CAPITOLUL 3.

IGIENA APEI

Obiective educaţionale:
La sfârșitul acestui capitol, studenții:
- Apreciază importanţa apei pentru om şi colectivitate. Identifică posibilităţile de acoperire a
nevoilor de apă, modalităţile de poluare a surselor de apă şi riscurile asociate. Analizează
tendinţele la nivel mondial în legătură cu bolile hidrice.
- Descriu condiţiile necesare pentru transmiterea bolilor infecţioase pe cale hidrică. Compară
formele de manifestare a bolilor hidrice infecţioase şi asociază bolile infecţioase transmise hidric
cu domeniile de implicare a apei.
- Grupează elementele din apă în funcție de riscul asupra sănătății. Apreciază riscul pentru
sănătatea buco-dentară dat de excesul sau carenţa fluorului în apa de băut şi recomandă măsurile
de profilaxie. Explică riscurile legate de poluarea apei cu mercur şi identifică grupurile
vulnerabile.
- Descriu principalele direcţii de acţiune pentru profilaxia bolilor hidrice.

3.1. Importanţa apei pentru om şi colectivitate

Apa reprezintă sursa vieţii pe Pământ. Fie uni- sau pluricelular, orice organism are nevoie
de apă pentru supravieţuire. Toleranţa la deshidratare variază în funcţie de specie. Omul poate
trăi până la o lună fără hrană, dar nu poate suporta lipsa de apă mai mult de câteva zile. Dacă apa
ţesuturilor scade cu 15%, viaţa omului încetează. În organismul uman, apa îndeplineşte roluri
multiple.

 Constituent de bază al organismului.

Apa reprezintă circa 65% din greutatea corporală totală a unui adult (45 litri de apă
pentru o persoană care cântăreşte 70 kg).
În organism apa se repartizează între compartimentul intracelular şi cel extracelular. La
adult cea mai mare parte (45%) se află intracelular, apa extracelulară (20%) fiind, la rândul ei,
reprezentată de apa circulantă sau intravasculară (5%) şi apa interstiţială (15%). La copilul mic
apa extracelulară este majoritară, ceea ce îl expune unui risc de deshidratare mai mare deoarece,
deşi între cele două compartimente există un schimb permanent, apa din sectorul extracelular se
pierde mult mai uşor.

Conţinutul în apă al corpului uman variază în funcţie de:

- vârstă: de la peste 97 % la embrionul de 7 zile, scăzând treptat la 75-80 % la nou-născut,
60-65 % la adult şi 50-55 % la vârstnic.
 - constituţia individuală: cu cât o persoană este mai slabă cu atât corpul său are un conţinut
mai mare de apă. La obezi, procentul de apă poate să scadă până la 40%.
- intensitatea proceselor metabolice din diferite ţesuturi şiorgane. Acest fapt se reflectă şi în
proporţia diferită a apei: smalţ dentar 0,2%, dentină 10%, ţesut osos 22%, ţesut adipos 20%, ţesut
cartilaginos 55%, muşchi striat 75%, ficat 75%, rinichi 80%, creier 85%, plasma sangvină 90%.
- sex - procentul de apă din organism este în medie de 52% la femei şi 63 % la bărbaţi,
femeile având o proporţie mai ridicată de ţesut adipos (relativ sărac în apă).

 Multiple funcţii biologice:

- este mediu de reacţie intracelular, intervenind astfel în metabolismul macronutrienţilor. Toate

biosintezele şi descompunerile care caracterizează însăşi materia vie se petrec sub influenţa
enzimelor dizolvate în apă, motiv pentru care, pe drept cuvânt se spune că toate vieţuitoarele,
inclusiv omul, trăiesc în apă şi sunt scăldate permanent de apă;
- rol esenţial pentru toate procesele fiziologice din organism: absorbţia, transportul, difuzia,
osmoza, excreţia, etc. se desfăşoară în prezenţa sau cu participarea apei;
- componentă principală a sângelui, apa asigură transportul nutrienţilor, vitaminelor, sărurilor
minerale spre ţesuturi ;
- participă la “curăţarea” organismului facilitând activitatea renală şi evacuarea în urină a
“deşeurilor” metabolice;
- fiind componentă a secreţiilor şi excreţiilor, apa contribuie la menţinerea homeostaziei, a
echilibrului acido-bazic şi hidroelectrolitic din organism.
- apa contribuie la mentinerea constantă a temperaturii corpului (a homeotermiei), eliminând
surplusul de căldură prin transpiraţie. Se apreciază că 1 ml de apă evaporată de pe suprafaţa
corpului în cadrul transpiraţiei contribuie la eliminarea din organism a 0,6 calorii.
- fiind un bun solvent, apa asigură aportul bioelemente, dar uneori şi de elemente toxice,
nedorite, riscante pentru sănătate.

Apa reprezintă, de asemenea, elementul care condiţionează existenţa şi dezvoltarea

colectivităţilor umane. Primele aşezări omeneşti au apărut în bazinele unor fluvii care le-au
asigurat accesul la apă. Folosită în diferite scopuri, apa a influenţat hotărâtor formarea vechilor
civilizaţii, precum şi dezvoltarea agriculturii şi, mai apoi, a unor centre industriale.

Consumul de apă într-un centru populat este dat de acoperirea nevoilor individuale şi
al celor comunitare.

