Istoria modernă este, faţă de alte epoci – mai lungi sau mai scurte – de două ori

avantajată. Evenimentele petrecute în această perioadă sunt, în bună măsură,

foarte vii şi astăzi – cea mai mare parte a statelor naţionale din Europa îşi plasează
originile structurilor actuale în această epocă. În această perioadă se pun bazele
conceptelor instrumentale pentru drepturile omului şi ale cetăţeanului.

Despotismul luminat a reprezentat un curent de idei și practici politice din a doua

jumătate a secolului al XVIII-lea, specifice mai ales monarhiilor din centrul și estul
Europei. Filozofii iluminiștii acceptau două forme de iluminare: monarhia care era
adoptată de Volter și Montesque, conducându-se după reguli de guvernare,
nemaifiind la dispoziția regelui; și republica, în concepția lui J.J Rousseau, este
rezultatul unui contract social între oameni liberi și egali, între care exercitarea
puterii este delegată unor reprezentanți ai acestora. Se fundamentează ideea
regimului politic, reprezentănd ca expresie a suveranității poporului, munca fiind
sursa bogăției.
Conceptul a fost formulat în 1847 de istoricul german Wilhelm de Orania , fiind încă
disputat în rândul specialiștilor. În noua concepție de guvernare se îmbinau formele
feudale de guvernare cu noile idei ale filosofiei luminilor.În noua concepție de
guvernare, statutul monarhului apare schimbat. Puterea acestuia nu mai este de
natură divină, ci este o delegare a puterii poporului; suveranul nu mai apare ca un
trimis al lui Dumnezeu, ci ca un părinte al poporului său.
Cât privește religia, importanța Bisericii este menținută, dar ea este subordonată
puterii de stat care caută să-i reglementeze activitatea. Printre cei mai cunoscuți
despoți luminați au fost Iosif al II-lea (Imperiul Habsburgic), Frederic al II-lea
(Prusia), Ecaterina a II-a (Rusia) și Constantin Mavrocordat (Țările române). De
exemplu, Frederic al II-lea (1740-1786) al Prusiei, sprijină învățământul, armata și
constituie un sistem legislativ modern. Constantin Mavrocordat, a instaurat
regimul fanariot în Țara Românească și Moldova. Ecaterina a II-a a Rusiei (1762-
1796), reformează justiția, creează senatul și aduce emigranți germani. Iosif al II-lea
al Austriei (1764-1790) a acordat toleranță religioasă necatolicilor prin Edictul de
Toleranță, a creat un cod de legi modern, a desființat iobagia și a reformat justiția.
Iluminismul se răspăndea prin intermediul cărților, prin presă, loje masonice și prin
"Enciclopedia".

Revoluția franceză a avut multiple cauze, de ordin politic, social, economic-

financiar, intelectual. În plan politic, Franța era monarhie absolutistă, unde voința
regelui Ludovic al XVI-lea(1774-1793) era lege. Societatea continua să fie împărțită
în stări: nobilimea(starea I) ,clerul (starea II) și burghezia, țărănimea (starea III).
Adunarea Stărilor Generale nu se mai întrunea de aproape 200 de ani, Ludovic
dorind impunerea taxelor. În vreme ce nobilimea și înaltul cler susțineau regimul
existent, starea a III-a dorea profunde schimbări politice.
În plan social, exista o evidentă nemulțumire din cauza faptului că nobilimea era
scutită de plata impozitelor. Sub aspect economic, statutul francez resimțea lipsa
fondurilor datorată cheltuielilor curții regale, frânarea dezvoltării meșteșugurilor și
de războaiele costisitoare. În plan intelectual, cauzele ideologice își fac apariția,
prin progresarea ideilor iluministe; francezii dorind desființarea privilegiilor feudale
și a absolutismului și susținând un regim al libertății și egalității "Liberté, égalité,
fraternité".
Timp de 20 de ani (1795-1815) , Franța a cunoscut amprenta personalității lui
Napoleon Bonaparte. Afirmat în timpul revoluției ca un militar de excepție, acesta
a urcat rapid în ierarhia militară și politică, devenind general, prim-consul (1799-
1804) și apoi împărat (1804-1815). El a determinat schimbări profunde în plan
politic, militar, economic, legislativ, administrativ, care i-au asigurat un loc aparte
în istoria Franței și în cea europeană. În 1801, Papa Pius al VII-lea a semnat un
tratat cu Napoleon. Acest fapt a fost urmat de o renaștere a Bisericii în Franța, deși
Biserica era încă foarte limitată în libertatea ei. După înfrângerea revoluției, Franța
a cunoscut trei etape distincte: Directoratul, Consulatul și Imperiul.
Consecințele revoluției franceze au fost nenumărate, consecințe precum : toți
francezii au fost eliberați și considerați cetățeni egali în temeiul legii, dezvoltarea
republicii. Națiunea, și nu regele, a fost recunoscută ca cea mai mare sursă de
autoritate în stat. În Franța, aceasta a devenit oficială odată cu înființarea republicii
în 1792. Constituțiile scrise au introdus o adunare reprezentativă și o legislatură
aleasă prin vot censitar. S-a încheiat societatea ierarhică franceză împărțită în clase
sociale, în care nobilimea a fost privilegiată.A început să includă conceptul de
cetățenie și egalitate în fața legii, astfel încât pozițiile oficiale ale statului au început
să fie livrate - cel puțin teoretic - pe baza meritelor individuale.Acest lucru a făcut
ca noii bărbați să fie în poziții de autoritate în toată Franța.
Biserica și statul, unite de secole, au fost separate. S-a creat libertatea religioasă,
iar non-catolicii au obținut egalitate civilă.
Drepturile oamenilor, luate din idealurile Iluminismului, au fost proclamate oficial.
S-a spus că Revoluția Franceză a fost prima revoluție care se întemeiază pe teoria
drepturilor omului.
Primele mișcări ale Convenției Naționale au fost abolirea monarhiei și declararea
Franței republică. În ianuarie 1793, regele și regina au fost executați pe motiv de
trădare. Războiul cu Prusia și Austria a mers foarte prost pentru Franța, iar forțele
străine au presat pe teritoriul francez. Înfuriați, cetățenii au răsturnat Convenția
Națională iar iacobinii conduși de Maximilien Robespierre au preluat controlul.

