ce nu
depinde de volumul producției. Pe o astfel de piață veniturile totale se vor modifica de fiecare dată
proporțional modificărilor în volumul vânzărilor.
AR=MR=P* ( P*- preț de echilibru)
Volumul producției ce asigură maximizarea profitului firmei corespunde condiției:
MC=MR=P
În cadrul pieţei concurenţiale fiecare firmă va tinde să-şi maximizeze profitul (Pf) care reprezintă
diferenţa dintre încasările totale (TR) şi costul total (TC):
Pf = TR - TC
Condiţia profitului maxim este reprezentată de relaţia MC=MR, adică atât timp cât MR (încasările
marginale) vor depăşi MC (costurile marginale) firma va decide mărirea cantităţii produse rezultând
din considerentul că fiecare unitate în plus va genera obţinerea profitului.

Figura 7.1. Profitul firmei pe piața concurențială

Pe grafic, mărimea profitului firmei concurenţiale este dat de suprafaţa PABC.

Firma poate decide stoparea temporară a producţiei în situaţia în care venitul obţinut este mai
mic ca costurile totale aferente producţiei: TR<TC, sau TR/Q<TC/Q, sau P<ATC. Firma poate
decide să părăsească piaţa în cazul în care venitul obţinut este mai mic decât mărimea costurilor
variabile. Adică, atunci când TR<VC, sau TR/Q<VC/Q, ori P<AVC.
Echilibrul pieţei caracterizată de concurenţa perfectă se realizează, pe termen scurt, în cazul în care
cantitatea cerută dintr-un bun considerat este egală cu cantitatea oferită din acel bun. Dacă notăm prin
C(Px) cantitatea cerută din bunul x la preţul Px, iar prin O(Px) cantitatea oferită din bunul x la preţul
Px,condiţia de echilibru al pieţei cu concurenţă perfectă este C(Px)=O(Px). Această condiţie determină
simultan preţul de echilibru şi cantitatea corespunzătoare acestuia. Deseori, preţul de fapt practicat de
agenţii economici poate să nu fie acelaşi cu preţul de echilibru. În aceste condiţii se pot întâlni două
situaţii:
1. Preţul practicat este mai mare ca preţul de echilibru.
2. Preţul practicat este mai mic ca preţul de echilibru.
În prima situaţie, cantitatea cerută este inferioară celei oferite, fiindcă preţul este apreciat de
unele categorii de consumatori ca fiind prea mare. Unii dintre ofertanţi nu vor putea să-şi vândă
întreaga cantitate la acest preţ şi concurenţa dintre ei va determina reducerea preţului până la nivelul
preţului de echilibru. În al doilea caz, cantitatea cerută este superioară celei oferite, dar preţul fixat la
acest nivel nu permite unor agenţi economici să-şi recupereze costurile aferente producţiei. Unii
cumpărători nu vor putea să obţină bunul dorit la preţul mare şi îl vor accepta la preţul de echilibru
mai mic. Concurenţa între cumpărători va determina creşterea preţului până la nivelul de echilibru.
Pe o perioadă scurtă de timp volumul ofertei nu poate varia decât între zero şi o limită superioară
impusă de capacităţile de producţie a întreprinderilor participante la tranzacţiile de pe piaţă. O perioadă
lungă capacitatea de producţie poate varia, iar restabilirea echilibrului are loc în condiţii mai favorabile
pentru producători. Oferta poate fi adusă la nivelul cererii pe căi normale, excluzându-se
suprasolicitarea capacităţilor de producţie. Volumul vânzărilor poate fi mărit prin darea în exploatare a
unor noi unităţi, prin înlocuirea sau modernizarea utilajelor vechi, existând suficient timp pentru măsuri
de acest fel. Dacă preţul de echilibru este suficient de mare încât permite întreprinderilor să obţină

45
 profit, el va stimula investirea capitalului şi apariţia de noi întreprinderi. Odată cu creşterea ofertei totale
de la Q1 la Q2 sau de la Q2 la Q3 va avea loc reducerea preţului de la P1 la P2 şi la P3 (figura 3.2).
Fenomenul va continua atât timp cât există perspective de obţinere a profitului. În perioadă lungă de
timp nu există costuri fixe, toate costurile devenind variabile.

Figura 7.2. Echilibrul pe termen lung pe piaţa cu concurenţă perfectă

P = MR = LRMC = SRACmin = LRACmin

3. Întreprinderea în condițiile pieței de monopol și monopolistică.

