Îngrijiri specifice acordate pacientului cu fracturi

1
 Pacienti cu traumatisme
a) la locul accidentului
→ Ajutorul de urgenţă
~ Urmăreşte scoaterea victimei din focar, asigurarea unui mediu securitar pentru pacient.
~ Culegere de date (de la pacient dacă este constient sau de la anturaj) pentru a afla circumstanţele
traumatismului, ora, starea pacientului în momentul producerii traumatismului.
~ efectuarea bilanţului lezional:
- examinarea segmentului anatomic afectat
- examinarea celorlalte regiuni în vederea decelării leziunilor asociate
- aprecierea stării de constienţă
- aprecierea funcţiilor vitale
- acordarea primului ajutor ţinând cont de elementele de gravitate care pun în pericol viaţa pacientului
~ în cazul unei părţi amputate, aceasta va fi recuperată imediat si introdusă într-un recipient cu gheaţă.
~ suprimarea durerii.
~ prevenirea complicaţiilor
~ prevenirea şocului traumatic.
~ reanimarea respiratorie primează asupra reanimării circulatorii.
Leziunile cu risc vital şi manifestările de insuficienţă respiratorie şi insuficienţă circulatorie pot fi apreciate la
locul accidentului.
→ Primul ajutor:
~ Controlul digital al cavităţii bucale la bolnavii inconştienţi şi îndepărtarea obstacolelor.
~ Aspirarea secreţiilor din faringe şi bronhii dacă este posibil.
~ Intubaţie traheală de necesitate.
~ Suprimarea durerii prin administrare de calmante, evitând Mialginul.
~ Infiltraţii cu Novocaină la nivelul nervilor intercostali.
~ Imobilizarea voletului şi a fracturilor - este contraindicată imobilizarea fracturilor costale cu bandaj
circular toracic pentru că reduce capacitatea de expansiune a hemitoracelui sănătos.
~ Culcarea victimei pe partea lezată.
~ Menţinerea accidentaţilor în viaţă depinde în foarte mare măsură de priceperea cu care cadrele medii ştiu să
recunoască o leziune, ştiu să ia primele măsuri rapid şi eficient.

b) pe tim pul transportului

- poziţionare corectă a pacientului în mijlocul de transport
- continuarea măsurilor de prim ajutor;
- supravegherea bpacientului : stare de constienta, functii vitale, culoarea tegumentelor, modificari in
starea bolnavului.

c) in spital
→ Tratamentul şocului
~ În şocul hipovolemic se administrează sânge;
~ Se pot administra substanţe macromoleculare Dextran 40 1000-1500 ml sau Dextran 70 500-1000 ml.
~ În şocul hemoragic se administrează transfuzii de sânge sau plasmă izogrup - izo Rh. De asemenea se
administrează Ca gluconic 5-10 ml/zi intravenos lent.

→ Asigurarea condiţiilor de confort ale bolnavului

~ Asigurarea igienei salonului. Patul trebuie să asigure confortul maxim posibil şi totodată, să înlocuiască
anumite proteze.
~ Patul universal pentru tratamente osteo-articulare este prevăzut cu utilaje, accesorii, care uşurează viaţa
bolnavului în pat, masă reglabilă pentru alimentaţie, citit, scris etc.
~ Salteaua este confecţionată de preferinţă din burete ce asigură o poziţie mai comodă şi o igienă mai
uşor de asigurat, nu absorb dejectele sau alte lichide vărsate şi sunt mai uşor de curăţat şi dezinfectat.
~ Bolnavii cu fracturi tratate prin extensie continuă nu vor fi culcaţi niciodată pe suprafeţe elastice căci
orice mişcare amplificată de suportul elastic va cauza dureri bolnavului. La aceşti bolnavi suprafaţa patului se va
acoperi cu scândură peste care se va aşeza salteaua umplută cu păr de cal.
~ Igiena aşternuturilor şi a lenjeriei de corp care vor fi schimbate ori de câte ori este nevoie (se pot folosi
cămăşi desfăcute la spate).

2
 ~ Toaleta frecventă sub formă de băi parţiale la pat. Se va avea grijă în special în cazul bolnavilor cu
aparate gipsate să nu se ude în timpul toaletei.
~ Igiena cavităţii bucale este necesară mai ales la bolnavii cu proteze dentare; se impune curăţirea protezei
după fiecare masă.
~ Igiena părului se va face săptămânal sau la două săptămâni.
~ Se va acorda atenţie toaletei genito-anale respectând pudoarea bolnavului.
~ Confortul bolnavului trebuie asigurat prin schimbarea pasivă a poziţiei. dacă starea o permite, cu ajutorul
unor utilaje auxiliare – ca agăţătoarele de metal sau cele confecţionate din pânză trebuie create posibilităţi pentru
ca el singur să poată executa anumite mişcări.
~ Poziţia bolnavului în pat este determinată de natura, extinderea şi multiplicitatea traumatismelor precum
şi de metoda de tratament aplicată.
~ În limita posibilităţilor, bolnavul trebuie întors în toate poziţiile posibile la intervale regulate de timp.
~ Asistenta medicală va aşeza la îndemâna bolnavului soneria de semnalizare, urinarul, bazinetul, etc.
~ Din cauza imobilizării îndelungate se va avea grijă de prevenirea micozelor interdigitale de la membrele
inferioare.

