Monografia Geologica A Bazinului Raului PDF

DUMITRU FRUNZESCU GHEORGHE BRĂNOIU
EDITURA UNIVERSITĂŢII DIN PLOIEŞTI

2004
MONOGRAFIA GEOLOGICĂ A
BAZINULUI RÂULUI BUZĂU
DUMITRU FRUNZESCU GHEORGHE BRĂNOIU
MONOGRAFIA GEOLOGICĂ A
BAZINULUI RÂULUI BUZĂU
EDITURA UNIVERSITĂŢII DIN PLOIEŞTI

2004
Copyright © 2004, Editura Universităţii din Ploieşti
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

FRUNZESCU, DUMITRU
Monografia geologică a bazinului râului Buzău / Dumitru
Frunzescu, Gheorghe Brănoiu. - Ploieşti: Editura Universităţii din
Ploieşti, 2003
Bibliogr.
ISBN 973-7965-03-5
I. Brănoiu, Gheorghe
551.7(498)(28 Buzău)
Referenţi ştiinţifici:
Prof. dr. ing. Corneliu Dinu
Prof. dr. ing. Octavian Georgescu
Director editură:
Prof. dr. ing. Iulian Nistor
Redactor:
Prof. dr. ing. Neculai Macovei
Tehnoredactare computerizată:
Şef lucr. drd. ing. Gheorghe Brănoiu
Adresa: Editura Universităţii din Ploieşti

Bd. Bucureşti nr. 39, cod 2000
Ploieşti, România
Tel. 0244-573171, Fax 0244-575847
PREFAŢĂ
Traversând zona de curbură a Carpaţilor Orientali pe o lungime apreciabilă,

valea Buzăului cu largul său bazin hidrografic, având un însemnat potenţial de
eroziune, deschide aflorimente în mai multe unităţi structurale a căror varietate şi
continuitate asigură o superbă bază de cercetare geologică.
În timp, regiunea a fost îndelung investigată, aici stabilindu-se profile clasice de
studiu a unor formaţiuni, statuându-se diverse stratotipuri, făcând obiectul a
numeroase lucrări ştiinţifice, teze de doctorat, şi executându-se numeroase studii pentru
variate substanţe minerale utile, ce au stat la baza mai multor exploatări în zonă. Mai
multe cariere şi excavaţiile prilejuite de execuţia amenajărilor hidrotehnice măresc
oferta de aflorimente.
Gradul ridicat de cunoaştere al regiunii şi mulţimea aflorimentelor accesibile
sunt premize ale unei fructuoase activităţi de practică pentru studenţii facultăţilor de
geologie.
Diversitatea detaliilor oferă în continuare un ridicat potenţial de studiu prin
prisma abordărilor geologice moderne.
Lucrarea de faţă, dorită a fi o redare exhaustivă a datelor geologice din
regiune, are la bază integrarea actualizată a informaţiei geologice, prelucrată iniţial
într-o teză de doctorat (D. Frunzescu, 1998) şi exersată de autori şi colegii de catedră
de-a lungul mai multor ani de practică geologică şi cercetare pe bază de contract la
diferite obiective din zonă.
După o prezentare de ansamblu a cadrului geografic şi a cadrului structural-
stratigrafic al bazinului râului Buzău, sunt detaliate şi comentate condiţiile geologice
locale şi caracteristicile mai multor obiective interesante prin problematica ridicată.
Astfel, au fost selectate formaţiunile paleogene din zona amenajării hidrotehnice
Siriu, menilitele de la Mlăjet, nisipurile cuarţoase de tip Kliwa de pe valea Sibiciului,
chihlimbarul de la Colţi, diatomitele de la Burduşoaia, fauna badeniană de la
Crivineni, brecia sării de la Bădila (de pe valea Buzăului) şi de la Valea Rea (din
dealul Istriţa), calcarele sarmaţiene de la Năeni (dealul Istriţa), nisipurile sarmaţiene
de la Năeni (dealul Istriţa), exploatarea de petrol Berca cu fenomenele geomorfologice
de pe structurile Plopeasa şi Bărbunceşti, argilele ponţiene de la Sătuc, lignitul dacian
de la Ojasca, vulcanii noroioşi de la Pâcle.
Lucrarea are la bază o vastă bibliografie iar pentru o mai bună înţelegere a
problematicii expuse, prezentarea este întregită cu tabele, planşe, diagrame, coloane
stratigrafice, secţiuni geologice, schiţe de hartă, fotografii.
Lucrarea se adresează studenţilor şi specialiştilor din domeniul geologie, mine,
petrol, interesaţi în cercetarea şi exploatarea regiunii sau în probleme de conservare şi
protecţia mediului.
Autorii sunt recunoscători oricăror opinii ce vizează o îmbunătăţire a lucrării
într-o eventuală ediţie viitoare.
Dumitru Frunzescu
Gheorghe Brănoiu
CUPRINS
1. CADRUL GEOGRAFIC AL BAZINULUI RÂULUI BUZĂU 11
1.1. AŞEZARE ŞI LIMITE 11

1.2. PREMIZE GEOLOGICE ALE MODELĂRII RELIEFULUI 12
1.3. RELIEFUL 13
1.4. HIDROGRAFIA 17
1.5. CARACTERISTICI CLIMATICE 20
1.6. VEGETAŢIA ŞI FAUNA 21
1.7. ASPECTE DE ORDIN ECONOMIC 23
2. CADRUL GEOLOGIC–STRATIGRAFIC AL BAZINULUI

HIDROGRAFIC AL RÂULUI BUZĂU 25
2.1. CARACTERIZARE GEOLOGICO-STRUCTURALĂ 25

2.1.1. Pânza de Ceahlău 25
2.1.2. Pânza de Teleajen 34
2.1.3. Pânza de Audia 35
2.1.4. Pânza de Macla 38
2.1.5. Pânza de Tarcău 39
2.1.6. Pânza subcarpatică 68
2.1.7. Avanfosa 70
2.2. LITOSTRATIGRAFIA MIO–PLIOCENULUI – DETALIU 72
2.2.1. Formaţiuni bituminoase şi de fliş oligocen-miocen inferioare 72
2.2.1.1. Litofaciesul bituminos cu gresii de Kliwa 72
a. Formaţiunea de Topilele 75
b. Formaţiunea de Podu Morii 75
c. Formaţiunea de Buştenari 81
d. Formaţiunea de Starchiojd 82
2.2.1.2. Litofaciesul de Fusaru–Pucioasa 82
a. Formaţiunea de Vineţişu 90
b. Formaţiunea de Starchiojd 94
2.2.2. Formaţiuni evaporitice miocen-inferioare 97
a. Formaţiunea de Sărata 99
b. Formaţiunea de Cornu s.str. 100
2.2.3. Formaţiuni ale molasei miocen-inferioare 101
a. Conglomeratele de Brebu 103
b. Formaţiunea de Doftana 105
2.2.4. Formaţiuni ale molasei de vârstă miocenă medie 108
a. Formaţiunea de Câmpiniţa 121
b. Brecia de Cosmina 123
c. Formaţiunea de Telega 131
d. Formaţiunea de Valea Neagoşului 137
e. Formaţiunea de Valea Vizuinei 141
f. Formaţiunea de Şipoţelu 142
g. Formaţiunea de Râmnic 145
h. Formaţiunea de Valea Ciomegii 149
2.2.5. Formaţiuni miocen superioare–pliocene 153
2.2.5.1. Meoţianul 153
2.2.5.2. Ponţianul 154
2.2.5.3. Dacianul 154
2.2.5.4. Romanianul 154
2.2.6. Formaţiuni cuaternare 155
7
3. DETALIEREA UNOR OBIECTIVE GEOLOGICE DIN BAZINUL RÂULUI BUZĂU 157
3.1. AMENAJAREA HIDROTEHNICĂ SIRIU 157

3.1.1. Orohidrografia regiunii Siriu 159
3.1.2. Cadrul geologic al zonei Siriu 161
3.1.3. Componentele amenajării hidrotehnice Siriu 164
3.1.3.1. Lacul de acumulare 164
3.1.4. Barajul Siriu 165
3.1.5. Impactul amenajării hidrotehnice Siriu asupra mediului 174
3.2. DETALII SEDIMENTOLOGICE ÎN FORMAŢIUNILE EOCEN-OLIGOCENE
DE FACIES INTERN ALE PÂNZEI DE TARCĂU DIN BAZINUL RÂULUI BUZĂU 177
3.2.1. Faciesuri depoziţionale 178
3.2.2. Ichnofaciesuri 187
3.2.3. Asociaţii de faciesuri şi elemente arhitecturale 206
3.2.4. Modele de facies şi reconstituirea parametrilor biotopului 216
3.3. MENILITELE FORMAŢIUNII DE STARCHIOJD
DE PE STRUCTURA VALEA LUPULUI – MLĂJET 224
3.3.1. Aspecte petrofaciale 224
3.3.1.1. Epiclastite oligomictice – cuarţarenite tip Kliwa 224
3.3.1.2. Silicolite stratificate 224
a. Silicolite de tranziţie de tip gaize–diatomit 224
b. Menilite stratificate 225
3.3.1.3. Silicolite (menilite) nodulare 226
3.3.1.4. Hialoclastite 226
3.3.2. Aspecte genetice de ordin general 227
3.4. NISIPURILE CUARŢOASE DE PE VALEA SIBICIULUI–COLŢI–ALUNIŞ 234
3.4.1. Concluzii 240
3.4.2. Aşezările rupestre de la Aluniş–Nucu 244
3.5. CHIHLIMBARUL ŞI ALTE RESURSE GEMOLOGICE DIN BAZINUL RÂULUI BUZĂU 247
3.5.1. Consideraţii generale asupra gemelor 247
3.5.2. Istoric 247
3.5.3. Premize geologice 248
3.5.4. Resurse de interes gemologic din bazinul râului Buzău 249
3.6. DIATOMITELE DE LA BURDUŞOAIA (VALEA SIBICIULUI – PĂTÂRLAGELE) 290
3.6.1. Introducere 290
3.6.2. Cadrul geologic structural regional 290
3.6.3. Geologia zăcământului 290
3.6.3.1. Stratigrafia 290
3.6.3.2. Tectonica 294
3.6.3.3. Hidrogeologia zăcământului 296
3.6.4. Consideraţii generale privind diatomitele 296
3.6.4.1. Definiţie, nomenclatură 296
3.6.4.2. Compoziţie şi proprietăţi 297
3.6.4.3. Geneza şi modul de răspândire 297
3.6.4.4. Caracterizarea zonală a diatomitelor din perimetru 300
3.6.4.5. Caracteristici chimice 308
3.6.4.6. Caracteristici fizico-mecanice 308
3.7. FAUNA BADENIANĂ DIN ZONA CRIVINENI – VALEA MUSCELULUI 309
3.7.1. Istoricul cercetărilor geologice 309
3.7.2. Date stratigrafice 310
3.7.3. Fauna marnelor cu Spirialis 310
3.7.4. Fauna stratelor cu Venus Konkensis 312
3.8. CALCARUL DIN BRECIA DE COSMINA (BRECIA SĂRII) DE LA BĂDILA 327
8
3.9. SELENITUL DIN BRECIA DE COSMINA (BRECIA SĂRII)
DE LA VALEA REA (DEALUL ISTRIŢA) 332
3.9.1. Tipuri de secvenţe şi succesiuni litologice
în megasecvenţa selenitului de la Valea Rea 334
3.9.2. Ipoteze asupra mediului de sedimentare şi interpretare 334
3.9.3. Modelare de facies şi analiză de bazin 348
3.10. CALCARELE SARMAŢIENE DE LA NĂENI (DEALUL ISTRIŢA) 357
3.10.1. Localizare şi forma de zăcământ 357
3.10.2. Stratigrafia zăcământului 358
3.10.3. Tectonica zăcământului. Fisuraţia 359
3.10.4. Caracteristicile geologo-tehnice ale calcarelor sarmaţiene 363
3.10.4.1. Caracteristici calitative 363
a. Caracteristici mineralogo-petrografice 363
b. Caracteristici chimice 368
c. Caracteristici fizico-mecanice 368
d. Aspectul decorativ 370
3.10.4.2. Posibilităţi de utilizare şi exploatare 370
3.11. NISIPURILE SARMAŢIENE DE LA NĂENI 376
3.11.1. Stratigrafia zăcământului 376
3.11.2. Tectonica zăcământului 378
3.11.3. Hidrogeologia zăcământului 378
3.11.4. Sedimentologia zăcământului 378
3.11.5. Caracterizarea calitativă a nisipurilor sarmaţiene 380
a. Caracteristici mineralogo-petrografice 381
b. Compoziţia granulometrică 381
c. Caracteristici geometrice 381
d. Caracteristici fizico-chimice 381
e. Caracteristici fizico-mecanice 382
f. Domenii de utilizare 382
3.12. EXPLOATAREA DE PETROL BERCA 385
3.12.1. Condiţii de geneză, acumulare şi conservare ale hidrocarburilor 385
3.12.2. Zăcăminte de hidrocarburi 386
3.12.3. Perspective de hidrocarburi şi propuneri
de noi lucrări de prospecţiune şi explorare 389
3.13. FENOMENE GEOMORFOLOGICE PE STRUCTURA PLOPEASA
DIN ZONA CUTELOR DIAPIRE 393
3.13.1. Geologia regiunii Plopeasa 393
3.13.2. Geomorfologia regiunii Plopeasa 394
3.14. FENOMENE GEOMORFOLOGICE PE STRUCTURA BĂRBUNCEŞTI
DIN ZONA CUTELOR DIAPIRE 398
3.15. ARGILELE PONŢIENE DIN CARIERA SĂTUC 403
3.15.1. Geologia zăcământului 403
3.15.2. Caracteristici mineralogo-petrografice, fizico-chimice şi geotehnice
ale argilelor din cariera Sătuc 406
a. Secvenţa cu argile maronii-negricioase şi gălbui-albicioase
de la vest de perimetrul cercetat 407
b. Secvenţa de tranziţie 408
c. Secvenţa de argile marnoase cenuşii preponderente în perimetru 408
d. Argile gălbui şi gălbui nisipoase de amestec
din zona superficială prelevate din foraje 409
3.15.3. Consideraţii asupra transformării argilelor sub influenţa temperaturii 410
3.15.3.1. Consideraţii mineralogo-petrografice 410
3.15.3.2. Consideraţii calitative 413
3.15.3.3. Determinării de ardere 413
3.15.3.4. Determinări după ardere 413
3.16. VULCANII NOROIOŞI DE LA PÂCLELE MARI, PÂCLELE MICI ŞI FIERBĂTORI 414
3.17. ZĂCĂMÂNTUL DE LIGNIT DE LA OJASCA 422
3.17.1. Date generale asupra regiunii şi zăcământului 423
9
a. Date administrative 423
b. Istoricul cercetărilor geologice şi al exploatărilor miniere din regiune 424
3.17.2. Caracterizarea geologică a zăcământului 427
3.17.2.1. Stratigrafia 427
3.17.2.2. Tectonica 430
3.17.2.3. Cadrul geologic evolutiv al regiunii 432
3.17.3. Substanţa minerală utilă (lignit) 433
ANEXE – Schiţa geologică a văii superioare a râului Buzău în zona lacului de acumulare Siriu 437
BIBLIOGRAFIE 443
10
Monografia geologică a bazinului râului Buzău
CADRUL GEOGRAFIC
AL BAZINULUI RÂULUI BUZĂU
1.1. AŞEZARE ŞI LIMITE
Masivele şi culmile Munţilor Buzăului fac parte dintr-o grupă de munţi mijlocii
situată aproximativ în partea centrală a Carpaţilor de Curbură. Munţii Buzăului sunt
străbătuţi de râul cu acelaşi nume şi datorită numeroşilor afluenţi de pe dreapta şi stânga
au fost fragmentaţi în numeroase unităţi şi subunităţi distincte. Principalele unităţi sunt
reprezentate de masivele Siriu (în vest), Podu Calului (în centru), Penteleu (în est) şi de
culmea Ivăneţu (în sud).
Încadraţi în vest de Munţii Ciucaş, în est de Munţii Vrancei, în sud de culmile
Subcarpaţilor de Curbură, iar la nord de Clăbucetele Întorsurii, Munţii Buzăului se
desfăşoară pe o suprafaţă de circa 1900 km2. În sud şi în nord, contactul cu regiunile
limitrofe este subliniat prin diferenţe de nivel de 200–350 m ce apar adesea sub forma
unor versanţi abrupţi. Acest aspect este şi mai pregnant pe aliniamentul Păltineni–Colţi–
Lopătari, adică acolo unde eroziunea a pus în evidenţă pereţi abrupţi alcătuiţi din strate
groase de gresie, în poziţie verticală.
Limita faţă de munţii din est şi vest se poate urmări în lungul văilor Buzău şi
Siriu în vest; Bâsca Mică şi Bâsca Mare în est; al unor înşeuări largi (între vârful Furu
Mare şi Ivăneţu în sud-est, Lăcăuţi–Menesberţ în nord-est) şi culmi joase. Poziţia
geografică acestor munţi la circa 40 km de Braşov şi 80 km faţă de Buzău, în
vecinătatea unor areale dens populate, şi faptul că sunt străbătuţi de o arteră de
comunicaţie importantă facilitează accesul şi le asigură o perspectivă frumoasă în
practicarea turismului.
Masivele Siriu, Penteleu, Podu Calului şi culmea Ivăneţu, în cadrul cărora există
mai multe trasee marcate, se află în partea central-sudică a regiunii, ele fiind separate de
văile Buzău, Bâsca Mică, Bâsca Rozilei.
Masivul Siriu, situat în partea cea mai vestică a regiunii, este delimitat faţă de
culmea Tătaru–Tătăruţ prin culoarul văilor Crasna şi Siriul Mare, de culmea Monteoru
prin valea Siriului, iar de Podu Calului prin valea Buzăului. Mulţimea obiectivelor
oferite, îndeosebi de cadrul natural, face ca aceasta să constituie regiunea cea mai
interesantă din punct de vedere turistic.
11
Masivul Penteleu se află la extremitatea estică a Munţilor Buzăului, fiind

despărţiţi de Munţii Vrancei şi Masivul Podu Calului prin culoarele văilor Bâsca Mare
şi Bâsca Mică. El impresionează îndeosebi prin culmile sale prelungi, pajiştile întinse şi
prin perspectiva largă pe care o oferă asupra Carpaţilor de Curbură. Multe legende sunt
legate de locuri aflate pe culmile, vârfurile şi văile Penteleului. Ele amintesc de fapte de
vitejie ale oamenilor acestor meleaguri. Mai cunoscute sunt cele legate de haiducul
Gherghelaş.
Masivul Podu Calului, încadrat de Buzău, Bâsca Mare şi de Bâsca Rozilei, are o
poziţie centrală. Este mai scund faţă de vecinii săi, obiectivele turistice fiind axate
îndeosebi pe văi şi în vecinătatea aşezărilor.
Culmea Ivăneţu, situată la contactul cu Subcarpaţii, prezintă importanţă prin cele
câteva obiective turistice aflate pe cei doi versanţi. Totodată, prin drumurile şi potecile
ce o străbat, ea asigură o legătură directă între masivele amintite şi ariile de interes
turistic din nordul Subcarpaţilor (Lopătari, Aluniş).
În afara acestora, în cuprinsul Munţilor Buzăului intră şi alte culmi (Bota,
Monteoru), asupra cărora se vor face referiri în măsura în care ele sunt necesare pentru
întregirea tabloului geografic al regiunii sau pentru completarea patrimoniului turistic
buzoian.
1.2. PREMIZE GEOLOGICE

ALE MODELĂRII RELIEFULUI
Munţii Buzăului sunt constituiţi din mai multe unităţi ale flişului carpatic. Rocile
din care sunt formaţi sunt predominant reprezentate prin gresii, argile şi marne. La
acestea se adaugă, secundar, microconglomerate, marnocalcare, menilite, şisturi
disodilice etc. Ele alcătuiesc strate cu grosimi de la câţiva centimetri până la 2–10 m,
dispuse în alternanţă. Deosebirile care apar de la o unitate la alta rezidă, pe de o parte,
din compoziţia mineralogică a rocilor, pe de alta, din ponderea şi grosimea stratelor.
Cea mai mare parte a masivului Siriu, de exemplu, este formată din bancuri
groase de gresii, care, frecvent, trec în microconglomerate. Este o formaţiune grosieră,
dură, rezistentă, de culoare cenuşie, care alcătuieşte principalele culmi ale acestor munţi
denumită de geologul I. Popescu-Voiteşti „gresia de Siriu”, dat fiind frumoasa şi larga
desfăşurarea a ei în acest masiv.
În Penteleu, Podu Calului şi Ivăneţu se disting sectoare în care orizonturile de
gresii sunt mai subţiri şi alterează cu cele marno-argiloase. La nord de aliniamentul
Nehoiaşu–Secuiu precumpăneşte faciesul gresiei de Tarcău (denumire dată de geologul
Sava Athanasiu), în alcătuirea căreia intră strate de gresii de până la 2–3 m grosime şi
intercalaţii subţiri de argile. Gresia propriu-zisă are culoare cenuşie, conţine mult cuarţ,
mice şi un ciment calcaros. Adesea are caracter microconglomeratic. Rezistenţa mai
mare la eroziune a făcut ca fizionomia interfluviilor să sugereze masivitate, iar văile să
prezinte caractere specifice defileelor.
Faciesurile de Fusaru şi Kliwa, desfăşurate în partea central-sudică a regiunii, se
remarcă prin existenţa unor orizonturi extrem de variate ca alcătuire şi duritate. Gresiile,
tari, gălbui-albicioase, predominant silicioase formează strate de 0,5–2 m grosime ce
alternează cu formaţiuni moi, friabile, uşor de dislocat, reprezentate prin şisturi
disodilice, argile etc. Ca urmare, versanţii văilor se înfăţişează extrem de variat, cu
frecvente ruperi de pantă, având corespondent în talvegul văilor o serie de praguri; pe
podurile interfluviilor apar alternanţe de vârfuri şi înşeuări.
12
La această suită de faciesuri, local, se adaugă şi altele predominant

argilo-marnoase (în lungul Bâscei Rozilei) sau microconglomeratice (Tătaru–Tătăruţ).
Orizonturile şi stratele de gresii, argile şi marne sunt cutate, cutele având o
direcţie în general nord est – sud vest. Dacă în jumătatea nordică cutele au o dezvoltare
normală, în cea sudică ele au fost faliate şi deformate, frecvent fiind aduse la stadiul de
cute-solzi. Ca urmare, stratele au o cădere foarte mare, adesea chiar verticale.
Caracteristicile structurale se reflectă atât în fizionomia generală a reliefului, cât mai
ales în detaşarea unor forme aparte de tipul „zidurilor de gresie”, jgheaburilor, cuestelor.
Regiunea din care fac parte masivele amintite constituie una din marile unităţi
ale Carpaţilor, care s-a format relativ mai târziu, şi anume în Neozoic. Ea apare cu
înfăţişare de dealuri la finele Sarmaţianului, după care, pe parcursul mai multor faze de
ridicare, a fost înălţată şi fragmentată. În tot acest timp reţeaua hidrografică a fragmentat
intens suprafaţa iniţială şi a creat, alături de alte procese morfogenetice, înfăţişarea de
astăzi. Nu trebuie uitat nici faptul că mişcările neotectonice din Cuaternar s-au
manifestat prin ridicări mult mai intense în sectorul central, pe aliniamentul
Ciucaş–Siriu–Penteleu, aici înregistrându-se cele mai mari valori altimetrice.
1.3. RELIEFUL
Munţii Buzăului alcătuiesc un ansamblu de culmi şi masive, cu altitudine medie
de 1000–1200 m; numai într-un singur punct depăşeşte 1700 m (Vf. Penteleu) şi în alte
câteva 1600 m. Peste 55% din suprafaţă se află între 800 şi 1200 m; culmile cele mai
înalte (1200–1600 m) reprezintă cca. 14%; depresiunile, culoarele de vale şi culmile
joase periferice sunt situate la înălţimi ce variază de la 600 la 800 m şi depăşesc 30%.
Masivele Siriu şi Penteleu înglobează mai mult de 85% din culmile desfăşurate
la peste 1200 m. Cele mai mari înălţimi se dispun pe un aliniament est – vest aflat în
centrul regiunii, care trece prin vârfurile Siriu – Podu Calului şi Penteleu. De aici îşi
schimbă direcţia, orientându-se spre nord-est către Munţii Vrancei (Giurgiu, Goru,
Lăcăuţi). Vârfurile domină frecvent culmile din jur cu circa 50–250 m, ceea ce permite
un larg câmp de observaţie asupra marii majorităţi a masivelor Carpaţilor de Curbură.
Principalele culoare de vale au o desfăşurare transversală atât faţă de linia
marilor înălţimi, cât şi în raport cu unităţile geologice. Ele uşurează pătrunderea în
regiune şi permit realizarea unor trasee scurte de câteva ore spre punctele cele mai
interesante. Aceste trăsături generale ale reliefului uşurează accesul turiştilor, aproape
spre toate sectoarele sale.
Masivul Siriu este alcătuit în partea centrală din culmea Mălâia (în punctul cel
mai înalt atinge 1662 m) şi un vârf cu înfăţişare de cupolă – vârful Bocârnea (Siriu) de
1657 m (fig. 1.1). Ele domină cu cca. 200 m suprafeţele din jur ce au înfăţişarea unor
platouri extinse, cu uşoare denivelări. Acestea formează o largă suprafaţă de eroziune în
jur de 1400 m, prezentă în toate masivele Carpaţilor de Curbură.
Culmea Mălâia are un profil asimetric, cu un versant abrupt în est, de natură
structurală (taie capetele de strat), şi unul mai domol în vest. Poalele sale sunt acoperite
de grohotişuri vechi pe care s-a dezvoltat o vegetaţie de arbuşti, în special de ienuperi.
La baza abruptului există totuşi două microdepresiuni, într-una situându-se Lacul
Vulturilor, în cealaltă o mlaştină cu două ochiuri de apă (Lacul Sec). Majoritatea
specialiştilor consideră aceste cuvete ca având o origine crio-nivală, procesele
respective desfăşurându-se pe abruptul structural al Mălâiei şi pe suprafeţele cvasi-
orizontale din faţa sa. Alţii le leagă de manifestarea unor procese de alunecare petrecute
13
pe versantul estic al Mălâiei. Platoul pe care se află Lacul Sec se termină în est printr-un
abrupt structural (Colţii Măgăreţii) ce domină albia pârâului Mreaja cu 200–250 m. Din
el se desprind numeroase creste scurte.
În est şi în nord, cupola Bocârnei este marcată de abrupturi de 50–250 m, care îi
conferă o înfăţişare aparte, mai ales când este privită de pe Valea Neagră sau de pe
Culmea Balei. Din el s-au detaşat vârfuri secundare, creste, jgheaburi, turnuri etc., ce
dau regiunii un aspect pitoresc.
Fig. 1.1. Masivul Siriu văzut de pe Colţii Balei.
Văile au o desfăşurare radiară, sunt puţin adâncite la obârşie, în platourile de la

1400 m, şi prezintă rupturi de pantă în dreptul abrupturilor. Treptat, se lărgesc şi capătă
adâncimi tot mai mari. Versanţii formaţi din gresie de Siriu au pantă mare, iar la poale
sunt acoperiţi cu grohotişuri vechi; cei alcătuiţi din alternanţe de gresii şi roci plastice
sunt mai domoli, alunecările de teren fiind deosebit de active (văile Mreaja, Milea,
Crasna etc.).
Fig. 1.2. Privire de ansamblu de pe vârful Bocârnea (Siriu).
Masivul Penteleu (fig. 1.4) este format dintr-o culme cu desfăşurarea nord – sud,
în lungul căreia se află toate vârfurile a căror înălţime depăşeşte 1500 m. De la sud la
nord mai importante sunt: Piciorul Caprei (1520 m), Viforâta (1667 m), Penteleu
(1772 m), Crucea Fetei (1577 m), Corâiu (1608 m), Ciulianoş (1602 m). Între acestea
14
există largi înşeuări la 1400–1500 m. Dacă vârfurile şi crestele sunt alcătuite din pachete
groase de gresii, în special gresie de Tarcău, înşeuările corespund unor sectoare în care
predomină rocile mai puţin rezistente. Din culmea principală se desprind o serie de
culmi ce coboară în trepte şi care, în majoritate, au o dispoziţie est – vest. Înălţimea
acestora se menţine frecvent între 900 şi 1400 m; rar, unele proeminenţe ating
1450–1500 m.
Fig. 1.3. Privire panoramică spre sud-vest luată de pe culmea Bloji.
Fig. 1.4. Vârful Penteleu văzut de pe Viforâta.
Aliniamentele celor mai multe culmi secundare se intersectează cu acelea ale

unităţilor geologice. Ca urmare, fizionomia culmilor va fi destul de variată. Cele axate
pe formaţiuni predominat grezoase sunt mai înalte, podurile sunt relativ netede, iar
versanţii abrupţi. Interfluviile lungi, în alcătuirea cărora intră mai multe faciesuri
petrografice, dau un profil accidentat, cu vârfuri, şei, pereţi abrupţi. Pe versanţii lor
numeroasele alunecări de teren creează un aspect aparte. Râpele de desprindere de
formă semicirculară, de zeci de metri înălţime, au în faţă o masă de pământ dispusă în
15
trepte şi valuri haotice. Văile, mai ales cele cu obârşia în dreptul şeilor de pe culmea
principală, s-au adâncit în relieful iniţial cu 150–300 m, prezintă în lungul talvegului
numeroase rupturi de pantă, iar în profil transversal cu sectoare înguste ce alternează cu
porţiuni largi. Aceste caracteristici sunt în bună parte legate de diferenţele litologice.
Fig. 1.5. Culmea sudică a Penteleului văzută de la stâna Tega.
Masivul Podu Calului este mai scund cu aproape 250–300 m faţă de Siriu şi
Penteleu. Înălţimea maximă de 1439 m o înregistrează în vârful cu acelaşi nume, care se
află în dreptul comunei Gura Teghii. Spre deosebire de masivele precedente acesta este
intens fragmentat, în special de către afluenţii Buzăului. Ca urmare, aici nu avem de-a
face cu o culme centrală, ci cu mănuchiuri de interfluvii, dirijate spre vest şi sud, culmi
care se desprind din trei vârfuri mai înalte. Un astfel de complex se desfăşoară între
văile Caşoca şi Bâsca Rozilei, vârful Podu Calului fiind centrul său. Culmile sunt
prelungi şi au podul lat şi neted. Bazinele de recepţie ale văilor au înfăţişarea unor mari
amfiteatre naturale, situate în spatele micilor chei tăiate în gresia de Tarcău sau Kliwa.
Alunecările de teren au forme extrem de variate, pereţi abrupţi de gresie apărând pe
majoritatea versanţilor. Uneori valurile de alunecare ajung în albia pâraielor, unde
creează baraje în spatele lor, ce dau naştere unor lacuri care persistă mai mulţi ani.
Astfel, în 1969 pe valea Caşoca s-au format două lacuri de baraj natural: unul dintre
acestea se mai păstrează şi astăzi.
Culmea Ivăneţu, orientată nord-est – sud-vest, se menţine la circa 1000 m.
Câteva vârfuri mai importante formate din gresie depăşesc această valoare (Ivăneţu
1191 m, Arsenie 1115 m, Vârful Oii 1038 m, Zboiu 1114 m), iar în şeile dintre ele
înălţimea oscilează între 800 şi 950 m. Prin aceste şei trec majoritatea potecilor şi
drumurilor de căruţă care leagă satele din Subcarpaţi cu cele de la munte. Pe versanţii
tuturor văilor, datorită abundenţei rocilor moi, plastice, alunecările au o desfăşurare
remarcabilă. Se impun în peisaj „limbile de alunecare” ce ocupă aproape în întregime
albia văilor şi sectorul de obârşie cu înfăţişarea unor circuri largi. În locurile unde văile
s-au adâncit în gresii ele prezintă cascade şi chei; adesea, la obârşie, pereţii de gresie
sunt fragmentaţi şi reduşi la reliefuri de tip turnuri, poliţe etc.
La sud de vârful Ivăneţu există un larg platou (Plaiul Nucului) la 850–950 m,
martor dintr-o extinsă suprafaţă de nivelare. Pe el se află câteva microdepresiuni, mai
reprezentativă fiind aceea în care se află cantonat Lacul Mociaru. Ea a rezultat prin
dizolvarea sării din adânc, urmată de procese de tasare.
16
La contactul dintre munte şi Subcarpaţi, în bazinul văii Jghiabului, afluent al

Slănicului, există câteva platouri la 500–650 m unde sarea apare la zi. Dizolvarea a creat
aici forme carstice de o frumuseţe şi complexitate deosebite.
La vest de râul Buzău, Cătiaşul, un vârf de 1001 m ce străjuieşte localitatea
Nehoiu, constituie cel mai sudic component al Munţilor Buzăului. Fizionomia sa este
similară cu cea întâlnită în Culmea Ivăneţu, pe care de fapt o prelungeşte spre sud-vest.
Văile Buzăului, Bâscei Mari şi Bâscei Mici ce separă masivele din cuprinsul
Munţilor Buzăului, au o desfăşurare în general nord – sud şi îmbracă aspecte diferite de
la un sector la altul, în funcţie de rocă şi structură.
Râul Buzău cu obârşia în Munţii Ciucaş, străbate Clăbucetele Întorsurii până la
Crasna. Pe parcurs străbate frumoasa depresiune a Întorsurii Buzăului, pe care în bună
parte a creat-o, loc unde descrie un cot (Întorsura), schimbându-şi net direcţia de
curgere. Între Crasna şi Nehoiu, Buzăul separă Masivul Siriu şi culmea Monteoru de pe
dreapta de Masivul Podu Calului şi Culmea Ivăneţu de pe stânga. El şi-a tăiat un scurt
sector de chei (între Metcu şi Harţagu) în roci dure, mai ales în gresia de Siriu. În aval,
valea rămâne, în continuare, relativ îngustă. Alunecările, îndeosebi cele produse pe
versantul stâng, i-au îngustat mult albia, ceea ce dă impresia existenţei unei alternanţe
de bazinete şi strâmtori (mai ales văzute din şosea). Este suficient însă să urci cu
100–150 m pe unul din versanţi ca să capeţi imaginea unui culoar larg, gâtuit doar la
traversarea bancurilor de gresie de Tarcău sau de Siriu. Cele mai extinse bazinete
depresionare le găsim în aval de confluenţa cu Siriul, cum sunt cele de la Siriu şi
Nehoiu–Nehoiaşu. Aici apar fragmente de terasă, precum şi mai multe conuri de
dejecţie formate de afluenţi, locuri mai înalte pe care s-au dezvoltat aşezări omeneşti.
Bâsca Mare după ce îşi adună izvoarele de sub vârful Lăcăuţi şi vârful Zârna
străbate Depresiunea Comandău, iar de la confluenţa cu Dârnăul până la unirea cu
Bâsca Mică, pe mai mult de 40 km, separă munţii Penteleu de Podu Calului. Cea mai
mare parte din acest sector are înfăţişarea unui culoar de vale relativ îngust, tăiat
predominant în formaţiuni rezistente. În unele porţiuni, îngustarea dă imaginea de
defileu pe mai mulţi kilometri, alteori gâtuirile alternează cu mici bazinete. Deosebit de
pitoresc rămâne defileul tăiat începând de la nord de confluenţa cu Bâsculiţa până în
amonte de Cernatu. Între Cernatu şi Varlaam, valea se lărgeşte mai mult, iar terasele,
mai bine dezvoltate, au permis instalarea unei aşezări.
Bâsca Mică îşi are obârşia pe clina sudică a vârfului Lăcăuţi, la hotarul dintre
Munţii Vrancei şi Munţii Buzăului. Până în punctul Brebu ea are o direcţie nord – sud,
iar de aici la Varlaam descrie un cot larg nord est – sud vest. În comparaţie cu văile
anterioare este relativ îngustă. Şi în lungul ei sunt mici sectoare de defileu, unde, ca o
trăsătură aparte în Munţii Buzăului, există numeroase praguri generate de bancurile
groase de gresie pe care apa formează suite de cascade.
Acestea sunt câteva aspecte mai semnificative pentru relieful Munţilor Buzăului.
Ele formează cadrul în care s-au individualizat mai multe obiective turistice demne de a
fi luate în seamă.
1.4. HIDROGRAFIA
Regiunea aparţine în totalitate bazinului hidrografic al Buzăului (fig. 1.6). Trei
mari râuri transversale – Buzăul, Bâsca Mare, Bâsca Mică – adună apele unor pâraie ce
coboară de pe culmile celor mai înalte ale masivelor buzoiene atât spre est, cât şi spre
vest. Reţeaua secundară este densă şi aproape paralelă.
17
Fig. 1.6. Schema de amenajare a bazinului hidrografic superior al Buzăului

(din Popovici, 2002): 1 – barajul şi acumularea Siriu; 2 – barajul şi acumularea
Cireşu; 3 – amenajarea Surduc; 4 – galerie de aducţiune; 5 – Centrala hidroelectrică
Nehoiaşu; 6 – staţie de tratare; 7 – conductă de alimentare cu apă.
Buzăul propriu-zis (până la confluenţa cu Bâsca Rozilei – 65 km) are un bazin

relativ simetric pe o suprafaţă de 770 km2. Râurile afluente cu bazinele cele mai
existente au lungimi până la 20 km şi izvoare bogate (Buzoel, Zăbrătău, Siriu etc.).
Bâsca Mare prezintă un bazin asimetric cu cei mai importanţi afluenţi (lungimi
de peste 10 km) situaţi pe clina vestică a Penteleului (Patacu, Bâsculiţa, Cernatu, Milea).
Râurile ce coboară din Podu Calului sunt scurte, au pantă accentuată şi o scurgere slabă.
Între punctele Muşa şi Secuiu, Bâsca Mică primeşte numeroase pâraie ce
coboară din Munţii Penteleu sau Munţii Vrancei, cu lungimi aproape egale (4–6 km).
Caracterul simetric al bazinului din cursul superior capătă un aspect net asimetric în
cursul superior capătă un aspect net asimetric în cursul inferior (râurile cu izvoarele pe
culmea Ivăneţu sunt mult mai scurte).
Bâsca Mare se uneşte cu Bâsca Mică la Varlaam. În aval, până la confluenţa cu
Buzăul (la Nehoiaşu), râul poartă numele de Bâsca Rozilei. În acest sector, albia creşte
mult în lăţime, iar afluenţii, cu lungimi de 5–10 km, au o dispoziţie nord–sud sau
sud–nord.
La obârşie, văile au înfăţişare semicirculară, cu un curs de apă destul de efemer.
Primăvara sau după aversele de vară, ele sunt mai active şi formează, treptat, în aval,
cursuri tumultuoase ce transportă volume mari de rocă. Scurgerea cea mai bogată se
constată începând de la finele lunii aprilie şi până în iunie (peste 50% din scurgerea
medie anuală). În acest interval se înregistrează valori maxime (topirea bruscă a zăpezii
sau ploi bogate sub formă de averse), care dau debite extrem de ridicate (1969, 1970,
1975) ce provoacă inundaţii pe suprafeţe extinse.
Rocile permeabile şi depozitele ce acoperă versanţii, pe cea mai mare parte cu
grosimi de până la câţiva metri, permit o infiltrare rapidă a apei şi desfăşurarea unor linii
18
de izvoare în partea inferioară a lor. Ele au debit bogat şi permanent, iar conţinutul în
săruri variază în funcţie de compoziţia mineralogică a rocilor sau depozitelor pe care le
parcurge. În general, sunt sulfatat-bicarbonatate cu mineralizare mijlocie. Izvoarele de
la baza versanţilor alcătuiţi din roci bituminoase, oligocene, adesea au un conţinut
ridicat în sulf (Băile Siriu pe Buzău, pe văile Nehoiu şi Nehoiaşu, la Gura Milei pe
Bâsca Mare etc.). Tot la Băile Siriu este renumit un izvor termal sulfuros, uşor
bicarbonatat, a cărui apă are o temperatură în jur de 31°. Conform buletinului de analiză
al apei, aceasta prezintă următoarele: pH = 6,5; salinitate = 23,97 g/l; reziduu fix =
24,6 g/l; duritate totală = 105,8; mineralizaţie generală = 25.121; anioni (Cl- =
14.538,6 mg/l; Br- = 20 mg/l; I- = 10 mg/l; SO42- = 57,6 mg/l; HCO3 - = 427 mg/l);
cationi (Na+ = 8643,3 mg/l; K+ = 157,5 mg/l; NH4 + = 15 mg/l; Ca2+ = 545 mg/l; Mg2+ =
128,9 mg/l; Fe2+ = 2 mg/l); acid metasilicic H2SiO3 = 80,8 mg/l; acid metaboric HBO2 =
405,8 mg/l; CO2 liber = 88 mg/l. Staţiunea balneară Băile Siriu datează din mai 1872 şi
aici sunt tratate: afecţiuni reumatismale (inclusiv reumatismul poliarticular, afecţiuni
dermatologice (şi psoriazis), afecţiuni renale şi hepatice, dischinezii biliare, afecţiuni ale
sistemului nervos, afecţiuni ale circulaţiei periferice, afecţiuni ginecologice.
Pe platourile aflate la 1400 m izvoarele se întâlnesc mai rar, fie la baza vârfurilor
sau crestelor care le domină (Bocârnea pe clina nordică, Mălâia în est şi vest, Viforâta
în vest, Penteleu în est şi sud etc.), fie la mijlocul văiugilor care le fragmentează (Vâna
Mare, Bradul în Siriu). Pe aceste platouri sunt frecvente, în schimb, ochiurile de apă şi
mici suprafeţe mlăştinoase.
Hidrografia regiunii este întregită de un număr de lacuri, cu mărime, geneză şi
evoluţie destul de variate.
Lacul Vulturilor sau Lacul fără Fund, aflat la est de culmea Mălâia, la 1420 m,
este cantonat într-o cuvetă de origine crio-nivală. Lacul are o suprafaţă de 10.000 m2,
adâncimea maximă de 3 m şi este alimentat din ploi şi de izvoarele de la baza poalelor
de grohotiş.
La nord de Lacul Vulturilor, la 1450 m altitudine, se desfăşoară Lacul Sec, o
mlaştină care pe ansamblu ocupă o suprafaţă de circa 12.400 m2. Ea prezintă mici
ochiuri de apă, adânci de 10–20 cm, alimentate din ploi şi mai puţin din izvoarele de la
poalele culmii Mălâia. Mlaştina s-a dezvoltat prin colmatarea, în special cu Sphagnum,
a unui lac nu prea adânc.
În Masivul Siriu mai există câteva ochiuri de apă între valurile de alunecare. De
asemenea, sunt urme ce atestă lacuri de baraj natural pe văile Mreaja şi Siriu (în amonte
de Prigonu) care, ulterior, au fost drenate.
În Munţii Penteleu, sub Muchia Steghii, se află Lacul Negru, la 1050 m
altitudine, a cărui origine este legată de procesele de alunecare, de mari dimensiuni, ce
au avut loc în această regiune. El se află în mijlocul unei păduri şi înregistrează un grad
înaintat de colmatare. Sub culmea Penteleu, la nord est de vârful principal, pe o treaptă
structurală situată la 1510 m, pe locul unui fost lac, s-a dezvoltat un tinov numit Lacul
Roşu, cu ochiuri de apă existente numai primăvara. Urme de lacuri de baraj natural se
pot remarca pe valea Patacu. De asemenea, în numeroasele microdepresiuni de
alunecare sau nivale, îndeosebi de pe Viforâta, Zănoaga şi culmea Penteleu, primăvara
se menţin ochiuri de apă circulare sau alungite, adânci până la 1 m.
În Masivul Podu Calului sunt semnalate lacuri formate între valurile de
alunecare sau în spatele unor baraje naturale, cum sunt cele de pe Caşoca sau Harţagu.
În 1969, pe râul Caşoca s-au format lacuri de baraj, la kilometrul 4,2 şi 9,2. Cel de al
doilea a fost drenat după câteva luni. Celălalt care, în luna august 1969, avea o suprafaţă
19
de 12.650 m2, o lungime de 350 m, un volum de apă de peste 35.000 m3 şi o adâncime

maximă de 7,5 m, există şi astăzi, dar dimensiunile sale sunt extrem de reduse.
Lacul de pe Harţagu format în 1970, în prezent este drenat. Pe culmea Ivăneţu
sunt mai multe lacuri, care au luat naştere între valurile de alunecare. Cele mai
numeroase se află pe valea Hânsarului. Dintre ele se detaşează Lacul Tâlharilor, mai
mare, aflat pe treapta superioară de alunecare (900 m), la baza unei vechi râpe de
desprindere şi trei ochiuri circulare (cu diametrul de 5–12 m) dispuse pe treptele
mijlocii ale corpului alunecării.
Lacul Mociaru, de formă circulară şi cu adâncime redusă, are o suprafaţă de cca.
10.000 m2. El a rezultat în urma unor procese de tasare în formaţiuni marnos-grezoase
ce acoperă un sâmbure de sare. Pe platoul Meledic, pe fundul a numeroase doline şi
uvale dezvoltate pe sare, sunt cantonate lacuri de formă circulară sau ovală şi adâncimi
de la 0,5 la 5 m. După măsurătorile făcute de P. Gâştescu şi B. Driga (1969), Lacul
Castelului are o suprafaţă de 0,38 ha, o adâncime de 3,90 m şi un volum de apă de 6857
m3, iar Lacul Mare are 0,72 ha suprafaţă, 5,4 m adâncime maximă şi 16.430 m3 apă.
Toate aceste lacuri constituie câteva din obiectivele intens căutate de turişti. În
afara celor menţionate, între treptele de alunecare de sub culmea Caşoca şi sub vârful
Gotiş, mai există unele lacuri de mici dimensiuni care nu prezintă importanţă turistică.
1.5. CARACTERISTICI CLIMATICE

Munţii Buzăului se găsesc sub influenţa periodică a maselor de aer din nord-vest
şi nord-est. Proprietăţile acestora, desfăşurarea şi configuraţia principalelor culmi, văi şi
depresiuni duc la apariţia unor deosebiri notabile în regimul parametrilor climatici atât
pe verticală, cât şi de la un sector la altul.
Mai sus de 1400 m se individualizează un etaj al vârfurilor şi crestelor, în cea
mai mare parte despădurite şi puternic expuse. Aici, circa 5–6 luni pe an se semnalează
valori medii termice negative, iar în restul lunilor valori pozitive, dar sub 10°C (excepţie
luna iulie); temperatura medie în lunile de vară oscilează între 7 şi 8,4°C; temperatura
minimă absolută este -28,7°C şi a fost înregistrată la vârful Lăcăuţi la27 ianuarie 1963;
temperatura maximă absolută de 26,4°C a fost înregistrată la vârful Lăcăuţi în ziua de
25 august 1969; precipitaţiile, care cad pe parcursul a 160–180 zile dintr-un an (uneori
şi peste 200 zile) şi ating o medie anuală de 1000 mm, înregistrează frecvenţa cea mai
ridicată în intervalul mai–iulie, când au mai ales caracter de aversă; cele mai puţine
precipitaţii se înregistrează în perioadele martie–aprilie şi august–octombrie; zilele cu
ninsoare sunt mai puţine (circa 50), iar stratul de zăpadă se realizează îndeosebi în
intervalul decembrie–martie. Vântul este puternic şi extrem de violent iarna şi la
trecerea de la un sezon la altul. Viteza medie cea mai mare se înregistrează pe vârful
Lăcăuţi unde depăşeşte 13,4 m/s în ianuarie. Orientarea principalelor culmi şi a
culoarelor de vale aproximativ nord vest – sud est imprimă maselor de aer o direcţie
similară. Această direcţie este subliniată, în special mai sus de limita pădurii, de arborii
răzleţi cu înfăţişare asimetrică datorită dezvoltării coronamentului în partea opusă
direcţiei din care bate vântul (arbori drapel). Pot fi remarcaţi pe creasta Mălâiei, culmea
Penteleu–Viforâta etc. Vitezele mari ale vântului înregistrate în timpul furtunilor duc la
doborârea copacilor izolaţi, expuşi, iar câteodată chiar a unor porţiuni de pădure mai
rară. Aşa s-a întâmplat cu pădurea de arbori coloşi din bazinul Tisei.
Se manifestă şi unele deosebiri topoclimatice. Pantele domoale dispuse spre est
şi nord est menţin stratul de zăpadă o perioadă mai mare în comparaţie cu cele sudice şi
20
sud vestice (Penteleu, Mălâia); versanţii nordici şi nord vestici, înşeuările mai înguste
dintre vârfurile sau culmile înalte constituie sectoarele cele mai intens expuse vântului
(de altfel de aici derivă şi numele de Poarta Vânturilor dat şeii largi dintre vârful
Bocârnea şi culmea Mălâia); aici zăpada este spulberată şi îngrămădită pe pantele
opuse; pe versanţii abrupţi, estici, se produc avalanşe (pe creasta Mălâia şi sub
Vf. Penteleu). Masivul Siriu însumează un număr de zile mai mic de timp senin în
comparaţie cu Penteleul, datorită poziţiei sale vestice în calea maselor de aer din nord
vest ce trec peste sectorul mai coborât Perşani–Braşov, dintre Carpaţii Meridionali şi
Harghita, precum şi faptului că se află între două culoare orografice (Vama–Telejenel şi
Buzău), care influenţează dirijarea locală a acestora. Nebulozitatea ridicată, în special în
perioada aprilie–iulie, afectează mai mult sectorul central al Siriului, deasupra altitudinii
de 1400 m; în Penteleu ea se rezumă la vârfurile situate la peste 1500 m. În perioada
aprilie–iulie, după ploile care pot ţine mai multe zile, timpul frumos revine cu 1–2 zile
mai repede în Podu Calului, cu o zi în Penteleu decât pe creasta Mălâiei. Perioada
optimă de practicare a turismului este între 20 iulie şi 10 decembrie şi îndeosebi lunile
august–septembrie. Totodată, în stabilirea locurilor pentru campare se va acorda
prioritate suprafeţelor expuse spre sud (Lacul Vulturilor, Cernatu, Bălescu, Poiana
Teghii, Plaiul Nucului). Schiul se poate practica pe pantele din bazinul de recepţie al
Mrejei, ca şi pe cele de la baza versantului vestic al Mălâiei, unde zăpada se acumulează
în cantităţi mari şi persistă timp îndelungat.
Sub altitudinea de 1400 m se desfăşoară etajul montan forestier, în cadrul căruia
clima se caracterizează prin 3–5 luni reci şi relativ umede şi 7–9 luni temperate, din care
martie, septembrie şi octombrie sunt mai uscate, iar mai şi iulie mai umede; iarna sunt
frecvente inversiunile de temperatură în lungul culoarelor de vale şi în depresiunile
Întorsura Buzăului şi Comandău, când se înregistrează temperaturi medii de
-10,5....-11,5°C şi minime absolute de -35°C (-35,2°C la 23 ianuarie 1963 la Întorsura
Buzăului). Vara, temperaturile sunt relativ ridicate, mediile lunare situându-se între
17,5 şi 21,4°C, iar maxima absolută variind între 35,1ºC (Întorsura Buzăului) şi 37°C
(Pătârlagele). Cantitatea de precipitaţii este mai mică 800–900 mm şi scade în
depresiuni la 700–800 mm. Versanţi orientaţi spre sud, sud-est şi sud-vest sunt mai
uscaţi, au un potenţial termic pozitiv mai mare şi înregistrează un număr de zile cu
zăpadă mai scăzut. Pe cei cu expunere nordică, în defilee şi pe văile înguste, umiditatea
este mai mare, stratul de zăpadă se menţine până în luna mai (Bâsca Mică), iar
intervalul cu temperaturi negative este mai îndelungat.
Trecerea de la iarnă la primăvară şi de la toamnă la iarnă se face mai devreme şi,
respectiv, ceva mai târziu pe culoarele de vale ale Buzăului (până aproape de localitatea
Siriu) şi pe Bâsca Rozilei. Acest lucru este legat de altitudinea mai coborâtă şi de
deschiderea largă a văilor respective către sud, spre regiunea Dealurilor subcarpatice,
ceea ce uşurează pătrunderea şi persistenţa maselor de aer dinspre câmpie. Ca urmare,
intervalul propice turismului în localităţile de la poalele munţilor şi în vecinătatea
acestora este mult mai larg (aprilie–noiembrie).
1.6. VEGETAŢIA ŞI FAUNA

Poziţia geografică şi mai ales desfăşurarea reliefului între 1400 m şi 1772 m
altitudine, alături de alţi factori ecologici, au făcut ca şi în această regiune carpatică să
existe o varietate relativ mare de specii de plante şi de animale, unele frecvent întâlnite,
vânatul şi pescuitul abuziv au determinat împuţinarea numărului de indivizi din anumite
21
specii, ceea ce a impus punerea sub ocrotirea a acestora. Unele modificări rezultă prin
plantaţiile de molizi şi pini şi din colonizarea anumitor specii de animale (capra neagră,
păstrăv).
De la 1400–1450 m în sus, crestele, vârfurile şi unele platouri prezintă o
vegetaţie subalpină cu tufărişuri şi ierburi comune. Poziţia relativ joasă a limitei pădurii
şi extensiunea mai largă în Siriu şi Penteleu a etajului subalpin sunt legate de defrişările
făcute de-a lungul anilor pentru mărirea suprafeţei de păşunat.
Caracteristice sunt tufărişurile dese ale afinilor (Vaccinium myrtillus, Vaccinium
vitisidaea), aninul de munte (Alnus viridis) şi mai ales ale ienupărului (Juniperus
communis alpina) care ocupă suprafeţe mari la peste 1500 m în Siriu şi 1550 m în
Penteleu. G. Dihoru (1974) indică în Siriu, pe versanţii sudici cu pantă mai mare şi
pietroşi, pajişti cu păiuş (Festuca ovina sudetica), firuţa, stânjenel (Iris ruthenica); pe
abrupturile stâncoase păiuşul de stâncă (Festuca rupicola saxatilis), iar pe suprafeţe slab
înclinate, dar la înălţimi mai mici, păiuşul roşu (Festuca rubra commutata), iarba
câmpului (Agrostis capillaris) în amestec cu ţăpoşica (Nardus stricta).
Se remarcă numeroase plante cu flori viu colorate, care dau pajiştilor din
primăvară până în toamnă palete extrem de variate. Mai aparte sunt stânjenelul de
munte, garoafa (Dianthus tenuifolius), genţiana (Gentiana asclepiadea), toporaşul de
munte (Viola declinata), coacăza etc.
În unele microdepresiuni, în care au existat lacuri, dezvoltarea abundentă a
vegetaţiei a dus la individualizarea unor mlaştini cu Sphagnum, roua cerului (Drosera),
poroinic, bumbăcăriţe, rogoz etc. Tipice sunt „Lacul Sec” din Siriu şi „Lacul Roşu” din
Penteleu, transformate cu timpul în tinoave.
Prin tufele de ienuperi şi afine pot fi zărite cinteza alpină, fâsa alpină, pietrarul,
mărăcinarul, uliul; pe stâncărie se întâlnesc şopârla, vipera comună, iar în vecinătatea
stâncilor mai dau târcoale lupi şi urşi. Pe stâncăriile de la Colţii Măgăreţii şi de la
obârşia văii Mreaja au fost colonizate capre negre, iar în Lacul Vulturilor păstrăvul
curcubeu.
Pădurile de molid pure sunt limitate ca suprafaţă şi apar mai ales pe versantul
vestic şi nordic al Siriului şi în Penteleu între 1200 şi 1600 m. Pe versanţii sudici, între
1200 şi 1400 m, ele sunt în amestec cu făgetele. La contactul cu pajiştile subalpine,
îndeosebi pe pantele expuse vântului, apar indivizi mai scurţi, izolaţi şi cu profil
asimetric (în formă de steag). Alături de molid întâlnim bradul, tisa (în câteva locuri) şi
pinul. În bazinul Harţagu şi Viforâta există cele mai mari exemplare de molid din
regiune, multe din ele depăşind vârsta de 300–400 ani.
Pajiştile din zona de pădure sunt bogate în graminee, îndeosebi Festuca rubra şi
Agrostis capillaris. În lungul apelor şi în sectoarelor moi, umede, există mai multe
specii de muşchi, piciorul cocoşului (Ranunculus), izmă (Mentha), pipirig (Juncus),
captalan (Petasites) etc.
Mai jos, până la 700–750 m altitudine, se întâlnesc, de regulă, păduri de fag. De
cele mai multe ori, sub această înălţime, în special în sud şi la contactul cu Subcarpaţii,
el intră în asociere cu gorunul; de la 1100 m în sus, fagul se află deseori în amestec cu
molidul, bradul şi mesteacănul. Pe văile înguste, umbroase, poate fi întâlnit în asociere
cu paltinul sau ulmul, iar pe cele largi, pe baza versanţilor, se află în amestec cu arinul şi
alunul. În locurile defrişate se dezvoltă asociaţii de zburătoare, fragi, tufărişuri de
zmeură, mure şi numeroşi arbuşti.
Lumea animală este bogată, pădurea oferind condiţii de viaţă extrem de propice.
Există câteva specii care fac faimă acestor munţi, ele fiind în acelaşi timp ocrotite. Între
22
acestea amintim ursul care la maturitate depăşeşte 300 kg (Păltiniş, Monteoru, Harţagu,
Brebu), mistreţii, căprioarele (Hânsaru), râşii, ieruncile şi cocoşii de munte (Penteleu).
În unele locuri sunt amenajate puncte şi sectoare de vânătoare, în special de urşi
şi căprioare, renumite prin exemplarele obţinute (Paltinu în Penteleu, Păltiniş în Podu
Calului, Milea în Siriu, Tigva în Ivăneţu etc.).
În prezent, în munţii Buzăului există numai rezervaţia forestieră de la Viforâta.
Ea se desfăşoară pe clina sudică a muntelui Viforâta între pâraiele Căşeria şi Viforâta,
afluenţi pe dreapta ai pârâului Milei. Este o pădure de conifere, în care precumpănesc
brazi şi molizi seculari cu talie foarte mare (peste 40–50 m înălţime şi frecvent cu
diametrul de 0,80–1 m), alături de care există exemplare mai tinere. Valoarea ştiinţifică
a rezervaţiei este dată de păstrarea structurii iniţiale.
În afara acesteia care este menţionată în nomenclatorul rezervaţiilor naturale din
ţara noastră, în bazinul Harţagului există câteva sectoare cu arbori coloşi din care unul
este declarat rezervaţie silvică.
În Siriu şi în Penteleu mai sunt menţionate câteva locuri unde se păstrează plante
mai rar întâlnite. Astfel pe Lacul Roşu vegetează roua cerului (Drosera rotundifolia),
răchiţele (Vaccinium oxycoccos), vuietoarea (Empetrum myrum), iar pe Lacul Sec: roua
cerului, poroinic, bumbăcăriţa, stelariţa etc.
1.7. ASPECTE DE ORDIN ECONOMIC

Ocupaţiile de bază ale oamenilor acestor meleaguri sunt strâns legate de pădure
şi păşune. Exploatările forestiere consemnate la nivel de producţie, încă de la finele
secolului trecut, cunosc o intensificare deosebită între 1930 şi 1946, când mari suprafeţe
de pădure au fost defrişate, terenurile respective fiind afectate de alunecări şi organisme
torenţiale. În aşezările de la poalele munţilor, vechile gatere şi făbricuţe de cherestea
sunt asociate cu întreprinderi înzestrate cu utilaj modern (Nehoiu, Comandău, Întorsura
Buzăului). Actual, exploatarea pădurilor a crescut, suprafeţele unde arborii au fost tăiaţi
fiind cu greu plantate cu specii forestiere de mare productivitate. O atenţie deosebită
trebuie acordată păşunilor, în vederea unei cât mai bune valorificări a calităţilor acestora
şi împiedicării degradării lor.
Trebuie amintit că, de-a lungul timpului, lemnul a reprezentat sursa principală
pentru industria casnică. Lingurile, vasele de lemn, furcile de tors, războaiele de ţesut ca
şi numeroase instrumente muzicale, între care fluierele, sunt lucrate de veacuri din
lemnul pădurilor buzoiene. Renumite erau obiectele realizate din lemn de tisă.
Buzăul şi afluenţii săi dispun de un înalt potenţial hidroenergetic. Forţa
năvalnică a apelor producea dese distrugeri şi pierderi materiale, astfel că, începând din
1975 s-a trecut într-o nouă etapă. La Siriu s-a înălţat un baraj, în spatele căruia lacul
format ajunge până la Cheia Buzăului. Acesta împreună cu toate amenajările aduc
schimbări radicale în peisajul natural.
Amenajarea regiunii deschide noi direcţii turismului; şoseaua naţională înălţată
deasupra lacului, urmează a fi asociată cu hoteluri şi puncte de practicare a sporturilor
nautice şi a pescuitului sportiv.
Pe valea Sibiciului – în Subcarpaţii Buzăului – există chihlimbar, în bucăţi cu
dimensiuni şi nuanţe extrem de variate. De aici s-a extras un exemplar de 3,204 kg. La
Colţi este amenajat un mic muzeu al chihlimbarului, având un caracter etnografic.
23
24
Fig. 1.7. Harta geomorfologică a văii superioare a râului Buzău (după Posea şi Ielenicz, 1977).
CADRUL GEOLOGIC-STRATIGRAFIC
AL BAZINULUI HIDROGRAFIC AL RÂULUI BUZĂU
2.1. CARACTERIZARE GEOLOGICO–STRUCTURALĂ

Teritoriul aferent bazinului râului Buzău se află situat în zona de curbură a
Carpaţilor Orientali şi cuprinde, în proporţii diferite, unităţi aparţinând dacidelor
externe, moldavidelor interne şi externe, şi flancului intern cutat al avanfosei carpatice
(Săndulescu M., 1984) (fig. 2.1, 2.2, 2.3, 2.4, 2.5).
În zona muntoasă, suprapusă dacidelor externe şi moldavidelor, se întâlnesc
depozite ale flişului intern cretacic şi depozite ale flişului extern între care predomină
cele paleogen-miocene. În zona subcarpatică se dezvoltă depozite miocene la interior şi
depozite sarmato-pliocene către exterior. Dacidele externe şi Moldavidele, în facies de
fliş, cuprind mai multe unităţi tectonice şariate succesiv de la interior (vest) către
exterior (est): pânza de Ceahlău, pânza de Teleajen (pânza flişului curbicortical), pânza
de Macla, pânza de Audia (pânza şisturilor negre), pânza de Tarcău şi pânza de Vrancea
(unitatea parautohtonă marginală), la care se adaugă pânza subcarpatică (cu depozite
miocen inferioare şi medii în facies de molasă) ca unitatea cea mai externă
(Săndulescu M., 1984).
Avanfosa, restrânsă prin separarea pânzei subcarpatice (Săndulescu M. et al.,
1981), cuprinde depozite neosarmaţian-pliocene în facies de molasă încadrate unui flanc
intern cutat denumit Zona Cutelor Diapire, şi unui flanc extern necutat aşezat de la
marginea externă a structurilor cutate, peste platforma depresionată.
Fiecare din aceste unităţi corespunde, în mare, unei zone de sedimentare cu
alcătuire complexă, cu faciesuri proprii, diferite de la o unitate la alta pentru majoritatea
subdiviziunilor stratigrafice.
2.1.1. PÂNZA DE CEAHLĂU
Această unitate (cunoscută şi ca pânza internă superioară după M.G. Filipescu,

1955; unitatea vest-internă după I. Băncilă, 1958) include jumătatea internă a flişului
intern, delimitându-se între linia tectonică central-carpatică, la vest şi linia Lutu Roşu,
la est (fig. 2.1, 2.2, 2.3, 2.4, 2.5). Către vest, este încălecată fie de pânza flişului negru
sau de Baraolt, fie de pânzele central est-carpatice (îndeosebi de cea bucovinică), iar
25
către est încalecă la rândul său peste pânza de Teleajen. Contactul intern este acoperit de
depozitele depresiunii intramontane a Bârsei.
În bazinul râului Buzău, ocupă partea frontală de pe versantul estic al muntelui
Ciucaş. În acest sector, pânza de Ceahlău are caracter de cap tectonic şi este cunoscută
şi sub denumirea de pânza (digitaţia) de Bratocea (Popescu Gr., 1958) şi încalecă peste
depozitele cretacic-superioare din sinclinalul Boncuţa–Boroşneu. La nivel general, în
pânza de Ceahlău în partea centrală şi sudică au fost stabilite (Săndulescu M., 1964;
Ştefănescu M., 1969, 1976; Săndulescu M. et al., 1981) mai multe digitaţii care de la
interior spre exterior ar fi: Ciuc, Bratocea–Durău, Comarnic–Ticoş, Bodoc. În toate
digitaţiile apare flişul neocomian la st rat elor de S inaia urmat de litofaciesuri
particulare izocrone şi heteropice, ce dau aspectul de pânză plurifacială pentru Unitatea
de Ceahlău. După Mutihac V. (1990), complicaţiile tectonice, frecvente mai ales la sud
de depresiunea Bârsei, nu depăşesc amploarea unor cute-falii, neputând fi denumite
digitaţii. La sud de depresiunea Bârsei, în Munţii Bobu, flişul de Bobu încalecă peste
depozitele neocretacice din sinclinalul Pridvarea –Nebunu Sterp în lungul liniei Lutu
Roşu, fiind la rândul său încălecat dinspre vest de depozite barremian-apţiene în faciesul
st rat elor de Co mar nic –P iscu cu Braz i delimitând astfel o complicaţie (digitaţia
de Bobu a pânzei de Ceahlău, după Mutihac V., 1990; sau pânza de Bobu, externă
pânzei de Ceahlău, după Săndulescu M., 1984).
Pe lângă complicaţiile amintite, în pânza de Ceahlău se întâlnesc frecvent cute
anticlinale şi sinclinale, ce se pot urmări pe distanţe apreciabile.
În pânza de Ceahlău din bazinul superior al râului Buzău se întâlneşte o parte
(pachetul superior) (Murgeanu et al., 1964) a st rat elor de S inaia (Neocomian);
st rat ele de Co mar nic şi co mp lexul mar no s-grezos ruginiu al st rat elor de
P iscu cu Brazi (Murgeanu et al., 1959) (Barremian-Apţian); şi conglo merat ele de
Ciucaş–Zăganu (Albian). În general, aceste depozite prezintă înclinări spre vest, ca şi
formaţiunile cenomanian-turoniene, cu care Barremian-Apţianul ia contact, ocupând
astfel o poziţie geometrică superioară. Contactul anormal întâlnit sugerează ideea unei
încălecări a Barremian-Apţianului din pânza de Ceahlău peste Cenomanian-Turonianul
pânzei de Teleajen (Marinescu I., 1962 b). S-a putut explica, astfel, problema apariţiei
depozitelor calcaroase vracono-cenomaniene din valea Teliu. Aceste depozite apar
situate la cote cuprinse între 650–750m, pe când în Culmea Vârsae, în Dealul Cocoanele
şi în Muchia Cărbunările, apar depozite barremian-apţiene situate la cote cuprinse între
850–1050m. Legătura între aceste depozite se face prin şeaua din Dealul Predeal
(824m), pe unde trece şoseaua naţională. Deci, depozitele vracono-cenomaniene din
valea Teliu apar înconjurate de depozite mai vechi, situate la cote superioare. Ele
reprezintă astfel o apariţie în fereastră tectonică, constituind o dovadă certă în sprijinul
existenţei Unităţii de Ceahlău. Această pânză încalecă după linia Lutu Roşu peste
Unitatea de Teleajen (parautohton), reprezentată prin formaţiuni vracono-cenomaniene
şi turoniene (senoniene ?) (Marinescu I., 1962 b).
În regiunea cercetată, linia Lutu Roşu poate fi urmărită din Predeal, unde se
confundă pe o mică distanţă cu traseul şoselei naţionale, până în fundul Brădetului
(Dealul Dosul Brădetului). Din acest loc spre sud, linia traversează pârâul Mânecelul,
trece prin Muchia Carului cu strate de Comarnic, tăind diagonal Cretacicul superior cu
argile roşii, de la est. Mai departe, de la sud de gura pârâului Acrişului şi până la Vama
Buzăului, linia de încălecare este acoperită de terase şi aluviuni. La Vama Buzăului,
linia se situează în faţa Dealului Calvaria, unde conglomeratele apţiene iau contact cu
argile roşii, care apar mai sus în şea. Către sud, linia Lutu Roşu traversează Buzăul
26
Mare, trecând pe versantul stâng unde se menţine până la Boncuţa. Amploarea

încălecării Unităţii de Teleajen în bazinul superior al văii Buzăului este de cca. 6 km
(Marinescu I., 1962 b).
Fig. 2.1. Schiţa tectonică a părţii sudice a Carpaţilor Orientali

(după Săndulescu M., Ştefănescu M., 1981) (legenda pe verso).
27
28
Fig. 2.2. Secţiune geologică transversală prin Carpaţii Româneşti (după Săndulescu M., 1984):
1 – pânze dacidice interne; 2 – unitatea de Bihor; 3 – Transilvanide; 4 – pânza bucovinică; 5 – pânza sub-bucovinică; 6 – pânzele infrabucovinice;
7 – sutura dacidică externă; 8 – pânzele dacidice externe, a flişului negru şi de Baraolt; 9 – pânza dacidică externă de Ceahlău; 10 – pânza de Teleajen;
11 – pânza de Macla–Zagon; 12 – pânza de Audia; 13 – pânza de Tarcău; 14 – pânza de Vrancea; 15 – pânza subcarpatică; 16 – avanfosa str.s.;
17 – formaţiuni metamorfice (subşariate); 18 – formaţiuni sedimentare (subşariate); 19 – forfecarea intracrustală pânzelor central-est-carpatice.
29
Fig. 2.3. Harta geologică a văii superioare a Buzăului (după Harta Geologică a României,
scara 1:200.000, foile Covasna şi Braşov, 1970) (legenda pe verso).
30
31
32
Fig. 2.4. Coloana stratigrafică a flişului intern al Carpaţilor Orientali (după Harta Geologică a României, scara 1:200.000, foaia Covasna, 1970).
33
Fig. 2.5. Secţiuni geologice prin zona văii superioare a Buzăului (după Harta Geologică a României, scara 1:200.000, foaia Covasna, 1970).
2.1.2. PÂNZA DE TELEAJEN
Pânza de Teleajen (numită pânza internă inferioară după M.G. Filipescu, 1955;
unitatea est-internă de I. Băncilă, 1958; pânza flişului curbicortical, după I. Dumitrescu
et al., 1962) include jumătatea externă a flişului intern, şi cuprinde formaţiuni apţian
superioare, albiene, vraconiene, cenomanian-turoniene (senoniene ?) şi aflorează între
linia tectonică Lutu Roşu, la vest (după care este încălecată de pânza de Ceahlău) şi
linia internă = linia de Teleajen, spre est (după care încalecă la rândul ei peste pânza de
Macla şi uneori, chiar peste pânza de Audia (fig. 2.1, 2.2, 2.3, 2.4, 2.5).
Fruntea pânzei de Teleajen se urmăreşte continuu de la Zagon (Covasna) până la
Slon (Teleajen), după un contur festonat. Trasarea limitei de est prezintă unele
dificultăţi legate de unele asemănări de facies între seria flişului curbicortical şi seria de
Macla. Urmărirea detaliată a seriei de Macla pe baza intercalaţiilor de şisturi roşii,
permite, totuşi, separarea celor două unităţi.
În pânza de Teleajen din bazinul superior al râului Buzău se întâlnesc depozite
albian-vraconiene reprezentate printr-un fliş şistos-grezos cu intercalaţii de gresii
masive cunoscut sub denumirea de seria flişului curbicortical = seria de Teleajen
(Popescu, 1958) în care se individualizează în jumătatea superioară un orizont
(complex) grezos denumit gresia de S it a –Tăt aru–Cot umba ; depozite vraconian-
cenomaniene de facies pelagic descrise de Popescu (1958) sub denumirea de seria de
Dumbrăvioara, iar Băncilă (1958) descrie aceste depozite vraconian-cenomaniene la
care adaugă şi depozitele turonian-coniaciene sub denumirea de st rat e de Teliu ; şi
depozite santonian-maestrichtiene de tipul mar nelor de Gura Beliei.
De-a lungul liniei tectonice de Teleajen, seria curbicorticală ia contact şi cu
şisturile negre, adică cu orizontul şistos apţian, cu gresiile cuarţitice albiene şi cu
argilele roşii vraconiene. Dat fiind vârsta seriei curbicorticale, apropiată de cea a
şisturilor negre, după I. Marinescu (1962 b) linia de Teleajen este relativ apropiată de
limita stratigrafică a suitelor. Aceasta implică că încălecarea flişului est-intern peste
unitatea de la est, nu este prea mare, în bazinul superior al văii Buzăului, nedepăşind
1,5 km în Muchia Cătanelor. Totuşi, în această porţiune pânza de Teleajen (est-internă)
reuşeşte să acopere Vraconianul roşu venind în contact cu gresia de Siriu. Vraconianul
roşu nu apare decât în valea Zagonului, unde pânza se retrage. La sud de valea Siriului,
încălecarea pânzei de Teleajen pare să atingă 4 km. De remarcat că în pârâul Ruptura
(Zăbrătău), atât seria curbicorticală cât şi şisturile negre sunt răsturnate. În valea
Buzăului, la Crasna, linia de încălecare suferă o decroşare de cca. 750 m, datorită unei
falii dirijate aproape paralel cu râul Buzău.
În partea cea mai internă a pânzei de Teleajen se dezvoltă o zonă sinclinală
alungită (Boncuţa–Boroşneu), în care sunt larg dezvoltate depozitele cretacic-
superioare. Spre est, această zonă sinclinală este mărginită de o falie normală cu flancul
vestic coborât, ce se poate urmări continuu pe toată lungimea ei. Este posibil ca această
falie să fie mai nouă decât punerea în loc a pânzei, unele cute având o poziţie oblică faţă
de ea. La exteriorul faliei amintite mai sus, cea mai mare parte a pânzei de Teleajen
prezintă cute paralele, verticale sau deversate spre est. Aceste cute îşi păstrează ambele
flancuri, cele cu flanc invers, aflorând îndeosebi, spre partea frontală a pânzei. Aceste
cute sunt decroşate în Muntele Tătaru de o mare falie transversală a cărei vârstă este
posterioară şariajului, întrucât afectează şi suprafaţa de şariaj.
În cuprinsul Unităţii de Teleajen apar o serie de anticlinale şi sinclinale majore.
Dintre acestea se deosebesc anticlinalul Sita Buzăului, format din gresii vraconiene,
34
sinclinalul Tomoja deversat spre est la nord de valea Buzăului şi sinclinalul Saşilor, pe
al cărui flanc de est apare seria curbicorticală.
În privinţa stilului tectonic se observă că gresia de Sita–Tătaru–Cotumba şi
Cenomanianul grezos-conglomeratic se prezintă în cute largi asimetrice sau slab
deversate spre est. În schimb, seria curbicorticală albiană de pe marginea de est a
unităţii est-interne, prezintă cute strânse şi îngrămădite în apropierea liniei de Teleajen.
Pe măsură ce ne ridicăm în coloana stratigrafică apar gresiile vraconiene, aceste cute în
armonică dispar, instalându-se un regim de cute largi.
Acesta este fenomenul de dizarmonie tectonică, observat de G. Cernea (1952) în
flişul intern din Bucovina. Fenomenul se produce din cauza diferenţei de elasticitate şi
plasticitate dintre marno-argile (elasto-plastice) şi gresii (elasto-casante).
Deversarea cutelor spre est arată că au existat împingeri dinspre vest, care au
provocat încălecarea Unităţii de Teleajen peste Unitatea de Audia.
2.1.3. PÂNZA DE AUDIA
Această unitate (cunoscută şi ca pânza internă după I. Atanasiu, 1943; pânza

şisturilor negre după I. Băncilă, 1952; pânza de solzi după M.G. Filipescu, 1955; pânza
medio-internă după I. Băncilă, 1958; I. Dumitrescu et al., 1962), la zi, este delimitată de
linia tectonică internă = de Teleajen şi o altă limită tectonică la est de aceasta, denumită
linia de Audia (fig. 2.1, 2.2, 2.3, 2.4, 2.5). Ultima se urmăreşte de la graniţa de nord a
ţării până în bazinul văii Buzăului, de unde, spre sud-vest este acoperită tectonic de
pânza de Macla şi de pânza flişului curbicortical, pe sub care pânze se mai prelungeşte
de-a lungul curburii Carpaţilor Orientali pe o distanţă necunoscută. De la valea Doftanei
mai departe, este acoperită de depozitele post-paroxismale, însă reapare în valea
Ialomiţei pe care o traversează pe la sud de localitatea Fieni. Pe această distanţă, pânza
de Audia se desenează pe o zonă îngustă, uneori nedepăşind 200 m. Pe suprafeţe mai
largi aflorează din valea Moldovei spre nord, şi în partea sudică între valea Covasnei şi
Munţii Siriu. Spre vest, partea acoperită a pânzei de Audia se continuă pe o anumită
distanţă sub pânza de Teleajen.
La alcătuirea pânzei de Audia participă depozite de vârstă cretacică şi paleogenă.
Depozitele cretacice formează cea mai mare parte din pânza de Audia din care se poate
delimita Cretacicul inferior şi Cretacicul superior.
Cretacicul inferior este reprezentat prin ceea ce s-a numit facies silezian
constituit din depozite cu o factură specifică, nota caracteristică fiind dată de prezenţa şi
preponderenţa unor roci argiloase siltice, şistoase, adesea bituminoase, de culoare
neagră, pentru care motiv, întreg ansamblul de depozite a fost desemnat de V. Uhlig sub
numele de şisturile negre, deşi include o gamă largă de roci. După predominarea unora
sau altora din acestea, M.G. Filipescu et al. (1952, 1955) au separat trei complexe care
se succed pe verticală şi anume: complexul inferior sferosideritic, complexul median
şistos şi complexul superior al gresiilor silicioase glauconitice.
Co mplexul sferosider it ic include o alternanţă pararitmică de gresii
polimictice cu elemente de şisturi verzi, calcarenite, spongolite, argile şi siltite;
caracteristica acestui complex o constituie prezenţa sferosideritelor cu dezvoltare
lenticulară şi în pachete ce apar la diferite nivele. Grosimea complexului poate atinge
300 m şi, din el, Fr. Herbich şi apoi M.G. Filipescu et al. menţionează o faună cu
Neocomites neocomiensis, Leopoldia castelanensis, Pseudothurmania angulicostata,
Costidiscus recticostatus, Cheloniceras seminodosus etc., care conferă depozitelor
35
respective vârsta valanginian-apţiană medie. Complexul sferosideritic nu aflorează în tot

lungul pânzei de Audia, însă este bine deschis pe valea Covasnei şi pe valea Moldovei.
Co mplexul şist os este predominat lutitic şi pe lângă argile şi siltite de culoare
neagră sau verzuie, se mai întâlnesc intercalaţii de gresii, lidiene, spongolite, precum şi
unul sau două nivele subţiri de brecii sau gresii arcoziene cu fragmente de granodiorite
cu feldspat roz (furnizate de cordiliera cumană) şi elemente de şisturi verzi. Din
complexul şistos, care poate atinge 200 m grosime, M.G. Filipescu, I. Marinescu şi alţii
au identificat exemplare de Neohibilites apţiensis strombekiformis, Anahoplites
mantelli, Acanthoplites laticostatus etc., semnificative pentru intervalul Apţian
superior – Albian inferior. Complexul şistos are cea mai largă arie de aflorare din toate
complexele şisturilor negre. El este bine deschis, de exemplu, pe şoseaua care
traversează Obcina Feredeului.
Co mplexul gres iilor silic ioase glauconit ice , cu care se încheie suita
şisturilor negre, prezintă caractere care îl apropie de flişul tipic incluzând cu precădere
gresii silicioase dure, de culoare cenuşie-verzuie, cu glauconit (autigen), subordonat se
întâlnesc şisturi argiloase negre şi intercalaţii de brecii cu elemente de granodiorite cu
feldspat roz. Grosimea acestui complex atinge 150 m şi, din el, M.G. Filipescu citează
printre altele: Neohibolites minimus, Neohibolites minor, la care se adaugă
Parahibolites tourtiae, iar D. Grigorescu menţionează o microfaună cu Hedbergella
infracretacea, pe baza cărora complexul gresiilor glauconitice este atribuit Albianului
superior inclusiv Vraconianului. Depozitele acestui complex aflorează discontinuu în
pânza de Audia ocupând zonele axiale ale unor sinclinale. Caracterul oligomictic al
componentului arenitic indică o schimbare a sursei de alimentare. Localizarea ei este
dificilă, însă prezenţa nivelelor cu gresii arcoziene cu granodiorite arată că intermitent şi
pentru intervale scurte, cordiliera cumană continua să furnizeze material detritic.
Cretacicul superior se caracterizează prin predominarea depozitelor lutitice în
care sunt frecvente argile şi marne de culoare roşie. Suita acestor depozite debutează cu
un complex constituit din argile vărgate-roşiatice sau verzui-cenuşii, negricioase, cu
intercalaţii subţiri de gresii calcaroase; subordonat se întâlnesc roci silicioase (jaspuri,
radiolarite), tufite şi brecii cu elemente de granitoide. Din aceste depozite şi mai ales din
nivelele de brecii cu elemente de granitoide, I. Băncilă menţionează Neohibolites
ultimoides, iar M.G. Filipescu citează Rotalipora appeninica, indicând vârsta
cenomaniană. În continuitate de sedimentare se dezvoltă un al doilea complex,
predominant marnos, reprezentat prin marne verzui sau roşietice cu intercalaţii
subordonate de gresii calcaroase micacee. Din astfel de depozite, Elena Bratu a descris
o microfaună cu Rotalipora turonica, Praeglobotruncana stephani, Globotruncana
lapparenti etc., care atestă vârsta turonian-coniaciană. Pe alocuri, mai ales în partea
nordică, suita Cretacicului superior se încheie prin depozite argilo-siltice din care
L. Ionesi et al. citează o microfaună cu Nodellum velascoensis, Hormosina ovolum etc.,
indicând Senonianul superior.
Întreaga suită de roci de vârstă cenomanian-senoniană care se dezvoltă deasupra
complexului gresiilor glauconitice a fost inclusă de M.G. Filipescu (1955 a, b) în ceea
ce a denumit st rat e de Zagon. În cuprinsul pânzei de Audia, acestea aflorează pe mai
multe aliniamente marcând mai multe cute-solzi.
Marinescu I. (1962 a) separă depozitele cuprinse între seria şisturilor negre şi
gresia de Siriu sub denumirea de st rat e de Bot a.
36
Prezenţa mai frecventă în suita neocretacică a nivelelor de brecii cu granodiorite

cu feldspat roşu relevă o intervenţie şi mai activă a cordilierei cumane, iar existenţa
tufitelor sunt mărturii ale unei activităţi vulcanice mai puţin cunoscute.
Paleogenul se remarcă printr-o schimbare pronunţată de facies, caracterizată
prin predominarea arenitelor care constituie de fapt o trăsătură a unei bune părţi din
subzona flişului extern. Depozitele paleogene sunt reprezentate prin gresii polimictice,
micacee, cu episoade grosiere, în strate groase până la 4 –5 m, cu structuri externe
proeminente. Gresiile alternează cu strate subţiri de argile şi marne, uneori roşietice,
care numai rareori formează pachete de câţiva metri grosime. Aceste depozite, care ca
aspect nu se deosebesc cu nimic de ceea ce în restul flişului extern alcătuieşte gresia de
Tarcău, în pânza de Audia au o poziţie netă transgresivă şi discordantă. Ele se întâlnesc
din valea Moldovei spre nord, unde sunt numite gresia de Pr isaca –Tomnat ec, şi din
valea Covasnei spre sud până la valea Siriului, unde alcătuiesc gresia de S ir iu. Vârsta
lor a provocat multe discuţii controversate, însă problema a fost elucidată când L. Ionesi
a găsit în gresia de Prisaca–Tomnatec de pe pârâul Senator, afluent al Moldoviţei, o
asociaţie de foraminifere mari cu Nummulites gallensis, Nummulites uronensis,
Nummulites perforatus, Nummulites partschi, Nummulites distans, Nummulites
exponens, Discocyclina roberti etc., indicativă pentru Eocenul mediu-inferior, eventual
şi Paleocenul. Fragmentele şi impresiunile de inocerami şi chiar de amoniţi, citate din
diverse puncte din gresia de Siriu sau de Prisaca–Tomnatec, nu pot fi decât efecte ale
proceselor de remaniere.
Stabilirea vârstei paleogene a gresiilor de Prisaca –Tomnatec şi de Siriu infirmă
presupunerea că acestea ar constitui un „accident sedimentologic” între flişul marnos
grezos de Macla spre interior şi stratele de Horgazu spre exterior (est), gresiile în cauză
fiind mai tinere. Dimpotrivă, caracterul lor preponderent arenitic masiv se înscrie firesc
în evoluţia de ansamblu a zonei flişului în general şi a ariei flişului extern, în special.
Astfel, paroxismul neo-cretacic, care a dus la şariajul pânzei de Teleajen, a determinat şi
o ridicare a pânzei de Audia încât, spre sfârşitul Cretacicului, marea flişului extern se
restrânsese aproximativ la aria viitoarelor pânze de Tarcău şi de Vrancea. Apele au
revenit pe aria zonei de Audia în Paleogen, când interveniseră modificări în aria sursă
de alimentare cu material detritic. Principalul eveniment, din acest punct de vedere, l-a
constituit dispariţia cordilierei cumane. Prin înlăturarea acestui prag, alimentarea cu
material de origine carpatică a căpătat cale liberă pentru întreaga arie a flişului extern,
având ca prim efect formarea flişului grezos masiv (gresia de Prisaca –Tomnatec–Siriu)
din pânza de Audia şi gresia de Tarcău din pânza de Tarcău.
În bazinul râului Buzău, linia de Audia după care pânza de Audia încalecă peste
Oligocenul pânzei de Tarcău, se prezintă cu un contur festonat. De-a lungul acestei linii,
Oligocenul este prins sub suprafaţa de încălecare a şisturilor negre. Această linie a fost
observată în Fundul Găvanelor la est de Dealul Frumos, în izvorul Chimu şi în fundul
văii Bota Mare. Mai la sud, în Pârâul cu Tină, se poate observa în afloriment chiar
planul de încălecare pe care gresiile cuarţitice iau contact cu Oligocenul. Din acest loc,
linia şisturilor negre avansează spre sud până la est de Vf. Botiţa, după care intră în
valea Harţagului, menţinându-se către fundul afluenţilor de pe dreapta.
În valea Buzăului, linia de Audia se poate observa în amonte de gura pârâului
Harţagului. Mărimea încălecării pânzei şisturilor negre în regiunea cercetată este de cca.
3 km (I. Marinescu, 1962 b). Această amploare este comparabilă cu încălecările găsite
în Moldova de I. Băncilă (1955), autorul pânzei şisturilor negre = Unitatea de Audia.
37
În alcătuirea pânzei şisturilor negre se pot deosebi anticlinale, sinclinale şi mai

ales cute-solzi. Cutele din şisturile negre şi din ser ia st rat elor de Bot a se
caracterizează prin amplitudine mică şi faliere multiplă. Aceste cute, dirijate nord-sud şi
deversate către est, se încadrează în stilul alpin caracteristic flişului.
În Cretacicul superior grezos (gresia de S ir iu) din Unitatea de Audia se
remarcă următoarele cute şi solzi:
- sinclinalul Bocârnea–Ţepeluş, lung de peste 10 km, se dezvoltă din valea
Siriului (La Comori) până la nord de valea Buzăului. În flancul de vest, normal,
prezintă o decroşare la Crasna, datorită unei falii transversale. Sub gresia de Siriu din
flancul de vest, şisturile negre sunt răsturnate.
- sinclinalul Faţa Cheii (Cheia), se observă în valea Buzăului, având o falie pe
flancul de vest, care-l laminează la nord şi sud de râul Buzău, transformându-l în solz.
- sinclinalul Gâlma dintre Sirie, lung de peste 1 km, se prezintă deversat spre est
cu flancul de vest inversat.
- sinclinalul „Cota 1009” se dezvoltă la sud-est de Gâlma şi se prezintă deversat
spre est. Pe valea Siriului Mare, în capătul de sud-est al Muntelui Siriu se observă trei
cute faliate axial, care dispar către nord, pierzându-şi flancul dinspre vest prin faliere.
Dintre solzii de la nord, pe valea Buzăului se remarcă solzul Peştelui, solzul
Râşniţa–Coronguş, solzul Botiţa şi solzul „Cota 1054”; toate aceste elemente structurale
păstrându-şi flancul de est.
La contactul de la vest dintre gresia de Siriu, în poziţie normală, şi şisturile
negre cele mai interne, răsturnate, există un accident tectonic, după care gresia s-a
desprins probabil de pe şisturile negre.
2.1.4. PÂNZA DE MACLA
În partea de sud a pânzei de Audia, începând de la paralela localităţii Covasna, la

marginea vestică a acestei unităţi, Cretacicul superior se prezintă într-un facies oarecum
deosebit de acela al stratelor de Zagon (fig. 2.1, 2.2, 2.3, 2.4, 2.5). Deosebirea constă în
prezenţa flişului de tip curbicortical (caracteristic pânzei de Teleajen), în alternanţă cu
marne şi argile roşii (caracteristic pânzei de Audia). Acestora li se suprapune un fliş
şistos de culoare cenuşiu-închis, urmat de un fliş grezos cu arcoze. Apartenenţa acestor
depozite, desemnate în lucrări mai recente drept seria de Macla, la una sau alta din
unităţile învecinate (pânza de Teleajen sau pânza de Audia), a fost mult disputată, cei
mai mulţi opinând pentru încadrarea ei la pânza de Teleajen (Gr. Popescu; I. Băncilă).
Pe Harta Geologică a României, scara 1:200.000, este consemnată ca unitate tectonică
aparte (pânza de Macla–Zagon).
Această zonă este considerată a corespunde unei îndinţări de faciesuri (între
flişul curbicortical şi şisturile negre). Prezenţa marnelor şi a argilelor roşii, dar mai ales
a gresiilor arcoziene, arată că flişul de Macla are mai multe afinităţi cu pânza de Audia.
Aceasta s-ar fi dezvoltat pe versantul intern al cordilierei cumane. Cu caracterele
litofaciale amintite, flişul de Macla se urmăreşte spre sud până în valea Doftanei, iar mai
departe se regăseşte pe valea Ialomiţei la sud de localitatea Fieni.
Seria de Macla a fost considerată (Popescu Gr., 1958) ca reprezentând un facies
lateral al flişului curbicortical (în speţă a seriei de Teleajen) sau a fost înglobată
(Băncilă I., 1958) în partea superioară a acesteia din urmă. O parte din aflorimentele
aparţinând seriei de Macla – în sensul acordat în prezent – au fost cuprinse în stratele de
Zagon (Filipescu M.G., 1955), care erau ataşate „zonei de solzi”, adică pânzei de Audia.
38
Separarea unităţii mai întâi la sud de valea Buzăului (Popescu et al., 1691), apoi până la
Covasna (Dumitrescu et al., 1968) a delimitat aria de aflorare a acesteia. Conţinutul
litostratigrafic al unităţii a fost în cea mai mare parte precizat de Ştefănescu (1976,
1978).
Conturul de eroziune al planului de şariaj al pânzei de Macla se urmăreşte de la
Covasna – unde descrie o mică semifereastră şi un cap tectonic – spre sud şi apoi spre
sud-vest, până aproape în valea Teleajenului, unde este acoperit discordant de molasa de
Doftana.
Ea reapare în bazinul văii Dâmboviţa, aflorând între pânza flişului curbicortical
şi pânza de Tarcău. Extinderea spre vest, sub pânza flişului curbicortical, a fost dovedită
de forajele din valea Teleajenului. La nord de depresiunea Breţcu, formaţiuni aparţinând
pânzei de Macla au mai fost întâlnite – sub pânza flişului curbicortical – în forajul de la
Ghimeş (pe valea Trotuşului) şi, în afloriment, pe valea Brateşului (bazinul Tarcăului).
Pânza de Macla este încălecată de la interior de pânza flişului curbicortical care
o acoperă complet la nord de depresiunea Breţcu (cu excepţia văii Brateşului). Între
Covasna şi valea Siriului, pânza încalecă peste cea de Audia, pe care o acoperă apoi
complet şi ajunge în contact direct cu pânza de Tarcău.
Cele mai vechi depozite (Albian superior ? – Vraconian) cunoscute în pânza de
Macla îmbracă un litofacies asemănător cu cel al flişului curbicortical (exceptând
flişurile grezoase), cu particularitatea că admite intercalaţii de marne şi argile roşii.
Următorii doi termeni cuprind un fliş şistos cenuşiu închis (Vraconian-Turonian), urmat
de un fliş grezos arcozian (Turonian) (Ştefănescu, 1976). Începând cu Senonianul
superior, în pânza de Macla se urmăreşte o succesiune asemănătoare cu cea din pânza
de Teleajen = flişul curbicortical (Ştefănescu, 1976, 1978), arătând o omogenitate a ariei
de sedimentare a celor două unităţi. Molasa de Doftana reprezintă pentru pânza de
Macla depozite post-tectogenetice (post-pânză).
Structura internă a pânzei de Macla arată o imbricare avansată, în solzi fiind
antrenate şi depozite oligocen-miocene (facies de Slon) (Ştefănescu et al., 1980).
Şariajul pânzei este contemporan cu cel al pânzei flişului curbicortical, precum şi cu cel
al pânzei de Audia, înscriindu-se în faza stirică veche.
2.1.5. PÂNZA DE TARCĂU (= pânza de Skole)
Definită ca unitate plurifacială cu mai multe digitaţii (Dumitrescu I., 1948,

1952) este delimitată la interior de fruntea şariajului pânzei de Audia (valea
Buzăului – valea Siriului) sau a pânzei de Macla (valea Siriului spre vest), iar la exterior
are un contur festonat, de la valea Slănicului de Buzău, spre sud şi vest, pierzând
caracterul de şariaj şi trecând la falii inverse dispuse în releu (fig. 2.1, 2.2, 2.3, 2.5, 2.6,
2.7, 2.8, 2.9). Din bazinul văii Buzăului spre vest, partea frontală a pânzei de Tarcău
este acoperită discordant de depozitele molasice neosarmaţian-pliocene aparţinând
flancului intern al avanfosei. În bazinul râului Buzău, depozitele paleogen-miocen
inferioare din partea internă a pânzei de Tarcău alcătuiesc un fascicul de cute
convergente şi în afundare spre vest, orientate nord-est – sud-vest, afectate de falii
longitudinale axiale, verticale sau înclinate spre nord-vest. În aria de maximă afundare
axială dintre valea Teleajenului şi valea Prahovei, cuvertura post-tectogenetică stirică
veche, ce debutează cu Mo lasa de Do ft ana (Ştefănescu M., Mărunţeanu Mariana,
1980) şi se continuă cu al doilea episod molasic – Molasa de S lănic (post-
tectogeneza stirică nouă: Langhian/Kossovian), are dezvoltarea cea mai amplă.
39
40
Fig. 2.6. Harta geologică a văii mediane a Buzăului (după Harta Geologică a României, scara 1:200.000, foaia Ploieşti, 1967) (legenda pe verso).
41
42
Fig. 2.7. Coloana stratigrafică a flişului de facies intern al pânzei de Tarcău (după Harta Geologică a României, scara 1:200.000, foaia Covasna, 1970).
Fig. 2.8. Coloana stratigrafică a flişului de facies extern al pânzei de Tarcău

(după Harta Geologică a României, scara 1:200.000, foaia Ploieşti, 1967).
43
Fig. 2.8. Coloana stratigrafică a flişului de facies extern al pânzei de Tarcău (după Harta
Geologică a României, scara 1:200.000, foaia Ploieşti, 1967) (continuare de la p. 43).
44
45
Fig. 2.9. Secţiuni geologice prin zona văii mediane a Buzăului (după Harta Geologică a României, scara 1:200.000, foaia Ploieşti, 1967).
Neocomian-Albian. Cele mai vechi depozite cunoscute în pânza de Tarcău sunt

reprezentate de seria şisturilor negre ce aflorează în sâmburele unor structuri anticlinale
majore la Voineşti–Şiclău, Ghelinţa, Ojdula şi la izvoarele râului Bâsca Mică.
Cu unele caractere specifice, seria şisturilor negre din pânza de Tarcău are în
mare aceeaşi alcătuire ca şi în pânza de Audia (= pânza şisturilor negre). Şi aici s-au
distins trei complexe (Filipescu et al., 1952; Filipescu, 1955 a, b; Băncilă, 1955, 1958):
co mplexu l infer ior sferosider it ic , co mple xul median şist os şi co mplexu l
super ior al gresiilor silic io ase cu glaucon it . Acesta din urmă este bine
dezvoltat la Voineşti–Şiclău şi Ghelinţa, devenind mai puţin reprezentativ înspre nord,
la Ojdula (Săndulescu, Săndulescu, 1964 a, b), unde este redus la câteva intercalaţii
subţiri la partea superioară a seriei şisturilor negre care aici are un caracter predominant
şistos. Gresiile glauconitice din pânza de Tarcău se deosebesc întrucâtva de cele din
pânza de Audia prin conţinutul mai ridicat în carbonat de calciu.
Vraconian-Turonian. Depozitele atribuite Vraconian-Turonianului sunt
reprezentate în pânza de Tarcău de st rat ele de Lupchianu . Acestea aflorează pe
suprafeţe restrânse la Ojdula, Ghelinţa şi Voineşti–Şiclău însoţind apariţiile de şisturi
negre, peste care se aşează în succesiune normală.
St rat ele de Lupchianu au fost definite prima oară de Dumitrescu (1952) care
le situează „între şisturile negre şi stratele cu inocerami”. Mai târziu, Băncilă (1955)
întrebuinţează pentru acelaşi pachet denumirea de st rat e de Câr nu–Ş iclău. În
stratele de Lupchianu situate în bazinul văii Buzăului au fost separate două orizonturi,
inferior şi superior (sau orizontul gresiilor micacee masive cu marnocalcare)
(Săndulescu, Săndulescu, 1964 b).
St rat ele de Lupchianu infer io are (orizontul inferior) este alcătuit din
marne şi marnocalcare roşii şi verzi care spre partea superioară admit intercalaţii subţiri
de gresii calcaroase cu hieroglife. În baza acestui orizont se dezvoltă un pachet cu
grosimi variabile de tufite şi şisturi marnoase, tufite în plăci de 2–5 cm. Acestea se pot
lesne observa în valea Covasnei, la Şiclău şi la Ojdula pe valea Orbaiul Mic şi pe
drumul spre Lepşa. Din stratele de Lupchianu inferioare se citează (Săndulescu,
Săndulescu, 1964 b) şi câteva intercalaţii subţiri de microbrecii cu granodiorite roşii a
căror origine este pusă pe seama cordilierei cumane (Murgeanu, 1937).
St rat ele de Lupchianu super ioar e (orizontul gresiilor micacee masive cu
marnocalcare) sunt alcătuite din gresii calcaroase, micacee, cenuşiu-verzui, în bancuri
groase, ce admit intercalaţii de grosimi foarte variabile de marne şi marnocalcare.
Gresiile masive sunt bogate în fragmente de diabaze, porfirite şi diabaze spilitice,
caracter ce le deosebeşte de gresiile de Tarcău (Săndulescu, Săndulescu, 1964 b). Acest
orizont superior al stratelor de Lupchianu nu se mai întâlneşte spre nord probabil din
cauza efilării până la dispariţie a gresiilor masive. Spre sud, el mai este semnalat, în
condiţii mai puţin clare, în valea Bâsca Mare în legătură cu zona de aflorare a stratelor
de Horgazu de la Comandău (Săndulescu, Săndulescu, 1964 b).
Senonian-Danian. Partea superioară a Cretacicului superior este reprezentată în
pânza de Tarcău de st rat ele cu inocerami. Această denumire a fost întrebuinţată
pentru prima dată în valea Bistriţei de Athanasiu et al. (1927) pentru a desemna un
pachet de marnocalcare cenuşii cu fucoide şi de gresii calcaroase diaclazate, în care s-au
găsit fragmente şi exemplare întregi de inocerami. Aceşti autori şi, mai târziu, Atanasiu
(1943) întrebuinţează pentru acelaşi pachet de strate şi denumirea de st rat e de Hangu.
În succesiunea Senonianului din valea Bistriţei, autorii citaţi mai sus (Macovei, 1927;
Athanasiu et al., 1927) plasează stratele cu inocerami la partea lui superioară, descriind
46
în baza lor un alt orizont, st rat ele de T isaru . Între acestea din urmă şi stratele cu
inocerami, ei descriu un pachet cu marne, gresii calcaroase şi microconglomerate cu
elemente de şisturi verzi şi fragmente de organisme (echinide, bryozoare, spongieri).
Mai târziu prin lucrările lui Olteanu (1952, 1953) s-a arătat că stratele de Tisaru stau
deasupra stratelor cu inocerami având o vârstă eocenă, iar pachetul de gresii, marne şi
microconglomerate situat în baza lor ar conţine numuliţi. Dumitrescu (1952) arătând că
stratele de Tisaru din valea Bistriţei sunt sincronizate greşit cu cele din munţii Vrancei,
propune schimbarea denumirii primelor. Joja întrebuinţează pentru aceste strate mai
întâi denumirea de st rat e t isaro ide (1952) şi mai târziu denumirea de st rat e de
St raja (1954). Aceeaşi denumire este utilizată şi de Băncilă (1955).
În ceea ce priveşte st rat ele cu inocerami (= st rat ele de Hangu) ideile au
evoluat în sensul lărgirii acestei noţiuni. Unii cercetători (Joja, 1952; Băncilă, 1958)
înglobează la stratele de Hangu şi pachetul cu gresii şi microconglomerate organogene,
considerat de Athanasiu et al. (1927) în afara definiţiei iniţiale a acestor strate. Acest
pachet, în care Olteanu (1953) descrie numuliţi, a fost separat de Joja (1955) ca
orizontul superior al stratelor de Hangu. Din aceasta se poate deduce că numai orizontul
inferior al statelor de Hangu, corespunde cu definiţia iniţială a acestora.
În munţii Oituzului şi Vrancei de nord, Dumitrescu (1952) separă stratele cu
inocerami senoniene peste care, la baza Eocenului distinge pachetul cu
microconglomerate organogene cu elemente de şisturi verzi. Mai recent în Vrancea de
sud, Dumitrescu et al. (1959, 1960) disting deasupra stratelor cu inocerami un orizont
bazal cu şisturi roşii şi gresii sticloase verzi pe care îl consideră baza Paleogenului.
Toate consideraţiile de mai sus se referă la faciesurile intermediare şi externe ale pânzei
de Tarcău.
În zona faciesului gresiei de Tarcău, stratele cu inocerami au fost separate în
bazinul văii Buzăului în culcuşul gresiei de Tarcău de Murgeanu (fide Grigoraş, 1955),
Dumitrescu (1952) şi Grigoraş (1955). Băncilă (1955) separă faciesul intern al
Senonianului din zona gresiei de Tarcău sub denumirea de st rat e de Horgazu , a cărui
profil tip este considerată valea Horgazului de la Voineşti (Covasna). La baza gresiei de
Tarcău de deasupra stratelor cu inocerami (stratele de Horgazu) a fost separat mai târziu
(Săndulescu et al., 1962; Săndulescu, Săndulescu, 1964 a, b) un orizont bazal al gresiei
de Tarcău cu şisturi vărgate şi gresii verzi. La redactarea foii Covasna a Hărţii geologice
a României (1965) acest orizont bazal al gresiei de Tarcău a fost considerat sincron cu
orizontul bazal din zona faciesurilor intermediare din pânza de Tarcău şi cu stratele
tisaroide şi stratele de Piatra Uscată din unitatea marginală, toate aceste orizonturi fiind
considerate la baza Paleogenului. Cercetările lui Dumitrescu (1963 b, 1967), tind să
arate că stratele cu inocerami din bazinul văii Buzăului cuprind şi o parte din Paleocen,
în cuprinsul lor fiind înglobat şi pachetul cu microconglomerate organogene sau
echivalentul lor.
În cuprinsul pânzei de Tarcău din bazinul văii Buzăului se poate vorbi de două
faciesuri ale Senonianului: st rat ele de Horgazu la interior şi st rat ele de Hangu la
exterior.
Stratele de Horgazu au dezvoltarea lor maximă la Voineşti–Şiclău şi la sud de
Comandău în bazinul râului Bâsca Mare. Ele se mai întâlnesc de asemenea în
anticlinalul Ojdula pe suprafeţe restrânse. Sunt alcătuite dintr-o alternanţă deasă de
gresii calcaroase cenuşii, cu hieroglife, cu marne sau argile cenuşii şi verzui.
Marnocalcarele cu fucoide sunt extrem de rare şi uneori lipsesc pe toată grosimea
stratelor de Horgazu. Pe profilele bine deschise, în partea inferioară a stratelor de
47
Horgazu se individualizează un pachet caracterizat de prezenţa intercalaţiilor de argile şi

marne roşii. Fără a căpăta amploarea celor din partea inferioară, şisturi roşii se mai
întâlnesc şi la alte nivele în stratele de Horgazu (Băncilă, 1955; Săndulescu, Săndulescu,
1964 b).
În bazinul râului Bâsca Mare, la sud de Comandău, stratele de Horgazu admit în
jumătatea lor superioară intercalaţii de gresii micacee, uneori grosiere, în bancuri groase
(Săndulescu, Săndulescu, 1964 b).
Ca un caracter particular al stratelor de Horgazu ar putea fi amintit şi lipsa
elementelor de şisturi verzi dobrogene. Stratele de Hangu aflorează în pânza de Tarcău
pe marginile semiferestrei Vrancea, formând o bandă aproape continuă, precum şi în
cutele anticlinale mai ridicate la sud (Bâsca Mică, Hârboca, Giurgiu, Nereju–Furu) şi la
nord (nord-est de muntele Muşat) de aceasta. La alcătuirea lor iau parte în proporţie
aproape egală grezocalcare cenuşii dure, marnocalcare cu fucoide, cenuşii, uneori cu o
tentă vişinie, marne şi argile cenuşii, măslinii şi verzui. Către partea superioară se
intercalează gresii argiloase asemănătoare gresiei de Tarcău. Întreaga serie este
străbătută de numeroase diaclaze umplute cu calcit. La baza gresiilor sau în strate subţiri
se intercalează microconglomerate cu elemente de şisturi verzi.
Patul depozitelor senoniene din zona gresiei de Tarcău din bazinul râului Buzău,
reprezentat prin stratele de Lupchianu, este vizibil numai în partea internă a acesteia
(Comandău, Voineşti şi Ojdula).
Din stratele de Hangu sunt citate resturi fosile ca Inoceramus salisburgensis
Fug. et Kastn. (Pauliuc, 1962), Inoceramus balticus Böehn. (Grigoraş, 1955),
Parapachidiscus neubergicus la Poenile Sării (Georgescu în Dumitrescu et al., 1959),
Baculites vagina şi Neoancyloceras sp. pe valea Slănicului (Popescu et al., 1959) care
atestă vârsta senoniană a lor. Deşi asupra prezenţei Turonianului nu există nici o
indicaţie paleontologică în stratele de Hangu de la curbura Carpaţilor Orientali, nu este
exclus ca la partea lor inferioară să fie cuprins şi acest etaj. De asemenea, având în
vedere caracterul mai comprehensiv dat stratelor cu inocerami din pânza de Tarcău de la
sud de semifereastra Vrancei (Dumitrescu et al., 1959, 1960; Popescu et al., 1959) este
posibil ca acestea să cuprindă şi o parte din Paleocen.
PALEOGEN-MIOCENUL. Formaţiunile paleogen-miocen inferioare, proprii
pânzei de Tarcău, în bazinul râului Buzău, apar dezvoltate în două faciesuri ce
reprezintă continuarea sud-vestică a unor subunităţi structurale bine individualizate în
Moldova (Săndulescu M., 1984): un facies intern, caracterizat de flişuri grezoase masive
(gresiile de Tarcău în Eocen; faciesul de Pucioasa cu gresiile de Fusaru în Oligocen) ce
corespunde „digitaţiei gresiei de Tarcău” şi un facies extern, caracterizat de Eocenul în
facies de Colţi şi Oligocenul în facies bituminos cu gresii de Kliwa ce corespunde
„digitaţiei de Tazlău – Valea Rea” sau skibelor interne (Micu M., 1982). Faciesul intern
apare dezvoltat în structura intermediară (= pintenul) Smeuret –Homorâciu–Prăjani şi cu
caractere particulare, în structura nordică (= pintenul) Slon iar faciesul extern este
întâlnit în structura sudică (= pintenul) Lera–Văleni–Buştenari. Formaţiunile eocene şi
oligocen-miocen inferioare ale pintenilor sunt mărginite la sud de o linie tectonică
importantă de-a lungul căreia încalecă peste depozitele miocene.
Depozitele celor trei structuri paleogen-miocene sunt urmate de o secvenţă
predominant evaporitică, care la rândul ei este acoperită discordant de cuvertura
depozitelor neogene de molasă ce formează umplutura sinclinalelor de Slănic (la nord)
şi Drajna (la sud) (Săndulescu M. et al., 1995).
48
În pânza de Tarcău, Neozoicul este reprezentat de depozite paleocene, eocene,

oligocene şi miocene inferioare şi medii. Cele mai răspândite formaţiuni sunt cele
paleocene şi eocene în cadrul cărora s-au putut distinge patru faciesuri diferite
(fig. 2.10).
În faciesul gresiei de Tarcău şi în faciesul intermediar, se poate separa, în
bazinul văii Buzăului, Priabonianul de Paleocen-Luteţian. În schimb pentru faciesul de
Colţi şi cel marnocalcaros această separare este mai dificilă, Paleocenul şi Eocenul fiind
reprezentate împreună.
Paleocen-Luteţianul. Faciesul gresiei de Tarcău (fig. 2.3, 2.5, 2.7, 2.9, 2.10).
Denumirea de gres ie de Tarcău a fost introdusă în literatura geologică de Athanasiu
(1908), care o consideră ca fiind diviziunea inferioară a flişului eocen care nu suportă
Oligocen de tip Kliwa. Mai târziu, Atanasiu (1943) descrie gresia de Tarcău cuprinsă
între st rat ele de P lopu (în acoperiş) şi st ratele cu inocerami (în culcuş). El
presupune că spre interior (vest) gresia de Tarcău împietează şi asupra stratelor de Plopu
propunând pentru această zonă păstrarea denumirii de gresie de Uzu (Herbich, 1878).
Dumitrescu precizează că denumirea de gresie de Tar cău trebuie întrebuinţată în
sensul acordat iniţial de S. Athanasiu, pentru zona lipsită de Oligocen cu gres ie de
Kliwa.
O primă orizontare a gresiei de Tarcău a fost preconizată de Dumitrescu (1951,
1952) care distinge trei orizonturi: un orizont inferior cu gresie de Tarcău, un orizont
mediu constituit din pachete de gresie de Tarcău separate de intercalaţii de argile roşii şi
verzi şi gresii calcaroase, verzi sau cenuşii şi un orizont superior în care gresia de
Tarcău admite în unele regiuni intercalaţii conglomeratice. Grigoraş (1955) în valea
Buzăului şi Băncilă (1955) în zona gresiei de Tarcău dintre Covasna şi valea Bistriţei,
separă deasupra gresiei de Tarcău şi sub Oligocenul dezvoltat în faciesul gr esie i de
Fusaru, primul stratele de Plopu, cel de-al doilea st rat ele de Podu Secu pe care
echivalându-le cu stratele de Plopu le consideră reperul de separare al Eocenului de
Oligocen. Mai târziu, Săndulescu et al. (1962, 1964 a, b) separă la sud şi vest de
semifereastra Vrancei mai multe orizonturi în faciesul gresiei de Tarcău: orizo nt ul
bazal cu şisturi vărgate şi gresii verzi, gresia de Tarcău infer ioară , st rat ele de
Giurg iu–Ghelinţa şi gr esia de Tarcău super ioară . Aceasta din urmă suportă
stratele de Podu Secu sau stratele de Plopu.
În intervalul Paleocen-Luteţian au fost înglobate toate orizonturile separate în
faciesul gresiei de Tarcău cu excepţia stratelor de Podu Secu şi a stratelor de Plopu
(priaboniene).
Privită în ansamblu, gresia de Tarcău este un fliş grezos având o grosime de
1500–3000 m care admite şi intercalaţii de fliş argilo-grezos de tipul stratelor cu
hieroglife. În unele din aceste intercalaţii se întâlnesc şi argile roşii. Dintre aceste
intercalaţii cu argile roşii, ultimul şi cel mai important în succesiune stratigrafică a fost
separat sub denumirea de st rat e de Giurgiu –Ghelinţa (Săndulescu, Săndulescu,
1964 a). El este alcătuit dintr-o alternanţă de gresii calcaroase cenuşii şi argile cenuşii,
verzi şi roşii, având o grosime de 80–120 m. Primul din aceste nivele cu argile roşii a
fost denumit orizontul bazal, el caracterizându-se prin intercalaţii de gresii glauconitice
(spre exterior) sau cloritice (spre interior). Deasupra stratelor de Giurgiu–Ghelinţa se
dezvoltă ultimul pachet de gresie de Tarcău cu intercalaţii şistoase ce conţin uneori şi
marnocalcare şi în care se intercalează lentile de conglomerate cu micaşisturi şi gnaise
(conglo merat e de Backo , Dumitrescu, 1952).
49
50
Fig. 2.10. Paralelizarea formaţiunilor din Moldavidele Carpaţilor Orientali (din Roban, 2000).
Fig. 2.11. Afloriment în gresii masive de tip Tarcău în versantul stâng

al văii Buzăului (segment şosea valea Bonţului – valea Pascului).
Fig. 2.12. Pachet de strate decimetrice de gresii de Tarcău cu

structuri mecanice de tip urme erozionale de curent, urme de valuri,
urme de înfigere, urme deltoidale de alunecare de curent.
51
Fig. 2.13. Placare zid protecţie taluz şosea cu gresie de Tarcău cu structuri sedimentare
biotice de tip Taphrohelmintopsis, Sabularia şi structuri mecanice de curent.
Fig. 2.14. Structuri sedimentare biotice de tip Taphrohelmintopsis în gresii de

Tarcău – versantul stâng al văii Buzăului, amonte de viaductul Teherău.
52
Fig. 2.15. Structuri sedimentare mecanice de tipul urmelor deformaţionale deltoidale de

curent în gresii de tip Tarcău în versantul stâng al văii Buzăului, aval de viaductul Giurca,
segment şosea barajul Siriu – viaductul Giurca.
Fig. 2.16. Structuri sedimentare mecanice de suprasarcină (load casts) şi urme

deformaţionale deltoidale de curent în gresii de tip Tarcău – versantul stâng al văii
Buzăului, aval de viaductul Giurca, segment şosea barajul Siriu – viaductul Giurca.
53
Fig. 2.17. Structuri sedimentare mecanice de tip urme de curent, urme de înfigere,
urme de dragare în gresii de tip Tarcău în versantul stâng al văii Buzăului, amonte
de viaductul Teherău, segment şosea viaductul Teherău – viaductul Grămăticu.
Fig. 2.18. Structuri sedimentare mecanice de tip mecanoglife de eroziune

(crescent casts) axate pe bioglife în gresii de tip Tarcău, valea Bâsca Mare.
54
Fig. 2.19. Structuri sedimentare biotice de tip piste de nutriţie de

Palaeodictyon în asociaţie cu structuri mecanice de tip urme de saltaţie (prod
casts) în gresii de tip Tarcău, valea Bâsca Mare.
Fig. 2.20. Structuri sedimentare mecanice de tip urme de saltaţie (prod casts)
în asociaţie cu urme de eroziune (flute casts), striuri de dragare (groove
casts) şi bioglife (pe diagonală) în gresii de tip Tarcău, valea Zăbalei.
55
Din analiza conţinutului microfaunistic al gresiei de Tarcău s-au putut stabili

(Săndulescu, Săndulescu, 1964 b) două asociaţii caracteristice: pentru orizontul bazal cu
Hormosina ovolum Grzyb., Nodelum velascoense Cush., Rzehakina fissistomata Grzyb.,
Rzehakina epigona Rzk. etc. – paleocenă şi pentru gresia de Tarcău superioară – cu
Cyclammina amplectens Gryzb. şi Cystammina subgaleata Vasicek., eocenă medie.
Aceste repere microfaunistice permit încadrarea gresiei de Tarcău, în ansamblu, în
intervalul Paleocen-Luteţian.
Faciesul intermediar. Acest facies este dezvoltat între faciesul gresiei de Tarcău
şi faciesul de Colţi. La alcătuirea lui iau parte pachete de grosimi diferite de fliş grezos
de tipul gresiei de Tarcău ce alternează cu pachete formate dintr-o alternanţă de argile,
marne şi gresii calcaroase subţiri, de tipul stratelor cu hieroglife. Intercalaţiile de argile
roşii sunt cu totul subordonate. În baza acestei stive se dezvoltă însă un pachet cu argile
vărgate şi gresii glauconitice care poate fi comparat ca alcătuire petrografică cu
orizontul bazal al gresiei de Tarcău precum şi cu strat ele t isaro ide şi de P iat ra
Uscat ă din zona marginală.
Din acest facies intermediar se citează numuliţi la două nivele (la 100 m şi
500 m de baza lui) (Săndulescu et al., 1962). Din al doilea nivel cu numuliţi au fost
determinaţi (Bombiţă, 1961): Nummulites partschi de la Harpe, Nummulites
burdigaliensis de la Harpe, Nummulites rotularius Deshay., Nummulites subdistans de
la Harpe, Nummulites pustulosus Dow., Nummulites nitidus de la Harpe, asociaţia fiind
însă considerată în zăcământ secundar.
Paleocen-Luteţianul în facies intermediar suportă stratele de Plopu (Priabonian)
şi un Oligocen cu caractere mixte (cu gresii de Kliwa şi gresii de Fusaru) înspre partea
internă a ariei de răspândire a faciesului intermediar şi cu caracter bituminos (cu gresii
de Kliwa), spre exterior.
Priabonianul. În aria de răspândire a celor două faciesuri ale Paleocen-
Luteţianului, descrise mai sus, depozitele priaboniene îmbracă la rândul lor două
faciesuri. Spre interior pe cea mai mare parte a zonei gresiei de Tarcău se dezvoltă
st rat ele de Podu Secu , iar spre exterior st rat ele de P lopu .
St rat ele de Podu Secu (denumire introdusă în literatura geologică de
Băncilă, 1955), sunt alcătuite dintr-o alternanţă deasă, de gresii calcaroase frecvent
diaclazate, marne şi argile cenuşii şi verzi, uneori cu fucoide. Frecvent se intercalează
marnocalcare cenuşii. Intercalaţiile de şisturi roşii lipsesc.
St rat ele de P lopu , denumire introdusă de Atanasiu (1943), sunt reprezentate
de un fliş argilo-grezos de tipul stratelor cu hieroglife în care, mai ales înspre partea lui
inferioară se intercalează frecvent şisturi roşii.
Atât în stratele de Podu Secu cât şi în stratele de Plopu se individualizează la
partea lor terminală un nivel marnocalcaros, mar nele cu glo biger ine . Acest nivel al
marnelor cu globigerine admite intercalaţii sau uneori este înlocuit total de gresii în
bancuri groase. În stratele de Podu Secu aceste gresii sunt de tipul gresiei de Fusaru şi
poartă denumirea de gresia de Fusaru bazală (Băncilă, 1955); în stratele de Plopu
aceste gresii sunt cuarţoase, verzui sau albicioase, de tipul gresiilor de Kliwa şi sunt
cunoscute sub denumirea de gres ie de Lucăceşt i.
56
Pachet şistos
de arenite Arenite submetrice
în alternanţă cu Argile cenuşii-verzui cu frecvente structuri Pachet şistos de arenite centimetrice cu silto-lutite de 1–2 cm
centimetrice
siltolutite de 1–2 cm biotice de tip borings
cu siltolutite
submetrice
FORMAŢIUNEA GRESIEI FORMAŢIUNEA DE PODU SECU

DE TARCĂU
Fig. 2.21. Imagine panoramică la topul Eocenului care surprinde contactul dintre Formaţiunea gresiei de Tarcău şi Formaţiunea de
Podu Secu – versantul stâng al văii Buzăului, aval de barajul Siriu, în curba drumului limitrof bazei deversorului barajului.
57
58
Pachet de cca. 10 m
de arenite masive Debris flow (cca. 8 m)
Pachet şistos de Argile cenuşii- Arenite decimetrice în Arenite centimetrice în Arenite submetrice în alternanţă cu siltolutite
arenite centimetrice cu verzui cu alternanţă cu siltolutite alternanţă cu siltolutite de 1–2 cm cu frecvente structuri biotice
silto-lutite de 1–2 cm frecvente de 1–2 cm decimetrice cu structuri (borings) şi structuri deformaţionale
structuri biotice biotice (borings) deltoidale de curgere subacvatică
de tip borings
FORMAŢIUNEA DE PODU SECU
Fig. 2.21. Continuare – imagine panoramică la topul Eocenului care surprinde contactul dintre Formaţiunea gresiei de Tarcău şi
Formaţiunea de Podu Secu – versantul stâng al văii Buzăului, aval de barajul Siriu, în curba drumului limitrof bazei deversorului barajului.
Fig. 2.22. Imagine panoramică la topul Eocenului în pachetele arenitice–silto-lutitice ale Formaţiunii de Podu Secu cu vizualizarea
megacurgerii de tip debris flow şi a bazei pachetului suprajacent de 10 m de gresii masive grosiere cu structuri de suprasarcină (load casts).
59
60
Fig. 2.23. Pachet şistos constituit dintr-o alternanţă de gresii şi silto-lutite în Formaţiunea de Podu Secu
(versantul stâng al văii Buzăului, segment şosea casa Apele Române – barajul Siriu).
Fig. 2.24. Imagine panoramică asupra megacurgerii de tip debris flow din Formaţiunea de Podu Secu din
versantul stâng al văii Buzăului, aval de barajul Siriu în prima curbă a drumului către casa Apele Române.
Fig. 2.25. Detaliu asupra megacurgerii de tip debris flow din Formaţiunea de Podu Secu din versantul
stâng al văii Buzăului, aval de barajul Siriu în prima curbă a drumului către casa Apele Române.
61
Fig. 2.26. Megacurgere de tip debris flow – mud flow în Formaţiunea de Podu Secu
din versantul stâng al văii Buzăului, la cca. 150 m amonte de viaductul Teherău.
Fig. 2.27. Detaliu asupra megacurgerii de tip debris flow – mud flow din Formaţiunea de
Podu Secu din versantul stâng al văii Buzăului, la cca. 150 m amonte de viaductul Teherău.
62
Fig. 2.28. Detaliu asupra structurilor de suprasarcină de la baza pachetului de gresii şi microconglomerate
masive suprajacent megacurgerii de tip debris flow din Formaţiunea de Podu Secu din versantul stâng al
văii Buzăului, segmentul de drum dintre casa Apele Române şi barajul Siriu.
Fig. 2.29. Structuri de suprasarcină în pachetul de gresii şi microconglomerate masive suprajacent

megacurgerii de tip debris flow din Formaţiunea de Podu Secu din versantul stâng al văii Buzăului,
segmentul de drum dintre casa Apele Române şi barajul Siriu.
63
Fig. 2.30. Detaliu asupra pachetului de gresie microconglomeratică suprajacent megacurgerii

de tip debris flow din Formaţiunea de Podu Secu din versantul stâng al văii Buzăului, segmentul
de drum dintre casa Apele Române şi barajul Siriu.
Fig. 2.31. Structuri sedimentare mecanice deltoidale de alunecare din curent în gresiile pachetului
suprajacent megacurgerii de tip debris flow din Formaţiunea de Podu Secu din versantul stâng al
văii Buzăului, segmentul de drum dintre casa Apele Române şi barajul Siriu.
64
Fig. 2.32. Structuri sedimentare biotice de tip borings şi mulaje de galeţi moi pe gresii masive ale
pachetului suprajacent megacurgerii de tip debris flow din Formaţiunea de Podu Secu din
versantul stâng al văii Buzăului, segmentul de drum dintre casa Apele Române şi barajul Siriu.
Fig. 2.33. Structuri sedimentare biotice de tip borings şi urme de reptaţie la baza ultimului banc de
gresii masive suprajacent megacurgerii de tip debris flow din Formaţiunea de Podu Secu din
versantul stâng al văii Buzăului, segmentul de drum dintre casa Apele Române şi barajul Siriu.
65
Fig. 2.34. Structuri sedimentare mecanice de tip ripple-marks pe faţa superioară

a unei gresii cu stratificaţie oblică din Stratele de Plopu din valea Caşoca.
Fig. 2.35. Structuri sedimentare biotice – urme de hrănire de tip Palaeodictyon în

asociaţie cu piste de reptaţie de viermi în Stratele de Plopu, valea Caşoca.
66
Fig. 2.36. Structuri sedimentare biotice de tip piste de reptaţie de tip Belorapha (Fuchs 1895)
în asociaţie de Palaeodictyon în curs de construcţie, Stratele de Plopu, valea Caşoca.
Fig. 2.37. Structuri sedimentare biotice de tip piste de reptaţie de viermi

tip Helminthoidea în Stratele de Plopu din valea Caşoca.
67
PALEOCEN-EOCENUL. Faciesul de Colţi (fig. 2.3, 2.5, 2.6, 2.7, 2.8, 2.9,
2.10). Acest facies are o alcătuire litologică destul de uniformă fiind reprezentat de un
fliş de tipul stratelor cu hieroglife, în care alternează des, gresii cu argile şi marne
cenuşii şi verzi, gresiile fiind uneori curbicorticale. Spre partea superioară apar
intercalaţii de şisturi roşii care corespund celor din stratele de Plopu. Cu această
alcătuire faciesul de Colţi se dezvoltă în bazinul văii Buzăului şi Slănicului pe toată
lărgimea părţii externe a pânzei de Tarcău. Spre nord şi nord-vest de valea Slănicului, în
faciesul de Colţi se mai păstrează câteva intercalaţii cu totul subordonate de gresie de
Tarcău (Grigoraş, 1955; Popescu et al., 1959) care marchează trecerea gradată spre
faciesul intermediar. Tot în această zonă în partea inferioară a faciesului de Colţi se
intercalează calcare grezoase, uneori silicifiate, cu zone microconglomeratice ce conţin
fragmente de şisturi verzi şi numuliţi (Nummulites partschi de la Harpe, Nummulites
burdigaliensis de la Harpe, Nummulites variolarium de la Harpe, Nummulites
chavannesi de la Harpe, Nummulites globulus Leym.) şi discocycline (Discocyclina
nummulitica Gumb., Discocyclina roberti Douv.) (Popescu et al., 1959).
Faciesul de Leşunţ (marnocalcaros). Acest facies se dezvoltă la sud de valea
Zăbalei în partea frontală a pânzei de Tarcău în bazinul văii Râmnicului. În acest facies
se poate distinge un orizont inferior alcătuit din grezocalcare cu chaille-uri, gresii
calcaroase dure, marne şi argile verzi, cenuşii şi roşii şi un orizont superior cu argile şi
marne cenuşii, verzi şi roşii şi gresii calcaroase subţiri. Din grezocalcare s-au determinat
orbitoizi şi numuliţi (Asterodiscus stellaris Bunn., Discocyclina nummulitica Gumb.,
Nummulites budensis Hantk.) (Popescu et al., 1959).
Este de remarcat faptul că faciesul calcaros nu ocupă în această parte a pânzei de
Tarcău o zonă longitudinală bine individualizată. La sud-vest de valea Râmnicului el
este înlocuit treptat, pe direcţie, de faciesul de Colţi, care ajunge la sud de valea
Slănicului până la marginea zonei flişului.
OLIGOCEN-MIOCENUL. În cuprinsul pânzei de Tarcău, Oligocen-Miocenul,
ca şi Paleocen-Eocenul, prezintă mai multe faciesuri: faciesul de Slon şi faciesul de
Fusaru–Krosno la interior, faciesul bituminos cu gresii de Kliwa la exterior şi un facies
intermediar mixt, între ultimele două faciesuri.
Depozitele oligocen-miocene comune Moldavidelor se vor trata separat în
capitolul de litostratigrafie a Miocenului.
2.1.6. PÂNZA SUBCARPATICĂ
În accepţiunea lui Săndulescu M. (1984), cea mai externă unitate a moldavidelor

este pânza subcarpatică, constituită din depozite miocene inferioare şi medii în facies
predominant de molasă (fig. 2.1, 2.2, 2.3, 2.5, 2.6, 2.9, 2.38). Separată iniţial de Mrazec
şi Voiteşti (1914), ca pânză incipientă, şariată peste formaţiunea cu sare depusă pe
vorland, această unitate a fost confirmată, ulterior, de foraje şi a fost denumită de I.
Băncilă (1958), unitatea pericarpatică. Predominarea depozitelor de molasă, precum şi
acoperirea ei, spre vest de valea Buzăului, de molase sarmaţian-pliocene, a determinat
încadrarea acestei unităţi la zona internă a avanfosei (Dumitrescu I. et al., 1962;
Dumitrescu I., Săndulescu M., 1970).
Restrângerea avanfosei, în timp şi spaţiu, la depresiunea care găzduieşte
sedimentarea molasică neosarmaţian-pliocenă (Săndulescu M. et. al. 1981 a, b) post-
tectogenetică (post-attică) în raport cu cele mai noi şariaje dă posibilitatea unei definiri
precise a pânzei subcarpatice (Săndulescu M., 1984). Astfel, limita externă a pânzei
68
subcarpatice este marcată de încălecarea depozitelor miocene peste cuvertura de

platformă a vorlandului de-a lungul faliei pericarpatice. Falia pericarpatică este vizibilă
în afloriment de la graniţa de nord la valea Trotuşului, de unde, spre sud, este
determinată din date de foraj, fruntea pânzei subcarpatice fiind acoperită discordant de
molasa neosarmaţian-pliocenă a avanfosei externe str.s.
Fig. 2.38. Coloana stratigrafică a formaţiunilor pânzei subcarpatice (după Harta Geologică a României, scara 1:200.000, foaia Covasna, 1970).
69
Între valea Trotuşului şi valea Buzăului, falia pericarpatică este înlocuită la

interior de o altă falie inversă, falia Caşin–Bisoca, mult mai tânără, intrapleistocenă,
contemporană deformărilor tectogenezei valahe, falie, care în acest sector limitează la
exterior pânza subcarpatică. La sud de valea Buzăului, delimitarea pânzei subcarpatice
este marcată în afloriment de conturul frontal al pânzei cutelor marginale sau al pânzei
de Tarcău.
Pânza subcarpatică conţine depozite priaboniene (strate de Bisericani), oligocene
(în facies bituminos-menilitic, cu gresii de Kliwa sau conglomerate), dar mai ales (şi în
cadrul perimetrului), depozite ale molasei miocen inferioare. Dintre digitaţiile separate
în sectorul Subcarpaţilor Moldovei: internă sau de Măgireşti–Perchiu (cu o molasă
roşie grezoasă şi două nivele de gipsuri în schlierul Miocen inferior – Langhian bazal);
mediană sau de Pietricica (cu molase conglomeratice în baza celei roşii, heterocrone şi
cu un nivel – cel superior – de gipsuri); externă sau de Valea Mare, în cadrul
perimetrului, sunt prezente formaţiuni ale digitaţiei Măgireşti–Perchiu şi ale digitaţiei de
Pietricica. Aceste formaţiuni apar ca petece de eroziune de sub depozitele flancului
intern, cutat, al avanfosei.
2.1.7. AVANFOSA
Restrânsă prin definirea pânzei subcarpatice, prezintă un flanc intern cutat,

dezvoltat de la valea Râmnicului Sărat spre sud şi vest, care în sudul curburii Carpaţilor
Orientali este denumit Zona Cutelor Diapire şi un flanc extern, necutat, dezvoltat ca o
depresiune asimetrică cu marginea internă sprijinită pe elementele cutate ale catenei
carpatice (fig. 2.1, 2.2, 2.5, 2.6, 2.9, 2.39). Limita internă a avanfosei este marcată la
nord de valea Trotuşului – de falia pericarpatică, la sud de ea – de falia Caşin–Bisoca şi
prelungirea ei, falia Plopeasa; iar de la valea Buzăului spre vest, de conturul de eroziune
al depozitelor neosarmaţian-pliocene; contur ce acoperă discordant elemente din ce în
ce mai interne pe măsura apropierii de valea Dâmboviţei. Limita externă a avanfosei
este convenţională, fiind marcată de îngroşarea accentuată a depozitelor neosarmaţian-
pliocene ale cuverturii de platformă, îngroşare materializată într-o flexură mai mult sau
mai puţin evidentă.
Limita dintre cele două flancuri ale avanfosei este marcată de asemenea de o
flexură, reprezentând mularea frontului de încălecare a faliei pericarpatice determinat în
foraje. Zona Cutelor Diapire cuprinde depozite ale molasei superioare sarmaţian-
pliocene, şi mai este cunoscută şi sub numele de Zona mio-pliocenă. Ea este rezultatul
cutărilor valahe ce au afectat un segment al forlandului Carpaţilor cuprins între falia
intramoesică la vest şi falia Peceneaga–Camena la nord, activ în subducţia spre orogen.
De la valea Buzăului spre sud, falia Caşin–Bisoca cu ramificaţia ei Plopeasa îşi
pierde din importanţă, pânza subcarpatică îşi pierde caracterul plurifacial fiind
reprezentată prin depozite asemănătoare numai digitaţiei Măgireşti–Perchiu, iar
delimitarea pânzei subcarpatice de avanfosă se face dificil, numai prin conturul de
eroziune al depozitelor sarmaţian-pliocene.
În concluzie, geotectonic (Săndulescu M., 1984), în constituţia Subcarpaţilor
Munteniei intră unităţile externe ale Moldavidelor, reprezentate prin Pânza de Tarcău,
Pânza Cutelor Marginale şi Pânza Subcarpatică (ultimele două fiind acoperite aproape
în totalitate de Pânza de Tarcău) precum şi partea internă a avanfosei carpatice,
cunoscută sub numele de Zona Cutelor Diapire. Contactul dintre pânzele moldavidice şi
avanfosa internă este acoperit de depozite neosarmaţian-pliocene.
70
Fig. 2.39. Coloana stratigrafică a formaţiunilor avanfosei carpatice