Concurenţa imperfectă este caracteristică pieţelor, unde producătorii au mai multe libertăţi în
stabilirea preţului decât în cadrul concurenţei perfecte. Din acest tip de pieţe face parte monopolul, care
presupune următoarele caracteristici:
- bunul este produs de o singură firmă;
- bunul nu poate fi substituit;
- există restricţii de intrare a altor producători în ramură (patente, licenţe ş.a.);
- preţul monopolistului este unul fixat, impus, controlat de firma monopolistă şi curba cererii în
acest caz reprezintă o linie înclinată în sens negative;
- posesia informației depline – unicul producătorul posedă informația cu privire la preț,
caracteristicile bunului și alți parametric ai pieței;
Formele de bază ale monopolului:
Monopolul pur – existența unui singur ofertatnt al unui produs nesubstituibil, pe care îl oferă unui
număr infinit de cumpărători, concurența fiind cu desăvârșire înlăturată.
Monopol natural – în anumite domenii , nici tehnologic și nici economic nu ar fi posibilă existența
mai multor întreprinderi concurente, deoarece aceste ar însemna cheltuieli de investiții prea mari. De
exemplu: rețele de distribuire a energiei electrice, rețeaua de căi ferate ș.a.
Monopol legal – se formează în condițiile existenței obstacolelor, datorate reglementărilor sau
legislației. De exemplu: producția tutunului și alcoolului, producția banilor, timbrelor ș.a.
Monopol tehnologic – generat în special de proprietatea asupra patentului de invenție și a dreptului de
autor.
Monopol asupra mărcii comerciale – care este unică, irepetabilă și recunoscută prin investiția în
reclamă, prin seriozitate și promptitudine cu care sunt serviți clienții.
În condiții de monopol AR = P
Metodele de fundamentare a preţului în condiţii de monopol sunt:
1. Pentru a asigura profitul maxim, firma determină volumul producţiei care corespunde egalităţii
dintre MR şi MC, iar nivelul preţului este determinat de evoluţia cererii (figura 7.3).
Respectiv, Pm>(MR=MC) iar volumul profitului este dat de suprafaţa PmABC.

46
 Figura 7.3. Profitul firmei monopoliste
2. Maximizarea cifrei de afaceri prin reducerea preţului cu scopul de a obţine profituri imediate, mai
puţin ridicate, chiar riscând cu pierderi uneori, pentru a-şi proteja situaţia de monopol şi de a evita
apariţia concurenţilor în ramură.
3. Gestiunea la echilibru, care presupune egalarea preţului cu costul unitar şi atingerea pragului de
rentabilitate. Strategia se aplică în cazul vânzării ultimelor cantităţi pentru evitarea stocurilor de mărfuri.
4. Discriminarea prin preţ se manifestă atunci când firma vinde aceleaşi produse la preţuri diferite pe
pieţe diferite cu scopul sporirii vânzărilor. Elementele de bază care determină varietatea preţurilor sunt
consumatorul, produsul, localizarea şi timpul. Discriminarea între consumatori se bazează pe intensitatea
cererii, pe de o parte, care diferă la un cumpărător faţă de altul, şi de informaţia diferită de care aceştia
dispun, pe de altă parte. Preţuri diferite solicitate pentru variante diferite de produs se manifestă
atunci când niveluri diferite de preţ sunt cerute pentru versiuni diferite ale aceluiaşi bun, dar la care
schimbările suportate de marfa respectivă sunt insuficiente pentru a justifica diferenţa de preţ. Se pot
manifesta preţuri discriminatorii în funcţie de locul diferit în care se practică. De exemplu: locurile
într-o sală de teatru sunt diferit evaluate, deşi au solicitat aceleaşi cheltuieli de instalare. Diferenţele
de preţ se datorează intensităţii diferite a cererii. Dacă s-ar fi solicitat un preţ relativ ridicat pentru
toate locurile din sală, rândurile apropiate de scenă ar fi ocupate, iar celelalte libere. În caz contrar,
spectatorii s-ar considera îndreptăţiţi să ocupe locurile după regula primului sosit. Preţurile
discriminatorii pot fi utilizate în diferite momente de timp ca efect al cererii pentru un produs care
cunoaşte intensităţi diferite de timp (zi, sezon). De exemplu, pentru convorbirile telefonice se percep
taxe mai reduse seara decât în cursul zilei sau taxe diferite la sfârşit de săptămână faţă de zilele
lucrătoare.
Indiferent de forma sub care se întâlneşte discriminarea prin preţ, pentru ca strategia să fie eficientă
firma care apelează la această variantă trebuie să asigure îndeplinirea simultană a următoarelor condiţii:
✓ piaţa trebuie să fie segmentată, iar segmentele de consumatori să prezinte diferite intensităţi ale
cererii pentru unul şi acelaşi produs,
✓ să nu existe nici o modalitate prin care cumpărătorii care au plătit un preţ mai mic să revândă
produsul la un nivel de preţ mai ridicat,
✓ să nu existe nici o posibilitate pentru concurenţă de a domina şi câştiga segmentul de consumatori
căruia firma i-a vândut produsul la preţul mai înalt.
Există trei tipuri de discriminare prin preţ:
discriminarea de gradul 1 sau perfectă – este situaţia în care preţul este ajustat exact la cât este dispus clientul
să plătească şi se poate întâlni în cazul cumpărării unor cantităţi reduse de bunuri. Practicarea acestui tip de
discriminare necesită ca firma monopolistă să cunoască cererea fiecărui consumator pentru bunurile şi serviciile
sale, încercând să determine consumatorii să plătească preţul maxim şi să obţină tot surplusul consumatorului
(figura 7.4).