→ Prevenirea complicaţiilor:
~ Procedeele de profilaxie depind în mare măsură de stare bolnavului, de gradul în care el poate fi mobilizat
pasiv sau activ, precum şi de mijloacele ajutătoare ce stau la dispoziţie.
~ Complicaţiile ce pot apărea sunt:
o Tromboze venoase.
o Pneumonii hipostatice.
o Deformări articulare.
o Tranzit intestinal perturbat.
o Escare de decubit.
~ Aceste complicaţii apar datorită comportamentului şi neglijenţei asistentei medicale faţă de bolnavul cu
fracturi.
~ Asistenta medicală are obligaţia de a preveni complicaţiile astfel:
o Trombozele venoase – se previn prin masajul uşor al membrelor şi mobilizarea pasivă sau activă a
degetelor picioarelor şi mâinilor, eventual a gambelor şi a antebraţelor în funcţie de localizarea fracturii. Aceste
mişcări înviorează circulaţia, viteza sângelui în vase creşte, ceea ce previne coagularea intravasculară.
o Escarele de decubit – se previn prin schimbarea poziţiei bolnavului funcţie de posibilităţi, folosirea
saltelelor
antidecubit, lenjerie curată, uscată, bine întinsă, fără cute, fără resturi în pat, evitarea contactului pielii cu metal
sau cauciuc. în cazul apariţiei escarelor de decubit – o notă proastă pentru asistenta medicală – se va anunţa edicul
şi se va pregăti materialul necesar pentru îngrijirea plăgii.
o Pneumoniile hipostatice – se previn prin ridicarea bolnavului în poziţie semişezând şi prin
gimnastică
respiratorie, executată sistematic de mai multe ori pe zi.
o Pentru stimularea funcţiilor pielii şi a circulaţiei cutanate, tonifierea vaselor superficiale şi
mobilizarea
sistemului reticuloendotelial din ţesutul celular subcutanat, bolnavii cu fracturi vor fi zilnic fricţionaţi cu alcool
diluat pe toată suprafaţa corpului după terminarea toaletei.
o Deformările articulare, poziţiile vicioase – pot fi prevenite prin asigurarea poziţiei corecte în pat cu
ajutorul
rezemătorilor, a pernelor etc.
o Tranzitul intestinal trebuie asigurat cu mijloace naturale printr-un regim bogat în celuloză şi lichide – dacă
nu se restabileşte tranzitul normal se recurge la clismă sau în ultimă instanţă la laxative.

→ Alimentaţia bolnavului
~ Bolnavilor cu fracturi trebuie să li se asigure un aport substanţial de calorii.
~ Alimentarea se va face la pat pasiv sau artificial în funcţie de starea bolnavului asigurându-se o poziţie
cât mai comodă.
~ Asistenta va respecta cu stricteţe orarul meselor, servirea caldă a alimentelor şi prezentarea acestora
cât mai estetic.
~ Alimentaţia va fi echilibrată cantitativ şi calitativ, bogată în calciu pentru a favoriza consolidarea cât
mai bună şi mai rapidă a osului fracturat.
~ Asistenta va urmări în ce măsură este respectat cantitativ şi calitativ regimul alimentar.
→ Reabilitarea funcţională
~ Pe măsură ce starea bolnavului se îmbunătăţeşte, trebuie începută cât mai devreme reabilitarea
funcţională.
~ Mişcările active previn atrofiile, îmbunătăţesc circulaţia şi creează condiţii mai bune pentru noi mişcări.
~ Gimnastica medicală, ergoterapia, diferitele forme ale fizioterapiei, ca şi balneofizioterapia contribuie la
restabilirea totală sau parţială a funcţiilor motorii.

ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU APARAT GIPSAT

→ Imobilizarea prin aparat gipsat
~ Pentru asistentele medicale sunt interzise manevrele brutale de reducere a fracturilor.
~ Se admite doar axarea membrelor cât mai aproape de poziţia lor normală, prin manevre de tracţiune în ax.
~ Când relaxarea membrului nu se poate obţine prin tracţiune blândă este preferabil ca imobilizarea de
urgenţă să se execute păstrându-se poziţia anormală provocată de accident, urmând ca reducerea să se facă de
către specialist în clinici specializate.
~ Înfăşarea nu va fi prea strânsă pentru a nu stânjeni circulaţia sângelui.
~ Feşele gipsate se prepară din gips, material de suport (faşă) şi apă.
~ Gipsul – sulfat de calciu natural, calcinat. Are proprietatea de a se întări după ce a fost udat cu apă. Se
prepară într-un strat foarte subţire pe faşa desfăcută, care apoi se rulează uşor strâns.
~ Se folosesc curent feşe de 10 cm, iar pentru atele feşi de 15 cm şi 20 cm. Pentru degete se pot folosi feşe
mai înguste de 3-5 cm.
→ Prepararea unei feşe gipsate:
~ Ca material se foloseşte faşa de tifon de 10 cm lăţime care se desfăşoară pe plan neted pe o porţiune de 50
cm.
~ Pe faşa desfăcută se presară un strat de gips ce se întinde cu partea cubitală a mâinii stângii în grosime
uniformă de 1-2 mm pe toată suprafaţa feşii.
~ Cu mâna dreaptă, faşa cu gips se înfăşoară nu prea strâns, după care se repetă manevrele până se obţine
faşa gipsată cu diametru de 8-10 cm.
→ Confecţionarea unei atele gipsate
~ Atela gipsată se poate confecţiona atât din feşe gipsate în prealabil (conform tehnicii de mai sus), cât şi din
metraj de tifon pregătit pe diferite dimensiuni.
~ Se apreciază dimensiunile în lungime şi în lăţime în funcţie de segmentul pentru care urmează să fie
folosită.
~ Se desfăşoară faşa şi se presară stratul de gips, uniform, pe o grosime de 1-2 cm, după care se aşează o a
doua foaie de faşă peste stratul de gips.
~ Manevra se repetă până se suprapun 5-20 straturi de faşă.
~ Atela obţinută astfel se împătureşte în două în lungime şi apoi iar în două repetând manevra până se
obţine un pachet gipsat.
→ Aplicarea atelei gipsate:
~ Înainte de aplicare cu scopul imobilizării unui segment, faşa gipsată sau atela gipsată se introduce într-un
vas cu apă la temperatura camerei şi în cantitate suficientă ca să le acopere bine.
~ Îmbibarea cu apă a feşii gipsate este uniformă şi este terminată atunci când din vas nu mai ies la suprafaţă
bule de aer.
~ Stoarcerea se face prin răsucire uşoară a feşii gipsate sau a pachetului gipsat pentru ca odată cu apa scursă
să nu se piardă şi gipsul.
~ După ce se scoate din apă atela gipsată se întinde de la capete şi se netezeşte suprafaţa pentru a nu rămâne
asperităţi.
~ Atela gipsată se aplică peste regiunea anatomică ce necesită imobilizare şi se fixează cu faşa gipsată cu
circulare (se confecţionează aparat circular).
~ Se începe cu aplicarea unei atele care după întărire este un element mai rezistent de susţinere a întregului
aparat gipsat.
~ Se confecţionează din feşi gipsate de 10 cm sau mai late sau din metraj de tifon gipsat – în funcţie de
necesităţi.
~ În mod excepţional se foloseşte în prealabil învelitoarea protectoare a segmentului de corp pe care se
aplică faşa gipsată, deoarece din cauza stratului de vată, cu timpul aparatul gipsat devine larg şi ineficient. Se
preferă aplicarea feşilor direct pe piele sau cel mult cu un strat de tifon.
~ Se pot pune mici perniţe de vată la nivelul proeminenţelor osoase – călcâie, maleole, regiunea
sacrolombară etc.
~ Aparatul gipsat nu trebuie să fie prea gros, dar totuşi trebuie să fie suficient de rezistent şi trebuie să
prindă întotdeauna atât articulaţia de deasupra, cât şi cea de dedesubtul unei fracturi.
→ Principiile unei imobilizări corecte:
~ Asigurarea funcţiilor vitale are prioritate faţă de alte manevre.
~ Se va căuta obţinerea unei axări relative a segmentului de imobilizat, prin tracţiune atraumatică şi
progresivă în ax în momentul aplicării imobilizării.
~ Pentru a avea siguranţa că fractura nu se deplasează nici lateral, nici în jurul axului longitudinal,
imobilizarea trebuie să prindă în mod obligatoriu articulaţiile situate deasupra şi dedesubtul focarului de fractură.
~ Imobilizarea trebuie să fie adaptată reliefului anatomic al regiunii accidentate.
~ Aparatul gipsat sau atela de imobilizare nu trebuie să fie compresive pentru a nu îngreuna circulaţia
sanguină într-un segment în care există deja tulburări circulatorii secundare traumatismului. Aparatele gipsate
trebuie lăsate să se usuce (24 ore).
→ Complicaţiile imobilizării gipsate:
~ Leziunile tegumentare datorate firimiturilor de gips. Escare.
~ Compresiuni pe proeminenţele osoase. Anchiloze, atrofii, poziţii vicioase.
~ Macerarea tegumentelor.
INGRIJIREA PACIENTULUI:
- urmarirea miscarilor si segmentelor distale(degete)
- observarea culorii tegumentelor,
- sesizarea medicului la aparitia furnicaturilor, paresteziilor, presiunii la nivelul memrrului afectat
- observarea aparitiei sangelui , puroiului la nivelul plagii;
- ajutarea pacientului in satisfacerea nevoilor fundamentale;
- prevenirea complicatiilor datorate imobilizarii
- educatia pacientului:
- necesitatea folosirii mecanismelor auxiliare (carjă, baston) în deplasare pentru protejarea
membrului lezat, în timpul consolidării.
- modul de efectuare a unor miscări fără a prejudicia procesul de vindecare
- consecinţele sprijinirii precoce pe membru afectat
- necesitatea respectării repausului la pat si a indicaţiilor medicului
 - exerciţii în perioada de recuperare.

A, B, C - deplasare prin pendularea membrelor; D - deplasare

pe scari

Hematom

Proliferare celulara

Formare de calus

Fig1. 1-
Perioad
edecons
olidare
acalusu
lui

Osificare calus

Consolidare si remodelare
Pacienti cu tractiune, extensie
- verificarea frecventă a dispozitivului de tractiune (cablurile să treacă prin mijlocul rolelor scripetelui;
greutăjile să atarne libere; cadrul si barele patului să nu stanjenească aparatul) Fig. 12
- verificarea pozi|iei membrelor in functje de tracjiune
- plasarea unei paturi făcute sul sub membrul afectat
- plasarea unei perne pentru a împiedica alunecarea
- urmărirea culorii si temperaturii membrelor, sesizarea oricăror modificări apărute
- aplicarea măsurilor de prevenire a complicatiilor imobilizării
- ajutarea pacientului in satisfacerea nevoilor fundamentale
- suport psihic:
- încurajarea pacientului
- îndepărtarea sentimentului de neputinţă
- educaţia pacientului:
- necesitatea tracţiunii pentru vindecarea membrului afectat
- modul de realizare a amplitudinii miscărilor permise
- pozitionarea corectă a corpului în timpul tracţiunii.

