SUPORT DE CURS

ETICĂ ȘI INTEGRITATE ACADEMICĂ

ARGUMENT
VALORI ŞI NORME. DELIMITĂRI CONCEPTUALE
VALORILE ŞI NORMELE UNIVERSITARE
SCHIŢA PENTRU O ETICĂ UNIVERSITARĂ POSIBILĂ LA UNIVERSITATEA
„CONSTANTIN BRÂNCUŞI” DIN TÂRGU-JIU
CORUPŢIA CA FENOMEN SOCIAL. STRATEGIA ANTICORUPȚIE ÎN
EDUCAȚIE.
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ ȘI DREPTUL DE AUTOR
LIPSA DE INTEGRITATE ACADEMICĂ
PLAGIATUL
ALTE FORME DE LIPSĂ DE ONESTITATE ACADEMICĂ
CONSECINȚE ȘI SANCȚIUNI
EFECTELE SOCIALE ALE LIPSEI DE INTEGRITATE ACADEMICĂ
BIBLIOGRAFIE

ARGUMENT
O conduită onestă, corectă, adecvată din punct de vedere deontologic – al eticii profesionale
specifice – servește nu numai prestigiului unei universități, ci și învățământului românesc în
ansamblu, supus în ultimele decenii unor critici corozive și unor alarmante diminuări ale
cotelor de încredere, atât înăuntrul țării, cât și în afara ei.
Se spune că sunt trei componente fundamentale vizate în educație: ce știi (cunoștințe,
informații), ce poți (competențe, abilități) și ce ești (valori, atitudini). Învățământul românesc
a încercat, încă de acum două decenii, o largă reformă curriculară, în special în preuniversitar,
pentru a diminua importanța memorării, a „tocelii”, în beneficiul formării de competențe și de
abilități. Rezultatul a fost, din mai multe motive, sub așteptări. Unul dintre aceste motive a
fost, fără doar și poate, ignorarea dimensiunii axiologice, privitoare la valori și atitudini. Că
României i-au trebuit mai bine de două decenii de la căderea comunismului până să se
hotărască să organizeze un bacalaureat corect spune multe.
Prezentul curs vă va ajuta să nu cădeți în capcana uneia dintre cele mai răspândite ispite ale
lumii academice contemporane, nu numai în România, ci pretutindeni pe glob: plagiatul. Vă
va ajuta să înțelegi de ce este reprobabil plagiatul, cum se definește și cum se recunoaște, cum
să îl evitați.
Tehnologiile digitale au realizat un pas colosal în privința democratizării accesului la
informație. Pe de altă parte, tot ele au creat impresia falsă că informația pe care o pun la
dispoziție este una „colectivă și anonimă” și că poate fi însușită de către oricine oricum. Ca și
fake news care au stârnit îngrijorări planetare, și „trasul de pe net” e tot o formă de
mistificare: nu a adevărului, ci a persoanei care îl rostește.

VALORI ŞI NORME

Distincţiile între termenii etică (lb. gr. ethos = caracter sau obişnuinţă, datină) şi morală
(lb. lat. mores – cu aceeaşi semnificaţie) prind tot mai mult contur azi.

Legea 1/2011 – Legea educaţiei naţionale – nu distinge între etică şi morală, deşi morala
vizează comportamentul uman văzut prin prisma valorilor (de bine şi rău, drept – nedrept,
cinstit – necinstit, corect – incorect etc.), în timp ce etica se referă la studiul a tot ce intră în
această arie a valorilor şi normelor morale în acţiune1. Fiind vorba despre etica universitară,
sensul cuvântului ethos este însă identic cu cel de mores (linia lui Cicero)2, adică se au în
vedere atitudini, caracteristici, obiceiuri şi artefacte, simboluri ce sunt specifice culturii
universitare, comunităţii academice. Vorbim astfel despre ethosul universitar în care
includem precumpănitor ideile de Bine, Rău, Datorie, Dreptate, Adevăr, Imparţialitate etc.,
dar şi moralitatea oamenilor, a tuturor membrilor comunităţii universitare (atitudinile,
caracterele, elementele ce dau identitatea instituţională, tradiţiile etc.)3. De asemenea, fiind o
etică aplicată, etica universitară vizează fenomene sau cazuri morale particulare – în esenţă
problemele mediului universitar – şi analizează conduitele în termenii unui binom apreciativ:
membrii comunităţii universitare sunt apreciaţi ca buni, iar acţiunile lor morale, corecte, etice
sau sunt apreciaţi ca persoane rele atunci când afirmăm că anumite persoane sunt imorale,
incorecte, anetice (de reţinut că imoral este utilizat sinonim cu anetic, dar amoral ≠ anetic).

Etica universitară este impersonală, obiectivă şi constantă şi presupune luarea în

considerare a caracterului individual (succint, semnificaţia sintagmei „a fi o persoană
bună”), precum şi normele universitare (originate în normele sociale) care guvernează şi
limitează comportarea fiecărui membru din universitate, în special cele referitoare la ceea ce
este bine şi ceea ce este rău pentru instituţie şi membrii ei (moralitatea universitară).4 Ceea

1
Optăm pentru această distincţie, în linia unor autori prestigioşi precum: Vasile Morar, Stelian Stoica, Tudor
Cătineanu, Vasile Popescu, Vasile Dem Zamfirescu ş.a.;
2
A se vedea şi Jérôme Ballet et Françoise de Bry, L'entreprise et l'éthique, Editions du Seuil, Paris, 2001, p.28;
3
Vezi şi Vasile Morar, Etica în afaceri şi politică, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006, p.11 şi urm.
4
Vezi ibid.
ce apropie şi leagă etica de morală într-o universitate este intenţia şi scopul etic, elemente ce
preced noţiunea de lege şi imperativ moral.

Scopul etic în oricare universitate este scopul unei convieţuiri în activitate cu şi pentru
celălalt. Prin urmare, etica universitară se referă la o perspectivă etică (implicită sau
explicită) asupra modului în care universitatea, fiecare membru al ei înţeleg să facă educaţie,
cercetare ştiinţifică, formare continuă etc. în condiţii de competitivitate.5

VALORILE ŞI NORMELE UNIVERSITARE

Axiomă: Fiecare om trăieşte, voluntar sau involuntar, într-un univers valoric - normativ.
A gândi întreaga activitate din universitate dintr-o perspectivă etică, presupune raportare la
această viaţă universitară prin prisma normelor şi valorilor .
Consecinţe:

a). Universul valoric-normativ transcende fiecare status individual atât din perspectivă
genetică (fiind anterior fiecărui membru al comunităţii universitare), cât şi din perspectivă
funcţională;

b). „Socializarea” – înţeleasă ca apartenenţă intrinsecă la comunitatea universitară

(integrare) – exprimă modalitatea în care împreună (prin coparticipare), toţi membrii
comunităţii (şi fiecare în parte) asimilează şi modifică (pe axa real [factual] – dezirabil –
real-virtual) liantul dintre valorile în care cred şi valorile pe care le respectă;

c). Cultura organizaţională – definită în termenii conştiinţei de sine, a apartenenţei – se

întemeiază în prezumţia absolută că fiecare membru al comunităţii (definit prin atributele
statusului individual, componentă a statusului de grup, profesional), fiind înzestrat cu
raţiune, este capabil să aprecieze faptele, lucrurile, acţiunile, evenimentele, dar şi pe ceilalţi
(semenii lui), prin termeni precum: bine (bun), rău, demn – nedemn, util – vătămător, cinstit
– necinstit, raţional – demagog, drept – nedrept etc.;

d). Judecăţile de apreciere pot fi adevărate sau false, valorizarea implicând preferinţe
diferite; întemeierea judecăţilor de apreciere într-o universitate, precum şi validitatea lor,
depind de gradele de obiectivitate prin care sunt exprimate şi urmărite interesele în interiorul
relaţiei: interes public – interes personal;

e). Relaţia interes public – interes personal se fenomenalizează în drepturi şi obligaţii

corelative;
f). Ethosul universitar presupune deopotrivă drepturi, libertăţi, privilegii legitime, dar şi
obligaţii, constrângeri asumate, recunoaşterea meritelor fiecăruia, responsabilizare – toate
izvorâte din cultura organizaţională şi întemeiate în nevoia acută de educaţie sănătoasă;

5
Ibidem, p.15;
 g). Judecăţile de apreciere şi atitudine pot fi morale – imorale, etice – anetice, corecte –
incorecte (cinstite – necinstite), adevărate – false;

h). Judecăţile de apreciere şi atitudinile se obiectivează în conduite morale – imorale,

etice – anetice, corecte – incorecte, adevărate – false;

i). Conduitele pot contribui la binele universităţii şi membrilor comunităţii universitare

(vizibilitate şi apreciere pozitivă, prestigiu instituţional şi profesional, respect, poziţie egal
acceptată în competiţii, recunoaştere a valorii activităţilor şi valorii absolvenţilor, dezvoltare
instituţională şi ocuparea unor poziţii de frunte în clasamente, civilizaţie academică ce se
extinde potenţial în comunitate ş.a.) sau la răul universităţii şi, implicit, al membrilor
comunităţii universitare (apreciere negativă, degradare a statutului profesional şi cadru
referenţial negativ, dezordine şi dezorganizare instituţională, anomie funcţională, dispreţ,
tratarea instituţiei şi cadrelor didactice în competiţii şi poziţii aprioric inferioare,
nerecunoaşterea şi aprecierea negativă a activităţilor, considerarea – aprioric – a absolvenţilor
ca slab pregătiţi, destructurare instituţională şi plasarea pe poziţii nefavorabile în
clasamentele oficiale, conduite iresponsabile, „neacademice”, izolare a instituţiei de către alte
universităţi, dar şi de către comunitate, neîncredere în universitate şi oamenii ei prin negarea
prestabilită a oricărei activităţi etc.);

j). Binele şi răul sunt valori şi nu doar reacţii subiective (de plăcere sau neplăcere,
satisfacţie sau insatisfacţie, ataşament sau respingere); fiind valori, binele şi răul incumba
reciprocitate între membrii comunităţii academice, reciprocitate corelată drepturilor,
îndatoririlor, răspunderilor personale.

