TUDOR ARGHEZI, Testament (text literar aparținând modernismului)

Opera lui Tudor Arghezi, pe numele său adevărat Ion N. Theodorescu, este extrem de
întinsă și diversă, adunată în peste 60 de volume care cuprind: poezie, proză, publicistică,
teatru. Debutează sub auspicii simboliste, în al doilea deceniu al secolului XX, în revista
„Literatorul” condusă de Al. Macedonski, însă debutul editorial e tardiv, la 47 de ani, în 1927,
cu volumul Cuvinte potrivite. Volumul de debut surprinde cititorul prin eterogenitatea temelor
și stilurilor, de la poezia de factură religioasă, a Psalmilor, până la poezia de sorginte
romantică. Ulterior, poetul abordează cu îndrăzneală o estetică inedită pentru poezia
românească, consacrată de mult însă în spațiul european prin Charles Baudelaire, estetica
urâtului, apelând în poemele sale la limbajul frust, la un vocabular plastic, de sorginte
populară și argotică și la imaginarul grotesc al marginalității umane. Volumul, intitulat
sugestiv Flori de mucigai (1931), pare o ilustrare fidelă a cunoscutelor versuri din Testament:
„Din bube, mucigaiuri și noroi, / Iscat-am frumuseți și prețuri noi.” Întocmai ca celebrul său
precursor, Arghezi e animat de același spirit de frondă, e atras de frumusețea pe care o găsește
în zonele joase ale abjecției, descrie umanitatea abrutizată ce populează închisorile, elemente
ce alcătuiesc imaginarul poetic al Florilor de mucigai, circumscris unui topos simbolic –
spațiul recluziunii și detenției forțate prelungite.
Poemul ce deschide volumul Cuvinte potrivite, Testament, este considerat o ars
poetica, pentru că sintetizează concepțiile despre artă ale poetului, despre rolul creației, indică
direcții de receptare poetică și cuprinde, discret, și direcțiile pe care le va dezvolta creația
argheziană ulterior. Tema este, așadar, creația, a cărei emblemă este, în text, cartea; teme
secundare în Testament pot fi considerate: revolta, tradiția, estetica urâtului etc. Titlul este un
substantiv cu semnificații polivalente: cu sens denotativ, el desemnează documentul juridic ce
stabilește beneficiarii unei moșteniri; de remarcat este, așadar, poziția paradoxală a poemului
în volum, așa cum sesiza și Zoe Dumitrescu-Bușulenga: „titlul este de sfârșit, nu de început”.
Poetica receptării se insinuează încă din titlu, întrucât poetul pare să se adreseze mai degrabă
posterității decât contemporanilor, printre care se aflau, după cum se știe, destul de mulți
contestatari. Titlul poate fi interpretat însă și ca un ecoul al experienței monahale, prin
raportare la Vechiul și Noul Testament, texte cu rol educativ evident. Astfel, Arghezi pare că
dorește să educe gustul cititorului, pregătindu-l pentru poezia modernă. Însă calea spre poezia
modernă nu e posibilă decât printr-o asumare conștientă a poeziei înaintașilor, fapt ilustrat și
de mesajul poeziei. Modernismul și tradiționalismul coexistă în creația argheziană, iar
atitudinea poetului e exemplară, fiind conștient că evoluția liricii nu e una sincopată, ci una în
trepte: „Cartea mea-i, fiule, o treaptă”
Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Aşeaz-o cu credinţa căpătâi.

Ea e hrişovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu săricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.
Incipitul poeziei propune motivul cărții în ipostaza ei de moștenire spirituală. În
această situație, cartea devine o treaptă ce transcrie metaforic depășirea condiției anterioare.
Secvența inițială surprinde așadar ideea legăturii între generații și a responsabilității urmașilor
în fața mesajului primit de la înaintași. Cartea, ca moștenire spirituală transmisă fiului, este
sinteza acumulărilor în plan existențial și sufletesc. Străbunii comunică astfel cu generația mai
tânără și mesajul are valoarea unei trepte în traiectul devenirii. Poetul e conștient că are rolul
de a deschide calea unei noi poezii, ba chiar pretinde ca cititorul să-i accepte cartea ca
„hrisovul cel dintâi”, însă fără să neglijeze aportul înaintașilor a căror suferință o transformă
în substanță poetică. La nivelul textului, ideea apare sugerată de imaginea de osuar, astfel
caracterizată de George Călinescu: cartea este, de fapt, a „robilor cu saricile pline / De
osemintele vărsate-n mine.” Cartea s-a născut din răzvrătirea poetului care denunță un
dezechilibru social – acela al împărțirii lumii în robi și domni. Se poate cu ușurință identifica
descendența romantică a poetului, căruia revolta și noaptea îi inspiră actul creator: „În seara
răzvrătită care vine..”
Ca să schimbăm, acum, intâia oară
Sapa-n condei şi brazda-n calimară
Bătrânii au adunat, printre plavani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
 Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagane urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni
Le-am prefecut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreaga dulcea lui putere
Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzând în piscul datoriei tale.
A doua idee poetică fundamentală este aceea a luptei artistului cu materia poeziei.
Rolul poetului este de a transfigura artistic realitatea, cu ajutorul condeiului și al călimării,
provenite - prin metamorfozare - din uneltele rudimentare ale țăranilor: „Ca să schimbăm,
acum, intâia oară / Sapa-n condei şi brazda-n calimară”. Ca un adevărat alchimist, poetul
trebuie să transforme „graiul lor cu-ndemnuri pentru vite”, „bubele”, „mucegaiurile”,
„noroiul”, „zdrențele” în „frumuseți și prețuri noi”, în „muguri și coroane”. Prin poezie e
posibilă astfel converirea urâtului la sublim. Poezia se naște, prin urmare, din limbajul și
fondul sufletesc al robilor. Sursa ei e fondul străvechi de vocabule ce fixează concretul, dure
și rebarbative: râpe, gropi, sarici, plăvani, sapă, brazdă, sudoare. Din seva acestui limbaj
autentic, poetul ivește cuvintele potrivite care hrănesc lumea artei: leagăne (simbolul liniștii și
detașării), icoane (imagini ale sacrului, ale lumii spiritualizate), muguri (semnele vitalității
cuvintelor uitate), coroane, miere (valoarea eufemistică a limbajului poetic), frumuseți și
prețuri noi (originalitatea ca efect al transfigurării).
Secvența revelează caracterul de artă programatică a poeziei prin prezența sintagmei-
cheie cuvinte potrivite, sintagmă ce dă și titlul volumului. Sugestia poetului este aceea că
poezia nu mai este rezultatul inspirației hărăzite celor aleși, ci rezultatul unei îndeletniciri de
orfevrier. Ion Pop remarca astfel că sensul „potrivite” trimite spre faptul că aceste cuvinte sunt
„adecvate unor realități esențiale, confundându-se cu natura, putându-se substitui unui
cosmos. Căci în dubla-i accepțiune, „potrivirea” cuvintelor se definea în egală măsură ca
alchimie a verbului și a lumii.”
 Potrivirea cuvintelor în poezie nu e act facil, pentru că presupune „frământarea”
vocabulelor „mii de săptămâni”. Munca poetului e munca făurarului, a unui poeta faber, dar
care nu exclude inspirația divină, „slova de foc”. A treia idee fundamentală a poemului e în
relație cu cele dintâi. Poezia se naște prin efortul artistic, ea e „făcută”, muncită, mai mult
decât rod al harului, al inspirației spontane.
Durerea noastra surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăveste-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din padure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.