(după Harta Geologică a României, scara 1:200.000, foaia Ploieşti, 1967).
Principalele deformări tectonice, care au afectat depozitele neogene aparţin

tectogenezelor: (1) stirică veche (intra-burdigaliană); (2) stirică nouă (intra-badeniană),
când s-a produs şariajul principal al Pânzei de Tarcău şi a Cutelor Marginale; (3)
moldavă (intra-sarmaţiană), care a determinat încheierea şariajului Pânzei Subcarpatice
şi (4) valahă (intra-pleistocenă). Tectogenezele stirice au avut drept ecou în Subcarpaţii
Munteniei, depunerea evaporitelor şi anume, gipsurile inferioare sau formaţiunea cu
sare inferioară (intra-burdigaliană), respectiv, formaţiunea cu sare superioară
(langhiană).
Formaţiunile neogene molasice, aparţinând zonei externe a flişului, sunt intens
cutate şi faliate, fiind prinse în structuri înalte = anticlinorii, anticlinale faliate
(„pintenii” de Slon–Măneciu, de Homorâciu, de Văleni) sau coborâte (sinclinalele de
Slănic şi de Drajna). Pintenii, mai ales cel de Văleni, au complicaţii anticlinale sau
sinclinale, intens tectonizate.
71
Sedimentele neogene molasice, dezvoltate în Zona Cutelor Diapire, prezintă mai

multe structuri plicative cu aspecte variabile de la un sector la altul (Săndulescu M. et
al., 1968). Astfel, în regiunea văii Buzăului stilul de cutare este ejectiv cu sinclinale
largi separate de anticlinale diapire înguste (cu nuclee de sare intra-burdigaliană). În
bazinele văilor Cricovului şi Teleajenului se individualizează un sector sudic, în care
cutele au o poziţie structurală mai coborâtă şi un sector nordic, cu cute solzi, ridicate şi
deversate spre sud.
După Săndulescu M., Mariana Mărunţeanu şi Popescu Gh. (1995) în sectorul
sudic al Carpaţilor Orientali (implicit în bazinul văii Buzăului) există formaţiuni miocen
inferioare şi medii ce se regăsesc: în cadrul pânzelor moldavidice externe, respectiv
Pânza de Tarcău şi Pânzele subcarpatice, cu încălecări miocen medii şi, în cadrul
cuverturilor post-tectonice (cuverturi post-pânză = neoautohtone) şi formaţiuni miocen
superioare şi pliocene ce formează umplutura Avanfosei şi a unor depresiuni
intramontane. Limita Oligocen/Miocen nu este subliniată de schimbări litologice, ea
traversând unităţi stratigrafice omogene, izocrone sau heteropice.
Formaţiunile miocen inferioare şi medii (din cuprinsul moldavidelor şi
cuverturilor post tectonice) cuprind următoarea succesiune (Săndulescu M. et al., 1995):
formaţiuni bituminoase şi de fliş oligocen-miocen inferioare; formaţiuni evaporitice
miocen inferioare; formaţiunile molasei inferioare; formaţiunile molasei miocen medie.
Formaţiunile miocen superioare şi pliocene (din cuprinsul umpluturii avanfosei)
cuprind depozite în facies salmastru atribuite Meoţianului şi Ponţianului şi respectiv,
Dacianului şi Romanianului.
2.2. LITOSTRATIGRAFIA MIO-PLIOCENULUI – DETALIU
2.2.1. FORMAŢIUNI BITUMINOASE ŞI DE FLIŞ

OLIGOCEN–MIOCEN INFERIOARE
În aria investigată depozitele de vârstă oligocen-miocen inferioară se regăsesc în

pânza de Tarcău sub două litofaciesuri specifice (Săndulescu M. et al., 1995): un
litofacies intern (lit o faciesul Fusaru –Pucioasa ) în continuarea Eocenului în faciesul
gresiei de Tarcău cu arie sursă carpatică, în structura Monteoru –Smeuret–Homorâciu şi
(cu caractere particulare) în structura Slon, şi un litofacies extern (lit o faciesu l
bit uminos cu gresie de Kliwa ), în continuarea Eocenului în faciesul de Colţi, în
structura Lera–Văleni–Buştenari, cu arie sursă situată în forland, între care se situează
litofaciesuri de tranziţie, cu interferarea ariilor sursă.
2.2.1.1. Litofaciesul bituminos cu gresii de Kliwa

(Popescu Gr., 1952; Pătruţ I., 1955)
Urmând dezvoltării tipice a „Marnelor cu Globiger ine ” din Priabonianul

terminal (cunoscute în întreaga arie tethysiană), odată cu începutul Oligocenului
caracteristicile mediului depoziţional se schimbă, trecându-se la condiţii anoxice care au
predominat de-a lungul întregului Oligocen şi a unei părţi din Miocenul inferior. Ca
urmare a acestui fapt, în partea externă a Domeniului Moldavidic se dezvoltă, în
secvenţe succesive, argile bituminoase (şisturi disodilice), silicolite bituminoase
(menilite) care la unul sau două momente (în zone diferite) au fost „parazitate” de veniri
72
de mase importante de ortocuarţite având ca arie sursă marginea forlandului

(actualmente subşariată sub pânzele moldavidice). Ele constituie Gresia de Kliw a
care în sectorul studiat al Pânzei de Tarcău apare la două nivele, corespunzătoare
Gresie i de Kliwa infer io are şi Gresie i de Kliwa super ioar e = Nis ipur ile de
Buşt enar i (tabelul nr. 1, după Săndulescu M.et al., 1995).
Nivelele silicolitice (menilitele) constituie cele mai bune repere de corelare şi în
general, sunt două nivele: Menilit ele I nfer ioare (asociate cu calcare marnoase
bituminoase = Mar ne brune bit uminoase ) şi Menilit ele Super ioare (fără Marne
bituminoase). Pe alocuri, în Pânzele Subcarpatice şi Pânza de Vrancea (Pânza Cutelor
Marginale), în Moldova, se citează şi un al treilea nivel menilitic: Menilit ele
Ter mina le (tabelul nr. 1, după Săndulescu M. et al., 1995).
Succesiunea formaţiunilor litofaciesului extern, bituminos cu Gresia de Kliwa
(Popescu Gr., 1952; Pătruţ I., 1955; Ştefănescu M. et al., 1993) cuprinde:
(1) Formaţ iunea menilit elor infer ioare cu mar ne bit umino ase; (2)
For maţ iunea disodilelor infer io are (fig. 2.40, 2.41); (3) For maţ iunea gresie i
de Kliwa infer ioară (fig. 2.42); (4) Formaţ iunea de Topile le; (5)
For maţ iunea de Podu Mor ii; (6) For maţ iunea de Buşt enar i; (7)
For maţ iunea Menilit elor Super io are = Formaţ iunea de St archio jd.
Limita Oligocen/Miocen este situată sub For maţ iunea menilit elo r
super io are, în cuprinsul For maţ iunii şist ur ilor disodilice super ioar e (în Pânza
Cutelor Marginale) sau în cuprinsul For maţ iunii de Topilele (Ştefănescu M. et al.,
1993) în Pânza de Tarcău (fig. 2.42).
Fig. 2.40. Formaţiunea disodilelor inferioare (Oligocen) cu rare gresii de tip Kliwa cu
structuri de suprasarcină (load casts) în afloriment la Siriu, în versantul stâng al văii
Buzăului, la cca. 750 m amonte de confluenţa cu pârâul Caşoca.
73
Tabelul nr. 1. Corelarea unităţilor litostratigrafice oligocene, miocene inferioare şi medii
din Moldavidele externe în Carpaţii Orientali (după Săndulescu M. et al., 1995, modificat).
74
PÂNZA DE TARCĂU PÂNZA CUTELOR MARGINALE PÂNZA SUBCARPATICĂ
Conglomerate şi gresii VOLHYNIAN
Formaţiunea de Telega
Formaţiunea de Telega (= Şisturile cu radiolari + Marnele cu Spirialis) (Şisturi cu radiolari + Marnele Formaţiunea de Haloş KOSSOVIAN
cu Spirialis)
Brecia de Cosmina (Formaţiunea evaporitică) Brecia de Cosmina (Formaţiunea evaporitică)
Formaţiunea de Câmpiniţa Formaţiunea de Răchitaşu LANGHIAN
Formaţiunea de Câmpiniţa (Tuful de Slănic) (Tuful de Slănic)
Formaţiunea Schlier-ului cenuşiu

Formaţiunea de Doftana
Gipsul de Perchiu
Formaţiunea
de Tescani
Formaţiunea de Hârja Formaţiunea de Măgireşti
Conglomeratele
Conglomerate BURDI-
de Brebu GALIAN
de Pietricica
Formaţiunea de Cornu Gresia de Condor
Formaţiunea de Sărata = Gipsurile inferioare Formaţiunea de Sărata (Formaţiunea cu sare)
Formaţiunea de Starchiojd Formaţiunea de Goru–Mişina – Menilitele terminale

(Disodilele şi menilitele superioare) Formaţiunea de Starchiojd = Menilitele superioare
Formaţiunea de Buştenari
Formaţiunea de Vineţişu Formaţiunea de Podu Morii Şisturile disodilice superioare
AQUITANIAN
Formaţiunea de Topilele
Formaţiunea de Slon
Formaţiunea gresiei de Fusaru Formaţiunea gresiei de Kliwa
OLIGOCEN
Şisturile disodilice inferioare
„Orizontul argilos” Menilitele inferioare
Gresia de Fierăstrău + Şisturile ardeziene
Marnele cu globigerine + Gresia de Lucăceşti PRIABONIAN SUP.
Fig. 2.41. Formaţiunea disodilelor inferioare în aflorimentul de la

Nehoiaşu (după Rusu A. et al., 1996).
a. Formaţiunea de Topilele (Ştefănescu M. et al., 1993)
For maţ iunea de Topilele (fig. 2.42) separată de Ştefănescu M. et al. (1993),
are o dezvoltare locală la curbura arcului carpatic şi reprezintă un pasaj de trecere între
For maţ iunea gresie i infer ioar e de Kliwa şi For maţ iunea de Podu Mor ii.
Litologia este un fliş şistos-grezos reprezentat printr-o alternanţă de şisturi disodilice şi
gresii cenuşii convolute. În valea Buzăului, limita Oligocen/Miocen se trasează în partea
inferioară a acestei formaţiuni. Vârsta: Chattian terminal – Aquitanian.
b. Formaţiunea de Podu Morii

(Teisseyre W., 1911, emend. Popescu Gr., 1952)
Separată de Teisseyre (1911), cu semnificaţia suitei de depozite cuprinse între

cele două formaţiuni ale gresiei de Kliwa inferioară şi respectiv, superioară, formaţiunea
cenuşie, ritmică, flişoidă, eoceniformă de Podu Morii este descrisă şi divizată de
Grigoraş N. (1955) în valea Buzăului (fig. 2.42) şi de Pătruţ I. (1955) în bazinul văii
Teleajenului.
Pe baza intercalaţiilor cineritice, o corelare a faciesurilor interne şi externe,
indică echivalenţa dintre For maţ iunile de P odu Morii şi de Buşt enar i din
faciesul extern cu For maţ iunea de Vineţ işu din faciesul intern al Pânzei de Tarcău
precum şi cu For maţ iunea de St archio jd din pânzele subcarpatice. Pătruţ I. (1947)
separă două subdiviziuni (PM1+2) dominate de tipurile petrografice brune asemănătoare
For maţ iunii de t ip P ucio asa din faciesul intern şi una (PM3) în care apare o
alternanţă de siltolutite şi arenite cenuşii, cu structuri convolute şi mecanoglife de curent
şi bioglife asemănătoare Formaţ iunii de Izvoar ele (Vineţişu) din faciesul intern.
For maţ iunea de Podu Mor ii este în continuitate cu formaţiunile subjacente
şi apare cu o grosime stratigrafică de cca. 300–400m în ariile de afloriment anterior
descrise. Pe ansamblu, stratonomia For maţ iunii de Podu Mo r ii este dominată de
lutite şi siltite (85%) în strate foarte subţiri faţă de arenite (gresii de Kliwa şi gresii
calcaroase convolute) (15%) în strate subţiri (Dinu C., Frunzescu D., 1990).
75
Fig. 2.42. Coloana formaţiunilor din valea Buzăului, amonte de localitatea

Chirleşti; • 11 – numărul probei de nannoplancton (după Rusu A. et al., 1996).
76
Subdiviziunea dominată de tipurile petrografice brune asemănătoare

For maţ iunii de t ip Pucio asa are o grosime stratigrafică de 150–200 m şi cuprinde
marno-argile cenuşii şi cenuşii negricioase, şistoase în strate subcentimetrice sau
compacte în strate submetrice, alternând cu şisturi disodilice tipice, negre foioase, cu
intercalaţii subdecimetrice de gresii calcaroase cu abundenţă de claste micacee, grosier
granulare, de tip Fusaru, sau de marnocalcare sideritice cenuşiu-negricioase, casante.
Subordonat, apar strate subţiri de arenite de tip Kliwa, tufite bentonitizate, gresii cu
structură convolută. În bazinul pârâului Chiojd, apar gresii tip Fusaru în strate groase.
Subdiviziunea dominată de alternanţa de siltolutite şi arenite cenuşii cu structuri
mecanice şi biotice are grosimi stratigrafice cuprinse între 150–250 m şi apare cu
aspectul unor fâşii discontinue bine deschise pe văile mai adânci (valea Buzăului –
structurile Păltineni, Valea Lupului – Starchiojd; valea Teleajenului – sinclinalele Piatra
Albă, la Gura Vitioarei şi Frânghieşti, la Văleni) şi intermediar pe văile Cătina, Zeletin,
Lopatna, Pârâul cu Apă Dulce, Zâmbroaia. Limita inferioară tranşantă, marcată de
trecerea de la siltolutitele brune negricioase de tip Pucioasa la coloraţia cenuşie
albicioasă şi ritmicitatea pronunţată datorată alternanţei de arenite în strate subţiri cu
siltite şi lutite în strate foarte subţiri. Arenitele sunt reprezentate prin gresii cu claste
micacee şi liant carbonatic, dure, compacte sau cu desfacere după laminaţia convolută
ce domină structofaciesul lor, alături de laminaţia plană paralelă. Gresiile (asemănătoare
celor din Eocen) au frecvente structuri erozionale de curent cât şi bioglife de tip
Sabularia reprezentând adevărate nivele diagnostic pentru această formaţiune
(Alexandrescu Gr., Brustur T., Frunzescu D., 1993).
Lutitele sunt marne cenuşii şi cenuşii-verzui, fine, plastice, cu trecere în bază la
marne fin micacee. Subordonat apar argile bentonitice în strate foarte subţiri
(milimetrice) şi strate subţiri de arenite (nisipuri sau gresii) de tip Kliwa (sau uneori,
pârâul Gâlmelor) strate groase (50–70 cm) de arenite grosiere de tip Fusaru. Termenii
petrografici elementari sunt organizaţi în secvenţe de tip Bouma pretabili unei analize
secvenţiale (Dinu C., Frunzescu D., 1990; Rusu A. et al., 1996).
Subliniem prezenţa în cadrul For maţ iunii de Podu Morii (ea însăşi un
marker regional) a unor markeri litologici cu valoare de corelare regională (tabelul
nr. 2, după Rusu A. et al., 1996). Astfel, sunt de menţionat:
1. Calcar ele la minit ice de Jaslo , situate în partea mediană a
subdiviz iunii cu st rat e de t ip Pucio asa , ca 3–4 strate decimetrice şi 10–12 strate
centimetrice dezvoltate într-un pachet litologic de cca. 40 m grosime (Alexandrescu Gr.,
Brustur T., 1985; Frunzescu D. et. al., 1989, 1992; Ştefănescu M. et al.1993);
2. Bent onit ele de Gur a Vit ioarei, situate în baza subdiviz iuni i
super io are = Podu Morii st r.s., semnalate de Pătruţ (1955) şi statuate de
Alexandrescu Gr., Frunzescu D., Brustur T. (1997) (fig. 2.43) (s-ar corela cu Tufur ile
de Vineţ işu descrise de Ştefănescu M. et al., 1993; valea Buzăului);
3. Tuful de Văleni, situat constant în faciesul extern bituminos la 40–50 m
peste complexul argilelor bentonitice de Gura Vitioarei şi la 45 m sub limita cu
For maţ iunea de Buşt enar i, iar în faciesul intern de Pucioasa–Fusaru la cca.
50–60 m sub For maţ iunea de St archio jd . Ar corespunde cu ceea ce, în Valea
Buzăului, Ştefănescu M. et. al. (1993) descrie ca T uful de Mlăcile. Dezvoltat ca două
strate apropiate de tufit şi tuf, are grosimi între 2 şi 3,60 m pe diferite profile
(Alexandrescu Gr., Frunzescu D., Brustur T., 1993) (fig. 2.43, 2.44);
77
78
Tabelul nr. 2. Corelarea faciesurilor Oligocen–Miocenului inferior din Pânza de Tarcău în regiunea văii Buzăului (după Rusu A. et al., 1996).
Nanno
LITOFACIESUL DE PUCIOASA - FUSARU (INTERN) LITOFACIESUL BITUMINOS DE KLIWA (EXTERN)
zone
FORMAŢIUNEA DE SĂRATA (= FORMAŢIUNEA GIPSURILOR INFERIOARE)
NN3
FORMAŢIUNEA DE STARCHIOJD FORMAŢIUNEA DE STARCHIOJD (FORMAŢIUNEA MENILITELOR
TUF DE BĂTRÂNI
(FORMAŢIUNEA DISODILELOR SUPERIOARE) SUPERIOARE + ŞISTURI DISODILICE)
FORMAŢIUNEA DE BUŞTENARI (GRESIA

FORMAŢIUNEA DE VINEŢIŞU DE KLIWA SUPERIOARĂ) NN2
BURDIGALIAN
FORMAŢIUNEA DE PODU MORII a, b
MIOCEN
++++ TUF DE MLĂCILE = TUF DE VĂLENI TUF DE MLĂCILE = TUF DE VĂLENI
AQUI-
FORMAŢIUNEA PALEOICHNOCENOZA CU SABULARIA NN1
TANIAN
++++ TUF DE VINEŢIŞU = BENTONITE DE GURA VITIOAREI DE TOPILELE TUF DE VINEŢIŞU
NP25
a, b
FORMAŢIUNEA DE PUCIOASA FORMAŢIUNEA GRESIEI DE KLIWA INFERIOARĂ
CU GRESII DE FUSARU
CALCARE DE TIP JASLO
CHATTIAN
CALCARE DE TIP JASLO NP24
CALCARE DE JASLO
OLIGOCEN
CALCARE DE TYLAWA NP23
FORMAŢIUNEA DISODILELOR
RUPELIAN
INFERIOARE FORMAŢIUNEA MENILITELOR INFERIOARE
TUF DE VALEA TIGVEI

NP22
Fig. 2.43. Coloane stratigrafice sintetice cu poziţia tufului de Văleni (A) şi (B) (după Alexandrescu Gr.,
Frunzescu D., Brustur T., 1993): A1 – valea Teleajenului (sinclinalul Frânghieşti), A2 – valea Teleajenului
(sinclinalul Piatra Albă); A3 – valea Buzăului (structura Valea Lupului); A4 – valea Ogretinului (flancul
sud-estic, pintenul de Homorâciu); A5 – valea Cosminele (flancul nordic, pintenul Homorâciu).
Fig. 2.44. Ocurenţe ale Tufului de Văleni (după Alexandrescu Gr., Brustur T.,
Frunzescu D., 1993): 1 – Unitatea de Ceahlău; 2 – Unitatea de Bobu;
3 – Unitatea de Teleajen; 4 – Unitatea de Macla; 5 – Unitatea de Audia;
6 – Unitatea de Tarcău; 7 – Avanfosa internă, 8 – linie de şariaj; 9 – falie
normală; 10 – zone de aflorare.
79
4. Pachetul litologic cu silto-arenite ce adăpostesc paleoichnocenoza cu

Sabularia situat în subdiviz iunea super io ară = Podu Mor ii st r.s. între
complexul bent onit elor de Gura Vit ioarei şi Tuful de Văleni (Alexandrescu
Gr., Brustur T., Frunzescu D., 1993) (fig. 2.43);
5. Stratul de 3,20 m de nisip grosier cu elemente microruditice de şisturi verzi şi
resturi de lamelibranhiate şi gasteropode situat la 57 m deasupra Tufului de Văleni şi
la 12 m sub limita cu For maţ iunea de Buşt enar i (Grujinschi C., 1971).
Pe bază de foraminifere şi nannoplancton calcaros s-au identificat zonele NP25,
respectiv NN1 şi NN2 ce permit diagnosticarea vârstei Chattian terminal – Burdigalian
timpuriu (Mihaela Melinte, 1993, 1995).
Fig. 2.45. Structuri sedimentare biotice de tipul pistelor de reptaţie de

tip Palaeobullia în Formaţiunea de Podu Morii din valea Slănicului.
Fig. 2.46. Stratificaţie de tip Hummocky în Formaţiunea

de Podu Morii din valea Furului.
80
Fig. 2.47. Stratificaţie convolută (curbicorticală) în Formaţiunea

de Podu Morii din valea Furului.
c. Formaţiunea de Buştenari
For maţ iunea de Buşt enar i este sinonimă cu For maţ iunea Gr esie i de
Kliwa super ioare denumită informal din punct de vedere al ghidului stratigrafic
internaţional. Depusă în continuitate de sedimentare peste Formaţ iunea de Podu
Mor ii, este delimitată de aceasta printr-un pachet de tranziţie de 20–30 m, în care
dispar marnele (siltice) cenuşii-verzui şi gresiile calcaroase micacee cu structuri
convolute şi apar primele strate groase de arenite de tip Kliwa cu intercalaţii de şisturi
argiloase disodiliforme brun-negricioase.
For maţ iunea de Buşt enar i apare ca fâşii orientate nord est – sud vest bine
deschise pe toate profilele anterioare, legate de repetarea unor cute solzi. Are grosime
stratigrafică între 300 m în est şi 400 m în vestul perimetrului.
Litologic, este alcătuită dintr-o alternanţă neuniformă de arenite (gresii şi
nisipuri de Kliwa, gresii calcaroase micacee cu structuri convolute, cuarţite cu silicifiere
avansată), siltite (marne fin nisipoase, şisturi cărbunoase), lutite (marne, rare
marnocalcare sideritice, şisturi argiloase bituminoase disodilice brun-negricioase, argile
plastice bentonitice), în treimea inferioară predominând lutitele şi silto-lutitele, iar în
treimea superioară predominând net arenitele (Frunzescu D. et al., 1987, 1988).
Subordonat, apar strate subţiri de diatomite, tufuri, accidente silicioase, microbrecii cu
elemente de şisturi verzi. Lutitele reprezintă 47% din numărul total de strate şi 36% din
grosimea lor. Arenitele reprezintă 48% ca număr (26% gresii de Kliwa, 22% gresii
cenuşii-calcaroase micacee) şi 55% ca grosime (50% gresii de Kliwa, 5% gresii cenuşii
calcaroase, micacee). Siltitele, gresiile calcaroase, lutitele, apar frecvent în strate
subţiri-medii (10–20 cm), iar gresiile de Kliwa apar în strate groase (mai mari de 3 m în
partea superioară a formaţiunii), ele participând la formarea unor secvenţe de tip
thicker-upward (TkU) (Frunzescu D. et al., 1987, 1988). Petrofaciesul gresiei de Kliwa
superioare este asemănător celei inferioare, dar cimentul este exclusiv silicios sau
lipseşte (ortocuarţite silicioase).
Semnalăm prezenţa a şapte pachete litologice de 8–20m, distanţate la 20–80 m
între ele, cuprinzând între 3 şi 21 strate foarte subţiri (centimetrice) de material cineritic
frecvent bentonitizat (Frunzescu D., Georgescu O.,1985).
Analizele de nannoplancton calcaros au identificat partea superioară a zonei
NN2 (după Rusu A. et al., 1996) raportabilă Burdigalianului inferior.
81
d. Formaţiunea de Starchiojd (Popescu Gh., 2002)
For maţ iunea de St archio jd este sinonimă cu For maţ iunea Menilit elor
super io are (Stoica C., 1944). Având o grosime stratigrafică de 60–70 m în valea
Teleajenului şi 150–200 m către valea Buzăului este dispusă în continuitate de
sedimentare peste For maţ iunea de Buşt enar i de care se delimitează tranşant prin
dispariţia stratelor groase de arenite de tip Kliwa. La partea superioară este urmată de
gipsurile inferioare ale For maţ iunii de Sărat a (Ştefănescu M., 1978) =
For maţ iunea de Cornu (sensu Mrazec 1914), citate în axul sinclinalului Frânghieşti.
Constituţia litologică este dominată de granofaciesul lutitic reprezentat prin
şisturi disodilice negricioase-cenuşii, în alternanţă strânsă de strate subţiri de cherturi
(menilite) şi cu diatomite brune, albe prin alterare şi rare arenite de tip Kliwa, slab
cimentate. În valea Teleajenului, în baza formaţiunii sunt cinerite vulcanice albe, în
strate subţiri (Tuful de Băt râni, Ştefănescu M. et al., 1993; Rusu A. et al., 1996). La
partea superioară apar intercalaţii de menilite în strate centimetrice. Către vest,
intercalaţiile diatomitice scad, iar către est, în valea Buzăului, diatomitele capătă
pondere ridicată, fiind dispuse în două secvenţe cu grosimi de 20–45 m.
2.2.1.2. Litofaciesul de Fusaru–Pucioasa

(Pătruţ I., 1955; Grigoraş N., 1955)
În jumătatea internă a Pânzei de Tarcău, echivalentul stratigrafic al

Lit o fac iesului Bit uminos este Lit o faciesul de Fusaru –Pucioasa, cu aceeaşi
vârstă Oligocen-Miocen inferior. Limita sa inferioară este situată deasupra „Mar nelor
cu Glo biger ine” de vârstă Priabonian terminal, care apar în extremitatea estică a
perimetrului ca un nivel foarte subţire la partea terminală a For maţ iunii de P lopu
(Popescu Gr., 1952). Secvenţa inferioară a Lit ofaciesului de Fusaru –Pucioasa
este predominant lutitică (= „Orizontul şistos”) fiind constituită din marne şi argile
închise la culoare cu intercalaţii subţiri nisipoase. Pe alocuri, sunt intercalate şisturi
disodilice şi uneori chiar menilite în secvenţe subţiri. Caracteristica specifică importantă
a Lit o faciesului de Fusaru –Pucioasa se referă la arenitele Gr esie i de Fusar u
cu arie sursă „carpatică”, opusă „sursei de forland” specifică arenitelor Lit o faciesulu i
Bit umino s cu gresii de Kliwa.
Gresia de Fusaru (Popescu Gr., 1952) este o gresie bogată în mice, având
caractere de graywacke (Săndulescu M. et al., 1995). Este lipsită de şisturi verzi din
forland, metaclastele componente fiind îndeosebi mezometamorfite. Caracterul de
flexoturbidite al Gresie i de Fusaru este subliniat de intercalaţiile grosier granulare
dezvoltate la diferite nivele. Deasupra Gr esie i de Fusaru se dezvoltă o importantă
secvenţă de tip fliş, cu grosimi de 1000–2000 m şi chiar mai mult, şi anume
For maţ iunea de Vineţ işu (Grigoraş N., 1955). Ea este constituită dintr-un fliş de tip
„strate cu hieroglife” reprezentat printr-o alternanţă de gresii convolute cenuşii-
albăstrui, calcaroase, micacee cu argile şi marne de culoare cenuşie deschisă (Rusu A. et
al., 1996). La partea inferioară a acestei formaţiuni au fost identificate două nivele de
tufuri (Ştefănescu M. et al., 1993): Tuful de Vineţ işu, de culoare verde-negricioasă,
puternic bentonizate şi Tuful de Mlăcile de culoare albă, cu biotit. După conţinutul
de nannofosile, limita Oligocen/Miocen este situată în cadrul For maţ iunii de
Vineţ işu, sub Tuful de Vineţ işu (Mihaela Melinte, 1995).
82
Cea mai tânără unitate litostratigrafică a litofaciesului de Fusaru –Pucioasa este

reprezentată de For maţ iunea de St archio jd (Popescu Gh., 2003) = For maţ iunea
disodile lor şi menilit elor super io are , un echivalent al For maţ iuni i
menilit elor super io are din faciesul extern (Săndulescu M. et al., 1995).
O dezvoltare litologică particulară apare în părţile cele mai interne ale ariei de
răspândire a lit o faciesu lui de Fusaru –Pucioasa, unde For maţ iunea de S lo n
apare cu dezvoltare identică dar prezentând la diferite nivele (îndeosebi la cel al
For maţ iunii de Vineţ işu ) intercalaţii de secvenţe de wildfliş (olistostrome)
(Săndulescu M. et al., 1995).
Fig. 2.48. Faciesul de Pucioasa–Fusaru în aflorimentul de la viaductul Teherău: 1) Formaţiunea

de Pucioasa; 2) Gresia de Fusaru; J – Calcare de tip Jaslo (după Rusu A. et al., 1996).
Fig. 2.49. Structuri sedimentare mecanice de tip urme de eroziune de curent (flute casts) şi urme
de dragare (groove casts) în Formaţiunea de Pucioasa–Fusaru, versantul stâng al văii Buzăului,
segmentul de drum dintre viaductul Giurca şi viaductul Teherău.
83
84
Fig. 2.50. Imagine panoramică asupra ritmitelor Formaţiunii de Pucioasa–Fusaru din versantul stâng al văii
Buzăului, segmentul de drum dintre cariera Pascului şi viaductul Giurca, amonte de km 83.
Fig. 2.51. Structuri sedimentare mecanice de tip urme deltoidale de alunecare din curent în
gresii ale Formaţiunii de Pucioasa–Fusaru, versantul stâng al văii Buzăului, segmentul de drum
dintre cariera Pascului şi viaductul Giurca, amonte de km 83.
Fig. 2.52. Secvenţe de curgere debritică şi structuri de tip slump într-un pachet şistos de gresii şi
silto-lutite decimetrice ale Formaţiunii de Pucioasa–Fusaru din versantul stâng al văii Buzăului,
segmentul de drum dintre cariera Pascului şi viaductul Giurca, amonte de km 83.
85
Fig. 2.53. Structuri sedimentare mecanice de tip flute casts la baza unor bancuri de gresii ale
Formaţiunii de Pucioasa–Fusaru din versantul stâng al văii Buzăului, segmentul de drum dintre
cariera Pascului şi viaductul Giurca, amonte de km 83.
Fig. 2.54. Structuri sedimentare mecanice de suprasarcină (load casts) în baza bancurilor de
gresii ale Formaţiunii de Pucioasa–Fusaru din versantul stâng al văii Buzăului, segmentul de
drum dintre cariera Pascului şi viaductul Giurca, amonte de km 83.
86
Fig. 2.55. Gresii decimetrice cu urme de valuri (ripple-marks) în asociaţie cu structuri

sedimentare biotice în Formaţiunea de Pucioasa–Fusaru – aflorimentul de lângă fântâna Izvorul
Bucuriei, versantul stâng al văii Buzăului, la cca. 750 m amonte de viaductul Giurca.
Fig. 2.56. Structuri sedimentare mecanice de tip urme de curent, urme de înfigere, urme de dragare
într-un fragment de gresie din Formaţiunea de Pucioasa–Fusaru – aflorimentul de lângă fântâna
Izvorul Bucuriei, versantul stâng al văii Buzăului, la cca. 750 m amonte de viaductul Giurca.
87
Fig. 2.57. Detaliu asupra gresiilor cu urme de valuri (ripple-marks) asociate cu structuri biotice
din Formaţiunea de Pucioasa–Fusaru – aflorimentul de lângă fântâna Izvorul Bucuriei,
versantul stâng al văii Buzăului, la cca. 750 m amonte de viaductul Giurca.
Fig. 2.58. Faţa superioară a unui banc de gresii, ce jalonează viaductul Teherău, cu excavaţii rămase
prin pierderea „galeţilor moi” din Formaţiunea de Pucioasa–Fusaru, versantul stâng al văii Buzăului.
88
Fig. 2.59. Contact între gresia de Fusaru (cu structuri de granoclasare şi structuri de suprasarcină) şi argile
şistoase disodiliforme de tip Pucioasa (cu intercalaţii de gresii subcentimetrice şi marnocalcare şi cu structuri
de slump) în Formaţiunea de Pucioasa–Fusaru, versantul stâng al văii Buzăului, amonte de viaductul Teherău.
Fig. 2.60. Structuri sedimentare mecanice de tip urme de saltaţie (prod casts şi bounce
casts) în gresii ale Formaţiunii de Pucioasa–Fusaru în aflorimentul din valea Vineţişu.
89
a. Formaţiunea de Vineţişu (Grigoraş N., 1955)
Separată iniţial în valea Teleajenului de I. Pătruţ (1943) ca un orizont marnos al

Oligocenului şi denumită „st rat e de Izvoarele ” (I. Pătruţ, 1955), această formaţiune,
ce reprezintă o megasecvenţă ritmică, tipic „flişoidă” eoceniformă, de culoare cenuşie,
diferenţiată de dominanta brună a formaţiunilor învecinate, a fost descrisă în valea
Buzăului de N. Grigoraş (1955), ca „st rat e de Vineţ işu ” (denumire adoptată şi
generalizată în literatura geologică). Ea prezintă aceeaşi răspândire ca şi formaţiunea
precedentă, dar cu lăţimi cartografice reduse, determinate de grosimea stratigrafică mai
mică (150–280 m). Aspectul flişoid este dat de succesiunea secvenţelor turbiditice
subţiri, caracteristice unui facies distal, alcătuite din arenite, siltite, lutite (fig. 2.61).
Arenitele sunt reprezentate de gresii litice cenuşii-verzui, în strate subţiri
(cm-dm), fine granulometric, cu clastofaciesul dominat de cuarţ (65–87%) şi mice (7%),
cu liant (40–15%) calcitic (tari) sau calcitic-argilos (friabile). Clastele au contur angular
şi subangular.
Silto-lutitele sunt cele mai frecvente şi sunt reprezentate de marne în strate de
4–15 cm şi argile în strate de 1–3 cm cu conţinut siltic micaceu, de culoare cenuşiu-
verzui-oliv, stratificate subcentimetric, cu desfacere în plachete.
Structofaciesul este dominat de structuri construcţionale plan-paralele, de
granoclasare, deformaţionale convolute. Sunt frecvente structurile mecanice erozionale
şi structurile biotice postdepoziţionale (bioglife ale ichnogenurilor Sabularia,
Mammillichnis) care în treimea superioară constituie un marker litologic de remarcabilă
continuitate în Carpaţii Orientali (Alexandrescu Gr., Brustur T., Frunzescu D., 1993)
(fig. 2.62, 2.63).
Tot în treimea superioară a acestei formaţiuni, sau în echivalenta sa din faciesul
extern bituminos, cu gresii de Kliwa (For maţ iunea de Podu Mor ii), apar intercalaţii
piroclastice, între care este de semnalat un nivel de tuf de 2–3 m grosime, recunoscut ca
marker litologic cu dezvoltare regională, comunicat la Simpozionul de tufuri vulcanice,
Cluj, 1988, ca Tuful de Văleni (fig. 2.43, 2.44) (Alexandrescu Gr., Frunzescu D.,
Brustur T., 1993) şi denumit de Ştefănescu M. et al. (1993) în valea Buzăului, ca Tufu l
de Mlăcile (în baza formaţiunii fiind descris T uful de Vineţ işu, Ştefănescu M. et
al., 1993).
Asemănător formaţiunii precedente, din valea Teleajenului spre nord-est creşte
procentul fracţiei arenitice, mai ales în jumătatea inferioară a formaţiunii unde
predomină secvenţe arenit-silt faţă de secvenţele silt-argilă dominante în jumătatea
superioară. În nord-estul perimetrului, For maţ iunea de Izvoarele stă peste gresiile
de Fusaru cu trovanţi, iar înspre sud-vest (prin destrămarea şi înlocuirea gresiilor) peste
strate de tip Pucioasa. Limita superioară este marcată de trecerea de la aspectul cenuşiu
marnos al For maţ iunii de Vineţ işu la argilele disodilice bituminoase brune-
negricioase suprajacente.
Din bazinul văii Buzăului, Ştefănescu M. et al. (1979) citează în For maţ iunea
de Vineţ işu o asociaţie de nannoplancton calcaros raportabilă zonei NN2 cu
Discoaster druryi aparţinând etajelor Aquitanian şi Burdigalian.
Studiind For maţ iunea de V ineţ işu din Moldova, Ionesi L. şi Mészáros N.
(1989) găsesc în membrul inferior pe Sphenolithus ciperoensis, iar în membrul mediu pe
Triquetrorhabdulus carinatus, caracteristic biozonei NN1, stabilind că limita
Oligocen/Miocen îşi are locul în topul membrului inferior.
90
Fig. 2.61. Coloana formaţiunilor din aflorimentul de la Vineţişu (valea Bâsca

Rozilei); • 15 – numărul probei de nannoplancton (după Rusu A. et al., 1996).
91
Fig. 2.62. Bioglife: a – Sabularia ichnosp. şi Mammillichnis ichnosp.; b – Sabularia

ichnosp. şi Mammillichnis aggeris Chamberlain; c – specimene de Mammillichnis cu
depresiune apicală şi tubercul central (A şi B) şi cu tuberculi ce reprezintă probabil
variante abandonate (C) ale explorării substratului de către un potenţial producător;
d – Mammillichnis ichnosp. (detaliat după fig. a); e – Mammillichnis aggeris
Chamberlain (scara ca în fig. c). Toate specimenele provin din stratele de Izvoarele de pe
valea Teleajenului (Măneciu) (după Alexandrescu Gr., Brustur T., Frunzescu D., 1993).
Fig. 2.63. Coloana stratigrafică sintetică a seriilor Oligocen – Miocen inferior

dintre văile Teleajenului şi Buzăului (a) şi detaliu cu localizarea nivelelor cu
Sabularia (b). De subliniat predominarea ichnogenului Sabularia faţă de alte
ichnogenuri, Mammillichnis (d) în cazul de faţă şi bloc-diagramă ilustrând
caracterul predepoziţioanal al ichnogenurilor Sabularia şi Mammilichnis (c) (după
Alexandrescu Gr., Brustur T., Frunzescu D., 1993).
92
Fig. 2.64. Structuri sedimentare biotice în arenitele Formaţiunii de Vineţişu din zona
galeriilor miniere de la Nehoiaşu, versantul stâng al văii Buzăului.
Fig. 2.65. Structuri sedimentare mecanice de tip ripple-marks asimetrice de

curent în silto-lutitele Formaţiunii de Vineţişu din valea Bâsca Mare.
93
Fig. 2.66. Structuri sedimentare mecanice de tip ripple-marks asimetrice de

curent în silto-lutitele Formaţiunii de Vineţişu din valea Bâsca Mare.
După Mihaela Melinte (1993, 1995), limita Oligocen/Miocen se plasează sub

primul tuf (Tuful de Vineţ işu) al For maţ iunii de V ineţ işu, de unde apare
biozona NN1. De la nivelul Tufului de Mlăcile apare biozona NN2
(Aquitanian/Burdigalian).
În rama nordică a pânzei de Tarcău din bazinul Buzăului şi din bazinul
Teleajenului (structura Slon = „pintenul de Măneciu”), For maţ iunea de Vineţ işu
însoţeşte ca o fâşie îngustă aferentă unei structuri sinclinale faliate, For maţ iunea de
Pucioasa cu gresii de Fusaru .
Pe valea Teleajenului, în talveg şi în excavaţia pentru conducta de aducţiune a
apei de la barajul Măneciu Ungureni la Vălenii de Munte, are dezvoltare tipică (pe cca.
35 m) cu poziţii de strat consecvente formaţiunilor adiacente şi cu prezenţa
intercalaţiilor de arenite cu Sabularia, diagnostic al acestei formaţiuni (Frunzescu D.,
date inedite, 1993).
b. Formaţiunea de Starchiojd (Popescu Gh., 2002)
For maţ iunea de St archio jd este sinonimă „D isodilelor Super ioare ”

(Coquand, 1867; Dumitrescu, 1948) care nu se conformă ca denumire Ghidului
internaţional de nomenclatură stratigrafică.
For maţ iunea de St archio jd (Disodile le super ioar e ) este bine
reprezentată în succesiunea oligocen-miocenă a Pânzei de Tarcău, Pânzei Cutelor
Marginale şi Pânzei Subcarpatice, pe tot cuprinsul acestora. Litologic, constă din argile
foioase, bituminoase („disodile”) dezvoltate în pachete metrice sau submetrice, separate
de intercalaţii de roci silicolitice (menilite) rezultate din dizolvarea de diatomee şi
silicoflagellate sau a altor microorganisme cu schelet silicios, cu grosimi centimetrice
până la decimetrice.
94
În bazinul Buzăului, această formaţiune are o dezvoltare neuniformă. Pe flancul

nordic al anticlinalului faliat Smeuret–Homorâciu apare, spre nord-est, ca mici iviri de
sub For maţ iunea de Săr at a (Ştefănescu M., 1978) = Gipsur ile infer io are
(Mrazec L., 1914). Spre sud-vest se dezvoltă ca o fâşie continuă cu o lăţime foarte
mică. Pe flancul sudic al aceleiaşi structuri, Formaţ iunea de St archio jd apare ca o
fâşie continuă cu variabile, ce poate fi urmărită între vârful Mucea (Drajna de Sus) şi
Valea lui Fier, de unde, spre nord-est până în valea Chiojdului apare pe flancul sudic al
anticlinalului Cătiaşu. La est de valea Chiojdului dispare, For maţ iunea de Sărat a ,
stând direct pe For maţ iunea de Vineţ işu . Între vârful Mucea (Drajna de Sus) şi
valea Teleajenului, For maţ iunea de St archio jd, de asemenea, lipseşte;
For maţ iunea de Vineţ işu fiind urmată de partea superioară, brecioasă, a
For maţ iunii de Sărat a (= Gipsur ile infer ioare, sensu Mrazec, 1914).
Între valea Brădetului şi valea Chiojdului, For maţ iunea de St archio jd
alcătuieşte umplutura terminaţiei sud-vestice a sinclinalului Plescioara. În rama nordică
a perimetrului, pe structura Slon (= pintenul de Măneciu), formaţiunea apare ca fâşii
înguste tectonizate, împreună cu For maţ iunea de Vineţ işu , legate de cute strânse şi
mici, sau de umplutura unui sinclinal faliat multiplu („tocat”) şi separate de invazia la
diferite nivele a olistostromei de tip Slon (fig. 2.67, 2.68, 2.69) (Cehlarov Aura,
Alexandrescu Gr., Frunzescu D., 1993).
Pe flancul nordic al structurii anticlinale Monteoru–Smeuret–Homorâciu,
For maţ iunea de St archio jd are o grosime stratigrafică redusă (4–15 m) şi este
constituită din granofacies lutitic reprezentat din şisturi argiloase, bituminoase negre, cu
eflorescenţe de sulfaţi, siltice sau chiar arenitice, cu claste fine micacee şi, uneori, de
şisturi disodilice, tipice, cu desfacere în plăci mari, elastice. Sunt fin stratificate
(laminitice). Pe flancul sudic, grosimea stratigrafică a formaţiunii este variabilă
(1–50 m). În bază, apar intercalaţii subţiri şi rare de arenite cu claste micacee şi liant
calcitic, argile plastice şi lentile de marnocalcare sideritice. În zona Bătrâni, unde
grosimea stratigrafică atinge 50 m, la partea superioară a formaţiunii, apar intercalaţii
subţiri de menilite, roci laminitice de tipul diatomitelor şi material cineritic (cinci strate
decimetrice de tuf vulcanic, adesea bentonitizat = Tuful de Băt râni, Ştefănescu M.
et al., 1993), care ca poziţie stratigrafică ar corespunde Tufului de Falcău din
Moldova (Alexandrescu Gr. et al., 1981). Caracteristic formaţiunii este prezenţa
argilelor bentonitice (provenite din alterarea cineritelor) de culoare alb-gălbuie sau
cenuşiu-albăstruie, prin care se deosebesc de formaţiunea disodilelor inferioare.
În „pintenul de Măneciu” pe valea Teleajenului, Formaţ iunea de S t archio jd
are cca. 25–35 m grosime stratigrafică şi granofacies silto-lutitic, fiind întreruptă de
două intercalaţii ale Olist ost romei de t ip S lo n (Frunzescu D., date inedite): una în
bază, cu dezvoltare amplă (50 m) cuprinzând argile roşii, verzi şi cenuşii-negricioase
(seria argilelor rubanate, Ştefănescu M., harta geologică a României, scara 1:50.000,
foaia Slănic) şi alta subţire (1,5–2 m) la partea superioară (la 2 m sub gipsurile
For maţ iunii de S ărat a = For maţ iunii de Cornu , sensu Mrazec, 1914) urmată de
menilite (în strate subdecimetrice) negre, compacte, dure. Intercalaţia superioară a
breciei de Slon are matrice cenuşie marnoasă-argiloasă-nisipoasă, cu rare elemente
subcentimetrice (fig. 2.67, 2.68, 2.69) de argile verzi, şisturi disodilice, marnocalcare
sideritice, fragmente din stratele de Vineţişu. Acelaşi nivel de brecie se dezvoltă în
bazinul Chiojdului (la Starchiojd).
95
Fig. 2.67. Schiţă de hartă în zona văii Teleajenului (după harta

geologică a României, scara 1:500.000): I – zona Flişului intern;
II – Unitatea de Tarcău (1 – sinclinalul Slănic; 2 – pintenul de
Homorâciu; 3 – sinclinalul Drajnei; 4 – pintenul de Văleni)
(după Cehlarov Aura, Alexandrescu Gr., Frunzescu D., 1993).
Fig. 2.68. Coloană stratigrafică ce arată relaţiile dintre stratele de Cornu şi Molasa de
Doftana (valea Teleajenului la Râpa Roşie – Măneciu Ungureni, flancul intern al
sinclinalului de Slănic) (după Cehlarov Aura, Alexandrescu Gr., Frunzescu D., 1993).
96
Fig. 2.69. Secţiune geologică pe valea Teleajenului la Măneciu Ungureni (flancul de vest
al sinclinalului de Slănic)(după Cehlarov Aura, Alexandrescu Gr., Frunzescu D., 1993).
Dacă limita inferioară a formaţiunii este clară, de continuitate de la

For maţ iunea de Vineţ işu , limita superioară este controversată. După Grujinschi C.
(1972) şi alţi autori, depunerea gipsurilor suprajacente peste secvenţe de grosimi
variabile ale For maţ iunii de St archio jd şi la diferite nivele stratigrafice este
argument al unei relaţii de discordanţă. Alţi autori consideră a fi o relaţie de continuitate
de la disodilele superioare la gipsurile inferioare ale For maţ iunii de Sărat a
(= Gipsur ile infer ioare, sensu Mrazec, 1914).
După Frunzescu D. (2000), sedimentarea normală a formaţiunilor faciesului de
Pucioasa–Fusaru parazitată de recurenţe ale Olis tost romei de t ip S lo n, nu implică
discordanţe majore (cel mult hiatusuri reduse, locale), iar prin prisma genezei
Gipsur ilor infer io are (Mrazec, 1914), For maţ iunea de St archio jd cu laminite
diatomitice şi menilite reprezintă faza preevaporitică, general valabilă în evoluţia
bazinelor evaporitice (Rouchy, 1982).
După Ştefănescu M. et al. (1979), For maţ iunea de St archio jd prezintă o
asociaţie de nannoplacton calcaros raportabilă la biozona NN3 cu Sphenolithus
belemnos, deci ar fi de vârstă burdigaliană.
După Mihaela Melinte (1993), în bazinul văii Buzăului biozona NN2 se întinde
pe intervalul de la topul For maţ iunii de Vine ţ işu până în lutitele de sub gipsurile
For maţ iunii de Sărat a , de unde începe biozona NN3.
2.2.2. FORMAŢIUNI EVAPORITICE MIOCEN-INFERIOARE
În întregul domeniu al Moldavidelor, atât litofaciesul bituminos cât şi cel de

Fusaru (ca şi echivalenţii lor) sunt urmate de o secvenţă predominant evaporitică
(Săndulescu M. et al., 1995). În Pânzele Subcarpatice şi Pânza Cutelor Marginale se
dezvoltă la acest nivel For maţ iunea săr ii (matrice argiloasă-siltică, de culoare
întunecată cu intercalaţii: de brecii sedimentare, conglomerate, de argile sau marne
salifere; gipsuri şi corpuri discontinue de sare). În unele arii, această asociaţie „haotică”
este urmată de o secvenţă mai mult sau mai puţin stratificată de marne, argile şi gresii
sau de gresii arcoziene grosier granulare (Gresia de Condor ). Distribuţia areală a
For maţ iunii săr ii miocen-inferioare este discontinuă din motive paleogeografice
(zone de depunere separate de riduri emergente) şi tectonice (corpuri diapire).
97
Fig. 2.70. Coloană stratigrafică la limita subformaţiunilor

preevaporitică şi evaporitică (valea Teleajenului la Cerneşti)
sinclinalul Drajna (flancul vestic) (după Frunzescu D., 1998).
Fig. 2.71. Coloană stratigrafică la limitele subforma- Fig. 2.72. Coloană stratigrafică la limita
ţiunilor preevaporitică, evaporitică, postevaporitică subformaţiunilor preevaporitică şi evaporitică
(valea Drajna, pârâul Cheiţa – Ceraşu, sinclinalul (valea Teleajenului la Frânghieşti (flancul vestic)
Slănic – flancul estic) (după Frunzescu D., 1998). (după Frunzescu D., 1998).
În Pânza de Tarcău, ca şi în ariile mai interne ale Domeniului Moldavidelor,

secvenţa predominant evaporitică miocen inferioară a fost introdusă în literatura
geologică de Mrazec L. (1901) sub denumirea de „St rat e de Cornu” având un trecut
zbuciumat sub aspectul controverselor asupra conţinutului şi al vârstei, reliefat
exhaustiv în istoricul tezei de doctorat a lui Grujinschi C. (1972). Având sensul entităţii
stratigrafice cuprinse între Formaţ iunea de St archio jd , în bază şi Mo lasa de
Doft ana, ce debutează cu c o ng l o m e r a t e l e d e B r e bu , la partea superioară,
For maţ iunea de Cornu (sensu Mrazec, 1914) este divizată de către Grujinschi C. în:
(a) Subfor maţ iunea gipsur ilor infer io are şi (b) Subfor maţ iunea br ecio asă .
Autorul propune statuarea acestor doi termeni şi renunţarea la cel de strate de Cornu.
98
După Popovici Alina (1975), aceeaşi entitate litostratigrafică este divizată în:
(a) Subfor maţ iunea bazală (Eggerian terminal) a gipsur ilor infer io are şi (b)
Subfor maţ iunea st rat elor de Cornu (Eggenburgian = Burdigalian inferior) cu trei
membri: 1. infer ior, cu gresii (cu pectinide burdigaliene şi Operculina), brecii şi
marne; 2. mediu, cu argile şi marne, nisipoase spre partea superioară, local cu gips şi
olistolite; 3. super ior, cu marne, argile, gresii şi brecii.
După Ştefănescu M. (1978), în aria de curbură a Carpaţilor Orientali, finalul
sedimentării flişului este marcat de un nivel evaporitic (Gipsur ile infer ioar e din
For maţ iunea de Cor nu , sensu Mrazec, 1914), care stă discordant peste
For maţ iunea disodile lor super ioare din litofaciesul intern (de Pucioasa–Fusaru) a
Oligocen-Miocenului inferior şi, respectiv, peste For maţ iunea menilit e lor
super io are din litofaciesul extern (bituminos cu gresii de Kliwa). De fapt, în ambele
litofaciesuri nivelul evaporitic stă discordant peste unica For maţ iune de S t archio jd
(Popescu Gh., 2002). Nivelul evaporitic este denumit (Ştefănescu M., 1978)
For maţ iunea de Sărat a (complex de roci alcătuit din două pachete de gips groase de
1–4 m, separate de un nivel de brecie sedimentară, groasă de 10–20 m şi formată din
elemente provenind în special, din faciesul de Valea Caselor ).
După Ştefănescu M. şi Mărunţeanu Mariana (1980), în aria de curbură a
Carpaţilor Orientali, For maţ iunea de Săr at a (cu baza formaţiunii situată în zona
NN3 = topul Burdigalianului inferior), reprezintă debutul sedimentării în facies de
molasă (Mo lasa de Do ft ana de vârstă Burdigalian inferior-mediu).
După Săndulescu M. et al. (1981) acoperişul post-tectogenetic al pânzelor de
geneză miocen inferioară (discordant peste depozitele pânzei de Tarcău) are în bază
For maţ iunea de Cornu , discordant urmată de depozitele molasice ce debutează cu
Conglo mer at ele şi gresiile de Br ebu .
După Săndulescu M. et al. (1995), în pânza de Tarcău, formaţiunea evaporitică a
Miocenului inferior este reprezentată de: (a) gipsuri (denumite „Gipsur ile
infer io are”) ce au deasupra lor, (b) o secvenţă şistoasă, nisipoasă, (Formaţ iunea de
Cornu s.str., Mrazec, 1907; fide Popescu Voiteşti, 1935) cu faune şi microfaune
marine (ea poate fi un corespondent al Gresiei de Condor ).
a. Formaţiunea de Sărata (Ştefănescu M., 1978)
În cadrul bazinului Buzăului şi împrejurimi, Formaţ iunea de Săr at a =

Gipsur ile infer ioare (Mrazec, 1914) este dezvoltată cartografic în depozitele de la
baza sinclinalelor Slănic şi Drajna, sub forma unor fâşii continue, cu lăţimi variabile,
depuse atât pe Oligocen-Miocenul de facies intern, cât şi pe cel de facies extern. La vest
de valea Teleajenului, dezvoltarea gipsurilor inferioare devine sporadică şi redusă.
Urmând peste faza pre-evaporitică, reprezentată de Formaţ iunea de
St archio jd, For maţ iunea de S ărat a = Gipsur ile infer ioare este constituită
dintr-o alternanţă ritmică de strate de gips nodular şi subordonat, din roci de granofacies
lutitic-siltic (Frunzescu D. et al., 1992, 1995, 1996). Nodulii au morfofacies elipsoidal
alungit şi la dimensiuni mici, sferic. Uneori, capătă habitus columnar de forma unor
drugi sau creioane. Gipsurile, în strate de la subţiri (cm) la foarte groase (3 m) au
structofaciesul dominat de structuri construcţionale gradate: cu noduli mari (8–12 mm)
cu frecvenţă mare, coalescenţi, cu matrice terigenă redusă sau lipsă) în treimea
inferioară a stratelor şi noduli mici (zecimi de milimetru) şi rari, „plutind” într-o matrice
silto-lutitică abundentă în treimea superioară a stratelor, sens în care se modifică şi
99
culoarea de la alb la cenuşiu-negricios. De asemenea, este frecventă stratificaţia

paralelă, laminaţia paralelă (rare varietăţi de gips Balatino). Mai apar structuri flaser,
dycke-uri neptuniene galeţi moi (din marne, argile gips) sau elemente ruditice de gresie
în intercalaţii argiloase, urme de valuri, şi uneori, structuri de alunecare gravitaţională,
sau crăpături de uscare. În sensul evoluţiei diagenetice apar structuri de la gips nodular,
la penemozaic, mozaic, chicken-wire sau enterolitice. Gipsurile au conţinut ridicat de
componenţi siliciclastici alogeni şi bioclaste. Materialul non-sulfatic este reprezentat
prin argile negre, şistoase, prin alterare cenuşiu-albicioase, cu conţinut apreciabil de
substanţă bituminoasă, asemănătoare disodilelor (lipsite de noduli de gips sau cu
frecvenţă rară a acestora) şi marne cenuşii-vinete, mai rare, dispuse spre topul suitei
evaporitice. Treimea superioară a stratelor este siltică şi mai rar, arenitică. Se pot
deosebi ritmuri minore şi majore care au fost analizate în detaliu (Frunzescu D. et al.,
1992).
În valea Teleajenului, valea Cheiţa (bazinul văii Drajna), ca şi între văile
Prahova şi Ialomiţa, For maţ iunea de Sărat a = Gipsur ile infer io are apare
întreruptă brutal în procesul de depunere de o intercalaţie cu caracter haotic de tip
olistostroma. Olist ost roma de t ip S lo n, cu grosime de 30–50 m, împarte
g i p s u r i l e i n f e r io a r e în două părţi (Cehlarov Aura, Alexandrescu Gr., Frunzescu
D., 1993). Este alcătuită dintr-o matrice argilo-siltică sau arenito-argiloasă cenuşie, cu
unele nivele roşii şi are ca elemente endolistrolite (de 0,5 la 2–3 m diametru)
reprezentate prin blocuri de gips şi argile cenuşii-negricioase şi exolistrolite (de la 1 m
la câţiva metri diametru) reprezentate prin olistolite de şisturi argiloase bituminoase
(disodile inferioare cu calcare laminitice de Jaslo, argile cenuşii de tip Pucioasa cu
intercalaţii de arenite de tip Fusaru şi silto-arenite cu mecanoglife şi bioglife (Sabularia)
caracteristice For maţ iunii de Vineţ işu , argile roşii şi verzi din faciesul intern al
Eocenului de tip Şotrile ca şi marnocalcare albicioase-cenuşii sau verzui şi argile
marnoase cenuşii-albicioase de la partea superioară a st rat elor de Şot rile. Se adaugă
olistolite din elemente de metamorfite.
Olistostroma din For maţ iunea de S ărat a = gipsur ile infer ioar e
reprezintă recurenţe ale o list ost romei de t ip S lo n din partea internă a faciesului de
Pucioasa–Fusaru (Popescu Gr., 1958; Grujinschi C., 1972; Ştefănescu M. et al., 1980)
ce se regăsesc în: For maţ iunea de Vineţ iş u, For maţ iunea de St archio jd ,
lutitele de sub For maţ iunea de Sărat a = Gipsur ile infer io are şi For maţ iunea
de Cornu s.st r. (Mrazec, 1907; fide Popescu Voiteşti, 1935) post-evaporitică.
Datorită situării sale între două discordanţe, grosimea stratigrafică a F o r m a ţ i u n i i de
Sărat a = Gipsur ile infer ioare este variabilă în diverse zone. Maximul este atins pe
periclinul estic al sinclinalului de Slănic, în zona Ceraşu–Slon (350–400 m).
Analizele de microfaună plasează For maţ iunea de Cornu în biozona NN3,
deci vârsta este partea superioară a Burdigalianului inferior (Mărunţeanu Mariana,
1992; Melinte Mihaela, 1993).
b. Formaţiunea de Cornu s.str.

(Mrazec, 1907; fide Popescu Voiteşti, 1935)
For maţ iunea de Cornu reprezintă entitatea litostratigrafică cuprinsă între

For maţ iunea de Sărat a = Gipsur ile infer io are şi Conglo merat ele de Brebu
ale Mo lasei de Do ft ana (Popescu Gr., 1966; Grujinschi C., 1967) şi cu grosimi
variabile, bordează alături de gipsuri baza depozitelor din sinclinalele Slănic şi Drajna.
100
În accepţiunea lui Grujinschi C., For maţ iunea de Cornu s. st r. = For maţ iunea
brecioasă are două subdiviziuni cu caractere distincte.
Membrul inferior al For maţ iunii de Cor nu cuprinde, pe alocuri (flancul de
nord al sinclinalului de Slănic, valea Brădet, valea Lespezi în zona Ceraşu, valea Cheiţa,
Măneciu Ungureni, Bătrâni, Aluniş), rudite ale fanglo mer at ului po ligen de
Ceraşu. În restul zonelor, se dezvoltă o brecie sedimentară cu matrice siltică argiloasă
nestratificată şi elemente eterogene (marne albe cu inocerami, gresii cretacice, calcare
mezozoice, calcare eocene cu numuliţi, şisturi bituminoase, blocuri de tufite silicifiate
cu aspect de menilite, blocuri de gips, gresii nisipoase microconglomeratice şi nisipuri
marnoase glauconitice cu faună burdigaliană). Olistolitele de gresii glauconitice cu
Operculina şi pecteni apar în treimea inferioară, iar argilele şi şisturile bituminoase cu
tufite şi gips apar în treimea medie şi superioară. Sunt bine deschise la vest de Teleajen
(valea Mare, valea Căcâcea, valea Crasnei la Schiuleşti). Arenitele glauconitice cu
pecteni par a reprezenta faza postevaporitică şi provin, ca şi gipsurile şi şisturile
bituminoase dintr-o zonă dezvoltată mult spre interior (nord-vest, nord) faţă de actualul
flanc nordic al sinclinalului de Slănic.
Membrul superior prezintă variaţii de grosime şi este alcătuit dintr-un strat de
gips (0,50–4 m) cenuşiu-gălbui, omogen, dur în bază şi o secvenţă ritmică flişoidă
arenito-lutitică, care lipseşte în cadrul perimetrului şi se dezvoltă la vest de valea
Vărbilău. La acest nivel apar şi marne roşii-cărămizii ce ar reprezenta produse de
alterare continentală a depozitelor mai vechi (cretacice, paleogene, miocen inferioare).
For maţ iunea de Cor nu s.st r . are grosimi variabile (50–250 m), mai mari pe
flancurile interne şi mai mici pe flancurile externe, ale sinclinalelor Slănic şi Drajna şi
tot aşa scade şi dimensiunea clastelor.
Pe baza macrofaunei de pectinide burdigaliene (Pecten hörnensis, Pecten
beudanti, Pecten pseudobeudanti) şi unei asociaţii de microfaună ce aparţine biozonei
NN3, For maţ iunea de Cornu s. st r . se încadrează, ca şi întreaga secvenţă
evaporitică, la Burdigalian (Mărunţeanu Mariana, 1992; Melinte Mihaela, 1993).
2.2.3. FORMAŢIUNI ALE MOLASEI MIOCEN-INFERIOARE
Formaţiunile evaporitice miocen-inferioare sunt urmate în întreg domeniul

Moldavidelor de debutul sedimentării de tip molasă. Ca şi pentru formaţiunile mai vechi
există două arii sursă pentru molasă: externă, argumentată de prezenţa galeţilor sau
granulelor de „şisturi verzi” din vorlandul acoperit de clastitele Pânzelor Subcarpatice şi
de Pânza Cutelor Marginale şi internă, cu material de sorginte „carpatică” ce
alimentează molasele Pânzei de Tarcău. Pe părţile marginale ale bazinului depoziţional
al molasei inferioare, succesiunea stratigrafică începe cu conglomerate. În partea
externă a Pânzei Subcarpatice aceste conglomerate masive (cu diferite denumiri locale:
conglomerate de Pietricica, Pleşu, Bârseşti) sunt foarte bogate în galeţi de „şisturi verzi”
asociaţi cu sediclaste (calcare jurasice şi eocene, gresii permo-triasice, marne jurasice).
Conglomeratele sunt urmate de molase marnoase-nisipoase (For maţ iunea de
Tescani) sau de molase nisipoase masive (Gr esia de Mo işa), ambele bogate în
granoclaste de „şisturi verzi”. Zone mai distale faţă de sursa forland ale bazinului
depoziţional (părţile interne ale Pânzei Subcarpatice şi Pânza Cutelor Marginale)
prezintă doar molase nisipoase-marnoase (respectiv For maţ iunea de Măgir eşt i sau
For maţ iunea de Hâr ja ) care corespund cu conglomeratele externe şi cu o parte a
molaselor nisipoase sau nisipoase-marnoase suprajacente (Săndulescu M. et al., 1995).
101
NN4b
Discoaster adamanteus Helicosphaera Sphenolithus
Globigerinoides Triquetrorhabdulus
Belemnos – NN3
Carinatus – NN1
Nannoplancton
-NN4a carteri dissimilis
Sphenolithus
Tabelul nr. 3. Caracterizarea biostratigrafică a unităţilor cronostratigrafice ale Miocenului inferior (Raport IGR, 2002).
- NN2b - NN2a
Discoaster druggii
Helicosphaera - NN2
BIOZONE
ampliaperta -NN4
Paragloborotalia
Candorb. glomerosa
Foraminifere
G. ciperoensis
primordius
semivera
Globigerinoides triloba
Calcidiscus macintyrei
Calcidiscus leptoporus
Candorbulina glomerosa
Sphenolithus belemnos
Sphenolithus belemnos
Globigerina angustiumbilicata
BIOEVENIMENTE
Sphenolithus dissimilis
Helicosphaera ampliaperta
Globigerinoides triloba
Discoaster druggi
Reticulofenestra pseudoumbilicus
Paragloborotalia semivera
Helicosphaera mediterranea
Globigerinoides primordius
CRONOSTRATIGRA-
FICE REGIONALE
Miocen mediu Langhian Karpatian superior
UNITĂŢI
Ottnangian
Karpatian
Eggerian
inferior
Eggenburgian
OLIGOCEN Chattian
CRONOSTRATIGRA-
FICE GLOBALE
BURDIGALIAN ACVITANIAN
UNITĂŢI
MIOCEN INFERIOR
M.a.
22
17
18
19
20
21
23
102
În Pânza Subcarpatică şi parţial în Pânza de Vrancea (Pânza Cutelor Marginale),

molasele sunt urmate de For maţ iunea de Schlier cenuşie , predominant lutitică
(mai ales marne) cu intercalaţii de secvenţe nisipoase şi gresii subţiri şi cu unul sau două
nivele evaporitice. Limita dintre Miocenul inferior şi Miocenul mediu se află în
cuprinsul For maţ iunii de Schlier cenuşie.
În Pânza de Tarcău, formaţiunile de molasă prezintă dezvoltări litologice şi
paleogeografice similare (Săndulescu M. et al., 1995). În părţile interne (proximale
„sursei carpatice”) ale Pânzei de Tarcău succesiunea litostratigrafică începe cu
conglomerate (Conglo mer at ele de Br ebu , Mrazec, fide Grujinschi, 1971), urmate
de molase nisipoase sau marnoase-nisipoase. În partea externă a Pânzei de Tarcău
(distală „sursei carpatice”) se dezvoltă doar molase nisipoase urmate de For maţ iunea
de Schlier cenuş ie similară celei din unităţile mai externe. Cadrul sedimentar al
molaselor este de apă puţin adâncă la fluvio-deltaic, pentru formaţiunile de schlier
putând fi acceptată o mică adâncire a bazinului (Săndulescu M. et al., 1995).
For maţ iunea mo lasei infer io are (incluzând Conglomeratele de Brebu) din
Pânza de Tarcău este denumită de Ştefănescu M. şi Mariana Mărunţeanu (1980),
Mo lasa de Do ft ana. Denumirea se referă la depozitele transgresive şi discordante de
peste For maţ iunea de Cornu s. st r. (Mrazec, 1907) şi de sub Tuful de S lănic,
alcătuite dintr-o alternanţă ritmică, roşie spre bază şi cenuşie spre top, de rudito-arenite
(predominante spre bază = Conglo merat ele de Brebu ) cu siltolutite (predominante
spre partea superioară). Pe baza asociaţiilor cu Globigerinoides trilobus (Burdigalian) şi
cu Orbulina suturalis, Globorotalia bykovae (Langhian) se atribuie vârsta Burdigalian
superior = Langhian inferior. Limita Burdigalian/Langhian este în cuprinsul Mo lase i
de Do ft ana la cca. 350–400 m deasupra bazei sale, unde apar primele forme specifice
ale zonei cu Praeorbulina.
Săndulescu M. et al. (1995) restrânge termenul Molasei de Do ft ana şi separă:
(a) Conglo merat ele de Brebu şi (b) For maţ iunea de Do ft ana . În rapoarte
geologice ulterioare, Mărunţeanu Mariana, Popescu Gh. (1997, 2002) păstrează sensul
iniţial pentru Molasa de Do ft ana (Ştefănescu M., Mărunţeanu Mariana, 1980).
a. Conglomeratele de Brebu
(Mrazec, fide Grujinschi, 1971; Săndulescu M. et al., 1995)
În Pânza de Tarcău, Conglo merat ele de Brebu formează umplutura

sinclinalului Slănic, cu excepţia zonei cuprinsă între valea Faţa Bordeiului şi Prăjani,
unde sunt acoperite cartografic de depozite badeniene. De asemenea, au dezvoltare
continuă în sinclinalul Drajnei de la valea Chiojdului spre vest, până la valea Slănicului.
Secvenţa Conglo merat elor de Brebu este alcătuită dintr-o alternanţă ritmică
de gresii argiloase cu marne nisipoase. Gresiile din bază, în strate de 10–50 cm sunt
grosiere, microconglomeratice cu ciment calcaros-argilos de culoare roşie. Spre partea
superioară gresiile devin mediu şi fin granulometrice, bine cimentate şi se desfac în
plăci. Gresiile prezintă structuri de granoclasare verticală, laminaţie oblică de curent,
structuri de curent şi impresiuni şi mulaje ichnologice (urme de paşi de păsări şi
mamifere). Intercalaţiile marnoase sunt arenitice în bază, în strate de 5–15 cm şi spre
partea superioară devin mai fine, plastice, în strate de 30–50 cm, uneori cu crăpături de
uscare. La partea terminală apare un strat decimetric de 40–50 cm, de tuf şi uneori,
urmat de un strat de gips de 20 cm grosime (valea Secuianca, valea Teleajenului). Pe
unele zone, la est de valea Prahovei, între Slon–Ceraşu şi, respectiv, Brebu, nivelul
103
inferior devine cu totul ruditic, dând naştere conglomeratelor de Brebu

(Mrazec, Voiteşti, 1914).
Conglomeratele sunt poligene cu elemente foarte variate (epimetamorfite
precum şisturi felsice, metaacidite, metaritmite şisturi cristaline terigene;
mezometomorfite ca blastoporfire, gnaise migmatice; magmatite reprezentate prin
porfire, gabbrouri, bostonite, trachite; roci sedimentare reprezentate prin litofaciesuri
carbonatice şi clastite de diferite vârste: Triasic, Jurasic, Cretacic, Paleogen), cu
dimensiuni de 2–15 cm, bine rulate, cu grad de sortare redus. Elementele
conglomeratelor sunt multiplu reciclate şi, după natura petrografică, sugerează originea
lor primară cu arie sursă în Munţii Perşani, în partea internă şi vestică a zonei flişului
Carpaţilor Orientali (Cehlarov Aura, Alexandrescu Gr., Frunzescu D., 1993) (fig. 2.73).
Fig. 2.73. Unităţi interne şi externe ale Curburii Carpaţilor Orientali (după D. Patrulius, 1969, modificat):
1 – pânza transilvană; 2 – masive cristaline; 3 – zona de wildfliş; 4 – zona Dâmbovicioara; 5 – zona pre-
Leaota; 6 – subunitatea Bratocea–Zamora; 8 – subunitatea de Bobu; 9 – formaţiuni cretacic-paleogene ale
Moldavidelor (a – Unitatea flişului curbicortical; b – Unitatea de Audia; c – Unitatea de Tarcău);10 –
formaţiuni de molasă; 11 – contacte tectonice majore; 12 – prima mişcare a materialului de origine; 13 – a II-a
şi a III-a mişcare a materialului de origine (după Cehlarov Aura, Alexandrescu Gr., Frunzescu D., 1993).
Analiza sedimentologică (Guzman C., 2001) a identificat sisteme de con aluvial

care debuşau într-un bazin de apă puţin adâncă. Conurile sunt dominate de curgeri
gravitaţionale ce trec la curenţi împletiţi cu sarcină ruditică. Pe alocuri, conurile deltaice
de sarcină nisipoasă mixtă au suferit „canibalism” = prelucrare în bazin cu energie de
104
val ridicată. Caracterul hiperpicnal înlesnea curgeri turbulente. Secvenţa înregistrează o

progradare urmată de retrogradare cu lărgire de front deltaic.
Pe baza direcţiilor de paleocurenţi (dinspre nord, nord-vest cu divagare spre
sud-vest, sud, sud-est, est şi nord-est), a subţierii stratelor şi a scăderii granulometriei
s-a stabilit (Grujinschi C., 1971; Guzman C., 2001), prezenţa a două conuri de dejecţie
fluviatilă dispuse conform ariei de răspândire a conglomeratelor.
b. Formaţiunea de Doftana (Săndulescu M. et al., 1995)
În Pânza de Tarcău, For maţ iunea de Do ft ana aflorează în sinclinalele Slănic

şi Drajna, similar, conglomeratelor de Brebu. Aici, concordant peste Conglo merat ele
de Brebu, For maţ iunea de Do ft ana debutează cu un pachet puternic de gresii
grosiere, uneori conglomerate mărunte, cu rare elemente mari, cu ciment calcaros-
argilos, slab roşcat. Gresiile, în strate de la 50 cm la 2 m, alternează cu strate de
10–30 cm de marne roşii, adesea cenuşii, şi au structuri de curent la partea inferioară.
Spre partea superioară, acest pachet cu continuitate pe diferite profile şi cu un reper
ichnologic în cadrul său, devine din ce în ce mai lutitic. Asociat lutitelor acestui pachet,
apar nivele distincte de tuf şi gips. Tuful, apare ca patru strate mai importante, albe sau
slab verzui şi unul chiar roz (în sinclinalul Drajnei), decimetrice sau metrice, la care se
adaugă numeroase intercalaţii subţiri centimetrice de tuf bentonitizat.
Gipsul, alb zaharoid în strate de la 1 la 30 cm, apare ca intercalaţii subţiri şi rare,
în jumătatea inferioară a nivelului mediu şi progresiv mai groase, spre partea superioară.
De remarcat că gipsul apare asociat strâns cu tuful pe care îl urmează. Unul din stratele
de gips are constanţă cartografică şi a fost denumit de Ştefănescu M., Mărunţeanu
Mariana (1980) – Gipsul de Cireşu.
Limita Miocen inferior/Miocen mediu pare a se plasa deasupra reperului
Gipsulu i de Cir eşu (Ştefănescu M., Mărunţeanu Mariana, 1980). Pachetul gipsifer
de 10–25 m de la topul jumătăţii inferioare (cu t uf şi g ips, Grujinschi C., 1972) a
For maţ iunii de Do ft ana a fost denumit de Mrazec L., Gipsur ile super ioare.
Jumătatea superioară a For maţ iunii de Do ft ana (cu şist ur i calcaroase ş i
gips, Grujinschi C., 1972) are baza arenitică constituită din strate groase (metrice) de
nisipuri argiloase cenuşii, uneori slab roşcate, mediu granulometrice, în zona
perisinclinalului Slănic şi fin prăfoase, în restul perimetrului, micacee, adesea cu
laminaţie oblică de curent (stratificaţie încrucişată). Nisipurile au structuri de curent pe
feţele inferioare şi alternează cu marne plastice cenuşii şi uneori roşcate, în strate de
30–50 cm. Topul acestei jumătăţi devine predominant lutitic, fiind alcătuit din marne
cenuşii sau roşii fin micacee, nisipoase sau plastice, în strate de 20–70 cm, alternând cu
strate foarte subţiri de nisipuri argiloase, fine, compacte. Nivelul se încheie cu un pachet
lutitic puternic, alcătuit din marne roşii, pachet acoperit de tuful cu globigerine,
Badenian, al megasecvenţei următoare.
În topul lutitic al jumătăţii superioare al For maţ iunii de Do ft ana apar mai
multe intercalaţii de şist ur i calcaroase bit uminoase , gălbui-ruginii, în plăci subţiri,
extinse, flexibile, ce sunt urmate de gipsur i compact e, neuniform colorate, maronii-
ruginii, slab bituminoase şi desfăcându-se de asemenea în plăci ca şi şisturile calcaroase.
Şisturile calcaroase s-au dovedit a fi stromatolite, în care lamine micritice carbonatice
alternează cu filme de bitumene autohtone (Ştefănescu M., 1982). Asocierea cu indiciile
de margine de bazin (urme de paşi de vertebrate, urme de picături de ploaie, laminaţii
105
ondulate, roci oolitice) sugerează condiţii intertidale de depunere a For maţ iunii de
Doft ana.
Grosimea depozitelor burdigalian-langhiene este mai mare în flancurile interne
(nord-vestice) ale sinclinalelor neogene şi mai mică în flancurile externe (sud-estice).
Fiecare nivel are cca. 500–700 m grosime în flancul intern al sinclinalului Slănic şi cca.
350–400 m în sinclinalul Drajna.
Aceeaşi dezvoltare a depozitelor burdigalian-langhiene ale For maţ iunii de
Doft ana din sinclinalul Drajnei (cu granofacies mai fin şi grosimi mai reduse
comparativ cu sinclinalul Slănicului) apare şi în structurile sinclinale Predeal Sărari,
Albinari (la Ariceşti Zeletin) şi spre valea Buzăului, la Cătina–Crivineni.
Astfel, pe valea Turburea (Predeal Sărari) (Dragoş V., 1964), Formaţ iunea de
Doft ana debutează cu un pachet de cca. 110 m de marne cenuşii şi roşii, cu diaclaze
umplute cu gips în bază, urmate de marne roşii şi cenuşii, cu intercalaţii de gresii la
partea superioară peste care stă o secvenţă de 100 m de nisip grosier granulometric, în
strate groase şi foarte groase 7–10 m), cu intercalaţii subţiri de marne roşii şi cenuşii.
Aceste nisipuri s-ar corela cu arenito-lutitele roşii din valea Secuianca, care
reprezintă echivalentul estompat pe direcţie, al conglomeratelor de Brebu.
For maţ iunea de Do ft ana , se dezvoltă în continuare pe cca. 120 m,
reprezentată prin aceeaşi alternanţă de marne, gresii, nisipuri, gipsuri, cu intercalaţii de
tuf aferente (în subformaţiunea medie – trei intercalaţii de 0,20–0,40 m de tuf dacitic cu
biotit).
În sinclinalul Cătina–Crivineni (Huică I., 1962) pare a se dezvolta numai
jumătatea superioară a Formaţ iunii de Do ft ana, dominant cenuşie, cu marne
nisipoase, nisipuri albe-gălbui cu intercalaţii de tufuri şi gipsuri cenuşii-fumurii,
fibroase şi zaharoide.
Prezenţa unor asociaţii micropaleontologice cu Globigerina angustiumbilicata,
Globigerina ciperoensis şi Globigerinoides trilobus în probe luate din formaţiunea
superioară din sinclinalul Drajna, indică vârsta Burdigalian, iar prezenţa formei
Globoratalia major, indică Burdigalian superior. Există şi forme de Orbulina universa
ce indică Langhianul. Asociaţia de nannoplancton calcaros cu Helicosphaera
ampliaperta indică biozona NN3 = Burdigalian superior. Pe baza cercetărilor de
nannoplancton, Săndulescu M. et al. (1995) consideră partea superioară a Formaţ iuni i
de Doft ana de vârstă langhiană.
Depozitele molasei inferioare corespunzătoare Pânzei Subcarpatice apar
dezvelite de eroziune în axul structurilor anticlinale din Zona Cutelor Diapire (flancul
intern cutat al avanfosei), litostratigrafic, încadrându-se Mo lasei de Do ft ana
(Ştefănescu M., Mărunţeanu Mariana, 1980), termen înlocuit ulterior (prin excluderea
conglo mer at elor de Brebu ) cu cel de For maţ iunea de Do ft ana de către
Săndulescu M. et al. (1995). Această denumire are prioritate faţă de cea propusă de
Papaianopol (1992), ca „St rat e de Vispeşt i” pentru depozitele similare din bazinul
Cricovului Sărat.
Având limita inferioară necunoscută în afloriment şi limita superioară clar
marcată de apariţia Mar nelor şi t ufur ilor cu glo biger ine = For maţ iunea de
Câmpiniţ a (Crihan Monica, 1999), Formaţ iunea de Do ft ana (Săndulescu M. et al.,
1995), are dezvoltare relativ redusă în cadrul perimetrului, având grosimi stratigrafice
de la 150 la 300 m şi dezvoltare cartografică sub forma unor fâşii înguste, în cadrul unor
structuri anticlinale înguste, sau pe flancurile unor sinclinale, uneori, precum în cadrul
structurii anticlinale Năeni–Monteoru (bazinul Văii Năianca şi bazinul Văii Rele) având
106
dezvoltare mai amplă, cu grosimi de 450–500 m în afloriment şi cca. 1200 m în foraje.

Astfel, apare deschisă pe flancul de nord al sinclinalului Cătina–Crivineni, de-a lungul
văii Muscelului; pe valea Oancei (afluent dreapta valea Salciei) traversând anticlinalul
Chiojdeanca–Salcia, ca şi pe continuarea sa la est de valea Buzăului, sub forma a două
fâşii corespunzând celor două anticlinale: Tega–Vârful Geroasa şi Cislău–Punga, ale
anticlinalului recutat Cislău.
Cu grosimi de 150–175 m, For maţ iunea de Do ft ana apare ca o fâşie îngustă,
orientată nord est-sud vest, în axul anticlinalului faliat Lapoş–Bădila (între pârâul
Podişca, la nord-est şi pârâul Pietrei, la sud-vest; pe pârâul Podişca; la est de Vispeşti,
pe văile unde se afundă periclinal sub depozitele badeniene). Mai apare cu grosimi
reduse în cutele-solz Păcureţi–Matiţa, Apostolache–Mârlogea–Piatra Mică (pe pârâul
Stânii), în anticlinalul fracturat Udreşti. Dezvoltare medie are în zonele periclinale
vestice ale sinclinalelor Predeal Sărari şi Şoimari–Calvini.
În general, în Zona Cutelor Diapire, For maţ iunea de Do ft ana este
reprezentată prin partea ei superioară şi externă, prezentând un litofacies monoton,
dominat de granofaciesul lutitic-siltic. Astfel, apare dezvoltată sub forma unor ritmuri
de (65–75%) strate decimetrice de marne, marne siltice, marne arenitice, de coloraţie
cenuşie-albicioasă sau negricioasă, cu siltite şi arenite (25–35%) în strate centimetrice,
reprezentate prin nisipuri sau prin consolidare, gresii fine granulometric, micacee,
cenuşii-gălbui.
Structura monotonă, marnos-nisipoasă cenuşie, prezintă intercalaţii de
petrofacies diferit, cu grosimi variabile şi uneori, cu dezvoltare regională. Astfel, în
partea inferioară se pot intercala pachete de 20–40 m de nisipuri în strate metrice
alternând cu marne şi asociate cu gipsuri în strate medii (0,30–0,60 m grosime); pachete
de 40–50 m de marne cenuşii-friabile, cu intercalaţii centimetrice-decimetrice de tufuri
albe-cenuşii fine, corelabile cu ciner it ele de Helegiu din Moldova.
Intercalaţiile de gipsuri, prezente la diferite nivele în marne, în strate subţiri sau
chiar ca lamine în nisipuri, cresc ca frecvenţă şi grosime, spre partea superioară
individualizându-se într-un pachet care, în structura Năeni are 80–100 m, denumit de
Micu M. (1981) Gipsul de Vispeşt i (fig. 2.74, 2.75, 2.76, 2.77) şi paralelizat cu
G ipsul de St ufu din Moldova. La diferite nivele apar pachete metrice de marne roşii,
care spre partea superioară sunt mai frecvente, amintind Mar nele de t ip Valea
Calului (Olteanu Fl., 1958 din Micu M., 1981).
Asociat gipsurilor, cu dezvoltare regională, apar strate decimetrice până la
metrice, de calcare laminit ice, care pe structura Năeni marchează topul
For maţ iunii de Do ft ana , deasupra lor urmând Mar nele şi t ufur ile cu
glo biger ine = For maţ iunea de Câmpiniţa (Crihan Monica, 1999) (corelabile
calcar elor de t ip T ylawa, după Baltreş, 1998 din Munteanu Emilia, 1998).
Pe întreg Paratethysul, Burdigalianul este caracterizat de reducerea domeniului
marin (Marinescu, 1962), ceea ce, în aria Subcarpaţilor Orientali a condus la
acumularea unor sedimente cu aport continental major, mediul devenind neprielnic
vieţii acvatice (Mărunţeanu Mariana, 1987). În regiune, nu au fost identificaţi indicatori
biostratigrafici în cadrul For maţ iunii de Do ft ana.
Depozitele burdigaliene se corelează (după Munteanu Emilia, 1998) litologic, cu
cele din aria Pătârlagele (Valea Muscelului) de unde Mărunţeanu Mariana et al. (1997)
citează asociaţii de nannoplancton cu: Helicosphaera ampliaperta Bramlette şi
Wilcoxon, Helicosphaera kamptneri Hay şi Mohler, Sphenolithus heteromorphus
107
Deflandre, Coccolithus pelagicus (Wall), Reticulofenestra pseudoumbilicata (Gartner),

care aparţin zonei NN3–NN4, caracteristică Burdigalianului.
Popescu Gh. (în Mărunţeanu Mariana et al., 1997) consideră şisturile calcaroase
cu conţinut de ostracode şi gasteropode ca bun reper la limita Miocen inferior/Miocen
mediu.
Foraminiferele identificate de Orbocea (1979) în aria Vispeşti–Breaza–
Urugoaia: Globigerina angustiumbilicata Bolli, Globigerina ottnangensis Rögl,
Globorotalia siakensis Le Roy, indică S ubzona Globigerina angustiumbilicata –
Globigerina ottnangensis, Zona Globigerina triloba (Popescu Gh., 1975), raportabile
Burdigalianului.
2.2.4. FORMAŢIUNI ALE MOLASEI DE VÂRSTĂ MIOCENĂ MEDIE
Aceste formaţiuni reprezintă cuvertura post-tectogenetică a Moldavidelor şi sunt

alcătuite din depozite de vârstă badeniană şi sarmaţiană (Volhynian şi Bessarabian).
Cuvertura post-tectogenetică a Moldavidelor include (Săndulescu M. et al., 1995):
formaţiuni cineritice langhiene, formaţiuni evaporitice langhiene, formaţiuni
kossoviene; se adaugă formaţiuni volhynian-bessarabian inferioare implicate încă în
structurile Pânzei Subcarpatice.
Sub aspect istoric, depozitele Miocenului mediu din Subcarpaţii Munteniei au
fost încadrate la diferite unităţi stratigrafice, în funcţie de nivelul de cunoaştere a zonei
şi de evoluţia pe plan regional şi european a conceptelor privind studiile stratigrafice
(Crihan Monica, 1999).
Prima unitate stratigrafică separată în regiune, care cuprinde şi depozitele
Miocenului Mediu, a fost Formaţ iunea salifer ă subcarpat ică (Foetterle şi Hauer,
1870). În 1877, Pillide recunoaşte în regiune, cu caracter de unităţi cronostratigrafice,
pr imul et aj medit eranean, al do ilea et aj medit eranean şi et ajul sar maţ ian.
În 1897, Ştefănescu S. menţionează prezenţa etajului Helveţian în judeţul Prahova,
despre care arată că mai era cunoscut şi sub numele de schlier sau For maţ iunea
saliferă subcarpat ică , peste care se dispun depozitele celui de-al do ilea
Medit eranean sau st rat ele t ort oniene. Ulterior, Aradi (1906) menţionează prezenţa
tufurilor şi marnelor cu globigerine în cadrul For maţ iunii salifer e mio cenice ,
aspect deja semnalat încă din 1902 de către Teisseyre şi Mrazec. În 1922, Protescu O.
separă în cadrul formaţiunii helveţiene două orizonturi: „orizontul inferior” (st rat ele
de Cornu) şi „orizontul superior”, care are la partea terminală marne cu globigerine şi
tufuri dacitice.
În 1951, Popescu Gh. şi Olteanu Fl. stabilesc pentru Miocenul mediu dintre
valea Prahovei şi pârâul Bălăneasa o împărţire lito-biostratigrafică rămasă în vigoare, în
linii mari, până astăzi. Unităţile stabilite de ei sunt relativ uşor de recunoscut şi au o
extindere destul de mare nu numai în Subcarpaţi, ci chiar şi în ariile intracarpatice. Cele
patru unităţi lito-biostratigrafice stabilite de Popescu Gh. şi Olteanu Fl. sunt:
(1) orizont ul t ufur ilor cu glo biger ine ; (2) orizo nt ul brecie i săr ii cu sare ;
(3) orizont ul argilo s cu radio lar i şi (4) or izont ul mar nos cu S pir ia lis . Cei doi
autori atribuie acestor unităţi vârsta tortoniană.
Referitor la depozitele de vârstă sarmaţiană, Olteanu Fl. recunoaşte un „orizont
marnos” la partea inferioară a acestora şi un „orizont nisipos-marnos” la partea
superioară.
108
109
Fig. 2.74. Harta geologică a regiunii Pietroasele–Sărata Monteoru

(după Harta Geologică a României, scara 1:50.000, foaia Istriţa, 1978) (legenda pe verso).
110
Fig. 2.75. Coloanele stratigrafice ale formaţiunilor din regiunea Pietroasele–Sărata

Monteoru (după Harta Geologică a României, scara 1:50.000, foaia Istriţa, 1978).
111
112
Fig. 2.76. Secţiune geologică prin regiunea Pietroasele–Sărata Monteoru (după Harta Geologică a României, scara 1:50.000, foaia Istriţa, 1978).
113
Fig. 2.77. Secţiune geologică prin regiunea Pietroasele–Sărata Monteoru (după Harta Geologică a României, scara 1:50.000, foaia Istriţa, 1978).
Pentru depozitele de litologie distinctă din Subcarpaţii Munteniei, ce încep cu

tufuri şi marne cu globigerine (Tuful de Dej), în bază, cuprinse între Mo lasa de
Doft ana şi depozitele sarmaţiene, Ştefănescu M. (1971) şi Ştefănescu M. şi
Mărunţeanu Mariana (1980) introduc denumirea de Mo lasa de S lănic.
În Zona Cutelor Diapire, separaţiilor litostratigrafice clasice ale autorilor
Popescu Gh. şi Olteanu Fl. (1951), li se acordă, de către Papaianopol (1992), rang de
membru în cadrul For maţ iunii de Chio jdeanca , de vârstă Miocen inferior –
Badenian. Acelaşi autor (Papaianopol, 1992) include intervalul Kossovian terminal –
Buglovian în For maţ iunea de Valea Neagoşului.
În cadrul formaţiunilor de molasă de vârstă miocenă medie ce alcătuiesc
cuvertura post-tectogenetică a Moldavidelor, Săndulescu M. et al. (1995) statuează
entităţi litostratigrafice langhiene: (a) Tuful de S lănic, (b) For maţ iunea
evapor it ică ; kossoviene: (c) Şist ur ile cu Radio lar i, (d) Mar nele cu Spir ialis ;
(e) volhynian-bessarabiene.
(a) Tuful de S lănic (rocile cineritice = tufitice), legat genetic de creşterea
activităţii lanţului vulcanic neogen, se dezvoltă în pânzele de Tarcău şi Subcarpatică, şi
are o poziţie stratigrafică bine datată, corelabilă cu nivele similare din Depresiunea
Transilvaniei. Rocile cineritice = tufitice (Tuful de S lănic) sunt asociate cu marne
interstratificate (bogate în microfaună planctonică) şi, în partea externă a Pânzei
Subcarpatice sunt asociate cu gresii calcaroase (For maţ iunea de Răchit aşu ).
(b) For maţ iunea evapor it ică aflorează în pânzele de Tarcău şi subcarpatică,
fiind situată sub limita cu Kossovianul şi deasupra secvenţei cineritice. Formaţiunea
evaporitică langhiană este reprezentată de gipsuri şi/sau de formaţiunea sării.
Diferenţele dintre formaţiunea sării langhiană şi cea burdigaliană se referă nu numai la
vârstă ci şi la originea materialului detritic al matricei (caracterizat de abundenţa în
claste de „şisturi verzi”, în cea burdigaliană şi de absenţa acestora, în cea langhiană).
Dezvoltarea areală discontinuă a For maţ iunii evapor it ice langhiene poate fi
determinată de o dezvoltare discontinuă a bazinelor de sedimentare şi/sau de uşoare
procese de eroziune apărute înainte de depunerea depozitelor kossoviene.
(c) Formaţ iunea Ş ist ur ilor cu Radio lar i cuprinde o secvenţă arenitică din
baza Badenianului superior alcătuite din nisipuri şi gresii cu intercalaţii mai mult sau
mai puţin dezvoltate de şisturi argiloase siltice bogate în radiolari.
(d) Marnele cu Spir ialis alcătuiesc o secvenţă predominant lutitică cu
intercalaţii subsecvente de gresii sau nisipuri la partea superioară a Badenianului
superior. În sectorul nordic al arcului carpatic şi mai la nord, Kossovianul este
reprezentat de nisipuri masive şi gresii cu interstratificări de marne alcătuind
For maţ iunea de Halo ş.
(e) Formaţ iuni Sar maţ iene (Volhynian, Bessarabian, Kersonian).
Sarmaţianul este foarte bine reprezentat şi complet dezvoltat numai în regiunea dintre
valea Cricovului Sărat şi valea Buzăului. El prezintă, din punct de vedere faunistic,
numeroase similitudini cu Sarmaţianul din Platforma Moldovenească, Basarabia şi
Ucraina. Macrofaunele existente permit individualizarea subetajelor Volhynian,
Bessarabian şi Kersonian. În funcţie de zona de depunere, litologia Sar maţ ianulu i
infer ior este variată. De exemplu, în sinclinalul Bozioru–Odăile, la nord de valea
Buzăului, Volhynianul are un caracter pararitmic fiind alcătuit dintr-o alternanţă de
argile cu nisipuri. Pe valea Dara (aliniamentul cutelor diapire externe), Volhynianul este
preponderent argilos. În schimb, pe valea Neagoşului (satul Chiojdeanca), Volhynianul
are depozite argiloase în partea inferioară, urmate de nisipuri cu intercalaţii de gresii,
114
deseori, nisipoase. Faunele de moluşte includ specii de Abra, Ervilia, Mactra,

Plicatiforma, Inaequicostata, Obsoletiforma, Musculus, Pirenella, Cerithium,
Mohrensternia, Duplicata, Actaeocina. Depozitele volhyniene din regiune au furnizat o
asociaţie de nannofosile calcaroase caracteristică zonei NN7 (Zona Discoaster kugleri).
Sar maţ ianul mediu (Bessarabianul) prezintă diferenţe litologice la nord şi
sud de valea Buzăului. În sinclinalul Bozioru–Odăile, alternanţa de argile şi nisipuri cu
caracter pararitmic existentă în Volhynian se regăseşte şi în Bessarabian. Spre deosebire
de această situaţie, la sud de valea Buzăului până la valea Cricovului Sărat,
Bessarabianul, este constituit din depozite argiloase la partea inferioară (stratele cu
Cryptomactra pesanseris) şi din depozite grezocalcaroase (Calcarul de I st r iţa) la
partea superioară. Depozitele bessarabiene din regiune conţin macrofaune cu forme de
Mactra, Cryptomactra, Pahia, Plicatiforma, Obsoletiforma, Duplicata, Calliostoma. În
depozitele bessarabiene de pe valea Dara a fost evidenţiată existenţa zonei de
nannoplancton NN8 (Zona cu Cattinaster coalitus) la nivelul stratelor cu Cryptomactra
pesanseris şi a zonei NN9 (Zona cu Discoaster hamatus) la 7 m deasupra acestui
bioreper.
Sar maţ ianul super ior ( Kerso nianu l) este omogen din punct de vedere
litologic fiind constituit din depozite grezocalcaroase (partea superioară a calcarului de
Istriţa). Macrofauna este constituită numai din specimene ale genului Mactra, mai
frecvente fiind formele Mactra bulgarica şi Mactra caspia. În co mplexul pest r iţ
care, pe unele profile, se dezvoltă între calcarele cu Mactra şi primele depozite
meoţiene şi care este predominant lutitic, există un ansamblu de nannofosile calcaroase
care fără a include taxoni index, poate fi atribuită, în mod convenţional, zonei NN10
(Zona cu Discoaster calcaris). De la valea Cricovului Sărat către vest până la valea
Cricovului Dulce, Sarmaţianul nu este reprezentat decât prin Volhynian şi, pe alocuri,
prin Bessarabianul inferior. Între valea Cricovului Dulce şi valea Dâmboviţei nu mai
aflorează depozite de vârstă sarmaţiană.
Entităţile litostratigrafice cu rang de formaţiuni, langhiene: Tuful de S lănic ,
For maţ iunea evapor it ică ; kossoviene: Ş ist ur ile cu radio lar i, Mar nele cu
Spir ialis la care se adaugă cele kossovian terminal – bugloviene: For maţ iunea de
Valea Neagoşului (Papaianopol, 1992), For maţ iunea de Valea Vizuine i
(Munteanu Emilia, 1998); volhynian-bessarabiene: For maţ iunea de Ş ipoţelu
(Andreescu, 1972); bessarabian-kersoniene: Formaţ iunea de Râmnic ; kersoniene:
For maţ iunea de Valea Cio megii, se regăsesc în cuprinsul tezei Emiliei Munteanu
(1998) referitoare la perimetrul dintre văile Lopatnei şi Buzăului (fig. 2.78, 2.79, 2.80,
2.81).
Crihan Monica (1999) se racordează la normele actuale de nomenclatură a
unităţilor stratigrafice prevăzute în Ghidul Stratigrafic Internaţional (Hedberg, 1976;
Salvador, 1994) şi consideră unităţile litostratigrafice separate anterior ca fiind
informale. Încercând un compromis între cerinţele ghidului stratigrafic şi tradiţia
istorică a studiilor anterioare, autoarea propune şi descrie pentru Miocenul Mediu dintre
valea Prahovei şi valea Teleajenului, la sud de sinclinalul Slănic, următoarele unităţi
litostratigrafice: (a) For maţ iunea de Câmpiniţa ; (b) Brecia de Cosmina ; (c)
For maţ iunea de T elega ; (d) For maţ iunea de Măceşu . În cadrul acestor depozite,
Crihan Monica stabileşte şi o serie de unităţi biostratigrafice bazate pe foraminifere
planctonice, pentru depozitele în facies marin normal şi pe foraminifere bentonice,
pentru depozitele în facies salmastru. Această formalizare se va păstra şi în prezenta
lucrare.
115
116
Fig. 2.78. Harta geologică a regiunii cuprinse între valea Lopatna şi valea Buzăului (după Emilia Munteanu, 1998) (legenda pe verso).
117
Fig. 2.79. Secţiuni geologice prin regiunea cuprinsă între valea Lopatna şi valea Buzăului
(după Emilia Munteanu, 1998).
118
119
Fig. 2.80. Corelarea formaţiunilor badeniene şi sarmaţiene în regiunea cuprinsă între valea Lopatna şi valea Buzăului (după Emilia Munteanu, 1998).
120
Fig. 2.81. Litofaciesurile şi paleomediile depoziţionale probabile ale formaţiunilor sarmaţiene în regiunea cuprinsă între valea Lopatna şi valea Buzăului
(după Emilia Munteanu, 1998).
a. Formaţiunea de Câmpiniţa (Crihan Monica, 1999)
For maţ iunea de Câmpiniţa reprezintă echivalentul „orizontului” tufurilor cu

globigerine descris de Popescu Gr. (1951) în regiunea dintre valea Prahovei şi valea
Teleajenului şi de către Olteanu Fl. (1951) la est de valea Teleajenului (denumire
informală) sau al Tufulu i de S lănic (Murgeanu G. et al., 1968) (Tuful de Dej =
S lănic, Meruţiu V., 1912; Popescu Voiteşti I., 1915) (referire petrografică restrictivă în
zone unde tuful are grosimi reduse).
Secţiunea tip se află pe valea Prahovei, la circa 150 m amonte de confluenţa cu
valea Câmpiniţa, în flancul sudic al sinclinalului Poiana al Pânzei de Tarcău.
For maţ iunea de Câmpiniţa se defineşte ca o formaţiune cu depozite marine,
predominant marnoase, cuprinse între Formaţ iunea de Do ft ana (Săndulescu M. et
al., 1995) = parţial Mo lasa de Do ft ana (Ştefănescu M., Mărunţeanu Mariana, 1980),
în culcuş, şi Brecia de Cosmina (Popescu Gr., 1951), în acoperiş. Limita inferioară
este trasată de trecerea bruscă de la marnele sau argilele în facies salmastru ale
For maţ iunii de Do ft ana , la marnele cu caracter pelagic ale For maţ iunii de
Câmpiniţ a. Limita superioară este trasată la trecerea bruscă de la ultimele marne cu
caracter pelagic la primele nivele de gipsuri sau depozite bacteriene (cyanobacterii) din
baza Brecie i de Cosmina.
Din punct de vedere litologic, în secţiunea tip din valea Prahovei, For maţ iunea
de Câmp iniţa este constituită aproape în exclusivitate din marne gri deschis sau
gălbui, cu tente verzui, formate, probabil în condiţii predominant pelagice, fiind extrem
de bogate în microfosile cu test calcaros, reprezentate de foraminifere planctonice,
vizibile cu ochiul liber, mai rar bentonice, nannoplancton şi rare ostracode. Marnele au
un conţinut relativ constant (≈ 52%) de CaCO3 şi uneori, au o cantitate mai mare de
material de origine piroclastică (cristale de cuarţ angular, limpede; biotit şi fragmente de
sticlă vulcanică). Marnele sunt compacte, bioturbate şi omogenizate. Faţă de sinclinalul
Slănic, unde tufurile apar sub formă de intercalaţii decimetrice în bază până la
multimetrice în jumătatea superioară a formaţiunii (Mărunţeanu Mariana et al., 1996), în
aria cuprinsă între valea Doftanei şi valea Prahovei, de la sud de sinclinalul Slănic,
intercalaţiile de tuf sunt rare, cu grosimi între 2–3 mm şi 20–25 cm. Intermitent, în
partea bazală şi în partea terminală a formaţiunii apar intercalaţii subţiri milimetrice
până la 10 cm de argile siltice, maronii, laminitice, cu bioturbaţii bine conservate (tuburi
perpendiculare sau înclinate pe stratificaţie umplute descendent cu material de culoare
mai deschisă, sau urme rectilinii cu lăţime milimetrică, paralele cu laminaţia, de
asemenea umplute cu material din nivelul de deasupra), bogate în pirită şi resturi fosile
de peşti (solzi şi fragmente de oase) şi foraminifere planctonice. Ele sugerează scurte
episoade anoxice pe fundul bazinului de sedimentare legate de variaţii climatice sau,
mai probabil, de acumulare masivă a materiei organice prin înflorirea masivă a
nannoplanctonului ca lamine fine, albe în aceste nivele). Uneori, laminele argiloase sunt
asociate cu lamine de tufuri albe, fine, cu biotit.
Pe bază de foraminifere, îndeosebi planctonice în bază, şi planctonice cu ceva
foraminifere bentonice la partea superioară, precum şi pe bază de nannoplancton
calcaros (zonele NN5 în bază şi limita NN5/NN6 la partea superioară) se argumentează
(Mărunţeanu Mariana et al., 1997; Crihan Monica, 1999) vârsta Langhian superior
– Serravalian bazal sau, folosind scara cronostratigrafică regională stabilită de Papp et
al. (1978) pentru Miocenul Mediu marin din Paratethys: Badenian inferior-mediu
(Moravian-Wielician).
121
Răspândirea For maţ iunii de Câ mpiniţa este largă şi presupune existenţa

unor variaţii litologice. Există, de asemenea, cu reprezentare incompletă din motive de
accidente tectonice sau eroziune, acoperire discordantă cu depozite superioare.
În Pânza de Tarcău, For maţ iunea de Câmpiniţa ia parte, alături de celelalte
formaţiuni de vârstă Miocen mediu, la umplutura sinclinalului de Slănic, dezvoltată
între Vârful Benii şi Valea Vărbilăului, în zona lacurilor sărate de la Slănic Prahova, în
bazinul superior al văii Bughea şi sub forma unor fâşii cartografice înguste între Ştefeşti
şi Piatra Verde (Teişani). Între valea Prahovei şi valea Doftanei, la sud de sinclinalul
Slănic, For maţ iunea de Câmpiniţa are grosimi relativ mici (de la 5–6 m la
15–16 m) pe flancurile a două sinclinale mici: sinclinalul Poiana la nord şi sinclinalul
Piatra la sud, separate de „anticlinalul gării”. În sinclinalul Drajnei, For maţ iunea de
Câmpiniţ a apare ca fâşie îngustă continuă pe flancul sudic, între vârful Crucea
Domnitorului–Cătunu, iar pe flancul nordic, între valea Chiojdului şi valea Teleajenului.
În sinclinalele Slănic şi Drajna, For maţ iunea de Câmpiniţ a are 150–200 m
grosime. Se include o alternanţă de tufuri de granofacies siltic în bază şi cu tendinţă
către granofacies lutitic fin la partea superioară şi, spre exterior, cu tufite marnoase şi
marne nisipoase.
Pe alocuri (Dealul Piatra Verde–Teişani, Chiojdul–Lera), tufurile şi tufitele sunt
silicifiate singenetic, devenind tari, compacte, cu spărtură concoidal-aşchioasă şi culoare
verde-oliv, în strate decimetrice, cu grosimi însumate de 50–80 m, în timp ce în restul
perimetrului ele apar friabile, marnoase, moi, albe, cu grosimi reduse la 15–25 m.
Marnele, în strate groase (25–40 cm) sunt arenitice, cu conţinut ridicat de claste micacee
fine, de culoare cenuşie şi roşcată spre partea superioară a complexului. Către exterior,
în flancul de sud-estic al sinclinalului Drajna, devin preponderente în dauna tufurilor.
În Zona Cutelor Diapire, For maţ iunea de Câmpiniţ a are aceeaşi răspândire
ca şi For maţ iunea de Do ft ana , dar pe suprafeţe mai restrânse. Grosimea
stratigrafică variază de la 60 la 120 m. Formaţiunea apare sub un granofacies lutitic
fiind dominat de argile cenuşii, argile albicioase-gălbui, tufacee, tufuri albicioase-
gălbui, rar verzui, cu rare intercalaţii de arenite subţiri (nisipuri, gresii), gipsuri, brecii
sedimentare. Astfel, peste şisturile calcaroase de la topul For maţ iunii de Doft ana ,
urmează argile cenuşii fine, moi, plastice, cu alteraţie albicioasă la suprafaţă şi cu
prezenţa globigerinidelor în strate centimetrice, cu stratificaţie paralelă într-un pachet de
7–8 m, până la 15 m.
Printr-un pachet de câţiva metri de argile tufacee albicioase sau cenuşii-
albicioase cu tente verzui, fine, plastice, se trece la tufuri albicioase sau verzui, cu
aspect compact sau fisurat cu alteraţie brună-verzuie-ruginie şi, uneori, cu silicifieri pe
fisuri. Uneori sunt bentonitizate. Pachetele metrice de tuf alternează cu cele de marne şi
local, subordonat, au intercalaţii de gipsuri în strate milimetrice, centimetrice şi chiar
metrice.
În sinclinalul Predeal Sărari, pe valea Turburea, apare şi o intercalaţie de cca.
7 m de brecie sedimentară, iar intercalaţiile de gips sau argile gipsifere sunt mai
frecvente.
Pe flancurile anticlinalului Apostolache–Buda Crăciuneşti (pe văile Salcia,
Stana, Rotari, Adânca, Mârlogea) şi pe flancul intern şi în axul anticlinalului Salcia (pe
văile Vizuina, Casele, nord de Nucet), depozitele For maţ iunii de Câmpiniţ a apar ca
o bandă continuă, cu grosimea de 50–120 m.
În anticlinalul Lapoş–Bădila argilele cenuşii din baza formaţiunii sunt urmate de
un strat de 40 m de gresie cenuşie-albăstruie, dură, cu structuri erozionale de curent, cu
122
dezvoltare şi către est de la Valea Buzăului, având valoare de marker litologic.

Depozitele însumează 170–220 m şi au fost interceptate pe văile Pietroasa, Cheia,
Sibieşti, Grecul, Vispeşti. Pe pârâul Pietroasa sunt predominant argiloase şi au
intercalaţii centimetrice de nisipuri şi argile cenuşiu-verzui.
În structura anticlinală Năeni, For maţ iunea de Câmpiniţ a = Mar nele ş i
t ufur ile cu glo biger ine , formează umplutura unor sinclinale din zona
Breaza–Finţeşti şi de asemenea, mai apare ca rame ce bordează perianticlinalul
Pietroasele–Monteoru (aici tufurile au 100 m grosime) (fig. 2.82).
În sinclinalul Vispeşti, la nord de Breaza, baza formaţiunii are gresii albe
tufacee, slab cimentate, cu Lithothamnium, cu glauconit, cu globigerine, asemănătoare
gresiei de Răchitaşu din Moldova. Urmează tufuri şi, la partea superioară este un facies
mai nisipos (nisipuri şi marne tufacee).
După Iorgulescu, formaţiunile echivalente Tufului de S lănic, identificate la
Slănic, Predeal Sărari, Salcia conţin o abundenţă de foraminifere de talie mare, cu
peretele gros, dintre care unele au extindere regională: Candorbulina universa Jedl.,
Globorotalia scitula (Brady), Globigerina triloba Reuss, Globigerinoides conglobatus
(Brady), încadrabile Zonei HT („Tortonian inferior”).
Probele colectate de Munteanu Emilia (1998) din tufurile cenuşii din perimetrul
valea Lopatna – valea Buzăului indică forme de Globigerinoides sicanus De Stefani,
Globigerina triloba, Globigerina bulloides (d'Orbigny), Globorotalia mayeri Cushman
şi Ellisor, Globorotalia bykovae Asenstat, Candorbulina universa, Candorbulina
bilobata (d'Orbigny), Candorbulina glomerosa (Blow), Globoquadrina altispira
(Cushman şi Jarvis). Asociaţia este caracteristică Z o ne i Candorbulina glomerosa şi
Z o n e i Candorbulina universa–Globorotalia bykovae (Popescu Gh., 1970), raportabile
Langhianului.
b. Brecia de Cosmina (Popescu Gr., 1951)
Unitate litostratigrafică cu rang de formaţiune, Brecia de Cosmina, este

sinonimă cu „Orizontul breciei sării cu sare” (Popescu Gr., 1951; Olteanu Fl., 1951),
sau cu For maţ iunea evapor it ică (Săndulescu M. et al., 1995), denumiri care nu erau
conforme cu prevederile Ghidului Stratigrafic Internaţional.
Brecia de Cosmina are ca secţiune tip obârşia văii Cosmina, unde aflorează
în ambii versanţi şi este definită ca entitatea cuprinsă între For maţ iunea de
Câmpiniţ a în culcuş şi For maţ iunea de Telega în acoperiş. Ea se dispune, fie în
aparentă continuitate de sedimentare, peste marnele cu globigerine ale For maţ iunii de
Câmpiniţ a, fie transgresiv peste depozite mai vechi. Limita superioară a acestei
formaţiuni este trasată la trecerea bruscă de la faciesul brecios la primele nivele
argiloase ale For maţ iunii de Telega .
Numele de Brecie de Cosmina a fost pentru prima dată folosit de către
Popescu Gr. (1951) pentru „Orizontul breciei sării cu sare” dintre valea Prahovei şi
valea Teleajenului. Pentru acelaşi orizont, dar situat între valea Teleajenului şi valea
Bălăneasa, Olteanu Fl. (1951) foloseşte denumirea de Brec ie de P iet raru , arătând în
acelaşi timp că cele două brecii se deosebesc prin tipurile petrografice ale clastelor din
cele două zone. Grosimea acestei unităţi este variabilă între câţiva metri şi peste 200 m
până la 400 m.
123
124
Fig. 2.82. Imagine panoramică asupra aflorimentului cu tuf de la Vispeşti .

Din punct de vedere litologic, Brecia de Cosmina este relativ monotonă, fiind
în cea mai mare parte alcătuită dintr-o brecie cu matrice argiloasă, siltică sau fin
nisipoasă, de culoare negricioasă în care sunt prinse elemente destul de variate ca
dimensiune sau ca tip petrografic. Monotonia este întreruptă doar de prezenţa
secvenţelor evaporitice sau, mai rar de unele intercalaţii subţiri de marne şi argile.
În perimetrul dintre valea Prahovei şi valea Teleajenului, de la sud de sinclinalul
Slănicului, Brecia de Cosmina apare dispusă în continuitate de sedimentare peste
marnele For maţ iunii de Câmpiniţ a , şi debutează cu un nivel evaporitic de gipsuri şi
depuneri carbonatice microbiene în partea vestică (sinclinalele Piatra şi Poiana) şi este
transgresivă peste depozite mai vechi în zonele centrale şi de est.
Vârsta Breciei de Cosmina este Serravalian sau utilizând sistemul regional de
etaje, Wielician.
În sinclinalele Slănic şi Drajna, C. Grujinschi (1972) descrie mai multe nivele
ale Breciei din Badenian: (1) o brecie suprajacentă tufului de Slănic, asociată gipsului;
(2) o brecie asociată sării de la Slănic, lateral îndinţată cu conglomerate şi (3) o brecie
suprajacentă corespondentă breciei de tip Cosmina şi respectiv de tip Pietraru.
Peste marnele tufacee cu globigerine, urmează, discordant (cariera Piatra Verde
– Teişani, sud-vest Ştefeşti, în sinclinalul Slănic, sau Drajna de Jos – Valea Sărată –
Valea Rotarilor, în sinclinalul Drajnei), o brecie sedimentară cu grosimi variabile de la
7–8 m la 50–80 m. Brecia conţine elemente angulare centimetrice-decimetrice de gresii,
calcare bituminoase, marnocalcare cenuşii, calcare laminitice, şisturi argiloase,
bituminoase, tuf vulcanic verde şi, rar, marne albicioase cu globigerine prinse într-o
matrice marnoasă cenuşie, nestratificată. În zona Drajna de Jos – Valea Rotarilor,
grosimea breciei, dimensiunea şi frecvenţa elementelor sunt maxime, iar în zonele
adiacente, se trece către un pachet marnos-nisipos nestratificat. Elementele remaniate
din rocile subjacente sugerează că brecia este rezultatul erodării din timpul
Badenianului, ea fiind discordantă peste marnele tufacee cu globigerine. Brecia
sedimentară este urmată de gipsuri. În cariera Piatra Verde – Teişani, gipsurile apar în
strate metrice însumând 20–40 m. Există două pachete de gipsuri, separate de un nivel
brecios, ele însele prezentând diferite stadii de curgere ale unui material sulfatic anterior
depus (frecvent pachetul inferior), arareori nederanjat (baza pachetului superior)
(Frunzescu D., 2000). Sunt fin stratificate, nodulare în bază, iar spre partea superioară
apar ca bancuri diagenizate cu frecvente concreţiuni sferoidale secundare. Au conţinut
redus de material non sulfatic, culori deschise cenuşiu-albicioase, textură zaharoidă.
În sinclinalul Drajnei, pe flancul extern, gipsul apare ca un pachet de 15–20 m,
este omogen, are conţinut ridicat arenito-lutitic, culoare cenuşie-ruginie, structură plan-
paralelă. Uneori, feţele inferioare ale unor gipsuri cu material arenito-lutitic prezintă
structuri erozionale de curent. În general gipsurile sunt urmate de lutite (marne)
cenuşiu-negricioase slab siltice sau arenitice, nestratificate, cu aspect şistos, cu grosimi
însumate de 8–40 m.
Cu dezvoltare asemănătoare apare această entitate în sinclinalele de la exteriorul
pintenului de Văleni. În sinclinalul Predeal Sărari, marnele tufacee şi brecia
suprajacentă, sunt vizibile în valea Turburea, în flancul nordic. Brecia are caracter
lenticular, cu grosimi de 5–6 m în flancul nordic şi 100 m în ax, cu efilare în flancul
sudic. În sinclinalul Cătina–Crivineni, For maţ iunea de Câmpiniţ a este reprezentată
prin câţiva metri de marne şi 60 m de tufuri albe dacitice şi se dezvoltă ca o bandă de la
Malul Alb (valea Buzăului), pe valea Muscelului, în lungul văii Balosinului, spre
izvoarele văii Motruna.
125
Parţial discordant, peste gipsuri se dezvoltă o entitate de litologie variabilă

orizontal şi vertical, în care se individualizează două faciesuri: faciesul ruditic-lutitic (cu
caracter fluviatil, marin şi lagunar) şi faciesul evaporitic bituminos cu caracter lagunar).
Are o grosime de cca. 350–500 m.
Faciesul ruditic-lutitic cuprinde, în bază, un conglomerat poligen, formând două
conuri aluvionare distincte şi denumit, în consecinţă: conglo mer at de Vâr ful Beni i
şi, respectiv, conglo merat de t ip Băt râni.
Conglo mer at ul de t ip Vâr ful Benii (sinclinalul Trestioara, flancul extern
al sinclinalului Drajna, la Crucea Domnitorului şi Valea Sărată) cuprinde strate groase
de conglomerate, alternând cu microconglomerate sau gresii friabile. Conglomeratele au
claste de 2–10 cm, subrotunjite, de metamorfite carpatice şi subordonat calcare
mezozoice, gresii grosiere, calcaroase, micacee, calcare bituminoase, tufuri şi au
matrice arenitică cu ciment carbonatic.
Conglo mer at ul de t ip Băt râni (la Ştefeşti şi Slănic, în flancul extern al
sinclinalului Slănic şi la Bătrâni în flancul extern al sinclinalului Drajna) cuprinde strate
metrice (1–4 m) de conglomerate alternând cu nisipuri grosiere, microruditice, argiloase
de culoare ruginie. Are claste de 10–35 cm de gresii cenuşii micacee, gresii grosiere,
marnocalcare, gresii fine, cenuşii, micacee, cu structură convolută, provenite din
remanierea depozitelor flişului intern cretacic.
Matricea este arenitică cu ciment argilos. Lateral şi pe verticală, apar secvenţe de
tip finning-upward şi thinner-upward, conglomeratele trecând la arenite grosiere,
arenite şi siltite până la marne cenuşii-negricioase plastice şi argile bituminoase cu
frecvente intercalaţii în strate subţiri de calcare alb-gălbui, bituminoase, cavernoase şi
marnocalcare cenuşii cu gips şi sulf (format din reducerea gipsului în prezenţa
hidrocarburilor).
Faciesul evaporitic bituminos se îndinţează lateral cu faciesul precedent, fiind
alcătuit din alternanţă de sare gemă şi argilă neagră bituminoasă. La Slănic Prahova,
sarea gemă formează un masiv important, provenit dintr-o lentilă de sare cu grosimea
iniţială de cca. 200 m (Lăzărescu V. et al.,1969) şi cu două lentile adiacente mai mici la
Teişani, respectiv, Valea Plopului. În foraje, sarea prezintă în bază carbonaţi şi sulfaţi, şi
la partea superioară este acoperită de o brecie de t ip Cosmina (Frunzescu D. et al.,
1991; Tufuri Cluj, comunicare, 1994). Este constituită din ritmuri subţiri de sare albă
(uneori cu CaSO4) şi cenuşie neagră (cu argilă bituminoasă) şi marne cenuşii foarte
plastice. Frecvent, în sare, apar pungi de gaze şi hidrocarburi lichide in situ. Între
lentilele de sare se dezvoltă argile negre bituminoase, foarte plastice, unsuroase în stare
umedă, friabile în stare uscată. Faţă de gipsurile subjacente, sarea este în relaţie de
continuitate, iar conglomeratele de Vârful Benii şi Bătrâni, în relaţie de discordanţă. La
rândul său sarea este acoperită discordant de brecia sării (Brecia de Cosmina s.st r. ).
Brecia de Cosmina alcătuieşte la vestul perimetrului umplutura sinclinalului
Slănic (între Piatra Verde şi valea Vărbilăului) şi, în cadrul perimetrului, este puternic
dezvoltată în sinclinalul Drajnei (între Teişani şi Chiojdu). Are dezvoltare mai redusă în
sinclinalele Predeal Sărari şi Cătina–Crivineni. Corespunde breciei sării separate de
Gr. Popescu (1951), care în cadrul perimetrului este lipsit de sare, iar brecia nu are o
dezvoltare exclusivă, ea invadând pe arii limitate. Apare sub un granofacies lutitic-
arenitic, de culoare cenuşie, lipsită de stratificaţie pe cea mai mare parte a grosimii sale.
Cuprinde, mai ales, siltite şi marne cenuşii plastice, marne şi argile cafenii şi pe alocuri
(către interior), este în întregime invadată cu brecii sedimentare, cu matrice marnoasă
cenuşie, adesea siltică cu elemente de natură diferită, în diverse zone. În sinclinalele
126
Slănic, Trestioara şi vârful Măciucul Bertii, apare brecia de t ip Cosmina s.st r.

