Moara cu noroc –tema și viziune

de Ioan Slavici
1. Încadrarea scriitorului și operei în context.
Ioan Slavici, scriitor de marcă al epocii marilor clasici și ”maestru al nuvelei realiste”, de numele
căruia se leagă câteva momente esențiale ale evoluției prozei noastre prin asumarea realismului clasic în
nuvelele: ”Pădureanca”, ”Popa Tanda”, ”Budulea Taichii”, care sunt mărturia talentului acestui scriitor, era
de părere că literatura nu reprezintă altceva decât o oglindă firească a realității.
Din nuvelistica lui Slavici, se detașează prin complexitatea acțiunii și construcția riguroasă a
personajelor opera ”Moara cu noroc”, ”prima nuvelă memorabilă construită cu elemente de psihologie
abisală”(George Munteanu), publicată în anul 1881 în volumul de debut ”Novele din popor”, după ce
apăruse inițial în revista junimistă ”Convorbiri literare”. Considerată de G.Călinescu ”o nuvelă solidă cu
subiect de roman”, este, fără îndoială, ”prima mare nuvelă realistă din literatura română”(Nicolae
Munteanu), dar și o pledoarie pentru echilibru și cumpătare în viața socială și familială, al cărei mesaj,
devenit normă etică, poate fi sintetizat în cuvintele bătrânei care deschid textul:”Omul să fie mulțumit cu
sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”, devenind una dintre scrierile
reprezentative pentru viziunea scriitorului asupra lumii și asupra vieții satului transilvănean.
2. Încadrarea în specia literară și tipologie.
Specia literară a nuvelei începe să fie abordată în literatura română cu precădere în a doua jumătate a
secolului al XlX-lea, în epoca marilor clasici, când tipurile de nuvelă vor fi diversificate, astfel vom avea
nuvela filosofico-fantastică a lui Mihai Eminescu, nuvela realistă a lui Ioan Slavici şi nuvela psihologică a
lui Caragiale.
Opera ilustrează particularitățile nuvelei ca specie: are un singur fir narativ (înstrăinarea lui Ghiță
de familie prin complicitatea la fărădelegile lui Lică), un umăr redus de personaje (Ana, Ghiță, soacra,
Pintea, Lică, porcarii lui- Răuț, Săilă, Buză-Ruptă), accentul punându-se pe complexitatea de caracter a
protagonistului.
”Moara cu noroc” este o proză de factură realistă prin tema familiei și a dorinței de înavuțire, prin
răsfrângerea obiectivă și veridică a realităților ardelenești ale timpului, prin crearea unor personaje tipice
bine ancorate social și surprinse, în general, în transformare (Ghiță este tipul cârciumarului, Pintea este
jandarmul, Lică este tâlharul), prin aplicarea unor tehnici narative precum detaliul semnificativ în descriere
(drumul și locul de la Moara cu noroc) și în portretizare (Lică Sămădăul), observația, analiza, prin
obiectivitatea perspectivei narative, surprinderea relației dintre om și mediul în care trăiește, dar și prin
stilul neutru, rece, în care sunt proiectate evenimentele ficționale.
Din perspectiva conținutului, este o nuvelă psihologică, deoarece accentul este pus pe conflictul
psihologic, pe înfățișarea frământărilor de conștiință ale personajului principal, care trăiește un conflict
interior, moral. Slavici se remarcă prin finețea observației în ceea ce privește descrierea stărilor sufletești și a
transformărilor comportamentale determinate de acestea. Analiza psihologică se realizează prin tehnici de
investigare psihologică: monolog interior, stil indirect liber, scene dialogate, gestică, mimică.
3. Ilustrarea temei operei și a motivelor literare:
Tema nuvelei o reprezintă consecințele nefaste și dezumanizante ale dorinței de
înavuțire/îmbogățire, căreia i se adaugă o temă socială (dorința lui Ghiță de a-și schimba statutul social) și
alta moralizatoare (omul să fie mulțumit cu ceea ce are), insistându-se asupra conflictului interior al
personajului principal. Tema este dublată de cea a destinului implacabil, pe care Ghiță are iluzia că îl poate
modifica și controla, comițând ”hybrisul” care va conduce la moarte.