1. Nevoile individuale de apă cuprind nevoia pur fiziologică de apă a omului, apa
necesară pentru întreţinerea igienei personale şi pentru călirea organismului şi apa menajeră.
a) Nevoile fiziologice – regula de aur este ca pierderile de apă din organism să fie
întotdeauna compensate de aport !
Se estimează că un adult sănătos de 60 kg, în condiţii de temperatură de confort şi
activităţi fizice uşoare, pierde zilnic aproximativ 2500 ml de apă. Apa se elimină din organism în
cea mai mare parte prin rinichi, cu urina (1500 ml), prin piele (500 ml) cu transpiratia, prin
plămân (350 ml) cu aerul expirat, prin intestin cu mareriile fecale (150 ml).
 Acest necesar zilnic de 2,5 l este asigurat în cea mai mare parte (60%) de apa şi alte
lichide ingerate (≈ 1500 ml), de apa conţinută în alimente ≈ 700 ml (30%) şi de cea rezultată din
metabolizarea macronutrienţilor ≈300 ml (10%). Alimentele conţin apă în proporţie diferită:
fructele şi legumele proaspete până la 90%, carnea 70%, pâinea albă 36%, margarina 14%,
gemul 29%, în caşcaval şi pâinea integrală 38%, oul fiert 75%, laptele 88%. Apa care se
formează în organism la arderea proteinelor, lipidelor şi glucidelor, adăugîndu-se la acoperirea
necesităţilor hidrice, se numeşte apă metabolică. Din arderea a 100 g lipide rezultă 107 g, din
arderea a 100 g glucide 55 g, iar din arderea a 100 g proteine 41 g apă.
Aşadar, între aportul de apă şi pierderile apei din organism trebuie să existe un echilibru.
Acest bilanţ hidric echilibrat, îndelung studiat în fiziologie, se află sub control hipotalamo-
hipofizo-corticosuprarenal, având largi aplicaţii medicale. Deshidratarea respectiv
hiperhidratarea, cu numeroasele variante fiziopatologice, sunt întâlnite în cadrul multor afecţiuni
şi pun serioase probleme de diagnostic şi tratament. Bilanţul hidric pozitiv (aport superior
pierderilor) se constată în perioada de creştere a organismului, în convalescenţă, în graviditate
etc. Bilanţul hidric negativ poate surveni în cadrul muncii la temperaturi ridicate, a muncii
solicitante, în caz de diaree, vărsături etc. Pierderea a 1% din apa din organism declanşează
setea. De asemenea, este bine cunoscut faptul că sărurile de sodiu reţin apa în organism şi din
acest motiv se limitează consumul la bolnavii cu boli renale şi cardiace. Sărurile de calciu şi
potasiu măresc diureza şi eliminarea apei din organism. Surplusul apei îngreunează activitatea
inimii.
b) Pe lângă apa necesară nevoilor fiziologice, individul mai are nevoie de apă şi pentru
igiena personală şi călirea organismului: (2,5-3 l pentru spălat pe mâini şi faţă, 20-25l pentru
un duş, 200-250 l pentru o baie).
c) Apa pentru nevoile gospodăreşti cuprinde apa necesară pentru prepararea hranei şi
spălat vesela, pentru spălat rufe, pentru nevoi sanitare (eliminarea reziduurilor şi igiena
locuinţei), pentru utilizări în exteriorul locuinţei (stropirea grădinii, piscina, etc.)

Cantitatea minimă de apă necesară zilnic pentru un locuitor numai pentru acoperirea
nevoilor fiziologice, igiena individuală şi prepararea hranei este estimată la 50 litri. În situatii de
calamităţi trebuie asigurată o cantitate minima de 5 l/persoană/zi.
Variabilitatea este desigur foarte mare, în funcţie de disponibilitatea şi preţul apei, de
obiceiuri, de microclimatul local, etc. Unde nu există apă curentă sau apa e foarte scumpă şi
consumul casnic e mai mic. Sunt şi situaţii, chiar ţări întregi, unde consumul este sub minimul
acceptabil ceea ce duce la consecinţe negative asupra igienei şi sănătăţii publice.
Baia în vană în loc de duş, utilizarea de maşini se spălat haine, veselă etc. duc automat la
un consum mult mai mare de apă. În Europa consumul domestic este estimat la 180 l/locuitor/zi,
în timp ce în multe ţări africane nu atinge mai mult de 30 litri. În unele oraşe americane media
ajunge la 400 l/locuitor/zi.
În toate aceste situaţii apa utilizată trebuie să fie potabilă, adică să corespundă unor
norme precise (fizico-chimice, microbiologice).

2) Nevoile de apă ale colectivităţilor umane sunt foarte mari şi în permanentă creştere.
Ele cuprind:
Nevoile pentru cerinţele publice: instituţii de învăţământ, asistenţă medicală, unităţi de
deservire şi desfacere.
 Nevoile urbanistice - includ apa necesară pentru salubritatea publică, pentru spălatul şi
stropitul străzilor, pieţelor, parcărilor şi spaţiilor verzi, pentru combaterea incendiilor, pentru
ameliorarea microclimatului, în scopuri decorative şi arhitectonice, etc. Cantitatea de apă
utilizată în acest scop diferă în funcţie de zona climatică, de gradul de dotare urbană, nivelul de
civilizaţie, etc.
Nevoile industriale - în industrie apa se foloseşte în scopuri variate: ca materie primă, ca
solvent sau separator pentru substanţe cu densitate diferită, pentru spălarea unor produse, pentru
purificarea altora, la spălarea şi întreţinerea diverselor maşini şi instalaţii etc. Utilităţile
industriale reprezintă pentru oraşele mari şi foarte mari principalii consumatori de apă,
necesarului de apă depinzând de tipul industriei, de caracteristicile proceselor de fabricaţie, de
nivelul producţiei, etc. Se estimează că pentru procurarea unui litru de bere sunt necesari peste 5
litri de apă, sunt necesari peste 50 l apă pentru a produce un kilogram de zahăr, peste 200 l apă
pentru un kilogram de oţel, peste 400 l apă pentru un kilogram de hârtie.
Nevoile agrozootehnice se referă la apa pentru irigaţii (folosită la udarea culturilor) şi
apa pentru zootehnie (folosită la creşterea şi adăparea animalelor, la salubrizarea adăposturilor,
întreţinerea utilajelor, atelierelor, etc.). Necesarul de apă din acest sector este foarte mare şi
depinde de felul animalelor (între 80-100 l/cap de vită mare/zi şi 20-25 l/cap de vită mică/zi),
vârsta acestora, gradul de dotare al fermei, etc.