Într-o comunitate universitară, orice individ („eu”) se raportează la ceilalţi (în totalitate,
dar şi la fiecare în parte – „alter ego”); membrul comunităţii academice este singular, dar nu
singur; el nu poate fi solitar ci, în baza intereselor legitime ale celorlalţi (în măsură egală cu
legitimitatea propriilor interese), a nevoilor lor şi nevoilor instituţiei, individul singular
trebuie să fie solidar;

k). Dacă preferinţele fac ca indivizii să se deosebească între ei, valorile (morale) îi unesc
într-o comunitate spirituală supraindividuală; judecata raţională este facultatea unică şi aptă
să conceapă şi să legitimeze ceea ce este general şi durabil (valorile) în condiţia de
universitar, iar nu plăcerile, înclinaţiile hipersubiectuale sau capriciile egocentriste şi
primitive;

l). Relativismul generalizat, generator de atitudini şi comportamente constant

unidimensional – contestatoare la adresa celorlalţi (suprapus peste o supraevaluare a
propriului „eu”) nu are nimic comun cu ethosul universitar; etica instrumentalist – utilitară
(chiar mercantilă), golită de valori şi norme nu este una proprie universităţii;

m). Într-o universitate, cinstea, onestitatea, binele, bunătatea, loialitatea, toleranţa,

compasiunea, prudenţa, cumpătarea, buna-credinţă, simplitatea, altruismul, solidaritatea,
responsabilitatea publică asumată etc. sunt valori morale; faptele întemeiate în aceste valori
sunt etalon în apreciere, iar nu vorbele rostite în tonalităţi ameninţătoare sau în spaţii
nelegitime ce permit conduite laşe, nedemne.
 Cadrele didactice şi studenţii unei universităţi trebuie să înţeleagă rolul conştiinţei de sine
a culturii organizaţionale, cultură exprimată în conştiinţa apartenenţei la acelaşi sistem de
valori, la viaţa academică activă, la înfăptuirea finalităţilor educaţionale, la promovarea
instituţiei în plan naţional şi internaţional. Nu tonul ridicat, nu lovitul cu pumnul în masă, nu
discuţiile pe la colţuri şi ascunderea nedemnă sub anonimatul defăimător şi calomnios
reprezintă argumente epistemice şi profesioniste într-o universitate europeană. Valoarea nu
stă nici în opiniile subiectual verosimile rostite în spaţii nelegitime, nici în nemunca acoperită
prin tehnici relativist – contestatoare. Valoarea este relaţia de apreciere a bunului public, creat
de o universitate (în care se regăseşte munca fiecărui membru al comunităţii) în virtutea
corespondenţei dintre însuşirile acestui bun (raritatea, unicitatea, identitatea etc.) şi
năzuinţele oamenilor de azi. Năzuinţele absolvenţilor şi angajatorilor, în spaţii nedelimitate şi
în timp nedefinit.

Valoarea activităţii în universitate nu are nimic comun cu tehnicile repetitive şi

informaţia deja perisabilă ce se transmite de către unele cadre didactice. Dimpotrivă,
valoarea muncii în universitate - suport axiologic al calităţii - presupune un produs - bunul
public - flexibil, adaptabil contextual, cu deschidere permanentă spre îmbogăţire creativă,
spre asimilarea noului, spre abordarea inter şi transdisciplinară.

Valoarea activităţii în universitate este centrată în apreciere pe student şi circumscrisă

competenţelor şi finalităţilor prezentului, dar mai ales viitorului în oricare dintre specializări.

Valorile morale întemeiază normele morale şi „pentru a îndeplini o valoare, noi trebuie
pur şi simplu să ne supunem unor norme”.6

Altfel,valorile ar rămâne doar în sfera abstractului, iar conduitele umane nu ar putea fi

evaluate în termeni de apreciere-respingere, bunurile şi creaţiile umane rămânând la nivelul
percepţiei fundamentate în bunul plac şi arbitrariu. Dar omul, prin natura sa, este, cum afirma
Lucian Blaga, „fiinţă întru` mister şi pentru revelare”, o fiinţa care alege. Adică, este fiinţa
care îşi orientează activităţile şi îşi organizează viaţa funcţie de un sistem de trebuinţe,
interese, intenţii, aspiraţii. Alegerile sunt fundamentate în valori, iar în planul moralei,
„practicul (morala) înseamnă tot ceea ce este posibil prin libertate”.7

„Posibilul” Kantian nu exprima nici pe departe voinţă şi acţiune individuală în afara

unei normativităţi („posibilul” este subordonat principiului clasic al nevătămării); „posibilul”
exprimă libertatea individuală, virtuală raportată la libertatea virtuală a fiecăruia (şi a tuturor
celorlalţi), iar „adevărata libertate este compatibilă nu cu bunul plac, ci cu interdicţii care
eliberează, cu porunci care îi dau omului sens şi valoare, cu imperative care îl înnobilează pe
omul-persoană”. 8

Supunerea faţa de anumite norme morale implică inevitabil acoperirea conţinutului unei
(unor) valori. De pildă, într-o universitate, persoanele care respectă prezumţia normativă de a
nu plagia (plagiatul reprezentând un furt intelectual), a nu înşela, a nu minţi (inclusiv rostirea

6
Ibidem, p.71;
7
Vezi Vasile Morar, Moralităţi elementare, Editura Paideia, Bucureşti, 2004, p. 6;
8
Idem, Etica în afaceri şi politică, Editura Universităţii din Bucureşti, p. 72;
incompletă a adevărului etic este catalogat drept minciună), a nu defăima, a nu neîndreptăţi
etc. acoperă cea mai mare parte a valorilor de cinste, de onestitate, de dreptate.9
În definirea normei morale trebuie ţinut cont de faptul că:

 sunt o specie a normelor sociale;

 sunt reguli (prescripţii) de conduită şi reprezintă element constitutiv al moralei;
 acoperă valori morale şi sunt recunoscute de opinia publică;
 respectarea lor este asigurată prin conştiinţa morală (individuală sau cea a comunităţii)
sau prin coerciţia morală exercitată de opinia publică.
Definiţie: Normele morale sunt o categorie a normelor sociale care reprezintă reguli de
conduită instituite sau recunoscute de opinia publică în baza unui sistem de valori morale,
obligatorii în raporturile dintre subiectele morale, a căror aplicare este asigurată prin
conştiinţa morală, iar la nevoie, prin forţa coercitivă a opiniei publice.

O serie de autori consacraţi în domeniu10 au convenit asupra caracteristicilor specifice

ale normelor morale, caracteristici ce pot fi atribuite şi normelor morale universitare:
asumarea conştientă a acestora, semnificaţia lor socială şi supraindividuală, dimensiunea
raţională şi rezonabilă, funcţia de model, prototip de acţiune şi raportare, funcţia de
standard de apreciere prin intermediul conştiinţei colective (a comunităţii universitare).
Sunt semnificative pentru aprofundarea studiului de faţă,unele nuanţări care justifică
pledoaria pentru guvernanţa universitar11. Astfel, norma morală universitară devine etalon,
criteriu unic (standard) de îndrumare şi apreciere a conduitei membrilor comunităţii
universitare,în funcţie de care o anumită conduită este considerată etică sau anetică, morală
sau imorală; Ea exprimă concepţiile general acceptate despre autonomia universitară,
libertatea academică, responsabilitatea şi răspunderea publică, dreptate, ordine instituţională,
cinste, onestitate, corectitudine, profesionalism etc., concepţii formate şi sedimentate funcţie
de un sistem de valori.

Prin urmare, normele morale se raportează în principal la valori şi, în plan secund, la
persoane individuale, la comportamente şi atitudini. Abia prin raportarea la comportamente şi
atitudini se realizează raportarea la persoane ce săvârşesc diferite fapte imorale.

Apoi, caracterul general şi impersonal al normelor morale explică şi că norma morală

se constituie ca o unitate de măsură egală pentru toţi subiecţii conduitei prescrise, chiar dacă
aceştia sunt extrem de diferiţi ca indivizi,ca poziţii de status în universitate. Totodată,
caracterul general al normei morale mai presupune că:

 normele morale se aplică, în principiu, în mod repetat, la un număr de cazuri de

acelaşi gen (exemplu: orice faptă care întruneşte caracteristicile plagiatului va fi analizată în
baza dispoziţiilor Codului etic şi deontologiei universitare, adică norma ce încriminează

9
Vezi şi Stelian Stoica, Prelegeri de etică, Editura Universităţii din Bucureşti, 1974;
10
Vasile Morar, Etica în afaceri şi politică…, Dan Crăciun, Business and Morality, A Short Introduction to
Business Ethics, Editura ASE, Bucureşti, 2003, p. 56;
11
Vezi şi Adrian Gorun, Horaţiu Gorun, Ghid pentru activitatea în administraţia publică centrală şi locală,
Editura Academica Brâncuşi, Târgu-Jiu, 2010, pp 31-34;
plagiatul se extinde asupra tuturor subiecţilor ce săvârşesc fapta în condiţiile prevăzute de
Codul etic);
 conduita morală generală impusă de norma morală urmează să fie realizată în
condiţiile prescrise de norma respectivă;
 norma morală se aplică ori de câte ori sunt întrunite condiţiile prevăzute în ipoteza ei
(dacă aceste condiţii nu se obiectivează, norma morală nu se aplică)12
Caracterul impersonal al normei morale, universitare, la rândul său, poate avea mai
multe aspecte, aspecte ce decurg din gradul de generalitate al normei respective.
Astfel:

 unele norme morale se adresează tuturor membrilor comunităţii universitare,

indiferent de calificarea profesională, calitatea de cadru didactic, didactic auxiliar, personal
nedidactic sau student, titular sau asociat, funcţie etc., utilizându-se expresii precum: „toţi”,
„acela care”, „nimeni”, „orice”, „oricine” sau, acest caracter rezultând din contextul
formulării acelei norme (exemplu: normele din Codul etic privitoare la drepturile, libertăţile
şi obligaţiile membrilor comunităţii universitare);
 unele norme se adresează doar unei categorii de persoane din universitate (exemplu:
cadre didactice, cadre didactice titulare, studenţi, cadre didactice asociate, cadre didactice cu
funcţii de conducere etc.);
 anumite norme morale se referă numai la structurile colegiale de conducere ale
universităţii; ele îşi protejează caracterul general şi impersonal deoarece nu nominalizează
persoane sau indivizi, ci structuri de organizare şi funcţionare instituţională (exemplu:
Consiliul de administraţie, Consiliul facultăţii, Departamentul, Direcţia Generală
Administrativă etc.);
 există norme morale care se adresează chiar unor funcţii unipersonale (exemplu:
Rectorul, Prorectorul cu cercetarea ştiinţifică, Decanul, Directorul de Departament,
Directorul General Administrativ etc.).
Aceste norme morale, deşi vizează competenţele şi obligaţiile unei singure persoane în
exercitarea atribuţiilor funcţiei, nu îşi pierd caracterul general şi impersonal, întrucât ele nu
vizează persoana fizica concretă,determinată (precum o persoană privată), ci funcţia de
conducere în instituţia publică (sau de interes public), prerogativele fiind independente de
persoana care ocupă funcţia, de identitate a acelei persoane;
Privind particularităţile normei morale universitare mai trebuie amintite următoarele:

 normele morale au caracter volitiv, la originea lor fiind voinţa comunităţii academice
(voinţa umană), însă, caracterul volitiv nu presupune că ele ar exprima arbitrariul;
dimpotrivă, voinţa celui (celor) care reglementează trebuie să se manifeste în corespondenţă
cu învestitura şi cu sistemul de valori universitare. Ele trebuie să ţină cont, în conţinut, de
legile obiective;
 normele morale universitare nu se limitează în a reglementa doar conduite şi raporturi
moral-universitare existente, ci, în anumite situaţii, ele pot determina apariţia unor raporturi
moral-universitare care nu ar apărea altfel în sfera relaţiilor universitare (de exemplu,