47
 Figura 7.4. Discriminarea de gradul I
În absenţa discriminării prin preţ, consumatorul ar putea cumpăra, la preţul P1, cantitatea Q1,
plătind OP1E1Q1 unităţi monetare, ea reprezentând suma maximă acceptată să fie plătită de
consumator. Diferenţa dintre această sumă şi cheltuielile efectiv făcute de consumator P1E1A
constituie „surplusul consumatorului”. Prin această practică se încearcă majorarea încasărilor şi a
profitului.
Există aşa-zisa discriminare personală ce se poate realiza, spre exemplu, prin perceperea de
către medici a unor onoraţii diferite, în funcţie de venitul consumatorului sau discriminare
materială, ce se realizează prin stabilirea unor tarife diferite pentru energia electrică consumată în
scopuri casnice, respectiv industriale sau tarife diferite la transporturi de persoane în funcţie de
scopul desfacerii (la locul de muncă sau turism). O astfel de situaţie este posibilă numai în cazul în
care pieţele nu comunică între ele.
a) discriminarea de gradul 2 se realizează atunci când firma monopolistă stabileşte preţuri
diferite pentru cantităţi diferite de bunuri, cunoscând curba cererii pentru fiecare categorie de
consumatori şi încercând să obţină o parte din „surplusul consumatorului” (figura 3.5). Astfel, pentru
primele Q1 cantităţi se stabileşte un anumit nivel de preţ P1, pentru următoarele Q2 cantităţi – preţul
P2 şi, respectiv, pentru Q3 cantităţi – preţul P3. Dacă consumatorul solicită Q3 cantităţi, veniturile
firmei monopoliste în absenţa discriminării prin preţ vor fi doar în limita suprafeţei OP3E3Q3, iar
surplusul total al consumatorului va fi P3AE3. Practicând discriminarea de gradul doi, firma îşi poate
majora profitul, acaparând venituri corespunzătoare suprafeţelor P2P1E1B şi P3P2E2C, neglijând
veniturile corespunzătoare suprafeţelor BE1E2 şi CE2E3.
Preţ

P1 E1
B
P2 E2

P3 E3

Cerere

Figura 7.5. Discriminarea de gradul 2

a) discriminarea de gradul 3 se realizează prin fixarea unor preţuri diferite pentru vânzarea
aceluiaşi produs pe pieţe diferite sau în localităţi diferite, ţinând seama de distanţă, de cheltuielile de
transport şi de elasticitatea cererii diferită pe pieţele respective. Discriminarea se poate realiza şi între
cumpărătorii autohtoni şi cei străini stabilind preţuri mai mari pe piaţa internă şi preţuri mai reduse pe
piaţa externă pentru ca firma să fie mai competitivă la export. Este cazul preţului de dumping
48
practicat în comerţul internaţional. Această situaţie presupune vânzarea unui produs pe o piaţă externă
la un preţ mai mic decât preţul la care se vinde acelaşi produs pe piaţa internă şi dă posibilitatea de a
distruge concurenţii, instaurând poziţia dominantă pe piaţa respectivă. Practicarea preţului de
dumping face parte din activităţile atribuite concurenţei neloiale.
De asemenea, discriminarea se poate realiza şi între membrii şi nemembrii unei organizaţii, adulţi şi
copii etc. Firma va distribui în aşa fel cantităţile, încât să egaleze încasările marginale de pe fiecare piaţă
cu costul marginal total.

