Lucrare de curs

La tema :
Fiziologia generala a Sistemului Nervos
Central , fenomene electrice

A efectuat : Gangan Eduard FCIM-IBM201M

A verificat : prof.univ., Vovc Victor

CHIȘINĂU 2020
 Cuprins

Noțiuni generale,structură și diviziune

Anatomia,Fiziologia sistemului nervos central

Proprietățile Centrului Nervos

Figuri

Concluzie

Bibliografie
Noţiuni generale, structură şi diviziune
Sistemul nervos reprezintă cel mai complex sistem funcţional al
organismului uman, el permiţând comunicarea organismului cu mediul
înconjurător Sistemul nervos este format din neuroni (Neuron) şi neuroglie
(Neuroglia) cu rol de susţinere a neuronilor. Neuronul reprezintă unitatea
funcţională a sistemului nervos fiind format dintr-un corp celular
(Pericaryon) şi prelungirile acestuia.
Corpul neuronului este format din:
- membrană plasmatică cu structură trilaminată;
- citoplasmă care conţine organite comune (mitocondrii, lizozomi, reticul
endoplasmatic şi aparat Golgi) şi organite specifice (neurofibrile şi
corpusculi Nissl);
- nucleu, cel mai frecvent unic, mare, situat central şi prezentând un nucleol
uşor evidenţiabil, ceea ce denotă un schimb de substanţe intens.
Prelungirile neuronului sunt reprezentate de:
- dendrite cu rol în recepţionarea stimulilor;
- axon cu rol în transmitera stimulilor.
De obicei, un neuron prezintă doar un axon, dar poate prezenta mai multe
dendrite, bogat ramificate. Axonii sunt prelungiri lungi, care pot atinge chiar
1 metru, în timp ce dendritele sunt scurte, dar ramificate. La capătul său,
axonul prezintă bifurcaţii terminale specifice (peridendron), al căror capăt
prezintă dilataţii nodulare numite butoni terminali. Aceştia împreună cu
membrana celulară a celulei următoare şi cu spaţiul dintre ele formează
sinapsa (Synapsis). La nivelul sinapsei se realizează transmiterea
impulsului nervos de la un neuron la altul. Impulsul nervos determină
eliberarea la nivelul butonilor terminali presinaptici a unei substanţe chimice
– substanţă transmiţătoare – care se leagă de receptorii situaţi la nivelul
celulei postsinaptice (care poate fi celulă nervoasă, musculară su
glandulară), stimulează electric membrana acestora şi transmite astfel
impulsul nervos. Transmiţătorul poate determina, în funcţie de structura
receptorului, o acţiune de stimulare sau una de inhibare. Acţiunea
transmiţătorului este inhibată apoi rapid de enzime care se găsesc în fanta
sinaptică şi care distrug transmiţătorul.
După numărul prelungirilor neuronii se clasifică în:
- neuroni multipolari, prezintă un axon şi mai multe dendrite şi reprezintă
majoritatea neuronilor din nevrax;
- neuroni bipolare, prezintă un axon şi o dendrită, sunt,de exemplu,
neuronii primari ai organelor de simţ;
- neuroni pseudounipolari, prezintă un axon care se divide în două ramuri,
se găsesc la nivelul ganglionilor spinali;
- neuroni unipolari, prezintă doar axon, sunt rari, se găsesc la nivelul
retinei.
După lungimea axonului neuronii se clasifică în:
- neuroni de tip Golgi I, cu axon lung;
- neuroni de tip Golgi II, cu axon scurt.
Din punct de vedere funcţional neuronii se clasifică în:
- neuroni senzitivi, care sunt de obicei pseudounipolari, reprezentaţi de
neuronii din ganglionii spinali;
- neuroni motori, mari, multipolari, situaţi la nivelul cortexului şi a coarnelor
anterioare ale măduvei;
- neuroni de asociaţie,mici, care pot fi multipolari sau bipolari.
Actul reflex reprezintă reacţia de răspuns a organismului, la un anumit
stimul, totalitatea neuronilor care formează substratul morfologic al actului
reflex reprezentând arcul reflex. Arcul reflex este format din cinci
componente
- receptori, care pot fi exteroceptori, proprioceptori, visceroceptori sau
senzoriali;
- calea aferentă formată dintr-un segment extranevraxial (format din fibrele
somatosenzitive şi viscerosenzitive ale nervilor periferici) şi un segment
intranevraxial(care face sinapsă cu motoneuronii de la acelaşi nivel sau cu
neuroni situaţi la alte nivele)
- centrul reflex, care poate fi situat la nivel medular, subcortical sau cortical.
- calea eferentă, cu un segment intranevraxial (făcând parte din căile
descendente ale sistemului nervos central) şi un segment extranevraxial
(reprezentat de nervii periferici)
- efectorul, reprezentat de muşchi sau glande.
Neuroglia este formată din celule gliale care au rol de protecţie, susţinere
precum şi funcţii metabolice şi trofice în cadrul sistemului nervos. Spre
deosebire de neuroni, care nu se regenerează, numărul scăzând cu vârsta,
celulele gliale au o mare capacitate regenerativă. Celulele gliale din
sistemul nervos central sunt diferite de cele din sistemul nervos periferic, la
nivelul sistemului nervos central existând mai multe feluri de celule gliale,
pe când la nivelul sistemului nervos periferic există un singur tip de celule
gliale. Celulelel gliale centrale provin din punct de vedere embriologic, din
tubul neural, ca şi neuronii, în timp ce celulele gliale periferice provin din
placa neurală.
Celulele gliale periferice sunt de fapt celulele Schwann cu rol în
mielinizarea prelungirilor neuronale periferice. Celulele gliale centrale sunt
reprezentate de:
- astrocite, celule mari, de formă stelată, formate dintr-un corp celular şi
numeroase prelungiri. Au rol de protecţie a sistemului nervos central,
asemănător cu rolul ţesutului conjunctiv în restul 9 corpului. Ţesutul nervos
distrus, este înlocuit prin proliferarea astrocitelor, care formează cicatrici
gliale. Participă, probabil, şi la schimbul de substanţe nutritive şi de
catabolism între neuroni şi sânge, precum şi la realizarea barierei
hematoencefalice.
- oligodendrocitele, au un corp celular cu puţine prelungiri scurte.
Reprezintă echivalentul sistemului nervos central pentru celulele Schwann
de la nivelul sistemului nervos periferic, fiind responsabile de formarea
tecilor de mielină la nivelul sistemului nervos central.
- micro sau mezoglia, este formată din celule de formă variată, derivate din
tubul neural. Sunt celule mobile care provin din sistemul monocito-
macrofagic, având rol de apărare şi de curăţire (fagocitează resturile de
celule distruse şi complexele antigen-anticorp).
- celulele ependimare tapetează interiorul sistemului ventricular al
sistemului nervos central, separând interiorul ventriculilor de ţesutul nervos.
Au rol de secreţie şi de reabsorbţie.
Sistemul nervos poate fi împărţit din mai multe puncte de vedere.
Diviziunea anatomică
- Sistem nervos central format din măduva spinării situată în canalul
vertebral şi encefal situat în cutia craniană. Encefalul este format din
trunchiul cerebral (bulb, punte, mezencefal), cerebel, diencefal (talamus,
metatalamus, epitalamus, hipotalamus şi sub talamus) şi telencefal.
- Sistem nervos periferic reprezentat de nervii spinali şi nervii cranieni
Diviziunea funcţională
- Sistem nervos somatic, de relaţie cu mediul extern.
- Sistem nervos vegetativ, de reglare a mediului intern,divizat la rândul său
în sistem nervos simpatic şi sistem nervos parasimpatic.
Această divizare este întâlnită atât la nivelul sistemului nervos central cât şi
la nivelul sistemului nervos periferic.
Diviziunea structurală
Sistemul nervos central (Pars centralis; Systema nervosum centrale), după
aspectul substanţei nervoase constituente este format din:
- Substanţă cenuşie (Substantia grisea), care este formată din corpii
neuronilor şi dendritele neuronilor, se dispune sub formă de nucleu
(Nucleus), la diferite nivele ale sistemului nervos central, cum ar fi nucleii
nervilor cranieni (Nucleus nervii craniales), sub formă de coloane
(Columna) sau de lamine (Lamina).
- Substanţa albă (Substantia alba), este formată din axoni mielinizaţi şi se
dispune sub formă de cordoane (Funiculus), tracturi (Tractus), fascicule
(Fasciculus), comisuri (Commissura), strii (Striae) sau lemnisc
(Lemniscus). Fibrele (Fibrae) pot fi de asociaţie (Fibrae associationis),
comisurale (Fibrae commissuralis) sau de proiecţie (Fibrae projectionis).
Încrucişarea unor fibre la un anumit nivel reprezintă decusaţia
(Decussatio).
- Formaţia reticulată (Formatio reticularis) care se dispune sub formă de
nuclei sau tracturi.
- Ependima (Ependyma)