12
Structura normei morale, ca şi structură logico-juridică a normei juridice este de regulă trinomică şi presupune
ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.;
raporturile ce apar în privinţa asumării răspunderii publice pentru activitatea individuală şi
corectitudinea în cercetarea ştiinţifică);
 în anumite situaţii, normele morale universitare pot să prevadă şi să reglementeze
apariţia, stingerea sau modificarea unor raporturi sau efecte morale care sunt consecinţa unor
evenimente ce se produc independent sau relativ independent de voinţa subiectelor morale
precum: moartea, accidentul, calamităţile naturale, împlinirea unui termen etc.
Fiind prevăzute de normele morale universitare, apariţia unor asemenea evenimente va
produce efectele stabilite prin normele respective (exemplu, moartea persoanei aflate în
conflict de interese stinge raportul moral constituit în baza acestui fapt moral. Aici trebuie
precizat că, în unele situaţii, realizarea efectelor morale nu este în mod absolut independentă
de manifestarea de voinţa din partea membrilor comunităţii academice în producerea sau
dezvoltarea fenomenului respectiv (de exemplu, culpa morală - forma uşoară a vinovăţiei
morale - presupune un act de voinţă, respectiv conduita temerară, tratarea cu uşurinţa, lipsa
de concentrare, neglijenţa);
 în practica universitară, normele morale se pot realiza numai trecând prin conştiinţa
membrilor comunităţii academice. Fiind un spaţiu social de excelenţă, spaţiul învăţământului
superior implică prezumţia că toate persoanele ce compun comunitatea universitară au
capacitate morală şi, prin urmare, membrul comunităţii universitare vizat de norma morală
are discernământ prezumat (dispune de capacitate de conştientizare şi voinţă neafectate de
cauze independente lor); conduita morală universitară poate fi morală sau imorală, niciodată
amorală;
 normele morale universitare au caracter obligatoriu: prevederile lor trebuie respectate.
Obligativitatea este dispusă între limitele imperativităţii (a dispoziţiilor onerative şi
prohibitive) şi limitele permisivului (pentru acest tip de norme morale care deşi permit acele
conduite, caracterul nu e facultativ, ci obligatoriu în sensul necesitaţii respectării lor);
 obligativitatea normelor morale, universitare nu se identifică nici cu exercitarea
constrângerii statale, nici cu exercitarea constrângerii opiniei publice; obligativitatea exprimă
şi modul în care norma morală universitară are aplicabilitate imediată, directă, continuă şi
necondiţionată pe perioada în care este în vigoare şi pentru toate cazurile când i se
îndeplinesc condiţiile de aplicare.13

SCHIŢA PENTRU O ETICĂ UNIVERSITARĂ POSIBILĂ LA UNIVERSITATEA

„CONSTANTIN BRÂNCUŞI” DIN TÂRGU-JIU
Punerea problemei

A trăi şi a munci într-o universitate, deci şi în U.C.B înseamnă a prefera să trăieşti şi

să munceşti în universitatea respectivă (şi nu în oricare alta).

În sintetizarea acestor caracteristici, am avut în vedere reperele ştiinţifice ale unor autori preocupaţi de analiza
13

normei juridice precum: Gheorghe C. Mihai, Inevitabilul drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002; Gheorghe
C. Mihai; Radu T. Motica, Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia dreptului, Editura All, Bucureşti, 1997;
N. Popa, Teoria Dreptului în sistemul ştiinţelor juridice, Analele Universităţii din Bucureşti, Drept, 1991,
Andrei Sida, Introducere în Teoria Generala a Dreptului, Cluj-Napoca, 1997;
 Activitatea trăită în U.C.B pune comunitatea academică, pe fiecare membru al ei, în
situaţii de a reacţiona, a lua atitudine, a se exprima opinii, predilecţii, simpatii, dorinţe etc.

Calitatea de „universitar” – calitate voluntar asumată (în baza unei alegeri raţionale a
profesiei) presupune, pe lângă o multitudine de atribute circumscrise statusului profesional,
două coordonate intrinseci statusului individual:

 Incompatibilitatea între profesie (ca act de alegere) şi stări comportamentale

precum: dezinteresul, insensibilitatea, nepăsarea, neimplicarea;
 Întemeierea orientării activităţii şi organizării vieţii de „universitar” într-un
set de trebuinţe şi interese, de intenţii şi aspiraţii calitativ-selective; standardele vieţii
universitare presupun interese şi aspiraţii de rang înalt, ceea ce exclude posibilitatea de a trăi
si lucra oricum, de a se manifesta disponibilitate spre a accepta orice. Standardele morale ale
vieţii universitare implică, deopotrivă, libertatea individuală şi responsabilitatea asumată.
În U.C.B, ca de altfel în oricare universitate, simpla alegere nu poate da satisfacţie ,
întrucât nu pot fi susţinute cu argumente subiective – de tipul „aşa îmi place”, „aşa vreau”,
„aceasta îmi convine”, „aşa doresc” – decizii importante privitoare la dezvoltarea
instituţională şi creşterea competitivităţii în spaţiul naţional şi internaţional al învăţământului
superior. Alegerea trebuie să fie întemeiată, temeiul ei – deşi are aceeaşi natură apreciativ-
opţională, ca orice alegere – trebuie să fie de ordin nesubiectiv, suprapersonal, raţional-
obiectiv. Alegerea se raportează, voluntar sau nu, la idealul etic, fundamentat, la rândul lui,
într-un sistem de valori care legitimează cultura organizaţională.

Ethosul Universitar şi elementele lui structurale în Universitatea „Constantin Brâncuşi” din

Târgu-Jiu.

În acoperirea sferei ethosului universitar operează ca elemente structurale: idealul etic

al U.C.B, sistemul de valori care legitimează cultura organizaţională, principiile etice,
standardele morale şi normele morale.
Le prezentăm succint:

 Idealul etic al Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu constă în

formarea unei culturi organizaţionale care să întemeieze relaţii funcţionale între membrii
comunităţii universitare, între fiecare membru al comunităţii şi comunitatea ca sistem în
vederea întăririi prestigiului instituţional şi individual.
 Cultura organizaţională se exprimă în conştiinţa de sine a apartenenţei în
solidar la viaţa U.C.B.
 Sistemul de valori care legitimează cultura organizaţională în U.C.B este
reprezentat de: bine, libertate academică, demnitate, cinste, corectitudine, onestitate, adevăr,
solidaritate, echitate etc.
 Principiile etice potenţial promovate in U.C.B sunt:
 principiul binelui distributiv;
 principiul complementarităţii interesului individual şi interesul public;
  principiul corelării libertăţii academice cu asumarea răspunderii
individuale;
 principiul egalei demnităţi şi egalei măsuri în evaluarea meritelor şi
conduitelor;
 principiul transparenţei;
 principiul promovării adevărului şi asumării propriilor fapte;
 principiul imparţialităţii;
 principiul nediscriminării;
 principiul egalei exigenţe în autoapreciere şi aprecierea celorlalţi;
 principiul corectitudinii şi loialităţii faţa de instituţie, faţă de fiecare
membru al comunităţii academice;
 principiul contribuţiei fiecărui membru al comunităţii academice la
creşterea performanţei U.C.B;
 principiul respectării deontologiei profesionale ;
 principiul respectării eticii în cercetarea ştiinţifică.
 Standardele morale presupun descoperirea şi utilizarea unor criterii în judecăţile
morale.14 Un criteriu al moralităţii reprezintă, în fapt, un procedeu de ordin apreciativ prin
care se dobândeşte convingerea că subiectul se poziţionează într-o conduită morala sau
imorala. Se poate vorbi despre un simţ moral, ca apreciere intuitivă, prin care se identifică
dacă o conduită este circumscrisă moralei sau dacă ea se manifestă în afara moralei
(„dincolo” de morală), sau în opoziţie cu morala. Aprecierea de ordin intuitiv nu este, însă,
suficientă în decelarea faptelor într-o universitate: „Dincolo însă de caracterul intuitiv al
modului în care resimţim diferenţa dintre sfera morală şi cea non-morală, există câteva
caracteristici general acceptate prin care deosebim standardele morale de celelalte”. 15 Vasile
Morar identifică şi descrie succint aceste caracteristici. Astfel, prima caracteristică a
standardelor morale o reprezintă aceea că ele fac referire la comportament, comportament ce
are legătura cu un principiu moral. Cea de-a doua caracteristică a standardelor morale vizează
prioritatea de rang a acestora, prin raportare la celelalte standarde, inclusiv în faţa propriului
interes. O a treia caracteristică vizează întemeierea justeţei standardelor morale, în sensul că
„justeţea lor depinde de cât de adevărate sunt motivele care le susţin şi justifică”.
Spre deosebire de alte standarde care au ca ultimă sursă de validare persoane
autorizate (persoane care pot schimba standardele dacă doresc), standardele morale nu pot fi
validate de astfel de persoane: „în ultimă instanţă - scrie Vasile Morar -, validitatea
standardelor morale nu depinde de un ordin autoritar, ci de cât de adecvate sunt motivele
care le susţin şi le justifică. Această adecvare se referă la o valabilitate universală pentru toţi
subiecţii morali.16

Ca fiinţe raţionale şi sociale, aproape toţi oamenii au anumite principii morale, adică
un cod moral pe care îl acceptă explicit sau implicit. În orice societate există o relaţie de
coincidenţă între principiile morale ale unor indivizi. Dacă aceste principii morale sunt

