Pierderea unei persoane dragi reprezintă un moment de cotitură a propriei vieţi a

fiecăruia dintre noi, fiind moment de reevaluare personală conştientă, a vieţii noastre, a
concepţiilor, convingerilor şi propriului sistem de valori sau un moment în care putem începe
un drum al chinului şi coşmarului, de afundare în negrura distrugerii.
Moartea şi mai ales şocul morţii cuiva drag poate produce o restructurare a 
personalităţii, uneori rapid şi cu efecte covârşitoare.
În faţa pierderii putem învăţa iertarea, reorganizarea valorilor, accesarea resurselor
uneori nebănuite a se afla în noi pentru reorganizarea propriei vieţi sau chiar o redefinire a
vieţii. Sau putem să ne cufundăm în depresie, să descoperim ura, să simţim tot mai mult un
sentiment de pierdere interioară care ne face  să ne fie tot mai greu să ne organizăm viaţa
chiar dacă timpul trece. Toate acestea sigur încep să se cristalizeze după o perioadă imediată
pierderii, o perioadă de zdruncinare interioară, bulversantă şi însoţită de sentimente diferite
Neimeyer si colab. (2002) spune ca: “Doliul ca experienta umana este atat un
eveniment natural, cat si un construct cultural. Pe de-o parte, caracteristicile esențiale ale
raspunsului la pierdere reflectă evoluția noastră ca ființe biologice și sociale, raspuns
înrădăcinat în ruperea legaturilor de atașament necesare pentru supraviețuirea noastră, pe de
altă parte, noi răspundem la pierdere atât în mod biologic, cât și simbolic, prin semnificația pe
care o atribuim simptomelor de separare pe care le traim și prin schimbările de identitate
personală și colectivă care acompaniază moartea unui membru al familiei și al comunității”.
Doliul este expresia emoţională a experienţei pierderii unei persoane importante  din
viaţa cuiva. În mod general, doliul se manifestă prin tristeţe, deprimare, plâns,  neputinţa de a
se bucura de evenimente care altădată erau plăcute, retragere socială, toate acestea formând o
stare depresivă a cărei intensitate depinde de mai mulţi factori: individuali  (proprii persoanei
care traversează perioada de doliu, respectiv temperament, reactivitate emoţională,
antecedente personale legate de deces, istoria de viaţă), semnificaţia dată pierderii (cât de
apropiată i-a fost persoana pierdută), anticiparea/surpriza pierderii
Viziunea în societatea post-modernă este că doliul este o situație pe care fiecare
individ o traiește în mod particular, iar eforturile de a tipiza aceasta reacție și a-i descrie faze
sau stadii pe care toată lumea le parcurge, sunt sortite eșecului. Cu toate acestea, majoritatea
autorilor sunt de acord ca expresia doliului este dată de un proces care este constant
identificabil în diferite proporții la toți indivizii care trec prin această încercare, proces căruia
Parkes (2002) a descris trei componente:

1
- anxietatea separării cu dorința imperioasă de a plange și a cauta persoana pierdută;
- nevoia de a reformula înțelesurile existenței și a lumii înconjuratoare;
- nevoia de a inhiba și controla emoțiile negative
În cultura vestică, expresia doliului este tradițional încurajată și dirijată spre
exteriorizarea durerii separării de persoana atașată și cinstirea și comemorarea persoanei
pierdute, iar reacția de pierdere parcurge astfel un traiect care se poate regăsi la majoritatea
cazurilor, în proportii diferite.
Prima încercare de stadializare a reacției de pierdere a fost facută de Freud ca mai apoi
de psihiatra Elisabeth Kubler-Ross în 1969 (Modelele stadiale ale doliului modificat după
Rothaupt și Becker, 2007) să studieze “doliul anticipator” al indivizilor cu rude aflate în stadii
terminale ale unor boli grave și să descrie cinci faze prin are acestia trec până la
remitere.Aceste faze sunt:
- Faza de negare - individul nu acceptă ca persoana dragă a murit;
- Faza de manie/furie- împotriva lui însuși că nu a facut ce trebuie, de invinovățire a
altora;
- Faza de negociere - de încercare a de a negocia în imaginar sau cu o forță
supranaturală reintoarcerea persoanei pierdute;
- Faza de tristete - în care subiectul este inhibat, retras, deziluzionat, fără speranță;
- Faza de acceptare - individul realizează și acceptă pierderea prin contemplare,
reflexie și găsirea unui înțeles pentru pierdere și continuarea vieții.
Astfel, în primele momente ale pierderii, persoana este șocată, perplexa, nu crede ca
aceasta s-a întâmplat cu adevarat, este în profundă suferință, plânge, este agitată, este
preocupată de imaginea persoaneidecedate, este deconectată de orice altă emoție și aceasta
poate dura de la câteva zile la cateva săptămâni. Nu rar se întamplă ca persoana să refuze să
creadă în dispariția persoanei dragi și această negare, împreună cu un comportament de
cautare a acesteia, poate dura cateva zile. Treptat, persoana înțelege că trebuie să se confrunte
cu realitatea și astfel perplexitatea și confuzia emoțională lasă loc sentimentelor specifice de
pierdere precum tristetea, neajutorarea, deziluzia și izolarea, simptome care evocă depresia și
care pot dura săptămâni sau luni, în funcție de resursele de coping ale fiecaruia. Tot acum pot
apare sentimente de mânie, frustrare, furie asupra circumstanțelor decesului persoanei iubite
sau referitor la soarta acesteia. . Revenirea din pierdere se anunță atunci când persoana
recunoaște și acceptă că cineva drag a murit și recapată energie emoțională pentru a se
adaptea la identitatea, rolul si contextul nou creat prin dispariția persoanei dragi.

2
 Manifestari comune, emoționale, comportamentale, cognitive ale reacției de pierdere
sunt:
- manifestari psihologice: tristețe, mânie, vinovație și auto-reprosuri, anxietate, însingurare,
oboseală, neajutorare, șoc, dezorientare, confuzie și perplexitate, dor intens și recurent față de
cea pierdut, fenomene disoaciative, etc.;
- manifestari comportamentale: tulburari de somn, de apetit, de atenție și concentrare,
retragere socială, vise cu persoana decedată, evitarea discuțiilor despre deces, oftat, plâns,
hiperactivitate sau lentoare în activitate, vizitarea locurilor și obiectelor care îi amintesc de
persoana disparută, păstrarea cu sfinîenie a lucrurilor ce au aparținut persoanei dispărute;
- manifestari cognitive: neâncredere, suspiciozitate, confuzie, preocupari legate de persoana
disparută, senzația prezenței persoanei dispărute, halucinații, idei paranoide etc.;
- manifestari fizice: senzație de gol în stomac, tensiune în piept, nod în gât, intoleranța la
zgomot, lipsa de energie, lipsa de aer, oboseală musculară, depersonalizare ("Când merg pe
strada mi se pare că nimic nu e real, inclusive eu”), gura uscata etc.
Descrierea de simptome specifice pierderii este expresia psihologizării și medicalizării
ei, viziune dominantă în a doua partea a secolului trecut și menținută și în zilele noastre de
credința ca omul care se confruntă cu doliul are nevoie de sprijinul unor profesioniști pentru a
trece peste această grea încercare fără “complicații”. Împreună cu această viziune
simptomatologică se menține și ideea că doliul este un proces mai mult sau mai puțin
continuu și un individ parcurge mai multe faze în drum spre revenirea din doliu.
Studii ulterioare au aratat că nu fiecare individ parcurge aceasta evoluție stadializată și
fiecare rezolvă doliul în felul său. Nu este bine să gandim doliul ca o succesiune de stadii, mai
curând ca un proces variat, accidentat, cu suisuri și coborâșuri. Cu cât timpul trece trăirea
pierderii devine mai putin intensă și mai de scurtă durată, dar există și cazuri când pusee de
traire a doliului mai pot sa apara și după ani de la pierdere.
Astfel, multi autori susținători ai ideii că doliul are o evoluție liniarî, longitudinală și
progresivă, au fost fascinați de descrierea unor stadii pe care travaliul de doliu le-ar strabate
până la rezoluția lui.

Etape, emotii si rincipii prin care putem ajuta o persoana indoliata sa gestioneze
corect doliul

3
 Moartea şi mai ales şocul morţii cuiva drag poate produce o restructurare a  personalităţii,
uneori rapid şi cu efecte covârşitoare.

În faţa pierderii putem învăţa iertarea, reorganizarea valorilor, accesarea resurselor uneori
nebănuite a se afla în noi pentru reorganizarea propriei vieţi sau chiar o redefinire a vieţii. Sau putem
să ne cufundăm în depresie, să descoperim ura, să simţim tot mai mult un sentiment de pierdere
interioară care ne face  să ne fie tot mai greu să ne organizăm viaţa chiar dacă timpul trece. Toate
acestea sigur încep să se cristalizeze după o perioadă imediată pierderii, o perioadă de zdruncinare
interioară, bulversantă şi însoţită de sentimente diferite.

Doliul psihologic este de asemenea şi un proces a cărui desfăşurare presupune parcurgerea

mai multor etape:

1.    Negarea, reprezintă refuzul acceptării pierderii, determinat de un blocaj emoţional şi cognitiv
astfel încât persoana nu poate accepta şi înţelege cele întâmplate. Aceasta se manifestă prin refuzul
acceptării evenimentului (decesului), uitarea selectivă sau prin negarea semnificaţiei pierderii   (acele
persoane care încearcă să se comporte ca şi cum ele nu suferă, pe ele nu le-a afectat pierderea).

2.    Revolta, furia, se instalează treptat pe măsură de mecanismul negării ăşi pierde puterea în faţa
realităţii covârşitoare. Aceasta este legată de sentimentul trăit al nedreptăţii că a fost părăsit şi al
frustării şi neputinţei că nu poţi modifica situaţia. Persoana care experienţiază doliul îşi poate spune
„De ce mi se întâmplă asta?” sau „De ce tocmai mie?” ori „De ce tocmai acum?”. În această fază
neajutorarea şi panica ajung cote înalte.

3.    Depresia este o altă etapă firească a doliului, în care se manifestă simptome specifice acestei
afecţiuni, cu manifestări specifice (vezi Depresia) dar ele sunt depăşite încet, încet, persoana reuşind
să se reechilibreze. În situaţa în care timpul trece iar manifestările tipic depresive nu scad în
intensitate sau chiar se amplifică putem asista la instalarea uei tulburări depresive, fiind nevoie
obligatoriu de intervenţia specialiştilor (medic psihoatric şi psiholog).
4.    Acceptarea este  ultima etapă, în care persoana acceptă pierderea ca una definitivă. Acum începe
procesul vindecării şi restructurarea şi reorgaizarea vieţii personale.

În situaţia în care decesul apare ca o experienţă neaşteptată putem menţiona şi faza de şoc,
anterioară fazei de negare. Acesta este un mecanism de apărare care protejează permiţându-i
persoanei să se comporte o perioadă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Parcurgerea etapelor doliului, prezentate anterior, este normală şi sănătoasă pentru psihicul
persoanei îndoliate, ajutând la depăşirea evenimentului traumatic. Această parcurgere mai este
cunoscută şi sub denumirea de „travaliu de doliu”, expresie care pune împreună două concepte
fundamentale cu privire la  viaţă: naşterea şi moartea, travaliul fiind asociat cu o naştere iar doliul,
evident cu moartea. Poate nu întâmplător trecerea prin acest proces este o necesitate pentru
adaptarea şi reechilibrarea persoanei îndoliate, însănătoşirea fiind una dureroasă, travaliul este
dureros dar precede naşterea, de aici optimisumul legat de reuşita acestui proces. De asemenea ca şi
ritualurile tradiţionale asociate decesului, realizarea travaliului de doliu are ca scop separarea,
desprinderea de persoana care ne-a părăsit.

Parcurgerea acestui proces înseamnă o muncă emoţională şi cognitivă pe care adesea o

parcurgem fiecare cu ajutorul apropiaţilor şi disponibilizându-ne resurse interioare uşor accesibile
dar care uneori, pentru anumite persoane sau în anumit situaţi idevine dificilă astfel că este nevoie
de un sprijin specializat (psiholog, psihoterapeut). Scopul acestui demers este alinarea rănilor

4
sufleteşti, vindecarea şi disponibilizarea pentru reorganizarea vieţii fără persoana pierdută.
Netraversara acestei perioade sau fixarea într-una din etapele prezentate anterior (fixare înseamnă
imposibilitatea de a trece mai departe) conduce la patologie comportamentală, emoţional, cognitivă.

Ce simptome pot să apară:

Doliul psihologic se manifestă în mod normal printr-o serie de gânduri, emoţii şi comportamente
specifice ca:

-    negarea, confuzia, gânduri obsedante în legatură cu persoana decedată/pierdută,

-    tulburări de somn, coşmaruri,

-    tulburări de apetit,

-    izolare socială,

-    evitarea reamintirii persoanei sau vizitarea şi îngrijirea mormântului şi a obiectelor preferate de
cel decedat,

-    hiperactivitate, nelinişte,

-    plâns,

-    frecvent apar senzaţii somatice ca şi crampele stomacale, durerile toracale, hipersensibilitatea la
zgomote, respiraţie sacadata, scăderea tonusului muscular,  fatigabilitate

-    simptome specifice depresiei

Există câteva situaţii în care intervenţia terapeutică este absolut necesară:

-    prelungirea perioadei de depresie mai mult de 6 luni, cu accentuarea acesteia în loc de
diminuarea în timp a simptomatologiei depresive (tristeţe, izolare, plâns, insomnii, coşmaruri,
culpabilitate persistentă şi o stimă de sine scăzută),

-    imposibilitatea persoanei de a-şi aminti de cel decedat, după mult timp  fără manifestări
emoţionale intense (plâns zbuciumat, în crize),

-    impulsuri auto-distructive, imitarea compulsiva a persoanei decedate, tristetţ intensa care apare
in aceeasi perioada a anului,

5
-    fobie legata de moarte sau de îmbolnăvire,

-    tendinţa de a se izola şi luarea de decizii drastice – negative – de a-şi schimba radical viaţa,

-    imposibilitatea desprinderii de lucrurile persoanei decedate.