(Popescu Gr., 1951), cu elemente de sorginte intern carpatică: gresii cenuşii eocene,
argile şi marne cenuşii şi verzi, cretacice, eocene şi oligocene, şisturi disodilice,
marnocalcare cenuşii-ruginii, gresii şi marne burdigalian-langhiene, tufuri cu
globigerine, calcare laminitice miocene, marne roşii eocene, marnocalcare senoniene,
calcare bituminoase cavernoase, gips, metamorfite roşii cu elemente de granodiorit etc.
De la interior (vest nord-vest) spre exterior (est sud-est), brecia dispare rapid, sugerând
direcţia transportului. Astfel, în valea Teleajenului, la confluenţa cu valea Stăneşti
(sinclinalul Drajna), în matricea marnoasă nestratificată, se găsesc elemente puţine şi de
granofacies ruditic fin, iar spre nord-est, caracterul brecios aproape dispare.
Pe văile Bughişoara, Parasca, Stâlpului, Teleajenului apare brecia de t ip
P iet raru (Olteanu Fl., 1951) cu elemente preponderent din depozitele eocene şi
oligocene ale pintenului de Văleni: gresii calcaroase cu structuri externe, gresii verzi,
arenite verzi şi roşii, marnocalcare bituminoase, şisturi disodilice, nisipuri şi gresii de
Kliwa. Distribuţia elementelor cu dimensiuni de la 3 la 60 cm sugerează un transport de
la exterior (sud) spre interior (nord).
În sinclinalul Drajnei, pe flancul sudic, între văile Plopului, Zeletin, până la
Teleajen, se dispune o alternanţă centimetrică-decimetrică de marne cenuşii, micacee. În
partea bazală de cca. 40–50 m, marnele cenuşii au aspect brecios, sunt nestratificate şi
conţin intercalaţii stratiforme şi lentiliforme de gips alb zaharoid, constituindu-se într-un
echivalent al breciilor de la interior (sinclinalul Slănic). Succesiunea urmează cu
60–100 m de strate groase de nisipuri cenuşii-gălbui mediu şi fin granulare, cu
intercalaţii subţiri (10–30 cm) subordonate, de marne cenuşii fine sau siltice, stratificate
centimetric sau compacte.
Pe baza studiilor de foraminifere şi nannoplancton se argumentează vârsta
Langhian superior a formaţiunii evaporitice. Astfel, după Mărunţeanu Mariana et al.
(1997), gipsurile suprajacente tufului de la Slănic Prahova conţin: Globorotalia
transylvanica Popescu, Globigerinoides triloba, Uvigerina orbigniana Cjz.,
Pseudotriplasia minuta (Reuss). Asociaţia este asemănătoare cu cea a Badenianului
mediu de la Wieliczka (Polonia) şi corespunde zonei cu Globigerina
(Globoturborotalia) druryi – Globigerapsis grilli (Popescu Gh., 1987). Prezenţa unor
elemente ale Z o ne i c u L a g e n i d e (care în depresiunile Transilvaniei şi Pannonică
urmează Z o ne i c u G lo b i g e r i n e ), ca elemente remaniate în formaţiunea evaporitică
sau chiar mai sus în „marnele cu Spirialis”, sugerează prezenţa unei lacune de
sedimentare intra-langhiene (Popescu Gh., 1987) sprijinind interpretarea
sedimentologică genetică legată de cortegii de nivel marin redus (Frunzescu D., 2000).
În Zona Cutelor Diapire, Brec ia de Cosmina are o dezvoltare redusă legată
de zone anticlinale înguste de orientare nord est – sud vest: Chiojdeanca–Salcia–Cislău
(150–200 m grosime stratigrafică) şi, în continuare, la est de valea Buzăului, în
anticlinalul Cislău–Punga pe valea Cârnului; diapirul de la sud de Salcia (fig. 2.83, 2.84,
2.85, 2.86, 2.87, 2.88); anticlinalul Lapoş–Bădila în valea Buzăului, la confluenţa cu
Valea Sării; structura anticlinală Năeni–Valea Rea şi Pietroasele–Monteoru, cu grosimi
mai mari (100 m) în partea de nord şi reduse (30 m), până la efilare totală, spre
suprafaţă şi spre sud; de anticlinalul fracturat Dobrota – Valea Rotarilor – Bălăceni –
Valea Unghiului, axul anticlinalului Tătaru–Marginea Pădurii–Cătunu sau de
sinclinalele Predeal Sărari (flancul intern), Cătina–Crivineni (valea Ciuciurului, valea
Saramura şi Izvorul Sărăturii la Orjani pe flancul sudic). Grosimile în secţiune pot creşte
la 200–300 m.
127
Fig. 2.83. Contact sare/brecie în diapirul de la Salcia.
Fig. 2.84. Detaliu asupra diapirului de la Salcia.
128
Fig. 2.85. Contactul sare/brecie în diapirul de la Salcia.
Fig. 2.86. Lapiezuri pe sare, contactul sare/brecie şi intercalaţii

stromatolitice în diapirul de la Salcia.
129
Fig. 2.87. Eflorescenţe şi stalactite în golurile carstice din diapirul de la Salcia.
Fig. 2.88. Relief carstic de eroziune şi dizolvare pe Brecia de Cosmina din diapirul de la Salcia.
130
Modul specific de aflorare al breciei sării conduce frecvent la a fi considerată

discordantă şi transgresivă pe formaţiunile subjacente. Conţine o matrice de granofacies
fin lutitic-siltic reprezentată prin argile şi marne cenuşii-albăstrui-negricioase, sau,
uneori, gălbui, adesea siltice, cu claste micacee fine, sau chiar arenitice, cu miros de
bitumene, moale, plastică în stare umedă. Prezintă un structofacies neorganizat, pe
alocuri (jumătatea sudică a anticlinalului Năeni, anticlinalul Cislău–Punga, pe valea
Cârnului), prezintă episoade cu stratificaţie paralelă („nebrecioase”, Olteanu Fl., 1945)
de marne gipsifere cu lamine de gips zaharoid respectiv, de marne şi argile. În valea
Cârnului (anticlinalul Cislău–Punga) matricea este nisipoasă, în baza formaţiunii şi
argiloasă, la partea superioară. Elementele componente sunt eterogene petrografic,
predominând, în general, granofaciesul ruditic fin şi mediu, cu grad de sortare slab,
morfofaciesul fiind dominat de elemente de contur de la subangular la rotunjit. Către
nord-vestul unităţii (în sinclinalul Predeal Sărari) predomină elemente de gresii eocene
şi oligocene, sugerând asemănarea cu brecia de t ip Cosmina (Olteanu Fl., 1943,
1944). Către estul perimetrului (anticlinalul Cătina–Crivineni, anticlinalul Chiojdeanca–
Salcia–Cislău–Punga) predomină elemente de gresii calcaroase, gresii silicioase de tip
Kliwa, gipsuri, fragmente de marne şi tufuri albe asociate cu şisturi verzi, calcare
jurasice, cuarţite asemănătoare breciei de t ip P iet raru .
Pe valea Buzăului, la Bădila (la confluenţa cu valea Sării), brecia sării conţine,
ca elemente, blocuri enorme de 1200 m3 de calcare cenuşii-negricioase dure, de facies
recifal (cu corali, echinide, brahiopode, gasteropode, amoniţi, melobesiee) jurasice,
asociate cu şisturi verzi, provenite din erodarea unor creste cu caracter în insule rămase
după scufundarea horstului dobrogean şi a platformei podolice (Filipescu M.G., 1938).
Matricea breciei este impregnată cu substanţă bituminoasă reziduală neagră, pe alocuri,
cu aspect de ankimetamorfit şi cu miros de hidrocarburi (Frunzescu D., 2000). La Valea
Unghiului şi la Bădila apar, de asemenea, blocuri mari de conglomerate de tip miocen,
cu elemente centimetrice-decimetrice de şisturi verzi (fig. 2.89, 2.90, 2.91, 2.92). În
sectorul sudic, pe structura anticlinală Năeni–Pietroasele–Monteoru, brecia conţine
elemente mărunte (milimetrice-centimetrice) de marne şi argile cenuşii-verzui, argilite
şistoase negre, marne tufacee cu globigerine, gipsuri şi gresii gipsifere, calcare
dolomitizate, calcare biosparitice bioclastice, graywacke, gresii cuarţoase, fragmentate
de calcare jurasice sau cretacice. Brecia sării de la valea Unghiului, din anticlinalul
Chiojdeanca–Salcia, sau de la Bădila (valea Sării) conţine şi mici masive de sare de 1,5-
2 m, impurificată, adesea neseparabilă de formaţiunea înconjurătoare (fig. 2.93, 2.94).
În restul aflorimentelor, izvoare şi eflorescenţe saline, sugerează prezenţa în
adâncime a unor masive de sare. Pe flancurile anticlinalului Năeni–Valea Rea (pe Valea
Rea) (vezi cap. 3.7) apar argile cenuşii cu spărtură neregulată, asociate cu 1–2 strate de
3–6 m de gips larg cristalizat, denumit „S elenit de Valea Rea ” (Micu M., 1981), de
fapt, cu blocuri de gips selenit raportabile flancului extern al avanfosei din Polonia de
Sud, Podolia, Galiţia sau Ucraina Subcarpatică (Frunzescu D., 2000).
c. Formaţiunea de Telega (Crihan Monica, 1999)
Înglobând ceea ce Popescu Gr. (1951) şi Olteanu Fl. (1951) au separat sub
numele „Orizontul argilos cu radiolari” şi „Orizontul marnos cu Spirialis”,
For maţ iunea de Telega este definită de Crihan Monica (1999) ca reprezentând
depozitele cu caracter marin normal, dispuse între Brecia de Cosmina, în culcuş şi
depozitele salmastre ale For maţ iunii de Măceşu , în acoperiş.
131
Fig. 2.89. Olistolite de conglomerate în brecia sării (= brecia de Cosmina) de la Bădila – valea Buzăului.
Fig. 2.90. Olistolite de conglomerate în brecia sării (= brecia de Cosmina) de la Bădila – valea Buzăului.
132
Fig. 2.91. Elemente şi matricea breciei sării (= brecia de Cosmina) de la Bădila – valea Buzăului.
Fig. 2.92. Clastorudit cu elemente de şisturi verzi din matricea breciei sării
(= brecia de Cosmina) de la Valea Unghiului.
133
Fig. 2.93. Izvoare de apă sărată şi eflorescenţe halitice în ivirile breciei de Cosmina de la Valea Unghiului.
Fig. 2.94. Eflorescenţe de halit la baza izvoarelor sărate din brecia de Cosmina de la Valea Unghiului.
134
Secţiunea tip se află la obârşia văii Cosmina unde apare complet deschisă, iar
numele provine de la cel al comunei Telega, pe teritoriul căreia formaţiunea este bine
dezvoltată. Autoarea justifică reunirea celor două orizonturi prin frecventa dificultate de
separare şi prin faptul că ceea ce a fost denumit „Orizontul argilos cu radiolari”, are
uneori, grosimi extrem de reduse sau poate chiar să lipsească, fiind substituit de un
pachet gros de nisipuri cu intercalaţii subţiri de argile şi marne, care spre partea
superioară trece treptat la un pachet marnos raportabil „Orizontului marnos cu
Spirialis”. Grosimea, ca şi litologia For maţ iunii de Telega sunt variabile de la o
zonă la alta sugerând existenţa unor medii de depunere cu caracteristici variate. Atât
spre bază cât şi spre partea superioară a formaţiunii se regăsesc nivele de tufuri de
grosimi variabile în diferite zone, dar cu continuitate în tot teritoriul României la nivelul
formaţiunilor kossoviene (Popescu Gh. et al., 1995).
Depozitele For maţ iunii de Telega se încadrează din punct de vedere
biostratigrafic la Zo na Velapertina de foraminifere planctonice (Popescu Gh., 1975,
1987), iar din punct de vedere al conţinutului în nannoplancton calcaros la Zona NN6
(Mărunţeanu Mariana, 1992; Mărunţeanu Mariana, Crihan Monica, sub tipar)
raportabile vârstei Kossovian (= Serravalian partim).
În sinclinalul Slănic, For maţ iunea de Telega conţine argile şi marne
cenuşii-brune, bine stratificate, fine, marne cenuşii-verzui compacte, cu spărtură
concoidal-aşchioasă şi lamine albe de nisip, nisipuri gălbui-albicioase fine
granulometric, uneori cu resturi cărbunoase, nisipuri argiloase cenuşii.
În sinclinalul Drajnei, la est de valea Teleajenului, se poate separa „Orizontul
şisturilor cu radiolari” în baza subformaţiunii lutitice cenuşii. Astfel, în continuarea
Breciei de Cosmina subjacente, apar 5–6 m de şisturi argiloase foioase,
pseudodisodilice, argile brune, rar cenuşii sau ocru, bine stratificate, cu intercalaţii
centimetrice de tuf vulcanic şi gips.
Pe valea Turburea, în sinclinalul Predeal Sărari, şisturile cu radiolari au doar
10 m grosime.
La debutul Kossovianului, mediul redevine marin, favorabil acumulării
depozitelor argiloase bogate în organisme silicioase, radiolari, ebriide, dinoflagelate, şi
mai rar, foraminifere sau nannoplancton. Şisturile argiloase conţin forme de
Rhopalastrum irvinense (Chan Clark), Rhopalastrum lagenosum (Ehrenberg),
Rhopalastrum profanum etc. Iorgulescu (1953) separă în Muntenia, pe bază de
foraminifere „Tortonianul superior”, în asociaţie citând şi radiolari.
Partea mediană a For maţ iunii de Telega este marnoasă şi cuprinde
numeroase forme fosile de pteropode din grupul Spirialis.
Topul For maţ iunii de Telega cuprinde (în sinclinalul Drajnei, pe valea
Măcliţa) marne bituminoase negricioase în strate subţiri-groase, calcare cenuşii (strate
de 10–25 cm), marne cenuşii compacte, nisipoase, şi nisipuri marnoase fosilifere.
În sinclinalul Cătina–Crivineni este bine dezvoltat topul formaţiunii badenian
superioare cu macrofosile (moluşte): la Stroieşti–Orjani în gresii calcaroase, la izvoarele
văii Ciuciurului de Crivineni, Fundătura Muscelului, izvoarele văii Balosinul Mare,
confluenţa valea Muscelului – valea Balosinului, confluenţa valea Muscelului – valea
Saramura. Corespunde marnelor cu Spirialis şi este corelabilă cu faunele de la Meliceşti
şi Ogretin–Mierla. La 2–3 m deasupra faunelor badeniene stenohaline, se află fauna
salmastră cu Venus konkensis ce anticipează Sarmaţianul.
Microfauna For maţ iunii de Telega conţine asociaţia cu Orbulina saturalis,
Orbulina universa, Globigerinoides ampliapertura, Globigerinoides sicanus,
135
Globigerinoides cf. primordius, Globigerinoides bolli, Globigerinoides irregularis,

Globorotalia scitula praescitula, Bulimina elongata vagina, care permit atribuirea
vârstei Kossovian, echivalent marnelor cu Spiratella.
Foraminiferele studiate (Popescu Gh., 1970, 1979) de pe valea Muscelului sunt
definitorii pentru Zona Velapertina, majoritatea speciilor fiind cunoscute din depozitele
kossovian superioare din România.
Pe bază de nannoplancton, Meszaros N. şi Ionesi L. (1992, 1993), contribuie la
certificarea vârstei kossoviene a depozitelor cu macrofaună de la Crivineni–Pătârlagele
prin prezenţa lui Triquetrorhabdulus rugosus Bramlette şi Wilcoxon şi Syracolithus
dalmaticus (Kamptner) caracteristică pentru Zona NN6 şi absenţa lui Sphenolithus
heteromorphus Deflandre, caracteristic Zonei NN5.
După Saulea Emilia, zona cu fauna de tip Crivineni, recunoscută tortoniană, ar
reprezenta faciesul neritic al Zonei cu Spirialis.
Formaţiunea badenian superioară cu grosimi totale de 30–500 m, acoperă în
discordanţă unghiulară depozitele cretacice, paleogene sau miocene şi, în sinclinalele
Trestioara, Meliceşti, Slănic (vest de valea Doftanei), Predeal Sărari, Cătina–Crivineni,
este urmată discordant de Sarmaţian.
Dispusă peste Brecia de Cosmina sau peste Formaţ iunea de Câmpiniţ a ,
For maţ iunea de Telega are dezvoltare redusă în cadrul structurilor din Zona Cutelor
Diapire, prezentând grosimi stratigrafice de 40 m în sinclinalul Cătina–Crivineni (valea
Muscelului, amonte de confluenţa cu pârâul Sărătura), 60–80 m în sinclinalele
Copăceni, Coada Malului (pe valea Teleajenului, la nord de Măgurele), Predeal (pe
valea Turburea), 80–90 m în anticlinalul Chiojdeanca–Salcia–Cislău (pe văile Izvorul
de la Foi Verzi, Chiojdeanca, Vizuina şi Câinele). De asemenea, este citată din secvenţe
stratigrafice de cca.120 m, în anticlinalul Valea Unghiului (profil valea Boului) sau în
pachete de 1,5–2 m (în aflorimente disparate) pe structurile anticlinale Năeni–Valea Rea
şi Pietroasele–Monteoru. Este posibil să aibă grosimi mai mari în foraje. Cuprinde
şisturi argiloase cafeniu-negricioase, cu eflorescenţe de sulfaţi, uneori disodiliforme,
alternând cu argile şi marne cenuşii compacte sau şistoase. Frecvent prezintă intercalaţii
sub formă de strate subţiri (3–5 cm) de nisipuri cenuşii-gălbui de granulometrie medie-
fină, gresii cenuşii dure în strate de 10–20 cm, argile sau nisipuri tufacee, şi tufuri sau
tufite cenuşii-albicioase compacte în strate de 3–5 cm, lamine de gips.
După Iorgulescu (1953), argilele cu radiolari din profilul Chiojdeanca conţin
foraminifere şi radiolari raportabile Zonei T2R (T2R1) = „Tortonianul superior”.
Din aria subcarpatică, Dumitrică (1978) citează din această entitate
litostratigrafică bogate asociaţii de radiolari ce definesc Zona Dorcadospyris alata (a
lui Riedl şi Sanfilippo, 1970, 1971). Se citează forme de Rhopalodictyum lagenosum
Her., Lithopera renzae S.&R., Botryopyle cristata Dumitrică etc. Munteanu Emilia
(1998) citează prezenţa unor spiculi de spongieri.
Corespondentul „marnelor cu Spirialis” apare sub un granofacies lutitic fin
reprezentat prin argile calcaroase cenuşii, compacte, uneori cu spărtură concoidală,
şisturi marnoase, uneori siltice, cu rare intercalaţii de nisipuri gălbui în strate foarte
subţiri, sau gresii în strate subţiri, calcaroase, cenuşii, cu structură convolută. Spre
partea superioară se pot intercala tufuri, tufite, argile bentonitice cenuşiu-albăstrui, în
strate de 10–30 cm, având în baza lor nivele cu Spirialis, şi, uneori, gipsuri în strate
foarte subţiri. Argilele siltice pot avea pe feţele de stratificaţie cristale mici de gips.
Către top apar intercalaţii (5–25 cm grosime) de nisipuri sau gresii cenuşii sau gălbui.
136
Acestui interval nisipos-marnos i se atribuie şi macrofauna de moluşte de facies

neritic litoral din sinclinalul Cătina–Crivineni (Huică I., 1962) (67 forme de gastropode,
31 forme de lamelibranhiate, corali, echinoderme, briozoare, brahiopode, crustacee, alge
calcaroase) corelabilă cu cea de la Ogretin–Mierla şi Meliceşti şi urmată de fauna cu
Venus konkensis ce indică Badenianul terminal.
Unitatea litostratigrafică separată iniţial pe bază de pteropode a fost cercetată de
către Iorgulescu pe bază de foraminifere şi încadrată în Z o n a T2b.
Munteanu Emilia (1998) citează foraminifere raportabile Z o ne i Velapertina
(Popescu Gh., 1970) şi nannoplancton raportabile S u bz o n e i Syracolithus dalmaticus–
Syracolithus fossilis – NN6 ambele certificând Kossovianul (după Gheţa în Dumitrică et
al., 1975).
Faunele de moluşte, corali, foraminifere de la topul unităţii, din regiunea Valea
Viei–Crivineni–Pătârlagele au fost semnalate de Botez (1916) şi Macovei (1916) şi au
fost detaliate succesiv de către Huică (1962), Elena Popa-Dimian (1962), Ionesi şi
Enache (1984) şi Enache-Boau (1987), Munteanu Emilia (1998). După Ionesi şi Enache
(1984), inventarul bogat de moluşte nu este caracteristic Kossovianului, acesta având un
spectru mai larg. Foraminiferele faunei de la Crivineni analizate de Munteanu Emilia
sunt definitorii pentru Z o na Velapertina (Popescu, 1970) certificând Kossovianul
superior (Popescu, 1979). Analiza de nannoplancton făcută de Meszaroş N. şi Ionesi L.
(1992, 1993) determină pentru depozitele de la Crivineni, Z o na NN6 cu
Triquetrorhabdulus rugosus Bramlette şi Wilcoxon şi Syracolithus dalmaticus
(Kamptner) şi absenţa Z o n e i NN5 (cu Sphenolithus heteromorphus Deflandre) ceea ce
certifică Kossovianul. După Saulea Emilia (1956), argilele de Baden de la Crivineni,
tortoniene, ar reprezenta faciesul vestic al Zonei cu Spirialis.
De fapt, după cum a fost dovedit de Popescu Gh. (1997), faunele kossoviene
sunt remaniate în sedimente sarmaţiene, ceea ce ar exclude o tranziţie (prin Venus
konkensis) la Sarmaţian.
d. Formaţiunea de Valea Neagoşului (Papaianopol, 1992)
În majoritatea lucrărilor anterioare se subliniază faciesul argilos comun sub care

se dezvoltă atât depozitele badenian superioare cât şi cele sarmaţian inferioare, limita
dintre ele trasându-se pe baza faunelor de moluşte, foraminifere şi, uneori, de
nannoplancton (între zonele NN6 şi NN7 după Mărunţeanu şi Papaianopol, 1994).
În regiunea dintre valea Lopatna şi valea Buzăului, studiul adesea exhaustiv la
aria cutelor diapire al Emiliei Munteanu (1998) surprinde trei situaţii ale limitei
Badenian/Sarmaţian: (1) în aria anticlinalelor Apostolache–Buda Crăciuneşti, Lapoş–
Bădila, pe văile Salcia, Pietroasa sau Urugoaia, depozitele langhiene ale For maţ iuni i
de Câmpiniţ a = Tufului de S lănic (tufuri şi marne cu globigerine) sunt urmate de
o gresie (cu fragmente de Ervilia şi Plicatiforma şi de argile cu faune bugloviene:
Ervilia trigonula, Inaequicostata inopinata (Grishkkevich), Mitrella scripta (Hoernes),
Spaniodontella gentilis (Eichwald), Mohrensternia sarmatica Friedberg sau de argile şi
argile siltice cu Lobatula dividens ce aparţin de For maţ iunea de Valea Vizuinei ;
(2) pe văile Vizuina şi Gornetul, depozitele kossoviene marine ale For maţ iunii de
Telega (argile compacte cenuşii-verzui, siltice la top cu gipsuri cu tuburi de Serpula),
trec direct la argilele calcaroase (argile masive, cenuşiu-albăstrui, albicioase prin
alterare, cu macrofaună bugloviană, salmastră) ale For maţ iunii de Valea Vizuinei.
137
Faunistic, depozite kossoviene cu Spirialis şi Velapertina sunt înlocuite cu

depozite care pe lângă Spirialis conţin specii de lamelibranhiate raportabile Z o ne i
Abra reflexa, Subzona Inaequicostata inopinata precum şi foraminifere raportabile
Z o n e i Lobatula dividens care certifică vârsta bugloviană; (3) în aria
Chiojdeanca–Apostolache, limita Badenian/Sarmaţian se trasează litologic, faunistic şi
tectonic în cuprinsul For maţ iunii de Valea Neagoşului (de vârstă Kossovian
terminal – Buglovian).
Litologic, limita se trasează peste depozite nisipoase cu trovanţi şi cu un nivel de
conglomerate fosilifere kossoviene înclinate la 80–90° sud-est şi depozite înclinate mai
puţin 70–75° sud-est, nisipoase grosiere, argilo-nisipoase cu nivele de gresii,
conglomerate fosilifere cu faune bugloviene.
Pe alocuri (Plaiul Sinului), la topul depozitelor nisipoase kossoviene ale
For maţ iunii de Valea Neagoşului sunt gipsuri acoperite de clastite ale aceleaşi
formaţiuni, cu faune bugloviene. Cu aceeaşi poziţie stratigrafică gipsurile mai sunt
citate în aria subcarpatică de la nord de valea Buzăului (Saulea Emilia, 1956; Tudor
Mira, 1963).
Faunistic, după Munteanu Emilia (1998), limita se trasează la dispariţia speciilor
foraminifere de Bagatella elongata, Cribrononion flexuosum (d’Orbigny) şi apariţia
faunelor cu Lobatula dividens. Varidentella reussi (Bogdanovich), Articulina problema
Bogdanovich, Articulina sarmatica (Karrer) precum şi la apariţia faunei de moluşte cu:
Mactra (Podolimactra) eichwaldi Laskarev, Ervilia dissita, Spaniodontella gentilis,
Cerithium comperei d’Orbigny, Mohrensternia inflata etc.
După cercetări anterioare în aria subcarpatică dintre văile Teleajenului şi
Buzăului (din Munteanu Emilia, 1998) din cele peste 50 de genuri de moluşte
kossoviene citate, au trecut pragul Badenian/Sarmaţian doar 16, din care 10 au evoluţie
strictă doar în Buglovian. De asemenea, se subliniază bogăţia în foraminifere a
depozitelor kossoviene din interfluviul Teleajen–Buzău (corelabile cu faune din alte
regiuni ale ţării), din care doar 9 au continuitate în Sarmaţian (dintre care genurile
Lobatula şi Nodobaculariella evoluează doar în Buglovian; iar genurile Cycloforina,
Quinqueloculina, Bolivina, Ammonia, Pseudotriloculina, Elphidium şi Nonion
regăsindu-se şi în etajele ulterioare cu excepţia Kersonianului, caracterizat doar de
frecvente specii de Ammonia şi rare specii de Varidentella).
Din punct de vedere litostratigrafic, depozitele bugloviene din aria subcarpatică
au fost separate ca „strate” sau „orizonturi” în denumirea cărora se amestecă criteriul
litologic cu cel faunistic, actualmente preferându-se definirea toponimică a unor
formaţiuni separat, conform ghidului de nomenclatură stratigrafică.
În cadrul bazinului râului Buzău, Buglovianul apare sub două litofaciesuri
distincte: litofaciesul argilos definit ca For maţ iunea de Valea Vizu inei (Munteanu
Emilia, 1998) şi litofaciesul argilo-nisipos-grezos încadrat părţii superioare a
For maţ iunii de Valea Neagoşului (Papaianopol, 1992, din Munteanu Emilia,
1998) (fig. 2.95).
For maţ iunea de Va lea Neagoşulu i are dezvoltare locală, ca o fâşie
cartografică între Apostolache şi Nucet (pe văile Neagoşului, Cetăţuia, Chiojdeanca şi
pe Plaiul Sinului, la izvoarele văii Nescari) şi a fost definită iniţial (Papaianopol, 1992)
cu rang de membru, fiind constituită din argile, argile siltice cu intercalaţii nisipoase
(predominante spre top).
138
Fig. 2.95. Litofaciesurile depozitelor bugloviene în regiunea cuprinsă între

valea Lopatna şi valea Buzăului (după Emilia Munteanu, 1998):
a – Formaţiunea de Valea Vizuinei; b – Formaţiunea de Valea Neagoşului.
După Munteanu Emilia (1998), această entitate litologică, alcătuită din argile
siltice, silturi argiloase, nisipuri cu trovanţi, gresii şi conglomerate, s-a acumulat în
intervalul Kossovian superior – Buglovian, într-o suită de secvenţe progradaţional
regresivă de tip coarsening-upward (tendinţă grosier granulometrică). Tendinţa
regresivă este subliniată şi de apariţia unor gipsuri spre topul suitei, în Culmea Piatra
Albă, la izvoarele văii Nescari.
Suita înregistrează tranziţia paleogeografică de la paleomediul de şelf extern al
For maţ iunii de Telega la paleomediul litoral cu sedimente clastice.
„Complexul marnos şi complexul nisipos cu Spirialis” din aria Chiojdeanca au
fost determinate de Iorgulescu (1953) ca având o bogată faună de foraminifere
raportabilă Zonei T2. Pe baza unei asociaţii cu Abra, Ervilia, Mohrensternia,
Papaianopol (1992) atribuie Volhynianului, aceleaşi depozite nisipoase cu trovanţi.
După Munteanu Emilia (1998), entitatea numită For maţ iunea de Vale a
Neagoşului se delimitează în bază de For maţ iunea de Telega prin dispariţia
formelor de Spirialis şi Velapertina şi a majorităţii speciilor de foraminifere
stenohaline.
Segmentul kossovian (de 125–250 m grosime) al For maţ iunii de Vale a
Neagoşului este caracterizat de scăderea numărului de foraminifere de la 18 (în
Marnele cu Spirialis) la 4, între care se citează Bagatella şi mai rarele Globulina şi
Elphidium, iar spre top rămânând doar specii de Ammonia, Nonion, Elphidium, ce vor
avea o largă dezvoltare în Sarmaţian.
În singurul nivel conglomeratic din segmentul kossovian al suitei s-a găsit o
macrofaună de tip Crivineni şi Pătârlagele (Venus marginatus Hoernes şi specii de
Corbula, Ervilia, Barbatia, Nassa, Oxytele, Bittium, Turritella, Pirenella, Cylichna) şi
139
foraminifere din genurile Borelis şi Nodobaculariella, considerate ca transportate din

ariile mai interne ale avanfosei carpatice. Pe valea Cetăţuia, depozitele kossoviene ale
For maţ iunii de Valea Neagoşulu i sunt caracterizate de abundenţa speciilor de
Sphaeroidina şi Bagatella care a permis separarea în cadrul Zonei Velapertina (Popescu
Gh., 1970), a S u bz o ne i Sphaeroidina–Bagatella. Doar unele din numeroasele genuri
de moluşte şi foraminifere kossoviene se vor regăsi în Sarmaţian.
Segmentul superior, Buglovian, al For maţ iunii de Valea Neagoşulu i este
constituit din nisipuri grosiere, gresii, uneori oolitice, argile şi argile siltice cu galeţi
diseminaţi, gresii slab sortate şi conglomerate.
Partea bazală a clastitelor bugloviene ale acestei formaţiuni aflorează pe văile
Chiojdeanca şi Neagoşul, reprezentate fiind prin argile, argile siltice, nisipuri, nisipuri
argiloase şi gresii. Mai sunt observabile în compartimentul ridicat (flancul sudic al
sinclinalului Şoimari–Calvini–Zahareşti–Odăile, pe valea Chiojdeanca sau Plaiul
Haimului) al faliei Chiojdeanca–Apostolache. Pe Plaiul Haimului, argilele siltice
alternează cu nisipuri şi gresii.
După Baltreş A. (din Munteanu Emilia, 1998) gresiile oolitice superficiale ale
segmentului superior al Buglovianului prezintă granule angulare de cuarţ monocristalin,
cuarţ policristalin, feldspaţi plagioclazi şi litoclaste de riolite (subordonat apar bioclaste
de moluşte) şi un înveliş calcaros micritic, subţire.
Existenţa la topul segmentului kossovian al For maţ iunii de Vale a
Neagoşului şi la topul For maţ iunii de Telega ar marca o fază regresivă, iar
acumularea argilelor For maţ iunii de Valea Vizuinei şi în continuare a seriei
detritice a For maţ iunii de Valea Neagoşului (din perimetrul Chiojdeanca–
Apostolache) ar marca o fază transgresivă din timpul Buglovianului. Noi acumulări de
gipsuri indică o nouă fază regresivă la finele Buglovianului.
Depozitele nisipoase din baza suitei bugloviene de pe Valea Neagoşului conţin o
faună de moluşte de tipul Turittella bicarinata Eichwald, Cerithium politioanei
Jekelius, Mohrensternia sarmatica, Mohrensternia angulata, Mohrensternia inflata; o
microfaună reprezentată prin Lobatula dividens, Articulina sarmatica, Articulina
problema, Articulina tamanica Bogdanovich, Ammonia beccari, Porosononion
subgranosus (Egger). Speciile stenohaline ale genurilor: Bittium, Turritella,
Mohrensternia, Terebralia, Alvania şi a taxonilor de Lobatula şi Articulina tamanica,
care indică vârsta bugloviană, sunt asociate cu forme remaniate din formaţiuni
kossoviene sau mai vechi: Velapertina, Miliolina, Pyrgo, Lenticulina, Sphaeroidina,
Globocassidulina, Globorotalia, Glandulina, Borelis rotella (d’Orbigny),
Nodobaculariella sulcata, Nummulites sp. Asociaţii asemănătoare (cu remanieri) sunt
citate de Protescu (1922), Iorgulescu (1953), Costea şi Balteş (1962).
Cu caracter de concluzii asupra faunelor bugloviene, după Munteanu Emilia
(1998), se pot enunţa mai multe observaţii: valabile în cadrul perimetrului: existenţa
unui număr de 52 de taxoni de moluşte şi 30 de foraminifere, corelabile cu alte regiuni
cu depozite bugloviene; menţinerea unor specii de moluşte stenohaline Spaniodontella
gentilis, Turittella bicarinata, Bittium deformae, Mitrella scripta, Mohrensternia
(diverse specii) etc.; prezenţa unor specii de bivalve indicatoare pentru baza
Sarmaţianului din întregul Paratethys (Kojumdgieva et.al., 1988): şi din România
(Ionesi, 1968; Andreescu, 1984; Ionesi L. et al., 1995): Abra reflexa, Inaequicostata
inopinata, Plicatiforma praeplicata, Mactra (Podolimactra) eichwaldi, Mohrensternia
sarmatica; semnalarea unor specii strict bugloviene: Lobatula dividens, Articulina
tamanica, Articulina multibulleta.
140
e. Formaţiunea de Valea Vizuinei (Munteanu Emilia, 1998)
După Munteanu Emilia (1998), depozitele acestei formaţiuni aflorează în

Subcarpaţii dintre Teleajen şi Buzău în aria localităţilor Cuib, Matiţa, Salcia, Lapoş,
Vispeşti şi Dara (fig. 40), un perimetru mai sudic fiind citat de la Vilăneşti (Orbocea,
1978; Papaianopol, 1992, încadrându-le ca „st rat e de Dara”). For maţ iunea de
Valea Vizuinei este definită de acumularea între două faze regresive marcate de
depunere de gipsuri: una la finele Kossovianului şi alta la finele Buglovianului.
Depozitele formaţiunii sunt reprezentate printr-o serie monotonă, preponderent
argiloasă, cu grosimi de 8–10 m în anticlinalul Apostolache–Buda Crăciuneşti, cca.
90 m pe valea Vizuinei şi 180 m în zona Cuib. Seria argiloasă cuprinde argile calcaroase
şi argile siltice cenuşiu-albăstrui, cu intercalaţii de argile bentonitice, tufuri sau gipsuri
(pe văile Oancea, Casele, Vizuina, Gornetul). Pe valea Vizuinei se pot observa limitele
cu formaţiunile sub şi suprajacente, iar pe valea Oancei, peste gipsuri, urmează depozite
cu bogate faune volhyniene ale For maţ iunii de Ş ipoţelu (Andreescu, 1972, 1973).
Pe valea Vizuinei, spre topul seriei de argile şi argile siltice sau silturi argiloase
apar două intercalaţii de gipsuri fibroase cenuşii, de 5–6 m şi de 1 m grosime, separate
de 5–6 m argile siltice şi urmate de cca. 15 m de argile siltice (Munteanu Emilia, 1998).
În aria subcarpatică sudică, gipsuri bine stratificate, laminitice, mai sunt citate la
Scăioşi şi Cuib (Preda, 1925), pe valea Oancea şi la Mârlogea (Joja, 1942; Nicolescu,
1963, 1964; Papaianopol, 1992), la Cislău (Pană Ioana, 1966), în sinclinalul Odăile, în
sinclinalul Tătaru–Marginea Pădurii–Cătunu (pe valea lui Nanu), pe Valea Rea din
anticlinalul Năeni–Valea Rea.
În anticlinalul Lapoş–Bădila (pe pâraiele Pietroasa şi Pietrei), pe flancul de nord
al anticlinalului Salcia (la Piatra Mică, pe pârâul Salcia), argilele cenuşii stratificate ale
For maţ iunii de Valea Vizuinei urmează transgresiv şi discordant peste tufuri
andezitice langhiene (For maţ iunea de Câmpiniţ a ). Pe valea Salcia, cei 7 m de
argile calcaroase cu faune de moluşte, au intercalaţii de tufuri şi argile bentonitice şi se
termină cu un tuf de cca. 1 m. Depozite tufacee bugloviene mai sunt citate în
Subcarpaţii Munteniei la Vilăneşti (Orbocea, 1979), la Meliceşti (Crihan Monica din
Munteanu Emilia, 1998) sau în Subcarpaţii meridionali (Marinescu, 1978), Platforma
Moldovenească – (Tuful de Hudeşti) (Ionesi şi Ionesi, 1981), Depresiunea Transilvaniei
(Vancea, 1960; Meszaros şi Nicorici, 1962; Ionesi şi Graf, 1978), Depresiunea
Zarandului (Istocescu, 1971).
Din punct de vedere biostratigrafic (după Munteanu Emilia, 1998 şi alţi autori),
vârsta bugloviană a For maţ iunii de Valea Vizuinei este certificată în diferite
ocurenţe prin faune de moluşte (încadrabile Zonei Abra reflexa, subzona Inaequicostata
inopinata pe valea Vizuinei, valea Salcia, valea Gornetului sau Zonei Mohrensternia
angulata pe văile Oancei sau Caselor), foraminifere (încadrabile Zonei Lobatula
dividens) sau nannoplancton calcaros (după Mărunţeanu Mariana, 1998, încadrabil
Zonei NN7 – Discoaster kugleri).
În regiunea cercetată, limita Buglovian/Volhynian nu a fost trasată, unii
cercetători tratând împreună depozitele buglovian-sarmaţiene, iar alţii negând
Buglovianul ca entitate cronostratigrafică de sine stătătoare: Motaş I. et. al. (1976),
Papaianopol (1992), Papaianopol şi Mărunţeanu Mariana (1992, 1993)
Majoritatea autorilor care au semnalat gipsurile bugloviene au subliniat regimul
lagunar instalat la finele „Tortonianului” şi începutul seriei sarmaţiene (Botez, 1916;
141
Preda, 1925; Mateescu, 1927). După Saulea Emilia (1956), din punct de vedere
stratigrafic, Buglovianul regiunii interne din Subcarpaţi este concordant cu Miocenul
mediu, adică încheie ciclul de sedimentare al acestuia. Schimbarea faciesului marin din
„Tortonian” către faciesurile Buglovianului se face printr-o tranziţie lagunară
reprezentată prin gipsuri (după Stoica, 1962; Nicolescu, 1963).
În timp ce Botez (1916) menţionează o dispunere concordantă a stratelor de
Buglowo şi a depozitelor volhyniene, alţi autori (Graf şi Wenz, 1931; Andreescu, 1995
din Munteanu Emilia, 1998), susţin o relaţie de discordanţă (chiar discordanţă
unghiulară, pe valea Bălăneasa, la nord de valea Buzăului) între Buglovian şi
Sarmaţianul inferior.
În regiunea cuprinsă între valea Lopatna şi valea Buzăului, Munteanu Emilia
(1998) subliniază că din punct de vedere litologic (fig. 87, 88), la limita
Buglovian/Volhynian, peste gipsurile ce încheie ciclul de sedimentare a For maţ iuni i
de Valea Vizu inei şi peste nisipurile cu trovanţi şi argilele siltice gălbui-roşietice de
la topul For maţ iunii de Valea Neagoşului, urmează seria predominant argiloasă a
For maţ iunii de Ş ipoţelu . Se consideră că uniformizarea faciesurilor are loc,
probabil, ca urmare a fazei transgresive ce urmează celei regresive, de la finele
Buglovianului.
În opinia autoarei de mai sus, limita Buglovian/Volhynian poate fi privită ca
limita Buglovian/Sarmaţian, Volhynianul fiind considerat ca primul subetaj al
Sarmaţianului. Se apelează la similitudine cu situaţia din Platforma Valahă (Costea şi
Balteş, 1962) şi Dobrogea de Sud (Ionesi şi Ionesi, 1973; Avram et al., 1996; Munteanu
şi Munteanu, 1996, 1997), unde sedimentarea sarmaţiană începe cu Volhynianul
superior.
Prima abordare biostratigrafică a limitei aparţine lui Botez (1916) care
subliniază că depozitele cu Mactra, Ervilia, Cerithium (volhyniene) nu mai conţin
specii de Mohrensternia, „Pleurotoma” = Clavatula etc., specifice Buglovianului.
În regiunea cercetată (Munteanu Emilia, 1998), limita s-a trasat peste depozitele
care conţin specii stenohaline ce aparţin genurilor: Spaniodontella, Mitrella,
Mohrensternia, Clavatula, Polinices, Ocinebrina, Clithon şi unde dispar speciile
caracteristice Buglovianului: Abra reflexa, Abra alba scythica, Inaequicostata
inopinata, Plicatiforma praeplicata.
Limita litologică apare netă în arealul Plaiul Haimului–valea Fundătura, unde
argilele calcaroase, compacte, cenuşii, uneori cu nuanţe roşietice (volhyniene) se separă
clar de nisipurile subjacente. Biostratigrafic, dispar specii stenohaline (Ocinebrina
striata şi Clavatula doderleini) şi apar microfaune cu Varidentella reussi şi Articulina
problema. Specimenele de macrofaună tipic volhyniană apar mai sus de succesiunea
argiloasă.
f. Formaţiunea de Şipoţelu (Andreescu, 1972)
Volhynianul din aria carpatică se prezintă sub un facies predominant argilos

(= „marnos”), pe alocuri, cu intercalaţii fin nisipoase, fapt evidenţiat în literatura mai
veche (Bolgiu, 1944; Iorgulescu, 1953; Niculescu, 1964; Pauliuc, 1968; Motaş et al.,
1976; Papaianopol, 1992; Munteanu şi Munteanu, 1997, 1998).
În aceste depozite, Andreescu (1972, 1973) şi Andreescu et al. (1974) separă
St rat ele de Ş ipoţelu cu rang de formaţiune, de vârstă Volhynian superior –
Bessarabian inferior (depozitele argiloase din bază cu: Abra, Ervilia, Mohrensternia
142
sunt atribuite Volhynianului inferior considerat Buglovian, în accepţiunea Emiliei

Munteanu, 1998).
Papaianopol (1992) încadrează depozitele argiloase ale Sarmaţianului inferior şi
din baza Sarmaţianului mediu în St rat ele de Dara.
Conform dreptului la prioritate şi evoluţiei paleogeografice a Sarmaţianului din
regiune, în acord cu Munteanu Emilia (1998), se încadrează suita argiloasă volhyniană
(incluzând şi partea inferioară a Bessarabianului superior) în For maţ iunea de
Ş ipoţelu (Andreescu, 1972).
În regiune, For maţ iunea de Ş ipoţelu este reprezentată prin argile calcaroase
cenuşiu-albăstrui, argile siltice cenuşii cu rare silturi argiloase gălbui sau cu benzi de
gresii fosilifere. Depozitele ei au fost identificate pe văile: Lopatna, Fundătura, Capul
Mielului, Vizuina, Oancea, Casele, Salcia, Purcărete, Cheia, şi în sudul perimetrului pe
văile Dara (în aval de confluenţa cu valea Gruiul) şi Urugoaia (fig. 2.96). Local, la
Vilăneşti, pe valea Urugoaia, la sud de Cricovul Sărat, argilele siltice alternează cu
benzi decimetrice de nisipuri argiloase, nisipuri şi gresii cenuşii sau gălbui.
Pe valea Lopatna s-au separat depozite ale intervalului Volhynian-Bessarabian.
Fig. 2.96. Litofaciesurile depozitelor volhynian-bessarabian inferioare = Formaţiunea de

Şipoţelu în regiunea cuprinsă între valea Lopatna şi valea Buzăului (după Emilia Munteanu,
1998).
În bazinul văii Chiojdeanca, pe valea Fundătura, For maţ iunea de Ş ipoţelu

cuprinde 50 m de argile masive cenuşiu-roşcate, fără macrofaună dar cu foraminifere,
urmate de 450 m de argile siltice şi silturi argiloase cu macrofaună caracteristică.
În aria anticlinalului Apostolache–Buda Crăciuneşti, depozitele volhyniene
aflorează pe văile Salcia şi Purcărete ca o stivă de 25–30 m de argile şi argile siltice
cenuşii.
143
În anticlinalul Salcia, Volhynianul (cu grosime măsurată de cca. 250 m) este

deschis pe văile Vizuina, Casele, Oancea, unde peste Buglovianul cu argile şi argile
siltice cenuşiu-albăstrui, cu spărtură concoidală urmează argile cenuşiu-negricioase,
fosilifere şi mai spre top sunt argile nisipoase gălbui, nisipuri cenuşii şi gresii cimentate,
bogat fosilifere.
Pe văile Pietroasa şi Pietrei din aria periclinală a anticlinalului Lapoş–Bădila,
depozitele argiloase volhyniene ating 120 m grosime.
După Munteanu Emilia (1998), prezenţa în întreaga arie subcarpatică a aceluiaşi
litofacies predominant argilos (al For maţ iunii de Ş ipoţelu ) din Volhynian şi în
cuprinsul unei părţi din Bessarabian, a constituit cauza neseparării celor două subetaje
în majoritatea lucrărilor geologice mai vechi.
Papaianopol (1992) trasează limita amintită sub argilele în care apare specia
Cryptomactra pesanseris pe valea Gruiu (sat Călţeşti) sau pentru arealul Chiojdeanca în
argilele şi argilele nisipoase. Bessarabianul debutează cu specii de Plicatiforma
plicatofittoni (Sinzov), Mactra (Sarmatimactra) aff. vitaliana d’Orbigny, Calliostoma
anceps (Eichwald) şi Duplicata duplicata (Sowerby).
După Bica Ionesi (1980) şi Ionesi şi Ionesi (1994), limita se trasează la dispariţia
taxonilor Plicatiforma plicata, Plicatiforma latisulcata, Mactra eichwaldi, Pirenella
mitralis sau a speciilor de Ervilia, caracteristice Volhynianului şi la apariţia speciilor de
Mactra (Sarmatimactra) pallasi Baily şi Tapes ponderosus (d’Orbigny).
Din punct de vedere microfaunistic, după Ionesi (1968) şi Paghida-Trelea
(1969), Bessarabianul este caracterizat de genuri precum: Dogielina, Meandroloculina,
Sarmatiella, Quinqueloculina în litofaciesuri argiloase sau de Sinzowiella,
Porosononion, Elphidium, în litofaciesuri detritice.
Faunele de moluşte şi foraminifere din unele aflorimente, precum cele de pe
văile Capul Mielului (la nord de Nucet), Salcia (satul Piatra Mică), Cheia (în anticlinalul
Lapoş–Bădila), au permis separarea subetajelor Volhynian şi Bessarabian în cuprinsul
aceluiaşi litofacies, al For maţ iunii de Ş ipoţelu (Munteanu Emilia, 1998).
În întreaga arie subcarpatică, depozitele bessarabiene se prezintă sub două
litofaciesuri distincte: unul argilos şi altul arenitic-calcaros.
La nord de văile Cricovul Sărat şi Nişcov, litofaciesul argilos al For maţ iuni i
de Ş ipoţelu se extinde până în Bessarabian inferior, iar la sud de aliniamentul acestor
văi se extinde până în partea inferioară a Bessarabianului superior. În continuarea suitei
stratigrafice, litofaciesul se schimbă, devenind arenitic sau arenito-ruditic, specific
For maţ iunii de Râmnic (Andreescu, 1972).
În consecinţă, în regiune, Bessarabianul cuprinde două entităţi litostratigrafice
(fig. 2.97): (a) Formaţ iunea de Ş ipoţelu (Volhynian-Bessarabian superior, la nord
de văile Cricovul Sărat şi Nişcov sau Volhynian-Bessarabian terminal, la sud de văile
amintite); (b) For maţ iunea de Râmnic (Bessarabian-Kersonian). Continuarea în
Bessarabian a litofaciesului argilos din aria Subcarpaţilor Orientali este consemnată încă
din 1944 de către Bolgiu.
„St rat ele de Ş ipoţelu ” au fost separate ca entitate litostratigrafică cu rang de
formaţiune în regiunea dintre râurile Milcov şi Râmnicu Sărat şi au fost considerate a
acoperi intervalul cronostratigrafic Volhynian-Bessarabian inferior (prin echivalare cu
„complexul pelitic” separat în aceeaşi arie de Andreescu şi Papaionopol, 1970, din
Munteanu Emilia, 1998).
În cadrul regiunii cercetate, secvenţa bessarabiană a acestei formaţiuni
corespunde descrierii litologice din aria stratotipului. Astfel, se descriu 50 m de argile
144
siltice şi argile nisipoase cenuşii bessarabiene pe valea Lopatna (Pauliuc, 1968). În valea
Chiojdeanca şi pe pârâul Capul Mielului sau în anticlinalul Salcia, pe valea Oancei, la
est de valea Rastu şi la nord de Nucet apar argile şi argile siltice cenuşii cu microfaună
bessarabiană.
Pe valea Salcia (satul Piatra mică) apar 75 m de argile calcaroase compacte şi
argile siltice cenuşii uneori cu intercalaţii decimetrice de gresii. În anticlinalul
Lapoş–Bădila, pe valea Pietroasa, la Lapoş, pe văile Cheia şi Grecul, depozitele
bessarabian inferioare ale For maţ iunii de Ş ipoţelu cuprind 120–150 m de argile
calcaroase cenuşii-albăstrui, compacte, cu spărtură concoidală, care spre top devin mai
siltice.
Fig. 2.97. Litofaciesurile părţii inferioare a depozitelor bessarabian-superioare în

regiunea cuprinsă între valea Lopatna şi valea Buzăului (după Emilia Munteanu, 1998):
a – Formaţiunea de Şipoţelu; b – Formaţiunea de Râmnic.
Pe valea Dara (localitatea Dara), din arealul sudic al regiunii, stiva bogat
fosiliferă, de 600 m de argile calcaroase cenuşii, cu secvenţe de argile siltice şi cu două
intercalaţii grezoase în jumătatea inferioară a permis extinderea intervalului stratigrafic
al For maţ iunii de Ş ipoţelu (Munteanu Emilia, 1998).
Depozite asemănătoare se citează către est de pe Valea Viei sau valea Bălăneasa
şi, către vest, pe pârâul Sarăţelu, la Cuib.
g. Formaţiunea de Râmnic (Andreescu, 1972)
Considerată ca debutul unui nou ciclu de sedimentare (Bessarabian superior

– Kersonian) şi definită pe interfluviul Milcov–Râmnic, For maţ iunea de Râmnic se
caracterizează prin preponderenţa secvenţelor siliciclastice grosiere (nisipuri, gresii,
silturi argiloase, uneori conglomerate) de vârstă bessarabian superior – kersoniană (la
sud de valea Nişcovului) sau numai kersoniană (la nord de aliniamentul Cricovul Sărat
145
– Valea Nişcovului). Variaţia litofaciesurilor acestui interval stratigrafic se reflectă în

diferitele separaţii litologice făcute de diferiţi cercetători la nivelul Bessarabianului
superior: „orizontul nisipos-marnos” (Bolgiu, 1944); „orizontul marno-nisipos oolitic”
(Iorgulescu, 1953): partea inferioară a „Calcarului de Ist r iţ a” (Papaianopol, 1992).
Schimbarea tranşantă de litofacies începând cu Bessarabianul superior a fost
generală în aria subcarpatică de la Trotuş (Ionesi, 1972) până în extremitatea vestică
(Marinescu, 1978) (din Munteanu Emilia, 1998). Datorită aspectului „flişoid”,
depozitele Bessarabianului superior şi în continuare, până în Cuaternar au fost separate
de Motaş et al., (1976) ca „st rat e de Milco v”.
Pe pârâul Capul Mielului din bazinul Chiojdeanca, For maţ iunea de Râmnic ,
suprajacentă unor argile siltice cenuşii compacte, debutează cu 6–8 m de nisipuri
fosilifere mediu granulare, gălbui roşietice cu nivele de gresii cu forme neregulate şi cu
mici lentile argiloase. Urmează o alternanţă decimetrică la metrică, nefosiliferă, de
argile siltice cenuşii cu intercalaţii subţiri de nisipuri roşietice şi, uneori, intercalaţii
centimetrice de gresii calcaroase. Spre top, până la contactul cu Meoţianul se dezvoltă
nisipuri grosiere roşii, cu benzi de gresii feruginoase, sărace în microfaună.
În anticlinalul Apostolache–Buda Crăciuneşti, pe valea Salcia, For maţ iunea
de Râmnic debutează asemănător cu 3–5 m de nisipuri cuarţoase cenuşii, fosilifere
urmate de cca. 3 m de conglomerate; de 4–6 m de alternanţă de silturi argiloase cu gresii
cu structuri de curent, şi apoi de 6 m de calcare micritice care spre top într-o suită de
40 m de calcare oolitice cu Nubecularia, calcare cochilifere şi gresii calcaroase gălbui-
roşcate fosilifere. Suita bessarabiană se încheie cu o stivă nefosiliferă de 170 m grosime
de argile nisipoase cenuşiu-gălbui plastice, nisipuri cenuşii grosiere, argile roşcate cu
rare intercalaţii (de 10 cm) de gresii.
În aria anticlinalului Lapoş–Bădila, For maţ iunea de Râmnic apare într-un
litofacies deosebit (fig. 2.98). Astfel, pe valea Pietroasa, peste argilele şi silturile
argiloase cenuşii, bessarabian inferioare, urmează 2 m de nisipuri cu lutite de argilă
peste care sunt nisipuri grosiere cu benzi de gresii cu încrustări de frunze. Cu grosimi de
până la 450 m se dezvoltă depozite asemănătoare, pe flancul sud estic al anticlinalului.
Pe văile Cheia, Grecul şi Tisău creşte ponderea nisipurilor la strate de 15-20 m, uneori
cu structuri oblice şi cu trovanţi, faţă de argile, silturi argiloase, gresii.
Aceeaşi alternanţă, predominant arenitică se regăseşte la est de Vipereşti şi în
axul anticlinalului Măgura–Pârscov, precum şi spre nord pe Valea Viei, sau la vest de
valea Lopatna în perimetrul localităţi Cuib.
La sud de aliniamentul văilor Cricovul Sărat – Nişcov, secvenţa bessarabiană a
For maţ iunii de Râmnic se dezvoltă sub litofaciesul Calcarului de I st r iţa ,
considerat (de Papaianopol, 1992) de vârstă bessarabian superior – kersoniană. După
Munteanu Emilia (1998), pe valea Dara, peste For maţ iunea de Ş ipoţelu,
bessarabian superioară urmează 20 m de calcare bessarabiene, 50 m lacună de
observaţie; 0,60 m de calcare oolitice; 0,80 m de calcare lumaşelice diagenizate cu
intercalaţii de argile vinete; calcare lumaşelice cu intercalaţii de argile calcaroase
compacte = marne fosilifere) şi apoi calcare kersoniene.
Aria de sedimentare a Kersonianului suferă o restrângere de la nord spre sud şi
de la vest spre est, astfel că depozitele acestui subetaj se regăsesc (după Munteanu
Emilia, 1998) în aria anticlinalelor Apostolache–Buda Crăciuneşti, Lapoş–Bădila şi
Măgura–Pârscov, în sud pe valea Dara şi la nord de valea Buzăului (pe valea Bălăneasa)
(fig. 2.99).
146
Fig. 2.98. Litofaciesurile părţii inferioare a depozitelor bessarabian-superioare = Formaţiunea de

Râmnic în regiunea cuprinsă între valea Lopatna şi valea Buzăului (după Emilia Munteanu, 1998).
Fig. 2.99. Litofaciesurile depozitelor kersoniene = Formaţiunea de Râmnic în regiunea

cuprinsă între valea Lopatna şi valea Buzăului (după Emilia Munteanu, 1998).
147
După Motaş et al. (1976) şi Papaianopol (1992) pe valea Salcia şi, respectiv, în
cuprinsul „Calcarului de Ist r iţ a ”, limita se plasează la apariţia frecventă a speciilor
kersoniene de Mactra. Autorii menţionaţi, precum şi Saulea Emilia (1956), Macarovici
et al. (1967), Andreescu şi Papaianopol (1970), la nord de râul Buzău, susţin
continuitate de sedimentare de la Bessarabian la Kersonian.
După Ionesi şi Ionesi (1994) în Platforma Valahă, Platforma Moldovenească,
Platforma Bârladului şi Dobrogea există o întrerupere de sedimentare legată de
restrângerea arealului de sedimentare a Kersonianului faţă de Bessarabian.
Profile tip pentru această limită au fost cercetate pe văile Salcia, Dara, Pietroasa
(Munteanu Emilia, 1998).
Pe valea Salcia (satul Piatra Mică), limita se trasează peste argile siltice şi silturi
argiloase (nefosilifere sau cu remanieri de foraminifere badeniene) cenuşiu verzui sau
gălbui roşcate de paleomediu continental şi sub depozite de marnocalcare cenuşiu
albicioase fosilifere, bogate îndeosebi în mactre mici: Mactra (Chersonimactra) caspia
Eichwald, Mactra (Chersonimactra) bulgarica Toula, Mactra (Chersonimactra) timida
Zhizhchenko, Mactra (Chersonimactra) orbiculata Macarovici, Mactra
(Chersonimactra) intermedia Macarovici, Mactra (Chersonimactra) rostrata
Macarovici, Mactra (Chersonimactra) crassicolis Sinzov.
Pe valea Dara, limita este deasupra „Calcarelor cu Obsoletiforma” gălbui-
roşiatice cu lentile de argile calcaroase, bessarabian superioare şi sub calcare
diagenizate cu Mactra (Sarmatimactra) balcica Macarovici, Mactra (Chersonimactra)
caspia şi Mactra (Chersonimactra) bulgarica.
În anticlinalul Lapoş–Bădila, pe valea Pietroasa, sau mai la sud, în valea
Tisăului, peste depozite bessarabian superioare regresive reprezentate prin nisipuri
cuarţoase cu intercalaţii de gresii cu impresiuni de frunze şi cu exemplare de
Porosononion subgranosus, Porosononion hyalinus, Elphidium macellum urmează
calcare kersoniene, friabile în bază şi apoi compacte cu Mactra (Chersonimactra)
caspia, Mactra (Chersonimactra) bulgarica şi cu microfaună de Ammonia beccari şi
miliolide.
Deci, peste ambianţele continentale regresive ale Bessarabianului superior a
urmat, posibil după o scurtă întrerupere de sedimentare, o extindere spre nordul
perimetrului a platformei carbonatice kersoniene, care în sud, pe valea Dara, funcţiona
încă din Bessarabian superior.
În acord cu restrângerea amintită, Kersonianul lipseşte între văile Teleajen şi
Chiojdeanca, în cuvetele nordice Predeal Sărari, Valea Viei–Pătârlagele şi în sinclinalul
Ruşavăţu (la nord de Buzău; Mira Tudor, 1963).
În cuprinsul Kersonianului se dezvoltă depozite calcaroase incluse în
For maţ iunea de Râmnic (Andreescu, 1972) ce a debutat încă din Bessarabian
superior, peste care s-au acumulat depozitele argilo-nisipoase incluse în For maţ iunea
de valea Cio megii (Andreescu, 1973).
Extinderea faciesului calcaros sau „grezo-calcaros” cu Mactre din arealul sudic
Istriţa către nord este citată de Cobălcescu (1885), până la Cislău; Protescu (1919) între
Lapoş şi Vipereşti; Preda (1925) până la sud de aliniamentul Gornet Cuib – Apostolache
– valea Cricovul Sărat; Nicolescu (1964), până la sud de linia Cislău–Salcia–
Apostolache.
Faciesul uniform al calcarelor cu mactre kersoniene se întâlneşte în aria
anticlinalului Apostolache–Buda Crăciuneşti pe flancul nordic şi nord-vestic şi mai la
nord, în sudul masivului de sare, la contact cu depozite burdigaliene.
148
Pe valea Salcia (în raza localităţii Piatra Mică sau pe vale la contact cu
formaţiunea evaporitică) după calcarele şi marnocalcarele cu mactre din debutul
Kersonianului, urmează o stivă de cca. 30 m de calcare albe cochilifere diagenizate şi
gresii calcaroase fosilifere.
În anticlinalul Lapoş–Bădila (pe valea Pietroasa) sau pe valea Tisăului şi la est
de Vipereşti, calcarele kersoniene cu o grosime de 8–10 m, devin lumaşelice.
În sinclinalul Măgura–Pârscov, pe valea Ioana, calcarele For maţ iunii de
Râmnic iau contact cu Formaţ iunea de Câmpiniţ a = Tuful de S lănic . Pe
culmea Măgura în aflorimentele din şosea sau în carierea veche (Ciolanu), peste cca.
3 m de calcare diagenizate albe, urmează cca. 30 m de calcare lumaşelice friabile cu
mactre mici, uneori cu intercalaţii argiloase verzui, şistoase, peste care se instalează
tranşant (peste o suprafaţă de eroziune) Formaţ iunea de Valea Cio megii.
Dezvoltare asemănătoare are suita kersoniană de la est de Buzău, pe valea Bălăneasa.
În sudul perimetrului (la sud de valea Nişcovului, în dealul Istriţa), partea
superioară a For maţ iunii de Râmnic (= Calcarul de Ist r iţ a, Papaianopol, 1992)
este reprezentată prin gresii, gresii calcaroase şi calcare cochilifere (Istriţa, Dara,
Călţeşti), cu rare intercalaţii de argile şi nisipuri (Valea Huiup, satul Nenciuleşti,
Papaianopol, 1992).
h. Formaţiunea de Valea Ciomegii (Andreescu, 1973)
Schimbarea de litologie de la topul Kersonianului de la curbura Carpaţilor

Orientali s-a consemnat prin denumirile de „complex pestriţ”, „complex vărgat”,
„pachetul argilelor vişinii-verzui”, „seria marnelor vişinii-verzui”, „complexul
salmastru-dulcicol” (Ciocârdel, 1950; Pană Ioana, 1966; Macarovici et al., 1967; Motaş
şi Papaianopol, 1972; Andreescu, 1972 etc., din Munteanu Emilia, 1998).
Trăsăturile distincte sub aspect litologic, stratonomic, faunistic au motivat
încadrarea acestor depozite de la topul Kersonianului ca „strate de Valea Ciomegii”
(Andreescu, 1973), iar în accepţiunea Munteanu Emilia (1998), aceste „strate” ce
marchează limita Kersonian/Meoţian şi au continuitate în aria subcarpatică pot avea
rang de formaţiune.
În cadrul regiunii cercetate, depozitele acestei formaţiuni aflorează în ariile
anticlinale Lapoş–Bădila şi Măgura–Pârscov, iar la nord de valea Buzăului apar pe
valea Bălăneasa (fig. 2.100).
Litologia For maţ iunii de Valea Cio megii, pe valea Pietroasa şi la
Sanatoriul Nifon este marcată de nisipuri albe, fine (cu intercalaţii de nisipuri cimentate,
lumaşelice, bogate în mactre) urmate de nisipuri gălbui, mediu granulare şi nisipuri
grosiere cu laminaţie oblică de curent. În cariera veche de calcare din anticlinalul
Măgura–Pârscov, formaţiunea include o stivă de silturi argiloase roşii, nefosilifere
(suprajacente calcarelor), cu o lentilă de pietrişuri şi bolovănişuri la partea superioară.
Pe valea Ioana, peste calcare se instalează o suită de argile şi argile siltice verzui.
Pe valea Bălăneasa (la nord de valea Buzăului), calcarele kersoniene sunt urmate
de o serie de argile roşii cu intercalaţii de gresii, nisipuri roşcate, argile negre, cu
lumaşele de mactre la diferite nivele.
La sud de valea Nişcovului, în dealul Istriţa pe valea lui Cernat se dezvoltă
„complexul pestriţ” alcătuit dintr-o alternanţă de argile roşietice şi argile verzui.
149
Fig. 2.100. Litofaciesurile depozitelor kersonian superioare = Formaţiunea de Valea Ciomegii

în regiunea cuprinsă între valea Lopatna şi valea Buzăului (după Emilia Munteanu, 1998).
În aria subcarpatică, limita Kersonian/Meoţian a fost disputată, referinţe

găsindu-se în lucrările: Pană Ioana (1969), Andreescu (1972, 1973, 1974), Papaianopol
(1992) (după Munteanu Emilia, 1998).
Papaianopol (1992) a divizat Meoţianul în două subetaje Oltenian şi Moldavian
şi, în regiunea dintre văile Nişcovului şi Cricovului Sărat, a separat depozitele arenitice
(nisipoase-grezoase) din baza Meoţianului ca „st rat ele de P ârâul Sărat ”. Anterior,
aceleaşi depozite cu litologie şi faună specifică, cu nivele alternant salmastre şi
dulcicole au fost denumite „complexul salmastru-dulcicol” al subetajului Jitian
(Andreescu, 1972).
După Pană Ioana (1962), limita Sarmaţian/Meoţian este marcată de dezvoltarea
congeriilor mici necarenate asociate cu gasteropode de talie mică aparţinând genurilor
Littorina, Pseudoamnicola, Hydrobia (fig. 2.101, 2.102).
După Andreescu (1972, 1973, 1974), limita Kersonian/Meoţian în Bazinul Dacic
se trasează la baza depozitelor cu faună salmastră, dulcicolă, terestră, caracterizată prin
congerii (Congeria neumayri, Congeria moldavica, Congeria gittneri etc.), unionide
(Psilunio subrecurvus, Anodonta subatava), viviparide, hydrobiide etc. Această limită
trece între „complexul pestriţ” (denumit st rat ele de Valea Cio megii) şi st rat ele
cu conger ii (= Jitian) de sub complexul cu Dosinia.
După Munteanu Emilia (1998), şi lucrările amintite mai sus, în regiune, limita
corespunde unei discontinuităţi de sedimentare, iar nivelul cu congerii mici, din baza
Meoţianului, lipseşte. Peste calcarele kersoniene ale For maţ iunii de Râmnic sau
peste For maţ iunea de Valea Cio megii aflorează depozitele For maţ iunii de
Pârâul S ărat (Papaianopol, 1992 din Munteanu Emilia, 1998).
150
Fig. 2.101. Secţiuni geologice în regiunea cuprinsă între valea Buzăului şi valea Bălăneasa (după Pană Ioana, 1962): 1 – nivelul marnelor vişinii-verzui; 2 – nivelul
cu congerii necarinate şi moluşte mici; 3 – nivelul cu congerii carinate; 4 – nivelul cu Dosinia maeotica; 5 – nivelul cu congerii carinate superior; 6 – nivelul cu Leptenodonta;
7 – nivelul cu Congeria novorossica; 8 – nivelul cu moluşte mici; 9 – nivelul cu Paradacna abichi; 10 – nivelul cu Congeria rumana; 11 – nivelul cu paradacne; 12 – nivelul cu
Limnocardium (Euxinicardium) paululum; 13 – nivelul cu Limnocardium parazujovici; 14 – nivelul cu Congeria rhomboidea; 15 – nivelul cu Dreissenomya; 16 – nivelul cu
Phyllocardium; 17 – nivelul cu Pachidacna cobălcescui; 18 – calcare cu Sarmatimactra; 19 – nivelul cu planorbide; 20 – nivelul cu unionide; 21 – lumaşele cu monodacne.
151
152
Fig. 2.102. Secţiuni geologice în regiunea cuprinsă între valea Buzăului şi valea Bălăneasa (după Pană Ioana, 1962): 1 – nivelul marnelor vişinii-verzui; 2 – nivelul
cu congerii necarinate şi moluşte mici; 3 – nivelul cu congerii carinate; 4 – nivelul cu Dosinia maeotica; 5 – nivelul cu congerii carinate superior; 6 – nivelul cu Leptenodonta;
7 – nivelul cu Congeria novorossica; 8 – nivelul cu moluşte mici; 9 – nivelul cu Paradacna abichi; 10 – nivelul cu Congeria rumana; 11 – nivelul cu paradacne; 12 – nivelul cu
Limnocardium (Euxinicardium) paululum; 13 – nivelul cu Limnocardium parazujovici; 14 – nivelul cu Congeria rhomboidea; 15 – nivelul cu Dreissenomya; 16 – nivelul cu
Phyllocardium; 17 – nivelul cu Pachidacna cobălcescui; 18 – calcare cu Sarmatimactra; 19 – nivelul cu planorbide; 20 – nivelul cu unionide; 21 – lumaşele cu monodacne.
Pe valea Salcia, peste calcarele kersoniene cu Mactra (Chersonimactra)

elongata, urmează nisipuri şi gresii ale For maţ iunii de Pârâul Sărat , bogate în
congerii: Congeria homoplatoides Andrusov şi Congeria neumayri Andrusov. În
continuare, formaţiunea se dezvoltă tipic pentru alternanţa de nivele fosilifere cu faună
salmastră: Ervilia minuta (Sinzov), Abra tellinoides (Sinzov), Mytilaster minor
Andrusov, Tapes sp. şi dulcicolă: Theodoxus semiplicatus Neumayri, Viviparus
moldovicus Wenz, Psilunio subrecurvus (Teisseyre).
Pe valea Ioana, peste argilele siltice cu nivele de Mactra (Chersonimactra)
caspia şi ostracode urmează nisipuri cu Congeria sp. şi Theodoxus crenulatus.
Pe valea Bălăneasa, peste silturile argiloase vişinii-verzui ale For maţ iunii d e
Valea Cio megii de tipul Kersonianului, cu lumaşele de Mactra (Chersonimactra)
bulgarica urmează nisipuri şi gresii (For maţ iunea de P ârâul S ărat ) cu
Teisseyreonomia subatava.
Limita absolută (radiometrică) între etajele Sarmaţian şi Meoţian este citată
(Ciumakov et al., 1988) ca fiind de 9,54  0,77 milioane ani.
2.2.5. FORMAŢIUNI MIOCEN SUPERIOARE–PLIOCENE
2.2.5.1. Meoţianul
Dispuse concordant şi uneori discordant transgresiv peste calcarele kersoniene,

depozitele meoţiene debutează cu primele marne cu congerii mici, necarenate. Ele sunt
răspândite sub forma unor fâşii înguste, dar pe suprafaţă mărită faţă de Sarmaţian, în
jurul structurilor anticlinale din regiune. Pe ansamblu sunt separate în trei subdiviziuni.
Meoţianul inferior, are grosimi între 120–220 m şi se prezintă sub un
granofacies lutitic în jumătatea de nord a perimetrului (marne cenuşii, eventual siltice,
compacte, în strate subţiri, cu intercalaţii metrice de nisipuri cenuşii-gălbui, cu
gasteropode mici şi unionide, sau de gresii calcaroase oolitice cu unionide sidefoase) şi
sub un granofacies arenitic în anticlinalul Tătaru–Cătunu, sau arenito-siltic în structura
Năeni–Sărata Monteoru din sudul perimetrului. Granofaciesul arenitic cuprinde nisipuri
cu structura oblică de curent cu congerii carenate, Theodoxus, Hydrobia vitrella, Unio
subatavus, nisipuri în strate matrice şi gresii oolitice, uneori impregnate cu hidrocarburi,
cu Congeria panticapea Andrusov, Unio, Theodoxus.
Meoţianul mediu are grosime de 15–40 la 160–200 m şi este de granofacies
predominant arenitic, reprezentat prin gresii calcaroase, calcare oolitice, nisipuri
cenuşii-gălbui, uneori cu trovanţi în strate decimetrice şi metrice, separate de strate
subţiri-medii de marne sau lumaşele cu Dosinia maeotica Andrusov, Ervilia minuta
Sinzov, Congeria panticapea Andrusov, Pirenella caspia Andrusov, Theodoxus
stefănescui, Hydrobia vitrella Brusina.
Meoţianul superior are grosimi mai mari, de la 140 la 320 m, şi este dominat
de o alternanţă de marne (cenuşii, nisipoase, în strate centimetrice-decimetrice), nisipuri
(cenuşii-gălbui, micacee, fin-mediu granulare, în strate decimetrice şi metrice), gresii
(calcaroase cenuşii micacee, uneori oolitice, feruginoase, în strate decimetrice),
conţinând o faună de Hydrobia, Theodoxus, unionide, congerii mici (Congeria
novorrosica), cu unele nivele reper de gresii lumaşelice cu Leptanodonta rumana.
153
2.2.5.2. Ponţianul
Depozitele ponţiene urmează în continuitate de sedimentare peste cele meoţiene,

fiind dezvoltate ca benzi cartografice înguste în jurul structurilor anticlinale, sau în
umplutura unor sinclinale. Limita inferioară este deasupra stratelor cu Congeria
novorrosica şi sub cele cu cardiacee. Este împărţit în trei subformaţiuni.
La nord de valea Buzăului are un facies marnos-nisipos în sinclinalele Pârscov şi
Ruşavăţu şi un facies calcaros în sinclinalul Calvini–Odăile.
Ponţianul inferior are grosimi de 70 la 280 m şi se prezintă sub un granofacies
lutitic reprezentat prin marne cenuşii compacte, uneori siltice, sau arenitice, fin micacee,
în strate medii-groase, cu intercalaţii de nisipuri cenuşii-gălbui în strate subţiri
(centimetrice-decimetrice), fine şi mediu granulare şi la lumaşele cu monodacne,
didacne, Prosodacna sturi. Mai conţine Paradacna abichi, Limnocardium sp.,
Valenciennius annulatus.
Ponţianul mediu are grosimi de 75–250 m şi este predominant nisipos. El
conţine nisipuri gălbui-cenuşii fine granulometric, în strate groase cu intercalaţii de
marne cenuşii compacte sau cenuşii siltice-arenitice în strate centimetrice. Mai poate
avea intercalaţii de gresii cenuşii în plăci. Macrofauna proprie acestui interval este
reprezentată prin Congeria rumana, Melanopsis, Limnocardium, Congeria rhomboidea,
Dreissena rimestiensis, Hyriopsis decolata, Hydrobia spicula, Melanopsis decolata,
Viviparus sp.
Ponţianul superior are grosime de 200–300 m şi este reprezentat printr-un
facies marnos nisipos rezultat dintr-o alternanţă de marne cenuşii-albăstrui
siltice-nisipoase în strate decimetrice şi metrice, cu nisipuri cenuşii-gălbui mediu şi fin
granulare, în strate centimetrice cu Phyllicardium planum planum, Dreissena
polymorpha, Dreissenomya, Didacna subcarinata, Prosodacna heberti, Prosodacna
sturi, Caladacna steindachneri.
2.2.5.3. Dacianul
Dezvoltat în continuitate de sedimentare cu Ponţianul, Dacianul atinge grosimi

de 150–200 m şi uneori 400 m în zona Salcia. El alcătuieşte cu precădere umplutura
unor sinclinale, sau formează benzi cartografice la exteriorul structurilor anticlinale.
În cadrul regiunii cercetate, Dacianul cuprinde o alternanţă de nisipuri gălbui-
albe, fin-mediu granulare, în strate de până la 5 m, cu structuri oblice de curent, cu
intercalaţii de marne cenuşii-vinete-cafenii, marne siltice în strate decimetrice şi gresii
grosier granulare, ruginii sau, mai rar, pietrişuri mărunte în strate subţiri. Spre partea
superioară predomină un facies lutitic de marne şi argile cărbunoase negricioase-cafenii,
cu intercalaţii de nisipuri feruginoase, nisipuri gălbui-cenuşii slab compactizate şi
cărbuni în strate submetrice (în regiunea Apostolache–Călugăreni). Frecvent apar
lumaşele de Prosodacna cobălcescui, Prosodacna haueri, Pseudoprosodacna munieri
Bielz., Viviparus bifarcinatus Bielz., Hydrobia sp., Prosodacna orientalis etc.
2.2.5.4. Romanianul
Depozitele romaniene au o mare dezvoltare în cadrul bazinului văii Buzăului,

formând umplutura marilor structuri sinclinale Şoimari–Calvini–Mărunţişu–Zahareşti–
Odăile, Salcia–Ruşavăţu, Pârscov, Pădureni şi acoperind anticlinalele în afundare,
154
externe: Rotari, Boldeşti, sinclinalul Cricov, periclinul anticlinalului Tătaru–Cătunu–

Sărata Monteoru. Concordant, peste depozitele daciene, Romanianul are grosimi mari,
cuprinse între 250–300 m, pe flancurile anticlinalului Lapoş–Bădila, până la 600–1200
m, în structura anticlinală Năeni–Sărata Monteoru.
Se poate separa o subdiviziune inferioară argilo-nisipoasă (cuprinzând argile
brune nisipoase compacte, alternând cu nisipuri cenuşii-gălbui cu slabă stratificaţie
încrucişată, fine-mediu sau grosier granulare, cu marne cenuşii cafenii, uneori cu
concreţiuni calcaroase) şi o subdiviziune superioară, preponderent ruditică, cuprinzând
pietrişuri mediu şi fin granulare, local cimentate, în strate de 1–4 m, cu elemente
subrotunjite şi rotunjite, poligene (calcare sarmaţiene, şisturi verzi, cuarţ alb, diverse
gresii), uneori cu granoclasare normală. Acestea pot avea intercalaţii lentiliforme de
nisipuri grosiere. Din intercalaţiile marnoase se cunoaşte o faună cu Viviparus rumanus
Cob., Planorbis sp., Theodoxus (Calvertia) licherdopoli, Melanopsis sp., Helix sp.,
Bulimus melanopsis Brusina, Calvertia quadrifaciatus (Bielz.).
2.2.6. FORMAŢIUNI CUATERNARE
Depozitele cuaternare au răspândire în cadrul perimetrului cuprinzând depozite

aluviale, terase, alunecări de teren. Pietrişurile pleistocene apar frecvent cutate,
subliniind aspectul recent al fazei valahe.
155
DETALIEREA UNOR OBIECTIVE GEOLOGICE

DIN BAZINUL RÂULUI BUZĂU
3.1. AMENAJAREA HIDROTEHNICĂ SIRIU

Amenajarea hidrotehnică Siriu este situată pe valea superioară a râului Buzău şi
ea cuprinde:
- un lac de acumulare cu capacitatea de 155 mil. m3 în prima etapă şi 213 mil. m3 în
etapa finală, situat în aval de vama veche de la confluenţa cu pârâul Harţagu;
- un baraj din materiale locale de 122 m înălţime în primă etapă şi 135 m în etapa finală,
situat la km 81+400 de pe DN10 Buzău–Braşov (10 km amonte de Nehoiu);
- o galerie de aducţiune de 9 km lungime;
- o centrală hidroelectrică de 39 MW amplasată cu puţin în amonte de confluenţa râului
Buzău cu Bâsca Mare, de la Nehoiaşu (fig. 3.1).
Istoric. Primele proiecte de amenajare hidrotehnică în bazinul râului Buzău
datează de la începutul anului 1950, când Institutul de Studii şi Proiectări Energetice
(ISPE) a întreprins investigaţii de teren, în care s-au analizat câteva amplasamente
posibile pe râul Bâsca Mare (Cireşu şi Varlaam) şi mai multe altele pe râul Buzău
(Crasna, Macla, Băile Siriu, Vipereşti) şi pe Dâmbroca (situat la începutul zonei de
câmpie). Dat fiind interesul energetic mediocru, nici una din aceste variante nu a fost
acceptată pentru execuţie.
În anii 1968–1969, Institutul de Cercetări şi Proiectări pentru Gospodărirea
Apelor (ICPGA) a primit sarcina de a întocmai un proiect pentru realizarea unei
importante acumulări pe valea Buzăului, în scop complex: combaterea inundaţiilor,
irigarea unei mari suprafeţe agricole în aval şi în subsidiar, producerea de energie
electrică.
Investigaţii noi au dus la depistarea unui amplasament în aval de confluenţa cu
râul Siriu, care nu figura în schemele anterioare şi care prezintă următoarele avantaje:
- foloseşte integral şi apele colectate din masivul Mălâia–Siriu;
- utilizează pentru acumulare remarcabila lărgire ce se produce la confluenţa
Siriu–Buzău;
- pune în valoare, ca amplasament pentru baraj, relativa (şi rară pe această vale)
îngustare ce are loc într-un sector cu versanţi puternic înclinaţi, constituiţi din
complexul gresiei de Tarcău.
157
Fig. 3.1. Aria de investigare pentru cariere de materiale locale (din Băncilă, 1989).
Dată fiind experienţa obţinută la barajele Izvorul Muntelui şi Poiana Uzului

(fundate pe acelaşi complex de roci), în prima fază s-a propus şi studiat un baraj de
greutate din beton, pentru care s-au comandat Institutului de Studii şi Proiectări pentru
Îmbunătăţiri Funciare (ISPIF) studii speciale de teren. Aceste studii, întreprinse sub
supravegherea inginerilor geologi F. Crăciun, I. Ceauşu, S. Moisescu, M. Ghica şi
C. Stanciu, au fost începute în anul 1970 şi s-au încheiat la 15.04.1973.
158
Între timp, crescând stăruinţele pentru adoptarea tipurilor de baraje din materiale
locale, varianta din beton s-a părăsit şi s-a trecut la studii pentru noua variantă, inclusiv
pentru identificarea materialelor de construcţie necesare. Ele au fost realizate între
1974–1975 într-un volum mare şi la înalt nivel, de către acelaşi institut.
Lucrările geologice tehnice, până la faza STE, au constat din:
- cartări geologice detaliate în zona acumulării şi cu deosebire, în amplasamentul
barajului;
- lucrări speciale la baraj, constând din: 42 foraje mecanice (cca. 2000 ml); 52 puţuri
miniere (cca. 400 ml); 8 galerii miniere (cca. 230 ml); 1 decopertă minieră (cca.
650 ml); probe de permeabilitate (cca. 1000 ml); injecţii de ciment (cca. 500 ml);
12 compresibilităţi „in situ”; 6 forfecări beton/rocă; 3 forfecări rocă/rocă.
- numeroase foraje, puţuri, galerii, încercări de laborator pentru caracterizarea
materialelor de construcţie;
- idem, pentru caracterizarea materialelor din conurile de dejecţie şi a aluviunilor din
vale, care au trebuit îndepărtate total sau în parte.
Construcţia barajului sub noua formă, începută la 01.01.1975, a fost încredinţată
Trustului de Construcţii Hidroenergetice (TCH) Bucureşti.
3.1.1. OROHIDROGRAFIA REGIUNII SIRIU
Râul Buzău se formează prin colectarea apelor de pe versantul nordic şi estic al

impunătorului masiv Ciucaş–Zăganu, care domină zona muntoasă de la vest de curbură
şi care morfologic şi geologic este similar Masivului Ceahlău din bazinul văii Bistriţei.
Altitudinile mari (1959 m, în Ciucaş şi 1785 m, în Zăganu) fac ca precipitaţiile, în
special, cele de iarnă, sub formă de zăpadă, să fie mari (700–800 mm/an) şi să constituie
astfel, o sursă importantă de apă. Dispoziţia radiară a principalelor culmi şi masivitatea
lor fac, ca aceste ape să se scurgă în toate direcţiile, astfel: spre bazinul Oltului (prin
valea Târlungului), spre bazinul Teleajenului, către sud şi spre bazinul Buzăului, către
nord – nord-est.
Printr-o originală cumulare de efecte, pâraiele de origine (Delghiul, Buzăul Mare
şi Buzăul Mic) se dirijează spre nord – nord-est, ca abia după 25 km, reunite într-un
singur curs, să facă o bruscă schimbare de direcţie către sud, fapt de la care s-a tras şi
denumirea de „întorsură” dată localităţii şi formei depresionare care se instaurează, ca o
compensare, la est de masivul Ciucaş–Zăganu.
În continuare şi de partea stângă, valea Buzăului este încadrată de reliefuri mai
joase, cu altitudini de 900–1000 m, care o separă de depresiunile Breţcu şi
Sf. Gheorghe. Acest aspect este determinat şi de natura mai puţin rezistentă a rocilor
(marno-argile şistoase şi gresii ce aparţin flişului est-intern).
De la localitatea Întorsura Buzăului şi până la confluenţa cu pârâul Crasna
(17 km) care se formează pe flancul nordic al masivului Siriu–Mălâia, valea Buzăului
păstrează un aspect liniştit şi monoton, pe alocuri, cu meandre şi maluri joase, care sunt
amplu depăşite la viituri. Câteva pâraie de pe stânga, între care Boroşneu şi Zăbrătău, îşi
adaugă apele la cursul principal.
De la confluenţa cu pârâul Crasna în aval, râul se angajează într-un defileu, care
corespunde cu dezvoltarea masivă a aşa-numitei ,,gresii de Siriu”. Pe acest parcurs, de
aproximativ 5 km lungime, sectoare mult îngustate alternează cu sectoare, mai largi, în
care se situează confluenţe cu pâraie scurte, cum şi intercalări de roci mai slabe, ce
reprezintă fundamentul gresiei.
159
Fig. 3.2. Schiţă orohidrografică şi geologică a bazinului superior al

râului Buzău (din Băncilă, 1989): b – barajul Siriu; 1 – lacul de
acumulare; IB – Întorsura Buzăului; b' – barajul Surduc; I – Unitatea
de Teleajen; II – Unitatea de Audia; III – Unitatea de Tarcău.
De la 200 m amonte de confluenţa cu pârâul Harţagu, de pe stânga, unde se

termină defileul şi de unde începe lacul de acumulare, valea Buzăului pătrunde în
domeniul Paleogenului median, predominant grezos, care se menţine până în
amplasamentul barajului, şi mai departe până la confluenţa de pe stânga cu râul Bâsca
Rozilei, de la Nehoiaşu. Pe acest sector, lung în total de 10 km, versanţi cu pante
accentuate de 35–40º, constituiţi din gresii, alternează cu versanţi cu pante mai mici,
încărcaţi cu deluvii, deseori, cu grosimi mari şi forme tipice de alunecare în diferite
stadii de activitate. Discontinuitatea şi varietatea formelor este accentuată de existenţa a
numeroşi afluenţi: Harţagu, Giurca, Caşoca, Bâsca, pe stânga; Siriul, Bonţul Mare şi
Bonţul Mic, pe dreapta. Raritatea profilelor simetrice, cu roci şi pante acceptabile, face
dificilă stabilirea amplasamentelor pentru eventuale baraje.
Evoluţia către aval a râului Buzău, ca şi a afluenţilor pe care îi primeşte de o
parte şi de alta, prezintă o seamă de particularităţi cu interesante semnificaţii
geomorfologice şi hidrogeografice, mărind totodată substanţial debitul mediu: 9,2 m3/s
în amplasamentul barajului; 25 m3/s la confluenţa cu Bâsca Rozilei; 30 m3/s în dreptul
oraşului Buzău, punct de la care rămâne practic constant până la vărsarea în Siret.
În amplasamentul barajului, suprafaţa bazinului este de 681 km2, iar debitele
maxime luate în considerare la faza PE au fost: cu asigurare de 0,01% – 3000 m3/s; de
0,1% – 1745 m3/s; de 1% – 1000 m3/s; de 5% – 630 m3/s; iar de 10% – 493 m3/s.
160
În ansamblul său, râul Buzău este cel mai important şi caracteristic pentru
regiunea de curbură a Carpaţilor Orientali. Studiile ample ale mai multor cercetători,
geologi şi geografi: G.M. Murgoci, G. Vâlsan, Em. de Martonne – au relevat tendinţa de
deplasare spre stânga a cursului, începând din Cuaternarul inferior, cu părăsirea treptată
a văii iniţiale (valea Călmăţuiului), ca şi procesele importante de salinizare, care au loc
pe întinsul Bărăganului de nord-est.
În timpul marilor viituri, care pot atinge până la 3000 m3/s, apele depăşesc valea
actuală în zona Măxineni–Făurei şi alunecă, în parte, spre vechiul curs. Toate acestea
relevă continuarea până în prezent a procesului de afundare către nord-est a Câmpiei, la
care se poate adăuga, în paralel, un proces de înălţare a regiunii muntoase. Aceste
mişcări reprezintă ecoul unor evenimente din profunzimea scoarţei de care sunt legate şi
cutremurele de pământ ce au loc în zona de curbură.
Este de relevat, că procesul de afundare/ridicare, care a afectat regiunea a dus în
mod firesc la creşterea puterii de eroziune a apelor şi implicit alungirea cursului prin
captarea şi întoarcerea spre sud a pâraielor cu originea pe flancul nordic al masivului
Ciucaş–Zăganu.
Datele geomorfologice şi hidrogeologice sugerează că în Cuaternarul inferior
aceste pâraie se îndreptau spre Depresiunea Breţcu sau Sf. Gheorghe, iar culmea înaltă
din Siriu–Mălâia constituia o barieră încă neretezată. Treptat, prin eroziunea regresivă,
din aval, această barieră a fost depăşită dând scurgere spre sud apelor din jurul micii
depresiuni de la Întorsura Buzăului. Este posibil ca un timp acesta să fi avut aspectul de
mlaştină, cu descărcarea spre sud a preaplinului.
Ansamblul de date geomorfologice s-a constituit în premiză de selecţionare a
amenajărilor hidrotehnice posibil de realizat în bazinul râului Buzău, amenajări dintre
care aceea de la Siriu rămâne fundamentală şi ca un început.
3.1.2. CADRUL GEOLOGIC AL ZONEI SIRIU
De la izvoare şi până la Sibiciu (75 km lungime) bazinul râului Buzău acoperă

toate unităţile majore ale flişului carpatic. Încă de la înfiinţarea Institutului Geologic
(1906), regiunea a constituit obiectul a numeroase studii, fără însă ca opiniile expuse să
dea o formă clară şi acordată cu structura geologică generală a lanţului muntos. Aceasta
s-a reuşit a fi dată abia de studiile întocmite în anii 1970, sub egida Comitetului
Geologic şi a Ministerului Petrolului.
Masivul Ciucaş–Zăganu constituit din conglomerate cu elemente mari, bine
rulate, în care sunt împlântate ca olistolite mai multe stânci de calcar alb, recifal,
reprezintă o zonă sinclinală la bordura estică a flişului vest-intern. Amplitudinile mari,
expunerea îndelungată la acţiunea agenţilor modificatori externi şi, probabil, prezenţa în
Cuaternarul inferior a gheţarilor, au determinat formarea unui relief aspru, în prezent, în
continuă degradare. La baza versantului sudic şi estic al masivului se situează linia
tectonică vest-internă, cu caracterul său de încălecare spre exteriorul lanţului muntos.
Întreaga masă de conglomerate, împreună cu fundamentul de strate de Sinaia şi strate de
Comarnic, este, deci, deplasată pe o importantă suprafaţă de şariaj, dovedită azi şi prin
foraje. La estul masivului conglomeratic, în jurul depresiunii de la Întorsura Buzăului şi
în aval de Teleajen până la Zabrătău şi Crasna, se dezvoltă formaţiuni marno-argiloase
şi grezoase ale Unităţii de Teleajen = est-internă. De subliniat relieful mai şters, de
forme rotunjite şi joase, la care dă naştere. Spre nord-est unitatea este flancată de linia
tectonică est-internă, cu acelaşi caracter de încălecare.
161
Fig. 3.3. Schiţă de hartă geologică–geomorfologică în zona amenajării hidrotehnice Siriu (din rapoartele ISPIF).
162
Fig. 3.4. Secţiune geologică pe traseul rutier în zona amenajării hidrotehnice Siriu (din rapoartele ISPIF).
163
În aval de Crasna, până aproape de confluenţa cu pârâul Harţagu, pe cei cca.

5 km, se desfăşoară (cu prelungiri către nord şi sud-sud vest) Unitatea de Audia =
unitatea medio-internă (= şisturile negre) în care este caracteristică marea dezvoltare a
unei gresii în strate groase, denumită gresia de Siriu (= gresia de Prisaca din valea
Moldovei). Aceasta face ca relieful să capete forme impunătoare, în special către
sud-est, în masivul Mălâia–Siriu. Către est, această unitate este flancată de linia
tectonică Audia (= linia medio-internă). Prin tăierea succesivă a cutelor din unitatea
imediat următoare, această linie relevă acelaşi caracter de încălecare.
Aval de confluenţa cu Harţagu se desfăşoară Unitatea de Tarcău = Unitatea
mediană, litofaciesul intern, caracterizată prin dezvoltarea Paleogenului grezos (gresia
de Tarcău şi gresia de Fusaru, ca şi în cazul amenajărilor hidrotehnice Izvorul Muntelui
şi Poiana Uzului din Moldova). Este de remarcat, de asemenea, succesiunea mai multor
cute, uneori cu flancuri normale, alteori afectate de falii longitudinale sau transversale.
Unitatea se încheie aproximativ la confluenţa cu Bâsca Rozilei, printr-o linie tectonică
numită mediană, care relevă o scurtă încălecare (solz) spre exterior.
Aval de confluenţa cu Bâsca urmează Unitatea de Tarcău – litofaciesul extern,
caracterizată printr-o cutare mai strânsă, în care Eocenul este predominant argilos, iar
Oligocenul este constituit din gresie de Kliwa în alternanţă cu disodile, local diatomite.
Datorită pătrunderii dinspre exterior a formaţiunilor mai noi (mio-pliocene), delimitarea
formaţiunilor de fliş nu se poate face cu precizie, dar este probabil că ele se continuă în
adâncime cu Unitatea de Vrancea (= Unitatea externă).
3.1.3. COMPONENTELE AMENAJĂRII HIDROTEHNICE SIRIU
3.1.3.1. Lacul de acumulare
La volumul maxim de acumulare (213 mil. m3), lacul Siriu se întinde în amonte
de baraj până aproape de confluenţa pe stânga cu pârâul Harţagu (cca. 9 km lungime);
are o lăţime maximă de cca. 750 m în sectorul aval şi se îngustează la 250–100 m în
sectorul mijlociu şi superior, apropiindu-se treptat de forma unui canal sau fiord (date
ISPIF). Panta generală a fundului este de 15%. Pe partea dreaptă, lacul va avea o
ramificaţie îngustă, de cca. 5 km lungime pe valea Siriului, iar pe partea stângă
intrânduri scurte, largi, pe pâraiele Giurca, Teherău şi Grămăticul (fig. 3.1).
Încadrarea noului lac în pitorescul regiunii este reuşită, fără urmări importante
asupra echilibrului ecologic, mărind totodată interesul turistic pentru valea Buzăului,
rămasă mult în urmă faţă de alte regiuni. O şosea nouă, asfaltată, tăiată cu numeroase
dificultăţi în versantul stâng înlesneşte încă din 1980 accesul spre cursul superior al văii
şi mai departe cu şesul Bârsei–Braşov, deschizând şi o mai largă privelişte către
impunătorul masiv Mălâia–Siriu de la sud-vest.
Problema stabilităţii versanţilor şi a influenţei din punctul de vedere al viitorului
lac a constituit obiectul unei analize speciale. Relieful relativ accentuat, natura
geologică complexă şi amploarea proceselor fizico-geologice actuale ce se constată în
toată regiunea, relevă o tendinţă de destabilizare mai accentuată. În acest sens atrage
atenţia zona denumită „Groapa Vântului” situată pe versantul drept imediat în amonte
de confluenţa cu râul Siriu. Este posibil ca sub influenţa apei şi variaţiilor de nivel,
materialul deluvial să alunece lent în lac, putând chiar să obtureze valea.
164
Cu configuraţia menţionată, lacul Siriu rămâne, din punct de vedere geologic, în

cadrul Unităţii de Tarcău, constituită aici exclusiv din roci de vârstă paleogenă: gresii
(de Tarcău şi de Fusaru) în alternanţă cu şisturi argiloase. Ele se pot ordona într-o
coloană normală de aproximativ 3000 m grosime, care se repartizează la două etaje
distincte: Eocen şi Oligocen.
Dezvoltarea în suprafaţă a acestor etaje apare pe harta geologică a ISPIF din
figura 3.3. Complexul de roci formează mai multe cute cu orientarea generală nord
vest – sud est şi tendinţă de curbare spre est. Rocile corespunzătoare Eocenului
formează bolţi anticlinale, iar cele corespunzătoare Oligocenului ocupă sinclinalele.
Uneori cutele sunt relativ simetrice; frecvent sunt afectate de falii longitudinale, după
care flancurile sunt laminate şi pe alocuri, întoarse către interior. Numeroase alte falii
taie cutele diagonal sau transversal. În continuarea lor spre nord – nord-vest, cutele se
ridică şi aduc la zi roci de vârste mai vechi (Paleocen, Cretacic superior şi inferior,
şisturi negre). În continuare, spre sud – sud-vest cutele se afundă sub formaţiuni de
vârste mai noi (Oligocen-Miocen).
Alternanţa deasă de roci competente (gresii) cu roci incompetente (argile, argile
marnoase) creează condiţii pentru apariţia alunecărilor pe feţe de strat, în toate situaţiile
în care panta morfologică se suprapune cu înclinarea stratelor. Asemenea convergenţe
se ivesc în special pe văile laterale, cu orientare apropiată de aceea a cutelor.
Discontinuităţile de diverse origini şi forme (joint-uri, fisuri, brecii, zone de
alterare) contribuie la desprinderea de fracţiuni din capetele ieşite la zi ale stratelor din
zonele mai înalte şi dau astfel loc la deplasări şi mai apoi, la acumulări importante de
depozite de deluvii: fragmente de gresie de dimensiuni variabile, cu forme prismatice
neregulate, cu muchii şi colţuri uşor rotunjite, ce plutesc într-o matrice argilo-nisipoasă.
Ele dau loc la alunecări după suprafeţe cilindrice, aflate în diferite stadii de activitate. În
situaţia viitoare, de inundare, unele din aceste alunecări se pot activa şi altele noi pot să
ia naştere, făcând să ajungă în lac unele volume de material. Atât volumele cât şi mai
ales vitezele de deplasare spre lac nu vor da loc la efecte importante de colmatare sau
avariere. S-a apreciat că volumul materialului ajuns în lac de pe versant va fi în primii
10 ani, de cca. 1,5 mil. m3. Cu mult mai importante sunt, însă, volumele debitelor solide
ce pot fi transportate din valea superioară a Buzăului şi în special de pâraiele afluente.
În concluzie, sunt obligatorii măsuri severe pentru domolirea torenţilor şi fixarea
suprafeţelor afectate de alunecări, situate deasupra cotei maxime de inundare (baraje de
reţinere, plantări de arbori, reglementarea strictă a defrişărilor).
3.1.4. BARAJUL SIRIU
Caracteristici tehnice principale (fig. 3.5). Barajul Siriu este executat din
balast, piatră şi argilă, volumul total al umpluturilor fiind de 8 mil. m3. Dintre celelalte
caracteristici se pot aminti: a) înălţimea: în prima fază = 122 m; în faza finală = 135 m;
b) lăţimea la bază (amonte-aval) = 520 m; c) lungimea la coronament = 570 m.
Nucleul central, uşor înclinat spre aval, este realizat dintr-un amestec de balast
cu argilă locală foarte etanşă în stare de consistenţă plastic-vârtoasă (volum 0,9 mil. m3).
Pentru realizarea nucleului s-a avut în vedere utilizarea argilelor cu un grad ridicat de
umezire pentru favorizarea amestecului intim.
165
166
Fig. 3.5. Planul de situaţie al barajului Siriu (din Băncilă, 1989): 1 – conturul barajului; 2 – coronamentul; 3 – deversorul;
4 – canal pentru devierea apelor (faza I-a); 5 – galerie pentru deviere (faza a II-a); 6 – galeria energetică; 7 – banchetă de stabilitate;
8 – cariere pentru anrocamente; E1-2 – Eocen inferior şi mediu; E3 – Eocen superior; Ol – Oligocen; FM – falia Monteoru; FC – falia
Caşoca; FS – falia Siriu; s – izvoare sulfuroase; t – terase; c – conuri de dejecţie.
Raportul între greutăţile în stare uscată a argilei şi balastului a variat între 1/4 şi
1/3, pentru obţinerea unui material cu schelet granular obturat cu material fin şi cu
umiditatea cuprinsă între 8–12%, pentru a se înscrie în zona umidităţii optime de
compactare. Amestecul s-a realizat prin căderi libere repetate ale celor două materiale
puse în contact direct.
Prismele laterale centrale sunt realizate din balast (volum 2,9 mil. m3). Prismele
laterale sunt realizate din piatră din Cariera Pascului (volum 3,0 mil. m3). Protecţia
paramenţilor este prevăzută a fi din blocuri mari de piatră negelivă (volum 2,6 mil. m3).
Nucleul este încadrat amonte şi aval de filtre, iar un filtru orizontal este realizat
în aval, ca un covor drenant (fig. 3.6).
Pentru a se permite supraînălţarea barajului (propusă în proiect) este prevăzută şi
o zonă de racord între materialele mai vechi şi cele noi.
Fig. 3.6. Profilul tip al barajului Siriu (din Băncilă, 1989): 1 – nucleul; 2 – filtre; 3 – foraje pentru
etanşare; 4 – saltea drenantă; 5 – balast; 6 – batardou; 7 – anrocamente; 8 – agabariţi;
9 – foraje pentru consolidare; 10 – foraje pentru etanşare; 11 – banchetă de stabilizare.
Morfologia în zona barajului este caracterizată prin îngustarea văii şi relativa

simetrie a versanţilor în ax, fapt care a constituit unul din argumentele alegerii sale
dintre puţinele variante posibile. Profilul transversal pe vale (fig. 3.7) arată că în starea
iniţială, nemodificată prin lucrări, pantele versanţilor erau de 34–40º, deschiderea la
bază de aproximativ 100 m, iar distanţa între versanţi, la înălţimea maximă de 135 m
proiectată pentru baraj, de 520 m (la 122 m = 440 m). Versantul drept prezenta spre
bază o uşoară îndulcire a pantei care face trecerea la o terasă lată de cca. 60 m la numai
1–1,50 m înălţime faţă de talveg, fiind prin aceasta inundabilă la viituri mari. Versantul
stâng, datorită şi săpăturilor ce fuseseră făcute pentru platforma căii ferate forestiere, îşi
păstra panta aspră până aproape de marginea albiei minore, lată de 20–30 m.
În amonte de ax, pe partea stângă, la 220 m, versantul era, şi în parte mai este,
întrerupt de o vale scurtă cu pantă mare şi fund adânc în formă de V (valea Pascului)
ceea ce denotă un caracter pronunţat torenţial. Spre confluenţa, cu valea Buzăului, pe
partea dreaptă, o mică terasă este suspendată la 15 m peste talveg unde dă loc unui mic
pod, iar la nivelul albiei principale apăreau resturile unui con de dejecţie pe care apele îl
erodau conferindu-i o terminaţie abruptă, de 4–5 m.
167
Fig. 3.7. Profil geologic prin axul barajului (din Băncilă, 1989): 1 – gresie; 2 – şisturi
argiloase; 3 – falii; 4 – coronament; 5 – perdeaua de injecţii; 6 – galerii; 7 – linia de fundare;
8 – galeria pentru injecţii; 9 – canalul de deviere, faza I-a; 10 – descărcătorul; 11 – linia
terenului natural; 12 – aluviuni recente.
Amonte de valea Pascului, versantul stâng recapătă o pantă aspră, pe încă 250 m
lungime. În dreptul ei s-au deschis, la mai multe nivele, carierele pentru anrocamente
(gresii), care au dus la modificarea radicală a configuraţiei locale. În continuare, panta
versantului se reduce treptat la 15–20° şi poartă urmele unor alunecări, parţial
stabilizate, în deluviul gros ce o acoperă.
Pe partea dreaptă, amonte de ax, versantul îşi menţine forma abruptă pe încă cca.
200 m, după care se interpune o văiugă puţin adâncă, cu un mare con de dejecţie la
bază. Acest con a creat dificultăţi la execuţia barajului, materialul respectiv, argilos şi
umed, trebuind să fie îndepărtat (cca. 100.000 m3). Către amonte, panta se reduce şi
versantul se acoperă cu deluvii groase cu frecvente alunecări.
Spre aval de ax, versantul stâng scade treptat în înălţime, face o uşoară retragere
pe aproximativ 200 m, după care este interceptat de o vale lungă şi adâncă (valea
Caşoca). O terasă joasă se interpune la bază, dând oarecare lărgime văii. Un grup de
terase la mai multe nivele înconjură amonte şi aval zona de confluenţă cu pârâul
Caşoca.
Versantul drept-aval, la aproximativ 180 m de ax, este şi el interceptat de o vale
scurtă (Izvorul Gherghesii) încărcată cu un deluviu gros, nestabil. În continuare
versantul capătă o formă mai neregulată, întreruptă de mici poduri de terase la diverse
înălţimi.
Cu morfologia arătată, precizarea axului şi a dispoziţiei generale a barajului nu
lăsau loc la multe interpretări. La înălţimea proiectată şi pantele adoptate, prismele de
rezistenţă a barajului au depăşit în amonte-stânga confluenţa cu pârâul Pascului precum
şi conul mare de dejecţie de pe dreapta, iar în aval de ax conul de dejecţie de la gura
Izvorului Gherghesii (fig. 3.8). Este de la sine înţeles că varianta din beton (care avea
acelaşi ax) nu era necesar să iasă din porţiunea de cvasi-defileu.
168
Fig. 3.8. Harta geologică a zonei acumulării Siriu (din Băncilă, 1989): E1-2 – Eocen inferior şi mediu; E3 – Eocen superior; Ol – Oligocen; f
169
– falii; t – terase; a – alunecări; c – conuri de dejecţie; FM – falia Monteoru; FC – falia Caşoca; FB – falia Bonţu; FS – falia Siriu.
Geologia zonei barajului. În stadiul iniţial versanţii erau în mare parte acoperiţi
cu un deluviu de coastă (blocuri de gresie în masă de argile nisipoase), în general cu o
grosime redusă (1–4 m), ceea ce permitea apariţia discontinuă, sub formă de colţi
înconjuraţi cu grohotiş mobil, a rocii de bază. O notă aparte o dă baza versantului stâng,
unde tranşeea tăiată cu ani în urmă pentru calea ferată forestieră oferea aproape
continuu la zi roca de bază.
Partea de vale, cu lăţimea sa de 100–200 m, era încărcată iniţial cu aluviuni, a
căror grosime atingea pe zona mediană 15–25 m, cu reducere treptată spre versanţi. Ele
prezentau o mare neuniformitate, fiind în general mai fine spre suprafaţă şi mai grosiere
în profunzime, unde predomină bolovani mari, până la 2 m3. Pe întinderea terasei joase
de la baza versantului drept, aluviunile suportau o pătură argilo-nisipoasă de 1–1,5 m,
care se racorda spre versant cu un strat argilo-prăfos, cu grosime de 1–3 m.
Permeabilitatea, în general mare şi neomogenitatea materialului au obligat
îndepărtarea aluviunilor de sub fundaţia nucleului, dar gradul avansat de compactare
naturala a permis ca ele să fie păstrate sub prismele laterale, după îndepărtarea păturii
superficiale (aproximativ 2 m).
La cele de sus s-au adăugat depozite de con, în special din versantul drept
amonte, care zac în parte pe aluviuni, fapt ce relevă formarea lor recentă. Grosimea
mare a depozitului de con (până la 20–25 m) şi participarea în masa lui a unui procent
mare de material argilos rezultat din degradarea şisturilor şi înnoroirea acestuia prin
continua supunere la apa ce se prelinge de pe versant au impus îndepărtarea acestuia de
sub prismul amonte şi realizarea în plus a unei banchete de stabilitate. O condiţie
similară, dar la scară mai redusă, a existat în aval la vărsarea Izvorului Gherghesii.
Rocile de bază sunt constituite din complexul litologic predominant grezos al
Eocenului în facies median şi aparţin structural de flancul estic, normal, al anticlinalului
Balabanu. În sens mai larg acest complex este echivalent celor de la barajele Izvorul
Muntelui şi Poiana Uzului.
În amănunt, rocile de bază pe care se fundează nucleul de argilă şi în parte
prismele de rezistenţă cuprind o alternanţă destul de largă, în care se recunosc:
1) gresii fine sau grosiere, local microconglomeratice, în strate decimetrice-metrice, de
regulă calcaroase, mai rar silicioase, cu ciment argilo-calcaros (gresia tipică de Tarcău).
2) gresii muscovitice având local mici şi rare fragmente cărbunoase, în strate
centimetrice-decimetrice, cu tendinţă de separare în placi subcentimetrice.
3) şisturi argiloase şi argilo-marnoase de culoare cenuşie, cenuşiu-verzuie, pe alocuri cu
trecere la roşu-violaceu, şi având intercalaţii frecvente de gresii fine, verzui, în strate
centimetrice, rar decimetrice, purtând obişnuitele hieroglife mici (trecere la faciesul de
Pucioasa al Oligocenului).
4) rar şi pe grosimi reduse, decimetrice, în bancurile de gresie se interpun lentile
constituite din fragmente rotunjite de gresie prinse într-o matrice argiloasă, ce denotă
curgeri gravitaţionale (turbidite).
5) spre partea superioară a coloanei se interpune un conglomerat cu elemente mici şi
rare, diseminate într-o matrice grezoasă grosieră. El corespunde cu „conglomeratele de
Sânzieni” (Backo) şi constituie un bun reper stratigrafic.
6) argile cenuşiu-verzui, pe alocuri ciocolatii, în asociaţie cu gresii calcaroase fine, cu
rare diaclaze umplute cu calcit alb (Strate de Podu Secu = Strate de Plopu).
7) material brecifiat sau alterat.
Cu excepţia breciilor care apar pe direcţiile de faliere şi a materialelor alterate
care le sunt asociate, aceste roci se succed în ordinea menţionată din amonte spre aval,
170
primele două tipuri ocupând cea mai mare parte a profilului, reproducând, în linii mari,
coloana normală a Eocenului în facies median.
În acest sens profilul versantului stâng este aproape complet şi caracteristic,
astfel: din pârâul Giurca Mică din amonte, peste zona carierelor de pe valea Pascului şi
în continuare, în aval de axul barajului, până spre confluenţa cu valea Caşoca, apare o
alternanţă a primelor trei tipuri de roci, în care primele două tipuri sunt totuşi
dominante, constituind pachete până la 50 m grosime, în timp ce al treilea tip de roci
este subordonat. Acesta are, însă, o dezvoltare mai mare la gura aval a văii Pascului şi în
partea stângă a zonei de albie. La 300 m aval de axul barajului, în taluzele drumului
nou, pe 12–15 m lăţime, apar conglomeratele (tipul 5), asociate, cam pe aceeaşi lăţime
cu tipul 6. Grosimile acestor pachete de roci care sunt însă reduse, din cauza unor
deranjamente tectonice la care ne vom referi mai jos.
Pe versantul drept, situaţia este mai puţin clară. Imediat aval de conul mare şi
până la Izvorul Gherghesii apar numai primele două tipuri de roci. Aproximativ în zona
de ax, ele includ o intercalaţie de 1–2 m grosime de tipul 4.
Menţionăm că într-o galerie de studii situată în flancul Izvorului Gherghesii la
bază, s-a pătruns într-o intercalaţie mai groasă de tipul 3, care pare a fi corespondenta
celei din gura văii Pascului, de pe stânga. Decalajul spre aval sub care se prezintă a
sugerat o întrerupere de natură tectonică, care a fost identificată ulterior, după realizarea
excavaţiilor pentru fundarea miezului de argilă (fig. 3.7).
Tectonica. Diversele tipuri de roci ce s-au enumerat se dispun în strate bine
conturate, a căror direcţie generală este N30ºE (deci în unghi de 25º cu axul barajului)
iar înclinarea spre sud-est (aval-stânga văii). Pe o mică distanţă aval de valea Giurca
Mică, înclinările sunt ceva mai mici, 45–50º, dar se redresează repede şi ating 80º în
zona carierelor de pe valea Pascului – axul barajului. Datorită unor efecte locale de
„încovoiere a capetelor de strate”, apar şi înclinări mai mici, în special pe clina estică
(stângă) a văii Pascului.
Pe baza ritmurilor de depunere şi a poziţiei structurilor externe (hieroglifelor) se
constată că stratele se succed neîntrerupt, de la un orizont mai vechi (al Eocenului, dar
nu chiar cel bazal) către orizonturi superioare: conglomeratele de Sânzieni şi stratele de
Podu Secu. Acestea din urmă ocupă doar o mică lăţime aval de baraj, în timp ce primele
ocupă cea mai mare lăţime a zonei, cca. 1000 m lăţime. Ţinând seama de înclinare şi
direcţie, grosimea normală (perpendiculară pe strat) ar fi de 700–800 m.
Întrucât de la primele aflorimente de gresii eocene din carieră şi până la primele
aflorimente de roci oligocene din amonte (coasta dreaptă a vâlcelei Giurca Mică) sunt
numai 80 m, şi stratele respective au înclinări inverse (spre sud-vest), se relevă prezenţa
aici a unei falii importante, care se continuă mult spre nord şi sud: falia Monteoru.
Datorită acestei falii, întregul flanc vestic al cutei de strate eocene din zona barajului
(anticlinalul Balabanu) a fost rupt, suprafaţa (planul) de rupere având o uşoară tendinţă
de aplecare spre nord-vest (à rebour). Existenţa acestei falii a dus probabil la zdrobirea
unei părţi din gresii, dar nu există în perimetrul altor falii secundare, cu ramificare în
pachetul de strate din cariere şi amplasamentul barajului. Cea mai importantă dintre
acestea se situează de-a lungul văii Buzăului, mai aproape de baza versantului stâng
(falia Siriu). Ea a fost dedusă iniţial din decalajele pe care le au stratele de la un versant
la altul (cca. 50 m) şi verificată ulterior prin excavaţiile făcute pentru fundarea nucleului
de argilă. Falia Siriu este însoţită şi ea de unele ramificaţii secundare, ca şi de ivirea
câtorva izvoraşe de apă sulfuroasă, cu caracter ascendent (fig. 3.3, 3.8).
171
172
Fig. 3.9. Releveu geologic la baza versantului stâng al barajului Siriu (din Băncilă, 1989):
E1-2 – Eocen inferior şi mediu; 1 – gresie; 2 – şisturi argiloase; 3 – microconglomerate; Es – Eocen superior; Ol – Oligocen;
FM – falia Monteoru; FC – falia Caşoca; FS – falia Siriu; f – falii secundare; G – galerii de studii; b – conturul barajului.
Nu este exclus ca această falie să aibă o dezvoltare mai mare în lungul văii
Buzăului şi să răspundă în amonte cu falia pe care apar izvoarele sulfuroase de la Băile
Siriu. Întrucât, în urma realizării acumulării, Băile Siriu nu vor mai putea fi utilizate, ar
trebui ca apele sulfuroase apărute la baraj să fie colectate în aval în scop similar.
Pe bordura de est (aval de baraj) a succesiunii de roci eocene, unele reduceri de
grosime şi chiar dispariţii ale stratelor reper (conglomerate + strate de Podu Secu) ca şi
existenţa unei zone de brecii, relevă prezenţa unei a treia falii importante, falia Caşoca,
ce traversează valea Buzăului în dreptul ieşirii din galeria de deviere. Datorită acestei
falii, stratele oligocene inferioare (şisturi argiloase disodiliforme cu lentile de calcar
sideritic) vin în contact direct cu şisturi argiloase şi gresii eocene, relevând aceeaşi
tendinţă de revărsare spre interior.
Pe planul din figura 3.5 s-a încercat să se dea o interpretare a elementelor
tectonice expuse mai sus, care suferă însă din cauză că pe versantul drept al Buzăului nu
sunt aflorimente concludente (fig. 3.7). La interpretarea tectonică de mai sus – care se
încadrează bine în stilul general al flişului median – se adaugă mai multe falii de
importanţă minoră a căror trasee şi eventuale decalaje s-au relevat doar pe suprafeţele
pe care s-au făcut excavări până la roca de bază, şi în cariere.
În ansamblu, tectonica din zona barajului Siriu (ca şi a celorlalte din fliş) reflectă
un model plicativ, cu racorduri în lungul catenei muntoase, asociat cu un model
ruptural, mai puţin continuu. Astfel faliile longitudinale, cu laminări de flanc şi revărsări
contrare (spre interiorul zonei cutate), cum este falia Monteoru, se menţine către
sud-vest până în valea Teleajenului (în „pintenul” de Homorâciu), iar spre nord vest,
până spre Voineşti–Covasna. Ea pare a fi contemporană cu faza principală de cutare
(Miocen mediu), în timp ce o parte din faliile transversale, cu dezvoltare mai mică, par a
fi dintr-o fază mai nouă (ex. falia Băile Siriu).
Fisurarea. Diferitele roci, în special gresiile în pachete groase din vecinătatea
faliilor, sunt afectate de un sistem complex de fisuri. Originea lor variată (deformări
tectonice, alterări, încovoieri ale capetelor de strate) face ca gruparea fisurilor în
„rozete” caracteristice să fie greoaie şi uneori subiectivă. În zona de suprafaţă, mai
alterată, fisurile sunt mai dese, mai deschise şi frecvent umplute cu argilă roşcată,
moale. Cu prilejul excavaţiei galeriei de deviere s-au găsit asemenea pătrunderi şi la
adâncimi de zeci de metri.
Intercalaţiile şistoase argilo-marnoase sunt traversate de microfisuri, normal
închise, care, însă prin uscare la suprafaţă, se deschid şi fac ca roca să se prezinte pe
câţiva centimetri adâncime ca un grohotiş mărunt, prismatic.
Existenţa fisuraţiei pune cunoscutele întrebări în legătură cu tasarea şi
permeabilitatea, cu efectele ei secundare, în terenul de fundare. Deşi la tipul de baraj
adoptat o parte din aceste probleme sunt de o mai mică acuitate, proiectantul a prevăzut
o seamă de măsuri speciale: voal de etanşare la adâncime mare, injecţii pentru
consolidare, torcretări şi plombări.
Aspecte privind supravegherea în exploatare. Pentru exploatarea în condiţii
de siguranţă a barajului Siriu se impune monitorizarea comportării acestuia în timpul
construcţiei, la prima punere sub sarcină şi pe toată durata exploatării. Supravegherea
comportării barajului se realizează prin inspecţii vizuale efectuate de personal calificat
şi prin interpretarea unor date obţinute din monitorizarea comportării cu aparatură de
măsură a unor parametri relevanţi.
Parametrii monitorizaţi se pot grupa în două categorii: acţiuni ale mediului
înconjurător şi mărimi fizice care descriu răspunsul sistemului baraj–fundaţie la
173
acţiunile mediului înconjurător. Parametrii principali din prima categorie sunt următorii:
nivelul apei în lac, temperatura aerului, temperatura apei în lac la diverse adâncimi,
radiaţia solară, mişcările seismice. Parametrii fizici monitorizaţi sunt următorii:
deplasările şi în special tasările sistemului baraj–fundaţie în timpul construcţiei şi
exploatării, infiltraţiile şi poziţia curbei de infiltraţie, presiunea apei din pori în
elementele pământoase de etanşare, starea de eforturi efective şi totale, infiltraţii prin
versanţi, poziţia curbei de infiltraţie în versanţi, deplasări ale versanţilor, starea de
deformaţie şi de eforturi în lucrările de beton asociate barajului (descărcători de
suprafaţă, goliri de fund etc.).
În tabelul nr. 4 se prezintă parametrii principali care se monitorizează şi tipurile
de instrumente folosite. Amplasarea reperelor de microtriangulaţie şi nivelment de
precizie, precum şi a forajelor de drenaj de la barajul Siriu sunt redate în figurile 3.10 şi
respectiv 3.11.
Tabelul nr. 4 (din Popovici, 2002).

Parametri monitorizaţi Tipuri de instrumente Număr de bucăţi
Factori Nivelul apei în lac Miră hidrotehnică 1
exteriori Temperatura aerului Termometre 2
Precipitaţii Pluviometre 1
Răspunsul Deplasări–tasări Reţea geodezică de
construcţiei microtriangulaţie şi nivelment
de precizie
Deplasări relative corp baraj Coloane înclinometrice de 15
fabricaţie SINCO (SUA)
Deplasări relative la Cleme dilatometrice în galeria
lucrările auxiliare de beton 611
Infiltraţii Foraje de drenaj 63 bucăţi cu 10 puncte de
colectare
Nivele piezometrice (prism Foraje piezometrice 23 bucăţi
şi picior aval baraj, versanţi) (în funcţiune 10)
Presiuni totale şi în pori în Traductori electroacustici de 69 celule de presiune
nucleu fabricaţie TELEMAC (Franţa) totală (în funcţiune 38)
99 celule de presiune apă
în pori (în funcţiune 48)
Răspuns la acţiuni seismice Accelerometre 5
Seismograf 1
3.1.5. IMPACTUL AMENAJĂRII HIDROTEHNICE SIRIU

ASUPRA MEDIULUI
Barajul şi acumularea Siriu amplasate pe râul Buzău, în localitatea Siriu are

multiple folosinţe: irigaţii, alimentări cu apă, producere de energie electrică, combaterea
inundaţiilor, turism.
Barajul este din pământ cu nucleu din beton argilos şi are o înălţime maximă de
122 m – coronamentul la cota 588,5 mdM. Volumul lacului la cota NNR (nivelul
normal de retenţie) este de 155 mil. m3. Evacuatorii barajului pot descărca până la
1720 m3/s, fiind dispuşi pe patru niveluri.
Lucrările la amenajare au început în anul 1974. În anul 1992, acumularea a intrat
parţial în folosinţă. Lucrările de construcţie continuă şi în prezent într-un ritm extrem de
lent din cauza lipsei de resurse financiare.
174
Fig. 3.10. Amplasarea echipamentului geodezic la barajul Siriu (din Popovici, 2002).
Fig. 3.11. Profil longitudinal cu distribuţia forajelor de drenaj în galeriile G11, G3 şi G4 de la barajul
Siriu (din Popovici, 2002): 1 – corp baraj; 2 – limită voal de etanşare; 3 – descărcător de ape mari.
Din punct de vedere economico-social, realizarea amenajării Siriu a avut un

impact extrem de pozitiv pe întreaga vale a râului Buzău, favorizând dezvoltarea
industriei şi comerţului, modernizarea reţelelor de comunicaţii, mărirea producţiei
agricole, dezvoltarea turismului.
Organizarea de şantier a inclus şi realizarea unui centru comercial şi a altor
infrastructuri corespunzătoare aglomeraţiei umane nou create, mult mai dezvoltate decât
cele existente în mica localitate rurală de munte Siriu. Localitatea Nehoiu, din aval de
baraj, a devenit oraş ca urmare a dezvoltării economice, şi a beneficiat în primul rând de
alimentarea cu apă potabilă şi industrială din lacul Siriu.
Din punct de vedere social sunt de remarcat locurile de muncă nou create nu
numai pe durata construcţiei (vârf de angajări 3000 muncitori, în mare parte din zonă)
175
dar şi ulterior în cadrul personalului de exploatare a amenajării şi în infrastructurile nou

create (reţea comercială, industrii).
În categoria impactului social negativ trebuie remarcată strămutarea a 370 de
familii care aveau gospodării amplasate în cuveta lacului. Familiile strămutate au primit
despăgubiri şi locuri de casă în vatra satului.
În categoria impacturilor geomorfologice se pot menţiona următoarele:
- afectarea negativă a peisajului pe cca. 390 ha datorită exploatării carierelor care au
furnizat materiale pentru baraj;
- activarea unor alunecări locale în versanţi ca urmare a umplerii lacului;
- reducerea debitului solid tranzitat de râu în aval de baraj, urmare a reţinerii în lac a
unei cote părţi importante de sedimente, fenomen care în timp va genera eroziuni în
albia din bieful aval;
- colmatarea lacului, în special prin aportul de sedimente transportate de torenţi
neamenajaţi.
Studiile asupra calităţii apei din acumularea Siriu au condus la următoarele
concluzii asupra indicatorilor fizico-chimici:
- pH-ul apei s-a situat în domeniul slab-alcalin, având valoarea 8,0 atât la coada lacului,
cât şi în vecinătatea barajului;
- oxigenul dizolvat a avut valori ridicate, saturaţia de oxigen fiind de 140% la coada
lacului şi 164% la baraj;
- mineralizarea apei a fost scăzută (reziduu fix în jur de 260–275 mg/l);
- conţinutul de substanţe organice a fost redus (9,26–7,34 mg KMnO4/l şi 2,34–1,86
mg O2/l);
- conţinutul de nutrienţi s-a caracterizat prin conţinutul ridicat al azotului mineral, cu o
uşoară tendinţă de diminuare spre secţiunea barajului, fapt explicat prin consumarea
acestuia de către fitoplancton; conţinutul de fosfor a fost redus.
În privinţa indicatorilor biologici (fitoplancton, zooplancton, zoobentos),
concluzia a fost că apa lacului are capacitatea de mineralizare aerobă a materiei
organice existente.
În privinţa impacturilor asupra florei şi faunei, formarea noii acumulări a
determinat apariţia a două ecosisteme: cel creat artificial (barajul) şi cel natural din jurul
lacului.
Construcţia barajului a fost încheiată, dar paramentul aval nu a fost încă înierbat;
fire răzleţe de buruieni au început să apară pe paramentul aval. După defrişare, în jurul
lacului s-au distrus aninişurile de munte şi sub cota de inundabilitate făgetele carpatine.
Peste nivelul de defrişare se păstrează flora iniţială. Speciile ierboase sunt
puţine. Vegetaţia stâncilor va fi influenţată de noul climat mai umed.
Lacul Siriu este un sistem acvatic în formare, structurile de viaţă fiind bulversate
sau mai exact neformate, componentele trofice principale fiind fitoplanctonul,
zooplanctonul şi zoobentosul.
În componenţa pădurilor vor intra specii iubitoare de umiditate (fag, carpen) şi
se vor restrânge cele de aer mai uscat şi de spaţii mai aerisite (gorun, paltin).
Lacul va avea un rol piscicol important şi este necesar să fie luate toate măsurile
pentru a se evita orice deversare de ape poluate.
176
3.2. DETALII SEDIMENTOLOGICE ÎN FORMAŢIUNILE EOCEN-

OLIGOCENE DE FACIES INTERN ALE PÂNZEI DE TARCĂU
Unul dintre obiectivele acestei lucrări este reprezentat de studiul unor depozite
turbiditice ale flişului Paleogen de facies intern din unitatea de Tarcău a Moldavidelor
Carpaţilor Orientali din zona văii superioare a Buzăului (fig. 2.3, 2.5, 2.7, 2.9, 2.10).
Grosimea întregii succesiuni paleogene variază între 800–3000 m. Din punctul de
vedere al stratigrafiei clasice, în cadrul Formaţiunii gresiei de Tarcău au fost separate
patru orizonturi şi anume: 1) orizontul bazal; 2) orizontul gresiei de Tarcău inferioare;
3) orizontul de Giurgiu–Ghelinţa; 4) orizontul gresiei de Tarcău superioare (fig. 3.12).
Tarcău superior
Eocen mediu
Cyclammina amplectens
Cystammina subgaleata
Giurgiu–Ghelinţa
Tarcău inferior
Paleocen
Hormosina ovulum
Nodellum velascoense
Rzehakina fissistomata
Rzehakina epigona
Orizontul bazal
Fig. 3.12. Orizonturile Formaţiunii gresiei de Tarcău (după Roban, 2000).

177
La partea inferioară, Formaţiunea gresiei de Tarcău este limitată de Stratele de

Horgazu iar în partea superioară de Stratele de Podu Secu (fig. 2.7, 2.10).
Secţiunea investigată aparţine părţii superioare a Formaţiunii gresiei de Tarcău
(cu o grosime de peste 400 m, cu stratele aflate în continuitate depoziţională) şi
respectiv a Stratelor de Podu Secu (fig. 3.13). Vârsta acestor formaţiuni sugerată de
asociaţiile de foraminifere (Săndulescu şi Săndulescu, 1962) este Paleocen-Eocen.
Detalierea sedimentologică are în vedere analiza petrofaciesurilor şi
structofaciesurilor aferente cu interpretarea lor, o atenţie deosebită acordându-se
frecventelor structuri sedimentare mecanice şi biotice, urmând apoi integrarea în
asociaţii de faciesuri şi încercarea de elaborare a unor modele de facies.
Din punct de vedere al compoziţiei petrografice, proporţia petrofaciesurilor este
următoarea: conglomerate polimictice (2%) gresie litică (80%) şi argile (18%).
Petrofaciesul ruditic este reprezentat de paraconglomerate şi ortoconglomerate
(matrix şi clast supported) în care predomină elementele litoclastice (cuarţite,
micaşisturi, gnaise) iar matricea este un material arenitic.
Petrofaciesul arenitic are în componenţă gresii şi graywacke lito-feldspatice,
feldspato-litice şi litice. Liantul este reprezentat de un ciment calcitic şi de o matrice
depoziţională alcătuită dintr-un material siliciclastic de dimensiuni silto-lutitice.
Petrofaciesul lutitic are în componenţă argile verzi şi roşii şi marne (Anastasiu et
al., 1995). Acestea constituie în principal serii de secvenţe de tipul thinning upward şi
finning upward la diferite scări (Anastasiu et al., 1997).
3.2.1. FACIESURI DEPOZIŢIONALE
În urma investigaţiilor sedimentologice (Anastasiu et al., 1995, 1997; Varban et

al., 2000; Roban, 2000) au fost identificate opt tipuri de faciesuri clasificate după
următoarele criterii: compoziţionale, texturale şi structurale. Faciesul F1 reprezintă
faciesul cel mai grosier iar faciesul F8 cel mai fin (fig. 3.13, 3.14, 3.15).
Faciesul F1 – paraconglomerate (bouldery) nestratificate
Descriere. Acest facies include paraconglomerate cu matrice mâloasă (fig. 2.21,

2.22, 2.23, 2.24, 2.25, 2.26, 2.27, 3.14, 3.15, 3.16). Elementele sunt reprezentate de
blocuri de mărimi metrice (boulders) până la (cobbels). Clastele sunt compuse din
fragmente de roci metamorfice şi sedimentare. În secţiuni subţiri, este vizibilă matricea
care este un amestec de detritus siltic şi minerale argiloase. Blocurile izolate
reprezentate de fragmente de gresie sunt puternic contorsionate. Există şi claste
alungite.
Faciesul F1 nu prezintă structuri sedimentare, granoclasări inverse şi nici
fabricuri planare, dar majoritatea clastelor mari sunt concentrate în partea inferioară a
unităţii. Clastele cu forma alungită sunt orientate paralel cu stratificaţia generală. Nu
prezintă structuri biotice. Grosimea medie a acestui strat haotic este de 10 m. Limita
inferioară este netă, plată şi fără caracteristici erozionale. Limita superioară este netă şi
foarte neregulată. Faciesul F1 a fost identificat doar o singură dată în secţiune.
Interpretare. Faciesul F1 este depus în urma unui proces debris flow coeziv
localizat proximal faţă de sursă. Aceasta este reprezentată de o secvenţă siliciclastică
care a suferit o transformare din slump în debris flow în timpul mişcării pe pantă.
Orientarea paralelă a clastelor alungite indică o curgere laminară.
178
Fig. 3.13. Coloana sintetică a părţii superioare a Formaţiunii gresiei de Tarcău

din bazinul râului Buzău (după Roban, 2000).
179
Fig. 3.14. Coloana sintetică a părţii superioare a Formaţiunii gresiei de Tarcău

din bazinul râului Buzău (după Roban, 2000) (continuare fig. 3.13).
180
Fig. 3.15. Schiţele faciesurilor litologice identificate în partea superioară a Formaţiunii

gresiei de Tarcău şi în Formaţiunea de Podu Secu (după Varban et al., 2000).
181
De asemenea, limita plană inferioară este tipică pentru astfel de curgeri plastice
în care clastele sunt suportate în principal de forţa matricei. Originea limitei neregulate
superioare este rezultatul unor procese cum ar fi „îngheţarea” (în depunerea în masa,
compactare postdepoziţională a matricei mâloase şi eroziune în relaţie cu
conglomeratele de deasupra).
Fig. 3.16. Faciesul F1 în Stratele de Podu Secu – afloriment aval de barajul Siriu, lângă
galeria de vizitare din apropierea deversorului de ape mari, versantul stâng al văii Buzăului.
Faciesul F2 – ortoconglomerate (pebbly) în strate groase, amalgamate
Descriere. Din punct de vedere al petrofaciesului, faciesul F2 constă din

conglomerate. Elementele sunt compuse în principal din fragmente de roci sedimentare
şi metamorfice. Conglomeratele sunt bine sortate iar dimensiunea se încadrează la
categoria galeţi (pebbels şi uneori, cobbels). Stratificaţia este grosieră şi amalgamată.
Cele mai comune caracteristici sedimentare sunt granoclasarea normală, structura
masivă, şi uneori, stratificaţia paralelă. Toate aceste structuri (dacă se găsesc împreună)
formează faciesul complet F2 ca o unitate gradată. În bază există depresiuni erozionale
(scours), din când în când cu galeţi moi (ripped up clasts). Nu prezintă structuri de
bioturbaţie. Stratele au baza netă. Limita superioară nu poate fi trasată datorită
182
schimbării gradate în faciesul F4. Tendinţa verticală la scară metrică este finning up.
Partea grosieră a acestui facies (pebbels până la cobbels) a fost identificată doar o
singură dată în secţiune, în cazul în care a fost acoperită direct de faciesul F1.
Interpretare. Natura erozională a limitei inferioare şi granoclasarea normală
sugerează faptul că faciesul F2 este rezultatul unui curent de turbiditate conglomeratic
de mare densitate (Lowe, 1982, din Varban, 2000). Amalgamarea diferitelor strate de
conglomerate denotă faptul că acest facies este rezultatul unor astfel de procese
multiple. Fiecare eveniment reprezintă activitatea curentului conglomeratic (gravelly)
unde depunerea a avut loc gradat. Datorită eroziunii, unitatea de facies F2 este foarte rar
păstrată. Stratele grosiere din F2 (cobbels) au derivat din unitatea F1 de debris flow care
s-a transformat într-o curgere hiperconcentrată (Mutti, 1992). Aceasta este sugerată de
suprapunerea fracţiei grosiere a lui F2 şi F1.
Fig. 3.17. Faciesurile F2 şi F4 (după Roban, 2000). Fig. 3.18. Faciesurile F2 şi F4 – schiţă coloană
(după Roban, 2000).
Faciesul F3 – paraconglomerate slab stratificate şi gresii grosiere
Descriere. Faciesul constă din gresii şi paraconglomerate (matrix supported).

Granulometric, gresia este un arenit grosier şi foarte grosier iar conglomeratul este
pietriş (granules). Principalele trăsături pentru fracţia nisipoasă sunt structura masivă şi
structurile de eliminare a apei (pillar and pockets, clastic dikes), cu parţiale deformări
anterioare ale stratificaţiei orizontale anterioare în topul câtorva strate centimetrice.
Structurile erozionale sunt amalgamarea, canelurile de eroziune (flute clasts) şi galeţii
moi (ripped up clasts). Conglomeratele sunt sub formă de interstratificaţii de grosimi
centimetrice în strate de gresie cu grosimi de mai mari de 1 m. Pietrişul (gravelly) arată
structuri masive sau granoclasări normale. Structurile de bioturbaţie sunt mai frecvente
în zona arenitică a acestui facies, atât în interiorul cât şi pe suprafaţa de stratificaţie, sub
forma de tuburi şi urme de târâre mulate în semirelief. Stratele au grosimi mai mari de
1 m, limita inferioară este netă şi neregulată iar cea superioară gradată.
183
Fig. 3.19. Faciesul F3 (după Roban, 2000). Fig. 3.20. Faciesul F3 – schiţă
coloană (după Roban, 2000).
Interpretare. Depunerea acestui facies s-a făcut din curenţi turbiditici de mare
densitate. Fracţia conglomeratică reprezintă un covor de tracţiune (Mutti, 1992; Lowe,
1982). Structurile de eliminare a apei se găsesc în special la limita nisip/pietriş şi sunt
generate de presiunea litostatică datorită unei surse locale ridicate.
Faciesul F4 – gresii grosiere, stratificate
Descriere. În comparaţie cu faciesul F3, faciesul F4 este mai fin, gresiile fiind
reprezentate de arenit mediu. El conţine, în general, structuri generate de curenţi:
granoclasare normală (dacă se găsesc şi conglomerate – granulles), stratificaţie
orizontală, stratificaţie încrucişată şi laminaţie încrucişată. Structurile suprafeţelor de
strat sunt caneluri de eroziune şi depresiuni erozionale puţin adânci (shallow concave
upward scours). Prezintă structuri de bioturbaţie în topul stratelor, sub forma de tuburi
predominant verticale. Grosimea stratelor variază între 30–50 cm. Limita inferioară este
netă, erozională.
Interpretare. Faciesul F4 este generat, de asemenea, de un curent turbiditic de
mare densitate şi reprezintă partea nisipoasă a unei astfel de curgeri, care deja a pierdut
particulele conglomeratice (gravelly). Datorită strânsei asociaţii cu faciesul F2, se
consideră faciesul F4 ca fiind unul distal.
Faciesul F5 – gresii medii, stratificate
Descriere. Faciesul F5 este reprezentat prin gresii, care în comparaţie cu cele

din faciesul F4 sunt mai fine şi mai bine sortate. Structurile interne sunt masive sau
granoclasate. Partea inferioară a stratelor prezintă o varietate de caneluri de eroziune. În
topul câtorva strate ale acestui facies s-au întâlnit structuri de bioturbaţie de tipul
urmelor de târâre trilobate urme drepte şi branşate. Stratele au grosimi decimetrice.
184
Fig. 3.21. Faciesul F5 (după Roban, 2000). Fig. 3.22. Faciesul F5 – schiţă coloană
Interpretare. Se poate considera acest facies ca fiind rezultat dintr-un curent de

turbiditate de mare densitate. Faciesul F5 reprezintă diviziunea inferioară a secvenţei
Bouma (Ta).
Faciesul F6 – gresii fine, stratificate
Descriere. Acest facies este constituit din gresii fine, de obicei, granoclasate
începând (din baza către top) cu stratificaţie/laminaţie paralelă, ondulaţii de curent
(câteodată deformate în laminaţie convolută) urmate de interstrate foarte fine de silt şi
mâl, în final, acoperite de mâl mai mult sau mai puţin masiv. De obicei, secvenţele
descrise mai sus nu sunt complete. Unul sau mai multe intervale (în principal
stratificaţia paralelă) lipsesc. În cadrul unităţii, contactele dintre diferitele intervale sunt
gradate. În partea superioară prezintă structuri de bioturbaţie predominant verticale. Pe
partea inferioară a unor astfel de strate există numeroase structuri, urme de târâre cu
traiectorii complicate şi în formă de reţea sau rozeta. Grosimea variază, de la
centimetrică până la metrică. Grosimea fiecărui interval este de la 1 până la 10 cm.
Limita inferioară a acestor secvenţe este netă şi erozională (mici caneluri de eroziune),
iar cea superioară este netă şi adesea bioturbată.
Interpretare. Acest facies este secvenţa Bouma clasică (Bouma, 1962; Walker,
1992), dar incompletă, dezvoltată de la Tb la Te. O astfel de unitate a fost depozitată
dintr-un curent de turbiditate de densitate mică. Faciesul F6 este în relaţie strânsă cu F5
dar, în studiul acestei secţiuni, o secvenţă completă Bouma a fost găsită doar o singură
dată (Ta – Te).
Faciesul F7 – gresii fine în strate subţiri şi argile
Descriere. Faciesul F7 este reprezentate de gresii fine în strate subţiri şi argile.

