DREPT CONSTITUTIONAL – CURS 1

CURS INTRODUCTIV
_______

1. NOȚIUNEA DE DREPT

Dreptul constituțional reprezintă, alături de dreptul civil, dreptul familiei, dreptul

comercial, dreptul penal, ș.a.m.d., o ramură a științei dreptului. Noţiunii de Drept îi pot fi
atribuite diferite sensuri. Astfel, ea poate privi facultatea de a face ceva (de exemplu, dreptul
de asociere sau dreptul de a te adresa justiţiei), poate desemna un ansamblu de norme juridice
reglementând o categorie de relaţii sociale date, caz în care vorbim de o ramură a dreptului
(de exemplu, drept civil sau drept constituţional), după cum aceeaşi noţiune se poate referi la
Drept ca ştiinţă.

În această din urmă ipoteză, Dreptul este definit ca un ansamblu de norme de conduită
obligatorii care vizează membrii societăţii, norme ce sunt destinate a asigura domnia ordinii şi
justiţiei în relaţiile sociale şi a căror respectare poate fi impusă, la nevoie, prin constrângere.
Se cunosc mai multe sisteme normative: morale, de politeţe, ale bunelor maniere etc. Normele
juridice nu sunt în fond altceva decât norme morale sancţionate de stat prin autoritatea sa şi
impuse respectului tuturor membrilor societăţii.

Dreptul obiectiv este constituit din totalitatea normelor juridice instituite și sancționate
de către stat, a căror respectare de către toți membrii acelei societăți este asigurată prin forța
coercitivă a statului. Dreptul subiectiv este constituit din posibilitatea recunoscută fiecărui
membru al societății, considerat în mod individual sau ca parte a grupului, de a avea un
anumit comportament prescris sau permis de lege, în cadrul limitelor legal stabilite. Astfel,
dreptul subiectiv îi conferă unei persoane posibilitatea, garantată și ea prin forța de
constrângere a statului, de a face sau a nu face ceva ori de a cere unei alte persoane un anumit
comportament. Dreptul subiectiv derivă din dreptul obiectiv.

Dreptul pozitiv este dreptul aplicabil, dreptul în vigoare la un moment dat, înglobând
dreptul obiectiv și pe cel subiectiv.

Încă din antichitate, jurisconsultul roman Ulpian a distins în studiul Dreptului, publicul
şi privatul, după cum el privea organizarea staului sau interesele particularilor, indivizilor.
Uneori dreptul public şi cel privat nu se află într-un echilibru, ci unul are o vădită
preponderenţă în raport cu celălalt, ceea ce ne conduce la a caracteriza un stat de liberal sau
totalitar.

Dreptul public este cel care conține totalitatea principiilor și regulilor juridice aplicabile
în raporturile dintre stat și individ, precum și raporturile dintre state, iar dreptul privat
cuprinde totalitatea principiilor și regulilor juridice aplicabile raporturilor dintre indivizi,
indiferent dacă aceștia sunt din același stat sau din state diferite.

Distincţia dintre dreptul public şi cel privat se poate face folosindu-ne de câteva criterii,
precum:
i) după subiecții raporturilor juridice, dreptul public priveşte raporturile guvernanţi-
guvernaţi, pe când dreptul privat se referă la raporturile dintre guvernaţi;
DREPT CONSTITUTIONAL – CURS 1

ii) după natura actelor juridice emise, dreptului public îi este specific actul unilateral,
ceea ce ne îndreptăţeşte a caracteriza raporturile respective ca fiind raporturi de
forţă, pe când dreptului privat îi este specific actul bilateral, contractual;
iii) după natura interesului urmărit, normele dreptului public urmăresc realizarea
interesului general al societății (organizarea și funcționarea statului și a instituțiilor
sale), pe când normele dreptului privat urmăresc interesul particular al indivizilor.

