Cuprins:

Pagina 1 din 15.

 1. Metodele antrenamentului sportiv....................................................3

2. Viziunea modernă despre clasificarea metodelor.........................4-5

3. Baza structurală a metodelor în educaţia fizică............................5-7

4. Principiile antrenamentului sportiv...............................................7-9

5. Pregătirea sportivului în procesul antrenamentului..................9-13

6. Pregătirea intelectuală a sportivului..........................................13-14

Concluzii.................................................................................................................15

1. METODELE ANTRENAMENTULUI SPORTIV

Pagina 2 din 15.

 Termenul „metodică” semnifică totalitatea mijloacelor de desfăşurare
raţională a unei activităţi. Metodica trebuie să conţină indicaţii exacte despre
îndeplinirea consecutivă anumitor acţiuni (operaţii), ce duc la soluţionarea
obiectivelor propuse. Metodica trebuie să asigure conţinutul şi caracterul de masă.
Conţinutul presupune utilizarea algoritmului concret de fiecare individ în parte.
Noţiunea de „metodică” se foloseşte în teoria şi metodica educaţiei fizice cu
două sensuri:
sens îngust – ca totalitate a mai multor metode ce asigură reuşita însuşirii anumitor
exerciţii ( de alergare, sărituri, aruncări, căţărări, înot, etc.);
sens larg – totalitate nu numai a metodelor, procedeelor, ci şi a formelor de
organizare a lecţiilor.
În desfăşurata activităţii profesorului de educaţie fizică şi antrenorului în
afară de această noţiune se mai foloseşte şi termenul de „procedeu metodic”.
Caracterul de masă a metodicii presupune utilizarea regulilor elaborate
pentru soluţionarea unui număr cât mai sporit de obiective simultan ( de exemplu,
dezvoltarea forţei prin intermediul diferitor exerciţii pentru diferite probe de sport
etc.).
Deoarece în practica educaţiei fizice şi a antrenamentului sportiv se întâlnesc
multe variante ale obiectivelor de acelaşi tip se solicită o activitate creativă şi
iscusită a profesorului, căci numai în asemenea mod se pot obţine soluţii oportune
şi valide pentru fiecare obiectiv în parte.
Abordarea metodică reprezintă o totalitate de mijloace prin care pedagogul
selectează cele mai eficiente mijloace de însuşire de către elevi a materialului
predat, selectarea cărora este condiţionată de o anumită concepţie ştiinţifică, logica
organizării şi înfăptuirea procesului de instruire, educare şi dezvoltare.
Direcţionarea metodică reprezintă un aspect în metodica de învăţare a
acţiunilor motrice sau dezvoltării calităţilor fizice, orientată spre utilizarea
sarcinilor, metodelor şi procedeelor metodice unice ce permit rezolvarea sarcinii
puse.
De exemplu, pentru crearea unui efort maximal de forţă în procesul
dezvoltării capacităţilor de forţă, se evidenţiază următoarele direcţii metodice.
● depăşirea rezistenţelor (rezistenţelor) nelimitate printr-un număr limitat de
repetări;