Gresiile conţin ondulaţii de curent cu unghi mic al laminelor, câteodată situate peste
laminaţii paralele. Argilele sunt masive sau laminate. Structurile de bioturbaţie sunt
prezente atât în argile ca tuburi umplute cu un material mai grezos cât şi pe partea
inferioară a stratelor de gresie ca semirelief pozitiv. Tendinţa generală a unor astfel de
cupluri este finning upward. Grosimea gresiilor este centimetrică. Litonii de gresie au
baza netă şi erozională. Limita între un strat de gresie şi argila de deasupra este gradată.
185
Fig. 3.23. Faciesul F6 – secvenţă Bouma completă Fig. 3.24. Schiţă secvenţă
(după Roban, 2000). Bouma (după Roban, 2000).
Interpretare. Faciesul F7 este produs din activitatea unui curent turbiditic de

densitate mică. Exista două posibilităţi pentru interpretarea acestui facies, ţinând cont de
cadrul depoziţional. Astfel, în mediul de câmpie bazinală F7 reprezintă continuarea
faciesului F6 (localizat în lobul depoziţional), iar într-un cadru proximal cum ar fi cel de
canale, F7 reprezintă depozite de overbank. În acest caz, unitatea de gresie poate
dispune de laminaţii convolute (Walker, 1992), dar acestea nu au fost identificate.
Faciesul F8 – argile laminate şi calcare fin stratificate
Descriere. Acest facies este reprezentat de pachete alternative de silt argilos de

culoare roşie/verde şi marne. Structurile de bioturbaţie sunt asemănătoare celor din
faciesul F7. Grosimea medie a alternanţei siltice este de 2 m. Stratele de marnă
intercalate au grosimi de 1–2 cm. Aceste strate subţiri bogate în carbonat conţin
foraminifere şi câteva granule de cuarţ împrăştiate în matricea micritică.
186
Interpretare. Siltitul argilos roşu/verde este interpretat ca fiind un sediment

hemipelagic (Stow et al., 1996) în timp ce marnele fine sunt pelagite tipice (fund de
sedimentare).
3.2.2. ICHNOFACIESURI
Structuri de bioturbaţie apar consemnate în lucrări mai vechi legat de existenţa

„fucoidelor” (Macovei, Athanasiu, 1923, 1926; Ştefănescu, 1937; Dumitrescu, 1952;
Cernea, 1952; Băncilă, 1958). Ichnogenul Palaeodictyon a fost citat şi interpretat de
Murgeanu în Ilie (1932), şi Filipescu (1930).
Lucrările apărute ulterior au abordat diferitele aspecte sedimentologice ale
formaţiunilor din flişul carpatic şi s-au ocupat parţial şi de paleoichnofaună: Pauliuc
(1962), Contescu, Jipa, Mihăilescu (1963), Elena Dimian (1964).
După anul 1980 începe inventarierea celor mai multe dintre structurile
sedimentare biogene din flişul carpatic. Cele mai semnificative lucrări sunt ale autorilor
Alexandrescu (1986), Alexandrescu şi Brustur (1980, 1982, 1984, 1987), Micu et al.
(1987), Brustur şi Ionesi (1990), Brustur şi Stoica (1993); şi lucrări de interpretare
Brustur (1993). Până în 1993 în flişul carpatic erau cunoscute 37 de ichnogenuri şi 63 de
ichnospecii (Brustur şi Stoica, 1993).
În lucrările autorilor Alexandrescu şi Brustur (1977–1978, 1979–1980, 1985–
1986) se face o inventariere a urmelor fosile (trace fossils) din cadrul Formaţiunii
gresiei de Tarcău după criteriile folosite de Ksiazkiewicz în 1970 pentru structurile
similare ale flişului polonez, iar în 1990 aceiaşi autori descriu paleobiocenoza cu
Subphyllocorda din Formaţiunea gresiei de Tarcău din Valea Trotuşului.
În 1992, Brustur descrie un ichnofosil nou, Asteriacites stelliforme, în cadrul
Formaţiunii gresiei de Tarcău chiar la Siriu, în perimetrul de interes al acestei lucrări.
Tot la Siriu, în 1992, Brustur face unele observaţii şi interpretări ale ichnogenului
Taphrohelmintopsis Sacco 1888, interpretări luate în considerare de Uchman în 1999.
187
Principii şi termeni folosiţi în descrierea şi interpretarea ichnofosilelor
Urmele fosile, sunt forme definite doar de caracteristicile sedimentelor

(Bromley, 1996). Aceste structuri sunt explicate prin prisma mişcării unui organism
pe/sau într-un sediment incoerent sau rocă dură. O trăsătură esenţială a urmelor fosile
este că sunt în acelaşi timp: 1) structuri sedimentare (cu excepţia structurilor de
sfredelire – borings); 2) urme ale activităţii organice; 3) produsele unor grupuri
particulare de organisme. Aici urmele fosile sunt considerate structuri sedimentare parte
integrantă a structofaciesurilor litologice descrise în capitolul 3.1.6.1.
La început, urmele au fost denumite după codul internaţional binomial
crezându-se că sunt fosile. Recent, numele propuse s-au bazat pe interpretări rezonabile
dar datorită legilor priorităţii au rezistat numele mai vechi. Astfel de ichnogenuri
celebre sunt Cruziana, Chondrites, Zoophycos. Acestea au fost denumite ca nume de
alge iar Nereites ca nume de vierme. Ca o alternativă a apărut nomenclatura
comportamentală (Seilacher, 1964), dar se preferă sistemul binomial cu genuri şi specii:
În descriere, s-au folosit normele de clasificare conservaţionale ale lui Seilacher (1964)
şi Martinson (1970), (fig. 3.29).
Clasificarea după Seilacher (1953, 1964)
Full relief – bioturbaţii păstrate în cadrul stratului.
Semirelief – Structuri bioturbate păstrate la suprafaţa litologică: reliefuri de
limită sau reliefuri de separare.
1. Hiporelief – semirelief care se găseşte pe talpa stratului. Relieful poate fi
concav sau convex.
2. Epirelief – relief de limită ce se găseşte în topul stratului. Relieful poate fi
concav sau convex.
Fig. 3.29. Terminologia folosită în descrierea stratonomică a urmelor fosile

(după Seilacher, 1970 şi Martinson, 1970, din Roban, 2000).
Clasificarea lui Martinson (1965, 1970)

Endichnion – structura de bioturbaţie păstrată în interiorul unui corp a unui
casting medium.
Exichnion – structura de bioturbaţie păstrată în partea superioară a unui corp
principal a unui casting mediu; poate apare sub forma de creastă (ridge) sau şanţ
(groove).
188
Hypichnion – structura de bioturbaţie păstrată în partea inferioară a unui cast

medium; poate apare ca o creastă (ridge) sau şanţ (groove).
Tot în descriere s-au folosit cele 10 categorii morfologice ale lui Ksiazkiewicz
(1977). Astfel sunt forme: (1) circulare şi eliptice; (2) simple; (3) ramificate; (4) de
rozetă; (5) spreite; (6) sinuoase; (7) spirale; (8) meandriforme; (9) sinuoase, meandrate
şi ramificate; (10) de reţea. După aceste caracteristici s-a făcut clasificarea din tabelul
nr. 5. De asemenea, şi încadrările taxonomice s-au făcut tot după Ksiazkiewicz deşi
după revizia făcută de Uchman (1999) o parte din structurile clasice (ex.
Taphrohelmintopsis sunt trecute la alte ichnogenuri cum ar fi Scolicia). În descriere se
ţine seama şi de afirmaţiile lui Uchman.
Pentru interpretare s-au folosit clasificările comportamentale ale lui Seilacher
(1962) şi Bromley (1996) (fig. 3.30). În depozitele sedimentare se înregistrează doar
câteva comportamente ale activităţii animale. Tipuri certe apar în locuri diferite, în
timpuri diferite (Hallam, 1975). Seilacher (1953) a grupat aceste urme fosile comune în
5 categorii. Pentru determinarea precisă a celor 5 categorii nu a fost folosit nici un
suport semnificativ (Hallam, 1975). După Bromley (1996) clasificarea cuprinde
11 comportamente. Aceste categorii se suprapun dar justificat deoarece modul de
hrănire, de exemplu poate fi foarte divers, necesitând detalii sau un animal, în mod
particular poate face un tip de urmă în mai multe scopuri. Este o încercare de răspuns a
întrebărilor de ce şi cum fac animalele, urmele. Bromley în lucrarea sa de sinteză din
1996 stabileşte următoarele motivaţii: respiraţie; hrănirea din suspensie; hrănirea din
depozit; hrănirea pe suprafaţa; grădinărit; chimosimbioză; vânătoare; reproducere;
protecţie şi adăpost.
Fig. 3.30. Clasificarea comportamentală a urmelor fosile

(după Pemberton, 1992 din Roban, 2000).
Pe seama acestor caracteristici principale s-au definit următoarele categorii:

1) Urme de odihnă = resting trace (cubichnia)
Sunt acele urme făcute de animalele vagile prin săpare sau înfigere pentru
stabilitate în partea superficială a sedimentului. După studiile pe animalele actuale, pot
fi urme de refugiu, ascunzişuri sau urme ale animalelor care se hrănesc staţionar dar îşi
schimba poziţia din când în când. Exemple: Lockeia, Rusophycus şi Asteriacites.
189
Tabelul nr. 5. Caracteristici ale structurilor de bioturbaţie (după Roban, 2000).
Urma Caractere Termeni Aspect Habitat Poziţie Ecologie Ichnofacies Bioturbator Mediu
morfologice funcţionali depoziţional depoziţional
Granularia drepte burrows postdepoziţional nisip edichnia oportunist Zoophycos crustacei complex canal
branşate tunels mâl hypichnia pascichnia ? animale lob
endichnia viermiforme câmpie bazinală
Planolites drepte burrows postdepoziţional nisip edichnia oportunist Zoophycos crustacei complex canal
Palaeophycos drepte burrows postdepoziţional nisip edichnia oportunist Zoophycos crustacei complex canal
Sabularia drepte burrows postdepoziţional nisip edichnia oportunist Zoophycos crustacei lob
branşate tunels mâl hypichnia pascichnia ? animale complex canal
endichnia viermiforme
Scolicia sinuoase trails postdepoziţional nisip epichnia oportunist Zoophycos echinoderme lob
pascichnia complex canal
Subphylochorda sinuoase trails postdepoziţional nisip hypichnia oportunist Zoophycos echinoderme lob
mâl pascichnia complex canal
Helminthoida meandriforme trails predepoziţional nisip edichnia litofag Nereites animale lob
post? mâl hypichnia pascichnia viermiforme câmpie bazinală
Helmintopsis meandriforme trails predepoziţional nisip hypichnia litofag Nereites animale lob
mâl pascichnia viermiforme câmpie bazinală
Taphrehelmintopsis meandriforme trails predepoziţional mâl hypichnia litofag Nereites echinoderme lob
pascichnia câmpie bazinală
Spirophycus spirale trails predepoziţional mâl hypichnia agrichnia Nereites echinoderme lob
polichete câmpie bazinală
viermi „acorn”
Megagrapton reţele trails predepoziţional mâl hypichnia agrichnia Nereites ? lob
câmpie bazinală
Palaeodyction meandriforme trails predepoziţional mâl hypichnia agrichnia Nereites ? lob
post câmpie bazinală
Ophiomorpha burrows burrows postdepoziţional nisip hypichnia domichnia Nereites artropode complex canal
shaft edichnia lob
Thalassinoides burrows sistem de postdepoziţional nisip hypichnia fodichnia Nereites artropode lob
shaft burrows edichnia complex canal
2) Urme de târâre = crawling traces (repichnia)

Reprezintă locomoţia. Urmăresc planele de stratificaţie dar pot fi atât endogene
cât şi exogene. Evident animalul se poate hrăni în timpul locomoţiei, dar acest lucru nu
se reflectă direct în morfologia urmei. Pot fi incluse şi urmele de înot şi alergare numite
natichnia şi cursichnia. Exemple: Cruziana, Diplichnites.
3) Grazing trace (pascichnia) (graze = julitură, a paşte)
Reprezintă o urmă (trackway) de locomoţie ce urmăreşte un curs meandriform.
Animalul a exploatat o regiune particulară pentru hrană. Exemple: Phycosiphon,
Nereites, Scolicia.
4) Urme de hrănire = feeding trace (fodichnia)
Urmele din această categorie sunt caracterizate de o funcţie combinată între cea
de litofag (depozit feeding) şi locuitor (dwelling). Astfel structurile indică un grad de
permanenţă şi reflectă exploatarea substratului pentru hrană. Exemple: Thalassinoides
suevicus, Dactyloidiles ottoi, Rhizocoralium irregulare sunt caracteristice iar
Zoophycos, incert.
5) Urme de locuire = dwelling trace (domichnia)
Structurile plasate în acest grup au servit ca domicilii semipermanente.
Bioturbatorul (tracemarker) poate fi un suspensivor sesil, un carnivor activ aşteptând
ambuscada, sau un vierme hrănindu-se cu sedimentul înconjurător; dar urmele fosile
accentuează funcţia de locuire staţionară şi nu de grup trofic (Bromley, 1996). Exemple:
Skolitos, Ophiomorpha, Arenicoltes.
6) Capcane şi urme de grădinărit = traps and gardening (agrichnia)
Modele structurale regulate având semnificaţii comportamentale variate. Sunt
grupate toate la Graphogliptide. Au fost anterior considerate a fi pascichnia. Seilacher
(1977), a demonstrat că o parte din aceste structuri sunt complicate de urme de zgâriere
şi cutare. Aceste forme complexe arată branşări adevărate şi trebuie de aceea să fi
funcţionat ca burrows-uri deschise disponibile pentru vizite multiple ale producătorilor.
Cele mai simple structuri ar putea să fi fost capcane pentru meiofauna migratoare
similare cu burrows-urile lui Paraonis fulgens (Bromley, 1996). Acestea având
numeroase aperturi spre suprafaţă rezultă că au fost irigate şi indică un exemplu pentru
un sistem de grădinărit (gardening). Exemple pentru capcane: Spiroraphe şi
Cosmoraphe. Exemple pentru grădinărit: Palaeodictyon şi Helicolites. Ekdale et al.
(1984) a propus această categorie pentru a accepta acele graphogliptide necutate.
7) Urme de prădare (praedichnia)
Astfel de urme sunt comune într-un substrat tare (cochilii) (Bromley, 1981;
1993). Substratul moale disturbat de prădători este greu de distins. Oricum, Bergstrom
şi Jensen (1990), au demonstrat că Cruziana dispar care este în relaţie cu Planolites
indică o activitate de prădare. Animalul Cruziana fiind capturat de animalul ce a produs
Planolites (Osgood, 1970; Rindsberg, 1994).
8) Urme de echilibru (equilibrichnia)
În funcţie de mişcările oscilatorii ale interfeţei sediment/apă, poziţia animalului
şi excavaţiei sale trebuie ajustată în continuu deoarece trebuie menţinut contactul cu
interfaţa.
9) Urme de scăpare (fugichnia)
Puţine specii endobentonice nu pot tolera o îngropare rapidă cu sediment. În
aceste condiţii de panică sedimentul este reprelucrat într-o manieră rapidă, faţă de
reglarea calmă a urmelor de echilibru.
191
10) Edificii construite deasupra substratului (aedificichnia)

Structuri construite din sediment mai mult sau mai puţin cimentat de către
„arhitecţi”. Au fost aplicate pentru „recifii” de nisip construiţi de sabulariide şi polichete
(Ekdale şi Lewis, 1993). Pentru această categorie, Donovan (1994) a sugerat chiar şi
pânza de păianjen şi tuburi larvale (caddis). Dar acestea ar putea intra în următoarea
categorie.
11) Urme făcute în scopul creşterii (calichnia)
Propuse exclusiv pentru creşterea larvară sau juvenilă. Este foarte greu de găsit
un sistem bun de lucru fără un grad ridicat de subiectivitate (Bromley, 1996). Frey şi
Pemberton (1985) au clasificat Zoophycos şi Planolites ca pascichnia şi fodichnia, în
timp ce Ekdale (1985) a plasat aceleaşi genuri la fodichnia şi respectiv, pascichnia.
Bromley (1996) preferă aranjamentul lui Ekdale. Activitatea de hrănire este esenţială
pentru principalele categorii. Oricum grupurile trophice recunoscute de ecologişti
intersectează comportamentele clasificării ethologice. Aceasta este din nefericire o
reflectare a muncii grele de îndosariere a ichnotaxonilor sau urmelor fosile individuale
în grupuri trophice precise.
Există tendinţa de a se ataşa foarte rapid o diagnoză funcţională, atât urmelor
fosile individuale cât şi traits-urilor morfologice. Oricum în timp ce toate criteriile
simpliste şi optimiste nu pot fi aplicate fără o privire critică, există în orice caz indicaţii
clare ale funcţiunii date de câteva aspecte morfologice (Bromley, 1996).
De asemenea, interpretării i s-a ataşat şi numele animalul bioturbator, dar numai
acolo unde au existat informaţii suficiente pentru că identitatea animalelor implicate
este în general necunoscută.
Descrierea şi interpretarea urmelor fosile
În descrierea şi interpretarea urmelor fosile sunt urmărite descrierile morfologice

conform terminologiei consacrate sub forma unui sistem tip fişă; distribuţia tipurilor de
urme în cadrul faciesurilor litologice; ponderea lor, densitatea, diversitatea, precum şi
încercarea stabilirii originii depoziţionale a categoriei etologice, iar unde a fost cazul şi
a animalului care a produs structura. În tabelul nr. 5 sunt centralizate principalele
caracteristici ale structurilor de bioturbaţie.
Ichnogenul Ophiomorpha Lundgren 1891, ichnospecia Ophiomorpha nodosa:
1) Descr iere – tuburi preponderent oblice, nebranşate. Excavaţia centrală este
înconjurată de pelete fecale sau probabil de mâl peletat. Diametrul tuburilor este
variabil, 1–2 cm. Sunt păstrate în interiorul stratelor de gresie – full relief (endichnia).
Ocurenţa este rară, exemplarele fiind găsite în faciesurile proximale de canal. La acest
ichnogen, Uchman (1998) încadrează tipurile Granularia şi Sabularia. 2) I nt erpret are
– reprezintă structuri de domiciliu ale animalelor suspensivore (Rhoods şi Young, 1970)
judecând după căptuşirea pereţilor, deşi după Kern (1980) în mediile cu energie mare
astfel de comportament nu este posibil. Categoria comportamentală: domichnia; origine
postdepoziţională.
Ichnogenul Thalassinoides: 1) Descr iere – tuburi branşate la unghiuri obtuze,
120–140º (formă de Y). În zona branşărilor prezintă îngroşări. Diametrul tubului este de
1,5 cm iar la branşări este de 3 cm. Distanţa dintre branşări este de ordinul centimetrilor.
Materialul din compoziţie este mai grosier decât roca gazdă. Sunt păstrate pe partea
inferioară (semirelief convex) a unui strat ruditic. Se observă tendinţa de a intra în
stratul suprajacent ruditic (full relief). Intersectează structuri erozionale ale suprafeţei de
192
strat de tipuri canelurilor de eroziune şi urmelor de impact (bounds). Ocurenţa acestui

ichnogen este rară, putând fi decelate în faciesuri grosiere. 2) Interpretare – reprezintă
un sistem de tunele făcute de un animal litofag. Acest tip de urme pot fi încadrate la
categoria fodichnia. Deoarece intersectează structurile sedimentare şi intră în stratul
suprajacent au un caracter postdepoziţional. În ceea ce priveşte semnificaţia ambientală,
sugerează un mediu de apă puţin adâncă (Seilacher, 1964) cu energie de bazin ridicată,
fapt susţinut şi de structurile erozionale pe care le intersectează. În astfel de condiţii,
salinitatea, temperatura, cantitatea de oxigen prezintă variaţii mari dând calitatea de
specie oportunistă acestui ichnogen.
a b
Fig. 3.31. a, b, c – Thalassinoides; d – schiţă după Ksiazkiewich (1970).
Ichnogenul Granularia: 1) Descriere – sunt păstrate predominant pe partea

inferioară a stratelor de gresie (semirelief convex) şi mai rar traversează stratele de
gresie sau argile (full relief şi epirelief). După Uchman (1998), aceste ichnospecii sunt
încadrate la Ophiomorpha. Sunt comune în faciesurile câmpiei bazinale şi de lob şi
intercanal, având o distribuţie rară în faciesurile de canal. 2) Interpretare – excavaţii
(tunnel) predominant orizontale dar şi înclinate făcute de animalele litofage în
explorarea pentru hrană. Umplerea a fost de tip activă neexistând evidenţe ale unui
colaps sau umplerii gravitaţionale. Granulometria mai mare decât a sedimentului
înconjurător este explicată prin fenomenul de peletare şi de umplere înapoi (backfilling)
(Bromley, 1996). Categoria comportamentală: pascichnia.
193
b
c
d
e
Fig. 3.32. a, b, c, d – Granularia; e – schiţă după Ksiazkiewich (1970).
Originea postdepoziţională este arătată de intersecţia canelurilor de eroziune, de

traversarea unor strate ale faciesurilor fine şi ale faciesurilor grosiere, şi de natura
umplerii care are caracteristicile stratului de deasupra.
Ichnogenul Sabularia: 1) Descr iere – tuburi umplute cu nisip, parţial căptuşite
cu particule argiloase. Sunt drepte sau slab sinuoase, foarte rar ramificate. Diametrul
tuburilor este de 2–4 mm iar distanţa dintre branşări este de ordinul centimetrilor sau
zecilor de centimetrii. Se observă că formele sinuoase branşează mai des. Sunt păstrate
preponderent pe talpa stratelor de gresie dar şi în interior (semirelief şi full relief).
2) Int erpret are – sunt interpretate a fi urme de hrănire şi deplasare făcute de crustacee
(Crimes et al., 1981). În acest caz, nu sunt în asociaţie cu Ophiomorpha, drept pentru
care denumirea bioturbatorului este incertă. Intră în categoria pascichnia. Au origine
postdepoziţională. Sunt făcute de specii oportuniste şi nu sunt un indicator al
parametrilor paleobiotopului.
Ichnogenul Palaeophycus Hall 1847: 1) Descr iere – forme cilindrice branşate
la unghi ascuţit. Diametrul tuburilor este de 1–2 cm, iar lungimea este 30–40 cm iar
distanţa dintre ramificaţii este variabilă. Materialul de umplutură are aceiaşi compoziţie
cu materialul înconjurător. Existenţa pereţilor căptuşiţi nu este clară. Prezintă
ornamentaţi cu aspect rugos. Distincţia dintre Palaeophycus şi Planolites este greu de
făcut şi este parţial controversată (Pemberton şi Frey, 1982; Uchman, 1998). Se găsesc
pe suprafaţa inferioară (semirelief convex) a gresiilor. 2) Int erpret are – reprezintă
urme de târâre şi hrănire după aspectul căptuşit al pereţilor. Se încadrează la categoria
fodichnia (Ekdale, 1985; Bromley, 1996). Este un ichnogen euribatic, preferabil
intermediar, produs probabil de polichete (Pemberton şi Frey, 1982; Uchman, 1998).
194
a b
Fig. 3.33. a, b, c – Sabularia.
Fig. 3.34. a, b – Palaeophycus.
195
Ichnogenul Planolites Nicholson 1873, ichnospecii Planolites beverleyensis

Alpert 1975, Planolites montanus Richter 1937: 1) Descr iere – galerii cilindrice,
umplute şi neramificate. În secţiune transversală sunt circulare sau eliptice. Nu prezintă
ornamentaţii ci semne clare de căptuşire a pereţilor. Traiectoriile sunt drepte sau puţin
curbate. Se găsesc cu precădere în interiorul stratelor de gresii (full relief). După
dimensiuni s-au determinat două ichnospecii: Planolites montanus cu diametrul cuprins
între 1–7,5 mm şi Planolites beverleyensis cu dimensiuni mai mari ale diametrului
tuburilor, 8–15,5 mm. 2) I nt erpret are – sunt urme de târâre şi hrănire. Se încadrează
la categoria pascichnia (Ekdale, 1985; Bromley, 1996). Este un ichnogen euribatic
produs de polichetele vermiforme litofage (Uchman, 1999). Au un aspect
postdepoziţional indicat de procesul de umplere activă în urmă (backfilling).
a b
Fig. 3.35. a – Planolites beverleyensis; b – Planolites montanus.
Ichnogenul Scolicia Quaterfrages 1849, ichnospecia Scolicia plana:

1) Descr ier e – urme trilobate, aplatizate, sub formă de panglică cu structuri
transversale asemănătoare unei bronhii. Lobul median este sub forma unui şnur cu
diametru de circa un centimetru. Este separat de lobii exteriori prin şanţuri adânci. Toate
exemplarele au o formă sinuoasă şi lungime de circa 20–25 cm şi o lăţime de 4–5 cm.
Unele urme nu prezintă lobul median în relief convex (şnur), probabil aparţin altui
ichnogen. Sunt păstrate doar pe suprafaţa exterioară a stratelor de gresie (epirelief)
formate în timpul deplasării şi explorării zonelor cu nutrienţi. Sunt mai numeroase în
faciesuri distale. 2) Int erpret are – urme de târâre (trails) ale echinodermelor (Crimes
et al., 1981; Ksiazkiewich, 1970). Structurile „nervurate” sunt explicate prin dispunerea
repetată a sedimentului. Se încadrează la categoria pascichnia. După morfologia
nervurilor acestor urme, par să fie formate, mai degrabă, prin umplerea activă decât prin
colaps sau mulaj. După aceste trăsături i se poate atribui o origine postdepoziţională.
După Crimes et al. (1981) indică adâncimi intermediare, între şelf şi câmpia bazinală.
196
Ichnogenul Subphyllocorda: 1) Descr iere – urmă trilobată, găsită pe suprafaţa

inferioară a stratelor de gresie. Este aplatizată sub formă de panglică. Are o lăţime de
15 mm, distanţa dintre striuri este de 3 mm iar grosimea striurilor este de 2 mm. Pe
lângă striurile longitudinale prezintă şi striuri transversale dispuse la distanţe
submilimetrice. 2) Int erpret are – urme de târâre făcute probabil de echinoderme
(Alexandrescu, Brustur, 1990). După Ksiazkiewich (1970) reprezintă echivalentul
ichnogenului Scolicia. Uchman (1999) încadrează acest ichnogen la Scolicia. Se
încadrează la categoria pascichnia. Are origine postdepoziţională după relaţia cu
sedimentul (tendinţă de full relief) (Kern, 1980).
Fig. 3.36. Scolicia. Fig. 3.37. Subphyllocorda.
Ichnogenul Taphrohelmintopsis Sacco 1888, ichnospeciile Taphrohelmintopsis

plana, Taphrohelmintopsis auricularis, Taphrohelmintopsis recta: 1) Descr iere –
şanţuri (piste) neregulate, sinuoase, cu şanţul median distinct, concav şi adânc. Crestele
prezintă riduri transversale. Distanţa dintre creste este de 1,5 cm. Lungimea şanţurilor
este de 40 cm până la 1,5 m. Traiectoriile sunt diverse, acesta fiind criteriul de
departajare al ichnospeciilor. Materialul de umplutură este mai grosier decât cel
înconjurător. Stratele care conţin astfel de structuri sunt rare, însă în cadrul lor se găsesc
două sau trei structuri pe m2. 2) I nt erpret are – urme de târâre pe un substrat mâlos.
După unii autori (Crimes et al., 1981) sunt atribuite echinodermelor. Forma traiectoriilor
poate fi în relaţie cu cantitatea de nutrienţi (Brustur, 1992), argumentul principal fiind
caracterul intermediar al acestor urme. De fapt, sunt urme făcute de acelaşi individ în
acelaşi timp dar cu caracteristici diferite. Grosimea stratelor de aproximativ 10 cm,
concentrarea de detritus mai grosier în părţile mai adânci şi structurile interne laminate
sunt argumente ale originii predepoziţionale, traits-urile fiind mulate cu nisip din
următorul eveniment depoziţional.
197
După sinuozitatea formelor este un ichnogen aparţinând domeniului mărilor

adânci (Seilacher, 1964) şi o specie echilibristică (Bromley, 1996).
Fig. 3.38. a – Taphrohelmintopsis; b – schiţă după Brustur (1992) (1. Substrat bogat în
nutrienţi; 2. Tipuri de traiectorii: a – spirialis; b – plana; c – convoluta; d – recta;
e – vagans; f – meandriformis, podhalensis; g – circularis; 3. sensul locomoţiei).
Ichnogenul Helmintopsis Sacco 1888, ichnospecia Helmintopsis tenuis:

1) Descr iere – sunt forme neregulate (şnururi) de sinuozitate diferită. După acest
criteriu se întâlnesc două tipuri: forme meandrate, cu meandre de două ordine dar
ambele neregulate. Meandrele de ordinul I sunt înalte de 7 cm iar baza este mai îngustă
de 2 cm. Diametrul şnururilor este de 2 mm. Datorită neregularităţii şi proprietăţii bazei,
nu se poate atribui acest ichnogen lui Cosmoraphe cu care se aseamănă. Al doilea tip
este reprezentat de forme sinuoase neregulate. Diametrul şnururilor este de 1,5–2 mm.
Se găsesc pe faţa inferioară a stratelor de gresie (semirelief convex) cu grosimi de
10–12 cm. 2) I nt erpret are – reprezintă urme de târâre făcute de animale litofacies. Se
încadrează la categoria pascichnia. După morfologie şi relaţia cu stratul de care aparţine
această structură are un caracter predepoziţional. Sunt interpretate a fi indicator de apă
adâncă şi formate de specii echilibristice.
Ichnogenul Helminthoida Schafthaul 1851, ichnospecia Helminthoida crassa:
1) Descr iere – forme (şnururi) meandrate paralele. Meandrele sunt apropiate şi
neregulate. Grosimea şnururilor este relativ constantă de circa de 2–3 mm şi lărgimea de
1 cm. Sunt păstrate pe suprafaţa inferioară a stratelor de gresie (semirelief convex).
2) Int erpret are – urme de târâre ale viermilor litofagi cu corpul moale (Crimes et al.,
1981; Ksiazkiewich, 1970). Se încadrează la categoria pascichnia. Sunt intersectate de
structuri postdepoziţionale de tip Granularia, de unde caracterul predepoziţional. Se
găsesc sub forma de epirelief dar contactul cu stratul de care aparţin nu este cu jumătate
din suprafaţă ci doar cu o treime. În acest context, umplerea excavaţiilor nu a fost una
gravitaţională şi nici prin mulaj. Originea post sau predepoziţională este incertă. Dar
198
sigur este faptul că erau un sistem de excavaţii (burrows) făcute în mal, în partea finală
a structurii Bouma (Te) şi că erau deschise tot timpul iar umplerea a fost una activă.
Morfologia actuală este un rezultat al proceselor de eroziune şi compactare. După
Seilacher (1964) indică apa adâncă şi o specie echilibristică după Bromley (1996).
Fig. 3.39. a – Helmintopsis; b – schiţă după Ksiazkiewich (1970).
Ichnogenul Megagrapton Ksiazkiewich 1961, ichnospecia Megagrapton tenues:

1) Descr iere – şnururi drepte sau puţin curbate, ramificate în unghi drept formând o
reţea rectangulară neregulată. Grosimea şnururilor este de un milimetru. Se găsesc pe
partea inferioară a stratelor de gresie în semirelief. 2) Int erpret are – urme de târâre şi
hrănire. Categoria funcţională este pascichnia. Originea predepoziţională este dedusă
după contactul cu stratul de care aparţine şi după faptul că sunt tăiate de structuri
postdepoziţionale de tip Granularia. Astfel de structuri sub formă de reţea indică un
mediu de apă adâncă (Seilacher, 1964) făcute de specii echilibristice (Bromley, 1996).
Ichnogenul Palaeodictyon Meneghini 1850, ichnospecii Palaeodictyon
minimum, Palaeodictyon strozzi, Palaeodictyon problematicum: 1) Descr ire – şnururi
sub formă de reţea hexagonală. Diametrul ochiurilor reţelei şi cel al şnururilor este
diferit, acesta fiind şi criteriul de departajare a ichnospeciilor (Ksiazkiewich, 1970).
Ochiurile reţelei sunt de 3–5 mm cu creste foarte fine de 0,5 mm. Toate formele sunt
păstrate pe suprafaţa inferioară a stratelor de gresie în semirelief convex. 2)
Int erpret are – sistem de galerii făcute de organisme litofage, probabil animale
vermiforme, echilibristice, în scopul exploatării sistematice a substratului, utilizând o
anumită tehnică pentru edificarea reţelei hexagonale. Se încadrează la categoria
funcţională agrichnia. Au o origine predepoziţională după unele caractere erozionale şi
deformaţionale ale reţelei datorate curenţilor, dar pentru Palaeodictyon minimum sunt
evidenţe ale unei origini postdepoziţionale fapt rezultat din eroziunea neuniformă
(Kern, 1980).
199
a
b
Fig. 3.40. a, b – Megagrapton tenues; c – schiţă după Ksiazkiewich (1970).
a b
c
d
Fig. 3.41. a, b, c – Palaeodictyon strozzi; d - schiţă după Kern (1980).
200
Ichnogenul Spirophycus, ichnospecii Spirophycus bicornis Herr 1876,

Spirophycus involutossimus Ksiazkiewich 1970: 1) Descr iere – urme (şnururi) spirale.
Există două moduri de spiralare, acesta fiind şi criteriul de delimitare al ichnogenurilor.
La Spirophycus bicornis tuburile sunt încolăcite la un singur capăt iar la Spirophycus
involutossimus, spiralarea este totală. Diametrul tuburilor este de circa un centimetru iar
grosimea este neregulată. Diametrul spirei este de 8–15 cm la Spirophycus bicornis şi de
15–20 cm la Spirophycus involutossimus. Materialul de umplutură este mai grosier
decât cel înconjurător. Se întâlnesc pe suprafaţa inferioară a stratelor de gresie în
semirelief convex.
Fig. 3.42. a – Spirophycus bicornis Herr 1876; b – Spirophycus involutissimus.
201
2) Int erpret are – urme de târâre făcute în substrat mâlos (faciesuri fine
turbiditice) de către polichete şi „viermii cu formă de ghindă” (Heezen şi Hollister, 1971
din Ksiazkiewich, 1977). Categoria funcţională este discutabilă, după unii autori
încadrându-se la pascichnia (Bromley, 1996) iar după alţii la agrichnia (D'Alessandro,
1980). Materialul mai grosier, siliciclastic, laminaţiile de curent din umplutură (riduri la
suprafaţă), ocurenţa în semirelief pe baza stratelor de gresie mai mari uneori de 30 cm,
contactul cu jumătate din suprafaţa cu stratul arenitic de care aparţine, toate acestea sunt
argumente ale unei origini predepoziţionale. Indică un eveniment erozional, adâncime
mare şi condiţii constante de salinitate şi temperatură. De asemenea, indică cantitate
mică de oxigen dizolvat (sub 1 ml/l) şi cantitate mică de nutrienţi.
Ichnogenul Spiroraphe Fuchs 1895: 1) Descr iere – şnururi în formă de spirală.
Diametrul spiralei este de circa 12 cm iar distanţa dintre două creste de 1 cm. Sunt
păstrate pe partea inferioară a stratelor de gresie în semirelief. 2) Int erpret are – urme
de târâre în faciesuri lutitice. Morfologia reflectă exploatarea resurselor de hrană prin
tehnica grădinăritului. Sunt atribuite categoriei agrichnia. Astfel de urme au fost
descrise ca indicatoare de apă adâncă, fiind făcute de specii oportuniste.
a b
Fig. 3.43. a – Spiroraphe; b – schiţă după Ksiazkiewich (1970).
Concluzii. Structurile de bioturbaţie fac parte integrantă din structofaciesul

biotic, fiind relevante pentru reconstituiri ulterioare de ambianţe sedimentare locale. În
această lucrare, au fost descrise cincisprezece ichnogenuri şi cincisprezece ichnospecii.
Densitatea urmelor fosile depinde de rata de rulare a populaţiei. Rata bioturbării
este în general slab corelată cu densitatea faunei dar este strâns corelată cu mobilitatea
bioturbatorilor. Turbiditatea şi descreşterea concentraţiei de oxigen exclud organismele
suspensivore.
În zonele proximale, medii cu energie mare, cu grosime mare a stratelor de
gresii şi raport mare nisip/argilă, urmele fosile sunt preponderent verticale şi destul de
rare, în timp ce în zonele distale, în medii cu energie scăzută, cu strate subţiri de gresie
şi raport mic arenit/lutit, urmele fosile spirale, radiare şi meandrate (graphogliptidele)
sunt destul de frecvente.
202
Graphogliptidele care prezintă diversitatea cea mai mare se găsesc la adâncimi

de 600–2000 m (Ksiazkiewich, 1970, 1977), batimetrie corelată cu cea reieşită în urma
studiului foraminiferelor. Au fost înregistrate şi urme de apă puţin adâncă în depozite de
canal din zonele proximale ale unui sistem turbiditic. După Ksiazkiewich, Sabularia,
Granularia, Spiroraphe, se găsesc la adâncimi situate la adâncimi între 200–1500 m.
În domeniul apei adânci, condiţiile de temperatură şi salinitate erau relativ
constante, lucru dedus şi din numărul mare de specii echilibristice. În zonele proximale
existau perioade cu salinităţi diferite , structurile din aceste zone fiind preponderent
verticale. Organismele îngropate la mai mult de 5 cm trăiesc aproape într-un mediu
izohalin.
Urmele de hrănire cu diametrul mic al graphogliptidelor denotă un mediu cu o
concentraţie mică de oxigen dizolvat sub 1 ml/l. Cantitatea mică de oxigen este dată de
o mare proporţie de urme fosile ce prezintă conectări cu interfaţa sediment-apă, şi de
absenţa împărţiri în orizonturi, aşa numitele nivele de bioturbaţie care sunt caracterizate
de urme tipice.
Graphogliptidele sunt făcute într-un sediment de tip softground hemipelagic.
Prezenţa graphogliptidelor şi altor excavaţii predepoziţionale este un indicator al
faptului că eroziunea a precedat depunerea.
Distribuţia urmelor este mai degrabă în relaţie cu variaţiile mediului depoziţional
de con turbiditic decât de modul de păstrare şi sursa de sediment. Sisteme turbiditice
diferite, datorită ariei sursă, prezintă aceleaşi tipuri de urme cu aceeaşi distribuţie în
cadrul subsistemelor sale.
Distribuţia şi asociaţiile de urme fosile la scara unităţii litologice
În urma analizei urmelor fosile, informaţiile se pot centraliza la nivel individual

şi la nivel de asociaţie, prin structura individuală înţelegându-se o categorie taxonomică.
Toate ichnospeciile de acelaşi tip au aceleaşi caracteristici morfologice diferind doar
cele interpretative (ex. ichnogenul Palaeodictyon se poate interpreta ca ichnospecie post
şi predepoziţională), în funcţie de relaţia cu sedimentul şi celelalte biostructuri.
Genetic, la nivel individual se observă existenţa a două tipuri de forme de târâre,
orizontale (trails) şi excavaţii (burrows) orizontale şi verticale. Urmele de târâre sunt
atribuite următoarelor tipuri: Helminthoida, Helmintopsis, Taphrohelmintopsis,
Spirophycus, Scolicia, Palaeodictyon, Megagrapton. Excavaţiile sunt atribuite
următoarelor ichnogenuri: Granularia, Sabularia, Thalassinoides, Ophiomorpha,
Planolites, Palaeophycus şi tuburilor nedeterminate păstrate în full relief atât în
faciesurile mâloase cât şi în cele nisipoase. Consistenţa substratului era una de tip moale
softground cu un conţinut mai mare de 50% apă, în stadiul iniţial (Rhoads, 1970).
Consistenţa moale a substratului este dedusă din structura compactată a pereţilor
(Granularia) şi în unele cazuri la tuburile nedeterminate, pereţii au fost căptuşiţi cu
materie organică şi cimentaţi. Probabil astfel de structuri erau folosite ca domicilii ale
suspensivorilor (Bromley, 1996) şi fiind făcute într-un substrat necoeziv aveau nevoie
de pereţi consolidaţi. Urmele de târâre au fost făcute într-un sediment coeziv moale de
tipul softground.
În urma analizei ichnogenurilor s-a mai constatat că sunt preferate substraturile
arenitice şi lutitice. Astfel, urme ca Granularia, Sabularia, Scolicia, Helminthoida,
Planolites, Ophiomorpha, Thalassinoides şi tuburile neidentificate sunt făcute în nisip
iar cele de tipul „graphogliptidelor”: Palaeodictyon, Helminthoida, Helmintopsis,
203
Taphrohelmintopsis, Spirophycus, Spiroraphe, Megagrapton chiar şi Granularia şi

Sabularia şi tuburile din faciesurile F7 sunt făcute în mâl. Cele mai multe urme, atât din
mâl cât şi cele cu domiciliile în nisip au fost produse de litofagi infaunali. Pentru că
mâlul a fost temporar substratul dominant, domiciliile din mâl au fost cele mai
abundente pe durata unei lungi perioade de timp, dar fauna turbiditelor şi nisipurilor
similare poate fi aproape la fel de diversă şi abundentă la orice moment dat ca altă faună
din mâl.
În aproape toate cazurile, curenţii care au depozitat aceste nisipuri au erodat
partea superficială a stratelor şi au excavat o parte din burrows-urile umplute. Trails-
urile predepoziţionale de pe suprafaţa substratului, dacă nu au suferit o umplere activă
pot fi simplu mulate (cast) cu nisip făcând parte din baza stratului următor. Burrows-
urile de sub suprafaţă pot fi similar umplute după ce au fost expuse de eroziune unui
curent (Kern, 1980). Umplutura de sediment sau materia fecală poate fi excavată şi
remutată din trail sau burrows prin curenţii nisipoşi după ce urma a fost mulată. Pentru
a se putea observa astfel de structuri este nevoie de un eveniment erozional. Eroziunea
şi în speţă structurile de amalgamare sunt evidenţiate şi în faciesurile grosiere F2 şi F4
masive care prezintă structuri de bioturbaţie cu terminaţii bruşte (fig. 3.44).
Fig. 3.44. Structuri de bioturbaţie erodate (după Roban, 2000).
Se mai poate face o clasificare în ceea ce priveşte originea depoziţională: urme

predepoziţionale şi postdepoziţionale. Se observă că urmele predepoziţionale sunt
atribuite substraturilor mâloase şi cele postdepoziţionale celor nisipoase.
La nivel de asociaţie se poate vorbi simplu de un ansamblu de urme fosile care
ar reprezenta toate urmele fosile din cadrul unui facies depoziţional. Pentru faciesurile
F6 şi F7: Palaeodictyon, Taphrohelmintopsis, Helmintopsis, Planolites, Spirophycus,
Spiroraphe, Helminthoida, Megagrapton, Scolicia, Thalassinoides, iar pentru
faciesurile grosiere F2, F3, F4 sunt specifice asociaţiile Granularia, Thalassinoides,
Ophiomorpha, Scolicia, Sabularia, Planolites. Se constată că urme ca Scolicia,
Planolites, Palaeophycus, Thalassinoides se întâlnesc atât în faciesurile fine,
considerate distale cât şi în cele mai grosiere, proximale.
Distribuţia nu este uniformă, fapt reprezentat şi de diagrama din figura 3.45.
Există o variaţie foarte mare în ceea ce priveşte diversitatea structurilor în funcţie de
facies. Faciesurile F6 şi F7 au cele mai multe structuri de bioturbaţie. Din tabelul
centralizator nr. 5 în aceste faciesuri sunt formele mici, complicate, meandrate şi în
reţea.
204
15
ichnogenuri
Numar de
10
5
0
F1 F2 F3 F4 F5 F6 F7 F8
Faciesuri sedimentare
Fig. 3.45. Distribuţia urmelor fosile pe faciesuri individuale

depoziţionale (după Roban, 2000).
La o analiză mai atentă a structurilor din aceeaşi unitate litologică se observă că

unele urme sunt mai noi şi altele mai vechi, lucru dedus din intersecţia structurilor cu
alte tipuri de structuri biotice şi cu structuri erozionale ale suprafeţelor de strat. Nu
există o stratificaţie biotică deoarece nu este păstrată din cauza condiţiilor de energie de
bazin şi acestea se pot asocia în două grupe: predepoziţionale şi postdepoziţionale.
Datorita recurenţei lor şi la alte tipuri de faciesuri, gruparea are un caracter etologic
putându-se atribui termenul de suită în accepţiunea lui Bromley (1996).
Aceasta demonstrează faptul că depunerea a avut un caracter episodic şi
disciclic. Suita pre-event este de o mare diversitate şi îi sunt atribuite următoarele
categorii funcţionale: agrichnia (ex. Palaeodictyon) şi pascichnia (ex.
graphogliptidele, Scolicia). Suita post-even (Granularia, Sabularia, Thalassinoides şi
din când în când Scolicia) nu prezintă aceeaşi diversitate. Prima reprezintă o comunitate
de echilibru care este specializată să locuiască un mediu trofic limitat de mâl pelagic.
Aceasta ichnocenoză este mulată în semirelief pe talpa stratelor turbiditice formate prin
colaps datorită depunerii stratelor arenitice superioare. Acest substrat nisipos este
colonizat de o comunitate sau comunităţi de oportunişti.
La nivel de facies depoziţional individual din studiul urmelor fosile, structuri
biotice, parte integrantă ale acestora s-a putut observa că eroziunea a avut un rol activ,
înlăturând partea fină lutitică a structurilor făcute în astfel de substrate. Unde s-a
manifestat mai puternic a erodat canalele umplute şi a depus un sediment mai grosier,
structura acum făcând parte din baza următorului strat. De asemenea, în câteva cazuri
s-a dedus structura de amalgamare în lipsa structurilor mecanice, structurile biotice,
tuburile cu pereţii compactaţi şi căptuşiţi cu mucus au terminaţii bruşte sugerând
eroziunea iar în baza unui strat de 1 m al faciesurilor F2 şi F4 s-au găsit structuri
postdepoziţionale tip Granularia. După Kern (1980) acest lucru nu este posibil dar se
poate explica prin amalgamare. Formele mai fine cu structura mai complicată care au
densitatea cea mai mare sunt distribuite în faciesurile cu granulometrie mai fină F6, F7,
cu o energie de bazin mai mică, iar cele mari cu poziţii predominant verticale sunt
ataşate celor grosiere F2, F3, F4 cu o energie de bazin mai mare. Din studiul suitelor
predepoziţionale şi postdepoziţionale se constată că depunerea a precedat eroziunea şi
avut un caracter episodic.
205
3.2.3. ASOCIAŢII DE FACIESURI

ŞI ELEMENTE ARHITECTURALE
În urma studiului asociaţiilor de faciesuri s-au distins 4 elemente depoziţionale:

câmpia bazinală, complexul de canal, tranziţia canal–lob şi lobii depoziţionali (fig. 3.46,
3.47, 3.48). Fiecare din aceste elemente depoziţionale (în afară de tranziţia canal–lob),
apare de câte două ori în secţiunea studiată. Elementele arhitecturale sunt descrise în
termeni de tipuri de facies, grosime, limite, ocurenţă şi ichnofaciesuri.
Ansamblurile de urme fosile la această scară, a asociaţiilor de faciesuri
(elementelor depoziţionale) au valoarea ichnofaciesurilor arhetipice. Acestea au
recurenţă în timp şi spaţiu, reflectă direct condiţiile ambientale cum ar fi batimetria,
salinitatea şi caracterul substratului. După Seilacher (1964) patru din aceste ichnogenuri
sunt bazate explicit pe batimetrie: Skolitos (în principal în zona litorală); Cruziana (zona
litorală până la baza valurilor); Zoophycos (de la baza valurilor până la zona
depoziţională turbiditică); Nereites (zona turbiditică de apă adâncă).
Hemipelagitele şi turbiditele de câmpie bazinală
Acest element cuprinde unităţile F8 şi F7. Unitatea F8 este un pachet de grosime

metrica reprezentat de o alternanţă de silt argilos verde şi roşu. Acest pachet este
individualizat ca o unitate independentă care acoperă şi este acoperită de strate fine de
gresii şi argile. În interiorul pachetului, grosimea fiecărei unităţi colorate este de ordinul
a câtorva zeci de centimetri. Alternanţă colorată pare să fie mai mult în relaţie cu
activitatea curenţilor decât cu ciclicitatea redox. Termenul verde este mai bogat în nisip
fin şi silt decât cel roşu. Unităţile de dedesubt şi de deasupra sunt turbidite fin
stratificate exprimate prin faciesul F7. Limitele cu pachetul de verde şi roşu sunt gradate
sugerând o trecere progresivă de la influenţa turbiditică la depunerea hemipelagică.
Astfel, sub limita erozională a complexului canal de deasupra faciesul F7 se dezvoltă o
tendinţă thickening upward. Acestea sunt turbidite de câmpie bazinală şi hemipelagite,
cu raportul 3:1. Structurile de bioturbaţie ale acestei subdiviziuni sunt de tipul
graphogliptidelor (Taphrohelmintopsis, Subphyllocorda, Helmintopsis, Palaeophycus)
dar şi structuri verticale în full relief. Aparţin ichnofaciesului Nereites.
Complexul de canal
Conţine faciesurile F2 în baza la cele fine F4 şi F5 în top, toate acestea formând

faciesul specific de canal iar faciesul F7 ca un element delimitator. Apare de două ori în
coloana sintetică, între 0 şi 160 m şi 340 şi 370 m.
Primul complex (160 m) conţine 6 canale cu o tendinţă de thinning şi finning
upward. Această tendinţă se explică prin schimbări progresive de facies de la cele
dominant ruditice (F2, F3) la cele arenitice (F4, F5, F7). Primul canal este cel mai gros
(50 m) şi conţine strate groase puternic amalgamate de conglomerate cu pebbles şi
granules. Canalele sunt separate unul de celălalt de pachete de gresii şi argile ale
faciesului F7, reprezentând depozite de overbank sau depozite de intercanal. Într-o
succesiune generală aceste depozite de overbank înregistrează o creştere a grosimii din
bază către top, o scădere în pondere a structurilor de amalgamare şi descreşterea
stratelor conglomeratice şi de gresii grosiere.
206
Fig. 3.46. Asociaţii de facies specifice elementelor depoziţionale (după Roban, 2000).
canal canal-lob lob câmpie bazinală
Fig. 3.47. Coloanele depoziţionale cu precizarea elementelor arhitecturale (după Roban, 2000).
208
Fig. 3.48. Distribuţia faciesurilor între zona de taluz şi câmpia bazinală (după Varban et al., 2000).
209
Fig. 3.49. Câmpia bazinală – hemipelagite şi turbidite distale (după Roban, 2000).
Al doilea complex canal (aproximativ 30 m) conţine în baza 10 m din faciesul

F1 urmat de F2, F3, F4 şi F5. În comparaţie cu primul complex canal acesta nu are
depozite de overbank. Aceasta datorită poziţiei axiale şi proximale în cadrul
principalului canal (fapt demonstrat de ocurenţa faciesului grosier).
Toate canalele sunt de tip mixt, depoziţional-erozional (Mutti şi Normark,
1987), şi cadrul depoziţional pentru întreg complexul canal în termenii modelului de
con submarin clasic este de con superior şi mijlociu.
Fig. 3.50. Complexul de canal (după Roban, 2000).
Limita cu elementul de tranziţie canal–lob este gradată. Bioturbaţiile

înregistrează aceeaşi tendinţă, devenind mult mai frecvente în partea superioară a
complexului. S-au întâlnit două tipuri de comunităţi: un tip ce apare în intercalaţiile
lutitice ale faciesului F7 sub formă de tuburi arenitice, iar al doilea tip este întâlnit în
210
unităţile grosiere, faciesurile F2, F3, F4 şi F5, reprezentat de excavaţii canaliforme

orizontale sau verticale. Acestea sunt întâlnite în partea superioară a unităţilor, şi au
pereţii compactaţi, cimentaţi şi căptuşiţi cu mucus. După morfologie aceste forme ar
putea aparţine ichnogenurilor Skolitos, Ophiomorpha, indicatori pentru ichnofaciesul
arhetipic Skolitos. Alte forme întâlnite sunt Thalassinoides, Planolites şi Scolicia în
topul primului complex canal. Acestea, de asemenea, sunt des citate în literatură ca
forme de apă puţin adâncă sau intermediară. În baza faciesurilor arenitice F4, F5 şi
partea nisipoasă a lui F7 s-au întâlnit structuri de tipul Granularia.
Fig. 3.51. Urmele fosile din arealul de complex canal. Model de facies şi distribuţie:
1 – Skolitos, 2 – Scolicia, 3 – Granularia, 6 – Sabularia, 9 – Thalassinoides,
11 – Helmintopsis (din Roban, 2000).
Elementul de tranziţie canal-lob
În baza elementului arhitectural, faciesul F3 este asociat cu faciesul F4 şi F7.

Faciesul F7 este prezent atât ca pachete de zeci de centimetri între două strate grosiere
sau ca pachete cu geometrie uşor neregulată datorită drapării (învelirii) depresiunilor
(scours) erozionale. Separarea acestui element este mai mult arbitrară pentru că după
cum a fost subliniat de Mutti şi Normark (1991) este uşor de definit dar este destul de
greu de recunoscut în teren. Principala problemă a fost localizarea limitei inferioare. S-a
ales aceasta limită acolo unde faciesul F3 cu covor de tracţiune este dominată de
structuri de eliminare a apei.
S-a întâlnit o singură dată în secţiune între 160 şi 180 m. În acest caz, grosimea
acestui element arhitectural este de 40 m. Tendinţa generală este thinning upward şi
finning up. În top, cele mai comune faciesuri sunt tipurile F5 şi F7, dar pe de altă parte
211
în două strate a fost identificat faciesul F6. Limitele cu unităţile înconjurătoare sunt
gradate. Ichnofaciesurile sunt de asemenea diferite faţă de cele înregistrate în canal şi
lob. Ele conţin forme de full relief păstrate în gresia grosieră a faciesului F4. Aceste
forme sunt tuburi de 10-30 cm lungime şi 0,5 cm în diametru umplute cu material din
roca gazdă. Toate aceste burrows sunt localizate în topul stratelor şi poziţia lor este
aproape verticală sugerând un domiciliu sau activitate de (suspension feeder) ale
bioturbatorilor.
Fig. 3.52. Cadrul general canal-lob – lob (după Roban, 2000).
Complexul de lob (lob depoziţional, interlob)
Principalele faciesuri sunt F6 şi F7. Faciesurile F6 sunt interpretate a fi lobii

depoziţionali tipici iar unde domină faciesurile F7, depozite de interlob. În cadrul
lobului (fig. 3.53), tendinţa majoră este de thickening upward datorită ciclicităţii de
compensaţie (Mutti şi Normark, 1991).
Astfel de depozite s-au întâlnit de două ori în secţiune: între 200 şi 340 m, şi 370
şi 420 m. Ambele limite, inferioară şi superioară sunt gradate. Limita între lobul
depoziţional şi interlob este de asemenea gradată. Tranziţia spre interlobul acoperitor
arată tendinţe minore de thinning şi finning upward.
Asociaţia de ichnofacies în lobul depoziţional cuprinde o diversitate mare de
urme de târâre (sole trails). Majoritatea dintre ele aparţin ichnofaciesului Nereites fiind
tipice cadrului de mare adâncă dar există, de asemenea, aşa numitele forme de apă puţin
adâncă ca Thalassinoides. Asociaţia Nereites cuprinde:
- forme branşate drepte cum ar fi Granularia;
- forme nebranşate sinuoase cum ar fi Taphrohelmintopsis (Brustur, Alexandrescu,
1992);
- forme spirale ca Spirophycus, Spiroraphe;
- reţea ca Palaeodictyon şi Megagrapton;
- forme radiare ca Glokeria.
În unitatea de interlob, ichnofaciesurile sunt reprezentate de sole trails mici, şi
de asemenea, de modele de reţea ca Palaeodictyon.
212
Fig. 3.53. Distribuţia faciesurilor sedimentare în cadrul zonelor de transfer depoziţionale

ale sistemului turbiditic, în accepţiunea lui Mutti (1992) (după Varban et al., 2000).
213
Fig. 3.54. Lobul depoziţional al sistemului I (după Roban, 2000).
Fig. 3.55. Lobul depoziţional al sistemului II (după Roban, 2000).
Urmând schema de clasificare a lui Seilacher (1962), în zona studiată s-au

evidenţiat două tipuri de urme: de apă puţin adâncă (Thalassinoides, Ophiomorpha,
Skolitos) distribuite în faciesurile grosiere de canal şi lob şi urme de apă adâncă
Spirophycus, Spiroraphe, Megagrapton, Palaeodictyon, Glokeria, Taphrohelmintopsis,
Helmintopsis, Helminthoida, Scolicia, Granularia, Sabularia, specifice doar faciesurilor
de lob şi interlob. Teoretic, primele forme se încadrează la ichnofaciesul Skolitos, iar
cele din urme la Nereites. După Crimes et al. (1981) Scolicia, Granularia şi Sabularia
indică adâncimi intermediare nefiind diagnostic pentru vreun ichnofacies seilacherian.
214
Fig. 3.56. Urmele fosile din lobul depoziţional şi câmpia bazinală:

3 – Pelecipodichnus, 4 – Skolitos, 5 – Scolicia, 6 – Cosmoraphe, 8 – Thalassinoides, 9 – Glokeria,
12 – Granularia, 14 – Helminthoida crassa, 17 – Spiroraphe, 19 – Spirophycus, 21 – Megagrapton,
22 – Helminthoida labirintica, 24 – Palaeodictyon (din Roban, 2000).
Acest model pare să fie în contradicţie cu conceptul de sistem turbiditic. Dar

urmele fosile întâlnite la Siriu nu sunt singulare în flişul carpatic, urme identice au fost
descrise de Ksiazkiewicz (1970) în flişul Polonez. Comparându-se distribuţia urmelor
fosile din flişul Carpatic cu batimetria determinată din studiul foraminiferelor se poate
arăta că în timp ce câteva urme fosile din flişul Carpatic se extind de la mai puţin de 200
m adâncime până la mai mult de 1500 m (ex. Sabularia, Spiroraphe), majoritatea, în
particular, formele meandrate şi cele structurale, sunt mult mai numeroase între 600 şi
2000 m. Relativ, câteva sunt comune la adâncimi de mai mult de 2000 m. Urmele de
„apă puţin adâncă” au fost totuşi înregistrate într-un număr de secţiuni în depozite
turbiditice de apă adâncă (faciesurile Skolitos şi Cruziana). De asemenea, „forme de apă
puţin adâncă” au fost citate de mai mulţi autori în faciesuri turbiditice la adâncimi mai
mari de 1000 m, Hayward (1976), Kern şi Warme (1974), Crimes (1977).
În aceste condiţii modelul lui Seilacher este doar o ipoteză de lucru, distribuţia
urmelor fosile depinde mai mult de tipul de substrat, condiţiile de energie,
disponibilitatea de hrană, potenţialul de păstrare şi variaţiile locale de sedimentare ale
mediului depoziţional de sistem turbiditic decât doar de batimetrie.
215
3.2.4. MODELE DE FACIES ŞI RECONSTITUIREA

PARAMETRILOR BIOTOPULUI
Succesiunea generală poate fi divizată în două pachete de roci, fiecare dintre

acestea conţinând megasecvenţe turbiditice cu tendinţă finning şi thickening upward.
Baza acestor secvenţe de prim ordin este erozională şi reprezintă expresia de
suprapuneri peste câmpia bazinală a complexului canal. Se defineşte o astfel de
megasecvenţă ca un singur sistem turbiditic.
Astfel, secţiunea generală reprezintă suprapunerea a două sisteme turbiditice
care au grosimi individuale 340 m primul şi 60 m al doilea. Diferenţa între cele două
sisteme stă în sursele primare de sediment, volumul lor şi compoziţia texturală. Primul
este mai bogat în lutit decât al doilea.
În mod normal, un sistem lutitic este caracterizat de eficienţa mare a curgerii
care transportă majoritatea nisipului spre lobii elongaţi. Astfel, între elementul canal-lob
şi complexul lob este o zonă de bypassing (nedepunere). Acest sistem este bine
dezvoltat pe verticală şi conţine o secţiune de 15 m bogată în lutit, în topul elementul de
tranziţie canal-lob. Sistemul 1 este similar cu cel descris anterior ca sistem turbiditic cu
lobi detaşaţi. Sistemul 2 este nisipos şi este caracterizat de o curgere slab eficientă care
nu a trecut peste (pass) pe o distanţă foarte mare în bazin. Ca o consecvenţă a acestui
lucru, elementele depoziţionale nu sunt dezvoltate ca cele ale sistemului anterior. Al
doilea sistem pare a fi similar cu acela care a fost descris ca unul cu lobi detaşaţi, în
principal pentru că arealul de bypass nu a fost înregistrat ca o legătură între canale şi
lobi. Singura relaţie genetică între cele două sisteme este declanşarea mecanismului care
a fost una tectonică, dar fiecare sistem a evoluat independent creând sisteme
depoziţionale proprii. În cadrul fiecărui sistem, scăderea progresivă în aportul de
sediment este responsabilă pentru suprapunerea elementelor depoziţionale la fel cum a
fost descrisă înainte şi, de asemenea, pentru tendinţa FUS şi ThU.
Fig. 3.57. Modelul de facies pentru un sistem turbiditic investigat detaliat; sistem
arenitic–lutitic (mud/sand-rich) (din Roban, 2000 după Reading şi Richards, 1994).
216
Fiecare element depoziţional reprezintă o secvenţă de ordin secund care mai

departe poate fi divizată în mai multe secvenţe de ordinul trei – secvenţe de facies sau
succesiuni de facies (Walker, 1992). Tendinţa generală înregistrată în fiecare element
este FUS şi ThU de ciclurile pozitive bine dezvoltate (Ricci Lucchi, 1972).
Comparativ cu studiul structurilor sedimentare, distribuţia urmelor fosile în
cadrul arhitecturilor depoziţionale vine cu informaţii în plus în ceea ce priveşte
batimetria, salinitatea, temperatura, cantitatea de oxigen dizolvat, parametri care pot fi
direct influenţaţi de condiţiile de sedimentare, calitatea substratului, energia de bazin,
evenimentele depoziţionale. În ceea ce priveşte batimetria, adâncimea bazinului în care
a evoluat un astfel de sistem turbiditic rezultată din studiul distribuţiei corelat cu datele
din Ksiazkiewicz este de maximum 2000–2500 m. Datele cu marja de siguranţă mare
sunt furnizare de graphogliptide, urme complexe asociate lobilor depoziţionali.
Există o relaţie directă între cantitatea de oxigen dizolvat în apă, adâncime şi
diametrul tuburilor excavaţiilor (Rhoads, 1975). În zona şelfului, concentraţia de oxigen
depăşeşte 1 ml/l. În regiunea de slope superior şi mijlociu, concentraţia oxigenului scade
sub 1 ml/l. Ar putea exista un facies intermediar pentru ambianţele vechi, valorile
oxigenului în aceste medii tranziţionale sunt: < 1 şi > 0,1 ml/l. Acest facies ar putea fi
reprezentat de Nereites. Argumentul pentru această ipoteză în cazul de faţă este lipsa
structurilor de stratificaţie (tiering), şi prezenţa câtorva urme care prezentau shafturi
pentru oxigenare (Thalassinoides şi Palaeodictyon) precum şi diametrul mic al
excavaţiilor graphogliptidelor. Există în acelaşi timp şi câteva contraargumente sau
perturbări la acest fond general descris anterior prin prezenţa câtorva structuri cu
diametru mare şi absenţa ichnogenurilor Chondrites şi Zoophycos ca structuri
diagnostic.
În ceea ce priveşte salinitatea şi temperatura fost posibilă o variaţie a acestor
parametri, socotind după poziţia verticală a excavaţiilor şi structura pereţilor
excavaţiilor din faciesurile de canal. Ichnospecii ca Skolitos ?, Planolites ar putea
reprezenta adaptarea la noile condiţii de „stress”.
Urmele fosile sunt sensibile la schimbările mediului lucru arătat de schimbările
de comportament(ex. Taphrohelmintopsis). Distribuţia în cadrul celor două sisteme nu
arată diferenţe marcante, în principal aceleaşi ichnogenuri (diferite fiind uneori speciile
– Palaeodictyon – şi densitatea) de unde se poate vedea încă o dată că variaţia
distribuţiei este determinată de mediul local depoziţional şi mai puţin de aria sursă.
Concluzii. Secţiunea măsurată aparţine părţii superioare a Formaţiunii gresiei de
Tarcău şi este mai groasă de 300 m cu strate în continuitate depoziţională. Au fost
identificate şi clasificate 8 tipuri de faciesuri folosind următoarele criterii: textura,
structuri sedimentare şi raportul argilă/nisip. F1 reprezintă faciesul cel mai grosier iar
F8 cel mai fin. S-au distins 4 tipuri de arhitecturi depoziţionale: câmpia bazinală,
complexul de canal, tranziţia canal-lob şi lobii depoziţionali. La o scară mai mare
secţiunea reprezintă suprapunerea a două sisteme turbiditice care au grosimi individuale
de 340 m primul şi 60 m al doilea. Primul este mai bogat în lutit decât al doilea.
Structurile de bioturbaţie fac parte integrantă a structofaciesului biotic în cadrul
analizei secvenţiale şi au ajutat la definirea mediului depoziţional general şi la
reconstruirea ambianţelor sedimentare locale. S-au găsit 18 ichnogenuri şi 21 de
ichnospecii. Aceasta este o situaţie relativă pentru că unele ichnogenuri citate chiar în
arealul studiat nu s-au găsit Asteriacites stelliforme, Pelecipodichnus, iar altele nu au
mai fost citate niciodată: Graphogliptidul y, Circulichnis (Roban, 2000).
217
Asociaţiile de urme fosile au fost privite la mai multe scări: la nivelul unităţii
litologice situaţia reală fiind dată în tabelul centralizator de la anexă, apoi în cadrul
litonului la o scară mai mică s-au distins asociaţii de tipul suitelor care dezvăluie şi
originea depoziţională: a) suita pre-event de o mare diversitate şi b) suita post-event.
Prima reprezintă o comunitate de echilibru care este specializată să locuiască un mediu
de mâl pelagic. Aceasta ichnocenoza este mulată în semirelief pe talpa stratelor
turbiditice formate prin colaps datorită depunerii stratelor arenitice superioare. Acest
substrat nisipos este colonizat de o comunitate sau comunităţi de oportunişti. La scară
globală, urmele fosile studiate au fost încadrate în domeniul de apă adâncă la
ichnofaciesurile arhetipice Nereites şi Zoophycos. Semnificaţia ansamblului Zoophycos
a fost pusă sub semnul întrebării datorită ocurenţei acestei urme fosile în principalele
zone marine depoziţionale şi neexistenţei a însuşi ichnogenului Zoophycos.
Turbiditatea şi descreşterea concentraţiei de oxigen, exclud organismele
suspensivore.
În zonele proximale, medii de energie mare cu grosime mare a stratelor de gresii
şi raport mare nisip/argilă, urmele fosile sunt predominant verticale şi destul de rare, în
timp ce mai distal, în medii cu energie scăzută, cu strate subţiri de gresie şi raport mic
arenit/lutit, urmele fosile spirale şi radiare şi apoi cele meandrate (graphogliptidele)
devin mult mai abundente.
Densitatea urmelor ca şi a corpurilor fosile depinde de rata de rulare a populaţiei.
Rata bioturbării este în general slab corelată cu densitatea faunală dar este strâns
corelată cu mobilitatea bioturbatorilor.
Graphogliptidele care prezintă diversitatea cea mai mare se găsesc la adâncimi
de 600–2000 m, Ksiazkiewicz (1970, 1977), batimetrie corelata cu cea reieşită în urma
studiului foraminiferelor. Au fost înregistrate şi urme de „apă puţin adâncă” în depozite
de canal zona proximală a unui sistem turbiditic. Tot după Ksiazkiewicz, Sabularia,
Granularia, Spiroraphe, se găsesc la adâncimi situate între 200 şi 1500m.
În domeniul apei adânci, condiţiile de temperatură şi salinitate erau relativ
constante, lucru dedus şi din numărul mare de specii echilibriste. În zonele proximale,
existau perioade cu salinităţi diferite. În aceste zone, structurile sunt predominant
verticale. Organismele îngropate la mai mult de 5 cm trăiesc aproape într-un mediu
izohalin.
Urmele de hrănire cu diametru mic ale graphogliptidelor denotă un mediu cu o
concentraţie mică de oxigen dizolvat (sub 1 ml/l). Nu s-au găsit structuri diagnostic în
acest sens de tipul Chondrites sau Zoophycos, dar prezenţa lor se poate datora
granulometriei prea mari şi eroziunii. Cantitatea mică de oxigen este dată de o mare
proporţie de urme fosile ce prezintă conectări cu interfaţa sediment/apa,
(Thalassinoides, Palaeodictyon), şi absenţa împărţirii în orizonturi, aşa numitele nivele
de bioturbaţie care sunt caracterizate de urme tipice.
Graphogliptidele sunt făcute într-un sediment tip softground hemipelagic.
Prezenţa graphogliptidelor şi a altor excavaţii predepoziţionale este un indicator al
faptului că eroziunea a precedat depunerea. Absenţa lor s-ar datora reprelucrării.
Distribuţia urmelor este mai degrabă în relaţie cu variaţiile mediului depoziţional de con
turbiditic decât cu modul de păstrate şi sursa de sediment (Crimes, 1981). Acest lucru se
observă şi aici. Cele 2 sisteme turbiditice diferite datorită ariei sursă prezintă aceleaşi
tipuri de urme cu aceeaşi distribuţie în cadrul subsistemelor sale.
218
APLICAŢIE. EXEMPLU DE ANALIZĂ DATE PRIMARE
Analiza sedimentologică a unei secvenţe din Formaţiunea de Podu Secu.

Studiu de caz – afloriment aval baraj Siriu, lângă galeria de vizitare a barajului din curba
drumului limitrof deversorului de ape mari, versantul stâng al văii Buzăului
Profilul analizat în detaliu, se situează pe şoseaua ce leagă localitatea Siriu de Braşov,

lângă galeria de vizitare din aval baraj Siriu de pe râul Buzău, în Formaţiunea de Podu Secu a
Unităţii de Tarcău.
Formaţiunea de Podu Secu de vârstă eocenă (priaboniană), este alcătuită din pachete
grezoase, de grosimi de cca. 7–15 m, în alternanţă cu pachete şistoase argiloase de grosimi de
cca. 5–7 m (fig. 3.58).
Din măsurătorile efectuate a rezultat că pachetele grezoase prezintă litoni de gresie de
grosimi de la 5 cm la 1 m, cu intercalaţii subţiri milimetrice-centimetrice de argile iar pachetele
argiloase cuprind strate de silto-lutite, cu grosimi de până la 30 cm, de culoare vişinii-roşcate şi
cenuşii.
Din cadrul profilului analizat, s-au detaliat sedimentologic două intervale: unul şistos-
argilos şi unul grezos, pentru care s-au ridicat coloane specifice.
Pachetul şistos-argilos (fig. 3.59)
Stratonomie: în cadrul acestui pachet avem strate argiloase cu grosimi de 0,5–35 cm cu
intercalaţii grezoase de 2–10 cm.
Microsecvenţe: din măsurători, s-a observat o tendinţă granulometric descrescătoare
spre top. Pe ansamblu formează o secvenţă de tipul Finning-up.
Mezosecvenţe: atât în cadrul stratele grezoase cât şi în cele silto-lutitice, de la baza spre
topul pachetelor se observă o scădere a grosimii litonilor, acest lucru constituind tendinţe de
tipul Thinner-up.
Contacte: asemănător pachetului grezos, între stratele argiloase şi intercalaţiile grezoase
avem contacte nete, iar în cadrul stratelor argiloase avem o trecere tranziţională, un contact
tranziţional, de la siltite la lutite.
Granofacies: avem o granoclasare normală cu indicele de clasticitate variind între
valorile 0,001–0,032 mm pentru stratele argiloase şi o mediană de 0,01–0,02 mm, iar gradul de
sortare este foarte bun cu valori între 0,1–0,3.
Structofacies: din punct de vedere al structurilor, s-a constatat prezenţa atât a
structurilor mecanice cât şi a celor biotice. Dintre structurile mecanice amintim: stratificaţii şi
laminaţii paralele, laminaţii oblice de curent, structuri convolute, slump-uri cât şi structuri
construcţionale (granoclasări normale).
Evoluţia paleobatimetrică: în cadrul acestui pachet argilos se deduce o oscilaţie a
batimetriei de la un nivel ridicat pentru stratele argiloase, până la un nivel mediu, pentru
intercalaţiile grezoase.
Din punct de vedere al energiei de bazin, avem o energie ridicată în perioada depunerii
gresiei şi o energie de bazin scăzută în dreptul argilelor.
Pachetul grezos (fig. 3.60)
Stratonomie: strate de gresii cu grosimi cuprinse între 4–95 cm cu intercalaţii de nivele
silto-lutitice de grosimi de 2–4 cm.
Microsecvenţe: din măsurători, s-a observat o tendinţă granulometric descrescătoare
spre top. Pe ansamblu formează o secvenţă de tipul Finning-up.
Mezosecvenţe: atât în cadrul stratelor grezoase cât şi în cele silto-lutitice, de la bază spre
topul pachetelor se observă o scădere a grosimii litonilor, acest lucru constituind tendinţe de
tipul Thinner-up.
Megasecvenţe: pe ansamblu mezosecvenţele de tipul Thinner-up cât şi microsecvenţele
de tipul Finning-up dau o macrosecvenţă de tipul FUS.
219
Contacte: stratele de gresii sunt separate de cele argiloase prin contacte nete, iar în
cadrul nivelelor de intercalaţii argiloase, se poate observa un contact tranziţional de la siltite la
lutite.
Granofacies: pe ansamblu în cadrul gresiilor avem indici de clasticitate cuprinşi între
valorile de 0,1–1 mm; mediana este situată între valorile 0,3–0,6 mm; gradul de sortare are
valori cuprinse între 0,5–0,35.
Structofacies: din punct de vedere al structurilor, s-a constatat prezenţa atât a
structurilor mecanice cât şi a celor biotice. Dintre structurile mecanice amintim: stratificaţii şi
laminaţii paralele, laminaţii oblice de curent, structuri convolute, slump-uri cât şi structuri
construcţionale (granoclasări normale).
Evoluţia paleobatimetrică: în cadrul acestui pachet grezos se conturează o oscilaţie a
batimetriei de la un nivel scăzut, pentru stratele grezoase, până la un nivel mediu, pentru
intercalaţiile argiloase.
Din punct de vedere al energiei de bazin, avem o energie ridicată în perioada depunerii
gresiei şi o energie de bazin scăzută în dreptul argilelor.
Interpretare. Pe intervalul stratigrafic al pachetului grezos analizat, reprezentând o
megasecvenţă se observă 14 mezosecvenţe, 20 de microsecvenţe iar pe intervalul argilos se
observă 9 mezosecvenţe, 18 microsecvenţe, care conduc la o megasecvenţă.
Din punct de vedere al granofaciesului, avem de-a face cu o tendinţa de tip FUS atât în
cadrul pachetelor grezoase cât şi în cadrul pachetelor argiloase, care se datorează atât creşterii
nivelului batimetric cât şi energiilor de bazin scăzute.
La limita litonilor grezoşi cu cei argiloşi se pot observa contacte nete, ceea se sugerează
o perioadă de nedepunere sedimentară şi trecerea bruscă de la batimetrii scăzute la batimetrii
mai adânci respectiv de la energii de bazin mai mari la energii de bazin mai mici.
În cadrul litonilor de granulometrie fină se delimitează contacte tranziţionale de la siltite
la lutite, acest lucru sugerând o creştere minoră a batimetriei pe fondul unei scăderi a energiei de
bazin.
Astfel, în perioada depunerii pachetului predominant argilos, nivelul batimetric s-a
menţinut ridicat pe o perioadă mai îndelungată de timp (când s-au depus argilele) şi a înregistrat
scăderi pe perioade mai scurte de timp, când s-au depus nivelele grezoase. Acest lucru este
dedus din diferenţele de grosimi dintre stratele argiloase şi cele grezoase.
Suita de mezosecvenţe rezultată din interpretarea curbelor de batimetrie şi de energie de
bazin reflectă evoluţia ciclică de termen scurt a condiţiilor mediului de sedimentare. Pe
ansamblu, aceste secvenţe se vor integra într-un ciclu mai lung şi edificator pentru evoluţia de
bazin.
Faciesurile înregistrate se înscriu ambianţelor de mare adâncă, iar ritmitele rezultate
prin repetarea lor sunt efecte înregistrate ale unor puseuri turbiditice.
În cazul formaţiunii de Podu Secu se evidenţiază două faciesuri: F6 – facies de gresii
fine stratificate şi F7 – un facies de gresii fine în strate subţiri şi argile.
Pachetele analizate se încadrează în faciesul F6 unde avem gresii fine granoclasate
normal cu interstrate subţiri de silto-lutite, separate de contacte nete şi care prezintă pe faţa de
strat frecvente structuri biotice (o astfel de unitate fiind depozitată dintr-un curent de turbiditate
de intensitate mică) cât şi în faciesul F7, un facies fin arenitic şi argilitic (ca şi F6, această
unitate a fost depozitată dintr-un curent de turbiditate de intensitate mică).
În sprijinul celor arătate mai sus, în aceste faciesuri au fost găsite fosile ca Sabularia,
Thalassinoides şi Helmintopsis specifice acestor ambianţe marine.
220
Fig. 3.58. Contextul stratigrafic al studiului de caz (Formaţiunea de Podu Secu,

aval de barajul Siriu).
221
Fig. 3.59. Coloana sedimentologică a pachetului şistos-argilos cu intercalaţii grezoase, la cca. 4 m de la

intrarea în galeria de vizitare de la baza barajului, în curba drumului limitrof deversorului de ape mari.
222
Fig. 3.60. Coloana sedimentologică a pachetului grezos, la cca. 10 m de la intrarea în galeria

de vizitare de la baza barajului, în curba drumului limitrof deversorului de ape mari.
223
3.3. MENILITELE FORMAŢIUNII DE STARCHIOJD

DE PE STRUCTURA VALEA LUPULUI – MLĂJET
Profilul situat pe Valea Buzăului, la Mlăjet – structura Valea Lupului, surprinde

un episod din Formaţiunea de Starchiojd (= disodilele şi menilitele superioare), cuprins
între Formaţiunea gresiei superioare de Kliwa şi nivelul tufului de Falcău. Aici este
deschisă o succesiune de roci epiclastice, oligomictice şi silicolite stratificate şi nodulare
până la hialoclastitul de Falcău. În acest capitol se prezintă consideraţii petrografice şi
genetice (analist dr. geolog Aura Cehlarov) asupra suitei amintite.
3.3.1. ASPECTE PETROFACIALE
3.3.1.1. Epiclastite oligomictice – cuarţarenite tip Kliwa
Mezoscopic. Roci fin şi mediu granulare, de culoare bej, cu nuanţe mai

deschise pe suprafeţele expuse, constituite dintr-o masă de granule incolore, sticloase,
de cuarţ. Spărtura rocii este neregulată, cu aspect aşchios. Prin lovire, unele din ele
degajă miros de bitumen şi au chiar o culoare mai închisă. Se disting rare, dar omogen
distribuite, peloide de glauconit şi accidental, fragmente scheletice fosfatizate, şi mai rar
se constată pe planele de stratificaţie o pulbere galbenă de jarozit şi concreţiuni de
silicolite negre, lucioase, nodulare.
Microscopic. În compoziţia clasică a cuarţarenitului de tip Kliwa se constată
componentul epiclastic, predominant: cuarţ microcristalin reprezentat prin granoclaste
rulate, cu dimensiuni de 254–331 μm, rare, dispuse într-o masă de granoclaste de cuarţ
angular-subangular, cu dimensiuni cuprinse între 38–475 μm. Nu rareori, alături de
acestea apar agregate slab conturate de cuarţ microcristalin. Rar apar feldspaţi potasici
transformaţi şi proaspeţi – microclin şi feldspat plagioclaz, fin maclat, proaspăt, cu
dimensiuni de 170 μm sau rare lamele de filosilicaţi.
Componentul autigen este reprezentat prin peloide de glauconit şi concreţiuni de
sulfuri framboidale. Componentul bioclastic este prezent prin fragmente de spiculi, unii
conservaţi în cuarţ calcedonic, alţii, în opal, radiolari conservaţi în cuarţ calcedonic şi
fragmente scheletice fosfatizate conservate în colofan.
Cimentul chimic de opal prezintă caracter mixt, de atingere şi bazal. Se constată
uneori, un început de maturizare a opalului şi transformarea în cuarţ calcedonic, cu
structură druzică, dispus în franje perpendiculare pe limitele granulelor şi cu o slabă
birefringenţă.
Rocile descrise sunt cuarţarenite bimodale, supermature, cu formula
mineralogică: Q1 + Q2, F, C – opal ± silicolite, care permite proiecţia în diagrama QFL
(Croock, Keith, 1900), în domeniul cuarţarenitelor sau al ortocuarţitelor (Pettijohn,
1957).
3.3.1.2. Silicolite stratificate
a. Silicolite de tranziţie, de tip gaize-diatomit
Mezoscopic. Sunt roci compacte, brun-roşcate până la negre în spărtură şi albe

pe suprafeţele expuse, mate, cu aspect pământos. Spărtura este subconcoidală. Se
observă peloide de glauconit, larg diseminate şi rare elemente de claste verzi. Uneori, pe
224
planele de stratificaţie se remarcă galbenă de jarozit (indice de refracţie nm = 1,73).

Acest sulfat bazic se poate forma (Cehlarov et al., 1987) în anumite condiţii (controlate
de lipsa carbonaţilor şi prezenţa piritei), pe seama glauconitului.
Microscopic. Componentul autigen predominant este silicea opalină, amorfă,
în care se disting frecvent exemplare de diatomee compactizate şi orientate, cu
dispoziţie pseudoparalelă faţă de stratificaţie şi fragmente de spiculi de spongieri
conservaţi în cuarţ calcedonic. Masa de bază de silice descrisă este brun-gălbuie datorită
substanţei organice prezentă şi în lungul planelor de stratificaţie ca filme discontinue.
După cum se observă, în masa de opal este evident procesul diagenetic de maturizare a
opalului biogen (iniţial opal A) supus supraîncărcării şi deformării prin dizolvarea
parţială a frustulelor opaline şi redepunerii lui ca ciment (opal CT). La acest proces
probabil că mai participă şi minerale argiloase-micacee care nu se disting prea uşor fiind
ecranate de substanţa organică.
Componentul autigen granular este reprezentat prin glauconit, destul de frecvent,
uneori cca. 15% şi pirită, mai puţin frecventă.
Componentul alogen, siliciclastic (cca. 5–15%) este dispus fie uniform în masa
de opal, fie apare concentrat local, ca lentile, fie se dispune în lamine ce alternează cu
laminele de silice. Este reprezentat prin granoclaste de cuarţ rulat şi subrulat cu
diametrul Φ = 385 μm, din cuarţ angular şi subangular, rar feldspat (microclin
Φ = 77 μm), un element litic cuarţitic (Φ = 154 μm) şi de şisturi verzi (Φ = 500 μm) şi
accidental minerale grele: rutil, zircon.
Conţinutul mai ridicat de elemente alogene siliciclastice din aceste roci ca şi
prezenţa opalului brun, cu diatomee, ca ciment local în gresia de Kliwa stabilesc
termenii unei tranziţii de la cuarţarenitele tip Kliwa, la silicolitele stratificate.
Formula mineralogică a acestor roci este opal ± minerale argiloase + material
epiclastic, iar proiecţia sa în triunghiurile de sistematică şi nomenclatură a silicolitelor
(Anastasiu, 1988): silicolit-vulcanoclastite-epiclastite, sau silicolit-argilă-epiclastite
plasează acest tip de rocă în categoria unor roci hibride de tipul gaize-diatomit.
Compoziţia chimică (Papiu, 1960): SiO2 = 75,94%, Al2O3 = 8,45%, Fe2O3 = 2,89%,
FeO = 0,11%, H2O = 10,55%.
Structura este depoziţională, stratificat paralelă, laminitică şi rareori, stratificaţia
este oblică.
b. Menilite stratificate
Mezoscopic. În această grupă se include un ansamblu larg de roci foarte fine,

de culoare bej-gălbuie, bej-cafenie, mate, cu aspect pământos, compacte, cu spărtură
neregulată până la subconcoidală. Sunt uşoare, poroase, iar pe suprafeţele expuse au
culoarea albă. Prin lovire cu ciocanul degajă miros de bitumen. Structura este
depoziţională, la mezoscară microstratificată, iar la microscară, laminitică.
Microscopic. Se evidenţiază în mod caracteristic, constant, la prima vedere, o
masă gălbuie, mai rar incoloră, străbătută de filme onduloase gălbui-brune, pseudo-
paralele, de substanţă organică. Ca elemente figurate în această masă se disting fie
granoclaste de cuarţ, fie şarduri de sticlă vulcanică, incoloră, transparentă, fie organisme
silicioase: diatomee şi spiculi de spongieri.
Componenţi autigeni. Opal nediferenţiat (indice de refracţie n = 1,47), izotrop,
cu pete şi/sau lamine brune, pseudo-paralele, de substanţă organică. Se constată uneori,
225
la nicolii în cruce, că în această masă amorfă se separă minerale aciculare, birefringente

care indică participarea mineralelor argiloase la constituţia masei de bază.
Componenţi autigeni granulari. Apare glauconit ca peloide, rar diseminate
(Φ = 0,0713–0,1085 mm), în proporţie de 1–2 până la 5% în unele probe. Într-o altă
probă se constată că filmele brune de substanţă organică ocolesc peloidele de glauconit.
Componente biosilicioase. Reprezintă un element esenţial al rocilor silicolitice.
Organismele silicioase – diatomeele care, uneori, ele însăşi formează roci, în acest caz
participă în proporţii variabile.
Se recunosc, în masa de bază, exemplare bine conservate de diatomee centrice:
Actinocyclus Ralf, Coscinodiscus sp., Archaeimonax sp., Claviger Grunow,
Stephanodiscus sp., şi mai rar penate: Melosira sp. etc. Asociaţia reprezintă un amestec
de forme marine cu forme de apă dulce, caracteristic orizontului menilitelor superioare.
Participarea lor la alcătuirea masei de bază este probabil mult mai mare decât se
poate recunoaşte la microscop, aceasta datorită compactizării şi diagenezei care
afectează aceste organisme delicate.
3.3.1.3. Silicolite (menilite) nodulare
În cadrul profilului descris au fost observate concreţiuni negre lucioase atât în

cuarţarenitul de tip Kliwa cât şi în menilitele stratificate.
Mezoscopic. Sunt roci compacte, casante, cu luciu de smoală, cu contacte nete
faţă de roca gazdă. Sunt concentrate la un moment dat de-a lungul unui plan de
stratificaţie şi fuzionate dau aspectul unui strat continuu.
Microscopic. În secţiuni subţiri, roca apare constituită dintr-o masă de opal
transparent, incolor, remobilizat care trece la roca gazdă, silicolitul laminitic cu
diatomee şi substanţă organică.
Termenul de „menilit” introdus în 1936 de M.G. Filipescu se referă la accidente
silicioase în mediul argilo-marnos şi este descris ca o rocă fin stratificată de opal
pigmentat cu substanţă organică, concentrată preferenţial pe planele de stratificaţie. Este
o rocă caracteristică pentru Oligocen-Miocenul inferior al Carpaţilor Orientali încât
poate fi considerată drept un litotip, iar cu un conţinut de substanţă organică ce poate
ajunge până la 17%, a fost considerată rocă generatoare de petrol.
3.3.1.4. Hialoclastite (Tuful de Falcău)
Ultimul tip de rocă care încheie secvenţa descrisă este un nivel piroclastic,
echivalat cu Tuful de Falcău (Gr. Alexandrescu, 1984).
Mezoscopic. Este o rocă albă, uşoară, poroasă, cu filme de hidroxizi de fier. Se
disting elemente de minerale mafice dispersate (probabil biotit).
Microscopic. Componentul vitros predominant se prezintă ca şarduri de sticlă
incoloră, cu structură bacilară dispuse într-o masă de pulbere de sticlă argilizată.
Indicele de refracţie al sticlei este cuprins între valorile 1,500–1,511, indică o sticlă de
compoziţie acidă. Cristaloclastele, cuarţ şi biotit pledează pentru un tuf de compoziţie
dacitic.
Componentul epiclastic. Litoclaste microcuarţitice şi lamele de muscovit
intervin în proporţie de cca. 10%.
Asociaţia silicolit–rocă vulcanică a oferit numeroase argumente în favoarea
teoriei originii vulcanogen-sedimentare a silicolitelor, fie că sunt un produs direct
226
asociat vulcanismului, fie indirect prin dezvoltarea planctonului favorizată de

vulcanismul submarin. O cunoaştere mai detaliată a vulcanismului submarin, în ultimii
ani, a făcut ca originea vulcanogen-sedimentară a chert-urilor să fie mai puţin probabilă.
3.3.2. ASPECTE GENETICE DE ORDIN GENERAL
Aspectele petrofaciale prezentate asigură cadrul evidenţierii unor aspecte

genetice legate de acestea. Având în vedere că mediul de acumulare al
silicolitelor – lacustru sau marin – are prin caracterele sale chimice şi termodinamice,
unele trăsături restrictive, determină ca acestea să fie indicatori fideli de paleochimism
şi paleotemperatură. Factorii principali care controlează ciclul siliciului în natură sunt
sursa silicei şi precipitarea acesteia.
Sursa silicei. Cunoscute şi descrise de Ehrenberg (1854), minusculele
corpuscule silicioase de origine vegetală denumite Phytolitharia sunt recuperate în sol
după moartea plantelor. Această silice hidratată conţinută în plantele superioare terestre
reprezintă echivalentul silicei pe care planctonul silicios marin o acumulează în testurile
sale. În special viaţa (bios-ul) are facultatea de a polimeriza silicea molecularizată
dizolvată.
În cazul transportului fluviatil, materialul microclastic al phytholitelor va deveni
din ce în ce mai mic. Apa va dispersa suspensiile coloidale, le va polimeriza pentru a le
reduce la o pseudo-soluţie şi în final le va dizolva până la stadiul de veritabile soluţii
(Erhart, 1973).
Astfel, trebuie să se admită că vor fi întotdeauna şi simultan două forme de silice
disponibilă pentru silicifiere: silice monomeră, ca soluţie veritabilă şi silice coloidală, în
curs de depolimerizare.
În afară de acestea, sursa primară a silicei mai poate fi căutată în alteraţia
pedogenetică a silicaţilor de pe versanţii bazinului a căror apă de şiroire a alimentat
lacurile, în acel moment. Aşadar, silicea transportată de apă, fie ca silice monomeră
(soluţie veritabilă), fie sub formă de silice polimeră coloidală, a putut permite
dezvoltarea unei flore silicioase, în lacuri. În timpul transportului, o mare parte din
silicea polimeră provenită din phytholite şi din planctonul silicios fluvial a putut fi
depolimerizată şi a putut servi astfel, cu uşurinţă, la elaborarea testurilor diatomeelor
lacustre.
Cu excepţia datelor de laborator exacte şi verificate, solubilitatea cuarţului din
apele naturale nu este încă stabilită în mod precis datorită insolubilităţii relative a
substanţei şi vitezei foarte mici de stabilire a echilibrului dintre soluţie şi solid.
Diferenţa distinctă dintre solubilitatea silicei amorfe şi a cuarţului creează confuzii, prin
nesiguranţa în ceea ce priveşte cantitatea de silice care este prezentă ca suspensie
coloidală, un factor care tinde să ridice „valorile silicei solubile” peste cele din soluţia
reală. Astfel, silicea biogenă are solubilitatea de 120–140 ppm, cristobalitul,
25–30 ppm, iar cuarţul, 6–10 ppm. După toate experimentele şi observaţiile înregistrate
se pare că la ora actuală solubilitatea silicei amorfe este de 10–20 ori mai mare decât cea
a cuarţului. Cuarţul nu este uşor solubil şi este recunoscut ca fiind foarte lent în
atingerea valorilor de echilibru a soluţiei.
Precipit area silicei. În ceea ce priveşte influenţa pH-ului, se constată că
solubilitatea creşte la un pH = 9 ajungând ca la pH = 11, să atingă valori de 5.000 ppm.
În medii foarte localizate, valorile pH-ului se pot apropia de asemenea magnitudini.
Acolo unde edificiul algal este dezvoltat pe sedimente carbonatice expuse în mod
227
periodic atmosferei, apele interstiţiale ating valori ridicate; în aceste ape, concentraţia
silicei poate fi excepţional de mare. Este posibil ca apele din sediment conţinând silice,
fin dispersată să devină saturate cu silice. Migraţia unor asemenea ape în lacurile unde
apar ioni de Na+ sau concentraţii ridicate de CO2 poate conduce la precipitare.
Lucrarea experimentală a lui Lovering şi Patten (1962) demonstrează că soluţii
acide reci suprasaturate cu silice ar putea, în contact cu calcarele şi dolomitele să
formeze CO2 şi să precipite silice. O soluţie neutră rece, suprasaturată cu silice dar
lipsită de ioni de Na+ ar putea să fie capabilă de deplasare la distanţe mari prin roci
carbonatice până când să ia contact cu CO2 sau ioni de Na+, punct în care silicea ar
putea să precipite (Anastasiu, 1988).
O altă condiţie care să permită precipitarea silicei, după cum arată analizele lui
Bien et al. (1962), se datorează electroliţilor care determină ca silicea să fie absorbită la
suprafaţa particulelor organice şi de aici facilitatea precipitării silicei cu asemenea
particule anorganice şi în felul acesta are loc una din cele mai importante căi de
evacuare a silicei dizolvate.
Sub interfaţa depoziţională sistemul închis oferă o ocazie favorabilă de a ajunge
la echilibru cu materialul silicios încorporat în depozit; concentrarea silicei dizolvate din
fluidele interstiţiale în sedimentele marine necimentate tinde să crească cu adâncimea.
Asemenea valori sunt în exces considerabil faţă de solubilitatea cuarţului, dar mai mici
decât cele pentru silicea amorfă (Emery şi Rittenberg, 1952). Numeroşi autori şi-au
exprimat părerea că valorile scăzute ale silicei (4–5 ppm) din mări sunt datorate
extracţiei acesteia de către organisme (Siever, 1957), deci apele sunt subsaturate.
Principalele organisme, radiolarii (zooplancton marin, cu un interval de apariţie
din Cambrian şi până astăzi), diatomeele (fitoplancton marin şi ne-marin, Cambrian –
Actual) şi spiculii de spongieri (marini şi ne-marini, Cambrian – Actual) sunt constituite
din silice opalină, varietatea amorfă conţinând 10% apă.
Fig. 3.61. Afloriment al menilitelor superioare (= Formaţiunea de Starchiojd) de vârstă miocenă din
faciesul extern al Unităţii de Tarcău, structura Valea Lupului – Mlăjet, versantul drept al văii Buzăului.
228
Fig. 3.62. Praguri în albia văii Buzăului formate pe menilitele superioare (= Formaţiunea de
Starchiojd) ale Miocenului din faciesul extern al Unităţii de Tarcău, structura Valea Lupului – Mlăjet.
Fig. 3.63. Pachet de menilite superioare (= Formaţiunea de Starchiojd) de vârstă miocenă

din faciesul extern al Unităţii de Tarcău, sub puntea peste valea Buzăului de la Mlăjet.
229
Fig. 3.64. Ritmuri în menilitele superioare de sub puntea peste valea Buzăului de la Mlăjet.
Fig. 3.65. Pachetul median din aflorimentul de menilite superioare din Miocenul faciesului
extern al Unităţii de Tarcău de la Mlăjet, versantul stâng al văii Buzăului.
230
Fig. 3.66. Ritmuri în pachetul median din aflorimentul de menilite superioare din Miocenul faciesului
extern al Unităţii de Tarcău de la Mlăjet, versantul stâng al văii Buzăului (detaliu fig. 3.65).
Fig. 3.67. Ritmuri în pachetul median din aflorimentul de menilite superioare din Miocenul faciesului
extern al Unităţii de Tarcău de la Mlăjet, versantul stâng al văii Buzăului (detaliu fig. 3.65).
231
Fig. 3.68. Ritmuri ciclice în pachetul superior al menilitelor superioare

(Formaţiunea de Starchiojd) în aflorimentul de la Valea Lupului – Mlăjet
(sub punte), versantul stâng al văii Buzăului.
Fig. 3.69. Ritmuri în pachetul superior al menilitelor superioare din Miocenul

faciesului extern al Unităţii de Tarcău, afloriment în versantul stâng al văii
Buzăului, structura Valea Lupului – Mlăjet (detaliu fig. 3.68).
232


233
3.4. NISIPURILE CUARŢOASE DE PE VALEA

SIBICIULUI – COLŢI – ALUNIŞ
În acest perimetru în cadrul Formaţiunii gresiei superioare de Kliwa au fost

identificate mai multe nivele de nisipuri cuarţoase cu dezvoltare considerabilă şi care
prezintă interes economic (după Momea Gh., Momea Lucia, 1991).
Sectorul Faţa Bodii – Rogoz. În acest sector au fost urmărite mai multe pachete
de nisipuri cuarţoase. Astfel, începând din apropierea văii Sibiciului spre dealul
Drăganului pot fi remarcate mai multe nivele. Stratele prezintă înclinări cuprinse între
50–65º.
Nivelul 1 poate fi urmărit din versantul stâng al pârâului Cătălinei până în zona
alunecării de teren de la vest de Faţa Bodii, pe o distanţă de cca. 400 m. Stratul apare
bine deschis pe cei trei torenţi din zona Faţa Bodii. Pe torentul mijlociu, nisipurile au
fost dezvelite în urme unei derocări. Pe o grosime de 30 m au fost puse în evidenţă
nisipuri cuarţoase, fin granulare, albe şi alb-cenuşii, uneori cu zone ruginii în bancuri de
3–5 m. Acestea sunt separate de pachete sterile constituite dintr-o alternanţă ritmică de
gresii cuarţoase cimentate alb-cenuşii şi lutite foioase, chiar disodiliforme, brun-
negricioase. La 8 m deasupra limitei inferioare a nivelului de nisipuri se intercalează un
pachet steril de 1–1,5 m. Culcuşul nivelului 1 este constituit din gresii cuarţoase
cimentate şi menilite.
Nivelul 2 situat la o distanţă stratigrafică de cca. 25 m de primul nivel, apare
bine deschis în pâraiele din Faţa Bodii şi în firul pârâului Drăganului, putând fi urmărit
direcţional pe 700 m. În cuprinsul nivelului au fost amplasate 2 derocări. Grosimea
totală a nivelului 2 este de 38 m. În cadrul nivelului 2 se dezvoltă următoarea succesiune
litologică: în bază, un pachet de nisipuri gros de 8 m, o intercalaţie sterilă de cca. 1,5 m,
partea superioară a nivelului fiind formată din nisipuri în bancuri de 5–8 m separate de
intercalaţii sterile lutitice, foioase şi disodiliforme, cu grosimi centimetrice şi
decimetrice.
Nivelul 3 este situat la 5–8 m distanţă stratigrafică de precedentul, are
grosimea de 5 m şi se prezintă compact, fără separaţii lutitice. Se poate observa atât în
firul pâraielor de la Faţa Bodii, cât şi în pârâul Drăganului.
Nivelul 4 se află la 5 m distanţă stratigrafică de nivelul 3 şi are grosimi de
5–7 m. El poate fi urmărit în firul aceloraşi pâraie.
Nivelul 5 are grosimi variabile: 4 m la Faţa Bodii şi 3,5 m în versanţii pârâului
Drăganului. Nu prezintă intercalaţii sterile.
Nivelul 6 cu grosimea de 4 m este despărţit de precedentul printr-o intercalaţie
sterilă cu grosimea de 6–7 m.
Următoarele nivele aflorează numai în versanţii pârâului Drăganului. Dintre
acestea prezintă importanţă nivelele 7 şi 10, cu grosimi de cca. 10 m fiecare, fiind
separate de o intercalaţie preponderent sterilă, groasă de 12 m, în care se găsesc
cantonate nivelele 8 şi 9 de nisipuri, cu grosime de 1,5 şi respectiv 3 m.
Sectorul pârâul Sărăţel – pârâul Brusturiş. În acest sector, în cadrul solzului
dealul Prisaca – pârâul bisericii se pot urmări două nivele de nisipuri.
Nivelul vest ic apare între dealul Prisaca şi pârâul Cărăbuş, imediat la nord-est
de vârful dealului Prisaca. Este constituit din pachete metrice de nisipuri, cu separaţii
consolidate de gresii şi lutite, care totalizează 15 m. În porţiunea cuprinsă între pârâul
Bisericii şi pârâul Cărăbuş se dezvoltă bancuri masive de nisipuri de 5–10 m cu rare
234
separaţii de lutite, neînsemnate cantitativ. Grosimea totală a nivelului depăşeşte 40 m.

Stratele prezintă înclinări de 30–45º.
Nivelul est ic se situează la o distanţă de 175–200 m nord-est de nivelul vestic.
El apare bine deschis în versantul drept al pârâului Sărăţel, unde are o grosime de
12–15 m. În continuare se urmăreşte în zona Plopiş până la obârşia pârâului Cărăbuş. În
aceste puncte nivelul are o grosime de 15–18 m, iar intercalaţiile lutitice prezintă
grosimi centimetrice şi decimetrice. Stratele prezintă înclinări de 38–50º.
Sectorul dintre dealul Burduşoaia şi obârşia pârâului Comarnici. Pe o
distanţă de cca. 8 km, în cadrul solzului pârâul Puturos – pârâul Păcurii – pârâul Sărăţel
– pârâul Izvorul Godeanului – pârâul Ruginos – pârâul Comarnici, se urmăresc două
nivele de nisipuri cuarţoase alb-cenuşii, fin granulare, deosebit de omogene chimic şi
granulometric, cu grosimi care prezintă importanţă economică. Nivelele apar pe
suprafaţa vestică a dealului Burduşoaia şi în versantul drept al văii Sibiciului se
urmăresc pachete de nisipuri cuarţoase, care au o grosime totală de 28 m. Tot aici, apar
intercalaţii de 1–3 m de lutite disodiliforme, în alternanţă cu gresii de Kliwa
consolidate. Stratele prezintă înclinări de 35–45º.
Fig. 3.72. Afloriment de nisipuri cuarţoase în versanţii pârâului Izvorul Godeanului

(273 A – număr probă) (după Momea Gh., Momea Lucia, 1991).
Sectorul dintre pârâul Puturos şi pârâul Fulgoiu. În acest sector se întâlnesc

două nivele de nisipuri.
Nivelul infer ior apare bine deschis în versantul drept al unui afluent dreapta
al pârâului Puturos. Pe o grosime stratigrafică de 25 m apar pachete de nisipuri cu
grosimi de 5–10 m separate prin nivele centimetrice şi decimetrice de lutite foioase şi
disodile. Nisipurile se urmăresc pe direcţie pe cca. 350 m.
Nivelul super ior situat stratigrafic la 23–25 m deasupra nivelului inferior,
apare deschis în ambii versanţi ai pârâului Puturos pe 30–40 m. Aici se dezvoltă pachete
masive de 4–10 m separate de nivele decimetrice de disodile şi gresii. Se remarcă faptul
235
că la partea superioară a nivelului predomină pachetele de gresii cuarţoase consolidate.

Din baza nivelului a fost recoltată pe o lungime de 10 m o probă brazdă.
Sectorul dintre pârâul Fulgoiu şi pârâul Dulce. Aici se poate urmări un singur
nivel de nisipuri.
În versantul stâng al pârâului Fulgoiu, nisipurile au fost parţial dezvelite printr-o
derocare, care a pus în evidenţă două pachete de nisipuri cu grosimi de 15 m separate de
un pachet de gresii şi menilite în grosime de 2,5 m. Nisipurile formează o mică cută
sinclinală, în acoperiş predominând bancuri decimetrice de gresii de Kliwa. Din
pachetele de nisipuri cuarţoase au fost recoltate mai multe probe pentru analize chimice
şi granulometrice.
În versantul stâng al pârâului Dulce se înregistrează cea mai însemnată apariţie
de nisipuri cuarţoase din sectorul amintit. Parţial, nisipurile au fost puse în evidenţă prin
derocare. Sunt prezente pachete de nisipuri cu grosimi cuprinse între 2–12 m cu
intercalaţii decimetrice de lutite foioase, uneori disodile.
Grosimea totală a complexului de nisipuri + intercalaţii depăşeşte 50 m. Se
observă că în treimea superioară a coloanei există o zonă acoperită de 13 m, care
reprezintă o grosime stratigrafică de cca. 8 m. Nisipurile formează aici pachete masive
care par să depăşească 10 m. Din aceste nivele au fost recoltate mai multe probe brazdă.
Sectorul dintre pârâul Dulce şi dealul Goşi. În acest sector se pot urmări două
nivele de nisipuri cuarţoase.
Nivelul infer ior are o dezvoltare redusă în versantul drept al pârâului Sărăţel
unde se prezintă în pachete masive, cu grosimi ce depăşesc 5 m şi care are o grosime de
cca. 12–15 m.
Nivelul super ior aflorează în versanţii unui afluent stânga al pârâului Sărăţel.
Deasupra unor pachete de gresii cuarţoase cimentate în alternanţă cu lutite foioase, se
dispun pachete masive de nisipuri cuarţoase albe, fine, în grosime totală de 25 m.
Din cele două nivele au fost recoltate câte o probă brazdă.
În versanţii pârâului Godeanului se observă continuarea nivelului superior de
nisipuri cuarţoase. Aici aflorează pachete masive ce pot depăşi 10 m grosime. Grosimea
totală este greu de apreciat deoarece nu se observă nici culcuşul, nici acoperişul
nivelului de nisipuri cuarţoase. Din partea mediană a succesiunii, din 4 pachete
succesive de nisipuri, fiecare cu grosimea de 8–10 m au fost recoltate mai multe probe
brazdă. În acest sector nisipurile se urmăresc direcţional pe cca. 1200 m.
Sectorul pârâul Brusturiş – pârâul Sămărelul. Aici se poate urmări un singur
nivel de nisipuri cuarţoase, aproape continuu, direcţional pe 1300 m, în care aflorează
pachete masive, care depăşesc 10 m grosime. Intercalaţiile sterile au grosimi
neînsemnate.
În firul şi versanţii pârâului Ruginos au fost pachete de nisipuri ce depăşesc
15 m grosime. În versanţii unui pârâu afluent stânga al văii Sibiciului, într-o zonă situată
la cca. 250 m nord-est din obârşia pârâului Ruginos, nisipurile împreună cu intercalaţiile
grezo-argiloase depăşesc grosimea de 125 m.
În versanţii pârâului Sărmărel, nivelul de nisipuri cuarţoase prezintă o grosime
totală de 30 m. Nu se observă culcuşul iar în acoperiş apar bancuri decimetrice de gresii
de Kliwa cu separaţii de disodile. Din baza şi partea mediană a nivelului de nisipuri au
fost recoltate probe brazdă din pachetele cele mai groase.
Sectorul pârâul Comarnici. Acest sector se află la extremitatea nord-estică a
zonei de apariţie a depozitelor Formaţiunii gresiei superioare de Kliwa în perimetrul
studiat. În zona de obârşie a acestui pârâu, nivelul cu nisipuri cuarţoase are aproximativ
236
aceeaşi componenţă litologică ca nisipurile din aflorimentul din versantul drept al

pârâului Dulce. Aici se întâlnesc pachete masive de nisipuri cu grosimi de 4–20 m,
grosimea totală împreună cu intercalaţiile sterile fiind de cca. 50 m. În acoperiş se
observă o intercalaţie sterilă cu grosimea de 10 m, peste care aflorează un nou pachet de
nisipuri cuarţoase cu grosimea de 12 m. Din acest pachet de nisipuri cuarţoase au fost
recoltate mai multe probe.
Fig. 3.73. Aflorimente de nisipuri cuarţoase în versantul drept al pârâului Comarnici

(703 A – număr probă) (după Momea Gh., Momea Lucia, 1991).
Sectorul Fişici. În sectorul Fişici, nisipurile se întâlnesc în ambii versanţi ai

pârâului Gârla Fişicilor, la cca. 250 m amonte de confluenţa cu pârâul Găvănele.
Complexul nisipos (util + steril) are o grosime totală de 35 m şi este constituit din
pachete de mai mulţi metri grosime de nisipuri cuarţoase, fin granulare, alb-cenuşii.
Pachetul median are cca. 8 m grosime. Pachetele de nisipuri sunt separate de pachete
decimetrice de argile disodiliforme şi argile negricioase stratificate centimetric.
În continuare, către sud-vest, nisipurile se urmăresc direcţional, pe cca. 800 m, în firul şi
versanţii unui torent afluent dreapta al pârâului Gârla Fişicilor. La obârşia torentului,
întregul complex (nisipuri + intercalaţii) prezintă o grosime totală de cca. 70 m.
237
Fig. 3.74. Aflorimente de nisipuri cuarţoase în versanţii unui pârâu afluent

pe dreapta al pârâului Gârla Fişicilor(după Momea Gh. ,Momea Lucia, 1991).
Tabelul nr. 6. Compoziţia chimică a probelor de nisip brut.

Nr. SiO2 Al2O3 Fe2O3 CaO MgO Na2O K2O TiO2 P.C.
probă
1 93,56 0,85 0,25 2,24 0,48 1,85 0,30 0 0,81
2 91,28 1,02 0,53 2,95 0,41 1,80 0,67 0 1,29
3 92,80 1,30 0,50 1,96 0,46 1,05 0,50 0 1,00
4 94,18 1,88 0,32 1,92 0,35 0,32 0,12 0 0,43
5 91,90 2,00 0,32 2,24 0,30 1,95 0,37 0 0,58
6 92,04 2,83 0,37 1,08 0,43 0,45 1,83 0 1,04
7 92,70 1,80 0,50 1,06 0,31 0,48 1,70 0 1,04
8 92,10 1,46 0,44 1,07 0,38 0,48 2,25 0 1,64
9 92,85 0,93 0,47 1,10 0,50 0,63 1,83 0,06 1,18
10 93,58 1,70 0,40 1,10 0,36 0,45 1,13 0 0,80
11 92,30 1,77 0,53 1,08 0,41 0,53 1,83 0,06 1,32
12 92,10 1,46 0,44 1,07 0,38 0,48 2,25 0 1,64
13 92,60 1,80 0,37 1,10 0,30 0,90 1,75 0,06 0,68
14 93,41 1,70 0,23 1,12 0,35 0,53 1,45 0 0,78
15 94,06 1,10 0,70 0,25 0 0,21 1,95 1,15 0,56
16 94,22 0,32 0,56 0,32 0 0,25 2,17 1,42 0,74
17 93,84 0,46 0,56 0,24 0 0,31 2,37 1,20 0,78
238
Tabelul nr. 7. Compoziţia chimică a probelor de nisip spălat cu HCl.

probă
1 96,16 0,63 0,17 0,30 0,30 0,90 0,03 0 0,32
2 96,32 1,00 0,16 0,28 0,28 0,68 0,02 0 0,14
3 96,30 0,99 0,21 0,30 0,30 0,12 0,02 0 0,19
4 96,84 1,10 0,20 0,28 0,28 0,11 0,02 0 0,10
5 96,86 0,95 0,20 0,30 0,30 0,03 0,02 0 1,12
6 95,60 0,93 0,07 0,15 0,15 0,28 0,70 0 0,30
7 96,70 0,82 0,04 0,16 0,16 0,21 0,33 0 0,46
8 93,20 0,80 0,06 0,10 0,10 0,28 1,53 0 0,45
9 98,75 0,58 0,11 0,16 0,16 0,40 0,50 0 0,34
10 97,02 0,66 0,04 0,15 0,15 0,26 0,45 0 0,23
11 96,50 0,63 0,07 0,16 0,16 0,55 1,13 0 0,46
12 96,20 0,80 0,06 0,16 0,16 0,28 1,53 0 0,45
13 96,00 0,40 0,06 0,15 0,15 0,40 0,50 0 0,37
14 96,90 0,65 0,06 0,21 0,21 0,18 0,53 0 0,21
15 96,80 0,14 0,46 0 0 0,06 1,32 1,01 -
16 96,82 0,17 0,10 0 0 0,03 1,75 0,92 0,24
17 97,88 0,16 0,30 0 0 0,06 0,97 0,60 0,36
Tabelul nr. 8. Compoziţia chimică a probelor de nisip spălat cu apă.

probă
1 94,80 0,84 0,21 2,10 0,35 1,50 0,12 0 0,40
2 95,20 1,13 0,17 2,32 0,38 0,98 0,00 0 0,30
3 95,20 0,76 0,34 1,78 0,36 0,62 0,15 0 0,20
4 95,80 1,25 0,24 1,70 0,28 0,12 0,05 0 0,25
5 96,63 1,81 0,83 0,30 0,05 0,25 0,25 0 0,22
6 95,42 1,61 0,19 0,85 0,18 0,33 0,83 0 0,50
7 95,18 0,90 0,32 0,88 0,25 0,33 0,83 0 0,62
8 95,02 0,95 0,20 0,85 0,23 0,38 1,087 0 0,58
9 95,72 0,79 0,16 1,02 0,21 0,48 0,70 0 0,48
10 96,14 0,81 0,19 0,95 0,18 0,33 0,63 0 0,46
11 95,70 0,72 0,13 0,93 0,20 0,43 1,45 0 0,54
12 95,02 0,95 0,20 0,85 0,23 0,38 1,87 0 0,58
13 95,40 0,90 0,21 0,93 0,21 0,03 0,75 0 0,49
14 95,78 0,97 0,13 0,90 0,30 0,36 0,75 0 0,34
15 96,60 0,16 0,60 0,25 0 0,20 1,70 0,87 0,46
16 96,40 0,20 0,20 0,15 0 0,17 2,05 1,00 0,56
17 97,14 0,20 0,30 0,22 0 0,28 1,30 0,80 0,32
239
3.4.1. CONCLUZII
Studiile geologice executate în cadrul perimetrului Valea Sibiciului–Colţi–

Aluniş au permis o serie de separaţii litologice cu caracter stratonomic, care au urmărit
extinderea complexelor şi nivelelor principale de nisipuri cuarţoase.
Nisipurile cuarţoase aflorează în cadrul Formaţiunii gresiei superioare de Kliwa.
Au fost conturate mai multe nivele grupate în câteva sectoare.
În sectorul Faţa Bodii – pârâul Brusturiş, nivelul vestic are grosimi de 15–40 m,
iar nivelul estic de 15–18 m. Ele au fost urmărite direcţional pe cca. 500 m.
În sectorul dealul Burduşoaia – obârşia pârâului Comarnici, pe o distanţă de
8 km, se urmăresc 1–2 nivele cu grosimi cuprinse între 15 şi 50 m.
În sectorul Fişici, nivelul principal are grosimea de cca. 35 m.
Interpretarea datelor obţinute în urma analizelor granulometrice indică un grad
de sortare bun, cu predominarea granulelor fine.
Principalii parametri chimici (SiO2 şi Fe2O3) conţinuţi în probele tratate cu HCl
înregistrează valori diferite în probele recoltate din lucrările miniere faţă de cele
prelevate din aflorimente. Conţinutul în TiO2 este redus, lipsind, în general, în
majoritatea probelor.
În sectoarele conturate, au fost estimate rezerve de nisipuri cuarţoase de
4.000.000 m3. În majoritatea sectoarelor, accesul este favorabil.
Standardele indică pentru nisipurile cuarţoase din sectoarele conturate
următoarele posibilităţi de utilizare: în industria sticlei (geam şlefuit semicristal, geam
tras, ambalaje de sticlă albă, semialbă şi colorate fabricate la maşini automate sau
manual), în industria metalurgică la confecţionarea formelor de turnare, în industria
materialelor de construcţii pentru betoane celulare autoclavizate şi în alte domenii
(filtrarea apei, încercarea cimenturilor).
Fig. 3.75. Arenite de tip Kliwa inferior în versantul stâng al pârâului Colţi.
240
Fig. 3.76. Arenite de tip Kliwa superior pe versantul stâng al primului

afluent pe stânga al pârâului Sibiciu.
Fig. 3.77. Afloriment în arenite de tip Kliwa superior la Aluniş.
241
Fig. 3.78. Structuri sinclinale în arenitele de tip Kliwa superior din Coasta Rogozului.
Fig. 3.79. Afloriment în Formaţiunea gresiei de Kliwa superioară din Dealul Burduşoaia.
242
Fig. 3.80. Structuri de suprasarcină (load-casts) în arenite de tip Kliwa superior.