Anatomia si fiziologia Sistemului Nervos Central

Sistemul nervos este sistemul alcatuit din tesut nervos,care avand la baza
functia reflexa,asigura legatura organismului cu mediul in care acesta
traieste si se dezvolta,realizand unitatea organism-mediu,iar pe de alta
parte coordoneaza activitatea tuturor organelor si aparatelor
corpului,asigurand unitatea functionala a organismului. Sistemul nervos si-
a diferentiat organe receptoare,care culeg stimuli din mediu intern si extern:
-exteroceptorii intre care intra si organele de simt care culeg stimuli din
mediul extern -proprioceptorii care culeg stimuli de la nivelul aparatului
locomotor -interoceptorii care culeg informatii de la nivelul organelor interne
Acesti stimuli sunt transmisi prin fibre senzitive ale nervilor periferici si
cranieni si prin caile de conducere ale sensibilitatii pana la centrii superiori
de integrare si in ultima instanta la scoarta cerebrala.
Aceasta ii supune la analiza si sinteza si elaboreaza comenzi pe care le
transmite la organele efectoare. Comenzile transmise organelor efectoare
asigura functiile de relatie ale organismului cu mediul extern si functiile
metabolice ale organelor interne,exteriorizate prin functii de
nutritie,respiratie,circulatie,reproducere. Din punct de vedere functional
sistemul nervos formeaza un tot unitar.In mod arbitrar,pe considerente
morfologice si functionale,sistemul nervos poate fi impartit in:
-sistemul nervos central sau cerebrospinal care cuprinde creierul si
maduva spinarii. El contine centrii superiori de reglare si coordonare a
functiilor: -sistemul nervos periferic reprezentat de totalitatea prelungirilor
care in mod direct sau indirect isi au originea anatomica sau sunt conectate
functional cu sistemul nervos central.
Sistemul nervos periferic contine prelungirile neuronilor care constituie
nervii pe traiectul carora se pot gasi si ganglioni(corpii neuronali). Sub
raport histologic,sistemul nervos este alcatuit din neuroni aflati in
interconexiuni complexe.Corpii neuronali formeaza substanta cenusie iar
prelungirile lor formeaza substanta alba.
Pe langa neuroni se gasesc si celule neurogliale cu rol metabolic de
producere a mielinei si de sustinere.Tot din punct de vedere functional
sistemul nervos poate fi impartit in: -sistem nervos al vietii de relatie alcatuit
din sistemul nervos central si sistemul nervos periferic -sistemul nervos al
vietii vegetative sau visceral,alcatuit din sistemul nervos simpatic si
parasimpatic. Sistemul nervos vegetativ isi are centrii in sistemul nervos
central si coordoneaza sub conducerea acestuia,activitatea organelor
interne Activitatea sistemului nervos vegetativ si al vietii de relatie sunt
strans intricate.
Maduva Spinarii
Maduva spinarii este parte sistemului nervos central adapostita in canalul
vertebral.Maduva spinarii se intinde intr-un plan conventional care trece
prin gaura occipitala si a 2-a vertebra lombara unde se termina prin conul
medular. Acesta se continua cu o formatiune subtire pana la fata
posterioara a vertebrei a 2-a coccigiene. Nervii lombari si sacrali coboara
alaturi de filum terminale formand asanumita coada de cal. Lungimea
maduvei spinarii este de 45cm la barbati si 43cm la femei.Maduva spinarii
se imparte in mai multe portiuni:cervicala,toracala,lombara,sacrala. Din
regiunile medulare amintite pleaca 31 de perechi de nervi spinali sau
rahidieni dintre care 8 cervicali:12 toracali,5 lombari,5 sacrali si 1 coccigian.
Maduva spinarii are forma unui cilindru turtit anteroposterior. Ea prezinta
doua portiuni mai voluminoase,cervicala(intumescenta cervicala si
lombara)care corespunde originii nervilor plexului brahial si respectiv
lombar. Dezvoltarea mai accentuata a maduvei in aceste regiuni
corespunde functiilor complexe ale membrelor superioare si inferioare.
Pe sectiune transversala maduva spinarii este formata din substanta
cenusie,dispusa central si substanta alba,dispusa periferic.Substanta
cenusie este formata mai ales din corpul neuronilor si are forma literei H pe
sectiune. Substanta alba este dispusa la periferie,in jurul substantei cenusii
si este alcatuita din trei perechi de cordoane:doua anterioare,doua
posterioare si doua laterale.Aceste cordoane sunt alcatuite din fascicule de
fibre. Din punct de vedere functional maduva spinarii este un organ de
conducere(a stimulilor primiti din mediul extern si a comenzilor de
motilitate) si un centru de reflexe elementare sau spinale.