14
Vezi în acest sens, William H. Shaw, Vincent Barry, Moral Issues în Business, Wadsworth Publishing
Company Belmont, California, 1922, p.5; Vasile Morar, Etica în afaceri, pp. 78-86;
15
V. Morar, op. cit., p. 78;
16
Ibidem, p.79; vezi şi William H. Shaw, Vincent Barry, op. cit., p.5;
acceptate (printr-un consens tacit sau expres), atunci ele constituie codul moral al societăţii
respective, adică standardele morale împărtăşite de membrii societăţii. Aceeaşi matrice este
aplicabilă şi comunităţii U.C.B cu deosebirea că într-o universitate, oricare ar fi aceasta, sursa
ultimă a standardelor morale este deopotrivă imanentă şi transcendentă comunităţii
respective. În sensul că standardele morale universitare se întemeiază atât în valori generale,
cât şi în valori specifice vieţii universitare. Iar standardele morale universitare includ atât
norme morale specifice, cât şi principii morale mai generale.17

 Normele morale universitare care protejează sistemul de valori şi operează in

U.C.B pot fi:
a) norme generale (prescripţii ce exprimă conduite solicitate permanent condiţiei
umane); ele pot fi onerative: „Fii demn!”, „Fii cinstit!”, „Fii onest!”, „Fii loial!”, „Fii corect!”
etc. sau prohibitive: „Nu fi mincinos!”, „Nu fi ipocrit!”, „Nu fi părtinitor!”, „Nu fi nedemn!”
etc.;
b) norme particulare (prescripţii ce solicită conduite exclusiv aplicabile grupului ce
constituie mediul universitar): „Nu plagia!”, „Nu dezonora!”, „Nu defăima!”, „Fii empatic!”,
„Fii corect!” etc.
c) norme morale speciale (prescripţiile se referă la cadre didactice, la studenţi, la
personalul didactic-auxiliar, la personalul nedidactic etc. în termeni de conduite active sau
pasive).
Trebuie precizat ca normele morale universitare nu sunt acoperite doar prin cele
onerative şi prohibitive, ci sfera lor cuprinde norme de recomandare, norme permisive
(inclusiv supletive), norme stimulative, norme definiţii.

Una din caracteristicile normei morale universitare este aceea că sancţiunea ei se

deosebeşte de sancţiunea normei juridice. Astfel, dacă în norma juridică, sancţiunea este
aplicată de o instanţă şi poate fi impusă prin decizie administrativă, sancţiunea morală nu
implică obligatoriu coerciţia prin intervenţia forţei de drept.

Sancţiunea morală presupune blamul, dispreţul, stigmatizarea prin care se semnalează

şi judecă dur imoralitatea (sancţiunea morala poate fi decretată din exteriorul persoanei -
judecata opiniei publice la nivelul comunităţii universitare - sau din interiorul conştiinţei
individuale – când individul îşi dă seama de greşeală, o conştientizează şi regretă, se
autoblamează, manifestă remuşcare sinceră şi durabilă). În acest sens, se afirmă că normele
morale, solicitând un comportament altruist, urmăresc să instituie un maximum de
sociabilitate (Louis Lavell).

Definindu-şi standardele morale, funcţie de principii morale universitare şi sistemul

propriu de valori, U.C.B a elaborat Codul de etică universitară, componentă a Cartei
universitare.

17
Ibidem, p.81;
 MATRICEA UNEI ETICI UNIVERSITARE POSIBILE
(Universitatea „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu)

Idealul social

Idealul etic al UCB Cultura organizaţională

Valori morale ale Standarde morale

UCB

Principii ale eticii universitare

Normele morale în UCB Mecanisme şi instrumente de

implementare a principiilor şi normelor
etice

Codul eticii şi deontologiei universitare

CORUPŢIA CA FENOMEN SOCIAL18. STRATEGIA ANTICORUPȚIE ÎN

EDUCAȚIE.

Corupţia ca fenomen social

În Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), semnificaţia conferită cuvântului în mod

uzual este: „1. Stare de abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie. 2. Desfrânare,
depravare”.

Într-o versiune considerată clasică, corupţia presupune „comportamentul care deviază de la

sarcinile formale ale unui rol public (electiv sau numit) pentru obţinerea unor câştiguri de
stare sau de statut, de interes privat (personal, familial, al clicii personale”).

18
Vezi http://www.revistadesociologie.ro/pdf-uri/nr.5-6-2001/SERBAN%20%20LANESCU%20art13.pdf
Tot aşa, în definiţia lui Mushtaq Khan, corupţia se vădeşte în „comportamentul care deviază
de la regulile formale ghidând acţiunile cuiva aflat într-o poziţie de autoritate publică din
cauza unor motive cu aspect privat cum ar fi bunăstarea, puterea sau statutul”.

Similar, corupţia a mai fost descrisă ca tranzacţia între actorii sectorului privat şi cei ai
sectorului public prin intermediul căreia bunurile colective sunt convertite ilegitim şi ilegal în
venituri private.

O altă modalitate de definire a corupţiei (în opinia autorilor norvegieni; societăţile nordice
(nordicii) sunt cele mai puţin corupte) este aceea corelată cu natura resurselor transferate într-
o relaţie coruptă. Astfel, este operată deosebirea între corupţia în termeni economici şi,
respectiv, corupţia în termeni sociali. Corupţia economică are loc în relaţii gen piaţă şi se
manifestă ca schimb în cash sau bunuri materiale (comisioane), aceasta fiind o definire
strictă, reflectată şi în reglementările legale care stipulează pentru funcţionarii publici limitele
până la care contribuţiile pot fi date/primite, înainte de a constitui o mită. Pentru transferurile
în care nu intră banii sau alte bunuri tangibile, schimbul este denumit social şi, corespunzător,
se foloseşte noţiunea de corupţie socială. Lesne de remarcat, această distincţie între corupţie
economică şi corupţie socială este analitic-metodologică (cele două forme pot fi considerate
tipuri ideale weberiene), în realitate ele manifestându-se cel mai adesea îngemănat, fapt care
şi deschide o largă perspectivă, aceea în care, apelând la o vorbă de duh românească,
convieţuirea socială este guvernată de legea lui om (eşti om cu mine, sunt om cu tine).
Formele particular-concrete de manifestare a corupţiei numită socială (cu multiple implicaţii
economice, politice, morale, culturale etc.) subsumează o varietate de comportamente şi
relaţii, cele mai des invocate fiind clientelismul, nepotismul şi favoritismul, în varii grupuri
minoritare (etnice, lingvistice, zonale/locale, sexuale etc.).
Corupţia a devenit fenomen mondial. Similare cu cele ale specificului poluării ecologice,
corupţia are două caracteristici care şi amplifică dificultatea contracarării: a. se manifestă
insidios şi cumulativ, b. în prezent a ajuns să depăşească cadrul naţional, în speţă statul
naţional. În acest sens, secretarul general al ONU, Kofi Annan, aprecia relativ recent (1997)
că: „Nici o ţară nu este la adăpost de corupţie şi un mare număr dintre ele [ţări] sunt cu
deosebire vulnerabile datorită slăbiciunii legilor şi instituţiilor lor. Corupţia capătă o
dimensiune internaţională. [subl.ns.] Graniţele deschise, progresul tehnologic, comunicaţiile
transnaţionale şi tranzacţiile comerciale care caracterizează societatea mondială de astăzi
sunt tot atâţia factori care permit corupţiei să se înrădăcineze şi să se extindă.
Corespunzător, cooperarea internaţională între guverne, sectorul privat şi societatea civilă
este necesară dacă se vrea să se pună capăt acestei ameninţări”.

Un rol activ de primă importanţă în această privinţă îl are organizaţia nonguvernamentală

internaţională amintită anterior, Transparency International (TI) care acum are reprezentanţe
în 70 de state (inclusiv România), anual fiind publicat un raport ce conţine şi un clasament al
indicilor percepţiei corupţiei (IPC) calculaţi (cu o metodologie sofisticată) pe baza a 14 surse
diferite.
INDICELE DE PERCEPŢIE A CORUPŢIEI19
Situaţia României în anul 2017

Transparency International lansează astăzi raportul anual privind Indicele de Percepție a

Corupției (IPC) la nivel global, prin intermediul căruia se realizează un clasament al gradului
de corupție în sectorul public, așa cum este perceput de mediul de afaceri și experți
independenți din cele 180 de state incluse în analiză.

În topul statelor percepute ca fiind cel mai puţin corupte se află Noua Zeelandă, cu 89 de
puncte din 100 posibile, şi Danemarca, cu 88 de puncte, urmate de Finlanda, Norvegia şi
Elveţia, fiecare cu câte 85 de puncte. Media la nivel global este de 43 de puncte, la fel ca anul
anterior.

Clasamentul este întocmit prin acordarea de puncte, de la 0 la 100, în care 0 înseamnă “foarte
corupt”, iar 100 “deloc corupt”. Pentru fiecare stat sunt utilizate între 3 și 16 surse diferite,
metodologiile utilizate de acestea fiind revizuite de Transparency International, pentru a se
asigura că îndeplinesc standardele de calitate ale TI.

România obţine 48 de puncte, ca şi în 2016

România se menţine cu acelaşi scor, de 48 de puncte, ca şi în urmă cu un an, şi pe acelaşi loc

la nivelul Uniunii Europene, la egalitate cu Grecia. Singurele țări din Uniune care au punctaje
mai mici sunt Ungaria (45 de puncte) şi Bulgaria (43 de puncte). La nivelul UE, media IPC
este de 66 de puncte, similar cu anul anterior.

Este pentru prima dată când la vârful ierarhiei se înregistrează scoruri sub 90 de puncte, ceea
ce relevă o tendinţă globală de scădere a punctajelor din clasament. În acest context, faptul că
Indicele de Percepţie a Corupţiei 2017 calculat pentru ţara noastră este neschimbat poate fi
văzut ca o uşoară îmbunătăţire. În următorii ani considerăm că în România, pe lângă
mijloacele de coerciţie, este nevoie de o abordare sistematică de prevenire a corupţiei, de
responsabilizare a factorilor de decizie şi o mai solidă implicare a comunităţilor locale.

Pentru administraţia publică este necesară accentuarea rolului prevenţiei, prin implementarea
unor mecanisme transparente şi eficiente pentru eliminarea vulnerabilităţilor la corupţie,

19
https://www.transparency.org.ro/stiri/comunicate_de_presa/2018/21februarie1/index.html
pentru cheltuirea eficientă a fondurilor publice şi creșterea integrității la nivelul instituţiilor
publice.

Având în vedere că sectorul privat joacă un rol cheie în modelarea felului în care societatea
răspunde fenomenului corupţiei, iar un mediu de afaceri integru şi transparent poate contribui
decisiv la dezvoltarea României, considerăm că în sectorul privat este nevoie de o
îmbunătăţire a mecanismelor de conformitate şi integritate, în scopul asigurării
competitivităţii economice.