2. Viziunea modernă despre clasificarea metodelor.

În clasificarea propusă, metodele sunt divizate în două grupe mari:
Pagina 3 din 15.
I. Orientate spre însuşirea cunoştinţelor și priceperilor şi deprinderilor motrice ;
II Orientate spre dezvoltarea calităţilor, capacităţilor fizice.
Metode orientate spre căpătarea cunoştinţelor. Cunoştinţele reprezintă unul
din componenţii fundamentali ai conţinutului de instruire fizică a personalităţii.
Grupul de metode orientate spre căpătarea cunoştinţelor conţine metode ce
prevăd transmiterea orală şi însuşirea informaţiei. Relatarea orală se înfăptuieşte în
formă de povestiri, convorbiri, explicaţii, descrieri şi alte forme de acţiune verbală.
Povestirea – este o relatare a ştirilor în formă narativă. Cu ajutorul
povestirilor putem comunica istorii despre descoperirile ştiinţifice în domeniul
educaţiei fizice, dezvoltarea probei de sport, tehnicii mişcărilor, metodicii de
antrenament s. a. Ea este des utilizată în cadrul la organizarea activităţii de joc.
Convorbirea – reprezintă o formă de însuşire a materialului didactic cu
ajutorul întrebărilor şi răspunsurilor. După fiecare întrebare a antrenorului urmează
răspunsul sportivului. Cerinţa principală a acestei metode – un sistem strict de
întrebări gândite şi posibile răspunsuri ale elevilor.
Descrierea – o enumerare amănunţită a indicilor, particularităţilor
exerciţiului studiat. Când se utilizează se vorbeşte ce trebuie de făcut, dar nu se
indică de ce trebuie de procedat în aşa fel.
Caracteristica – enumerare generalizată a celor mai importanţi indici ai
acţiunii. Este folosită în acele cazuri când nu are rost descrierea exactă şi
desfăşurată a acţiunii studiate.
Explicaţia – presupune descoperirea legităţilor esenţiale ale mişcărilor
îndeplinite. Particularitatea principală a acestei metodele –dovezile teoretice ale
acestei chestiuni analizate. În timpul explicaţiei se asigură o concepere adică a
materialului studiat, se înfăptuieşte o activizare a activităţii cognitive.
Varietăţi ale explicaţiei:
∙ note explicative anexate – comentarii şi observaţii laconice ce sunt folosite
de pedagog atunci când elevii îndeplinesc exerciţiul. Sunt necesare pentru a orienta
şi aprofunda concepţiile, de-a corecta sau menţiona unele părţi ale mişcării;
∙ instructajul – explicaţie verbală exactă a tehnicii acţiunilor studiate, a
sarcinilor, exerciţiilor, regulilor de îndeplinire ş .a.
Grupul de metode de însuşire şi utilizare a cunoştinţelor se bazează pe
transmiterea şi conceperea informaţiei cu ajutorul organelor de simţ. Un alt grup de
factori este legat de căpătarea informaţiei despre mişcarea de către executor.
În primul caz se folosesc următoarele metode: demonstrarea exerciţiului de
către pedagog sau unul dintre elevi, demonstrarea desenelor, schemelor,
fotografiilor, înregistrărilor video, simbolurilor, sunetelor luminii.
În al doilea caz se utilizează metode ale mişcării ce contribuie la crearea
tabloului endogen al mişcării. În prezent, există o speranţă legată de crearea

Pagina 4 din 15.

mijloacelor tehnice ce vor permite o cunoaştere mai aprofundată a parametrilor
mişcării.
Metode orientate spre însuşirea priceperilor şi deprinderilor motrice.
Metodele instruirii divizate presupun dezmembrarea exerciţiilor pe părţi.
Aceste părţi se unesc din nou odată cu însuşirea acţiunii unitare.
Metoda conform divizărilor. Există multe procedee utilizate în cadrul
procesului deinstruire divizată a acţiunilor motrice: însuşirea poziţiilor cheie şi
porţiunilor corpului, fixarea temporală a poziţiei corpului într-o etapă sau alta a
exerciţiului, imitarea mişcărilor.
Metodele instruirii unitare se bazează pe faptul că de la bun început,
mişcările se însuşesc în componenţa acelei structuri unitare ce este tipică pentru
acţiunea dată (sărituri, aruncări ş.a.).
Ele sunt folosite atunci cînd:
- se învaţă cele mai simple exerciţii;
- se studiază cîteva acţiuni complicate ce, din punct de vedere metodic, nu se
studiază pe etape;
- se întăreşte şi se perfecţionează priceperile şi deprinderile motrice.