Fig 12

Pacienti cu amputatie
- suport psihic al pacientului si familiei
- încurajarea pacientului să-si privească bontul
- mod de abordare a implicaţiilor psiho-sociale a amputaţiei
- existenţa posibilităţii de protezare
- existenţa fenomenului de „membru fantomă" care poate fi ignorat în cazul protezării
- educarea pacientului:
- mod de pansare a bontului
- prevenirea contracturilor prin poziţionarea corectă a segmentului.
Fig. 15 – Miscari pasive pentru pacientul im obilizat
A - membrul inferior
B- membru superior

29
 FRACTURI, LUXATII, ENTORSE PRIM AJUTOR

LEZIUNI OSTO-ARTICULARE
Sunt leziunile cele mai frecvente in accidente rutiere, casnice sau indiferente, de mare diversitate si
cu grade diferite de gravitate.
Primul ajutor este posibil, obligatoriu si – cu toata diferenta dintre leziuni – mult asemanator.
Acest ajutor este unitar: reducere, imobilizare, transport. Deci se vor deosebi fracturile de entorse si
luxatii, fara radiografie.
Entorsele
Sunt leziuni periarticulare (in jurul unei articulatii) produse prin miscari brutale, neobisnuite, fortate ale
capsule articulare si ale ligamentelor, printr-o mobilizare dincolo de miscarea normal a articulatiei.
In functie de violenta impactului, entorsele pot fi:
a. Usoare ( gr. I ) – fara leziuni vizibile dar cu durere persistenta. Pot aparea semnele inflamatiei locale:
rubor (roseata), dolor (durere) si tumor (edem sau umflatura)
b. Medii si grave (gr. II si III) – semnele de gradul I se amplifica cu miscari anormale in articulatii datorate
rupturilor ligamentare si capsulare; apare un element in plus: umflatura este exagerata datorita hematomului
produs (hemoragie locala).
Caracteristic pentru entorse, indiferent de gravitatea lor, este INTEGRITATEA ARTICULATIEI SI
A OASELOR.
Primul ajutor consta in imobilizarea articulatiei respective cu ajutorul unei fese si un presnit alcoolizat.
Ulterior este important repausul articulatiei cateva zile.
Luxatiile
Au acelasi mecanism de producere ca entorsele, cu ruptura capsulei si a ligamentelor articulare, capetele
osoase iesind in afara articulatiei. Miscarea in articulatie este imposibila si nu trebuie fortat acest lucru. Este
posibila asocierea luxatiei cu fracturi sau fisuri ale vaselor articulatiei. De aceea, orice luxatie de orice fel, trebuie
imobilizata fara interventii – uneori periculoase.
In functie de gradul lor, luxatiile sunt:
a. Subluxatii – usor de redus
b. Luxatii adevarate – cu deformari locale vizibile si greu de redus
Cele mai frecvente luxatii intalnite in practica curenta:
a. Luxatia temporo-mandibulara
b. Luxatia umarului (scapula-humerala): este cea mai des intalnita, cel mai des recidivanta, foarte dureroasa;
daca nu se reduce, se imobilizeaza in pozitia in care se luxeaza
c. Luxatia soldului (coxo-femurala): trebuie redusa la spital, imobilizare provizorie
Ele pot aparea si la alte articulatii: mana, degete, cot, genunchi…
Primul ajutor consta in:
o calmarea durerilor (numai injectabil) deoarece luxatiile de care am amintit se reduc sub anestezie generala
pentru a se realiza relaxarea musculara
o imobilizare provizorie in functie de articulatia afectata (asemanator fracturilor)
Se pot complica de la inceput cu fracturi, leziuni vasculare sau nervoase, leziuni capsulare si ligamentare ce se
interpun in articulatie, ceea ce face ca reducerea sa nu se obtina si sa necesite interventie chirurgicala.

Fracturile
- intreruperea partial (fisura) sau totala a continuitatii unui os din cauza unui traumatism.
- alaturi de plagi si contuzii, fracturile sunt leziuni mai frecvente, mai grave, cu evolutie mai indelungata, cu
terapie cel mai adesea chirusrgicala, cu posibilitati de complicatie, chiar pe viata.
- orice fractura trebuie considerate si tratata cu seriozitate, nu superficial.
Indifferent de mecanismul de producer, fracturile pot fi:
I. a. fracturi inchise – fara rana a tegumentelor
b. fracturi deschise – cu leziuni ale pielii, cu sangerari si uneori cu strapungeri de catre fragmentele osoase
II. a. fracturi simple – cu o singura linie de fractura
b. fracturi duble – cu mai multe fragmente
Semnele fracturilor sunt:
- mobilitate anormala intr-un segment osos, pana acum rigid.
- crepitatii osoase la nivelul oaselor fracturate
- lipsa transmiterii miscarilor pe intregul traect al osului fracturat (seg inf. nu mai raspunde miscarii)
- denivelare la palpare la nivelul fracturii
- durere puternica ce poate fi in punct fix sau la nivelul intregului membru
- impotenta functionala a membrului fracturat