O subdivizare este posibilă și în cadrul dreptului public, unde putem deosebi între
dreptul public internațional, care are ca obiect de studiu relațiile ce se stabilesc între state sau
între state și organizații internaționale, și dreptul public intern (dreptul constituțional, dreptul
administrativ, dreptul financiar), în care sunt supuse analizei relațiile din interiorul unui stat,
relații care se nasc între cei care guvernează și cei care sunt guvernați.

2. NOŢIUNEA DE DREPT CONSTITUŢIONAL

Din ansamblul normelor juridice, cele care au ca numitor comun reglementarea

fenomenelor şi organizării politice a statelor au fost reunite sub denumirea de Drept
constituţional.
Noţiunea aceasta se impune destul de târziu, odată cu răspândirea în Europa a
constituţiilor scrise. Prima catedră de drept constituţional o găsim la Ferrara în 1797, fiind
încredinţată lui Giuseppe Campagnoni di Luzo. În 1834, la Paris, apare prima catedră
franceză de drept constituţional, încredinţată lui Pellegrino Rossi. În alte ţări europene, dreptul
constituţional a fost cunoscut sub denumirea de „drept de stat” (în Germania, Austria, Rusia).
În România, dreptul constituţional a fost predat la început împreună cu dreptul
administrativ, sub denumirea de „drept public”.
Prima catedră de drept constituţional din România o găsim la Academia Mihăileană în
1837, fiind ţinută de francezul Maisonnabe. La 1864 apare primul curs intitulat „drept
constituţional” aparţinând lui A.Codrescu, iar la 1881 apare „Dreptul constituţional” al lui
Christ Suliotis, la Brăila. Cursul de „Drept public român”, apărut în trei volume între 1890 şi
1891, al lui Constantin Dissescu este considerată prima lucrare ştiinţifică ce conturează
profilul ramurii dreptului constituţional. Consacrarea denumirii disciplinei are loc datorită
cursurilor apărute la începutul secolului al XX-lea la Iaşi şi Bucureşti: „Drept constituţional”
de Constantin Stere (Iaşi, 1903), respectiv „Drept constituţional” de Constantin Dissescu
(Bucureşti, 1915).

Obiectul Dreptului constituţional îl constituie, în formularea profesorului André

Hauriou, încadrarea juridică a fenomenelor politice, adică acele fenomene care rezultă din
comportamentul oamenilor în societate (etimologic, politica vine din grecescul Polis, adică
cetate).

Dreptul constituţional este un drept dinamic, într-o permanentă evoluţie determinată de

juridicizarea sa, de apariţia instanţelor constituţionale. Faptul acesta rezultă cu evidenţă dacă
comparăm dreptul constituţional german, italian, francez, spaniol sau portughez, care a
cunoscut în toate aceste ţări o considerabilă evoluţie, cu cel englez sau olandez, în care
schimbarea este mai puţin sesizabilă.

Urmând analiza făcută de profesorul Louis Favoreu, distingem o transformare a

obiectului tradiţional al Dreptului constituţional. Acesta nu mai este doar un drept
instituţional, ci are un întreit obiect:
DREPT CONSTITUTIONAL – CURS 1

i) instituţional, incluzând studiul instituţiilor politice şi al problemelor juridice puse

de acestea, precum şi al bazelor constituţionale ale instituţiilor administrative şi
jurisdicţionale. Este, de altfel, obiectul tradiţional al Dreptului constituţional, aşa
numitul drept constituţional instituţional;
ii) normativ, care acoperă procedura de creare precum şi regimul normelor juridice.
Constituția este o normă care produce alte norme, ceea ce înseamnă că, în acest act
fundamental, regăsim înscrise competențele normative de bază, care reglementează
condițiile și regulile de edictare a altor norme. Din această perspectivă putem
distinge trei situaţii, după cum într-un stat există o singură sursă normativă
(naţională), două surse normative(naţional-internaţional - cum este şi cazul
României - sau naţional-local - exemplul statelor federative) ori chiar trei surse
(naţional-internaţional-local - cum este cazul R.F.G.) ;
iii) substanţial sau relaţional, propriu Dreptului constituţional modern, care se referă
la drepturile şi libertăţile individuale. Această latură a obiectului Dreptului
constituţional duce la o îngrădire a puterii guvernanţilor, deoarece ei au a respecta
nu numai regulile de formă şi procedură, ci şi cele de fond, de drept substanţial.