Obiectivul Congresului de la Viena era găsirea unei soluții pentru asigurarea unei
păci pe termen lung pentru Europa, prin rezolvarea unor probleme importante
apărute după încheierea războaielor Revoluției Franceze și a celor napoleoniene.
Obiectivele Congresului nu erau doar simpla reinstaurare a ordinei conservatoare și
restabilire a vechilor regimuri absolutiste, dar și revenirea la vechile frontiere și
redimensionarea marilor puteri, astfel încât să fie capabile să se contrabalanseze
reciproc și, prin aceasta, să asigure păstrarea păcii.
În perioada 1795-1815, Franța a cunoscut întipărirea personalității lui Napoleon,
care s-a reflectat atât în istoria franceză, cât și în cea europeană.Franța a pierdut
toate cuceririle făcute în ultimul timp, în vreme ce Prusia, Imperiul Austriac și
Imperiul Rus au câștigat teritorii importante.Contextul politic general l-a
reprezentat înfrângerea Franței napoleoniene și semnarea Tratatului de la Paris din
mai 1814, care au pus capăt unei epoci de războaie neîntrerupte de aproape 25 de
ani. Negocierile au continuat în ciuda izbucnirii unui nou conflict odată cu
reîntoarcerea spectaculoasă din exil a lui Napoleon și recucerirea puterii de către
acesta în timpul celor o sută de zile din martie până în iulie 1815. Actul final al
Congresului a fost semnat la nouă zile mai înainte de înfrângerea lui Napoleon în
Bătălia de la Waterloo de pe 18 iunie 1815.Congresul de la Viena a instituit o nouă
ordine în care Europa era sub controlul unui ansamblu de patru puteri: Austria,
Prusia, Rusia și Anglia. Pentru a păstra vechile regimuri dinastice, neluând în seamă
dorințele și aspirațiile națiunilor care doreau să-și creeze state proprii, naționale,
monarhii Prusiei, Austriei și Rusiei creau în 1815 Sfânta Alianță, un pact de
asistență mutuală între monarhii absoluți europeni îndreptată împotriva
frământărilor revoluționare și care, până în 1823, a permis înăbușirea tuturor
mișcărilor liberale sau naționale europene.Consensul marilor puteri, respectiv,
Marea Britanie, Rusia, Austria și Prusia, avea să fie consemnat de istorie ca fiind
„Concertul European”, având rolul de a asigura menținerea echilibrului de forțe în
Europa și, pe acest fond, asigurarea stabilității și păcii.

După părerea mea, revoluția franceză a avut un puternic ecou european. Ea s pus
capăt monarhiei absolutiste, a adus burghezia în prim-plan politic și a determinat
schimbări structurale profunde.
Inspirându-se din Revoluția Franceză din 1789, popoarele din Europa s-au ridicat
împotriva claselor aristocrate conducătoare și au luptat pentru dezvoltarea
drepturilor civile și a drepturilor omului, a democrației și a independenței
naționale.
Așadar, secolul al XIX-lea a reprezentat o perioadă revoluționară în istoria
europeană, o perioadă de mari transformări în toate domeniile vieții. Drepturile
omului și drepturile civile, democrația și naționalismul, industrializarea și sistemele
pieței libere, toate au dat naștere unei perioade de transformări și oportunități.
La sfârșitul acestui secol, Europa a atins apogeul puterii sale la nivel mondial.
Secolul al XIX-lea a fost un secol al revoluțiilor.