Nuvela abordează și tema familiei tradiționale, una dintre cele mai prolifice din literatură, permițând
surprinderea unui complex proces de interrelaționări umane, pe care o subsumează temei destinului și o
pune sub semnul dramei comunicării.
Tema este completată de motivul literar al hanului (perceput ca loc al dezumanizării), de motivul
lui Mefistofel (întruchipat de Lică Sămădăul, uneltă a destinului), dar și de motivul banului (agent al
dezumanizării personajului).
4. Prezentarea a două episoade semnificative pentru tema și viziunea despre lume
 Viziunea despre lume în nuvela lui Slavici este configurată conform principiilor scriitorului
ardelean, care își construiește subiectele și personajele pornind de la teze morale și principii etice ferme,
aflate la baza societății tradiționale.
Referindu-ne atât la conținutul nuvelei, cât și la personajele acesteia și la relațiile dintre ele,
edificatoare sunt în ilustrarea temei și viziunii despre lume a scriitorului câteva episoade semnificative.
Un episod din care reiese specificul temei nuvelei este acela al înfruntării între Ghiță și Lică ce are loc
în capitolul V. Deși Lică și-a făcut o dată apariția la Moara cu noroc, nu a avut loc încă o discuție efectivă
între ei. Ghiță și-a cumpărat câini, pistoale și a angajat pe Marți, un ungur înalt ca un brad. A înțeles că în
zadar se înțelegea cu arendașul și în zadar se punea bine cu stăpânirea, dacă nu era și om al lui Lică, pentru
că acesta stăpânea în fapt drumurile. ”Iar Ghiță voia cu tot dinadinsul să rămână la Moara cu noroc, pentru
că-i mergea bine”. Când, în sfârșit, Lică își face apariția la Moară însoțit de oamenii lui, Ghiță domină scena
prin forță fizică, hotărâre și orgoliul de a nu se lăsa batjocorit. Deși acceptă să i se ia banii din casă, își
impune la rândul său condițiile.Totuși, din această scenă cheie a nuvelei, lupta necruțătoare în care se
angajează Ghiță cu ceilalți și cu sine însuși este pierdută, prin acceptarea tovărășiei cu Lică, primul gest
dintr-o serie de compromisuri. Tonul amenințător al lui Lică după plecarea lui Ghiță anticipează turnura
evenimentelor.
Alt episod care ilustrează tema nuvelei este acela al depoziției și al judecății. Ghiță jură strâmb în
instanță, în favoarea lui Lică, pierzându-și autoritatea morală și devenind vulnerabil și manipulat cu ușurință
de Lică. Deși nu este conștient în ce este implicat fără voia lui, se simte vinovat și suferă în primul rând
datorită suspiciunii comunității. Lică este cel care domină acum întreaga situație prin promptitudinea
adecvării, mobilitatea reacțiilor, capacitatea diabolică de a dirija mecanismele justiției și ale opiniei publice:
într-o zi și o noapte ucide trei oameni, pradă, inculpă dușmanii direcți, îl trece sub bănuială pe Ghiță,
dezarmează și face ridicol pe Pintea. Mai mult, adâncește ruptura între Ghiță și Ana.
5. Analiza a două componente de structură și limbaj ale nuvelei:
Un element de structură semnificativ îl constituie titlul, care este unul sugestiv și ironic.
Denotativ, titlul indică reperul spațial al evenimentelor: moara, situată la răscruce de drumuri, între Ineu și
Fundureni, o zonă deluroasă, departe de comunitate, ceea ce înlesnește îndepărtarea lui Ghiță de principiile
morale, căci asupra lui nu mai funcționează nicio cenzură. Conotativ, titlul are valoare simbolică, anunțând
măcinarea sufletească a lui Ghiță, punând astfel în evidență componenta psihologică a nuvelei. Sintagma ”cu
noroc” trebuie înțeleasă în dublu sens: pe de o parte, indică norocul lui Ghiță la moară, iar, pe de altă parte,
este expresia nenorocului pe care și-l atrage personajul prin alegerile greșite. Titlul este ironic prin trimiterea
la motivul literar ”fortuna labilis” (soarta schimbătoare), anunțat din incipit prin cuvintele bătrânei și
dezvoltat în întreaga nuvelă.