30
- daca este fractura deschisa – leziuni ale tesuturilor moi, tegumentelor, plagi - sangerari
In primul ajutor al fracturilor tinem seama de:
- atentie prioritara leziunilor asociate fracturii (daca exista) care ameninta viata (starea functiilor
vitale)
- se efectueaza hemostazia (oprirea hemoragiei in leziunile sangerande, mari) – la fracturile deschise
- daca pacientul este socat prestam manevrele de desocare
Incepand cu aceste principii ce trebuiesc respectate, inlaturam dictonul: “sa nu ridicam un accidentat neglijat, sa
nu transportam un muribund si sa nu ajungem la spital cu un mort”.
Daca starea generala a accidentatului permite primul ajutor al fracturii, acesta va
cuprinde:
- reducerea fracturii (in ax) – daca se poate
- imobilizare provizorie
- transport imediat la un serviciu de specialitate
Nici un fracturat nu este mobilizat, transportat, fara imobilizare provizorie care impiedica miscarile in
focarul de fractura, reducand durerea, deci combatem socul.
Imobilizarea provizorie, ca si cea definitive, respectiv imobilizarea articulatiilor supra si subadiacente
focarului de fractura.
Fractura de antebrat - necesita imobilizarea pumnului si a cotului
Fractura de humerus – necesita imobilizarea umarului si a cotului
Fractura de gamba (tibia si peroneul) – imobilizarea articulatiei genunchiului si a gleznei
Fractura de femur – va imobiliza articulatia soldului si articulatia genunchiului
Imobilizarile provizorii se executa cu atele speciale: atele Kramer (confectionate din sârma) , atele
pneumatice
(gonflabile) , atele vacuum. In cazuri deosebite cand aceste mijloace lipsesc, se pot folosi atele
improvizate
(bucati de scandura, bastoane, bete, cartoane) ce vor fi aplicate peste haine (ca sa nu jeneze) sau infasurate in
vata si tifon, panza sau tot ce este la indemana; se fixeaza pe membrul fracturat cu ajutorul unor fese sau
cordoane.
Membrele fracturate vor fi intinse in axul lor astfel:
- membrul superior indoit in unghi drept din cot – imobilizat in intregime (de la umar pana la palma) sau
in lipsa unei atele, cu o esarfa legata de dupa ceafa sau intr-un bandaj ce il fixeaza de torace – tip Dessault.
- pentru fracturile superioare ale humerusului – membrul superior tot asa indoit din cot in unghi drept –
Dessault – sau se poate imobiliza tip veston (se incheie nasturii la haina si se introduce mana intre nasturii
vestonului) toracele fiind folosit drept atela de baza.
- membrul inferior se imobilizeaza intins – cu atele – sau se foloseste membrul inferior sanatos drept
atela
de sprijin, legandu-se cele doua picioare alaturate cu fese.
- fractura de clavicula – trebuie imobilizata pentru ca cele doua capete osoase sa nu traumatizeze
vasele
sanguine subclaviculare; membrele superioare in unghi drept la cot si se pune o esarfa fixate cu ac de siguranta in
jurul umarului opus (in axila un rulou de vata cu talc) –
- fracturile coloanei cervicale – sunt periculoase, provocand prin mobilizarea in focar paralizii definitive
sau moarte subita. Se imobilizeaza cu “guler cervical” special – coleret cuvical – sau improvizat cu doua paturi
groase rulate in dreapta si in stanga gatului si capului.
- fracturile de coloana dorso-lombara – sunt foarte dureroase in punct fix. Sunt periculoase pentru ca pot
leza maduva si produce paralizii grave. Imobilizarea se face prin introducerea unei scanduri sub accidentat si apoi
asezarea acestuia pe un plan dur (daca se poate un sul sub coloana in punctual dureros). Nu se face flexie
anterioara pentru a nu se leza maduva – paralizie definitorie.
- fracturile de bazin – sunt periculoase prin phematroamele ce pot aparea. In special aceasta fractura nu se
imobilizeaza; se calmeaza durerea (cum??? Cu ce???) si se fixeaza accidentatul intre doua paturi rulate sul, de la
torace la coapse in partile laterale.
- fracturile costale nu se imobilizeaza. Exceptie situatia voletului costal Voletul costal este minimum
dubla
fractura la doua coaste învecinate. Imobilizarea se face prin înfundarea zonei respective împiedicând astfel
miscarile segmentelor la acest nivel. Semnele si simptomele constau în dificultatea respiratiei, miscarea
paradoxala a segmentului (în inspir când toracele se destinde fragmentul se înfunda; la expir când toracele se
micsoreaza fragmentul se deplaseaza spre exterior), durere, cianoza.
-
-
Imobilizarile provizorii in tipurile de entorse, luxatii sau fracturi enuntate mai sus, sunt obligatorii in
acordarea primului ajutor, insotite de un transport rapid cu confort si supraveghere la un serviciu de specialitate.
Principiul esential: “in primul rand sa nu faci mai rau si abia apoi sa salvezi”. Pacientul cu o fractura sa nu
ajunga la spital cu doua fracturi; cel cu fractura inchisa sa nu ajunga cu fractura deschisa sau cel cu fractura de
coloana sa nu ajunga paralizat.
De ce imobilizarea provizorie este obligatorie in acordarea primului ajutor:
- pentru a mentine axarea membrului fracturat cat mai corecta
- pentru a reduce durerea
- pentru a evita miscari ce pot produce lezarea vaselor (hemoragii), lezarea nervilor (paralizii), perforarea
tegumentelor si transfoarmarea in fracturi deschise.