3.2. Răspândirea apei pe glob şi sursele de apă pentru populaţie

Pământul a fost numit şi “planeta albastră” tocmai datorită abundenţei acestui element,
72% din suprafaţa globului fiind acoperită cu apă, ceea ce înseamnă un volum de apă estimat la
aproximativ 1385 milioane km3. Cu toate acestea, dacă excludem apa sărată, improprie
consumului uman, din mări şi oceane, apa imobilizată în gheţari sau zăpezi veşnice şi apa
subterană neaccesibilă, sub 1% din această cantitate reprezintă apa dulce direct utilizabilă de
populaţie.
Repartizarea apei pe glob este foarte neuniformă: 23 de ţări deţin 2/3 din resurse, iar
Asia cu 60% din populaţia mondială deţine doar 36% din resurse.
Consumul de apă a crescut de şase ori în ultimul secol (de două ori mai mult decât
populaţia mondială), cerinţele fiind diferite în funcţie de nivelul de dezvoltare economică a ţării.
În consecinţă, inegalităţile cauzate de accesul la apă constituie adesea sursa unor conflicte.
Trebuie menţionat că problema accesului la o apă de calitate nu este prezentă numai în ţări din
zone aride. Ea este una foarte importantă şi în ţările unde plouă mult şi unde sistemele de
sanitaţie sunt precare.
În concluzie, protecţia surselor de apă şi asigurarea unui management durabil este
imperativ necesară pentru a potoli setea populaţiei în secolul care urmează.
În natură apa se găseşte într-un circuit permanent. La baza acestui proces de mişcare a
apei stă evaporarea sa de la suprafaţa oceanului şi a uscatului, inclusiv apa eliminată de plante şi
animale şi trecerea din stare lichidă în stare de vapori. În timpul ascensiunii, aerul umed se
răceşte, vaporii de apă din atmosferă se condensează, formând norii. Apa condensată revine sub
formă de precipitaţii şi se adaugă în parte apelor de suprafaţă, se stochează sub formă de gheaţă
în regiunile polare sau muntoase sau se infiltrează în sol îmbogăţind straturile de apă subterană.
Apa subterană nu este imobilă, ci se deplasează dând naştere izvoarelor, cea mai frecventă sursă
a apelor de suprafaţă.
 Toate cele patru forme de existenţă ale apei în natură pot fi utilizate ca sursă de apă, însă
între acestea există mari diferenţe atât din punct de vedere calitativ şi cantitativ cât şi în ceea ce
priveşte accesul.

Sursele de apă ale populaţiei şi caracteristicile lor sanitare

1. Apa atmosferică
Debitul foarte redus şi gradul scăzut de mineralizare, face ca această sursă să fie utilizată
în condiţiile unei lipse mari de apă. În România, apa atmosferică este o sursă neexploatată. Ea se
foloseşte ca sursă de apă în unele zone din Africa şi Asia. Rolul său rămâne esenţial în circuitul
apei în natură.

2. Apa meteorică (pluvială)

Apele provenite din precipitaţii (ploaie, ninsoare) se folosesc pentru consum în zone
limitate, unde apa de suprafaţă este insuficientă, iar apa subterană este la mari adâncimi. Ele se
colectează pe suprafeţe şi se înmagazinează în rezervoare de unde sunt folosite apoi pentru uz
gospodăresc. Debitul neregulat şi în general redus, gradul crescut de impuritate (încă din
momentul formării, ele iau naştere prin condensarea vaporilor în jurul particulelor de praf, fum,
etc.) şi mineralizarea scăzută fac ca apa de ploaie adunată de pe acoperişuri să nu fie potabilă. În
momentul căderii sub formă de ploaie sau zăpadă practic „spală” atmosfera antrenând diverse
impurităţi (germeni, pulberi) şi dizolvând diverse gaze (amoniac, hidrogen sulfurat, oxizi de sulf
şi de azot etc.). Primele cantităţi de precipitaţii, care au spălat o atmosferă poluată prezintă
turbiditate mai crescută, iar în unele cazuri au un pH acid. Fiind ape moi şi uneori cu caracter
acid, au efect coroziv, solubilizând cu uşurinţă plumbul şi alte elemente toxice.
În concluzie, aceste ape nu îndeplinesc cerinţele igienice, motiv pentru care nu sunt
indicate pentru alimentare cu apă de băut.