Principii prin care putem ajuta o persoana indoliata sa gestioneze corect doliul.

Ghid pentru consilier, pentru a putea ajuta clientul sa treaca printr-o situatie de durere acuta si sa
ajunga sa-si incheie travaliul de doliu.

Principiul 1: Ajuta-l pe supravietuitor sa-si actualizeze pierderea

Cand cineva pierde o persoana semnificativa, chiar daca moartea era oarecum previzibila
dinainte, apare intotdeauna o senzatie de irealitate – sentimentul ca de fapt nu s-a intamplat. De
aceea primul pas in consiliere e sa aduci clientul la o constientizare completa ca pierderea chiar a
avut loc – persoana e moarta si nu se mai intoarce. Supravietuitorii trebuie sa accepte acesta
realitate pentru a se putea confrunta cu impactul emotional al pierderii.

Cum ajuti pe cineva sa-si actualizeze pierderea?

Una dintre cele mai bune cai e sa-i ajuti pe supravietuitori sa vorbeasca despre pierdere.
Acest lucru poate fi incurajat de consilier. Unde a avut loc decesul? Cum s-a intamplat? De la cine a
aflat? Unde era cand a aflat? Cum a fost inmormantarea? Ce s-a spus la serviciile funerare? Toate
aceste intrebari sunt puse pentru a ajuta persoana sa vorbeasca in mod special despre
circumstantele decesului. Multi oameni au nevoie sa treaca in revista inca o data si inca o
data evenimentele pierderii, inainte de a constientiza pe deplin ca ele chiar s-au
intamplat.
Vizitarea mormantului sau a locului unde sunt ramasitele sau au fost imprastiate, poate
de asemenea sa aduca realitatea pierderii. Explorati cu clientul daca viziteaza vreodata mormantul si
cum e pentru el. Daca nu il viziteaza, intrebati-l care e fantasma lui in privinta mersului acolo. Vizitele
la mormant isi au radacinile in expectatiile si practicile culturale, dar pot de asemenea sa dea indicii
despre stadiul in care se afla o persoana cu privire la prima etapa a doliului. Unii oameni au nevoie
sa fie incurajati sa viziteze mormantul ca faza a travaliului lor de doliu. Acest lucru poate fi

6
facut cu delicatete, sensibilitate si tinand cont de momentul potrivit pentru o astfel de sugestie.
Consilierul poate fi un ascultator rabdator si poate continua sa incurajeze persoana sa vorbeasca
despre pierdere. Verbalizarea poate include amintiri despre decedat, prezente si trecute.

Principiul 2: Ajuta-l pe supravietuitor sa-si identifice si sa-si exprime trairile 

Din cauza durerii si neplacerii, multe dintre sentimente pot sa nu fie recunoscute de catre
supravietuitor sau pot sa nu fie traite la intensitatea de care ar avea nevoie pentru a fi consumate
mai eficient. Multi clienti vin la consilier pentru ca vor sa scape imediat de durererea lor. A-i ajuta sa
accepte si sa-si traiasca durerea este o parte majora a interventiei.

Unele dintre trairile cele mai problematice pentru supravietuitori sunt furia, vina, anxietatea si
neajutorarea.
Furia. Această furie are două surse: a) vine dintr-o frustrare legată de faptul că nu se putea
face nimic pentru a preveni separarea ṣi b) vine dintr-o experienṭă regresivă care apare după
pierdere ṣi se manifestă prin dificultatea de a trăi fără acea persoană. Riscant în ceea ce priveṣte furia
este întoarcerea ei într-o formă inconștientă spre propria persoană, ajungându-se la dezvoltarea
unei depresii severe sau chiar la ceva mult mai complicat…. Punctul de vedere cel mai important al lui
Freud era acela că pierderile din copilăria timpurie duc la predispoziţie la depresie în viaţa adultă . El
a mai observat că auto-deprecierea marcată, atât de frecventă la pacienţii depresivi, era rezultatul
unei furii îndreptate spre interior. Mai exact, el spunea că furia este dirijată intern pentru că Sinele
pacientului s-a identificat cu obiectul pierdut. Cum a spus Freud:"Astfel, umbra obiectului cade peste
Eu, iar cel din urmă poate, din această cauză, să fie judecat de o instanţă specială ca şi cum ar fi un
obiect, obiectul părăsit"

Cand cineva iubit moare, e ceva obisnuit sa te simti furios. ’’Ceea ce m-a ajutat au fost
oameni carora le-a pasat si care m-au ascultat strigand si urland‘’, a spus un barbat intre 20 si 30 de
ani a carui sotie murise.. Aceasta furie e reala si trebuie sa se indrepte spre ceva, daca nu direct spre
decedat, tinta reala, poate fi deflectata spre alte persoane, cum ar fi medicul, personalul spitalicesc,
directorul de servicii funerare, preotul sau un memebru al familiei. Daca furia nu e indreptata catre
decedat sau deplasata asupra altcuiva, poate fi retroflectata – intoarsa spre sine si traita ca depresie,
vina sau stima de sine scazuta. In cazuri extreme, furia retroflectata se poate concretiza in
comportament suicidar, in ideatie sau in act. Un consilier competent al doliului va investiga
intotdeauna ideatia suicidara. O simpla intrebare ca ‘’A fost asa de rau incat te-ai gandit sa-ti faci
rau?‘’ e mai apta sa aiba rezultate pozitive decat sa indemne pe cineva la un act autodistructiv.
Gandurile suicidare nu reprezinta intotdeauna furia retroflectata. Ele pot de asemenea sa vina dintr-o
dorinta de reintalnire cu decedatul.
O parte din furie e emanata de durerea intensa traita in timpul doliului si consilierul poate ajuta
clientul sa intre in contact cu aceasta. De cele mai multe ori, totusi, nu e productiv sa ataci problema
furiei direct. De exemplu, in multe cazuri daca intrebi: ‘’Esti furios ca a murit?‘’, persoana va spune:
‘’Cum as putea fi furios ca a murit? Nu a vrut el sa moara. A facut infarct.‘’ Multi oameni nu-si
recunosc trairile de furie daca ii intrebi direct despre furie. Ori nu sunt constienti de aceste
sentimente ori adera la prescriptia culturala de a nu-i vorbi de rau pe morti. O tehnica indirecta pe
care am gasit-o benefica e sa utilizezi cuvantul cheie mai moale ‘’a-ti lipsi‘’. Uneori poti intreba
supravietuitorul: ‘’De ce anume ti-e dor in ceea ce-l priveste ?‘’ si persoana raspunde cu o lista
intreaga care de cele mai multe ori duce la tristete si lacrimi. Dupa putin timp, intreb: ‘’Ce nu-ti
lipseste la el?‘’. Persoana poate spune ceva de genul: ‘’Ei bine, nu m-am gandit niciodata in felul asta,
dar acum ca ai adus vorba, nu mi-e dor de hainele aruncate pe podea, de intarzierile seara de la cina‘’
si multe altele. Apoi persoana incepe sa-si constientizeze si alte sentimente negative pe care le are. E

7
important sa nu lasi clientul cu  aceste trairi negative, ci sa-l ajuti sa gaseasca o balanta mai buna
intre sentimentele negative si pozitive pe care le are fata de decedat – sa te asiguri ca
sentimentele negative nu le impiedica pe cele pozitive si vice versa. Terapeutul joaca un rol activ in
realizarea acestui lucru. In unele cazuri, tot ceea ce persoana are sunt trairile negative si e important
sa-l ajuti sa intre in contact cu trairile corespondente pozitive care exista, chiar daca acestea sunt
putine la numar. A pastra numai sentimentele negative poate fi o cale de a evita tristetea care ar
deveni constienta inaintea admiterii oricarei pierderi semnificative. Recunoasterea sentimentelelor
pozitive e o parte necesara a procesului de atingere a unei incheieri adecvate si sanatoase a
travaliului de doliu. Aici nu e problema reprimarii trairii disforice cum e furia, ci a trairilor de
afectiune. Sentimentul singurătății este foarte frecvent la persoanele care au pierdut un partenersau
o parteneră. Deṣi se simt foarte singuri, multi parteneri nu ies din casă pentru că se simt în
siguranṭă .

Oboseala, ce poate fi experimentată ca apatie, poate fi neplăcută pentru persoanele care

sunt foarte active. De obicei aceasta se poate auto-limita, dacă nu acest aspect poate fi un semn al
depresiei.

Există o serie de emoṭii perfect normale care apar în funcṭie de caracteristicile pierderii. De
exemplu “sentimentul de uṣurare” apare deseori dacă relația nu funcționa așa cum ne doream.
Sentimentul de amorțeală, raportat ca lipsa emoṭiilor este deseori experimentat la începutul
procesului de ,,doliu,, , imediat după ce au aflat de separare. O explicaṭie ar fi faptul că există atât de
multe emoṭii, încât dacă le-am permite să devină conṣtiente ar fi copleṣitor, astfel amorṭeala
reprezintă un mod protecṭie/ de apărare faṭă de acestea.

Vina. Sunt mai multe lucruri care pot provoca sentimentul de vina dupa o pierdere. De
exemplu, supravietuitorii se pot simti vinovati pentru ca nu au oferit o ingrijire medicala mai buna, nu
au fost de acord cu o operatie, nu au consultat un doctor mai devreme sau nu au ales spitalul
potrivit. Parintii ai caror copii mor sunt foarte vulnerabili la sentimentele de vina care se focalizeaza
pe faptul ca nu au putut impiedica copilul sa nu sufere si sa nu moara. Unii se simt vinovati
pentru ca nu traiesc o tristete atat de intensa cum isi imagineaza ca ar trebui. Oricare ar fi
motivele, cea mai mare parte din aceasta vina e irationala si se centreaza in jurul circumstantelor
mortii. Consilierul poate ajuta aici, pentru ca vina irationala cedeaza ea insasi in fata testarii realitatii.
Daca cineva spune: ‘’Nu am facut suficient‘’, o sa-l intreb: ‘’Ce ai facut?‘’, iar el o sa raspunda: ‘’Am
facut asta.‘’ si apoi eu o sa zic ‘’Ce altceva ai mai facut?‘’. ’’Ei bine, am facut asta.”. “Si mai ce?’’. ‘’Pai,
si asta’’. Si apoi o sa-i treaca prin minte si alte lucruri si va spune ‘’Am facut asta si asta si asta.’’. Dupa
un timp va ajunge la concluzia ca ‘’Poate ca am facut tot ce am putut in conditiile date.’’ Totusi exista
si vina adevarata, culpabilitate reala si cu aceasta e mult mai greu de lucrat. Exempu : In anumite
situatii se pot folosi tehnici psihodramatice de terapie de grup pentru a ajuta persoana sa lucreze cu
o astfel de vina. Studiu ede caz: Vickie, o tanara, a spus ca in noaptea in care tatal ei a murit s-a
hotarat sa ramana cu prietenul ei si nu a fost acasa cu familia. A simtit ca a gresit fata de tatal ei, de
mama ei, de fratele ei si fata de sine. In psihodrama a fost pusa sa aleaga din grup persoane care sa
joace rolurile membrilor familiei ei, inclusiv pe al ei. Apoi a interactionat cu fiecare dintre acesti
oameni, spunandu-le despre sentimentul acela de a-i fi nedreptatit si ascultand raspunsul fiecarui
personaj din dramatizare. Sedinta a fost foarte emotionanta, dar probabil ca cel mai emotionant
moment a fost la final, cand Vickie a imbratisat persoana care o reprezenta pe ea. In acel moment a
trait un fel de impacare si vindecare in intreaga ei fiinta.

Anxietatea si neajutorarea. Persoanele ramase in viata in urma unui deces se simt

deseori anxioase si tematoare. Mare parte din aceasta anxietate e generata de trairi de neajutorare,

8
sentimentul ca ele nu pot sa se descurce sau sa supravietuiasca singure. Aceasta e o experienta
regresiva, care de obicei se linisteste cu timpul si o data cu realizarea faptului ca, desi e dificil, se pot
descurca. Rolul consilierului e sa le ajute sa recunoasca, prin restructurare cognitiva, strategiile prin
care s-au descurcat pe cont propriu inainte de pierdere si acest lucru ajuta ca trairile de anxietate si
neajutorare sa se transforme intr-un fel de perspectiva. O a doua sursa de anxietate este cresterea
constientizarii mortii personale. Constientizarea mortii personale este constientizarea nu a
mortii in general sau a altcuiva, ci a mortii proprii. Asta e ceva ce avem cu totii, ceva care dainuie in
fundalul constiintei noastre. Din timp in timp iese in fata si devine mai constienta – de exemplu,
atunci cand pierdem pe cineva sau avem un accident de masina. Pentru cei mai multi dintre noi
constienta mortii personale exista la un nivel foarte scazut. Cu toate acestea, o data cu pierderea
unei persoane semnificative, fie prieten sau membru al familiei, se produce o crestere a constientei
propriei mortalitati, ceea ce duce la o anxietate existentiala. Consilierul poate urma mai multe
directii, in functie de client. Pentru unii e mai bine sa nu abordezi frontal subiectul, ci sa-l lasi asa si sa
presupui ca constienta mortii o sa se domoleasca si o sa se stearga. Cu altii e util sa abordezi
problema direct si sa-i faci sa vorbeasca despre fricile si presimtirile lor privind propria moarte.
Articularea acestora in fata consilierului poate ajuta clientii sa se simta usurati ca si cum si-ar
descarca grijile si ar explora alte optiuni. In orice caz, consilierul trebuie sa decida dupa propria
judecata care alegere e cea mai potrivita.