Profilaxaia antitetanica
Este o măsură de urgență dar se poate face și la eșsntionul următor(spital)
Se face profilaxia antitetanică la orice plagă care s-a produs în urmă cu 6-9 ore
-se aplică diferențiat:
La persoanele sigur vaccinate sau revaccinate se administrează: ATPA=anatoxină tetanică, intramuscular 0,5
ml.o singură doză, la aceste persoane nu se administrează ser antitetanic, excepție fac politraumatiza ții gravi cu
stare
de șoc și hemoragie, la care se administrează o doză unică ser antitetanic 3000-15.000UAI.
-la persoanele nevaccinate sau cu vaccinări incomplete :-ser antitetanic 3000-15000UAI intramuscular în doză
unică după desensibilizare
-ATPA intramuscular în altă zonă decât serul antitetanic in doză de o,5 ml.
Schema de desensibilizare:
-se injectează subcutanat 0,1ml. Sol 1/10 Ser antitetanic+ ser fiziologic.Se așteaptă 30min.
Dacă nu apar reacții locale și generale se injecteză subcutanat încă 1 ml ser antitetanic.Se a șteaptă
30min. Dacă nu apar reacții locale și generale se administrează restul cantității de ser antitetanic
Asistenta medicală va avea pregătită trusa de urgență pentru tratarea eventualelor accidente serice(
șoc anafilactic)

Imobilizarea definitiva a fracturilor

Tipuri de imobilizare
definitiva :
I. Metoda ortopedica se indica în fracturile simple cu sau fara deplasare și se efectueaza prin:
• reducerea fracturii sub anestezie locala sau generala medicul stabileste; reducerea se face prin extensie
- tractjune si contraextensie;
• imobilizare in aparat gipsat, care trebuie sa întruneasca urmatoarele calitati:
• sa fie bine mulat;
• sa cuprinda articulatja de deasupra si dedesubtul focarului de fractura;
• sa lase extremitafile membrelor libere pentru a se asigura circulatia; sa nu fie prea strans; sa fie aplicat
Tn pozifie functionala.
• dupa scoaterea aparatului gipsat recuperearea functionala.
II. Metoda extensiei continue se foloseste în cazul fracturilor complicate cominutive cu traiect oblic sau spiroid
si cu deplasare.
• Mijloace de extensie: sistem compus din broșa, potcoava, cablu, scripeti, greutati.
• Contraextensia se realizeaza prin înclinarea patului și greutati.
• Extensia continua poate dura 2 - 3 saptamani reducerea facandu-se treptat.
• Atele speciale: tip Braun- Bohler, tip Rieunau, cu tractjune bipolara.
III. Metoda functionala de tratament urmareste salvarea vietji bolnavului fara a trata fractura.
 IV. lntervenția chirurgicala este o metoda de tratament indicata în :
• fracturi care nu se pot reduce, fracturi asociate cu leziuni ale vaselor si nervilor, fracturi cu multiple focare.

