ROMANUL MODERN PSIHOLOGIC

ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

de Camil Petrescu
a. Încadrarea într-o tipologie. Viziunea despre lume
Potrivit studiului lui Manolescu, „Arca lui Noe”, romanul lui C. Petrescu se încadrează ionicului; prin
perspectiva narativă subiectivă, se anulează omnisciența , apare focalizarea internă, viziunea
„împreună cu”, se constată de asemeni multiplicarea și relativizarea perspectivei narative. Criticul
observa, prin referire la noul roman interbelic:” [...] noul roman a pierdut speranța în iluzie și a început
să creadă în autenticitate. Cuvântul magic ce apare la Camil Petrescu, la Holban, la Sebastian, la
Eliade. Analiza și confesia au alungat creația. Din epos obiectiv, romanul devine uneori jurnal.”
Vorbind despre romanul modern interbelic trebuie urmărite două caracteristici:
a/ romanul psihologic/ de analiză care are drept scop investigarea detaliată a vieții interioare, observația
psihologică, iar drept subiect cazurile de conștiință. Acest tip de roman este cultivat de scriitorii
menționați de Manolescu, adăugându-li-se Hortensia Papadat – Bengescu.
b/ romanul psihologic este scris de obicei la persoana I ( perspectivă narativă subiectivă ), pentru că pune
accent pe descrierea stărilor sufletești, a problemelor de conștiință.
Înainte de a aduce la lumină valoroasele sale romane psihologice, C. Petrescu s-a preocupat de ilustrarea
ideilor sale novatoare asupra modernizării romanului printr-o serie de articole teoretice în care
promovează estetica autenticității: „De ce nu avem roman?” (1927) , „Noua structură și opera lui
Marcel Proust” (1935). Considerând că literatura trebuie să se sincronizeze cu știința, filozofia și
psihologia epocii, cunoașterea este posibilă, dar ea este de natură psihologică, bazându-se pe intuiție și
rațiune în analiza fenomenelor de conștiință.
Dacă L. Rebreanu afirma :”m-am sfiit întodeauna să scriu pentru tipar la persoana întâi”, C. Petrescu
se situează pe o poziție diametral opusă, susținâdu-și opțiunea ferm: „eu nu pot vorbi onest decât la
persoana întâi, din mine însumi nu pot ieși.” Astfel, în romanul său naratorul își asumă și rolul de
personaj, confesâdu-se într-o narațiune la persoana întâi.
Elementele romanului modern de analiză psihologică:
a. tema dezvoltată;
b. conflictul interior;
c. tehnici moderne ale analizei psihologice: introspectia, monologul interior, fluxul conștiinței, memoria
afectivă
d. personajul intelectual, absolutist cu o conștiință problematizată;
e. autenticitatea narațiunii (identificarea actului de creație cu realitatea vieții), anticalofilismul;
f. perspectiva narativă unică, subiectivizată ( caracterul de jurnal);
g. timpul subiectiv al prezentului conștiinței, absența cronologiei faptelor, reconstituirea poveștii de
dragoste prin flash-back.
b. Titlul: Încă de la început, autorul prezintă cele două experiențe cu care se va confrunta eroul
dragostea și războiul, substantivul „noaptea” din titlu făcând trimitere la noaptea conștiintei eroului,
chinuită de frământări; se abolește principiul cronologic, deoarece noaptea retrăirii presupune dilatări și
comprimări temporale, transcriind devenirea conștiinței eroului care prezintă lumea și pe sine în raport cu
cele două experiențe fundamentale ale existenței lui.
Cuvintele ultima și prima sunt frontierele temporale ale unor epoci diferite prin viziune și trăire.
Noaptea conștiinței e legătura dintre cele două părți ale romanului dată de trăirea în conștiință, de timpul
psihologic.
c. Tema: Dragostea și războiul reprezintă temele romanului, anunțate din titlu, reprezentând de
asemeni cele două experiențe fundamentale de cunoaștere trăite de tânărul intelectual stăpânit de nostalgia
absolutului. Prima parte este în întregime ficțională redând prin rememorare povestea de iubire dintre Ela

1
și Ștefan, în timp ce partea a doua valorifică jurnalul de campanie al autorului, articole și documente din
epocă, ceea ce dă autenticitate relatării.
d. Perspectiva narativă. Instanțele comunicării narative
Romanul este construit la persoana I, ca o confesiune. Narațiunea la pers. I, cu focalizare exclusiv internă,
viziunea „împreună cu”, presupune existența unui narator implicat, stabilindu-se o identitate între planul
naratorului și cel al personajului. Punctul de vedere unic și subiectiv, al personajului-narator care mediază
între cititor și celelalte personaje, face ca cititorul sa cunoască tot atât cât știe peresonajul principal.
