Ion

de Liviu Rebreanu

Opera literara “Ion” de Liviu Rebreanu, publicata in in 1920 este un roman realist de tip obiectiv,
care apartine prozei interbelice prin descrierea vietii satului ardelenesc de la inceputul secolului XX-lea.

Romanul este o specie a genului epic, de mare întindere, cu mai multe personaje principale, cu mai
multe conflicte şi planuri narative. Ion se încadrează în romanul de tip traditional, in care prezintă spaţiul
rural cu obiceiurile vieţii specifice ( nuntă, horă, înmormântare, etc.). Hora este un element etnografic
ce repezinta o “radiografie” asupra vietii, marcand mai multe obiective: prezentarea unui joc popular
specific zonei, someşana, introducerea treptată a personajelor, acestia fiind stratificati social in doua
categorii “bocatanii” si “sarantocii” şi sugerarea viitoarelor conflicte.

Romanul se înscrie în doctrina realistă în primul rând prin reflectarea veridică şi obiectivă a realităţii.
Universul imaginat de Rebreanu aduce în faţa cititorului imaginea satului transilvănean de la începutul
secolului al XX-lea, surprinsă în toate aspectele ei (relaţii de familie, relaţii economice şi culturale), astfel
încât opera se dovedeşte a fi o frescă socială a epocii.

Este și obiectiv pentru că scrierea este la persoana a III-a, naratorul este omniscient, perspectiva narativă
presupune o viziune ,,dindărăt” în care naratorul ştie mai multe decât personajele sale, el poate fi
prezent în orice punct al universului său, vede prin pereţii casei sau prin craniul personajelor sale. Acest
narator heterodiegetic nu este însă deloc implicat în acţiune, nu lasă să se întrevadă preferinţele sale ci
doar prezintă situaţiile fără să judece .

Tema romanul este prezentarea problematicii pământului de la începutul sec. al XX-lea, concretizată prin
lupta unui ţăran sărac pentru a obţine pământ şi consecinţele faptelor sale, tema centrală dublată de
tema iubirii. Tema romanului implică şi caracterul ei monografic, care orientează naraţiunea spre
prezentarea marilor evenimente ale satului ca nunta sau hora, prezintă stratificarea socială, instituţiile
satului si organizarea familiei.

Patima pentru pământ este o primă dimensiune ce însuflețește personajul. Se reflectă evident în scena
sărutarii pământului de la începutul romanului. Ion devine stăpânul pământurilor lui Vasile Baciu, după
ce reușește să-i seducă acestuia fata. Însă apropierea sa de pământ are o dublă conotație: împlinirea
unei pofte, dar și apropierea de moarte, de coborârea în pământ. Intreaga sa energie fiind canalizată
spre atingerea scopului de a avea pământ: "glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului,
coplesindu-l”. Patima pentru pamant reuseste sa l dezumanizeze, iar Ion, într-un gest de adorare, săruta
pământul, iar faţa "îi zâmbea cu o plăcere nesfârşită". E o scena in care pamantul, iubirea si moartea se
intalnesc “mainile lui Ion sunt manjite de noroi, purtand parca niste manusi ale mortii”.

A doua scena semnificativa prezenta in acest roman este nunta. Un alt impuls ce vitalizează existența
lui Ion este iubirea sa pentru Florica. Deși îi promite de mai multe ori că o va cere de nevastă, cealaltă
obsesie este mai puternică, și îl împinge către Ana, pe care desi nu o iubea, o dorea pentru pamantul
detinut de aceasta. După ce își satisface însă pofta pământului, Ion nu poate ascunde pasiunea sa pentru
Florica, nici chiar la nunta acestuia, în care Ana îi surprinde privindu-se pătimaș și insistent . Ana e
insarcinata si nu joaca, fiind ingorata de Ion pe tot parcursul nuntii. Ion joaca insa cu Florica, acesta
traieste nunta lui de parca s-ar insura cu Florica, ,,Adică ce ar fi oare dacă aș lua pe Florica și am fugi
amândoi în lume, să scap de urâțenia asta?". Acest lucru, asociat cu lipsa de afecțiune, o impinge pe Ana
să-și pună capăt zilelor. Patima pentru pamant invinge, Ion fiind strans legat de aceasta obsesie de a
detine pamant, iar admiratia sa fata de Florica fiind inlocuita de dorinta lui, fiind marcata prin monologul
interior ,,Și să rămân tot calic... pentru o muiere!... Apoi să nu mă trăsnească Dumnezeu din senin?"

