Poetica

de Aristotel

Aristotel este unul dintre cei mai importanți filosofi ai Antichității, s-a născut la
Stagira, în Macedonia. A fost elevul lui Platon, i-a fost, încă de la vârsta de
șaptesprezece ani, discipolul acestuia, la Atena. După moartea lui Platon, Aristotel
a călătorit la Assos și apoi în capitala Macedoniei, în Pella pentru a fi mentorul lui
Alexandru cel Mare.
La începutul domniei lui Alexandru Macedon, Aristotel își dezvoltă propria sa
școală de filosofie, în Atena. De-a lungul vieții sale, Aristotel s-a documentat și și-
a luat notițe din diverse domenii cum ar fi din logică, astronomie, biologie,
zoologie, meteorologie. Pământul, în perspectiva sa, era format din patru elemente:
pământ, aer, apă și foc. Tot Aristotel este filosoful care a introdus un al cincilea
element, pe care l-a numit eter, pentru a putea găsi o explicație asupra mișcării
stelelor în Univers. O altă teorie pe care acesta a enunțat-o a fost aceea că sufletul
și trupul desemnează un tot, cu alte cuvinte, filosoful a afirmat faptul că sufletul nu
poate fi independent de trup.
Multă vreme, Aristotel a fost considerat ca fiind condiția filosofiei însăși.
Anii între care a trăit au fost 384-322 Î. Hr.
Cele mai importante opere ale sale sunt:
 Metafizica;
 Organon;
 Fizica;
 Despre cer;
 Despre generare și distrugere;
 Meteorologia;
 Părțile animalelor;
 Politica;
 Poetica.
Poetica reprezintă una dintre operele esențiale aristoteliene, în care filosoful
antic își exprimă concepția despre fenomenul literar, despre literatură. În primul
capitol al tratatului său, Aristotel încearcă să definească acel concept literar numit
poezie. În esență, Poetica relevă geneza poeziei, al fenomenului literaturii,
încearcă să dea o definiție literaturii.
1
 În primul paragraf al lucrării, Aristotel manifestă o apăsare, o greutate în a
defini fenomenul poetic „ Mi-e în gând să vorbesc despre poezie în sine și despre
felurile ei; despre puterea de înrâurire a fiecăruia din ele; despre chipul cum trebuie
întocmită materia pentru ca plăsmuirea să fie frumoasă; din câte și ce fel de părți e
alcătuită, așijderi despre toate câte se leagă de o asemenea cercetare, — începând,
cum e firesc, cu cele de început.”, în paragraful citat, filosoful pune în lumină
faptul că poezia este creatoare de frumos. Altfel spus, poezia poate fi pusă în
relație de sinonimie cu esteticul, cu frumosul, cu o componentă a artei frumosului.
O altă problematică pe care o tratează Aristotel este cea a imitației. În
perspectiva sa, poezia reprezintă o imitare a realității. Interesantă este comparația
pe care o face între speciile literare, epopee, poezia tragică, comedia și poezia
ditirambică cu muzica, mai exact cu sunetul scos de flaut și sunetul chitarei, care
nu sunt altceva decât imitare a realității. Filosoful consideră că autorii care
apelează la imitare, se folosesc de ritm, de grai în cazul melodiilor. Acest fapt este
relevat în următorul fragment „ Căci după cum, cu culori și forme, unii izbutesc să
imite tot soiul de lucruri (cu meșteșug învățat, ori numai din deprindere), după cum
mulți imită cu glasul, tot așa și în artele pomenite: toate săvârșesc imitația în ritm și
grai pe melodie, folosindu-le în parte ori îmbinate. Cântul cu flautul, ori cu cithara
— și, la fel cu ele, și altele, câte vor mai fi având aceeași înrâurire, cum e cântul cu
naiul — folosesc doar ritmul și melodia; arta dănțuitorilor numai ritmul fără
melodie: căci și aceștia, cu ritmuri turnate în atitudini, imită caractere, patimi,
fapte.” prin aceste analize comparatiste, Aristotel încearcă să definească opera
poetică, opera modului liric.
„ Cât privește arta care imită slujindu-se numai de cuvinte simple ori
versificate, — fie folosind împreună mai multe feluri de măsuri, fie unul singur, —
până astăzi n-are un nume al ei. Căci n-avem termen care să îmbrățișeze deopotrivă
mimii unui Sofron ori Xenarhos și dialogii socratici, nici imitația săvârșită în
versuri de trei măsuri, în versuri epice, în versuri elegiace și altele la fel. Atâta doar
că oamenii, legând numele metrului de cuvântul care exprimă ideea de creație îi
numesc pe unii creatori de versuri elegiace, pe alții creatori de versuri epice,
chemându-i «creatori» («poeți»), nu pentru imitația pe care o săvârșesc cu toții, ci
pentru comuna folosire a versului; încât, de-ar trata cineva în versuri chiar un
subiect medical ori de știință a naturii, încă i s-ar zice la fel, după datină, cu toate
că Homer și Empedocle n-au nimic comun afară de faptul de a fi scris în versuri, și
cu toate că unuia i se dă pe drept numele de poet, câtă vreme celuilalt i s-ar potrivi
2
mai bine cel de naturalist.” filosoful pune în lumină creatorul poeziei, încearcă să-i
dea o denumire celui care transpune realitatea sub formă poetică, invocându-i pe
poetul grec Homer și pe filosoful grec Empedocle. Aristotel face între cele două
personalități ale Greciei antice o comparație găsind ca unică asemănare faptul că
ambii au avut scrieri sub forma unor versuri, însă temele tratate au fost distincte,
dându-i denumirea, în mod irevocabil, de poet lui Homer și lui Empedocle
denumirea de naturalist.
În acest capitol al tratatului său, Aristotel a dorit să facă lămuriri asupra
faptului că imitația, care este cunoscută și sub numele de mimesis este produsă de
către artă, deci și de către poezie. Așadar poezia, în percepția aristoteliană, nu este
altceva decât o imitare a realității, un mimesis.
D. M. Pippidi, traducătorul lucrării, a numit acest prim capitol Imitația, esență
a poeziei și a celorlalte arte. Felurite soiuri de poezie, după mijloacele cu ajutorul
cărora realizează imitația. Așadar, Aristotel, prin intermediul lucrării sale, a
încercat să intre în esența fenomenului de poezie, invocând câteva specii literare
precum epopeea, tragedia, comedia, ditirambul și nomul, specii pe care acesta le
include în arta poeziei, le cataloghează ca fiind tipuri de poezie.

Bibliografie:
Aristotel, Poetica, studiu introductiv, traducere și comentarii de D. M. Pippidi,
București, Editura Iri, 1998.