3. Apele subterane
Calitativ, apele subterane sunt foarte pure, fiind singura sursă de apă potabilă care nu
necesită tratare, aceea ce face să fie recomandate în mod prioritar pentru aprovizionarea cu apă a
populaţiei. În mod excepţional ele pot avea un conţinut natural crescut de arsen sau alte elemente
sau pot necesita o tratare simplă în ceea ce priveşte parametrii bacteriologici.
Sub aspect cantitativ sunt insuficiente pentru a sigura apa necesară pentru mari
colectivităţi.
Apele subterane pot fi clasificate în două categorii: ape freatice şi ape de profunzime.
Stratul freatic este reprezentat de apele acumulate deasupra primului strat de sol
impermeabil, este cu nivel hidrostatic liber. Fiind alimentat prin infiltrarea precipitaţiilor, este
uşor contaminabil dacă stratul de sol superior este insuficient de gros sau foarte permeabil. Apa
freatică reprezintă principale sursă de aprovizionare a populaţiei din mediul rural datorită
abordabilităţii facile, dar folosirea apelor freatice trebuie să ţină cont de câteva precauţii: stratul
de sol filtrant care acoperă să aibă o grosime de cel puţin 4 m până la oglinda apei, amenajarea
captării să fie corespunzătoare, să se asigure zona de protecţie sanitară, exploatare igienică, etc.
Apele de profunzime sunt reprezentate de apa captivă între straturi de sol impermeabil.
Fiind mult mai bine protejate împotriva poluării sunt foarte pure din punct de vedere
bacteriologic, sărace în oxigen, cu un grad de mineralizare crescut, şi au o temperatură constantă.
În situaţii particulare pot avea un conţinut crescut de gaze (hidrogen sulfurat, amoniac, etc) şi o
temperatură crescută (30-40oC).
Inconvenientul major este că straturile subterane profunde nu asigură decât o cantitate
limitată de apă, prea mică pentru a acoperi nevoile marilor oraşe.

4. Apele de suprafaţă
Apele de suprafaţă cuprind două entităţi distincte: apele curgătoare (fluvii şi râuri) şi
apele stătătoare (lacuri naturale sau arificiale).
Avantajele acestor ape sunt debitul mare (şi relativ constant în cazul lacurilor) şi
accesibilitatea, motiv pentru care ele reprezintă principala sursă de aprovizionare a marilor
aglomeraţii urbane. Fiind expuse poluărilor, pot fi date în folosinţă numai după o prealabilă
tratare şi dezinfecţie!
Apele stătătoare sunt mai curate decât apa râurilor deoarece posibilităţile de poluare sunt
mai reduse, iar diluţia eventualelor substanţe poluante este mare, timpul îndelungat de stagnare
favorizează sedimentarea suspensiilor, iar însorirea reduce numărul germenilor. Din aceste
considerente apa lacurilor este cea mai bună calitativ dintre apele de suprafaţă.

3. 3. Poluarea surselor de apă şi riscurile asociate

Poluarea apei a fost definită de Convenţia Internaţională privind Situaţia Apelor (Geneva,
1961) ca fiind „modificarea directă sau indirectă a compoziţiei sau stării apelor unei surse
oarecare, ca urmare a activităţii omului, astfel încât apele devin inadecvate utilizărilor pe care le
au în mod obişnuit, prezentând risc pentru sănătatea omului şi pentru integritatea ecosistemelor
acvatice”.
Resursele de apă sunt ameninţate de unele fenomene naturale, dar mai ales de activităţile
antropice: industria, agricultura, activităţile domestice.

Există diferite tipuri de poluare:

 Poluarea fizică - prezenţa de materii în suspensie,
 Poluarea chimică - prezenţa de substanţe toxice dizolvate,
 Poluarea biologică - prezenţa de bacterii, virusuri, paraziţi
 Poluarea termică - creşterea temperaturii.
 Poluarea radioactivă - prezenţa unor radioelemente.

Sursele de poluare pot fi :

1.Surse organizate de poluare – deşi produc o poluare cronică, permanentă, sunt bine
cunoscute şi produc de obicei o poluare punctiformă care este mult mai uşor de controlat. Sunt
reprezentate de:
 Apele reziduale comunale: alcătuite din apele fecaloid-menajere la care se adaugă apele
pluviale, sunt însoţite în principal de un risc infecţios dar şi toxic;
 Ape reziduale industriale: prezinintă caracteristici variabile în funcţie de sectorul
industrial, dar riscul este în principal toxic şi uneori infecţios;
  Ape reziduale agro-zootehnice: îngrăşămintele şi dejecţiile animalelor bogate în nitraţi,
dar şi insecticidele, pesticidele utilizate sunt responsabile de poluarea surselor de apă cu
substanţe toxice, dar şi riscul infecţios poate fi prezent (transmiterea
antropozoonozelor).

2. Surse neorganizate de poluare – sunt reprezentate de o multitudine de surse răspândite în

teritoriu, au un caracter temporar, difuz, producând o poluare ocazională/sezonieră (scăldat,
spălatul animalelor şi al maşinilor, reziduuri solide depozitate pe malul râurilor, etc.) sau
accidentală (ploi, topirea bruscă a zăpezii, inundaţii), şi de aceea sunt mult mai greu de
identificat şi de controlat.