Afloriment în versantul drept al pârâului Sibiciu.
Fig. 3.81. Aşezările rupestre de la Aluniş–Nucu săpate în arenite tip Kliwa.
243
3.4.2. AŞEZĂRILE RUPESTRE DE LA ALUNIŞ–NUCU
Caracterul friabil al gresiei de Kliwa a facilitat săparea unor grote locuibile, adevărate
aşezări rupestre a căror existenţă ne trimite în trecutul îndepărtat al istoriei noastre.
Amplasate în zona curburii Carpatice în locuri ce încântă ochiul vizitatorului, în culmile
muntoase ale Zboiului, Martiriei şi Crucii Spătarului, ele au servit cândva ca lăcaşuri de cult sau
locuinţe monahale din perioada paleocreştină. Multitudinea lor într-un spaţiu restrâns a impus
compararea acestei zone cu Muntele Sfânt putând fi denumită „Athosul Românesc”.
Întrucât fiecare dintre aceste aşezări reprezintă un unicat, ele pot fi grupate după
perioadele în care au fost săpate şi locuite, în patru categorii. Din prima categorie face parte una
singură, „Fundul Peşterii” sau „Peştera” cea mai veche şi cea mai importantă din punct de
vedere istoric, ea fiind amenajată şi locuită în secolele VI–IV î.e.n. şi refolosită în feudalismul
timpuriu. Pe pereţii acesteia se află incizate săbii scurte de tip „akinakes” folosite de sciţi şi
perşi. În a doua categorie se încadrează acele aşezări rupestre ce au fost săpate în secolele III–VI
e.n., mai multe la număr şi anume: Peştera lui Iosif, Piatra Îngăurită, Dionisie Torcătorul, Gaura
Tătarilor precum şi complexul rupestru Aluniş, format dintr-o bisericuţă şi două chilii, dintre
care una cu dimensiuni mai mari. A treia categorie este reprezentată de cele a căror vârstă nu
poate fi coborâtă sub secolul al XIII-lea din lipsa unor elemente sigure de datare, dar menţionate
în diverse documente ce le atestă existenţa şi folosirea ca lăcaşuri de cult până la sfârşitul
secolului al XIX-lea (Motnău, Sf. Gheorghe, Găvanele sau Găvanu). Cea de-a patra categorie
de aşezări rupestre o formează acele aşezări descrise de învăţătorii satelor Aluniş, Nucu şi Colţii
de Jos şi transmise lui Alexandru Odobescu şi Bazil Iorgulescu în anii 1871 şi respectiv 1892.
Ele nu pot fi datate în prezent, orice indiciu fiind distrus parţial sau în totalitate de agenţii
naturali sau de către om. Sunt aşezări săpate dar şi peşteri naturale amenajate pentru a fi locuite.
Din această categorie fac parte Agatonul Vechi, Ghereta, Căsoaia, şi cele 4 aşezări din
complexul rupestru Aluniş.
Complexul rupestru Aluniş se află situat la poalele Vârfului Zboiul, în satul cu acelaşi
nume, la 6 km nord de localitatea Colţi. Bisericuţa săpată în piatră de ciobanii Vlad şi Simion la
1277 este atestată documentar la 1352 şi este folosită şi astăzi ca lăcaş de cult.
Fundul Peşterii este parte componentă a aşezărilor din complexul Nucu, situată la 2 km
faţă de satul Nucu la sud est de Poiana Cozanei, amenajată şi locuită în secolele VI–IV î.e.n.
Dionisie Torcătorul este o locuinţă săpată într-o stâncă izolată în Poiana Cozanei la
150 m de „Fundul Peşterii”. Accesul în încăpere se face pe latura sudică a stâncii pe o scară din
lemn.
Peştera lui Iosif sau Bisericuţa lui Iosif este un lăcaş de cult săpat în acelaşi masiv
muntos cu Peştera lui Dionisie Torcătorul la 1 km distanţă de aceasta. Deasupra intrării se află
incizat un peşte reprezentând simbolul Paleocreştin.
Agatonul Nou este un schit rupestru atestat documentar la 1587, situat în vecinătatea
Agatonului Vechi cu foarte multe înscrisuri din diferite perioade printre care un pomelnic în
altar care începe cu numele domnitorului Neagoe Basarab.
Fundătura este menţionat în foarte multe documente ca schit săpat într-o stâncă izolată
în poiana de la poalele Culmii Spătarului.
244
Fig. 3.82. Aşezările rupestre de la Aluniş–Nucu: 1 – Complexul rupestru Aluniş; 2 – Fundul

Peşterii; 3 – Dionisie Torcătorul; 4 – Peştera (Bisericuţa) lui Iosif; 5 – Poiana Cozanei.
245
Fig. 3.83. Aşezările rupestre de la Aluniş–Nucu: 5 – Poiana Cozanei; 6 – Agatonul Nou.
246
3.5. CHIHLIMBARUL ŞI ALTE RESURSE GEMOLOGICE

3.5.1. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA GEMELOR
Gemologia este ramura mineralogiei care se ocupă cu studiul pietrelor nobile

(pietre preţioase, fine şi ornamentale) care sunt preponderent de geneză anorganică. În
categoria pietrelor folosite ca podoabă sau în artă se includ şi minerale sau produse
organice precum chihlimbarul, gagatul, perlele, coralii, fildeşul, bagaua şi chiar roci
cum ar fi obsidianul, onixul calcaros, agalmatolitul, gipsul etc.
Gemologia ca ştiinţă a gemelor are în vedere descoperirea, caracterizarea,
determinarea şi expertizarea acestora, dar în acelaşi timp se referă şi la arta de
prelucrare precum şi la înţelegerea mai bună a elementelor frumuseţii. Pornind de la
constatarea practică că unele minerale sau roci cu aspecte macroscopice, obişnuite sau
banale, capătă prin prelucrare, şlefuire sau lustruire, aspecte estetice deosebite, se va
încerca prezentarea (inspirată îndeosebi din lucrările prof. Virgil Ghiurcă de la
Universitatea din Cluj-Napoca) câtorva din resursele gemologice ale judeţului Buzău.
În evaluarea resurselor gemologice ale unui teritoriu se ţine cont de: stadiul
cunoaşterii geologice, datele de prospecţiune gemologică, potenţialul formaţiunilor
geologice generatoare sau deţinătoare de minerale cu calităţi de geme, oferite de cele
trei domenii petrografice (magmatic, metamorfic, sedimentar) ce alcătuiesc scoarţa
terestră.
Actualmente la categoria mineralelor geme se încadrează peste 1500 de minerale
anorganice şi organice, la care se adaugă unele secreţii animale sau vegetale şi chiar
unele varietăţi de roci.
3.5.2. ISTORIC
După consemnările prof. V. Ghiurcă, în documentele istorice, chihlimbarul din

România este pomenit într-un hrisov din anul 1578, când Domnul Mihnea Vodă şi soţia
sa Doamna Neaga, vizitând biserica construită (în sec. IV–V e.n.) în cătunul Aluniş
(aparţinând comunei Colţi), înzestrează localitatea cu pământ pe care se află multe
„cioburi” de chihlimbar de o rară frumuseţe. Stânca în care este săpată bazilica
paleocreştină aparţine Formaţiunii gresiei superioare de Kliwa purtătoare, alături de
Formaţiunea gresiei inferioare de Kliwa, de noduli de chihlimbar.
Apariţia chihlimbarului în zona Munţilor Buzăului era probabil cunoscută încă
din epoci preistorice. În acele vremuri nodulii de chihlimbar erau colectaţi din
aluviunile pâraielor ca elemente remaniate în urma proceselor de alterare–dezagregare
care îi eliberau din roca de origine.
Primele începuturi ale exploatării chihlimbarului prin şanţuri, puţuri şi galerii
rudimentare au fost executate la Colţi, în locul numit Faţa Budei, între anii 1828–1834,
în urme aplicării regulamentelor organice de către generalul Kiseleff, ca urmare a
tratatului de la Adrianopol (1829). După 1865, exploatările din zonă erau dirijate de
către subprefecţii judeţului.
Primele relatări scrise datorate unui geolog român sunt cele ale lui
Gr. Ştefănescu (1890), care în cursurile sale aminteşte de chihlimbarul din judeţul
Buzău.
247
În anul 1891, O. Helm efectuează studii asupra chihlimbarului din Ţările

Române în comparaţie cu cel din zona Mării Baltice, concluzionând că macroscopic şi
fizico-chimic sunt varietăţi diferite, denumite rumanit şi respectiv succinit.
C.I. Istrati, între anii 1895–1898, efectuează studii asupra chihlimbarului din
România.
Gheorghe Munteanu Murgoci (1902, 1903, 1924, 1925), elaborează teza de
docenţă (1902) intitulată „Zăcămintele succinitului din România (chihlimbarului din
România). Monografia unui mineral din ţară”, în care tratează pe larg răspândirea
acestuia în ţară. De la Murgoci au rămas referiri şi semnalări ale apariţiei chihlimbarului
în diferite judeţe dar mai ales în judeţul Buzău.
Începând din 1902, inginerul român D. Grigorescu pune bazele unei exploatări
mai ample şi organizate a chihlimbarului detectat în diverse localităţi din judeţul Buzău.
Producţia anilor 1924–1935 varia între 67 şi 130 kg/an.
O. Protescu (1937) reia problema chihlimbarului de la noi din ţară, ocupându-se
îndeosebi de geologia zăcămintelor din judeţul Buzău. În studiul său sunt menţionate
360 de iviri de chihlimbar din România. În chihlimbarul de la Colţi el descrie primele
insecte fosile: o aripă de fluture, 4–5 diptere, păianjeni, furnici, termite, ţânţari, viespi,
pureci de plante, pseudoscorpioni, phalangide, diferite tipuri de larve. Specific, au fost
determinaţi doi păianjeni, un pseudoscorpion, un purece, un dipter şi alte trei insecte. Ca
resturi vegetale se menţionează licheni, sferule de polen,frunze aciculare de conifere.
Până în 1945, exploatarea s-a efectuat de către diverşi întreprinzători,
prelucrarea chihlimbarului (prin şlefuire cu gips) făcându-se îndeosebi de localnici sau
în ateliere de la Buzău, Ploieşti, Bucureşti, Mănăstirea Ciolanu.
După 1945, odată cu instaurarea regimului totalitar impus de sovietici,
exploatarea chihlimbarului este interzisă localnicilor. Pe durata regimului comunist,
statul efectuează două încercări de exploatare: în anii 1947–1950, cu deţinuţi politici şi
în anii 1980–1983. După o campanie de explorare derulată între anii 1950–1980, s-a
încercat o exploatare sistematică prin galeriile de la Strâmba. Producţia realizată în trei
ani de exploatare a fost de doar 22 kg, ea fiind furată în proporţie de 90%. Lipsa
rentabilităţii a determinat închiderea minei.
În România s-au descris (după V. Ghiurcă, 1999) următoarele varietăţi de
chihlimbar: Schraufitul de la Vama, Romanitul de la Colţi, Almaschitul de la Piatra
Neamţ, Muntenitul de la Olăneşti şi Telegditul de la Săsciori.
După închiderea minei de la Strâmba, se revine la recoltarea nodulilor de
chihlimbar remaniaţi în aluviunile pâraielor ce străbat Formaţiunea gresiei de Kliwa.
În 1989, Petrescu J., Ghiurcă V., Nica Viorica, elaborează un studiu
paleobotanic şi palinologic asupra chihlimbarului de la Colţi, menţionându-se şi arborii
de provenienţă ai răşinii fosile.
Ghiurcă V., singur sau în colaborare, elaborează o serie de studii asupra
chihlimbarului din România (1986, 1990, 1995, 1996, 1997, 1999).
3.5.3. PREMIZE GEOLOGICE
După cum s-a precizat în capitolele de început, zona montană a bazinului râului
Buzău se suprapune peste zona flişului care, la rândul ei, cuprinde zona internă a flişului
formată din depozite cretacice, şi zona externă a flişului în care predomină depozitele
paleogen-miocen inferioare.
248
Din punct de vedere tectonic se disting mai multe pânze de şariaj ce încalecă
unele peste altele de la vest spre est. Zona subcarpatică este caracterizată prin depozite
miocene şi pliocene antrenate în sinclinale largi şi anticlinale strânse cu caracter diapir.
Depozitele sedimentare s-au format în mediul marin în subambianţe de diferite
adâncimi. În regiune lipsesc formaţiunile domeniului magmatic şi metamorfic,
depozitele sedimentare fiind predominante. Majoritatea mineralelor cu calităţi de geme
au fost generate sau sunt deţinute de formaţiunile sedimentare flişoide de diverse vârste
geologice.
După cum este vizibil pe orice schiţă geologică este de remarcat că în bazinul
râului Buzău, depozitele oligocen-miocene au o răspândire mai largă decât în zonele
limitrofe, justificând astfel rezervele mai mari de chihlimbar de aici şi necesitatea
reluării lucrărilor de explorare–exploatare.
3.5.4. RESURSE DE INTERES GEMOLOGIC

Din datele de literatură (dintre care amintim: Grigorescu D., 1925, 1926, 1932;
Ghiurcă V., 1989, 1990, 1997, 1999; Murgoci G.M., 1902, 1925) în bazinul râului
Buzău există cca. 70 aflorimente cu minerale geme din care majoritatea revin
chihlimbarului sau ambrei, alături de care apar lemne silicifiate, gagatul (jeul), menilite,
„diamantele de Maramureş” (specie de cuarţ limpede de geneză sedimentară), lidiene,
septariile (fig. 3.84).
Principalele minerale organice şi anorganice de interes gemologic ce apar în
formaţiunile geologice din bazinul râului Buzău sunt prezentate în cele ce urmează.
Diamantele de Maramureş. Sunt cristale mici de 2–5 mm de cuarţ, limpezi şi
transparente ca apa de cleştar, cu numeroase feţe de cristal foarte strălucitoare,
asemănător diamantelor adevărate. Ele sunt generate diagenetic de către formaţiunea
şisturilor negre din Pânza de Audia (Neocomian–Albian) şi pot apare în aria nordică a
bazinului râului Buzău: în zona de izvoare a Siriului Mare (la Gura Siriului) şi pe cursul
superior al văii Buzăului, la sud est de Sita Buzăului. Ele mai pot apare şi la izvoarele
râului Bâsca Mică. Cristale de cuarţ idiomorfe bine cristalizate şi având toate feţele
prefect formate apar în membrul inferior al şisturilor negre ce cuprinde numeroase
sferosiderite şi în membrul median ce cuprinde numeroase silicolite negre (lidiene).
Aceste cristale de cuarţ sunt asociate cu calcit alb şi siderit în diaclaze albe, de regulă,
dispuse perpendicular pe stratificaţia bancurilor de argile negre compacte, şistoase.
Apariţia în aceste diaclaze calcitice a unei substanţe negre pulverulente (un tip de
kerogen) indică prezenţa în calcit a „diamantelor de Maramureş”. Denumirea derivă de
la provincia din care au fost descrise pentru prima dată în literatura geologică. Ele apar
în cadrul Carpaţilor Orientali, începând de la nord de Tisa, cu continuare spre sud până
în valea Buzăului fiind legate strict de şisturile negre din Pânza de Audia.
Cristalele strălucitoare de cuarţ pot fi extrase din diaclazele calcitice prin atac cu
HCl, în vase de sticlă, porţelan sau plastic. Odată eliberate, ele pot fi sortate pe
dimensiuni şi pot fi montate în bijuterii fără prelucrare prealabilă.
Lidiene. Silicolite cunoscute ca „piatră de încercare a aurului”. Sunt roci negre,
silicioase, strălucitoare, cu spărtură concoidal-aşchioasă, pe care se pot identifica
obiecte de aur sau cupru după culoarea urmei (urma este persistentă şi pentru aur
adevărat poate fi dizolvată de pe rocă numai cu apă regală). Liditele sau lidienele sunt
varietăţi de radiolarite negre (jaspuri) alcătuite din calcedonie în amestec cu minerale
249
argiloase şi substanţe organice cărbunoase. Având o duritate mare, lidienele primesc

prin şlefuire un luciu bun, motiv pentru care sunt utilizate pentru confecţionarea unor
bijuterii de doliu. Lidienele sunt frecvente în membrul superior al formaţiunii şisturilor
negre din Pânza de Audia, unde apar sub formă de noduli stratiformi, alături de lentile
de spongolite. Ele se culeg din pietrişurile pâraielor care străbat şisturile negre.
Lidienele au fost utilizate încă din Paleolitic la confecţionarea unor arme sau
unelte. Pe teren, ele apar în aceleaşi arii ca şi „diamantele de Maramureş”, respectiv la
Gura Siriului, Valea superioară a Buzăului, izvoarele râului Bâsca Mică. În unele cazuri,
chiar şi nodulii de spongolite sau de siderite pot căpăta uzanţe gemologice.
Fig. 3.84. Resursele gemologice din judeţul Buzău (după V. Ghiurcă, 1999).
Jaspuri – radiolarite. În depozite suprajacente şisturilor negre, urmează o suită

de argile bariolate, roşii-verzi şi negre, cunoscute în literatura geologică ca stratele de
Tisaru (inferioare şi superioare ale pânzei de Tarcău), ce conţin de obicei şi intercalaţii
de radiolarite roşii şi verzi. Varietăţile de radiolarite ce prezintă culori omogene pot fi
250
utilizate în scopuri gemologice. Aceste silicolite sunt alcătuite în general din resturi
fosilizate de radiolari. Ele se colectează în mod obişnuit din aluviunile pâraielor.
Septariile. Sunt concreţiuni diagenetice sferice sau eliptice, de diferite mărimi
(diametre de 5–30 cm) care deşi nu se încadrează la categoria pietrelor de podoabă, se
pot aminti deoarece secţionate şi lustruite pun în evidenţă o structură internă din septe
concentrice şi radiare, de coloraţie diferită de ansamblul concreţiunii, cu aspect estetic.
Septaţia variază de la o concreţiune la alta impunând aspecte estetice, motiv pentru care
sunt folosite ca obiecte decorative de interior. În practica gemologică sunt asociate în
diferite monturi pentru crearea de obiecte decorative de birou sau de perete. Prezenţa
septariilor a fost semnalată în cadrul formaţiunilor paleocen-eocene ale flişului grezos
de pe afluenţii văii Bâsca Mare. Septarii concreţionare pot fi întâlnite remaniate şi în
celelalte zone de aflorare ale flişului amintite, de exemplu în hotarele localităţilor Gura
Teghii, Siriu (Bâsca Chiojdului), Chiojd, Nehoiu, Colţi, Lopătari etc.
Gagatul (jeul). Este o varietate de cărbune bituminos utilizat în gemologie
pentru confecţionarea unor bijuterii de doliu, care a fost semnalat în aria judeţului
Buzău de către O. Protescu (1936). Este vorba despre acele strătuleţe de cărbune care
sunt prezente întotdeauna în nivelele cu chihlimbar, constituind tocmai elementul reper
care ne indică că acel nivel conţine noduli de chihlimbar. Trebuie menţionat că numai o
mică parte din acest cărbune asociat cu chihlimbarul se dovedeşte a avea calităţile
necesare jeului. În general, gagatul nu decrepită după scoaterea lui din roca mamă, ca şi
cărbunele ordinar care prin pierderea umezelii începe să crape. Luciul gagatului este
uşor unsuros, iar spărtura este uşor concoidală. A nu se confunda de asemenea cu
chihlimbarul negru, care apare sub formă de noduli şi care ard dacă sunt aprinşi cu un
chibrit.
Lemnele silicifiate. Pe lângă marea lor valoare ştiinţifică, lemnele silicifiate pot
prezenta uneori şi o valoare gemologică. Prin şlefuirea şi lustruirea lor se pot obţine
suprafeţe ce pun în evidenţă structura anatomică bine păstrată a lemnelor fosilizate
(striuri de creştere) dar ele pot fi transformate şi în variate forme de pietre de podoabă.
În general, lemnele silicifiate pot avea două culori, unele au o culoare albă-cenuşie,
acesta este cazul lemnelor care după înglobarea lor în sedimentele marine au suferit un
proces lent şi de durată de pseudomorfozare a ţesuturilor prin soluţii silicioase; altele în
schimb pot avea o culoare neagră, acesta fiind cazul în care lemnul a suferit iniţial un
proces de carbonificare, de transformare parţială în cărbune şi apoi în o a doua fază un
proces de silicifiere a ţesuturilor anatomice parţial carbonificate. În majoritatea cazurilor
lemnele silicifiate din complexele grezoase de tipul gresiilor de Kliwa au culori
albicioase-cenuşii. Lemnele înglobate în sedimente argiloase au de obicei o culoare mai
negricioasă. Lemne silicifiate pot fi găsite remaniate în pietrişurile pâraielor din toate
zonele în care apare şi chihlimbarul, respectiv în aria de răspândire a gresiilor de Kliwa
(inferioare şi superioare). Se poare remarca faptul că faciesurile grezoase şi tufacee
favorizează în general procesele de silicifiere a lemnelor ajunse să fie înglobate în
asemenea depozite, dar ele pot fi întâlnite mai rar şi în alte depozite sedimentare. Ele
pot apare în toate depozitele sedimentare indiferent de vârsta relativă a acestora şi, ca
atare, pot fi întâlnite pe toate văile care străbat depozite sedimentare (Frunzescu D.,
Georgescu O., Brănoiu Gh., 2004).
Menilitele. Acestea sunt roci foarte fin stratificate alcătuite din opal asociat cu
substanţă bituminoasă, ce provin din transformarea unor depozite diatomitice. În
coloana litologică a Oligocenului în facies de Colţi, apar sub forma a două orizonturi,
unul situat în partea bazală a depozitelor sub Formaţiunea gresiei inferioare de Kliwa şi
251
altul în partea superioară a coloanei, situat deasupra Formaţiunii gresiei superioare de

Kliwa. Ambele nivele au grosimi între 10–20 m. Ele au o culoare albă-cenuşie-brună
până la neagră în funcţie de conţinutul lor în substanţe organice. Varietăţile compacte şi
omogene ca şi culoare (albe-negre) pot fi utilizate şi în gemologie la confecţionarea
unor geme comune.
Gipsuri. Gipsurile miocene compacte şi de culoare albă şi cenuşie pot fi utilizate
cu succes la confecţionarea unor obiecte de artă, de birou sau de apartament. Depozite
de gipsuri se cunosc în zonă în formaţiunile burdigaliene din zonele Brăeşti–Sibiciu şi
în cele de la nord şi sud de Valea Slănicului. În zonele localităţilor Odăile, Chiliile şi
Mânzăleşti, orizontul de ghips burdigalian poate atinge grosimi până la 120 m. Gipsul
având o duritate mică (2), poate fi uşor prelucrat la strung, iar obiectele confecţionate
pot fi colorate artificial în nuanţe destul de variate.
Chihlimbarul (ambra, succinitul). Este răşina fosilizată a unor arbori, cunoscută
şi ca „piatra soarelui” sau „lacrimile zeilor”, şi ea constituie principala resursă
gemologică a formaţiunilor oligocen-miocene în facies extern, bituminos cu gresii de
Kliwa, din bazinul râului Buzău. Deşi sub aspect estetic, chihlimbarul din zona
Buzăului este superior celui de Baltica, el este deficitar sub aspectul prezenţei resturilor
fosilizate de insecte în răşina fosilă.
În zonă, depozitele oligocen-miocene în facies extern, bituminos cu gresii de
Kliwa, apar intens cutate şi faliate sub forma cartografică a 10–11 solzi ce se succed
dinspre nord vest (Gura Siriului – Bâsca Mare, Gura Teghii) către sud-est (Cătina,
Sibiciu, Brăeşti, Lopătari, Bisoca) (fig. 2.3, 3.85).
Succesiunea depozitelor oligocen-miocene în facies de fliş are o grosime între
1000 şi 2500 m, fiind cutată şi faliată în structura de solzi amintită. Cartografic, solzii de
orientare generală nord est – sud vest, apar ca fâşii relativ paralele, cu lăţimi de
0,5–5 km şi lungimi de 25–51 km.
Formaţiunea gresiei de Kliwa apare în bazinul Buzăului cu grosimi de
100–400 m. După cum s-a amintit anterior, există o formaţiune a gresiei de Kliwa
inferioară de vârstă oligocenă şi o formaţiune a gresiei de Kliwa superioară de vârstă
miocenă, între care se află formaţiunea eocenifornă de Podu Morii în care reperul
tufului de Văleni este acceptat ca limită Oligocen/Miocen. Nodulii de chihlimbar apar
mai frecvent în intercalaţiile lutitice ale gresiei de Kliwa inferioare şi mult mai rar în
cadrul gresiei de Kliwa superioare.
Formaţiunea gresiei de Kliwa inferioare ce poate atinge grosimi de până la
400 m se prezintă sub formă de bancuri masive compacte, sau bancuri nisipoase friabile
albe, care la diferite nivele au intercalaţii de argile şi gresii argiloase negre. Aceste
intercalaţii de 0,5–2 m, sunt alcătuite fie din argile negre, cărbunoase, bituminoase, fie
din gresii cenuşii-negricioase (pe stratificaţie roşii feruginoase sau albicioase). Ele
cuprind lamine de 1–2 mm de cărbune negru, uneori bituminos. Frecvent stratele subţiri
de argilă pot avea intercalaţii de nisipuri negre şi invers, gresiile negre pot avea
intercalaţii fine de argile negre. De regulă, nodulii de chihlimbar (cu greutate de la
câteva grame la 2,5 kg) apar în intercalaţiile negricioase, fie în contact nemijlocit cu
laminele cărbunoase, fie incluşi în gresiile negre, roşcate feruginoase. Culoarea neagră a
stratelor argiloase, slab marnoase (foarte slabă efervescenţă cu HCl), şi a gresiilor negre
este datorată acumulării într-un mediu marin liniştit (neagitat de valuri) a substanţelor
organice aduse de pe uscatul din apropiere, odată cu nodulii de chihlimbar datorită
greutăţii lor specifice aproape identice (de la 1 la 1,5 g/cm3).
252
Fig. 3.85. Aria de răspândire a formaţiunilor oligocen-miocene

purtătoare de chihlimbar din judeţul Buzău (după V. Ghiurcă, 1999).
La originea nodulilor de chihlimbar se află răşini secretate de anumite genuri de

arbori (conifere dar şi alte specii) la suprafaţa scoarţei sau în interiorul trunchiului, care
după moarte sunt eliberate din ţesutul lemnos prin putrezire şi apoi sunt acumulate la
suprafaţa solului. Episoadele de inundare motivate climatic sau eustatic, spălau aceste
resturi (debriuri vegetale – frunze, crengi, lemne sau noduli de chihlimbar), pe care le
transportau către zonele marine limitrofe. Aici, ele se depuneau în mediul acvatic
împreună cu fracţiuni argiloase şi nisipoase aduse de pe uscat. În condiţii de mediu
marin liniştit (precum ambianţe lagunare sau deltaice lipsite de valuri), materialul
253
mineral (nisip, silt, argile) şi cel organic se decanta pe fund, se stratifica, protejând
nodulii de chihlimbar de distrugere. În timp geologic, materialul vegetal acumulat în
aceste strate va suferi un proces anaerob de carbonificare. Din aceste motive, nodulii de
chihlimbar sunt asociaţi în contact direct cu stratele subţiri de cărbuni, aceste lamine
cărbunoase fiind un indiciu al prezenţei chihlimbarului în rocă.
Consideraţii generale asupra caracteristicilor şi originii paleobotanice a
chihlimbarului. Deşi originea vegetală a chihlimbarului a fost intuită încă din
antichitate de către Pliniu cel Bătrân, în Historia naturalis (77 î.e.n.), abia în secolul al
XIX-lea şi mai ales în secolul al XX-lea s-au făcut progrese în interpretarea ştiinţifică a
tipurilor de plante producătoare de răşini, care stau la baza diferitelor tipuri de
chihlimbare. Cercetările întreprinse evidenţiază natura diversificată a surselor vegetale,
care participă diferenţiat la geneza chihlimbarului. Progresele realizate în cercetările
paleobotanice şi fizico-chimice din ultimele decenii, arată că natura copacilor generatori
de răşini fosile diferă de la o perioadă geologică la alta, de la o regiune geografică la
alta, ca şi în cadrul aceluiaşi areal, în funcţie de condiţiile de mediu.
Stabilirea originii botanice a chihlimbarului nu este o sarcină simplă, ştiindu-se
că cca. 10% din cele 280 de familii de plante actuale sintetizează răşini. În fine,
cercetarea a 338 de genuri botanice evidenţiază faptul că 25% dintre ele produc răşini.
O altă observaţie care se impune a fi făcută este că 2/3 din copacii producători de răşină
trăiesc astăzi în zone climatice calde (tropical-subtropical). În sfârşit, toate genurile de
Conifere – care, însă, sunt cu răspândire dominantă în regiunile temperate – sintetizează
răşini, dar cantităţi mai mari întâlnim numai la Pinaceae şi Araucariaceae.
Bucăţile translucide de chihlimbar baltic conţin adesea resturi vegetale. În urmă
cu mai bine de 40 milioane de ani, aceste resturi, sub formă proaspătă sau în stare de
descompunere s-au prins în răşina lipicioasă secretată din abundenţă de conifere.
Rareori se pot găsi plante întregi precum licheni şi muşchi (specii care pot fi uneori
identificate), dar şi flori, fructe, seminţe, ace, frunze, rămurele sau lemn îmbibat cu
răşină. Cele mai numeroase sunt incluziunile de mici fragmente de ţesuturi şi organe
vegetale, însă acestea, de obicei, nu pot fi determinate.
Promiţătoare par a fi cercetările privind polenul şi sporii, cele mai mici structuri
care permit identificarea plantelor. Izolarea unor astfel de particule din bucăţile de
chihlimbar este dificilă din punct de vedere tehnic şi până recent nu le-a fost acordată
multă atenţie. Cele mai frecvente resturi de plante superioare (angiosperme) în
chihlimbar sunt perişorii stelaţi care se găsesc pe mugurii de stejar.
Studiile morfologice au permis paleobotaniştilor identificarea a peste 200 de
specii de plante din pădurile de conifere. Se consideră că acest ecosistem eocen era o
pădure mixtă de pini şi stejari în care mai creşteau tuia, chiparosul, Glyptostrobus,
palmieri, magnolia, arborele de scorţişoară, laurul, arborele de ceai. În etajul inferior al
pădurii existau ierburi şi arbuşti.
Vechile păduri sunt comparate cu cele subtropicale de astăzi din regiunile
muntoase ale Asiei de sud-est. Râurile care străbăteau acele păduri cărau cu ele bucăţi
de răşină, precum şi trunchiuri, crengi şi rădăcini conţinând răşină acumulată în
crăpăturile lor. Tot acest material răşinos depus în sedimentele submarine ale deltei a
suferit o serie de transformări fizice şi chimice, al căror rezultat sunt bucăţile de
chihlimbar pe care le găsim în prezent.
Acumularea unor cantităţi mari de chihlimbar în zăcămintele baltice poate fi
explicată prin preponderenţa pinilor în cadrul pădurilor întinse, cu o existenţă de
milioane de ani.
254
Fosilizarea răşinii presupune o îngropare a acesteia cel puţin din timpuri

preistorice. Procesele care se implică în decursul fosilizării sunt oxidarea şi
polimerizarea progresivă. Indiscutabil că ambra se caracterizează printr-o stabilitate
mare a structurii chimice. Conservarea răşinilor de-a lungul unor perioade lungi de timp,
de ordinul a milioane sau zeci de milioane de ani, presupune o rezistenţă mare a
acestora faţă de microorganismele (bacterii, fungi) cu care au putut să ajungă în contact.
Cercetările de spectrofotometrie în infraroşu demonstrează că răşinile actuale au o
compoziţie foarte apropiată cu răşinile din ligniţii terţiari, de aceeaşi origine botanică.
Totuşi, condiţiile de temperatură şi presiune ridicată (corespunzătoare formării
cărbunilor superiori) pot să determine descompunerea structurii răşinilor.
Chihlimbarul baltic se caracterizează printr-un conţinut de acid succinic variind
între 3 şi 8%. Tocmai acest conţinut ridicat de acid succinic reprezintă principală
caracteristică a succinitului, care îl situează pe treapta superioară între răşinile fosile.
Alte peste o sută de răşini minerale, care au fost identificate în lume, nu conţin deloc
acest acid sau îl conţin în proporţie de cel mult 3%. Dintre aceste răşini, numai unele pot
fi prelucrate.
Deşi numeroşi parametri sunt cunoscuţi, cum ar fi: compoziţia de bază
(C = 61–81%, H = 8,5–11%, O = 15% şi S = până la 0,5%), duritatea (199–290 MPa
sau 2,0–2,5 pe scara lui Mohs), densitatea (0,90–1,096 g/cm3), temperatura de topire
(287–300ºC), coeficientul de refracţie a luminii (1,539–1,542), precum şi mirosul curat
de răşină, totuşi, determinarea fără dubiu a chihlimbarului baltic se realizează astăzi prin
metoda spectroscopiei prin absorbţie în infraroşu.
Zăcăminte de chihlimbar. Formaţiunile purtătoare de chihlimbar au o largă
răspândire geografică, iar ca vârstă geologică se întind pe intervalul Carbonifer–
Pleistocen. Majoritatea aflorimentelor, însă, aparţin unei perioade de timp mult mai
scurtă: Cretacic–Terţiar. În urmă cu cel puţin 40 milioane de ani, răşina coniferelor a
fost transportată de râurile de pe teritoriul Scandinaviei şi al Mării Baltice de astăzi şi
depusă în sedimentele marine terţiare, cunoscute sub numele de „pământ albastru”.
Acest pământ s-a acumulat într-o deltă, la gura de vărsare a unui vechi râu cunoscut sub
numele mitic de Eridan şi care se vărsa în Marea Eocenă (fig. 3.86). Chihlimbarul
baltic, cunoscut şi sub denumirea de succinit, este extras direct din zăcământ, aproape
fără întrerupere, încă din secolul al XVII-lea pe teritoriul Peninsulei Sambia (Rusia). În
partea poloneză a deltei, în apropiere de Gdansk, zăcământul se află la o adâncime de
cca. 120 m, fapt care momentan exclude posibilitatea exploatării lui.
Un succinit uşor de prelucrat cum este cel din regiunea baltică s-a depus, de
altfel, şi în sedimentele terţiare din lungul ţărmului sudic al Mării Eocene. Se cunoaşte
faptul că au existat cel puţin două delte terţiare: delta Parczew, de pe teritoriul Poloniei,
şi delta Klesow, de pe teritoriul Ucrainei. Resursele zăcământului de chihlimbar din
delta Parczew sunt estimate la 6911 tone. Zăcământul se află la o adâncime nu prea
mare, ceea ce face posibilă exploatarea lui.
Succinit se găseşte şi în Germania Centrală, în depozite mai tinere (Oligocen
superior – Miocen inferior) decât cele din regiunea baltică şi Ucraina. În mina de
cărbune terţiar de la Goitsche a fost descoperit chihlimbar în anul 1974. Din această
mină, astăzi închisă, se extrăgeau cca. 50 tone de chihlimbar anual.
În ultimul milion de ani, în perioada cuaternară, chihlimbarul din zăcămintele
terţiare, mai vechi, a fost transportat, prin acţiunea glaciară, fluvială sau fluvio-glaciară
în locuri noi, pe teritoriul Poloniei, Bielorusiei, Lituaniei, Letoniei, Germaniei, până pe
coastele estice ale Insulelor Britanice, precum şi în Jutlanda şi pe coastele de sud ale
255
Scandinaviei. Pe coastele scandinave marea aruncă anual în jur de 30 tone de

chihlimbar. De pe teritoriul Poloniei sunt colectate anual cca. 4 tone de chihlimbar.
Prospecţiunile geologice realizate pentru identificarea prezenţei chihlimbarului
în depozitele cuaternare sunt posibile numai în anumite zone ale Poloniei, de exemplu,
pe cele mai tinere plaje, holocene, ale Balticii sau în sedimentele de suprafaţă din
regiunea Kurpie. Cu toate acestea, la elaborarea hărţii răspândirii chihlimbarului în
Polonia s-a stabilit că chihlimbarul a fost întâlnit în cel puţin 750 de locuri.
Fig. 3.86. Schiţă de reconstituire a traseului râului ambrei Eridan

cu cele mai mari depozite de ambră în delta sa din Peninsula Sambia
(după Kosmowska-Ceranowicz, 1991–1992, 1995).
În zăcăminte, chihlimbarul poate să apară ca ţurţuri (numiţi şi stalactite) sau

picături ori alte forme de prezentare realizate prin umplerea crăpăturilor arborilor
răşinoşi. Chihlimbarul format în crăpături – în scoarţă, sub scoarţă sau chiar între inelele
anuale de creştere, constituie un tip special de fosile (uneori de dimensiuni remarcabile),
evidenţiind existenţa unor specii de arbori de mult dispărute. Se cunosc bulgări de
chihlimbar, formaţi din răşina acumulată în fisuri, cântărind 2–5 kg. Cel mai mare
eşantion cunoscut este cel de la Muzeul de Ştiinţe ale Naturii al Universităţii Humboldt
din Berlin, în greutate de 9,75 kg.
256
Chihlimbarul care a fost transportat pe distanţe lungi şi şlefuit de valurile mării

apare sub forma unor fragmente rotunjite. De obicei, alături de zăcămintele de succinit
se găsesc în cantităţi mici (2–3%) şi alte răşini fosile. Prezenţa lor este legată de speciile
de arbori (inclusiv foioase), care nu au participat la formarea chihlimbarului baltic
(succinit), sau de condiţiile geochimice specifice la care a fost supusă răşina, în faza
iniţială a întăririi (diageneză). Asemenea răşini fosile sunt: gedanitul galben transparent
(denumirea provine de la vechea denumire a Gdansk-ului – Gedan), beckeritul brun,
stantienitul negru, glessitul galben-roşiatic şi gedano-succinitul, foarte asemănător cu
chihlimbarul. În Germania se găsesc: goitschitul, de obicei alb şi opac, varietăţi diferit
colorate de glessit, siegburgitul alb-murdar, precum şi aşa-numitul chihlimbar negru.
Pe plaja şi pe fundul Mării Baltice pot fi găsite alături de chihlimbar şi
fragmente de răşină subfosilă – colofoniu – sau chiar răşină recentă.
În afară de chihlimbarul baltic, cele mai cunoscute varietăţi sunt: chihlimbarul
dominican, simetitul (chihlimbarul sicilian), rumanitul (răşină fosilă din Carpaţii
Româneşti şi din Sakhalin, Rusia), burmitul – răşină extrasă în Burma Superioară şi
prelucrată în China, ajkaitul (răşină fosilă din Ungaria) precum şi valchovitul din
Moravia. În ultimii ani, în Sarawak a fost descoperită o răşină fosilă asemănătoare cu
glessitul, căruia cei care au descoperit-o iau dat numele de chihlimbar de Borneo.
Sub raportul originii botanice, diferitele tipuri de chihlimbar au fost produse de
plante aparţinând unor grupe de Gimnosperme (Conifere), respectiv de Angiosperme
(Dicotiledonate). Stabilirea exactă a originii botanice presupune descoperirea
chihlimbarului în chiar lemnul care l-a produs, situaţie rar întâlnită, altminteri se rămâne
în domeniul presupunerilor. Analiza chihlimbarului şi a răşinilor actuale prin diferite
metode (spectrofotometrie în infraroşu, difracţie în raze X) oferă noi posibilităţi (nu
întotdeauna concludente) de interpretare a originii chihlimbarului.
Chihlimbar ul de or igine gimno sper mică rămâne, indiscutabil, cel mai
vechi. Nu este exclus ca unele gimnosperme primitive (din clasa Cordaitopsida) să fi
putut sintetiza şi produşi secretori de tipul chihlimbarului. În lumina cunoştinţelor
actuale se acceptă că diferite tipuri de Conifere reprezintă o sursă certă de chihlimbar.
Răspândirea celor mai vechi cuiburi de chihlimbar se leagă de Carbonifer. În Permian şi
Triasic nu se cunosc acumulări de chihlimbar, pentru ca în Jurasic şi Cretacic inferior să
fie semnalate sporadic (J.H. Langenheim, 1969). În Cretacicul inferior din Maryland,
chihlimbarul apare în depozite în care s-a păstrat polen de Araucariaceae,
Podocarpaceae, Cupressaceae, Taxodiaceae şi Pinaceae.
În Cretacicul superior de pe coasta atlantică americană, chihlimbarul apare
asociat cu resturi de lemne de Araucariaceae, Taxodiaceae, Cupressaceae, Pinaceae.
Araucariaceele mai sunt semnalate prin polen şi conuri. Se apreciază că astfel de copaci
ar fi putut să fie sursa acestui chihlimbar; tot Araucariaceele au produs unele
chihlimbare din Cretacicul Europei, ca şi din Terţiarul Noii Zeelande şi Australiei.
Pentru chihlimbarul din Pliocenul Australiei şi Noii Zeelande se presupune ca sursă un
copac înrudit cu araucariaceul actual Agathis australis, care produce în prezent cantităţi
uriaşe de răşină. Aşa se explică găsirea unui bloc de chihlimbar de 34 funţi
(1 funt = 0,45 kg), extras din Pliocenul continentului australian şi care rămâne un
record, încă neegalat. Pentru comparaţie, se arată că cel mai mare fragment de
chihlimbar din Baltica cântăreşte 13 funţi (D. Schlee, W. Glöckner, 1978).
J.H. Langenheim (1969) evidenţiază aportul copacilor de Taxodiaceae (Sequoia,
Sequoiadendron, Taxodium) la formarea chihlimbarului din Cretacicul superior din
257
Alaska şi Kreischerville (New York). Copacii de Taxodiaceae şi Cupressaceae au avut

un rol primordial în geneza unor chihlimbare din Terţiarul nord-american şi din Europa.
Sursa clasică a chihlimbarului a fost considerată familia Pinaceae. Ideea
porneşte de la chihlimbarul baltic (succinit), interpretat ca provenind de la păduri de
Pinus succinifera Conwentz (înţeles ca specie colectivă). Se apreciază că vârsta de
formare a chihlimbarului baltic aparţine intervalului Eocen superior – Oligocen inferior
(K. Mägdefrau, 1969). Prin erodarea stratelor de origine, acest chihlimbar din Paleogen
a fost răspândit în Neogen şi mai ales în Pleistocen. Foarte probabil că regiunea baltică a
oferit chihlimbarul care a fost găsit prelucrat în Neoliticul din Europa de Nord (cca.
4000 de ani î.e.n.). În epoca bronzului exista un comerţ extins cu chihlimbar.
Antichitatea clasică (romană şi greacă) l-a folosit foarte mult ca podoabă. Mai târziu,
exploatarea acestei pietre semipreţioase avea să capete noi dimensiuni, pe măsura
perfecţionării tehnicii de exploatare. În 1803, din Pleistocenul de la Gumbinnen, avea să
se extragă o bucată resedimentată de chihlimbar de 6,3 kg.
La sfârşitul secolului XIX, R. Goeppert (1883) şi H. Conwentz (1890) (cf. K.
Mägdefrau, 1969), pe baza anatomiei resturilor de lemne, au precizat incidenţa
copacilor de Pinus succinifera în formarea succinului baltic. Aceşti copaci, pe lângă
canalele reziniforme normale (schizogene) aveau şi canale patogene, lisigene,
interpretate de autorii vechi ca datorându-se unor furtuni, trăznete etc. Conwentz a
sugerat că întreaga pădure a fost bolnavă de o „succinoză”, care a determinat cantitatea
enormă de răşină.
Chihlimbarul baltic îşi datorează celebritatea în lumea savanţilor, miilor de
exemplare de insecte păstrate în cea mai perfectă stare. În masa transparentă de răşină s-
au fixat organisme animale mumificate sub formă de incluziuni, cu o vechime de 40
milioane de ani. Răşina acţiona ca o capcană asupra animalelor care trăiau în pădurea de
conifere. În masa lipicioasă a răşinii ajungeau în primul rând artropodele – insecte,
păianjeni şi rareori miriapode – animale mici care trăiau pe arborii răşinoşi sau în
apropierea lor. Unele animale reuşeau să se elibereze din răşina lipicioasă, de obicei
însă cu preţul pierderii membrelor, aripilor sau antenelor. Exemplarele puternice şi mari,
precum şi acelea pe care mirosul de răşină le îndepărta, aveau o şansă infimă de a cădea
în această capcană aparte. Aceasta este imaginea vieţii într-o pădure terţiară (fig. 3.87).
Fig. 3.87. Pădure terţiară producătoare de răşini (site www.emporia.edu).
258
Muştele (ordinul Diptera) reprezintă cel mai numeros grup de insecte găsit în
chihlimbar – peste 70% din totalul incluziunilor animale. Ordinul Himenoptera, din
rândul căruia au fost găsite numeroase specii de furnici şi doar rareori albine, constituie
următoarea grupă, reprezentând aproximativ 10% dintre insectele prezente în
chihlimbar. Cea de-a treia grupă, în ordinea frecvenţei cu care sunt întâlnite insectele în
chihlimbar, cuprinde gândacii (ordinul Coleoptera) reprezentaţi prin indivizi din familii
ale căror larve trăiesc sub scoarţa arborilor sau care sapă galerii în trunchiuri. Alte
insecte întâlnite în chihlimbarul baltic aparţin ordinelor Collembola (aprox. 5%) şi
Homoptera (aprox. 5%), printre acestea din urmă, destul de bine sunt reprezentaţi
păduchii de plante (Aphidoidea). Aceste insecte trăiau în colonii, astfel că adesea într-un
singur bulgăre de chihlimbar se întâlnesc câteva zeci de exemplare.
Arahnidele cel mai des întâlnite în chihlimbarul baltic sunt păianjenii (Araneae)
şi acarienii (Acari), alături de opilionide şi pseudoscorpioni. Aceştia din urmă sunt
foarte preţioşi, deoarece pseudoscorpionii terţiari sunt cunoscuţi numai din chihlimbar.
Miriapodele identificate în chihlimbar sunt reprezentate în principal de
diplopode (cel mai adesea din familia Polyxenidae) şi prin chilopode, în timp ce
miriapodele din clasa Symphyla sunt cunoscute numai pe baza unor exemplare izolate.
Cunoştinţele privitoare la fauna din zilele noastre, mai ales cele care se referă la
etologie, ecologie şi fiziologie pot fi folosite pentru a cunoaşte mai bine speciile
dispărute. Acest lucru este valabil şi în cazul animalelor conservate în chihlimbar, cele
mai multe date despre ele se bazează pe cunoştinţele despre fauna actuală.
Deşi nici o specie din pădurea terţiară de conifere nu a supravieţuit până în zilele
noastre, la nivelul unităţilor superioare sistematice, fauna pădurii de răşinoase nu s-a
schimbat prea mult. Pentru a recunoaşte şi a clasifica incluziunile pe ordine sau familii
sunt suficiente cunoştinţe temeinice despre fauna de astăzi.
Incluziunile vegetale sunt în număr mult mai restrâns, dar de o valoare ştiinţifică
inestimabilă. În ceea ce priveşte Coniferele, ele sunt reprezentate prin frunze aciculare,
crenguţe, conuri, aparţinând la: Cuprussaceae (Widdringtonia, Libocedrus, Thuja,
Chamaecyparis ş.a.), Taxodiaceae (Glyptostrobus, Sequoia) şi Pinaceae (Pinus, Picea,
Abies, Larix). Interesant de subliniat este faptul că de la genul Pinus (generatorul
chihlimbarului) s-au păstrat doar puţine frunze aciculare (aparţinând la vreo 4 specii,
după Conwentz). Angiospermele, în număr de peste 100 de specii, sunt reprezentate
prin frunze, muguri, flori, polen, seminţe şi fructe. Sunt prezenţi palmierii (o frunză
palmată de Palmophyllum, o floare bărbătească de Phoenix) şi mai ales Angiosperme –
Dicotiledonate. Din cadrul celor de pe urmă se menţionează reprezentanţi ai familiilor:
Magnoliaceae, Lauraceae, Fagaceae (mai ales Quercus), Aquifoliaceae, Loranthaceae,
Theaceae (Stewartia), Aceraceae (5 specii), Pitosporaceae, Juglandaceae ş.a.
J.H. Langenheim (1969), pornind de la compoziţia chimică a succinului baltic,
presupune că şi Araucariaceele au putut să fi avut un rol în formarea chihlimbarului din
regiunea geografică amintită. După I. Petrescu, V. Ghiurcă, Viorica Nica (1989),
aceasta este o opinie greşită, care nu ţine cont de retragerea acestor conifere spre
uscaturile sudice, în decursul Eocenului superior – Oligocenului inferior.
Chihlimbar ul de orig ine angiosper mică intervine la nivelul Terţiarului în
numeroase aflorimente, de pe un larg areal geografic. Cea mai veche dovadă a acestui
tip de chihlimbar ar fi câteva mostre găsite în Cretacicul superior din New Jersey şi
Montana, puse pe seama unor copaci de Liquidambar (familia Hamamelidaceae).
În aceeaşi lucrare sintetică, J.H. Langenheim (1969), referindu-se la ocurenţele
terţiare de chihlimbar, din diferite regiuni geografice, apreciază ca şi surse botanice
259
posibile generatoare de varietăţi de chihlimbar, copaci de Styracaceae, Dipterocarpaceae

(Shorea), Leguminoase-Caesalpiniaceae (Copaifera) ş.a. Leguminosul Hymenea
courbaril a avut un rol decisiv în producerea chihlimbarului mexican şi dominican (J.H.
Langenheim, 1967, 1969).
Întrebările privitoare la culoarea şi transparenţa chihlimbarului sunt cel mai
frecvent puse de către iubitorii de chihlimbar, colecţionarii de chihlimbar începători sau
vizitatorii expoziţiilor de răşini fosile.
Atât culoarea, cât şi transparenţa se numără printre principalele criterii de
clasificare a varietăţilor. Materia primă, deşi identificată ca succinit, este diferită în
funcţie de locul din care provine. Adusă din minele ruseşti, este în general mai puţin
atrăgătoare decât chihlimbarul extras de pe teritoriul Poloniei, deşi din punct de vedere
al calităţii este foarte bună. Îi lipseşte însă bogăţia de varietăţi prin care se
caracterizează chihlimbarul din sedimentele cuaternare baltice. Cauza, aşadar, nu este
tipul de răşină (succinit), ci condiţiile în care s-au aflat bulgării de chihlimbar, din
momentul apariţiei răşinii proaspete, curgătoare, trecând prin redepozitări succesive,
până în locul unde, în cele din urmă, este descoperit.
Chihlimbarul din Peninsula Sambia a stat cel puţin 40 de milioane de ani din
momentul depunerii lui ca răşină proaspătă în pământul albastru, în condiţii bune de
conservare. Aceste condiţii de conservare se referă la umiditatea constantă care există
sub nivelul pânzei freatice. Din această cauză a rămas în stadiile primare, de culoare
galben deschis şi albă – mai puţin atrăgătoare.
Chihlimbarul din depozitele cuaternare ale Poloniei are aceeaşi origine ca şi cel
găsit în Peninsula Sambia, totuşi, în ultimul milion de ani el a fost transportat şi depus
de mai multe ori în sedimente din ce în ce mai noi. Această particularitate i-a conferit un
plus de farmec, plasându-l pe primul loc între răşinile fosile cunoscute în lume,
respectiv printre pietrele ornamentale. În timpul transportului, chihlimbarul a căpătat
acele caracteristici pe care încearcă să le obţină azi pe cale artificială producătorii de
bijuterii, privându-l, din păcate, în acelaşi timp, de această frumuseţe, pe care natura i-a
dat-o.
Răşina prelinsă sub forma unor ţurţuri este de obicei transparentă, datorită
modului în care s-au evaporat componentele sale volatile (în răşina proaspătă acestea
sunt în proporţie de până la 20%). În cazul în care emanarea gazelor este foarte rapidă
(de exemplu pe suprafaţa răşinii direct afectată de razele soarelui) sau îngreunată de
întărirea crustei sau închiderea răşinii în crăpături, rezultă o structură poroasă şi răşina
devine opacă, galbenă sau albă. Se cunosc câteva varietăţi de chihlimbar alb, de la albul
pur, de cretă, până la alb de culoarea osului. Structura internă a acestor varietăţi diferă
prin numărul, mărimea şi densitatea bulelor de aer. Cu cât bulele sunt mai mici şi mai
numeroase, cu atât chihlimbarul va fi mai alb.
Unele denumiri populare precum curat, murdar, spumos, gol, „cu coajă”, nu
definesc direct nici culoarea, nici gradul de transparenţă, ci se referă la geneza unei
anumite varietăţi. Chihlimbarul curat s-a format din răşina pură, fără corpuri străine.
Asemenea corpuri străine, sub forma unor resturi vegetale împrăştiate în masa răşinii,
duc la formarea chihlimbarului murdar. Răşina fosilă cu aşchii fine de lemn (proaspăt
sau putrezit) capătă o culoare brun deschis, brună sau chiar negricioasă. Ţesutul lemnos
proaspăt aminteşte de rumeguş, deşi nu a fost produs de ferăstrău, ci de dinţii
rozătoarelor. În chihlimbarul spumos, puritatea şi implicit transparenţa sunt diminuate,
datorită aspectului tulbure determinat de prezenţa bulelor mici de aer. Această structură
aminteşte de spumă şi dă naştere unor varietăţi translucide sau opace. Chihlimbarul gol
260
(nud) este o varietate primară de chihlimbar proaspăt care nu a fost supus unor
modificări fizico-chimice şi care şi-a păstrat culoarea galbenă iniţială sau al cărui strat
exterior de culoare roşiatică a fost îndepărtat de nisipul mării în procesul natural al
şlefuirii datorită mişcării valurilor. Stratul exterior (când este mai gros se numeşte
cortex) se formează la suprafaţa bulgărelui concomitent cu transformarea culorii iniţiale
din galben, trecând prin portocaliu sau roşu, spre brun sau brun-negricios. Varietăţile
secundare se formează ca rezultat al oxidării, un proces care începe de la suprafaţa
bulgărelui, sub acţiunea luminii, a temperaturii şi în special a variaţiilor de umiditate.
Iubitorii şi cunoscătorii chihlimbarului din Polonia se întreabă de ce
reprezentantele sexului frumos şi mai ales cele care vin din străinătate nu achiziţionează
splendidele varietăţi de chihlimbar natural. Ele preferă în schimb chihlimbarul cu paiete
sau pe cel tratat pentru a deveni transparent şi cu o nuanţă verzuie (!) şi care a încetat să
mai fie natural în procesul de prelucrare termică. El este totuşi chihlimbar adevărat (sau
îmbunătăţit, cum îl numesc profesioniştii). Moda chihlimbarului limpede, transparent,
care în natură este mai rar decât cel opac, a stimulat apariţia unor tehnici din ce în ce
mai performante de limpezire pe scară industrială. Totuşi, chihlimbarul cu starea sa
naturală rămâne cel mai de preţ. Nimic nu se compară cu varietăţile de culoare
albăstruie sau cele „stropite”, iar crăpăturile interioare provocate în mod artificial,
aşa-numitele „paiete” nu pot înlocui „pseudoincluziunile” care apar în golurile lăsate de
aşchiile de lemn sau fermecătoarele „peisaje naturale” pe care le creează resturile
vegetale.
Date paleobotanice şi palinologice asupra formaţiunii cu chihlimbar de la
Colţi. Studiul paleobotanic efectuat de Petrescu I., Ghiurcă V., Nica Viorica (1989) pe 9
fragmente de lemne carbonificate, silicifiate, recuperate din partea bazală a Formaţiunii
gresiei inferioare de Kliwa, care aflorează în aria comunei Colţi, relevă că 7 eşantioane
aparţin taxodiaceului Sequoioxylon gypsaceum, un altul provine de la un lauraceu:
Laurinoxylon murgoci sp., iar ultimul fragment de lemn analizat, mai puţin conservat, a
fost atribuit la Icacinoxylon sp.
Din marnele şi marno-argilele care formează partea bazală a Formaţiunii gresiei
inferioare de Kliwa, din exploatarea subterană a cătunului Strâmba – Colţi, s-au făcut
mai multe preparate palinologice. S-au identificat 2 asociaţii palinologice: una dominată
de Conifere (40–52%) şi o a doua, dominată de Angiosperme (45–55%). S-a apreciat că
microflora de la Colţi se aseamănă cu cea identificată în partea terminală a Oligocenului
inferior din Bazinul Transilvaniei (I. Petrescu, date inedite).
Caracteristici ale chihlimbarului de la Colţi. Se pot face referiri privind
resturile de lemne înglobate în chihlimbar şi prinse în secţiuni orientate în mai multe
preparate. În mai multe secţiuni subţiri s-au găsit fragmente de lemne, atribuite la
Taxodiaceae (Sequoioxylon gypsaceum).
În secţiuni subţiri, executate prin mai multe fragmente de chihlimbar, s-au
recunoscut numeroase grăuncioare de polen (400–1500 pe 1 mm2). Cel mai frecvent s-a
dovedit a fi Cupuliferoidaepollenites liblarensis. A doua formă revine la Ulmipollenites
undulosus.
Intercalaţiile negricioase cărbunoase, numite de localnici „rosturi”, sunt în
număr de 9–10, iar grosimea lor însumată este de cca. 20–30 m.
Stratele de gresie cu intercalaţiile aferente sunt deranjate tectonic având înclinări
între 45–90º. Condiţiile tectonice cu strate aproape redresate implică dificultăţi de
explorare şi exploatare a stratelor negricioase, care se poate face doar prin galerii şi
suitori ce ridică preţul de cost având în vedere dispersia mare a nodulilor.
261
Cantitatea de chihlimbar la m3 extrasă din „rost” în zonele bogate este de 3–4 kg

la m3. Prin comparaţie, stratele de chihlimbar din Baltica sunt orizontale şi ca atare,
exploatarea se poate efectua în cariere la zi, cantitatea extrasă la m3 fiind mai mare.
Relieful erodat şi prăbuşit cu aspect ruiniform specific gresiilor silicioase friabile
de Kliwa precum şi înclinarea mare a stratelor facilitează detectarea „rosturilor” =
nivele posibil purtătoare de chihlimbar, însă exploatarea este dificilă, solicitând lucrări
miniere pe verticală cu cheltuieli apreciabile.
Din aceste motive, localnicii au preferat exploatări prin mici şanţuri şi puţuri,
care, devenite instabile, sunt abandonate. În zonele mai bogate în chihlimbar se preferă
colectarea din aluviunile torenţilor. De regulă, nodulii de chihlimbar care au fost
eliberaţi din rocă de fenomene de alterare şi dezagregare naturală, capătă o calitate
slabă, o coloraţie roşcată şi sunt fisuraţi, dacă au repauzat îndelung în coluviile de pantă.
Asemenea noduli alteraţi sunt denumiţi de localnici „chihlimbar ars”, şi în unele cazuri,
doar nucleul lor central mai poate fi utilizat la fabricarea giuvaerurilor.
Lucrări miniere sistematice ar putea fi viabile şi profitabile doar în cazul în care
întreaga cantitate de chihlimbar ar ajunge la proprietar fără a dispărea pe parcurs.
Chihlimbarul extras din roca vie este de obicei nealterat şi de bună calitate. Presiunile
tectonice asupra contextului geologic în care se află au generat asupra nodulilor de
chihlimbar numeroase microfisuri sudate care produc fenomene de interferenţă a
luminii, dispersia luminii în culori de curcubeu sau irizaţii asemănătoare celor de la
aventurin. Reflexia şi interferenţa luminii pe suprafeţe de fisuri interioare generează
imaginea unor solzi sclipitori precum o serie de mici oglinzi reflectorizante.
În conformitate cu lucrarea prof. V. Ghiurcă (1999), vom prezenta apariţiile de
chihlimbar semnalate încă de acum 100 de ani în urmă de către Gheorghe Munteanu
Murgoci (1902, 1903, 1924, 1925) şi alţi cercetători. Chihlimbarul a fost citat în raza a
14 localităţi, dintre care în 11 a fost găsit în roca mamă, in situ, iar în alte 3 localităţi a
fost semnalat ca fiind remaniat în depozite geologice mai tinere (fig. 3.85, 3.88).
Astfel, chihlimbar apare în fâşia cartografică de depozite oligocen-miocene din
raza comunei Chiojd. Aici, el a fost semnalat ca prezent în aluviunile pârâului Bâsca
Chiojdului. O parte din nodulii de chihlimbar pot proveni şi din solzul dinspre nord vest
(notat cu numărul 1) pe care valea îl străbate în cursul său superior (fig. 3.85).
În aria localităţii Nehoiu s-au semnalat iviri de chihlimbar în satele Gârboiu,
Bădârlegiu, Vineţişu, Stănila, Bâsca Rozilei, Fundul Nehoiului (în locurile Izvorul
Humei, La Baltă, Coasta Chişului), la Păltineni pe valea Cepturaşului, Mlăjet (la
Muchia Ursoaiei şi Leordeanu). În schiţa geologică ivirile sunt situate în solzii 3, 4 şi 5.
De la Stănila se citează şi o veche exploatare (mină).
În cadrul comunei Gura Teghii (fig. 3.85) situată în preajma solzilor 4, 5 şi 6 au
fost citate iviri de chihlimbar din cătunul Roşcoiu (înglobat în satul Furtuneşti), satul
Piatra Corbului, Tega (înglobat în comuna Gura Teghii), pe valea Roşcoiu afluent al
Bâscei Rozilei şi în satele Păltiniş, Varlaam (pârâul Bozgoi, Valea Lungă şi Ionaşii).
În perimetrul comunei Cătina, chihlimbarul a fost semnalat în satul Corbu pe
Dealul Nucului şi în aluviunile Bâscei Chiojdenilor. De asemenea, în cătunul Cepturaşu
(actualmente înglobat în satul Corbu), la Izvorul Budarului, Râpa Ghindarului şi, de o
parte şi de alta a Bâscei Chiojdenilor şi a afluenţilor săi. Chihlimbarul provine din solzii
5 şi 7 (fig. 3.85).
În hotarul comunei Pătârlagele, chihlimbarul este amintit că ar apare în satul
Valea Sibiciului, în cătunul Păcuri, pe Muchia Fulgoiului şi Muchea Roşie.
Chihlimbarul de aici este localizat în formaţiunile geologice din solzii 5 şi 6 (fig. 3.85).
262
Fig. 3.88. Ocurenţele de chihlimbar din judeţul Buzău (după V. Ghiurcă, 1999).
În hotarul comunei Colţi, amplasat peste formaţiunile geologice ale solzilor 7 şi

8, care sunt foarte bine dezvoltate în zonă, au fost semnalate cele mai multe aflorimente
cu chihlimbar. Tot aici au fost executate în trecut numeroase lucrări de prospectare,
explorare şi exploatare. În trecut, el se putea găsi remaniat în toate pâraiele şi ogaşele
din zonă. Aici, pe baza lucrărilor de explorare au fost separate următoarele perimetre
principale de apariţie a „rosturilor” cu chihlimbar:
- perimetrul Fizereşti (după cătunul cu acelaşi nume) cuprinde nivele cu
chihlimbar la Piatra Căţească, Malul Lăstunului, Izvorul Gropilor, dar el apare şi pe
toate ogaşele din zonă;
- perimetrul Faţa Budei apare în hotarul satului Colţii de Jos. Nivele cu
chihlimbar apar la Izvorul Baciului şi în locul denumit La Întuneric;
- perimetrul Faţa Repede–Valea Cireşului, situat la nord de perimetrul Fizereşti;
- perimetrul Pârâul Vătraiului – Valea Boului (cătun) unde el apare în locurile
denumite La Poieni şi Poieniţa;
- perimetrul Motoca – Piatra Corbului (denumiri toponimice);
- perimetrul Dănciuleşti – Mădăgani, unde chihlimbarul a fost semnalat în
locurile denumite La Arşiţa, Lupoaia, Vârful Merilor;
- perimetrul Strâmba – Comârnici – Muscelul Cărămănesc, unde de altfel a fost
amplasată şi ultima mină;
- perimetrul Aluniş – Pârâul Palten.
263
În afară de aceste perimetre, chihlimbarul a mai fost semnalat în hotarul

comunei Colţi şi din locurile Izvorul Motoca, Izvorul Lespezilor, Izvorul Bahnei,
Samara şi se pare că mai nou, el a fost găsit şi în alte locuri.
În realitate, urmărirea nivelelor cu chihlimbar (a „rosturilor”) în aria Colţi şi, de
altfel, în toate zonele cu depozite oligocene cutate este foarte dificilă din cauza
complicaţiilor tectonice foarte variate, şi a efilării şi dispariţiei unor nivele. Pe profilul
geologic efectuat printr-o arie situată la nord de Colţi, se constată în cei doi solzi
delimitaţi de cele două linii de falii, apariţia masivă a Formaţiunii gresiei inferioare de
Kliwa în două sectoare distincte, unul situat în zona Măgădani şi altul la nord-vest de
Strâmba (fig. 3.85). La Strâmba se profilează o zonă anticlinală în cadrul celui de al
treilea solz în care a fost amplasată şi mina de la Strâmba. Nivelele marnoase cu
chihlimbar sunt figurate pe profil cu linii groase sinuoase sau în cazul galeriei de la
Strâmba cu linii groase aproape verticale. În galeria minei Strâmba au fost întâlnite mai
multe „rosturi” cu chihlimbar care au aproape o poziţie verticală (80º).
În aria comunei Pănătău, amplasată în parte pe formaţiunile geologice ale
solzului 8, chihlimbarul a fost semnalat din hotarul satului Sibiciul de Jos şi a satului
Plăişor, fără alte specificaţii. Probabil, el a fost întâlnit remaniat în aluviunile pâraielor
din zonă (fig. 3.85).
În hotarul comunei Bozioru, sunt amintite iviri de chihlimbar din hotarele satelor
Nucu, Găvanele şi Gornet. În satul Găvanele, el apare în locul denumit La Ruginoasa, în
aluviunile văii Bălăneştilor, în faţa mănăstirii Găvanele şi pârâul Bozioru. Din această
zonă, localnicii spuneau pe vremuri că aici, nodulii de chihlimbar ajungeau până la
mărimea unei jumătăţi de roată de plug. În cătunul Gornet, ambra ar apare în râpele din
localitate.
În aria comunei Brăeşti, amplasată pe formaţiunile geologice ale solzului notat
cu 9, se amintesc apariţii de chihlimbar în satul Goideşti din locurile: Izvorul Frasinului,
afluent al Bâscei Rozilei, curmătura Purecilor şi de pe pâraiele Bălăneasa şi Sărăţelul
Bălăneştilor. Se mai amintesc apariţii şi din satul Ruginoasa pe valea Pârscovului.
În hotarul comunei Lopătari, amplasat pe formaţiunile geologice ale solzilor 8 şi
9, chihlimbarul este semnalat doar din aluviunile văii Slănic. Fără îndoială că el apare in
situ în Formaţiunea gresiei de Kliwa prezentă în cadrul celor doi solzi amintiţi.
Din aria comunei Mânzăleşti, sunt amintite din depozitele oligocene din satul
Buştea, apariţii de chihlimbar din locul denumit „Sub Muntele Brăzdaru”, unde acesta
apare în zăcământ primar. El mai este amintit că ar apare şi în sarea din locul denumit
„La Plavăţu” în zăcământ secundar.
În următoarele trei comune din judeţul Buzău, chihlimbarul se află remaniat din
depozitele oligocene şi redepus în depozite mai noi, deci se află în zăcământ secundar.
Din hotarul comunei Tisău situat la nord de pârâul Nişcov, chihlimbarul este
citat din cadrul formaţiunilor cuaternare din locul denumit „Râpa Stânei”.
Din aria comunei Pârscov, respectiv din satul Lunca Frumoasă se semnalează
prezenţa chihlimbarului remaniat în aluviunile pârâului Sărăţelul Bălăneştilor.
Din hotarul comunei Cozieni se aminteşte prezenţa chihlimbarului probabil adus
de pe cursul superior al văii Bălăneasa, posibil din zona Brăeşti–Brătileşti.
Dacă se examinează cu atenţie schiţa cu răspândirea formaţiunilor oligocene
(fig. 3.85), se poate constata că suprafaţa hotarelor celor 11 comune din ariile cărora a
fost citată prezenţa chihlimbarului nu acoperă decât în proporţie de 70% aria lor de
răspândire. Ar rezulta de aici că există şanse ca în zonele mai accidentate şi mai puţin
populate (lipsite de sate) să fie descoperite noi perimetre în care Formaţiunea gresiei de
264
Kliwa ar putea conţine alte nivele cu chihlimbar. Se recomandă ca atare, extinderea

prospecţiunilor şi în ariile nordice şi nord-estice ale judeţului Buzău, având în vedere şi
faptul că în judeţul Vrancea sunt cunoscute apariţii de chihlimbar în ariile lui sudice la
Vintileasca, Neculele şi pe cursul median al râului Zăbala.
Se mai poate menţiona faptul că uneori, pot apare mai rar nivele cu chihlimbar şi
în cadrul Formaţiunii gresiei superioare de Kliwa, cum este cazul celor întâlnite la
Aluniş (comuna Colţi) şi la Vălenii de Munte (judeţul Prahova).
Un rol important în prospectarea acestor zone îl pot avea chiar localnicii care
cunosc foarte bine terenurile din zonele în care locuiesc sau din zonele de munte în care
îşi păstoresc turmele de oi.
Consideraţii de ordin arheologic referitoare la chihlimbar. Chihlimbarul, ca
materie primă pentru fabricarea de amulete şi podoabe era deja folosit în Paleoliticul
târziu (acum aprox. 12.000 ani). Cele mai vechi artefacte au fost descoperite în situl de
la Meierdorf, în cultura Hamburg. În Polonia au fost găsite plăcuţe de chihlimbar
prelucrate, în cultura Hamburg, în situl Siedlnica din voievodatul Wielkopolska.
În Epoca Mezolitică, chihlimbarul era folosit la fabricarea de figurine zoomorfe,
utilizate ca amulete. Majoritatea obiectelor de chihlimbar din această perioadă au fost
descoperite izolat.
Epoca Neolitică a reprezentat o perioadă de înflorire a meşteşugului prelucrării
chihlimbarului. Primele podoabe de chihlimbar aveau ca model podoabe cunoscute
anterior, realizate din alte materiale. Pe măsura acumulării de cunoştinţe referitoare la
proprietăţile chihlimbarului şi la arta prelucrării acestuia, apar modele noi, deosebite de
podoabe: mărgele rotunde sau mărgele în formă de topor cu două tăişuri. Apar de
asemenea modele care sunt produse până în zilele noastre, desigur, în prezent
producerea lor este mecanizată.
În Neoliticul târziu, chihlimbarul devine foarte răspândit. Obiecte au fost
întâlnite frecvent în morminte aparţinând culturii Zlota. Cercetările datând de cca.
20 ani, efectuate în laboratoarele de la Zulawy au permis reconstituirea, cu ajutorul
datelor etnografice, a procesului de producere a podoabelor din chihlimbar în Neolitic.
Apariţia pe scară largă a chihlimbarului ca materie primă pentru realizarea podoabelor
adus la apariţia unei uriaşe diversităţi de forme, adesea inspirate de forma naturală a
chihlimbarului. În locurile în care existau greutăţi mai mari legate de obţinerea materiei
prime era folosit chiar şi cel mai mic fragment de chihlimbar care putea fi prelucrat. De
aici şi diferenţa foarte mare între mărimea podoabelor, chiar de acelaşi tip.
În perioada timpurie a Epocii Bronzului, în locurile unde au trăit grupuri
neolitice, producţia de articole din chihlimbar înfloreşte şi se dezvoltă în continuare.
Mai târziu, ca rezultat al apariţiei unor noi centre culturale, arta prelucrării
chihlimbarului a fost uitată, rezultând artefacte din ce în ce mai puţine, ca număr şi
varietate.
Pe teritoriul Poloniei, în situri datând din Epoca Bronzului s-au descoperit puţine
obiecte din chihlimbar. De cele mai multe ori este vorba despre mărgele din chihlimbar
a căror formă este cunoscută deja de pe vremea Neoliticului târziu şi care s-au conservat
în stare neschimbată până în ziua de azi – discuri mici cu diametrul de cca. 1 cm.
Această situaţie se menţine până în perioada de început a Epocii Fierului, când apar cele
mai multe mărgele din chihlimbar. În cultura Pomerania, acestea, împreună cu mărgele
din faianţă, împodobeau toartele urnelor în cadrul ceremonialului înmormântării.
În perioada Romană se dezvoltă treptat meşteşugul prelucrării chihlimbarului.
Apar modele noi de podoabe, precum pandantive în formă de opt, alături de cele vechi.
265
Podoabele erau executate prin metode tradiţionale, folosind instrumente făcute din
cremene, os şi piele. Instrumentele din metal folosite la prelucrarea chihlimbarului au
uşurat considerabil munca, deşi abia folosirea strungului mecanic a schimbat cu
adevărat tehnica prelucrării. Datorită acestui fapt, au apărut noi tipuri de podoabe, un
nou mod de decorare a acestora, precum şi un aspect deosebit al mărgelelor finite.
Podoabele fabricate cu ajutorul strungului sunt simetrice – ovale sau rotunde. Larga
cunoaştere a chihlimbarului în perioada Romană, locurile în care au fost descoperite
podoabe şi materie primă, precum şi menţiunile din literatură dovedesc faptul că acest
chihlimbar era popular în acea perioadă. În perioada de început a Evului Mediu,
chihlimbarul era iniţial destul de puţin cunoscut şi cunoştinţele referitoare la el se
limitau la teritoriul pe care era descoperit. Mai târziu, s-a mărit suprafaţa pe care s-au
găsit podoabe din chihlimbar, totuşi, principalele centre de prelucrare rămân oraşele din
Pomerania. În atelierele de prelucrare a chihlimbarului se prelucra şi cornul. La început
prelucrarea se făcea manual, mai târziu aceasta făcându-se prin strunjire, la unele
mărgele.
Una dintre caracteristicile care diferenţiază podoabele vechi de cele de azi, în
afară de elementele decorative specifice fiecărei epoci, este lipsa luciului. Podoabele
vechi nu au strălucit niciodată precum podoabele de azi, perfect şlefuite şi pe care nu se
vede nici o urmă a şlefuirii.
Problema cea mai importantă pentru arheologi o constituie stabilirea precisă a
datei (preistorice sau istorice) de la care chihlimbarul autohton începe a fi exploatat
artizanal şi folosit pe plan local la confecţionarea unor obiecte de cult sau podoabă.
Această problemă este foarte dificil de rezolvat, deoarece încă din etape preistorice,
chihlimbarul de Baltica tranzita ţara noastră spre ţările mediteraneene şi orientale.
Probabil că, în afara drumului ambrei din Europa centrală ce pornea din Polonia spre
Cehoslovacia, Ungaria cu destinaţia Italia, mai exista un drum ce cobora pe Prut sau
Nistru spre Marea Neagră, Grecia şi Asia Mică.
Problema se complică şi mai mult dacă avem în vedere că o serie de popoare
nordice au migrat spre sud aducând cu ele şi diferite obiecte de cult sau de podoabă
confecţionate din ambră de Baltica, care alături de obiectele obţinute din schimburi au
ajuns parte din ele să fie regăsite în diversele situri arheologice distribuite pe întreaga
suprafaţă a ţării noastre.
Macroscopic, ambra de Baltica (Succinitul) şi chihlimbarul de România
(Romanitul) nu pot fi deosebite unul de celălalt şi din acest motiv chiar şi perlele de
ambră găsite în mormintele vechi din judeţul Buzău (Sărata Monteoru) şi Vrancea
(Cândeşti), nu se poate afirma cu siguranţă că ele au fost confecţionate din resurse
autohtone.
În zilele noastre au fost elaborate metode moderne de analiză care permit
departajarea Succinitului de Baltica de Romanitul de la noi şi ca atare, poate fi stabilită
şi data precisă (pe baza unor elemente arheologice de datare – monede, ceramică) de
când chihlimbarul autohton din judeţele Buzău şi Vrancea a intrat în circuitul economic.
În acest sens, există posibilitatea folosirii unor metode de analiză nedistructivă a
obiectelor arheologice care necesită doar cantităţi infime de ordinul miligramelor.
Singura condiţie impusă este ca probele de analizat să fie recoltate din porţiunile
nealterate ale obiectelor arheologice prin pilirea fină a acestora. Până în prezent au fost
efectuate câteva determinări pe asemenea obiecte arheologice găsite în siturile din
Transilvania care aparţin unor epoci preistorice diferite. Rezultatele obţinute indică
apartenenţa chihlimbarului analizat la zonele baltice.
266
Răspândirea relativă a chihlimbarului arheologic în România. Urmărind

distribuţia relativă a chihlimbarului arheologic pe baza datelor bibliografice de la noi,
V. Ghiurcă (1999) întocmeşte o schiţă a României pe care sunt figurate principalele
situri arheologice în care sunt menţionate şi obiecte confecţionate din chihlimbar.
Din datele figurate pe această schiţă se desprind următoarele constatări cu
privire la repartiţia relativă a ambrei arheologice în timp şi spaţiu în ţara noastră:
- din Neoliticul superior (N3) se cunosc doar 5 situri arheologice cu chihlimbar
din localităţile Petreşti (jud. Alba), Ariuşd (jud. Covasna), Ostrovu Mare (jud.
Mehedinţi), Vărăşti–Boian (jud. Călăraşi) şi Cucuteni (jud. Iaşi), distribuite uniform în
toate provinciile ţării (3700–2500 ani î.de Ch.);
- din epoca medie a bronzului (B2) sunt menţionate doar 2 localităţi şi anume
Sărata Monteoru (jud. Buzău) şi Cândeşti (jud. Vrancea), ambele amplasate în zona de
curbură a Carpaţilor în apropierea zonelor cu chihlimbar autohton (2000–1600 ani
î.de Ch.). Ar fi posibil ca aceste vestigii arheologice (perle de ambră) să coincidă cu
descoperirea şi utilizarea chihlimbarului autohton din zona de curbură a Carpaţilor. Este
doar o presupunere pe care numai analizele moderne o pot confirma sau infirma;
- din epoca bonzului târziu (B3) se semnalează doar prezenţa unei mărgele de
chihlimbar (Tusa L.) doar din staţiunea arheologică de la Piatra Cetii (jud. Alba)
(1300 ani î.de Ch.);
- din epoca timpurie a fierului (Hallstatt) se semnalează apariţii de chihlimbar
arheologic din localităţile: Şuncuiuş (jud. Bihor), Pecica (jud. Arad), Alţina (jud.
Covasna) şi Cioclovina (jud. Hunedoara). În ultima staţiune au fost găsite câteva mii de
mărgele de chihlimbar de mici dimensiuni, perforate, şi cercei. Analizele recente
efectuate au pus în evidenţă faptul că sunt de provenienţă baltică (1200 ani î.de Ch.);
- din a doua epocă a fierului sunt amintite apariţiile de chihlimbar arheologic de
la Pişcolţ (jud. Satu Mare), Beba Veche (jud. Timiş) şi Buneşti (jud. Vaslui). Se pare că
la Buneşti a fost chiar un atelier de prelucrat chihlimbarul, plasat probabil pe drumul
chihlimbarului de pe Prut spre Marea Neagră (350 ani î.de Ch.);
- din epoca regatului dacic se menţionează prezenţa chihlimbarului arheologic
doar de la Simand (jud. Arad) – un colier de chihlimbar;
- epocii Daco-Romane îi aparţin majoritatea staţiunilor arheologice de unde se
semnalează ca prezent şi chihlimbarul. Din această epocă istorică se cunosc apariţii din
cca. 24 localităţi din ţară, dintre care 6 sunt amplasate în Transilvania: Valea lui Mihai
(jud. Bihor), Sântana de Mureş (jud. Mureş), Gâmbaş (jud. Alba), Noşlac (jud. Alba),
Sânmiclăuş (jud. Alba) şi Arpaşu de Sus (jud. Sibiu). Ambra arheologică de la Gâmbaş
a fost analizată de V. Ghiurcă, care a arătat că este de provenienţă baltică.
Din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea, ambra arheologică este citată ca prezentă în
13 localităţi: Mogoşani (jud. Dâmboviţa), Cetăţeni (jud. Braşov), Târgşor (jud.
Prahova), Ceptura (jud. Prahova), Pietroasa (jud. Buzău), Olteni (jud. Teleorman),
Spanţov (jud. Giurgiu), Oinacu (jud. Giurgiu), Izvoru (jud. Giurgiu), Independenţa (jud.
Călăraşi), Brăiliţa (jud. Brăila), Piatra Frecăţei (jud. Brăila) şi Mangalia (jud.
Constanţa). De la Ceptura (sec II–III d.Ch.) a fost semnalată existenţa unui atelier de
bijutier de prelucrat chihlimbarul, posibil chiar din resurse arheologice provenite din
judeţele Prahova şi Buzău. Un alt atelier de bijutier a fost semnalat şi pe drumul ce duce
la Braşov, la Cetăţeni.
Din Moldova se aminteşte de existenţa chihlimbarului arheologic în următoarele
localităţi: Botoşani (jud. Botoşani), Probota (jud. Iaşi), Bogdăneşti (jud. Vaslui), toate
267
înşirate de la nord spre sud pe Prut. De asemenea, a mai fost semnalat la Văleni, Carol
(jud. Neamţ) şi la Barcea (jud. Galaţi) pe Siret.
Această încercare de a urmări distribuţia chihlimbarului arheologic din România
poate fi completată în viitor cu noi date de către cercetătorii preocupaţi de această
problemă interesantă, din care se vor putea desprinde o serie de concluzii mai ample cu
privire la circulaţia ambrei de Baltica şi a chihlimbarului autohton. În acest sens însă,
este necesară efectuarea unei serii de analize de deosebire a celor două tipuri de
chihlimbar.
Chihlimbarul în lume. Dintre numeroasele tipuri de răşini fosile care există în
întreaga lume, numai unele pot fi prelucrate, având drept rezultat podoabe şi alte obiecte
mici realizate din diverse răşini. În China, începând cu secolul al XVIII-lea, au fost
sculptate figurine ale lui Buddha, animale sau coliere ale mandarinilor din materia
primă existentă, care era burmitul din Burma. Din momentul în care artişti chinezi au
făcut cunoştinţă cu succinitul, acesta din urmă, deşi mai greu accesibil, a ajuns să fie
folosit mai frecvent, datorită uşurinţei de prelucrare şi diversităţii. Istoriei îi este dat să
se repete: sculpturile realizate pe insula Bali, în principal pentru turişti, erau făcute
iniţial din „chihlimbarul negru de Borneo” (descoperit în 1990), pentru ca în prezent să
fie realizate şi din chihlimbar baltic adus din Sambia.
Chihlimbarul dominican este renumit pentru numărul mare de incluziuni
interesante şi a fost folosit la fabricarea figurinelor zoomorfe, precum şi pentru colierele
specifice din insulele Haiti. Acest chihlimbar şi mai ales produsele confecţionate din el
au mare succes şi se bucură de popularitate pe piaţa americană.
Una din curiozităţile legate de prelucrarea chihlimbarului este fabricarea
colierelor care se compun din cele mai mici mărgele din lume. Ele sunt făcute de către
indienii din tribul Zuni din Mexic, care alătură chihlimbarului turcoazele şi agatele.
Tehnica de realizare a acestor mărgele constă în înşirarea pe aţă a unor bucăţele de
materie primă şi şlefuirea lor până când ating mărimea şi netezimea dorite.
Ţara al cărui simbol a fost şi rămâne chihlimbarul este Lituania. Acolo se
produceau articole şi podoabe caracteristice. Unele dintre acestea erau podoabele
portului bărbătesc lituanian: ace de cravată şi butoni pentru manşete. Acestea
constituiau un element al portului, aşa-numitele „bijuterii patriotice”, pe care lituanienii
le purtau în timpul ocupaţiei sovietice ca semn al apartenenţei lor naţionale.
În ce măsură pot fi incluse printre bijuteriile patriotice şi produsele Manufacturii
de Stat din Königsberg (Staatliche Bernstein Manufaktur, SBM) – la această întrebare
pot răspunde numai istoricii. SBM fabrica pe scară largă, începând cu anul 1933
însemnele Ajutorului de Iarnă, la a căror producţie lucrau pe sezon 2000 de femei.
Cantitatea de produse (plachete, broşe, ace) este de ordinul a milioane de exemplare.
Manufactura de Stat din Königsberg (Staatliche Bernstein Manufaktur) a fost
înfiinţată în 1926 prin fuziunea câtorva firme de prelucrare a chihlimbarului, dintre care
rolul principal îl juca la început atelierul H. Barth din Gdansk. Deja în 1924 el producea
51% din produsele existente pe piaţă. Odată cu trecerea timpului şi în condiţiile
schimbărilor intervenite pe piaţă participaţiile lui Barth s-au micşorat. În anul 1929 toate
participaţiunile manufacturii din Königsberg au fost preluate de către Societatea Prusacă
Miniero-Metalurgică pe Acţiuni PREUSSAG. Activitatea SBM s-a încheiat în 1945,
când cea mai mare parte a unităţilor de producţie şi zăcămintele de materie primă au
rămas în afara graniţelor Germaniei. După cel de-al II-lea război mondial, în Germania,
producţia articolelor din chihlimbar nu a mai atins niciodată cotele activităţii SBM.
268
Chihlimbarul în credinţa şi medicina populară. Duritatea redusă, slaba

conductibilitate a căldurii, capacitatea de a se încărca electrostatic şi de a atrage obiecte
uşoare, pe lângă posibilitatea de a arde au plasat chihlimbarul la începutul veacurilor în
rândul pietrelor magice. De foarte timpuriu chihlimbarul a jucat rolul de amuletă, fiind
la fel de eficace ca şi alte minerale. Este greu de trasat o graniţă între funcţia
atotputernică de amuletă şi rolul lui în ocrotirea sănătăţii, de unde îşi trag obârşia
practicile medicale populare. Credinţa bazată pe experimentarea puterii tămăduitoare a
chihlimbarului a început să existe mai demult, concomitent cu magia şi, în lipsa unor
studii de specialitate în acest domeniu, se menţin şi actual, la fel ca pe timpuri, anumite
superstiţii.
Citând câteva dintre indicaţiile de odinioară, se poate observa că până nu demult
chihlimbarul era folosit la orice, asemenea aspirinei. După Pliniu cel Bătrân,
chihlimbarul de culoare aurie purtat la gât apăra împotriva febrei şi a altor suferinţe,
măcinat şi amestecat cu miere apăra de slăbirea vederii, sub formă de praf alina durerile
de stomac. După Sf. Hildegarda (secolul al XII-lea) chihlimbarul trebuia ţinut timp de
14 zile, câte o oră, în bere, vin sau apă din care se va bea câte puţin după masă în cazul
durerilor de stomac. După Agricola (secolul al XVI-lea), chihlimbarul lichid calmează
toate sângerările, opreşte vărsăturile, scurgerile de puroi, are efect pentru catar şi pentru
bolile amigdalelor. Conform lui Culpeper (secolul al XVII-lea) o cantitate echivalentă
cu 0,06 g era folositoare în cazul problemelor urinare. După Freyer (secolul al XIX-lea),
acidul succinic dizolvat în apă şi apoi redistilat vindecă anumite boli de piele, ajută în
febra astenică, apoplexie nervoasă şi o formă de orbire numită amauroză.
Astăzi, în farmacia homeopată din Polonia putem găsi un unguent cu chihlimbar
folosit împotriva durerilor reumatice, nevralgiilor şi bolilor articulare. Picăturile de
tinctură în diluţie homeopatică au o largă întrebuinţare ca stimulator (10 picături de 3 ori
pe zi cu o jumătate de oră înainte de masă).
Folosirea răşinilor fosile în tratamente, practicată de multe generaţii, se baza mai
mult sau mai puţin conştient pe producerea unui surplus de sarcini electrice negative şi,
poate, şi pe proprietăţile care rezultă din structurile anumitor varietăţi de chihlimbar (se
făcea tratament cu chihlimbar alb – cel mai poros). Cel mai eficient chihlimbar folosit
ca medicament era cel expus acţiunii aerului, în crusta acestuia existând o concentraţie
mare de acid succinic. Până în ziua de azi sunt folosite extracte de chihlimbar, obţinute
prin metoda distilării uscate încă din secolul al XVII-lea, îndeosebi acidul succinic şi
uleiul succinic.
Imitaţii şi falsuri ale chihlimbarului. Cu titlu introductiv, se menţionează
relatarea conform căreia, în anul 1742, în opera lui N. Sendelius, alături de descrierea
colecţiei de incluziuni în chihlimbar de la Dresda a lui August al II-lea cel Puternic au
apărut desene ale unor incluziuni obţinute în mod artificial. Problema falsurilor continuă
să fie actuală şi astăzi şi vizează o arie mult mai largă decât falsificarea incluziunilor.
De asemenea, se întâlnesc frecvent produse din imitaţie de chihlimbar, produse din
răşini artificiale şi, în ultimul timp, falsificarea unor bulgări de chihlimbar.
Aşadar, ce poate fi considerată drept imitaţie? Şi ce anume este un fals?
I mit aţ ia este orice obiect care copiază un alt obiect, realizat dintr-un material
înlocuitor, de regulă mai ieftin. Orice imitaţie de chihlimbar poate fi însă un fals, dacă
intenţia producătorului este ascunderea faptului că produsul oferit nu este fabricat din
chihlimbar natural.
Cunoscătorii încearcă să răspundă la o întrebare, ce pare la prima vedere uşoară:
au oare de-a face cu chihlimbar şi, dacă nu, atunci cu ce? Cea de-a doua parte a
269
întrebării rămâne însă frecvent fără răspuns, în lipsa unei aparaturi corespunzătoare şi a
realizării măcar a celei mai simple analize.
Până să apară răşinile artificiale, au început să fie fabricate imitaţii de chihlimbar
din copal, o răşină subfosilă naturală, care apare în multe zăcăminte şi în cantităţi mari
în emisfera sudică. Copalul poate fi folosit la realizarea unor produse, fiind uşor de
prelucrat, deşi procesul de prelucrare, datorită punctului de topire mai scăzut (180-
250ºC) decât al chihlimbarului (300-380ºC) trebuie să fie diferit. Deşi în copal apar
incluziuni organice naturale, frecvent există în el şi unele care sunt realizate artificial.
Varietăţile de copal cel mai des întâlnite sunt denumite în funcţie de locul în care apar
sau de denumirea arborelui sursă. Există copalul din Brazilia, Columbia, Madagascar,
Tanzania, Congo sau copalul kauri.
Copalul este o răşină a cărei vârstă poate fi stabilită prin metoda C14, utilizată la
cercetarea substanţelor organice care nu au mai mult de 60.000 ani.
Dintre materialele artificiale care se întâlnesc ca imitaţii ale chihlimbarului pot fi
evidenţiate două grupe: termoplastice şi duroplastice. Materialele termoplastice,
încălzite, pot fi înmuiate de mai multe ori la temperaturi de aprox. 250ºC, în timp ce
duroplastele se întăresc în mod ireversibil.
Din grupa materialelor termoplastice fac parte celuloidul, plexiglasul,
polistirenul şi poliesterul. Celuloidul, denumit şi chihlimbar antic, aparţine unui grup de
substanţe obţinute din produse naturale. La început a fost folosit ca imitaţie de fildeş, iar
din 1990 şi ca imitaţie de chihlimbar. De asemenea, termoplastice sunt plexiglasul,
polistirenul care au început să fie produse în Germania în 1930, şi poliesterul. Poliesterii
sunt cunoscuţi încă din 1936, deşi au pătruns pe piaţă abia în anii 1942–1947. Pe piaţa
occidentală se întâlnesc sculpturi foarte frumoase care imită chihlimbarul vechi. În
Rusia sunt imitate micile bijuterii.
În cea de-a doua grupă, a materialelor duroplastice, intră răşinile fenolice,
bachelita, novolacul (rezolul). Răşinile fenolice (fenoplaste) au început să fie produse
după 1872, când s-a descoperit că reacţia dintre fenol şi aldehidă conduce la obţinerea
de răşini. Producţia la scară industrială a început în anii 1907–1909. Bachelita era deja
cunoscută în 1859, dar manufactura Königsberg, a început să o folosească abia pe la
1920, ca o alternativă mai ieftină decât chihlimbarul (cu care a şi câştigat competiţia !).
Bachelita provenită din Africa este cunoscută sub denumirea de chihlimbar african.
Novolacul era folosit în manufactura Königsberg, iar în anii postbelici şi în unele
ateliere din Gdansk.
O grupă aparte este cea a aminoplastelor, dintre care amintim galalitul, numele
său provenind de la termenii din greacă pentru „lapte” şi „piatră”. El mai este denumit,
de asemenea, cazeină sau corn artificial. În Anglia era fabricat din laptele provenit din
Irlanda. În 1934 existau deja 55 de denumiri comerciale ale acestui tip de material
plastic.
3.5.5. CONCLUZII
Pornind de la numărul mare de eşantioane atribuite la Sequoioxylon gypsaceum,

recuperate din formaţiunea cu chihlimbar de la Colţi, ca şi de la prezenţa exclusivă a
aceluiaşi conifer, ca fragmente de lemne prinse în chihlimbar, I. Petrescu, V. Ghiurcă,
Viorica Nica (1989) concluzionează că este posibil ca sursa botanică a chihlimbarului
din Oligocenul de la Colţi să fi fost taxodiaceul sus-amintit.
270
Efectuarea de noi prospecţiuni în aria judeţului Buzău şi cercetări referitoare la

chihlimbar ar putea conduce la descoperirea de noi zone sau aflorimente necunoscute
până în prezent. Această prospecţiune poate fi efectuată chiar de localnici care cunosc
mai bine topografia zonelor lor natale, fapt ce le-ar putea crea acestora resurse
suplimentare de venituri.
Ar fi necesară, de asemenea, formarea de noi specialişti în prelucrarea artizanală
a chihlimbarului pe plan local.
O colaborare mai eficientă între geologi şi arheologi ar putea conduce la
determinarea provenienţei topografice a chihlimbarului (baltic sau autohton) din unele
obiecte arheologice confecţionate din chihlimbar şi aflate în colecţiile muzeale judeţene.
Este demn de subliniat şi faptul că unicul muzeu al chihlimbarului din ţara
noastră este amplasat chiar în zona în care el a fost exploatat cel mai intens, respectiv în
localitatea Colţi (fig. 3.89).
Poate că ar fi mai corect ca să se înlocuiască vechea denumire turcească a
chihlimbarului cu cea folosită curent în ţările latine, de ambră.
Fig. 3.89. Muzeul care adăposteşte colecţia de chihlimbar de la Colţi, judeţul Buzău.
271
Fig. 3.90. Chihlimbar opalescent cu „norişori” (310 g).

Colecţia Muzeul Pământului, Varşovia.
Fig. 3.91. Chihlimbar alb opac, pătat.

Fig. 3.92. Incluziune în chihlimbar (Rusalie, clasa Insecta,

ordinul Ephemenoptera). Colecţia Muzeul Pământului, Varşovia.
272
Fig. 3.93. Incluziune în chihlimbar (pseudoscorpion, clasa Arachnida,

ordinul Pseudoscorpiones). Colecţia Muzeul Pământului, Varşovia.
Fig. 3.94. Incluziune în chihlimbar (opilionid, clasa Arachnida,

ordinul Opiliones). Colecţia Muzeul Pământului, Varşovia.
Fig. 3.95. Incluziune în chihlimbar (miriapod, clasa Chilopoda).

273
Fig. 3.96. Incluziune în chihlimbar (gândac, clasa Insecta,

ordinul Coleoptera). Colecţia Muzeul Pământului, Varşovia.
Fig. 3.97. Incluziune în chihlimbar (muscă columbacă, clasa Insecta, ordinul

Diptera, familia Simulidae). Colecţia Muzeul Pământului, Varşovia.
Fig. 3.98. Bule de apă în chihlimbar. Fig. 3.99. Incluziune în chihlimbar (frunză de plantă
Colecţia Muzeul Pământului, Varşovia. dicotiledonată). Colecţia Muzeul Pământului, Varşovia.
274
Fig. 3.100. Incluziune în chihlimbar (porţiune dintr-o inflorescenţă

masculă de stejar). Colecţia Muzeul Pământului, Varşovia.
Fig. 3.101. Fragment oval de chihlimbar cu margine ondulată,

format în scoarţă (410 g). Colecţia Muzeul Pământului, Varşovia.
Fig. 3.102. Impresiune a unui fragment dintr-o frunză de

palmier. Colecţia Muzeul Pământului, Varşovia.
275
Fig. 3.103. Nodul de chihlimbar ucrainean (succinit)

de lângă Sarny (3700 g). Colecţie particulară.
Fig. 3.104. Colectarea chihlimbarului la Ustka, pe coasta Mării Baltice.
Fig. 3.105. Fragment de chihlimbar format sub scoarţă, de dimensiuni

remarcabile (1210 g). Colecţia Muzeul Pământului, Varşovia.
276
Fig. 3.106. Colier refăcut din mărgele de chihlimbar datând

din Neolitic. Colecţia Muzeul Pământului, Varşovia.
Fig. 3.107. Mărgele tubulare de chihlimbar şi unealtă din cremene

pentru găurit din Neolitic. Colecţia Muzeul Pământului, Varşovia.
Fig. 3.108. Broşă lucrată de Barbara Guzik-Olszynska.

277
Fig. 3.109. Succinit de Baltica redepus în Fig. 3.110. Gedano-succinit redepus în

sedimente cuaternare, mina de cărbuni sedimente cuaternare (Pomerania)
Belchatow, Polonia (din Antonela Neacşu, 2003). (din Antonela Neacşu, 2003).
Fig. 3.111. Gedanit din depozite cretacic-superioare, Fig. 3.112. „Black resin” în depozite oligocen-
Peninsula Taimîr, Yantardac, Katanskij, Rusia miocene, mina Goitzsche, Germania
(din Antonela Neacşu, 2003). (din Antonela Neacşu, 2003).
Fig. 3.113. Siegburgit în depozite oligocen-miocene, 5x3x1 cm,

mina Goitzsche, Germania (din Antonela Neacşu, 2003).
278
Fig. 3.114. Glessit din depozite oligocen- Fig. 3.115. Ambră dominicană
miocene, 5,5x5x2,6 cm, mina Goitzsche, (din Antonela Neacşu, 2003).
Germania (din Antonela Neacşu, 2003).
Fig. 3.116. Goitzschit din depozite oligocen- Fig. 3.117. Incluziuni fluide în ambră de Baltica
miocene, 6x5,5x1,5 cm, mina Goitzsche, (din Antonela Neacşu, 2003).
Germania (din Antonela Neacşu, 2003).
279
Fig. 3.118. Incluziuni primare gazoase în rumanit, 20x/0,40, NII (din Antonela Neacşu, 2003).
Fig. 3.119. Eşantion de rumanit, 5x11x7 cm, Fig. 3.120. Nodul de succinit, Muzeul Ziemi,
Muzeul chihlimbarului de la Colţi, jud. Varşovia, Polonia (din Antonela Neacşu, 2003).
Buzău (din Antonela Neacşu, 2003).
280
Fig. 3.121. Secţiune prin rumanit, NII, 10x/0,25 (după Antonela Neacşu, 2003).
Fig. 3.122. Fenomenul de anizotropie la rumanit, N+, 10x/0,25 (după Antonela Neacşu, 2003).
281
Fig. 3.123. Polen de Sequoia anhidritizat, NII, 4x/0,10 (după Antonela Neacşu, 2003).
Fig. 3.124. Polen de Sequoia anhidritizat, N+, 4x/0,10 (după Antonela Neacşu, 2003).
282
Fig. 3.125. Sferule organice (polen) albitizate, NII, 4x/0,10 (după Antonela Neacşu, 2003).
Fig. 3.126. Sferule organice (polen) albitizate, N+, 10x/0,25 (după Antonela Neacşu, 2003).
283
Fig. 3.127. Sequoiapollenites (Terţiar), NII, 10x/0,25 (după Antonela Neacşu, 2003).
Fig. 3.128. Sequoiapollenites (Terţiar), N+, 20x/0,40 (după Antonela Neacşu, 2003).
284
Fig. 3.129. Ace de Abies în rumanit, NII, 10x/0,25 (după Antonela Neacşu, 2003).
Fig. 3.130. Sferul organic (spor?) cu cili radiari, al cărui ţesut a fost substituit de răşină,
NII, 4x/0,10 (după Antonela Neacşu, 2003).
285
Fig. 3.131. Insectă în rumanit, ordinul Himenoptera, NII, 20x/0,40 (după Antonela Neacşu, 2003).
Fig. 3.132. Gândaci de copac în rumanit, ordinul Coleoptera, NII, 20x/0,40 (după Antonela Neacşu, 2003).
286
Fig. 3.133. Pseudoscorpion în rumanit, NII, 20x/0,40 (după Antonela Neacşu, 2003).
Fig. 3.134. Insectă în rumanit, ordinul Collembola?, NII, 10x/0,25 (după Antonela Neacşu, 2003).
287
Fig. 3.135. Miriapod în rumanit, NII, 10x/0,25 (după Antonela Neacşu, 2003).
Fig. 3.136. Incluziune în chihlimbar (inflorescenţă masculă

de angiosperme), Col. Muzeul Pământului, Varşovia.
288
Fig. 3.137. Insectă în rumanit, ordinul Diptera?, NII, 10x/0,25 (după Antonela Neacşu, 2003).
Fig. 3.138. Insectă în rumanit, ordinul Coleoptera?, cu formare de „unde” în răşina

lichidă, NII, 20x/0,40 (după Antonela Neacşu, 2003).
289
3.6. DIATOMITELE DE LA BURDUŞOAIA

(VALEA SIBICIULUI – PĂTÂRLAGELE)
3.6.1. INTRODUCERE
Zăcământul de diatomite din dealul Burduşoaia se află situat în judeţul Buzău, la

cca. 4 km nord de localitatea Pătârlagele, lângă confluenţa pe stânga a râului Buzău cu
pârâul Sibiciu. Spre nord şi nord-est, dealul Burduşoaia este delimitat de pârâul Gornet.
Din punct de vedere geomorfologic, perimetrul aparţine de Subcarpaţii Munteniei.
3.6.2. CADRUL GEOLOGIC STRUCTURAL REGIONAL
Din punct de vedere geologic regional, perimetrul aferent dealului Burduşoaia

aparţine Pânzei de Tarcău a Moldavidelor Carpaţilor Orientali. În zona Pătârlagele în
care se încadrează perimetrul Burduşoaia, Pânza de Tarcău cuprinde formaţiuni eocene
dezvoltate în faciesul intermediar (faciesul de Colţi–Valea Rea), formaţiuni oligocene şi
oligocen-miocen inferioare dezvoltate în faciesul extern bituminos cu gresii de Kliwa şi
formaţiuni de molasă de la topul Miocenului inferior. În regiune, partea frontală a
Pânzei de Tarcău este acoperită discordant de depozitele de molasă ale flancului intern
cutat al avanfosei carpatice (fig. 3.139). Stilul tectonic al regiunii este dat de existenţa
unor cute solzi, cu strate puternic înclinate, uneori răsturnate. Cutele-solz sunt afectate
de dislocaţii rupturale direcţionale şi transversale.
Relaţiile dintre structurile Pânzei de Tarcău şi planul de şariaj al acesteia au
condus la concluzia că deformarea seriilor sedimentare şi şariajul s-au produs în două
momente diferite. Prima deformare implică şi depozite miocen-inferioare, fiind
contemporană cu şariajul pânzelor moldavidice interne. Ea a determinat dezlipirea
seriilor sedimentare de pe soclul primar, fără a presupune deplasarea spre exterior a
acestora. Cel de-al doilea moment, cel al şariajului principal, a dus la acoperirea
tectonică a pânzelor din faţa Pânzei de Tarcău. În afara regiunii cercetate, sub planul de
încălecare a acesteia, cele mai vechi depozite aparţin Badenianului, iar cele mai noi
depozite post-pânză care acoperă conturul de eroziune sunt de vârstă sarmaţian
superioară. În acest interval de timp trebuie plasat momentul tectogenezei principale a
Pânzei de Tarcău (intrabadenian), care ar corespunde fazei stirică nouă.
Cutele solzi sunt orientate sud-vest – nord-est şi apar separate prin falii oblice în
raport cu stratificaţia. Aceste cute se caracterizează prin reducerea tectonică pe planele
de faliere, deversare generală spre est, conform stilului tectonic general al Carpaţilor
Orientali, dar cu ridicarea relativă a cutelor mai externe.
3.6.3. GEOLOGIA ZĂCĂMÂNTULUI
3.6.3.1. Stratigrafia
Din punct de vedere stratigrafic, zăcământul de diatomite din dealul Burduşoaia

se încadrează în Formaţiunea de Starchiojd = Formaţiunea diatomitelor şi menilitelor
superioare, urmată de formaţiunea de tranziţie supramenilitică, în care avem recurenţe
ale arenitelor de tip Kliwa, cenuşiu-albicioase, ca şi ale lutitelor disodiliforme brun-
negricioase.
290
Fig. 3.139. Secţiune geologică în sonda 6004 Mlăjet (schiţă după documentaţia geologică a sondei 6004 Mlăjet, 1996).
291
Formaţiunea de tranziţie supramenilitică este vizibilă în special în flancul de

nord-vest al anticlinalului Burduşoaia către gura văii Sibiciului. Aici, nivele de arenite
tip Kliwa şi şisturi disodilice apar sub formă de cute secundare ce complică flancul de
nord-vest al anticlinalului.
Baza succesiunii stratigrafice, vizibilă în sâmburele anticlinalului deschis de
cariera de diatomite Burduşoaia, cuprinde o serie ritmică flişoidă de tip disodile
superioare, cu grosime de 20–40 m, alcătuită dintr-o alternanţă de strate decimetrice,
disodiliforme, cu tranziţie frecventă la şisturi din diatomite impurificate cu material
organic şi argilos, cu arenite de tip Kliwa (nisipuri şi gresii moi, mai rar cuarţite), de
grosimi subdecimetrice (frecvent 1–5 cm şi mai rar 20 cm). Cu frecvenţă redusă apar
intercalaţii subţiri de menilite sau diatomite.
Un al doilea pachet distinct, cu grosime de 1–4 m, este alcătuit din menilite,
dispuse în strate de 10–40 cm, alternând cu lutite disodiliforme sau şisturi din diatomite
impurificate, centimetrice. Menilitele sunt casabile şi friabile, având coloraţie cenuşiu-
negricioasă, mai rar cafenie.
Urmează un nivel de 2–10 m grosime de diatomite rubanate, alcătuit dintr-o
alternanţă centimetrică (1–5 cm) de diatomite cu substanţă organică şi argiloasă,
negricioase în spărtură şi verzui la suprafaţă, cu diatomite albe, în strate subcentimetrice
şi cu arenite de tip Kliwa, subcentimetrice sau şisturi disodiliforme. Prezintă fisuraţie
intensă la scară micro.
În continuare, se trece la un alt nivel cu grosime de 5–10 m grosime de diatomite
cu grad mediu de impurificare cu substanţă organică. Au culoare brun-deschis miros
slab de bitumene. Pe alocuri apar brecifiate intraformaţional.
Diatomitele pure, albe, sau crem deschis, apar în bancuri metrice, cu grosimi
însumate de 2–5 m în flancul extern sud-estic şi de peste 20 m în flancul intern = nord-
vestic. Stratificaţia este greu de urmărit, sunt intens fisurate (în X) şi ele prezintă pe
alocuri nivele brecifiate, dyke-uri sedimentare, slump-uri, enclave de arenite tip Kliwa
sau şisturi disodilice. Semnificativă este prezenţa menilitizărilor sub formă de cuiburi,
mai rare în flancul sud-estic şi sub formă de strate, cuiburi, lentile, mai dese şi repetate
în pachete de 4–5 m în flancul nord-vestic.
Diatomitele pure sunt acoperite ca o anvelopă de un pachet de culoare alb-crem,
de 4–8 m grosime, alcătuit dintr-o alternanţă decimetrică şi centimetrică de arenite de
tip Kliwa, (la bază cu un banc de 3 m de nisip) cu diatomite impurificate şi diatomite
curate cu intercalaţii brecioase şi la partea superioară cu enclave de tuf vulcanic calcitic.
Această anvelopă este mai uşor de sesizat în flancul sud-estic şi apare mai puţin clar în
flancul nord-vestic. În flancul nord-vestic îi corespunde un pachet flişoid cu grosime
mai mare de 10 m, cu arenite de tip Kliwa, urmat de un altul în care predomină şisturile
disodilice.
În flancul de sud-est, pachetul anvelopă din alternanţă de gresie de Kliwa cu
diatomite este urmat de un nivel brecios de 4–8 m grosime alcătuit dintr-o materie
lutitică maronie, cu aspect de marne cu globigerine şi elemente decimetrice de gresii de
Kliwa, diatomite impurificate, şisturi disodilice, tuf vulcanic, cu globigerine.
Flancul extern sud-estic mai conţine un ultim nivel cenuşiu din lutite fine şi slab
siltice, compacte, cu aspect de mâl resedimentat, sugerând mediu euxinic, cu nodule de
pirită şi miros de bitumene. Ultimele trei nivele brecioase sugerează trecerea la
depozitele formaţiunilor miocene de avanfosă.
292
Fig. 3.140. Harta geologică a zăcământului de diatomit din Dealul Burduşoaia (Pătârlagele), versantul stâng al văii Buzăului.
293
3.6.3.2. Tectonica
Dealul Burduşoaia se prezintă ca un anticlinal cu orientare N30ºE, a cărui

tectonică de detaliu este complicată, cumulând efectul dislocaţiilor din fruntea pânzei de
Tarcău (fig. 3.139) cu cele ale alunecărilor marine penecontemporane sedimentării. În
taluzele carierei apare ca un anticlinal normal drept sau uşor dejectat spre est, cu
flancurile plane sau slab ondulate datorită unor curgeri postdepoziţionale ale
materialelor constituente şi, mai ales, la nivelul celor de lângă sâmbure (fig. 3.141).
Flancul de nord-vest se prezintă în taluzele carierei mai puţin plan decât flancul
sud-estic, şi anume, pe un fond general de înclinare oarecum constantă, apare ondulat,
mai intens în apropierea sâmburelui şi mai slab spre exterior. Ondulările flancului sunt
de tip decolare gravitaţională, având aspectul unui flanc de anticlinoriu, cu microcute
secundare, în plane axiale radiare, unele ajungând dejectate, deversate sau culcate (spre
gura văii Sibiciului, microcute culcate la nivelul formaţiunii de tranziţie, cu recurenţe de
arenite de tip Kliwa şi de pachete de şisturi disodilice).
Aspectul tectonic general al dealului Burduşoaia apare mult mai complicat în
versantul opus treptelor de carieră = nord-estic, în valea Gornetului (privit dinspre
dealul Roşia).
Formaţiunile stratigrafice din sâmburele anticlinalului şi anume şisturile
disodilice cu gresii de Kliwa, sugerează o dezvoltare de nucleu diapir, rupt de
continuitatea în adâncime, ştrangulat la bază şi cu aspect de cută în evantai la partea
superioară. Acest sâmbure se dezvoltă ca un dom pe toată înălţimea peretelui stâng al
văii Gornetului şi, la partea superioară, ia o dezvoltare de ciupercă asimetrică cu
prelungirea spre est. În interior, ca la orice nucleu diapir din roci incompetente, stratele
sunt extrem de cutate, faliate, fisurate, budinate, frământate. Apar multe tipuri genetice
de cute secundare: în evantai, cufăr, consedigene. Planul axial al sâmburelui are 30–40º
vergenţă spre est, dând un aspect de cută deversată. Formaţiunile flancului sud-estic
apar, de asemenea, intens cutate, dar mai larg spre exterior. Flancul nord-vestic îşi
păstrează un fond de înclinare relativ constantă 60–80º spre nord-vest, pe care apar cute
ondulate secundare, de decolare gravitaţională a unui material aflat în stare plastică.
Către sâmbure, formaţiunile acestui flanc sunt mai intens cutate, atât la nivelul bancului
de menilite, cât şi a celui de diatomite. Se văd budine, aspecte de slump-uri masive,
îndinţări, falieri. Formaţiunile din exteriorul flancului nord-vestic de la nivelul
pachetului cu diatomite şi a celui cu menilite au ondulări amplificate de curgere
gravitaţională, întărind aspectul de flanc de anticlinoriu. Mai ales spre gura văii
Sibiciului, se văd mai bine anticlinalele secundare, cu plane axiale dispuse radiar, cu
vergenţe nord-vestice, culminând cu cuta culcată de la nivelul formaţiunii de tranziţie,
cu recurenţe de arenite şi disodile.
Pe ansamblu, axul anticlinalului Burduşoaia plonjează spre sud-vest, paralel cu
structurile majore, cu un unghi de 10–25º. Acest lucru este observat în secţiunile
succesive oferite de taluzele treptei IV, treptei III şi peretele stâng al văii Gornetului,
care, de la sud-vest spre nord-est relevă deschideri din ce în ce mai ample ale
sâmburelui de steril al anticlinalului (şisturi disodiliforme şi menilite). Ar mai fi de
menţionat torsionarea suprafeţei axiale a anticlinalului, în sensul că, în secţiunile din
taluze apare normal, drept sau uşor dejectat spre nord-vest, în timp ce în secţiunea
peretelui stâng al văii Gornetului, suprafaţa axială apare aplecată spre sud-est.
294
Fig. 3.141. Schiţă structurală a zăcământului de diatomit de la Burduşoaia (Pătârlagele), taluzele IV–III şi III–II – carieră, la nivelul anului 1995 (fără scară).
295
Rocile competente, de factura menilitelor, gresiilor sau diatomitelor, se prezintă

intens fragmentate şi fisurate, iar rocile incompetente, lutitice, prezintă oglinzi de
fricţiune, laminări, budinări, fenomene de curgere. Se pot distinge două direcţii de
fisuraţie preferenţiale, una paralelă (nord-est – sud-vest) şi alta normală (nord-vest –
sud-est) la structura geologică. În subsidiar, apar şi alte direcţii de fisurare.
Structura şi tectonica zăcământului, în conformitate cu normele departamentale,
argumentează încadrarea anterioară în grupa a III-a de complexitate geologică.
3.6.3.3. Hidrogeologia zăcământului
Zăcământul de diatomit din dealul Burduşoaia (Pătârlagele) prezintă o energie

de relief ridicată şi o fisuraţie intensă a rocii, ceea ce nu permite formarea unei pânze
freatice permanente. Apele de precipitaţie căzute în zonă se înfiltrează prin masivul de
diatomite, fie pe suprafeţele de strat, fie pe fisuraţie, fiind apoi drenate pe pâraiele ce
mărginesc exploatarea (valea Gornetului şi valea Sibiciului).
3.6.4. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DIATOMITELE
3.6.4.1. Definiţie, nomenclatură
Diatomitele sunt roci silicioase silto-lutitice formate din frustule microscopice

de opal şi calcedonie ale algelor silicioase diatomee, la care se adaugă radiolari şi
silicoflagelate. Există numeroase sedimente care conţin câteva resturi de diatomee
împreună cu o cantitate substanţială de alte materii: argilă, carbonaţi sau silice. Ele sunt
clasificate ca silturi diatomitice, şisturi sau mudstone şi nu sunt, propriu-zis, diatomite.
Silicea diatomitică este criteriul cel mai bun şi mai folosit pentru a distinge
componentul de bază al diatomitului, adică însăşi silicea, şi este componentul major al
acestuia sau al produselor diatomitice. Câteva roci dure, cum sunt chertul, porţelanitul
şi chertul opalin, care au rezultat în urma unor schimburi diagenetice, nu pot fi
considerate diatomite, deşi ele pot deriva din acestea.
Autorii francezi aplică termenul de diatomite pentru roci uşoare, cu porozitate
ridicată, având o foarte mare proporţie de diatomee. Din contră, autorii germani
desemnează prin diatomit materiale compacte, în timp ce toate materialele poroase şi
uşoare sunt desemnate sub termenul de diatomenerde sau kisselgur. Autorii englezi le
numesc pe aceste ultime materiale pământuri diatomitice, în timp ce pentru materiale
compacte şi dure consacră termenul de cherturi. În limbajul francez, diatomitele sunt
uneori numite pământuri cu infuzori, tripoli, făină fosilă, opal vegetal, kisselgur (după
autori germani), randanit (după localitatea Rhandau din Masivul Central Francez – lacul
oligocen din Puy de Dome).
Denumirea de tripoli s-a dat după oraşul cu acelaşi nume din Africa de Nord.
În 1836, Cristian Ficher, proprietar al unei fabrici ceramice de lângă Karlsbad,
din Germania, a fost primul care a descifrat compoziţia unui kisselgur de la
Franzensbad, Boemia. Ehernburg, ce a prezentat descoperirea lui Ficher la Academia
din Berlin, a clasificat eronat testurile silicioase printre infuzori, iar diatomitul a fost
incorect denumit pământ cu infuzori. După cum sugerează numele, diatomitele
reprezintă produsul final al diagenezei diatomeelor – alge brune unicelulare, din ordinul
Bacillaria (fitoplancton marin şi non-marin cunoscut din Cambrian până astăzi) al căror
test de protecţie este impregnat cu silice amorfă, precipitată biologic.
296
Termenul de diatomee (Diatoma) a fost dat de Candolle în 1805 de la grecescul

diatomis = tăiat de-a lungul, şi se referă la testul, peretele celulei sau frustula format din
două jumătăţi ce se îmbucă precum o cutie cu capacul său. Testurile au dimensiuni de
20–30 μ cu variaţie de la 1 la 200 μ.
3.6.4.2. Compoziţie şi proprietăţi
Ca formă, frustulele de diatomee sunt foarte variate, dar se pot reduce la două
tipuri dependente de modul lor de viaţă. Astfel, se deosebesc forme penate, cu frustulele
alungite, care sunt, în general, bentonice sau trăiesc fixate pe plantele superioare şi pe
tot felul de obiecte din apă. În afară de acestea, sunt cele numite centrice, care sunt
forme mai ales marine şi fac parte din plancton.
Din punct de vedere tehnic, valoarea celor dintâi este mult superioară şi sunt cele
mai căutate, deoarece pentru un volum dat, ele prezintă un maximum de suprafaţă care
determină o mare porozitate şi deci o putere de absorbţie mai mare. Marea putere de
absorbţie a diatomitului este determinată de enorma suprafaţă pe care o prezintă la
interior şi la exterior, frustulele lor fiind atât de mici încât, într-un cub cu latura de
25 mm, s-au putut număra nu mai puţin de 41 milioane de exemplare.
Diatomitul pur este format din opal sau silice hidrică cu mici cantităţi de
componenţi anorganici asociaţi: alumină, oxizi de fier, alcalino-pământoşi, constituenţi
minori, fiecare din ei putându-se întâlni în soluţii solide sau ca o parte esenţială a
complexului opalin. Diatomitul primar, pe de altă parte, mai poate conţine procente
variabile de materie organică şi săruri solubile şi contaminări uzuale din formaţiuni
sedimentare: particule de minerale şi roci, material arenitic, lutitic sau carbonatic.
În natură, diatomitele conţin un procent neobişnuit de apă liberă, care poate varia
între 10–60% sau chiar mai mult.
Diatomitul, în depozite uscate, care sunt caracteristice pe plan mondial, se
prezintă ca un material uşor (greutatea specifică de 0,9–1,02 t/m3), de culoare deschisă,
cu aspect cretos.
Structura poate fi masivă sau fin stratificată. Roca este intens poroasă, în
general, puţin dură şi friabilă. Nu reacţionează cu acizii şi este uşor identificabilă prin
caracteristicile de mai sus. Confirmarea se face prin examinarea la microscop, care
relevă natura materialului.
În depozitele care conţin material organic, aspectul rocii este total diferit.
Culoarea poate varia de la o tentă deschisă-albă, gălbuie, la crem, brun, verzui sau
aproape negru. Indicele de refracţie este de 1,48–1,58 (Cummigs A.B., 1960).
Duritatea particulelor de diatomite pe scara lui Mohs este de 5,5–6, dar duritatea
aparentă a pământului masiv de diatomit este de circa 1,5 din cauza densităţii aparente
scăzute şi a friabilităţii masei poroase.
3.6.4.3. Geneza şi modul de răspândire
Formarea diatomitelor presupune existenţa unor condiţii favorabile dezvoltării în

explozie a florei monocelulare. Aceste condiţii implică temperaturi, în general, scăzute,
salinităţi relativ reduse, mediu salmastru sau chiar dulcicol, regim acvatic dinamic, un
bun aeraj, prezenţa silicei solubile, factori determinanţi fiind aportul de nutrienţi,
respectiv complecşi de azot şi fosfor şi un optim de condiţii necesare fotosintezei,
absenţa constituenţilor toxici ori a inhibitorilor de creştere din apă.
297
Cu rol pozitiv în dezvoltarea explozivă a organismelor silicioase (în special

diatomee, subordonat radiolari, silicoflagelate) intervin unii factori particulari, cu
dezvoltare locală. Astfel, ar fi vulcanismul şi arealele de curenţi ascendenţi (upwelling).
Se poate face o corelaţie generală între frecvenţa mare a depozitelor groase de diatomite
şi mărturia unor activităţi vulcanice intense. O sursă vulcanică de silice (piroclastite fine
sau hidrotermală) pare a fi adesea un factor important în geneza diatomitelor în medii de
sedimentare puţin adânci sau dulcicole. Arealele marine afectate de curenţii ascendenţi
(upwelling) sunt caracterizate de o maximă productivitate organică. Productivitatea
organică, extrem de abundentă în segmentul fotic, se datorează aportului de nutrienţi,
silice dizolvată, remobilizată din diageneza sedimentelor imature de fund (surplus de
silice solubilă de la trecerea smectitelor în illite, dizolvat în apa interstiţială a porilor şi
expulzat prin litificare în apa marină).
Astfel, ar fi largi domenii din Antarctica, domeniile ecuatoriale din Oceanele
Pacific şi Indian, coastele de nord şi vest ale Pacificului.
Cu pondere negativă asupra acumulării în depozite a organismelor silicioase,
intervin, în unele areale, rate de sedimentare crescute ale materialului terigen sau
carbonatic. În condiţii de evoluţie normală a celorlalţi factori favorabili acumulărilor de
organisme silicioase, ratele de sedimentare crescute duc la diluarea acumulărilor
silicioase, în contexte terigene sau carbonatice. Creşterea temperaturii apelor, fie
latitudinal (către zone ecuatoriale), fie climatic, în perioadele secetoase, când
evaporarea determină concentrarea apei marine, duce, de asemenea, la inhibarea
dezvoltării diatomeelor (radiolarii fiind organisme silicioase care se pot dezvolta în
domenii marine ecuatoriale).
Din punct de vedere depoziţional, condiţii de dezvoltare şi acumulare a
organismelor silicioase în special diatomee, pot fi întâlnite în domenii lacustre salmastre
şi în diferite subdiviziuni batimetrice ale domeniului marin. În fiecare din domeniul
depoziţional pot predomina unii sau alţii din factorii de control ai dezvoltării
organismelor.
În domeniile lacustre, salmastre sau de margine continentală predomină aportul
de nutrienţi adus de pe uscat. Domeniile marin-batiale sunt sediul acumulării unor
imense depozite sub formă de mâluri silicioase.
Astfel, este interesantă distribuţia microfosilelor silicioase în suspensie şi în
sedimentele de fund ale domeniului oceanic. Distribuţia opalului în zona de suprafaţă
(0–200 m) este controlată de productivitatea planctonului. Se pot distinge trei centuri
majore de productivitate înaltă: o centură sudică, ce înconjoară globul, una ecuatorială,
clar definită în oceanele Pacific şi Atlantic, şi una nordică, ce este, de regulă,
discontinuă şi slab dezvoltată. Practic, toată silicea din suspensie este biogenă (resturi de
diatomee, radiolari, silicoflagelate). Peste 70% din suspensiile silicioase constau din
diatomee. În centura ecuatorială creşte importanţa radiolarilor.
Studiul opalului în suspensie din adâncimile oceanului, arată că numai
0,1–0,01% din numărul iniţial de frustule de diatomee ating fundul oceanului. Scăderea
accentuată a numărului se datorează formelor fine sau lanţului trofic (zooplanctonul,
copepodele, consumând fitoplanctonul, la rândul lor fiind consumate de necton). Cu
adâncimea, atât numărul, cât şi varietatea speciilor scade, existând o diferenţă între
populaţia silicioasă din sediment (cu forme mai rare, brute, grosiere) şi populaţia din
apele de suprafaţă (mult diversificată).
Multe din formele planctonice silicifiate nu ating fundul într-un număr mare de
locuri. Radiolarii şi silicoflagelatele sunt însă mult mai bine păstrate. Totuşi, în ciuda
298
pierderilor, centurile de silice stabilite pentru suprafaţă sunt reflectate pe fundul

oceanului în centuri cu distribuţii asemănătoare de acumulare a silicei în sedimente.
Pentru silicea amorfă, nu există adâncime critică de stabilitate aşa cum există
pentru carbonatul de calciu (C.C.D. = adâncimea la care rata de dizolvare egalează rata
de acumulare şi care este în jur de 4,5–5 km, pe alocuri, mult mai ridicată). Sedimentele
silicioase se pot întâlni la toate adâncimile. Pe de altă parte, sub adâncimea de
compensare a carbonaţilor (C.C.D.), componenţii calcaroşi sunt dizolvaţi şi oozele
silicioase pot deveni aproape pure, cu conţinuturi de silice mai mari de 90% în greutate
uscată. Ratele cele mai mari ale acumulării recente de silice au fost înregistrate în golful
Californiei şi sunt de circa 50 g/cm2 la 1000 ani. Rata maximă pentru bazine marine s-a
înregistrat în mările Bering şi Ohotsk (1,5–3 g/cm2 la 1000 ani).
În centura sudică a acumulării de silice, în mod uzual, nu se depăşesc
1–1,9 g/cm2 la 1000 ani; în zonele (aride) ale oceanelor, valorile scad la 0,05 g/cm2 la
1000 ani şi chiar mai puţin. Asta arată că răspunsul acumulării de silice la schimbările
climatice poate fi variabil. În centura nordică, glaciaţiunea a determinat o scădere bruscă
a ratei de acumulare a silicei; în centura ecuatorială, ratele de acumulare cresc, în timp
ce, în cea sudică ele se modifică foarte puţin. Aportul anual de silice de pe continent
este de 0,3∙109 t. Pornind de la producţia primară de carbon organic şi de la raportul
silice organică/carbon organic în suspensie, se determină cantitatea de silice folosită
anual de organisme pentru construcţia testelor, ca fiind de 80-160∙107 t/an. Cantitatea
totală a aportului în ocean este aproximativ egală cu cantitatea depusă pe fundul
oceanului într-un an. Cantitatea de silice acumulată în sedimente este de circa
0,3∙109 t/an. Astfel, 0,05–0,02% din silicea folosită pentru testele organismelor
planctonice în apropierea suprafeţelor oceanelor este îngropată în sedimentele de fund.
Majoritatea cantităţii de silice este dizolvată şi reintră în ciclul chimic. Din punct de
vedere cantitativ, s-a calculat (Petruşevskaja) că 1 mg silice corespunde la 1000–3000
schelete de radiolari şi la 3300–260.000 celule de diatomee. Din punct de vedere
ponderal, organismele marine planctonice concentratoare de silice se află în raportul
silico-flagelate : diatomee : radiolari = 1 : 50 : 250.
De regulă, frustulele de diatomee se depun la o rată de 1–6∙10-3 cm/s. Din
observaţiile în golful Californiei, Calvert deduce că aproximativ 59–71% din aportul
total are o viteză de depunere de 1,3∙103 cm/s.
Frustulele cele mai aspre (rugoase, brute) şi grele, ating o adâncime de 5000 m
în 30–100 zile, iar fracţia cea mai fină a diatomeelor atinge o asemenea adâncime în
multe zeci de ani. Pe baza studiilor de zăcământ şi nu oceanografice, ratele de
acumulare ale testelor de diatomee sunt citate cu variaţii de la 1 mm la 1000 ani
(zăcământul Lompac – California) la 4 mm pe an (Sannich Inlet).
Sedimentele silicioase bogate în diatomee sunt adesea bituminoase şi fosfatice.
Consolidarea şi îngroparea sedimentelor sunt urmate de procesele de diageneză
ce pot conduce fie la zăcăminte de diatomite, fie, în cazul unor condiţii excesive, şi unui
aport masiv de silice, la menilite (cherturi opaline şi porţelanite).
Deşi organismele concentratoare de silice sunt citate din Cambrian până astăzi,
diatomitele fiind relativ abundente în istoria geologică, totuşi, Neozoicul este considerat
perioada de maximă creştere şi formare a depozitelor diatomitice. Diatomite marine sau
salmastre apar pretutindeni în lume, cele de apă dulce fiind, de asemenea, egal
răspândite şi chiar mai importante.
În România, depozite diatomitice mai importante se află în Oligocen-Miocen,
Sarmaţian şi Pliocen.
299
Din punct de vedere diagenetic, materialul opalin existent în organismele

silicioase (diatomee, silicoflagelate, radiolari, spiculi de spongieri) are o anumită
evoluţie. În urma unor procese progresive, îndelungate, se poate ajunge de la nuclee de
silice coloidală la completa dispariţie a caracterului organogen al rocii, având loc astfel
evoluţia de la diatomit la menilit – porţelanit.
Opalul este un termen general pentru silicea amorfă şi agregate
submicrocristaline de cristobalit slab dezordonat, uzual conţinând 3–9% apă, ce nu este
apă de constituţie. Pe baza difracţiei RX, există trei tipuri distincte de opal (Jones şi
Stequit, 1971).
Opalul C este cristobalit bine ordonat. Diagrafia de RX arată doar o mică
cantitate a liniei extreme de margine şi oarece mărturie a stocării de tridimit, găsit în
special în produse vulcanice. El a fost uneori observat în cherturile din forajele de mare
adâncă.
Opalul CT este cristobalit dezordonat, tridimit. El arată grade variate ale
dezordinii de aglomerare unidimensionale a domeniilor cristobalitului şi tridimitului ce
afectează intensităţile relative ale reflexiilor ce determină linia extremă cu rezultat în
reflexiile adiţionale ce încep cu tridimitul. Microfotografiile la scanning au arătat că
mare parte din opalul CT este compus din sferule de 20–30 μ ce constau în cristale în
formă de lamă dispuse radial de la zeci la câteva mii de unităţi de Å. Apare în mare
parte din porţelanitele mezozoice şi neozoice şi, de asemenea, ca ciment.
Opalul A este pronunţat dezordonat şi amorf la raze X. El arată un model de
difuzie RX proeminent centrat la 4,1 Å. Apare în resturi scheletice silicioase, în opal
nobil, hialin şi geizerit.
Din opalul biogen s-a secretat iniţial opalul A. În primul stadiu diagenetic se
dezvoltă opal cristalin, identificat prin RX ca opal CT: cristobalit dezordonat, cristobalit
sau lussatit. Opalul CT înlocuieşte scheletele de radiolari şi diatomee şi este precipitat
sub formă de cristale lamelare, formând sferule, denumite de Tucker (1981, 1991)
lepisphere. Forţele care determină evoluţia silicolitelor de la opal A biogen sunt
diferenţele de solubilitate şi condiţiile chimice şi acest proces este considerat ca un
„proces de maturizare”.
Prezenţa excesului de alcalinitate din sedimente favorizează precipitarea
opalului CT şi măreşte viteza de transformare a opalului CT la cuarţ. Acolo unde există
multă argilă în sediment, opalul CT conţine multe impurităţi, în special cationi străini,
ce întârzie maturizarea opalului. Ipoteza maturizării „controlată de impurităţi” explică
diferenţele dintre mineralogia silicei şi gradul diferit de conservare a organismelor
silicioase din silicolite.
3.6.4.4. Caracterizarea zonală a diatomitelor din perimetru
După cum s-a menţionat la geologia zăcământului, în cadrul zăcământului de tip

anticlinal Burduşoaia, s-a putut face, în urma unei cartări detaliate, sprijinită şi pe date
de laborator, o anumită zonare, funcţie de care se recomandă şi calculul rezervelor. De
la exteriorul anticlinalului către formaţiunile din sâmbure se pot întâlni următoarele
zone (fig. 3.141):
1. zona cu şisturi disodiliforme din sâmburele cutat dizarmonic al anticlinalului;
2. zona de menilite stratiforme de la exteriorul sâmburelui steril al anticlinalului;
3. zona cu diatomite rubanate, alcătuită din alternanţă subcentimetrică de
diatomite albe cu diatomite impurificate, negricioase;
300
4. zona de diatomite impurificate cu substanţă organică (de culoare maronie la

exterior şi cu mai multă substanţă organică, de culoare negricioasă, către interior);
5. zona diatomitelor, albe sau crem-gălbui, curate sau puţin impurificate cu
substanţă organică;
6. zona cu alternanţă de arenite de tip Kliwa şi diatomite impurificate, ce
îmbracă ca o anvelopă zăcământul diatomitic propriu-zis;
7. zona breciei, cu matrice lutitică cenuşie şi elemente oligocen-miocene (arenite
de tip Kliwa, tufuri şi marne cu globigerine şi radiolari);
8. zona marnelor cenuşii cu miros de bitumene (apare numai în flancul
sud-estic).
Principalele tipuri petrografice, caracteristice pentru zonele enumerate au fost
investigate complex. S-a prelevat un număr mare de probe asupra cărora s-au efectuat
descrieri macroscopice, analize microscopice pe secţiuni subţiri şi secţiuni lustruite
(analist dr. geolog Aura Cehlarov), analize în preparate pulverulente în imersie cu
nitrobenzen şi cu lichide cu indici de refracţie cunoscuţi, analize difractometrice RX,
analize bituminologice, analize chimice pe oxizi, analize chimice pentru elemente şi
analize fizico mecanice.
a. Zona de şisturi disodiliforme
În sâmburele anticlinalului Burduşoaia, dezvelit de lucrările din carieră (taluzele

IV–III şi III–II) şi, de asemenea, vizibil în „secţiunea” oferită de peretele stâng al văii
Gornetului (transversală pe structură), se dezvoltă depozite cu aspect ritmic (flişoid) de
culoare generală maroniu-negricioasă, cu grosime însumată de peste 20–30 m
(fig. 3.141, zona 1). Aceste depozite sunt alcătuite dintr-o alternanţă strânsă de şisturi
argiloase disodiliforme, frecvent cu tranziţie către şisturi de diatomite impure
(pământuri cu diatomee), în strate de 5–30 cm, cu arenite de tip Kliwa, în strate de 2–10
cm şi mai rar de 30 cm. Arenitele de tip Kliwa prezintă intercalaţii de bentonite.
Spre partea superioară, par a predomina şisturile diatomitice faţă de şisturile
disodiliforme şi apar unele nivele lentiliforme, cuiburi de diatomite menilitizate, chiar
menilite şi, pe alocuri, unele intercalaţii de diatomite.
Întregul pachet din sâmburele anticlinalului este afectat de o cutare dizarmonică,
cu rezultatul apariţiei de microcute şi a 4–5 cute strânse, asimetrice, solzate, cu vergenţe
diferite. Depozitele sunt intens afectate de dislocaţii rupturale (falii, jointuri) şi curgeri
în stare plastică (budinaje, dike-uri, neptuniene). În valea Gornetului, aceste depozite
capătă caracter de nucleu diapir.
Se observă că direcţia generală a cutelor din sâmbure este N50ºE, ceea ce este
diferit de direcţia axului anticlinalului (şi a flancurilor), de N30ºE. Cauza dizarmoniei
este diferenţa de competenţă a rocilor constitutive sau poate fi genetică. Pe direcţia
cutei, de la sud-vest către nord-est (din taluzul IV–III către III–II şi către peretele văii
Gornetului), pare a creşte gradul de cutare dizarmonică al formaţiunii disodiliforme
incompetente către aspectul unui nucleu strivit în formă de sinclinoriu cutat în evantai
(numărul de cute din bolta nucleului creşte în direcţia indicată).
Această zonă împreună cu zona menilitelor (2), conturează sâmburele steril al
zăcământului, şi s-a considerat că nu este cazul să facă obiectul unor investigaţii de
detaliu (mineralogice, petrografice, chimice).
301
b. Zona menilitelor
Zona menilitelor este clar dezvoltată în ambele flancuri ale anticlinalului

Burduşoaia (fig. 3.141, zona 2). În flancul sud-estic au grosimi de 4 m şi se prezintă ca
un pachet de menilite în strate de 10–30 cm, alternând cu strate de şisturi argiloase
diatomitice cu grosimi de 1–10 mm. Pe alocuri, intercalaţiile dintre menilite devin
diatomite pure, albe-maronii, brecifiate.
Pe direcţie, către nord-est există o tranziţie de la menilite la diatomite. În flancul
nord-vestic, nivelul 7 apare cu grosimi de 3–5 m, dar dezvoltarea este preponderent în
cuiburi şi lentile, mai puţin în strate. Brecifierea este mai intensă. Pe ambele flancuri,
dar mai ales pe cel de nord-vest, la nivelul pachetului de menilite, stratele apar ondulate
pe înclinare şi chiar pe direcţie. Feţele de strat, în special ale flancului nord-vestic, sunt
practic afectate de cute, dând aspect de evantai, aşa cum s-a descris la geologia
zăcământului. Aşa cum s-a amintit, menilite mai apar ca două nivele în baza şi topul
zonei 4 a diatomitelor curate.
Macroscopic, se prezintă ca o rocă cenuşie-neagră, compactă şi dură. Are
spărtura aşchioasă, culoare albă pe suprafeţele expuse, alterate. Luciul este adamantin.
Prezintă fisuri umplute cu cuarţ alb.
La microscop, masa de bază a rocii este constituită din silice opalină, izotropă
stratificată, cu filme de substanţă organică, brun roşcată, care-i conferă un aspect
rubanat. Indicele de refracţie este 1,43, corespunzător opalului. Elementele figurate
lipsesc. Componenţii siliciclastici, în proporţie de circa 10%, sunt reprezentaţi prin cuarţ
angular şi subangular (Φ = 0,1085). Au structură de precipitaţie chimică şi textură
amorfă. Diagnosticul petrografic este silicolit cu substanţă organică de tip menilite.
Termenul de menilit a fost introdus în literatura geologică de M.G. Filipescu
(1936) şi se referă la un accident silicios în rocile marnoase-argiloase. Actual, termenul
de menilit (şist menilitic) se referă la o formaţiune caracteristică pentru Oligocen-
Miocenul flişului carpatic. Menilitele sunt produsul transformării unor depozite
diatomitice impurificate de tipul pământurilor cu diatomee, identificate în formaţiunile
de aceeaşi vârstă. Între cele două tipuri de depozite au fost găsite stadii intermediare în
care poate fi urmărit procesul de „ştergere” a structurii organice. Alături de alte roci,
menilitele sunt considerate că reprezintă rocă generatoare de petrol pentru zăcămintele
din zona flişului (substanţa organică a diatomeelor) – M.G. Filipescu (1935).
Difractograma RX relevă o compoziţie ce sugerează gradul avansat de
diageneză, anume cuarţ 15%, opal 20%, şi cristobalit 60%, format prin cristalizarea fină
a opalului.
Din punct de vedere chimic, în general, în menilite conţinutul de SiO 2 este în jur
de 70%, Al2O3 este şi el abundent, indicând prezenţa materialului argilos. Conţinutul de
substanţă organică poate ajunge la 6%.
Caracteristici fizico-mecanice. Din punct de vedere fizico-mecanic, menilitele
intercalate zăcământului de diatomite din perimetrul Burduşoaia ridică probleme legate
de prelucrarea tehnologică a materialului util. Sunt roci grele comparativ cu diatomitele,
având densitatea aparentă de 2,37 kg/dm3. Rezistenţa la compresiune în stare uscată este
mult crescută faţă de diatomite şi anume de 1180 daN/cm2.
302
c. Zona cu diatomite rubanate
Către sâmburele anticlinalului Burduşoaia apare un nivel de diatomite rubanate

cu grosimi de 6–8 m în flancul sud-estic şi de 2–4 m în cel nord-vestic (fig. 3.141,
zona 3). Nivelul este alcătuit din strate subcentimetrice de diatomite cu substanţă
organică alternând strâns cu diatomite albe, pure.
Laminaţia paralelă permite evidenţierea curgerii materialului în stare
semiplastică (numeroase cute), ca şi tectonizarea intensă din apropierea sâmburelui,
subliniată de prezenţa frecventă a unor microfisuri, jointuri.
În flancul nord-vestic, diatomitele rubanate, albe şi negre, au nivele de
menilitizări, cuiburi silicifiate, perpendiculare pe stratificaţie.
Macroscopic, sunt roci de culoare crem maroniu, cu benzi de culoare deschisă
datorate unor lamine de diatomit alb, curat, şi, uneori, de material arenitic fin. Au
spărtură neregulată, miros slab de bitumene, sunt uşoare, absorbante şi intens
microfracturate. Dau reacţie negativă cu HCl. Sunt mai friabile decât diatomitele
descrise în zonele anterioare. Structura depoziţională este pronunţat microstratificată,
uneori prezintă filme de oxizi şi hidroxizi de fier.
Microscopic, diatomitele rubanate prezintă o masă de opal în amestec intim cu
substanţa organică, izotropă, brună sau roşcată în lumină naturală, cu relief negativ. Ca
organisme figurate, în pulbere se păstrează spiculi de spongieri, rare fragmente de
Melosira sau Actinocyclus (Φ = 0,062 mm). Componenţii alogeni, siliciclastici apar în
proporţie de 3%, reprezentaţi prin cuarţ angular cu Φ = 0,093–0,154 mm. În probe de la
topul stratului apar şi componenţi piroclastici, reprezentaţi prin sticlă sub formă de
şarduri cu bule gazoase, incoloră, în proporţie de circa 5%. Structura microscopică este
de precipitaţie chimică organogenă, uneori mecanoclastică. Textura este amorfă, uneori
silto-arenitică. Diagnosticul petrografic este de silicolit diatomitic microstratificat cu
substanţă organică.
Analiza bituminologică indică roci alcătuite din testuri de diatomee, radiolari şi
spongieri. În porii intergranulari ai rocii apar: materie organică amorfă, alginit, vitrinit şi
pirită. Materia organică amorfă se desfăşoară sub formă peliculară, paralelă cu
stratificaţia rocii, în general. Alginitele păstrează, rareori, forma şi conturul originale şi
au dimensiuni de 0,001–0,0015 mm. Vitrinitele sunt extrem de rare şi nu mai mari de
0,001 mm. Au prezenţă cu totul întâmplătoare.
Caracteristici fizico-mecanice. Analiza probelor de diatomite rubanate relevă
caracteristici mecanice reduse, şi anume, o densitate aparentă crescută, de 1,07 kg/cm2
şi o rezistenţă la compresiune mult scăzută de 58 daN/cm2.
d. Zona cu diatomite impurificate cu substanţă organică
Se dezvoltă în ambele flancuri ale anticlinalului Burduşoaia, bine deschisă în

carieră în treptele IV, III şi taluzele aferente (fig. 3.141, zona 4).
În flancul sud-estic au grosimi de 10–11 m, din care 3–4 m sunt diatomite mediu
impurificate (culoare brun închis) şi restul sunt diatomite cu multă substanţă organică de
coloraţie cenuşiu-negricioasă.
În flancul nord-vestic zona are grosimi mai mici, de 4–6 m, coloraţia fiind brun
negricioasă, la exterior cu suprafeţe de alteraţie galben-verzui. În taluzul IV–III,
diatomitele negricioase, cu substanţă organică abundentă, sunt, uneori, brecifiate, cu
elemente de diatomit, arenit, tuf vulcanic. Materialul prezintă o vagă laminaţie paralelă.
303
Macroscopic, sunt roci de culoare bej-brună, omogene, compacte,

interstratificate cu lamine albe de 1–8 mm (spre bază). În flancul nord-vestic, roca se
prezintă neomogenă, cu sectoare bej-roz şi negricioase. Sunt roci uşoare, absorbante, cu
luciu mat. Proba din taluzul VI dă reacţie pozitivă cu HCl. Structura depoziţională este
masivă. Au miros puternic de bitumene.
La microscop, apar ca roci având ca masă de bază alcătuită din opal în amestec
intim cu substanţa organică, brună, izotropă, cu relief negativ. În unele probe apare o
alternanţă de lamine de opal (0,38 mm) cu lamine din substanţă organică şi diatomee
penate (2,66 mm). Ca elemente figurate, sunt de remarcat atât diatomee centrice
(Coscinodiscus, Actinocyclus, 0,0173 mm), şi diatomee penate (Melosira) precum şi
spiculi de spongieri. Diatomeele sunt mai rare în probe din flancul nord-vestic. Proba
din taluzul IV – III prezintă foraminifere calcitice.
Componenţii alogeni epiclastici apar în proporţii de 2–3% la 7%, reprezentaţi
prin cuarţ subangular şi angular, cu dimensiuni de la 0,093 mm la 0,155 mm. Mai pot
apare feldspaţi plagioclazi (Φ = 0,154 mm), glauconit (Φ = 0,124 mm), granat
(Φ = 0,0992 mm). Structura este organogenă diagenetică, iar, uneori, mecanoclastică.
Textura este amorfă şi silto-arenitică. Diagnosticul petrografic pentru zona 4 este de
silicolit diatomitic cu substanţă organică. Difractograma RX indică o compoziţie
mineralogică cu 5–7% cuarţ, 70–80% opal, maximum 5% mice + illit, feldspaţi ca
urme, şi 10–15% cristobalit. Compoziţia chimică a diatomitelor impurificate, cu multă
substanţă organică relevă un conţinut de SiO2 mai redus decât cel al diatomitelor pure
din zona patru. De remarcat variaţia conţinuturilor elementelor minore în sensul creşterii
conţinutului de Ni şi Pb şi al scăderii celui de Cr, Zn, Ba, în zona diatomitelor impure
faţă de zona diatomitelor pure.
Caracteristici fizico-mecanice. Diatomitele silicifiate, de culoare închisă (cu
substanţă organică) au densităţi aparente de 1,00–1,01 kg/dm3 şi rezistente la
compresiune în stare uscată de 149–150 daN/cm2.
e. Zona diatomitelor albe sau crem-gălbui, curate

sau foarte puţin impurificate cu substanţă organică
Zona diatomitelor curate sau puţin impurificate se dezvoltă clar în ambele

flancuri ale anticlinalului Burduşoaia, ceea ce este vizibil atât în treptele şi taluzele
carierei, cât şi în peretele stâng al văii Gornetului, ce realizează o adevărată vedere în
secţiune prin zăcământ (fig. 3.141, zona 5). Flancul sud-estic se prezintă cu o grosime
de 6–8 m, din care circa 2 m spre partea superioară, sunt diatomite albe, pure, iar restul,
spre baza seriei capătă un conţinut crescător de substanţă organică ce implică şi o uşoară
închidere a culorii. Tot în acest sens, are loc şi o creştere a greutăţii, datorată mai curând
unei creşteri a proceselor de silicifiere decât impurificării cu material argilos.
Silicifierea nu se manifestă prin apariţia de cuiburi sau lentile de menilite, ci rămâne la
scară micro. Flancul nord-vestic se prezintă cu o grosime considerabil sporită, anume
20–30 m. De remarcat, că spre baza şi topul pachetului de diatomite, apar două nivele
de 2–4 m cu menilite în cuiburi, respectiv, de 3–6 m cu diatomite menilitizate în strate.
Grosimea crescută a diatomitelor din flancul nord-vestic se datorează unor ondulări ale
stratelor componente, probabil determinate de alunecări penecontemporane.
Macroscopic, rocile se prezintă fine, poroase, uşoare, absorbante, de culoare
alb-gălbuie, şi, funcţie de creşterea conţinutului de substanţă organică, bej-roz, bej-roz-
cărămiziu, bej-cenuşiu. Spărtura este neregulată, rar concoidală. La varietăţile ce
304
prezintă culori mai închise, la mojarare se simte un accentuat miros de bitumene, iar
eşantioanele prezintă pe suprafeţe expuse culori alb-cenuşii. Accidental, se întâlnesc
filme de hidroxizi de fier şi pelicule de sulf nativ. Prezintă luciu mat, pământos. Sunt
roci masive, dar adeseori prezintă structură depoziţională microstratificată, chiar
laminitică (1–8 mm grosime), subliniată de prezenţa unor lamine albicioase.
Examenul microscopic al acestor roci se face cu dificultate din cauza calităţii
secţiunilor, ce nu pot fi subţiate prea mult. Studiate în pulbere, în imersie, din păcate, se
deteriorează frustulele delicate de diatomee, întâlnindu-se rar forme întregi. Totuşi, la
microscop, masa de bază a rocii, constituentul autigen predominant este silicea opalină
amorfă, impregnată cu substanţă organică, din care cauză apar nuanţele roşcate în
lumină naturală. Ca elemente figurate se recunosc uneori exemplare de diatomee,
putându-se observa că, la conţinut redus de substanţă organică, roca este constituită
dintr-o masă de diatomee compactizate orientate cu axul lung paralel cu planele de
stratificaţie. Indicele de refracţie al silicei opaline este de 1,43–1,44, corespunzător
opalului cu circa 10% apă. Din preparatele în imersie s-a putut recunoaşte în toate
probele o asociaţie constantă de organisme silicioase: diatomite penate (Melosira aff.
clavigera, Melosira aff. granulata Grunow), diatomee centrice (Actinocyclus
ahrembergi R.M.F. Φ = 0,062 mm, Coscinoconus sp. Φ = 0,124 mm, Stephanodiscus
sp. Φ = 0,1054 mm) şi spiculi de monoactinelide. Componentul siliciclastic este
omniprezent în probele analizate în proporţie de 15–20% şi 1–2% în proba din flancul
nord-vestic. Este reprezentat prin cuarţ angular şi subangular cu dimensiuni variind de
la 0,1155 mm la 0,308 mm, microcristale de feldspaţi plagioclazi sau microclin, rare
lamele de mice. Un alt component important este cel vulcanoclastic, fiind reprezentat în
proporţie de 5–10% prin şarduri de sticlă vulcanică acidă, incoloră, transparentă, cu
forme arcuite de seceră, de Y, cu structura fibroasă şi vacuolară. Indicele de refracţie de
1,50–1,51 este corespunzător unei sticle acide. Aceste tipuri de tufodiatomite fac
trecerea spre vulcanoclastite. Structura rocilor descrise este de precipitaţie chimică,
organogenă, rar mecanoclastică, iar textura este: amorfă pentru masa de silice opalină,
aleuro-arenitică pentru componentul siliciclastic şi vitroclastică pentru componentul
vitroclastic. Încadrarea petrografică a rocilor este de silicolit diatomitic cu substanţă
organică, fin arenitic, uneori slab tufitic.
Difractograma RX indică o compoziţie mineralogică de 10–15% cuarţ, 60–75%
opal, 5% sau mai puţin mice + illit, sub 5% feldspaţi şi 10–15% cristobalit. Probele din
diatomitul curat au conţinuturi de opal mai ridicate decât probele de diatomite slab
impurificate dinspre bază, în care, însă se observă o creştere a cristobalitului, subliniind
începutul de silicifiere al testurilor de diatomee. Unele probe au un conţinut mai crescut
de cuarţ (30%) datorat unor lamine siltitice.
f. Zona cu alternanţă de arenite de tip Kliwa şi diatomite

impurificate – „anvelopa” diatomitelor propriu-zise (util)
Are dezvoltare în ambele flancuri ale anticlinalului Burduşoaia (fig. 3.141,

zona 6). Este mai bine deschisă în flancul de sud-est, în treapta IV a carierei şi în
taluzele V–IV, IV–III şi III–II. Are o grosime de 15–20 m şi se prezintă ca o alternanţă
ritmică de strate decimetrice şi metrice de arenite de tip Kliwa (mărginite de cruste
indurate cu oxizi de fier) cu strate decimetrice de diatomite impurificate (cu material
argilos şi substanţă organică), brecificate. În partea inferioară a zonei apare un banc de
2–3 m de nisip de Kliwa, iar spre partea superioară prezintă intercalaţii lentiliforme de
305
material cineritic. Poziţia generală a stratelor este de N40ºE 80ºSE. Iniţial cu stratificaţie
paralelă, zona de „anvelopă” a zăcământului propriu-zis a suferit curgeri în stare
plastică ce au dus la ondularea pe direcţie a stratelor, însoţită de alunecări
intraformaţionale. Zona de anvelopă apare şi în flancul nord-vestic al anticlinalului
Burduşoaia, dar cu o dezvoltare mai redusă. Cuprinde aceeaşi alternanţă de strate de
arenite de tip Kliwa cu diatomite impurificate şi şisturi disodilice. Morfologic, formează
culmi şi ravene pronunţate, puternic înclinate, perpendiculare pe axul anticlinalului,
alcătuirea geologică fiind vizibilă în peretele văii Gornetului, din nefericire, practic
inaccesibil. Din cadrul zonei s-au analizat unele arenite în amestec cu material
diatomitic şi tufaceu şi un diatomit tufaceu.
Diatomitul tufaceu. Macroscopic se prezintă ca o rocă bej-gălbuie, cu filme de
hidroxizi de fier. Are spărtură neregulată. Dă reacţie negativă cu HCl. Structura este
masivă şi este de semnalat prezenţa a rare ochiuri de sulfuri cu aureolă de hidroxizi de
fier. Microscopic, conţine o masă de bază compactizată, din opal cu substanţă
organică şi diatomee. Ca elemente figurate apar diatomee penate de tip Melosira şi
centrice de tip Actinocyclus. Componenţii alogeni epiclastici în proporţie de circa 5%
sunt reprezentaţi prin cuarţ (dimensiunea 0,1694 mm) şi claste de gips (dimensiunea
0,285). Structura este de precipitaţie chimică, organogenă, diagenetică. Textura este
amorfă. Diagnosticul petrografic este silicolit diatomitic cu substanţă organică.
Difractograma de RX indică cuarţ 20–25%, mice + illit 30%, feldspaţi 10%, clorit şi
gips ca urme.
Arenit în amestec cu material diatomitic şi tufaceu. Macroscopic este o rocă
bej-roz, masivă, grea, aspră, pe spărtură cu elemente albe. Dă reacţie negativă cu HCl.
Structura este masivă. Microscopic, roca prezintă o masă de bază din opal cu
substanţă organică brun-roşcată, cu relief negativ, izotropă. Ca elemente figurate, apar
diatomite centrice – Actinocyclus (Φ = 0,0930 mm), Coscinodiscus, forme mari arcuite
de Melosira şi foarte rari spiculi de spongieri. Componenţii alogeni epiclastici
reprezintă cam 40% şi sunt reprezentaţi prin cuarţ (Φ = 0,1860-0,3696 mm)
monocristalizat, cuarţ policristalizat (Φ = 0,950 mm), glauconit, claste verzi
(Φ = 0,5005-2,470 mm). Componenţii piroclastici (5%) cuprind şarduri necolore, în
formă de seceră, uneori cu structură fibroasă, cu bule gazoase. Indicele de refracţie este
1,49-1,50. Structura este organogenă, mecanică, clastică-vitroclastică. Textura este
amorfă, arenito-ruditică. Diagnosticul petrografic este de silicolit diatomitic arenitic
hialoclastic, cu substanţă organică. Difractograma RX relevă o compoziţie mineralogică
cu cuarţ 35%, opal 40%, mice+illit 5%, cristobalit 10%, ceea ce corespunde unui
material diatomitic.
g. Zona breciei cu matrice cenuşie lutitică