Concurenţa monopolistă se caracterizează prin existența unui număr mare de firme care vând
produse similar, dar differentiate, barierele de intrare fiind nesemnificative; se situează între cele 2
forme de piaţă: concurenţa si monopolul. Abraham Frois spunea despre concurenţa monopolistă
următoarele: „Concurenţa de tip monopolistic presupune elemente care o fac să aparţină la două
forme de piaţă opuse, concurenţa, pe de o parte, şi monopolul, pe de altă parte, de unde şi numele de
concurenţă monopolistică; acest cadru îi permite, în schimb, o reconciliere interesantă cu realitatea
economică unde concurenţa şi monopolul sunt inexplicabil implicate de fiecare dată; alături de
variabilele tradiţionale de acţiune (preţuri şi cantităţi) s-a introdus concurenţa prin produse, adică
diferenţierea produselor şi a mărcilor, care este unul dintre elementele esenţiale ale activităţii
economice contemporane”.
Deci, concurenţa monopolistă păstrează toate premisele concurenţei perfecte, mai puţin una:
omogenitatea produsului. Aceasta este înlocuită de diferenţierea produsului, situaţia în care
cumpărătorii au posibilitatea să aleagă produsul pe care îl doresc, iar vânzătorii pot să-şi impună
preţul şi chiar cantitatea, prin politica noilor sortimente de produse. Diferenţierea poate fi creată în
următoarele moduri:
În manieră obiectivă produsul va fi diferit, pe de o parte, datorită unei prezentări materiale
noi, folosirii unor materiale constructive noi sau sub forma unei noi mărci; pe de altă parte, complet
nou şi dotat cu calităţi originale, inovatoare.
În manieră subiectivă produsul va fi prezentat ca specific, îndeosebi, cu ajutorul publicităţii.
Dacă un producător a reuşit să atragă cumpărătorii prin anumite particularităţi individuale ale
mărfurilor sale, el dobândeşte temporar o poziţie de monopol asupra acestei mărfi. Pe termen scurt
firma va alege volumul producţiei sale în condiţia egalităţii MC = MR, iar preţul îl va stabili în
conformitate cu evoluţia curbei cererii. Profitul firmei va fi acelaşi ca şi profitul firmei monopoliste.
Pe termen lung, echilibrul firmei monopoliste concurenţiale are două caracteristici:
a) preţul produsului, ca şi în condiţiile de monopol, este mai mare ca MC, însă datorită înclinaţiei
negative a curbei cererii, MR este mai mic ca preţul,
b) intrarea liberă pe piaţă şi, respectiv, numărul mare de întreprinderi determină egalarea preţului cu
ATC exact ca în condiţiile concurenţei perfecte, fapt ce va genera obţinerea unui profit nul.
Producția corespunzătoare maximizării profitului se obține analog cazului monopolului: MC=MR și
P=ATC

4. Activitatea firmei pe piața oligopolistică.

Oligopolul este o forma a concurenței imperfecte în care există un număr suficient de mic de
producatori, astfel încât acțiunile oricăruia dintre ei afectează piața produsului respectiv. Însuși
cuvântul 'oligopol' derivă de la termenul grecesc'ologos'= puțin și 'polein'= vânzare, având deci sensul
de 'câțiva vânzători' pentru un anumit produs dat. Caracteristica principală care definește o piață de tip
oligopol este aceea că numarul de firme este suficient de mic, astfel încat fiecare dintre ele știe care îi
sunt concurenții.
Oligopolul, în comparație cu celelalte structuri de piață, prezintă anumite caracteristici cum ar fi:
a) Gradul de concentrare
În aceste industrii, cateva firme mari asigură majoritatea vânzărilor. Este de remarcat că numărul de
firme prezente în aceste piețe variază. Astfel în Romania, în telefonia mobilă sunt, practic două firme,
în vreme ce în sistemul bancar sunt cateva zeci. Ceea ce contează este ca firmele prezente să își
cunoască concurenții și să urmărească cu atenție ce fac aceștia.
b) Intrările și ieșirile de pe piață sunt dificile.