Figura 1. Organizarea măduvei spinării

Trunchiul Cerebral
Trunchiul cerebral este asezat in axul median al etajului inferior al cutiei
craniene si continua la nivelul encefalului maduvei spinarii.Este format de
jos in sus din pedunculi cerebrali,bulb si punte.Bulbul se gaseste in partea
inferioara a trunchiului cerebral si se continua cu maduva spinarii.Superior
este despartit prin santul bulbo-pontin de punte. Puntea sau protuberanta
intretaie in sens transversal partea mijlocie a trunchiului cerebral.Fata
antero-laterala a puntii este formata la suprafata din fibre transversale,care
se continua lateral si posterior cu bratele puntii sau pedunculii cerebelosi
mijlocii care fac legatura cu emisferele cerebrale. Pe fata anterioara,limita
inferioara a puntii o constituie santul bulbo-pontin,iar cea superioara,santul
pontopenducular care o separa de pedunculii cerebrali. Pe linia mediana a
acestei fete se afla un sant longitudinal larg,numit santul bazilar.De o parte
si de alta a acestuia se afla doua ridicaturi longitudinale numite piramidele
pontine,lateral de care se afla originea aparenta a perechii a V-a de nervi
cranieni (nervul trigemen).
Pe linia mediana a fetei posterioare a puntii se afla fisura mediana
posterioara,lateral de care se afla coloanele longitudinale.In partea
inferioara a fetei posterioare,se afla o proeminenta numita colicul facial,in
profunzimea caruia se afla nucleul perechii VI de nervi cranieni (nervul
abducens) ocolit de nervul facial. In partea superioara se afla o alta
proeminenta numita eminenta mediala,lateral de care este o depresiune
numita foseta rostrala,in profunzimea careia se afla nucleul masticator al
trigemenului.In unghiurile laterale ale puntii se afla aria vestibulara care
corespunde nucleilor acustici (in partea superioara) si nucleilor vestibulari
(in partea inferioara). Pedunculii cerebrali sunt situati deasupra puntii de
care sunt despartiti prin santul ponto-pendicular superior,pedunculii
cerebrali se continua cu diencefalul.
Pe linia mediana a fetei antero-laterale a pedunculilor cerebrali se afla
spatiul interpeduncular,de forma triunghiulara,cu baza spre corpii mamilari
ai diencefalului si varful spre santul pontopeduncular. Acest spatiu este
perforat de numeroase vase sanguine,formand substanta perforata
posterioara. Pe fata posterioara pedunculii cerebrali prezinta corpii
cvadrigemeni formati din doi coliculi superiori sau optici si doi coliculi
inferiori sau acustici,separati printr-un sant in forma de cruce.
De la coliculii superiori pleaca spre corpul geniculat lateral al
diencefalului,bratul coliculilor superiori. De la coliculii inferiori pleaca spre
corpul geniculat medial al diencefalului,bratul coliculilor inferiori. Ca si
maduva spinarii trunchiul cerebral este format din substanta
cenusie,dispusa in centru si substanta alba,dispusa la periferie. Spre
deosebire de substanta cenusie a maduvei,la nivelul trunchiului cerebral
substanta cenusie este fragmentata in gramezi de celule formand nucleii
trunchiului cerebral (datorita incrucisarii cailor de conducere). Trunchiul
cerebral este de asemenea un centru de reflexe (reflexul respirator,reflexul
sino-carotidian,reflexul de voma,reflexul de tuse,reflexul cornean,reflexul
papilar) si un organ de conducere prin fibrele substantei albe,trunchiul
cerebral face legatura intre maduva si centrii nervosi superiori si invers.
Diencefalul
Diencefalul sau creierul intermediar este asezat sub emisferele cerebrale si
deasupra mezencefalului (pedunculii cerebrali si corpii cvadrigemeni). In
interiorul sau se gaseste ventriculul al III-lea. Diencefalul este alcatuit din:
talamus,metatalamus,subtalamus,epitalamus si hipotalamus. Diencefalul
este formt in cea mai mare parte din substanta cenusie,sub forma de
nuclei,dispusi in formatiunile ce compun diencefalul Talamusul este format
din doua mase de substanta nervoasa de forma ovoida,situate de o parte si
de alta a cavitatii ventriculare,ai carei pereti laterali ii formeaza. Lateral
talamusul vine in raport cu capsula interna si nucleul caudat,formatiuni ce
apartin emisferelor cerebrale.Substanta cenusie a talamusului se grupeaza
in nucleii anteriori,posteriori,laterali si mediali.Acesti nuclei sunt statii releu
intre partile inferioare ale sistemului nervos central si centrii superiori ai
emisferelor cerebrale,pentru sensibilitatea generala,optica si acustica.
Leziunile talamusului produc grave tulburari de
sensibilitate:anestezii,hemipareze,dureri vii de partea bolnava etc.
Metatalamusul este format din corpii geniculati laterali si mediali,statii releu
pentru impulsurile optice si respectiv acustice. Subtalamusul este o statie
releu pentru caile extrapiramidale,strans legate de corpii striati,de la baza
emisferelor cerebrale. Epitalamusul este asezat in partea superioara si
posterioara a diencefalului si este format din: glanda epifiza,trigonul
habenular cu ganglionul habenulei,striile habenulare.Epitalamusul leaga
centrii olfactivi de la baza emisferelor cerebrale,reprezentand un centru al
reflexelor olfactivosomatice,dirijand miscarile capului si corpului legate de
miros. Hipotalamusul este situat in partea anterioara a diencefalului
formand planseul ventriculului al III-lea.Este format din tuber cinereum cu
hipofiza si corpii mamilari.
Substanta alba a diencefalului este reprezentata de cai aferente care aduc
fibre de la scoarta cerebrala a lobului frontal si parietal,de la centrii olfactivi
ai scoartei cerebrale si de la talamus si cai eferente care fac legatura intre
centrii vegetativi ai hipotalamusului si centrii vegetativi din substanta
reticulata a trunchiului cerebral si nucleii vegetativi ai nervilor cranieni.
Talamusul are rol de releu si de centru de integrare in calea tuturor
formelor de sensibilitate,cu exceptia celei olfactive.In afara de nucleii de
proiectie talamusul mai contine nuclei de asociatie,reticulari si
vegetativi.Acesti nuclei participa la coloritul afectiv al informatiilor
senzoriale si au rol in procesul de activare corticala,ei fac parte din sistemul
extrapiramidal.
Cerebelul