şi elemente oligocen-miocene
Se dezvoltă numai în flancul de sud-est al anticlinalului Burduşoaia şi este

deschisă în baza treptei IV (fig. 3.141, zona 7). Întreaga zonă, cu o grosime de 12 m,
este de fapt un „melange” cu matrice lutitică cenuşie, cu aspect de teren miocen ce
include elemente ruditice de tufuri miocene, sau elemente de vârstă oligocenă, şi anume
diatomite, arenite cuarţoase de tip Kliwa, dar şi cu material micaceu. Lutitul degajă un
miros puternic de bitumen, întreaga secvenţă pare a fi rezultatul unui amestec şi cutare
de curgere în stare plastică, neconsolidată, a materialului în fruntea pânzei de Tarcău.
Către bază, către sâmburele anticlinalului, matricea cenuşie conţine frecvente diaclaze
306
de gips secundar. Ca tipuri petrografice, s-au identificat: silto-lutit de amestec, marnă cu

radiolari, marnă cu lamine de calcit, material tufaceu cu globigerine şi marnă cu
globigerine.
Silto-lutitul de amestec se prezintă din punct de vedere macroscopic ca o rocă
brun-roşcată, foioasă cenuşiu-argintie pe planele de stratificaţie. Are slab miros de
bitumene. Dă reacţie pozitivă cu HCl. Din punct de vedere depoziţional, prezintă o
structură microstratificată laminitică. Din punct de vedere microscopic, proba prezintă
componenţi autigeni sub formă de opal asociat cu substanţă organică izotropă şi cu
relief negativ şi, de asemenea, asociat cu calcit fin granular. Ca bioclaste, apar
foraminifere calcitice delicate, şi rare diatomee de tip Actinocyclus (dimensiuni de
0,062 mm). Componenţii alogeni sunt reprezentaţi prin circa 2% cuarţ epiclastic, cu
dimensiuni de 0,0775 mm. Structura este de precipitaţie chimică, organogenă, iar
textura amorfă şi microgranulară. Diagnosticul petrografic din determinarea
microscopică este silicolit diatomitic calcitic cu substanţă organică microstratificată.
Difractograma RX indică cuarţ 10%, mice + illit 20%, feldspaţi sub 5%, montmorillonit
30–35%, gips 10–15%, calcit 5–10%.
Marna cu radiolari, se prezintă macroscopic ca o rocă bej, roşcată, uşoară, cu
spărtura subconcoidală, prin uscare cu aspect calcaros, dă reacţii pozitive cu HCl.
Structura depoziţională este microstratificată. Microscopic, componenţii autigeni sunt
reprezentaţi prin calcit microcristalin, asociat cu minerale argiloase şi prin gips fibros în
pulbere. Bioclastele sunt reprezentate prin radiolari calcitizaţi, foraminifere calcitice şi
diatomee de tip Melosira. Componenţii epiclastici sunt reprezentaţi prin circa 10–15%
cuarţ în pulbere cu dimensiunea de 0,0372 mm. Structura este de precipitaţie chimică,
organogenă. Textura este microcristalină. Difractograma cu RX indică sub 10% cuarţ,
mice + illit 10%, feldspaţi sub 5%, montmorillonit 30–35%, clorit – urme, gips – urme,
calcit 20–25%, dolomit sub 5%.
Marna cu lamine de calcit. Macroscopic, se prezintă ca o rocă bej,
microstratificată cu filme de substanţă organică. Dă reacţie pozitivă cu HCl. Prezintă şi
o intercalaţie alb-cenuşie de anhidrit. Structura depoziţională este microstratificată.
Microscopic, prezintă componenţi autigeni din calcit microcristalin şi cristale
de anhidrit. Nx = 1,57 şi Ny şi Nz >>. Bioclastele lipsesc. Componenţii alogeni sunt
accidentali şi sunt reprezentaţi prin cuarţ (0,0589 mm), plagioclazi (0,062 mm),
muscovit. Structura este de precipitaţie chimică, iar textura microcristalină a masei de
bază. Diagnosticul petrografic la microscop este marnă cu substanţă organică cu o
intercalaţie de anhidrit (spărtură în trepte, culori de birefringenţă de ordinul II).
Difractograma RX dă o compoziţie de cuarţ de 2–3%, gips sub 5%, calcit 90%. Analiza
bituminologică pe secţiuni lustruite indică o rocă alcătuită din fragmente mici,
calcaroase cu liant calcaros şi organic (substanţă amorfă). În benzile cenuşii-brune ale
rocii sunt ritmuri algale. Algele au forme rotunde sau rar ovale, cu dimensiuni cuprinse
între 0,003 şi 0,005 mm. În aceste ritmuri algele ajung uneori la 50% din suprafaţa
ocupată în şlif. Aceste alge sunt însoţite şi de substanţă organică amorfă, difuză în
spaţiile intergranulare ale rocii.
Materialul tufaceu cu globigerine. Macroscopic, se prezintă ca o intercalaţie
lentiliformă de material cineritic cu desfacere în elemente ruditice. Difractograma RX
relevă o compoziţie mineralogică cu 25% cuarţ, mice + illit 25%, feldspaţi 10%,
montmorillonit 20%, clorit 5–10%, calcit 5–10%.
Marna cu globigerine se dezvoltă către baza zonei ca marne cenuşii pe alocuri
siltice cu filme cărbunoase cu globigerine, ca element în materialul brecifiat al zonei.
307
Macroscopic, se prezintă ca o rocă bej, masivă, compactă, de greutate

normală, cu spărtură neregulată şi luciu mat, pământos. Dă reacţie energică cu HCl.
Structura depoziţională este masivă. Microscopic, prezintă o masă de bază antigenă,
criptocristalină formată din calcit intim asociat cu minerale argiloase. Ca elemente
figurate se întâlnesc numeroase exemplare de globigerinide bine conservate. Structura
este de precipitaţie chimică, organogenă, diagenetică, iar textura amorfă. Difractograma
RX relevă o compoziţie de sub 5% cuarţ, 5% mice + illit, sub 5% feldspaţi, 80% calcit.
h. Zona marnelor cenuşii cu miros de bitumene
Are dezvoltare numai în flancul de sud-est al anticlinalului Burduşoaia, şi este

bine deschisă în ravena de la baza treptei IV (fig. 3.141, zona 8).
Macroscopic, se prezintă ca un lutit cenuşiu-negricios (grosime medie
14–15 m), cu conţinut de siltit foarte fin, cu aspect de material remaniat, cu structură
compactă şi numai către axul anticlinalului căpătând o laminaţie paralelă. Pare foarte
bogat în substanţă organică şi prezintă rare intercalaţii de 1–3 cm, lentiliforme, de
cuarţite cenuşii cu granulometria nisipului de Kliwa. Mai prezintă intercalaţii de
material tufaceu budinat şi spre ax (spre bază), apar şi lamine milimetrice de arenite de
tip Kliwa. Elementele arenitice au uneori piritizări.
La analiza petrografică se prezintă ca un lutit cenuşiu-vineţiu, masiv, compact,
cu spărtură neregulată, cu rare intercalaţii de culoare deschisă. Dă reacţie pozitivă cu
HCl. Din punct de vedere depoziţional, are o structură microstratificată.
Din punct de vedere microscopic, se prezintă ca o masă de bază calcitică,
microcristalină. Ca bioclaste, conţine rare foraminifere calcitice. Componenţii alogeni
epiclastici (cca. 2%) se prezintă sub formă de cuarţ, angular şi subangular, cu
dimensiuni de 0,285 mm, iar cei piroclastici se prezintă ca şarduri foarte numeroase
(cca. 40%) de sticlă, de dimensiuni mari (Φ = 0,285 m), vacuolare. Structura este de
precipitaţie chimică şi mecanoclastică iar textura este microcristalină şi vitro-
cristaloclastică. Diagnosticul microscopic este marnă tufitică.
Difractograma RX indică o compoziţie mineralogică cu 15% cuarţ, 20% mice +
illit, 10% feldspaţi, 30% montmorillonit, 5% clorit. Proba mai conţine sub 5% calcit şi
sub 5% dolomit.
3.6.4.5. Caracteristici chimice
Compoziţia chimică a diatomitelor din zonele 4 şi 5 relevă conţinuturi de oxizi

asemănătoare cu cele ale altor zăcăminte din lume folosite ca termeni de comparaţie.
Distribuţia elementelor minore în diatomite pe probe prelevate din zăcământul propriu-
zis (zonele 4 şi 5) relevă o interesantă variaţie, de la partea superioară, mai pură, spre
baza impurificată (sâmburele anticlinalului). În timp ce conţinuturile de Ni şi Pb cresc,
iar cele de Cr, Zn, Ba, V sunt descrescătoare, cele de Co şi Sr sunt relativ constante.
3.6.4.6. Caracteristici fizico-mecanice
În scopul precizării caracteristicilor fizico-mecanice s-au prelevat probe pentru

determinarea densităţilor aparente şi a rezistenţelor la compresiune. Densitatea aparentă
a diatomitelor din zona 5 variază între 0,94 şi 1,27 kg/dm3, iar rezistenţa la compresiune
în stare uscată între 79 şi 178 daN/cm2.
308
Probele recoltate permit caracterizarea rocii conform STAS 5090/93: rocă foarte
uşoară, poroasă şi în consecinţă foarte absorbantă, puţin rezistentă la şoc mecanic, cu
uzură mare şi nerezistentă la îngheţ-dezgheţ. Roca prezintă calităţi termoizolatoare şi
fonoabsorbante foarte bune, ce o recomandă pentru utilizarea în construcţii ca placaje
interioare.
3.7. FAUNA BADENIANĂ DIN ZONA

CRIVINENI – VALEA MUSCELULUI (PĂTÂRLAGELE)
Sinclinalul Crivineni–Cătina se situează în partea internă a zonei miocene

subcarpatice, cuprinzând la vest de valea Buzăului regiunea Pătârlagele. Examinarea în
detaliu a câtorva profile din această regiune, prilejuieşte recoltarea, la Crivineni şi în
valea Muscelului pe flancul nordic al sinclinalului, a unui bogat material paleontologic.
3.7.1. ISTORICUL CERCETĂRILOR GEOLOGICE
Primele date geologice amănunţite asupra regiunii Pătârlagele se datorează lui

G. Macovei (1916), care a identificat prezenţa Badenianului fosilifer la Crivineni
(Vf. Ciuciurului). După G. Macovei, Badenianul apare aici într-un sinclinal strâns şi
fracturat, flancat la nord şi sud de Burdigalian. Litologic, Badenianul este reprezentat
prin marne argiloase, vinete, foioase, cu intercalaţii subţiri de marne grezoase
feruginoase şi mici cuiburi de limonit. Din fauna colectată din aceste marne,
G. Macovei citează următoarele forme determinate: Acanthocyathus sp., Heliastraea
conica, Conus sp., Mitra sp., Triton sp., Ancilaria glandiformis, Buccinum sp.,
Pleurotoma consobrina, Pleurotoma dimidiata, Turritella bicarinata, Corbula gibba,
Cassis sp., Venus sp., Leda sp., Pectunculus sp., Arca sp., Ostrea sp. După G. Macovei,
Badenianul din Vf. Ciuciurului se urmăreşte spre vest până în valea Muscelului, unde
este bogat fosilifer şi de unde s-a recoltat o faună asemănătoare celei de la Crivineni.
În acelaşi an G. Botez (1916) menţionează prezenţa Badenianului fosilifer mai la
vest (Valea Viei) şi semnalează în depozitele acestui etaj o faună de tip Leitha.
În 1949, Fl. Olteanu stabileşte următoarea succesiune a depozitelor badeniene de
la Crivineni: peste Oligocenul de la Malul Alb se aşează discordant Badenianul superior
constituit din complexul şisturilor cu radiolari şi complexul marnos cu Spirialis. În
complexul marnos cu Spirialis se găseşte nivelul cu macrofaună, în care autorul
recunoaşte aceleaşi genuri citate de G. Macovei şi în plus citează: Cardita, Cardium,
Lithothamnium. După Fl. Olteanu, Badenianul este prins într-un sinclinal al cărui flanc
sudic este faliat, la sud de falie apărând Burdigalianul şi Sarmaţianul. În axul
sinclinalului, Badenianul suportă depozite sarmaţiene. Limita Sarmaţian/Badenian
superior a fost stabilită între complexul marnos cu Spirialis şi un complex marnos cu
Ervilia, Nodobacularia şi frecvenţi Cibicides.
I. Huică (1962) completează listele de fosile de la Crivineni şi Valea Muscelului
cu următoarele forme: Turritella (Zaria) subangulata, Conus (Rhizoconus) ponderosus
Brocc., Conus (Cheliconus) fuscocingulatus Bronn., Anadara (Anadara) diluvii Lam.,
Isocardia (Isocardia) cor L., Chenopus pespelecani Phil., Terebralia bidentata Grat.,
Cassis cypraeiformis Bors., Ocenebra sublavata Bast., Turritella subangulata polonica
Friedb., Cerithium (Ptychocerithium) crenatum Brocc., Cerithium europaeum Mayer,
Mitra aff. fusiformis Brocc., Mitra cupressina Brocc., Turbo mammilaris Eichw.,
Natica (Euspira) catena Da Costa, Eulimella aff. conulus Eichw., Turricula partschi M.
309
Hörn., Fusus valenciennesi Grat., Clavus (Drillia) pustulatus Brocc., Venericardia

partschi Münst., Venus multilamella Lam., Terebra neglecta Micht.
În literatura geologică se mai citează un punct fosilifer la izvoarele văii
Balosinului. Lista de faună alcătuită de O. Niţulescu (1937) şi completată de
M. Niculescu (1949) şi de I. Huică, constă din următoarele forme: Turritella turris.,
Turritella bicarinata, Turritella cf. pythagoraica, Voluta cf. millepunctata, Pleurotoma
obeliscus, Surcula sp., Cerithium sp., Ostrea sp., Mitra sp., Conus sp., Fusus sp.,
Corbula carinata, Corbula gibba, Arca sp., Heliastrea conica, Pectunculus sp.,
Mohrensternia sp., Spirialis sp., Venus multilamella Lam., Anadara (Anadara) diluvii,
Venericardia partschi, Eulimella aff. conulus, Turricula partschi, Cerithium
(Ptychocerithium) bronni, Terebra neglecta, Clavus (Drillia) pustulatus, Conus
(Rhizoconus) poderosus, Conus (Conolithus) dujardani, Natica (Euspira) catena, Turbo
mammilaris (opercule), Fusus valenciennesi, Bittium reticulatum.
3.7.2. DATE STRATIGRAFICE
Fauna menţionată se găseşte cantonată în Badenianul din flancul nordic al

sinclinalului Crivineni–Cătina. În acest flanc, Badenianul apare sub forma unei benzi
continue, ce se dezvoltă din valea Buzăului la est (Crivineni) până dincolo de izvoarele
văii Balosinul Mare spre vest. Raporturile Badenianului cu formaţiunile mai vechi
dezvoltate la nord sunt diferite în lungul acestei benzi.
Astfel, la Crivineni, Badenianul stă discordant peste Oligocenul de la Malul Alb,
în timp ce mai spre vest el se dispune concordant peste Burdigalian. Atât în profilul văii
Muscelului cât şi la Crivineni, Badenianul cuprinde în bază un orizont de tufuri cu
globigerine (= Formaţiunea de Câmpiniţa), în grosime de aproximativ 10 m. Acest
orizont, după cum se admite în literatura geologică, reprezintă Badenianul inferior.
Peste Formaţiunea de Câmpiniţa (= orizontul tufurilor cu globigerine) urmează
Brecia de Cosmina (gipsuri, marne gipsifere) şi local şisturi argiloase cafenii care au
fost atribuite orizontului şisturilor cu radiolari (= Formaţiunea de Telega).
Peste orizontul şisturilor cu radiolari urmează orizontul marnelor cu Spirialis,
dezvoltat pe o grosime de câteva sute de metri (maximum 380 m în valea Muscelului),
reprezentat prin marne cenuşii, fin nisipoase, bine stratificate, cu spărtură concoidală, în
care s-a găsit la mai multe nivele Spirialis. În acest complex se pot identifica în mai
multe nivele de marne, nisipuri şi microconglomerate (cu o dezvoltare lenticulară) o
faună stenohalină, tipic badeniană. Din aceste nivele poate fi recoltat un bogat material
paleontologic. La Crivineni, nivelele fosilifere apar în versantul drept al văii
Ciuciurului, la partea superioară a orizontului cu Spirialis, într-un interval stratigrafic de
maximum 10 m grosime. Punctul fosilifer de la Muscelu apare în valea Muscelului la
confluenţa cu valea Balosinului, la aproximativ 135 m faţă de baza orizontului cu
Spirialis. Aici fauna a fost colectată dintr-un interval stratigrafic de 5 m.
3.7.3. FAUNA MARNELOR CU SPIRIALIS
Inventarul faunei
Asociaţia faunistică întâlnită atât în punctul fosilifer de la confluenţa văii

Muscelului cu valea Balosinului cât şi în punctele fosilifere de la Crivineni este tipic
marină, caracteristică pentru Badenian, conţinând specii pe care le citează diferiţi autori
310
din asociaţiile tipice pentru Badenian, cunoscute în diverse părţi ale Europei
(tabelul nr. 9). Fauna colectată de la Crivineni şi Valea Muscelului este constituită în
cea mai mare parte din moluşte, în special gasteropode, asociate cu corali, viermi,
echinide, bryozoare, brahiopode şi crustacei. Alături de acestea apar şi alge calcaroase
(Lithothamnium). Analiza faunei de moluşte a arătat că din 98 de forme, un număr de 67
sunt gasteropode şi numai 31 sunt bivalve. Speciile de bivalve sunt mai puţine la număr,
dar fiecare specie este reprezentată printr-un număr mare de indivizi. Dintre gasteropode
cele mai bine reprezentate atât ca număr de specii cât şi ca număr de indivizi pe specie
sunt familiile Turritellidae şi Cerithiidae. Cei mai mulţi dintre reprezentanţii familiei
Turritellidae au corespondenţi în Badenianul din Polonia. Dintre Potamididae, specia
Potamides mitralis, care în general se întâlneşte frecvent în Badenian, continuă să existe
şi în Sarmaţianul inferior, când se pare că ar atinge maximum de dezvoltare (Moisescu,
1953). Dintre Cerithiidae, specia Cerithium rubiginosum prezentă în ambele puncte este
mai rar menţionată în Badenianul din ţara noastră. Ea este însă prezentă în depozitele
badeniene de la Lwow şi în stratele de Ciocrac din Caucazul de nord.
Familia Turridae (Pleurotomidae) este reprezentată prin şase specii şi subspecii
cu o frecvenţă destul de redusă.
Familiile Trochidae, Turbinidae, Vermetidae, Naticidae, Aporrhaidae, Nassidae,
Volutidae, Conidae, Helicidae sunt destul de sărace ca genuri şi specii, dar speciile sunt
reprezentate prin numeroşi indivizi. Există numai doi reprezentanţi ai familiei
Fasciolariidae: Latirus (Latirus) valenciennesi (Grat.) şi Eutriofusus (Eutriofusus)
virgineus (Grat.) cu un număr redus de indivizi. Dintre Neritidae se menţionează
subspecia Clithon (Vittoclithon) pictus nivosus (Brus.) care este mai rar întâlnită în
Badenianul din ţara noastră. În schimb subspecia Clithon (Vittoclithon) pictus pictus
(Ferrussac) din aceeaşi familie, găsită la Muscelu, este destul de frecventă. Prima dintre
ele este citată din Badenianul din vestul Slovaciei (Svagrovsky, 1955) şi din Austria
(Papp, 1952). Destul de sărace în specii sunt familiile Eratoidae, Scaphandridae,
Ringiculidae, Sigaretidae, Calyptraeidae şi Acteocenidae, iar speciile sunt reprezentate
printr-un număr redus de indivizi. Familiile Strombidae, Cypraeidae şi Muricidae au ca
reprezentanţi genurile: Strombus, Cypraea şi Murex, cu o frecvenţă destul de mare însă
în general prost conservate, nepermiţând în cele mai multe cazuri decât o determinare
generică.
Dintre bivalve, familiile Nuculidae, Arcidae, Glycymeridae, Pectenidae,
Ostreidae, Carditidae, Lucinidae, Cardiidae, Veneridae şi Corbulidae prezintă un număr
redus de genuri şi specii, dar speciile sunt reprezentate prin numeroşi indivizi. Numărul
mare de indivizi se remarcă în special la familia Corbulidae. Restul formelor care
figurează în tabelul nr. 9 sunt reprezentate printr-un număr mai mic de indivizi sau chiar
printr-un singur exemplar, cum este cazul speciei Cuspidaria (Cuspidaria) cuspidata
(Olivi). Această specie a fost menţionată pentru prima dată la noi de Emilia Saulea
(1956) în Badenianul din sinclinalul Odăile.
Alături de moluşte, în asociaţia de la Crivineni şi Muscelu apar frecvent
coralieri, în colonii (Heliastraea conoidea Reuss) şi izolaţi (Acanthocyathus ?). în
aceeaşi asociaţie apar viermi (Serpula cf. gregalis Eichw., Serpula sp.), echinide,
bryozoare, brahiopode (Lingula molassica Quenst.) cât şi fragmente de crustacei (resturi
de cleşti de Xanthidae, determinate de D. Patrulius). Mai apar de asemenea alge
calcaroase (Lithothamnium). Lista completă a formelor inventariate este redată în
tabelul nr. 9.
311
Consideraţii biostratigrafice
Fauna de la Crivineni şi Muscelu este cantonată în orizontul marnelor cu

Spirialis repartizat, pe criterii stratigrafice, la Badenian superior (Fl. Olteanu, 1951;
Gr. Popescu, 1951). Alte lucrări (Emilia Saulea, 1956) confirmă această vârstă pe
criterii paleontologice. În acelaşi orizont al marnelor cu Spirialis se situează şi faunele
badeniene de la Meliceşti, Ogretin–Mierla din Subcarpaţii Munteniei (Gr. Popescu,
1951), cât şi cele din Depresiunea Getică (Gr. Popescu, 1954, 1955). Faunele badeniene
de la Buituri şi Lăpugiu considerate ca echivalente cu partea inferioară a orizontului
marnelor cu Spirialis şi cu calcarul de Leitha, au fost repartizate la Badenianul mediu
(G. Moisescu, 1953).
Frecvenţa în nivelele fosilifere studiate a speciilor Lucina columbella şi Corbula
gibba, ca şi prezenţa speciilor Ostrea digitalina şi Chlamys cf. gloria maris, precum şi
caracterul variat al asociaţiei faunistice (O.A. Soracian, 1958) ar confirma vârsta
badenian superioară a orizontului marnelor cu Spirialis. De altfel, microfauna acestui
orizont pledează pentru aceeaşi interpretare.
Consideraţii paleoecologice
Nivelele fosilifere cercetate conţin o asociaţie de forme tipic marină, dezvoltată

în zona sublitorală. Prezenţa coralilor şi a echinidelor, forme stenohaline, cât şi prezenţa
genurilor Arca, Nucula, Glycymeris, organisme foarte sensibile, ce nu suportă schimbări
de salinitate (G. Moisescu, 1953), pledează pentru un caracter marin normal al
bazinului. Prezenţa în asociaţia de la Crivineni şi Muscelu a coralilor, viermilor şi
algelor calcaroase (Lithothamnium), cât şi prezenţa gasteropodelor de tip Bittium,
precum şi a bivalvelor (Ostrea, Nucula, Corbula, Lucina, Glycymeris, Limopsis, Venus,
Pecten, Chlamys), care trăiesc în mările actuale, în special în partea superioară a zonei
sublitorale, demonstrează că fauna s-a dezvoltat aici într-o ambianţă similară.
Existenţa helicidelor în complexul faunistic din profilul de la Crivineni este o
dovadă că nivelele fosilifere sunt situate în imediata apropiere a ţărmului.
3.7.4. FAUNA STRATELOR CU VENUS KONKENSIS
Inventarul faunei
În profilul de la Crivineni, la 2–3 m deasupra ultimului nivel cu fauna

stenohalină de tip badenian, se întâlneşte în aceleaşi depozite marnoase un nivel fosilifer
cu faună diferită, dezvoltat pe aprox. 2 m grosime. În acest nivel compoziţia faunei se
modifică prin apariţia unor forme salmastre. Între acestea este prezentă specia Venus
konkensis Sok., forma cea mai caracteristică pentru orizontul superior al stratelor de
Konka din Miocenul din Rusia.
Cu Venus konkensis, care este reprezentat printr-un număr destul de mare de
exemplare, se citează următoarele specii: Spaniodontella gentilis Eichw., Ervilia
trigonula Sok., Modiolus incrassatus buglovensis Gat., Donax dentiger Eichw. var.
tanaica Gat., Donax intermedius M. Hörn., Donax sultanensis Baj., Hydrobia sp.,
Divalinga ornata (Agassiz), Corbula (Varicorbula) gibba Olivi, Acteocina
lajonkaireana lajonkaireana (Bast.), Conus (Conolithus) Desh., Petaloconchus intortus
(Lam.), Clavus (Drillia) pustulatus (Brocc.), Arca (Anadora) turoniensis Duj., Cardium
312
sp. aff. Cardium hilberi Andr., Rissoa sp., Nassa sp., Turritella sp. (forme de tranziţie
de la Turritella erronea erronea Cossm. la Turritella pythagoraica Hilb.), Ostrea sp.,
Nucula sp. În această asociaţie se constată persistenţa unor forme stenohaline
degenerate (I. Atanasiu, 1945), cât şi apariţia de noi specii, dintre care unele forme
caracteristice orizontului de tranziţie de la Badenian la Sarmaţian. Dintre acestea se
menţionează (Elena Popa-Dimian, 1960): Venus konkensis Sok. şi Spaniodontella
gentilis Eichw., care în orice caz nu mai persistă în Sarmaţian. Alături de acestea apar
forme ca: Ervilia pusilla trigonula Sok., Modiolus incrassatus buglovensis Gat., Donax
dentiger Eichw. var. tanaica Gat., Donax intermedius M. Hörnes, Hydrobia sp., citate
din asociaţiile de Konka din Rusia. Unele forme din asociaţia de mai sus ca: Venus
konkensis, Donax dentiger, Corbula gibba, Acteocina lajonkaireana lajonkaireana apar
şi în stratele de Buglowka din Rusia. După Merklin (1955) specia Spaniodontella
gentilis Eichw. este forma cea mai caracteristică pentru stratele de Karagan din sudul
Rusiei. Singurul exemplar de Spaniodontella gentilis găsit la noi la Crivineni are însă
dimensiuni mult reduse faţă de formele tipice din Karagan; de aceea se crede că este
vorba de o formă degenerată care a persistat aici la nivele superioare stratelor de
Karagan (Elena Popa-Dimian, 1960).
Consideraţii biostratigrafice
În Miocenul din Rusia, specia Venus konkensis Sok. este cea mai caracteristică
formă din cele conţinute în partea superioară a orizontului de Konka (Merklin, 1953)
cunoscută sub denumirea de „stratele cu Venus konkensis” (stratele de Veseleanca). Ea
este prezentă de asemenea şi în asociaţia faunistică a stratelor de Buglowka.
În continuare se fac unele precizări în ceea ce priveşte stratele cu Venus
konkensis, stratele de Buglowka şi orizontul de Konka.
Sokolov (1899), care a creat denumirea de „strate cu Venus konkensis” în anul
1888, se referă la un pachet de depozite ce apare deschis pe râul Konka, afluent al
Niprului. Ele stau discordant pe Paleogen, suportând la rândul lor Sarmaţianul. Stratele
cu Venus konkensis conţin o faună caracteristică constituită dintr-un amestec de forme
mediteraneene şi sarmaţiene şi în care se distinge în primul rând forma Venus konkensis.
Aceste depozite au fost considerate de autor ca aparţinând Miocenului mediu.
Mai târziu, în 1903, Laskarev a identificat depozite analoage în Volhynia, şi mai
târziu, după cum relatează Ossipov (1932), a dovedit echivalentele lor, în Podolia. În
Volhynia, aceste depozite stau peste calcare badeniene cu Lithothamnium şi suportă
depozitele Sarmaţianului, fiind considerate că aparţin părţii superioare a Miocenului
mediu. Aici, ele au fost denumite de Laskarev „strate de Buglowka”. Laskarev (1903),
referindu-se la ansamblul depozitelor miocene din Rusia, a considerat stratele de
Buglowka ca fiind cele mai apropiate de „stratele cu Venus konkensis”.
Ulterior, stratele cu Venus konkensis au fost identificate şi în alte puncte în
regiunea Crimeea–Caucaz, cât şi în Transcaspia. În ceea ce priveşte vârsta acestor
depozite au existat o serie de controverse provocate mai ales de neclaritatea relaţiilor lor
stratigrafice cu substratul.
În anul 1910, Andrusov (în Ossipov, 1932) introduce în literatura geologică
denumirea de „orizontul de Konka”, care cuprinde formaţiuni cu faună de tip Konka şi
Buglowka analoage din punct de vedere faunistic şi care stratigrafic corespund aceluiaşi
interval. Mai târziu, în 1916, Andrusov separă şi orizonturile Ciocrac şi Karagan în
Miocenul din limitele regiunii Crimeea–Caucaz. În ceea ce priveşte orizontul de Konka,
313
după Andrusov (în Ossipov, 1932) acesta ocupă o poziţie determinată între stratele cu
Spaniodontella (orizontul de Karagan) şi Sarmaţian. Fauna sa prezintă un amestec de
forme mediteraneene, sarmaţiene, cât şi forme de tranziţie între acestea.
După cum arată Ossipov în anul 1932, cercetările până la acea dată au confirmat
valabilitatea acestui termen (orizontul de Konka). Mai trebuie menţionat, de asemenea,
după cum relatează Ossipov (1932), că faunele de pe râul Konka şi Buglowka sunt cele
mai caracteristice pentru orizontul de Konka. Din cele expuse mai sus reiese că „stratele
cu Venus konkensis” şi stratele de Buglowka sunt analoage din punct de vedere faunistic
şi stratigrafic, fiind repartizate de majoritatea autorilor la Miocenul mediu.
Date mai noi privitoare la orizontul de Konka sunt datorate paleontologului rus
Merklin (1953, 1954, 1955), care a studiat fauna orizontului de Konka aproape în toate
punctele bazinului. Autorul stabileşte că în decursul formării acestui orizont au existat
trei etape de schimbare în evoluţia faunei funcţie de variaţiile fizico-hidrologice.
Acestor etape le corespund trei orizonturi: stratele de Kartvel cu o faună de Pholade,
stratele de Sartagan cu o faună stenohalină, iar la partea superioară stratele de
Veseleanca sau „stratele cu Venus konkensis”, caracterizate prin dezvoltarea unei faune
presarmatice.
Combătând părerea lui Jijcenco (1952) care atribuise orizontul de Konka
Miocenului superior, Merklin demonstrează pe baze faunistice că acest orizont trebuie
ataşat la Miocenul mediu.
Referindu-se la stratele de Buglowka, Merklin consideră că acestea s-ar
paraleliza ca timp cu partea superioară a stratelor de Veseleanca, dar constată în acelaşi
timp că în fauna stratelor de Konka există specii tipic endemice care lipsesc în stratele
de Buglowka, ceea ce îl face să conchidă că cele două regiuni au avut o evoluţie
independentă.
Prin compararea inventarelor de faună din cele două localităţi tipice (Konka,
Buglowka) s-a constatat că în aceste două puncte există totuşi un număr de 14 forme
comune, dintre care unele proprii orizontului de tranziţie de la Badenian la sarmaţian.
Se citează dintre acestea specia Venus konkensis Sok. şi specia Syndesmya alba var.
scythica. Prezenţa acestor forme comune îndreptăţeşte o interpretare mai apropiată de
cele ale lui Sokolov (1899) şi Laskarev (1903), diferită de cea a lui Merklin care
consideră că cele două regiuni au avut o evoluţie independentă.
Ţinând seamă de toate aceste aspecte şi de caracterele asociaţiei faunistice de la
Crivineni s-a ajuns la concluzia (Elena Popa-Dimian, 1960) că stratele ce conţin această
asociaţie reprezintă echivalentul stratelor cu Venus konkensis de la partea superioară a
suitei de Konka, cât şi al stratelor de Buglowka corespunzătoare acestora. Depozitele
imediat inferioare ce conţin fauna stenohalină ar fi un echivalent stratigrafic al stratelor
de Sartagan (Rusia). Respectând principiul priorităţii denumirilor, se consideră de către
Elena Popa-Dimian (1960) că ar fi mai potrivit să se utilizeze pentru stratele cu Venus
konkensis de la Crivineni, cât şi pentru alte regiuni ale ţării, denumirea de Konkian (şi
nu de Buglovian) după numele regiunii tip unde stratele cu Venus konkensis au fost
separate pentru prima dată.
Stratigrafic stratele cu Venus konkensis de la Crivineni sunt în continuitate de
sedimentare cu depozitele ce conţin fauna stenohalină şi încheie ciclul de sedimentare al
Miocenului mediu. Faunistic acestea manifestă multe afinităţi cu Miocenul mediu. În
consecinţă, au fost încadrate, întocmai cum a procedat şi Merklin pentru stratele cu
Venus konkensis, la Badenianul superior, fiind considerate ca termen final al
Badenianului.
314
Pe baza prezenţei depozitelor de tip Konka superior şi mediu în Subcarpaţi, se

pot paraleliza depozitele badeniene din România cu cele din Rusia astfel:
- orizontul tufurilor cu globigerine, care în unele profile conţine şi Spirialis
(Moisescu G., 1953), ar fi echivalent cu stratele de Tarhan şi Ciocrac;
- orizontul şisturilor cu radiolari se paralelizează cu stratele de Karagan, ambele
conţinând depozite lagunare (Emilia Saulea, 1956);
- orizontul marnelor cu Spirialis constituie un echivalent al Konkianului inferior şi
mediu.
Această interpretare a fost făcută admiţându-se că în timpul Konkianului mediu
şi superior, regiunea carpatică comunica larg cu restul bazinului ponto-caspic, fapt
dovedit prin identitatea faunelor dezvoltate în acest bazin, inclusiv regiunea
pericarpatică (Elena Popa-Dimian, 1960). În timpul formării depozitelor de Karagan şi
de Konka inferior comunicaţia dintre zona pericarpatică şi restul bazinului a fost
probabil stânjenită. În acest mod, s-ar putea explica prezenţa faciesului marin cu
episoade lagunare în zona pericarpatică, în timp ce la est era instalat un regim exclusiv
salmastru. În tabelul nr. 10 este redată paralelizarea depozitelor badeniene din România
cu cele din Rusia.
Limita Badenian/Sarmaţian
În profilul de la Crivineni, deasupra nivelului cu Venus konkensis urmează

depozite marnoase, în care la diferite nivele apar gresii oolitice, unele fosilifere (Ervilia,
Mohrensternia, cardiacee etc.).Aceste depozite au fost atribuite Volhynianului. Limita
Konkian/Volhynian a fost stabilită la nivelul apariţiei primelor gresii oolitice, adică la
aproximativ 8 m deasupra nivelului cu Venus konkensis.
3.7.5. CONCLUZII
Nivelele fosilifere de la Crivineni şi Muscelu cantonate în orizontul marnos cu

Spirialis conţin o faună stenohalină de tip badenian, constând din forme de corali,
viermi, echinide, bryozoare, brahiopode, bivalve, gasteropode, crustacei. În aceeaşi
asociaţie, apar şi alge calcaroase (Lithothamnium). Inventarul de faună existent pentru
aceste puncte a fost completat cu un număr de 83 de forme de moluşte pe lângă forme
de viermi, echinide, bryozoare, brahiopode şi crustacei. Depozitele ce conţin această
faună reprezintă un echivalent stratigrafic al stratelor de Sartagan (Rusia).
Depozitele cu Venus konkensis de la Crivineni reprezintă echivalentul stratelor
de Veseleanca (Konka superior) din Rusia şi trebuie considerate ca formând ultimul
termen al Badenianului.
315
Tabelul nr. 9. Răspândirea geografică a speciilor de moluşte badeniene de la Crivineni şi Valea Muscelului (după Popa-Dimian Elena, 1962).
FAMILIA
GENUL, SPECIA, SUBSPECIA Observaţii
Nr. crt.
Crivineni
V. Muscelului
Buituri
Lăpugiu
Costei
Bahna
Moldova
Depres. Maramureş
Ucraina de vest
Basarabia
Reg. Crimeea-Caucaz
Polonia
Ungaria
Bazinul Vienei
Italia
Franţa
Nuculidae 1 Nucula (Nucula) sulcata Bronn. ○ ○ ○

Nuculanidae 2 Nuculana (Sacella?) fragilis Chemn. ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○
3 Arca (Anadara) diluvii Lmk. ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○
Arcidae 4 Arca (Anadara) turoniensis Duj. ○ ○ ○ ○ ○ ○
5 Barbatia (Barbatia) barbata L. ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○
6 Barbatia (Acar) clathrata (Defr.) ○ ○ ○ ○ ○ ○
Glycymeridae 7 Glycymeris (Glycymeris) pilosa deshayesi ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○
(May)
7 Glycymeris aff. pilosa deshayesi (May) ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○
Limopsidae 8 Limopsis sp. ○
Mytilidae 9 Modiolus incrassatus D'Orb. ○ ○ ○
10 Chlamys cf. gloria maris Dub. ○ ○
Pectinidae 11 Chlamys elegans Andrz. ○ ○ ○ ○
12 Chlamys sp. ○
13 Pecten sp. (aff. Pecten aduncus Eichw.) ○ ○
Ostreidae 14 Ostrea (Ostrea) digitalina Dub. ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○
14 Ostrea (Ostrea) cf. digitalina Dub. ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○
B I V A L V E
15 Cardita (Cardiocardita) partschi Gold. ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○
16 Cardita (Cardiocardita?) duboisi Desh. ○ ○
Carditidae 17 Cardita (Megacardita) juanneti Bast. ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○
18 Cardita (Venericardia?) laticosta Eichw. ○ ○ ○
18 Cardita aff. laticosta Eichw. ○ ○ ○
Isocardiide 19 Isocardia cor (L.) ○ ○ ○ ○
Lucinidae 20 Lucina (Linga) columbella Lmk. ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○
21 Divalinga ornata (Ag.) ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○
Continuare tabelul nr. 9.
22 Cardium (Acanthocardia) cf. turonicum ○ ○ ○ ○ ○
Cardiidae May.
22 Cardium aff. turonicum May. ○ ○ ○ ○ ○
23 Cardium (Acanthocardia) praeechinatum ○ ○ ○ ○
Hilb. var.
24 Cardium cf. subhispidum Hilb. ○ ○
Veneridae 25 Venus (Ventricola) multilamalla Lmk. ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○
Solenidae 26 Solen subfragilis Eichw. ○ ○ ○ ○
Saxicavidae 27 Panopea menadi Desh. ○ ○ ○ ○ ○ ○
28 Saxicava arctica (L.) ○ ○ ○ ○
Corbulidae 29 Corbula (Varicorbula) gibba Olivi ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○
30 Corbula carinata Duj. ○ ○ ○ ○ ○ ○ ● ○ ○ ● A carinata Duj. var.
hörnesi
B I V A L V E
Cuspidariidae 31 Cuspidaria (Cuspidaria) cuspidata (Olivi) ○ În Mediteranian II al
Austriei (Kautsky)
În România în orizontul
cu Spirialis (sinclinalul
Odăile)
Trochidae 32 Diloma (Oxystele) orientalis (Cossm. şi ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○
Peyr.)
33 Gibbula (Forskalena) buchi buchi Dub. ○ ○ ● ● ○ ● Gibbula buchi Dub.
Turbinidae 34 Turbo (Sarmaticus) mamillaris Eichw. ○ ○
35 Bolma sp. ○
Neritidae 36 Clithon (Vittoclithon) pictus pictus ○ ○ ● ● ● ○ ● Neritina picta Fer.
(Ferrussac)
37 Clithon (Vittoclithon) pictus nivosus (Brus.) ○ Badenianul din vestul
Slovaciei (Svagrovsky)
şi Badenianul din
Austria (A. Pápp)
38 Pirenella picta mitralis (Eichw) ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○
39 Pirenella nodosoplicata nodosoplicata ○ ○ ○
Potamididae (Hörn.)
40 Pirenella schaueri schaueri (Hilb.) ○ ○
41 Pirenella schaueri eichwaldi (Hilb.) ○ ○ ○
G A S T E R O P O D E
42 Terebralia bidentata bidentata (Defr.) ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○
43 Cerithium (Ptychocerithium) bronni Partsch ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○
43 Cerithium (Ptychocerithium) cf. bronni ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○
Partsch
44 Cerithium (Thericium) europaeum ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○
europaeum May.
Cerithiidae 45 Cerithium (Thericium) rubiginosum ○ ○ ○ ○ Orizontul Ciocrac,
rubiginosum Eichw. Caucazul de nord,
Badenianul de la Lwow
46 Cerithium (Ptychocerithium) cf. crenatum ○ ○ ○ ○ ○
procrenatum Sacco
47 Cerithium cf. podhorcense Hilb. ○ ○ ○
48 Cerithium cf. dzieduszyckii Friedb. ○ ○
49 Bittium digitatum Zhizhch. ○ ○
50 Bittium (Bittium) deforme Eichw. ○ ○ ● ○ ● ● ● ● Bittium reticulatum
51 Turritella (Zaria) subangulata polonica ○ ○ ○ ● ○ ○ ● ● ● Turritella
Friedb. subangulata Brocc.
52 Turritella (Archimediella) pythagoraica ○ ○ ○ ○ ○ ○
Turritellidae Hilb.
53 Turritella (Archimediella) erronea erronea ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○
Cossm.
54 Turritella (Archimediella) erronea ○ ○
subpythagoraica Friedb.
55 Turritella turris oligocincta Friedb. ○ ● ● ● ● ● ● ○ ● ● ● ● Turritella turris Bast.
56 Turritella (Archimediella?) pulchra Friedb. ○ ○
56 Turritella (A.?) aff. pulchra Friedb. ○ ○
57 Turritella bieniaszi Friedb. ○ ○
58 Turritella bieniaszi percincta Friedb. ○ ○
59 Turritella (Turculoidella) cf. bicarinata ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○
bicarinata Eichw.
Vermetidae 60 Petaloconchus intortus (Lmk.) ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○
61 Lemintina arenaria (L.) ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○
Naticidae 62 Polinices (Euspira) catena helicina Brocchi ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○
63 Natica (Nacca) millepunctata Lmk. ○ ● ● ● ● ● Natica millepunctata
var. hörnesi tigrina
64 Polinices sp. aff. P. (Polinices) redempta ○ ○ ○ ○ ○ ○
Micht
Calyptraeidae 65 Calyptraea laevigata Lmk. ○
Sigaretidae 66 Sigaretus (Sigaretus) striatus De Serres ○ ○ ○ ○ ○ ○
(Sinidae)
Aporrhaidae 67 Aporrhais (Aporrhais) alata (Eichw.) ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○
Strombidae 68 Strombus (Strombus) cf. coronatus Defr. ○ ○ ○ ○ ○
68 Strombus sp. ○ ○ ○ ○ ○ ○
Eratoidae 69 Erato (Erato) laevis Don. ○ ○ ○ ○ ○ ○
Cypraeidae 70 Cypraea sp. ○ ○ ○
Muricidae 71 Murex cf. austriacus Tourn. ○ ○
Columbellida 72 Mitrella (Mitrella) scripta (L.) ○ ○
e (Pyrenidae)
73 Columbella sp. ○
74 Pyrene sp. ○
75 Nassa (Hinia) restitutiana Font. ○ ○ ○ ○ ○
Nassidae 75 Nassa (Hinia) cf. restitutiana Font. ○ ○ ○ ○ ○
76 Nassa restitutiana buiturica G. Moisescu ○ ○ ○
77 Nassa (Phrontis) dujardini Desh. ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○
78 Nassa cf. korobkovi G. Moisescu ○ ○
Fasciolariidae 79 Latirus (Latirus) valenciennesi (Grat.) ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○
80 Eutriofusus (Eutriofusus) virgineus (Grat.) ○ ○ ○
80 Eutriofusus (Eutriofusus) cf. virgineus ○ ○ ○
(Grat.)
Mitridae 81 Vexillum (Uromitra) antecedens (Bell) ○
82 Mitra (Tiara) cf. scorbiculata striatula ○ ○ ○
Brocchi
83 Mitraria sp. aff. M. (Mitraria) bouei (R. ○ ○ ○ ○
Hörn. şi Au.)
84 Mitra sp. ○ ○
Volutidae 85 Athleta (Athleta) cf. ficulina (Lmk.) ○ ○
86 Athleta (Athleta) haueri (Hörn.) ○ ○ ○ ○
86 Athleta sp. aff. A. (A.) haueri (Hörn.) ○ ○ ○ ○ ○ ○
87 Perrona (Perrona) vindobonensis (Partsch) ○
88 Clavatula oliviae Hörn. şi Au. ○
Conidae 89 Clavatula sp. aff. Clavatula styriaca Au. ○
90 Clavus (Drillia) pustulatus (Brocchi) ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○
Conidae 91 Clavus (Drillia) cf. cognatus Bell. ○ ○
92 Genota (Genota) ramosa ramosa (Bast.) ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○
Turridae 93 Conus (Conolithus) dujardini Desh. ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○
(Pleurotomi- 94 Conus (Chelyconus) fuscocingulatus Bronn. ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○
dae)
Ringiculidae 95 Ringicula (Ringiculella) cf. auriculata ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○ ○
Men.
Acteocinidae 96 Acteocina (Acteocina) lajonkaireana ○ ○ ○ ○
lajonkaireana (Bast.)
GASTEROPODE
Scaphandri- 97 Scaphander dertonensis Sacco ○ ● ● Scaphander lignarius
dae var. dertonensis
Helicidae 98 Cepaea sp. (ex gr. Helix lartetii Boissy) ○ ○
Tabelul nr. 10. Paralelizarea depozitelor badeniene din România cu cele din Rusia (după Popa-Dimian Elena, 1962).
Vârsta Zona pericarpatică Bazinul Ponto-Caspic Zona de sedimentare
Buglowka
Regiunea Crivineni Orizonturile Etapele dezvoltării bazinului Denu- Caracterizare
Miocenului Konka (după Merklin) mirea paleontologică
Orizonturi Caracterizare litologică şi mediu din Denumirea Caracteristica stratelor (după Merklin)
paleontologică sudul Rusiei stratelor bazinului
Marne cu: Venus konkensis Sok., Konka Strate de Până la Lipsa speciilor
Ervilia trigonula Sok., Modiolus Veseleanca salinitate de tipic endemice
incrassatus buglovensis Gat., Donax (strate cu ordinul 20‰ de Konka
dentiger var. tanaica Gat. etc. Venus scădere
konkensis) treptată a
Superior
(Kn3)
Kn3 salinităţii
Marne cu Spirialis, nisipuri şi Karagan Strate de Salinitate
Strate de Buglowka
lentile microconglomeratice, cu Sartagan normală sau

faună stenohalină (strate cu aproape nor-
(Kn2)
faună mală marină
stenohalină) 30-32‰
Mediu
Kn2
Superior
Marne cu Spirialis Strate de
Kartvel
Formaţiunea de Telega
(strate cu
BADENIAN
Pholade)
Orizontul marnelor cu Spirialis = Konkian

(Kn)
Inferior
(Kn1)
Kn1
Argile şistoase cu radiolari, gipsuri Ciocrac Spre salini-
şi marne gipsifere tate normală
de la o puter-
nică îndulcire
Orizontul
şisturilor
cu radiolari
Formaţiunea de Câmpiniţa Tufuri şi marne cu globigerine Tarhan
(= orizontul tufurilor cu
globigerine)
Inferior
Planşa 1 (după Ionesi Bica, Nicorici E., 1994):
1, 2 – Nucula nucleus Linné, Badenian sup., Crivineni; 3 – Anadara turonica (Dujardin), Badenian sup.,
valea Muscelului; 4, 5 – Anadara diluvii (Lamarck), Badenian sup., Crivineni; 6, 7 – Glycymeris pilosa
deshayesi (Mayer), Badenian sup., valea Muscelului; 8, 9 – Circomphalus subplicatus (d'Orbigny),
Badenian sup., Crivineni; 10, 11 – Chama gryphoides garmella Gregorio, Badenian sup., Crivineni;
12–15 – Cardita partschi Goldfuss, Badenian sup., Crivineni şi valea Muscelului; 16 – Venus clathrata
Dujardin, Badenian sup., valea Muscelului; 17 – Venus multilamella (Lamarck), Badenian sup., Crivineni;
18–20 – Corbula carinata rostrata (Csépregy-Méznerics), Badenian sup., valea Muscelului.
1, 2 – Oxistele patula orientalis Cossmann & Peyrot, Badenian sup., valea Muscelului; 3, 4 – Cassis adami
Friedb., Badenian sup., Crivineni; 5, 6 – Clanculus araonis tuberculatus (Eichwald), Badenian sup., valea
Muscelului; 7–10 – Natica millepunctata Lamarck, Badenian sup., valea Muscelului; 11 – Polinices pseudo-
redempta (Friedb.), Badenian sup., valea Muscelului; 12 – Polinices catena protracta (Eichwald), Badenian
sup., Crivineni; 13, 14 – Phalium saburon miolaevigatum Sacco, Badenian sup., Crivineni; 15, 16 – Nassa
colorata (Eichwald), Badenian sup., Crivineni; 17 – Nassa sp. (Eichwald), Badenian sup., Crivineni;
18, 21 – ? Risson sp.; 19, 20 – Nassa illovense (Hoernes et Auinger), Badenian sup., Crivineni; 22–25 – Rissoa
turriculata Eichwald, Badenian sup., Crivineni; 26, 27 – Rissoa sp.; 28, 29 – Nassa serraticostata (Braun),
Badenian sup., valea Muscelului; 30 – Nassa notterbecki (Hoernes et Auinger), Badenian sup., Crivineni;
31 – Ocenebra crassililabiata Hilb., Badenian sup., Crivineni; 32–34 – Nassa dujardini (Desh.), Badenian
sup., valea Muscelului.
1–4 – Athleta ficulina haueri (Hoerness), Badenian sup., Crivineni, valea Muscelului; 5, 6 – Murex pomiformis
Eichwald, Badenian sup., valea Muscelului; 7 – Murex confluens Eichwald, Badenian sup., valea Muscelului;
8 – Fusus virgineus Grateloup., Badenian sup., Crivineni; 9–14 – Mitra goniophora Bellardi, Badenian sup.,
Crivineni, valea Muscelului; 15, 16 – Clavatula emmae Hoerness & Auinger, Badenian sup., Crivineni; 17–18
– Clavatula semimarginata Lamarck, Badenian sup., Crivineni; 19, 20 – Drillia augustae Hoerness &
Auinger, Badenian sup., valea Muscelului; 21, 22 – Clavatula sp.; 23, 24 – Clavatula schreibersi (Hoernes),
Badenian sup., Crivineni; 25 – ? Mitra sp.; 26 – Mitra hoernisi May, valea Muscelului; 27, 28 – Mitra aperta
Bellardi, Badenian sup., Crivineni.
1, 2, 7 – Turritella subangulata spirata Brocchi, Badenian sup., valea Muscelului; 3–6 – Turritella
pythagoraica pythagoraica Hilber, Badenian sup., Crivineni, valea Muscelului; 8–13 – Turritella
partschi Rolle, Badenian sup., Crivineni; 14–18 – Turritella bicarinata Eichwald, Badenian sup.,
Crivineni, valea Muscelului; 19–22 – Terebralia bidentata lignitarium (Eichwald), Badenian sup., valea
Muscelului; 23, 24 – Cerithium erenatum procrenatum Sacco, Badenian sup., valea Muscelului;
25 – Pirenella schaueri (Hilber), Badenian sup., valea Muscelului; 26 – Pirenella picta mitralis
(Eichwald), Badenian sup., Crivineni.
1–4 – Conus fuscocingulatus Bronn, Badenian sup., Crivineni, valea Muscelului; 5, 7 – Conus ponderosus
ponderoaustriacus (Sacco), Badenian sup., valea Muscelului; 6 – Conus ponderosus steinabrunnensis (Sacco),
Badenian sup., valea Muscelului; 8 – Conus vindobonensis mariae (Hoerness & Auinger), Badenian sup., valea
Muscelului; 9, 10 – Conus enzesfeldensis Hoerness & Auinger, Badenian sup., valea Muscelului; 11, 12 – Conus
vindobonensis vindobonensis (Partsch), Badenian sup., Crivineni, valea Muscelului; 13–15 – Conus dujardini
brezinae Hoerness & Auinger, Badenian sup., Crivineni, valea Muscelului; 16 – Conus friedbergi Moisescu,
Badenian sup., Crivineni; 17 – Pirenella nodosoplicata Mayer, Badenian sup., Crivineni; 18 – Cerithium
europeum Mayer, Badenian sup., Crivineni; 19 – Mitraria cf. friedbergi (Cossm.), Badenian sup., Crivineni.
3.8. CALCARUL DIN BRECIA DE COSMINA

(BRECIA SĂRII) DE LA BĂDILA
Brecia sării de la Bădila se încadrează anticlinalului Lapoş–Bădila–Pietraru din

Zona Cutelor Diapire reprezentând flancul intern cutat al avanfosei carpatice de la
curbura sudică a Carpaţilor Orientali. Cunoscută ca având grosimi stratigrafice de
150–200 m şi contact discordant şi transgresiv peste formaţiunile subjacente, brecia sării
este descrisă în general ca având o matrice de granofacies fin, lutitic-siltic, reprezentată
prin argile şi marne cenuşii-albăstrui-negricioase, sau uneori gălbuie, adesea siltică, cu
claste micacee fine, sau chiar arenitice, cu miros de bitumene, moale, plastică în stare
umedă. În general are un structofacies neorganizat, pe alocuri cu episoade cu
stratificaţie paralelă date de marne cu lamine de gips zaharoid sau de alternanţe de argile
cu marne. Elementele componente sunt eterogene petrografic, predominând
granofaciesul ruditic fin şi mediu, cu sortare slabă, morfofaciesul fiind dominat de
elemente de contur subangular la subrotunjit.
Pe valea Buzăului, la Bădila (la confluenţa Buzăului cu Valea Sării), brecia sării
prezintă o matrice impregnată cu substanţă bituminoasă reziduală neagră, pe alocuri cu
hidrotroilit şi cu miros de bitumene (fig. 2.91, 2.92, 3.142, 3.143).
Elementele dominante sunt cele de şisturi verzi (fig. 2.89, 2.90, 2.91, 2.92,
3.142, 3.143), cuarţite şi calcare jurasice, inedită fiind prezenţa unor blocuri enorme de
1200 m3 de calcare cenuşii-negricioase, dure, de facies recifal, asupra cărora se fac
detalieri. La Bădila, pe valea Sării, apar şi mici masive de sare impurificată de 1,5–2 m,
iar prezenţa de izvoare şi eflorescenţe saline trădează dezvoltarea în adâncime a unor
masive de sare (fig. 2.93, 2.94).
Fig. 3.142. Detaliu asupra elementelor şi matricei breciei sării (= brecia de Cosmina)
de la Bădila – valea Buzăului.
327
Fig. 3.143. Elemente şi matricea breciei sării (= brecia de Cosmina)

de la Bădila – valea Buzăului.
Pe valea Buzăului, în dreptul hanului Ciuta, în albia şi terasa de cca. 2 m a

malului stâng apar cca. 40 de blocuri mari de calcar, cu dimensiuni cuprinse între 1 m3
şi 1000 m3 şi numeroase alte blocuri mai mici (fig. 3.144). Prezenţa lor a suscitat interes
ştiinţific, în special legat de provenienţă, pentru că se află în afara oricărei legături cu
contextul geologic al zonei: calcarul are vârstă tithonică şi se găseşte în formaţiunea de
molasă miocenă a Subcarpaţilor de curbură.
Prima referire strictă la blocurile de calcare o face M.G. Filipescu în 1933, care
apreciază că întreaga masă de calcare trebuie să fi atins 10.000 m3, le încadrează în
formaţiunea saliferă şi face primul studiu petrografic şi paleontologic, atribuindu-le
vârsta tithonică.
Stabilirea afinităţii acestor blocuri cu alte calcare din ţară prin studiul litologic şi
paleontologic urmăreşte recunoaşterea caracteristicilor calcarelor din Carpaţi, sau a
calcarelor jurasic superioare cunoscute prin foraje în Platforma Moesică şi în
aflorimente în Dobrogea.
Urmărind blocurile de calcare atât pe malul stâng, cât şi în talveg, pe o lungime
de cca. 400 m, a atras atenţia litologia lor diferită: unele cenuşiu-negricioase, corodate,
cu faună extrem de bogată şi bine conservată; altele compacte, cenuşiu-negricioase,
328
aparent nefosilifere; în sfârşit, un al treilea tip, calcare compacte cenuşiu-albicioase cu

organisme coloniale. Formele fosile determinate macroscopic şi în secţiuni subţiri,
studiul petrografic efectuat au condus la precizarea vârstei acestor calcare şi la
identificarea următoarelor tipuri de facies, din care provin blocurile: coraligen, coralgal,
de taluz recifal, lagunar cu alge, neritic cu Saccocoma, bazinal cu radiolari. Reiese astfel
ca probabilă, formarea lor în unitatea Platformei Moesice în care la sfârşitul Jurasicului
(Tithonic), erau deja conturate două domenii de sedimentare: (a) un domeniu de
adâncimi mici, de tip platformă carbonatată, în sectorul estic, şi (b) un domeniu bazinal
cu adâncimi mari, în sectorul central-vestic al platformei (fig. 3.145).
Fig. 3.144. Imagine panoramică asupra olistolitelor de calcar jurasic din brecia
sării (Brecia de Cosmina) de la Bădila, valea Buzăului.
Domeniul de platformă carbonatată, situat în sectorul estic, avea conturat spre

nord-vest o barieră recifală, constituită din hidrozoare, corali, alge şi alte organisme
constructoare reprezentate prin genuri şi specii ce se regăsesc şi în unele blocuri care
apar în perimetrul Bădila: hexacorali (Pseudocoenia sp., Heliocoenia variabillis Etalon,
Ripidogyra sp.), structuri algale aparţinând genurilor Cayeuxia (Cayeuxia atanasiui
Dragastan, Cayeuxia moldavica Frollo), Salpingoporella (Salpingoporella pygmaea
Gümbel, Salpingoporella annulata Carozzi), Champbeliella, Griphoporella, Clypeina,
Lithocodium, Diversocallis, Marinella, dar în special hidrozoare, predominanţa acestora
din urmă diferenţiind reciful din zona estică a Platformei Moesice, de cel dobrogean. Pe
de altă parte, blocurile de calcar micritic cu calpionelle, provin probabil din domeniul
bazinal al platformei, la limita acestuia cu bariera recifală.
Acceptând ideea că acest calcar s-a format în domeniul de platformă, se pune
problema explicării prezenţei blocurilor în brecia sării badeniene în flancul intern al
avanfosei Carpaţilor de curbură. Faptul că blocurile în discuţie apar pe un areal limitat,
329
conduce la ideea că apariţia lor a fost condiţionată de acţiunea convergentă a mai multor
factori. Atât ipoteza genezei tectonice, cât şi a genezei sedimentare a breciei sării,
implică pe lângă migrarea sâmburelui de sare şi prezenţa în poziţie tectonică
(superioară) a calcarului tithonic.
Fig. 3.145. Paleogeografia teritoriului României în Tithonic superior – Berriasian

(după D. Patrulius, 1969).
Date stratigrafice coroborate cu informaţii geofizice referitoare la structura

geologică profundă a acestei încă active zone de subducţie, ar fi premisa descifrării
mecanismului tectonic ce ar putea justifica poziţia acestor calcare jurasic-superioare, în
molasa miocenă, formaţiune cu peste 100 milioane de ani mai tânără decât calcarele.
Contribuţia geofizicii la cunoaşterea structurii profunde în zona de curbură a
Carpaţilor, se referă pe de o parte la delimitarea sectoarelor majore ale fundamentului
cristalin, de vârstă şi compoziţie petrografică diferită, iar pe de altă parte la
compartimentarea acestuia de sisteme de fracturi regionale şi crustale cu diferite ordine
de regionalitate. În general, se poate spune pentru zona de curbură, că flişul intern stă pe
un fundament cristalin carpatic, în timp ce zona externă a flişului cretacic-paleogen are
un fundament cristalin baikalian reprezentat prin şisturi verzi, aparţinând soclului
Platformei Moesice.
330
Prin remobilizarea fundamentului părţii interne a geosinclinalului de la curbură,

ca produs preferenţial al mişcărilor tangenţiale, iau naştere cordiliere şi fose, iar prin
remobilizarea părţii sale externe se formează praguri şi horsturi. Odată cu încheierea
fazei geosinclinale a Carpaţilor şi exondarea lor la sfârşitul Paleogenului, zona de
sedimentare activă se deplasează spre exterior, pe fostul amplasament al marginii
platformei antrenată în subsidenţă foarte activă dar şi însoţită de o puternică tectonică
casantă. Fosta zonă de platformă devine astfel avanfosă carpatică, cu depozite de molasă
a căror litologie este foarte variată, variaţie dictată de relieful fundului bazinului.
Deblocarea şi denivelarea inegală a compartimentelor din fundament duce, în această
etapă, la compartimentarea avanfosei în bazinete cu condiţii de sedimentare extrem de
variate. Pragurile şi horsturile din fundament, purtând o cuvertură sedimentară de vârstă
şi constituţie petrografică eterogenă, joacă acum rolul unor ţărmuri şi/sau „haut-fond”-
uri supuse unei eroziuni şi abraziuni intense. Ele reprezintă, pentru aceste bazinete, arii
sursă suplimentare pe lângă ţărmul format de orogenul carpatic aflat undeva în
nord-vestul zonei de curbură a avanfosei.
În imediata apropiere a zonei de aflorare a blocurilor de calcar de la Bădila a fost
pus în evidenţă un astfel de prag, chiar la nivelul fundamentului platformei, ce putea
aduce în poziţie tectonică formaţiunile cuverturii prin activarea sa în diferite etape ale
tectogenezei alpine. Acest prag, delimitat de Gavăt, Airinei, Tomescu (1971), între
Monteoru şi Ruşavăţu, se înscrie în cel de-al patrulea aliniament structural major, legat
de evoluţia geosinclinalului carpatic şi al zonelor adiacente.
Procesele sedimentare sunt direct influenţate de evoluţia tectonică a zonei. Cea
mai veche formaţiune care apare în aflorimente în perimetrul Bădila, este Formaţiunea
de Doftana (Miocen inferior), reprezentată prin gresii cu urme de valuri (ripple-marks)
şi intercalaţii de marne gipsifere (Burdigalian), care denotă o adâncime mică a bazinului
de sedimentare şi o circulaţie restrictivă. Formaţiunea de Câmpiniţa (Badenian),
suprajacentă, are în bază o intercalaţie de marne tufacee cu globigerine, ce poate ajunge
la 10 m grosime, care ridică două probleme: a) reluarea legăturii cu bazinul marin şi
b) originea materialului vulcanic sedimentat ca cenuşi în paralel cu suspensiile argiloase
şi cu întreaga asociaţie planctonică, deosebit de concludentă pentru fixarea vârstei
Badenian inferior. Peste aceste marne tufacee stă Brecia de Cosmina (brecia sării),
sedimentată din nou în regim restrictiv, dar în condiţii de activare intensă a eroziunii,
atât dinspre zona de ţărm cât şi din pragurile şi „haut-fond”-urile ce puteau scoate din
fundament şisturi verzi de tip dobrogean şi formaţiuni ale cuverturii sedimentare pre-
neogene. După unii autori, este probabil ca perimetrul studiat să se încadreze în arealul
exondat în Paleozoic superior, Triasic, Jurasic inferior, aşa cum demonstrează forajele
din zonele imediat apropiate din Platforma Moesică, Jurasicul superior marcând
momentul de transgresiune. Aceasta justifică de ce în constituţia breciei sării apar şisturi
verzi (fig. 2.91, 2.92, 3.142, 3.143) şi calcare jurasic-superioare (fig. 3.144) care nu sunt
de tip carpatic, în timp, ce din zona de ţărm eroziunea furnizează material paleogen
(menilite, disodile, gresie de Kliwa, gresie de Tarcău) şi cretacic (marnocalcare, lidiene,
gresii) de tip carpatic. Paralel cu sedimentarea acestui material precipită sarea, care în
unele zone se acumulează sub formă de lentile, aşa cum este şi lentila numită „Sarea lui
Buzău” (fig. 2.93, 2.94) din perimetrul studiat. Apariţia blocurilor exotice de calcare în
brecia sării, la foarte mică distanţă de lentila de sare (200 m), ne sugerează existenţa
unei astfel de insule cu calcare jurasic superioare, în imediata apropiere a zonei de
sedimentare. Această insulă reprezintă probabil partea exondată supusă eroziunii şi
abraziunii a horstului Monteoru–Ruşavăţu, detectat geofizic la nivelul fundamentului şi
331
delimitat de falii încă active, cel puţin la nivelul Miocenului (având în vedere cantităţile
relativ mari de sulfuri metalice şi mangan diseminate în liantul breciei sării, a căror
sursă o reprezintă soluţiile hidrotermale venite pe falii). Aceste falii au reprezentat, fără
îndoială, zonele de minimă rezistenţă pe care s-a insinuat sarea. Pe acest parcurs limba
de sare a purtat şi fragmente de diferite dimensiuni din formaţiunile ce se aflau în
poziţie superioară (normală sau tectonică) faţă de sare.
Studiul litologic şi paleontologic efectuat asupra blocurilor de calcare de la
Bădila a adus argumente în favoarea ipotezei că aceste calcare s-au format la limita
domeniului de platformă cu cel bazinal al mării tithonice. Procesele tectonice şi
sedimentologice de care am legat apariţia acestor blocuri şi poziţia lor, în afara vreunei
legături aparente cu contextul geologic al zonei, sunt în perfect acord cu modelul
tectonicii în plăci elaborat pentru teritoriul ţării noastre. Pe fondul unei mişcări de
avansare a Platformei Moesice sub edificiul carpatic, aveau loc dislocaţii rupturale ce au
format aliniamente de horsturi şi grabene la nivelul fundamentului dar şi la nivelul
cuverturii. Dislocaţiile rupturale au fost activate în diferite etape ale tectogenezei
Carpaţilor şi a zonelor adiacente putând compartimenta domeniul de sedimentare în
bazinete cu regim restrictiv şi a le alimenta cu material terigen de natură extracarpatică;
de asemenea, ele au servit drept căi de acces pentru soluţiile hidrotermale pe seama
cărora sunt puse impregnaţiile manganoase şi de sulfuri metalice din zonă precum şi
ridicarea gradientului termic al bazinului, fapt ce a favorizat precipitarea sării.
O altă viziune legată de geneza breciei sării este redată (după Frunzescu D.,
1998) în capitolul următor referitor la Selenitul de la Valea Rea.
Multitudinea problemelor de ordin tectonic, paleoecologic şi sedimentologic pe
care le ridică blocurile de calcar de la Bădila, bogatul lor conţinut paleontologic, precum
şi faptul că ele reprezintă o posibilă ivire la zi a faciesului recifal identificat prin foraje
la adâncimi mari în partea estică a Platformei Moesice impun trecerea acestor calcare în
rândul monumentelor geologice de mare interes ştiinţific şi protejarea lor în vederea
unor studii ulterioare.
3.9. SELENITUL DIN BRECIA DE COSMINA

(BRECIA SĂRII) DE LA VALEA REA (DEALUL ISTRIŢA)
Prezenţa inedită a megasecvenţei evaporitice sulfatice badeniene de la Valea

Rea, din anticlinalul cu acelaşi nume, aflat în prelungirea spre nord-est a dealului Istriţa,
ridică, pe lângă interes sedimentologic şi probleme de apartenenţă stratigrafică. După
schema stratigrafică clasică adoptată în lucrare (M. Micu, 1981; Prospecţiuni S.A.,
1992), în anticlinalul Valea Rea aflorează, în butonieră, molasa inferioară, reprezentată
prin: For maţ iunea de Do ft ana (= formaţiunea vărgată) (Burdigalian-Badenian
inferior = NN4 şi NN5), For maţ iunea de Câmpiniţ a (= formaţiunea marnelor şi
tufurilor cu globigerine) (Badenian inferior = Langhian), Brecia de Cosmina (=
formaţiunea breciei sării cu masive de sare) (Badenian superior).
Formaţiunea de Câmpiniţa (= formaţiunea marnelor şi tufurilor cu globigerine)
(80–120 m) cuprinde: marne cenuşii fine, uşor tufacee, cu globigerine; marne tufacee
albicioase; tufuri albicioase, cenuşii-albicioase, cu tente verzui, slab cimentate, cu filme
silicifiate; subordonat şi local apar intercalaţii gipsifere milimetrice-centimetrice de
gipsuri clastice criptocristaline, cu tendinţa de a da agregate fibroase.
332
În bazinul pârâului Valea Rea, tufurile au dezvoltare mai redusă fiind înlocuite
treptat cu nivele masive de marne şi nisipuri tufacee. La nord de Breaza, în dealul
Gorganu şi la Vispeşti, la sud de Râpa Calului, peste şisturile calcaroase ale formaţiunii
vărgate şi sub tufurile albe-cenuşii se dezvoltă gresii albe, slab cimentate, cu
Lithothamnium şi globigerine, asemănătoare cu gresia de Răchitaşu din Moldova.
În cadrul mai larg al dealului Istriţa, Brecia de Cosmina (= formaţiunea breciei
sării cu masive de sare) (30–100 m) se află în restrângere de grosime de la nord la sud,
pe alocuri, prezenţa ei fiind trădată de mici zone de aflorare şi de apariţia de izvoare sau
eflorescenţe saline (cum este şi pe Valea Rea, imediat aval de blocurile de selenit, unde
sunt izvoare de apă sărată cu H2S). Matricea breciei (> 90%) este constituită dintr-o
argilă cenuşie-cenuşie negricioasă, uneori, fină, bituminoasă, cu miros de hidrocarburi,
alteori, siltică, uşor micacee, cu nivele de clastorudite, pe alocuri, vag stratificată.
Clastele breciei au granofacies ruditic fin (mm-cm) şi sunt reprezentate prin galeţi moi
(marne şi argile cenuşii-verzui), gresii calcaroase cenuşii, fin micafere, gipsuri şi gresii
gipsifere, argilite negre şistoase şi marne tufacee cu globigerine. Cu totul sporadic, apar
şi clastorudite mărunte de şisturi verzi. În bază şi la diferite nivele (ca litoni lenticulari
sau ca strate ondulate) apar evaporite sulfatice sub formă de marne gipsifere, laminite de
gips clastic alabastrin. Sarea este puternic impurificată iar „masivele de sare” sunt de
fapt zone cu concentraţii saline ceva mai ridicate. Nivelele stratificate sunt asociate cu
litoni de 0,5–1,5 m grosime, de şisturi marno-argiloase, cenuşii negricioase foioase, cu
cruste de sulfaţi sau oxizi de fier ce sugerează un mediu adânc, restrictiv, apropiat
şisturilor cu radiolari sau marnelor cu Spiratella.
Evaporitele sulfatice din bazinul Văii Rele apar în matricea argiloasă a breciei
sării sub forma a 5–6 blocuri cu dimensiuni de 3–6 m şi mai multe blocuri submetrice ce
conţin faciesuri sulfatice distincte (fig. 3.146–3.168), inedite pentru cadrul evaporitic
cunoscut în România, dar raportabile ca părţi componente ale secvenţelor sulfatice
descrise în avanfosa nord-carpatică din Polonia de sud, Galiţia de Est, Podolia,
Bucovina (fig. 3.169, 3.170, 3.171). Secvenţa evaporitică de la Valea Rea, reconstituită
după suita de faciesuri a unor blocuri şi prin raportare la secvenţa tip, de maximă
dezvoltare a evaporitelor sulfatice badeniene, compilată după ocurenţele din avanfosa
Carpaţilor Nordici permite corelare (cu rezerva necesară corelării unor faciesuri interne
cu faciesuri externe) cu altă secvenţă evaporitică a Badenianului – cea de la Piatra
Verde şi impune unele comentarii stratigrafice şi de evoluţie de bazin (fig. 3.169, 3.171,
3.172). Astfel, cu unele particularizări legate de o excesivă dezvoltare a breciilor,
secvenţa de la Valea Rea corespunde părţii inferioare a secvenţei tip din Polonia de sud,
iar secvenţa de la Piatra Verde corespunde părţii superioare a aceleiaşi secvenţe tip.
Cele două secvenţe, de la Piatra Rea şi de la Piatra Verde fiind părţi ale aceleiaşi
megasecvenţe, se poate admite şi apartenenţa la un context stratigrafic comun şi, cu
rezerva amintită (asupra corelării interior-exterior) se poate corela mai bine şi cadrul
stratigrafic. În acest sens, apartenenţa evaporitelor sulfatice de la Piatra Verde la
formaţiunea cu tuf şi gips a Badenianului inferior se poate extrapola asupra evaporitelor
de la Valea Rea (subjacente, în megasecvenţa tip) acordând breciei sării, de la exterior
un conţinut stratigrafic mai larg, ca înglobând şi breciile din Badenian inferior şi cele
din Badenian superior. De asemenea, cadrul evaporitic comun, la nivel de faciesuri tip,
permite şi pe această cale, o corelare a cadrului, mai larg, stratigrafic din România
(avanfosa din sudul Carpaţilor Orientali) cu cel din Polonia (avanfosa Carpaţilor
Nordici). Unele deosebiri de facies îşi găsesc corespondent, având în vedere evoluţia
sedimentologică a bazinului. De exemplu, recifii cu Lithothamnium, suprajacenţi
333
tufurilor, în Polonia, Ucraina, apar ca formaţiuni de sine stătătoare în cadrul

Badenianului inferior; iar în arealul sudic al Carpaţilor Orientali se regăsesc ca elemente
urmă remaniate, fie în gresiile albe de tip Răchitaşu cu Lithothamnium, de la nord de
Breaza, fie în elementele de calcare cu Lithothamnium din brecia de sub subformaţiunea
evaporitică sulfatică de la Piatra Verde (Valea Zăpodiei, Valea Faţa Bordeiului).
Megasecvenţa sulfatică, completă în avanfosa nord-carpatică, se regăseşte în sudul
Carpaţilor Orientali, prin jumătatea ei superioară (baza fiind erodată) la interior (Piatra
Verde) şi jumătatea ei inferioară (topul fiind erodat), la exterior (Valea Rea).
3.9.1. TIPURI DE SECVENŢE ŞI SUCCESIUNI LITOLOGICE

ÎN MEGASECVENŢA SELENITULUI DE VALEA REA
Megasecvenţa evaporitică sulfatică de la Valea Rea (fig. 3.169, 3.170, 3.171)

este reconstituită pe baza unor blocuri cu litofaciesuri variate, asociate prin similitudine
cu suita tip din avanfosa nord carpatică şi are o grosime însumată de cca. 17,60 m.
Litofaciesuri tipice, raportabile unităţilor litostratigrafice a–m (3.170, 3.171), din partea
inferioară a suitei evaporitice tip din avanfosa nord carpatică sunt grupate în şase
mezosecvenţe, care la rândul lor aparţin la două cicluri de ordinul al IV-lea şi al V-lea
(ce caracterizează ambianţe puţin adânci şi adânci cu tendinţe de scădere batimetrică),
respectiv (1) macrosecvenţa cu selenit sticlos şi selenit în benzi, şi (2) macrosecvenţa cu
gips cristalin selenitic skeletal şi tip sabie.
1) Macrosecvenţa cu selenit st iclo s corespunde primului ciclu din
avanfosa nord-carpatică. Ea cuprinde mezosecvenţele D1 (unitatea a din Polonia) şi D2
(unitatea b-e din Polonia). Mezosecvenţa D1 (fig. 3.148–3.154) cu primele recurenţe ale
litofaciesului 30' = gl-g, uneori asociat în bază cu litofaciesul 47" = DF-g, şi la top cu
litofaciesul 64 = lSL-D. Mezosecvenţa D2 (fig. 3.154–3.158) cuprinde suita de
litofaciesuri: debritic (sau deranjat) = 47" (28) = DF – g(dLS) = unitatea b, gips nodular
mozaic mimând macle gigant = 53(30') = n-m-g (gl-g) = unitatea c, selenit în benzi =
30V = gr-g = unitatea d, laminit criptalgal = 33 = ci-g = unitatea e.
2) Macrosecvenţa cu selenit skelet al şi sabie corespunde ciclurilor 2–4
din avanfosa nord-carpatică (fig. 3.150) şi cuprinde mezosecvenţele D3–D6.
Mezosecvenţa D3 (fig. 3.158–3.162) este caracterizată de suita litofaciesului debritic
47"= DF-g şi skeletal 30IV = sk-g = unitatea f. Mezosecvenţa D4 (fig. 3.163–3.165)
cuprinde recurenţe ale litofaciesului de selenit tip sabie 30" = sa-g raportabile unităţilor
g şi i din Polonia. Mezosecvenţa D5 (fig. 3.161) cuprinde litofaciesul de gips nodular
mozaic ce mimează macle gigant precursoare 52 (30') = n-pn-g (gl-g). Mezosecvenţa
D6 (fig. 3.161 şi 3.166–3.168) cuprinde litofaciesul de selenit sabie dispus în
aranjament de con de nucleere = 30" = sa-c.n.-g = unitatea m, încadrat de laminite
criptalgale = 33 = ci-g.
3.9.2. IPOTEZE ASUPRA MEDIULUI DE SEDIMENTARE

ŞI INTERPRETARE
Mezosecvenţa D1 cu gips cristalin selenitic sticlos (litofacies 30' = gl-g

= unitatea a din Polonia) cuprinde mai multe blocuri submetrice cu concreşteri gigantice
bine dezvoltate (fig. 3.148–3.154) şi câteva blocuri de 2–5 m grosime în care se
observă: fie 5 generaţii succesive (de 0,60–0,20 m grosime, mai mult sau mai puţin
distincte), de macle gigant separate de suprafeţe neregulate de dizolvare/eroziune
334
(fig. 3.148, 3.149); fie suite de 3 generaţii succesive (de 0,60–0,20 m) de gips nodular
mozaic (cu aranjamentul nodulilor mimând macle gigant precursoare), brecie de
clastorudite fine sulfatice (pe alocuri, în aranjament indistinct, de macle gigant) şi la top,
macle gigant perfect dezvoltate (fig. 3.148, 3.151); fie macle cristaline gigant crescute
uşor înclinat la substrat = suprafaţa de dizolvare/eroziune anterioară (asimetrice şi spre
top, cu plane de compoziţie curbate şi cristale componente în micşorare şi din ce în ce
mai indistincte, şi dezordonate) (fig. 3.152). Concreşterile gigantice de gips cristalin
selenitic s-au născut prin precipitare primară continuă, pe fund de bazin puţin adânc
dintr-un corp de saramură suficient de mare pentru a păstra o rezidenţă îndelungată a
salinităţii. Dezvoltarea regională a gipsului selenitic sticlos (unitatea a din avanfosa
nord-carpatică din Polonia, Galiţia, Podolia, Bucovina şi până în Valea Rea (fig. 3.169,
3.170, 3.171), în sudul Carpaţilor Orientali, ca şi a contactelor de eroziune/dizolvare
dintre generaţii succesive indică continuitatea şi uniformitatea remarcabilă a mediului
de depunere, şi evoluţia constant asemănătoare pe mari distanţe. Este posibil să fi fost o
întindere cu lagune de coastă de tip salinas, cu adâncimi sub 10 m (prin raportare la
lacurile actuale din sudul Australiei), interconectate şi parţial izolate de marea deschisă
printr-un sistem de bariere carbonatice, moştenite după depunerea calcarelor cu
Lithothamnium, care în Polonia formau stratele de Baranow iar în Carpaţii Orientali
sunt citate ca remanieri în gresiile de tip Răchitaşu în Moldova, şi mai aproape de zona
în discuţie: în gresiile din dealul Istriţa (nord de Breaza – dealul Gorganu, Vispeşti – sud
de Râpa Calului), în blocurile carbonatice de pe valea Faţa Bordeiului, valea Zăpodiei
de lângă Piatra Verde (Slănic–Teişani). Iniţial, s-au dezvoltat cristale lenticulare de gips
în depresiuni locale ale fundului în cuprinsul argilelor negre, ca biolaminite algale.
Treptat, volumul de apă din lagună a crescut, iar salinitatea în creştere, în mediul liniştit,
cu energie redusă, a determinat stratificarea după densitate, şi apariţia concreşterilor
mari, simetric verticale de selenit. Aporturi periodice de apă dulce determină fluctuaţia
haloclinei sau chiar dispariţia ei şi progresiv, are loc perturbarea cristalizării selenitului,
încetarea cristalizării, dizolvare şi erodare a apexurilor unei generaţii de cristal şi chiar
depunere de material non-sulfatic. Consecinţa se vede în contactele de dizolvare dintre
generaţii succesive de gips selenit maclat, în dungile de impurităţi şi în prezenţa unor
generaţii indistinct cristalizate. Salinităţi ridicate ale corpului de saramură determină
generaţii de macle perfect dezvoltate, mari (precum cele de la topul blocurilor din fig.
3.148, 3.151, 3.153). Când se succedă generaţii de salinitate crescândă, ultimele au
flancurile de lăţimi, comparativ reduse, din cauza spaţiului redus rămas pentru creşterea
competitivă a cristalelor (fig. 3.154). La salinităţi mai reduse ale corpului de saramură,
întâlnim generaţii cu fragmente de cristale de selenit divers orientate, eterogene
granulometric, pe alocuri, crescute parţial, ca macle gigant, într-un aranjament de tip
brecie. Nu este exclus ca o parte din clasto-ruditele sulfatice ale unei astfel de generaţii
să rezulte dintr-un transport de tip debris-flow într-un context de batimetrie crescută.
Prezenţa unor generaţii (cu grosimi, de asemenea, decimetrice) de gips nodular-mozaic
sau penemozaic, în aranjament al nodulilor ce mimează macle precursoare, sugerează
depunere iniţială ca şi macle gigant de selenit, mai mult s-au mai puţin distincte,
dintr-un corp de saramură, urmată, nu numai de dizolvare şi eroziune prin aport de ape
dulci, ci şi de transformări secundare de tip selenit  anhidrit  gips alabastrin.
Anhidritizarea selenitului, frecvent în petece interstiţiale (sau parţială), s-ar fi produs nu
atât datorită temperaturii şi presiunii în creştere după îngropare, cât mai ales, la mică
adâncime, sub influenţa saramurilor de concentraţia clorurilor, suficient de higroscopice
pentru a produce convertirea la orice temperatură de peste 18ºC (Braitsch, 1964).
335
Fig. 3.146, 3.147. Contextul brecios al blocurilor de gips selenit badenian de la Valea Rea (Dealul Istriţa).
Fig. 3.148, 3.149. Blocuri de gips selenitic sticlos

(glassy-gypsum). Generaţii succesive, decimetrice sunt
separate de suprafeţe neregulate de dizolvare/eroziune
faţă de care cristalele asociate în macle gigant cresc
perpendicular. Creşterea sintaxială a cristalelor şterge
suprafeţele de întrerupere (după D. Frunzescu, 1998).
Fig. 3.150. Gips selenitic sticlos (glassy-gypsum) – macle

gigant, din cristale simetric înclinate faţă de planul de
maclă (suprafaţa de fractura – „suprafaţa de compoziţie”)
cu relief distinct (după D. Frunzescu, 1998).
336
Fig. 3.151. Macle gigant, blocky-cristaline, de gips Fig. 3.152. Macle înclinate la creştere din
selenitic sticlos (glassy-gypsum) compuse din cristale curent (suprafaţa de asociere curbată). Către
disparate, dispuse simetric faţă de suprafaţa de maclă top cristalele devin indistincte şi dezordonate în
verticală. În bază, contact eroziv în generaţii de brecii acord cu creşterea variaţiilor de salinitate
de gips nodular alabastrin in aranjament ce mimează (după D. Frunzescu, 1998).
macle precursoare (după D. Frunzescu, 1998).
Fig. 3.153. Contacte de dizolvare/eroziune în cadrul Fig. 3.154. Gips sticlos (glassy-gypsum). Plane de
aceleiaşi generaţii de macle, şterse de creşterea maclă şi aranjament în evantai al cristalelor. Jos,
sintaxială a cristalelor. Suprafaţa superioară a contact neregulat cu brecie de clastorudite selenitice
blocului, modelată de ape meteorice, corespunde unei în diageneză spre gips alabastrin, cu aranjament de
suprafeţe de eroziune/dizolvare precursoare (după D. macle precursoare. Sus, macle mai mici ale generaţiei
Frunzescu, 1998). următoare cresc perpendicular pe suprafaţa de
dizolvare (după D. Frunzescu, 1998).
337
Fig. 3.155. Valea Rea: a – bloc cu

mezosecvenţa D10 semnificând faciesuri
de batimetrie şi energie de bazin
variabilă; b – gipsarenite şi gipsorudite
fine de resedimentare a clastelor unui
facies deranjat în ambianţe
intertidal/subtidale; c – gips nodular
alabastrin, cu aranjament mimând macle
precursoare, d – intraclaste de gips
selenit skeletal în matrice de pătură
algală deranjată (facies de gură de
canal mareic/subtidal); e – biolaminite
de pătură algală, carbonatate (facies
intertidal); DF – debris-flow cu
gipsorudite de selenit skeletal (după D.
Frunzescu, 1998).
Fig. 3.156, 3.157. Detaliu fig. 3.155 (după

D. Frunzescu, 1998).
338
Fig. 3.158, 3.159. Gips skeletal (skeletal gypsum) cu cristale de Fig. 3.160. Mezosecvenţa D3.
selenit întrepătrunse, dispuse haotic (după D. Frunzescu, 1998). Clastorudite de gips skeletal,
uneori maclat în rozete cu aspect de
debris-flow şi trecere prin contact
de eroziune/dizolvare la gips
skeletal (după D. Frunzescu, 1998).
Fig. 3.161. Bloc metric cu suprafaţă de dizolvare separând Fig. 3.162. Bloc de clastorudite de selenit
gips nodular alabastrin în aranjament de macle gigant skeletal cu un episod de pătură algală
precursoare de conuri de nucleere în aranjament de curgere deranjată (în brecia sării de la Valea
(slump) (după D. Frunzescu, 1998). Unghiului) (după D. Frunzescu, 1998).
339
Fig. 3.163. Bloc de gips selenitic de tip sabie (sabre-like gypsum) cu generaţii submetrice
succesive de cristale separate de suprafeţe de eroziune/dizolvare (după D. Frunzescu, 1998).
Fig. 3.164. Gips selenitic tip sabie în generaţii Fig. 3.165. Gips sabie cu cristale mari uniform
succesive. Creşterea sintaxială poate şterge orientate, alungite, cu spaţiul dintre ele umplut cu
întreruperea de eroziune. Unele cristale alungite cristale mici, haotic orientate (după D. Frunzescu,
devin curbate şi despicate (după D. Frunzescu, 1998).
1998).
340
Fig. 3.166. Bloc submetric cu conuri de nucleere ale cristalelor de selenit sabie, în aranjament de alunecare.
Fig. 3.168. Conuri de nucleere întrepătrunse

(după D. Frunzescu, 1998).
Fig. 3.167. Conuri de nucleere ale cristalelor de selenit

sabie întrepătrunse prin curgere gravitaţională (după
D. Frunzescu, 1998).
341
342
343
344
E posibil ca generaţia de gips nodular în aranjament de macle precursoare să fi

fost urmată de un interval de timp de saramură puternic concentrată, poate chiar cu
depunere de halit, ulterior afectat de dizolvare şi spălare, eroziune chiar, de puseul
următor de apă dulce. Unii noduli mai mari, suprapuşi celor diagenetic timpurii, pot să
fi urmat calea normală a transformării prin îngropare. Rehidratarea anhidritului la gips
alabastrin secundar ar fi cauza aspectului actual. Prezenţa unor blocuri (fig. 3.157) cu
macle de gips cristalin selenitic a căror suprafaţă de compoziţie este uşor înclinată la
substrat şi apoi curbată, cu flancurile devenind asimetrice şi spre top, cu cristale
progresiv mai mici, dezordonate şi indistincte şi corelat cu sporirea impurităţilor, are
semnificaţia cristalizării în condiţii de dinamică crescândă a apei, dintr-un corp de
saramură de batimetrie în reducere (shallowing upward). Batimetria, în reducere prin
umplere de sediment, creează premiza vulnerabilităţii rezidenţei salinităţii ridicate,
sezoanele umede şi energia de bazin resimţindu-se progresiv mai mult în direcţia:
diluării, cristalizării reduse, dispariţiei haloclinei, încetării depunerii de gips, dizolvare,
eroziune.
Mezosecvenţa D2, raportabilă unităţilor b–e din secvenţa tip a avanfosei nord
carpatice (fig. 3.170, 3.171), cuprinde selenite stratificate decimetrice, cu orizonturi
brecifiate, intercalaţii de gips alabastrin, cu mici cristale de tip grass-like cu intercalaţii
de laminite silto-lutitice carbonatice (în bază), sau de cianobacterii (la top) (surprinse
într-un bloc de 3–4 m diametru aflat în talvegul Văii Rele). Ansamblul are semnificaţia
unei variaţii a condiţiilor de sedimentare în medii alternant: de batimetrie redusă sau
subaeriene. Mezosecvenţa debutează cu 0,20 m de laminite silto-lutitice-carbonatice
(facies 64 = lSL-D) ce semnifică produse ale păturilor de cianobacterii din medii
supratidale, cu schimbări rapide de salinitate şi persistenţă a acoperii cu apă (a pânzelor
de inundare). Urmează o microbrecie (= unitatea b din fig. 3.170, 3.171, cu caracter de
facies deranjat 28 = dLS-g) de cca. 1 m grosime şi culoare brun-deschis-roşiatică cu
claste neregulate de 1–4 mm de gips alabastrin, gresie, galeţii moi (marno-argile) şi
matrice omogenă terigen-sulfatică (arenito-silto-lutitică) ce are semnificaţia unui
depozit de prelucrare subacvatică şi eoliană (de gipsarenit-gipsolutit-gipsorudit-silt) a
păturilor algale uscate, cu cruste sulfatice, în lacuri de coastă aflate în ultimele stadii de
umplere cu sediment, cu batimetrie redusă, puternic influenţate de fluctuaţiile de nivel
sezoniere, în care sezonul arid capătă pondere ridicată.
Microsecvenţa de 0,50 m de gips nodular mozaic = unitatea c (fig. 3.170, 3.171)
= litofacies 53 (30') care urmează, cu gradare normală în sus a nodulilor şi cu
aranjament ce ar mima macle gigant precursoare sugerează o creştere către puţin adânc
a lacului şi o concentrare progresivă ce ar permite apropierea de condiţia de cristalizare
pe fund a selenitului maclat. Salinitatea fiind totuşi redusă, unele cristale au dezvoltare
de tip macle gigant, altele sunt dispuse haotic şi au dimensiuni mai mici.
Transformări diagenetice timpurii, legate de o concentrare ulterioară excesivă a
saramurii la stadiul necesar precipitării halitului ar fi determinat anhidritizarea şi
ulterior, transformarea în gips alabastrin, a selenitului primordial. Contextul în care
apare, exclude geneza gipsului alabastrin ca noduli diagenetic crescuţi în ambianţe
sabkha din saramuri capilare.
Termenul de selenit în benzi, raportabil unităţii d din avanfosa nord-carpatică
este un liton, de 0,40 m grosime, cu cristaloclaste ruditice de selenit albăstrui-negricios
mai curând skeletal, dispus dezordonat fluidal, oarecum în benzi, uneori lenticular,
într-o matrice siltolutitică deranjată de pătură algală resedimentată. Fie că se
interpretează ca orizont brecifiat într-o ambianţă de batimetrie variabilă de selenit în
345
benzi (grass-like), fie că reprezintă agregate haotice de gips întrepătruns în miezul unor
domuri incipiente precum în lacuri salinas actuale din Australia de sud (Warren, 1982),
asocierea de pături algale sau laminite de gips clastic fin sugerează prezenţa unor mari
variaţii de salinitate. Aspectul de claste de selenit sfărâmate mecanic nu exclude şi un
depozit redepus dintr-un mediu anterior sau chiar un depozit de canal din ape temporar
hipersaline ce drenează o regiune sabkha. Laminitele algal/clastice, de la top, sugerează
menţinerea în aceeaşi ambianţă de întindere de uscat periodic inundată.
Mezosecvenţa D3 alcătuită dintr-o brecie (de 2,50 m grosime) cu clastorudite de
gips skeletal şi un liton de 1,50 m de gips skeletal are semnificaţia debutului unui nou
ciclu (macrosecvenţa 2) legat de o nouă creştere batimetrică a bazinului de sedimentare.
Brecia conţine claste de 2–5 cm de gips skeletal negru albăstrui, maclat în rozetă,
într-un aranjament grain-supported. Matricea, subordonată, se rezumă la pelicule de
material criptalgal-laminitic, sulfatic-terigen. Are semnificaţia unui material
resedimentat la bază de taluz, de batimetrie crescută, de tip debris-flow. Aranjamentul
clasts-supported s-ar potrivi cu situarea în zona de împrăştiere din curent (winnowing).
Clastele mici de gips skeletal şi matricea sugerează remanierea dintr-o ambianţă
anterioară de apă puţin adâncă periodic salină şi împrospătată cu apă dulce. Selenitul
maclat în rozetă ar fi putut forma conuri de nucleere incipiente mulate de laminite
cristalgale, în zona câmpiilor saline dinspre areale de unde, la căderi drastice de nivel de
tip lowstand de ciclu inferior controlate de basculare tectonică (uplift spre orogen,
subsidenţă spre bazin), au fost măturate şi depuse ca lowstand fan (con de nivel marin
scăzut).
Litofaciesul de gips selenit skeletal 30IV = sk-g = unitatea f (fig. 3.158–3.162)
cuprinde o masa de cristale de selenit de 10–20 cm lungime şi 0,4–1 cm grosime,
subrotunjite la capete, maclate după (100), întreţesute într-un aranjament vag fluidal,
uneori lentiliform. Cristalele au culoare neagră cu reflexe albăstrui închis şi sunt învelite
într-o peliculă fină de material organic-lutitic de tip pătură algală. Un contact de
dizolvare şi eroziune separă gipsul skeletal de brecia subjacentă. Împreună cu brecia
alcătuieşte un bloc de 4–5 m diametru în talvegul Văii Rele (fig. 3.160). Are
semnificaţia precipitării din saramuri stabile, de înaltă salinitate, în lacuri salinas de
coastă, dar de batimetrie redusă, comparativ cu cea presupusă pentru gipsul selenitic
sticlos. Precipitarea spontană şi creşterea cristalului a apărut pe fund dar aproape de
interfaţa aer/apă. Dispoziţia haotică a cristalelor, adaosul de material terigen, aspectul
rulat al cristalelor indică energie ridicată a mediului de formare. Au similitudine cu
agregate haotice de cristale de gips întrepătrunse, din miezul domurilor de gips, din
lacuri de coastă din sudul Australiei. Se poate face şi interpretarea: ca şi claste de selenit
sfărâmate mecanic, rotunjite prin dizolvare, eroziune, remaniate din alte medii, dar tot
de salinitate stabil ridicată, cu corp mare al saramuri, dar de batimetrie redusă.
Mezosecvenţa D4 cu gips cristalin selenitic de tip sabie (litofacies 30" = sa-g
= unităţile g şi i) (fig. 3.170, 3.171), din avanfosa nord-carpatică din Polonia
(fig. 3.163–3.165) cuprinde mai multe blocuri de 3–4 m grosime şi 5–8 m lăţime în care
se observă câte 4–5 generaţii succesive, de 0,20–1,00 m grosime, de cristale, separate de
suprafeţe neregulate, zigurate, de dizolvare/eroziune, mascate uneori de creşterea
sintaxială a cristalelor. Generaţiile, având grad diferit de cristalizare dau un răspuns
diferit în relieful creat de agenţii externi. Cristale, mai mici (0,20 m) sunt prisme drepte,
maclate în „fier de lance” şi au aspect de pumnal. Pot fi izolate sau, asociate câte 2
macle paralel, sau pot creşte divergent câte 2 sau 3 macle. La dimensiuni mari, de peste
30 cm, creşterea în lungul cristalului şi simultan lateral determină aspectul curbat către
346
top, de tip sabie. Cristalele lungi sunt asociate în perechi sau chiar cresc câte 4 din
acelaşi punct şi către top devin curbate şi despicate (desfăcute). Creşterea sintaxială
poate dura pe parcursul a 2 sau 3 generaţii succesive determinând dimensiuni metrice.
Contactele de dizolvare/eroziune apar ca întreruperi la unele cristale sau sunt şterse de
continuitatea altora. Cristalele cresc perpendicular pe substratul neregulat (care poate fi
una din suprafeţele de dizolvare/eroziune) având înclinări de câteva grade de-o parte şi
alta a normalei la suprafaţa unei generaţii. În unele blocuri, sensul asemănător de
înclinare a cristalelor lungi, curbate şi despicate spre top, se menţine pe parcursul uneia
sau mai multor generaţii. În generaţiile de la baza blocurilor, cristalele sunt distincte,
bine dezvoltate, iar către top devin indistincte, crescând ponderea spaţiului umplut cu
cristale mai mici (subdecimetrice, haotic dispuse) şi chiar a unei matrice de gips-argilă-
carbonat. În blocurile de la Valea Rea lipsesc intercalaţiile de laminite algal/clastice sau
lutite argilo-marnoase.
Gipsul cristalin selenitic de tip sabie a crescut din saramuri, stabile pe intervale
mai mari de timp, de concentraţie ridicată, dar cu batimetrie a bazinului inferioară celei
necesare pentru a asigura creşterea selenitului sticlos. Precipitarea spontană a apărut pe
fund, sub interfaţa aer/apă. Comparaţia cu exemple actuale sugerează ambianţe de lac
(salinas) de coastă, de cel mult câţiva metri adâncime. Episodic, mediul subacvatic de
batimetrie totuşi redusă, suportă schimbări majore de salinitate prin afluxuri de apă
proaspătă (meteorică, din hinterland sau din domeniul marin, prin furtuni) a căror
expresie se regăseşte în stoparea creşterii cristaline, dizolvarea şi eroziunea de la topul
unei generaţii. Revenirea rapidă la salinitatea crescută, reia creşterea unei noi generaţii
de selenit sabie şi nu permite dezvoltarea intercalaţiilor de laminite algal/clastice (citate
în avanfosa nord-carpatică) (fig. 3.169, 3.170, 3.171). Astfel, se argumentează, în plus,
batimetria redusă ce creează vulnerabilitate şi răspuns prompt (fără inerţie) la condiţiile
schimbătoare de mediu. Înclinarea uşoară a cristalelor sugerează creşterea energiei de
bazin. Creşterea ponderii cristalelor mici, şi a matricei, a distribuţiei haotice, şi
estomparea aspectului distinct al cristalelor în generaţia de la topul unor blocuri
(fig. 3.164) este în acord cu cristalizarea din ce în ce mai dificilă în condiţii de
batimetrie în reducere, prin umplere cu sediment şi creştere a dinamicii apei.
Mezosecvenţa D5 cuprinde gips nodular mozaic alabastrin cu noduli aliniaţi
mimând un aranjament precursor de macle gigant (fig. 3.161). Are semnificaţia unităţii
c (fig. 3.170, 3.171) din mezosecvenţa D2, sugerând o creştere către puţin adânc a
batimetriei şi o apropiere a salinităţii către cea a gipsului sticlos adus prin transformări
diagenetice timpurii la stadiul de gips nodular-alabastrin.
Mezosecvenţa D6 cuprinde gips cristalin selenitic de tip sabie dispus în
aranjament de conuri de nucleere (litofacies 30''' = sa-cn-g, raportabil unităţii m din
avanfosa nord carpatică – fig. 3.170, 3.171) (fig. 3.161, 3.166, 3.167, 3.168). Apare în
mai multe blocuri cu dimensiuni submetrice ca o aglomerare de conuri întrepătrunse cu
cristale de tip sabie dispuse radial, având dimensiuni de 0,10–0,40 cm. Cristalele au
culoare cenuşiu negricioasă cu reflexe albăstrui închis. Aparent dispuse haotic, conurile
de cristale lasă uneori să se vadă dezvoltarea de la o suprafaţă iniţială. Unul din blocuri
(fig. 3.161) surprinde contactul de dizolvare/eroziune cu un liton de gips nodular mozaic
alabastrin, în aranjament precursor de macle gigant de selenit sticlos. Între conuri, cu
totul subordonat, pe alocuri, se observă o matrice de gipsorudit/gipsoarenit skeletal şi
material sulfatic-terigen-organic de pături algale resedimentate. Unele contacte dintre
conuri sunt suprafeţe de dizolvare/eroziune. Unele blocuri lasă să se vadă porţiuni de
suprafeţe lustruite prin fricţiune în urma unui transport.
347
Prin raportare la secvenţa tip din avanfosa nod-carpatică (fig. 3.169, 3.170,
3.171) se poate spune că blocurile cu conuri întrepătrunse de gips sabie de la Valea Rea
au fost iniţial încadrate într-unul sau mai multe nivele (prezenţa a două categorii de
dimensiuni de cristale sugerează două nivele) de conuri de nucleere crescute spaţiat
între laminite criptalgale terigene. Ele sugerează un mediu de lac de coastă de mică
adâncime, cu variaţii periodice, nu atât de batimetrie, cât de salinitate. La ape proaspete,
din pânza de inundare, în lac şi în câmpia vecină se depun pături algale, iar în sezonul
arid salinitatea crescută şi păstrată în interval destul de lung permite cristalizarea
selenitului sabie în fascicule. La timp apropiat depunerii, microsecvenţa cu pături algale
şi conuri de nucleere este antrenată în curgere gravitaţională şi resedimentată rezultând
blocurile ce relevă trăsături de tip slump – debris flow. Cu microsecvenţa conurilor de
nucleere se încheie partea inferioară a suitei evaporitice dominată de prezenţa gipsului
primar, depus în mediul subacvatic. Partea superioară a suitei tip va fi dominată de
material sulfatic resedimentat sau depus în mediu subaerian-subacvatic. La timpi
ulteriori, megasecvenţa sulfatică va fi din nou remaniată, ca blocuri, în brecia sării.
3.9.3. MODELARE DE FACIES ŞI ANALIZĂ DE BAZIN
Secvenţa evaporitică sulfatică de la Valea Rea este reconstituită după variate

litofaciesuri (fig. 3.172), întâlnite în diferite blocuri „aranjate” prin raportare la o
megasecvenţă tip a depozitelor sulfatice badeniene compilată după ocurenţe din
avanfosa Carpaţilor Nordici (fig. 3.169, 3.170, 3.171). Cu unele rezerve legate de
corelarea unor faciesuri interne cu faciesuri externe şi legate de unele particularizări
referitoare la o excesivă dezvoltare a breciilor, secvenţa de la Valea Rea corespunde
părţii inferioare a megasecvenţei tip din Polonia de sud, iar secvenţa de la Piatra Verde
(Slănic-Prahova) corespunde părţii superioare a aceleiaşi megasecvenţe. Litofaciesurile
întâlnite (fig. 3.170, 3.171, 3.172) (şisturi şisto-lutitice dolomitice = lSL-D; facies
deranjat în siltolutit cu clastorudite = dLS-g; laminite de cianobacterii gipsifiate =
ci-g; gips selenit sabie = sabre-like = sa-g; gips selenit sabie în aranjament de conuri
de nucleere = sa-cn-g; gips selenit grass-like = gr-g; gips selenit sticlos în macle
gigantice tip glassy = gl-g; gips nodular mozaic alabastrin = n-m-g, gips modular
mozaic (alabastrin) mimând macle precursoare de selenit sticlos = n-m-g (gl-g); debris
flow cu clastorudite de gips skeletal = DF-g; gips skeletal = sk-g) sunt definite şi
interpretate în figura 3.173.
Litofaciesurile de la Valea Rea (fig. 3.177, 3.175, 3.176 = succesiuni de facies şi
parasecvenţe tip), compun parasecvenţe de tip ABC, ABC etc., din gama ambianţelor:
A – subacvatic puţin adânc (selenit în macle gigantice, debrite de gips skeletal, pachete
domale de gips skeletal); B – subacvatic foarte puţin adânc la subtidal (selenit tip sabie,
selenit în benzi cu lamine carbonatice şi cu clastorudite selenitice de tip grass-like);
C – intertidal-subtidal (gips criptalgal laminitic, conuri de nucleere ale gipsului sabie în
context de pături de cianobacterii).
Din punct de vedere paleogeografic, bazinul evaporitic din Subcarpaţii
Munteniei este parte integrantă a bazinului badenian al avanfosei Carpaţilor (în sens
larg), bordat de bariere şi cu distribuţie zonală a faciesurilor (fig. 3.177). La momentul
depunerii marnelor şi tufurilor cu globigerine (= Formaţiunea de Câmpiniţa), ce
marchează un nivel marin înalt şi comunicarea dintre Tethys şi Paratethys, marginea
nordică a bazinului e marcată de creste de ritmite flişoide paleogene, iar marginea
sudică e marcată de o faleză a Platformei Moesice pe aliniamentul Gura Şuţii–Finta–
348
Tinosu. Ambianţa generală este de platformă epeirică, puţin afectată mareic, cu creste,
insule şi largă dezvoltare a domeniului marin puţin adânc şi lagunar. Acumularea de
piroclastite şi depozite marine, precum marnele cu globigerine şi ulterior, a
corespondentului stratelor de Baranow – din avanfosa nord-carpatică, a uniformizat
relieful morfostructural al substratului sub-miocen. Siliciclastitele şi calcarele cu
Lithothamnium ale stratelor de Baranow din avanfosa nord-carpatică au existat şi în
acest sector sudic, trădate fiind, de remanierile din gresiile de tip Răchitaşu (de la
Vispeşti – din dealul Istriţa) sau de calcarele de pe Valea Zăpodiei (Piatra Verde), Valea
Faţa Bordeiului (Homorâciu) înglobate în brecii. Şi aici, s-au dezvoltat, probabil, recifi
algali, pe alocuri, accentuând relieful preexistent şi rămaşi ca zone emerse, erodabile la
momentul acumulării sulfatice şi mai ales, ulterior.
La debutul acumulării evaporitice badeniene, cutările stirice noi, pe fondul unui
ciclu superior de highstand, determină basculare tectonică cu ridicare la interior şi
trecerea apelor peste vorland. Pe platformele Moesică şi Est-europeană apar arii extinse,
favorabile generării sulfaţilor contemporani cu acumularea din avanfosă. Pe alocuri, pe
marginea internă, către părţile emerse ale Carpaţilor, se acumula halit, în câteva bazine
mai subsidente. Pe ansamblu, se generalizează un sistem de lagune (salinas)
interconectate, extinse, cu apă puţin adâncă, separate de bariere de insule sau bancuri
acumulative. La interior, crestele majore corespund „pintenilor” de Paleogen iar la
exterior, crestele corespund la praguri de fundament. Suprafaţa fundului are înclinări
uşoare către centru, pe marginea externă, recunoscându-se rampe mai mult sau mai
puţin carbonatice. Depozitele de sulfat s-au depus în faţa şi sub înălţimile şelfurilor
„carbonatice”, parţial acoperite de recifi cu Lithothamnium. Variaţia de facies a
depozitelor sulfatice reflectă relieful rampei, astfel că pot fi distinse diferite zone
paleogeografice distribuite batimetric (fig. 3.174): 1. zona subtidală, include medii
lagunare (salinas) de joasă energie şi bancuri de energie ridicată posibil expuse la
reflux. Unele lagune (salinas) pot comunica cu marea deschisă printr-o zonă de şelf
extern. Întinderile de joasă energie pot fi terminate frontal de plaje de nisip bioclastic
sau sulfatic aduse de vânt din canale mareice (creeks), depresiuni cu săruri sau din
fundul marin adiacent în timpul furtunilor; 2. zona intertidală este domeniul de energie
ridicată cu pături algale–microbiene, periodic deranjate, eventual, tăiată de canale
(creeks) subtidale sau cu acumulări de lacuri puţin adânci (ponds), periodic saline sau
salmastre. Bălţile hipersaline conţin populaţii unispecifice, periodic numeroase.
Canalele mareice au adâncimi metrice şi lărgimi de zeci de metri, şi conţin o ţesătură de
intraclaste semilitificate, erodate şi transportate din întinderile vecine, faciesuri de levee
sau point-bar de gipsarenit şi pot migra lateral considerabil; 3. zona supratidală
cuprinde domeniul sabkha cu pături algale mai frecvent deranjate (mud-creck, chips,
intraclaste), în care pot precipita sulfaţi nodulari, şi care pot fi cimentate cu aragonit,
high-magnezium calcit, dolomit microcristalin, gips (lamine, pavimente sparte în
intraclaste). Domeniul sabkha are întindere mai mare în aria externă a bazinului
evaporitic badenian.
Evoluţia sedimentării sulfatice (fig. 3.175) se bazează pe interpretarea
litofaciesurilor de o remarcabilă continuitate laterală, ceea ce permite corelarea
diferitelor profile şi integrarea lor într-o suită tip, descrisă în avanfosa nord-carpatică.
Megasecvenţa de la Valea Rea corespunde părţii inferioare, iar cea de la Piatra Verde
corespunde părţii superioare a suitei tip amintite.
Sedimentarea de la Valea Rea a început în lacuri salinas parţial izolate, cu centri
de nucleere pe fund (argilos sau din biolaminite) a selenitului sticlos, în timp ce, în
349
depresiuni locale, bălţi învecinate, se dezvoltau noduli elipsoidali de gips, în aceleaşi

pături de cianobacterii. Adâncimea corespunde domeniului marin puţin adânc şi e
presupusă a fi sub 10 m, iar corpul de saramură era mare, stabil şi cu rezidenţă
îndelungată a salinităţii. Creşterea maclelor de selenit sticlos se face în generaţii
decimetrice, a căror continuitate e întreruptă (perturbare, cristalizare, stopare, dizolvare,
eroziune, intercalaţii de biolaminite) de fluctuaţii ale haloclinei din furtuni cu aport de
apă dulce. La căderi de batimetrie, mai frecvent, prin umplere cu sediment, decât prin
eustatism sau uplift tectonic, creşte vulnerabilitatea la condiţii climatice, rezidenţa
salinităţii devine redusă, creşte energia de bazin, cristalele devenind indistincte în sus,
cu plane de compoziţie curbate (fig. 3.150).
Variaţia condiţiilor de sedimentare, în gama subtidal-intertidal, determină
alternanţa litonilor subţiri (0,10–0,20 m) de biolaminite dolomitice, gipsifiate,
gipsarenite de facies deranjat, acumulare de intraclaste de selenit în ţesătura de
biolaminite, gips nodular. Revenirea la batimetrie marin puţin adâncă a lacurilor salinas
debutează cu acumulare debritică de taluz a unor clastorudite remaniate dintr-o
ambianţă anterioară de apă puţin adâncă, periodic salină (precum intraclaste selenitice
skeletale de gură de canal sau conuri de nucleere incipiente). La concentrarea prin
evaporare, a corpului de saramură, la batimetrie sensibil mai redusă, şi în context de
energie de bazin ridicată, începe cristalizarea pe fund a gipsului scheletal. Cristalele sunt
rulate şi cresc întrepătrunse, împingând la exterior pelicula de material organic-lutitic a
păturii algale. La batimetrie asemănătoare (de câţiva metri), dar la energie redusă de
bazin, are loc cristalizarea pe fund, sub interfaţa aer/apă, a selenitului sabie. Şi aici,
fluctuaţiile prin (împrospătare cu apă dulce) picnoclinei determină apariţia unor plane
de impurităţi sau de biolaminite sau de dizolvare/coroziune, ce separă generaţii
decimetrice, metrice succesive de selenit sabie. Căderea batimetrică prin umplere de
bazin, determină dezvoltarea, în ambianţe subtidal/intertidale, a unor condiţii variabile
şi deci, a unor litoni de biolaminite, gips nodular mimând macle precursoare de gips
sticlos, conuri de nucleere a gipsului sabie. La scurt timp după depunerea conurilor de
nucleere, instabilitatea tectonică modifică pantele antrenând curgeri gravitaţionale de tip
slump şi debris-flow, în urma cărora rezultă blocuri metrice cu conuri de nucleere.
Accentuarea procesului, va antrena în curgeri gravitaţionale întreagă megasecvenţă cu
selenit şi chiar substratul său marin carbonatic, punctat de recifi algali. Trebuie subliniat
că structura anticlinală Valea Rea se înscrie pe un aliniament extern al cutelor diapire,
din avanfosa de la curbura sudică a Carpaţilor, cu fundament de platformă. Deci,
megasecvenţa cu selenit de la Valea Rea, în deplină similitudine cu dezvoltarea din
Polonia de Sud, este rezultată din sistemul de lagune şi lacuri interconectate, de
batimetrie puţin adâncă până la câmpie intertidală dezvoltată la periferia dinspre bazin a
vorlandului. De aici, prin mecanisme de lowstand local, determinat de basculări
tectonice (uplift pe şelf şi subsidenţă spre centru bazin) ale pantelor, megasecvenţa
sulfatică e antrenată ca blocuri în prisma de depozite de taluz a bazinului avanfosei (fig.
3.176, 3.178).
Deci, parasecvenţele de la Valea Rea urmează calea de evoluţie de la corp de
saramură adânc, stabil, cu rezistenţă îndelungată, la corp de batimetrie redusă prin
umplerea de sediment, cu vulnerabilitate climatică, caracterizat de litoni subţiri de
compoziţie variabilă, la top reprezentaţi prin biolaminite de facies intertidal. Căderea
batimetrică cu efect de lowstand, ce a urmat determină distrugerea topului
megasecvenţei şi chiar a întregii suite cu substrat carbonatic algal.
350
Fig. 3.172. Coloane stratigrafice sintetice şi de detaliu, cu consemnarea

litofaciesurilor identificate (după D. Frunzescu, 1998).
351
Fig. 3.173. Descrierea şi interpretarea litofaciesurilor sulfatice de la Valea Rea (după D. Frunzescu, 1998).
352
353
Fig. 3.174. Medii depoziţionale şi transformări diagenetice ale sedimentului sulfatic badenian (sus – Piatra Verde; jos – Valea Rea) (după D. Frunzescu, 1998).
354
Fig. 3.175. Succesiuni de facies şi parasecvenţele tip ale gipsului badenian, şi corespondentul
depoziţional al litofaciesurilor componente (după D. Frunzescu, 1998).
Fig. 3.176. Ierarhia ciclurilor unei ambianţe depoziţionale evaporitice de bazin tip salinas de coastă
355
din Badenianul de la Valea Rea (după D. Frunzescu, 1998).

356
3.10. CALCARELE SARMAŢIENE

DE LA NĂENI (DEALUL ISTRIŢA)
3.10.1. LOCALIZARE ŞI FORMA DE ZĂCĂMÂNT
Calcarele de vârstă sarmaţiană superioară fac de mai multă vreme obiectul

studiilor şi prospecţiunilor geologice. Ele apar sub forma unui complex carbonatic
amplasat în flancurile unei structuri anticlinale cu orientarea generală vest sud-vest – est
nord-est şi extindere de cca. 10 km, dar cu numeroase întreruperi. Cu toate aceste
separări (grupate în sectoare ca Năeni, Istriţa, Pietroasele, Ciuhoiu etc.) rocile au în
general aceleaşi caracteristici şi de aceea pot fi tratate în ansamblu, cu menţiuni acolo
unde apar elemente specifice sau deosebiri evidente ale acestora.
În privinţa cunoaşterii şi utilizării, aceste calcare sunt folosite de multă vreme ca
piatră brută şi cioplită pentru construcţii (locuinţe, garduri, fântâni etc.), monumente
funerare şi ca materie primă la prepararea varului. Mai nou, prin măcinare pot fi folosite
la fabricarea filerului pentru acoperirea îmbrăcăminţilor asfaltice pentru şosele..
Pentru valorificarea superioară a acestor acumulări de calcare, ce pot furniza
importante cantităţi de roci ornamentale, este necesară orientarea strictă a exploatării şi
utilizării eficiente a acestora acolo unde condiţiile de zăcământ permit o exploatare
eficientă.
În sectorul Istriţa, calcarele organogene apar sub forma unei acumulări mai
importante în extremitatea estică a culmii Piatra Şoimului, la cca. 500 m nord nord-est
de Vf. Istriţa.
În cadrul perimetrului Pietroasele, depozitele Sarmaţianului au o mare
dezvoltare, detaşându-se câteva sectoare limitate de sistemul de falii susţinut în circa
7 compartimente, astfel:
- sectorul sud – Vf. Istriţa, imediat la sud de acesta, calcarele dezvoltându-se
direcţional pe cca. 500 m;
- sectorul Fântâna Romanilor, se suprapune drumului de culme, calcarele au
grosimi de 5–18 m, se întâlnesc pe cca. 3 km lungime, iar înclinările sunt de 15–17º,
direcţiile fiind diferite pe distanţe relativ mici. Sectorul este complet împădurit.
- sectorul valea Măţioana – valea Pietroasele, se dezvoltă în sudul sectoarelor
amintite. Apar calcare lumaşelice cu grosimi de 8–10 cm, eventual mai mari, fiind
acoperite de grohotişuri şi deluviu. Către sud, sectorul se extinde până în apropierea
localităţii Pietroasele. Rocile carbonatice sunt amplasate în bolta unei structuri
anticlinale cu dezvoltare regională, având înclinări de 25–67º. Aceste roci au constituit
obiectul a numeroase exploatări în fronturi ale unor cariere cu mici dimensiuni şi prin
galerii, din antichitate şi până în prezent. Exploatarea acestor calcare s-a datorat
uşurinţei extragerii blocurilor (diferit dimensionate datorită fisuraţiilor) şi a prelucrării
acestora prin cioplire.
- sectorul Pietroasele – valea Gruiu, este limitat la vest de falia Pietroasele, iar la
est de falia Clondirul de Jos. Calcarele apar într-o cuestă cu înălţimea de 20–35 m, cu
grosimea de 10–20 m şi înclinări medii ale stratelor de 15–30º spre nord. Cele mai bune
deschideri se întâlnesc la nord de aşezarea Pietroasa Mică, unde se poate observa
întreaga succesiune a Sarmaţianului superior.
- sectorul Gruiu Dării se suprapune morfologic vârfului Dara şi este limitat de
falia Clondirului de Jos la vest şi falia Dara la est. În acest punct se poate urmări de
357
asemenea întreaga succesiune a calcarelor sarmaţiene ce ating o grosime totală de 25 m.