3.4. Bolile hidrice

În mod paradoxal, apa nu este numai sursa vieţii ci şi cauza unor îmbolnăviri. Toate
îmbolnăvirile în apariţia cărora este implicată apa se numesc boli hidrice. Patologia hidrică poate
fi legată fie de pătrunderea unor microorganisme patogene în apă, care reprezintă cauza bolilor
hidrice infecţioase, fie de modificarea compoziţiei chimice (carenţă sau exces), care determină
apariţia bolilor hidrice neinfecţioase. Patologia hidrică infecţioasă reprezintă principalul risc
pentru sănătatea populaţiei, bolile hidrice neinfecţioase având o semnificaţie epidemiologică
secundară.
Faptul că OMS raportează anual sute de milioane de cazuri de boli hidrice arată foarte
clar că patologia hidrică reprezintă o problemă gravă de sănătate publică.

Constrângeri în relaţia apă-consumator

O analiză atentă a relaţiei dintre apă şi sănătatea publică scoate în evidenţă trei
constrângeri care apar frecvent în relaţia apă-consumator:

1. Prima, de ordin cantitativ, se referă la creşterea impresionantă a consumului de apă,

mult mai rapidă decât sporul demografic, în timp ce în numeroase zone de pe glob
resursele de apă sunt limitate.
2. Creşterea consumului de apă a condus la o altă constrângere, cea legată de calitatea apei.
După utilizare apele rezultate revin în rezervoarele naturale contribuind la degradarea
acestora. Între eficienţa sistemelor de sanitaţie sau a măsurilor de control a surselor de
poluare şi incidenţa bolilor hidrice există o legătură strânsă.
3. A treia problemă majoră decurge din dificultatea de a dovedi legătura dintre apă şi
îmbolnăvire. Atunci când relaţia este una directă (apă ingerată, apă recreaţională, apă
aerosolizată etc.), ea este mai uşor de dovedit. Deseori însă, legătura este una indirectă,
cum este cazul apariţiei îmbolnăvirii în urma consumului de alimente contaminate prin
intermediul apelor poluate, caz în care relaţia cu factorul hidric poate fi pierdută din
vedere.

Tendinţe existente la nivel mondial

 Istoria umanităţii este presărată cu nenumărate epidemii devastatoare de origine hidrică,
cum sunt cele de holeră şi febră tifoidă, care au decimat populaţii întregi. Sunt teorii care afirmă
chiar că succesul civilizaţiei moderne nu se trage în principal din revoluţia industrială ci mai
mult din redescoperirea igienei. Cu toate măsurile de profilaxie, situaţia rămâne încă
dezastruoasă în multe ţări din lume.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii estimează că 2,3 miliarde de oameni suferă de boli
datorate absenţei unei ape de calitate sau satisfăcătoare cantitativ, iar 5 milioane de oameni mor
în fiecare an. Circa 60% din bolile infantile în lume sunt consecinţa bolilor infecţioase sau
parazitare legate de apă, iar circa 3 milioane de copii mai mici de 5 ani decedează din cauza
bolilor diareice.
ONU a declarat 2005-2015 Deceniului Internaţional de acțiune "Apa pentru Viaţă" şi a
stabilit un program care pune accent deosebit pe problemele legate de apă. Situaţia patologiilor
induse de consumul de apă este extrem de variată între diferitele ţări ale lumii. La nivel mondial
se observă două tendinţe:
În ţările în curs de dezvoltare se înregistrează încă epidemii hidrice cauzate de Salmonelle,
Shigelle, E. Coli enterotoxigen, iar în unele regiuni holera face încă un număr însemnat de
victime;
În ţările dezvoltate, datorită formidabilelor progrese înregistrate în ultimul secol în domeniul
igienei mediului şi a prevenţiei, epidemiile de origine hidrică, în special cele cauzate de agenţii
etiologici menţionaţi anterior, aproape au dispărut, iar cele care apar sunt de amploare mai mică.
Poluările determinate de dezvoltarea tehnologică şi industrială au schimbat faţa riscurilor, ele
fiind, în special, de natură fizico-chimică. Totuşi şi aici microbiologia apei ridică unele probleme
asupra cărora trebuie să ne îndreptăm atenţia în mod deosebit, şi anume:
- diversificarea contaminanţilor prin includerea în categoria microorganismelor transmise
hidric, pe lângă bacterii, dintre care unele bacterii noi, a unor virusuri şi paraziţi (protozoare,
helminţi), care datorită perfecţionării metodelor de lucru, astăzi pot fi investigate cu success;
- existenţa în apa destinată consumului uman a microorganismelor patogene de origine
fecală ca urmare a neaplicării tratamentelor de dezinfecţie sau aplicarea lor incorectă şi a
incidentelor tehnologice cum ar fi intercomunicările între apele curate şi cele uzate, sifonarea
apelor uzate în reţeaua de apă potabilă, etc. Această situaţie a impus intensificarea eforturilor
învederea studierii microorganismelor indicatoare, care să permit o supraveghere mai bună a
riscurilor;
- o altă problemă cu care se confruntă aceste ţări este prezenţa microorganismelor de
alterare, care prin dezvoltarea lor masivă în vasta reţea de distribuţie a apei modifică mirosul şi
gustul apei, iar prin activitatea lor asupra conductelor determină deteliorarea acestora, acţionând
ca agenţi ai coroziunilor biologice.

Modalităţi de manifestare a riscului hidric

Riscurile, atât cel toxic cât şi cel infecţios pot fi atât directe, cât şi indirecte.
Riscurile directe se datorează ingestiei de apă sau contactului cu apa. Ele se pot manifesta:
- pe termen scurt (de exemplu intoxicaţia acută cu nitraţi, infecţii);
- pe termen mediu – câteva luni (carenţa / excesul de fluor);
- pe termen lung – ani, sau chiar întreaga durată a vieţii - prin cumulare în organism (metale
grele: Pb, Hg, Cd, etc.) sau prin absorbţia îndelungată a unor posibili cancerigeni.
Riscuri indirecte sunt datorate contaminării alimentelor prin apa poluată chimic (cu mercur,
cadmiu, pesticide, etc.) sau cu agenţi infecţioşi.