Figura 2. Componentele encefalului

Cerebelul sau creierul mic este situat in etajul inferior al cutiei

craniene,posterior de trunchiul cerebral.Este separat de creierul mare
printr-o prelungire a durei mater,cortul cerebelului,care il separa de lobii
occipitali,ai emisferelor cerebrale. Cerebelul constituie o zona superioara
de integrare,avand rolul de a doza si coordona miscarile pe care le
comanda scoarta cerebrala. Cerebelul are forma ovoida,turtit de sus in
jos,cu diametrul mare transversal.Prezinta o parte mediana,cu directie
antero-posterioara numita vermis si doua parti laterale,latite numite
emisfere cerebeloase.Cerebelul participa la formarea tavanului ventriculului
al IVlea.Legatura cerebelului cu trunchiul cerebral se face prin intermediul a
trei perechi de pedunculi cerebelosi:
-inferiori sau corpii restiformi,care fac legatura cerebelului cu bulbul;
-mijlocii sau bratele puntii care leaga cerebelul de punte;
-superiori sau bratele conjunctive care leaga cerebelul de mezencefal.
Prin pedunculi trec fibre nervoase aferente si eferente.Suprafata
cerebelului este brazdata cu numeroase santuri,mai mult sau mai putin
adanci,delimitand intre ele lobuli sau lobi,marind astfel suprafata
cerebelului. Lobulatia vermisului corespunde lobulatiei emisferelor
cerebeloase. Ca si celelalte componente ale sistemului nervos,cerebelul
este alcatuit din substanta cenusie si substanta alba. Asemanator
emisferelor cerebrale,substanta cenusie a cerebelului este dispusa la
suprafata,formand scoarta sau cortexul cerebelos,iar substanta alba la
interior.Substanta alba contine printre fibre,gramezi de neuroni care
formeaza nucleii emisferelor cerebeloase si ai vermisului.Cortexul
cerebelos insotestesanturile care separa lobii si lobulii,marindu-i astfel
suprafata.Pe suprafata de sectiune,substanta cenusie a cerebelului are
aspect arborizat de arbore al vietii.
Nucleii cerebelului sunt in numar de 4 si sunt dispusi astfel:
-nucleii fastigiali,se afla in vermis in emisferele cerebeloase se afla:
-nucleul globos,medial;
-nucleul emboliform,situat lateral de primul;
-nucleul dintat,asezat si mai lateral.
Substanta alba a cerebelului este situata in interior si este formata din fibre
nervoase care alcatuiesc caile cerebelului. Din punct de vedere filo-
ontogenetic cerebelul este format din trei lobi: lobul anterior
(palecerebel),lobul mijlociu (neocerebel-emisferele cerebeloase) si lobul
posterior (arhicerebel-lobul floculonodular). Arhicerebelul este cel mai vechi
filogenetic,el primeste aferente de la proprioceptori si de la aparatul
vestibular Paleocerebelul este reprezentat de lobul anterior,el primeste
mesaje exteroceptive cutanate si aferente musculare,precum si de la
organele de simt. Neocerebelul este format din lobul mijlociu,partea laterala
a lobului anterior si parafloculus.Are cea mai mare dezvoltare la
om,evolutia sa fiind legata de functia scoartei cerebrale cu care s-a
dezvoltat in paralel.