Întinsă leneşă pe canapea,

Domniţa suferă în cartea mea.
Slovă de foc şi slovă faurită
Împarechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte ca-n adîncul ei
Zace mania bunilor mei.
„Slova de foc”, cuvântul inspirat, de sursă divină, expresie directă a sensibiltății, „se
mărită” cu „slova făurită”, cuvântul elaborat, distilat și modelat. Unirea celor două e sub
semnul unei simbolice și necesare nunți evidențiate printr-o comparație ce pune în relație
elementul cu o unealtă-invenție târzie: „Împerecheate-n carte se mărită, / Ca fierul cald
îmbrățișat în clește...”. Litera sfântă o întâlnește pe cea profană în spațiul poeziei, astfel
poezia este singura care mai poate garanta comunicarea omului cu divinitatea.
 În sfârșit, receptarea poetică e ilustrată în ultima strofă, iar finalul e exemplar pentru că
refuză atât dimensiunea sărbătorească a creației, cât și recuzita romatică: „Întinsă leneşă pe
canapea, / Domniţa suferă în cartea mea.” Vorbind despre condiția artistului, poetul se
declară rob în slujba cititorului, atrăgând atenția asupra rolului subtil pe care îl are artistul,
acela de a crea mentalități și de a modela suflete. Arghezi definește misiunea artei în sens
shakespeareian, ca icoană a lumii și tipar al istoriei. Orice act artistic pornește din trăiri
tragice, căci creația reprezintă un mod de confruntare a ființei cu limita, cu destinul, și se
clădește pe acumulările îndelungi ale unei colectivități. Rostul poetului este de a sintetiza
emoțiile lumii sale „Durerea noastra surdă şi amară / O grămădii pe-o singură vioară...”.
Aceste emoții, chiar când este vorba despre bucurie, extaz, iubire, izvorăsc din aspirații
adânci, prin intermediul cărora cititorul încearcă să se detașeze de egoismul și de fragilitatea
specific umane. Funcția cathartică a artei, de purificare prin emoții intense, e sugerată prin
imaginea grotescă a cititorului-stăpân care „...ascultând-o a jucat..., ca un ţap înjunghiat.”
Aluzia la tragedia antică e evidentă, în ritualul dionysiac actanții purtau măști de țapi și
performau moartea zeului, iar de la numele actorilor, tragoi, derivă și termenul de tragedie.
În concluzie, rod al experienței de veacuri, poezia acumulează neîmplinirile, refulările
imprimate în subconștientul unei colectivități; ea este un mod de eliberare, de răbufnire,
motivate istoric: „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte / Si izbăveste-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.” Efectele repetatelor refulări impuse de istorie și de viață se
încheagă și urcă în lume prin intermediul artei, ele devin „flori de mucigai” – metaforă prin
care Arghezi definește realitatea plată sublimată în artă. Poezia Testament îl înfățișează pe
poet ca exponentul celei mai vaste experiențe, a omenirii întregi. Arta lui energică e talent, har
și meșteșug, trudă și chin. Dezinvoltura cu care poetul abordează toate registrele e ilustrativă
în acest sens. Limbajul Testamentului este pentru orice lector, mai mult sau mai puțin avizat,
surprinzător nu numai prin asocieri, ci și prin cuvintele situate, până la Arghezi, la „periferia”
limbii. Stau alături termeni poetici, cuvinte dure, fruste, termeni bisericești, neologisme,
cuvinte populare, arhaice sau argotice. Modernitatea limbajului arghezia e incontestabilă,
poetul fiind considerat, după Mihai Eminescu, al doilea mare înnoitor al limbajului poetic,
urmat de Nichita Stănescu în perioada postbelică.