Situarea eului narativ în centrul acțiunii, conferă autenticitate iar faptele și personajele sunt prezentate ca
evenimente interioare, interpretate, analizate. Reprezentarea epică neutră a unor evenimente exterioare,
acțiunea, specifică romanului tradițional este înlocuită cu proiecția subiectivă din planul conștiinței,
specifică romanului modern, subiectiv, de analiză psihologică.
Această perspectivă unică este de fapt respectarea principiuluiu formulat explicit de C. Petrescu: „Să nu
descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu...
Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti... Dar acesta-i realitatea conștiinței mele, conținutul meu
psihologic.” Drept urmare există necesitatea unei perspective unice, personale în măsura în care
experiențele relatate sunt unice și irepetabile.
e. Construcția discursului narativ
RAPORTUL DINTRE TIMPUL CRONOLOGIC ȘI TIMPUL PSIHOLOGIC
REPERE SPAȚIO-TEMPORALE
Titlul cărții reprezintă o metaforă a timpului psihologic, pentru modul în care timpul cronologic,
obiectiv și evenimentele exterioare sunt percepute la nivelul conștiinței. Frontierele temporale ale celor
două epoci ce redau experiențele eroului fiind marcate de termenii din titlu ultima și prima. Legătura
între cele două părți se realizează în timpul psihologic, ca urmare a interpretării faptelor în planul
conștiinței.
Chiar dacă este un roman modern, subiectiv în incipit se fixează cu precizie reperele spațio-
temporale:”În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte,
cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea văii Prahovei, între Bușteni și Predeal.” Se
regăsește aici un artificiu compozițional, deoarece evenimentele relatate în primul capitol „La Piatra
Craiului, în munte” sunt ulterioare poveștii de dragoste din prima parte, reîntoarcerea la aceasta făcându-
se prin rememorare declanșată de un eveniment exterior- discuția de la popota ofițerilor. Spre deosebire de
Marcel Proust, evenimentele recuperate din „timpul pierdut”, nu sunt rezultatul memoriei involuntare, la
C. Petrescu evenimentele sunt ordonate cronologic și analizate în mod lucid, fiind vorba de memoria
voluntară.. Dacă la Proust, personajul-narator retrăiește trecutul, la C. Petrescu, acesta analizează și
interpretează trecutul. Evenimentele istorice ( războiul – timpul cronologic) sunt puse în umbră de
evenimentele personale (iubirea lui Gheorghidiu pentru Ela – timpul psihologic).
INCIPIT ȘI FINAL
Observăm la romanul modern conceput de C. Petrescu aspecte ce sunt caracteristice romanului realist,
precum fixarea reperelor spațio-temporale în incipit sau tema moștenirii care declanșează criza
matrimonială prin schimbările pe care le aduce. Acțiunea începe în primavara anului 1916, pe când
Gheorghidiu se afla voluntar pe front, înaintea intrării României în război. Protagonistul și în același timp
naratorul evenimentelor se afla concentrat pe Valea Prahovei. Acesta asistă la o discuție la popota
ofițerilor, despre dragoste și fidelitate, pornind de la un fapt relatat în presă, fapt care declanșează
memoria afectivă, trezindu-i amintirile legate de povestea de dragoste trăită cu Ela în timpul celor 2 ani de
căsnicie.
Finalul este construit diferit, este deschis, lăsând loc interpretărilor multiple, specific prozei de analiză
psihologică. Astfel, eroul absolutist, obosit în a mai căuta certitudini, profund marcat de experiența
frontului este gata să lase în urma „tot trecutul” , simțindu-se detașat de tot ceea ce-l legase de Ela se
hotărăște să o părăsească.
CONFLICTE
Dacă în romanul tradițional accentul cade asupra acțiunii și a conflictelor exterioare, în romanul de
analiză psihologică, accentul se mută asupra planului interior. Conflictul exterior trimite tot la planul
2
conștiinței punând în evidență relația eroului, cu societatea în care trăieșțe și pe care din orgoliu o respinge
situându-l în categoria inadaptaților. Conflictul interior este declanșat în conștiința protagonistului ca
urmare a trăirilor contradictorii față de soția sa, Ela și care se leagă de conflictul exterior deoarece cei doi
îndrăgostiți au moduri diferite de a se raporta la lumea în care trăiesc. Gheorghidiu trăiește cu iluzia că s-a
izolat de realitatea înconjurătoare, însă tocmai aceasta realitate, în care nu vrea să se implice va duce la
destrămarea cuplului.