Emisferele Cerebrale
Emisferele cerebrale sunt in numar de doua fiind separate prin fisura
interemisferica.Emisferele cerebrale au forma ovoidala,cu axul mare
antero-posterior. Au trei fete:laterala,mediala si bazala si trei
margini:laterala,supero-mediala si infero-mediala.Suprafata exterioara este
brazdata de numeroase santuri de adancime diferite,numite fisuri.Ele
delimiteaza circumvolutiile sau girusurile cerebrale. Fisurile si
circumvolutiile maresc suprafata scoartei cerebrale.Fisurile mai adanci
delimiteaza lobii cerebrali.Fata laterala a emisferelor prezinta trei santuri
mai adanci: fisura laterala sau Sylvius in profunzimea careia se gaseste
lobul insulei.Ea delimiteaza lobii:fromtal,parietal si temporal,fisura centrala
sau Rolando care incepe deasupra fisurii laterale si se indreapta vertical
spre marginea superomediala,ajungand pe fata mediala.Ea delimiteaza
lobul parietal de lobul frontal si fisura occipito-parietala care se observa mai
ales pe fata mediala .
Fata bazala a emisferelor cerebrale este reprezentata de fata inferioara a
lobului frontal,temporal si occipital.La nivelul lobului frontal,paralel cu fisura
interemisferica,se gaseste santul sau fisura olfactiva in care se gaseste
bulbul si tractul olfactiv.Medial de acest sans se afla girusul drept,iar
lateral,fisurile orbitale de forma literei H,care delimiteaza girusurileorbitale
ale lobului frontal.In partea temporo-occipitala a fetei bazale se gaseste din
exterior spre interior fisura temporala inferioara,fisura colaterala si fisura
hipocampului. Substanta cenusie a emisferelor cerebrale este dispusa la
suprafata,formand scoarta cerebrala si la baza emisferelor,formand nucleii
bazali sau corpul striat. Din punct de vedere structural substanta cenusie
se imparte intr-o regiune cu mai putine straturi celulare,numita allocortex si
alta mai intinsa formata din sase straturi celulare,numita izocortex.
Substanta alba a emisferelor cerebrale este formata din trei tipuri de fibre
nervoase: fibre de proiectie (ajung sau pleaca de la scoarta
cerebrala,stabilind legaturi intre aceasta si diencefal,cerebel,trunchi
cerebral si maduva spinarii),fibre comisurale (care leaga cele doua
emisfere cerebrale asigurand functionarea lor simultana) si fibre de
asociere care pleaca din diferite regiuni ale aceleasi emisfere cerebrale.
Vascularizatia encefalului este asigurata de arterele vertebrale si carotidele
interne.Arterele vertebrale dupa ce patrund in craniu se unesc pe linia
mediana si formeaza artera bazilara,din care pleaca ramuri pentru trunchiul
cerebral si cerebel.Arterele carotide interne dau artera oftalmica care
merge in orbita,iar pentru encefal arterele cerebrale anterioare.Se
formeaza astfel pe fata bazala a encefalului un poligon arterial numit
poligonul Willis.
Sangele venos este colectat de sinusurile durei mater:sinusul sagital
superior si inferior,sinusurile cavernoase,occipitale.In final ajung in vena
jugulara interna. Sistemul limbic sau riencefalul sau paleocortexul este
format din bulbii oftalmici,tracturile oftalmice,girusul cingului,girusul
hipocampului si uncis.In afara unor functii legate de miros,sistemul limbic
are un rol important in reactiile emotionale si vegetative.Din acest punct de
vedere el alcatuieste cu hipotalamusul o unitate functionala care determina
comportamentul functional.

Meningele
Meningele este un sistem format din trei membrane conjunctive de origine
mezenchimală, care învelesc sistemul nervos central (situat în cavităţi
osoase: canalul vertebral şi cutia craniană), adică atât măduva spinării cât
şi encefalul.Ele intervin în protecţia şi nutriţia ţesutului nervos,precum şi în
păstrarea lichidului cefalorahidian în spaţiul destinat lui. De la exterior spre
interior, cele trei membrane meningeale sunt: dura mater, arahnoida si pia
mater. Din punct de vedere embriologic, structural şi funcţional, meningele
este împărţit în pahimeninge şi leptomeninge. Pahimeningele(meningele
gros) de origine mezodermală, este reprezentat de duramater, iar
leptomeningele (meningele subţiri) de origine ectodermală, este
reprezentat de arahnoidă şi pia mater. Meningele, în funcţie de structura
nervoasă centrală pe care o acoperă, se împarte în meningele spinal şi
meningele encefalic.