Soluţiile propuse de Transparency International Romania

În acest context, Transparency International Romania vine cu câteva propuneri constructive

în atenţia guvernanţilor, administraţiei publice locale şi mediului de afaceri:

 Modernizarea standardelor de bună guvernanţă locală, prin implementarea Sistemului

de Integritate la nivelul administrație publice locale (LIS). Un astfel de sistem
funcțional poate juca un rol important în vederea consolidării integrității locale și
implicit în prevenirea corupției. Proiectul se adresează tuturor persoanelor implicate
în dezvoltarea comunităţii locale, de la primar şi consilieri locali, la oameni de afaceri,
organizaţii neguvernamentale și simpli cetățeni.
 Consolidarea și dezvoltarea sistemului de management al eticii și conformității la
nivelul organizaţiei. Identificarea şi implementarea valorilor de natură etică şi
deontologică necesare pentru asigurarea funcţionării eficiente a organizației, a bunei
guvernanţe şi a creşterii capitalului de încredere al părţilor interesate în brandul
organizaţiei.

Toate aceste propuneri sunt în concordanţă şi pot contribui la îndeplinirea Obiectivului

general 3 din Strategia Naţională Anticorupţie 2016 – 2020: “Consolidarea integrității,
reducerea vulnerabilităților și a riscurilor de corupție în sectoare și domenii de activitate
prioritare”.

STRATEGIA ANTICORUPȚIE ÎN EDUCAȚIE

Situația curentă: este inițiat
Durata: 2016-2020
Instituție responsabilă: Ministerul Educaţiei Naționale
Continutul actiunii

La începutul lunii august 2016, Guvernul României a adoptat Strategia Națională

Anticorupție (SNA) 2016-2020.

Noua strategie propune instituțiilor publice și societății, o schimbare de paradigmă, prin

accentul pus pe măsurile de prevenție și educație, pentru a preîntâmpina faptele de corupție.

Această schimbare de accent implică responsabilitate la nivel managerial, în toate instituțiile

și întreprinderile publice. Fiecare manager de instituție publică trebuie să își asume
responsabilitatea pentru aplicarea unor politici și standarde interne menite să prevină faptele
de corupție, înainte de toate prin oferirea unui exemplu personal de integritate și apoi prin
dispunerea măsurilor preventive necesare.

Din perspectiva SNA, lupta împotriva corupției este un exercițiu continuu și este normal și
necesar ca accentul să fie pus pe componenta de prevenție.

Prin adoptarea SNA, Guvernul României asumă transparența actului decizional și guvernarea
deschisă drept cerințe obligatorii pentru o guvernare responsabilă, în folosul cetățenilor.

Noua SNA va continua o serie de bune practici care au fost identificate în implementarea
strategiei anterioare, precum: consultarea în cadrul platformelor de cooperare cu
• instituții ale administrației publice centrale și locale
• instituții independente
• societatea civilă
• mediul de afaceri
• misiunile de evaluare tematică în cadrul instituțiilor publice, coordonate de Ministerul
Justiției.

Noua strategie vizează si creșterea integrității, reducerea vulnerabilităților și a riscurilor de

corupție în mediul de afaceri și în special în companiile de stat, una dintre măsurile propuse
fiind implementarea planurilor de integritate ca cerințe obligatorii pentru întreprinderile
publice.

Fiecare instituție publică/ unitate din sistemul de educație și formare profesională își va
elabora propriul Plan de integritate.

A fost incheiat un nou Protocol de colaborare MEN – Ministerul Justiției pentru susținerea
programului Educație juridică în școli.
În 2017, a fost aprobat prin ordin de ministru și a fost constituită, la nivelul Ministerului
Educației Naționale, Comisia națională de prevenire a actelor de corupție în educație
(CNPACE).

La nivelul caselor corpului didactic au fost organizate cursuri avizate de MEN, având ca
tematică prevenirea anticorupției în educație.

Au fost înființate programe de pregătire universitară şi postuniversitară pe teme de etică şi

integritate, organizate în facultăţi care deţin expertiză în domeniul eticii organizaţionale.

În ianuarie 2018 a fost aprobat ordinul privind includerea în planurile de învățământ, pentru
toate instituțiile de învățământ superior din sistemul național a cursurilor de etică și
integritate academică. Începând cu anul universitar 2018-2019, cursurile de acest tip devin
obligatorii în cadrul studiilor universitare de masterat și doctorat, deoarece în aceste cicluri de
studiu creația individuală și cercetarea științifică au o pondere majoritară. Pentru studiile
universitare de licență, cursul are deocamdată caracter opțional.
https://eacea.ec.europa.eu/national-policies/eurydice/content/ongoing-reforms-and-policy-
developments-56_ro

PROPRIETATEA INTELECTUALĂ ȘI DREPTUL DE AUTOR20

Proprietatea intelectuală este definită de Oficiul European pentru Drepturi de Autor 21 ca fiind
creația minții și include invenții (brevete), opere literare și artistice, simboluri (logo-uri),
nume, imagini sau desene utilizate în activitățile comerciale.

Pentru o mai bună înțelegere a noțiunii de proprietate intelectuală propunem următorul

exemplu: sub protecția dreptului de proprietate intelectuală intră poeziile scrise de un poet
sau piesele muzicale ale unui compozitor, însă nu și suportul pe care aceste opere se află
stocate, respectiv cartea în care au fost publicate poeziile sau compact discul pe care au fost
imprimate piesele muzicale.

Dreptul de proprietate intelectuală face parte din categoria drepturilor de proprietate (cum
este cel de proprietate privată) și îi permite creatorului sau proprietarului să se bucure de
beneficiile rezultate de pe urma muncii sau a investiției sale. Dreptul de proprietate
intelectuală este protejat inclusiv prin Declarația Universală a Drepturilor Omului (art. 27),
care prevede că „Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale și materiale care
decurg din orice lucrare științifică, literară sau artistică al cărei autor este”22.

Dreptul de autor sau drepturile de copyright includ lucrările literare și artistice precum
romane, poezii, piese de teatru, periodice (ziare, reviste), site-uri web, programe de
calculator, jocuri, baze de date, filme, opere muzicale, opere coregrafice, picturi, fotografii,
sculpturi, design arhitectural, hărți, creații publicitare, creații vestimentare etc.

Drepturile conexe se referă la drepturile artiștilor (actori, muzicieni) apărute ca urmare a

interpretării unor creații, drepturile producătorilor de înregistrări audio (casete, compact
discuri) și drepturile apărute ca urmare a emisiei programelor de radio și televiziune.

Dreptul de autor presupune existența unei opere și este protejat de legislația românească prin
prevederile cuprinse în Legea 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. Prin operă
se înțelege „orice act de creație nou și original, indiferent de valoarea artistică sau științifică a
acestuia” (Turcu, 2017).

Potrivit art. 7 Legea 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, „constituie obiect al
dreptului de autor operele originale de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau

20
http://www.ftcub.ro/doctorat/Ghid-Practic-Deontologie-Academica.pdf
21
Oficiul European pentru Drepturi de Autor, https://www.eucopyright.com/ro/ce-este-proprietatea-intelectuala.
Accesat la data de 4 decembrie 2017.
22
Declarația Universală a Drepturilor Omului,
http://www.ohchr.org/EN/UDHR/Documents/UDHR _Translations/rum.pdf. Accesată la data
de 4 decembrie 2017.
științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma de exprimare și independent de
valoarea și destinația lor, cum sunt:

a) scrierile literare și publicistice, conferințele, predicile, pledoariile, prelegerile și orice alte

opere scrise sau orale, precum și programele pentru calculator;

b) operele științifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare,
manualele școlare, proiectele și documentațiile științifice;
c) compozițiile muzicale cu sau fără text;
d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice și pantomimele;
e) operele cinematografice, precum și orice alte opere audiovizuale;

f) operele fotografice, precum și orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog
fotografiei;

g) operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură, gravură,
litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei și a metalului,
desene, design, precum și alte opere de artă aplicată produselor destinate unei utilizări
practice;

h) operele de arhitectură, inclusiv planșele, machetele și lucrările grafice ce formează

proiectele de arhitectură;

i) lucrările plastice, hărțile și desenele din domeniul topografiei, geografiei și științei în

general”23.

Universitățile promovează respectarea drepturilor de proprietate intelectuală și a drepturilor

de autor și militează pentru protejarea acestora. Codurile de Etică prevăd în mod explicit
faptul că

Ex: „orice reproducere completă sau incompletă a unor contribuții intelectuale trebuie să fie
atribuită adecvat, prin specificarea autorului ei, a operei etc. Neatribuirea corespunzătoare
creează confuzii și poate genera lezarea drepturilor morale ale autorilor; ea constituie o
încălcare a deontologiei academice și o deficiență (în cel mai bun caz) sau o culpă (în cazurile
grave) în ceea ce privește integritatea academică”24.
Proprietatea intelectuală și drepturile de autor sunt încălcate atunci când:

- sunt copiate sau parafrazate idei, texte, argumente, date sau rezultate în mod
necorespunzător, fără menționarea autorului și referire la operă;
- sunt prezentate public idei, rezultate de cercetare, ipoteze, date, reprezentări (vizuale,
auditive), formule, algoritmi, demonstrații, secvențe de program etc. emise sau create de alte
persoane, fără menționarea autorului și referire la operă;

23
Legea 8/1996 a drepturilor de autor și drepturilor conexe, http://www.orda.ro/fisiere/2015/
Legislatie/Lege_8_1996_ultima_modificare_9%20nov_2015.pdf. Accesată la data de 4 decembrie 2017.
24
Codul de Etică al Universității din București, http://www.unibuc.ro/n/despre/Codul_de_etica_
al_Universitatii_din_Bucuresti.php Accesat la data de 3 decembrie 2017.
- sunt însușite contribuțiile intelectuale (traduceri, sistematizări, tabele, figuri etc.) fără
menționarea autorului și referire la operă;

- se produce o confuzie cu privire la proprietatea intelectuală în urma prezentării publice a

unui text scris, vorbit, material video sau audio prin neatribuirea sursei, astfel încât publicul
nu poate stabili în mod clar paternitatea asupra operei.

Universitățile recomandă cursanților ca propria contribuție la realizarea temelor sau a altor

obligații academice să fie una semnificativă și consistentă, simpla compilație a unor citate sau
idei din diverși autori, chiar dacă citarea s-a făcut în mod corect, nefiind încurajată.