3.4.1 Patologia hidrică infecţioasă

În ceea ce priveşte acţiunea apei asupra sănătăţii omului, patologia hidrică infecţioasă
ocupă primul loc. Rolul apei în transmiterea agenţilor infecţioşi a fost recunoscut de foarte multă
vreme, înainte chiar de descoperirea micoorganismelor.

Condiţiile apariţiei bolilor hidrice infecţioase

Ca în oricare proces infecţios, transmiterea agenţilor infecţioşi pe cale hidrică presupune

coexistenţa celor trei elemente absolut indispensabile: sursa de infecţie, calea de transmitere şi
organismul receptor. Dacă oricare dintre ele lipseşte, transmiterea este întreruptă şi procesul
infecţios nu se mai produce.
Fie că este vorba de bacterii, virusuri, protozoare, helminţi sau fungi, izvoarele de
infecţie sunt reprezentate de oameni şi animale bolnave, pe întreaga perioadă de contagiozitate a
bolii, sau purtătoare de germeni patogeni, bolile transmise hidric încadrându-se atât în categoria
antroponozelor (boli produse de agenţi patogeni specifici omului) cât şi a antropozoonozelor
(boli comune oamenilor şi animalelor). De la nivelul organismului gazdă germenii patogeni
ajung să contamineze sursele de apă în principal prin intermediul materiilor fecale, dar în unele
situaţii şi prin urină sau prin contactul apei cu tegumentele sau mucoasele infectete. Uneori
mediul poate fi sursa unor microorganisme (de exemplu Legionella spp.).
Calea de transmitere, respectiv apa, impune analiza a două aspecte: supravieţuirea
germenilor patogeni în apă şi atingerea dozei minime infectante.
Supravieţuirea germenilor patogeni în apă. Apa fiind un mediu nefavorabil pentru flora
poluantă (microorganisme mezofile), atât prin condiţiile oferite, cât şi prin concurenţa florei
proprii, microorganismele şi paraziţii îşi pierd vitalitatea şi puterea infectantă, respectiv
infestantă, devin nedetectabile şi în cele din urmă mor. Viabilitatea germenilor în apă este foarte
diferită şi depinde de:
- caracteristicile speciei;
- condiţiile oferite de apă, care pot fi:
- nefavorabile: temperatura, pH, UV, agenţi dezinfectanţi (clorul)
- favorabile: prezenţa suportului nutritiv, turbiditatea
Atingerea dozei minime infectante (numărul de microorganisme necesar pentru
declanşarea îmbolnăvirii) reprezintă o problemă deoarece flora mezofilă nu se poate dezvolta în
apă, dimpotrivă, apa are tendinţa de a dispersa microorganismele. În general, aceasta este mai
mare pentru bacterii (dar cu variaţii largi, de la câteva bacterii pentru Salmonella typhi, câteva
sute pentru Shigella Flexneri, milioane pentru alte Salmonelle, coli, holeric) şi mai mică pentru
virusuri, protozoare şi helminţi.
Organismul receptor
Receptivitatea umană este generală, crescută pentru bacterii şi paraziţi şi mai scăzută în
cazul virusurilor. Explicaţia acestei diferenţe constă în faptul că virusurile produc mai adesea
infecţii inaparente care conduc la imunizarea populaţiei.
Principala cale de pătrundere în organism a germenilor patogeni prezenţi în apă este prin
ingestie (directă, sau a alimentelor contaminate prin apă), dar nu trebuie neglijată posibitatea
contaminării prin contactul tegumentelor sau al mucoaselor cu apa contaminată (leptospiroză,
schistostomiază, tularemie), prin inhalare de aerosoli contaminaţi (Legionella) şi chiar calea
parenterală (de exemplu prin intermediul apelor folosite pentru hemodializă).
Pe lângă calitatea microbiologică a apei, în scădere în majoritatea ţărilor, şi rezistenţa tot
mai mare a germenilor la dezinfectante, scăderea imunităţii populaţiei, a produs o creştere a
susceptibilităţii la boli hidrice. Se preconizează că securitatea microbiologică a apei va fi o mare
problemă a secolului viitor.
Grupurile populaţionale la risc sunt reprezentate de:
- vârstele extreme (copii sub 5 ani şi bătrâni peste 65 de ani)
- persoane cu probleme de imunitate (bolnavi trataţi cu imunosupresoare, anticanceroase,
infectaţi cu HIV) la care germenii oportunişti din apa de băut sau din apa utilizată pentru
îngrijirea acestor pacienţi pot produce infecţii grave.

Formele de manifestare a bolilor hidrice infecţioase

Sub aspect epidemiologic, bolile hidrice infecţioase se pot manifesta sub forma unor
episoade epidemice, endemic, sau ca şi cazuri sporadice.

1. Epidemia hidrică. Epidemia este, în general, apariţia într-o populaţie a unei

îmbolnăviri în număr mult mai mare de cazuri decât cel aşteptat. Frecvenţa aşteptată depinde de
contextual economic-social, sezon, etc. Epidemia hidrică a fost atât de mult studiată, încât au fost
stabilite câteva elemente care permit orientarea diagnosticului că acea epidemie este de factură
hidrică.