Ca în orice nuvelă realistă care se bazează pe o viziune obiectivă, acțiunea este liniară, concentrată,
plasată într-un cadru spațio-temporal bine definit. Evenimentele nuvelei au loc pe parcursul unui an
calendaristic, delimitat pe baza unor coordonate religioase: Sfântul Gheorghe și Paștele,”începutul
Săptămânii luminate”. Ambele repere temporale au valoare simbolică și anticipativă. Sfântul Gheorghe
este momentul în care Ghiță se mută la han și simbolizează începutul luptei personajului cu demonul
banului, întruchipat de Lică Sămădăul. Paștele este momentul final al acțiunii, când cei care au greșit sunt
sancționați, iar locul este purificat prin foc.
Reperul spațial îl reprezintă moara, transformată de Ghiță într-o cârciumă profitabilă. Amplasarea
morii la răscruce de drumuri capătă valoare simbolică, sugerând ”răscrucea” la care se află personajul. Sunt
amintite numeroase repere spațiale: Ineu, Fundureni, Salonta, Ordea-Mare, Arad, care asigură veridicitatea
textului. Descrierea este realizată în manieră realistă. Prin tehnica detaliului semnificativ, sunt surprinse
pustietatea locului, dificultatea parcurgerii drumului, cele cinci cruci, trunchiul de copac ars. Descrierea are
valoare anticipativă, prefigurând finalul tragic.
Un alt element de structură semnificativ îl reprezintă conflictul care se dezvoltă în prelungirea
palierelor narative, având o componentă exterioară de natură socială: între Ghiță și Lică, cu bătrâna, dar și cu
autoritățile, de natură conjugală: între Ghiță și Ana, dar și de natură etică: între Ghiță și morala colectivă a
comunității satului, morală a cărei povară o resimte permanent. Conflictul interior este dominat de
motivațiile antagonice ale protagonistului, fiind dezvoltat la limita tragicului, ilustrând drama imposibilității
de a alege: puternic și slab, hotărât și ezitant, pasional și calculat, naiv și inteligent.
 În ceea ce privește compoziția și tehnica narativă se observă că opera are o compoziție clasică, tipic
realistă, o structură rotundă, iar relatarea întâmplărilor se face în mod obiectiv, la persoana a III-a, de către
un narator omniscient și omniprezent. Focalizarea este externă, deoarece accentul cade pe desfășurarea
evenimentelor, dar și internă, urmărindu-se conflictul interior. Vocea obiectivă a naratorului este dublată de
vocea auctorială a bătrânei reprezentând vocea destinului care trimite semnele prevestitoare ale finalului
tragic. Cuvintele bîtrânei au valoare moralizatoare, ilustrând, la nivel narativ, tehnica punctului de vedere.
Tehnicile narative sunt cele specifice unei scrieri realiste: tehnica simetriei conferă circularitate
compozițională, prin simetria incipit-final, tehnica detaliului obiectiv, a detaliului semnificativ (descrierea
locului, a vestimentației lui Lică), tehnica punctului de vedere (cuvintele bătrânei), tehnica anticipării
(replicile bătrânei, descrierea drumului), tehnica bulgărelui de zăpadă (construcția gradată a conflictului).
Un alt element de structură semnificativ îl constituie relația de simetrie dintre incipit și final.
Incipitul (începutul nuvelei) are valoarea unui prolog, prefigurând desfășurarea evenimentelor. Este
reprezentat de discuția dintre bătrână și ginerele ei, Ghiță, pe tema plecării din sat. Dialogul pune în lumină
conflictul dintre două generații: una conservatoare, puternic legată de valorile tradiționale, și alta inovatoare,
dornică să își creeze propriul drum în viață. Cuvintele ei reprezintă vocea auctorială, moralizatoare, fiind
expresia înțelepciunii milenare. Finalul are valoarea unui epilog, prezentând evenimentele care au avut loc
după deznodământul nuvelei, bătrâna se întoarce cu cei doi copii și privește ruinele hanului fumegând.