49
În industriile oligopoliste noii competitori, pentru a putea intra și mai ales pentru a rezista o perioadă
îndelungată de timp, trebuie să întrunească concomitent o serie de condiții de natură financiară,
economică, tehnică.
c) Interdependența dintre firme.
Fiecare firmă trebuie să țină cont de modul cum celelalte firme concurente vor reacționa, să anticipeze
anumite decizii ale rivalilor și să evalueze impactul acestora.
Deoarece în cadrul unui oligopol fiecare producator sau vânzător cunoaște foarte bine procentul pe
care îl deține din piața produsului sau a serviciului respectiv și pentru că orice modificare a prețului
sau a volumului producției de către una din firmele oligopoliste este reflectată în volumul de vânzări al
celorlalte, există tendința că gradul de interdependență între firme să fie foarte mare, încât fiecare
firmă trebuie să-și stabilească prețul și producția în funcție de reacția celorlate firme din oligopol,
astfel că odată stabilite, prețurile într-un oligopol sunt rigide.
Tipologia oligopolurilor:
După natura activității și caracteristicile produsului:
a) oligopoluri care produc bunuri omogene (cafea, petrol)
b) oligopoluri care produc bunuri neomogene
După gradul de coordonare și al concurenței:
a) oligopol necooperant;
b) oligopol cooperant
Oligopolul necooperant
Atunci cand firmele nu coopereaza, ele iși maximizează profiturile pornind de la anticipările pe care și
le formează asupra comportamentului competitorilor. Modul în care se formeaza aceste anticipări
referitoare la preț și modele cu anticipări referitoare la cantitate.
Ținând cont de curba cererii și de curba costului de producție, fiecare producător stabilește cantitatea
care îi asigura prețul cel mai mare. Există mai multe modele ale acestui tip de comportament, dintre ele
cele mai cunoscute fiind:
Modelul Cournot- în care producătorii stabilesc cantitatea produsă simultan, considerând că oferta
celuilalt este data și este un element la care ei trebuie să se adapteze. Practic, modelul Cournot
maximizează profiturile luând în considerare cererea rămasă, în cazul în care rivalul ar produce o
cantitate Q.
Prețul Cournot se afla printre prețul de pe o piață concurențială și cel de monopol.
Modelul Stackelberg- presupune că unul dintre producători accepta poziția de satelit al unei firme
dominante. Firma dominantă acționează prima: își alege nivelul producției, maximizează profitul,
considerând că cealaltă firmă va stabili cantitatea optimă produsă plecând de la această cantitate.
Acest model este unul secvențial de interacțiune între producător, în timp ce Cournot descrie o
interacțiune simultană. Prețurile se situează evident între prețurile Cournot și prețul pieței
concurențiale. Aceasta apare atunci când fiecare dintre cei doi producători își formulează strategia în
termeni de preț și nu de cantitate. Cel mai cunoscut model de acest tip este modelul Bertrand. În acest
model, firmele reduc prețul pentru a obține o cotă cât mai mare din cererea totală. Aceasta atrage după
sine reacția celuilalt producător, printr-o scădere adițională de preț cu scopul de a-și recâștiga partea sa
de piață. Dacă acest razboi al prețurilor continua, în final, prețurile vor ajunge să fie egale cu costul
marginal, ca și în cazul concurenței perfecte, iar profiturile celor doi vor deveni zero. Prin urmare,
echilibrul de oligopol în modelul Bertrand nu este diferit de echilibrul de pe piața cu concurența
perfectă.
Oligopolul cooperant
Firmele de pe piețe de tip oligopol necooperante obțin un profit mai scăzut decât profitul de monopol.
Prin urmare, ele pot mări profitul industriei și al fiecărei firme în parte dacă intra într-o ințelegere
voluntară prin care se fixează prețul sau cantitatea totală vândută pe piață la nivel de monopol. O astfel
de asociere poarta numele de cartel.
Pentru simplificare, spunem că firmele care formează cartelul sunt identice. Prețul este stabilit de către
un organism coordonator care urmărește obținerea unui profit maixim pentru intregul grup.
Modelarea pieței de oligopol și a echilibrului rezultat poate fi realizată matematic prin intermediul
teoriei jocurilor.

50
Jocurile pot fi cooperante sau necooperante. În jocurile necooperante, fiecare jucător își maximizează
câștigul personal independent de bunăstarea sau profitul celorlalți. În jocurile cooperante, strategiile
participanților sunt coordonate astfel încât să se obțină cel mai bun rezultat pentru întregul grup.
Jocurile pot fi statice, atunci când jucătorii interacționează o singură dată, simultan, pe baza
anticipărilor pe care le au cu privire la comportamentul celorlalți jucători și dinamice, atunci când
jucătorii interacționează treptat, în timp, și își pot ajusta anticipările în funcție de comportamentul
observator al rivalilor.

51