Caracteristici principale (nelipsite oricărei epidemii hidrice):

- debutul exploziv, prin apariţia într-un interval de timp scurt (1-2 zile) a unui număr foarte mare
de cazuri dintr-o anumită îmbolnăvire;
- afectarea tuturor consumatorilor receptivi indiferent de vârstă, sex, ocupaţie;
- suprapunerea zonei de manifestare a epidemiei peste aria de distribuţie a apei;
- apariţia nu este legată de anotimp;
- scăderea spectaculoasă a cazurilor după instituirea măsurilor profilactice (sistarea
aprovizionării din acea sursă de apă, identificarea şi asanarea sursei de contaminare şi dezinfecţia
eficientă a apei)
- “coada epidemică” datorită apariţiei de noi cazuri prin contactul cu bolnavii.

Caracteristici secundare (facultative):

- epidemia poate fi precedată de un număr mare de boli diareice;
- lipsa frecventă a agentului etiologic în apă la data izbucnirii epidemiei, care nu trebuie să
excludă diagnosticul;
- se corelează cu avarii sau deficienţe în sistemul de aprovizionare cu apă, în special în ceea ce
priveşte dezinfecţia;
- pot să apară izbucniri şi prin transmitere de la distanţă.

2. Manifestarea endemică se referă la prezenţa permanentă într-o anumită zonă geografică a

unui număr limitat de cazuri de boală. Este forma de manifestare specifică pentru holeră.
 Fig. 3.1.Distribuţia zonelor endemice de holeră pe glob

Când nivelul igienico-sanitar scade foarte mult, în aceste zone pot izbucni epidemii, iar
manifestarea devine endemo-epidemică. O altă variantă este manifestarea endemo-sporadică
(cazuri sporadice care apar la cei care au revenit dintr-o zonă endemică).

3. Manifestarea sporadică – cazuri izolate cu apariţie neregulată. Apare de obicei atunci când
acţionează unii factori favorizanţi (ex. antropozoonoze cum este leptospiroza în sezonul estival),
sau pentru îmbolnăviri pentru care transmiterea hidrică este mai puţin obişnuită (ex.
tuberculoza).

PRINCIPALELE BOLI TRANSMISIBILE ASOCIATE CU APA DUPĂ DOMENIILE DE

IMPLICARE A FACTORULUI HIDRIC

1. Boli transmise prin ingestia apei

- de origine bacteriană: holera, febra tifoidă şi paratifoidă, dizenteria bacilară, boli diareice
acute cauzate de E. coli enterotoxigen, Campylobacter jejuni, Yersinia enterocolitica;
- de origine virală: hepatita A şi E, poliomielita, boli diareice acute cauzate de rotavirusuri,
virusul Norwalk, calicivirusuri, enterovirusuri, adenovirusuri;
- de origine parazitară:
- protozoare: giardioza, cryptosporidioza;
- helminţi: ascaridoza.

2. Boli datorate lipsei de apă . Boli care se dezvoltă în regiuni unde apa este în cantitate
insuficientă pentru a asigura igiena de bază :
- boli diareice;
- helmintiaze;
- infecţii cutanate – dermatite;
- infecţii ale ochilor- trachomul.

3. Boli bazate pe apă - în transmiterea lor apa are un rol activ, ea reprezintă mediul de viaţă al
gazdelor intermediare în care unii paraziţi petrec o parte din ciclul lor biologic până la forma
infestantă de cercar. Aceştia infestează omul fie transcutanat, fie prin ingestie de apă sau
alimente. Principalele boli bazate pe apă sunt Schistosomiaza, Dracunculoza şi Fascioloza.
 Prevalenţa acestori boli creşte adesea în zone unde sunt construite baraje, deoarece apa care
stagnează în spatele lor oferă condiţii ideale pentru dezvoltarea diferitelor gazde intermediare
(crustacei, moluşte) ale paraziţilor.

4. Boli corelate cu apa – boli transmise prin vectori (ţânţari, muşte) care se reproduce sau
trăiesc în apă sau în vecinătatea apei: malaria, Febra neagră(Denga), Febra galbenă,
Encefalita Japoneză. Dintre acestea malaria este cea mai importantă: este răspândită endemic
în ţările tropicale şi subtropicale unde 2 miliarde de persoane sunt la risc. În Europa sunt
prezente cazuri de import (contractate în cursul unor călătorii în Africa subsahariană).

5. Boli dispersate prin apă - sunt boli transmise prin inhalare de aerosoli infectaţi proveniţi
din sistemele de condiţionare a aerului, instalaţii sanitare (duşuri cu jet, sisteme spa),
umidificatoare, aparate de aerosolizare, etc, fiind mai frecvent întâlnite în ţările dezvoltate.
Exemple: Legionella spp., Naegleria fowleri.
Legionella pneumophila este o bacterie care face parte din flora apei şi care se dezvoltă
excesiv în apa călduţă, stagnantă din instalaţiile tehnico-sanitare sau din sistemele de aer
conditionat de unde se răspâdeşte în încăpere prin intermediul aerosolilor cauzând:
- febra Pontiac (sindrom pseudo-gripal cu evoluţie benignă, autolimitantă)
- boala Legionarilor (pneumonie progresivă, adesea letală, care apare la persoane cu imunitate
scăzută). Este incriminată în 1 până la 10% din cazurile de pneumonii nosocomiale.