Prin evaluări, teme sau alte obligații academice se înțelege: teste, examene scrise, evaluări
orale, eseuri, referate, rapoarte, portofolii, proiecte, prezentări, interpretări și calcule de date,
lucrări de licență, lucrări de disertație sau teze de doctorat. În cazul prezentărilor orale,
studenții sunt încurajați să precizeze în mod explicit care este contribuția lor personală și care
sunt ideile, informațiile, datele sau rezultatele altor autori, astfel încât să nu lase impresia că
furnizează idei și date originale.
Recomandări pentru o bună respectare a proprietății intelectuale și a drepturilor de autor:

- cursanții au obligația de a preciza în mod explicit paternitatea asupra unui material reprodus
(citarea se face prin referire la autorul operei invocate și utilizarea ghilimelelor), astfel încât
preluările să fie delimitate în mod clar de propria contribuție originală;

- studenții trebuie să știe că integritatea academică este lezată și atunci când reproduc și
prezintă ca fiind creație proprie materiale pentru care nu există, fie nu au fost revendicate
drepturi de autor sau la care autorii au renunțat în mod benevol.

De regulă, nu sunt considerate încălcări ale dreptului de autor, următoarele situații în care o
operă nu este citată:

- citarea fără trimitere către sursă și fără folosirea ghilimelelor a unor contribuții a căror
paternitate este cunoscută, intrată în sfera culturii generale sau a cunoașterii comune, și a
căror utilizare nu poate genera confuzie și nu poate pune în discuție arogarea frauduloasă a
unor merite;
- dacă citatul, deși neatribuit corespunzător, este însoțit de formulări ca: „se afirmă adesea
că...”, „s-a mai afirmat uneori și că...”, „unii autori au susținut că...”.

Totuși folosirea în mod abuziv a citatelor neatribuite este o practică inacceptabilă și

sancționabilă, fiind necesară analizarea fiecărei situații individuale, în funcție de context.

Responsabilitatea juridică și morală

Contribuțiile originale într-o lucrare în care există și fragmente care nu au fost citate adecvat,
fiind încălcate proprietatea intelectuală sau drepturile de autor, nu absolvă autorul de
răspunderea profesională și morală.
„Responsabilitatea individuală, autonomia evaluării morale față de cea juridică, diferențierea
responsabilității și proporționalitatea sancțiunilor, integritatea academică” sunt principiile
etice, unanim recunoscute, care stau la baza preocupărilor pentru respectarea proprietății
intelectuale”.25

Membrii comunității academice poartă răspunderea morală personală față de respectarea

drepturilor de proprietate intelectuală și a principiilor de bună practică, fiecărei persoane
revenindu-i obligația de a se informa cu privire la bunele practici academice desfășurate în
cadrul unei universități. Necunoașterea acestora nu poate fi considerată o scuză pentru
absolvirea de la răspunderea profesională, morală sau juridică.
Întreaga comunitate academică are obligația de a recunoaște și respecta rezultatele și
contribuțiile intelectuale ale altor autori, încălcarea proprietății intelectuale și a drepturilor de
autor putând să atragă după sine răspunderea în fața justiției.

Dincolo de responsabilitatea juridică, există și o responsabilitate morală care decurge din

Codul de Etică și din normele sau cutumele morale adoptate de comunitatea academică.
Trebuie știut că, în lipsa elementelor care pot să atragă răspunderea juridică, încălcarea
proprietății intelectuale și a drepturilor de autor poate să fie sancționată public și instituțional,
universitățile având dreptul de a evalua și sancționa orice încălcare a deontologiei academice.

Toți membrii comunității academice au obligația morală și profesională de a lua atitudine în

cazul în care depistează încălcări ale drepturilor de autor, în spiritul apărării principiului
integrității academice.

Încălcarea involuntară a proprietății intelectuale

Premisa: principiul toleranță zero față de încălcarea prevederilor legale și morale
reglementate de Carta Universității, Codul de Etică și legislația în vigoare.
Există situații în care drepturile de autor pot fi încălcate involuntar, din necunoaștere sau din
tratarea cu superficialitate a unor sarcini sau obligații academice. În cazul erorilor accidentale
și nesemnificative, a abaterilor care au fost comise din lipsă de experiență sau din neglijență
se va proceda la corectarea conduitei studenților și la educarea acestora astfel încât să
înțeleagă și să respecte valorile integrității academice și a drepturilor de proprietate
intelectuală.

Erorile de atribuire sau omisiunile apărute în procesul de scriere, editare sau montare a
înregistrărilor audio-video afectează dreptul de proprietate intelectuală. În situația în care s-a
produs o însușire fără intenție a ideilor, rezultatelor sau meritelor altor autori, răspunderea
morală este înlăturată și proporția sancțiunii instituționale este redusă, însă nu va fi eliminată
total. Erorile accidentale, chiar dacă nu pot fi comparate din punctul de vedere al gravității cu
însușirea intenționată a muncii intelectuale a altor autori, vor fi supuse analizei și dezbaterii
forurilor instituționale care asigură respectarea calității muncii academice: colectivul de

25
Idem;
cercetare, departamentul, consiliul facultății sau cel științific, comisia de examen, Comisia de
Etică etc.

Încălcarea voluntară a drepturilor de proprietate

Măsurile pe care universitățile le pot lua atunci când drepturile de proprietate intelectuală au
fost încălcate în mod deliberat sunt dintre cele mai drastice și pot duce la excluderea
studenților vinovați din procesul de evaluare sau din examen, iar în cazurile grave, poate fi
aplicată inclusiv sancțiunea de exmatriculare. Pentru situațiile considerate grave, dincolo de
analiza consiliilor facultăților, consiliilor științifice sau a decanatelor, se poate cere expertiza
Comisiei de Etică a Universității.

În cazul în care au fost constatate încălcări intenționate ale drepturilor de proprietate

intelectuală de către studenți, cadrele didactice trebuie să anunțe imediat conducerea facultății
și să prezinte dovezile adunate, ținându-se cont de principiul bunei-credințe și cel al
transparenței. Nu sunt permise lansarea în spațiul academic a unor acuzații vagi și întreținerea
unei stări de suspiciune prin sugerarea unor presupuse abateri, fără a se lămuri în cel mai
scurt timp situația incriminată. Totodată, reclamațiile anonime nu sunt luate în considerare.

LIPSA DE INTEGRITATE ACADEMICĂ

Prin tradiție, studenții care aderă la mediul academic își asumă responsabilitatea de a învăța și
de a realiza creații originale. Cursanții trebuie să prezinte atunci când sunt evaluați doar teme
realizate de ei, care le reflectă cunoștințele și potențialul intelectual, recunoscând în mod
explicit atunci când folosesc cuvintele, ideile sau rezultatele muncii altor persoane.
Lipsa de onestitate academică se poate manifesta prin orice acțiune sau comportament
adoptat cu scopul de a obține un avantaj academic nemeritat sau care denaturează sau ar
putea denatura notarea studenților și, implicit, ierarhizarea și clasificarea acestora.
Exemple de comportamente neoneste
Înșelăciunea academică – înseamnă fraudarea, păcălirea sau lipsa de corectitudine în spațiul
academic, cu scopul de a obține o notă de trecere sau o notă mai mare sau pentru a realiza
numărul de prezențe obligatorii. Tentativa de înșelăciune academică este și ea considerată o
abatere gravă și atrage după sine aplicarea de sancțiuni. Înșelăciune se poate manifesta în
diverse modalități:
- copierea sau încercarea de copiere în timpul unui examen sau evaluări;
- obținerea de răspunsuri de la un coleg în timpul unui examen sau evaluări;
- colaborarea sau consultarea în timpul unui examen cu alți colegi;
- schimbul de rezultate sau informații în timpul unui examen cu alți colegi;
- folosirea de fițuici, notițe sau a altor materiale în timpul unui examen sau evaluări;
- folosirea telefonului sau a altor mijloace electronice (căști) pentru a copia la un examen;
- promovarea unui examen la care s-a prezentat un alt coleg în locul tău;
- prezentarea unor lucrări (eseuri, referate, experimente de laborator etc.) realizate parțial sau
integral de un alt coleg;
- prezentarea aceleiași lucrări (eseu, referat, experiment de laborator etc.) la mai multe
materii;
- folosirea de scuze mincinoase pentru a motiva întârzierea sau lipsa de la cursuri, seminare
sau examene;
- notarea prezențelor pentru colegi absenți.
Sprijinirea înșelăciunii academice – reprezintă ajutorul oferit unui student pentru a lua o
notă de trecere la un examen sau pentru a realiza numărul de prezențe obligatorii. Sprijinirea
înșelăciunii se poate manifesta în diverse modalități:
- permisiunea oferită unui coleg să copieze din lucrare ta în timpul unui examen sau evaluări;
- furnizarea de răspunsuri unui coleg în timpul unui examen sau evaluări;
- furnizarea către un coleg a unor lucrări realizate anterior de un alt student, cu scopul de a fi
prezentate profesorilor;
- scrierea unor eseuri, referate, lucrări de licență sau disertație pentru alți studenți sau
realizarea unor experimente sau lucrări de laborator;
- acoperirea absenței unui coleg care nu este prezent la curs;
- vânzarea de eseuri, referate, lucrări de licență sau disertație.
Fabricarea de date – înseamnă confecționarea de date sau rezultate (inclusiv date de teren
sau rezultate de laborator) cu scopul de a obține o notă de trecere sau o notă mai mare.
Exemple:
- prezentarea unor date ficționale sau a unor date alterate ca fiind reale;
- falsificarea unor interviuri, mărturii, informații sau date și prezentarea lor ca fiind reale;
- adoptarea unui comportament incorect pe teren, cu scopul de a obține anumite tipuri de
informații sau răspunsuri;
- adoptarea unor practici incorecte în munca de laborator pentru a obține un anumit rezultat.
Plagiatul – înseamnă preluarea fără a cita (prin indicarea sursei și utilizarea ghilimelelor) a
cuvintelor, ideilor, rezultatelor muncii unei alte persoane și prezentarea acestora ca fiind ale
tale. Exemple de situații de plagiat:
- copierea unor pasaje întregi din lucrările altor persoane în propriile teme (eseuri, referate,
lucrări de licență, de disertație sau teze de doctorat) sau folosirea unor înregistrări, imagini
fără a cita autorul;
- folosirea ideilor sau a opiniilor exprimate de alte persoane și a informațiilor publicate în
lucrări sau prezentări publice fără a menționa proveniența acestora;
- parafrazarea cuvintelor sau a creației altor autori, prin folosirea unor sinonime sau
schimbarea topicii, fără a indica autorul;
- prezentarea lucrării realizate de o altă persoană ca fiind creația studentului.
Încălcarea proprietății intelectuale – se produce atunci când sunt utilizate sau însușite
creațiile intelectuale ale altor persoane, cu sau fără a urmări un scop comercial.
- distribuirea neautorizată (inclusiv prin internet) a unor materiale didactice (cursuri
universitare, înregistrări) furnizate de către profesori, care sunt protejate de drepturi de autor,
cu sau fără scopul de a obține foloase;
- folosirea lucrărilor (eseuri, referate, proiecte, înregistrări, experimente etc.) realizate de alte
persoane și prezentarea acestora ca fiind creație personală.
Alte tipuri de comportamente neoneste:
- încercarea de a obține o notă pe o lucrare sau un proiect la realizarea căruia studentul nu a
participat;
- includerea într-o echipă de lucru a unui student care nu a luat parte la activități, cu scopul de
a fi notat;
- prezentarea unor rezultate similare în urma unei colaborări sau lucru în echipă neautorizat;
- nerespectarea cerințelor și indicațiilor profesorilor;
- perturbarea orelor de curs sau seminar;
- obținerea în mod fraudulos a subiectelor de examen și furnizarea acestora către alți colegi;
- arogarea abuzivă a unor merite pe care studentul nu le are;
- pretinderea de către student a faptului că a transmis electronic o temă pe care nu a trimis-o;
- adoptarea unui comportament discriminator sau abuziv în raport cu alți colegi.