Meningele Spinal
Maduva este alcatuita din 3 membrane de protectie, care o invelesc. La
nivelul gaurii occipitale, meningele spinale se continua cu meningele
cerebral. Membrana exterioara, numita dura mater are o structura lamelara
fibroasa, rezistenta si este separata de peretii canalului vertebral prin
spatiul epidural in care se afla tesut conjunctiv si gras, cat si vene multiplu
anastomozate.Superior, la nivelul gaurii occipitale se continua cu dura
mater craniana. Inferior se termina in fund de sac in care sunt adapostite
filum terminale, impreuna cu invelisul dural cu care vine in contact, formand
ligamentul coccigian. Arahnoida este cea de a doua membrana din
constitutia meningelui. Are o structura conjuctiva si este separate de dura
mater prin spatiul subdural si de pia mater prin spatiul subarahnoidian care
contine lichid cefalorahidian. Pia mater sau meningele vascular este o
membrana conjuctivo-vasculara, cu rol nutritiv care inveleste maduva de
care adera intim, patrunzand in santuri si fisuri. In grosimea ei se gasesc
numeroase vase arteriale si nervi, in special simpatici. Prelungirile in piale
patrund, impreuna cu ramurile arteriale, in substanta nervoasa, participand
la constituirea barierei hematoencefalice.
Meningele Cerebral
Structura meningelor este astfel alcatuita incat corespunde intru totul
necesitatii functionale, de protejare a S.N.C. si a anexelor sale.
Componentele meningiene sunt alcatuite, din interior in exterior din: dura
mater (membrana fibroasa, densa), arahnoida (foita intermediara cu
numeroase trabecule)si din pia mater (foita foarte fina, bogat
vascularizata). Topografic, meningele se imparte in cerebral si medular,
dura mater alcatuind pahimeningele iar arahnoida si pia mater,
leptomeningele, creind intre ele spatiile: epidural, subdural,
subarahnoidian, in care circula lichidul cefalorahidian. Cavitatile
ventriculare si ependimul, aflate in interiorul nevraxului, comunica cu spatiul
subarahnoidian prin: ventriculii laterali care comunica cu ventriculul al III-
lea prin gaura Monro, ventriculul III comunica prin apeductul lui Sylvius cu
ventriculul IV, care prin gaura lui Magendie si orificiile Luschka comunica
cu cisterna mare.
Dura mater encefalica spre deosebire de dura mater spinala, adera intim
de oasele cutiei craniene. In interiorul craniului trimite prelungiri orizontale
si sagitale. Dintre prelungirile orizontale fac parte cortul cerebelului, care
separa cerebelul de lobul occipital al emisferelor cerebrale, si diafragma
seii turcesti in care se afla hipofiza. Diafragma seii turcesti este perforata
de un orificiu prin care trece tija hipofizara. Dintre prelungirile sagitale fac
parte: coasa creierului, care separa incomplet cele 2 emisfere cerebeloase
si in grosimea acestor septuri se gasesc sinusurile venoase, care aduna
sange venos de la creier si il duc in vena jugulara interna. Arahnoida trece
peste santurile cerebrale ca o punte. Intre ea si dura mater exista un spatiu
virtual. Ea este separata de pia mater printr-un sant numit subarahnoidian,
plin cu lichid cerebrospinal (L.C.R.).
Arahnoida trimite o serie de prelungiri care strabat dura mater si patrund in
sinusurile venoase sub forma de vilozitati arahnoidiene si sub forma de
diverticuli, alcatuind granulatiile arahnoidiene Pacchioni. La nivelul bazei
creierului, incepind de la limita cu maduva, arahnoida se indeparteaza de
pia mater si formeaza spatii mai dilatate, numite cisterne subarahnoidiene
strabatute de vase de sange importante si cu un continut bogat in lichid
cefalorahidian. Cisterna mare (cerebro-medulara) situata intre ventriculul IV
si fata inferioara a cerebelului,este locul de electie al punctiei suboccipitale.
Cisterna bulbo-pontina, la nivelul santului bulbo-pontin prin care trece
artera bazilara. Cisterna interpenduculara, intre picioarele pedunculilor
cerebrali. Cisterna laterala, in profunzimea scizurii laterale Sylvius, cu
artera cerebrala mijlocie, pe lobul temporal. Cisterna chiasmatica, la nivelul
chiasmei optice, prelungindu-se si pe fata superioara a corpului calos.
Cisterna mare a venei cerebrale, intre spleniusul corpului calos si trigonul
(fornix) Cerebral, contine vena Galen si epifiza. Cisterna ambiens,situata in
jurul protuberantei si a pedunculilor cerebrali, intinzindu-se pana la epifiza
si corpii cvadrigemeni. Pia mater este un invelis subtire care imbraca toata
suprafata creierului, patrunzand in santuri si scizuri. Este o membrana
vasculara. Vasele cerebrale sunt plasate pe fata externa a piei mater, deci
in plin spatiu subarahnoidian, spre deosebire de pia mater al maduvei,
unde vasele sunt continute in grosimea acesteia.
Lichidul Cefalorahidian
Lichidul cefalorahidian isi are originea la nivelul plexurilor coroidei. Din
ventriculii laterali, lichidul cefalorahidian trece prin orificiile Monro in
ventriculul III, de aici prin apeductul Syllvius ajunge in ventriculul IV unde
fie trece in canalul ependimar de la nivelul maduvei, fie prin orificiile de la
nivelul partii inferioare a plafonului ventriculului IV (orificiul median
Magendie) trece in spatiul subarahnoidian, iar de aici excesul e absorbit in
sinusurile venoase. La fiecare 3-4 ore isi schimba compozitia (se
reinnoieste). Din cei 140-300 cm3, numai 25-30 cm3 se gaseste in
ventriculii cerebrali, restul aflandu-se in spatiul subarahnoidian. Lichidul
cefalorahidian are rol protector, mentine o presiune constanta in cutia
craniana, permite schimbul dintre vase si substanta nervoasa. Debitul
mediu ar fi de 0,3 ml/minut, variind in functie de persoana. Circulatia este
lenta, putand fi perturbata.
Presiunea se masoara cu ajutorul manometrului Claude. Variaza in functie
de pozitie si de regiunea explorata. In pozitie sezand presiunea este de 30-
45 cm (la punctia lombara), la cea suboccipitala de la -3 la +1, iar la cea
ventriculara de la -1 la -5. Daca este culcat, valorile cresc, dupa inspiratia
profunda scade cu 1-2 cm si creste daca bolnavul tuseste de cateva ori.
Scade si dupa injectarea intravenoasa de solutii hipertonice sulfat de
magnetiu 15%, glucoza 30%, creste dupa administrarea de NaCl, apa
distilata. Proba Queckenstedt-Stookey. Compresiunea bilaterala a venelor
jugulare timp de 10 secunde provoaca o crestere a presiunii lichidul
cefalorahidian pana la 70-80 cm de apa. Imediat dupa incetarea
compresiunii, presiunea revine la normal. Atunci cand urcarea si scaderea
presiunii se face lent. Presupunem un blocaj partial.

Rolul meningelor si lichidului cefalorahidian.

Meningele exercita in primul rand un rol mecanic si de sustinere a sistemul
nervos central. Creierul este expus incontinuu la presiuni si deplasari foarte
violente in toate directiile. Prin suspendarea sa in interiorul cutiei craniene
si prin legaturile multiple cu care este ancorat de meninge prin cele 3 foite
ale acestora, creierul suporta aceste presiuni si noxe, fara sa sufere sau sa
le perceapa. In cazul unei extrageri exagerate de lichid cefalorahidian
encefalul sufera, pana la refacerea lichidului extras, exteriorizand suferinta
printr-o cefalee vie, mai ales in timpul deplasarilor. Se stie ca tusea,
compresiunea jugularei, duce la marirea presiunii lichidului cefalorahidian.
Tusea si expirul actionand asupra presiunii venoase intracerebrale, au
efect de modificare a permeabilitatii hemato-meningo-cerebrale. Meningele
si lichidul cefalorahidian mai au rol metabolic,nutritiv al tesutului nervos
subiacent. Concentratia constanta, dar ridicata de NaCl face din lichidul
cefalorahidian un mediu propice pentru mentinerea unui tonus al
neuronilor. Mai detin un rol de epurare ,eliminare a substantelor straine
patrunse in spatiile cerebrale.