În ţările care nu cunosc o juridicizare a Dreptului constituţional, câştigătorii alegerilor

generale au o deplină libertate de legiferare, orice control instituţional asupra acestora fiind
judecat ca fiind nedemocratic. Dreptul constituţional cunoaşte în aceste ţări o evoluţie mai
lentă, rămânând un drept instituţional. Dimpotrivă, în ţările în care obiectul dreptului
constituţional a fost lărgit ca o consecinţă a preocupării pentru instaurarea unui stat de drept,
toate instituţiile (inclusiv Parlamentul) trebuie să se supună regulilor de drept, şi în special
celor care privesc drepturile fundamentale.

3. DEFINIŢIA ŞI TRĂSĂTURILE DREPTULUI CONSTITUŢIONAL

În doctrină, dreptul constituţional a fost definit ca drept al statului sau acea parte a
dreptului public intern care grupează regulile aplicabile statului, determinându-i obligaţiile ce-
i revin, puterile al căror titular este, precum şi organizarea intrnă (Léon Duguit).

Într-o altă definiţie, dreptul constituţional apare ca ansamblul normelor juridice care
reglementează forma statului, organizarea, funcţionarea şi raporturile dintre puterile publice,
limitele puterilor publice, organizarea politică a statului etc.

Ioan Muraru şi Simina Tănăsescu definesc dreptul constituţional ca fiind acea ramură a
dreptului unitar român, formată din norme juridice care reglementează relaţiile sociale
fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.
Instituțiile politice se referă la organele însărcinate să realizeze puterea politică și
normele privitoare la această realizare. Spre exemplu sunt instituții politice: Președintele
României, Guvernul, Parlamentul, etc.

La rândul său Prof. Ștefan Deaconu definește dreptul constituțional ca ramura principală
a dreptului ce cuprinde norme juridice după care se organizează și se guvernează un stat în
exercitarea puterii suverane a poporului. Aceste norme au ca obiect principal organizarea și
funcționarea statului, modul de alegere, numire și formare a organelor statale, modul de
funcționare și relaționare a diferitelor instituții ale statului, precum și modul de instituire și
garantare a drepturilor fundamentale ale cetățenilor. Normele dreptului constituțional sunt
învestite cu forță juridică supremă.
DREPT CONSTITUTIONAL – CURS 1

Însă, dreptul constituţional poate fi definit şi prin prisma trăsăturilor sale esenţiale, şi
anume:
i) este un drept. Dacă o perioadă îndelungată Dreptul constituţional a fost abordat
printr-o prismă pur politică, a unei analize doctrinale de texte, astăzi el este
fundamentat pe o interpretare jurisprudenţială;
ii) este un drept al Constituţiei. Constituţia nu numai că este sursa principală a
Dreptului constituţional, dar acesta este ramura de drept care defineşte şi
interpretează legea fundamentală;
iii) este un drept al Constituţiei sancţionat de un judecător constituţional. Evoluţia
Dreptului constituţional spre un drept relaţional, a făcut necesara instituţionalizarea
unei protecţii adecvate a drepturilor fundamentale. Dreptul constituţional nu mai
poate fi conceput astăzi altfel decât ca un drept jurisprudenţial, creat nu de orice
judecător, ci de unul constituţional.