Stratele au înclinări de 18–33º spre nord.
- sectorul valea Dara – dealul Câlţeşti. Calcarele se pot întâlni între falia Dara
(din lungul văii Dara) la vest şi falia Botei la est, pe o lungime de cca. 1,5 km, având
grosimi de 8–20 m, vizibile mai ales în versantul stâng al văii Dara, precum şi în
versantul nordic al dealului Câlţeşti. Înclinările medii ale stratelor au valori cuprinse
între 15–33º spre nord. Şi aici există urme ale unor vechi exploatări la zi ale rocilor
carbonatice, utilizate cu precădere în construcţii.
- sectorul Ciuhoiu reprezintă ultimul compartiment, este limitat la vest de falia
Botei iar la est de pădurea Nenciuleşti. Calcarele au grosimi vizibile de 5–15 m şi
înclinări medii ale stratelor de 25–33º spre nord. În acest compartiment, calcarele au cea
mai mare extindere în suprafaţă, oferind bune posibilităţi pentru exploatarea în carieră,
în vederea valorificării ca roci ornamentale. Observaţiile cele mai bune asupra acestora
se pot face în flancul nord-vestic al anticlinalului Pietroasele – dealul Câlţeşti, spre sud
fiind acoperite de pătura depozitelor deluviale şi de grohotiş.
În sectoarele menţionate, calcarele sarmaţiene prezintă acumulări stratiforme,
tabulare, cu extindere mare în suprafaţă şi grosimi cuprinse între 5–25 m, în general
bine delimitate.
3.10.2. STRATIGRAFIA ZĂCĂMÂNTULUI
Succesiunea Miocenului mediu, apare în sâmburii mai multor anticlinale

sarmato-pliocene, între care şi cel al anticlinalului Marginea Pădurii – Cătunu. În bază,
se dezvoltă marne cenuşii închise, brun-roşietice, cu intercalaţii de gresii fine micacee,
argile şistoase şi gipsuri. La partea superioară sunt marne cenuşii-albicioase, marne
nisipoase cu intercalaţii de gresii, gipsuri şi tufuri dacitice. Poziţia marnelor albicioase
indică partea superioară a Miocenului Mediu, echivalentă etajului Badenian.
Sarmaţianul urmează în continuitate de sedimentare peste depozitele
Miocenului mediu şi cuprinde gresii, argile şistoase cu ceriţi şi mactre şi nisipuri, la
partea inferioară, iar la partea superioară, cuprinde calcare lumaşelice, vacuolare şi
organogene, mai compacte. În zona carierei Năeni, formaţiunile sarmaţiene superioare
sunt deschise pe un aliniament aproximativ est–vest cu o lungime de cca. 1 km şi lăţime
de cca. 200 m. Pe baza observaţiilor directe, în fronturile carierei şi a analizei datelor de
foraj s-a putut realiza o stratigrafiere de detaliu a acestor depozite.
Volhynian-Bessarabianul inferior cuprinde nisipuri cuarţoase alb-cenuşii şi
gălbui roşcate, nisipuri albe, calcaroase în strate decimetrice, marne nisipoase gălbui-
cenuşii, în strate cu grosimi de 0,30–0,50 m, gresii grosiere, uneori microconglo-
meratice, în bancuri compacte, cu 0,50–2,00 m grosime, marne argiloase cenuşii-verzui
în strate centimetrice şi decimetrice. Aflorimentele apar destul de rar, fiind acoperite de
cuvertura deluvială sau grohotişuri.
Bessarabian-Kersonianul este reprezentat prin calcare lumaşelice bine
dezvoltate în cuestele culmii Greabănu–Colarea, ce face obiectul exploatării în carieră.
Peste arenitele cu aspect de Kliwa, urmate de tufuri vulcanice şi argile bentonitice în
strate decimetrice, se dispune calcarul organogen repartizat în două bancuri. Bancu l
infer ior (BI) are 5–8 m grosime, şi cuprinde o secvenţă pronunţat stratificată de
calcare subdecimetrice, lumaşelice (din cochilii întregi sau sfărâmate), de coloraţie
cenuşie, cu intercalaţii de 1–3 cm de marne nisipoase cenuşii sau marne cu mulaje
interne de mactre. Spre bază, apar două strate submetrice de calcare alochemice
358
cretoase, friabile, alb-gălbui. Printr-o intercalaţie de 1–1,5 m de nisip cenuşiu-albicios,

polimictic, mediu granular, se trece la bancul super ior (BII) ce are două subdiviziuni.
În jumătatea inferioară se dezvoltă un calcar stratificat (BIIa) alcătuit din strate
submetrice de sfărâmături avansate de cochilii, material calcaros alochemic, material
detritic mediu şi grosier granular. Apar intercalaţii submetrice de material nisipos şi
sfărâmături de cochilii. În partea superioară, calcarul stratificat prezintă o coloraţie
gălbuie-ruginie datorată hidroxizilor de fier. Pe alocuri, apar nivele cretoasa. În aria
centrală a carierei, pe o lungime de peste 200 m, baza calcarului stratificat devine
diagenizată, pe întreaga grosime, crescând, în consecinţă, calitatea materialului calcaros.
Partea superioară a bancului doi (BIIb) este reprezentată printr-un calcar
lumaşelic compact, diagenizat, albicios sau cenuşiu-albicios, pe alocuri rozaceu, pretabil
la desfacerea în blocuri mari, fasonabile. El este dezvoltat, mai ales, în jumătatea de est
a frontului carierei, iar către vest se subţiază la 0,5–1 m, iar în treimea vestică dispare.
Meoţianul este dispus în continuitate de sedimentare peste Sarmaţian, fiind
alcătuit din nisipuri cuarţoase ruginii şi cenuşii-gălbui în strate metrice, gresii roşcate
fosilifere şi gresii fosilifere de 1–2 m, marne argiloase şi marne nisipoase cu spărtură
concoidală în strate centimetrice şi decimetrice.
Ponţianul cuprinde argile siltice şi nisipuri. Meoţianul şi Ponţianul apar fie la
nord de culmea Greabănu–Colarea, fie la sud, în sinclinalul Fântânele.
Cuaternarul cuprinde depozite deluviale şi grohotişuri de pantă, frecvent prin
alterarea şi degradarea calcarelor sarmaţiene, acoperite de o pătură subţire argiloasă.
Toate aceste depozite cuaternare constituie coperta zăcământului, a cărei grosime totală
variază între 0,1 şi 3,9 m.
3.10.3. TECTONICA ZĂCĂMÂNTULUI. FISURAŢIA
Din punct de vedere tectonic, zăcământul de calcar sarmaţian exploatat în cariera

Năeni se află pe flancul nordic al anticlinalului Marginea Pădurii – Cătunu orientat
aproximativ est–vest. Stratele de calcar formează cueste, cu poziţia N85ºV/20ºN, ale
căror capete reprezintă frontul de lucru al carierei şi ale căror suprafeţe structurale
coincid cu suprafaţa morfologică a versantului nordic al dealului Greabănu–Colarea.
Suprafaţa structurală a calcarelor suferă ondulări pe direcţie, înclinările variind între 15º
şi 35º. Zăcământul este afectat de serie de falii transversale pe structură, falii care duc la
compartimentări de până la 2–3 m.
Din datele de observaţie directă în zona de aflorare a calcarelor s-a observat că,
în general, că acestea sunt afectate de o serie de fisuri ale căror dimensiuni şi frecvenţă
sunt mai mari la calcarele grezoase şi la cele de precipitaţie (alochemice) faţă de cele
lumaşelice (bioconstruite).
Toate varietăţile de calcare întâlnite în seria carbonatică a Sarmaţianului
superior, care intră în alcătuirea sectoarelor amintite, sunt afectate de trei sisteme majore
de fisuri orientate nord vest – sud est, est nord-est – vest sud-vest şi paralel cu planele
de sedimentare. Totodată, se dezvoltă şi o bogată reţea de fisuri secundare, diferit
orientate, în general obturate.
Din datele de observaţie directă, în zona de aflorare a calcarelor sarmaţiene din
perimetrul carierei Năeni s-au putut desprinde următoarele concluzii asupra fisuraţiei
zăcământului: (a) în general, calcarele sunt afectate de o serie de fisuri ale căror
dimensiuni şi frecvenţă sunt mai mari la calcarele grezoase şi alochemice faşă de cele
359
bioacumulate (lumaşelice); (b) fisurile se pot grupa, din punct de vedere genetic în două
grupe şi anume: fisuri diagenetice (sintectonice) şi fisuri epigenetice (de alterare).
Fisurile diagenetice (sintectonice) s-au format după stadiul de consolidare a
sedimentului în procesele tectonice ce au avut ca efect principal cutarea şi fracturarea
formaţiunilor sarmaţiene.
Aceste fisuri sunt vizibile în toată stiva de calcare, având dimensiuni mai mari
s-au mai mici funcţie de constituţia litologică a pachetului de roci. Ele nu străbat
întreaga stivă de calcare ca un plan continuu, fiind întrerupte la nivelul intercalaţiilor
marnoase dintre bancurile de calcare.
De-a lungul frontului de carieră se observă variaţii în ceea ce priveşte frecvenţa
fisurilor şi distanţa dintre ele. Astfel zona de vest a carierei este foarte puternic
tectonizată şi fisurată (până la brecifiere), reţeaua de fisuri permiţând desprinderea de
calupuri de 10 cm / 10 cm / 10 cm (grosime/lăţime/lungime). Zona centrală a carierei
prezintă un grad mai redus de fisurare (aici bancurile de calcare au grosimi mai mari) ce
permite desprinderea de blocuri cu dimensiuni de 50 cm / 50 cm / 1,5–2,0 m, iar în zona
de est a carierei se pot obţine calupuri de 20 cm / 30 cm / 0,6–1,0 m.
Măsurătorile efectuate în diferite puncte ale succesiunii sarmaţiene (în toate cele
trei bancuri principale de calcare exploatabile) au permis gruparea statistică a fisurilor în
trei grupe (direcţii): a) N65º–80ºV/90ºSV; b) N20º–30ºV/90ºV; c) N20º–30ºE/90ºE.
Fisurile din categoria a sunt aproximativ perpendiculare pe direcţia structurilor
fiind rezultatul unor distensiuni ce au urmat paroxismului tectonic (probabil relee ale
unor fracturi de decroşare).
Fisurile din categoriile b şi c formează un sistem unitar (complementar) având
direcţii puţin oblice faţă de direcţia structurilor, ele reprezentând plane de forfecare
generate de compresiune est – vest.
Înclinarea fisurilor este în general de 90º (verticală), unghiul pe care îl formează
cu planele de stratificaţie variind între 90º (în zonele de apex ale cutelor şi microcutelor)
până la paralele cu planele de stratificaţie, ceea ce sugerează că planele de fisuraţie
(minimă rezistenţă) sunt paralele cu cele de clivaj intern ale calcarelor.
Fisuri epigenetice (de alterare). Acest gen de fisuri au apărut în zonele
puternic expuse la agenţii externi şi se manifestă printr-o multitudine de direcţii,
frecvenţă mare şi poziţie, în general, la partea superioară a bancurilor de calcar.
În general, aceste fisuri sunt dispuse într-un sistem aproximativ rectangular la
romboidal, iar când sunt foarte adânci permit desprinderea unor prisme romboidale pe
toată grosimea bancului de calcar.
În urma interpretării datelor rezultă următoarele:
1) din masa minieră exploatată (prin selectarea blocurilor funcţie de gradul de
fisuraţie) se obţin cca. 30% blocuri de calcar din care 20% blocuri mici (20 cm / 30 cm /
30–60 cm) şi 10% blocuri mari (50 cm / 50 cm / 1,5–2,0 m). Restul de aproximativ 70%
(pierderile de exploatare sunt apreciate la maxim 2–3%) o reprezintă piatra spartă de
diferite dimensiuni.
2) blocurile (monoliţi) de calcar se pot utiliza ca atare pentru monumente
funerare sau prin prelucrare (tăiere, şlefuire) pentru obţinerea de plăci şi dale.
Prelucrarea prin tăiere a blocurilor de calcare indică un procent de recuperare de
35–40% dintr-un m3 (bloc calcar) rezultând în medie 7 m2 plăci de 5 cm grosime şi
dimensiuni (lungime, lăţime) variabile.
360
Fig. 3.179. Succesiunea depozitelor sarmaţiene din cariera de calcar de la Năeni.
361
362
Fig. 3.180. Secţiune geologică transversală prin zăcământul de calcare sarmaţiene de la Năeni, judeţul Buzău.
3.10.4. CARACTERISTICILE GEOLOGO-TEHNICE

ALE CALCARELOR SARMAŢIENE
Calcarele ce fac obiectul exploatării în cariera Năeni se încadrează din punct de

vedere geologic în flancul intern cutat al avanfosei carpatice (fig. 2.74, 2.75, 2.76, 2.77,
3.181, 3.182, 3.183), la alcătuirea căruia iau parte depozite miocene şi pliocene, ce apar
la zi în albiile de eroziune avansată sau imediat sub cuvertura depozitelor deluviale
acoperitoare.
3.10.4.1. Caracteristici calitative
În vederea caracterizării calitative complexe a calcarelor sarmaţiene din cariera

Năeni s-au efectuat studii microscopice pe secţiuni subţiri şi analize chimice asupra
unor eşantioane prelevate din deschideri naturale şi artificiale, precum şi încercări
fizico-mecanice de laborator pe epruvete confecţionate din probe monolit sub formă de
bloc.
a. Caracteristici mineralogo-petrografice
Determinările au fost executate pe secţiuni subţiri. În general zăcămintele sunt

constituite din roci carbonatice de culoare cenuşie-albicioasă, alb cenuşie, cenuşiu-
maronie sau gălbuie-cafenie.
S-au separat trei tipuri de calcare: (1) calcare organogene – lumaşele, cu
structură organomorfă şi textură organogenă de precipitaţie chimică; (2) calcare
organogene slab oolitice, cu structură organomorfă, criptocristalină şi mezocristalină şi
textură organogenă de precipitaţie chimică, uneori mecanică; (3) calcare organogene
necristalizate, cu structură organomorfă şi textură organogenă de precipitaţie chimică.
Calcarele lumaşelice sunt întotdeauna vacuolare, iar cele oolitice sunt compacte.
Calcarele au granulaţie fină până la medie, sunt constituite în general din cochilii şi
fragmente de cochilii de bivalve mari şi mici, gasteropode şi foraminifere prinse într-un
ciment carbonatic sparitic, uneori necristalizat.
Principalul component mineralogic, calcitul, poate ajunge până la 98% şi este
criptocristalin, microcristalin şi mezocristalin. De obicei, calcitul alcătuieşte umplutura
interiorului cochiliilor, totodată participând şi la formarea acestora. Calcitul
mezocristalin se află frecvent în constituţia cimentului de legătură ca şi în unele spaţii
din interiorul cochiliilor. El apare în cristale cu contururi poligonale şi izometrice, cu
relief slab şi birefringenţă de ordin superior. Deseori, calcitul este pigmentat cu oxizi de
fier.
Cuarţul participă în proporţii reduse, de obicei între 1–4%, sub formă de granule
detritice, uşor rotunjite, cu relief slab şi extincţie ondulatorie.
Mineralele opace nu depăşesc participări de 3%, iar cele argiloase de 4%. Slab
reprezentaţi sunt şi oxizii de fier (2–3%), iar feldspaţii sunt aproape inexistenţi.
Destul de rar, calcarele sunt străbătute de diaclaze umplute cu calcit alb sau
gălbui, uneori pigmentat cu oxizi de fier.
363
364
Fig. 3.181. Secţiune geologică I–I' prin regiunea Sărata Monteoru – Pietroasele (după Axente M. et al, 1991).
Fig. 3.182. Secţiune geologică II–II' prin regiunea Sărata Monteoru – Pietroasele (după Axente M. et al, 1991).
365
366
Fig. 3.183. Secţiune geologică III–III' prin regiunea Sărata Monteoru – Pietroasele (după Axente M. et al, 1991) (legenda pe verso).
367
b. Caracteristici chimice
Pentru determinarea caracteristicilor chimice, au fost recoltate mai multe probe

din cele trei varietăţi de calcare întâlnite: calcar lumaşelic, calcar grezos şi calcar
organogen şi fin organogen. Mineralele conţinute în calcarele sarmaţiene din cariera
Năeni sunt prezentate în tabelul nr. 11.
Tabelul nr. 11. Compoziţia chimico-mineralogică a calcarelor din cariera Năeni.

Proba CaCO3 MgCO3 SiO2 Al2O3 Fe2O3 S
1 91,92 0,94 4,90 1,70 0,45 -
2 94,40 1,18 6,40 1,65 0,39 -
3 95,62 2,35 0,50 1,02 0,53 -
4 94,16 1,83 2,65 0,93 0,43 -
5 96,62 1,87 0,83 0,47 0,21 -
6 94,33 1,63 2,25 1,27 0,52 -
7 89,10 1,32 5,46 3,72 0,37 -
8 90,31 1,11 4,27 4,02 0,29 -
9 97,11 1,27 0,69 0,82 0,10 -
10 93,42 0,78 4,28 1,11 0,41 -
Pe baza analizelor chimice se pot face următoarele observaţii: conţinutul în

CaCO3 variază între 89,10–97,11%; conţinutul în MgCO3 este redus, cu variaţii între
0,78–2,35%; conţinutul în SiO2 variază între 0,50–6,40%; conţinutul în Al2O3 are, de
asemenea, valori reduse şi variază între 0,47–4,02%; conţinutul în Fe2O3 este scăzut şi
variază între 0,10–0,53%; sulful nu apare sau este semnalat numai sub formă de urme.
c. Caracteristici fizico-mecanice
În vederea stabilirii parametrilor fizico-mecanici ai calcarelor din perimetrul

Năeni s-au executat determinări fizico-mecanice în laboratorul I.S.P.I.F. Bucureşti, pe
patru probe de calcar rezultate din forajele de prospectare a zăcământului.
Probele care au provenit din forajele executate pe întreg perimetrul studiat, au
fost grupate în patru tipuri distincte reprezentând fiecare tip: (1) calcar compact
organogen; (2) calcar lumaşelic (cochilifer); (3) calcar fin organogen; (4) calcar grezos.
Prelucrarea epruvetelor necesare determinărilor, a scos în evidenţă o uşurinţă
deosebită atât la carotare şi la tăiere, precum şi o fragilitate pronunţată la şocuri.
Determinările s-au făcut conform standardelor în vigoare iar rezultatele obţinute
în urma acestora sunt prezentate în tabelul nr. 12 (proprietăţile fizice) şi respectiv în
tabelul nr. 13 (proprietăţile mecanice).
Tabelul nr. 12. Proprietăţile fizice ale calcarelor sarmaţiene de la Năeni.

Nr. Tipul de rocă Densitatea Densitatea Compac- Poro- Absorbţia Coef. de
pro- specifică aparentă titatea zitatea de apă gelivitate
bă ρs ρa c m ai μg
g/cm3 g/cm3 % % % %
1 Calcar compact 2,738 2,336 85,0 15 2,09 2,0
organogen
2 Calcar lumaşelic 2,716 1,740 64,2 34,8 4,07 0,4
(cochilifer)
3 Calcar fin 2,722 2,330 85,6 14,4 4,98 0,6
organogen
4 Calcar grezos 2,711 1,994 73,6 26,4 2,56 0,5
368
Tabelul nr. 13. Proprietăţile mecanice ale calcarelor sarmaţiene de la Năeni.

Nr. Tipul de rocă Rezistenţa la compresiune Coef. de înmuiere Rezistenţa
pro- Uscat Saturat Geliv După După la şoc
bă saturare gelivitate
daN/cm2 daN/cm2 daN/cm2 % % daN∙cm/cm3
1 Calcar compact 515 370 240 28,2 53,5 21,0
organogen
2 Calcar lumaşelic 130 100 70 23,0 46,2 10,1
(cochilifer)
3 Calcar fin 290 190 120 34,5 58,5 9,3
organogen
4 Calcar grezos 325 260 200 20,0 38,5 13,6
Aceste rezultate au condus la următoarele concluzii:

- densitatea specifică (ρs) are valori cuprinse între 2,711 g/cm3 (proba 4, calcar
grezos) şi 2,738 g/cm3 (proba 1, calcar compact organogen);
- densitatea aparentă (ρa) nu mai respectă omogenitatea valorilor obişnuite la
determinarea densităţii specifice. Astfel, valorile obţinute se înscriu între 1,740 g/cm3
(proba 2, calcar lumaşelic) şi 2,336 g/cm3 (proba 1, calcar compact organogen).
Pe baza valorilor obţinute pentru densitatea specifică şi cea aparentă, s-au
calculat compactitatea c şi porozitatea m. Rezultatele confirmă diferenţierea făcută prin
analiza macroscopică a probelor. Astfel, pentru proba 2 (calcar lumaşelic),
compactitatea este de numai 64,2% şi corespunzător porozitatea este 34,8%, iar pentru
proba 3 (calcar fin organogen) compactitatea are valoarea cea mai ridicată 85,6% şi
porozitatea de 14,4%. Celelalte valori se înscriu între aceste limite.
Pentru a se putea preciza dacă aceste calcare pot fi întrebuinţate şi pentru placaje
exterioare sau în alte domenii unde să fie dispuse intemperiilor, s-au efectuat 25 de
cicluri de îngheţ–dezgheţ pe epruvete din cele 4 probe.
Determinarea coeficientului de gelivitate μg care reprezintă pierderea de masă
după îngheţ–dezgheţ a dus la obţinerea valorilor cuprinse între 0,15% pentru proba 4 de
calcar grezos şi 0,6% pentru proba 3 de calcar fin organogen.
- rezistenţa la compresiune σrc s-a executat în cele trei stări impuse de STAS
(uscată, saturată şi după îngheţ–dezgheţ).
Valorile obţinute confirmă observaţiile făcute în timpul prelucrării epruvetelor
(se vor menţiona numai valorile minime şi maxime, celelalte fiind cuprinse între aceste
limite):
- în stare uscată: σcu = 130 daN/cm2 pentru proba 2 (calcar lumaşelic) şi
σcu = 515 daN/cm2 pentru proba 1 (calcar compact organogen);
- în stare saturată: σcs = 100 daN/cm2 pentru proba 2 (calcar lumaşelic) şi
σcs = 370 daN/cm2 pentru proba 1 (calcar compact organogen);
- după 25 cicluri de îngheţ–dezgheţ: σcg = 70 daN/cm2 pentru proba 2 (calcar
lumaşelic) şi σcg = 240 daN/cm2 pentru proba 1 (calcar compact organogen).
Coeficienţii de înmuiere după saturare ηs şi după gelivare ηg calculaţi pe baza
datelor obţinute, au avut valori cuprinse între:
- ηs = 20,0% pentru proba 4 (calcar grezos) şi η s = 34,5% pentru proba 2 (calcar
lumaşelic);
- ηg = 38,5% pentru proba 4 (calcar grezos) şi η g = 58,5% pentru proba 3 (calcar
fin organogen).
Probele studiate se încadrează din punct de vedere al proprietăţilor mecanice în
categoria de roci „cu rezistenţe slabe”.
369
Probele de gelivitate indicând valori de peste 25% ale coeficientului de

înmuiere, clasifică rocile studiate ca „slab rezistente la îngheţ–dezgheţ”.
În urma acestei clasificări se recomandă folosirea calcarelor studiate numai ca
placaje pentru interioare.
În concluzie, aceste calcare se pot valorifica şi utiliza ca material de construcţii
(piatră de var, piatră de zidărie etc.) şi la amenajarea drumurilor sub formă de criblură şi
piatră de concasare pentru stratul de bază. De asemenea se pot utiliza la obţinerea
filerului de calcar pentru prepararea îmbrăcăminţilor asfaltice.
d. Aspectul decorativ
Sub aspect decorativ se pot separa calcare lumaşelice şi calcare oolitice

compacte.
Principala caracteristică sub aspect decorativ a calcarelor lumaşelice din cadrul
perimetrului şi din Greabănu, Istriţa, Cuibul Blenzii sau Ciuhoiu constă în aspectul
spongios datorat texturii vacuolare predominante. La varietatea mai compactă, datorită
conservării cochiliilor, caracterul lumaşelic este bine evidenţiat atât prin formele fosile
cât şi prin contrastul cromatic dintre acestea (alb) şi masa rocii (galben ocru).
Calcarele oolitice, compacte, de culoare galben-cafenie, prin lustruire capătă un
aspect semimat de absorbţie a luminii, oferind de asemenea un aspect plăcut.
Confecţionarea diferitelor produse, fie ca elemente ornamentale de construcţie,
fie ca piese decorative de interior, impune în toate cazurile o finisare atentă şi îngrijită.
3.10.4.2. Posibilităţi de utilizare şi exploatare
Calcarele sarmaţiene, datorită proprietăţilor calitative, a chimismului şi a

coloritului plăcut, conform prevederilor standardelor în vigoare, îşi pot găsi o gamă
destul de largă de utilizări.
În industria materialelor de construcţie pot fi utilizate ca piatră ornamentală
pentru placări. În acest scop, cele mai indicate sunt calcarele albe şi alb-cenuşii sau
gălbui cu vacuole, diferit dimensionate, dar bine sudate, precum şi oolitele gălbui, care
pot fi folosite la placări interioare, mai puţin la cele exterioare, în câmpuri verticale, la
monumente funerare. Nu sunt recomandate la elementele arhitecturale ornamentale
(socluri, coloane false, trepte, balustrade etc.) datorită fragilităţii şi friabilităţii.
De asemenea, pot fi utilizate ca piatră brută (blocuri) fasonată la temelii şi zidării
exterioare (la latitudinea proiectantului de specialitate) sau la prepararea varului pentru
construcţii şi a cimentului.
De remarcat că datorită durităţii scăzute, invers proporţională cu gradul de
uzură, prelucrarea acestor calcare reclamă un efort foarte mic şi implicit un consum
scăzut de energie.
Din punct de vedere al parametrilor fizico-mecanici aceste calcare pot fi utilizate
cel mai bine ca piatră brută de fundaţii pentru drumuri cu trafic redus.
În secţiune verticală, complexul carbonatic prezintă caracteristici diferite ca
structură, rezistenţă şi varietăţi, astfel că o exploatare selectivă nu este posibilă.
Datorită fisuraţiei, în versant sunt evidente dislocări de blocuri conform cu
planele de stratificaţie, fapt ce ar uşura cu mult exploatarea normală a complexului. Nu
este indicată folosirea explozibililor pentru a se evita fisurarea suplimentară a rocii.
370
Fig. 3.184. Vedere de ansamblu a cuestelor de calcar din cariera Năeni.
Fig. 3.185. Vedere de ansamblu a suitei complete de tipuri petrografice întâlnite în carieră.
Fig. 3.186. Relief cu doline în formaţiunile argilo-marnoase

din baza calcarelor din cariera Năeni.
371
Fig. 3.187. Laminaţie paralelă în nivelul din bază al aflorimentului de calcar.
Fig. 3.188. Episod de calcare alochemice în nisipuri fin stratificate.
Fig. 3.189. Trecerea de la arenite la calcarenite în baza aflorimentului.
372
Fig. 3.190. Nivel arenitic intercalat în calcare alochemice cu treceri

de la structura fin laminitică la structură masivă neorientată.
Fig. 3.191. Structuri masive vag laminitice cu perforaţii de adăpost.
Fig. 3.192. Fisuraţie în bancul superior de calcare masive

care favorizează desprinderea în blocuri mari.
373
Fig. 3.193. Fisuraţie perpendiculară pe stratificaţie

în bancul superior de calcare.
Fig. 3.194. Tabăra de sculptură Năeni.
Fig. 3.195. Blocuri fasonate de calcare în atelierul exploatării.
374
Fig. 3.196. Placaje de calcare. Fig. 3.197. Blocuri de calcar pentru sculptură.
Fig. 3.198. Ornamente sculptate în calcare.
Fig. 3.199. Monumente funerare.
375
3.11. NISIPURILE SARMAŢIENE DE LA NĂENI

Acumulările de nisip cuarţos din cadrul perimetrului Năeni sunt cantonate în
depozitele sarmaţiene (Volhynian–Bessarabian inferior) din flancul nordic al
anticlinalului Marginea Pădurii – Cătunu, ce aparţine Zonei Cutelor Diapire.
Fig. 3.200. Harta perimetrului de exploatare al carierei de nisip Năeni.
3.11.1. STRATIGRAFIA ZĂCĂMÂNTULUI
Succesiunea completă a depozitelor volhynian-bessarabian inferioare poate fi

urmărită de-a lungul unui canion – Râpa Jidovului, afluent vestic al văii Năianca ce
străbate aprox. transversal formaţiunile din flancul nordic al anticlinalului (fig. 3.201).
Succesiunea constă dintr-o alternanţă de bancuri metrice de nisip (cel mai gros
strat având până la 30 m) cu argile şi argile nisipoase de grosimi decimetrice. În cadrul
bancurilor de nisip apar rare concreţiuni grezoase sau filme argiloase.
Şanţurile săpate la est de acest canion au interceptat aceeaşi succesiune cu mici
variaţii în ceea ce priveşte grosimea totală a complexului şi a bancurilor din care acesta
este alcătuit.
Peste această succesiune, cu bancuri, în general metrice, de nisip fin cuarţos, se
dispune un complex mai grosier în care apar nisipuri cu trovanţi ce fac trecerea spre
Sarmaţianul superior, calcaros.
376
Fig. 3.201. Canionul „Râpa Jidovilor” (nisipuri, gresii calcaroase, calcare grezoase), Sarmaţian, Năeni.
377
3.11.2. TECTONICA ZĂCĂMÂNTULUI
Depozitele nisipoase volhynian-bessarabian inferioare aparţin, din punct de

vedere structural, flancului nordic al anticlinalului Marginea Pădurii – Cătunu, anticlinal
deversat, cu vergenţa nordică. La partea inferioară, aceste depozite vin în contact
tectonic cu formaţiunile badeniene (brecia sării), în partea superioară fiind acoperite de
depozitele calcaroase ale Kersonianului.
Complexul nisipos sarmaţian inferior cercetat prin şanţuri, are o grosime totală
de cca. 50 m, din care 40 m reprezintă acumulările de nisip cuarţos.
Stratele prezintă o orientare aproximativ est – vest şi o înclinare de 70–80º spre
nord, uneori redresate la verticală.
Depozitele sarmaţiene sunt afectate de o serie de fracturi transversale, cu
caracter de decroşare, de-a lungul cărora deplasările sunt în general mici.
Depozitele sunt bine deschise în versantul stâng al afluentului vestic (Râpa
Jidovului) al văii Năianca (pe cca. 30 m înălţime), spre vest fiind acoperit de depozite
de pantă şi alunecări de teren.
3.11.3. HIDROGEOLOGIA ZĂCĂMÂNTULUI
Datele hidrogeologice extrase din lucrările anterioare şi observaţiile de teren nu

indică prezenţa unui acvifer în această zonă. Stratele de nisip fiind aproximativ
verticale, infiltraţia este foarte rapidă spre zonele sinclinale. De altfel, valea Năianca (şi
afluenţii săi) cu regim torenţial, care străbate zăcământul transversal, prezintă un debit
redus şi inconstant, funcţie de regimul pluviometric.
Având în vedere că exploatarea zăcământului de nisip se va face totdeauna la
cote superioare talvegului văii Năianca, sunt excluse problemele de ordin hidrogeologic.
3.11.4. SEDIMENTOLOGIA ZĂCĂMÂNTULUI
Structurile sedimentare constituie unul din criteriile principale de reconstituire a

mediilor de acumulare a sedimentelor, de reliefare a naturii lor continentale sau marine.
În domeniul marin, procesul de sedimentare este controlat de foarte mulţi factori
mecanici, chimic, biotici, iar depozitele ce se formează aici poartă cel mai frecvent
amprenta cadrului morfologic, hidrodinamic, fotic, termic, baric al bazinului respectiv.
Profilul morfologic se modifică şi se diversifică progresiv cu creşterea adâncimii apelor
şi împreună cu alţi factori influenţează natura şi structura sedimentelor.
Structurile analizate se conturează ca elemente prioritare în sugerarea
paleomediilor de sedimentare. Pentru caracterizarea acestora s-a utilizat coloana
litologică sintetică (fig. 3.202) ce redă variaţiile petrografice şi grosimea stratelor,
precum şi succesiunea principalelor tipuri de structuri.
În cadrul carierei de nisip cuarţos de la Năeni, au fost analizate mai multe
structuri, făcându-se specificaţia că o mare parte din secvenţe se repetă aproape ciclic.
Structuri cu laminaţie orizontală (paralelă) . Acestea apar în depozite
masive la care stratificaţia este mai dificil de observat, şi în depozite laminare la care se
pot observa clar suprafeţele de stratificaţie. Laminele au apărut mai ales în urma
variaţiei vitezei de curgere. Ele pot avea grosimi egale cu cele ale stratelor.
378
Fig. 3.202. Succesiunea depozitelor arenitice sarmaţiene din zăcământul la Năeni.
379
În cadrul structurilor cu laminaţie orizontală se observă o liniaţie de desfacere ce

apare pe suprafeţele stratelor, reprezentată prin neregularităţi dispuse de-a lungul
direcţiei de curgere a paleocurentului.
Structuri planare oblic e de curent. Ele sunt reprezentate prin lamine
oblice de curent. Principalul constituent al structurilor oblice îl formează lamina
frontală, adică acumularea granulelor pe frontul de înaintare al structurii oblice. Având
grosimi mai mari de un centimetru, o numim stratificaţie oblică.
Structuri erozionale (urme de curent) . Canelurile de eroziune (flute
marks) sunt cele mai importante şi au rezultat în urma eroziunii produse de vortexuri
existente în cadrul curentului, asupra unui pat mâlos. Evoluţia canelurilor de eroziune
este guvernată de fenomenul de separare a curgerii ce se produce când în aval de o
neregularitate a fundului apare un vortex ce acţionează independent de restul curgerii.
Dezvoltarea unor caneluri de eroziune are loc atât timp cât persistă separarea curgerii.
Structuri de tasare (load casts). Fenomenul se produce când un sediment
lutitic hidroplastic este încărcat în mod inegal cu material ruditic sau arenitic. Afundarea
în mâl a sedimentelor suprajacente produce o mare varietate de mulaje de suprasarcină,
ale căror principale caracteristici sunt lipsa orientării formelor şi neregularitatea.
Tasarea diferenţială accentuată conduce la apariţia structurilor de tip flame.
Structuri biogene (perforaţii în roci – borings). Organismele litofage
din grupul spongierilor, bivalvelor, au capacitatea de a perfora substratul rigid, stâncos,
pentru a-şi construi spaţiu pentru adăpost. Perforaţiile au caracter de structuri figurative
şi aspectul lor reflectă uneori forma organismului care le-a creat, iar în alte cazuri au
aspect de canale, nişe sau „pungi”, cu morfologie nesemnificativă. Prezenţa perforaţiilor
în roci sugerează existenţa unei populaţii numeroase de endolite cât şi lipsa sedimentării
terigene sau carbonatice.
Litofaciesurile şi structofaciesurile aferente încadrează aflorimentul de la Năeni
(Râpa Jidovului) într-o succesiune ciclică de platformă litorală ce marchează trecerea de
la subfaciesuri arenitice de plajă la subfaciesuri de şelf intern cu nisipuri cuarţoase şi
sfărâmături de moluşte.
3.11.5. CARACTERIZAREA CALITATIVĂ

A NISIPURILOR SARMAŢIENE
Pentru stabilirea caracteristicilor calitative şi a domeniilor de utilizare a

nisipurilor cuarţoase din perimetrul Năeni au fost recoltate din aflorimente şi lucrări
miniere mai multe probe brute şi o probă tehnologică medie.
Zăcământul de nisipuri cuarţoase din perimetrul Năeni este cantonat în
depozitele sarmaţian inferioare (volhynian-bessarabian inferioare) fiind alcătuit dintr-o
alternanţă de nisipuri cuarţoase în bancuri de la 1 m la 30 m şi argile nisipoase în
bancuri decimetrice.
Zăcământul este încadrat în clasa I-a de complexitate geologică, fiind alcătuit
din depozite sedimentare aproximativ verticale, fără intercalaţii de steril şi cu
caracteristici calitative relativ uniforme.
Aceste nisipuri cuarţoase pot fi utilizate la prepararea mortarelor de construcţii,
îmbrăcăminţilor de ciment sau asfaltice, la prepararea sticlei colorate de ambalaj sau ca
material de sablaj în turnătorie.
Rezultatele observaţiilor şi analizelor de laborator efectuate au fost interpretate
conform STAS 1667/1984 şi 667/1990.
380
a. Caracteristici mineralogo-petrografice
Analiza mineralogo-petrografică indică un nisip cuarţos cenuşiu şi cenuşiu-

gălbui, constituit preponderent din granule de cuarţ, în proporţie de 85–90%, din calcit
(2–5%) şi feldspat (1–2%), la care se adaugă în proporţii reduse muscovit, biotit, zircon,
glauconit, rutil, disten, granat, clorit etc.
Granulele de cuarţ sunt acoperite frecvent de pelicule fine de limonit sau de
material argilos. De altfel, s-a observat prezenţa materialului argilos, în proporţii reduse,
printre granulele de cuarţ. Privită în ansamblu, această fracţiune detritică a zăcământului
prezintă un grad avansat de sortare şi rulare, componenţii având suprafeţe netede, rar
rugoase.
b. Compoziţia granulometrică
Compoziţia granulometrică a zăcământului indică prezenţa unor acumulări de

nisipuri cuarţoase care pe baza mediilor probelor analizate se încadrează în domeniul
nisip fin-mediu cu conţinut redus de praf (silt) şi argilă.
Nisip Părţi levigabile

0,1 mm 0,1-0,5 mm 0,5-1 mm < 0,05 mm
10,0% 86,5% 1,5% 2%
Proba tehnologică de laborator prezintă valori ale compoziţiei granulometrice în

general apropiate şi anume:
Nisip Părţi levigabile

0,1 mm 0,1-0,5 mm 0,5-1 mm < 0,05 mm
11,25% 83,0% 3,75% 3%
Procentul relativ ridicat de părţi levigabile se datorează particulelor argiloase ce

înconjoară granulele de cuarţ precum şi introducerii în cadrul probelor a unor filme
argiloase ce apar în cadrul bancurilor de nisip.
c. Caracteristici geometrice
Observaţiile statistice efectuate cu lupa binoculară, pe granulele de nisip cu

Φ = 1 mm au relevat b/a şi c/a cuprinse între 0,60–0,75 şi respectiv 0,45–0,50.
Forma granulelor în funcţie de aceste rapoarte se încadrează în domeniile
„subizometrice” şi „subaplatizate”. Elementele mai mari sunt în general subrotunjite şi
subangulare (cca. 90%) şi angulare (10%).
d. Caracteristici fizico-chimice
Analizele chimice (parţiale silicaţi) efectuate pe probe brute prezintă următorii

constituenţi chimici principali (valori medii informative):
Roca SiO2 TiO2 Fe2O3 Al2O3 CaO MgO MnO Na2O K2O S P.C.
% % % % % % % % % % %
Nisip 93,50 0,25 0,80 2,90 0,45 0,10 0,01 0,50 0,60 0,10 0,35
cuarţos
381
Observaţiile efectuate pe fracţia nisipoasă oferă următoarele date: conţinut mic

în corpuri străine; conţinutul în fragmente de argilă este mai mare atunci când probele
includ şi filme argiloase; granulele de cuarţ sunt acoperite în general de pelicule
limonitice sau argiloase; conţinutul în humus corespunde STAS 1667/1984 iar materia
cărbunoasă nu depăşeşte 0,15%; mica este în proporţie de până la 1%; conţinutul în
părţi levigabile este 2% (STAS max. 3%); conţinutul în săruri, sulfaţi, sulfuri este de
0,05 SO3.
e. Caracteristici fizico-mecanice
Determinările efectuate pe proba tehnologică de laborator, pentru caracteristici

fizico-mecanice arată următoarele valori: densitatea aparentă: 1950 kg/m3; densitatea în
grămadă afânată şi uscată: 1650 kg/m3; porozitatea aparentă: 1,85%; volumul de goluri
în stare afânată (medie): 33,25%; rezistenţa la strivire în stare naturală: 76,35%;
rezistenţa la strivire în stare uscată: 9,50%; coeficientul volumetric mediu: 0,25%.
Din cele arătate mai sus rezultă că aceste nisipuri cuarţoase prezintă
caracteristici fizico-mecanice ce se încadrează în STAS 1667/1984.
f. Domenii de utilizare
Pe baza analizelor şi determinărilor de laborator, coroborate cu prevederile

STAS 1667/1984 şi 667/1990 se poate aprecia că nisipurile cuarţoase sarmaţiene din
perimetrul Năeni corespund condiţiilor tehnice de calitate necesare utilizării la
fabricarea mortarelor pentru construcţii. De asemenea, nisipurile pot fi utilizate ca adaos
la prepararea îmbrăcăminţilor de ciment sau asfaltice pentru clasele trafic foarte greu la
foarte uşor.
Din punct de vedere al caracteristicilor fizico-mecanice, conform STAS
6200/13-80 şi 730-89, aceste nisipuri se încadrează în clasa B (clasa roci).
Ţinând cont de procentul ridicat de SiO2 în probele brute, procent ce poate fi
îmbunătăţit prin spălare sau tratare cu HCl, nisipurile cuarţoase mai pot fi utilizate la
prepararea sticlei colorate pentru ambalaj sau în turnătorie, ca material de sablaj.
Fig. 3.203. Vedere asupra canionului „Râpa Jidovilor” săpat de ape torenţiale
în cuestele de grezocalcare.
382
Fig. 3.204. Trovanţi în nisip masiv.
Fig. 3.205. Structuri sedimentare mecanice de suprasarcină (load casts).
383
Fig. 3.206. Vedere asupra aflorimentului de nisip la contactul cu brecia sării spre aval.
Fig. 3.207. Vedere asupra aflorimentului de nisip sarmaţian

(Volhynian-Bessarabian inferior) de la Năeni.
384
3.12. EXPLOATAREA DE PETROL BERCA
3.12.1. CONDIŢII DE GENEZĂ, ACUMULARE

ŞI CONSERVARE ALE HIDROCARBURILOR
Zăcămintele de hidrocarburi descoperite în zona dintre Monteoru şi Arbănaşi,

cuprinse în depozitele pliocene şi sarmaţiene, atestă faptul că această regiune întruneşte
condiţii favorabile de formare şi acumulare ale hidrocarburilor. Zona studiată se
situează într-un bazin cu caracter de avanfosă unde evoluţia geologică şi condiţiile
geologice existente conferă acesteia importante potenţiale petrogazeifere.
În avanfose, care sunt caracterizate prin subsidenţă îndelungată, îngroparea şi
transformarea materiei organice s-a produs în condiţii de mediu reducător, cu valori
mari de presiune şi temperatură care au favorizat procesele bituminizării şi migraţiei.
Depozitele neogene din regiunea cercetată întrunesc aceste condiţii de formare şi
acumulare ale hidrocarburilor.
Formarea hidrocarburilor a fost pusă, de foarte mulţi cercetători, pe seama
rocilor bituminoase în diverse formaţiuni şi în special în depozitele oligocene,
considerate multă vreme ca fiind singurele roci mamă existente în zona mio-pliocenă.
Studii mai recente au arătat că şi depozitele din molasa inferioară şi superioară
conţin roci generatoare de petrol şi gaze. Astfel, orizontul evaporitic inferior şi argilele
nisipoase negre de vârstă burdigalian inferioară, manifestă în general o diageneză
susceptibilă de formare a petrolului mai ales sub forma termenilor săi parafinoşi.
Proprietăţi slabe de generare prezintă kerogenul şi materialul sporogen şi fitoplanctogen
din Formaţiunea de Doftana (= „orizontul cenuşiu”) situat la partea superioară a
Miocenului inferior (fostul Helveţian superior). Depozitele lutitice ale Badenianului
superior s-au dovedit a fi posesoarele unui grad de diageneză favorabilă producerii
petrolurilor uşoare şi gazelor umede (N. Balteş, 1979). De asemenea, marnele din
Sarmaţian, Meoţian şi Ponţian sunt considerate ca având calităţi de roci generatoare
pentru hidrocarburi. Depozitele Sarmaţianului şi Pliocenului de pe aproape întreaga
suprafaţă a avanfosei carpatice au făcut obiectul a numeroase cercetări complexe pentru
caracterizarea potenţialului lor petroligen.
Depozitele neogene cuprind numeroase roci colectoare reprezentate prin siltite şi
arenite, mai mult sau mai puţin consolidate.
Burdigalianul, puţin cercetat şi în special numai în partea sa superioară, este
predominant marnos, cuprinzând şi intercalaţii subţiri de nisipuri marnoase, gresii
marnoase şi gresii calcaroase cu caracteristici mediocre de roci colectoare. Este de
presupus că partea inferioară a acestei formaţiuni cuprinde un număr sporit de roci
rezervor cu caracteristici petrofizice îmbunătăţite.
În Sarmaţianul din aflorimente şi din sonde sunt cuprinse roci colectoare.
Acestea sunt constituite din nisipuri, nisipuri marnoase sau calcaroase, mai numeroase
şi uneori formând complexe mai groase în Sarmaţianul mediu şi ca intercalaţii în masa
marnoasă din Sarmaţianul inferior. Caracteristicile de colector ale acestora sunt
acceptabile, întrucât la Monteoru au produs petrol (porozitatea medie estimată este de
20% şi permeabilitatea medie de 250 mD), iar colectoarele, încercate în sondele de pe
alte structuri, au produs apă sărată.
Meoţianul, formaţiunea cu cea mai mare răspândire, cuprinde şi cele mai
numeroase colectoare care la Berca, împărţite pe pachete au ajuns la un număr de 27.
385
Rocile colectoare meoţiene sunt constituite în general din nisipuri. În baza formaţiunii
apar pachete de gresii calcaroase (Bărbunceşti şi Grăjdana). Caracteristicile fizice ale
rezervoarelor sunt bune, fapt dovedit de obţinerea unor debite apreciabile de petrol pe
structurile unde acestea s-au dovedit productive.
Ponţianul, în funcţie de gradul de eroziune (întrucât în zonă, formaţiunea apare
şi la zi), cuprinde unul până la trei complexe nisipoase, cu bune caracteristici de
porozitate şi permeabilitate. Pe structura Bărbunceşti, unde s-au întâlnit trei complexe
de roci colectoare, acestea s-au dovedit saturate cu gaze, iar mai recent pe structura
Berca o sondă a debitat petrol, fapte ce atestă calităţile favorabile de înmagazinare a
nisipurilor ponţiene.
Dacianul şi Romanianul, acolo unde sunt prezente, conţin numeroase colectoare
formate din nisipuri marnoase şi nisipuri, în general, saturate cu ape dulci. În Dacianul
inferior, pe o zonă restrânsă, la Bărbunceşti, precum şi la o sondă de la Grăjdana, s-au
pus în evidenţă acumulări de gaze libere.
Caracteristicile petrofizice ale rocilor magazin din Pliocen şi Miocen (porozitate,
permeabilitate) sunt în general influenţate de constituţia litologică, de gradul de
cimentare şi de adâncimea la care sunt întâlnite.
Colectoarele sau complexele de roci rezervor sunt separate prin intercalaţii
lutitice care uneori le conferă caracteristici hidrodinamice distincte.
Zăcămintele de hidrocarburi din zona analizată sunt cuprinse în majoritate în
capcane structurale formate prin cutarea şi falierea stratelor. În zonă sunt prezente
probabil şi capcane stratigrafice, în special pe flancurile şi periclinele anticlinalelor,
cuprinse probabil în partea inferioară a Meoţianului şi în depozitele sarmaţiene şi
miocen inferioare.
Punerea în loc a zăcămintelor de hidrocarburi poate fi datorată fie migraţiei
laterale, care ar veni în sprijinul caracterului autohton al zăcămintelor, fie migraţiei pe
verticală a hidrocarburilor provenite din rocile mamă ale Miocenului inferior.
3.12.2. ZĂCĂMINTE DE HIDROCARBURI
Activitatea de cercetare geologică desfăşurată în zona dintre Monteoru şi

Arbănaşi, a avut ca rezultat descoperirea şi valorificarea principalelor structuri cu
zăcăminte de petrol şi gaze în Meoţian, actualmente, într-o fază avansată de exploatare.
De asemenea, au fost descoperite acumulări de petrol şi gaze, mult mai puţin
numeroase, în Sarmaţian, Ponţian şi Dacian.
În continuare se vor trece succint în revistă, pe formaţiuni geologice,
zăcămintele de hidrocarburi descoperite precum şi indicaţiile mai semnificative privind
conţinutul în fluide al rocilor colectoare întâlnite în sondele izolate sau pe structurile
unde depozitele neogene nu au fost dovedite ca fiind productive până în prezent.
Miocenul inferior (Burdigalianul) după cum s-a arătat, este mai puţin cercetat
şi a fost întâlnit sporadic într-un număr destul de restrâns de sonde. În această
formaţiune nu a fost descoperită nici o acumulare de hidrocarburi. Cele câteva încercări
prin probe de producţie efectuate la sondele: 2 MPC Breaza, 5 MPC Grăjdana, 9 SRP şi
55 DGP Plopeasa au avut rezultat apă sărată.
Sarmaţianul, deşi a fost interceptat şi străbătut pe diferite adâncimi în unele
dintre sondele care au avut ca obiectiv depozitele pliocene, a fost dovedit productiv abia
în anul 1959 când pe structura Monteoru s-au pus în evidenţă acumulări de petrol şi
gaze libere. Anticlinalul Monteoru este puternic tectonizat, fapt care face ca fiecare din
386
cele patru sonde productive cu petrol din Sarmaţian, 601 MPC, 604 MPC, 605 MPC şi
651 MPC să aparţină unui alt bloc tectonic. Prin sonda 602 MPC s-a descoperit o
acumulare de gaze libere din Sarmaţian. Zăcămintele cuprinse în Sarmaţianul de pe
această structură sunt de tip stratiform şi sunt cantonate în capcane structurale.
O informaţie mai veche privind existenţa hidrocarburilor în Sarmaţian este
cunoscută pe structura Berca–Arbănaşi unde sonda 1 St.R Beciu a produs petrol câteva
luni în anul 1907. Din intervalul 415–419 m la această sondă s-a obţinut un debit zilnic
iniţial de 50 t (?) şi s-a extras în total 693 tone petrol. Pe aceeaşi structură colectoare din
Sarmaţian au mai fost încercate un număr de sonde obţinându-se apă sărată cu urme de
ţiţei la sonda 2 St.R Beciu şi 353 Arbănaşi, apă sărată cu gaze la 2341 ISEM Beciu, şi
apă sărată la 1 şi 2 AR Berca, 317 SRP şi 325 DGP Pâcle. Ulterior, la sonda 212
Berca–Sătuc, dintr-un colector marnos-grezos din Sarmaţian, perforat pe intervalele:
1928–1922 + 1920–1912 + 1917–1898 m s-au obţinut gaze cu un debit iniţial de
45000 Nm3 pe duză Φ 3,5 m/m, PT/C = 160/215 atm. În perioada celor trei luni de
urmărire debitul de gaze a scăzut continuu ajungând la 5600 Nm3/zi pe duză Φ 5,5 m/m,
PT/C = 20/49 atm.
Analiza gazelor a arătat un conţinut în gazolină de 55,7 g/m3, ceea ce indică că
acestea ar putea fi produse din capul de gaze al unui zăcământ de petrol.
În Sarmaţianul de pe structura Plopeasa, care nu a fost cercetat în întregime,
rocile rezervor încercate la sondele 9 SRP, 12 MPC, 30 DGP, 62 MPC, 65 MIP şi 81
MPC au fost găsite inundate cu apă sărată.
Pe structura Bărbunceşti–Grăjdana unde Sarmaţianul a fost investigat numai
parţial, au fost efectuate probe de producţie la sondele 44 MP, 48 MP, 50 MP şi 62
Bărbunceşti, 6 MPC şi12 MP Grăjdana. Colectoarele încercate au debitat apă sărată fără
indicaţii de hidrocarburi.
Investigarea rocilor rezervor din punct de vedere al conţinutului în fluide s-a mai
făcut şi în sondele izolate 2 MPC Breaza şi 2 PM Robeşti, unde s-a obţinut numai apă
sărată.
Descoperirea, până în prezent, a unor acumulări de hidrocarburi în Sarmaţian,
numai pe structura Monteoru se datorează în mare parte faptului că această formaţiune a
fost mult mai puţin cercetată în comparaţie cu Meoţianul iar sondele care au investigat
depozitele sarmaţiene nu le-au străbătut în întregime şi în cele mai favorabile poziţii
structurale.
De asemenea, din cauza eroziunii ante-pliocene, condiţiile de protejare ale
rocilor colectoare sarmaţiene s-au realizat numai local. O altă explicaţie ar fi că
acumulările de hidrocarburi din depozitele sarmaţiene sunt probabil cantonate în special
în capcane stratigrafice, care în general necesită un număr mai mare de sonde pentru
punerea lor în evidenţă.
Meoţianul, ca şi în alte zone, constituie formaţiunea cu cele mai numeroase şi
importante zăcăminte de petrol şi gaze.
Dacă prezenţa petrolului în Meoţianul din zona cercetată este cunoscută încă din
secolul XIX, prima producţie raportată oficial datează din anul 1900, aceasta
referindu-se la Meoţianul din sectorul Arbănaşi. Lucrările de explorare prin foraje
efectuate au condus la punerea în exploatare a acestei formaţiuni pe structurile Berca
(1942), Plopeasa (1954), Monteoru (1960) şi Bărbunceşti–Grăjdana (1963).
Meoţianul cuprinde numeroase colectoare nisipoase sau grezoase cu bune
caracteristici petrofizice care pe structurile unde s-au dovedit productive cu hidrocarburi
au fost separate în complexe sau pachete, grupate pe obiective de exploatare. Astfel, la
387
Bărbunceşti şi Grăjdana s-au determinat şapte complexe de roci colectoare, numerotate

de sus în jos de la 1 la 7. Producţiile de petrol cele mai mari s-au obţinut din complexul
M7.
În sectorul Berca au fost definite 27 pachete, numerotate de sus în jos. Pachetele
1–17 constituie Meoţianul superior, iar cele de la 18–27 aparţin Meoţianului mediu şi
inferior. Nisipurile cu producţii mai mari de petrol sunt cele din Meoţianul superior
(1–17).
Meoţianul a fost împărţit la Arbănaşi în 12 pachete numerotate de sus în jos. În
sectoarele Beciu şi Pâcle numerotarea s-a făcut invers de jos în sus, identificându-se 9 şi
12 pachete la Beciu–Est şi respectiv Beciu–Vest, şi 11 şi 12 pachete la Pâcle–Est şi
respectiv Pâcle–Vest.
La Arbănaşi, Beciu şi Pâcle, producţiile de petrol cele mai mari s-au obţinut din
nisipurile situate în partea superioară a Meoţianului.
Pe structura Plopeasa, pe harta de producţie, au fost identificate 23 pachete
dovedite productive cu hidrocarburi. La nivelul anului 1970, erau separate 24 pachete,
numerotate de sus în jos. Cum Meoţianul, cel puţin la est de falia Plopeasa, prezintă o
similitudine cu cel de la Berca ar trebui separate şi aici tot 27 pachete de roci colectoare.
De altfel, cele patru colectoare apar şi pe profilul tip de pe harta de producţie Plopeasa
(ediţia 01.01.1973), însă ele au fost menţionate în cadrul Sarmaţianului, deşi ele aparţin
Meoţianului (vârsta meoţiană a fost dovedită micropaleontologic).
La Monteoru, seria meoţiană productivă este alcătuită din 25 pachete nisipoase,
grupate în şapte complexe numerotate de sus în jos. Este de menţionat că rocile rezervor
ale Meoţianului de pe această structură sunt exploatate atât prin sonde cât şi prin galerii.
Zăcămintele de petrol şi gaze descoperite în Meoţianul din zona dintre Monteoru
şi Arbănaşi sunt de tipul stratiform, cantonate în capcane structurale ecranate tectonic.
Structurile din zonă, care s-au dovedit productive la nisipurile meoţiene, sunt
afectate, în general, de numeroase falii longitudinale şi transversale. Aceste accidente
tectonice le compartimentează în blocuri tectonice, care în funcţie de etanşeitatea
faliilor, constituie unităţi hidrodinamice cu caracteristici diferite.
Rocile colectoare din Meoţian au mai fost investigate şi încercate prin sonde
izolate, plasate pe elemente structurale indicate de lucrările geologice de suprafaţă sau
de prospecţiunea seismică. Probele de producţie efectuate la sondele 2 MPC Breaza,
2 AR Năeni, 2 PM Robeşti şi 101 Nicoleşti au avut ca rezultat apă sărată. La sonda
1 Verneşti, unde majoritatea colectoarelor meoţiene apăreau inundate cu apă sărată, pe
diagrafia electrică, un nisip situat imediat sub limita Ponţian/Meoţian, cu aspect mai
favorabil, a fost încercat prin probe de producţie, obţinându-se apă dulce.
Ponţianul, care în unele sectoare apare la zi, are grosimi variabile în funcţie de
gradul de eroziune şi cuprinde unul până la trei complexe nisipoase. Informaţiile privind
conţinutul în fluide al colectoarelor ponţiene sunt puţin numeroase, deoarece pe
structurile unde Meoţianul este productiv, cu excepţia structurii Bărbunceşti, sunt puţine
sonde care au încercat prin probe de producţie această formaţiune.
Pe structura Bărbunceşti–Grăjdana s-au identificat trei complexe nisipoase
numerotate de sus în jos P1, P2 şi P3, în care au fost descoperite şi puse în exploatare
zăcăminte de gaze începând cu anul 1965. Capcanele în care sunt cuprinse zăcămintele
sunt de tip structural şi litologic.
La Berca, unde în câteva sonde mai vechi s-au extras carote mecanice cu
indicaţii de petrol, recent sonda 202, din Ponţianul perforat pe intervalul 352-348 m, a
388
intrat în producţie cu cca. 2 t/zi condensat. Sondele 102 AR şi 127 SRP Berca care au
încercat această formaţiune au avut ca rezultat apă sărată.
Pe structura Plopeasa, la sonda 80 MPC, pe intervalul 473-465, Ponţianul a
debitat gaze (debit nemăsurat). La sonda 92 Plopeasa, nisipurile ponţiene încercate au
avut apă sărată, în timp ce la sonda 82 MPC s-a obţinut apă dulce.
Ponţianul a mai fost probat la Năeni în sonda 2 AR, rezultatul fiind apă sărată şi
la Verneşti, unde proba cu testerul efectuată la sonda 2567 a identificat prezenţa unor
urme de gaze.
Dacianul şi Romanianul, care în regiunea studiată sunt prezente în zonele
coborâte structural (sinclinale), au fost interceptate prin sonde pe structura
Bărbunceşti–Grăjdana. Dacianul inferior cuprinde acumulări de gaze libere, pe
suprafeţe restrânse la Bărbunceşti şi Grăjdana, evidenţiate prin sondele 19 MPC, 38
MPC şi 40 MPC Bărbunceşti, şi 11 MPC Grăjdana.
3.12.3. PERSPECTIVE DE HIDROCARBURI
Depozitele neogene din zona dintre Monteoru şi Arbănaşi au început să fie

cercetate încă de la mijlocul secolului trecut. Pliocenul prezintă pe structurile unde s-a
dovedit productiv, un grad avansat de cunoaştere.
Principalele structuri unde zăcămintele de hidrocarburi au fost descoperite şi
actualmente sunt într-un stadiu avansat de exploatare sunt: Plopeasa, Berca–Arbănaşi,
Bărbunceşti–Grăjdana, Monteoru (petrol şi gaze în Meoţian), Bărbunceşti–Grăjdana
(gaze libere în Ponţian) şi Monteoru (petrol şi gaze în Sarmaţian).
Un număr relativ redus de sonde a fost săpat şi pe alte elemente structurale din
zonă, indicate prin lucrările geologice de suprafaţă sau prospecţiunea seismică.
Informaţiile furnizate de aceste sonde izolate au contribuit într-o oarecare măsură la
descifrarea problemelor geologice din sectoarele unde au fost forate. Datele geologice şi
geofizice din zonele unde până în prezent nu au fost puse în evidenţă acumulări de
hidrocarburi în Neogen sunt insuficiente pentru evaluarea perspectivelor de petrol şi
gaze ale acestei formaţiuni.
De asemenea, chiar pe principalele structuri din regiunea studiată, unde
Meoţianul a fost complet explorat şi pus în exploatare, depozitele sarmaţiene şi miocen
inferioare sunt relativ puţin cercetate, perspectivele de hidrocarburi ale acestora nefiind
încă elucidate.
Structurile dovedite productive cu petrol şi gaze în Meoţian sunt afectate de falii
longitudinale şi transversale care le compartimentează în blocuri tectonice, adesea cu
caracteristici hidrodinamice diferite. Lucrările de foraj din ultimii ani au fost executate
în general pe aceste structuri, în scopul precizării suprafeţelor productive la anumite
pachete sau complexe nisipoase din Meoţian, din unele blocuri tectonice sau pentru
punerea în evidenţă a unor noi rezerve în blocuri situate în afara zonelor productive. La
unele din sondele proiectate s-a prevăzut şi cercetarea depozitelor sarmaţiene.
Ponderea rezervelor descoperite până în prezent o constituie zăcămintele de
petrol şi gaze cuprinse în Meoţian, care s-au format în general pe seama capcanelor
structurale.
Informaţiile obţinute prin sondele săpate, coroborate cu prospecţiunea seismică
şi lucrările geologice de suprafaţă executate în zonă au permis construirea unei hărţi
structurale la limita Ponţian/Meoţian, la scara 1:50.000, în care sunt evidenţiate mai
multe aliniamente majore cuprinzând de-a lungul lor elemente structurale de ordinul II
389
reprezentate prin anticlinale, cute falii, monocline etc. Pentru structurile cu un grad
avansat de cercetare, dovedite productive cel puţin la Meoţian, s-au întocmit hărţi sau
schiţe cu izobate la limita Ponţian/Meoţian sau Meoţian/Sarmaţian (scara 1:10.000).
Din analiza detaliată a tuturor datelor geologice de ordin stratigrafic, tectonic şi
al conţinutului în fluide al depozitelor neogene, rezultă că în regiunea dintre Monteoru
şi Arbănaşi există posibilitatea de a mai fi descoperite zăcăminte de petrol şi gaze, în
special în Pliocen şi Sarmaţian.
Perspectivele de hidrocarburi sunt legate de elementele structurale unde
Pliocenul şi Sarmaţianul sunt insuficient sau deloc cercetate prin foraje. De asemenea,
posibilitatea de a găsi noi suprafeţe productive la Meoţian mai subzistă şi pe unele
blocuri tectonice de pe flancuri, pericline etc., din cadrul structurilor cunoscute,
necercetate complet sau situate în afara zonei dovedită productivă, însă separate de
aceasta prin falii etanşe. Noi rezerve de hidrocarburi mai pot fi puse în evidenţă în
depozitele sarmaţiene de pe structurile productive la Pliocen, unde în general această
formaţiune are un grad de cercetare relativ redus.
Perspectivele de petrol şi gaze ale Miocenului inferior sunt dificil de evaluat la
data actuală, din cauza lipsei de date privind această formaţiune. Depozitele burdigalian
inferioare, care în alte zone sunt cunoscute cu acumulări de hidrocarburi, în zona
cercetată se situează la adâncimi mari şi au o tectonică complicată. Cercetarea lor va fi
oportună într-o viitoare etapă, când prospecţiunea seismică va putea prin metode noi să
pună în evidenţă aspectul structural al acestei formaţiuni.
Pe zonele unde se presupune că pot fi descoperite noi resurse şi rezerve de
hidrocarburi, este necesară, pentru elucidarea problemelor geologice nerezolvate,
efectuarea unui program minimal de lucrări de prospecţiune geofizică şi de foraje de
cercetare geologică.
390
Fig. 3.208. Harta geologică a regiunii Berca–Arbănaşi (după R. Ciocârdel, 1949).
391
Fig. 3.209. Secţiuni geologice în regiunea Berca–Arbănaşi (după R. Ciocârdel, 1949).
392
3.13. FENOMENE GEOMORFOLOGICE PE STRUCTURA

PLOPEASA DIN ZONA CUTELOR DIAPIRE
3.13.1. GEOLOGIA REGIUNII PLOPEASA
În cadrul avanfosei (restrânse prin definirea pânzei subcarpatice) se pot distinge

cele două flancuri:
- avanfosa internă cutată, dezvoltată de la Valea Râmnicului Sărat spre sud şi
vest, cuprinzând în sudul curburii Zona Cutelor Diapire;
- avanfosa externă dezvoltată ca o depresiune asimetrică cu marginea internă
sprijinită pe elemente cutate ale catenei. Dezvoltarea tipică a avanfosei este în
Depresiunea Focşani unde flancul intern, mărginit de falia Caşin–Bisoca, acoperă o
fâşie îngustă din fruntea pânzei subcarpatice, iar cea mai mare întindere este suprapusă
vorlandului. Spre sud şi vest de Valea Buzăului şi spre nord de Valea Trotuşului
avanfosa se îngustează simţitor.
Deci, limita internă a avanfosei este marcată de elemente eterogene: la nord de
Trotuş de falia pericarpatică, la sud de Trotuş de falia Caşin–Bisoca şi de la Valea
Buzăului spre vest, de conturul de eroziune al depozitelor neosarmaţian-pliocene, contur
ce acoperă discordant elemente din ce în ce mai interne pe măsura apropierii de Valea
Dâmboviţei. La nord de Valea Bistriţei, avanfosa externă suferă o reducere puternică, şi
depozitele sarmaţiene fiind erodate, avanfosa se confundă cu platforma.
Limita externă a avanfosei este convenţională fiind marcată de îngroşarea
accentuată a depozitelor neosarmaţian-pliocene de cuverturi de platformă, îngroşare
materializată într-o flexură mai mult sau mai puţin evidentă.
Limita dintre cele două flancuri ale avanfosei este marcată şi ea de o flexură, în
parte reprezentând marcarea frontului de încălecare al faliei pericarpatice determinat în
foraje.
Flancul intern, cutat, al avanfosei este bine evidenţiat în zona cutelor diapire
unde apar cele mai noi depozite deformate: cele pleistocen inferioare datorate
tectogenezei valahe. Zona cutărilor valahe cuprinde un segment la exteriorul Carpaţilor
cuprins între falia intermoesică la vest şi prelungirea faliei Peceneaga–Camena la nord –
segment ce corespunde porţiunii de vorland rămase active, în subducţia spre orogen.
În perimetrul Plopeasa apar formaţiuni ale molasei inferioare (pânza
subcarpatică – Săndulescu, 1984) şi într-o măsură mult mai mare, formaţiuni ale
molasei superioare, sarmato-pliocene (avanfosa s.str., flanc intern) dispuse sub forma
unui monoclin cu cădere de 40–50º SE.
Formaţiunile molasei inferioare se dezvoltă numai în partea nordică a
perimetrului (sectorul Negoşina) unde sunt reprezentate prin formaţiunea vărgată
(Burdigalian–Badenian) formaţiunea marnelor şi tufurilor cu globigerine (Badenian) şi
formaţiunea breciei sării (Badenian).
Molasa superioară include o alternanţă de formaţiuni marnoase incompetente cu
formaţiuni marnoase-grezoase, marnoase-nisipoase sau grezos-calcaroase, competente.
Cea mai mare parte a perimetrului este situată în depozite ponţiene marnoase şi marnos-
nisipoase, repetate datorită faliei Plopeasa şi a altor accidente disjunctive mai mici.
393
3.13.2. GEOMORFOLOGIA REGIUNII PLOPEASA
Perimetrul Plopeasa se încadrează din punct de vedere geomorfologic regional în

Subcarpaţii de curbură, mai precis Subcarpaţii Buzăului, cu înălţimi medii de
400–500 m, cu înălţimea maximă în Vf. Pietrei (Negoşina) 645,49 m.
Relieful este relativ accentuat, fiind dominat de creste sub forma unor cruste
formate pe intercalaţiile litologice competente şi văi cu nivel de bază foarte coborât,
cca. 250 m, în valea Plopeasa de Jos. Se creează gradienţi de pantă foarte mari, cu apel
energic în declanşarea fenomenelor de alunecare. Principalele văi ce drenează
perimetrul sunt Plopeasa de Jos, Plopeasa de Sus – Scorţoasa (cu afluenţii lor), toate
fiind tributare pârâului Sărăţelu (Berca).
Se remarcă o corelare perfectă între situaţia geomorfologică şi cea litologică şi
tectonică. Relieful este alcătuit din culmi prelungi a căror direcţie nord vest – sud est
coincide cu căderea stratelor din cuestele de roci competente. Abrupturile formate pe
capetele de strat le găsim atât spre nord-est, dar mai ales spre vest – sud vest unde, legat
de falia Plopeasa şi accidentele ei secundare, s-a format o pronunţată depresiune. În
această depresiune, formată pe Ponţianul inferior marnos şi mai puţin pe cel
nisipos-marnos, superior, nivelul erozional este ajuns la cote foarte coborâte, constituind
un apel energic în sensul diminuării stabilităţii versanţilor. Avansarea eroziunii în
depresiunea majoră văilor Plopeasa a dus la dezvelirea unor termeni stratigrafici din ce
în ce mai vechi, astfel că formaţiunile sarmaţiene şi meoţiene, care cartografic apar în
rama de nord-vest a perimetrului, pot fi regăsite în capetele unor cueste dezvelite în
zona de maxim depresionar.
Din punct de vedere genetic, al relaţiei geomorfologie–geologie, perimetrul
aferent secţiei petroliere Plopeasa poate fi separat în două areale distincte, Plopeasa şi
Negoşina.
Arealul Plopeasa cuprinde la rândul său trei zone distincte (fig. 3.210) în care
alunecările au loc predominant în formaţiunile marnoase ale Ponţianului, fiind drenate
apoi prin Ponţianul marnos-nisipos.
Cele trei zone, de la nord-est la sud-vest sunt:
- zona „a” din aval de parcul 15, drenată de afluentul nord-estic al văii Plopeasa;
- zona „b” parcului 20 drenată de afluentul intermediar al văii Plopeasa;
- zona „c” drenată de valea adâncă a afluentului sud-vestic al văi Plopeasa.
Zona „a” corespunde circului de obârşie al afluentului nord-est al văii Plopeasa,
tăiat nord-sud de aliniamentul faliei Plopeasa. În partea superioară eroziunea regresivă
împinge limita de desprindere a alunecărilor de teren până în depozitele meoţiene.
Dezvoltarea maximă este însă în depozitele marnoase ale Ponţianului. Acest circ
geomorfologic este limitat spre nord-est (în dreptul parcului 15) de cueste ce formează
un pinten masiv de stabilitate dezvoltat în Ponţianul superior nisipos-marnos, iar către
nord-vest şi respectiv sud-vest, circul de alunecare apare delimitat de formaţiunile mai
stabile marnos-grezoase ale Meoţianului. Limita de sud-vest este de altfel un pinten de
meoţian dezvelit de eroziunea majoră a depresiunii.
Întreaga zonă reprezintă o paleoalunecare majoră, parţial stabilă care în aval de
drumul petrolier de la parcul 15 spre Plopeasa de Sus, se transformă în alunecare
recentă, energică, amorsată pe fiecare vale ce drenează acest circ situat la obârşia
afluentului de nord-est al văii Plopeasa. Către nord-vest pantele sunt mai lungi, iar către
nord-est şi est gradienţii de pantă cresc, stimulând creşterea energiei fenomenelor de
alunecare. Versanţii văilor sunt puternic ravenaţi, amenajările sub formă de ziduri
394
dispuse în trepte apărând deteriorate, deplasate, fisurate. În urma alunecărilor s-a format
un relief local cu doline pe care se dezvoltă vegetaţie hidrofilă caracteristică. Mai multe
sonde amplasate în acest circ, în special cele dinspre axul văii apar afectate de
alunecare.
Spre avalul afluentului, energia de relief scade, determinând îngustarea ariei cu
alunecări active, în favoarea lărgirii zonei cu paleoalunecări stabile şi a pintenilor de
stabilitate. Astfel, primele case din Plopeasa de Jos (versantul vestic) apar dispuse într-o
zonă relativ stabilă.
Zona „b” este dezvoltată de-a lungul afluentului de mijloc al văii Plopeasa ce
trece prin apropierea fostului parc 20. Circul aferent zonei „b” apare îngustat şi delimitat
de două cueste prelungi de orientare nord est – sud vest, dezvelite de eroziune în zona
de maxim depresionar. Către nord-est este amintită cuesta – pinten de stabilitate din
depozitele meoţiene, marcată de aliniamentul sondelor 107–132–113, către sud-est apar
câţiva pinteni mai mici, dezvoltaţi în depozite meoţiene şi un pinten prelung (cuesta)
dezvoltat în Sarmaţianul grezos-calcaros, cu lumaşele de mactre. Acest afluent de
mijloc al văii Plopeasa are orientare aproximativ vest - est până la drumul petrolifer:
parcul 15 – Plopeasa de Sus şi de aici (din dreptul magazinului alimentar) capătă
orientarea nord vest – sud est. Spre obârşie, acest afluent se destramă la rândul său în
mai multe văi, amplasate pe formaţiunile lutitice incompetente din Meoţian, separate
fiind de pinteni înguşti, stabili ai Meoţianului marnos-grezos. Aceste văi, afectate la
rândul lor de mici alunecări, contribuie la acumularea materialului, care în aval de
drumul petrolier, pe Ponţianul marnos, pot declanşa alunecări active masive. Una din
văile componente ale acestui afluent, ce leagă punctul alimentar de biserica din
Plopeasa de Sus, are direcţia nord nord-vest – sud sud-est şi reprezintă zona de
desprindere a alunecării recente ce a afectat parcul 20. Aici apar lacuri de doline, cu apă
permanentă, vegetaţie hidrofilă şi fântâni către zona de amorsare a alunecării, la limita
dintre Meoţianul nisipos şi Ponţianul Marnos.
Alunecarea, pornită pe acest afluent, a fost energică, a distrus parcul 20 şi
instalaţiile aferente, sonde şi drumul de acces. Actualmente, drumul petrolier are
protecţie de piloţi, împletiţi, intraţi în presiune. Ca şi la zona anterioară, spre baza
depresiunii, suprafaţa cu fenomene de alunecare energice se îngustează, în favoarea unei
zone relativ stabile, fapt explicabil prin atenuarea pantelor.
Zona „c” este dezvoltată de-a lungul şi către obârşia afluentului sud-vestic al
văii Plopeasa. Acest afluent are un nivel de bază mult coborât faţă de ceilalţi doi
afluenţi, generând o eroziune deosebit de intensă către amonte şi bineînţeles în versanţi.
Panta mare şi materialul alunecat duce chiar la apariţia unor cataracte, amenajările
ameliorative lipsind complet în amonte şi aval de drumul petrolier. Versanţii acestui
afluent sunt mărginiţi la nord de cuesta de grezocalcare sarmaţiene din centrul zonei
depresionare Plopeasa, iar la sud-vest, apar cueste de diferite vârste, dezvelite succesiv
de eroziune, cea mai mare parte fiind săpate în Ponţianul marnos-nisipos.
Zona de obârşie a acestui afluent cuprinde mai multe văi amplasate pe
formaţiuni incompetente din Ponţian marnos, Meoţian şi Sarmaţian. Vaioagele zonei de
obârşie au versanţii afectaţi de mici alunecări de teren, separate fiind de mici pinteni de
stabilitate alcătuiţi din cueste de roci componente, cum ar fi formaţiunile
marnos-grezoase, gresii cu trovanţi, nisipos-marnoase, grezos-calcaroase ale
Sarmaţianului; formaţiunea marnos-grezoasă a Meoţianului. Vaioagele confluează chiar
în zona Ponţianului marnos, unde volumul alunecărilor creşte mult. Energia
fenomenelor este mărită şi de diferenţa de nivel dintre talvegul văii acestui afluent şi
395
baza circului sau unde confluează văiugile de obârşie. Astfel, în curbura maximă a
drumului petrolier Plopeasa de Sus – sondele 65, 63, 62, 120, diferenţa de nivel ajunge
la peste 10 m. Alunecarea recentă din această zonă a afectat considerabil drumul
petrolier. Amenajările drumului din piloţi cu cablu împletit şi stâlpi de beton cu
diametre de 3 m apar actualmente depăşite de energia fenomenului (stâlpi aplecaţi,
piloţi răsturnaţi, aplecaţi, şanţuri pereate distruse).
De-a lungul versanţilor acestui afluent cu nivel de bază foarte coborât se produc
şi frecvente alunecări gravitaţionale, datorate pantelor accentuate generate tocmai de
eroziune. Astfel, au fost afectate sondele 108, 109, precum şi drumul petrolier ce urca
spre sondele 62, 65.
Arealul Negoşina al secţiei petrolifere Plopeasa prezintă o situaţie geologică
oarecum diferită de arealul Plopeasa. În acest sector, aflorează formaţiunile mai
competente ale molasei inferioare, iar din molasa superioară aflorează foarte bine
Sarmaţianul grezos-calcaros lumaşelic. Sarmaţianul grezos-marnos, Meoţianul marnos-
grezos şi Ponţianul nisipos-marnos. Ca formaţiuni incompetente se citează în primul
rând Brecia de Cosmina = formaţiunea breciei sării (Badenian), deschisă prin accidente
tectonice la limita formaţiunilor sarmaţiene şi meoţiene. De asemenea, la est de falia
Plopeasa, se întâlneşte formaţiunea Ponţianului marnos, dar, după cum s-a mai amintit,
roci incompetente, pretabile alunecărilor de teren apar practic în toate formaţiunile din
zonă.
Sectorul Negoşina este drenat de pârâul Scorţoasa (afluent al pârâului
Sărăţelu – Berca) şi de afluenţii săi dinspre est.
Pe valea Scorţoasa, în amonte de sonda 10, există fenomene de alunecare
dezvoltate iniţial pe intercalaţiile incompetente din Meoţian şi către amonte (obârşia râu
Scorţoasa) există fenomene de alunecare energice dezvoltate pe formaţiunea breciei
sării. Şi valea Scorţoasa, ca şi valea Plopeasa, are un nivel de bază foarte coborât care
prin contrast cu Vf. Negoşina creează pante accentuate cu rol important în declanşarea
alunecărilor prin cădere gravitaţională. Către obârşia văii, nivelul coborât legat de
dizolvarea sării şi incompetenţa matricei argiloase a breciei sării facilitează energice
alunecări recente. Către amonte în formaţiuni mai competente, ele se resimt prin
activarea eroziunii regresive sau prin existenţa unor paleoalunecări. Spre estul zonei
Negoşina, în zona sondelor 4, 11, 164 relieful este marcat de cueste, separate de văi
afectate numai de alunecări recente formate pe depozitele Ponţianului marnos şi
marnos-nisipos de la est de falia Plopeasa. Spre aval de parcul 30 depresiunea văii
Scorţoasa se lărgeşte, fenomenele de alunecare estompându-se. Versantul de sud-vest,
din aval de parcul 30 apare ca o zonă de paleoalunecare stabilizată, ce pleacă din
pintenul de stabilitate al cuestelor Ponţianului marnos din aval de parcul 15. Versantul
de nord-est al văii Scorţoasa apare cu pante mai mari şi stabil, fiind alcătuit din cueste
amplasate pe Ponţianul nisipos-marnos.
396
Fig. 3.210. Harta geomorfologică cu alunecările de teren din zona Plopeasa (după Frunzescu D. et al., 2001).
397
3.14. FENOMENE GEOMORFOLOGICE PE STRUCTURA

BĂRBUNCEŞTI DIN ZONA CUTELOR DIAPIRE
Perimetrul aferent structurii Bărbunceşti se află situat pe terminaţia de sud-est a

Subcarpaţilor Buzăului, cu acces din DN 10 Buzău–Braşov, amonte de localitatea
Ojasca, respectiv din drumul secundar de pe valea Nişcovului, Verneşti–Strezeni, cu
ramificaţie spre Bărbunceşti.
Din punct de vedere orohidrografic, se află în zona de dealuri cu aspect de
contraforţi, orientaţi nord–sud, desprinşi din culmea principală orientată nord-est – sud-
vest. Contraforţii au căderi periclinale către sud, de la cca. 500 m în nord către 200 m în
depresiunea văii Nişcovului.
În jumătatea nordică a perimetrului, afluenţii văilor principale care drenează
perimetrul, respectiv valea Nisipoasa şi valea Bărbunceanca, delimitează culmi
secundare cu orientări diagonale nord est – sud vest respectiv nord vest – sud est.
Din punct de vedere geologic, perimetrul structurii Bărbunceşti se încadrează
Zonei Cutelor Diapire, respectiv umpluturii pliocene a sinclinalelor acestora (sinclinalul
Pădureni). Depozitele care aflorează pe întregul perimetru aparţin granofaciesului
arenitic al Romanianului, ce vor permite o modelare erozională corespunzătoare.
Întreaga suită stratigrafică este afectată de mişcările neotectonice ale curburii
Carpaţilor, cu rol important în adâncimea exagerată a văilor. Aspectul geomorfologic,
controlat de litofaciesul nisipos, de neotectonică, de regimul precipitaţiilor, de
distribuţia reţelei hidrografice şi de densitatea amenajărilor petroliere (drumuri,
platforme), precum şi gradul de împădurire, permit individualizarea a două zone.
Jumătatea nordică a perimetrului este caracterizată de culmi de stabilitate cu
aspect de coame de relief domol, aproape platforme de eroziune, ai căror versanţi au
creşteri vertiginoase de pantă către văile torenţiale adiacente. Văile cu caracter torenţial
au profile în „V” foarte înguste şi adânci, creând zone de apel energic gravitaţional
asupra materialului din versanţi.
Deşi au debit redus, datorită permeabilităţii mari a rocilor, acţiunea erozivă a
rocilor creşte vertiginos în cazul manifestărilor meteorologice de amploare. Ca urmare,
versanţii jumătăţii nordice sunt afectaţi de degradare, concretizată prin alunecări de
teren şi mai ales prin ravenări spectaculoase. Majoritatea afluenţilor torenţiali se
constituie în ravene adânci, caracterizate de avansare regresivă şi cu rol destabilizator
mai ales în treimea inferioară a versanţilor. Zona cursurilor superioare, aproape de
obârşie, este caracterizată de circuri afectate de instabilitate prin alunecări active şi
ravenări.
Jumătatea sudică a perimetrului corespunde terminaţiilor periclinale ale culmilor
cu caracter de contrafort, unde pantele scad de la cca. 30º la cca. 20º. Pe direcţie
transversală, versanţii încă păstrează pante mari în jumătatea lor superioară, acestea
estompându-se către talvegul văii principale.
O excepţie o formează afluentul pe stânga al văii Bărbunceanca = afluent parc
3 – sonda 377, care străbate longitudinal (nord–sud) interfluviul dintre văile Nisipoasa
şi Bărbunceanca. Aici versanţii îşi păstrează pantele mari în jumătatea lor inferioară,
valea fiind adâncă, capacitatea ei de apel concretizându-se în alunecări active şi ravenări
deosebit de ample. În zona de obârşie alunecarea activă periclitează instalaţiile aferente
parcului 3, iar în versantul stâng ravenările merg de la talveg până aproape de drumul de
creastă (Drumul Viilor), periclitând platformele sondelor şi drumurilor de acces.
398
În jumătatea sudică a perimetrului mai sunt de semnalat manifestările de

eroziune din versantul estic al văii Bărbunceanca, care în jumătatea superioară mai
prezintă încă ravenări şi mici alunecări active.
Pe ansamblul perimetrului Bărbunceşti s-au observat următoarele categorii de
manifestări de degradare ale versanţilor: alunecări active, paleoalunecări cu potenţial de
alunecare, paleoalunecări stabilizate, ravenări, zone potenţial ravenabile, zone stabile.
S-au înregistrat şi amenajările antropice existente ca şi oportunitatea executării
de amenajări de contracarare a fenomenelor erozionale. De menţionat că o mare parte
din suprafaţa aferentă structurii Bărbunceşti, legată în special de pante mici şi zone
împădurite prezintă un caracter stabil, consemnat ca atare pe hartă. Astfel, s-au
înregistrat existenţa zidurilor de sprijin betonate sau pilotate, a gabioanelor ca şi a
şanţurilor de drenare a apelor.
Faţă de situaţia existentă, din punct de vedere al degradării versanţilor, cu
implicaţii economice şi ecologice, se desprind cauze şi propuneri.
Cauzele generale sunt în primul rând naturale, legate de contextul geologic
nisipos al Romanianului, regimul precipitaţiilor, gradul de împădurire şi slaba
amenajare a versanţilor, la care se adaugă factorul antropic ce intervine prin amploarea
derocării, cerută de intensitatea mare a amenajărilor petroliere.
Ca măsuri generale ce se impun pentru stoparea fenomenelor de degradare se
menţionează:
1) ridicarea nivelelor erozionale de bază ale pâraielor Nisipoasa şi
Bărbunceanca, precum şi a tuturor afluenţilor lor prin construirea după caz a unor baraje
betonate, ziduri pilotate, gabioane sau baraje prin fascine de nuiele etc.;
2) împăduriri locale cu esenţe de foioase şi arborete şi înierbări în zonele
defrişate, legate de platformele instalaţiilor petroliere. Se includ atât taluzurile artificiale
din amonte, cât şi taluzurile cu material de umplutură din aval;
3) drenarea corespunzătoare a apelor din cadrul amenajărilor petroliere (drumuri
de acces, platforme). Se vor executa şanţuri dalate la baza taluzurilor artificiale din
amonte, care vor deversa apele către marginile platformei, ocolind materialul de
umplutură din aval, şanţuri ce vor fi continuate în aval până la contactul cu taluzul
natural anterior al versantului;
4) tăierea taluzurilor de la amenajările de drumuri şi platforme la un unghi de
pantă naturală, în acord cu consistenţa locală a terenului, diagnosticată în urma unui
studiu geotehnic;
5) creşterea stabilităţii taluzurilor prin lucrări de artă ce constau în ziduri de
sprijin betonate sau pilotate, baraje din fascine, gabioane etc.;
6) stoparea acţiunii de eroziune regresivă a ravenelor prin scăderea energiei
apelor cu amenajări de tip gabioane, baraje de beton sau fascine şi chiar şanţuri dalate
de-a lungul ravenelor.
Menţionăm că rezolvarea concretă a acestor probleme necesită executarea de
studii geotehnice, studii care vor impune categoriile de măsuri constructive şi
amenajările necesare. Fiecare lucrare necesită determinarea unor parametrii geotehnici
specifici (unghi de coeziune internă, unghi de frecare internă, presiune convenţională,
granulometrie, structură, textură, densitate, greutate volumetrică, compoziţie
mineralogo-petrografică) care vor fi analizaţi în detaliu în cadrul studiilor geotehnice
specifice.
399
Fig. 3.211. Consolidare pe piloţi betonaţi, dezvelită de alunecare

în dreptul sondei 892 (foto E.V. Vasiliu).
Fig. 3.212. Alunecare şi ravenare pe platforma sondei 907 (foto E.V. Vasiliu).
400
Fig. 3.213. Proces de ravenare regresivă care afectează

platforma sondei 337 (foto E.V. Vasiliu).
Fig. 3.214. Ravenare intensă a taluzului amonte

al platformei sondei 456 (foto E.V. Vasiliu).
401
Fig. 3.215. Alunecări de teren şi ravenări care afectează

taluzul şi platforma sondei 489 (foto E.V. Vasiliu).
Fig. 3.216. Lucrări de consolidare (zid de beton) a drumului de acces

către platforma sondei 481 (foto E.V. Vasiliu).
402
3.15. ARGILELE PONŢIENE DIN CARIERA SĂTUC

Zăcământul de argile deluviale şi argile marnoase din zona Sătuc este situat în
Zona Cutelor diapire, pe brahianticlinalul Berca–Beciu–Arbănaşi, şi anume în sud-
vestul acestuia, în partea de nord a dealului „Muchia Liliacului”.
3.15.1. GEOLOGIA ZĂCĂMÂNTULUI
Din punct de vedere geologic, depozitele constituente ale zăcământului aparţin

Cuaternarului şi Ponţianului, zăcământul situându-se în zona de închidere periclinală a
stratelor, la contactul cu formaţiunile daciene. Ponţianul este reprezentat prin toate cele
trei subdiviziuni, în afloriment apărând numai Ponţianul superior. Depozitele au o
direcţie de N10ºS cu căderi de 35ºW.
Ponţ ianul infer ior are o grosime medie de 300 m şi cuprinde marne cenuşii
compacte, cu intercalaţii de marne nisipoase cenuşii, cu o faună bogată de Valencienius
annulatus Rous., Congeria rhomboidea Hoern., Congeria rumana, Paradacna abichi
Hoern.
Ponţ ianul mediu este constituit în mare parte din nisipuri cenuşii-gălbui, fine
la medii, în bancuri de 1–10 m, cu concreţiuni grezoase şi lentile de marne
cenuşii-nisipoase. Uneori, nisipurile sunt cimentate şi calcaroase, constituind adevărate
gresii. Ca fosile, proprii acestor depozite, menţionăm: Dreissena rimestiensis Pont.,
Prosodacna (Styloadacna) Cob., Congeria rhomboidea Hoern., Unio rumanus Tourss,
Viviparus achatinoides Desh.
Ponţ ianul super ior , în grosime aproximativă de 350 m, este constituit din
marne cenuşii albăstrui, cu spărtură concoidală, având intercalaţii de nisipuri, nisipuri
marnoase cenuşii. Argilele marnoase şi nisipurile conţin o faună bogată, în care s-au
identificat Congeria rumana, Congeria triunghiularis, Congeria rhomboidea,
Paradacna sp., Stylodacna sp.
Pentru că zăcământul este deschis la zi prin lucrări de descopertare şi exploatare,
s-a putut executa o cartare geologică a tuturor formaţiunilor ce apar la suprafaţa carierei,
încercându-se o prezentare cât mai fidelă a structurii şi alcătuirii sale.
În partea superioară a zăcământului apar o serie de argile consecutiv reluate,
încălecate, cu intercalaţii subţiri de sol fosil, adevărate alunecări.
De remarcat faptul că atât distribuţia spaţială, cât şi grosimea acestor alunecări
mai vechi sau mai noi nu este decât parţial cunoscută, nefiind condusă de nici o lege
anume. Astfel, se consideră că fiecare orizont de sol fosil întâlnit, reprezintă stratul
superior al unei alunecări, iar depozitele de deasupra sa reprezintă o nouă alunecare,
fapt atestat şi de schimbarea compoziţiei acestora.
Dacă se consideră că materialul pornit, deranjat, reprezintă tot pachetul de
deasupra argilei marnoase cenuşii, se poate vedea din datele furnizate de F7 că
materialul pornit nu are grosimi mai mari de 19 m. Faptul că F7 a fost amplasat în
apropierea zonei de pornitură maximă, nu dă grosimea totală a porniturii, ce este arătată
de F2, care prinde chiar pornitura (grosime de 28 m a materialului alunecat).
În partea de vest a perimetrului, grosimea depozitelor de deasupra argilei
marnoase cenuşii este mai mică, ajungând la maximum 15,20 m (F8). În acelaşi mod
variază şi grosimea orizonturilor de sol fosil; în F9 aceasta este de 1,05 m (între
3,10–4,15 m), iar în partea vestică este de 0,15–0,2 m; dar aceasta nu este o regulă,
pentru că aceste orizonturi apar foarte dezordonat.
403
404
Fig. 3.217. Imagine panoramică asupra carierei de argile ponţiene Sătuc.

Fig. 3.218. Secţiune geologică prin zăcământul de argile comune ponţiene de la Sătuc.
405
Această dezordine a apariţiei orizonturilor de sol face imposibilă urmărirea lor

spaţială, făcând practic imposibilă eliminarea lor printr-o exploatare selectivă.
Se poate spune, corelând toate datele disponibile, că pe verticală zăcământul este
alcătuit astfel:
- sol vegetal, prezent pe zonele nedescoperite;
- amestec deluvial de argilă cafenie cu sol în diverse proporţii, uneori cu rare
cuiburi de nisip, prezentând mici concreţiuni calcaroase cu diametrul Φ = 1–3 mm şi
aglomerări de cristale de gips;
- orizonturi de sol fosil;
- amestec deluvial de argilă cafenie cu argilă cenuşie şi sol în proporţii diferite,
prezentând cuiburi cu resturi de cochilii calcaroase sau, mai rar, cuiburi de material
feruginos;
- amestec deluvial de argilă cafenie cu argilă cenuşie în diferite proporţii cu rare
resturi fosilifere. Sunt frecvenţi bulgări de dimensiuni variabile, uneori decimetrice, de
argilă cenuşie din bază, proveniţi din alunecările vechi.
- argilă cafenie ce pare a fi în loc, nederanjată, neavând dedesubt orizont de sol
fosil. Prezintă condiţii şi uneori cuiburi nisipoase de dimensiuni mici şi oxizi de fier.
- argilă marnoasă cenuşie (vineţie), compactă, cu rare cochilii de Cardium şi
Prosodacna ce este fie direct în baza argilei cafenii, fie printr-o trecere gradată. Se poate
observa fenomenul de îngroşare a argilei marnoase în zona de sud şi sud-est a
zăcământului (spre zonele mai înalte).
Ca urmare a exploatării în cadrul restrâns al actualului perimetru al zăcământului
succesiunea verticală descrisă mai sus poate fi întâlnită numai către limita sudică, de
creastă, a perimetrului. Către nord, spre platforma de bază a carierei (cota 207 m),
exploatarea prin răzuire cu lama buldozerului a îndepărtat orizonturile superioare de
argilă deluvială, către suprafaţă apărând argila marnoasă cenuşie (vineţie), Ponţian
propriu-zis.
3.15.2. CARACTERISTICI MINERALOGICO-PETROGRAFICE,

FIZICO-CHIMICE ŞI GEOTEHNICE ALE ARGILELOR
DIN CARIERA SĂTUC
În conformitate cu structura zăcământului, probarea a avut ca obiect argilele din

flancul vestic al anticlinalului Berca. Către vest, spre partea superioară a seriei ponţiene
de la Sătuc se dezvoltă – cu o grosime de cca. 30 m – o secvenţă de strate decimetrice şi
centimetrice de argile maronii negricioase, alternând cu argile albicioase-gălbui şi rare
strate centimetrice de nisip cuarţos-albicios. Din această secvenţă s-au recoltat probe.
Secvenţa respectivă a făcut obiectul unei exploatări anterioare în timpul când terenul
aferent era în proprietatea CAP-ului din localitate. Actualmente, se află în afara
perimetrului de rezerve aprobat.
În continuare, cu aceeaşi poziţie stratigrafică urmează o secvenţă de tranziţie
către argilele marnoase cenuşii, cu o grosime de 5–10 m, alcătuită dintr-o alternanţă de
argile cenuşii albicioase compacte în strate metrice cu argile maronii-gălbui în strate
decimetrice şi centimetrice, cu rare intercalaţii centimetrice, nisipoase gălbui. Această
serie de tranziţie se dezvoltă în teren în creasta de hotar care delimitează către vest
perimetrul actual al zăcământului de argile Sătuc. Din seria de tranziţie s-au prelevat
mai multe probe.
406
Succesiunea stratigrafică se continuă cu argilele marnoase cenuşiu-albăstrui

tipic ponţiene compacte în strate metrice, alternând uneori cu argile marnoase siltitice
de aceeaşi culoare, foioase. Această secvenţă cu o grosime de peste 50 m se dezvoltă în
restul frontului carierei şi are cea mai mare pondere în rezerva geologică delimitată în
cadrul perimetrului actual. Secvenţa argilelor marnoase cenuşii a fost investigată prin
câteva probe.
În cadrul perimetrului, cu ocazia prezentei documentaţii s-au efectuat un număr
de 12 foraje, dispuse pe 3 aliniamente orientate oarecum nord – sud şi anume un
aliniament în creasta de hotar ce delimitează perimetrul la vest, un aliniament în creasta
de hotar ce delimitează perimetrul la est şi un aliniament sud – nord prin centrul
perimetrului în aria centrală a zonei alunecate ce face obiectul actualei exploatări.
În forajele executate s-a întâlnit o zonă superficială cu sol vegetal şi argile
deluviale sau de alunecare, gălbui sau gălbui nisipoase după care intră în argilele
marnoase cenuşii. Din aceste foraje manuale s-au recoltat probe. Acestea sunt
corespunzătoare forajelor F2, F3, F4, F5 şi F7.
În afară de probele recoltate direct din carieră s-au făcut investigaţii pe probe
globale de argile de diferite tipuri (galbene, cenuşii, pure sau cu diferite proporţii de
nisip) prezentate sub formă de epruvete arse şi martorii corespunzători în starea de
preparat tehnologic.
Pe diferitele probe s-au făcut investigaţii mineralogo-petrografice de natură
microscopică, analize difractometrice RX, analize fizico-ceramice şi analize geotehnice.
a. Secvenţa cu argile maronii-negricioase şi gălbui-albicioase

de la vest de perimetrul cercetat
Mezoscopic se prezintă ca roci lutitice gălbui microstratificate, aspre pe

suprafeţele de stratificaţie unde se concentrează lamelele de mice. Dau reacţie pozitivă
cu HCl. La microscop (analist dr. geolog Aura Cehlarov), fracţia lutitică se prezintă sub
un procent de 53,47%. Componenţii detritici (siliciclastici) sunt reprezentaţi prin cuarţ,
în procent de 25,72% (Φmax = 0,062 mm); lamele de muscovit în procent de 1,35%
(Φmax= 0,0992 mm); lamele de biotit slab cloritizate în procent de 3,89% (Φ max= 0,1085
mm); rare cristale de zircon anhedrale uzate, în procent de 0,17% (Φ max= 0,0403 mm).
Componenţii autigeni granulari sunt reprezentaţi prin cristale de calcit în procent de
13,54% (Φmax= 0,0551 mm); peloide de glauconit în procent de 1,35% (Φ max= 0,0434
mm) şi granule opace în procent de 0,51% (Φ max= 0,0465 mm).
Structura rocii este microstratificată, iar textura lutitică, subordonat aleuritică.
Diagnosticul petrografic este de argilă calcitică-siltitică.
În cadrul aceleiaşi secvenţe apare şi o rocă predominant lutitică, gălbuie-verzuie
cu luciu mat, prezentate cu agregate pământoase. Este moale la pipăit şi se desface în
apă. Are fracţia lutitică predominantă (89,29%) alcătuită din agregate criptocristaline,
având un indice de refracţie mai mare de 1,55. Componenţii siliciclastici sunt mai
reduşi, cuarţul angular intervenind doar sub un procent de 2,72%. Ceilalţi componenţi
apar în procente cu totul reduse. În plus, mai conţine hornblendă verde în proporţie de
2,54% (Φmax = 0,106 mm). Roca are o structură masivă şi textură lutitică. Diagnosticul
petrografic este de argilă calcitică slab arenitică.
Difractograma de RX indică un conţinut redus de carbonaţi (calcit, dolomit între
5–10 % fiecare). Mineralele argiloase sunt reprezentate prin montmorillonit, illit + mice
407
15–25%, clorit 5–10%. Mineralele detritice sunt reprezentate prin cuarţ 20–25%,
feldspaţi plagioclazi şi ortoclazi 5–10%.
La analiza geotehnică, proba se prezintă ca o argilă marnoasă-prăfoasă, galben-
cenuşie, având un conţinut de 10% CaCO3. Din punct de vedere granulometric, proba se
încadrează cu un procent de 46% în clasa 0,002–0,005, 45% la clasa 0,02–0,005 şi 9%
la clasa 0,2–0,02.
Umiditatea naturală (W) a rocii este de 14,2%. Din punct de vedere al
plasticităţii, roca prezintă o limită de curgere de 46%, o limită de frământare de 16%,
indicele de plasticitate (IP) este de 30, iar indicele de consistenţă (IC) de 1,06.
Gradul de umiditate (S) a rocilor este de 0,7%. Proba are un unghi de frecare
internă (φ) de 2,6, coroziunea (c) 34. Modulul de compresibilitate este de 242,
coeficientul de permeabilitate este de 2,2∙10-6.
b. Secvenţa de tranziţie = alternanţă de argile cenuşii-albicioase

cu argile maronii-gălbui
Mezoscopic este o rocă lutitică gălbuie-ocru, microstratificată, aspră pe

suprafeţele de stratificaţie cu lamele de muscovit. Dă reacţie pozitivă la HCl.
Din punct de vedere microscopic, roca conţine un procent de 63,49% fracţie
lutitică. Componenţii detritici sunt reprezentaţi prin 23,03% cuarţ (Φ max = 0,062 mm);
biotit cloritizat 5,43% (Φmax = 0,0806 mm) şi granat angular incolor în procent de
0,16% (Φmax = 0,0558 mm). Componenţii autigeni granulari sunt reprezentaţi prin
7,07% calcit anhedral (Φmax = 0,062%); 0,33% peloide de glauconit (Φ max = 0,0403
mm) şi 0,49% minerale opace (Φmax = 0,0496 mm). Roca prezintă o structură
microstratificată cu o textură lutitică-subsiltică. Diagnosticul petrografic este de argilă
calcitică-siltitică.
Difractograma de RX prezintă un conţinut redus de carbonaţi (5-10% calcit, 5%
dolomit). Mineralele argiloase sunt reprezentate prin 15–20% montmorillonit şi,
respectiv, 20–25% illit plus mice şi 5–10% clorit. Componenţii siliciclastici sunt
reprezentaţi prin 25–35% cuarţ, 5–10% feldspaţi.
Analiza geotehnică permite încadrarea rocii la argilă prăfoasă-nisipoasă. Din
punct de vedere granulometric, roca se încadrează cu un procent de 36–43% în clasa
0,002–0,005, 32% în clasa 0,02–0,005 şi 25–32% în clasa 0,2–0,02.
Umiditatea naturală a rocii (W) este de 13,2–13,8%. Din punct de vedere al
plasticităţii limita de curgere (WC) este de la 45 la 51%, limita de frământare este de
15–16%, indicele de plasticitate (IP) este de 30–35, iar indicele de consistenţă (IC) este
de 1,06. Roca are o greutate volumetrică de 1,95–1,98, porozitatea (m) egală cu
0,355–0,360, iar indicele de porozitate de 0,53–0,54. Gradul de umiditate (S) este de
0,63–0,67%. Unghiul de frecare internă este de 17,6–20,8. Coeziunea rocii variază de la
31,2 la 36. Modulul de compresibilitate este de 180–220. Coeficientul de permeabilitate
(P) este de 3,4∙10-6–6,2∙10-6. Conţinutul în CaCO3 determinat în laboratorul de
geotehnică (de la Prospecţiuni S.A. Bucureşti) este de 8 la 13%. Supusă la compresiune
pe epruvete sub formă de cuburi, roca prezintă o rezistenţă de 1,32–1,64 N/mm2.
c. Secvenţa de argile marnoase cenuşii, preponderente în perimetru
Mezoscopic, sunt roci lutitice, cenuşii-albăstrui, arareori, prin alterare, cenuşiu-

gălbui, masive, compacte, cu cochilii de bivalve şi cu intercalaţii subordonate foioase.
408
La microscop, relevă o fracţie lutitică dominantă de circa 80% (77,54–88,39%).

Componenţii siliciclastici sunt reprezentaţi prin cuarţ (6,43–17,85%) cu Φmax =
0,165–0,248 mm; lamele de muscovit, în proporţie de 1,26–4,84% (Φmax =
0,1023–0,155 mm). Pe alocuri, mai conţin clorit 0,60% (Φ max = 0,062 mm) şi zircon
subhedral 0,81% (Φmax = 0,0651 mm). O probă conţine şi 0,42% titanit (Φ max
= 0,1085 mm). Componenţii autigeni granulari sunt reprezentaţi prin cristale de calcit
subhedral şi anhedral în procente de 1,82–3,18% (Φ = 0,062–0,0155 mm). Mai apar
peloide de glauconit în procente de 0,61–2,16% (Φ = 0,0558–0,1992 mm) şi pe alocuri,
granule de minerale opace, în procente de 0,61–0,28% (Φ = 0,0651–0,1023 mm). Rocile
au structură masivă şi textură lutitică, uneori subsiltică. Diagnosticul petrografic este de
argilă calcitică slab siltică fosiliferă.
Difractograma de RX indică un conţinut în carbonaţi, care, paradoxal, nu pare
diferit de cel al argilelor galbene, preferate calitativ pentru procesul de fabricaţie al
cărămizilor. Astfel, calcitul, faţă de 5–10% în argilele gălbui este de 10–15% în argilele
marnoase cenuşii. Dolomitul este frecvent mai mic de 5%. În două probe s-au găsit şi
urme de huntit. Mineralele argiloase sunt reprezentate prin proporţii mai ridicate de
montmorillonit (25–30%), una din probe având chiar 35–40%. Conţinutul de illit + mice
variază între 10–25%. Cloritul se prezintă sub un procent constant de circa 5%. Ca
minerale detritice, argilele marnoase cenuşiu-albăstrui, au un procent de circa 20% cuarţ
şi 5% feldspat. Două din probe conţin şi 10–20% geluri sau minerale cu reţea
diagenetică.
Din punct de vedere chimic, argilele marnoase cenuşii se prezintă cu un conţinut
de circa 49% SiO2 în unele probe, cu circa 10% mai scăzut decât la argilele galbene. Se
remarcă conţinuturi ridicate de Al2O3 (circa 16%), comparativ cu argilele galbene, ce au
13–14%. Oxizii de calciu sunt în procent de 7,4–7,9%. Conţinutul de fier de
5,52–5,67% este asemănător celui din celelalte probe.
Analiza geotehnică permite încadrarea rocii ca argilă prăfoasă marnoasă cenuşie
cu fragmente de cochilii de bivalve. Proba de marnă argiloasă din punct de vedere
granulometric, se încadrează cu procente de 40–56% în clasa (argile) 0,002–0,005, cu
procente de 38–42% în clasa 0,02–0,05 (praf) şi cu procente de 6–18% în clasa nisip
(2–0,02). Umiditatea naturală a argilelor cenuşii este de circa 12,9–15,1%. Din punct de
vedere al plasticităţii, limita de curgere (Wc) este de 41–60%, limita de frământare
15–20%, indicele de plasticitate 26–40, iar indicele de consistenţă 1,07–1,1. Rocile au o
greutate volumetrică de 1,96–2,08. Porozitatea este de 0,32–0,356, indicele de
porozitate fiind 1,45–1,53. Gradul de umiditate al rocilor variază de la 0,62–0,85.
Unghiul de frecare internă (φ) variază de la 21,1–26. Coeziunea rocilor este de
33,5–38,5. Modulul de compresibilitate are valori între 202 şi 295. Rezistenţa la
compresiune pe epruvete în formă de cub a dat o medie de 4,5 N/mm2.
d. Argilele gălbui şi gălbui nisipoase de amestec

din zona superficială prelevate din foraje
Mezoscopic, sunt roci lutitice, gălbui, pe alocuri arenitice, sau în amestec cu sol
vegetal. Au fost întâlnite în foraje pe grosimi cuprinse între 10 şi 45 cm. Au o structură
de amestec (material alunecat) şi textură lutitică subsiltică. Din foraje s-au prelevat şi
argile marnoase cenuşii.
Difractograma RX indică un conţinut de carbonaţi asemănător celui întâlnit în
marnele cenuşii, şi anume de 10–20% calcit şi maximum 5% dolomit. Într-una dintre
409
probe, s-a întâlnit şi siderit în proporţie de 1–2%. Mineralele argiloase sunt reprezentate
printr-un conţinut de montmorillonit asemănător celor din argilele marnoase cenuşii, şi
anume 25–35%. Conţinutul de illit + mice este sensibil mai mic decât în argilele
cenuşii, vizibil în toate probele, de 15%, faţă de 15–20%. Cloritul este prezent în probe
în proporţie constantă, de circa 5%. Componenţii siliciclastici sunt reprezentaţi prin
proporţii variabile de cuarţ (15–35%) şi un conţinut mai redus de feldspaţi (5%).
Analiza chimică a argilelor gălbui superficiale relevă conţinuturi în general mai
ridicate de SiO2 (60–63%), pe alocuri în argile mai pure, conţinutul scăzând până la
45%. Oxizii de aluminiu sunt în proporţie ceva mai redusă decât în argilele cenuşii,
variind între 12,58 şi 17,5 în probe de amestec. Oxidul de calciu are conţinuturi reduse
(5%), dar în unele probe de amestec depăşeşte pe cel al argilelor marnoase cenuşii,
ajungând la 9–10%. Fe2O3 apare cu procent constant de 5–5,5%.
3.15.3. CONSIDERAŢII ASUPRA TRANSFORMĂRII ARGILELOR

SUB INFLUENŢA TEMPERATURII
3.15.3.1. Consideraţii mineralogo-petrografice
Probele de argilă colectate de la cariera de argile Sătuc, ca şi produsele uscate şi

produsele arse au fost analizate atât macroscopic, cât şi difractometric (studiu cu
ajutorul razelor X) (Georgescu O. et al, 2000).
Din punct de vedere petrografic, argilele de la Sătuc sunt argile polimictice
illito-montmorillonitice, cu un conţinut de illit şi mice cuprins între 10% şi 25%, la care
se adaugă montmorillonit (10–40%) şi clorit (5–10%).
După compoziţia mineralogică şi culoare se deosebesc două varietăţi
petrografice, şi anume: argila galbenă şi argila vineţie.
Ca urmare a naturii şi formei particulelor argiloase, în urma amestecului cu apă
şi a înmuierii argilelor, sistemul argilă-apă are comportare coloidală, şi de asemenea, în
stare compactă, supuse uscării, au comportări de corpuri coloidale capilar-poroase. În
funcţie de natura mineralelor argiloase şi a cationilor interschimbabili, ele permit şi
înglobarea altor materii prime neplastice, degresanţi (nisip de cuarţ), formând după
uscare mase compacte.
Umiditatea, nelegată chimic, obiect al procesului de uscare, este constituită
esenţial dintr-o apă absorbită, dar şi dintr-o apă capilară.
La eliminarea apei, masa argiloasă se contractă numai în perioada de viteză
constantă a uscării, astfel încât contracţia încetează la atingerea umidităţii critice.
Ca urmare a existenţei gradienţilor de umiditate şi temperatură, au loc contracţii
diferite ale straturilor de masă argiloasă. Contracţii mai mici se produc în straturile
interioare (mai umede) ale masei argiloase decât în straturile exterioare, straturile
interioare funcţionând astfel ca obstacole în calea contracţiei straturilor exterioare
adiacente, putând provoca deformarea (fisurarea) acestora, ca urmare a eforturilor de
întindere ce apar, dacă aceste eforturi depăşesc efortul unitar maxim corespunzător
rezistenţei la rupere. Efortul unitar maxim admisibil este cu atât mai mare cu cât
umiditatea sistemului argilos care se usucă este mai mică.
Tendinţa de fisurare (sensibilitatea) la uscare a argilelor depinde în mod
hotărâtor (dacă condiţiile cinetice de uscare rămân aceleaşi) de natură şi conţinutul în
minerale argiloase a masei umede de argilă, masele montmorillonitice prezentând
410
sensibilităţi la uscare mai mari decât cele illitice sau caolinitice (care sunt cele mai
stabile).
În acest sens, argilele galbene, mai sărace în montmorillonit, sunt mai bune,
masele umede prezentând un grad de fisurare mai scăzut în comparaţie cu argilele
vinete-cenuşii.
În cazul utilizării argilelor vinete-cenuşii, mai sensibile, trebuie folosită o
cantitate mai mică de apă la amestecul argilă-apă din masele umede.
Un alt factor care influenţează sensibilitatea maselor de argilă umedă la uscare,
este granulometria argilelor, intervalul de dimensiuni al particulelor componente ale
mineralelor argiloase pentru care nu există pericolul de fisurare la uscare fiind de
5–15 μm.
În urma arderii, se constată o serie de procese şi fenomene caracteristice care
deosebesc cele două tipuri de argile. Eşantioanele luate în studiu au fost arse timp de o
oră, la temperatura de 900–920ºC (ardere cu gaze).
În urma procesului de ardere a avut loc descompunerea completă a carbonaţilor,
fiind puşi în libertate CaO şi MgO, oxizi care vor reacţiona cu silicea (SiO 2) şi alumina
(Al2O3) rezultate din descompunerea mineralelor argiloase.
Acest lucru este justificat de dispoziţia de pe difractogramele probelor arse, a
picurilor caracteristice carbonaţilor.
Mineralele argiloase pierd apa bogată fizic la temperatură de 450–550ºC, iar la
temperaturi de 750–850ºC suferă transformări profunde, dând naştere la o masă
sticloasă (neidentificabilă pe difractograme), masă ce apare în probele arse în proporţie
de 35–55% şi care conferă rezistenţă mecanică materialului ars. Acest proces este
justificat de dispariţia de pe difractograme a picurilor caracteristice mineralelor
argiloase (montmorillonit, illit şi clorit). Micele (muscovitul şi biotitul) fiind mai
rezistente termic (biotitul suferă transformări la peste 870ºC, iar muscovitul este un
mineral foarte rezistent termic) sunt prezente (în procente mai mici) şi pe
difractogramele produselor arse.
Oxizii de sodiu şi potasiu, rezultaţi din distrugerea reţelelor de illit,
montmorillonit şi clorit, reacţionează cu silicea (cuarţul din nisip şi silicea din
filosilicaţi) formând feldspaţi de Na şi K, lucru ce explică amplitudinea mai mare a
picurilor caracteristici feldspaţilor, procentul de feldspaţi din produsele arse crescând la
10% şi chiar 15% în unele probe (în general creşterea este de 5–7%). Se formează în
acest fel feldspaţi sintetici de tipul CaAl2Si2O8 – (CaOAl2O3∙2SiO2 – CAS2) sau chiar
ortoză ferică.
Nisipul adăugat în amestec cu argilele este un nisip feldspatic, ceea ce explică
creşterea procentului de feldspaţi în probele de acest tip.
Faptul că nu apar forme polimorfe ale cuarţului (tridimit sau cristobalit)
demonstrează că temperatura de ardere nu a atins punctul de transformare
cuarţ β → cristobalit β care este de 870ºC (sau timpul de ardere a fost foarte scurt).
Oxidul de magneziu reacţionează cu silicea (SiO2) şi calcea (CaO), rezultând
silicaţi sintetici de tipul celor din seria melilitelor; akermanit – Ca2MgSi2O7 –
2CaO∙MgO∙2SiO2 (C2MS2) sau gehlenit – Ca2Al AlSiO7 – 2CaOAl2O3∙SiO2 (Ca2AS).
Akermanitul sintetic, format la temperaturi sub 900ºC, a fost identificat în
probele de argilă vânătă arsă şi, în special, în probele care au avut un conţinut mai mare
de dolomit, care prin descompunere termică a eliberat MgO.
Silicaţii sintetici de tipul C2 MS2 şi C2 AS formează cu faza vitroasă, relativ
neomogenă, o masă criptomullitică stabilă. La o ardere mai avansată (temperaturi mai
411
mari de 900ºC sau timp mai îndelungat de ardere) creşte masa de silicaţi sintetici de tip
mullitic în produsul de ardere, silicaţi care conferă rezistenţă mecanică produselor finite.
În unele probe s-a identificat (sub formă de urme) oxid de calciu (CaO) în stare
liberă, un produs nedorit, care prin adsorbţie de apă (formarea de Ca(OH) 2) îşi măreşte
volumul făcând ca produsele finite să se sfărâme.
Faptul că în produsele de ardere cantitatea de SiO2 este mai scăzută cu 5–10% se
explică prin formarea de silicaţi sintetici de tipul feldspaţilor (CAS 2) sau a melilitelor
(C2MS2∙C2AS).
Adaosul de nisip la argilele vineţii fac să crească cantitatea de silicaţi sintetici în
produsul de ardere, însă acest adaos nu poate fi crescut oricât. Atunci când conţinutul în
SiO2 al masei de argilă este mai mare de 70% (incluzând şi silicea din mineralele
argiloase) argila devine improprie pentru fabricarea cărămizilor şi, mai ales, a ţiglelor,
produsele finite având porozităţi care depăşesc limitele admise (25–30% pentru
cărămizile cu porozitate mare şi sub 10% pentru ţigle). Conţinutul chimic admis este de
50–70% SiO2.
În concluzie, se poate aprecia că argila galbenă are un conţinut mineralogic şi
chimic mai apropiat de cel optim necesar fabricării cărămizilor şi a ţiglelor, fiind
necesară, în unele cazuri, adăugarea de nisip cuarţos în procente de 10–20%.
Argila vineţie sau cenuşie, calitativ mai slabă, are un conţinut mai ridicat de
montmorillonit, ceea ce duce la crăparea produselor uscate. De asemenea, au un
conţinut mai ridicat în carbonaţi, ceea ce duce la formarea de oxizi (CaO, MgO) în
produsele de ardere, oxizi care în contact cu apa duc la fisurarea şi sfărâmarea
produselor de ardere.
Adaosul de 30% nisip în această argilă, duce la formarea unor produse de ardere
poroase, mai friabile, cu rezistenţă mecanică slabă.
Amestecul de argilă galbenă şi argilă vineţie îmbunătăţeşte întrucâtva calităţile
produselor de ardere faţă de cele din argilă vineţie.
Culoarea produselor de ardere rezultate din argila galbenă trebuie să fie roşie
(calitate bună), culoare ce se accentuează pe măsură ce creşte temperatura de ardere şi
scade cantitatea de carbonaţi din argilă.
Spre deosebire de acestea, culoarea produselor de ardere obţinute din argilele
cenuşii sau vineţii are o nuanţă roşiatică mai puţin accentuată, nuanţă care scade în
intensitate pe măsură ce creşte temperatura de ardere sau pe măsură ce creşte conţinutul
în CaCO3 al argilei.
În ceea ce priveşte raportul apă-argilă, în cazul argilelor vineţii, trebuie să fie cât
mai mic, pentru a fisura gradul de fisurare al produselor de uscare.
Din punct de vedere granulometric, cele mai optime dimensiuni ale particulelor
argiloase fiind de 5–15 μm, se vor alege argilele cu granulometrie medie, care după
ardere vor da produse cu grad ridicat de rezistenţă mecanică şi cu o porozitate optimă.
În acest sens, argilele vineţii, mai compacte şi mai dure, trebuie măcinate fin, pentru ca,
în amestec cu apa să formeze mase argiloase omogene. În urma proceselor de ardere,
aceste mase omogene ar putea da naştere la produse de ardere la fel de bune ca argilele
galbene, având în vedere reacţiile posibile dintre silice şi oxizii de Ca şi Mg, cu
formarea de mase criptomullitice.
412
3.15.3.2. Consideraţii calitative
Pentru determinarea parametrilor fizico-ceramici ai argilei din proba adusă, s-au

executat analize de laborator pe o probă tehnologică medie.
Încercările fizico-ceramice s-au efectuat pe epruvete conform prevederilor
standardelor: 9484/3–74; 9484/6–74; 9484/13–74; 9484/14–74; 9484/17–74; 125/87;
126/90; 6200/10; 6200/11; 6200/12–73; 6200/13–80.
Interpretarea rezultatelor obţinute s-a făcut conform STAS 457/86 (cărămizi
ceramice pline) şi STAS 852/68 (argile pentru industria ceramică – clasificare).
Granulaţia indică o argilă cu 6% material nisipos şi 28% material prăfos, iar restul
argilă. Pentru încercările fizico-ceramice, proba a fost pregătită conform standardelor şi
normelor în vigoare.
3.15.3.3. Determinări de ardere
Din încercările efectuate pe proba de argilă înainte de ardere rezultă conform

STAS 852/68 că argila are o plasticitate superioară cu o contracţie la uscare mare.
Pentru micşorarea valorii contracţiei este indicat să se încerce reţete de degresare a
argilei cu nisip. Carbonatul de calciu are valori de 5,7%, fapt ce pune în evidenţă o
argilă marnoasă cu plasticitate mare.
3.15.3.4. Determinări după ardere
Epruvetele au fost arse la 900ºC şi 1000ºC, în cuptoare electrice.