3. Baza structurală a metodelor în educaţia fizică

Toate metodele se deviază condiţional în trei grupuri: verbale, intuitive şi
practice. În timpul antrenamentului sportiv, toate aceste metode se folosesc în
diferite combinaţii.
Unul dintre cele mai importante elemente de bază ale tuturor metodelor
educaţiei fizice reprezintă mijlocul selectat de reglare a efortului şi ordinea
combinării efortului cu odihna.
Metodele exerciţiului strict reglamentat
În metodele de acest gen, activitatea elevilor este organizată şi reglată printr-
o reglamentare totală, ce constă:
∙ dintr-un program strict de mişcări și repetării lor, modificările şi legăturile
reciproce dintre ele);
∙ dintr-o dozare cât mai posibil exactă a efortului şi dirijarea dinamicului
efortului în timpul îndeplinirii exerciţiului.
Particularităţile reglementării efortului şi odihnei în metodele
exerciţiului.
Formarea şi reglarea efortului în procesul exerciţiului se simplifică
considerabil dacă, în calitate de factor de acționare, în fiecare metodă aparte se
foloseşte nu complexul de exerciţii diferite, ci un anumit fel de acţiuni cu sarcină
motrică concretă.
Pagina 5 din 15.
 Aceste metode pot fi împărţite în două grupuri mari conform indicelui de
standardizare sau variere a parametrilor externi ai efortului:
- metodele exerciţiului standard repetat și variabil.
Metodele exerciţiului standard repetat în regimul unui efort continuu şi
de interval
Metodele exerciţiului standard se folosesc pentru educarea tuturor calităţilor
fizice, cu toate că în măsură diferită. Aceste metode se utilizează în timpul unui
antrenament, cît şi pe parcursul mai multor lecţii.
Metodele exerciţiului variabil în regimul efortului continuu şi de
interval.
Această metodă are o semnificaţie deosebită pentru perfecţionarea
mecanismelor centrale ale coordonării neuro-motrice, frexibilităţi funcţiilor
reglative şi este foarte efectivă atunci cînd este necesar de-a „mişca” stereotipul
indirect al deprinderii motrice în interesele restructurării ei sau măririi
diapazonului variaţiilor utile.
Metodele exerciţiilor combinate.
Deseori, în practică metodele cercetate sunt combinate, formînd de la ele
metode derivate. În principiu, sunt posibile cele mai diverse variante de combinare
a elementelor ce caracterizează metode aparte: elementele de standardizare a
efortului pot să se combine, în ordine diferită, cu modificările unor sau altor
componenţi ai lui ş.a.
Metoda jocului.
Semnificaţia jocului ca fenomen social variat iese din sfera educaţiei fizice şi
chiar a educaţiei în general. A apărut în cele mai timpurii etape ale istoriei şi s-a
dezvoltat odată cu întreaga cultură a societăţii, jocul serveşte satisfacerii diferitor
necesităţi – de autocunoaştere şi contactare externă, dezvoltare fizică şi spirituală,
odihnă şi distracţii ş.a.
Metoda competiţională.
Metoda competiţională presupune o activitate competiţională organizată
special, care, în cazul dat, apare în calitate de mijloc optimal de mărire a
rezultatelor procesului de antrenament. Utilizarea acestei metode este legată de
cerinţele înalte faţă de posibilităţile tehnico-tactice, fizice şi psihologice ale
sportivului, cauzează modificări mari în activitatea celor mai importante sisteme
ale organismului.

4. PRINCIPIILE ANTRENAMENTULUI SPORTIV

Principiile generale şi speciale ale antrenamentului sportiv.

Pagina 6 din 15.