CONSTRUCȚIA SUBIECTULUUI
IUBIREA: Începutul capitolului al doilea debutează brusc cu o frază care declansează retrospectiva iubirii:
„Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșeală.” Tânărul
Ștefan Gheorghidiu, pe atunci student la Filozofie, se căsătorește din dragoste cu Ela, studntă la Litere,
orfană crescută de o mătușă.. Tânărul mărturisește care au fost premisele care au stat la baza iubirii lui.
Aceasta se naște mai întâi din admirație și duioșie: „Iubești mai întâi din milă, din îndatorire, din
duioșie, iubești pentru că știi că asta o face fericită.” dar mai ales din orgoliu: „Începusem totuși să fiu
măgulit de admirația pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atot de pătimaș iubit de
una dintre cele mai frumoase studente, și cred că acest orgoliu a constituit baza voiitoarei mele iubiri...”.
După căsătorie, cei doi trăiesc modest, dar sunt fericiți. Echilibrul tinerei familii este tulburat în momentul
în care Ștefan moștenește de la unchiul său avar, o moștenire importantă. Daca pentru acesta faptul este
lipsit de importanța, Ela se implică direct în administrarea banilor, fapt care-l nemulțumește: „Aș fi vrut-o
mereu feminină, deasupra acestor discuții vulgare”. Ela devine din ce în ce mai atrasă de lumea mondenă,
existența celor doi evoluând spre o inevitabilă criză matrimonială. Punctul culminant îl constituie excursia
la Odobești, care-l determină pe Ștefan să pună sub semnul îndoielii relația cu Ela. Ceea ce urmează fiind
o succesiune de împăcări și desparțiri. Aflându-se concentrat pe Valea Prahovei și Ela stabilită la
Câmpulung, Ștrefan primește o scrisoare chemându-l urgent pentru a-l convinge să treacă o parte din bani
pe numele ei, spre a fi asigurată financiar în cazul morții acestuia. Ștefan este convins că Ela plănuiește
divorțul pentru a rămâne cu mistertiosul domn G., cauza despărțirii lor. Îl întâlnește pe acesta întâmplător
în Câmpulung și cuprins de gelozie ar fi vrut să verfice dacă Ela îl înșală dar nu mai are timp. Din cauza
izbucnirii războiului trebuie să se reîntoarcă urgent, pe front.
RĂZBOIUL: Dezamăgit de eșuarea în planul iubirii, Ștefan caută o nouă experiență care să-i satisfacă
orgoliul și asemeni lui Apostol Bologa („Pădurea spânzuraților”) se înrolează voluntar, crezând că
războiul ar putea fi „un generator de energii”, dar constată că „absolutul morții eclipsează absolutul
iubirii” ( D. Micu – „În căutarea autenticității”). Imaginea războiului este demitizată pentru că acesta
înseamna haos, mizerie și suferință.
Experiențele dramatice de pe front modifică în cele din urma atitudinea eroului, față de tot ce trăise: „Atât
de mare e depărterea de cele întâmplate ieri; că acestea sunt mai aproape de copilăria mea , decât de
mine cel de azi... De soția mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de-atunci, mi-aduc aminte cu- adevărat,
ca de o întâmplare din copilărie.”
Capitolul cu cel mai mare impact este Ne-a acoperit pamântul lui Dumnezeu, acesta ilustrând absurdul
războiului și tragismul confruntării cu moartea.. Viața combatanților ține de hazard, iar eroismul este
înlocuit de spaima de moarte, drama individului trece în plan secund în fața dramei colectivitătii. Esențial
în înțlegerea gesturilor lui Gheorghidiu este capitolul final intitulat Comunicat apocrif. Titlul acestuia are
pe lângă sensul denotativ și unul conotativ, se referă pe de-o parte la comunicatele contradictorii care vin
de pe front iar pe de altă parte la scrisoarea anonimă pe care acesta o primește și care îi dezvăluie că soția
îl înșală. Eroul nu mai verifică însă autenticitatea scrisorii, prea obosit să se mai îndoiească, să mai
analizeze sau să mai caute certitudini. Rănit și sptalizat, revine la București simțindu-se detașat de
povestea cu Ela, indiferent, hotărât să o părăsească: „I-am scris că îi las absolut tot ce e în casă, de la
obiecte de preț la cărți..., de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul.” Finalul rămâne deschis
pentru că cititorul nu are certitudinea trădării Elei iar destinul de combatant al eroului nu se încheiase,
fiind în București doar în permisie, păstrâdu-se astfel misterul.
.

3
4