Sunetul la 900ºC şi 1000ºC este clar, nedogit. Culoarea gălbui-deschisă spre
cărămiziu la 900ºC şi cărămizie la 1000ºC.
Contracţia totală la 900ºC şi 1000ºC, are valori uşor crescute faţă de contracţia la
uscare, respectiv 12,99% la 900ºC şi 13,29% la 1000ºC. Aceste valori încadrează argila
la contracţie totală mare.
Absorbţia de apă la 900ºC este de 18,31%, iar la 1000ºC de 15,73% ea scăzând
cu creşterea temperaturii, încadrând argilele la calitatea „A”.
Rezistenţa la îngheţ-dezgheţ. După 25 cicluri de îngheţ-dezgheţ, o parte din
epruvete au fost degradate astfel că argila poate fi încadrată la calitatea I şi a II-a.
După ardere epruvetele nu prezintă eflorescenţe sau granule de var, astfel că
argila se încadrează la categoria „A”. Epruvetele au ars uniform, nu au fost observate
epruvete insuficient arse.
Rezistenţa la compresiune la 900ºC şi 1000ºC are valori cuprinse între 46 N/m2
şi 49 N/m2, cărămizile fiind indicate pentru marca 100 (STAS 457 – 86).
Rezistenţa la întindere prin încovoiere la 900ºC şi 1000ºC variază între 8,9 N/m2
şi 9,4 N/m2, valori ce depăşesc limita maximă de 2,1 N/m2 adică de STAS 457 – 86,
pentru marca 100.
Epruvetele arse la 900ºC şi 1000ºC au culoare uniformă, nu prezintă deformări
ale muchiilor sau colţurilor şi nici ştirbituri. Nu se observă crăpături, epruvetele
îndeplinind condiţiile de admisibilitate pentru calitatea „A”.
Datele studiului fizico-ceramic de laborator, arată că argilele au o plasticitate
mare, contracţii la uscare şi la ardere mari, absorbţii mari, rezistenţe la compresiune şi
încovoiere bune, pledând pentru calitatea I şi a II-a, marca 100, categoria A, conform
STAS 457 – 86.
413
3.16. VULCANII NOROIOŞI DE LA PÂCLELE MARI,

PÂCLELE MICI ŞI FIERBĂTORI (judeţul Buzău)
Zona cu vulcanii noroioşi de la Pâcle şi Fierbători aparţine Subcarpaţilor
Buzăului. Dealurile Pâclelor sunt delimitate de valea Slănicului la est şi de pâraiele
Sărăţel şi Băligoasa la vest, afluenţi ai văii Buzăului, care delimitează perimetrul în
partea de sud.
Mergând dinspre Berca spre Arbănaşi se întâlneşte zona Fierbători aflată la circa
500 m în spatele sediului şantierului petrolifer schela Berca. Pentru a ajunge la Pâclele
Mici se parcurg circa 12 km pe drumul neasfaltat spre Arbănaşi care urcă şi coboară
printre dealuri aride. În stânga drumului în dreptul unor sonde, după un urcuş de circa
10 minute pe o pantă înierbată se ajunge pe platoul Pâclele Mici, marcat de indicatoare.
Continuându-se drumul încă 2 km se ajunge la Pâclele Mari al căror platou se află
imediat în dreapta drumului ce se continuă spre Arbănaşi.
Dealurile au o alungire accentuată pe direcţia nord–sud şi sunt axate pe structura
anticlinală Berca–Beciu–Arbănaşi cu o lungime de 18 km. Dinspre ax spre margini apar
la zi formaţiuni aparţinând Meoţianului, Ponţianului, Dacianului şi Romanianului
(fig. 3.219). La extremităţi, anticlinalul prezintă afundări periclinale (spre valea
Buzăului şi valea Slănicului). Structura este afectată de dislocaţii rupturale longitudinale
şi transversale; între acestea, cele mai importante sunt:
- o falie longitudinală apropiată de zona axială, faţă de care flancul estic este ridicat; se
regăseşte în toate compartimentele delimitate de faliile transversale, fapt ce indică
formarea sa anterior faliilor transversale.
- o a doua falie longitudinală în sectorul vestic şi care înclină spre vest.
- falii transversale între care compartimentele au jucat pe verticală şi pe orizontală,
producându-se denivelări marcate uneori de aspectele geomorfologice.
Vulcanii noroioşi marchează intersecţia unor astfel de fracturi iar în unele cazuri
alinierea conurilor poate indica direcţia faliilor. În partea centrală compartimentele sunt
mai coborâte iar apariţiile la zi ale vulcanilor noroioşi se află în imediata apropiere a
acestei zone.
Dezvoltarea vulcanilor noroioşi reprezintă forme caracteristice ale reliefului de
acumulare. Materialul antrenat spre suprafaţă a dus la formarea unor depozite
apreciabile, pe suprafeţe extinse (Pâclele Mari împreună cu Pâclele Mici ocupă cca.
5 ha) şi cu înălţimi ce ajung în zona Pâclele Mari la 20 m.
Aria de răspândire a vulcanilor noroioşi se suprapune uneia din cele mai vechi
zone petrolifere din ţară şi sunt direct legaţi de existenţa acestui zăcământ ajuns în
condiţii de degradare prin tectonizare puternică care a creat legături cu suprafaţa.
Fracţiunile gazoase ale hidrocarburilor, în drumul lor spre suprafaţă, antrenează apele de
infiltraţie, materialele marnoase şi argiloase înmuiate pe care le depun la zi în zonele
craterelor.
Apa implicată în procesele de ascensiune provine din infiltraţii ale precipitaţiilor
care cad pe un domeniu de alimentare extins, pe suprafeţe mai largi decât aria de
apariţie a vulcanilor noroioşi. Acest fapt este confirmat de răspunsul pe care îl dau
manifestările vulcanilor noroioşi la regimul precipitaţiilor, răspuns ce se exprimă printr-
o intensificare a activităţii în perioadele ce urmează precipitaţiilor bogate. Lipsa iodului
şi prezenţa în cantităţi remarcabile a [SO4]2- constatate în urma analizelor chimice
confirmă ipoteza participării apelor de infiltraţie la mecanismul formării vulcanilor
noroioşi şi nu a apelor de zăcământ.
414
Fig. 3.219. Schiţă de hartă geologică a zonei Pâcle (după R. Ciocârdel, 1949).
În numeroase locuri, mai ales în zona Fierbători, sunt frecvente crustele de sare
şi de oxizi de fier, apariţii ce indică o mineralizare bogată a apelor. La Fierbători, în
prezent, nu este adus la suprafaţă foarte mult material solid, lipsind conurile
caracteristice Pâclelor Mici şi Pâclelor Mari. Situaţia era schimbată în trecut având în
vedere grosimea acumulărilor vechi de la Fierbători stabilizate deja cu vegetaţie şi cu
ajutorul lucrărilor de amenajare.
În zonele Pâclele Mari şi Pâclele Mici, mai ales la Pâclele Mici se poate urmări o
aliniere a craterelor după fracturile mai active în momentul respectiv. Sunt însă
frecvente şi cratere cu o dispoziţie dezordonată; acest lucru poate fi explicat având în
vedere fisuraţiile secundare dese şi porozitatea ridicată ce permit noroiului să se abată
de la canalul central mai ales când acesta se înfundă şi noroiul e silit să forţeze alte ieşiri
pe fisuri mai mici dar libere în acel moment. Apar astfel forme de cratere gemene în
care doar unul din cratere are curgeri active.
La 4 martie 1977, în urma cutremurului, s-a observat o revărsare deosebit de
importantă a noroiului, la Pâclele Mari acoperind şi unele părţi din şosea. Acest fapt
demonstrează că noroiul nu se formează spontan, odată cu ascensiunea apei ci se
înmagazinează în profunzime iar ascensiunea se produce numai când se creează condiţii
415
favorabile. Formarea vulcanilor noroioşi, în cazul celor legaţi de zăcăminte petrolifere

degradate, este aşadar condiţionată de presiunea gazelor, de existenţa căilor de transport
spre suprafaţă, de regimul precipitaţiilor.
Forma conului, a craterului şi extinderea curgerilor pe versanţi sunt influenţate
de vâscozitatea noroiului şi de topografia locală a terenului. Forma cea mai
caracteristică este cea a craterului circular; diametrele variază de la câţiva centimetri la
6–9 m. Pot apare abateri de la forma circulară până la cea a unui orificiu înclinat
continuat cu un canal de scurgere a noroiului pe unul din versanţi. Înălţimea conului
este şi ea variabilă, unele sunt bine individualizate, reprezentând ieşirea la suprafaţă a
noroiului vâscos; cei care conţin multă apă au o extindere în suprafaţă largă, fără a se
individualiza un con tipic.
Revărsările de material noroios nu sunt continui, producându-se la intervale
inegale de timp; sunt precedate şi însoţite de zgomote caracteristice. De obicei ieşirea
materialului la zi e liniştită dar poate fi şi explozivă, cu ridicarea materialului la înălţimi
mici.
Curgerile noroioase, de culoare neagră-cenuşie iniţial, îşi schimbă repede
aspectul: prin eliminarea apei (evaporare sau infiltraţii în substrat) se produc crăpături
de uscare, culoarea devine albicioasă datorită peliculelor de săruri iar apoi, prin spălarea
acestora, rămâne o coloraţie galbenă-cenuşie tipică terenului înconjurător. Spălarea
terenului este un proces fizico-chimic influenţat în primul rând de precipitaţii; este
spălat întâi materialul mai fin şi rămân pe loc particulele mai grosiere care depăşesc
competenţa agentului de transport. Se poate spune că se produce astfel o sortare
incipientă în loc.
În timpul iernii intervine şi procesul de gelivaţie care, adăugat la substratul
argilos şi la lipsa covorului vegetal, contribuie substanţial la provocarea alunecărilor de
teren. Lipsa vegetaţiei face ca aspectul terenului să fie în continuă modificare: tendinţei
de denivelare în urma activităţii vulcanilor noroioşi i se opune cea de uniformizare, de
nivelare sub acţiunea agenţilor externi; materialul nefiind fixat, este uşor mobilizat şi
antrenat.
Comparând cele două zone de manifestări active actuale ale acestui fenomen se
constată o înălţime mai mare a acumulărilor la Pâclele Mari fapt ce poate indica o
activitate mai intensă; totodată şi topografia locului (platoul este închis de dealurile
înconjurătoare) a influenţat şi formarea acumulărilor cu înălţimi mari. La Pâclele Mici
platoul este mai întins şi se constată o spălare avansată a materialului: pe platou au
rămas fragmente de roci mai rezistente, de dimensiuni mari, degajate de particulele
mici.
În concluzie, vulcanii noroioşi de la Pâclele Mari şi Pâclele Mici sunt legaţi de
existenţa zonei petrolifere Berca–Beciu–Arbănaşi, de o circulaţie intensă a apelor
subterane, de prezenţa unei succesiuni litologice care să cuprindă secvenţe importante
de material marnos-argilos.
Pe lângă raritatea unui astfel de fenomen geologic la noi în ţară, zona prezintă
interes şi pentru vegetaţie. Condiţii topoclimatice specifice (efectul föehn-ului,
orientarea spre sud-est a pantelor) permit dezvoltarea unor specii vegetale termofile
submediteraneene şi xerofile. Pe solurile sărăturoase sunt caracteristice tufişurile de
Nitraria schöberi şi ale arbustului puternic ramificat, cu înălţimi de 0,5–2 m de Obione
verrucifera (gărdurariţa), plante ce reprezintă specii endemice şi ocrotite de lege. Astfel
că o suprafaţă de 5 ha incluzând apariţiile vulcanilor noroioşi şi vegetaţia specifică de la
416
Pâclele Mari şi Pâclele Mici se află sub protecţia Comisiei Monumentelor Naturii din
cadrul Academiei Române.
Aceste fenomene mai sunt cunoscute şi sub alte denumiri: pâcle, gloduri,
bolboroşi, zalţe.
Alte apariţii în România: în regiuni petrolifere (Voiteşti, Glodeni – jud. Vâlcea);
în regiuni cu ape ascendente (Bazinul Şimleului – jud. Sălaj). De menţionat că vulcanii
noroioşi produşi de apele ascendente au cu totul alt aspect, apărând ca nişte movile
înierbate, acoperite cu vegetaţie care le consolidează împiedicând distrugerea lor.
Celebritate au vulcanii noroioşi din Caucaz, care au o mult mai mare dezvoltare.
Fig. 3.220. Privire generală asupra curgerilor de noroi (foto Viorel Voicu).
Fig. 3.221. Relieful tipic al zonei vulcanilor noroioşi (foto Viorel Voicu).
417
Fig. 3.222. Curgeri noi dintr-un crater asimetric peste crăpăturile de uscare
formate anterior (foto Viorel Voicu).
Fig. 3.223. Cratere circulare cu diametre de ordinul metrilor (foto Viorel Voicu).
418
Fig. 3.224. Crater simetric (foto Viorel Voicu).
Fig. 3.225. Manifestare „eruptivă” specifică vulcanilor noroioşi

(foto Viorel Voicu).
419
Fig. 3.226. Crater asimetric (foto Viorel Voicu).
Fig. 3.227. Crăpături poligonale de uscare (foto Viorel Voicu).
420
Fig. 3.228. Crater simetric cu canal de scurgere a noroiului

pe unul din versanţi (foto Viorel Voicu).
Fig. 3.229. Crater simetric cu canal de scurgere a noroiului pe unul din versanţi
în momentul manifestării „eruptive” (detaliu fig. 3.228) (foto Viorel Voicu).
421
3.17. ZĂCĂMÂNTUL DE LIGNIT DE LA OJASCA

Perimetrul cu lignit Ojasca include teritoriul situat la sud de valea Buzăului în
periclinul sudic al structurii Berca–Arbănaşi, în extinderea fostei exploatări miniere.
Existenţa cărbunilor în regiune este cunoscută încă din a doua jumătate a
secolului XIX (1882), când în sectoarele Liliacul şi Hodoba au fost făcute primele
încercări de exploatare.
Mai târziu, în anul 1900 a fost deschisă mina Palanca Veche, iar în anul 1939,
mina Palanca Nouă, închisă după unele informaţii în anul 1943.
În anul 1948, „Întreprinderea Carboniferă de Stat Ojasca” a redeschis mina
Palanca Veche şi a început lucrările la galeria „1 Mai” prin care s-a urmărit pe direcţie
stratul principal A de cărbune pe o lungime de 1500 m.
În perioada 1952–1953, Comitetul Geologic prin ISEM (I.F.L.G.S.) a executat
10 sonde cu adâncimi maxime de 450 m, ale căror rezultate au fost neconcludente
datorită atât unor recuperaje insuficiente realizate în complexul cărbunos cât şi
neefectuării unor investigaţii geofizice în găurile de sondă.
Cercetările au fost reluate de TPEDM în anul 1959 când în jumătatea estică a
perimetrului Ojasca, au fost săpate 3 sonde geologice şi o sondă hidrogeologică.
Acestea au interceptat stratul principal de lignit cu grosimi de până la 2,50 m.
În anul 1961, Exploatarea minieră Ojasca a fost închisă, cauzele principale, aşa
cum reiese din memoriul şi documentaţia de închidere, fiind următoarele:
- condiţiile grele de exploatare sub nivelul hidrostatic cu afluxuri importante de apă,
erupţii de nisip acvifer şi presiuni mari asupra lucrărilor miniere;
- depăşirea permanentă a preţului de cost, faţă de preţul de valorificare, exploatarea
soldându-se anual cu pierderi de mai multe milioane de lei;
- deschiderea altor câmpuri miniere în regiunile învecinate Hodoba şi Joseni nu este
economică, din cauza calităţii necorespunzătoare a zăcământului şi a depărtării mari de
incinta actuală.
La data elaborării documentaţiei de închidere (1961) a Exploatării miniere
Ojasca situaţia rezervelor de lignit calculate şi în parte confirmate de CRRG era
următoarea:
- în câmpul minier Ojasca: rezerve de categoria A = 89.000 tone; rezerve de
categoria B = 14.000 tone; rezerve de categoria C1 = 204.000 tone;
- în extinderea câmpului minier Ojasca: rezerve confirmate în baza lucrărilor executate
de ISEM la categoria C1 = 320.000 tone; rezerve estimate prin lucrările executate de
TPEDMN la categoria C1 = 300.000 tone.
Odată cu închiderea minei Ojasca, aceste rezerve au fost scoase din evidenţă.
Prospecţiunile de suprafaţă efectuate de echipe ale Întreprinderii de prospecţiuni
geologice şi geofizice din Bucureşti în anii 1974–1975, în perimetrul Ojasca, au pus în
evidenţă prezenţa cărbunilor în aflorimente pe pâraiele Fântâna Vainoaiei şi Valea
Neagului, unde stratul de lignit depăşeşte grosimea de 1,50 m, iar pe Valea Mierea,
stratul este deschis pe o grosime de 0,90 m.
Nevoile mereu crescânde ale economiei naţionale de cărbuni energetici au făcut
ca în atenţia cercetărilor geologice să intre şi zonele unde stratele de cărbune au grosimi
de până la 1 m şi chiar zăcămintele care în trecut, datorită atât condiţiilor grele de
exploatare cât şi volumului mic de rezerve, au fost abandonate.
În aceste condiţii, în anul 1983, I.F.L.G.S. Bucureşti a elaborat „Proiectul
geologic privind cercetarea cu foraje pentru lignit, a depozitelor daciene şi levantine din
422
regiunea Ojasca–Arbănaşi, judeţul Buzău”, care prevedea cercetarea cu 31 de sonde

geologice de mică adâncime (200–465 m) a flancurilor şi periclinelor structurii
Berca–Arbănaşi.
Pentru cercetarea periclinului sudic al anticlinalului mai sus amintit unde se
situează perimetrul Ojasca, iniţial au fost prevăzute 10 sonde cu adâncimi de
200–410 m, care au avut ca obiectiv, începerea unor cercetări sistematice şi complete cu
sonde, şi apoi în funcţie de rezultate, continuarea lucrărilor în vederea conturării unor
rezerve de lignit certe, care prin cantitate şi calitate să permită redeschiderea
zăcământului.
Ca urmare a rezultatelor favorabile în anul 1984 a fost elaborat „Proiectul
geologic pentru cercetarea stratelor de lignit situate în depozitele romaniene şi daciene
din perimetrul Ojasca–Arbănaşi, judeţul Buzău”, prin care se prevedea executarea a 32
sonde geologice, două grupuri a câte 3 sonde hidrogeologice şi lucrări miniere de
suprafaţă.
În vederea extinderii cercetărilor pe flancul estic al periclinului, în anul 1985 a
fost întocmit „Proiectul geologic privind continuarea cercetărilor cu sonde pentru lignit,
în perimetrul Ojasca, judeţul Buzău”, care prevedea executarea a 7 sonde geologice cu
adâncimi de 160–425 m şi 100 m puţuri de suprafaţă cu adâncimi de până la 10 m.
În anul 1987, a fost elaborată de către I.F.L.G.S. Bucureşti o documentaţie
geologică cu calculul rezervelor de lignit din perimetrul Ojasca, judeţul Buzău, având ca
obiectiv punerea în evidenţă a rezultatelor obţinute prin cercetările efectuate anterior, cu
sonde geologice, hidrogeologice şi lucrări miniere uşoare (şanţuri şi puţuri de suprafaţă)
în perimetrul Ojasca şi în baza lor, evaluarea cantitativă şi calitativă a rezervelor de
lignit cantonate în depozitele daciene.
Lucrările de cercetare geologică din perimetrul Ojasca au început la data de
03.12.1984 şi au fost executate în baza următoarelor avize ale Ministerului Geologiei:
avizul nr. 222-S/20.08.1983; avizul nr. 304-S/26.11.1984; avizul nr. 55-S/30.01.1986.
Până la momentul elaborării documentaţiei geologice cu calculul rezervelor de
lignit din anul 1987 au fost executate:
- 42 sonde geologice cu adâncimi de 140–500 m care totalizează 13.337 m foraţi;
- 6 sonde hidrogeologice cu adâncimi de 190–331 m care totalizează 1.590 m foraţi;
- 18 puţuri de suprafaţă cu adâncimi de 5–17 m care totalizează 177 m;
- 47 şanţuri şi derocări cu un total de 1.623 m3 excavaţi.
Prin lucrările executate în perioada august 1983 – octombrie 1986, în perimetrul
Ojasca, au fost puse în evidenţă următoarele rezerve geologice de lignit: categoria B =
923.962 tone; categoria C1 = 4.367.120 tone; categoria C2 = 2.636.119 tone.
3.17.1. DATE GENERALE ASUPRA REGIUNII ŞI ZĂCĂMÂNTULUI
a. Date administrative
Din punct de vedere administrativ, perimetrul Ojasca este situat pe teritoriile

comunelor Măgura, Berca şi Cândeşti din judeţul Buzău şi este delimitat la nord de
valea Buzăului, la sud de satul Nişcov, la vest de satul Unguriu, iar la est de localitatea
Cândeşti.
Astfel delimitat, perimetrul Ojasca acoperă o suprafaţă de cca. 7,5 Km2.
Oraşul cel mai apropiat este municipiul Buzău situat la cca. 20 km de perimetru,
fiind un important nod feroviar şi rutier.
423
Accesul în regiune este asigurat de şoseaua Buzău–Braşov şi de calea ferată

secundară Buzău–Nehoiu.
În interiorul perimetrului, accesul este posibil pe drumuri comunale, de-a lungul
văilor şi pe drumurile care au constituit accesul la sondele de petrol. În general, aceste
drumuri, iarna şi în anotimpul ploios devin foarte greu practicabile, datorită alcătuirii
litologice a solului şi subsolului.
Din punct de vedere geografic, perimetrul Ojasca se situează la 20–25 km de
municipiul Buzău între valea Buzăului la nord şi valea Nişcovului la sud.
Din punct de vedere geomorfologic, regiunea se încadrează în „zona dealurilor
subcarpatice” fiind constituită dintr-o serie de coline şi dealuri ale căror culmi
principale, brăzdate şi fragmentate de văi adânci, în general, torenţiale, sunt orientate
aprox. nord est – sud vest.
Cotele reliefului variază între 150 m în valea Buzăului, 432,5 m în Plaiul
Hodobei şi 436,7 m în vârful Liliacul.
Reţeaua hidrografică este constituită din câteva pâraie torenţiale, cum sunt valea
Ojasca, valea Hodobei şi valea Fântânele, toate drenate de valea Buzăului.
Clima regiunii este temperat-continentală, cu ierni, în general, reci şi veri
călduroase, cu un regim al precipitaţiilor mai bogat în lunile mai, iunie şi iulie.
Ocupaţia principală a locuitorilor este legată de exploatările de petrol şi parţial
de minerit, principalele bogăţii ale subsolului, fiind petrolul şi lignitul care anterior se
exploata la mina Ojasca.
b. Istoricul cercetărilor geologice şi al exploatărilor

miniere din regiune
Datorită celor două structuri petrolifere Berca şi Arbănaşi, cercetările şi studiile

geologice asupra regiunii Ojasca–Arbănaşi, au început încă din secolul trecut. Dintre
lucrările mai importante, trebuie amintite cele ale lui Gr. Cobălcescu (1883), Sabba
Ştefănescu (1897), L. Mrazec (1907), W. Teisseyre (1908), O. Protescu (1923, 1929),
R. Noth (1935), G. Macovei (1939) şi R. Ciocârdel (1949).
Prezenţa cărbunilor în depozitele daciene de pe flancurile anticlinalului
Berca–Arbănaşi este semnalată din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când au fost
făcute şi primele încercări de exploatare prin scurte galerii de coastă, pornite pe
aflorimente.
În Coca Seacă, în anul 1878 s-a încercat exploatarea la zi a unui strat de lignit cu
grosimi de 0,10–0,40 m. Între anii 1880–1882 s-a săpat o primă galerie de coastă de cca.
50 m lungime, fără rezultate satisfăcătoare. În anul 1902 s-a săpat o altă galerie în
apropierea celei vechi, obţinându-se între anii 1902–1903, pe o lungime de 100 m
galerie o producţie de cca. 214 tone lignit. Datorită nerentabilităţii, exploatarea a fost
abandonată.
Cercetările întreprinse de O. Protescu (1923, 1929) şi R. Ciocârdel (1949) aduc
date noi cu privire la cărbunii din regiune. Astfel, O. Protescu semnalează la Joseni, pe
valea Sărăţelului, 10 strate de lignit cu grosimi de 0,50–0,60 m separate prin marne,
argile şi nisipuri. Aceşti cărbuni reprezintă continuarea spre nord a zăcământului de la
Ojasca. Încercări de exploatare a acestor strate s-au făcut încă din anul 1923, dar nu s-au
obţinut rezultate satisfăcătoare.
424
Pentru zăcământul Ojasca–Joseni, O. Protescu a calculat o „rezervă vizibilă” de

82.800 m3 şi o „rezervă probabilă” de 7.875.000 m3. Acelaşi autor menţionează prezenţa
cărbunilor la Săruleşti, Coca Antimireşti, pe pârâul Grabicina, Gura Văii şi Coca Seacă.
Pe valea Slănicului, pe rama estică a anticlinalului Berca–Arbănaşi, autorul
semnalează prezenţa aflorimentelor de cărbune la Gura Dimieni, Beceni şi Cărpiniştea,
cu grosimi de 0,10–0,30 m şi cu înclinări mari 40–60º.
R. Ciocârdel (1949) pune în evidenţă în depozitele daciene de pe valea
Sărăţelului, 16 intercalaţii de lignit cu grosimi de 0,20–1,50 m. Pe valea Slănicului şi
valea Dracului, autorul a semnalat prezenţa a 3–4 intercalaţii de cărbune, cu grosimi de
0,40–1,20 m. Tot el a sesizat că faciesul cărbunos se continuă şi în partea inferioară a
Romanianului (Levantin), fără a da alte amănunte.
La Cărpiniştea şi Beceni, în anii 1953–1954, Întreprinderea „Flacăra” Buzău,
prin trei galerii de explorare, a urmărit două strate de lignit cu grosimi de 0,30 m şi
respectiv de 0,70 m, separate de intercalaţii marno-argiloase cu grosimi de 0,80–1,50 m.
În anul 1974, Gh. Momea şi Lucia Momea efectuând prospecţiuni în zona
Cândeşti–Berca–Pâcle, au arătat că faciesul cărbunos din perimetrul cercetat, este
constituit din marne cărbunoase şi intercalaţii de lignit de calitate inferioară cu grosimi
de 0,10–0,50 m, care nu prezintă importanţă economică.
I. Dumitru et al. (1975) executând lucrări de prospecţiuni geologice pentru lignit,
la sud de valea Buzăului, au pus în evidenţă prezenţa stratelor de cărbune, în
aflorimentele deschise atât în depozitele daciene cât şi în cele romaniene.
În zona Ojasca, astfel de aflorimente au fost deschise pe valea Fântânele, pe
pâraiele Fântâna Văinoaiei şi Valea Neagului unde stratul de lignit depăşeşte grosimea
de 1,50 m. De asemenea, trebuie menţionat aflorimentul de pe valea Mierea, unde
stratul de lignit are grosimea de 0,90 m.
Fig. 3.230. Secţiune prin zăcământul de lignit dacian de pe valea Fântânei

(1–2 – strate de lignit de 0,10–0,40 cm grosime) (după O. Protescu, 1929).
Gh. Iliescu, Gh. Mărgărit et al. (1976) efectuând prospecţiuni şi studii geologice
pentru lignit în depozitele pliocene cuprinse între valea Buzăului la sud şi valea
Slănicului la nord, au identificat o serie de aflorimente de lignit, pe văile Sărăţel şi
Slănic, precum şi pe afluenţii lor. Stratele de cărbune sunt cantonate atât în depozitele
425
Dacianului superior (Parscovian) cât şi în cele ale Romanianului inferior şi sunt

constituite din 2–4 bancuri de lignit cu grosimi de 0,10–1,00 m, separate prin marne
argiloase sau marne cărbunoase cu grosimi de 0,05–1,50 m.
La sud de valea Buzăului, în perimetrul Ojasca, prezenţa cărbunilor a fost
semnalată în depozitele daciene încă din anul 1882, în sectoarele Liliacul şi Hodoba,
unde au fost făcute şi primele încercări de exploatare.
În anul 1900 au început lucrările la mina Palanca Veche, iar în anul 1939,
exploatarea minieră particulară Ojasca, a deschis mina Palanca Nouă, închisă după
unele informaţii în anul 1943.
După naţionalizarea mijloacelor de producţie şi a bogăţiilor solului şi subsolului
în anul 1948, „Întreprinderea Carboniferă de Stat Ojasca” a redeschis mina Palanca
Veche şi a început lucrările la galeria „1 Mai”. În anii 1951–1952, aceeaşi întreprindere
a iniţiat primele încercări de cercetare geologică, săpând câteva şanţuri şi derocări,
pentru stabilirea liniei de aflorare a stratului principal de cărbune şi a săpat apoi trei
scurte galerii de coastă, pe malul drept al văii Hodoba.
În perioada 1948–1961, lucrările miniere de exploatare, amplasate pe flancul
vestic al periclinului sudic al anticlinalului Berca–Arbănaşi, s-au dezvoltat, urmărind
stratul principal de cărbune, atât pe direcţie, cât şi pe înclinare. Astfel, galeria „1 Mai” a
urmărit pe direcţie stratul de cărbune pe lungimea de 1.500 m iar galeria Hodoba pe o
lungime de 440 m.
Pe înclinarea stratului de cărbune, care are valori de 15–50º, exploatarea a
coborât de la orizontul +274 la 180, 162, ultima galerie direcţională 401 fiind săpată la
cota +145.
Lucrările miniere de deschidere, pregătire şi exploatare, au pus în evidenţă faptul
că stratul principal de cărbune, care a constituit obiectul exploatării are o grosime totală
de 2,09–2,55 m este compus din 3–5 bancuri de lignit cu grosimi de 0,15–0,90 m
separate prin intercalaţii sterile constituite din nisip, marne şi argile cărbunoase cu
grosimi de 0,05–0,45 m. grosimea utilă a stratului de lignit a variat între 1,08–1,85 m
(galeria 401 N şi S).
În vederea stabilirii structurii şi extinderii zăcământului spre vest şi sud, în
perioada 1952–1953, Comitetul Geologic prin ISEM (I.F.L.G.S.) a executat în
perimetrul minier Ojasca, 10 foraje cu adâncimi maxime de 450 m. Forajele au pus în
evidenţă prezenţa mai multor strate de cărbune, inclusiv stratul principal, dar
recuperajul foarte slab realizat în util, precum şi neefectuarea unor investigaţii geofizice
complete, nu au dat posibilitatea stabilirii unor sinonimii certe şi a unei determinări
reale a grosimilor stratelor, respectiv a rezervelor de lignit.
Cercetările au fost reluate de TPEDMN în anul 1959 şi au avut ca obiectiv
stabilirea extinderii spre sud-est şi est a zăcământului începând de la valea Fântânele,
până la punctul Hodoba Cazărmi, unde s-au executat trei foraje geologice şi unul
hidrogeologic. Forajele au avut un recuperaj acceptabil în util şi au pus în evidenţă
prezenţa mai multor intervale de cărbune printre care şi cel exploatat în lucrările
miniere. Acesta este constituit din două bancuri de lignit, cu grosimi reale de la 0,19 m
şi respectiv de 0,57 m (S.3), până la 1,61 m şi respectiv 0,21 m (S.2) separate de o
intercalaţie sterilă cu grosimi de 0,31–0,80 m.
Tot în aceeaşi perioadă, TPEDMN a executat două foraje geologice, la nord de
valea Buzăului în sectorul Joseni. Acestea au interceptat mai multe intercalaţii de lignit
cu grosimi de 0,07–0,39 m. Trebuie menţionat că nici la aceste foraje nu s-au efectuat
investigaţii geofizice care să completeze cunoaşterea, acolo unde recuperajele au fost
426
deficitare. În plus, trebuie arătat că prospecţiunile efectuate în anii 1975 şi 1977 de către
IPGG Bucureşti, au pus în evidenţă faptul că aproape toate forajele executate au fost
amplasate în interiorul limitelor Dacianului superior (Parscovian) şi nu pe depozitele
romaniene în apropierea limitei cu cele daciene, pentru a avea posibilitatea interceptării
tuturor intercalaţiilor de cărbune, inclusiv a celor din Romanian, atunci când era cazul.
3.17.2. CARACTERIZAREA GEOLOGICĂ A ZĂCĂMÂNTULUI
3.17.2.1. Stratigrafia
La alcătuirea geologică a regiunii, care din punct de vedere structural se

încadrează în flancul intern cutat al avanfosei Carpaţilor Orientali, participă formaţiuni
meoţiene, ponţiene, daciene, romaniene şi cuaternare.
Meoţianul apare deschis sub forma a două butoniere, corespunzând celor două
culminaţii axiale ale anticlinalului Berca–Arbănaşi şi prezintă grosimi de 550–580 m.
În bază începe cu o marnă roşie groasă de cca. 1,5 m, peste care urmează un
banc de cca. 10–20 m de nisipuri şi marne cu faună de apă dulce: Psilunio (Psilunio)
subhoernesi (Sinzov), Anodonta maeoptica Bolgin, Unio subatavus Teisseyre,
Theodoxus (Calvertia) stefănescui (Font.). Deasupra acestuia se dispun mai multe
bancuri de gresii oolitice cu Dosinia maeotica.
Partea superioară este reprezentată printr-o alternanţă de marne nisipoase,
cenuşii-albăstrui şi nisipuri în parte cimentate, cu rare intercalaţii de marne argiloase, în
care au fost întâlnite forme fosile ca Theodoxus (Calvertia) stefănescui (Font.),
Hydrobia vitrella Stef., Helix (Helix) nrazeci Sevastos, Viviparus moldavicus Wenz,
Syndesmia sp., Psilunio (Psilunio) subrecurvus Teisseyre, Hyriopsis sp., Modiolus
incrassatus minor (Andrusov), Dreissena polymorpha Pall, Ostracode.
Succesiunea litologică a Meoţianului se încheie cu marne nisipoase cenuşii-
închise, în care se găsesc intercalate, un banc caracteristic cu Dreissenomya unionides
rumana Wenz şi o gresie albă-cenuşie cu Congeria novorossica Sinzov.
Ponţianul acoperă cea mai mare suprafaţă a anticlinalului Berca–Arbănaşi, unde
este bine deschis pe valea Slănicului şi pe afluenţii lui din dreapta, începând cu valea
Ocea, pe valea Băligoasa şi afluenţii ei de pe partea stângă, cum sunt valea Manciului,
valea Stoichii, valea Corbului etc.
Aceleaşi depozite mai apar bine dezvoltate pe flancul vestic al sinclinalului
Cojanu – Vintilă Vodă.
În aceste limite, depozitele ponţiene încep în bază cu un pachet de cca. 300 m
grosime, constituit din marne cenuşiu-albăstrui, cu intercalaţii nisipoase, rare şi subţiri,
cu o bogată faună de Valenciennius annulatus Rous, Paradacna abichi Hoernes,
Prosodacna (Stylodacna) sturi Cob., Prosodacna (Stylodacna) orientalis (Stef.),
Didacna subcarinata subcarinata Desh., Monodacna (Pseudocatyllus) pseudocatyllus
(Barbot de Marny), Caladacna steindachneri (Brusina), Congeria rhomboidea M.
Hoernes, Congeria rumana (Stef.), Dreissena anisoconcha Andrusov, Valenciennius
filipescui Hang.
În baza acestei asociaţii faunistice acest orizont a fost atribuit Ponţianului
inferior (Odessian).
La partea mediană, pe o grosime de cca. 250–800 m, se dezvoltă o alternanţă de
argile, marne şi nisipuri cenuşii-gălbui cu nivele submetrice de gresii nisipoase slab
cimentate cu două strate de cărbuni la partea inferioară, cu grosimi de 0,30–0,40 m.
427
dintre numeroasele forme fosile pe care le conţine acest pachet de roci, se menţionează
Melanopsis melanopsis decollata Stol., Viviparus achatinoides Desh., Hyriopsis krausi
Wenz, Unio rumanus Tourn, Dreissena rostriformis (Desh.), Congeria rhomboidea M.
Hoernes, Prosodacna orientalis Stef., Prosodacnomya sabbae Andrusov,
Limnocardium (Euxinicardium) nobile amicorum Andrusov, Didacna (Pontalmyra)
ex.gr. incerta (Desh.), Hydrobia spicula Sabba etc.
Pe baza acestei asociaţii faunistice, depozitele descrise mai sus au fost atribuite
Ponţianului mediu (Portaferian).
Partea superioară a Ponţianului cu o grosime de cca. 350 m este constituită din
marne cenuşii-albăstrui, cu unele intercalaţii de nisipuri marnoase, în care sunt citate
forme de Congeria subcarinata Desh., Dreissenomya operta (Desh.), Viviparus
neumayri neumayri (Brusina), Dreissena rostriformis (Desh.), Didacna subcarinata
luxuriosa Wenz, Didacna subcarinata placida (Stef.), Limnocardium (Tauricardium)
petersi nasyrica Ebers, Phyllicardium planum planum (Desh.), Pseudocatillus ex.gr.
zlatarskii Ebers, Plagodacna carinata Desh., Caladacna steindachneri Brusina,
Chartoconcha bayerni Hoernes, Hydrobia syrmica Neumayri, Zabrabica carinata
Andrusov, Dreissena rimestrensis Font., Zamphiridacna orientalis (Sabba).
În baza acestei asociaţii faunistice, acest complex litologic a fost atribuit
Ponţianului superior (Bosphorian).
Limita superioară a Ponţianului s-a fixat în baza unui banc de nisip, care
corespunde aproximativ cu ultimele apariţii de Phyllicardium.
Dacianul ocupă suprafeţe întinse, participând alături de ceilalţi termeni ai
succesiunii stratigrafice, la alcătuirea celor două structuri geologice din regiune.
Depozitele daciene se întâlnesc pe flancurile sinclinalului Cojanu – Vintilă Vodă
şi ale anticlinalului Berca–Arbănaşi, în continuitate de sedimentare peste cele ponţiene
şi suportă depozitele romaniene.
Pe baze paleontologice au fost separate cele două subetaje ale Dacianului,
respectiv Geţianul şi Parscovianul.
În afara macrofaunei abundente, vârsta daciană a depozitelor în discuţie a fost
confirmată şi de asociaţiile microfloristice determinate prin analizele palinologice
efectuate de IPGG Bucureşti asupra probelor recoltate de echipele sale de prospectori.
Analizele palinologice au pus în evidenţă existenţa în asociaţia palinologică a
unui bogat material fitoplanctonic alcătuit din genuri de apă dulce (Ovoidites,
Pediastrum), care sugerează sensul de evoluţie al bazinului de sedimentare spre
continua colmatare.
În cadrul vegetaţiei continentale capătă o deosebită importanţă vegetaţia
reprezentată prin plante iubitoare de apă cum sunt Sycopsis, Lycnidanubar, Myrica şi
Taxodiaceaele. De asemenea, un loc important în flora daciană îl ocupă şi plantele
herbacee de tipul Chenopodiaceae, Gramineal, Ericaceae şi Piroliceae.
În materialul remaniat, găsit de prospectori predomină forme din Mezozoic şi
Terţiar inferior.
Prezenţa numeroaselor elemente anemofile (Pinus, Picea, Alunus, Betula,
Ulmus) în asociaţia palinologică, pune în evidenţă faptul că uscatul era apropiat, cu
păduri mixte şi că regiunile cu altitudini montane deveneau din ce în ce mai
predominante în jurul bazinului de sedimentare.
Dacianul inferior (Geţian) depus în continuitate de sedimentare, peste
depozitele ponţiene urmează nisipuri gălbui-albicioase, marne şi argile cenuşii care au
fost atribuite Dacianului inferior (Geţian). Acestea se dispun ca fâşii paralele cu axele
428
structurilor din regiune. Extinderea cea mai mare o au pe flancul vestic al sinclinalului
Cojanu – Vintilă Vodă şi cel estic al anticlinalului Berca–Arbănaşi. Depozitele
respective sunt bine deschise pe văile Sărăţel, Fundul Dosului, Grabicina, Coca
Antimireşti, precum şi pe valea Slănicului şi afluenţii săi, văile Ocea, Puţului, Enculeşti
şi Homocioaia.
Depozitele Dacianului inferior sunt constituite dintr-o alternanţă de bancuri
metrice de marne nisipoase cenuşii-gălbui, argile cenuşii şi nisipuri gălbui-cenuşii, a
căror grosime totală ajunge la 250–275 m.
Din aceste depozite este citată o asociaţie macrofaunistică alcătuită din
următoarele specii: Stylodacna heberti Cob., Prosodacna longiuscula Senin.,
Prosodacna semisulcata semisulcata Rouss., Psilodon munieri (Sabba), Pachydacna
serena (Sabba), Pachydacna cobălcescui (Font.), Pachydacna savae (Teisseyre),
Pachydacna mirabilis (Teisseyre), Pseudocatillus dacianus Ebers., Viviparus
argensiensis (Sabba), Viviparus rumanus (Tourn), Viviparus (Tylopoma) popescui Cob.,
Hydrobia syrmica (Neumayri), Limnocardium (Euxinicardium) subguttula Ebers.,
forme caracteristice Geţianului.
Dacianul superior (Parscovian) este concordant şi în continuitate de
sedimentare, peste depozitele geţiene urmează cele ale Dacianului superior
(Parscovian). Ele apar pe flancurile sinclinalului Cojanu – Vintilă Vodă şi pe flancul
estic al anticlinalului Berca–Arbănaşi, cu extindere şi grosime mai redusă 150–250 m şi
sunt dispuse în benzi paralele cu cele ale Dacianului inferior.
Din punct de vedere litologic, depozitele Dacianului superior (Parscovian) sunt
constituite din marne, marne nisipoase, argile cenuşii cu intercalaţii de nisipuri gălbui şi
gresii nisipoase. La partea superioară a Parscovianului, care aflorează la nord de valea
Buzăului, echipele de prospecţiuni semnalează prezenţa mai multor strate de lignit cu
grosimi submetrice. La sud de valea Buzăului, în perimetrul minei Ojasca, stratele de
cărbune sunt reprezentate până aproape de baza Dacianului superior (stratul principal
care a fost exploatat în mina Ojasca).
Depozitele daciene cu litologia mai sus menţionată sunt bine deschise pe văile
Sărăţel, Grabicina, Fundul Dosului, Slănic, Enculeşti şi Homocioaia.
Vârsta parscoviană a depozitelor de mai sus este atestată de următoarea asociaţie
faunistică: Psilodon haueri haueri (Cob.), Psilodon haueri Vitzui (Cob.), Psilodon
haueri porumbari (Cob.), Psilodon neumayri neumayri (Fuchs), Psilodon neumayri
stefănescui (Tourn.), Psilodon neumayri euphrosinae (Cob.), Zamphiridacna zamphiri
(Cob.), Dacicardium rumanus (Font.), Dacicardium dacianum (Pop.), Dreissena
polymorpha berbestensis (Font.), Unio (Crassunio) ex.gr. davilai Porumb., Viviparus
tranzitorius (Sabba), Viviparus bifarcinatus (Bielz.), Melanopsis pterochila pterochila
Brusina, Lithoglyphus acutus decipiens Brusina, Bulimus (Bulimus) croaticus (Pilar),
Bulimus (Tylopoma) speciosus (Cob.), Melanoides (Stenomelania) abcharica (Senin).
Limita dintre Dacianul inferior şi cel superior este dată de dispariţia
Stylodacnelor şi apariţia speciilor de Psilodonţi din grupul Psilodon haueri.
Romanianul urmează în continuitate de sedimentare peste Dacianul superior şi
ocupă o suprafaţă mare în umplutura sinclinalului Cojanu – Vintilă Vodă şi pe flancul
estic al anticlinalului Berca–Arbănaşi.
Depozitele romaniene sunt constituite în general din argile, marne şi marne
nisipoase, gălbui-cenuşii cu intercalaţii de nisipuri marnoase fine dispuse în bancuri
metrice, în care la diferite nivele se intercalează lentile de pietrişuri gălbui.
429
La partea inferioară, depozitele romaniene conţin mai multe intercalaţii de lignit,

cu grosimi submetrice. Acestea s-ar putea grupa în două complexe cărbunoase, pe
flancurile sinclinalului Cojanu – Vintilă Vodă şi, în cinci complexe, pe flancul estic al
anticlinalului Berca–Arbănaşi.
Depozitele romaniene, în faciesul mai sus arătat sunt bine deschise pe valea
Sărăţel, Grabicina, Izvor, Coca Nicoleşti – Seaca şi Cioaca Antimireşti, în sinclinalul
Cojanu – Vintilă Vodă precum şi pe văile Slănic, Enculeşti, Puţului, Ocea, Homocioaia
etc. pe flancul estic al anticlinalului Berca–Arbănaşi.
Au fost atribuite Romanianului depozitele argilo-marnoase nisipoase cu
intercalaţii de cărbuni, care conţin o faună cu Viviparus bifarcinatus, Viviparus
dezmanianus şi Viviparus mamatus, specii caracteristice pentru Romanian. În aceeaşi
asociaţie faunistică mai sunt citate: Unio (Pretimunio) prestimes Bielz, Potomida sp.,
Hyriopsis sp., Dreissena polymorpha fluviatilis Andrusov, Theodoxus licherdopoli
scriptus (Sabba), Viviparus bergeroni Sabba, Melanopsis (Melanopsis) pterochila
pterochila Brusina, Melanopsis (Melanopsis) bergeroni Sabba.
Această asociaţie plasează depozitele în care este cantonată în Romanianul
inferior. Vârsta acestor depozite cu intercalaţii de lignit a fost atestată şi de conţinutul
microfloristic al lor.
Grosimea depozitelor romaniene, se apreciază că poate atinge 800 m în centrul
sinclinalului Cojanu – Vintilă Vodă.
Cuaternarul este reprezentat prin terase, şesuri aluviale, alunecări de teren şi
conuri de dejecţie.
Terasele sunt reprezentate prin trei nivele pe valea Buzăului şi prin numai două
nivele pe văile Slănic şi Sărăţel. De-a lungul aceloraşi văi, care constituie cnevasul
reţelei hidrografice ale regiunii se dezvoltă şi largi şesuri aluviale.
3.17.2.2. Tectonica
Din punct de vedere structural, regiunea aparţine flancului intern cutat al

avanfosei Carpaţilor Orientali iar formaţiunile geologice care iau parte la alcătuirea ei
au fost antrenate într-o tectonică destul de complicată, datorată mişcărilor unităţilor
flişului extern.
Caracterul dominant al tectonicii regiunii este dat de strânsa întrepătrundere
dintre elementele plicative şi rupturale identificate până în prezent în edificiul structural.
Tectonica plicativă este ilustrată prin cele două structuri mai importante,
sinclinalul Cojanu – Vintilă Vodă şi anticlinalul Berca–Arbănaşi, orientate în general
nord est – sud vest, afectate de falii direcţionale care pot fi urmărite pe distanţe destul de
mari. Ca elemente rupturale se remarcă prezenţa unui sistem de fracturi transversale
care au provocat compartimentarea cutelor prin denivelări şi decroşări, uneori destul de
mari.
Sinclinalul Cojanu – Vintilă Vodă se dezvoltă pe direcţia nord est – sud vest,
începând de la sud de valea Buzăului până la nord de valea Slănicului. La alcătuirea lui
iau parte cel puţin toţi termenii Pliocenului, extinderea şi grosimea cea mai mare
având-o depozitele romaniene.
Sinclinalul este asimetric, prezentând diferenţe mari de înclinare între cele două
flancuri. Astfel, în timp ce depozitele din flancul vestic au înclinări de 15–35º, cele din
flancul estic au frecvent 40–60º.
430
Structura este afectată în jumătatea vestică de falia direcţională conformă inversă

Sărăţel–Grabicina. De-a lungul ei depozitele ponţiene din compartimentul estic, ridicat,
vin în contact cu cele daciene din compartimentul vestic coborât. Spre sud s-a apreciat
că falia devine intraformaţională, afectând numai depozitele Dacianului inferior, fapt
care explică grosimea mare a acestora în zona respectivă.
Structura, ca de altfel întreaga regiune, este afectată de sistemul de fracturi
transversale, care o compartimentează în mai multe blocuri tectonice.
Anticlinalul Berca–Arbănaşi constituie jumătatea estică a regiunii şi este o
structură foarte cunoscută datorită sondelor săpate pentru hidrocarburi. Anticlinalul este
orientat nord est – sud sud-est şi este faliat axial de o linie tectonică direcţională mai
importantă. Anticlinalul prezintă două culminaţii axiale – una sudică la Berca şi alta
nordică la Beciu–Arbănaşi – care sunt marcate de apariţia Meoţianului la zi, acoperit
succesiv pe flancuri cu celelalte etaje ale Pliocenului.
R. Ciocârdel (1949) a separat trei zone: (a) culminaţia Berca, cuprinsă între
valea Buzăului şi Pâclele Mari, caracterizată prin încălecarea slabă a flancului vestic
peste cel estic. În această zonă se constată existenţa mai multor linii de dislocaţie
longitudinală care compartimentează anticlinalul în blocuri, realizându-se condiţii
favorabile pentru acumularea hidrocarburilor; (b) zona cuprinsă între Pâclele Mari şi
Pâclele Mici, unde se conturează un anticlinal normal cu depozite ponţiene în ax,
întrerupt de o falie transversală, creându-se astfel o şa structurală între cele două
culminaţii; (c) culminaţia Beciu–Arbănaşi, separată de zona pâclelor printr-o puternică
dislocaţie transversală, de care se pare că este legată prezenţa vulcanilor noroioşi de la
Pâclele Mari, este caracterizată de încălecarea slabă a flancului estic peste cel vestic,
invers faţă de culminaţia sudică.
Anticlinalul se închide periclinal la nord de valea Slănicului şi la sud de valea
Buzăului. Înclinările stratelor care spre centrul structurii au valori mari de 50–60º, scad
treptat către flancurile anticlinalului, ajungând ca în depozitele romaniene să aibă valori
de 20–30º.
Schimbarea sensului de încălecare pe cele două culminaţii axiale ale structurii,
cea sudică spre est şi cea nordică spre vest, vădeşte un efect de torsionare pe direcţia
anticlinalului.
Flancul estic al anticlinalului este afectat şi compartimentat de falia inversă
conformă Enculeşti, de-a lungul căreia depozitele Dacianului superior din
compartimentul estic ridicat, se dispun peste cele romaniene din compartimentul vestic
coborât. Prezenţa acestei falii explică numărul mare de strate de cărbune întâlnite de
echipele de prospecţiune în sectorul respectiv.
La sud de valea Buzăului, în perimetrul Ojasca în închiderea periclinală, din
datele obţinute până în prezent cu lucrările miniere de exploatare şi cercetare, cu
forajele executate precum şi din prospecţiunile de suprafaţă, reiese că structura nu a
suferit deranjamente tectonice semnificative.
Trebuie menţionat faptul că înclinările stratelor sunt mai mari în flancul estic
putând ajunge la 50–60º în adâncime şi mai mici pe flancul vestic, unde valoarea
înclinărilor este de 20–40º. Această situaţie dă caracterul de asimetrie şi structurii
Berca–Arbănaşi.
Perimetrul Ojasca ocupă aproape în întregime suprafaţa periclinului sudic al
anticlinalului Berca–Arbănaşi, unde structura devine mai liniştită.
Din datele obţinute din lucrările executate, s-a putut identifica prezenţa a trei
accidente tectonice mai importante unul pe flancul vestic şi două pe flancul estic al
431
periclinului, care au produs atât denivelări cât şi decroşări ale depozitelor parscoviene şi
romaniene.
Cele trei accidente reprezintă falii normale aproximativ direcţionale (direcţie
nord est – sud vest) şi au căderi de 70–80º spre vest.
Falia din flancul vestic a provocat o decroşare a compartimentului exterior
(vestic) cu cca. 500 m spre nord şi o cădere a acestuia cu cca. 40 m.
Dintre faliile din flancul estic al periclinului, prima a provocat o decroşare spre
sud cu cca. 150 m şi o ridicare de cca. 180 m a compartimentului exterior, iar a doua
(estică) a produs o decroşare cu cca. 170 m spre nord şi o cădere de cca. 180 m a
compartimentului estic.
Înclinările măsurate pe carotele extrase precum şi pe stratele interceptate cu
lucrările miniere de suprafaţă au valori de 35–40º în flancul vestic, 18–22º în axul
periclinului şi 40–45º în flancul estic al acestuia.
3.17.2.3. Cadrul geologic evolutiv al regiunii
Avanfosa pericarpatică de care, este legată structural regiunea Ojasca–Arbănaşi,

îşi începe evoluţia din Miocenul inferior şi continuă până în Cuaternar cu variaţii de la
un sector la altul, în funcţie de evenimentele geologice care au afectat lanţul carpatic şi
de condiţiile locale ale bazinului de sedimentare.
Începând cu diastrofismul moldavic, în regiunea de curbură apare o nouă zonă
depresionară cu o subsidenţă activă, în care s-a acumulat o molasă sarmato-pliocenă.
Această arie de sedimentare corespunde Bazinului Dacic şi este caracterizată prin
grosimea foarte mare a depozitelor pliocene. Datorită aportului mare de pe continent,
bazinul evolua spre o îndulcire continuă a apelor, în timp ce legăturile cu marea
deveneau din ce în ce mai reduse şi se realizau în perioade foarte scurte până în
Meoţianul inferior, după care s-au întrerupt complet.
În evoluţia Bazinului Dacic, o etapă deosebită s-a realizat începând din Ponţian
când fenomenul de îndulcire a apelor s-a accentuat. Echilibrul între viteza de scufundare
a bazinului şi ridicarea uscatului învecinat, generează depozite mai puţin variate.
Predominarea marnelor şi argilelor cu rare intercalaţii de nisipuri denotă o subsidenţă
lentă şi lipsa curenţilor de turbiditate. Datorită legăturilor reduse cu bazinele învecinate,
fauna prezintă atât caractere autohtone cât şi elemente migrate din Bazinul Pontic.
Paleogeografic şi litofacial, Dacianul corespunde unei faze regresive a Bazinului
Dacic, iar ridicarea continuă a lanţului carpatic a produs mari schimbări în dinamica
bazinului provocând în final divizarea lui. Din aceste motive fauna a căpătat caractere
locale şi o răspândire neuniformă. Prezenţa unei faune caracterizate în special prin
specii ale genului Unio atestă îndulcirea apelor.
Dacianul se caracterizează din punct de vedere litologic prin marne, argile
nisipoase şi nisipuri, care ating grosimi mari la partea superioară a succesiunii
stratigrafice.
Cutările din zona de molasă şi micşorarea ritmului de scufundare a bazinului, au
drept consecinţă, în Dacianul superior, apariţia unor zone mlăştinoase, cu apă accentuat
îndulcită care au favorizat dezvoltarea unor turbării, atât la marginea bazinului, cât şi în
zonele mai ridicate din interiorul lui. Tot atunci s-au individualizat şi unele caractere ale
tectonicii regionale şi s-a accentuat divizarea în blocuri a regiunii.
În Romanian a continuat colmatarea bazinului, accentuată şi de îndulcirea
aproape totală a apelor. Acest fapt este demonstrat de fauna compusă în exclusivitate
432
din specii de unionide şi vivipare, precum şi de un număr restrâns de gasteropode de

talie mică.
Datorită schimbărilor produse în raportul dintre viteza de scufundare şi cea de
sedimentare, faciesul cărbunos din Romanianul inferior prezintă dese alternanţe cu
depozite terigene şi nu atinge grosimile celui din Dacian. Predominanţa nisipurilor,
argilelor şi pietrişurilor în Romanianul superior, atestă o sedimentare în regim fluviatil
lacustru. La sfârşitul Romanianului, edificiul structural şi tectonic al regiunii era deja
definitivat.
În Cuaternar, regiunea suferă o continuă ridicare, însoţită de o eroziune intensă.
Din interacţiunea acestor doi factori a rezultat aspectul morfostructural actual al
regiunii.
3.17.3. SUBSTANŢA MINERALĂ UTILĂ (LIGNIT)
Zăcământul de lignit din perimetrul Ojasca este constituit din trei complexe
cărbunoase cunoscute sub denumirea de stratele „A”, „B” şi „C”, începând din bază
(fig. 3.231). Dintre acestea importanţă economică, atât prin grosime, calitate şi
continuitate, prezintă numai stratul „A” situat la partea inferioară a Dacianului inferior
(Parscovian).
Stratul „A” (complexul A) este situat la cca. 40 m sub limita dintre depozitele
romaniene şi parscoviene şi este constituit din 1–4 bancuri de cărbune (sondele 1061,
1053, 1055) cu grosimi de la 0,40 m (sonda 1061), la 3,10 m (sonda 1040), separate de
intercalaţii de argile, marne şi argile cărbunoase, cu grosimi de la 0,20 m la 1,60 m
(sonda 1040).
Grosimea utilă (hc) a acestui strat atinge valori de 0,40–4,00 m iar grosimea
totală (ht) 0,40–6,00 m.
Acoperişul acestui strat este constituit în general din marne, rar marne şi argile
nisipoase.
Culcuşul stratului este mai puţin constant el fiind constituit atât din nisipuri,
nisipuri argiloase cât şi din marne şi marne nisipoase.
Din punct de vedere al componenţilor utili şi dăunători, analizele fizico-chimice
indică următoarele valori limită:
- umiditatea totală Wti = 15,20–32,81%;
- puterea calorifică inferioară = 3889–1657 kcal/kg;
- conţinutul în cenuşă = 13,61–62,52%;
- densitatea aparentă = 1,28–1,62 t/m3.
Stratul „B” (complexul B) este situat în depozitele parscoviene la cca. 10 m
deasupra stratului „A” şi este constituit în general dintr-un singur banc de cărbune cu
grosimi de 0,10–1,80 m, dar sunt şi situaţii când acesta se digitează în două bancuri
separate de intercalaţii de marne şi argile cu grosimi de 0,50–1,50 m, mai rar acestea
depăşesc 4–5 m.
Din punct de vedere calitativ, stratul „B” are aproximativ aceleaşi caracteristici
ca şi stratul „A”.
Datorită grosimilor mici, în general sub 1,00 m, ale stratului sau bancurilor de
cărbune se consideră că stratul „B” nu prezintă importanţă economică.
Stratul „C” (complexul C) situat în depozitele romaniene la 35–45 m deasupra
stratului „B”, este constituit din 2–5 bancuri de cărbune cu grosimi de 0,10–1,40 m
dispuse pe verticală în intervale de 1,00–20,00 m.
433
434
Fig. 3.231. Secţiune geologică prin zăcământul de lignit de la Ojasca (fără scară).
Din punct de vedere calitativ, stratele de cărbune din acest complex au

conţinuturi de cenuşă de 31,44–55,79% şi puterea calorifică de 3312–1971 kcal/kg.
Datorită grosimilor mici ale bancurilor de cărbune, stratul „C” nu prezintă
importanţă economică şi nu a fost luat în considerare la calculul rezervelor.
În cuprinsul depozitelor romaniene a mai fost identificat şi complexul cărbunos
„D” situat la cca. 125 m deasupra complexului „C” constituit din 1–5 bancuri de
cărbune argilos cu grosimi de 0,15–1,00 m.
Prezenţa lui fiind discontinuă nu a fost luat în considerare la calculul rezervelor.
435
ANEXE – Schiţa geologică a văii superioare a râului Buzău

în zona lacului de acumulare Siriu (după rapoartele ISPIF)
Partea I
437
Partea a II-a
438
Partea a III-a
439
Partea a IV-a
440
441
BIBLIOGRAFIE
Ai r in ei St. , Ga vă t I. , Ba r bu C. , T om escu L. , 1971, Praguri, horsturi şi cordiliere în structura

profundă a Carpaţilor dintre văile Oltului şi Trotuşului, Buletinul Societăţii de Ştiinţe
Geologice din R.S.R., vol. XIII, Bucureşti.
An a st a si u N., 1984, What are the „green clasts” of the Carpathian Flysch? – a petrographic
reconsideration, Revue Roumaine de Géologie, Géophysique et Géographie, Serie de
Géologie, Academia Română, Tome 28, p. 51–60, Bucureşti.
An a st a si u N., 1986, Conceptul de petrologie comparată şi reconstituirile de arii sursă în formaţiunile
de fliş; două exemple: Masivul Central Dobrogean şi Carpaţii Orientali, Studii şi
Cercetări de Geologie, Geofizică, Geografie, Seria Geologie, 31, p. 41–52, Bucureşti.
An a st a si u N., 1988, Conceptul de petrologie comparată şi reconstituirile de arii sursă în formaţiunile
de fliş, Studii şi Cercetări de Geologie, Geofizică, Geografie, Seria Geologie, 31, p. 89–
100, Bucureşti.
An a st a si u N ., 1992, Tectofaciesurile rocilor siliciclastice din flişul Carpaţilor Orientali, Studii şi
Cercetări de Geologie, Geofizică, Geografie, Seria Geologie, 37, p. 59–70, Bucureşti.
An a st a si u N. , 1998, Sedimentologie şi petrologie sedimentară, Editura Universităţii, Bucureşti.
An dr ees cu I. , Pa pa i an opol I. , 1970, Biostratigrafia depozitelor sarmaţiene dintre văile Milcov şi
Râmnicul Sărat, Studii şi Cercetări de Geologie Geofizică Geografie, Geologie, 15/2, p.
499–512, Bucureşti.
An dr ees cu I. , 1972, Contribuţii la stratigrafia Dacianului şi Romanianului din zona de curbură a
Carpaţilor Orientali, Dări de Seamă, vol. LVIII/4 (1971), p. 131–156, Institutul de
Geologie şi Geofizică, Bucureşti.
An dr ees cu I. , 1972, Faciostratotipurile Malvensianului din zona de curbură a Carpaţilor Orientali,
Dări de Seamă ale Şedinţelor, vol. LVIII/4 (1971), p. 157–176, Institutul de Geologie şi
Geofizică, Bucureşti.
An dr ees cu I. , M ot a ş I. , 1974, Le developpement des formations sarmatiennes dans la Depression
Precarpathique de Roumanie (Le flanc interne de la Depression Valaque), Miozän M5
Sarmatien, Chronostratigraphie und Neostratotypen, p. 118–126, VEDA Edition,
Bratislava.
An dr ees cu I. , Pa pa i an opol I. , 1975, Dacian Stratotypes of Mediteranean Neogene Stage, Publ.
House Slov. Acad. Sci., 2, VEDA, p. 131–138, Bratislava.
An dr ees cu I. , 1984, Middle-Upper Neogene and Early Quaternary chronostratigraphy from the Dacic
Basin, Symposium 75 years Laboratory Paleontology (1982), Universitatea Bucureşti,
special volume, p. 219–228, Bucureşti.
An dr ees cu I. , Ba n dra bur T. , Ţ i cl ean u N. , 1984, Harta Geologică scara 1:50.000, foaia Berca
(macheta), Arhiva Institutului de Geologie şi Geofizică, Bucureşti.
Al exa n dr escu Gr . , Al exa n dr escu E ca t er i n a , 1964, Asupra Cretacicului superior din flişul extern
din regiunea Covasna–Zagon, Studii şi Cercetări, Academia R.S.R., 9, 1, Bucureşti.
Al exa n dr escu Gr . , Ge or gescu C. , Al exa n dr escu E ca t er in a, Mar el e I on i ţ ă St an , 1958,
Raport asupra prospecţiunilor de hidrocarburi şi sare în zona neogenă dintre valea
Milcovului şi valea Păcurii (Vrancea), Arhiva Comitetului de Stat al Geologiei,
Bucureşti.
Al exa n dr escu Gr . , Br ust ur T ., Ma t ei V., An t on escu Al., 1981, Asupra unor cinerite din partea
centrală şi nordică a Carpaţilor Orientali, Dări de Seamă ale Şedinţelor, vol. LXVII/4
(1981), p. 69–90, Institutul de Geologie şi Geofizică, Bucureşti.
Al exa n dr escu Gr . , 1986, Ichnofacies à Sabularia dans les couches de Vinetişu et les couches de Podu
Morii de la Vallée de Buzău (Carpathes Orientales), Dări de Seamă ale Şedinţelor, vol.
70-71/3 (1983–1984), p. 5–8, Institutul de Geologie şi Geofizică, Bucureşti.
Al exa n dr escu Gr . , Br ust ur T ., Fr un z escu D. , 1993, Sabularia palaeoichnocoenosis between the
Teleajen and Buzău Valleys (East Carpathians), Buletinul Societăţii Geologice a
României, seria a 4-a, nr. 14, p. 3–6, Bucureşti.
An t on escu B. , An t on escu Adi n a, 1991, Consideraţii privind perspectivele de hidrocarburi din
regiunea Ariceşti–Zeletin–Cătina, Buletin tehnico-ştiinţific, vol. XXI, nr. 1, p. 106–
118, Prospecţiuni S.A., Bucureşti.
443
At a na si u I., 1943, Les faciès du Flysch marginal dans la partie moyenne des Carpathes Moldaves,
Anuarul Institutului Geologic al României, vol. XXII, Bucureşti.
At a na si u I. , 1952, Orogeneza şi sedimentarea în Carpaţii Orientali din Republica Populară Română,
Anuarul Comitetului Geologic, vol. XXIV, p. 13–26, Bucureşti.
At a na si u I., 1952, Faciesurile flişului din Carpaţii Orientali, Anuarul Comitetului Geologic, vol.
XXIV, Bucureşti.
At a na si u I., 1958, Les cinérites du Néogen roumain et l’âge des éruptions vulcaniques
correspondantes, Annuaire du Comité Géologique, Tomes XXIV–XXV (résumes),
Bucarest.
At h ana si u S. , Ma covei G. , At a na si u I. , 1927, La zone marginale du Flysch dans la partie
inférieure du bassin de la Bistriţa, Association pour l’Avancement de la Géologie des
Carpates, Guides des excursion, Bucureşti.
Axen t e M. , I or da n Mon i ca , Ior dan A., 1991, Raport final asupra prospecţiunilor geologice din
zona Năeni–Sărata Monteoru, Arhiva „Prospecţiuni S.A.”, Echipa geologică 2/91,
Bucureşti.
Ba l di T ., 1973, Mollusc fauna the hungarian Upper Oligocene (Egerian), Study in stratigraphy,
paleoecology, paleogeography and systematics, Academie Kiado, 511 p., Budapest.
Ba l di T . , Sen es J. et al., 1975, Chronostratigraphie und Neostratotypen, Miozän der Zentralen
Paratethys, OM Egerien, VEDA Edition, Bratislava.
Bă n ci l ă I., 1944, Evoluţia ideilor asupra tectonicei Carpaţilor Orientali, Dări de Seamă ale Şedinţelor,
vol. XXVII, Institutul Geologic al României, Bucureşti.
Bă n ci l ă I., 1955, Paleogenul zonei mediane a flişului, Academia R.P.R., Buletin Ştiinţific, Secţia
agronomie biologie geologie-geografie, VII, Bucureşti.
Bă n ci l ă I., 1958, Geologia Carpaţilor Orientali, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Bă n ci l ă I., 1989, Geologia amenajărilor hidrotehnice, Editura Tehnică, Bucureşti.
Bom bi ţ ă Gh ., 1961, Revizuiri biostratigrafice în flişul paleogen din Carpaţii Orientali, Studii şi
Cercetări de Geologie, vol. VI, 3, Bucureşti.
Bom bi ţ ă Gh. , Gh en ea C. , Mar in escu Fl . , 1968, Progrese în studiul formaţiunilor neozoice din
România, Anuarul Comitetului de Stat al Geologiei, vol. XXXVI, p. 87–110, Institutul
Geologic, Bucureşti.
Bot ez G., 1917, Notă asupra Tortonianului din Valea Viei (Pătârlagele) (jud. Buzău), Dări de Seamă
ale Şedinţelor, vol. VII (1915–1916), p. 232–235, Institutul Geologic al României,
Bucureşti.
Br a i t sch O., 1971, Salt deposits: their Origin and Composition, Springer-Verlag, Berlin, 297 p.
Br a t u El en a, 1966, Microbiostratigrafia Cretacicului superior din zona şisturilor negre cuprinsă între
Covasna şi valea Buzăului, Dări de Seamă ale Şedinţelor, Comitetul de Stat al
Geologiei, vol. LII/2, Bucureşti.
Br ă n oi u Gh. , Fr unz escu D. , 2003, Ipostaze ale unor procese de curgere gravitaţională întâlnite în
flişul est carpatic de vârstă Paleocen-Eocen, Siriu – Valea Buzăului, Buletin U.P.G.,
vol. LV, nr. 1, pag. 75–85, Ploieşti.
Br ust ur T . , Al exa n dr escu G ., 1992, Observation Concertant L’ichnogenre Taphrhelmintopsis
Sacco 1988, Rom. J. Paleontology, 75, p. 1-5, Bucureşti.
Br ust ur T., 1992, Asteriacites stelliforme (Miller & Dyer 1978) – un ichnofosil nou pentru flişul
Paleogen din România, Studii şi cercetări, tomul 37, Editura Academiei Române,
Bucureşti.
Bu cur I., 1971, Observaţii privind nomenclatura tectonică în flişul cretacic şi paleogen din Carpaţii
Orientali, Dări de Seamă ale Şedinţelor, vol. LVII/5 (1969–1979), p. 23–32, Institutul
Ceh l ar ov Aur a , Al exa n dr escu Gr . , Fr un z escu D ., 1993, Remarks on the composition of the
Brebu conglomerates from the Teleajen Valley (Slănic syncline), Revue Roumaine de
Géologie, Tome 37, p. 51–61, Academia Română, Bucureşti.
Ci ocî r del R. , 1949, Regiunea petroliferă Berca–Beciu–Arbănaşi, Studii Tehnice şi Economice,
Institutul Geologic al Academiei R.P.R., Bucureşti.
Cobă l c es cu Gr . , 1883, Über die geologische Beschaffenheit des Gebirges im westen und norden von
Buzău, Verh. d.k.k. geol. R.A., Wien.
Con t escu L. , Ji pa D. , Mihă i l escu N. , Pan in N ., 1966, The internal Paleogen Flysch of the
Eastern Carpathians: paleocurrents, source areas and facies significance,
Sedimentology, vol. 40, p. 307–321.
444
Cr ihan Il ea na -Mon i ca , 1999, Lito-biostratigrafia Miocenului mediu dintre valea Prahovei şi valea
Teleajenului la sud de sinclinalul Slănic, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca.
Cr im es T . P. , Ha r per J. C. (eds.), 1970, Trace Fossils, 547 p., Seel House, Liverpool.
Cr im es T . P., 1975, The Stratigraphical Significance Of Trace Fossils, în The Study of Trace Fossils,
Frey W.R. (ed.), Springer-Verlag, New York.
Cr im es T . P. , Ha r per J. C. (Eds), 1977, Trace Fossils 2, 351 p., Seel House, Liverpool.
Cr im es T . P. , Gol dr in g R. , Hom e wood P. , St ui j ve n ber g J. , Wi n kl er W. , 1981, Trace fossil
assemblages of deep-sea fan deposits, Gurnigel and Schlieren flysch (Cretaceous-
Eocene) Switzerland, Eclogae Geol. Helv., 74, 3, p. 953–995, Basel.
Di cea O. , Di cea Ma r i et a , 1980, Stratigraphic correlaţion on nannoplankton basis in the external
flysch of the East Carpathians, Dări de Seamă ale Şedinţelor, vol. LXV (1977–1978), p.
111–126, Institutul de Geologie şi Geofizică, Bucureşti.
Di cea O. , Ion es cu N. , Mor a r i u D. C ., 1991, Cadrul geologic de formare a acumulărilor de petrol
şi gaze în principalele bazine sedimentare din România, Buletin tehnico-ştiinţific, vol.
XXI, nr.1, p. 3–46, Prospecţiuni S.A., Bucureşti.
Di h or u Gh. , 1967, Vegetaţia munţilor din jurul văii Buzăului, Natura, nr. 4.
Di h or u Gh. , 1975, Învelişul vegetal din Muntele Siriu, Editura Academiei, Bucureşti.
Di m i an M., Di mi an El en a , 1964, Cercetări sedimentologice privind zona flişului Cretacic superior–
Paleogen şi a molasei miocene dintre văile Zăbalei şi Buzăului, Dări de Seamă ale
Şedinţelor, vol. XLIX/I (1961–1962), p. 361–382, Comitetul de Stat al Geologiei,
Institutul Geologic, Bucureşti.
Dr a goş V. , 1964, Tectonica regiunii dintre valea Teleajenului şi valea Lopatna, Dări de Seamă ale
Şedinţelor, vol. L (1962–1963), Comitetul de Stat al Geologiei, Institutul Geologic,
Bucureşti.
Dr a goş V., 1974, Considérations sur la biostratigraphie du Tortonien des Subcarpates Roumaines, Acta
Geologica Academiae Scientiarum Hungaricae, Tomus 18 (1–2), p. 175–186, Budapest.
Dum i tr i că P., Gh eţ a N., Popes cu Gh . , 1975, Date noi cu privire la biostratigrafia şi corelarea
miocenului mediu din aria carpatică, Dări de Seamă ale Şedinţelor, vol. LXI/4 (1973–
1974), p. 65–84, Institutul de Geologie şi Geofizică, Bucureşti.
Dum i tr i că P. , 1978, Badenian Radiolaria from Central Paratethys, Miozän M5 Sarmatien,
Chronostratigraphie und Neostratotypen, p. 231–261, VEDA edition, Bratislava.
Dum i tr escu I ., 1948, La Nappe du Gres de Tarcău, la zone marginale et la zone neogene entre Caşin
et Putna, Comptes Rendus des Séances, Institut Géologique de Roumaine, Tome XXIX
(1940–1941), Bucureşti.
Dum i tr escu I ., 1951, Observaţiuni geologice asupra regiunii dintre Oituz şi Putna, Dări de Seamă ale
Şedinţelor, vol. XXXII, Institutul Geologic al României, Bucureşti.
Dum i tr escu I. , 1952, Studiul geologic al regiunii dintre Oituz şi Coza, Anuarul Comitetului Geologic,
vol. XXIV, p. 195–270, Bucureşti
Dum i tr escu I. , G e or gescu C. , Să n dul escu M. , Ge or gescu Si m on a , Să n dul escu Ja n a,
Moi s e I. , Kusko M ., 1960, Raport geologic asupra prospecţiunilor de hidrocarburi
şi sare în regiunea Vrancea de S şi partea de NE a Munţilor Buzăului, Arhiva
Institutului Geologic, Bucureşti.
Dum i tr escu I., 1963 a, Date noi asupra structurii flişului miogeosinclinal din Munţii Vrancei (Carpaţii
Orientali), Comunicări ştiinţifice, vol. IV, p.65–84, Asociaţia geologică carpato-
balcanică, Congresul al V-lea, 4–19 sept. 1961, Bucureşti
Dum i tr escu I ., 1963 b, Asupra stratelor de Tisaru, Buletinul Institutului de Petrol, Gaze, Geologie, 9,
Bucureşti.
Dum i tr escu I ., 1967, Stratigrafia flişului cretacic şi paleogen din Munţii Vrancei şi Oituzului, Raport
Arhiva Institutului Geologic, Bucureşti.
Dum i tr escu I. , Să n dul escu M. , 1968, Probleme structurale ale Carpaţilor româneşti şi vorlandului
lor, Anuarul Comitetului Geologic, vol. XXXVI, Bucureşti.
Dum i tr escu I. , Să n dul escu M. , Ba n dr a bur T . , 1970, Harta Geologică a României, scara
1:200.000, foaia Covasna, Comitetul de Stat al Geologiei, Institutul Geologic,
Bucureşti.
E kda l e A. , Br om l e y R. G. , Pem ber t on S . G. , 1984, The use of trace fossils in Sedimentology and
stratigraphy, Soc. Econ. Paleont. Mineral., Short Course Notes 15.
E kda l e A. , 1985, Paleoecology of the marine endobenthos, Paleogeography, Paleoclimatology,
Paleoecology, 50, p. 63–81, Amsterdam.
445
Fa bi a n H. J. , 1943, Das Pliozän Profil von Călugăreni–Tătaru in der Muntenia (Sudrumänien), Zeit.
Deut. Geol. Gessel., Band 95, Heft 9/10, p. 439–448, Berlin.
Fi l i pescu M. G. , 1934, Condiţiuni de formare a depozitelor oligocene din Carpaţii Orientali, Buletinul
Societăţii Studenţeşti de Ştiinţe Naturale, vol. IV (1933), p. 84–94, Bucureşti.
Fi l i pescu M. G. , 1937, Étude géologique dans la région comprise entre la vallée du Teleajen et les
vallées du Slănic et la Bîsca Mică, Buletinul laboratorului de Mineralogie Generală al
Universităţii, vol. II (1933–1935), p. 93–101, Bucureşti.
Fi l i pescu M. G. , 1938, Le calcaire de Bădila (Buzău) et quelques considérations sur l’enveloppe du
sel, Comptes Rendus des Séances, XXII (1933–1934), p. 4–8, Institut Géologique de
Roumanie, Bucarest.
Fi l i pescu M. G. , 1940, Étude géologique dans la région comprise entre la vallées du Teleajen et du
Slănic – Bîsca Mare (Buzău), Comptes Rendus des Séances, Tome XXIII (1934–1935),
Institut Géologique de Roumanie, Bucarest.
Fi l i pescu M. G. , Dr ă gh in dă I., Mut ih a c V. , 1952, Contribuţii la orizontarea şi stabilirea vârstei
şisturilor negre din zona mediană a flişului Carpaţilor Orientali, Comunicări Academia
R.P.R., vol. II/9-10, Bucureşti.
Fi l i pescu M. G. , 1955 a, Vederi noi asupra tectonicii flişului Carpaţilor Orientali, Revista
Universităţii C.I. Parhon, 6–7, Bucureşti.
Fi l i pescu M. G. , 1955 b, Contribuţiuni la orizontarea Cretacicului în Flişul Carpaţilor Orientali,
Revista Universităţii C.I. Parhon, nr. 8, Bucureşti.
Fi l i pescu M. G. , 1955 c, Cercetări geologice în zona internă şi mediană a Flişului dintre V. Uzului şi
V. Târlungului, Dări de Seamă ale Şedinţelor, vol. XXXIX, Comitetul Geologic,
Bucureşti.
Fi l i pescu M. G. , 1957, Contribuţiuni la separarea în orizonturi stratigrafice a Cretacicului din Flişul
extern, cuprins între văile Teleajen şi Uzu, Buletinul Ştiinţific al Academiei R.P.R.,
secţia Geologie-Geografie, Tome 2, nr. 1, Bucureşti.
Fi l i pescu M. G. , Il i escu Gh . , Il i escu Vi ol et a , Copcea Ma r i a , 1957, Geologia flişului intern
din regiunea dintre Valea Buzăului şi Râul Negru, Buletinul Ştiinţific al Academiei
R.P.R., secţia Geologie-Geografie, vol. II, 3–4, Bucureşti.
Fi l i pescu M. G. , Al exa n dr escu Gr . , 1962, Repartiţia gresiilor grosiere şi a arcozelor cu feldspat
roşu în Cretacicul Carpaţilor Orientali, Studii şi Cercetări de Geologie, Academia
R.P.R., vol. VII, 2, Bucureşti.
Fi l i pescu M. G. , Br a t u El en a, Il i escu Gh ., Il i escu Ma r i a, Nea gu Th ., Săn dul ea scu
Ja n a, Vin ogr a dov C. , 1963, Sur la Crétacé de la zone du Flysch interne entre les
rivières Teleajen et Trtuş et implications sur la structure des Carpates Orientales,
Assoc. Géol. Carp.-Balk., V Congr. Comm. Sci. II, Sect. Stratigraphie, III/1, Bucureşti.
Fr un z escu D. , Al exa n dr escu Gr . , Ceh l ar ov Aur a , Din u Fl ., 1992, Stratonomie des Gypses
inferieurs de la carriere de Ceraşu (Synclinal de Slănic), Buletin tehnico-ştiinţific, vol.
XXII/1, Prospecţiuni S.A., Bucureşti.
Fr un z escu D. , An a st a si u N. , Popa M. , 1995, Clastic evaporitic events in the lower Neogene of
the Pericarpathian Unit, X-th Congress of the Regional Committee on Mediteranean
Neogene Stratigraphy, I.U.G.S., Bucureşti.
Fr un z escu D ., 1998, Studiul stratigrafic şi sedimentologic al evaporitelor miocene dintre Valea
Buzăului şi Valea Teleajenului, Teza de doctorat, Universitatea Bucureşti.
Fr un z escu D. , Va si l i u V. E . , Geor ges cu O. , 1998, Studiul nisipurilor cuarţoase sarmaţiene din
perimetrul Năeni, jud. Buzău, Buletin U.P.G., vol. XLVII-L, nr. 5, p. 111–118, Ploieşti.
Fr un z escu D. , Va si l i u V. E . , Geor ges cu O. , 1998, Consideraţii asupra genezei diatomitelor, cu
studiu de caz la zăcământul Sibiciu (Pătârlagele), Buletin U.P.G., vol. XLVII-L, nr. 5,
p. 133–140, Ploieşti.
Fr un z escu D., 2000 a, Noţiuni de sedimentologie, Editura Premier, Ploieşti.
Fr un z escu D. , 2000 b, Evoluţia sectorului sudic al bazinului avanfosei Carpaţilor Orientali reflectată
în evoluţia evaporitelor miocene, Buletin U.P.G., vol. LII, nr. 4, p. 145–150, Ploieşti.
Fr un z escu D. , 2000 c, Consideraţii asupra breciilor miocene din arealul sudic al Pânzei de Tarcău
(sinclinalele Slănic şi Drajna), Buletin U.P.G., vol. LII, nr. 4, p. 158–165, Ploieşti.
Fr un z escu D. , G e or ges cu O. , Va si l i u V. E . , Br ă n oi u Gh . A., Di n u Fl . , 2001, Fenomene
geomorfologice actuale în perimetrul aferent zăcământului de hidrocarburi Plopeasa
din raza de activitate a S.P. Berca, Buletin U.P.G., vol. LIII, nr. 1–2, p. 92–95, Ploieşti.
446
Fr un z escu D. , Br ă n oi u Gh . , 2001, Canionul Râpa Jidovului dezvoltat în calcarenitele sarmaţiene

ale dealului Istriţa, judeţul Buzău – propunere pentru monument geologic al naturii,
Simpozionul interdisciplinar „Natura şi omul”, Comunicări şi referate, vol. XII, p. 150–
152, Muzeul Judeţean de Ştiinţele Naturii Prahova, Ploieşti.
Fr un z escu D ., 2002 a, Miocenul din partea de sud a Carpaţilor Orientali – Megasecvenţe evaporitice,
Editura Universităţii din Ploieşti.
Fr un z escu D ., 2002 b, Analiza sedimentologică a litofaciesului evaporitic sulfatic din brecia sării de la
Valea Rea, dealul Istriţa, Buletin U.P.G., vol. LIV, nr. 5, pag. 207–216, Ploieşti.
Fr un z escu D ., 2002 c, Tipuri de secvenţe şi succesiuni litologice în subformaţiunea cu tuf şi gips a
Badenianului inferior de la Piatra Verde (Slănic-Teişani), Buletin U.P.G., vol. LIV, nr.
5, pag. 217–227, Ploieşti.
Fr un z escu D ., 2002 d, Analiza sedimentologică a evaporitelor miocene dintre Valea Buzăului şi Valea
Teleajenului, Buletin U.P.G., vol. LIV, nr. 5, pag. 228–235, Ploieşti.
Fr un z escu D. , 2002, Geologie generală şi stratigrafică (curs I.D.), Editura Universităţii din Ploieşti.
Fr un z escu D. , Br ă n oi u Gh. , 2002, Geologie generală aplicată în foraj-extracţie, Editura
Universităţii din Ploieşti.
Fr un z escu D. , Br ă n oi u Gh ., 2003 a, Structuri de bioturbaţie în cadrul depozitelor turbiditice din
flişul est carpatic de vârstă Paleocen-Eocen, Siriu – Valea Buzăului, Buletin U.P.G.,
vol. LV, nr. 1, pag. 86–99, Ploieşti.
Fr un z escu D. , Br ă n oi u Gh ., 2003 b, Diagnoza ambianţelor sedimentare evaporitice miocene pe
baza structurilor sedimentare specifice, Buletin U.P.G., vol. LV, nr. 3, pag. 88–97,
Ploieşti.
Fr un z escu D. , Br ă n oi u Gh . , 2003, Geologie de zăcământ, vol. 1 şi 2, Editura Universităţii din
Ploieşti.
Fr un z escu D. , Geor ges cu O. , Br ăn oi u Gh. , 2004, On the silica diagenesis processes of the coal
debris from Miocene formation from Prahova County, Buletin U.P.G., vol. LVI, nr.1,
Ploieşti.
Gâ şt es cu P. , Dr i ga B. , 1971, Probleme privind morfogeneza şi morfometria lacurilor de la Lopătari-
Buzău şi Bisoca-Neculele din zona subcarpatică Slănic-Râmnic, în „Geografia judeţului
Buzău şi a împrejurimilor”.
Ge or ges cu O. , Va si l i u V. E . , Fr un z escu D. , 1998, Fenomene geomorfologice în zona
Bărbunceşti – S.P. Berca, Buletin U.P.G., vol. XLVII-L, nr. 5, p. 41–46, Ploieşti.
Ge or ges cu O. , Fr un z escu D. , Va si l i u V. E ., Din u Fl . , 2000, Studiul mineralogo petrografic al
argilelor ponţiene din cariera Sătuc – judeţul Buzău (partea I), Buletin U.P.G., vol.
LII, nr. 4, p. 151–154, Ploieşti.
Gh en ea C., Ba n dr a bur T ., Mih ă il ă N. , 1967, Considérations géologique sur les dépôts à faune
villafranchiene de Roumanie, Assoc. Géol. Carp.-Balk., VIII-ème Congr. Stratigraphie,
Belgrad.
Gh en ea C. , Gh en ea A. , Mot a ş I. , Pa pa i an opol I. , 1978, Harta Geologică a României, scara
1:50.000, foaia Istriţa, Institutul de Geologie şi Geofizică, Bucureşti.
Gh en ea C., Gh en ea A. , An dr ees cu I. , 1978, Harta Geologică a României, scara 1:50.000, foaia
Cotu Văii, Institutul de Geologie şi Geofizică, Bucureşti.
Gh eor gh ian M. et a l . , 1975, Asupra biostratigrafiei depozitelor miocene din România (stadiul 1974),
Dări de Seamă ale Şedinţelor, vol. LXI/4 (1973–1974), p. 85–104, Institutul de
Geologie şi Geofizică, Bucureşti.
Gh eor gh ian M . , Popes cu Gh ., 1975, Synthetic micropaleontological review on Romania-Miocene,
Micropaleontological Guide to the Mezozoic and Tertiary of the Romanian
Carpathians, Institutul de Geologie şi Geofizică, Bucureşti.
Gh er a si e I., 1985, Date noi privind depozitele miocene cu sare din România, Buletin tehnico-ştiinţific,
vol. XV, nr. 4, p. 63–80, Institutul de Petrol, Gaze şi Geologie, Bucureşti.
Gh er man J. , Dam i an A. , Relaţiile dintre Sarmaţian şi Meoţian între văile Râmnicului Sărat şi
Slănicului de Buzău, Mine, Petrol şi Gaze, Bucureşti.
Gh i ur că V., 1963, Les caracteres stratigraphiques de litho et biofacies du Tortonien recifal de la
Republique Populaire Roumanie et pays voisins, VI-e Congr. Assoc. Geol. Carp. Balk.,
I/3, Stratigraphie, Warszawa.
Gh i ur că V. , 1999, Chihlimbarul şi alte resurse gemologice din judeţul Buzău, Buletinul Ştiinţific al
Muzeului Judeţean Buzău (Mousaios), vol. V, Buzău.
447
Gh i ur că V., 1999, Consideraţii privind resursele gemologice ale judeţului Vrancea, Buletinul Ştiinţific
al Muzeului Judeţean Buzău (Mousaios), vol. V, Buzău.
Gr i gor a ş N., 1951, Faciesurile oligocene dintre valea Slănicului şi valea Buzăului, Dări de Seamă ale
Şedinţelor, Institutul Geologic al României, vol. XXXII, Bucureşti.
Gr i gor a ş N., 1955, Studiul comparativ al faciesurilor Paleogenului dintre Putna şi Buzău, Anuarul
Comitetului Geologic, vol. XXVIII, p. 99–220, Bucureşti.
Gr i gor a ş N., 1958, Les facies de l’Oligocene compris entre les vallées du Slănic et du Buzău, Comptes
Rendus des Séances, Tomes XXXI–XXXVI (1942–1949), Comité Géologique,
Bucureşti.
Gr uji n sch i C., 1971, Studiul complexului gresiei de Tarcău între V. Teleajenului şi V. Buzăului, Teza
Doctorat, Institutul de Petrol, Gaze şi Geologie, Bucureşti.
Ha l l a m A., 1975, Prezervation of Trace Fossils, în The Study of Trace Fossils, Frey W.R. (ed.),
Springer-Verlag, New York.
Ha n ga n u E . , Pa pa i an opol I. , 1984, Sur la biostratigraphie du Pontien entre la vallée de Buzău et la
vallée d’Olt (Dépression subcarpatique, Munténie), University of Bucharest, 75 years
of the Laboratory of Paleontology, special volume, p. 247–260, Bucureşti.
Hr i st es cu E . , Mar in escu I. , Mot a ş I. C. , Cost ea I. , 1967, Asupra limitei structurale dintre
Carpaţii Orientali şi Depresiunea Getică, Petrol şi Gaze, vol. XVIII, 9, p. 449–472,
Bucureşti.
Hui că I., 1962, Notă asupra depozitelor tortoniene din regiunea Pătârlagele–Orjani, Dări de Seamă ale
Şedinţelor, Comitetul Geologic, vol. XLVI (1958–1959), p. 101–107, Bucureşti.
Ion esi L. , Ion esi Bi ca , 1976, Asupra vârstei „Nisipurilor de Văleni”, Anuarul Muzeului de Ştiinţe
Naturale Piatra Neamţ, seria Geologie-Geografie, vol. V (1980–1982), p. 59–82, Piatra
Neamţ.
Ion esi Bi ca , 1986, Asupra Sarmaţianul şi subdiviziunilor sale, Anuarul Muzeului de Ştiinţe Naturale
Piatra Neamţ, seria Geologie-Geografie, vol. III, p.145–158, Piatra Neamţ.
Ion esi L. , Me sz a r os N., 1989, Sur la limite Oligocene-Miocene dans le flysch externe carpatique,
The Oligocene from the Transylvanian Basin, p. 133–140, Cluj-Napoca.
Ion esi L. , Ion esi Bi ca , 1990, Relations entre le Badenien et le Sarmatien, Analele Universităţii
„Al.I. Cuza”, vol. XXXVI, Geologie, p. 49–53, Iaşi.
Ion esi Bi ca , 1994, Presence de quelques faunes marines et d’eau douce dans le Sarmatien de
Roumanie, The Miocene from Transylvanian Basin – Romania, p. 193–204, Cluj-
Napoca.
Ion esi Bi ca , Ni cor i ci E . , 1994, Contribution à l’études des mollusques badéniens de Crivineni–
Pătârlagele, The Miocene from Transylvanian Basin – Romania, p. 55–64, Cluj-
Napoca.
Ior gul escu T h ., 1953, Contribuţiuni la studiul micropaleontologic al Miocenului superior din
Muntenia de Est (Prahova şi Buzău), Anuarul Comitetului Geologic, vol. XXXVI, p. 5–
222, Bucureşti.
Ist r a ti Dr . C. I. , 1895, Rumanita sau succinul din România, Anuarul Academiei Române, Memoriile
Secţiunii de Ştiinţe, seria II, tome XVI, Bucureşti.
Ist r a ti Dr . C. I. , 1897, Rumanita sau succinul din România, Buletinul Societăţii de Ştiinţe, anul IV, nr.
9, p. 54, Bucureşti.
Jek el i us E . , 1930, Raport asupra unor observaţiuni geologice în tunelul Teliu, Dări de Seamă,
Institutul Geologic al României, vol. XIV, Bucureşti.
Ji pa D., 1961, Calcarenitele stratelor de Comarnic: curenţi, sedimentaţie, diageneză, Studii şi Cercetări
de Geologie, vol. VI, 1, p. 27–54, Bucureşti.
Ji pa D., 1977, Orogenesis and flysch sedimentation critica remarks on the alpin model, Dări de Seamă
ale Şedinţelor, vol. LXIII (1976), Institutul de Geologie şi Geofizică, Bucureşti.
Joja T h . , 1948, Note sur quelques fossiles provenant d’un banc de gypse de Salcia (departament de
Prahova), Comptes Rendus des Séances, Institut Géologique de Roumanie, Tome XXX
(1941–1942), p. 136–140, Bucarest.
Joja T h ., 1952, Cercetări geologice între Valea Râşcei şi Valea Agapiei, Anuarul Comitetului Geologic,
vol. XXIV, Bucureşti.
Joja T h . , 1955, Structura geologică a Flişului dintre Cracăul Alb şi Cracăul Negru, Dări de Seamă ale
Şedinţelor, vol. XXXIX, Comitetul Geologic, Bucureşti.
Ker n J. C., 1980, Origin of trace fossils in Polish Carpathian Flysch, Lethaia 13, p. 347–362.
448
Kr ejci -Gr a f K. , Wen z W. , 1931, Stratigraphie und Paläontologie des obermiozäns und Pliozäns der
Muntenia (Rumänien), Zeit. Deut. Geol. Gessel., 83, H. 2–3, p. 65–163, Berlin.
Ksi a z ki ewi ch M . , 1970, Observation on the Ichnofauna of the Polish Carpathians, din Traces
Fossils, Crimes T.P. and Harper J.C. (eds.), Geol. Jour. Spec. Issue 3, 283, Seel House
Press, Liverpool.
Ksi a z ki ewi ch M. , 1977, Trace fossils in the flysch of the Polish Carpathians, Palaeontologica Pol., 36,
p. 208, Warszawa.
La n genh ei m J. H., 1969, Amber: a botanical inquiry, Science, 163.
Lă z ă r escu V. , Din u C., 1983, Caracteristic stages and formations of the Romanian East Carpathians
Evolution, Lucrările Congresului al XII-lea al Asociaţiei Geologice Carpato-Balcanice,
vol. LX, Tectonică, Petrol şi Gaze, Bucureşti.
Li t ea n u E ., Gh en ea C. , 1966, Cuaternarul din România, Studii Tehnice şi Economice, Comitetul de
Stat al Geologiei, H, nr. 1, Bucureşti.
L owe D. R. , 1979, Sediment gravity flows: their clasification and some problems of application to
natural flows and deposits, SEPM Special publication, p. 75–82.
L owe D. R. , 1982, Sediment gravity flows: II. Depositional models with special reference to the
deposits of high-density turbidity, Journal of Sedimentary Petrology, vol. 52,
p. 279–297.
Ma c ovei G., 1917, Structura geologică a Văii Buzăului între Păltineni şi Cislău, Dări de Seamă ale
Şedinţelor, vol. VII (1915–1916), p. 184–198, Institutul Geologic al României,
Bucureşti.
Ma c ovei G., 1917, Poziţia stratigrafică şi tectonica a zăcămintelor de sare din România, Dări de
Seamă ale Şedinţelor, vol. VII (1915–1916), p. 99–125, Institutul Geologic al
României, Bucureşti.
Ma r in escu Fl . , Mot a ş I. C. , 1980, Limita Miocen-Pliocen, Simpozion 11–12 febr. 1980, p. 41–44,
I.G.G.-C.I.T., Bucureşti.
Ma r in escu Fl . , Pa pa i an opol I. , Dum i tri că P. , Mă r un ţ ean u M., Ol t ean u R. , Iva M. ,
Dem et r es cu E . , Ma ca l eţ R. , Ma ft ei R. , Ră da n S. , Cost ea C. , Vă duva S. ,
1991, Atlasul paleontologic – Sarmaţian (partea I), Raport, Arhiva Institutului
Geologic al României, Bucureşti.
Ma r in escu Fl . , Pa pa i an opol I. , Mă r un ţ ean u M. , Pop es cu Gh . , Dum itr i că P. , Ol t ea n u
R. , Ma ca l eţ R. , P est r ea S. , 1992, Atlasul paleontologic – Sarmaţian (partea a II-
a), Raport, Arhiva Institutului Geologic al României, Bucureşti.
Ma r in escu Fl . , Pa pa i an opol I. , Mă r unţ ea n u M., Pop es cu Gh . , Ol t ean u R. , Ma ca l eţ R. ,
Pest r ea S. , 1993, Atlasul paleontologic – Sarmaţian (partea a III-a), Raport, Arhiva
Institutului Geologic al României, Bucureşti.
Ma r in escu Fl . , Mă r un ţ ean u M. , Pa pa i an opol I . , Pope scu Gh . , 1993, Tables with the
correlation of the Neogene deposits in Romania, Romanian Journal of Stratigraphy, vol.
78, p. 181–186, Institutului Geologic al României, Bucureşti.
Ma r in escu I. , 1962 a, Asupra unei brecii sedimentare din Flişul Munţilor Buzăului, Dări de Seamă ale
Şedinţelor, Comitetul Geologic, vol. XLIII (1955–1956), Bucureşti.
Ma r in escu I. , 1962 b, Cercetări geologice în flişul munţilor Buzăului, Dări de Seamă ale Şedinţelor,
Comitetul Geologic, vol. XLIV (1956–1957), Bucureşti.
Ma r in escu I. , 1962 c, Flişul cretacic şi paleogen dintre Bâsca Mare şi izvoarele Putnei, Dări de Seamă
ale Şedinţelor, Comitetul Geologic, vol. XLVI (1958–1959), Bucureşti.
Ma r in escu I. , 1963, Couches à inocérames de la courbure des Carpates Orientales, Assoc. Géol.
Carp.-Balk., V Congr. Comm. Sci. II, Sect. Stratigraphie, III/1 (1961), Bucureşti.
Ma r in escu I. , 1965, Brecii sedimentare în flişul cretacic de la curbura Carpaţilor Orientali,
Comunicări ale Societăţii de Ştiinţe Naturale din R.P.R., Geografie-Geologie, III,
Bucureşti.
Ma t ees cu St . , 1927, Cercetări geologice în partea externă a curburii sud-estice a Carpaţilor români.
Districtul Râmnicu-Sărat, Anuarul Institutului Geologic al României, vol. XII,
Bucureşti.
Mă r un ţ ean u Mar i ana , 1992, Distribution of the calcareous nannofossils in the Intra- and Extra-
Carpathians areas of Romania, Knihov., ZPN, 14/2, p. 247–261, Hodonin.
Mă r un ţ ean u Mar i ana , Pa pai an opol I. , 1994, Associations de nannoplancton dans les depots
sarmatiens de Muntenie (Bassin Dacique), The Miocene from Transylvanian Basin –
Romania, p. 47–54, Cluj-Napoca.
449
Mă r un ţ ean u M. , Pa pa ian opol I. , Pope scu Gh . , Ol t ea n u R. , Pest r ea S. , Ma ca l eţ R. ,

1997, Studii pentru scara biostratigrafică standard a Neogenului – Subcarpaţii
Munteniei, Raport, Arhiva Institutului Geologic al României, Bucureşti.
Mă r un ţ ean u Mar i ana , 1999, Litho and biostratigraphy (calcareous nannoplankton) of the Miocene
deposits from the Outer Moldavides, Geologica Carpathica, 50/4, p. 313–324,
Bratislava.
Mă r un ţ ean u M. , Popes cu Gh . et al., 2002, Evoluţia microorganismelor planctonice calcaroase din
România, în timpul Cainozoicului, în vederea definirii şi caracterizării unor secţiuni de
referinţă pentru etajele marine ale Neogenului şi Paleogenului, Etapa a IV-a – Studiul
biostratigrafic detaliat al secţiunilor geologice miocen inferioare, Raport de cercetare,
Institutul Geologic al României, Bucureşti.
Mer uţ i u V. , 1910, Comunicare asupra masivului de sare de la Slănic-Prahova, Dări de Seamă ale
Şedinţelor, vol. II, p. 74, Institutul Geologic al României, Bucureşti.
Mesz a r os N. , Ni c or i ci E . , 1962, Contribuţii la stabilirea limitei dintre Tortonian şi Sarmaţian între
Cluj şi Turda, cu privire generală asupra conţinutului şi poziţiei stratigrafice a
Buglovianului, Studii şi Cercetări de Geologie Geofizică Geografie, Geologie,
Academia RPR, VII/1, p. 7–31, Bucureşti.
Mi cu M., 1981, Miocenul presarmaţian din culmea Istriţa, Dări de Seamă ale Şedinţelor, vol. LXVI/4,
p. 197–202, Institutul de Geologie şi Geofizică, Bucureşti.
Mi r ă uţ ă O., 1965, Facies et tectonique de la molasse miocene subcarpatique de la Moldavie Centrale,
Carpatho-Balkan Geological Association, VII Congress Reports, Part II, vol. 2, p. 103–
108, Sofia.
Mom ea Gh . , Mom ea Luci a , 1991, Prospecţiuni geologice pentru nisipuri cuarţoase şi diatomite în
perimetrul Colţi–Sibiciu, jud. Buzău, Raport geologic, Prospecţiuni S.A., Bucureşti.
Mot a ş I.C. , 1962, Date noi cu privire la corelarea Miocenului, Dări de Seamă ale Şedinţelor, Comitetul
Geologic, vol. XLIV (1956–1957), p. 159–165, Bucureşti.
Mot a ş I. C. , Ba n dr a bur T. , Gh en ea C. , Să n dul escu M. , 1967, Harta Geologică a României,
scara 1:200.000, foaia Ploieşti, Comitetul de Stat al Geologiei, Institutul Geologic,
Bucureşti.
Mot a ş I. C. , Mar in escu Fl ., 1972, Evoluţia şi subdiviziunile Sarmaţianului în Bazinul Dacic.
Malvensianul, nou termen stratigrafic, Dări de Seamă ale Şedinţelor, vol. LVIII/4
(1971), p. 215–220, Institutul Geologic, Bucureşti.
Mot a ş I. C. , Pa pa i an opol I ., 1972, Biostratigrafia succesiunii Meoţian-Pleistocen dintre Călugăreni
şi Vadu Săpat (jud. Prahova), Dări de Seamă ale Şedinţelor, vol. LVIII/4 (1971), p.
221–244, Institutul Geologic, Bucureşti.
Mot a ş I. C. , Mar in escu Fl . , Pop es cu Gh ., 1976, Essai sur le Néogene de Roumanie, Anuarul
Institutului de Geologie şi Geofizică, vol. L, p. 127–148, Bucureşti.
Mot a ş I. C. , Pa pa ian opol I. , Ba n dr a bu r T . , 1976, Harta Geologică a României, scara 1:50.000,
foaia Călugăreni (Ceptura), Institutul de Geologie şi Geofizică, Bucureşti.
Mot a ş I. C. , Ma r in escu Fl ., 1977, Les unités chronostratigraphiques du Néogene supérieur de
Roumanie et la limite Miocéne-Pliocene, Dări de Seamă ale Şedinţelor, vol. LXIII/4
(1976), p. 171–176, Institutul de Geologie şi Geofizică, Bucureşti.
Mr a z ec L. , P op es cu -V oi t eşt i I ., 1914, Contribuţiuni la cunoaşterea pânzelor Flişului carpatic în
România, Anuarul Institutului Geologic al României, vol. V (1911), Bucureşti.
Mr a z ec L., 1923, Despre cute diapire, Dări de Seamă ale Şedinţelor, vol. VI (1914–1915), Institutul
Geologic al României, Bucureşti.
Mr a z ec L., 1926, Consideraţiuni cu privire la geneza şi vârsta sării, Dări de Seamă ale Şedinţelor, vol.
VIII (1919–1920), p. 15–18, Institutul Geologic al României, Bucureşti.
Mr a z ec L., 1927, Les flis diapirs et le diapirisme en general, Comptes Rendus des Séances, Tome VI
(1914–1915), p. 226–270, Institut Géologique de Roumanie, Bucureşti.
Mr a z ec L., 1929, Discussion sur l’âge du sel de Roumanie, Comptes Rendus des Séances, Tome VIII
(1919–1920), p. 8–12, Institut Géologique de Roumanie, Bucarest.
Mun t ean u E mi l i a, 1998, Studiul faunei sarmaţiene din regiunea cuprinsă între valea Lopatna şi valea
Buzăului, Teza de doctorat, Universitatea Iaşi.
Mur gea n u Gh. , Fi l i pescu M. G. , 1933, La zone du Grès de Tarcău, la zone marginale et les
subcarpathes entre le Caşin et Zăbala, Comptes Rendus des Séances (1931–1933),
Institut Géologique du Roumanie, Bucureşti.
450
Mur gea n u Gh ., 1937, Sur une cordiliere ante-senoniene dans le geosynclinal du Flysch Carpathique,
Comptes Rendus des Séances, Tome XXI, p.69–75, Institut Géologique du Roumanie,
Bucureşti.
Mur gea n u Gh. , 1941, Sur l’âge de schistes ménilitiques et des gypses inférieurs de la Mounténie
occidentale, Comptes Rendus des Séances, Tome XXV, Institut Géologique du
Roumanie, Bucureşti.
Mur gea n u Gh ., On cescu N. , 1948, Raport preliminar asupra geologiei regiunii văii Buzăului din
împrejurimile comunei Pătârlagele, Arhiva Institutului Geologic, Bucureşti.
Mur gea n u Gh. , Pa tr ul i us D., Con t escu L. , 1959, Flişul cretacic din Bazinul Târlungului, Studii
şi Cercetări de Geologie, IV, 1, Bucureşti.
Mur gea n u Gh. , Patr ul i us D. , Con t escu L. , Ji pa D. , 1961, Flişul cretacic din partea de sud a
munţilor Baraoltului, Studii şi Cercetări de Geologie, VI, 2, Bucureşti.
Mur gea n u Gh ., Pa tr ul i us D. , Con t escu L. , Ji pa D. , Mi h ă il escu N. , Pa n in N. , 1963,
Stratigrafia şi sedimentogeneza terenurilor cretacice din partea internă a curburii
Carpaţilor, Comunicări Ştiinţifice, Congresul al V-lea, Asociaţia Geologică Carpato-
Balcanică, III/2, Bucureşti.
Mur goci G. M ., 1903, Zăcămintele succinului din România (Chihlimbar românesc), Monografia unui
mineral din ţară, p. 1–57, Bucureşti.
Mur goci G. M ., 1923, Chihlimbarul din valea Almaşului (Chihlimbarul verde), com. Boroeni, jud.
Neamţ, Dări de Seamă ale Şedinţelor, Institutul Geologic al României, vol. XI,
Bucureşti.
Mur goci G. M. , 1929, Discussion sur l'âge du sel, Comptes Rendus des Séances, Tome VIII (1919–
1920), p. 13–14, Institut Géologique de Roumanie, Bucureşti.
Mut i ha c V., 1990, Structura geologică a teritoriului României, Editura Tehnică, Bucureşti.
Mut t i E. , Nor mar k W. R. , 1987, Comparing examples of modern and ancient turbidite systems:
problems and concepts, în Marine Clastic Sedimentology, edited by Leggett J.K., Zuffa
G.G., p. 1–38, Graham & Trotman, London.
Mut t i E ., Nor m ar k W. R. , 1991, An integrated approach to the study of turbidite systems, în Seismic
facies and sedimentary processes of submarine fans and turbidite systems, Weimer P.,
Link M.H. (ed.), p. 75-106.
Mut t i E. , 1992, Turbidite sandstone, 158 p, Instituto di Geologia Universitea di Parma, AGIP, Milano.
Nea c şu An t on el a , 2003, Chihlimbarul de la Colţi. Studiul mineralogic, fizico-chimic şi gemologic,
Teză de doctorat, Universitatea Bucureşti.
Nea gu I. , Na gî ţ I. , Ca l can R. , 1971, Câteva consideraţii hidrologice asupra lacului de baraj
natural Caşoca, în „Geografia judeţului Buzău şi a împrejurimilor”.
Nea gu T h. , 1965, Studiul stratigrafic şi micropaleontologic al cretacicului superior dintre Valea
Buzăului şi Râul Negru, Autoreferat – disertaţie Universitatea Bucureşti.
Ni c ol a es cu V. , Lu ben escu V. , Ia vor sch i M. , Ion escu St . , Da m ian R. , 1980, Contribuţii la
cunoaşterea biostratigrafiei depozitelor Neogenului superior din regiunea valea
Ialomiţei şi valea Cricovului Dulce, Dări de Seamă ale Şedinţelor, vol. LXV/4 (1977–
1978), p. 133–146, Institutul de Geologie şi Geofizică, Bucureşti.
Ni c ol es cu M., 1964, Studiul Miocenului şi Pliocenului din regiunea Cislău–Salcia–Lapoş, Anuarul
Comitetului Geologic, vol. XXXIII, p. 237–290, Bucureşti.
Ol t ea n u Fl., 1951, Observaţiuni asupra apariţiilor de brecia sării cu masive de sare în zona mio-
pliocenă dintre Teleajen şi Bălăneasa (cu privire specială pentru regiunea Pietraru-
Buzău), Dări de Seamă ale Şedinţelor, vol. XXXII (1943–1944), p. 12–18, Institutul
Ol t ea n u Fl., 1958, Observations sur la ,,breche du sel” a masifs de sel de la region mio-pliocene
comprise entre les vallées du Teleajen et de la Bălăneasa (aperçu special sur la region
de Pietraru-Buzău), Comptes Rendus des Séances, Tomes XXXI–XXXVI (1942–1949)
(resumes), Comité Géologique, Bucureşti.
Ol t ea n u Fl., 1958, Depresiunea subcarpatică între văile Ozanei (Pârâul Neamţului) şi Buzăului,
Anuarul Comitetului Geologic, vol. XXXI, p. 377–419, Bucureşti.
Osg ood R. G. , 1975, The Paleonthological signifiance Of Trace Fossils, în The Study of Trace Fossils,
Frey W.R. (ed.), Springer Verlag, New York.
Pa n ă Ioa n a, 1966, Studiul depozitelor pliocene din regiunea cuprinsă între valea Buzău şi valea
Bălăneasa, Studii Tehnice şi Economice, J, 1, Stratigrafie, 136 p., Bucureşti.
451
Pa n ă Ioa n a, 1967, Elemente noi în fauna de cardiacee pliocenă din bazinul văii Buzăului, Academia
R.S.R., Studii şi Cercetări de Geologie, Geofizică, Geografie, Seria Geologie,
Tome12/2, p. 413–423, Bucureşti.
Pa n ă Ioa na , Mün t z K. , 1968, Litofaciesuri şi faciesuri paleontologice în depozitele kersonian-
levantine de la curbura Carpaţilor, Paleontological lithofacies and facies in the
kersonien-levantine deposits from the Carpathian bend, Petrol şi Gaze, vol. XIX/5, p.
Pa n ă Ioan a, 1968, Especes du genre Paradacna dans les dépots pliocennes de la courbure des
Carpathes; Specii ale genului Paradacna din depozitele pliocene de la Curbura
Carpaţilor, Travaux du Muséum d'Histoire Naturelle „Grigore Antipa” vol. VIII/2 (vol.
commem. edition a l’occasion du Centennaire „Grigore Antipa” 1867–1967), p. 573–
579, Bucureşti.
Pa n ă Ioan a , 1969, Asupra Sarmaţianului din Valea Cârnului (Cislău–Buzău), Buletinul Societăţii de
Ştiinţe Geologice din România, XI, p. 157–162, Bucureşti.
Pa n ă Ioa n a, Ră dul escu I. , 1970, Stratigrafia regiunii Pârscov–Plopeasa, Studii şi Cercetări de
geologie-geofizică-geografie, Geologie, 15, p. 175–191, Bucureşti.
Pa pa i an opol I., 1974, Faciesurile şi posibilităţile de corelare ale Ponţianului superior (Bosphorian)
din valea Cricovul Sărăt şi valea Tohăneasa (jud. Prahova), Dări de Seamă ale
Şedinţelor, vol. LX/5 (1972–1973), p. 61–74, Institutul Geologic, Bucureşti.
Pa pa i an opol I . , 1976, Faciesurile şi limitele Portaferrianului din zona cutelor diapire externe dintre
valea Cricovul Sărăt şi valea Unghiului (jud. Prahova), Dări de Seamă ale Şedinţelor,
vol. LXII (1974–1975), 4, p. 245–263, Institutul de Geologie şi Geofizică, Bucureşti.
Pa pa i an opol I ., Ol t ean u R., 1979, Contributions à l’étude de Pontien supérieur (Bosphorien) dans la
partie orientale du Bassin Dacique, Revue Roumaine de Géologie, Géophysique et
Géographie, Serie de Géologie, Academia Română, Tome 23, 2, p. 231–247, Bucureşti.
Pa pa i an opol I. , 1982, Asupra stratelor cu Dosinia din zona cutelor diapire externe din Muntenia
(sectorul dintre valea Cricovului Sărat şi valea Nişcovului), Dări de Seamă ale
Şedinţelor, vol. LXVIII/4 (1979–1980), p. 147–179, Institutul de Geologie şi Geofizică,
Bucureşti.
Pa pa i an opol I. , 1989, L’étude des pachydacnes (Bivalvia, Limnocardiide) du bassin dacique,
Mémoires du Institut Géologique et Géophysique, 34, p. 57–122, Bucarest.
Pa pa i an opol I. , 1992, Studiul stratigrafic al Neogenului din molasa pericarpatică (sectorul dintre
valea Cricovului Sărat şi valea Nişcovului), Rezumatul tezei de doctorat, Iaşi.
Pa pa i an opol I. , Mă r unţ ea n u Mar ian a , 1992–1993, Biostratigraphie (Mollusques, Nannoplancton)
du Sarmatien et du Meotien de l’est de Muntenia (Bassin Dacique, Roumanie), Analele
Universităţii „Al.I. Cuza”, vol. XXXVIII–XXXIX, sect. II, p. 291–300, Iaşi.
Pa pa i an opol I. , 1997, Les faunes de mollusques du Volhynien, du Bessarabiene et du Kersonien de
l’est de Muntenie (Bassin Dacique, Roumanie), Romanian Journal of Paleontology, vol.
77, Bucureşti (sub tipar).
Pa pa i an opol I. , 1998, Nouveaux taxons du genre Lithoglyphus (Gastropoda, Lithoglyphidae) des
dépôts du Méotien de Roumanie (Miocène supérieur, Bassin Dacique), Romanian
Journal of Paleontology, vol. 78, Bucureşti (sub tipar).
Pa pi u C. V., 1960, Petrografia rocilor sedimentare, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Pa r a schi v D. , Ol t ean u Gh ., 1970, Oil Fields in Mio-Pliocene Zone of Eastern Carpathians (District
of Ploieşti), Geology of giant petroleum fields, Memoir No. 14, p. 399–427, A.A.P.G.,
Oklahoma.
Pa r a schi v D. , 1975, Geologia zăcămintelor de hidrocarburi din România, Studii Tehnice şi
Economice, Institutul Geologic, A, 10, Bucureşti.
Pa t r uli us D. , Şt efă n es cu M. , P opa E . , Pop es cu I. , 1967, Geology of the Inner Zone of the
Carpathian Bend, Institutul Geologic Congres, XXIII-rd Session, Prague 1968,
Bucureşti.
Pa t r uli us D. , 1969, Geologia masivului Bucegi şi a culoarului Dîmbovicioarei, Editura Academiei
R.S.R., Bucureşti.
Pa ucă M. , 1942, Asupra reţelei hidrografice şi morfologiei regiunii de curbură de SE a Carpaţilor,
Revista de Geografie, vol. V/1–2, Bucureşti.
Pa ucă M., 1944, Nouvelles données sur l’anticlinal de Cislău–Punga (départ de Buzău), Comptes
Rendus des Séances, Tome XXVII (1938-1939), p. 45–51, Institut Géologique de
Roumanie, Bucarest.
452
Pa ucă M. , 1952, Depozitele miocene presarmaţiene din regiunea de curbură a Carpaţilor, Anuarul
Comitetului Geologic, vol. XXIV, p. 271–302, Bucureşti.
Pa ucă M., 1952, Cercetări geologice în Saliferul de la Curbura de SE a Carpaţilor, Dări de Seamă ale
Şedinţelor, vol. XXXVI (1948–1949), Institutul Geologic, Bucureşti.
Pa ucă M., 1958, Le Miocene présarmatien de la région de courbure des Carpates orientale, Annuaire
de Comité Géologique, Tomes XXIV (resumes), Bucarest.
Pa ucă M., 1978, Evaporitele din România. Aspecte genetice paleogeografice şi tectonice, Anuarul
Muzeului de Ştiinţe Naturale, Seria Geologie-Geografie, vol. IV, p. 7–48, Piatra Neamţ.
Pa ul i uc S. , 1962, Contribuţiuni la studiul flişului cretacic şi paleogen dintre Bâsca Mare şi Zăbala,
Dări de Seamă ale Şedinţelor, Comitetul Geologic, vol. XLVI (1958–1959), Bucureşti.
Pa ul i uc S. , 1975, Variaţiile de facies ale depozitelor sarmato-pliocene dezvoltate între valea
Teleajenului şi valea Cricovului Sărat, Analele Universităţii Bucureşti, Ştiinţe Naturale,
vol. XXIV, p. 97–102, Bucureşti.
Pă t r uţ I., 1951, Contribuţiuni la cunoaşterea Paleogenului din jud. Prahova, Dări de Seamă ale
Şedinţelor, vol. XXXII (1943–1944), p. 37–42, Institutul Geologic, Bucureşti.
Pă t r uţ I., 1955, Geologia şi tectonica regiunii Vălenii de Munte–Cosminele–Buştenari, Anuarul
Comitetului Geologic, vol. XXVIII, p. 5–98, Bucureşti.
Pem ber t on S. G. , Fr e y W. R. , Br om l e y G. R. , 1988, The ichnotaxonomy of Conostichus and other
plug-shaped ichnofossils, Can. J. Earth Sci., 25, p. 866–892, Montreal.
Pem ber t on S. G. , Ma cE a ch en , 1992, Trace Fossil Models: Environmental and Allostratigraphic
Significance, în Facies Models response to sea level changes, edited by Walker J.,
Geol. Soc. Canada, p. 47-72.
Pet r escu J. , Gh i ur că V. , Ni ca Vi or i ca , 1989, Paleobotanical and Palynological research on the
Lower Oligocene amber and amber-Bearing formation at Colţi-Buzău, The Oligocene
from Transylvanian Basin, p. 183–193, Cluj-Napoca.
Popa -Di m i a n El en a, 1962, Contribuţiuni la studiul paleontologic al Tortonianului din Subcarpaţi
(Crivineni şi valea Muscelului) cu privire specială la fauna stratelor cu Venus
Konkensis), Dări de Seamă ale Şedinţelor, vol. XLVII (1959–1960), p. 185–198,
Comitetul Geologic, Institutul Geologic, Bucureşti.
Pop es cu B. , Ră da n D., 1976, East-Carpathian Miocene Molasse and Associated Evaporites
Carbonate Rocks and Evaporites – Guidebook series No.5, p. 55–64, I.G.G., Bucharest.
Pop es cu Gh . , 1970, Planktonic foraminiferal zonation in the Dej Tuff Complex, Revue Roumaine de
Géologie, Géophysique et Géographie, Serie de Géologie, Tome14/2, p. 189–203,
Academia Română, Bucureşti.
Pop es cu Gh . , 1975, Date noi cu privire la biostratigrafia şi corelarea Miocenului mediu din aria
carpatică, Dări de Seamă ale Şedinţelor, Institutul de Geologie şi Geofizică, vol. LXI
(1973–1974), Stratigrafie, p. 65–84, Bucureşti.
Pop es cu Gh . , 1979, Kossovian foraminifera in Romania, Memoriile Institutului de Geologie şi
Geofizică, vol. XXIX, p. 5–62, Bucureşti.
Pop es cu Gh ., 1980, Corelarea stratigrafică a Paratethysului cu scara globală a Tethysului, Simpozion
11–12 febr. 1980, p. 23–30, I.G.G.-C.I.T., Bucureşti.
Pop es cu Gh . , Gh eţ a N ., 1984, Comparative evolution of the marine Middle Miocene calcareous
microfossils from the Carpathian and Pannonian areas, Dări de Seamă ale Şedinţelor,
vol. LXIX (1982), p. 125–133, Institutul de Geologie şi Geofizică, Bucureşti.
Pop es cu Gh . , 1987, Marine Middle Miocene Microbiostratigraphical correlation in Central
Paratethys, Dări de Seamă ale Şedinţelor, vol. 72–73/3 (1985–1986), p. 149–168,
Institutul de Geologie şi Geofizică, Bucureşti.
Pop es cu Gh . , 1995, Contribution to the knowledge of the Sarmatian Foraminifera of Romania,
Romanian Journal of Paleontology, vol. 76, p. 95–98, Institutul Geologic la României,
Bucharest.
Pop es cu Gh . , 1998, Atlasul foraminiferelor calcaroase din Miocenul Mediu marin din România:
Superfamilia Nodosariacea, Tema A10/1997 (8/1998) – Atlasul Paleontologic al
Neogenului, Institutul Geologic al României, Bucureşti.
Pop es cu Gr . , 1951, Raport asupra bazinului văii Buzăului (Gura Siriului–Crasna), Arhiva Comitetului
Pop es cu Gr . , 1951, Observaţiuni asupra ,,breciei sării” şi a unor masive de sare din zona paleogenă
miocenă a jud. Prahova, Dări de Seamă ale Şedinţelor, vol. XXXII(1943–1944), p. 3–
12, Institutul Geologic, Bucureşti.
453
Pop es cu Gr ., 1952, Zona Flişului paleogen între Valea Buzăului şi Valea Vărbilăului, Dări de Seamă
ale Şedinţelor, vol. XXXVI (1948–1949), Institutul Geologic, Bucureşti.
Pop es cu Gr . , 1954, Asupra unei brecii cu blocuri din Flişul cretacic de pe valea Prahovei, Buletinul
Ştiinţific al Academiei R.P.R., Secţia biologie, agronomie, geologie şi geografie, VI, 2,
Bucureşti.
Pop es cu Gr . , 1958, Contribuţii la stratigrafia Flişului Cretacic cuprins între valea Prahovei şi valea
Buzăului, cu privire specială asupra văii Teleajenului, Studii şi Cercetări de Geologie,
Academia R.P.R. II, 3–4, Bucureşti.
Pop es cu Gr . , Dr a goş V. , At a n a si u L. , Il i escu O. , Mi ha i A. , Di mi an M. , Di mi an
E l en a, Dum itr i u Il ean a, Hui că I. , But n ăr ean u Ceci l i a , Şt efă n es cu M. ,
Gh eor gh e Al a , Gea m ăn u N. , Ra du A. , 1959, Raport geologic asupra
prospecţiunilor pentru hidrocarburi şi sare în regiunea Slănic–Zăbala, Arhiva
Institutului Geologic, Bucureşti.
Pop es cu Gr . , Mi ha i A. , Dim i an El en a, Di m ia n M., Hui că I. , Dum i t ri u Il ea na ,
But n ăr ea n u Ceci l i a, Şt efă n escu M. , 1960, Raport geologic definitiv cu privire
la prospecţiuni geologice pentru hidrocarburi, sare şi săruri de potasiu în zona
Paleogenului pânzei de Tarcău şi zona Miocenului între valea Slănicului la N şi valea
Buzăului la S (continuare), Arhiva Institutului Geologic, Bucureşti.
Pop es cu Gr . , Miha i A., Il i escu O. , But năr ea n u Ceci l i a , But a c Al . , Şt efă n escu M. ,
Za m fi r escu Ma r i an a, Lă că t uşu Al . , A vr a m E . , 1961, Prospecţiuni geologice
pentru hidrocarburi, sare şi săruri de potasiu în zona Paleogenului pânzei de Tarcău
din munţii Buzăului (continuare), Raport Arhiva Institutului Geologic, Bucureşti.
Pop es cu Gr . , But năr ea n u Ceci l i a, But a c Al . , Şt efă n es cu M. , Za m fi r escu Ma r i an a,
Lă că t uşu Al . , Avr a m E . , 1962, Raport geologic definitiv. Prospecţiuni geologice
pentru hidrocarburi, sare şi săruri de potasiu în zona Paleogenului pânzei de Tarcău şi
zona flişului cretacic din munţii Buzăului, Raport Arhiva Institutului Geologic,
Bucureşti.
Pop es cu Gr . , Geor ge scu C. , Kusk o M. , But a c A . , 1966, Raport geologic de sinteză privind
stratigrafia tectonica şi perspectivele de hidrocarburi ale zonei flişului de la curbura
Carpaţilor Orientali (între Valea Caşinului şi Valea Teleajenului) Comitetul de Stat al
Geologiei, Arhiva Institutului Geologic, Bucureşti.
Pop es cu Gr . , C i upa gea D., Geor ges cu C. , Ba l t eş N. , Mot a ş C. , 1973, Privire de ansamblu
asupra geologiei formaţiunilor salifere din România, Petrol şi Gaze, vol. 24, nr. 9, p.
Pop ovi ci Al i n a , 1971, Contribution à la connaissence de la faune burdigaliene de Cornu (valea
Prahovei), Revue Roumaine de Géologie, Géophysique et Géographie, Serie de
Géologie, Tome XV/1, p. 7–27, Academia Română, Bucureşti.
Pop ovi ci A. , 2002, Baraje pentru acumulări de apă, vol. II, Editura Tehnică, Bucureşti.
Posea Gr . , Iel en i cz M. , Pope scu Di da , Pop e scu C. , 1971, Judeţul Buzău, Editura Academiei,
Bucureşti.
Posea Gr . , Iel eni cz M. , 1977, Munţii Buzăului, Editura Sport-Turism, Bucureşti.
Pr eda D. M., 1925, Geologia şi tectonica părţii de răsărit a judeţului Prahova, Anuarul Institutului
Geologic al României, vol. X, p. 1–82, Bucureşti.
Pr eda D. M., 1929, Discussion sur l’age du sel, Structure geologique de la region Salcia–Sângeru–
Tătaru, Comptes Rendus des Séances, Tome VIII (1919–1920), p. 4–7, Institut
Géologique de Roumanie, Bucarest.
Pr eda D. M., 1931, Observaţiuni cu privire la prezenţa diatomitelor în Oligocenul din Carpaţi, Dări de
Seamă ale Şedinţelor, vol. XVIII (1929–1930), p. 263–270, Institutul Geologic al
României, Bucureşti.
Pr eda D. M. , 1936, Le problème des schistes noirs dans les Carpates Orientales, Annuaire de Institut
Géologique de la Roumanie, tome XVII (1932), Bucureşti.
Pr eda D. M. , 1939, Pânza conglomeratelor de Zăganu, Buletinul Societăţii Române de Geologie, IV,
Bucureşti.
Pr ot es cu O., 1917, Cercetări geologice în regiunea Subcarpatică a districtului Buzău, Dări de Seamă
ale Şedinţelor, vol. VII (1915–1916), p. 235–260, Institutul Geologic al României,
Bucureşti.
454
Pr ot es cu O. , 1923, Structura geologică a regiunei Buzăului cuprinsă pe foile Beciu, Scheia şi Ivăneţu
(scara 1:5000), Dări de Seamă ale Şedinţelor, vol. XI (1922–1923), p. 81–100,
Institutul Geologic al României, Bucureşti.
Pr ot es cu O. , 1929, Zăcămintele de cărbuni plioceni din regiunea de curbură a Subcarpaţilor
răsăriteni, Studii Tehnice şi Economice, Institutul Geologic al României, Bucureşti.
Pr ot es cu O. , 1937, Etude géologique et palèobiologique de l'ambre roumain (première partie),
Buletinul Societăţii Române de geologie, vol. III, Bucureşti.
Roba n R. D. , 2000, Analiza şi distribuţia structurilor de bioturbaţie în cadrul depozitelor turbiditice din
flişul Est Carpatic de vârstă Paleocen-Eocen, Siriu – Valea Buzăului, Universitatea
Bucureşti.
Rom a n Şt ., Ţ i cl ean u N., 1986, Consideration sur la flore du Badénien de la Roumanie, Dări de
Seamă ale Şedinţelor, vol. 70–71 (1983–1984), p. 207–217, Institutul de Geologie şi
Rusu A. , 1969, Sur la limite Oligocéne/Miocéne dans le Bassin de Transylvanie, Revue Roumaine de
Géologie, Géophysique et Géographie, Serie de Géologie, 13, 2, p. 203–216, Academia
Română, Bucureşti.
Rusu A. , 1972, Aperçu sur l’Egérien et l’Eggenburgien du Nord-Ouest de la Transylvanie, Guide
excursion 9, Institut Géologique du Roumanie, p. 17–22, Bucureşti.
Rusu A., 1977, Stratigrafia depozitelor oligocene din nordul-vestul Transilvaniei (regiunea Treznea–
Hilda–Poiana Blenchii), Anuarul Institutului de Geologie şi Geofizică, vol. LI, p. 69–
223, Bucureşti.
Rusu A., 1980, Limita Paleogen/Neogen, Simpozion 11–12 febr. 1980, p. 31–40, I.G.G.-C.I.T.,
Bucureşti.
Rusu A., 1988, Oligocene Events in Transylvania (Romania) and the first separation of Paratethys, Dări
de Seamă, vol. 72–73, 5, p. 207–223, Institutul de Geologie şi Geofizică, Bucureşti.
Rusu A. , P ope scu G h . , Mel i nt e Mi h a el a , Şt efă n escu M. , 1995, New marker levels in
Oligocene and Lower Miocene deposits from NW Transylvania (Romania), X-th
RCMNS Congress Abstracts 1, Romanian Journal of Stratigraphy, 76, Supplement 7, p.
105–107, Institutul Geologic al României, Bucureşti.
Rusu A. , Pop es cu Gh . , Mel i nt e Mi ha el a , 1996, Oligocene-Miocene transition and main
geological events in Romania (excursion guide), Romanian Journal of Paleontology,
vol. 76, no.1, Institutul Geologic al României, Bucureşti.
Sa ul ea E m i l i a, 1951, Raport asupra stratigrafiei Sarmaţianului şi Meoţianului din regiunea dintre
valea Buzăului–valea Slănicului–valea Râmnicului, Arhiva Institutului Geologic,
Bucureşti.
Sa ul ea E m i l ia , 1952, Raport asupra studiului faunei neogene din regiunea dintre valea Slănicului şi
valea Motnăului, Arhiva Institutului Geologic, Bucureşti.
Sa ul ea E m i l ia , 1956, Contribuţiuni la stratigrafia Miocenului din Subcarpaţii Munteniei, Anuarul
Comitetului Geologic, vol. XXIX, p. 241–270, Bucureşti.
Sa ul ea E m il i a, Popes cu I. , Săn dul escu Ja n a , 1964, Harta litofacială a Sarmaţianului inferior şi
mediu (I), scara 1:50.000, Comitetul Geologic, Institutul Geologic, Bucureşti.
Sa ul ea E . , Popes cu I. , Să n dul escu Ja n a , 1964, Harta litofacială a Sarmaţianului mediu (II) şi a
Sarmaţianului superior, scara 1:50.000, Comitetul Geologic, Institutul Geologic,
Bucureşti.
Să n dul escu M. , Săn dul escu Ja n a, Kusko M. , 1962, Structura geologică a părţii de nord-est a
munţilor Buzăului şi sud-vestul munţilor Vrancei, Dări de Seamă ale Şedinţelor,
Comitetul Geologic, vol. XLVIII (1960–1961), Bucureşti
Să n dul escu M. , Să n dul escu Ja n a , 1964 a, Aspecte stratigrafice şi structurale ale flişului paleogen
din regiunea Ghelinţa (Tg. Secuiesc), Dări de Seamă ale Şedinţelor, Comitetul
Geologic, vol. XLIX/1 (1961–1962), Bucureşti.
Să n dul escu M. , Să n dul escu Ja n a , 1964 b, Cercetări geologice în regiunea Breţcu–Ojdula şi
Comandău, Dări de Seamă ale Şedinţelor, Comitetul Geologic, vol. L/2 (1962–1963),
Bucureşti.
Să n dul escu M. , Să n dul escu Ja n a , 1965, Les nappes internes de la zone du flysch dans la partie
centrale des Carpathes Orientales, Comunicări, partea I, VII Congres, Asociaţia
Geologică Carpato-Balcanică, Sofia.
455
Să n dul escu M. , Gh en ea C. , Mot a ş I. C. , Ba n dra bur T ., 1968, Harta Geologică a României,

scara 1:200.000, foaia 36 Ploieşti, Comitetul de Stat al Geologiei, Institutul Geologic,
Bucureşti.
Să n dul escu M. , Mir ă uţă E. , Mi cu M. , Măr un ţ ean u M., Ră dan D. , Ji pa D., Pan in N.,
Pop es cu A. , Gh eor gh ian M., Pope scu Gh . , Br a tosi n I., 1975, Corelarea
formaţiunilor din zona subcarpatică cu privire specială asupra complexelor cu
evaporite I – sectorul Schitu Frumoasa– Bacău–V. Trotuşului, Tema 11/1, Arhiva
Institutului de Geologie şi Geofizică, Bucureşti.
Să n dul escu M. , Popes cu Gh . , Mar in escu Fl ., 1978, Le Badénien à l’exterieur des Carpathes
orientales roumaines, Chronostratigraphie und Neostratotypen, Miozän M4 Badenien,
VI, p. 102–104, VEDA Edition, Bratislava.
Să n dul escu M. , 1979, The molasses formations in the geotectonical evolution of the Carpathians,
Veroff. Zentralinst. Physik Erde, p. 149–153, Potsdam.
Să n dul escu M. , Mi cu M. , Ră da n D. , Măr un ţ eanu M. , P ope scu Gh . , Gh eţ a N., 1980,
Cercetări geologice şi lito-biostratigrafice în zona mio-pliocenă a Carpaţilor Orientali,
Raport geologic, Arhiva Institutului de Geologie şi Geofizică, Bucureşti.
Să n dul escu M. , Mi cu M. , Pop es cu B., 1980, La structure et la paléogéographie des formations
miocenes des Subcarpathes Moldaves, Procc. XI Congress Association Géologique
Carpatho-Balkanique, p. 184–197, Kiev.
Să n dul escu M. , Şt e fă n es cu M. , But a A. , Pă t r uţ. I. , Za h ar escu P., 1981, Genetical and
Structural Relation between Flysch and Molasse (The East Carpathians Model),
Carpatho-Balkan Geological Association XII Congress Guidebook series No.19,
Institutul de Geologie şi Geofizică, Bucharest.
Să n dul escu M. , 1984,Geotectonica României, Editura Tehnică, Bucureşti.
Să n dul escu M. , 1988, Les problemes tectoniques de la courbure interne des Carpathes roumaines,
Dări de Seamă ale Şedinţelor, 72–73/5 (1985–1986), p. 280–300, Institutul de Geologie
şi Geofizică, Bucureşti.
Să n dul escu M. , 1988, Cenozoic tectonic history of the Carpathians, AAPG Memoirs, p. 17–26,
Oklahoma.
Să n dul escu M. , 1994, Overview on the Romanian Geology, Romanian Journal of Tectonics and
Regional Geology, ALPACA Congress, p. 3–12.
Să n dul escu M. , Mă r un ţ ean u Mar ian a , Popes cu Gh . , 1995, Lower-Middle Miocene
Formations in the folded Area of the East Carpathians, Guide to Excursion B1 (post-
congress), X-th Congress RCMNS, Romanian Journal of Stratigraphy, vol. 76,
Supplement 5, Bucureşti.
Sch ol l e P. A. , Spea r i n g D. (eds.), 1982, Sandstone Depositional Environments, Memoirs of
American Association of Petroleum, Geology 31, 410 p.
Sch ol l e P. A. , Be boot D. G. , Moor e C. H. (eds.), 1983, Carbonate Depositional Environments,
Memoirs of American Association of Petroleum, Geology 33, 708 p.
Sei l a ch er A., 1962, Paleontological studies on turbidite sedimentation and erosion, J. Geol., 70, 2, p.
297–334, Chicago.
Sei l a ch er A., 1967, Bathymetry of Trace Fossils, Marine Geology, vol. 5, pag 413–428.
Sei l a ch er A., 1977, Pattern analysis of Palaeodictyon and related trace fossil, în Crimes T.P., Harper
J.C. (eds.) Trace fossils 2, Geol. J. Issue, 9, p. 289–334, Liverpool.
Sel a gi a n V. , 1927, Raport asupra regiunii văii Cremenii (Buzăul Mic–Crasna, Muntele Siriului,
Nehoiu şi Mlăjet), Dări de Seamă ale Şedinţelor, Institutul Geologic al României, vol.
X, Bucureşti.
St a n cu Jos e fi n a , Ţ i cl ea n u N., 1975, Date noi privind flora Badenianului din România Dări de
Seamă ale Şedinţelor, vol. LXI/3 (1973–1974), p. 185–204, Institutul de Geologie şi
St ei n in ger F. , Sen es J. et al., 1971, Chronostratigraphie und Neostratotypen, II Miozän M1
Eggenburgien, Vyd. Slov. Akad. Vied., 827 p., Bratislava.
St ei n in ger F. et al., 1994, Proposal for the Global Stratotype Section and Point (GSSP) for the base of
Neogene, IGCP Project 326, Oligocene-Miocene Transition in the Northern
Hemisphere, Viena.
St oi ca C. et al., 1971, Sinteza lucrărilor de cercetare geologică efectuate în zona neogenă a Carpaţilor
Orientali între V .Trotuşului şi V. Dâmboviţei, perimetrul V. Milcovului – V. Zăbalei,
jud. Vrancea, Raport geologic, Institutul de Geologie şi Geofizică, Bucureşti.
456
St oi ca C ., 1962, Consideraţii privind stratigrafia Neogenului din valea Buzăului, Dări de Seamă ale
Şedinţelor, vol. XLV (1957–1958), p. 37–57, Comitetul Geologic, Bucureşti.
St oi ca C ., 1958, Aperçu sur la microfaune tortonienne de Crivineni (Buzău), Comptes Rendus des
Séances, Tomes XXXI–XXXVI (1942–1949) (resumes), Comité Géologique,
Bucureşti.
Şt e fă n escu M. , 1964, Asupra unui nivel de brecie sedimentară în gresia de Sita–Tătaru, Studii şi
Cercetări de Geologie, Geofizică, Geografie, Academia R.P.R., vol. IX, 2, Bucureşti.
Şt e fă n escu M. , A vr a m E, Şt efă n es cu Ma r i an a , 1965, Contribuţii la cunoaşterea faunelor fosile
din flişul cretacic dintre valea Teleajenului şi valea Ialomiţei, Studii şi Cercetări de
Geologie, Geofizică, Geografie, Academia R.P.R., vol. X, 2, Bucureşti.
Şt e fă n escu M. , Gh eţ a N. , Di cea Ma r i et a , 1979, On the Oligocen-Miocene Boundary in the
External Flysch Zone of the Carpathian Bend (between the Teleajen Valley and the
Dâmboviţa Valley), A tentative solving by calcareous nannoplankton, Revue Roumaine
de Géologie, Géophysique et Géographie, Serie de Géologie, Tome 23/1, p. 89–94,
Academia RSR, Bucureşti.
Şt e fă n escu M. , Mă r un ţ ean u Mar ian a , 1980, Age of the Doftana Molasse, Dări de Seamă ale
Şedinţelor, vol. LXV/4, p. 169–182, Institutul de Geologie şi Geofizică, Bucureşti.
Şt e fă n escu M. , 1982, The Algal Nature of Certain Calcareous Rocks Intercalated in the Doftana
Molasse, Dări de Seamă ale Şedinţelor, vol. LXVII/4 (1979–1980), p. 181–191,
Institutul de Geologie şi Geofizică, Bucureşti.
Şt e fă n escu M. , Pop es cu I. , I va n V. , Mel in t e M. , Şt efă n es cu V. , 1993, Aspect of the
posibilities of lithological correlation of the Oligocene-Lower Miocene deposits of the
Buzău valley, Romanian Journal of Stratigraphy, vol. 75, p. 83–90, Bucureşti.
Şt e fă n escu M. , 1995, Stratigraphy and structure of cretaceous and paleogene flysch deposits between
Prahova and Ialomiţa valleys, Romanian Journal of Tectonics and Regional Geology,
vol. 76, Supplement, Institutul Geologic al României, Bucureşti.
Şt e fă n escu Sa bba , 1897, Calcaire de Podeni, Vallée de Lopatna district de Prahova, Bulletin Societe
Géologique Francaise, 3eme serie, Tome XXV, Paris.
T ei sse yr e W. , 1897, Geologische Untersuchungen im Districte Buzău în Rumänien, Verthandl d.K.K
geol. Reichs, No.7, p. 160.
T ei sse yr e W. , 1907, Contribuţiuni la fauna moluscă neogenă a României, cu privire specială asupra
regiunilor petrolifere din regiunea subcarpatică, Anuarul Institutului Geologic al
României, vol. I, p. 263–310, Bucureşti.
T ol wi n ski K., 1956, Principalele elemente tectonice ale Carpaţilor cu privire specială asupra
orogenezei salidelor, Acta Geologica Polonica, vol.VI/2.
T ucker M. E ., 1981, Sedimentary Petrology: an introduction, Blackwell Science, Oxford, London.
T ucker M. E . (ed.), 1988, Techniques in Sedimentology, Blackwell Science, Oxford, London, 394 p.
T ucker M. E ., 1991, Sedimentary Petrology: an introduction of the origin of sedimentary rocks, second
edition, Blackwell Science, Oxford, London, 258 p.
T udor Mir a, 1963, Contribuţie la cunoaşterea Sarmaţianului din regiunea Ruşavăţu, Buletinul
Institutului de Petrol, Gaze şi Geologie, vol. X, p. 23–31, Bucureşti.
Ţ i cl ea n u N., 1984, Contributions to the Study of the Upper Badenian Flora from Romania, Dări de
Seamă ale Şedinţelor, vol. LXVIII/3, Institutul de Geologie şi Geofizică, Bucureşti.
Uch m an A. , 1998, Taxonomy and ethology of flysch trace fossils (Poland), Annales Societatis
Geologorum Poloniae (, vol. 68, p. 105–218.
Va si l i u V. E. , Fr unz escu D. , Ceh l ar ov Aur a , 1996, Studiul mineralogic, petrografic şi geochimic
al diatomitelor de la Sibiciu (Pătârlagele), Revista Română de Petrol, vol. 3, nr. 1,
p. 62–66, Câmpina.
Va si l i u V. E. , Fr un z escu D. , Geor ges cu O. , 1996, Reconsiderarea zăcământului de diatomit
Pătârlagele sub aspectul utilizării economice, Buletin Informativ al Fundaţiei
Oamenilor de Ştiinţă Prahova, nr. 2, anul III, Ploieşti.
Vâ r ba n B. , Der er Chr ., Ana st a si u N. , Roba n R. , Popa M. , 2000, Architecture of turbidite
systems as revealed by the East Carpathians Eocene Sequences (,,Tarcău Formation” –
Siriu, Romania), Revue Roumaine de Géologie, Géophysique et Géographie, Serie de
Géologie, Academia Română, Bucureşti.
Vi a l ov O. S. , Gl usc o V. V. , Gr i skevi ci G. N. , Pet r a skevi ci M. I. , Pi sva n ova L. S. , 1963,
Stratigrafia Neogenului Depresiunii precarpatice şi transcarpatice, Comunicări
457
ştiinţifice, vol. III/2, p. 313–316, Asociaţia Geologică Carpato-Balcanică, Congresului

al V-lea, 4–19 sept. 1961.
Voi cu Gh ., 1975, Observaţii micropaleontologice şi geologice asupra mio-pliocenului din regiunea
Berca (Buzău), Studii şi Cercetări de Geologie, Geofizică, Geografie, Tomul 20, nr. 1,
p. 143–150, Academia RSR, Bucureşti.
Voi cu Gh ., 1985, Badenianul din Aria carpatică, Comunicare la al VIII-lea Congres RCMNS, 15–22
sept. 1985, Budapesta.
Voi t e şt i -P ope scu I. , Gr oz es cu H. , Pr eda D. M ., 1917, Formaţiunea cu masive de sare, Dări de
Seamă ale Şedinţelor, vol. VII (1915–1916), p. 84–94, Institutul Geologic al României,
Bucureşti.
Voi t e şt i -P ope scu I. , 1930, Blocurile făţuite în brecia tectonică a masivelor de sare, Dări de Seamă
ale Şedinţelor, vol. XIII (1924–1925), Institutul Geologic al României, Bucureşti.
Wa l ker R. G. (ed.), 1984, Facies Models, Geoscience Canada.
Wa l ker R. G. , Ja m es P. N. , 1992, Facies Models response to sea level change, Geological
Association of Canada, Newfoundland.
458
ISBN 973-7965-03-5

Monografia Geologica A Bazinului Raului PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Monografia Geologica A Bazinului Raului PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DUMITRU FRUNZESCU GHEORGHE BRĂNOIU

EDITURA UNIVERSITĂŢII DIN PLOIEŞTI

EDITURA UNIVERSITĂŢII DIN PLOIEŞTI

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Adresa: Editura Universităţii din Ploieşti

Traversând zona de curbură a Carpaţilor Orientali pe o lungime apreciabilă,

1. CADRUL GEOGRAFIC AL BAZINULUI RÂULUI BUZĂU 11

1.1. AŞEZARE ŞI LIMITE 11

2. CADRUL GEOLOGIC–STRATIGRAFIC AL BAZINULUI

2.1. CARACTERIZARE GEOLOGICO-STRUCTURALĂ 25

3.1. AMENAJAREA HIDROTEHNICĂ SIRIU 157

1.1. AŞEZARE ŞI LIMITE

Masivul Penteleu se află la extremitatea estică a Munţilor Buzăului, fiind

1.2. PREMIZE GEOLOGICE

La această suită de faciesuri, local, se adaugă şi altele predominant

Fig. 1.1. Masivul Siriu văzut de pe Colţii Balei.

Văile au o desfăşurare radiară, sunt puţin adâncite la obârşie, în platourile de la

Fig. 1.2. Privire de ansamblu de pe vârful Bocârnea (Siriu).

Fig. 1.3. Privire panoramică spre sud-vest luată de pe culmea Bloji.

Fig. 1.4. Vârful Penteleu văzut de pe Viforâta.

Aliniamentele celor mai multe culmi secundare se intersectează cu acelea ale

Fig. 1.5. Culmea sudică a Penteleului văzută de la stâna Tega.

La contactul dintre munte şi Subcarpaţi, în bazinul văii Jghiabului, afluent al

Fig. 1.6. Schema de amenajare a bazinului hidrografic superior al Buzăului

Buzăul propriu-zis (până la confluenţa cu Bâsca Rozilei – 65 km) are un bazin

de 12.650 m2, o lungime de 350 m, un volum de apă de peste 35.000 m3 şi o adâncime

1.5. CARACTERISTICI CLIMATICE

1.6. VEGETAŢIA ŞI FAUNA

1.7. ASPECTE DE ORDIN ECONOMIC

2.1. CARACTERIZARE GEOLOGICO–STRUCTURALĂ

2.1.1. PÂNZA DE CEAHLĂU

Această unitate (cunoscută şi ca pânza internă superioară după M.G. Filipescu,

Mare, trecând pe versantul stâng unde se menţine până la Boncuţa. Amploarea

Fig. 2.1. Schiţa tectonică a părţii sudice a Carpaţilor Orientali

2.1.2. PÂNZA DE TELEAJEN

2.1.3. PÂNZA DE AUDIA

Această unitate (cunoscută şi ca pânza internă după I. Atanasiu, 1943; pânza

respective vârsta valanginian-apţiană medie. Complexul sferosideritic nu aflorează în tot

Prezenţa mai frecventă în suita neocretacică a nivelelor de brecii cu granodiorite

În alcătuirea pânzei şisturilor negre se pot deosebi anticlinale, sinclinale şi mai

2.1.4. PÂNZA DE MACLA

În partea de sud a pânzei de Audia, începând de la paralela localităţii Covasna, la

2.1.5. PÂNZA DE TARCĂU (= pânza de Skole)

Definită ca unitate plurifacială cu mai multe digitaţii (Dumitrescu I., 1948,

Fig. 2.8. Coloana stratigrafică a flişului de facies extern al pânzei de Tarcău

Neocomian-Albian. Cele mai vechi depozite cunoscute în pânza de Tarcău sunt

Horgazu se individualizează un pachet caracterizat de prezenţa intercalaţiilor de argile şi

În pânza de Tarcău, Neozoicul este reprezentat de depozite paleocene, eocene,

Fig. 2.11. Afloriment în gresii masive de tip Tarcău în versantul stâng

Fig. 2.12. Pachet de strate decimetrice de gresii de Tarcău cu

Fig. 2.14. Structuri sedimentare biotice de tip Taphrohelmintopsis în gresii de

Fig. 2.15. Structuri sedimentare mecanice de tipul urmelor deformaţionale deltoidale de

Fig. 2.16. Structuri sedimentare mecanice de suprasarcină (load casts) şi urme

Fig. 2.18. Structuri sedimentare mecanice de tip mecanoglife de eroziune

Fig. 2.19. Structuri sedimentare biotice de tip piste de nutriţie de

Din analiza conţinutului microfaunistic al gresiei de Tarcău s-au putut stabili

FORMAŢIUNEA GRESIEI FORMAŢIUNEA DE PODU SECU

de arenite masive Debris flow (cca. 8 m)

FORMAŢIUNEA DE PODU SECU

Fig. 2.29. Structuri de suprasarcină în pachetul de gresii şi microconglomerate masive suprajacent

Fig. 2.30. Detaliu asupra pachetului de gresie microconglomeratică suprajacent megacurgerii

Fig. 2.34. Structuri sedimentare mecanice de tip ripple-marks pe faţa superioară

Fig. 2.35. Structuri sedimentare biotice – urme de hrănire de tip Palaeodictyon în