 Unele din cele mai importante principii reperează pe un fundament ştiinţific
şi au fost verificate pe parcursul mai multor ani de practica sportivă:
- orientarea spre performanţă;
- specializarea aprofundată;
- continuitatea procesului de antrenament;
- unitatea dintre creşterea treptată a efortului şi tendinţele spre eforturi
maximale;
- varietatea eforturilor;
- caracterul ciclic al procesului de pregătire;
- corelaţia dintre structura activităţii competiţionale şi structura de pregătire.
Totodată, trebuie evidenţiate şi principii suplimentare care rezultă din cadrul
specific al antrenamentului sportiv. Acestea sunt:
Orientarea spre performanţă. Legităţile sportului menţionate în etapa
competiţională, orientarea activităţii spre victorie în timpul competiţiilor, stabilirea
recordurilor, concurenţa acută dintre participanţii la competiţii evidenţiază un
principiu specific al antrenamentului sportiv - orientarea spre performanţă.
Specializarea aprofundată. Una din legităţile sportului contemporan este
imposibilitatea realizării concrete a performanţelor nu doar în diferite probe
sportive, ci şi în cadrul diferitor discipline a uneia şi aceiaşi probe.
Continuitatea procesului de antrenament. Legităţile de formare a diferitor
aspecte ale pregătirii sportivului (tehnică, fizică, tactică, psihică) şi lărgirea
rezervei funcţionale a organismului sportivului necesită antrenamente regulate pe
parcursul unui timp îndelungat.
Unitatea dintre măsurarea treptată a efortului şi tendinţa spre eforturi
maximale. Legităţile adaptării la factorii cu acţiune de antrenare şi stabilirea
diferitor componente a măiestriei sportive prevăd pentru fiecare etapă nouă de
perfecţionare nişte cerinţe apropiate de limita posibilităţilor funcţionale ale
organismului sportivilor.
Caracterul ondulatoriu şi variat al eforturilor. Dinamica ondulatorie a
eforturilor este caracteristică pentru diferite unităţi structurale ale procesului de
antrenament.
Caracterul ciclic al procesului de pregătire. Unul din principiile
fundamentale ale pregătirii sportive este caracterul ciclic ce se manifestă în
repetarea sistematică a unităţilor structurale relativterminate ale procesului de
antrenament – lecţii aparte, micro-, mezo-, macrocicluri, perioade.
Principiile didactice şi utilizarea lor în sistemul de pregătire a
sportivilor. În afară de principiile specifice menţionate mai sus, în sport se
utilizează pe larg principiile didactice: ştiinţific, accesibilităţii, sistematicităţii,
continuităţii, raţionalităţii, activismului, intuitivităţii, corelării lor cu practica.
Principiile de bază:
Pagina 7 din 15.
 Principiul utilităţii şi raţionalităţii. Toate componentele principale ale
instruirii, în special elementele metodice şi de program, trebuie să corespundă
obiectivelor instruirii şi pregătirii, mai ales dacă ele sunt prevăzute pentru
realizarea performanţelor.
Principiul pregătirii. Cerinţele acestui principiu sunt adresate tuturor celor
ce realizează activitatea. Antrenorul trebuie să fie gata pentru a lucra cu elevii
asupra unui exerciţiu, folosind anumite cunoştinţe, deprinderi profesionale.
Principiul dirijării şi controlării. Instruirea trebuie constituită ca un sistem
cu legături reciproce dezvoltate dintre antrenor şi sportiv, în caz contrar, ea va avea
un caracter stihiinic, necontrolabil.
Principiul motivaţiei pozitive. Învăţarea reuşită în special a exerciţiilor
complicate este imposibilă fără o stimulare psihologică.
Principiul sistematicităţii. Procesul efectiv de însuşire a materialului nou
este posibil doar în condiţiile de lucru, pentru care este specific un caracter
sistematic, regulat c o succedare raţională a muncii şi odihnei.
Principiul „evidenţei” semantice şi perceptive reprezintă o versiune a
principiului tradiţional cu caracter intuitiv, dar spre deosebire de el se evidenţiază
nu doar importanţa imaginii vizuale a mişcării, ci şi a întregii imagini ce include
atît informaţia semantică, cît şi cea sensomotrică despre mişcare.
Principiul dezvoltării planificate şi treptate. Studierea exerciţiilor
complicate trebuie să urmeze după o strategie ce determină gradul de pregătire a
sportivilor referitor la obiectivul corespunzător.
Principiul dinamismului şi progresării metodice. Procesul de instruire,
care este apreciat conform rezultatelor lui reale, trebuie să se dezvolte continuu,
fără anumite staţionări ce se întîmplă nu doar din cauza selectării incorecte a
principalelor mijloace şi metode de instruire, ci şi din cauza că ele pot fi monotone:
cînd metodele ce au fost cîndva efective îşi pierd valoarea în anumite situaţii, dar
sunt folosite de antrenor din inerţie.
Principiul excesului şi siguranţei funcţionale. Un proces reuşit de învăţare
a mişcărilor presupune o libertate de variere a parametrilor lor principali, excluzînd
posibilitatea acţiunilor sigure în condiţiile unei tensionări mărite, mobilizări înalte
sau de limită a resurselor motrice şi psihice.
Principiul durabilităţii şi plasticităţii. Legăturile, ce se formează în cadrul
procesului, cît şi la sfîrşitul învăţării mişcării, trebuie să fie fixate într-o anumită
măsură. Este cunoscut faptul că automatizarea unor părţi ale acţiunilor reprezintă o
particularitate necesară formării deprinderii motrice.
Principiul accesibilităţii şi stimulării complexităţilor. Principiul
accesibilităţii instruirii s-a cam învechit. Este dovedit faptul că materialul propus
pentru însuşire trebuie să fie nu doar accesibil, ci şi complicat.

