Programă BACALAUREAT – CHIMIE ANORGANICĂ

NIVEL I :
1) Structura atomului. Tabelul periodic al elementelor chimice
1. Atom
2. Element chimic
3. Izotopi
4. Straturi
5. Substraturi
6. Orbitali
7. Clasificarea elementelor în blocuri de elemente: s, p, d, f
8. Structura învelișului electronic pentru elementele din perioadele: 1, 2, 3
9. Corelații între structra învelișului electronic, poziția în tabelul periodic și proprietăți
ale elementelor : caracter metalic și caracter nemetalic)
10. Variația caracterului metalic și nemetalic al elementelor în grupele principale și in
perioadele: 1, 2, 3
11. Proprietățile chimice ale sodiului:
 reacții cu : O2, Cl2, H2O
12. Proprietățile chimice ale clorului
 reacții cu: H2, Fe, H2O, Cu, NaOH, NaBr, KI

2) Legături chimice. Interacții între atomi, ioni, molecule

1. Legătura ionică
2. Cristalul de NaCl
3. Importanța practică a NaCl
4. Legătura covalentă polară; moleculele polare: H2O și HCl
5. Legătura covalentă nepolară; molecule nepolare: H 2 , N2 , Cl2
6. Mol; volum molar
7. Numărul lui Avogadro
8. Ecuația de stare a gazelor ideale/ perfecte
9. Legătura coordinativă (NH4+ si H3O+)
10. Proprietăți fizice ale apei
11. Importanța practică a Cl2 și HCl
12. Legătura de hidrogen

3) Soluții apoase
1. Soluții
2. Concentrația soluțiilor (concentrația procentuală masică și concentrația molară)
3. Solubilitatea substanțelor
4. Dizolvarea substanțelor ionice și a substanțelor cu molecule polare în apă
5. Factorii care influențează dizolvarea
6. Soluții apoase de acizi (tari/ slabi) și baze (tari/ slabe)Ș HCl, HCN, NaOH, NH 3
7. Cupluri acidbază conjugate

4) Echilibrul chimic
1. Echilibre acido-bazice
2. pH-ul solutiilor apoase de acizi monoprotici tari si baze monoprotice tari
3. Indicatori de pH: turnesolul și fenolftaleina – virajul culorii în funcție de pH
4. Reacții acido-bazice ; reactții de neutralizare

5) Noțiuni de electrochimie
 1. Reacții de oxido-reducere
2. Număr de oxidare
3. Stabilirea coeficienților reacțiilor redox
4. Caracterul oxidant și caracter reducător
5. Aplicații ale reacțiilor redox:
 Pila Daniell
 Acumulatorul cu plumb
(construcție și funcționare)
6. Coroziunea si protecția anticorosivă
7. Electroliza solutiei si topiturii de NaCl

6) Noțiuni de termochimie
1. Reacții exoterme și reacții endoterme
2. Entalpie de reacție
3. Căldura de combustie – arderea hidrocarburilor
4. Legea Hess

7) Noțiuni de cinetică chimică

1. Reacții lente și reacții rapide
2. Catalizatori
3. Inhibitori

8) Calcule chimice
1. Calcule stoechiometrice
2. Puritate
3. Calculul concentrației procentuale și molare
4. Calculul pH-ului

NIVEL II:

9) Elemente din blocul d

-structura învelișului electronic pentru elementele din perioada a4-a

10) Legătura coordinativă

-combinații complexe: reactiv Tollens, reactiv Schweizer, tetrahidroxoaluminatul de sodiu

11) Echilibrul chimic

1. Legea acțiunii maselor: Kc , Ka Kb , Kw
2. Principiul lui Le Châtelier și factorii care influențează echiibrul chimic

12) Viteza de reacție

1. Constanta de viteză
2. Legea vitezei

13) Seria potențialelor standard de reducere

1) Structura atomului
1.1.Atom
 Atomul reprezintă cea mai mică particulă ce caracterizează un element chimic,
respectiv , este cea mai mică particulă dintr-o substanță care, prin procedee chimice obișnuite,
nu poate fi fragmentată în alte particule mai simple.
Acesta constă într-un nor de electroni care înconjoară un nucleu atomic dens. Nucelul
conține sarcini electrice încarcate pozitiv (protoni) și sarcini electrice neutre (neutroni), fiind
înconjurat de norul electric încărcat negativ.
Când numărul protonilor și al electronilor este egal, atunci atomul este neutru din
punct de vedere electric; dacă acest lucru nu se întâmplă, atunci atomul devine un ion, care
poate avea sarcină pozitivă sau negativă. Atomul este clasificat după numărul de protoni și
neutroni; numărul de protoni determină NUMĂRUL ATOMIC (Z) și neutronii, izotopii
acelui element.

În chimie și fizică, atomul (în limba

greacă = indivizibil) este cea mai mică particulă
posibilă care însă păstreayă proprietățile
chimice ale unui element (chimic). Dacă inițial cuvântul „atom” înseamnă cea mai mică
particulă indivizibilă, mai târziu, după ce termenul a căpătat o semnificație precisă în știință,
atomii au fost găsiți a fi divizibili și compuși din particule și mai mici, subatomice.
Cei mai mulți atomi sunt compuși din trei tipuri de particule subatomice care
guvernează proprietățile lor externe:
 ELECTRONII : au o sarcină electrică negativă și sunt cele mai puțin masive particule
subatomice;
 PROTONII : au o sarcină electrică pozitivă și sunt de aproape 1836 ori mai masive
decât electronii;
 NEUTRONII : nu au o sarcină electrică și sunt de aproximativ 1839 ori mai masive
decât electronii.
Protonii și neutronii creeayă un nucleu dens și masiv, ei fiind numiți și nucleoni.
Electronii formează un larg nor electronic ce înconjoară nucleul.
atom → ¿ ¿
 −¿=Z ¿

p+¿=e ¿

1.2.Element chimic

Prin noțiunea de element chimic se înțelege o specie de atomi identici, adică de atomi
având același număr de protoni în nucleul atomului, respectiv un număr identic de electroni
în învelișul electronic al atomului. Definiția nu se referă la numărul de neutroni din nucleu,
ceea ce înseamnă că noțiunea de element chimic include toți izotopii acelui element chimic.