Activitatea studenților în cadrul unei universități este reglementată printr-un Regulament

privind activitatea profesională a studenților – pentru anul universitar respectiv.
Exemplu privind definirea unor situații de fraudă academică26:
„a) plagiatul și autoplagiatul (reciclarea unor lucrări deja prezentate și evaluate);
b) copierea, în orice mod, a rezolvării subiectelor de la alți studenți;
c) comunicarea, prin orice mijloace, cu persoane aflate în afara sau în interiorul sălii de
examinare, în scopul rezolvării subiectelor;
d) deținerea de tipărituri sau alte înscrisuri conținând surse de informare privind materia de
examen, neautorizate de examinator / comisia de examinare, indiferent dacă acestea au fost
sau nu utilizate în timpul probei de evaluare;
e) deținerea de mijloace electronice de comunicare sau de informare sau care permit
comunicarea sau informarea, indiferent de natura acestora (telefoane mobile, PDA-uri,

26
Idem;
notebook-uri, ceasuri etc.) și indiferent dacă acestea au fost sau nu utilizate în timpul probei
de evaluare;
f) schimbarea subiectului / subiectelor de examinare, neautorizată de examinatori / comisia de
examinare, în scopul fraudării examenului sau colocviului;
g) înlocuirea lucrării scrise, redactate la examen sau colocviu, cu o lucrare pregătită anterior
intrării la examen sau colocviu;
h) fabricarea datelor (modificarea fictivă a informațiilor ori concluziilor și falsa citare din
surse inexistente);
i) substituirea de persoană”.

PLAGIATUL

Plagiatul este una dintre cele mai grave forme de încălcare a normelor academice și este una
dintre cele mai răspândite practici cu care se confruntă învățământul universitar din lumea
întreagă (McCabe et al., 2001; Simkin & McLeod, 2010). Indiferent dacă este vorba despre
cazuri minore, cum ar fi citarea necorespunzătoare, sau despre preluări masive și intenționate
de paragrafe, pagini sau capitole întregi dintr-o carte, plagiatul este considerat o abatere
academică gravă.
Etimologia cuvântului plagiat provine din latinul plagarius al cărui sens inițial era de
‗răpitor, seducător‘ sau ‗tâlhar‘, cuvânt care a intrat mai apoi în limba engleză sub forma
plagiary, cu înțelesul de persoană care ia în mod abuziv cuvintele sau ideile altuia (Barnhart
apud Park, 2003).
La nivelul comunității academice internaționale nu există o definiție a termenului de plagiat
unanim recunoscută și acceptată, ba chiar există mai multe variante elaborate de diverși autori
preocupați de integritatea academică sau chiar de instituții de învățământ.
În ciuda diversității de forme și idei exprimate, toate încercările de definire ale plagiatului s-
au concentrat pe ideea de furt de cuvinte sau idei.
Mai multe definiții formulate de o serie de autori au fost contabilizate de Reva Fish și Gerri
Hura (2013) în articolul „Students‘ perceptions of plagiarism”:
„Unul sau mai multe pasaje care erau cuvânt-cu-cuvânt identice ca cele dintr-o altă sursă,
preluate fără citare corespunzătoare și ghilimele” (Belter & DuPre, 2009, p. 259).
„Folosirea unor părți sau a întregului text scris de o altă persoană fără recunoștere;
prezentarea aceleiași lucrări sau a unei părți din ea, pentru a fi notat, la mai mult de un singur
curs, falsificarea de informații” (Colnerud & Rosander, 2009, p. 506).
„Prezentarea ideilor sau cuvintelor unei alte persoane sau a mai multor persoane ca fiind ale
tale, fără o recunoaștere corectă, pentru a fi evaluat academic” (Hard, Conway, & Moran,
2006, p. 1.059).
„Plagiatul implică furtul literar, furatul (prin copiere) a cuvintelor sau ideilor altcuiva și
prezentarea lor ca fiind ale tale, fără a da credit sursei” (Park, 2003, p. 472).
„Când munca altcuiva (cuvinte și gânduri) este folosită fără atribuire” (Wang, 2008, p. 743).
„Orice procent mai mare de zero detectat de Turn-It-In10 (după screening)” (Williams et al.,
2010, p. 294).
Într-o încercare de inventariere a formelor și sensurilor în care a fost folosit de alți autori
cuvântul plagiat, Chris Park (2003) a enumerat următoarele variante: „păcatul neoriginal‖,
„păcatul împotriva originalității‖, „cel mai rău păcat al scriitorului‖, „un atac la adresa
drepturilor fundamentale ale omului, a proprietății, a identității‖, „un cancer care erodează
bogata moștenire a erudiției‖, „furt sau deturnare a proprietății intelectuale‖, plagiatorul fiind
descris ca „hoț de gânduri‖ sau „hoț de idei‖.
Dicționarul Explicativ al Limbii Române definește astfel plagiatul: „A-și însuși, a copia total
sau parțial ideile, operele etc. cuiva, prezentându-le drept creații personale; a comite un furt
literar, artistic sau științific”.

O altă definiție a plagiatului, de această dată din perspectivă juridică, este prevăzută la art. 4,
alin. (1), lit. d) din Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea științifică,
dezvoltarea tehnologică și inovare:
“Plagiatul - expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format
electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstrații, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode
științifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a
menționa acest lucru și fără a face trimitere la sursele originale”27.
Comunitatea cercetătorilor științifici din România a elaborat propria sa definiție pentru
plagiat. Membrii Consiliului Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării
Tehnologice și Inovării (CNECSDTI) au ținut cont de definiția cuprinsă în Legea nr.
206/2004, însă varianta elaborată de aceștia are strict aplicabilitate în comunitatea academică:
„Plagierea este preluarea de către un autor a unor elemente din opera de creație intelectuală a
altui autor și prezentarea lor în spațiul public drept componente ale unei opere proprii.
Plagiatul este rezultatul acțiunii de a plagia și se referă la opera generată prin preluarea
ilegitimă, intenționată sau nu, din punct de vedere deontologic”28.
Atât comunitatea academică, cât și legislația în vigoare reglementează și sancționează,
deopotrivă, noțiunea de autoplagiat. Prin autoplagiat se înțelege preluarea unui text, a unui
fragment sau a unei contribuții personale, care a fost publicată anterior, într-o altă lucrare sau