4. LOCUL DREPTULUI CONSTITUŢIONAL ÎN SISTEMUL DREPTULUI

Dreptul, ca ştiinţă, este format dintr-o sumă de domenii sau ramuri, al căror criteriu de
delimitare este dat de obiectul lor de reglementare, respectiv de raporturile sociale
reglementate.

Aşa cum remarca profesorul Tudor Drăganu, principala dificultate care se ridică în
legătură cu caracterizarea raporturilor de drept constituţional faţă de alte raporturi de drept
este consecinţa faptului că atât Constituţia ţării noastre cât şi alte constituţii, reglementează şi
raporturi sociale care, prin anumite trăsături ale lor, sunt considerate ca specifice şi altor
ramuri de drept decât dreptul constituţional. Astfel, munca şi protecţia socială a muncii,
dreptul la moştenire, familia, dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică nasc raporturi
sociale care sunt reglementate atât de dreptul constituţional, cât şi de dreptul muncii, dreptul
civil, dreptul familiei şi dreptul penal. Ceea ce deosebeşte însă raporturile de drept
constituţional de celelalte raporturi este faptul ca primele sunt raporturi de putere.

Profesorul Ion Deleanu releva dubla ipostază în care ne apare dreptul constituţional în
sistemul dreptului: o dată ca ramură de drept, adică ca o totalitate de norme şi instituţii
juridice, iar a doua oară ca factor structurant al întregului sistem, orientând reglementarea
juridică din celelalte ramuri de drept. Într-adevăr, principalul izvor al dreptului constituţional
fiind Constituţia, iar aceasta aflându-se în vârful ierarhiei actelor juridice, rezultă cu necesitate
că normele care alcătuiesc celelalte ramuri ale dreptului trebuie să fie conforme cu normele
dreptului constituţional. Spre exemplu, Constituţia din 1991 abrogând pedeapsa cu moartea,
aceasta nu mai poate fi cuprinsă în Codul penal sau în vreo altă lege penală. Pe cale de
consecinţă, dreptul constituţional a determinat structura dreptului penal, modificând sistemul
pedepselor.

Așadar, obiectul de reglementare al dreptului constituțional cuprinde două categorii de

relații sociale:
a. relații cu o dublă natură juridică, adică acele relații care, fiind reglementate de alte
ramuri de drept, sunt reglementate, în același timp, și de către Constituție,
devenind, implicit și raporturi de drept constituțional;
b. relații specifice de drept constituțional care formează obiectul de reglementare
numai pentru normele de drept constituțional.
DREPT CONSTITUTIONAL – CURS 1

5. IZVOARELE DREPTULUI CONSTITUŢIONAL

Izvoarele Dreptului constituţional sunt acele forme specifice îmbrăcate de normele ce

alcătuiesc această ramură de drept şi care reglementează raporturi sociale născute în legătură
cu tot ceeea ce ține de exercitarea Puterii: formarea organelor de autoritate ale statului,
competențele lor și raporturile dintre acestea, statutul de cetățean, inclusiv drepturile și
obligațiile acestuia, precum și protejarea Constituției față de o eventuală exercitare abuzivă a
Puterii.

Izvoarele formale cunosc o anumită ierarhizare. Principalul izvor este Constituţia, care
în România este una scrisă. Ea se află în vârful ierarhiei şi toate celelalte legi trebuie să i se
supună, în sensul că acestea nu pot conţine prevederi care să contravină literei şi spiritului ei.
Acest caracter nu i-a fost recunoscut dintotdeauna. Pornind de la principiul lui Jean-Jacques
Rousseau, şi anume că parlamentarii au puteri delegate de la popor şi că astfel legea
reprezintă voinţa suverană a poporului, doctrina, mai cu seamă cea franceză şi cele care au
cunoscut influenţa ei, a absolutizat puterea legii, punând-o pe aceeaşi treaptă cu Constituţia .