Traumatismele cranio- cerebrale

Prin traumatism cranio-cerebral se înţelege totalitatea fenomenelor cli nice şi/sau paraclinice care apar
ca urmare a acţiunii unui agent traumatic asupra cutiei craniene şi a conţinutului acesteia.
Traumatismul cranio-cerebral poate fi închis sau deschis (în care caz există o comunicare directă sau
indirectă cu mediul extern).
Mecanismele traumatice fizice pot determina :
— leziuni ale scalpului (excoriaţii, echimoze, plăgi);
— leziuni ale cutiei craniene (fracturi);
— leziuni cerebrale (contuzie, dilacerare, hematom intracerebral, edem cerebral);
— leziuni extracerebrale (hematom epidural = revărsat sanguin între tabla internă craniană şi duramater;
hematom subdural = revărsat sanguin între dura- mater şi suprafaţa creierului; meningită seroasă =
revărsat lichidian subdural).
Bineînţeles că îa majoritatea cazurilor de traumatism cranian este vorba de o asociere a leziunilor
enumerate.
Traumatismele cranio-cerebrale închise
Comoţia cerebrală este caracterizată prin abolirea bruscă a cunoştinţei, survenită imediat postimpact, însoţită sau
nu de modificări tranzitorii ale funcţiilor vegetative şi vitale (T.A., tahicardie, scurtă apnee). Feno menul este
de scurtă durată - câteva minute - şi total reversibil, deoarece nu-i corespunde o leziune organică.
Primul ajutor
• Accidentatul va fi menţinut în repaus culcat şi va beneficia de transport corespunzător (de preferat cu
autosanitara), deoarece la toţi traumatizaţii cranio-cerebrali există riscul instalării unei come.
• Fenomenele sunt total reversibile fără tratament, necesită doar repaus fizic şi psihic.
• Dacă este vorba de un bolnav labil psihic se pot administra sedative sau tranchilizante şi somnifere 2-3
zile (diazepam, nozinan, luminai).
Atenţie asupra faptului că un accidentat considerat ca un simplu comoţionat cerebral poate să aibă totuşi o
leziune
intracraniană neevidentă clinic şi care se poate manifesta clinic peste câteva ore sau zile. De aceca, fără să
alarmeze accidentatul, i se atrage atenţia ca la apariţia oricărui semn ca: cefalee persistentă, vărsă turi, vertije
etc. să se prezinte cât mai urgent într-un serviciu neurochirurgical.
Contuzia cerebrală este o afecţiune cranio-cerebrală traumatică, în care există leziuni anatomopatologice ale
creierului. Contuzia cerebrală poate fi de diferite grade: minoră, moderată, gravă.
Simptome, semne- manifestari de dependenta
• Abolirea sau alterarea stării de conştienţă cu durata de una sau câteva ore (contuzia cerebrală minoră) până la
24 ore (contuzia cerebrală moderată). Alterări profunde şi de lungă durată ale stării de conştienţă = comă
prelungită (contuzia cerebrală gravă).
• Modificări tranzitorii de puls, respiraţie, tensiune arterială, vărsături (contuzie minoră):
— dispnee, tahicardie, rar oscilaţii ale T.A. (contuzia cerebrală
moderată),
— alterări importante ale funcţiilor vegetative şi vitale (domină perturbările respiratorii cu încărcare traheo-
bronşică, dispnee tip Cheyne-Stockes, Kussmaul, hipertermie, tahicardie (rar bradicardie), vărsărturi, puseuri
de
hipertensiune (contuzie gravă).
— deglutiţie dificilă sau abolită (contuzii grave).
» Semne neurologice inconstante: modificări de reflexe, abolire de reflex plantar (contuzie minoră), redoare a
cefei, asimetrie de reflexe miostatice, exstensie a halucelui, pareze oculomotorii (contuzie moderată), sindrom
bipiramidal egal sau inegal, uneori crize convulsive generalizate, perturbări tonigene = rigiditate prin
decerebrare
(contuzie gravă).
Semne oftalmologice: midriază bilaterală sau mioză (egală sau ingelă), mişcări pendulare ale globilor oculari
(contuzie gravă).
• în staţionare se poate pune în evidenţă lichidul cefalorahidian:
— rozat sau clar (contuzie minoră);
— sanguinolent sau rozat (contuzie moderată),
— intens sanguinolent (contuzie gravă). Observaţie: lichidul cefalorahidian nu respectă întocmai gradul
contuziei cerebrale. Are o netă valoare practică orientativă şi o certă valoare în evoluţia le
ziunii; menţinerea modificărilor în timp arată persistenţa leziunii; reducerea modificărilor arată o nor-
malizare a procesului.
• Alte semne care pot persista în toate formele de contuzii: cefalee, ameţeli, vertije, uneori vărsături. De
reţinut: gradul de contuzie cerebrală, pornind de la cea medie, se identifică pe baza profunzimii comei.
Profunzimea comei se apreciază cel mai uşor şi mai practic în funcţie de precizarea abolirii timpilor deglutiţiei.
Precizarea modificării reflexului de deglutiţie este deosebit de importantă pentru a aprecia gradul de profunzime a
comei şi adâncirea acesteia. Urmrirea dereglării timpului bucal al deglutiţiei dă relaţii valoroase asupra evoluţiei
progresive sau regresive a comei, atunci când este examinat succesiv. Urmărirea se face prin introducerea de
lichid în cavitatea bucală a bolnavului. Întâi nu se constată decât o mişcare mai mult sau mai puţin adaptată a
buzelor la contactul cu recipientul. Când coma devine mai profundă, se observă cum lichidul este păstrat în gură
mai mult timp, înainte de a fi dirijat către faringe. Într-un grad mai avansat al comei, lichidul stă timp
îndelungat în gură, fără să declanşeze mişcări de deglutiţie, scurgându-se apoi în afara cavităţii bucale prin
comisuri. Într-un stadiu şi mai avansat, lichidul poate pătrunde în faringe, fără însă ca această pătrundere să fie
controlată de activitatea reflexă. În coma de profunzime medie, atingerea buzelor cu lingura nu declanşează
mişcarea de apucare a alimentelor. Lichidele introduse în gură sunt înghiţite dar, pe măsură ce coma se
adânceşte, deglutiţia devine mai dificilă.
Primul ajutor:
— Se face un examen riguros şi rapid, controlându-se funcţiile vitale, starea de conştienţă, se inventariază
leziunile.
— Asigurarea respiraţiei prin control digital al permeabilităţii căilor respiratorii şi îndepărtarea corpilor străini din
cavitatea buco-faringiană.
— Poziţionarea victimei în decubit lateral sau ventral, cu fruntea sprijinită pe antebraţ In felul acesta se asigură:
• menţinerea permeabilităţii căilor respiratorii,
• prevenirea căderii limbii (aceasta se poate jpreveni şi prin aplicarea unei pipe Guedel),
• împiedicarea aspirării conţinutului sucului gastric în cazul vărsăturilor,
• prevenirea asfixiei victimei prin inundarea căilor respiratorii cu sânge sau L.C.R. în cazul asocierii şi
altor leziuni.