Replica bătrânei:” se vede cau lăsat ferestrele deschise” semnifică efectele faptului că cei doi soți au permis
intruziunea unei persoane străine în intimitatea relației lor, ceea ce le-a distrus viața. Nuvela se încheie
simetric cu replica bătrânei:”simțeam eu că nu are să iasă bine, dar așa le-a fost dat”, care dezvoltă tema
destinului implacabil.
Se remarcă, totodată, la nivelul conținutului, autenticitatea limbajului, presărat cu numeroase
regionalisme și caracterizat prin oralitate și sponteneitate. Stilul nuvelei este sobru, clar, concis, lipsit de
podoape artistice, ”sărac, cu repetarea acelorași cuvinte în interiorul acelorași fraze”(Tudor Vianu). Înțelesul
clasic-moralizator al nuvelei este susținut prin zicale și proverbe populare sau prin replicile-sentințe rostite
de bătrână la începutul și la sfârșitul nuvelei.
Ca orice nuvelă realistă care se bazează pe o viziune obiectivă, acțiunea este liniară, concentrată,
plasată într-un cadru spațio-temporal concret și bine definit, derulându-se pe durata unui an-de la Sfântul
Gheorghe până la Paște-, la Moara cu noroc, într-un perimetru apropiat acesteia, la Fundureni, la Ineu și
Oradea Mare, și respectând momentele tradiționale ale subiectului literar.
Nuvela este alcătuită din 17 capitole și urmărește, într-un mod detaliat pe Ghiță, un cizmar, care dorește
să ia în arendă cârciuma de la „Moara cu noroc”. Toate lucrurile merg bine, insă apariția lui Lică tulbură
echilibrul familiei și se ivește conflictul interior. Protagonistul conștientizează că fără acordul Sămădăului,
el nu poate rămâne la han, de aceea, își schimbă starea de spirit, devine interiorizat, mohorât, violent, brutal
cu Ana și indiferent față de familie. Se implică alături de Sămădău în diverse nelegiuiri: primește bani
obținuți din jafuri și crime, participă la jefuirea arendașului și este anchetat pentru asta, și chiar în uciderea
unei femei și a unui copil. Punctul culminant surprinde dezumanizarea lui Ghiță. El își aruncă soția în
brațele lui Lică, îl dă în vileag pe Lică lui Pintea, Ana i se dăruiește lui Lică, ajungând să fie ucisă de soț, iar
Răuț, din ordinul lui Lică, îl împușcă pe Ghiță. Hanul este incendiat și Lică se sinucide. Nuvela are un final
moralizator, iar sancționarea personajelor este pe măsura faptelor, însă singurele personaje care
supraviețuiesc sunt: bătrâna și copiii, ființe morale și inocente.
6. Concluzii.
Prin tematică, prin accentuarea conflictelor interioare și preocuparea pentru transcrierea cu fidelitate
a vieții lăuntrice a personajelor, prin crearea unor tipuri umane în situații limită, dezumanizate prin puterea
banului, dar și prin exploatarea multiplelor modalități de realizare a analizei psihologice, nuvela lui Slavici
reprezintă o capodoperă, impunându-l definitiv în conștiința cititorului. Respectarea principiului
verosimilității și al oglindirii, circularitatea compozițională, dialogul subsidiar cu cititorul, funcționarea
relației cauză-efect în relațiile dintre personaje, viziunea auctorială obiectivă, mărcile anticipării, anularea
ideii de tip în favoarea celei de individ, limbajul autentic prin simplitatea și mireasma lexicală ardelenească
sunt argumente care încadrează pe deplin textul în sfera realismului. Scriitorul ardelean este un creator de
personaje memorabile și un constructor epic riguros, cu un limbaj sobru și sentențios. Tocmai de aceea
nuvela ”Moara cu noroc”, alături de romanul ”Mara”, creează premisele apariției prozei românești moderne.