Urmează în ierarhia izvoarelor formale, înaintea legilor, actele cu caracter obligatoriu

ale Uniunii Europene și tratatele și convențiile internaționale în materia drepturilor omului.
Dreptul european este organizat pe două paliere: dreptul primar și dreptul derivat.
Dreptul primar cuprinde tratatele constitutive, care conțin regulile fundamentale pe care s-a
săvârșit construcția europeană, și care au primit caracterizarea, chiar și în jurisprudența Curții
de Justiție de la Luxemburg, de acte constituționale. Dreptul derivat este format din celelalte
acte normative ale Uniunii Europene (regulamentele, directivele şi deciziile) adoptate potrivit
regulilor prevăzute în Tratatele constitutive. Aceste acte sunt adoptate potrivit unei proceduri
legislative în care sunt implicați Parlamentul European și Consiliul Uniunii, de cele mai multe
ori cele două instituții fiind asociate la adoptarea actului.
Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii de Justiţie a U.E., tratatele şi dreptul
adoptat de Uniune în baza tratatelor au întâietate faţă de dreptul statelor membre, prin urmare
se situează înaintea legilor, deci pe o poziție de supralegalitate.
Totuși, reprezintă o problemă controversată aplicarea principiului primordialității
normelor Uniunii în raport cu normele constituționale interne. Într-o primă opinie, normele
Uniunii nu au o valoare supraconstituțională, prin invocarea suveranității naționale a statelor
membre sau a protecției mai bune pe care legea fundamentală națională o oferă față de
legislația europeană.
Pe de altă parte, nu poate fi ignorat faptul că atunci când judecătorul constituțional a
constatat o contradicție între textul Constituției și un act al Uniunii, nu acesta din urmă a fost
reformat pentru a exista concordanță, ci a fost revizuită Constituția sau uneori acesteia i s-a
dat o interpretare care să înlăture orice nepotrivire. Astfel, putem trage concluzia că poziția
normelor europene este una inclusiv supraconstituțională, deoarece nu instituțiile Uniunii
Europene trebuie să observe ca actele lor să nu fie contrare constituțiilor statelor membre, ci
acestea din urmă vor fi modificate ori de câte ori există contradictorialitate.

Tot în categoria izvoarelor dreptului constituţional includem tratatele şi convenţiile

internaţionale, şi în primul rând Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Tratatele internaţionale pot fi izvoare ale dreptului constituţional odată ce au fost
ratificate de către Parlament, conform art.11 din Constituţie. De asemenea, pentru a avea
această calitate, tratatele internaţionale trebuie să fie de aplicaţie directă şi să reglementeze
DREPT CONSTITUTIONAL – CURS 1

raporturi specifice dreptului constituţional. De exemplu, sunt izvoare ale dreptului

constituţional tratatele internaţionale bilaterale privind reglementarea cetăţeniei, privind
frontierele, precum şi tratatele internaţionale privind drepturile omului.
În Constituţia României este consacrat principiul priorităţii tratatelor internaţionale din
domeniul drepturilor omului, la care România este parte. Această prioritate se aplică numai cu
privire la legile interne, nu şi cu privire la reglementările constituţionale privind drepturile şi
libertăţile fundamentale, însă acestea din urmă vor fi interpretate şi aplicate concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România
este parte (art.20 din Constituţie).
În cazul în care un tratat, indiferent de obiectul său de reglementare, la care România
urmează să devină parte, cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea
loc numai după revizuirea Constituţiei (art.11 alin.3 din Constituţie).