27
Legea 206/2004 privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare,
http://www.lib.ugal.ro/Legislatie/legislatie_resurse_umane/Legea_206_27_mai_2004.pdf. Accesată la data de 5
decembrie 2017.
28
Definiția se regăsește în articolul „Spre o diagnoză integrată a plagiatului‖ semnat de profesorul Dumitru
Sandu în textul publicat pe site-ul Contributors http://www.contributors.ro/administratie /educatie/spre-o-
diagnoza-integrata-a-plagiatului/. Accesat la data de 6 decembrie 2017. Profesorul Sandu precizează în acest
text că membrii CNECSDTI au elaborat un material intitulat „Principii și procedee de identificare a plagiatului‖,
pe care îl publică integral în articolul menționat mai sus, dar care nu a fost încă dat publicității de Ministerul
Cercetării și Inovării.
operă fără a se menționa faptul că acea creație nu este prezentată public pentru prima oară.
Reluarea acelorași creații (articole, capitole de cărți, studii, experimente etc.) în publicații
diferite, eventual publicate în alte limbi, chiar dacă se face prin citare, este culpabilă în cazul
în care se urmărește crearea unei false impresii de productivitate intelectuală și obținerea unor
avantaje academice (promovarea sau câștigarea unor distincții).
În cazul lucrărilor realizate de studenți, aceștia au obligația de a menționa explicit faptul că
materialele prezentate au fost expuse anterior și că ele reprezintă o reluare a unor idei, date
sau texte. Prezentarea acelorași materiale sau lucrări la materii diferite, cu scopul de a obține
calificative, promovarea unor examene sau alte avantaje profesionale, este considerată o
încălcare a normelor academice și este sancționată.
Autoplagiatul este definit în modul următor de Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în
cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare, la art. 4, alin. (1), lit. e):
„expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor
texte, expresii, demonstrații, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode științifice extrase din
opere scrise, inclusiv în format electronic, ale aceluiași sau acelorași autori, fără a menționa
acest lucru și fără a face trimitere la sursele originale”29.
Important este ca la finalul acestui subcapitol să reținem că munca unei alte persoane trebuie
recunoscută prin atribuire, care, pentru a fi făcută corect, trebuie să îndeplinească două
condiții cumulative: (1) porțiunile care nu îi aparțin studentului să fie marcate de ghilimele și
(2) autorul să fie menționat explicit, prin referire la titlul lucrării, anul apariției, editura sau
jurnalul în care a fost publicată lucrarea.
De ce plagiază studenții?
Studiile efectuate în România care au analizat lipsa de integritate academică și cauzele
acesteia sunt extrem de puține. Totuși, rezultatele celei mai recente analize, realizate de un
grup de cercetători români conduși de profesorul american Bob Ives, prezintă date care arată
că atitudinile lipsite de integritate sunt mai degrabă regula decât excepția. Cercetarea,
publicată în jurnalul Higher Education, arată că 95% dintre studenții români chestionați (din
totalul de 1.127) au declarat că au fost implicați în unul sau mai multe acte care au presupus
lipsa de onestitate academică (Bob Ives et al., 2016). Potrivit autorilor, acest procent este cel
mai mare raportat într-un studiu, în condițiile în care cercetări realizate în alte țări au declarat
rate mai mari de 70%30.
Jurnalele și lucrările specializate în cercetarea în domeniul educației universitare au publicat
în mod constant de-a lungul anilor studii naționale sau transnaționale extrem de variate, care
vizează stabilirea modalităților în care se manifestă comportamentele neoneste și cauzele care
le generează. Printr-o cercetare realizată în Statele Unite ale Americii la o distanță de zece
ani, s-a constat o creștere importantă a nivelului general al lipsei de integritate academică, de
29
Legea 206/2004 privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare,
http://www.lib.ugal.ro/Legislatie/legislatie_resurse_umane/Legea_206_27_mai_2004.pdf. Accesată la data de 5
decembrie 2017.
30
Autorii studiului atrag, totuși, atenția asupra faptului că nu este indicată o comparație a datelor deoarece
studiile includ componente diferite de analiză. Alte studii care vizează integritatea academică în mediul
universitar românesc au fost realizate de Daniel Teodorescu și Tudorel Andrei, ―Faculty and peer influnces on
academic integrity: college cheating in Romania‖, publicat în Higher Education (2008) și Irene Glendinning,
―Plagiarism policies in Romania‖, publicat în anul 2014.
la 54,1% în anul 1984 la 61,2% în 1994 (Diekhoff et al., 1996). Studiile care au încercat să
determine factorii care influențează comportamentele neoneste ale studenților au identificat
faptul că bărbații și studenții mai tineri sunt predispuși să încalce mai des normele
universitare decât femeile sau studenții mai în vârstă (Graham et al., 1994; Straw, 2002,
Hensley et al., 2013).
Chris Park (2003) plasează pe primul loc în topul cauzelor care îi determină pe studenți să
plagieze o „reală lipsă de înțelegere‖ a faptului că trebuie să acorde credit muncii intelectuale
a altor autori, dar și lipsa cunoașterii modalităților de scriere academică, de citare, parafrazare
și atribuire corectă a surselor pe care le utilizează în lucrările lor.
Intenția de a obține note mari se situează și ea printre cauzele principalele care determină
studenții să adopte comportamente neoneste (McCabe, 2001; Park, 2003), iar înțelegerea
diferită a noțiunii de plagiat, din pricina diferențelor culturale în cazul studenților proveniți
din țări din afara spațiului anglo-saxon, generează un nivel ridicat al încălcării normelor
academice în Statele Unite ale Americii (Park, 2003).
Dorința de a salva timp sau o gestionare ineficientă a timpului dedicat studiului este o altă
motivație identificată de specialiști. Atitudinea sfidătoare a unor studenți față de cerințele
impuse de profesori și chiar față de profesori se află printre alte explicații găsite de cercetători
(Park, 2003).
Printre cauzele fundamentate științific pentru nivelul ridicat de plagiat în mediul universitar
se numără faptul că studenții care au asistat la un comiterea de către un coleg a unui act de
plagiat, care nu a fost detectat, sunt mult mai mult predispuși să plagieze și ei (McCabe et al.,
2006). Alți studenți nu consideră că presiunile sociale sau regulile și regulamentele
academice ar trebui să îi limiteze, arătând un comportament ostil față de norme și autoritate,
setul lor personal de valori și atitudini fiind mult mai permisiv (Park, 2003).
Lipsa unor norme clare, a unor coduri de etică, lipsa promovării culturii de integritate,
toleranța față de plagiat și față comportamentele neoneste și neaplicarea sancțiunilor în
mediul academic contribuie la răspândirea plagiatului (McCabe& Treviño, 1993, 1997).
Accesul facil la cărți, literatură științifică, articole și alte materiale prin intermediul
internetului este o altă cauza importantă a plagiatului (McCabe, 2005; Park, 2003).
Posibilitatea cumpărării unor lucrări de pe internet, de pe site-uri specializate în vânzarea de
lucrări la comandă, este o altă cauză răspândită la nivel internațional. Și în România s-a
constat că numărul de pagini web care se ocupă de realizarea de lucrări studențești la
comandă a crescut foarte mult în ultimii ani.
Plagiatul intenționat sau neintenționat
Plagiatul intenționat este atunci când plagiatorul își însușește cuvintele, ideile sau munca de
creație a unei alte persoane cu bună-știință. Comunitatea academică a identificat mai multe
motive care îi determină pe studenți să plagieze în mod intenționat31:
- dorința de a obține note mari sau frica de a nu pica un examen;

31
Pentru a afla mai multe motive care îi determină pe studenți să plagieze este recomandată pagina web a
London‘s Global University https://www.ucl.ac.uk/srs/academic-manual/c0/archive/documents/appendi ces-
older/Appendix_42_-_Plagiarism_.pdf. Accesat la data de 5 decembrie 2017.
- când studentul nu înțelege materia la care trebuie să realizeze tema sau nu a înțeles
indicațiile primite de la profesor;
- când studentul nu consideră importantă atribuirea surselor;
- când studentul nu lucrează din timp la realizarea temei primite și lasă acest lucru pe ultimul
moment;
- gândul că este cea mai ușoară modalitate de a realiza o temă.
Plagiatul neintenționat poate să apară cel mai des în lucrările studenților atunci când aceștia
nu reușesc să își însușească regulile de citare sau nu le interpretează în mod corect. O altă
cauză a plagiatului neintenționat poate să fie neînțelegerea ideii de proprietate intelectuală și
de respect față de creația intelectuală a unei alte persoane. Plagiatul neintenționat, chiar dacă
nu este la fel de grav precum cel intenționat, atrage după sine aplicarea unor sancțiuni
disciplinare.
Motive care pot duce la plagiatul neintenționat:
- necunoașterea în profunzime a regulilor de citare și de atribuire a sursei;
- lipsa unui exercițiu continuu al citării în realizarea temelor;
- modalitatea defectuoasă de organizare a unei lucrări aflate în faza de redactare, când
studentul uită să pună ghilimele la un paragraf preluat dintr-o altă lucrare;
- lipsa de atenție la redactarea unei lucrări.
Există o serie de materiale care pot fi copiate fără a exista riscul de a fi acuzat de plagiat, ceea
ce comunitatea academică internațională numește „cunoașterea comună” sau „cunoașterea
universală”, însă nu există o graniță clară între ceea ce reprezintă și ceea ce nu reprezintă
„cunoașterea comună”. Informațiile cuprinse în această categorie sunt unele factuale,
cunoscute de marea majoritate a oamenilor, cum ar fi evenimentele istorice, referințele
geografice, proverbele, folclorul popular. Totuși, atunci când nu sunteți siguri cu privire la
ceea ce reprezintă sau nu „cunoaștere comună”, este indicat să citați.
Exemple de „cunoașterea comună”:
- Carol I a fost primul rege al României, iar Mihai I a fost ultimul rege al României.
- Nicolae Ceaușescu a fost condamnat la moarte și împușcat în ziua de 25 decembrie 1989 la
Târgoviște, în urma unui proces sumar.
- Cristofor Columb a descoperit America în 1492.
- George Washington a fost primul președinte al Statelor Unite ale Americii.
- Uniunea Europeană are 28 de state membre.
- Moldoveanu este cel mai înalt vârf muntos din România.
- „Câinii roșii” este denumirea pe care fanii o folosesc pentru Clubul de Fotbal Dinamo
București.
PARTEA a II-a

FORME DE PLAGIAT
ALTE FORME DE LIPSĂ DE ONESTITATE ACADEMICĂ
IDENTIFICAREA PLAGIATULUI
CONSECINȚE ȘI SANCȚIUNI
EFECTELE SOCIALE ALE LIPSEI DE INTEGRITATE ACADEMICĂ

Bibliografie:

Ariely, D. (2012). Adevărul (cinstit) despre necinste. Cum îi minţim pe toţi, dar mai ales pe
noi înşine. Bucureşti: Editura Publica
Boncu, S. (2000). Devianţa tolerată. Iași: Editura Universităţii Al. I. Cuza

Boncu, Ş. Curelaru, M., Nastas, D., Onici, O. (2017). Norme, legi și avertizori, in Psihologia
Socială, Iasi, Nr. 40
Carta Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu

Cathcart, Th., (2014). Dilema. Cum alegem când nu avem de ales. Bucureşti: Editura
Philobia,

Francione, G., Charton, A., (2015). Să mâncăm etic. O analiză a moralităţii consumului de
animale, Bucureşti: Editura Adenium

Gorun, Adrian, EDUCAŢIA ÎNCOTRO? Modele de administrare a sistemului educaţional,

editura Academica Brâncuşi, Târgu-Jiu, 2010
Gorun, Adrian, Gorun, Horaţiu, Ghid pentru activitatea în administraţia publică centrală şi
locală, Editura Academica Brâncuşi, Târgu-Jiu, 2010
Haidt, J. Mintea moralistă. De ce ne dezbină politica şi religia? Bucureşti: Editura Humanitas
Ioan, B., Astărăstoaie, V. (2013). (ed.). Dileme etice la finalul vieţii, Iaşi: Editura Polirom.
Ionescu Gh. Gh., Bibu N., Munteanu V., Gligor D. (2010) Etica în afaceri. Timişoara: Editura
Universităţii de Vest din Timișoara
Mihailov, E. (2017). Arhitectonica moralitatii. Bucuresti: Editura Paralele 45
Miroiu, A., (1995). Etica aplicata. Bucuresti: Editura Alternative, Filosofie & Societate
Morar, Vasile, Etica în afaceri şi politică, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006
Morar, Vasile, Moralităţi elementare, Editura Paideia, Bucureşti, 2004

Olaru, B. Holman, A., (coord.). (2015). Contribuţii la psihologia morală: evaluări ale
rezultatelor şi noi cercetări empirice. Bucureşti: Editura Prouniversitaria

Peseschkian, N. (2005). Poveşti orientale ca instrumente de psihoterapie. Bucureşti: Editura

Trei
Singer, P. (2006), Tratat de Etică, Bucureşti: Editura Polirom

Singer, P. (2017). Altruismul eficient. Ghid pentru o viaţă trăită în mod etic. Bucureşti:
Editura Litera
Stoica, Stelian, Prelegeri de etică, Editura Universităţii din Bucureşti, 1974

Taleb, N.N. (2014). Antifragil. Ce avem de câştigat de pe urma dezordinii. Bucureşti: Editura
Curtea Veche
https://www.transparency.org.ro/stiri/comunicate_de_presa/2018/21februarie1/index.html
https://eacea.ec.europa.eu/national-policies/eurydice/content/ongoing-reforms-and-policy-
developments-56_ro