1.3.Specii de atomi
IZOTOPI IZOBARI IZOTONI
PROTIU DEUTERIU TRITIU Sulf (S) Clor (Cl)
Argon Potasiu Calciu Izotonii
(H) (D) (T)- (Ar) (K) (Ca) sunt specii
radioactiv Z=16, Z=17, Z=18, Z=19, Z=20, de atomi
Z=1, Z=1, A=2 Z=1, A=3 A=24 A=23 A=22 A=21 A=20 cu același
A=1 16 17 18 19 20 număr de
1 1 proton 1 proton protoni protoni protoni protoni protoni neutroni
proton 24 23 22 21 20 (n), dar cu
0 1 neutron 2 neutroni neutroni neutroni neutroni neutroni număr
neutron neutroni 40 40 40 40 40 diferit de
i nucleoni nucleoni nucleoni nucleoni nucleoni protoni
Izotopii sunt specii de atomi cu Izobarii sunt specii de atomi care aparțin unor (Z).
același Z (număr atomic), dar cu elemente chimice diferite, dar care au același
număr de masă (A) diferit, sau număr de nucleoni. Izobarii au număr atomic (Z)
specii de atomi cu aceeași sarcină diferit, dar au același număr de masă (A). Ca
nucleară și număr diferit de exemplu poate servi seria izobarică 40, care
neutroni. Exemplul hidrogenului: cuprinde atomi cu câte 40 de nucleoni, după cum
se observă în tabelul de mai jos:

1.4.Straturi
Învelișul de electroni are structură stratificată, fiind format din 7 starturi notate de la
nucleu spre exterior cu litere sau cifre:
crește E

Q (7)
P (6)
O (5)
M (4)
N (3)

Numărul maxim deelectroni pe straturi este dat de relația:

N max =2 n2 (n=numărul stratului)

Electronii din jurul nucleului tind să se așeze pe straturi cu energii cât mai joase.
Straturile electronice stabile sunt:
- 2 e- pe primul strat; structură de dublet, caracteristică He;
 - 8 e- pe ultimul strat; structură de octet, caracteristică celorlalte gaze rare/
nobile.
1.5.Substraturi
= formate din orbitali de același fel
1.6.Orbitali
= spațiul din jurul nucleului în care există probabilitatea maximă de a găsi
electronul

Un orbital se ocupă cu maxim 2 electroni cu spin opus = electron cuplat.

Tipuri de orbitali:
orbital vacant (liber )
{orbital semiocupat (monoelectronic)
orbital ocupat

1.7.Clasificarea elementelor în blocuri de elemente: s, p, d, f

Orbitali Numărul lor Numărul maxim de
electroni
s 1 2 electroni
p 3 6 electroni
d 5 10 electroni
f 7 14 electroni

Configurația electronică : repartiția pe straturi, substraturi și orbitali.

Reguli de ocupare cu electroni

a) Pincipiul stabilității(principiul minimei energi): electronii tind să ocupe orbitalii liberi
cu energia cea mai scazută.
b) Principiul excluziunii: un orbital se ocupă cu maxim 2 electroni cuplați.
c) REGULA lui HUND:
„orbitalii aceluiași strat se ocupă fiecare cu un electron, astfel încât numărul
electronilor impari să fie maxim, după care urmează cuplarea”

1s22s22p63s23p64s23d104p65s24d105p66s24f145d106p67s25f146d107p6

1)8.Structura învelișului electronic pentru elementele din perioadele 1, 2, 3

Perioada 1

Număr atomic Z Element chimic Structura învelișului

electronic
1 H 1s1
2 He 1s2

Perioada 2

3 Li 1s22s1
4 Be 1s22s2
 5 B 1s22s22p1
6 C 1s22s22p2
7 N 1s22s22p3
8 O 1s22s22p4
9 F 1s22s22p5
10 Ne 1s22s22p6

Perioada 3

11 Na 1s22s22p63s1
12 Mg 1s22s22p63s2
13 Al 1s22s22p63s23p1
14 Si 1s22s22p63s23p2
15 P 1s22s22p63s23p3
16 S 1s22s22p63s23p4
17 Cl 1s22s22p63s23p5
18 Ar 1s22s22p63s23p6

1)9.Corelații între structura învelisului electronic, poziția în tabelul periodic și

proprietăți ale elementelor: caracter metalic/ nemetalic

1)10.Variația caracterului metalic și nemetalic în grupele principale și în perioadele

1, 2, 3

1)11. Proprietăți chimice ale sodiului

Sodiul sau natrium are simbolul Na , numarul atomic Z=11 si numarul de masa A=23.
Este al 11-lea element in sistemul periodic , atomul are 11 p+,12 n0si11 e-.
Configuratia electronica este : 1s22s22p63s1
, adica are 3 straturi :1s, 2s 2p, 3s; 4substraturi:
1s,2s,2p,3s .
Pozitia in sistemul periodic : grupa I-a A pentru ca are 1 e-
pe ultimul strat
Perioada a 3 a pentru ca are 3 straturi
Blocul s pentru ca ultimul electron (electronul distinctiv) este pe
orbital s.

Na – 1 e- → Na+
 ,formeaza ion pozitiv, deci are caracter electropozitiv si caracter metalic.