Legile reprezintă acele norme a căror edictare constituie atributul exclusiv al

Parlamentului (art. 73 din Constituţia României). Deosebim în această categorie legi organice,
care reglementează domenii de importanţă majoră pentru societate şi legile ordinare, care
constituie un izvor formal al dreptului constituţional, în măsura în care vin să transpună în
practică dispoziţii cu caracter general, principii sau garanţii enunţate în Constituţie (de
exemplu, art. 6 şi 9 din Constituţia României).
Cu privire la raportul în care se află legile organice și cele ordinare, Curtea
Constituțională a subliniat faptul că o derogare de la o prevedere legală în vigoare poate fi
stabilită numai printr-o lege de aceeași natură cu aceea a legii de la care derogă. Prin urmare,
printr-o lege ordinară nu se poate deroga de la o prevedere a legii organice, deoarece ar
însemna ca, printr-o asemenea derogare, legea ordinară să reglementeze în domenii rezervate
de Constituție legii organice. În caz contrar, însuși regimul juridic diferit, cu caracter
imperativ, instituit de Constituție pentru legile constituționale, organice și ordinare, precum și
garanția constituțională pe care acest regim îl asigură ar fi încălcate (DCC nr.6 din 11
noiembrie 1992 și DCC nr.88 din 2 iunie 1998). De asemenea, trebuie subliniat că, abrogarea
expresă sau implicită a unui act normativ nu se poate realiza decât dacă norma juridică
abrogativă este de rang superior sau egal cu cel abrogat, cerință ce rezultă, cu suficiență, din
principiul constituțional al ierarhiei actelor normative (DCC nr.545 din 5 iulie 2006).

Ierarhia izvoarelor formale continuă cu hotărârile Parlamentului, în principal cele

privind Regulamentele Camerelor. Ele se adoptă cu votul majorității membrilor fiecărei
Camere.
Regulamentele Parlamentului detaliază organizarea camerelor, reglementând
procedurile de alegere a conducerilor acestora, constituirea grupurilor și a comisiilor
parlamentare, procedurile de lucru ale Camerelor parlamentare, atât în ceea ce privește
procesul legislativ, cât și cele vizând adoptarea altor acte sau hotărâri. O altă parte importantă
din Regulamentele camerelor este dedicată detalierii statutului parlamentarului, deputat sau
senator, fiind enunțate procedurile privind punerea în discuție a imunității parlamentare, a
conflictului de interese, constatarea incompatibilităților și alte interdicții asociate statutului de
parlamentar.

În legătură cu ordonanţele Guvernului, Constituţia prevede, prin articolul său 115,

că Parlamentul poate adopta o lege de abilitare pentru a investi Guvernul cu dreptul de a
edicta norme în domenii rezervate legii ordinare, stabilindu-se fără echivoc domeniul şi data
până la care se întinde abilitarea. Prin urmare, valoarea normativă a unei ordonanțe de Guvern
este similară cu aceea a unei legi. Ordonanțele de urgență, a căror adoptare este impusă de un
caz excepțional, pot fi emise și în domeniile rezervate legilor organice.
DREPT CONSTITUTIONAL – CURS 1

Hotărârile Guvernului, adoptate în detalierea și aplicarea legilor, sunt doar în anumite

circumstanțe și în rare cazuri, forme de exprimare a dreptului constituțional (de ex. în materie
electorală).

Printre izvoarele dreptului constituţional nu putem să nu amintim şi cutuma (obiceiul).

O serie de reguli sau/şi instituţii de drept constituţional s-au născut din repetabilitatea unui
comportament, dincolo de orice reglementare scrisă.

În fine, dar nu în ultimul rând, practica Curţii constituţionale a devenit un izvor

important al dreptului constituţional român. Deşi, ca regulă generală, jurisprudenţa nu este
socotită ca generatoare de drept, observarea evoluţiei dreptului constituţional în alte ţări, în
special în ţările dotate cu o justiţie constituţională, ne îndreptăţeşte a afirma că în prezent
acest drept, pe de o parte, se transformă într-un drept jurisprudenţial, iar pe de altă parte,
abordarea sa trebuie făcută necesarmente din unghiul dreptului comparat. Curtea
Constituțională a României a subliniat adeseori în practica ei că puterea de lucru judecat ce
însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile sale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și
considerentelor pe care se sprijină acestea, soluția fiind aceeași și pentru efectul general
obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale.