DREPT CONSTITUTIONAL

CURS NR. I - TEORIA GENERALĂ A CONSTITUŢIEI

_______

1. Noţiune 2. Elaborarea constituţiei

_______
1. NOŢIUNE

Constituţia reprezintă norma juridică fundamentală care reglementează

organizarea puterii de stat, libertăţile şi drepturile fundamentale şi ordinea juridică
dintr-un stat. Aşa cum ni se prezintă ea astăzi, Constituţia este rezultatul unei evoluţii
ale cărei începuturi urcă până în secolul al 18-lea, găsindu-şi sursa în teoria
contractului social. Între individ, ca parte a întregului şi stat pe de alta parte, se
încheie un compromis, un pact, prin care se stabilesc regulile menite a asigura binele
comun. Cristalizarea sentimentului naţional a fost de asemenea un factor determinant
în dezvoltarea constituţionalismului. Fiecare naţiune, din momentul afirmării ei ca
atare, a simţit nevoia de a-şi apăra fiinţa ei (teritoriul, libertatea) şi de a asigura
condiţiile pentru dezvoltarea ei (proprietatea privată, garantarea drepturilor, partajarea
puterii), prin proclamarea unor reguli precise, imuabile.

În epoca modernă, Constituţia a devenit un element prezent în orice ţară şi, ceea
ce este mai important, în orice regim. Această proliferare necesită o analizare, pe de o
parte, a criteriilor de definire a Constituţiei, iar pe de altă parte, a formelor acesteia.

1.1. DEFINIŢIE

Doctrina constituţională a pus în valoare mai multe criterii de definire a

Constituţiei, după cum aceasta este abordată din perspectiva obiectului său sau a
regimului său juridic.

Vorbind de obiectul Constituţiei, suntem în prezenţa unui criteriu material care

defineşte Constituţia ca un ansamblu de norme de drept ce reglementează constituirea,
competenţele, funcţionarea şi interdependenţa autorităţilor publice, proclamând o
serie de drepturi şi libertăţi individuale. Această definiţie ne permite să afirmăm că
toate statele, nu doar democraţiile, dar şi statele autoritare şi totalitare sunt dotate cu o
Constituţie, însă aceasta nu este o prezenţă vie în fiecare societate. În regimurile
totalitare, Constituţia este golită de conţinut şi menirea ei nu este aceea de a fi
protectoarea libertăţii individuale, ci de a justifica şi de a legitima arbitrariul puterii.
Pentru acest motiv, atunci când se încearcă caracterizarea unui regim, nu titulatura ce
şi-o arogă este determinantă (precum cea de dictatură, dictatură luminată, socialism
real sau uman ori democraţie), ci măsura în care drepturile şi libertăţile proclamate de
legea fundamentală sunt garantate şi respectate. În căutarea Constituţiei adevărate, art.
16 din Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului îşi păstrează valoarea de
etalon: "Societatea în care garanţia drepturilor nu este asigurată şi nici separaţia
puterilor determinată, nu are Constituţie".

Constituţia poate fi definită, de asemenea, plecând de la un criteriu formal sau

organic. În această situaţie, ea este caracterizată nu numai printr-o formă scrisă, care
DREPT CONSTITUTIONAL

poate fi unitară (sistematizarea normelor într-un singur text) sau divizată (partajarea
regulilor în mai multe legi constituţionale), ci şi printr-o procedură specială de
elaborare, adoptare şi modificare. Din acest fapt decurge, ca o consecinţă imediată,
forţa juridică superioară a normelor constituţionale în raport cu orice altă normă de
drept.

Întinderea normelor constituţionale diferă de la un stat la altul, dând naştere fie

unor Constituţii scurte, enunţiative, fie dimpotrivă, unor Constituţii foarte precise şi
detaliate. Şi unele şi altele au în egală măsură avantaje şi dezavantaje. Astfel,
modificarea şi adaptarea unei Constituţii la schimbările ce se produc în plan social şi
politic este cu atât mai uşoară, cu cât regulile de organizare a puterii sunt mai puţin
detaliate şi deci Constituţia mai puţin rigidă. Pe de altă parte însă, cu cât limitele în
care organele puterii pot acţiona sunt mai precis determinate, prin dispoziţii detaliate,
cu atât scade şi pericolul apariţiei arbitrariului şi a abuzurilor.

1.2. FORMELE CONSTITUŢIEI

Constituţia, ca lege fundamentală de organizare a puterii într-un stat, a cunoscut,

în dezvoltarea sa, mai multe forme prin care s-a exprimat.

1.2.1. Cutumă şi lege scrisă. Forma cutumiară a Constituţiei este forma

originară de organizare şi funcţionare a puterii în stat. Pentru a vorbi de cutumă,
ştiinţa dreptului cere a fi întrunite două condiţii: existenţa unei practici, a cărei
repetare în timp să acopere o perioadă suficient de lungă pentru a o transforma într-o
obişnuinţă şi apariţia convingerii că respectarea acestei practici este obligatorie
(opinio juris).

Dacă în dreptul privat efectele juridice ale cutumei sunt recunoscute însăşi prin
lege, în dreptul constituţional cutuma s-a impus de la sine, înainte chiar de existenţa
regulilor scrise. Cutuma apare ca un rezultat istoric, al unei experienţe acumulată şi
ameliorată în timp. Precedentele se adunau şi după un anumit timp se impunea ideea
că nu se putea proceda altfel, că într-o anume împrejurare, un anumit comportament
era obligatoriu. De la un simplu obicei se ajunge la recunoaşterea unei tradiţii şi la
respectarea unei cutume. Cutuma nu este produsul unei operaţii raţionale, al unei
alegeri, ci al unui proces empiric, cu valenţe verificate în timp şi din această cauză
generează o încredere mai mare. Aşa se face că ţări a căror dezvoltare constituţională
s-a făcut pe cale cutumiară, prezintă un puternic conservatorism în acest domeniu.

Suntem în prezenţa unei Constituţii cutumiare atunci când organizarea şi

funcţionarea puterii de stat ca şi existenţa şi ocrotirea libertăţilor şi drepturilor
fundamentale sunt reglementate printr-o cutumă. Elaborarea ei nefiind spontană,
pentru a răspunde unor situaţii concrete, de moment, Constituţia cutumiară poate
avea inconvenientul de a nu fi precisă. În schimb, existenţa şi acţiunea ei fiind
independente de voinţa guvernanţilor, ea conferă o mai bună ocrotire libertăţilor
cetăţeneşti. Cu alte cuvinte, cutuma limitează puterea oricare ar fi ea, pe când puterea
poate întotdeauna schimba legea scrisă după fantezia şi capriciile sale. Constituții
cutumiare se întâlnesc astăzi în Anglia, Israel și Noua Zeelandă.
DREPT CONSTITUTIONAL

Constituţia scrisă îşi face apariţia odată cu cucerirea independenţei de către

coloniile britanice din America de Nord, la 17 septembrie 1787. Este posibil ca
reunirea regulilor constituţionale într-un singur document să fie urmarea receptării
teoriei contractului social al lui J.J. Rousseau (1762), după cum de asemenea poate fi
reţinută ipoteza că textul scris a fost folosit pentru o delimitare fără echivoc a
competenţelor federale de cele ale statelor federate. Cert este ca forma scrisă va fi de
acum folosită pentru elaborarea constituţiilor moderne, începând cu Polonia şi Franţa,
în 1791, iar astăzi majoritatea statelor lumii au o constituție scrisă.

Constituțiile scrise au marele avantaj, față de constituțiile cutumiare, de a conține

reguli clare, fără prea multe incertitudini, reguli intangibile în timp și cu o oarecare
stabilitate, atâta vreme cât nu intervine procedura de revizuire.

Redactarea textului poate fi făcută de o manieră precisă, având un conţinut bogat,

după cum poate fi una concisă1. În primul caz, deşi conferă o protecţie sporită
libertăţilor individuale, legiuitorul are foarte puţine posibilităţi de interpretare şi deci
de adaptare a dispoziţiilor constituţionale la situaţiile noi ce apar într-o societate. În al
doilea caz în schimb, este deschis drumul spre abuzul de putere. Soluţia optimă este
cea a găsirii unui echilibru între precizia textului şi lungimea sa, în aşa fel încât să nu
se lase guvernanţilor alegerea între paralizie şi violarea Constituţiei.

Constituția scrisă poate avea o formă sistematizată, prezentându-se ca un singur

act normativ care își propune a reglementa întrega ordine constituțională a unui stat
sau poate fi difuzată în mai multe acte cu valoare constituțională care reglementează
părți ale acestei ordini și care sunt complementare.

Linia de demarcație între forma scrisă și forma cutumiară a Constituției este

practic inexistentă, deoarece nu le vom întâlni în lumea contemporană în formă pură.
Nu există constituție pur cutumiară (nici în Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei
de Nord), după cum și normele constituționale scrise se completează uneori cu reguli
introduse pe cale de obicei.

Când cutuma acţionează şi atunci când există o Constituţie scrisă, asociindu-se

acesteia, ne aflăm în prezența unei forme mixte a Constituţiei. În această situaţie, ea
poate îndeplini un rol de interpretare a textului scris sau de completare a omisiunilor
textului (praeter legem)2. Mai mult, cutuma se poate chiar substitui normei scrise
(contra legem), instaurând o regulă contrară celei conţinute de textul Constituţiei 3.
Dispoziţia din Constituţia scrisă nu este abrogată de cutumă, pentru că o caracteristică
a Constituţiei scrise este procedura specială cerută în cazul revizuirii ei. Lăsând însă
posibilitatea alegerii unei conduite care infirmă regula, iar această alegere odată
făcută, este respectată de fiecare dintre actorii ce se perindă pe scena politică, norma
scrisa devine o normă ignorată. Regula nouă impusă de cutumă are doar aparenţa legii
scrise, fără ca în realitate să fie dotată cu forţa juridică a acesteia4.

1 În opinia lui Napoleon, Constituţia trebuia să fie scurtă şi confuză, pentru a nu stânjeni acțiunile guvernanților.
2 În timpul celei de a III-a Republici franceze, deşi legile constituţionale din 1875 au omis reglementarea instituţiei Preşedintelui
de Consiliu, aceasta a fost creată pe cale cutumiară. De asemenea, exista obiceiul ca şeful statului francez să renunţe la orice
funcţie publică sau privată.
3 Un exemplu îl putem extrage din practica constituţională existentă în România interbelică. Constituţia din 1923 dădea în
competenţa Secţiunilor Unite ale Curţii de Casaţie dreptul de a controla constituţionalitatea legilor. Potrivit textului
constituţional, puterea deciziei Curţii se limita doar la cazul judecat (efecte inter partes), însă Parlamentul român şi-a făcut o
practică din a înlocui legile sau dispozitiile legale considerate neconstituţionale de Înalta Curte, făcând astfel ca efectele hotărârii
să fie erga omnes.
DREPT CONSTITUTIONAL

1.2.2. Constituţie rigidă şi Constituţie suplă. Distincţia aceasta este

posibilă dacă avem în vedere forţa juridică a Constituţiei, poziţia ei în sistemul
normelor de drept. Situarea Constituţiei deasupra tuturor actelor normative, pe o
poziţie de supralegalitate, atrage după sine caracterizarea ei de rigidă. Dimpotrivă, un
semn de egalitate plasat între Constituţie şi legile ordinare, o defineşte pe prima ca
fiind o Constituţie suplă, flexibilă. Deosebirea dintre aceste două forme nu este lipsită
de importanţă.

O Constituţie rigidă conferă o mai mare stabilitate sistemului politic, prin aceea că
modificarea şi abrogarea ei presupun o procedură specială, de o mai mare
complexitate decât o procedură legislativă obişnuită, iar uneori această procedură nu
poate fi urmată decât de un organ anume. Prin aceasta, se conferă o mai mare
stabilitate ordinii constituționale și se induce o siguranță juridică. Modificările
frecvente, dacă sunt și superficiale, determină o slabă aderență în conștința juridică
comună și în practica instituțiilor fundamentale a regulilor constituționale. Mai mult,
printre consecințele rigidității constituțiilor se numără și o mai eficientă limitare a
puterii legislativului și evitarea unor derapaje ale acestuia. Faptul că modificarea
regulilor care stabilesc cadrul în care această putere poate exista și acționa este cvasi
imposibilă fără acordul opoziției parlamentare și, uneori (când organizarea unui
referendum este obligatorie), a cetățenilor, este de natură a preveni un eventual
comportament abuziv al majorității parlamentare, precum și a executivului.

Constituţia suplă sau flexibilă în schimb, poate fi modificată după aceeaşi

procedură şi în aceleaşi condiţii ca orice lege. Din această cauză, a lipsei unei gradații
normative între legea fundamentală și celelalte legi, statele având o asemenea
constituție nu dezvoltă un sistem de control al constituționalității legilor. Un exemplu
tipic de o astfel de Constituţie îl constituie Marea Britanie, al cărei Parlament are din
acest punct de vedere puteri nelimitate, "putând face orice, în afară de a schimba o
femeie în bărbat şi un bărbat în femeie".

1.3. CONŢINUTUL CONSTITUŢIEI

Constituţiile există într-o mare diversitate, dată de specificul naţional şi de

tradiţiile social-politice ale fiecărui stat. Totuşi, în această diversitate există anumite
puncte comune, ce decurg din faptul că obiectul este aceleaşi pentru toate
Constituţiile, respectiv reglementarea celor mai importante relații sociale pentru o
societate.

Într-o constituție întâlnim, de regulă, norme juridice reglementând trei categorii

de relații sociale:

a) relații sociale referitoare la drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale

ale cetățenilor;

4 În timpul mandatului său prezidenţial, Valery Giscard d'Estaing şi-a putut păstra mandatul de consilier municipal, deşi în
Franţa exista practica de a considera magistratura supremă incompatibilă cu orice funcţie publică sau privată. La fel în S.U.A.,
deşi Preşedintele Washington a introdus obiceiul ca Preşedintele să nu deţină mai mult de două mandate, nimic nu l-a împiedicat
pe Roosevelt să fie ales de patru ori consecutiv în această magistratură.
DREPT CONSTITUTIONAL

În mod special, Constituţiile adoptate după cel de al doilea război mondial conțin
o listă a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, fie într-un Preambul, ca în Franţa, fie în
primele articole ale textului constituţional, ca în R.F.G. sau în România.

Studiile consacrate drepturilor fundamentale ocolesc o definire fără echivoc a

acestora. Totuşi, dacă ne raportăm la o definiţie dată de profesorul Louis Favoreu,
prin drept fundamental ar trebui înţeles ansamblul drepturilor şi libertăţilor
recunoscute persoanelor fizice precum şi persoanelor morale (de drept privat şi de
drept public) în virtutea Constituţiei, dar şi a textelor internaţionale şi protejate atât
împotriva puterii executive, cât şi împotriva puterii legislative prin judecătorul
constituţional sau judecătorul internaţional.

b) relații sociale referitoare la puterea de stat;

Nucleul fiecărei Constituţii este format de grupul de reguli ce vizează esența, tipul
și forma statului, organizarea şi funcţionarea instituţiilor politice ale statului
(Parlamentul, șeful statului, Guvernul, autoritățile judecătorești), precum şi raporturile
dintre acestea.

c) alte relații sociale considerate fundamentale;

În general, în conținutul normativ al constituției sunt cuprinse și norme care

reglementează de principiu domeniile vieții economice și sociale, protecţia
Constituţiei, formele de participare a cetăţenilor la opera legislativă, revizuirea
Constituţiei, etc.

2. ELABORAREA CONSTITUŢIEI

Folosind criteriul participării cetăţenilor la procesul care dă naştere unei

Constituţii, analiza noastră va distinge între căile democratice de redactare şi adoptare
a acesteia şi cele nedemocratice, care recurg la o procedură autoritară, mai mult sau
mai puţin mascată de o aparenţă de democraţie.

2.1. CALEA DEMOCRATICĂ

Redactarea şi adoptarea unei Constituţii cu respectarea condiţiilor impuse de o

democraţie efectivă a devenit modalitatea obişnuită folosită în ziua de azi. Este calea
care duce la instituirea unui control şi a unei limitări în ceea ce priveşte exercitarea
Puterii şi la garantarea drepturilor cetăţenilor. Poporul apare în acest proces la începutul
şi la sfârşitul său, revenindu-i atât sarcina de a alege o Adunare, numită Constituantă, căreia
să-i delege puterile sale suverane în elaborarea Constituţiei, cât şi de a aproba sau de a
respinge proiectul elaborat de Adunare în numele său.

Între cele două momente în care poporul îşi exercită efectiv dreptul de a-şi da o
Constituţie, elaborarea acesteia revine unei Adunări constituţionale, care poate fi una
ad-hoc sau în egală măsură şi una legislativă. Cea dintâi este constituită într-un singur
scop, al redactării şi votării Constituţiei, fără a avea în paralel alte competenţe. Aşa a
fost cazul elaborării primei Constituţii scrise, când în 1787 s-a reunit la Philadelphia
"Adunarea de semizei", după expresia lui Thomas Jefferson. Constituţia americană
DREPT CONSTITUTIONAL

nu a urmat calea referendumului, dar a intrat în vigoare doar în urma votării ei de

adunările a 9 state din 13 câte erau la acea dată (art. 7 din Constituţie).

Mai des folosită este însă calea alegerii unei Adunări care să funcţioneze în paralel
ca Adunare Constituantă (unicamerală) şi ca Parlament (eventual, bicameral), cum a
fost şi exemplul oferit la sfârşitul secolului trecut de România. Se poate remarca că
această soluţie intervine mai ales în situaţia unei schimbări de regim, când vechiul
Parlament fie a încetat să mai fiinţeze, fie nici nu a existat. O asemenea Adunare are
drept sarcină nu numai elaborarea Constituţiei, dar ea se comportă şi ca o Adunare
legislativă ordinară, ratificând tratate, aprobând programul Guvernului, controlând
executivul şi votând legi ordinare. Soluţia aceasta oferă avantajul unei vieţi
parlamentare normale, mai ales atunci când succede unui regim totalitar, dar poate
ascunde în ea pericolul unei încetiniri a procesului de elaborare a Constituţiei sau
chiar trecerea acesteia pe un plan secundar.

În desăvârşirea operei sale, Adunarea constituantă poate fi mandatată cu puteri

nelimitate sau i se pot stabili unele condiţii în care activitatea ei să se desfăşoare.
Doctrina foloseşte în acest caz termenii de adunare suverană şi adunare nesuverană
sau limitată). Misiunea ei fiind aceea de a crea normele fundamentale după care
societatea va fi organizată şi guvernată, este firesc ca Adunarea să fie suverană în a-şi
alege singură mijloacele şi procedura pe care le consideră cele mai potrivite. Uneori
însă ea trebuie să se conformeze unor reguli prestabilite, cum ar fi supunerea textului
votat unui referendum ori elaborarea Constituţiei într-o anumită perioadă de timp.

Dreptul de a stabili normele fundamentale ale unei societăţi aparţine Puterii

constituante care reprezintă organul investit cu o autoritate politică specială, având
dreptul de a adopta constituția. Adoptarea unei noi constituții revine puterii
constituante originare, care trebuie să se bucure de o autoritate juridică și politică
aparte, deosebită, tocmai pentru că ea este chemată să adopte legea fundamentală a
unui stat. Puterea constituantă originară rezultă în urma unui vid juridic în care vechea
ordine constituţională fie nu a existat, cum este situaţia formării noilor state, fie ea a
fost abrogată ca urmare a unor războaie. În acest din urma caz, necesitatea înlocuirii
ordinii constituţionale anterioare este rezultatul renaşterii unor state, după cum poate
fi consecinţa înfrângerii totale a altor state (aşa cum s-a întâmplat cu Germania şi
Japonia la sfârşitul celui de al doilea război mondial).

În ultima etapă a adoptării constituției pe cale democratică, activitatea depusă de

puterea constituantă originară este validată de către popor prin referendum. Această
aprobare populară conferă textului legii fundamentale o legitimitate deplină.
Constituția României din 1991 este o constituție referendară.

În general, referendumul reprezintă o modalitate de consultare a întregului

popor cu privire la diverse probleme ale țării, de interes general și de exercitare de
către popor a suveranității statale. Potrivit Legii nr. 3/2000, în România,
referendumul poate fi naţional sau local, populaţia putând fi consultată cu privire la
una sau la mai multe probleme, precum şi cu privire la o problemă de interes naţional
şi o problemă de interes local, pe buletine de vot separate.

Referendumul local se poate organiza şi desfăşura asupra unor probleme de interes

deosebit pentru unităţile administrativ-teritoriale, stabilite la propunerea primarului,
DREPT CONSTITUTIONAL

respectiv a preşedintelui consiliului judeţean sau a unei treimi din numărul

consilierilor locali sau consilierilor judeţeni, după caz (art. 14 alin. 1 din Legea nr.
3/2000).