Sodiul este un metal alcalin cu o reactivitate chimica foarte mare si de aceea el apare
in natura
numai sub forma de combinatii.In combinatiile sale are numai numarul de oxidare
N.O.= +1.
In aer , sub actiunea oxigenului, a dioxidului de carbon si a umiditatii, sodiul metalic
se acopera cu
o pelicula cenusie formata dintr-un amestec de peroxid, hidroxid si carbonat de
sodiu.De aceea
sodiul se pastreaza sub petrol. Are masa atomica ANa=23.
Sodiul reactioneaza cu: oxigenul O2, clorul Cl2, apa H2O si acizii.
a.Reactia sodiului cu oxigenul
Sodiul are luciu metalic in taietura proaspata. Lasat in aer,luciul se pierde imediat.
Incalzit
in oxigen sau in aer, sodiul se aprinde formand peroxid de sodiu:
2Na + O2 =Na2O2
Peroxidul de sodiu se intrebuinteaza la decolorarea lemnului, oaselor, paielor,
fildesului,
parului, tesaturilor s.a.
Na2O2 + 2H2O = 2NaOH + H2O2
hidroxid de apa oxigenata
sodiu
H2O2 → H2O + [ O ]
oxigen atomic(produce decolorarea)
In urma interactiei dintre peroxid de sodiu si dioxid de carbon se elibereaza oxigen; de
aceea, el se foloseste in aparatele respiratorii ale pompierilor, scafandrilor, precum si
la
reimprospatarea aerului in incaperile inchise ( nave spatiale, submarine ):
2Na2O2 + 2CO2 = 2Na2CO3 + O2↑
carbonat de
sodiu Capitolul1: Atomul
Lectia 3
b.Reactia sodiului cu clorul
 Sodiul se aprinde in atmosfera de clor si arde cu flacara vie galbena formand clorura
de
sodiu:
2Na + Cl2 = 2NaCl
c.Reactia sodiului cu apa
Sodiul reactioneaza energic cu apa deoarece ionii se solvateaza usor; caldura degajata
topeste metalul care pluteste sub forma de sfere mici pe suprafata apei. Daca micile
sfere de
sodiu sunt localizate, se aprind si ard cu flacara galbena.

2Na + 2H2O = 2NaOH + H2↑

d.Reactia sodiului cu acizii
Sodiul reactioneaza energic cu acizii. Cu acidul clorhidric gazos reactioneaza cu
explozie
conform reactiei:
2Na + 2HCl = 2NaCl + H2↑
clorura de
sodiu
Intrebuintarile sodiului
Sodiul este cel mai ieftin metal alcalin si de aceea este cel mai folosit in tehnica. Se
intrebuinteaza ca:
• Lichid de racire in reactoarele nucleare, aliat cu potasiul;
• Component al aliajelor de antifrictiune pe baza de Pb si Ca;
• Fabricarea lampilor utilizate la iluminatul public;
• Agent deshidratant pentru uscarea solventilor organici;
• Materie prima pentru obtinerea peroxidului de sodiu.

2) Legături chimice. Interacții între atomi, ioni, molecule

Legăturile chimice sunt acele interacții care apar între atomi, ioni și colecule.
Ele pot fi:
a ionice∧sau electrovalente ¿ ¿ b ¿ covalente b.1 nepolare ¿ b .2 ¿ polare ¿ b .3 ¿ coordinative ¿ ¿
{¿ {
¿

Electronii care participă la realizarea legăturilor chimice se numesc electroni de

valență.

2)1.Legătura ionică
= legătura chimică care se stabilește între ionii de semn contrar formați pe baza unui transfer
de electroni între care se exercită o forță de atracție electrostatică.
Exemplu:
−¿¿

Ca:→ Ca 2+¿+2 e ¿

Type equation here .

Prin legătrui ionice NU se formează molecule, ci cristale ionice.

Un compus ionic este neutru din punct de vedere electric.

2)2.Cristalul de NaCl

Clorura de sodiu sau sarea gema( NaCl )este o substanta ionica.Substantele ionice
au structuri cristaline ionice, adica in nodurile retelei sunt ioni retinuti prin
forteelectrostatice.Reteaua clorurii de sodiu estecubica avand fete centrate si
centrata intern.
Adica, ionii de Na
+
ocupa colturile si centrul fetelor unui cub, iar ionii de Cl
─
ocupa muchiile sicentrul cubului.Astfel, fiecare ion este inconjurat de sase ioni de
semn contrar: Na
+
/Cl
─
= 6/6Cl
─
Na
+

Retelele ionice
sunt constituite din ioni pozitivi si negativi, coeziunea dintre acestia fiind data
deatractia electrostatica de natura columbiana.Substantele care formeaza retele
ionice la temperatura obisnuita sunt solide, in generalincolore si
transparente.Cristalele ionice sunt solubile in apa (si alti solventi polari);ionii trec
in solutie in starehidratata (solvatata).Substantele ionice conduc curentul electric
numai in stare topita sau in solutieapoasa; sunt
electroliti.
Solvatul (NaCl) fiind un compus ionic este alcatuit din ioni de semn contrar. Apa
este formatadin molecule covalent polare (dipoli).
Apa este un solvent polar.
Intre ionii solvatului se manifesta forte puternice de atractie electrostatica.Intre
moleculele polare de apa se exercita interactii slabe,legaturi de hidrogen.La
 dizolvarea substantelor ionice in apa, moleculele solventului polar se orienteaza
cu polii desemn contrar spre ionii cristalului.
Interactiile
dintre solvat si solventsunt de tip
ion-dipol
; rezulta
ioni hidratati
, mobili.Existenta ionilor mobili explica de ce solutiile apoase ale compusilor
ionici conduc curentul electric(sunt electroliti).In clorura de sodiu solida, ionii
ocupa pozitii fixe si de aceea ea nu conduce curentul electric.Solutia apoasa de
clorura de sodiu contine ioni solvatati mobili; ea este buna conducatoare
deelectricitate.Clorura de sodiu se utilizeaza in:-alimentatie (sare de bucatarie) si
in industria alimentara;-materie prima in obtinerea: clorului, acidului clorhidric,
hidroxidului de sodiu, sodei de rufe;-industria sapunului si colorantilor;-
tabacarie;-medicina (serul fiziologic contine 0,9 g NaCl la 100 mL de apa );-
lentile si prisme pentru razele infrarosii.

2)3.Importanta practica a clorurii de sodiu

2)4.Legătura covalentă polară
Legătura covalentă se defineşte ca fiind atracţia electrostatică dintre o pereche de electroni
pusă în comun de doi atomi şi nucleele atomilor. De cele mai multe ori, o legătură covalentă
e reprezentată printr-o linie între cei doi atomi.
Legătură covalentă polară
Se formează între atomi ai nemetalelor din specii diferite. Aceşti atomi au electronegativităţi
diferite. La fel, fiecare atom pune în comun câte un electron pentru a forma legătura.
Perechea de electroni e atrasă mai mult către atomul mai electronegativ.
Molecule polare:
 H2O (molecula polară de apă)

 HCl (molecula polară de acid clorhidric)

 2)5.Legătura covalentă nepolară
Această legătură se formează între atomii de acelaşi fel sau între atomi cu
electronegativităţi foarte apropiate. Fiecare atom pune în comun câte un electron.
Perechea de electroni e împărţită în mod egal de cei doi atomi.
Molecule nepolare:
 H2

 N2

 Cl2

2)6.Mol. Volum molar

Legea lui Avogadro: „un mol din orice gaz, ocupă, în condiții normale de presiune
și temperatiră, un volum de 22,4 litri (volum molar) și conține 6,022*1023 molecule.”
m V N
ϑ= = =
μ Vμ NA

Se folosește pentru gaze!!!

1 mol de gaz … … … 22,4 L… … … 6,022 ∙10 23 molecule

 2)7.Numărul lui Avogadro
Numărul de molecule într-un mol din orice substanță este dat de numărul lui
Avogadro: care are o valoare aproximativă de 6,022×1023 particule/mol. Acest număr
servește drept bază la determinarea mărimii fizice cantitatea de substanță.
Cea mai exactă valoare acceptată este „valoarea convențional adevărată” publicată de
CODATA 1986: 6,022 137 7×1023 particule/mol.

N A =6,022∙ 1023 molecule

2)8.Ecuația de stare a gazelor ideale

Gazul perfect este un model teoretic de gaz, format din „molecule” de dimensiune
neglijabilă și fără forțe intermoleculare. Conceptul de gaz perfect este folosit în cadrul
fizicii atomice și moleculare ca o idealizare a stării gazoase a substanțelor, și se pretează
la analiza cu mijloacele mecanicii statistice.
Gazul perfect nu are viscozitate, proprietățile sale nu depind de presiune sau
temperatură și nu se lichefiază.
Gazul ideal este un gaz, considerat ca fiind format din particule individuale aflate în
mișcare aleatorie, care satisface exact următoarele două cerințe:
a) ecuația termică de stare: sistemul termodinamic care conține gazul respectă ecuația
Clapeyron:
volumul sistemului
preiunea în sistem

p ∙V =μ∙ R ∙T

numărul de moli
(cantitatea de substanță)
din sistem
temperatura absolută a sistemului
constanta universală a gazelor
(constanta Rydberg) = 0,082 atm*L/mol*K

T =T 0+ t ℃ ; T 0=273 K
b) ecuația calorică de stare: capacitățile termice molare la presiune constantă CpM
respectiv la volum constant CVM, sunt legate prin relația lui Robert Mayer:
C pM −CVM =R

2)9.Legătura coordinativă
Este un caz mai special al legăturii covalente, de această dată ambii electroni venind
de la acelaşi atom. Atomul care ”donează” perechea de electroni se numeşte donor, iar
atomul care o acceptă se numeşte acceptor.

Legăturile covalente sunt foarte puternice. Ca să vă convingeţi de acest lucru, gândiţi-

vă doar la cât de dur este diamantul. Ei bine, diamantul este alcătuit din atomi de carbon,
aşezaţi în formă de tetraedru, fiecare atom de carbon formând patru legături covalente cu
alţi atomi de carbon.

 NH4+

 H3+O
2)10.Proprietăți fizice ale apei

2)11.Importanța practică a clorului si a acidului clorhidric

2)12.Legătura de hidogen (forțe Van der Waals)
 Legătura de hidrogen este un tip de legătură intermoleculară relativ răspândită, dat
fiind numărul mare de combinaţii în care hidrogenul apare legat direct de elemente
puternic electronegative cum sunt: fluorul, oxigenul, azotul, clorul, etc. existând clase de
combinaţii în care moleculele sunt unite între ele, pe lângă interacţiuni Van der Waals şi
prin acest tip de legături suplimentare. Astfel sunt hidrurile (HF, H2O, NH3), oxoacizii şi
sărurile acide ale acestora, acizii organici şi sărurile lor acide, alcooli, fenolii,
hidroxilamina, aminele, iminele, amiduri, hidrazida, acizii azothidric şi cianhidric,
aminoacizii.
Legătura de hidrogen se formează datorită particularităţilor pe care le prezintă
protonul:
- este complet lipsit de înveliş electronic; Type equation here .
- are raza cea mai mică, ceea ce permite pătrunderea lui în învelişul electronic al
atomilor;
- are sarcina specifică cea mai mare;
- puterea sa polarizantă este maximă.
Deşi în substanţele menţionate protonul nu este total lipsit de înveliş electronic,
deoarece participă la legături covalente, aceste caracteristici ale lui fac ca şi în starea sa
parţial dezecranată, aşa cum se află când este legat de cele mai electronegative elemente,
să fie avid de electroni, polarizând puternic învelişul electronic al moleculelor vecine.
Neavând electroni, nu este respins de învelişul electronic al atomilor şi poate să se
apropie de moleculele vecine şi să-şi ataşeze perechilor de electroni neparticipanţi cu care
realizează o legătură de tip special, numită legătură de hidrogen. Deşi legătura de
hidrogen are la bază fenomenul de polarizaţie, totuşi ea nu este o legătură de natură
electrostatică pură, ci are şi caracter de legătură covalentă, fiind dirijată în spaţiu şi
prezentând unghiuri şi distanţe intermoleculare constante.
Examinarea numărului mare de compuşi cu legături de hidrogen duce la concluzia că
acestea se pot grupa în:
- legături de hidrogen tari, în care protonul, legat tricentric, se găseşte la aceeaşi
distanţă faţă de atomii pe care îi leagă;
- legături de hidrogen slabe, care au protonul aşezat asimetric faţă de atomii pe care îi
leagă, asigurând o distanţă între aceştia mai mare decât a unei covalenţe normale.
MLV explică legătura de hidrogen slabă prin atracţia electrostatică ce o exercită
protonul, care este dezecranat, faţă de norul unei perechi de electroni neparticipanţi da la
atomul puternic electronegativ.
În legăturile de hidrogen slabe, delocalizarea este parţială, electronii plasându-se
parţial şi în orbitalul molecular de antilegătură. Ocuparea OMA cu electroni, conduce la o
anulare a efectului de legătură, dar datorită faptului că interacţiunea este tricentrică, OMN
rezultat în urma anulării este tricentric şi deci localizarea are loc pe toate cele trei centre.
Prin urmare, în legăturile de hidrogen slabe protonul se leagă atât bicentric cu atomul de
care este mai apropiat, cât şi tricentric, de ambii atomi vecini, puternic electronegativi.
Astfel, în cazul apei, se formează o legătură tricentrică asimetrică, mai scurtă către
atomul de oxigen cu care hidrogenul este legat covalent şi mai lungă cu atomul de oxigen
 al unei molecule învecinate. Legăturile de hidrogen slabe, asimetrice determină asocieri
moleculare care pot să apară în toate stările de agregare, cum este în cazul (HF)n sau
numai în stările condensate, cum este în cazul H2O şi NH3.
În legăturile de hidrogen tari, se formează OM tricentrici, care de fapt sunt punţi de
hidrogen, formate prin legături σ extinse, de exemplu în [F-H-F]- în care OM au aceeaşi
extindere pe direcţiile ambelor nuclee.
Legăturile de hidrogen influenţează puternic proprietăţile substanţelor mai ales
proprietăţile fizice, care depind de interacţiile dintre molecule, explicând proprietăţile
fizice anormale ale combinaţiilor care conţin acest tip de legături, cum sunt: punctele de
topire şi de fierbere, căldurile latente de topire şi vaporizare la punctul de fierbere,
căldurile specifice foarte înalte, densitatea mai scăzută, solubilitatea în solvenţi polari.

Forțe de orientare ( forțe dipol−dipol ) : forțe de atracție

Legături de hidrogen

{ ce se stabilesc între molecule polare

exemple : HCl , HBr , HI etc
¿ Forțe de dispersie ( forțe London ) :forțe de atracție
ce se stabilsesc între moleculele nepolare și atomii gazelor rare
exemple :Cl 2 , F 2 , He , Ne , Ar , Xe , CCl4 , CH 4

3) Soluții apoase
3)1.Soluții
O soluție este un amestec omogen format din doi sau mai mulți componenți. Soluțiile
pot fi saturate sau nesaturate (după cantitatea de substanță dizolvată). Orice soluție
conține un solvent(substanța care dizolvă) și un solvat(substanța care se dizolvă). În cele
mai multe cazuri, solventul este apa.

3)2.Concentrația soluțiilor
3)2.a. Concentrația procentuală masică: indică masa de soluție dizolvată
din 100 grame de solvent

md
cp≝ ∙ 100
ms

3)2.b. Concentrația molară: indică numărul de moli (cantitatea de substanță)

dizolvați într-un litru de soluție

ϑ md V N
CM= = = =
V S (L) μ ∙ V S (L) V μ ∙V S( L) N A ∙ V S (L)

3)3. Solubilitatea soluțiilor

Solubilitatea reprezintă proprietatea unei substanțe de a se dizolva într-o altă
substanță. Din punct de vedere cantitativ, aceasta este egală cu cantitatea de substanță
ce se dizolvă la o anumita temperatură in 100 g solvent(apă).

A. Gaz
 a) Gaz în gaz:
 aerul(solvat: oxigen și alte gaze; solvent: azot)
b) Solid în gaz:
 praful atomosferic dizolvat în aer
c) Lichid în gaz:
 vapori de apă în aer
B. Lichid
Dacă solventul este un lichid, atunci atât gaze, cât și lichide sau solide pot fi
dizolvate. Exemple sunt:
a) Gaz în lichid:
 Oxigen în apă
 Dioxidul de carbon în apă(sifon)
b) Lichid în lichid:
 Etanolul(alcool etilic) în apă
 Băuturile alcoolice sunt în genere soluții de etanol în apă
c) Solid în lichid:
 Zaharoză (zahăr de masă) în apă
 Cloratul de sodiu sau orice altă sare formează în apă un electrolit: în timpul
dizolvării, sarea se disociază în ioni.
Contraexemple: amestecuri lichide ce nu sunt omogene precum: coloizi, suspensii(o
dispersie de particule relativ mari într-un lichid) și emulsii(suspensia unor particule
lichide într-un alt lichid care nu se amestecă).

C. Solid
În caz că solventul este un solid, atunci atât gazele, cât și lichidele sau solidele pot fi
dizolvate.
a) Gaz în solid:
 Hidrogenul se dizolvă în genere în metale(exemplu: platină).
b) Lichid în solid:
 Mercurul se dizolvă în aur, formând un amalgam.
 Hexanul în parafină.
c) Solid în solid:
 Oțelul, o soluție de atomi de carbon într-o matrice cristalină de atomi de fier.
 Alpacca, un aliaj alcătuit din zinc(15%-30%), nichel(10%-30%) și cupru(50%-
60%).
3)4.Dizolvarea substanțelor ionice și a substanțelor cu molecule polare în H2O
3)5.Factorii care influențează dizolvarea
 Temperatură - cu cât crește temperatura cu atât crește solubilitatea(excepție
făcând gazele)
 Gradul de agitare al soluției
 Mărimea granulelor substanței dizolvate
 Presiunea gazelor - cu cât presiunea este mai mare cu atât solubilitatea este
mai mare
3)6.Soluții apoase de acizi (tari/slabi) și baze (tari/slabe): HCl, HCN, NH3, NaOH
 Teoria protolitică a acizilor și a bazelor
 ACIZII = specii chimice capabile să cedeze protoni (H+) îm soluții
apoase;
BAZELE = specii chimice capabile să accepte protoni (H+) în soluții
apoase.
Reacții acido-bazice sunt reacțiile cu transfer de H+.

H+

+ ¿O ¿

HCl+( H −O−H )→ Cl−¿+H 3 ¿

Acid Bază Bază conjugată Acid

conjugat

3)6.a. Soluții apoase de acizi tari și slabi

FORMA GENERALĂ

+ ¿O ¿

HA + H 2 O↔ A−¿+ H 3 ¿

Acid Bază B. conjugată A. Conjugat

K c =¿ ¿

K c ∙ [ H 2 O ]=constant (2)

Din (1) și (2) : K a =¿ ¿

Constantă de aciditate

K a ≫1 → acid tare ( A . T . ) : sunt total ionizați în soluții apoase

¿
K a ≪1 → acid slab ( A . S . ) :sunt parțial ionizați în soluții apoase

Observație!!!
 Acizii policrotici ionizează în mai multe trepte/etape.
K a =K a 1+ K a 2+ …+ K an
 3)6.b. Soluții apoase de baze tari și slabe
FORMA GENERALĂ
−¿¿

B+(H −OH )↔ BM +¿+ HO ¿

Bază Acid Acid conjugat Bază conjugată

K b =¿ ¿

Constantă de
bazicitate
K b ≫1 → bază tare ( B. T . ) : sunt total ionizate în soluții apoase

¿
K b ≪1 → bază slabă ( B . S . ) : sunt parțial ionizate în soluții apoase

3)7.Cupluri acid-bază conjugată

Acid
 Un acid se transformă prin cedare
de H+ în baza lui conjugată;
 Unui acid tare îi corespunde o
bază conjugată slabă și invers;
 Un acid pune în libertate acizii
mai slabi decât el din sărurile sale.
Bază
 O bază se transformă prin
acceptare de H+ în acidul
conjugat;
 Unei baze tari îi corespunde un
acid conjugat slab;
 O bază pune în libertate bazele
mai slabe decât ea din sărurile lor
(o bază tare eliberează o bază mai
slabă).
4) Echilibrul chimic
4)1.Echilibre acido-bazice
4)2.pH-ul soluțiilor apoase de acizi monoprotici tari și baze monoprotice tari
pH-ul reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentrației ionilor din soluție. Prin
noțiunea de pH se exprimă cantitativ aciditatea (sau bazicitatea) unei substanțe, pe baza
concentrației ionilor numiți hidroniu H3O+. Pentru soluțiile foarte diluate se consideră că
pH-ul nu mai este egal cu concentrația hidroniului, ci cu concentrația molară a soluției.
pH=−lg ¿ ¿
Exemplu:
[H+]=10-x rezultă că pH=x
Opusul pH-ului este pOH-ul, care măsoară concentrația ionului OH, respectiv
bazicitatea soluției.
pOH =−lg¿ ¿
Exemplu:
[HO-]=10-y rezultă că pOH=y
Acid tare monoprotic este acidul care pune în libertate un ion H+ și are pH-ul cuprins
între 0 și 5.

Baza tare monoprotică este baza care acceptă un ion H+ și are ph-ul cuprins între 9 și
14.

Observație: Cacid ; Cbază reprezintă CONCENTRAȚIA MOLARĂ a acidului/ bazei

din reacție.
pH + pOH =14
Amfolit acido-bazic
Apa este un amfolit acido-bazic deoarece se comportă ca un acid în mediu bazic și ca o
bază în mediu acid.
Constanta prin care se caracterizează echilibrul de ionizare a apei se
numește„constantă de autoprotoliză”sau „constantă de ionizare a apei”, notată cu Kw și
egală cu (doar la temperaturi de 25ᴼ C) cu : 10-14 mol2/L2.
K w =¿
 !!! La temperaturi egale cu 25ᴼ C, în apă pură, concentrația ionilor hidroniu este egală
cu concentrația ionilor hiroxil, adică:
¿

¿ 100 10−1 10−2 10−3 10−4 10−5 10−6 10−7 10−8 10−9 10−10 10−11 10−12 10−13 10−14
pH 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14
−14 −13 −12 −11 −10 −9 −8 0
¿ 10 10 10 10 10 10 10 10−7 −6 −5 −4 −3
10 10 10 10 10 10 10 −2 −1

pOH 14 13 12 11 10 9 8 7 6 5 4 3 2 1 0
Caracter acid Caracter bazic
Caracteru
l soluției Ø
Ø – caracter neutru
Acizi tari monoprotici
Baze tari monoprotice

4)3.Indicatori de pH: turnesol/ fenolftaleină (virajul culorii în funcție de pH)

Culoare la pH
Indicator Culoare la pH Interval de viraje
bazic
acid
(aproximativ)

Turnesol (Azolitmină) roșu 4.5-8.3 albastru

Fenolftaleină (Hln) incolor 8.2-10.0 roz

4)4.Reacții acido-bazice; Reacția de neutralizare

Reacții acido-bazice (vezi 3)7.Cupluri acid-bază conjugată)
Reacția dintre un acid și o bază se numește REACȚIE DE NEUTRALIZARE.
În urma reacțiilor de neutralizare rezultă întotdeauna o sare și apă.
5) Noțiuni de electrochimie
5)1.Reacții de oxido-reducere

Pe baza structurii electronice a elementelor, oxidarea și reducerea au fost asociate cu

fenomene ce au loc cu schimb de electroni.
OXIDAREA este procesul chimic în care specia chimică (atom, ion, moleculă) cedează
electroni.
REDUCEREA este procesul chimic în care specia chimică acceptă electroni.
Specia chimică care cedează electroni are caracter reducător și se numește agend
reducător.
Specia chimică care acceptă electroni are caracter oxidant și se numește agent
oxidant.
Întrucât electronii nu pot exista liberi, nu pot exista independent numai reacții de
oxidare sau numai reacții de reducere,ci au loc totdeauna reacții care cuprind ambele
procese și poartă de numirea de „reacție de oxido-reducere” sau „reacție redox”.

!!! numărul electronilor cedați = numărul electronilor acceptați

5)2.Număr de oxidare

Numărul de oxidare (N.O.) sau starea de oxidare se definește ca suma sarcinilor

pozitive și negative ale unui atom, care indică indirect numărul de electroni pe care
atomul i-a acceptat sau cedat. Numărul de oxidare este o aproximare conceptuală, utilă de
exemplu când au loc procese de oxidare sau reducere.

Protonii unui atom sunt încărcați pozitiv, această sarcină fiind compensată de cea
negativă a electronilor; dacă numărul de protoni și de electroni este același într-un atom,
acesta este electric neutru.
Dacă atomul cedează un electron, sarcinile pozitive ale protonilor nu mai sunt
compensate, nefiind destui electroni. În acest mod se obține un ion cu sarcină pozitivă
(cation), A+, despre care spunem că este un ion monopozitiv; numărul său de oxidare este
+1. În schimb, dacă atomul acceptă un electron, protonii nu mai compensează sarcina
electronilor, obținându-se un ion mononegativ, A-. De asemenea, atomul poate ceda un
număr mai mare de electroni, rezultând ioni dipozitivi, tripozitivi, etc. În același mod,
poate să accepte un număr mai mare de electroni, obținându-se ioni dinegativi,
trinegativi, etc.
Numărul de oxidare este înscris de obicei, între paranteze, imediat după elementul
despre care este vorba. De exemplu, un ion cu număr de oxidare +3, Fe3+, se va scrie în
acest mod: fier (III). Oxidul de magneziu, MgO4-, se numește "oxid de magneziu (VII)"
(numărul de oxidare al magneziului fiind +7); în acest fel se poate face diferențierea de
alți oxizi. În aceste cazuri nu este necesară indicarea tipului sarcinii ionului, adică dacă
ionul este pozitiv sau negativ.
În formula chimică, numărul de oxidare al ionilor se indică printr-un supra-indice
după simbolul elementului, cum s-a văzut la Fe3+, sau de exemplu la oxigen (II), O2-. Nu
se indică numărul de oxidare în cazul în care elementul este neutru.

REGULI DE STABILIRE A N.O.

5)3.Stabilirea coeficienților reacțiilor redox

5)4.Caracter oxidant/ reducător

Caracter oxidant

Caracter reducător

5)5.Aplicații alre reacțiilor redox

 Pila Daniell
Valorile seriei de activitate electrica ne sunt date de experimente numite elemente
galvanice. În cadrul elementului galvanic un metal este pus într-o solutie de sare iar
alt metal este pus în alta solutie de sare. Cele doua metale sunt conectate printr-un fir.
Amândoua metalele din solutiile de sare sunt în pahare diferite asa ca trebuie
conectate De exemplu putem folosi un fir. Acest ansamblu formeaza un circuit
electric închis. Fiecare dintre paharele cu metal si solutie de sare sunt numite
"jumatati de celula". Aceasta este structura generala a unui element galvanic.
 Vom explica procesul cu ajutorul unui alt element galvanic. Acesta este
elementul numit Daniell. Diferenta e ca acest element foloseste un singur pahar cu un
perete despartitor. Acest perete poate fi trecut doar de ionii solutiei de sare. Solutiile
nu pot fi combinate, dar ionii se pot misca. Pentru a face un element Daniell este
important sa folosim substantele potrivite. Folosim Cuprul, pe care trebuie sa-l bagam
într-o solutie de sulfat de cupru, si Zincul, pe care trebuie sa-l bagam într-o solutie de
sulfat de zinc. Cele doua metale trebuie conectate printr-un fir, si acum elementul
Daniel este gata. Acum vom explica de ce "curge" curentul.
Putem vedea ca la electrodul de zinc sunt mai multi electroni, pentru ca zincul e
mai putin nobil decât cuprul. Zincul e polul negativ, pe când Cuprul e polul pozitiv.
Electronii de pe electrodul de zinc, care sunt cedati prin procesul de oxidare sunt
transferati prin fir pe electrodul de cupru, care este supus procesului de reducere.
La electrodul de zinc se formeaza cationi care trec în solutie. La polul pozitiv
cationii de cupru devin atomi de cupru, care se aseaza pe suprafata electrodului de
cupru. Anionii de sulfat, din solutia de sulfat de cupru, nu gasesc destui cationi de
cupru, deoarece acestia au devenit atomi. Astfel ei trec prin peretele despartitor si în
cealalta parte gasesc cationi de zinc. Electrodul de cupru se mareste iar electrodul de
zinc se micsoreaza .Cantitatea de solutie de cupru scade iar cantitatea de solutie de
zinc creste.
Observam ca exista un voltmetru în circuitul electric pentru a masura intensitatea
curentului dintre cupru si zinc, intensitate care este de 1.1 volti. Bateriile si
acumulatorii nu sunt nimic altceva decât elemente galvanice. Acest experiment poate
fi facut cu multe substante diferite. Când diferenta de potential este mai mare si
intensitatea este mai mare.
Acum vom reveni la teorie cu "ajutorul" hidrogenului. Definitia spune ca
hidrogenul are o intensitate de 0 volti. Toate celelalte substante din seria de
reactivitate sunt puse în relatie cu electronul normal de hidrogen. Pentru a afla voltajul
tuturor substantelor trebuie sa construim un element galvanic care contine substanta
 necunoscuta si atomul de hidrogen. Deoarece hidrogenul este un gaz trebuie folosita
platina care este înconjurata de hidrogen; platina va fi utilizata ca electrod al
hidrogenului.
 Acumulatorul cu plumb
Acumulatorul cu plumb este o pila cu electrolit lichid realizat pentru prima oara,
in anul 1859, de inginerul francez Gaston Planté.
Electrodul negativ este format dintr-un gratar de plumb cu ochiurile umplute cu
plumb spongios, iar electrodul pozitiv este construit tot dintr-un gratar de plumb cu
ochiurile umplute cu dioxid de plumb. Electrolitul este acid sulfuric de concentratie
38% (p = 1,29 g/cm 3 ) pentru acumulatorul incarcat.
In timpul functionarii acumulatorului, când acesta debiteaza curent electric, la cei
doi electrozi au loc procesele care pot fi reprezentate prin ecuatiile:

Reactia totala presupune transformarea Pb si a Pb0 2 in PbSO 4 prin consumarea

acidului sulfuric.

La ambii electrozi se formeaza PbSO 4 insolubil, care adera la placi, se sulfateaza.

Granulele fine de PbSO 4 formate initial se maresc in timpul functionarii, astfel incat
randamentul acumulatorului scade.
Se poate constata daca un acumulator este incarcat sau nu prin masurarea
concentratiei acidului sulfuric, mai precis prin determinarea densitatii solutiei.
Acumulatorul poate fi reincarcat prin conectarea acestuia la o sursa de curent
continuu astfel, incât curentul debitat de sursa sa aibä sens opus celui debitat de
acumulator; la electrozi se produc astfel reactiile inverse celor indicate.
F.e.m. a unei celule este de aproximativ 2V. Frecvent se utilizeaza baterii formate
din trei sau sase celule legate in serie pentru a produce 6 V sau 12 V.
In afara acumulatorilor cu plumb se utilizeaza acumulatoare alcaline de tip Ni-Fe
si Ni- Cd. Acestea prezintä avantajul ca permit desfasurarea unui numär mare de
descarcári - incarcari fara deteriorarea placilor.

5)6.Coroziunea/ Protecția
anticorosivă

5)7.Electroliza soluției și
topiturii de NaCl

În unele cazuri, în
procesul de electroliză
intervin şi ionii apei; pe
lângă reacţiile de
descărcare a ionilor la
electrozi (reacţii primare)
au loc şi alte reacţii la
 care participă ionii solventului (reacţii secundare). Să urmărim experimentul
electrolizei soluţiei de NaCI (la care participă şi ionii apei).

Experiment având la dispoziţie:

 un tub îndoit în formă de U;

 electrozi de cărbune;
 un dop străbătut de un tub efilat;
 sursă de alimentare la curent;
 fire conductoare.

Ecuatiile proceselor care au loc la electroliza soluţiei de NaCI:

Electroliza topiturii de NaCl

Deși studiul a fost efectual utilizand clorura de sodiu, concluziile se pot extinde
fara probleme la întreaga clasa a compusilor ionici. În exemplu prezentat mai jos
vom folosi clorura de sodiu pură, dar experimentul se poate efectua fără probleme cu
sare de bucătărie. Clorură de sodiu solidă nu conduce curentul electric întrucât, în
această formă de agregare, nu există electroni liberi capabili să asigure conducția

electrică.
Atunci când folosim clorura de sodiu topită într-o celulă de elctroliză situația e
complet diferită. Potrivit interpretării actuale atunci când clorură de sodiu este topită,
ionii de sodiu si ionii de clor poate separa unul de altul și ei pot asigura conducția
electrică.
Să analizăm în detaliu fenomenele de electroliză într- o celulă electrolitică
conținând clură de sodiu topită. Pentru a efectua electroliza este nevoie de o baterie
 electrică sau o altă sursă de curent continuu. Bateria acționează ca o pompă de
electroni, creând un exces de electroni la un electrod si un deficit de electroni la
celalalt electrod. ( fig. 1 ) .

Ecuația generală a procesului chimic ce are loc la electrozi e:

2NaCl(l) → 2Na(l) + Cl2 (g)

Semireactiile care au loc la fiecare electrod sunt:

Reducere: 2Na+(l) + 2e- → Na(s) E° = -2.71 V

Oxidare: 2Cl-(l) → Cl2 (g) + 2 e- E° =-1.36V

tensiunea netă necesară procesului = - 4.07V

Tensiunea netă necesară = - 4.07V

Semnul negativ al tensiunii de lucru ne arată că reacția generală NU este
spontană, și că vor fi necesari cel puțin 4,07 volți pentru ca această reacție să aibă loc.

6) Noțiuni de termochimie
6)1.Reacții exoterme. Reacții endoterme