Tristețea, este cel mai comun sentiment care apare în timpul separării/doliului. Nu este
obligatoriu ca ea să se manifeste prin plâns. Multe persoane încearcă să blocheze tristeṭea desfăṣurând
excesiv diferite activităṭi. Evitarea îndelungată a simṭirii tristeṭei poate conduce la un ,,doliu
complicat,” Sunt unele momente cand tristetea si plansul trebuie sa fie incurajate de consilier. Frecvent
oamenii refuza sa planga in fata prietenilor de teama sa nu impuna prietenia sau sa o piarda, suportand
inca o pierdere. Plansul intr-o situatie sociala poate de asemenea fi suprimat pentru a evita criticismul
celorlalti. Unii oameni se tem ca plansul deschis nu o sa arate ca fiind ceva demn sau ca o sa-i
stanjeneasca pe altii. A plange singur poate fi util, dar poate sa nu fie atat de eficace ca
plansul alaturi de cineva si primirea de suport . ’’Doar plansul totusi nu e suficient. Indoliatul
are nevoie de ajutor pentru a identifica semnificatia lacrimilor si acest sens se va schimba
pe masura ce travaliul asupra doliului se desfasoara’’. E important ca terapeutul sa nu se multumeasca
doar cu exprimarea emotiilor vehemente. Focalizarea e esentiala. Tristetea trebuie insotita de o
constientizare a ceea ce persoana a pierdut; furia trebuie tintita adecvat si eficace; vina trebuie evaluata
si rezolvata; anxietatea trebuie identificata si lucrata. Fara acest focus, consilierul nu e eficient,
indiferent de importanta sau gradul sentimentului care e evocat: Alaturi de nevoia de focalizare vine si
nevoia de echilibru. Indoliatii trebuie sa ajunga la un echilibru care sa le permita sa isi traiasca
durerea, sentimentul de pierdere, singuratatea, frica, furia, vina si tristetea; sa-si accepte suferinta si sa
si-o exprime; sa inteleaga si sa simta cel mai adanc in sufletul lor ce li s-a intamplat si totusi sa faca
toate astea in anumite doze, ca sa nu fie coplesiti de asemenea trairi.

 Principiul 3: Asistarea vietii fara decedat

Acest principiu implica sa-i ajuti pe oameni sa se acomodeze cu o pierdere facilitandu-le

abilitatea de a trai fara decedat si de a lua decizii pe cont propriu. Pentru a face asta, consilierul
poate folosi o strategie de rezolvare de probleme – adica ce probleme intampina supravietuitorul si
cum pot fi ele rezolvate? Asa cum s-a mentionat mai devreme, decedatul juca numeroase roluri in
viata supravietuitorului si aceasta abilitate de adaptare la pierdere e in parte determinata de aceste
roluri variate. Un rol important in familii este cel decizional si acest rol creeaza de multe ori probleme
dupa pierderea partenerului. In multe relatii unul dintre parteneri e cel care ia de obicei deciziile,
adesea barbatul. Cand el moare, sotia se poate simti ca un copil de 6-7 ani cand e vorba de

9
a lua decizii de una singura. Consilierul o poate ajuta sa invete modalitati eficiente de a face fata
si sa dobandeasca abilitati decizionale ca sa fie capabila sa preia rolul anterior indeplinit de sotul ei si
facand asta sa-si reduca stresul emotional.

Alt rol important care trebuie abordat atunci cand ai de a face cu pierderea unui partener e
cel sexual. Unii consilieri ezita sa abordeze aceasta problema importanta; sau poate fi prea mult
subliniata, incat sa ajunga sa-l deranjeze pe supravietuitor. A fi capabil sa discuti sentimentele legate
de sex care emerg, inclusiv nevoia de a fi atins si da a fi imbratisat, e important. Consilierul poate sa-i
sugereze clientului mijloace prin care si-ar putea satisface aceste nevoi, mijloace care sunt in consens
cu personalitatea si sistemul de valori ale clientului.

Sunt cei a caror experienta sexuala a fost numai cu partenerul decedat, asa ca consilierul
trebuie sa abordeze orice anxietate legata de experiente sexuale noi. Ca un principiu general,
persoana care a suferit un doliu recent ar trebui descurajata sa ia decizii importante de schimbare a
vietii, cum ar fi sa-si vanda casa, sa-si schimbe slujba sau cariera sau sa adopte copii, prea curand
dupa deces. E dificil sa ai o judecata buna in timpul fazei acute a doliului cand exista un risc mai mare
de reactii dezadaptative. ’’Nu muta sau vinde lucruri, ca sa poti fugi. Lucreaza-ti doliul acolo
unde lucrurile iti sunt familiare’’. Atunci cand descurajezi persoana indoliata sa ia decizii
importante de schimbare a vietii prea curand, trebie sa fii atent sa nu promovezi un sentiment de
neajutorare. Mai bine comunica-le ca vor fi destul de capabili sa ia decizii si sa intreprinda actiuni
atunci cand or sa fie pregatiti si sa nu ia decizii doar ca sa reduca durerea.

Principiul 4: Facilitarea restabilirii locului emotional al persoanei decedate

Facilitand repozitionarea emotionala,consilierul poate ajuta supravietuitorii sa gaseasca un
nou loc in viata lor pentru persoana pe care au pierdut-o – un loc care sa-i permita supravietuitorului
sa isi vada mai departe de viata lui si sa-si faca alte relatii. A-si aminti e o cale de a retrage treptat
energia emotionala investita in decedat. Unii oameni nu au nevoie de nici o incurajare, dar sunt multi
care au nevoie si asta se intampla mai ales la cei care si-au pierdut partenerul. Unii oameni ezita sa-si
faca alte relatii pentru ca ei cred ca acest lucru o sa pateze amintirea sotului lor disparut. Altii ezita
pentru ca simt ca nimeni nu o sa poata tine locul persoanei disparute. Intr-o anumita masura e
adevarat, dar consilierul ii poate ajuta sa inteleaga ca desi persoana pierduta nu va mai putea fi
inlocuita, e in regula sa incerci sa umpli locul gol cu o noua relatie. Sunt acei care mai degraba decat
sa ezite se arunca repede in relatii noi si consilierul poate sa-i ajute sa evalueze cat de potrivit e acest
lucru. Daca oamenii se grabesc sa faca o inlocuire rapida, asta poate sa-i faca sa se simta mai bine
pentru un timp, dar poate de asemenea sa impiedice trairea intensitatii si profunzimii pierderii.
Aceasta intensitate trebuie traita inainte ca travaliul de doliu sa se incheie. De asemenea, ca relatia
sa mearga, noua persoana trebuie sa fie recunoscuta si apreciata pentru ea in sine.

Principiul 5: Oferirea de timp pentru a jeli

A jeli cere timp. E procesul de taiere a corzilor si un astfel de proces e gradat. ’’Fiecare zi de
nastere si aniversare taie inca un fir din coarda’’, a spus o mama a carei fiica fusese omorata de un
fost iubit. Un impediment poate veni din partea membrilor familiei care de-abia asteapta sa
depaseasca pierderea si durerea si sa se intoarca la rutina normala. Copii le spun adesea mamelor lor
’’Hai, lasa, trebuie sa te intorci la viata ta. Tata nu ar fi vrut ca tu sa te amaresti asa tot
timpul.’’ Ei nu realizeaza ca ea are nevoie de timp ca sa se acomodeze cu pierderea si cu toate
consecintele ei. In consilierea durerii, consilierul poate ajuta familia explicandu-i acest lucru, care
poate parea evident, dar care nu e intotdeauna atat de evident si pentru membrii familiei. Exista

10
anumite momente in timp care sunt in mod special dificile .. Un astfel de moment critic este in
preajma primei aniversari a decesului.. Tot felul de ganduri si sentimente ies la suprafata in
aceasta perioada si de cele mai multe ori persoana va avea nevoie de un suport in plus. Consilierii
sunt incurajati sa-si noteze pe calendar cand a avut loc decesul si apoi sa faca reprogramari tinand
cont de aceste momente critice. Pentru multi, vacantele sunt cele mai dificile. O interventie eficienta
e sa il ajuti pe client sa anticipeze asta si sa se pregateasca din timp. ’’Gandindu-ma la Craciun
dinainte, m-a ajutat cu siguranta’’, a spus o tanara mama vaduva.. Travaliul de doliu necesita timp si
consilierul trebuie sa vada rolul interventiei ca unul care poate din necesitate sa se intinda un anumit
timp, chiar daca contactele actuale pot sa nu fie frecvente.

Principiul 6: Interpretarea a ceea ce inseamna comportament ‘’normal’’

Al saselea principiu din aceasta lista este intelegerea si interpretarea comportamentelor normale de
doliu. Dupa o pierdere importanta multi oameni au senzatia ca o iau razna . Asta poate fi
amplificata din cauza ca de multe ori sunt distrasi si traiesc lucruri care nu fac parte din viata lor
obisnuita. Daca terapeutul are o intelegere clara a ceea ce inseamna comportament normal de doliu,
atunci il poate asigura pe indoliat asupra normalitatii acestor experiente noi. Se intampla rar ca
cineva sa se decompenseze si sa devina psihotic ca urmare a unei pierderi, dar sunt si exceptii. Ele
apar uneori atunci cand oamenii au mai avut si inainte episoade psihotice sau au un diagnostic de
personalitate borderline. Oricum, e chiar un lucru comun ca oamenii sa simta ca o iau razna, mai ales
cei care nu au mai avut o pierdere majora pana atunci. Si daca un consilier intelege, de exemplu, ca
halucinatiile, o accentuata senzatie de zapaceala sau preocuparea pentru decedat sunt
comportamente normale, atunci persoana poate fi linistita de catre acest consilier.

 Principiul 7: Permiterea diferentelor individuale

Exista tipuri variate de raspunsuri comportamentale la doliu. Asa cum e important sa nu

te astepti ca toti care mor, sa moara intr-o maniera similara, tot asa e important sa nu te
astepti ca toti oamenii care trec printr-un doliu sa sufere in acelas mod. Totusi, acest lucru
e uneori greu de inteles penru familii. Se simt jenati atunci cand un membru al familiei are un
comportament diferit de restul sau un individ care traieste ceva diferit de restul familiei se poate
simti stanjenit de propriul lui comportament.

Principiul 8: Oferirea de suport continuu

Al optulea principiu este ca o buna consiliere a durerii cere suport continuu. Spre deosebire
de terapia durerii, care e focalizata pe o perioada fixa de timp, in consilierea durerii consilierii
pot fi disponibili supravietuitorului si familiei in momentele critice de-a lungul timpului, cel putin in
primul an de la deces. Unele dintre aceste momente critice au fost deja mentionate. Rolul
consilierului aici este sa ofere speranta si o perspectiva de viitor. O modalitate buna de continuare a
suportului oferit poate fi prin interemediul participarii la grupuri. Consilierul poate sa conduca el
insusi astfel de grupuri de suport si sa ii incurajeze sa vina. 

Principiul 9: Examinarea defenselor si a stilurilor de coping

Al noualea principiu implica ajutarea clientului sa-si examineze mecanismele de aparare si
stilurile de coping, pentru ca ele vor fi intensificate de o pierdere semnificativa. Acest lucru e mai
usor de realizat dupa ce se dezvolta increderea intre client si consilier, cand clientii sunt mai dispusi
sa discute despre comportamentul lor. Unele dintre aceste defense si stiluri de coping prevestesc un
comportament competent, altele nu. De exemplu, o persoana care face fata prin intermediul

11
excesului de alcool sau droguri probabil ca nu se adapteaza eficient la pierdere: Utilizarea unor
cantitati mici de alcool pentru somn, diminuand anxietatea si stergand gandirea ruminativa,
predispune supravietuitorul indoliat sa isi gaseasca alinarea in bautura, cu timpul ducand la o
crestere a consumului si eventual la stadii de consum necontrolat sau obligatoriu. Un risc crescut il au
persoanele indoliate care sunt alcoolici in recuperare sau care au istorii familiale puternice de
alcolism. Consilierul trebuie sa fie atent la asta si sa intrebe despre consumul sau abuzul de alcool sau
alte medicamente. Consumul ridicat de medicamente sau alcool poate intensifica trairea durerii si
depresia si poate impiedica travaliul de doliu. Cineva care se retrage si refuza sa priveasca pozele
decedatului sau sa pastreze in jurul lui orice i-ar aduce aminte de decedat, poate avea un stil de
coping nesanatos. Consilierul poate sa-i atraga atentia asupra acestor stiluri si sa-l ajute pe client sa le
evalueze eficienta. Apoi pot explora impreuna alte modalitati de coping care ar putea fi mai eficiente
in diminuarea stresului si rezolvarea problemelor.