Pagina 8 din 15.

 Principiul instruirii individualizate în colectiv. Legăturile în cadrul
colectivului sunt necesare, nu doar atunci cînd este vorba de momente educative, ci
şi pentru că contribuie la un schimb util de informaţii necesare instruirii, ajută la
organizarea unui ajutor tehnic reciproc, la utilizarea metodelor de lucru în grup.
Principiul unităţii formal-euristice. Ca şi orice proces constructiv,
învăţarea mişcărilor trebuie să se bazeze pe biunitatea tradiţiilor şi inovaţiilor.
Principiul unităţii raţional-ştiinţifice şi intuitiv-empirice. Metodica de
învăţare a mişcărilor se bazează pe date ştiinţifice şi trebuie să fie raţională.
Practica demonstrează că multe complicaţii în activitatea instructivă de
antrenament se explică prin profesionalismul insuficient al antrenorilor.

5. PREGĂTIREA SPORTIVULUI ÎN PROCESUL

ANTRENAMENTULUI
 Pregătirea tehnică, pregătirea fizică și pregătirea tactică
 Pregătirea tehnică
Tehnica sportivă - presupune o totalitate a procedeelor şi acţiunilor ce
asigură o rezolvare mai efectivă a sarcinilor motrice ce sunt condiţionate de
specificul probei sportive date.
Pregătirea tehnică reprezintă nivelul de însuşire a sistemului de mişcări ce
corespunde particularităților probei sportive date şi este orientată spre obținerea
performanțelor.
Tehnica sportivă este un mijloc de îndeplinire a acţiunii sportive şi este
caracterizat de un nivel anumit de eficacitate şi raţionalitate de utilizare a
posibilităţilor psihofizice.
Etapele şi fazele pregătirii tehnice a sportivilor.
Prima etapă – instruirea iniţială. În cadrul procesului se creează o părere
generală despre acţiunea motrică şi se formează obiectivul însuşirii ei, se studiază
mecanismul principal al mişcării, se formează structura ritmică, se preîntîmpină şi
se lichidează greşelile.
A doua etapă – studierea aprofundată. Se caracterizează legităţile acţiunii
motrice, se perfecţionează structura ei de coordonare conform elementelor de
mişcare şi caracteristicilor dinamice şi cinematice, se perfecţionează structura
ritmică, se asigură corespunderea lor cu particularităţile individuale ale elevilor.
A treia etapă – întărirea şi perfecţionarea continuă. Se stabilizează
deprinderea, se perfecţionează varietatea acţiuni lor referitor la particularităţile
individuale ale sportivului şi diferite condiţii, inclusiv şi în cazul manifestărilor
maximale ale calităţilor motrice.

Pagina 9 din 15.

 Antrenamentul specializat duce la dezvoltarea calităţilor speciale (simţul
aparatului, apei, zăpezii, timpului, luptei ş.a.) ce determină realizările
performanțelor înalte.
Fără aceasta, orice tehnică biomecanică a mişcărilor se transformă în acţiuni
motrice formale şi nu stimulează performanţe stabile.

 Pregătirea fizică.
Pregătirea fizică generală (în continuare P.F.G) - reprezintă un proces al
dezvoltării multilaterale a capacităţilor fizice ce nu sunt specifice pentru proba de
sport dată, dar, într-o măsură sau alta, condiţionează succesul activităţii sportive.
Obiectivele P.F.G.:
∙ Creşterea şi menţinerea unui nivel general al posibilităţilor funcţionale ale
organismului.
∙ Dezvoltarea tuturor calităţilor fizice principale – forţei, vitezei, rezistenţei,
flexibilităţii, dibăciei.
∙ Evitarea neajunsurilor în dezvoltarea fizică.
Pregătirea fizică specială (în continuare P.F.S) este orientată spre dezvoltarea
capacităţilor fizice ce corespund specificului probei date.
Corelaţia mijloacelor PFG şi PFS în antrenamentul sportivului depinde de
obiectivele rezolvate, vîrsta, calificarea şi particularităţile individuale ale
sportivului, proba de sport, etapele şi perioadele procesului de antrenament ş.a.
Dezvoltarea capacităţilor de viteză
Este necesar de-a diferenţia metodica dezvoltării capacităţilor locale (timpul
reacţiei, mişcări unice, frecvenţa mişcărilor) şi metodica de perfecţionare a
capacităţilor complexe de viteză. La dezvoltarea capacităţilor de viteză trebuie să
luăm în considerare toate manifestările lor posibile în activitatea competiţională.
Dezvoltarea forţei
Procesul pregătirii de forţă este orientat spre dezvoltarea diferitor calităţi de
forţă: forţa maximală şi explosivă, rezistenţa de forţă.
Dezvoltarea rezistenţei generale
Dezvoltarea rezistenţei generale are două sarcini principale: crearea unei
perspective pentru trecerea la eforturi mai mari şi transferul rezistenţei asupra unor
forme selecte ale exerciţiilor.
Dezvoltarea rezistenţei speciale
Pentru realizarea unui nivel înalt al rezistenţei speciale, sportivul trebuie să-
şi manifeste complex anumite particularităţi şi capacităţi în condiţii caracteristice
pentru o activitate competiţională concretă. La dezvoltarea rezistenţei speciale sunt
importante exerciţiile de pregătire specială ce sunt foarte asemănătoare ca formă,
structură şi particularităţi de acţionare asupra sistemelor funcţionale ale

Pagina 10 din 15.

organismului de cele competiţionale, cît şi combinarea exerciţiilor de durată
diferită pentru fiecare antrenament aparte.
Dezvoltarea flexibilităţii
Exerciţiile de pregătire generală, ce sunt folosite pentru dezvoltarea
flexibilităţii, reprezintă nişte mişcări bazate pe îndoire, dezdoire, aplicări,
întoarceri. Aceste exerciţii sunt orientate spre mărirea flexibilităţii în toate
articulaţiile şi se înfăptuiesc fără a lua în considerare specificul probei de sport.
Particularitatea principală a exerciţiilor orientate spre perfecţionarea
capacităţilor de coordonare se reduce la gradul lor de dificultate, caracterul
netradiţional, novator, posibilitatea rezolvărilor multiple şi neaşteptate a sarcinilor
motrice.
Dezvoltarea capacităţilor de coordonare este strîns legată de perfecţionarea
percepţiilor specializate – simţul spaţiului, timpului, tempoului, eforturilor, apei,
drumului ş.a.m.d., pentru că anume de aceste capacităţi este legată priceperea
sportivului de-a dirija efectiv propriile mişcări.

 Pregătirea tactică.
Tactica – totalitate de forme şi mijloace de desfăşurare a luptei sportive în
timpul competiţiilor.
Noţiunea de tactică sportivă presupune mijloacele de unire şi realizare a
acţiunilor motrice, care asigură o activitate competiţională efectivă ce duce la
realizarea obiectivului propus.
Pregătirea tactică a sportivului este orientată spre însuşirea tacticii sportive şi
realizarea măiestriei tactice în proba sportivă aleasă.
Deosebim tactica individuală, de grup şi echipă. Tactica poate fi pasivă,
activă şi combinată (mixtă).
Tactica pasivă – adversarului i se acordă posibilitatea unei iniţiative, pentru
ca la momentul potrivit să se desfăşoare acţiuni active.
Tactica activă – impunerea adversarului să săvîrşească acţiuni favorabile
din nou. De exemplu, alergare cu viteza ce se schimbă în mod neregulat, aşa
numita alergare „zdrenţuită”, treceri neaşteptate de la un atac activ la unul lent
(box); schimbarea frecventă a procedeelor şi combinaţiilor tehnice în fotbal.
Tactica mixtă – include forme active şi pasive de desfăşurarea a luptei
competiţionale.
La baza pregătirii tactice a unor sportivi (echipe) se află:
-însuşirea mijloacelor contemporane, formelor şi aspectelor tacticii probei
sportive date;
-corespunderea tacticii nivelului de dezvoltare a probei sportive concrete cu
activitatea optimală structurii competiţionale;

Pagina 11 din 15.