Atenţie la aceste măsuri foarte eficiente şi uşor de aplicat, care nu se prea respectă în practică, cei mai mulţi având
tendinţa să întoarcă accidentatul cu faţa în sus. Accidentatul cranio-cerebral va fi ridicat de Ia locul rănirii cu
deosebită grijă, aşezat pe o targă cât mai rigidă. Traumatizaţii cranio-cerebrali sunt foarte sensibili la mobilizare,
dar mai ales la trepidaţiile provocate de vehicul în timpul transportului (viteza de deplasare să nu depăşească 50
km/oră). Mijlocul de transport pentru asemenea accidentaţi trebuie să fie bine dotat. Traumatizaţii cranio-cerebrali
vor fi transportaţi direct la un staţionar sau unitate spitalicească înzestrată cu mijloace de terapie intensivă.
Important! Asistentul medical trebuie să ştie să observe unele fenomene care apar pe parcursul transportului
(instalarea unei rigidităţi, modificările T.A., pulsului, felul dispneei, modificările pupilei, pareze), pe care le
transmite cu conştiinciozitate şi exactitate medicului pentru interpretare (au mare importanţă
pentru neurochirurgi):
— tensiunea arterială normală plus bradicardie indică o compresiune cerebrală;
— tensiunea arterială plus tahipnee şi hipertermie indică o leziune cerebrală profundă;
— tensiunea arterială normală cu stare de obnubiIare şi cu midriază unilaterală plus pareză indică un
hematom extradural sau subdural,
— dacă starea de comă se accentuează progresiv, se suspectează un hematom subdural sau extradural, care
difuzează rapid (evacuarea chirurgicală de urgenţă).
Aceste manifestări patologice sunt uşor de urmărit şi au o mare importanţă în evoluţia unui traumatism cranio-
cerebral; de aceea, trebuie urmărite frecvent şi competent, orice alterare sau modificare a acestora trebuind să
alarmeze pe medic.
De asemenea, pe timpul transportului vor fi observate şi reţinute şi alte tulburări deosebit de importante pentru
neurochirurgi:
- astfel, instalarea unei afazii sau anartrii de la început indică o contuzie cerebrală; afazia după un interval liber
indică un hematom; de asemenea pe timpul transportului vor fi observate şi reţinute unele tulburări pshice: sin
-
dromul confuziv, agitaţie psihomotorie etc.
Există situaţii când accidentaţii şi-au recăpătat cunoştiinţa (s-au trezit) după o comă trecătoare, dar o nouă
recădere este posibilă ca rezultat al constituirii edemului cerebral posttraumatic.
Pentru scăderea edemului cerebral instalat, la indicaţia medicului, chiar şi pe timpul transportului, se
administrează glucoză 33% în cantitate de 2 g/ kilocorp (maximum 120 g glucoză/24 ore). Pentru fiecare 4 g de
glucoză se adaugă o unitate (U) de insulină.
Pentru reechilibrarea acido-bazică se administrează soluţii tampon: THAM în cantitate de 1 ml/kilo-
corp. Tratamentul în staţionar:
— metode şi tehnici de terapie intensivă (în contuziile grave).
— asigurarea unei ventilaţii optime (intubaţie oro- traheală, aspiraţie), deoarece obstrucţia căilor res
piratorii întreţine şi amplifică edemul cerebral.
— intubaţia nu se menţine mai mult de 36-48 de ore.
Dacă fenomenele de insuficienţă respiratorie persistă, se practică traheostomia.
— în caz de stop respirator se utilizează ventilaţia pulmonară asistată.
— oxigenoterapie.
— combaterea hipotermiei (înveliri în cearşafuri umede).
 — combaterea edemului cerebral (glucoză 33%,2 g/kilocorp).
— tratament chirurgical la nevoie.
— în contuziile minore şi moderate tratamentul este simptomatic:
•
antalgice,
• mici doze de tranchilizante la cei anxioşi şi agitaţi (evitându-se barbituricele şi
opiaceele),
• repaus la pat 7-15 zile (contuzie
minoră),
• două-trei săptămâni obligatoriu (contuzie
moderată).
In această perioadă contribuţia cadrelor medii are o importanţă deosebită. Vindecarea unor astfel
de traumatizaţi depinde în mare măsură de priceperea şi devotamentul cadrelor medii în continuitatea şi
consecvenţa
tratamentului.
De reţinut: contuzia cerebrală moderată poate fi difuzată sau pre dominantă la un hemisfer sau altul şi, mai
ales, frecvent asociată cu alte leziuni intracraniene de tipul hematoamelor şi edemului cerebral progresiv.
În ceea ce priveşteedemul cerebral, acesta însoţeşte constant orice leziune organică cerebrală (de tipul
contuziei sau dilacerării) şi, netratat la timp şi competent, agravează o leziune cerebrală deja instalată, chiar
minoră.
Tot edemul cerebral poate transforma o contuzie cerebrală minoră într-una medie şi mai ales contuzia
cerebrală medie, într-o contuzie cerebrală gravă, în care creierul, mărindu-şi volumul (datorită edemului
cerebral) într-un
conţinător practic inextensibil, creează o compresiune asupra centrilor vitali aflaţi la baza creierului şi către care
converg liniile de forţă, datorită structurii cutiei craniene. Această compresiune, odată instalată, este greu de
tratat şi bolnavul, dacă supravieţuieşte, rămâne cu sechele majore.
Traumatismele cranio-cerebrale deschise
În cadrul traumatismelor cranio-cerebrale deschise sunt cuprinse plăgile cranio-cerebrale, care pot
fi:
— plăgi cranio-cerebrale nepenetrante (interesează părţile moi şi oaselecraniului, dar s-au oprit la dura
mater);
— plăgi cranio-cerebrale penetrante şi perforante sunt cele care au depăşit dura mater şi ajung în
profunzime, interesând şi creierul.
Ştim că este vorba de o plagă nepenetrantă şi nu de una penetrantă pe baza faptului că nu se evacuează lichid
cefalorahidian.
Conduita de urgenţă
• Deoarece astfel de traumatisme sunt însoţite cel puţin de o contuzie cerebrală minoră, dacă nu chiar de o
contuzie gravă, primul ajutor dat accidentatului se va adresa şi acestor leziuni
• Plaga cranio-cerebrală se consideră de la început infectată, deoarece agentul penetrant a antrenat fie corpi
străini, fie păr sau piele.
• Tratamentul plăgii la locul accidentului:
— se taie părul din jurul plăgii, tegumentul din jur se curăţă şi se dezinfectează,
— în rest se va face tamponaj şi pansament de protecţie, dar nu
compresiv,
— înfăşare.
Atenţie! Este interzisă îndepărtarea așchilelor osoase care nu sunt libere. Este interzisă meşarea sau îndesarea
tampoanelor în plaga cranio-cerebrală, dat fiind pericolul de compresiune. în plăgile cranio-cerebrale nu se
introduc antibiotice sau antiseptice.
• Mobilizarea bolnavului va fi redusă la minimum, pentru a preveni agravarea unor leziuni nervoase şi
vasculare.
Transportul se va face cu mare grijă, cu foarte mare grabă şi într-un serviciu care să beneficieze de T.I. Cura
sau
tratamentul definitiv al plăgii cranio-cerebrale o face neurochirurgul.