Referendumul național constituie forma şi mijlocul de consultare directă şi de

exprimare a voinţei suverane a poporului român cu privire la: a) probleme de interes
naţional, b) revizuirea Constituţiei și c) demiterea Preşedintelui României.

Primul caz este unul de referendum facultativ, pe când celelalte 2 sunt exemple de
referendum obligatoriu.

În România, referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puțin 30% din
numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente și dacă opțiunile valabil
exprimate reprezintă cel puțin 25% din cei înscriși pe listele electorale permanente
(art. 5 alin. 2 din Legea nr. 3/2000).

2.2. CALEA AUTORITARĂ

Sursa acestei căi de adoptare a unei Constituţii trebuie căutată în dreptul divin,
care privea Constituţia ca o concesie făcută poporului de către monarh. Cetăţenii nu
pot revendica dreptul de a avea o Constituţie, ci ea le era oferită de suveran în forma
pe care el o judeca cea mai potrivită, ca un apanaj al autorităţii regale. Moharhia era
limitată doar în măsura în care o dorea regele. Era modul în care acţionau monarhii ce
deţineau sau aveau pretenţia de a deţine puterea absolută, precum Ludovic al XIV-lea,
ţarul Nicolae al II-lea sau chiar Carol al II-lea al României.

Dintre modurile autoritare de elaborare a unei Constituţii, deosebim carta

concedată, statutul și pactul.

Carta concedată este un act cu valoare constituțională, pe care un șef autoritar al

statului consimte a-l adopta sub o anumită presiune (de cele mai multe ori
revoluționară) și care conține reglementări care recunosc anumite drepturi tuturor
cetățenilor sau unei părți a acestora și/sau limitări ale propriei puteri. Carta concedată
a servit uneori în trecut ca mijloc de menținere a unei puteri absolute prin acceptarea
unor compromisuri (Carta din 1814 a lui Ludovic al XVIII-lea, Constituția Rusiei din
1906).

Statutul este și el un act constituțional pe care un șef de stat autoritar se vede

forțat să-l adopte sub o presiune revoluționară, dându-i însă un aspect de act
democratic, prin implicarea corpului electoral printr-un plebiscit. Însă, această
aprobare populară este una formală, poporul neavând posibilitatea decât, fie să adopte
Statutul, fie să îl respingă în totalitate. Nici acest tip de constituție nu este unul
democratic.

Statutul reprezintă practic o formă de rezistență a monarhului față de

revendicările mișcării revoluționare, cenzurarea acestora fiind legitimată prin
consultarea populară făcută pe calea unui plebiscit (Statutul Albertin al Sardiniei-
Piemont din 1848, Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris al lui Alexandru Ioan
Cuza din 2 mai 1864, Constituția română a Regelui Carol II).
DREPT CONSTITUTIONAL

Pactul este actul constituțional încheiat de monarh cu reprezentanţii naţiunii.

Practic, pactul este un contract încheiat între șeful de stat și popor prin intermediul
Parlamentului. Deşi nici el nu ţine de o procedură democratică, un astfel de pact poate
duce la instaurarea unei democraţii autentice.
Exemple de constituții pact: Magna Charta din Anglia (1215); Petition of Rights
din Anglia (1627); Habeas Corpus (1679); tot în cazul Regatului Unit al M. Britanii,
care a rămas fără rege în 1688, în urma conflictului ce a opus pe regele Iacob al II-lea
Parlamentului şi care a făcut ca regele să se refugieze în Franţa - Parlamentarii au
sesizat că este momentul prielnic pentru obţinerea unor puteri sporite în schimbul
oferirii coroanei britanice, şi astfel între reprezentanţii poporului şi noul rege,
Wilhelm de Orania, se încheie un act numit Bill of Rights, care consfinţeşte aceste
puteri; Pactul din 1830 din Franța care a dus la urcarea pe tron a lui Louis-Philip
d'Orléans; Constituția României din 1866 care a reprezentat un pact între Carol I,
care a acceptat astfel să devină domn al Principatelor Unite ale Moldovei și Țării
Românești, și Parlamentul României.