Doliul si reactiile normale dupa pierderea cuiva drag

12
Dupa pierderea (moartea si nu numai) cuiva drag exista un proces intreg care ajuta persoanele
ramase sa faca fata, sa integreze pierderea si sa se reorienteze, in timp, spre viitor. Acest
proces este numit „doliu” si nu se refera la purtarea de haine negre sau la o durata fixa de
timp. Este mai degraba un proces natural, care este trait diferit de fiecare persoana, existand
totusi reactii comune, considerate (pana la un punct) normale si sanatoase. In cartea sa despre
terapia persoanelor in doliu, William Worden imparte aceste reactii pe mai multe categorii:

Tristete Neputinta Amorteala sentimentala

Furie Apatie Emancipare

Anxietate Tanjire Usurare

Vinovatie Soc  

Senzatii fizice

 Gol in stomac
 Nod in gat
 Nod in piept
 Hipersensibilitate la zgomot
 O senzatie de depersonalizare, in care lucrurile nu mai par reale
 Dificultati in respiratie (respiratie mai scurta, senzatia de lipsa de aer)
 Slabiciune in muschi
 Gura uscata

Ganduri

 Neincredere (numita si negare, reprezinta gandul ca ceea ce se intampla nu este real)

 Confuzie, uitare, dificultate in concentrare
 Preocupari intense, ganduri repetitive legate de persoana pierduta
 Senzatia ca persoana este inca prin preajma
 Semi-halucinatii – de exemplu, impresia ca am vazut acea persoana pe strada

Comportamente

 Tulburari ale somnului – in doliul normal, acestea se regleaza in timp. Ele pot acoperi temeri
diferite (de ex. Teama de a visa, de a ramane singur etc).
 Tulburari in alimentatie – crestere in apetit sau, mai frecvent scaderea apetitului.
 A fi „cu capul in nori” - o persoana poate plati cumparaturile si sa le uite in magazin, poate
veni acasa cu autobuzul uitand ca a plecat cu masina personala.
 Retragere sociala – retragere concreta din interactiunile sociale sau, mai subtil, prin a nu mai
fi interesat de stiri, ziare, evenimente.
 Vise legate de persoana disparuta – care pot avea scopuri diferite si sa fie traite ca placute
sau foarte stresante

13
  Evitarea lucrurilor care amintesc de persoana pierduta – de multe ori este un indicator al
unei relatii ambivalente.
 Oftatul – se intalneste frecvent si poate fi legat de senzatia fizica de lipsa de aer.
 Hiperactivitate – agitatie care este linistita, descarcata prin tot felul de activitati. Aceasta
reactie o intalnim frecvent la vaduvele care se ocupa de toate treburile legate de
inmormantare, de parastasele de dupa si este unul dintre efectele terapeutice al obiceiurilor
religioase legate de moartea cuiva.
 Plansul – lacrimile detensioneaza stresul emotional iar plansul este unul dintre cele mai
eficiente moduri de descarcare a tristetii.
 Amintirea sau pretuirea lucrurilor care amintesc de persoana pierduta.

Toate acestea sunt reactii normale la pierderea cuiva drag. Atunci cand procesul de doliu
ramane blocat (de exemplu, unele dintre aceste reactii au aceeasi intensitate multi ani dupa
momentul pierderii) spunem ca este un doliu complicat. Pot exista mai multi factori care sa
determine complicarea procesului de doliu:

 Unul dintre lucrurile care complica procesul de adaptare la pierderea cuiva apare atunci cand
evenimentul este trecut sub tacere, este ceva despre care nu se discuta – cum este adeseori
cazul in familiile persoanelor care s-au sinucis;
 O varianta a factorului precedent este intalnita atunci cand persoanele ce traiesc doliul (sau
cei din jurul lor) se comporta de ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Pierderea este negata,
dar asta nu inseamna ca ea dispare. Un exemplu pentru acest caz sunt uneori pierderile de
sarcina care nu sunt traite ca pierderi, ci ignorate sau diminuate in importanta.

Un sistem de suport format din oameni care au cunoscut si persoana disparuta, si pe cea care poarta
doliul este foarte important pentru un proces sanatos. Sustinerea primita de la familie, prieteni este
esentiala si implica o atitudine de acceptare a trairilor de mai sus, normale pentru un proces de
trecere peste o pierdere. Este deci foarte util sa acceptam tristetea, disperarea, furia, cosmarurile
persoanei care a suferit pierderea, chiar daca ne este greu sa o vedem asa. Sunt stari naturale si fac
parte dintr-un proces sanatos de trecere peste pierdere. Negandu-le, se poate complica doliul prin
oferirea senzatiei ca persoana care sufera pierderea este neinteleasa, neacceptata asa cum e si
singura Popular se spune sa nu plangem dupa batrani pentru ca "si-au mancat
malaiul, si-au trait traiul" si nici dupa copiii mici pentru ca "ei sunt niste ingeri, pentru ca n-au ajuns
sa fie pacatosi". De cand putem vorbi de doliu sau mai bine spus de cand putem sa incepem sa ne
pregatim pentru doliu?

Exista doua situatii: atunci cand moartea survine prematur si atunci cand trecerea in nefiinta este una
asteptata, ca urmare a bolii de care sufera persoana. In prima situatie este vorba de o accentuare a
traumei persoanelor ramase in viata, alaturi de toate celelalte fenomene psihosociale aparand
nedreptatea: De ce i s-a-ntamplat tocmai lui/ei? De ce s-a intamplat tocmai acum? De ce nu am fost
eu in locul lui/ei? Era asa de tanar! Era in floarea varstei! Tocmai se bucura de copiii sai! Acest
sentiment al nedreptatii predispune la trairea mai intensa a pierderii si la o intarziere in incheierea
relatiei cu defunctul.

Daca decesul survine la domiciliu, suferinta e mai accentuata

De asemenea, daca decesul survine la domiciliu si nu intr-o unitate sanitara sau in alt loc, atunci
suferintele sunt mai accentuate iar recuperarea sufleteasca si psihica se produce intr-o perioada mai

14
lunga de timp, uneori se produc chiar mutari ale persoanelor ramase in viata pentru ca acel loc le
reaminteste mereu de persoana pierduta. In cazul in care trecerea in nefiinta este un eveniment
asteptat datorita bolii, exista posibilitatea ca persoana sa accepte realitatea si sa isi poata incheia
relatiile cu persoanele dragi, sa se impace si sa treaca cu vederea vina sau greselile unora dintre
persoanele apropiate siesi, dar sa isi puna in ordine si sa isi clarifice datoriile, obligatiile si situatia
urmasilor sai, prin scrierea unui testament sau a realizarii unor donatii, vanzari, etc. Un alt moment
semnificativ pentru suflet este pocainta si spovedania in fata propriului duhovnic sau in fata oricarei
alte fete bisericesti.

Si persoanele dragi si apropiate au ocazia sa isi incheie relatia cu muribundul (sa realizeze
reconcilierea, sa retraiasca momentele placute, sa primeasca ultimele poveti si indrumari, sa faca
promisiuni de continuare a unor proiecte comune sau doar ale bolnavului) si astfel sa traiasca mai
usor doliul.

Trairea doliului inseamna incheierea relatiei cu defunctul

 
Aceasta relatie este indicat sa se realizeze si in timpul unora dintre momentele specifice
inmormantarii, respectiv bocetul (plans cu vorbe), jelitul (plangerea mortului fara vorbe), participarea
la priveghi, la cortegiul funebru, la inmormantarea propriu-zisa, precum si prin purtarea de haine
negre, pentru o perioada maxima de un an de zile, iar la barbati purtarea barbii. Participarea la
aceste etape ale inmormantarii face ca acceptarea pierderii sa se produca cu mai putine efecte
psihosociale, deoarece persoana isi exprima sentimentele (mai ales atunci cand intre persoana ce
traieste doliul si defunct au existat anumite tensiuni) si accepta mai usor trecerea in nefiinta a
persoanei cunoscute. Uneori, purtarea de haine negre poate sa mentina regretele, starea de stima
scazuta, precum si culpabilizarea nejustificata, asa ca unele persoane aleg sa nu mai poarte aceste
haine ca semn distinctiv al unei persoane indoliate.

"Evitarea" doliului sau refuzul acceptarii realitatii

"Evitarea" doliului, respectiv refuzul acceptarii realitatii sau a neparticiparii la unele sau la toate
momentele inmormantarii, face ca relatia cu defunctul sa se incheie mai greu si intr-o perioada mai
lunga de timp. Acest fapt are consecinte directe asupra starii emotionale si psihice a persoanei dar si
asupra relationarii interpersonale, putand afecta mai multe domenii de activitate ale vietii sale
(familia, activitatea profesionala, prietenii). De asemenea, intarzierea incheierii relatiei cu defunctul
face ca persoana sa faca abuz de substante chimice (medicamente, alcool, droguri), sa simta o vina
excesiva, sa se devalorizeze fara a incerca sa gaseasca in sine resursele de depasire a pierderii si de
reorganizare a propiei vieti.

Asa cum spune un proverb "nu plange ca s-a terminat, bucura-te ca s-a-ntamplat...", la fel si o
persoana supravietuitoare trebuie sa se simta mandra ca a avut ocazia sa-l cunoasca, sa stea de
vorba, sa invete de la defunct, ca a avut sansa sa se afle sub indrumarea sa. Popular se spune ca
doliul se poarta un an de zile, tocmai ca persoana sa fie protejata, sa fie tratata cu mai multa caldura,
intelegere si acceptare a sa de catre ceilalti membri ai comunitatii.
 
In Manualul de Diagnostic si Statistica a Tulburarilor Mentale, DSM-IV-TR, se considera ca o persoana
care a trait doliul poate fi considerata ca avand un episod depresiv major, doar daca simptomele

15
sunt prezente dupa doua luni de la pierderea fiintei dragi. In literatura de specialitate privind terapia
pierderii si a travaliului doliului se vorbeste de parcurgerea mai multor etape:

 soc si negare;
 supralicitare si confuzie;
 acceptarea realitatii;  
 reevaluare si redresare.

Metode terapeutice de incheiere a relatiei

De asemenea, atunci cand persoana supravietuitoare nu a reusit sa traiasca doliul si pentru

ca inmormantarea nu este un eveniment cu repetitie, ci se intampla o singura data, o
modalitate terapeutica de incheiere a relatiei este redactarea unei scrisori in care se vor
exprima sentimentele si gandurile fata de defunct. Un element important al incheierii
relatiei cu defunctul il reprezinta si suportul social pe care persoana supravietuitoare il poate
avea din partea familiei, prietenilor si altor persoane specializate.

In consecinta, oricare ar fi situatia, o moarte prematura sau o trecere in nefiinta inevitabila ca

urmare a unei boli, incheierea relatiei cu defunctul este o modalitate optima de redresare si
reorganizare a vietii persoanei supravietuitoare, in timp ce "evitarea" doliului face ca
persoana ramasa sa traiasca o agonie, chiar o tulburare depresiva majora, iar pe termen lung
sa nu mai poata functiona in cele mai importante domenii ale vietii, cu efecte secundare si
asupra persoanelor pe care le are in grija, in situatia in care exista.

Psihoterapia traumei
1. momentul intervenţiei terapeutice: vom avea intervenţii în situaţia de criză, intervenţii imediat
după situaţia traumatică (post-expozitorii) şi intervenţii de-a lungul procesului traumatic; merită
luate însă în considerare şi intervenţiile preventive; aici va fi important de stabilit obiectivele
psihoterapeutice;

2. reguli de lucru în psihoterapia traumei;

3. caracteristicile terapeutului care asistă persoanele traumatizante.

Momentul intervenţiei terapeutice

• înainte de producerea traumei – astfel că vom avea intervenţii preventive;

• imediat după producerea traumei – când va fi nevoie de intervenţii în criză;

• la o perioadă mai lungă de timp după traumatizare – când vom putea vorbi de psihoterapia
traumei.

Intervenţiile preventive au rolul de a împiedica sau înlătura producerea unui eveniment cu potenţial
traumatic sau a împiedica producerea sau extinderea unei traume, în cazul apariţiei totuşi a unui
astfel eveniment. Organizaţia Mondială a Sănătăţii vorbeşte despre trei tipuri de prevenţii, fiecare cu
obiectivele ei:

• una primară: care vizează pregătirea oamenilor pentru o situaţie traumatică, cu scopul de a
împiedica traumatizarea psihică;

16
• una secundară, care se suprapune cu intervenţiile în criză, urmărind să atenueze efectele unui
eveniment care a avut loc;

• una terţiară, care îşi propune să limiteze traumatizarea psihică ce tocmai s-a produs.

În România, există puţine programe de prevenţie a traumatizării psihice, astfel încât există mult loc
de exprimare şi dezvoltare pentru specialiştii din domeniu. Condiţia de bază este însă conştientizarea
de către factorii de decizie din domeniul psihologiei clinice şi al consilierii şi psihoterapieie a nevoii de
pregătire în aria psihotraumatologiei. Apoi, al doilea pas îl consider a fi elaborarea şi implementarea
unor programe speciale şi coerente pentru toate categoriile de persoane: copii, adolescenţi, adulţi,
părinţi, bunici, vârstnici etc. Scopurile acestor programe ar putea fi:

• schimbarea mentalităţii cu privire la limitele şi resursele psihicului uman, la procesul traumatizării,

la evenimentele traumatice şi potenţialul lor;

• antrenarea unor abilităţi cognitive, emoţionale, comportamentale, relaţionale care pot constitui
resurse comensatorii în traumatizarea psihică;

• dezvoltarea unor reţele informative şi formative la care oamenii să poată avea acces oricând au
nevoie de răspunduri la întrebări.

Intervenţiile în criză au loc imediat după producerea evenimentului traumatic şi îşi propun limitarea
efectelor traumatizării psihice. Ele trebuie să aibă în vedere următoarele elemente:

• asigurarea rapidă a securităţii fizice şi a funcţionării celor traumatizaţi – asta presupune plasarea
persoanelor cât mai departe de locul unde s-a produs traumatizarea şi în acelaşi timp într-un spaţiu
care să faciliteze sentimentul de siguranţă fizică şi psihică, atât pentru persoana traumatizată, cât şi
pentru cei care oferă ajutor.

• susţinerea emoţională a persoanei traumatizate – ceea ce presupune comportamente înalt

empatice, de acceptare necondiţionată a efectelor traumei, în special a emoţiilor şi a mecanismelor
de apărare care apar imediat după traumatizare şi care sunt necesare perlaborării traumei. De multe
ori, persoana îşi face griji referitoare la reacţiile sale incontrolabile, ceea ce agravează traumatizarea,
astfel că cei care ajută trebuie să le ofere acestora atât acceptare, cât şi posibilitatea unei verbalizări
care facilitează procesul de vindecare, în special prin evitarea fie a inundării cu reacţii emoţionale, fie
a negării rigide.

• oferirea posibilităţii de a înţelege etapele reacţiilor traumatice – astfel va fi stimulat procesul de

vindecare prin limitarea traumei. Dacă în celelalte două elemente menţionate mai sus, aproape
oricine poate fi o persoană de ajutor, aici este nevoie cu adevărat de specialişti în domeniul
psihotraumatologiei deoarece este necesar a se deosebi reacţiile normale de cele complicate sau
patologice.

Psihoterapia traumei va urmări vindecarea rănilor psihice prin stimularea resurselor compensatorii, a
mecanismelor de interreglare a acestora, atât de mult cât aceasta va fi posibilă. Ştergerea urmelor
traumatizării psihice este imposibilă. Ceea ce este însă posibil este integrarea rănii în structura de
personalite, care să permită o bună funcţionare fizică şi psihică şi o bună adaptare la realitatea în

17
care se află persoana.

În cadrul intervenţiilor asupra traumelor psihice merită însă să fie luate în calcul mai multe aspecte:

• orice traumă a clientului are potenţialul de a reactiva traume similare ale psihoterapeutului, ceea
ce se va repercuta asupra modului în care va ghida procesul terapeutic; de aceea, este nevoie de o
analiză personală profundă şi de durată a terapeutului, în care acesta să îşi abordeze cât se poate de
mult propria sa istorie traumatică. Aici putem întâlni aşa numitul „altruism” al celui care ajută, în
sensul că cei care devin terapeuţi „dedicaţi” sunt cei care de fapt îşi repară propriile răni în stima de
sine – aşa cum arătam şi în capitolul anterior. Problema este că mulţi dintre aceştia devin centraţi pe
sine şi foarte narcisici, ajungând astfel în câteva tipuri de situaţii: consideră că doar ceea ce i-a ajutat
pe ei îi va ajuta şi pe cei traumatizaţi, indicându-le acele orientări psihoterapeutice şi tehnici care le-
au fost lor de folos; ajung să nege efectele traumelor clienţilor lor deoarece nu le-au identificat încă
la ei sau să agraveze unele efecte pentru a semăna cu cele pe care ei înşişi le-au avut; evită să
analizeze şi să abordeze unele aspecte ale traumei clientului din cauza anxietăţii pe care o resimt;

• există o tendinţă de culpabilizare a victimei sau de salvare/justificare a agresorului, adică victima

poate fi percepută cel puţin jumătate de vinovată ca şi agresorul sau clientul poate fi făcut vinovat
pentru procesul de doliu complicat prin care trece, pentru simptomele pe care le dezvoltă, pentru
ritmul lent pe care îl are în vindecare etc. Aici, mecanismul descris de Fischhoff şi rediscutat de
Fischer şi Riedesser al efectului înşelător al retrospectivei este foarte important: el arată că un
eveniment este mai plauzibil când aflăm că s-a întâmplat, chiar dacă el are loc întâmplător sau este
extrem de puţin plauzibil. Astfel, terapeutul care cade pradă acestui fenomen, îşi imaginează că el ar
fi putut fi mult mai prevăzător sau mai capabil, rapid sau echilibrat decât clientul său în situaţii
similare. El câştigă astfel plăcere şi superioritate, apărându-se în acest fel de sentimentul de
insecuritate şi neputinţă apărut din confruntarea cu tramele proprii şi cele ale clientului;

• există o altă tendinţă care se referă la atitudinea de blamare a părinţilor sau, dimpotrivă, de salvare
a imaginii acestora, foarte importantă în procesele de doliu de pe urma pierderii părinţilor prin deces
sau divorţ. Aceste atitudini polare sunt adânc înrădăcinate în gândirea oamenilor, iar ele se vor
reflecta în atitudinea şi modalitatea de analiză a traumei de prierdere a clientului. Salvarea părinţilor
apare în situaţia în care terapeutul a fost format într-o educaţie familială şi/sau culturală autoritară,
unde critica adusă părinţilor de către copii şi încercările lor de a se extrage din acţiunile traumatice
parentale nu sunt subiecte de abordat şi nici atât de încurajat. Acuzarea părinţilor, ca tendinţă opusă,
favorizează atât la client cât şi la terapeut menţinerea într-un statut de victimă a ceea ce s-a
întâmplat în relaţia cu părintele, ceea ce va îngreuna şi trena un proces de doliu.

• datorită acestor două aspecte discutate mai sus, apare necesitatea echilibrului între atitudinea
terapeutică se susţinere emoţională şi cea de provocare, de analiză. Aceste două tipuri de atitudini
vor fi îmbinate, împletite astfel încât să permită clientului să dezvolte un sentiment de siguranţă şi
încredere, dar şi să permită procesului de vindecare să aibă loc. Tot aici, consider necesar să fie
folosită poziţia de abstinenţă

Reguli de lucru în psihoterapia traumei

Fischer şi Riedsser (1998, p. 187-190) menţionează regulile din psihoterapia traumelor pe care le
consideră a fi cele mai importante, deoarece întrunesc un acord consistent între diverşi autori. Astfel,
următoarele reguli sunt necesare şi merită să fie respectate:

18
1. Victima să fie acceptată non-judicativ (non-judgemental) ;

2. Intervenţia imediată şi ajutorul susţin procesul de descărcare, deci să fie puse la dispoziţia
persoanei traumatizate cât mai rapid după taumatizare;

3. Terapeutul trebuie să se aştepte la reacţii contratransferenţiale masive;

4. Terapeutul să manifeste disponibilitate de se lăsa pus la încercare de către client;

5. În terapia traumei, transferul este un proces de reluare a legăturii (re-bonding) ;

6. terapeutul să pornească de la ipoteza că simptomul de supraîncărcare psihotraumatică a fost

provocat de evenimentul traumatic;

7. Informaţia despre natura şi dinamica reacţiilor traumatice este parte componentă a terapiei
traumei;

8. Evenimentele traumatice pot să ducă la orice vârstă la alterări ale dezvoltării Eului şi identităţii;

9. Negarea, clivajul şi formele de disociere aparţin mecanismelor de apărare, care urmează unei
traume psihice;

10. Încercările de autovindecare prin alcool sau droguri sunt răspândite, în cazul sindroamelor de
suprasarcină posttraumatică;

11. Transformarea cu succes a experienţei traumatice poate avea drept consecinţă dezvoltarea unei
trăsături pozitive de caracter;

12. Angajamentul social şi vorbitul despre traumă favorizează procesul de vindecare;

13. Transformarea traumei este un proces care durează toată viaţa, astfel încât răbdarea şi toleranţa
vor fi două atribute extrem de importante ale terapeutului.

Caracteristicile terapeutului care asistă persoanele traumatizante

Tot ceea ce am prezentat anterior arată necesitatea dezvoltării la consilieri, terapeuţi şi alte persoane
implicate în ajutorarea celor traumatizaţi a unor abilităţi specifice care să faciliteze interarea
traumelor. În urma experienţelor avute atât cu persoane traumatizate, cât şi cu specialişti, tineri dar
şi mai experimentaţi în practica psihoterapiei, am ajuns la concluzia că un terapeut care asistă
persoane traumatizate are nevoie să îşi modeleze următoarele caracteristici:

• Să aibă capacitate de conţinere foarte bună a întregului tumult interior al clientului şi al personal,
stimulat de interacţiunea dintre traumele clientului şi cele personale;

• Să aibă capacitatea de a se menţine empatic, deschis, tolerant, în ciuda încercărilor la care îl va

supune clientul său, pentru a nu aluneca în judecată moralizatoare referitoare la incapacităţile sau
limitele clientului, la lungul şi dificilul său drum spre integrarea rănii;

19
• Să continue analiza personală şi/sau supervizarea (intervizarea) de-a lungul întregii sale activităţi;

• Să fie mai degarbă centrat pe procesul trraumatic şi pe stimularea rezilienţei decât pe tehnicile
psihoterapeutice folosite conform orientării în care s-a format;

• Să creadă în fenomenul creşterii şi evoluţiei posttraumatice, pentru a-l putea susţine şi provoca;

• Să poată identifica acest fenomen atunci când se manifestă la client, pentru a-l ghida pe client mai
departe;

• Să respecte laturile procesului de creştere şi evoluţie posttraumatică evidenţiate în experienţa

clientului, fără să forţeze manifestarea celor care întârzie să apară;

• Să fie răbdător cu clientul şi cu procesul acestuia de creştere şi acceptant faţă de amestecul indeit
de efecte negative şi pozitive ale traumatizării;

• Să fie flexibil în utilizarea limbajului specific evoluţiei posttraumatice.

 •Chiar dacă succesul poate fi stimulat de intervenţiile terapeutice, terapeutul nu trebuie să

grăbească acest proces.

Circumstanţele înalt traumatizante produc oamenilor nivele foarte înalte ale disconfortului şi
suferinţei. Pentru cele mai multe persoane, durerea şi suferinţa copleşitoare trebuie gestionată
satisfăcător înainte de a fi experimentată şi acceptată creşterea.Deşi pare că terapeutul este mai
degrabă pasiv în timpul acestui proces de creştere posttraumatică, nu este întotdeauna aşa. Deseori
sunt necesare fermitatea şi predictibilitatea mai ales când suferinţa, durerea revine (ceea ce se
întâmplă des la lucrul cu astfel de clienţi). Deasemenea, controlul propriilor emoţii, temeri şi limite
este extrem de important pentru terapeut.Considerăm important ca în acest context să vorbim şi
despre traumatizarea vicariată a terapeutului. Aceasta este definită ca: „transformarea experienţei
interioare a terapeutului ca urmare a angajării empatice cu materialul traumatic al clienţilor” (Boyd -
Webb, 1999).Traumatizarea vicariată este o reacţie normală la efectul cumulat al muncii stresante cu
persoana traumatizată. Aceasta înseamnă că prin expunerea la materialul traumatic al clientului,
lumea cognitivă a terapeutului va fi alterată. Evident, această alterare a schemelor cognitive va avea
unimpact puternic asupra sentimentelor, relaţiilor şi vieţii terapeutului.Traumatizarea vicariată se
mai numeşte şi traumatizare secundară, deoarece terapeutuleste expus la traumă direct, prin
descrierile clientului şi prin propriile sale interpretări.Mai jos prezentăm câteva strategii de
autoprotecţie pentru terapeuţi:

•Educaţie continuă nu numai în domeniul traumatologiei;

20
•Expunere limitată la traumă (balansarea cazurilor);

•Angajarea într-o psihoterapie personală;

•Contactul cu experienţe revigorante;

•Menţinerea identităţii personale prin crearea unor limite între muncă şi viaţa personală;

•Recunoaşterea sentimentelor pozitive asociate cu activitate terapeutică

TEHNICI PSIHOTERAPEUTICE PRIVIND MOARTEA ŞI TRAVALIUL DE DOLIU

Exista o serie de tehnici psihoterapeutice ce pot fi utile pe parcursul travaliului de doliu atât în cazul
adulţilor cât şi al copiilor : tehnici contextual – modulare – Francisc Macnab, care are ca punct de
plecare potenţialul sanogenetic al fiintelor umane ; tehnici psihodinamice scurte – M.J.Horowitz,
bazat pe reconstituirea evenimentului traumatic şi pestimularea abreacţiei şi catharsisului ; tehnicile
experienţialiste care pledează pentru oarmonizare a tendinţelor contrarii printr-o clarificare de sine şi
învăţarea strategiei de a lucra asupra sieşi şi de a se autoschimba; tehnici experienţialiste : ascultarea
activă, tehnici de reflectare, de reformulare, de deschidere, deconştientizare corporală, de
conştientizare afectivă şi relatională, de conştientizare cu support imaginativ şi de restructurare
cognitivă, tehnici proiective, lucrul cu visele, tehnici deresemnificare, tehnica spunerii adio persoanei
dragi.

Definiţii şi concepte

Strs-criză - traumă,durere - travaliu de doliu.Cum putem defini stresul? Stresul este reacţia
organismului la stimuli ambientali; implică semnale de apărare şi de adaptare.Ţinând cont de
variatele definiţii care au fost date acestui fenomen, putem sublinia că stresul este o stare de
tensiune a organismului, în care se activează sistemele de apărare pentru a înfrunta o situaţie de «
ameninţare ». Urmează o reacţie nespecifică a organismului la solicitări, mergând până la apărare şi o
eventuală « revoltă ».Cheia pentru a înţelege stresul se află chiar în termenul de reacţie non-specifică
(« nespecializată »).Când, de exemplu, ne rănim uşor, resursele corpului nostru se mobilizează şi
creează în jurul părţii rănite o barieră de apărare împotriva germenilor externi, ceea ce noi numim«
inflamaţie ». Dacă ne expunem la temperaturi joase, tremurăm pentru a ridica temperatura:vasele
noastre sanguine se contractă pentru a diminua pierderea de căldură. Acestea sunt exemple de
reacţii « specifice » ale organismului nostru.Dar de fiecare dată când suntem atacaţi de un factor fizic
sau psihic, corpul nostru pregăteşte şi un sistem de protecţie care este permanent acelaşi pentru
orice tip de stimuli. Acest mecanism de apărare, această «stare de alarmă» generală este stresul.

21
Pentru Hans Selye, care, în 1949, l-a introdus în domeniul medical, stress-ul este programul de
adaptare corporală la o nouă situaţie, răspunsul său stereotipic şi nespecific lastimulii care perturbă
echilibrul său personal.Pancheri afirma că « omul este scufundat permanent într-un univers de
stimuli”: din fericire cea mai mare parte din ei nu ajung la punctul de sosire, adică nu determină o
reacţie emoţională. În realitate, există un filtru, sistemul cognitiv (structuri şi neuroni din scoarţa
cerebrală), care recunoaşte, confruntă, cataloghează stimulii şi le defineşte semnificaţia, privându-l,
pe cât posibil, de potenţiala lor încărcătură emoţională. Pot trece doar acei stimuli cărora li se
atribuie o importanţă fundamentală în realitatea individului, şi aceia, pe bună dreptate sau eronat, în
funcţie de situaţia şi experienţa aceluiaşi subiect.Modalităţile constante de reacţie în faţa stresorilor
alcătuiesc strategii adaptative (copingstrategies).Strategiile de coping pot fi clasificate astfel:

•Strategii activ cognitive: sunt reacţii adaptative în cadrul cărora indivizii se gândesc în modactiv la o
situaţie în efortul de a se adapta la aceasta mai eficient;

•Strategii activ-comportamentale: sunt reacţii adaptative în care indivizii desfăşoară unanume tip de
acţiune pentru a-şi îmbunătăţi situaţia problematică;

•Strategii de evitare: sunt reacţii ce au ca scop eliminarea din conştiinţă a circumstanţelor sresante

pentru ca individul sa nu fie pus in situatia de a se confrunta cu ele.În anumite condiţii, răspunsul la
stres poate predispune la boală.De exemplu stresul determinat de despărţire sau pierdere se
caracterizează printr-o manifestare comportamentală specifică, clinic descrisă ca depresiune şi
activare a axeihipotalamo-hipofizo-corticosuprarenale, foarte asemănătoare celei observabile în
stresul datorat ameninţării. Stresul de despărţire sau pierdere este răspunzător de anumite forme de
patologie psihosomatică ale aparatului digestiv.Friedmann şi Rosenmann au semnalat o creştere a
colesterolemiei în momente deosebitede stres, ca acelea cauzate de urgenţa definitivării unei lucrări
în timp limitat.Alţi autori au stabilit o corelaţie între caracterul obsesiv şi hipercolesterolemie; sau
între anxietate şi ostilitate reprimată (refulată), pe de o parte şi trigliceridemie, pe de altă parte.Sunt
bine cunoscute, de asemenea, variaţiile timpului de coagulare sanguină înmomentele de stres. Levy a
constatat că, la omul normal, anumiţi stimuli (spre exemplu filmeleerotice) determină creşterea
considerabilă a procentului de adrenalină şi noradrenalină în urină.Totuşi, un dram de stres nu
dăunează. Imaginea care pune cel mai bine în lumină noţiunea de stres aparţine lui Budha şi a fost
preluată de mulţi psihologi printre care şi Donald Tubesing: „Gândiţi-vă la strunele unei viori. Trebuie
să fie mereu întinse până la punctual adecvat: dacă sunt prea puţin întinse, nu cântă, daca sunt prea
întinse se rup.”Depăşind puţin metafora, putem spune că fiecare are un nivel personal de prea mult,
puţin sau suficient stres. Prea puţin dăunează, la fel ca prea mult. Coarda prea întinsă se sfâşie şi
odatăcu ea şi arcul.„A găsi nivelul adecvat de stres înseamna a acorda vioara propriei existenţe”,

22
susţine Robert S. Eliot.Criza este definită ca o perioadă ce apare în cadrul dezvoltării identităţii
personale şi care presupune realizarea unei alegeri de către persoană între alternative cu sens
(Stratton, 1993). Prin urmare crizele sunt o realitate general-umană, ele se pot întâmpla şi chiar se
întâmplă tuturor oamenilor.Criza înseamnă perceperea unui eveniment sau a unei situaţii ca de o
dificultate intolerabilă, ce depăşeşte resursele şi mecanismele de coping ale persoanei (Boyd Webb,
1999).Atunci când criza nu este depăşită, aceasta are potenţialul de a produce afectări severe
pe planurile: afectiv, cognitiv şi comportamental.În definiţia de mai sus accentul cade, nu atât pe
natura evenimentului în sine, cât pemodul în care acesta este perceput, ceea ce înseamnă că un
acelaşi eveniment va fi experimentatîn mod diferit de persoane diferite, în funcţie de idiosincraziile
care intervin.„

 Nu contează ceea ce ţi se întâmplă, ci cum reacţionezi la ce se întâmplă.”- afirmaHans Selye.

Trauma psihică este „o experienţă vitală, de discrepanţă între factori situaţionali ameninţători şi
capacităţile individuale de stăpânire, care este însoţită de sentimente de neajutorare şi abandonare
lipsită de apărare şi care duce la o prăbuşire de durată a înţelegerii de sine şi de lume” (Fisher,
2001).Trauma reprezintă o leziune sufletească extrem de profundă, care se asociază cu o prăbuşire a
sistemului de referinţă al persoanei, cu o alterare a elaborării normale a experienţei.Aceasta alterare
se manifestă prin:

•Alterări ale sferei receptorii;

•Alterări ale sferei efectorii;

•Trăiri amnestice, experienţe disociative.Procesul de echilibrare a pierderilor cu propriile resurse

depinde şi de o serie de factori care pot fi de risc sau protectori. Lipsa inteligenţei, condiţiile
financiare precare, traumatizările timpurii, pierderea unui părinte sunt factori care influenţează
negativ acest proces. În schimb un mediu familial protector, persoane de referinţă pozitive,
experienţele pozitive, o aşteptare pozitivă, mobilitatea nervoasă, capacitatea de a stabili contacte
contribuie la accelerarea refacerii individului în urma traumei.Memoria emoţională polarizează
emoţii de acelaşi fel: „nici o nenorocire nu vine singură”. Cumularea traumelor te fac mai puternic,
mai imun. Important este jocul între câştigurile şi pierderile suferite în timpul vieţii.În lucrarea sa
apărută în 2000, „Traumas of Life and Their Treatment”, Francis Macnab afirma că trauma centrală
este acea traumă care afectează cel mai puternic persoana. O dată cetrauma centrală a fost
identificată, toate celelalte traume, deoarece un eveniment traumatizant atrage după sine mai multe

23
traume, pot fi percepute şi tratate efectiv ca fiind secundare.Identificarea traumei centrale este vitală
pentru o analiză contextuală şi pentru toate formele de psihoterapie scurtă integrativă. O dată ce
persoana recunoaşte trauma centrală, ea sesizează elementele esenţiale ale procesului
terapeutic.Iată cele şase traume centrale pe care o persoană le poate experimenta în viaţă, aşa
cumau fost formulate ele de Francis Macnab (2000,p. 27-31):

1.Ameninţarea la adresa vieţii personale şi a pattern-urilor de trai;

2.Ameninţarea integrităţii şi coerenţei eului;

3.Pierderea unei relaţii semnificative;

4.Întreruperea funcţionării normale a persoanei;

5.Pierderea viziunii asupra vieţii;

6.Perturbarea expansivităţii sufletului în contextul vieţii.Durerea este o reacţie normală, interiorizată

la pierdere. Pierderea se referă nu numai la moartea unei fiinţe dragi, ci şi la separarea de o persoană
semnificativă, de pierderea poziţieicomunitare, a visurilor, a credinţei, a limbii materne, a rudelor, a
ţării de origine (Mitrofan şi Buzducea, 1999). Toate acestea se întâmplă deoarece viaţa înseamnă o
schimbare permanentă.De la naştere începem să experimentăm schimbarea, pierderea şi durerea
provocată de pierdere.Fiecare schimbare de locuinţă, orice schimbare de activitate sau de partener,
orice îmbolnăvire reprezinta pentru noi ceea ce Elizabeth Kuber - Ross numea „ micile morţi” – little
deaths Kubler  – Ross, 1993).Pierderea unei persoane dragi, apropiate, de cele mai multe ori,
determină alte pierderi înlanţ:

•Pierderea istoriei personale şi a viitorului;

•Pierderea tonusului emoţional şi a bunăstării;

•Pierderea rolurilor sociale.Durerea emoţională nu este constantă după moartea persoanei

semnificative, deşi, poatela prima vedere, am fi tentaţi să credem astfel. Ea, însa, este trăită subiectiv
ca fiind constantăatunci când ne folosim energia în încercarea de a suprima emoţii şi sentimente
care, de fapt, sunt foarte greu de ignorat.Vestea morţii apropiate nu este întotdeauna posibil de dat.
În cazul morţii subite, neaşteptate, nu mai există timp de pregătire pentru pierdere, iar şocul
psihologic al familiei este mai mare. Studiile şi observaţiile clinice atestă faptul că efectele negative
ale pierderii sunt mai profunde în cazul morţii subite, comparativ cu situaţia în care familia se
aşteaptă la moarte, ca încazul bolilor terminale. Negarea şi izolarea este primul stadiu descris de
Kubler-Ross ca fiind cel trăit de cei care primesc vestea morţii apropiate. Această procesualitate se
aplică, însă, nu numai în cazul celui bolnav, ci şi în cazul familiei acestuia.„Nu este adevărat!” este

24
reacţia initială-tampon. Este ceea ce poetul Raindbanah Tagore numeşte „Baricadarea omului faţă de
sine însuşi”. De asemenea, negarea se poate instala intermitent în funcţie de context şi de
personalitatea celor cu care pacientul intră în contact.Furie, invidie, resentimente, sunt câteva dintre
sentimentele care apar în mod natural atunci când negarea nu mai poate fi menţinută. Reacţia este
de genul: „De ce ni se întâmplă nouă asta?”. Furia este firească, datorată întreruperii premature a
activităţilor normale, zilnice. Negocierea cu Dumnezeu este un stadiu aproape în întregime subiectiv
şi nemărturisit.Este o reacţie de genul: „Dacă Dumnezeu s-a decis să îl / o ia de pe lumea aceasta, iar
furia meanu a avut nici un efect asupra Lui, poate fi impresionat daca Îl rog frumos”.Stadiul de
acceptare nu e un stadiu de fericire, ci este ca şi cum durerea ar fi trecut, luptas-a terminat şi
urmează o perioadă de odihnă înaintea „marii călătorii”. Este o perioadă destinată decatexiei
(desprindere graduală / întreruperea comunicării reciproce).

Rolul terapeutului Travaliul de doliu presupune a intra în contact, a exprima şi a da sens unor emoţii
extrem de intense şi de variate. Sarcina consilierului va fi una foarte delicată, deoarece acesta va
trebui să însoţească persoana atunci când aceasta îşi descoperă şi îşi exprimă sentimente precum:
deprimare, disperare, frică, resentimente, abandon etc.

Terapeutul trebuie să nu se teamă să rostească cuvintele a murit, tocmai pentru a determina

pacientul să accepte realitatea pierderii şi să depăşească manifestările fireşti de negare.

Terapeutul trebuie să îl ajute să treacă prin durerea şi suferinţa amintirilor despre împrejurările
morţii persoanei dragi, deoarece foarte mulţi au tendinţe de evitare a amintirilor, de a munci până la
epuizare sau de dependenţe de substanţe.

Terapeutul trebuie să îl însoţească în lupta lui / ei de a se adapta la un mediu din care decedatul
lipseşte: la pierderea rolurilor pe care decedatul le avea în raport cu persoana în cauză; la o nouă
imagine de sine; la o nouă lume / concepţie despre lume şi viaţă.

Terapeutul trebuie să îl „sfătuiască” pe client să reinvestească emoţional persoana decedată,

explicându-i că nu înseamnă a renunţa la ea şi la relaţie, ci a stabili o nouă relaţie cu el.Datorită
faptului că în psihologia şi psihoterapia persoanelor traumatizate a apărut o nouă tendinţă, aceea de
a lua în considerare şi efectele pozitive pe care traumele le pot avea asupra persoanelor, am notat
cateva sugestii pentru terapeuţii care încurajează succesul şi creşterea posttraumatică oferite de
Calhoun şi Tedeschi:

•Intervenţiile clinice trebuie să se desfăşoare în interiorul sistemului de credinţe al clientului.De

foarte multe ori clienţii se centrează pe teme spirituale şi religioase care îi ajută să le ofere un sens
experienţei lor şi să-şi găsească un drum propriu. Terapeutul are nevoie de flexibilitate pentru a

25
tolera întrebările, dubitaţiile şi modificările din tumultul religios şi spiritualîn care intră persoana, pe
măsură ce se mişcă între vechiul şi noul sistem de credinţe.

• Psihoterapeutul trebuie să fie pregătit pentru şi să susţină percepţiile clientului referitoare la

succesul posttraumatic.

Indiferent dacă schimbările pozitive sunt descoperite sau construite de client, terapeutul trebuie să
susţină percepţia creşterii atunci când ea apare. E mai puţin important dacă această percepţie e o
iluzie, deoarece şi în această formă este utilă procesului terapeutic. Modificările comportamentale
pot apare mai târziu.

•Chiar dacă succesul poate fi stimulat de intervenţiile terapeutice, terapeutul nu trebuie să

grăbească acest proces.

Circumstanţele înalt traumatizante produc oamenilor nivele foarte înalte ale disconfortului şi
suferinţei. Pentru cele mai multe persoane, durerea şi suferinţa copleşitoare trebuie gestionată
satisfăcător înainte de a fi experimentată şi acceptată creşterea.Deşi pare că terapeutul este mai
degrabă pasiv în timpul acestui proces de creştere posttraumatică, nu este întotdeauna aşa. Deseori
sunt necesare fermitatea şi predictibilitatea mai ales când suferinţa, durerea revine (ceea ce se
întâmplă des la lucrul cu astfel de clienţi). Deasemenea, controlul propriilor emoţii, temeri şi limite
este extrem de important pentru terapeut.Considerăm important ca în acest context să vorbim şi
despre traumatizarea vicariată a terapeutului. Aceasta este definită ca: „transformarea experienţei
interioare a terapeutului ca urmare a angajării empatice cu materialul traumatic al clienţilor” (Boyd -
Webb, 1999).Traumatizarea vicariată este o reacţie normală la efectul cumulat al muncii stresante cu
persoana traumatizată. Aceasta înseamnă că prin expunerea la materialul traumatic al clientului,
lumea cognitivă a terapeutului va fi alterată. Evident, această alterare a schemelor cognitive va avea
un impact puternic asupra sentimentelor, relaţiilor şi vieţii terapeutului.Traumatizarea vicariată se
mai numeşte şi traumatizare secundară, deoarece terapeutuleste expus la traumă direct, prin
descrierile clientului şi prin propriile sale interpretări.Mai jos prezentăm câteva strategii de
autoprotecţie pentru terapeuţi:

•Educaţie continuă nu numai în domeniul traumatologiei;

•Expunere limitată la traumă (balansarea cazurilor);

•Angajarea într-o psihoterapie personală;

•Contactul cu experienţe revigorante;

•Menţinerea identităţii personale prin crearea unor limite între muncă şi viaţa personală;

26
•Recunoaşterea sentimentelor pozitive asociate cu activitate terapeutică.

Tehnici psihoterapeutice utilizate în travaliul de doliu. Ca tip de psihoterapie, în cazul persoanelor

care au pierdut pe cineva drag, este recomandată psihoterapia contextual-modulară-Francisc
Macnab.Francisc Macnab se înscrie în rândul psihoterapeuţilor umanişti care cred în potenţialul
sanogenetic al fiinţelor umane şi care, folosind acest potenţial ca punct de plecare, a creat în1966 şi a
revizuit în 2000 un model de introducere în terapia traumei (sau a persoanelor traumatizante) care să
scurteze durata şi să crească eficienţa procesului terapeutic. Scopul modelului este acela de a ajuta
persoana să revină cât mai rapid la nivelul anterior de funcţionare fizică, psihică şi socială, sau chiar la
un nivel superior. Modelul psihoterapeutic al lui F. Macnab constă într-un număr de şase şedinţe,
fiecare cu un scop specific. Iată-le prezentate pe scurt:

•Prima şedinţă

– stabilirea relaţiei terapeutice; analiza evenimentului traumatizant şi al efectelor lui negative asupra
clientului; analiza resurselor personale, sociale şi spirituale ale clientului; stabilirea traumei centrale
şi a traumelor secundare;

•Şedinta a doua

– analiza originii anxietăţii centrale (stabilită în relaţie cu trauma centrală), pe baza temerilor,
emoţiilor, sentimentelor resimţite de client, anxietate ce stă la baza suferinţei persoanei;

•Şedinta a treia

– analiza originii anxietăţii centrale şi stabilirea conexiunilor inconştientecare ameninţă să

dezintegreze eul. Prin utilizarea genogramei va fi descoperită astfeldinamica psihică internă a sinelui
clientului. Vor fi folosite tehnici specifice de desprinderede sursa anxietăţii sale, lăsând loc liber unor
alegeri conştiente referitoare la propria persoană, la noile conexiuni şi la contextul în care persoana
va urma să trăiască;

•Şedinta a patra

– identificarea şi modificarea gândurilor negative, delimitarea cogniţiilor de emoţii şi / sau terapia

amintirilor şi flash – back- urilor traumatizante. Se vor descoperi capacităţi ale persoanei de
concentrare, de selecţie a amintirilor şi a imaginilor ce pot îmbogăţi viaţa psihică a persoanei;

•Şedinta a cincea

27
– căutarea şi urmarea unui nou sens al vieţii clientului în perspective oferită de evenimentul
traumatizant, ce constituie astfel şansa unei reorganizări şi ierarhizări mai adecvate a priorităţilor
persoanei pentru o viaţă stabilă şi satisfăcătoare;

•Şedinta a şasea

-descoperirea capacităţii de poziţionare a persoanei în diferite contexte ale vieţii sale (altfel spus,
varietatea faţetelor eu-lui) şi a resurselor sale ce pot fi folosite în aceste contexte.

Psihoterapia experienţială, prin accesul la natura transformărilor de sine şi a relaţiilor interumane,

prin valorile ei pozitive care stau la baza înţelegerii, explorării şi asistării fiinţei umane, se constituie
într-o paradigmă a restructurării dezvoltării persoanei. „Procesul de însănătoşire este pentru
existenţialist o redescoperire de sine, o reîntoarcere la izvoarele proprii[…) o armonizare a
tendinţelor contrarii printr-o clarificare de sine şi învăţarea strategiei de alucra asupra sieşi şi de a te
autoschimba. […] Concepţia şi modalitatea de abordare este holistă.Calea este armonizarea cu sine,
şi cu alţii şi cu lumea, obiectivul este autodezvoltarea, autotransformarea sanogenă şi autocreaţia, iar
ţinta este înaintarea întru cunoaştere şi transpersonalizare” (Mitrofan I.,1997,p 15).Terapeuţii
experienţialişti consideră că lucrul cel mai important care trebuie protejat la om este unicitatea sa.
Fiecare individ dispune de un potenţial latent ce se cere valorificat. De aceea psihoterapia
experienţială pune în primul plan al preocupărilor sale trăirea empatiei şi exprimarea experienţei
prezente, principiul său de bază fiind experienţa „aici şi acum”. În aceste condiţii i se permite celui
care vine la terapie conştientizarea propriilor percepţii, gânduri şitrăiri, emoţii. Dobândind experienţa
propriului Eu, persoana va fi capabilă să se pună în acord cu semnificaţiile lumii sale interne şi
externe şi să se dezvolte prin fenomene de autorestructurare.Tradiţional, literatura psihologică,
medicală şi socială s-au centrat pe vulnerabilitatea în faţa adversităţilor şi a impactului negativ al
acesteia asupra stărilor psihice ale persoaneitraumatizate. Recent, însă s-a produs o nouă orientare
în cercetarea traumelor şi răspunsurilor umane la evenimente înalt stresante. Este vorba de studiul
fenomenului de creştere şi succes posttraumatic care presupune deplasarea accentului pe ceea ce
individul câştigă în urma întâlnirii situaţiilor extrem de stresante.Preşedintele Asociaţiei Americane
de Psihologie, Martin Seligman afirma în 1998 că aexistat o preocupare prea mare faţă de ce anume îi
face pe oameni să fie bolnavi, decât faţă deceea ce îi face să fie sănătoşi. Boala şi disabilităţile
noastre se bazează cel puţin în parte pe forţaşi competenţele noastre.Succesul (sau evoluţia)
posttraumatică este definit ca mobilizarea eficientă a resurselor individuale şi sociale ca răspuns la
risc sau ameninţare, mobilizare ce duce la rezultate mentalesau fizice pozitive şi / sau rezultate
sociale pozitive. Succesul posttraumatic reprezintă mai multdecât întoarcerea la starea de echilibru,
homeostazie. Deseori, în cabinetele de psihologie, clienţii vorbesc despre cum au fost provocaţi sau

28
obligaţi să înveţe ceva, să-şi îmbunătăţească anumitea specte ale personalităţii sau relaţiilor lor fără
ca acest lucru să însemne neapărat o suferinţă mai mică.

Studiu de caz - travaliul de doliu al unui adult.S. a venit la cabinet însoţită de mama sa. Mama ei,
foarte panicată, relateaza simptomele fiicei (senzaţie de rău din senin, « dospire » în pat mai multe
zile, motiv pentru care trebuie să-şi ia mereu concediu medical), diagnosticată fiind cu tulburări
anxioase de către psihiatru. Mama dă vina pe munca epuizantă de profesor. Cu cât mama vorbeşte
mai mult, cu atât fiica se simte mai rău, este palidă, cu muşchii feţei încleştaţi, stă cu capul plecat, îşi
duce mâna în dreptul gâtului şi are senzaţii de sufocare.Am invitat-o pe mama sa să ne lase singure şi
am obţinut câteva informaţii de la S. referitoare la starea ei din acel moment: « mă duc undeva într-
un abis şi totul se învârteşte cumine; uneori parcă nu vorbesc eu, parcă ar vorbi altcineva în locul
meu, uneori parcă nu sunt eu… ». Vorbea numai pe fazele de inspir, aşa că în momentul expiraţiei se
îneca, simţea nevoia să înghită foarte des, şi automat îşi ducea mâna în dreptul gâtului spunând că se
sufocă şi că simte nevoia să se întindă undeva.

S-a lucrat cu un complex de exerciţii pentru atacuri de panică somatizate, care implicau o bună
coordonare între inspir, expir, mişcarea toracelui, abdomenului, braţelor şi picioarelor.Am venit în
întâmpinarea disponibilităţii ei de a-şi prelungi şederea în poziţia culcat şi am introdus un fond
muzical cu melodii de meditaţie (“The secret garden”; “The dreamer”;“Before the rain”; “Body in
balance”), moment în care S. a exclamat: “e aşa de bine!”Cu delicateţe am iniţiat un exerciţiu
terapeutic de relaxare corporală gen “Păpuşa de cârpă”, cu scopul de a localiza rezistenţe şi tensiuni
şi de a estima gradul de încredere pe care o acordă efectiv persoanei cu care intră în contact, de a
stabili o relaţie de încredere client-terapeut.Exerciţiul presupunea şi atingere corporală ceea ce a
făcut-o pe clientă să se simtă acceptată ca pe o fiinţă corporală şi să se conştientizeze în forma ei
primară a existenţei, comună şi neconstrânsă de normele evoluţiei.Această primă şedinţă a avut rol
de realizare a unui prim contact şi de psihodiagnoză corporală deoarece blocajele clientei erau atât
de puternice încât comunicarea verbală era compromisă şi epuizantă pentru ea.Contactul corporal e
un tip de comunicare mai spontan şi mai uşor.S. şi-a demonstrat starea de nelinişte prin modul greşit
de a respira. Goethe era conştient de acest lucru atunci când spunea: « în respiraţie e o graţie de
două feluri – când aspiri aerul şi când îl elimini – iată de ce îi mulţumesc lui Dumnezeu când mă
strânge şi mă eliberează din nou ». Vocea pierdută se pare că se conectează în cazul ei cu o pierdere
a unui statut sau că nu are nimic de zis în aceasta situaţie; gâtul încordat denotă o rupere între
mental şi afectiv, poate o reprimare a emoţiilor de orice fel; genunchii blocaţi, muşchii picioarelor
întăriţi, rigizi,rigiditate care se extinde în sus spre sacrum şi pelvis, conduc spre o anxietate de cădere
şi asociată cu forma ca de piedestal a corpului de la pelvis în jos formulează ipoteza că a depăşit o
suspendare de moralitate sexuală şi se află într-un stadiu de tranziţie între această suspendare de

29
iluzie şi a avea picioarele bine înfipte în pământ datorita unui control inconştient sau blocaj.Situaţiile
care îi cer acest lucru îi produc o anxietate severă.Am apelat la training-ul psihosomatic, pentru
distensia psihică prin regularizarea respiraţiei – cât şi fizică, prin relaxarea musculaturii contractate
deoarece în felul acesta se transmit clientului informaţii directe şi clare despre propriul corp şi astfel
ele retrezesc şi reactivează în acest mod raporturi, relaţii şi diverse posibilităţi de
comunicare.Bolnavul psihosomatic care şi-a transferat suferinţa asupra corpului, tinde să-l uite,
gândind că nu-i mai serveşte la nimic. De aceea întrerupe orice relaţie între « psyche » şi« soma »
(corp).De asemeni relaxarea pe care i-am făcut-o lui S. i-a creat o stare de confort regresivă –
pasivitate primită voluntar, care constituie punctul de plecare pentru o nouă şi productivă
comunicare. Mi-am formulat deci şi o altă ipoteză: că relaţia lui S. cu ea însăşi şi cu mediul va suferi o
schimbare fundamentală şi că va ajunge de la relaxare la verbalizare.« Am practicat în fiecare seară
exerciţiile de respiraţie şi senzaţiile de sufocare şi înec nu au mai fost atât de accentuate, uneori chiar
au dispărut. Însă, mi se răcesc picioarele şi nu le mai simt. Mă dor tare genunchii, mi se încleştează
gura şi mă gândesc la ceva rău. Singurele care numă deranjează sunt mâinile. De fapt ele sunt cele de
care mă ajut întotdeauna şi pot face orice cu ele ».Am manifestat surprinderea şi curiozitatea faţă de
acel “orice” şi am invitat-o să-mi spună mai multe variante de “orice”.S.: să ating; să iau; să duc; să
desenez; să modelez; să scriu; orice… .După ce am enumerat obiecte din cabinet cu care mâinile ei ar
putea intra în contact, ne-am oprit şi la mâinile mele. S. îşi face propria terapie, iar eu o însoţesc.Cu
fotoliile faţă în faţă am intrat în contact direct cu palmele şi i-am propus să încerce ce poate face în
acest context cu mâinile ei.

T: Înteleg că cele doua exerciţii ţi-au oferit stări emoţionale diferite, ca şi când…

S: Parcă n-aş fi fost tot eu, ca şi când aş fi fost o S. de-un fel şi o S. de-un altfel.

T: Le poţi da un nume?

Şi în acest moment S. îşi identifică ce le două părţi aflate în conflict: S. cea încrezătoare şi S. cea
neîncrezătoare.S.: S. cea neîncrezătoare pledează de fapt pentru libertate, pentru independenţă,
iar S. cea încrezătoare pledează pentru dependenţa socială care uneşte pe toţi oamenii. De fapt cea
neîncrezătoare este independentă, iar cea încrezătoare, dependentă.

T.: Înţeleg că ai în faţa ta acum o S. independentă şi o S. dependentă…S. modelează din plastilină o

sferă pe care o tot netezeşte căutând să fie perfectă ca aspect: « Doresc să nu se observe delimitări
de nici un fel, să fie un întreg. Asta-i starea mea de acum » (priveşte cu mulţumire sfera şi o plimbă
dintr-o mână în alta). Încrederea în mâinile ei compensează inadecvarea la situaţia din care singură
nu îşi dă voie să iasă şi reprezintă o modalitate de adaptare la mediu / de a-l manipula / o strategie
de relaţionare cu el. Îi place să fie în centrul atenţiei, să fie băgată în seamă, dar stările

30
competiţionale o bulversează din cauză căare un complex de inferioritate, nu are încredere în ea şi
devine suspicioasă. Dacă este trădată, dezamăgită, mai ales dacă a fost încheiată şi o înţelegere, rupe
imediat relaţia şi devine precaută, vigilentă, neîncrezătoare, proiectând în celalalt motivul renunţării.
Îşi ascunde adevăratele sentimente ca să nu sufere din nou o pierdere.

La terapie răspunde foarte bine. Intră imediat în jocul terapeutic şi este foarte creativă şi are o mare
capacitate de resemnificare ceea ce mă face să cred că se va conecta uşor la resursele ei energetice.
Mişcarea, metapoziţiile şi modelajul au venit de la sine în funcţie de necesităţile de moment şi
tendinţa de evoluţie ale clientei. Nu ştie să-si gestioneze altfel emoţiile neplăcute decât prin strategii
extreme: « ori albă,ori neagră », principiul excluderii intră în funcţiune aşa cum excesul spre un
anumit capăt al polarităţii presupune un deficit în celalalt capăt. Balanţa relaţională a lui S. este
mereu în dezechilibru. Datorită faptului că este blocată în acest joc al extremelor îi este greu să
privească o relaţie şi din altă perspectivă.

Folosesc ritmul care joacă un rol important în descărcarea agresivităţii, iar exerciţiul de relaţionare
cu un obiect (o carioca) a avut menirea de a-i schimba perspectiva asupra relaţionăriicu copiii din
clasa la care este dirigintă şi asupra relaţionării în general.Traducând simbolistica psihologică se pare
într-adevăr că există probleme serioase şi în relaţia cu mama (« ca o apă care mă acoperă şi nu pot să
o stăvilesc »).Dialogul dintre cele două jumătăţi ale capului pe care le–a modelat din plastilină îi
aminteşte lui S. de dialogurile obişnuite dintre tatăl (umbra) – decedat în urmă cu patru ani şi mama
sa (frica). Între cele două jumătăţi, dreapta şi stânga capului exista un spaţiu liber gol care semnifică o
ruptură psihică majoră.S. resemnifică şi are un insight: de cele mai multe ori mama i se adresează ei
aşa cum i se adresa tatălui său şi o face să se simtă ca şi cum l-ar fi substituit; o influenţează atât
demult sfaturile mamei încât parcă i s-ar fi înregistrat undeva pe creier şi se declanşează automat
atunci când trebuie să procedeze aşa cum doreşte ea, care este total opus a ceea ce îşi doreşte mama
tocmai ca o revoltă inconştientă împotriva fuziunii cu mama cea critică. S. se identifică, rând pe rând,
când cu mama, când cu tatăl, pierzându-şi identitatea proprie. De aici şi stările de confuzie de
identitate.Fac eforturi şi o întreb care sunt temerile ei cele mai mari. Îmi înşiruie câteva, dar cap de
lista este frica de moarte. La S., această teamă existenţială are două modele: resemnarea-acceptare
şi neacceptarea-împotrivire, iar ea este prinsă la mijloc.Am rezumat atitudinile diferite ale părinţilor
ei referitoare la anxietatea existenţială şi ne-am propus să le explicăm din prisma
transgeneraţionalului, prin analiza genogramei.Tatăl, B., provine dintr-un neam încercat de pierderi
în lanţ, multiple, ceea ce l-a făcut să înţeleagă că nu te poţi împotrivi sorţii şi să accepte moartea ca
pe ceva firesc, intrat în normalitatea muritorului, ca şi cum s-ar fi repetat nişte tipare. Era şi el dator
cu o moarte.Tot din genograma lui S. reiese că există şi o teamă la nivel de etnie. Fiind proveniţidin
Turcia, din Iran, odată veniţi în grupuri mici au suferit tot felul de jafuri, de falimentări care le-a

31
produs o nesiguranţă, compensată prin tendinţa lor de a agonisi mereu, de a avea o bunăstare
materială care să le ofere un anumit statut social.

S. a înţeles că nu este singura responsabilă pentru stările anxioase pe care nu şi le poate stăpâni, că
realele surse anxiogene sunt transgeneraţionale şi are doua variante: să repete modelele de viaţă
moştenite şi să se lase invadată de personalităţile altora sau să spargă tiparul şi să-şi dea voie să fie
autentică şi naturală.O introduc fără să-şi dea seama în dialog cu tatăl său, folosindu-mă de fotoliul
din faţa ei care o aştepta demult (tehnica scaunului gol).Şi-au împărtăşit unul altuia sentimentele lor,
şi-au mărturisit gândurile lor, şi-au răspunsla întrebări rămase cândva fără răspuns. Au înţeles ce
înseamnă unul pentru celălalt, şi-au mulţumit, s-au iertat şi şi-au luat la revedere. Momentul salutului
de adio a fost unul de descărcare puternică şi profundă pentru S. care a plâns în hohote consumând
un moment întârziat. După câteva momente de liniştire răsuflă uşurată că l-a înţeles pe tatăl ei dintr-
o altă perspectivă, una pozitivă, deoarece a conştientizat că i-a lăsat ca moştenire trei resurse
foarteimportante: ORIGINALITATEA, CREATIVITATEA şi OPTIMISMUL.Folosind un exerciţiu de
amplificare, am mărit spaţiul dintre cele două jumătăţi ale capului imaginate de S. şi în urma unei
călătorii imaginare de reconectare la resurse, aceasta« l-a umplut » cu:

•dorinţa de viaţă, de a fi îndrăgostit; optimism şi puterea de a merge mai departe; curajul de a-mi
asuma riscuri; puterea de a spune « nu », atunci când vreau; libertate; răbdare şi linişte sufleteasca;
fericirea pe care o simt când îmi aduc aminte de copilărie; iubirea sinceră; dorinţa de a începe un nou
drum, de a realiza ceva în viaţă; acceptarea persoanei mele aşa cum este şi lipsa prejudecăţilor.A
transformat apoi desenul celor două jumătăţi într-un soare care era deosebit, după cum spune ea,
prin însăşi spaţiul explorat care acum îl decora.Cădem de comun acord să încercăm un contact cu
copilul interior şi o creştere a lui.Folosesc o relaxare corporală, tehnica vizualizării şi un model de
imaginaţie dirijată. Relaxarea facilitează contactul şi stabilirea unei relaţii simpatetice cu copilul
interior.S. a înţeles că nu este singura responsabilă pentru stările anxioase pe care nu şi le poate
stăpâni, că realele surse anxiogene sunt transgeneraţionale şi are două variante: să repete modelele
de viaţă moştenite şi să se lase invadată de personalităţile altora sau să spargă tiparul şisă-şi dea voie
să fie autentică şi naturală.Trecând la exerciţiul existenţial, am rugat clienta să-şi deseneze pe un cerc
trei valori pecare le consideră ca fiind esenţiale pentru viata ei.S. a aşezat în cerc următoarele valori:

•Autenticitatea;

•Familia;

•Credinţa în Divinitate.În continuare, am discutat modul în care aceste valori se manifestă în viaţa ei,
modul încare îi influenţează deciziile, măsura în care îi dau forţă.În partea a doua a exerciţiului, am
rugat-o ca, pornind de la acest cerc, să îşi dea seamacare ar fi sensul vieţii sale. Clienta a definit ca

32
sens al vieţii sale « a crea ». Discuţia a continuat asupra modului în care acest sens se manifestă în
viaţa sa de zi cu zi, ce simte atunci când îl împlineşte.Finalul şedinţei a însemnat realizarea unui climat
psihologic favorabil unui « la revedere » spus şedinţelor de terapie, lansându-se însa ideea că S.
poate reveni când simte nevoia.S. a conştientizat că a reprezentat un efect al traumei legate de
pierderea unor  persoane semnificative cu toate implicaţiile emoţionale şi somatizările descrise
anterior, un« rezervor de colectare » a anxietăţilor transgeneraţionale şi că a devenit un misionar
menit să împlinească dorinţele reprimate ale strămoşilor ei. Ea reprezintă sfârşitul şi începutul la un
loc, ceea ce a presupus însă într-adevăr o mare energie creatoare care să disloce şi să reunească în
acelaşi timp alte perspective oferite în dar ei şi generaţiilor viitoare.

Poem de Kelly Osmont

Priveste-ma dincolo de lacrimile mele

33
 Ma intrebi: - Cum iti merge?

Si, dupa cum vezi ochii mi se umplu de lacrimi,

Iar tu, stanjenit, privesti in alta parte

Si te grabesti sa vorbesti despre vreme.

Iar eu simt ca interesul pe care mi l-ai aratat prêt de cateva clipe

S-a spulberat….

Cum imi merge?

Imi merge mai bine cand sunt ascultat

Chiar daca imi mai scapa o lacrima sau doua,

Pentru ca durerea mea e adanca si indescriptibila.

N-o poti intelege decat daca ai cunoscut-o si tu.

Cu toate astea am nevoie de tine….

Pentru ca, de cate ori privesti pe langa mine si vorbesti despre vreme

Ma simt iarasi singura… singura cu durerea mea.

Nu vei sti niciodata cat de mult inseamna pentru mine atentia ta…

Si stii ceva? Lacrimile nu sunt un semn rau!

Asa pot eu sa ma vindec,

Asa pot eu sa eliberez durerea din mine…

Stiu ca, purtandu-te asa, incerci sa ma protejezi de durere,

Dar te inseli, caci amintirea mortii celui drag

E mereu cu mine, la distanta de numai un gand…

Durerea mea devine vizibila prin lacrimi,

Dar e o durere de care nu ai cum sa ma protejezi,

Ea e acolo, cu mine…

Oare cand plang, te simti neputincios si nu stii ce sa faci?

Nu esti neputincios…

Si nu-ti cer nimic altceva decat sa fii langa mine.

Cand imi permiti sa plang langa tine… ma ajuti.

Nu trebuie sa spui nimic, pentru ca eu am nevoie de tacerea ta…

34
 Am nevoie sa fii rabdator si sa nu te temi de mine,

De lacrimile mele…

Am nevoie sa intrebi cu inima cum “Cum iti merge?”

Ca sa-mi pot lasa durerea sa iasa in voie…

Caci atunci cand lacrimile mele sunt libere,

Ma simt mai usoar…

Ele curata spatiul dintre noi

Facand loc, usor, unor stari mai bune,

Poate voi plange un minut sau doua.

Apoi imi voi sterge lacrimile

Poate chiar voi zambi.

Stii ca de cate ori inchid lacrimile in mine,

Ele se aduna intr-un nod in gat,

Imi umplu pieptul de durere

Si-mi fac stomacul sa tremure?

Tot corpul meu e prin intr-un efort enorm:

Efortul de a te proteja pe tine de lacrimile mele!

Si astfel si eu, si tu suferim:

Eu… pentru ca imi tin durerea in interior,

Ca un scut fata de intimitatea dintre noi.

Tu… pentru ca nu stii ce sa faci si iti vine sa fugi.

Asa ca, te rog, ia-mi mana si priveste ma dincolo de lacrimi

Caci asa ne putem gasi intimitatea.

Bibliografie:

35
1. Vasti Radu, 2012, Ghid Practic de Interventie în Criza. Evaluarea și Intervenția în
crizade Doliu, Editura All, București

2. Trauma familiala si resursele compensatorii, Diana Lucia Vasile, Editura Sper

3. Trauma, atasament,constelatii familiale, Franz Ruppert, editura trei

36