 -corespunderea planului tactic cu particularităţile competiţiei concrete
(adversari, starea locurilor, caracterul arbitrajului, comportamentul suporterilor
ş.a.);
-asigurarea interferenţei tacticii cu nivelul de perfecţionare a altor aspecte
ale pregătirii tehnice, psihologice, fizice.
Studierea tacticii reprezintă o premisă necesară cercetărilor acţiunilor tactice,
dezvoltării priceperilor şi deprinderilor tactice, formării gândirii tactice.
Perfecţionarea gîndirii tactice
Este practic ireal de prevăzut toate situaţiile posibile ale luptei
competiţionale. Una din sarcinile principale ale pregătirii tactice este
perfecţionarea gîndirii tactice a sportivului. În acest caz este nevoie de-a dezvolta
următoarele capacităţi:
-sesizarea rapidă, conştientizarea adecvată şi analizarea situaţiei
competiţionale;
-aprecierea rapidă şi exactă a situaţiei şi luarea hotărîrilor în corespundere cu
crearea;
-unei ambianţe şi nivel propriu de pregătire;
-prevederea acţiunilor adversarului (partenerului de echipă);
-reflectarea propriilor acţiuni în corespundere cu scopurile competiţiilor şi
sarcinii unei situaţii competiţionale concrete.
Pregătirea psihologică a sportivului
Pregătirea psihologică presupune totalitatea măsurilor psihologo-
pedagogice şi condiţiilor corespunzătoare ale activităţii sportive şi vieţii sportivilor,
ce sunt orientate spre formarea unor aşa funcţii psihice, procese, stări şi
particularităţi ale personalităţii care ar asigura rezolvarea reuşită a sarcinilor
antrenamentului şi participării la competiţii.
Pregătirea psihologică generală se înfăptuieşte în procesul antrenamentului.
Ea se desfăşoară paralel cu pregătirea tehnică şi tactică.
Pregătirea psihologică specială este orientată, în special, spre formarea unui
grad de pregătire psihologică pentru participarea la o competiţie concretă.
Pregătirea volitivă
Pregătirea volitivă se înfăptuieşte cu succes atunci cînd procesul de educare
a voinţei este în corelaţie cu perfecţionarea măiestriei tehnico-tactice, dezvoltarea
calităţilor fizice, pregătirea integrală a sportivului.
Următorii factori servesc drept bază practică a metodicii pregătirii volitive:
1. Realizarea obligatorie regulată a programului de antrenament şi a
obiectivelor de antrenament. Aici este foarte importantă educarea atracţiei pentru
muncă şi stilul constructiv al organizării antrenamentelor.

Pagina 12 din 15.

 2. Introducerea de sistem a dificultăţilor suplimentare. Aici se folosesc
diferite procedee: introducerea unei sarcini suplimentare, desfăşurarea
antrenamentelor în condiţii oficiale, mărirea nivelului de risc, ş.a.
3. Utilizarea competiţiilor şi metodei competiţionale. Procedeele metodice
folosite des în practică contribuie la mărirea eficacităţii de întrebuinţare a metodei
competiţionale.
4. Mărirea succesivă a funcţiilor de autoeducare în baza autocunoaşterii,
conştientizării esenţei activităţii sportive. Aici sunt introduşi următorii componenţi:
a) respectarea regulată a regimului vital total;
b) autoconvingerea, autostimularea şi autoimpunerea pentru îndeplinirea
programului de antrenament şi a rezultatului competiţional;
c) autoreglarea emoţiilor, starea psihică şi generală prin intermediul
metodelor şi procedeelor autogene ş.a.;