FIZIOLOGIA SISTEMULUI NERVOS CENTRAL

Organismul uman este un sistem cu un nivel înalt de organizare, format din
celule interconectate funcțional, țesuturi, organe și sisteme. Integrarea
funcțiilor și coordonarea lor sunt asigurate de sistemul nervos central
(SNC). Acesta reglează toate procesele care au loc în organism, modifică
funcțiile diferitor organe, cu scopul de a asigura activitatea lor mai adecvată
necesitățlor curente ale organismului. Mai mult, SNC asigură relațiile
organismului cu mediul prin intermediul căilor de analiză și sinteză a
diverselor informații transmise lui de la receptori. El îndeplinește funcția de
reglator de comportament, necesar în condițiile specifice de existență.
Acest lucru asigură o adaptare corespunzătoare la lumea exterioară. De
activitatea funcțională a SNC depind toate procesele care stau la baza
activității mentale umane.

METODELE DE INVESTIGARE A SISTEMULUI NERVOS CENTRAL

Funcțiile sistemului nervos sunt studiate prin metode clasice tradiționale
pentru fiziologia generală și metode speciale de abordări, concepute pentru
a identifica funcțiile specifice ale structurilor nervoase. În conformitate cu
cele două abordări metodologice fundamental diferite, funcțiile fiziologice
ale organismului sunt studiate prin metode experimentale și teoretice,
neurofiziologice. Multe metode de studiere a funcțiilor SNC sunt folosite în
asociere. Metoda de înlăturare (extirpare) a fost mult timp folosită în studiile
experimentale fiziologice. Cu ajutorul ei se determină care funcții ale SNC
decad sau se modifică și care se păstrează după distrugerea anumitor
structuri. Aceasta permite compararea morfologică și funcțională a
structurilor.
Metoda de secționare poate fi considerată ca un caz special al metodei
de extirpare. Aceasta permite studierea rolului influenței unei structuri
asupra altor stucturi ale SNC. Secționarea se efectuează la diferite niveluri
ale SNC. De exemplu, secționarea completă a măduvei spinări sau a
trunchiului cerebral separă părțile superioare ale sistemului nervos central
de cele inferioare și permite studierea reacțiilor reflexe controlate de centrii
nervoși situați mai jos de locul secționării. Secționarea și deteriorarea
locală a centrilor nervoși în scopuri terapeutice se efectuează în clinicile
neurochirurgicale.
Metoda de excitare permite de a studia semnificația funcțională a diferitor
structuri ale SNC. În caz de excitare (chimică, electrică, mecanică etc.) a
anumitor structuri cerebrale, pot fi înregistrate procesele de excitație:
apariția, particularitățile și caracterul răspândirii acestora.
Electroencefalografia (EEG) este o metodă de înregistrare a activității
electrice totale a diferitor regiuni ale creierului. Prima înregistrare a
activității electrice a creierului a fost efectuată de V.V. Pravdici-Neminsky
cu ajutorul electrozilor introduși direct în creier. G. Berger a înregistrat
potențialele encefalului de la suprafața craniului și a denumit înregistrarea
oscilațiilor potențialelor cerebrale electroencefalogramă (EEG). Frecvența
și amplitudinea oscilațiilor EEG pot varia și la un moment dat devine
dominant doar unul dintre ritmuri, pe care Berger le-a numit alfa, beta,
teta, delta.
Ritmul alfa se caracterizează printr-o frecvența de oscilație de 8-13 Hz, cu
o amplitudine de 50 mV. Acest ritm este cel mai bine exprimat în zonele
corticale occipitale și parietale și înregistrat în condiții de repaus fizic și
mental, cu ochii închiși. La deschiderea ochilor, ritmul alfa este înlocuit de
un ritm mai rapid – beta
Ritmul beta se caracterizează printr-o frecvență de oscilație de 14-50 Hz și
o amplitudine de 25 mV. La unele persoane, ritmul alfa lipsește și, prin
urmare, în repaus se înregistrează ritmul beta. În legătură cu această
diferențiere, ritmul beta 1, cu o frecvență a oscilațiilor de 16-20 Hz, este
tipic pentru starea de repaus și este înregistrat în regiunile frontală și
occipitală. Ritmul beta 2, cu o frecvență de 20-50 Hz, este caracteristic
activităților intense ale creierului.
Ritmul teta reprezintă o oscilație cu frecvența de 4-8 Hz și amplitudinea de
100-150 mV. Se înregistrează în regiunile temporale și parietale în timpul
activității psihomotorii, în condiții de stres, în timpul somnului, în timpul
hipoxiei și anesteziei ușoare.
Ritmul delta se caracterizează prin oscilații lente cu o frecvență a
potențialelor de 0,5-3,5 Hz și cu o amplitudine de 250-300 mV. Acest ritm
se înregistrează în timpul somnului profund, în anestezie profundă și în
timpul hipoxiei.
EEG este folosită în clinică pentru diagnosticare. Această metodă se aplică
pe larg în neurochirurgie, pentru localizarea tumorilor cerebrale, focarelor
epileptice. În psihiatrie, EEG este folosită pentru diagnosticarea tulburărilor
psihice, în chirurgie – pentru a determina profunzimea anesteziei.
Metoda potențialelor evocate se aplică la înregistrarea activității electrice
a unor structuri cerebrale în timpul stimulării receptorilor, nervilor,
structurilor subcorticale. Potențialele evocate (PE) reprezintă, de regulă,
oscilații trifazice, EEG schimbându-se reciproc, prima oscilație fiind
negativă, iar a doua (mai târziu) – pozitivă. Cu toate acestea, ele pot avea
o formă și mai complexă. Se disting potențiale evocate primare și
secundare (tardive). Metoda este folosită în neurologie și neurofiziologie.
Cu ajutorul PE poate fi urmărită dezvoltarea ontogenetică a căilor de
conducere ale creierului, poate fi depistată localizarea funcțiilor senzoriale
și relația dintre structurile creierului, poate fi determinat numărul de sinapse
în calea de răspândire a excitației.
Metoda microelectrozilor este folosită pentru a studia fiziologia unui
singur neuron, activitatea bioelectrică a lui atât în repaus, cât și sub diferite
influențe. În acest scop, sunt utilizați microelectrozii de sticlă sau de metal
cu vârf, diametrul cărora este 0,5-1,0 mcm (microelectrozi de sticlă sub
formă de micropipete cu soluție de electrolit). În funcție de localizarea
microelectrodului, sunt două moduri de a estima activitatea bioelectrică a
celulelor: intracelular și extracelular. Derivația intracelulară permite
înregistrarea și măsurarea:
• potențialului membranar de repaus;
• potențialelor postsinaptice (EPSP și IPSP);
• dinamicii propagării potențialului local acut;
• potențialului de acțiune și a fazelor sale
Înregistrarea extracelulară oferă posibilitatea de a înregistra o activitate
individuala de pic a unui neuron și a grupurilor de neuroni, care sunt situați
preponderent în jurul electrodului. Pentru a determina poziția exactă a
diferitor structuri ale creierului și pentru a introduce în ele diferite
microobiecte (electrozi, termotranzistori, pipete etc.), în studiile
electrofiziologice și în clinica de neurochirurgie se utilizează pe larg metoda
stereotactică.
Această metodă se bazează pe rezultatele unor studii anatomice detaliate
despre situarea diverselor structuri ale creierului în raport cu reperele
craniene. Conform acestor studii, au fost elaborate atlase stereotactice
speciale pentru oameni și animale. În prezent, metoda stereotactică este
utilizată în clinicile de neurochirurgie în următoarele scopuri: distrugerea
structurilor cerebrale în vederea eliminării hiperchineziei, durerii irezistibile,
unor tulburări psihice, convulsii etc; identificarea focarelor epileptice
patologice; administrarea substanțelor radioactive în tumorile cerebrale și
distrugerea acestor tumori; coagulare; înlăturarea anevrismului vaselor
cerebrale; punerea în aplicare a tratamentelor electrostimulatoare sau de
inhibiție a structurilor cerebrale.