Viziunea sa despre lume este una realistă.  Arta pentru el nu era o copiere a realităţii ci o sinteză a
ei. Componentele care generau creaţia erau două:  emoţia, impresie afectivă și materialul documentar
strâns.  Impresia afectivă (genesa romanului) care l-a determinat pe Rebreanu să conceapă  Ion a fost
surprinderea unei scene în timpul unei partide de vânătoare în care un tânăr ţăran îşi săruta cu patos
pământul. Această scenă i-a rămas întipărită în minte ca o obsesie . A doua situaţie plină de conotaţii de
ordin afectiv a fost o poveste a sorei lui, Lidia, despre o fată bogată din sat ce rămăsese însărcinată cu un
tânăr sărac şi în consecinţă fusese crunt bătută de tatăl său. Un alt moment a fost discuţia lui cu un tânăr
care vorbea despre pământul său aşa pătimaş ca despre o iubită.

Incipitul si finalul, construite pe motivul drumului, evidentiaza aspectul de “corp sferoid” al romanului,

care inchide in sine un bogat univers rural, stratificat social si economic (saraci-bogati), dar si cultural
(tarani –intelectualitatea satului). Impresia de intoarcere la punctual de pornire rezulta din descrierea
drumului cu care se deschide si se inchide cartea. Reluarea cu valoare simbolica a incipitului ca final
marcheaza, structura circulara. Drumul care serpuieste printre coline si ajunge in Pripas reprezinta calea
care face trecerea de la realitate la fictiune ( in incipit ) si de la fictiune la realitate (in final). Simetria
dintre cele doua elemente se realizeaza prin prezentarea acelorasi elemente de natura geografica,
toponimica ( drumul, podul de lemn, Rapele dracului, Hristosul de tinichea, Cismeua mortului etc).,
dar in ordine inversa.  La intrarea în sat, „te întâmpină [...] o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos
cu faţa spălată de ploi şi cu o cununiţă de flori veştede agăţată de picioare”, starea deplorabila a crucii
sugereaza indiferenta satului fata de valorile spirituale. Aceasta imagine este reluată simbolic nu numai
în finalul romanului, ci şi în desfăşurarea acţiunii, în scena licitaţiei la care se vindeau mobilele
învăţătorului, sugerând destinul tragic al lui Ion şi al Anei, viaţa tensionată şi necazurile celorlalte
personaje.

  Finalul   inchis al romanului surprinde satul adunat la biserică și culminează cu o secvenţa aproapre
simetrică, descrierea aceluiaşi drum, “bătătorit”, însă în sens invers, ce se deplasează “monoton-
monoton ca însuşi mersul vremii”, îmbătrânit şi obosit de zvârcolirile vieţii, de patimile, năzuinţele şi
dramele la care a fost martor. Drumul se pierde, părăsind satul , pierzându-se de această dată, în
„şoseaua mare”, înscriind destinul individual al personajelor în marele destin universal , reflectând un
roman de tip circular (parabolic).  Romanul se încheie cu o dedicaţie finală adresată „celor mulţi umili!”.

Limbajul artistic al lui Liviu Rebreanu se individualizează prin respectul pentru adevăr, de unde reiese
obiectivarea şi realismul romanului, precum şi prin precizia termenilor, acurateţea şi concizia exprimării,
înscriindu-se în modernism. Tot ca o noutate, sobrietatea stilului anticalofil (împotriva scrisului frumos),
lipsit de imagini artistice, reliefează crezul prozatorului că “e mult mai uşor a scrie frumos, decât a
exprima exact”.

Conflictul central al acestui roman realist este determinat de lupta pentru pamant in satul traditional,
ardelenesc in mod special. Drama lui Ion, taran sarac, este de a nu putea semnifica nimic in ordinea
sociala si umana a lumii, din cauza lipsei averii. Calitatile personale nu sunt luate in calculul acestei
ierarhii, de aceea personajul este pus in situatia de a alege intre iubirea pentru Florica si pamanturile
Anei. Principalul conflict exterior, social se manifesta intre Ion al Glanetasului si Vasile Baciu, adversarii
care isi disputa pretentiile la posesiunea pamantului, Ana fiind doar pretextul neglijabil al confruntarii.

Adevarata dimensiune a dramei personajului principal o da conflictul interior  ce se manifesta patimas si
prin analiza psihologica de introspectare a caracterului , precizat in structura romanului prin titlul celor
doua parti: Glasul pamantului si Glasul iubirii . Cele doua voci rezoneaza in sufletul lui Ion cand succesiv,
cand simultan, pana la explozia lor asurzitoare in situatia-limita. O retea complexa de conflicte
secundare completeaza tabloul complicatelor relatii umane: invatatorul Herdelea- preotul Belciug, Ion-
George, Ion- Simion Butunoiu etc.