6. Pregătirea intelectuală a sportivului

Pregătirea intelectuală a sportivului este determinată de câteva factori
principali:
1) concepţia despre lume, părerea proprie despre fenomene şi facte, inclusiv
şi despre esenţa activităţii sportive;
2) calitatea însuşirii legităţilor obiective ale antrenamentului sportiv
contemporan, bazelor cunoştinţelor biologice, medicinale, psihologice şi sociale,
necesare unui proces efectiv de pregătire;
3) capacitatea pentru elaborarea şi realizarea unei schemetactice raţionale de
parcurgere a distanţei competiţionale.
Pregătirea integrală a sportivului
Pregătirea integrală este caracterizată de capacitatea de coordonare şi
realizare, în activitatea competiţională, a diferitor componenţi ai măiestriei
sportive.
Pentru o pregătire integrală multilaterală şi complexă trebuie să evidenţiem
direcţiile prioritare:
-perfecţionarea acţiunilor tehnico-tactice individuale, în grup, în echipă;
-perfecţionarea capacităţilor pentru o mobilizare maximală a posibilităţilor
funcţionale;
-perfecţionarea capacităţilor pentru trecerea la activitatea motrică maximală
în perioadele de destindere relativă în scopul asigurării unei capacităţi înalte de
muncă.
Corectînd locul pregătirii integrale a sportivului în procesul perfecţionării de
lungă durată, în structura antrenamentului anual şi macrociclurilor aparte, trebuie
Pagina 13 din 15.
să menţionăm că volumul mijloacelor cu acţiune integrală trebuie să se mărească
odată cu apropierea timpului competiţiei – la etapa realizării maximale a
posibilităţilor individuale în pregătirea de durată, în perioada competiţională a
macrociclului.
În procesul pregătirii integrale este raţional să evidenţiem şi un şir de direcţii
particulare legate de perfecţionarea unor componenţi ai pregătirii sportivului pentru
performanţe – fizică şi tehnică, tehnică şi tactică, fizică şi tactică, fizică şi
psihologică ş.a.m.d.

Concluzii:
În procesul elaborării referatului au fost studiate mai multe surse
informaționale și la care am ajuns la următoarea concluzie:
În desfăşurata activităţii profesorului de educaţie fizică şi antrenorului în
afară de această noţiune se mai foloseşte şi termenul de „procedeu metodic”.
În viziune modernă, metodele sunt divizate în două grupe mari: orientate
spre însuşirea cunoştinţelor și priceperilor şi deprinderilor motrice; orientate spre
dezvoltarea calităţilor, capacităţilor fizice.
Unul dintre cele mai importante elemente de bază ale tuturor metodelor
educaţiei fizice reprezintă mijlocul selectat de reglare a efortului şi ordinea
combinării efortului cu odihna.
Principiul antrenamentului sportiv reprezintă o reflectare a legităţilor
cunoscute în sfera dată a activităţii practice, ce trebuie respectate şi utilizate de
Pagina 14 din 15.
antrenor în timpul organizării şi desfăşurării antrenamentelor şi competiţiilor
sportive. Acestea sunt cunoştinţe folosite în calitate de practică regulativă.
În teoria antrenamentului sportiv se folosesc diferite principii ce dispun de
diferite sfere de influenţă, de un nivel mai înalt sau mai puţin înalt de abstractizare,
reflectă legităţile generale şi particulare de pregătire a sportivilor, adică se află în
relaţii ierarhice. Există principii pedagogice generale ce corespund unei activităţi
instructiv-educative, inclusiv şi antrenamentului sportiv ca proces pedagogic
organizat.
În orice probă de sport, pregătirea integrală este unul din factorii importanţi
de căpătare şi perfecţionare a măiestriei sportive. De exemplu, în jocurile sportive,
pentru a avea rezultate înalte echipa trebuie să joace bine pe parcursul întregului
an.
Îndeplinirea exerciţiilor de tehnică, fizică, tactică și psihologică, dezvoltarea
forţei, îmbunătăţirea flexibilităţii, perfecţionarea elementelor tactice aparte ş.a.m.d.
nu pot înlocui jocurile competiţionale şi de antrenament.
Pentru creşterea eficacităţii pregătirii integrale să folosesc procedee
metodice variate. Aici se referă: înlesnirea, complicarea condiţiilor de îndeplinire a
exerciţiilor personal-competiţionale.

Pagina 15 din 15.