PROPRIETĂȚILE CENTRILOR NERVOȘI

Centrul nervos este un set de structuri ale SNC, activitatea coordonatoare
a căruia permite reglementarea anumitor funcții ale organismului sau a unui
act reflex specific. Ideea modernă a centrilor nervoși se bazează pe
conceptul de localizare dinamică a funcțiilor, care are la bază o
recunoaștere clară a prezenței unor structuri nucleare strict localizate în
centrii nervoși ai encefalului. Din punct de vedere anatomic și fiziologic,
există diferențe semnificative în noțiunea de centru nervos. Prin urmare,
centrul nervos ca structură fiziologică poate fi amplasat în diferite structuri
anatomice. De exemplu, centrul respirator este reprezentat de celulele
nervoase din măduva spinării, medulă, mezencefal, cortexul cerebral.
Centrii nervoși, din punct de vedere fiziologic sau anatomic, au un şir de
trăsături comune, care, în mare măsură, sunt determinate de prezența
formațiunilor sinaptice.
• Unilateralitatea excitației. Impulsul nervos, în arcul reflex, care implică
centrii nervoși, se transmite doar într-o direcție (de la receptor, prin căile
aferente, la centrul nervos și, prin căile eferente, spre organul efector).
• Iradierea excitației. Organizarea structurală a neuronilor centrali și
numeroasele conexiuni interneuronale pot modifica semnificativ direcția de
propagare a excitației, în funcție de starea funcțională a neuronilor centrali
și de intensitatea stimulului. Creșterea intensității este însoțită de
extinderea zonei implicate în procesul de excitație a neuronilor centrali –
iradierea excitației.
• Sumarea excitației. O particularitate deosebită a activității centrului
nervos sunt procesele de sumare spațială și temporală a excitației,
principalul substrat neuronal fiind reprezentat de membrana postsinaptică.
• Sumarea spațială a fluxurilor excitatorii aferente se explică prin prezența
pe corpul celulei nervoase a unui număr foarte mare de joncțiuni sinaptice.
Sumarea temporală a excitației este cauzată de sumarea în timp a PPSE
pe membrana postsinaptică.
• Retenția sinaptică. Viteza răspunsului reflex depinde în mare măsură de
viteza transmiterii excitaţiei prin fibrele nervoase și sinapse. Viteza de
propagare a impulsurilor de-a lungul fibrei nervoase este relativ mare, iar la
nivelul joncțiunilor sinaptice viteza scade (așa-numita întârziere sinaptică).
În celulele nervoase ale animalelor superioare și la om, o întârziere
sinaptică durează aproximativ 1 ms. Orice arc reflex include zeci de
contacte sinaptice, iar timpul reflexului atinge zeci de milisecunde.
• Oboseala. Stimularea prelungită şi repetată a câmpului receptiv provoacă
slăbirea reacției de răspuns, până la dispariția completă a acesteia. Acest
proces, numit oboseală, se explică ptin epuizarea rezervelor de
neurotransmiţători în sinapsă, scăderea resurselor energetice și adaptarea
la mediator a receptorului postsinaptic.
• Convergența. Centrii nervoși de la nivelul superior al creierului
colectează diverse informații aferente. Raportul dintre receptorii periferici,
neuronii intermediari și cei centrali (10:1) explică convergența semnificativă
a semnalelor aferente senzoriale la unii si aceiași neuroni centrali.
Convergența semnalelor aferente nervoase pe celulele sistemului nervos
determină un înalt nivel al funcţiei de integrare. Convergența la nivelul căii
eferente a arcului reflex explică mecanismul fiziologic al principiului „calea
finală comună”
Concluzie : In urma efectuarii temei date , am facut cunostinta cu Sistemul
Nervos Central care are la baza anatomia si fiziologia diferitor organe in
organismul nostru.Am studiat functiile si rolul lor pentru activitatea vitala.
Bibliografie
https://www.academia.edu/36537104/Anatomia_si_fiziologia_Sistemului_Nervos
http://www.umft.ro/data_files/documente-atasate-
sectiuni/5645/sistemul_20nervos_20central_20ebook.pdf
https://conspecte.com/medicina/sistemul-nervos-al-omului.html

Manualul ”Fiziologie și anatomie funcțională”