3.4.2. Patologia hidrică neinfecţioasă

Dacă rolul apei în transmiterea agenţilor este în prezent bine cunoscut, riscurile legate de
prezenţa substanţelor chimice, în special la concentraţii mici, sunt încă insuficient studiate.

Clasificarea elementelor din apă după rolul lor fiziologic:

a) Elemente esenţiale denumite şi bioelemente deoarece sunt indispensabile

organismului, intervenind în procese metabolice, hematopoieză, imunitate, în sinteza unor
enzime şi hormoni, în creşterea şi dezvoltarea organismului, etc. Pentru a-şi manifecta efectele
benefice aportul lor în organism trebuie asigurat între anumite limite (doza optimă) în afara
cărora apar semnele carenţei sau ale excesului (Fig. 3.2.). Dintre aceste elemente unele se găsesc
în apă şi organism în cantitate mai mare, fiind denumite macroelemente (Ca, Mg, Na, K, Cl),
altele în cantităţi infime, purtând numele de microelemente (I, F, Se, Cu, Zn). Deşi sunt aduse
de alimente în cantităţi mult mai mari, prezenţa lor în apa de băut este foarte importantă deoarece
în apă ele se află în soluţie, ceea ce facilitează absorbţia intestinală. Prezenţa lor în apă este
strâns legată de structura solului, de aceea carenţa sau excesul cauzează o patologie geografică,
endemică, iar concentraţia sa în apă este un indicator al prezenţei lor în mediu.
b) Elemente neesenţiale (de impurificare) care nu cunosc niciun rol biologic, prezenţa
lor în organismul uman conducând la efecte negative. În unele cazuri aceste efecte toxice apar
când este depăşit un anumit prag de toleranţă al organismului (efecte cu prag), în timp ce apariţia
altor efecte (cancerigen, mutagen) nu este legată de un anumit nivel al expunerii (efecte fără
prag).
 Efect Efect
+ doză optimă doză + doză
- - toxicitate

sub-optim sub-toxic toletanţă

carenţa exces

Bioelemente Elemente toxice

Fig. 3.2. Curba după care îşi manifestă acţiunea diferite elemente minerale

Spre deosebire de efectul imediat al contaminanţilor infecţioşi, riscul indus apare mai
frecvent în urma unei intoxicaţii lente care se întinde pe mai multe luni, ani sau chiar decenii,
ceea ce explică de ce riscul chimic a fost luat în considerare mult mai târziu.

3.4.2.1. Intoxicaţia cu mercur (Maladia Minamata)

Surse de poluare: element natural al scoarţei terestre, mercurul se regăseşte în diferiţi compuşi
cu potenţial toxic proveniţi din:
- industrie (exploatarea mercurului, ind. auriferă,etc.);
- agricultură (compuşi organomercuriali din antidăunători);
- sectorul medical (produse farmaceutice şi cosmetice unde este utilizat ca şi conservant,
materiale dentare, dispozitive medicale: termometre, tensiometre)
- diverse activităţi: becurile economice şi tuburile fluorescente, baterii, etc.

Expunerea şi toxicitatea mercurului sunt determinate de forma sub care găseşte. Există trei
forme principale ale mercurului:
1. Hg elementar (metal lichid care se evaporă la temperatura camerei)
2. săruri anorganice şi
3. compuşi organici (în special metil şi dimetil mercur)
Toate aceste forme sunt toxice pentru organismul uman, dar ne afectează pe diferite căi,
datorită profilului toxicologic diferit pe care îl prezintă.
• absorbţia intestinală - sărurile anorganice - sub 7%
- metil-Hg 90-100 %.
• absorbţia pulmonară – vapori de Hg – 75-85%
• mercurul elementar se concentrează mai ales la nivel renal,
• mercurul organic are o mare afinitate pentru creier (cortexul posterior) şi pentru hematii.
• excreţia se face prin urină şi fecale, mercurul fiind un toxic cumulativ
• toate formele de Hg traversează placenta (concentraţia metil-Hg în celulele sanguine
fetale este cu 30% mai mare decat în sângele matern), bariera hemato-encefalică şi pot
ajunge în laptele matern.
Mercurul şi compuşii săi nu cunosc niciun rol pozitiv în organismul uman unde pot avea
doar efecte nedorite dintre cele mai grave, afectând sistemul nervos central, rinichii şi ficatul, iar
studii recente au demonstrat legătura cu posibile efecte negative asupra sistemului
cardiovascular, al sistemului reproducător şi cu perturbarea proceselor autoimune.
 Deşi toate formele sunt toxice, metil-mercurul prezintă interes deosebit datorită
neurotoxicităţii pe care o prezintă chiar la nivele scăzute, întâlnite frecvent în dieta unor grupuri
populaţionale deosebit de vulnerabile.
Hg elementar, ajuns în apele de suprafaţă, este preluat de bacteriile metanogene şi
transformat în compuşi organici (metil- şi dimetilmercur). Compuşii metilaţi ai Hg fiind mult
mai solubili trec în lanţul trofic: sunt preluaţi de organisme vegetale (alge, plante acvatice),
organisme acvatice inferioare (crustacee) → peşti → păsări, animale, om. Fiind un toxic care se
cumulează (rata de absorbţie în organism mai mare decât rata de eliminare), la fiecare verigă a
lanţului trofic mercurul se concentrează, astfel că în organismul peştilor răpitori concentraţia de
mercurului este de peste 3000 ori mai mare decât în apă. În consecinţă, intoxicaţia cu Hg se
produce indirect, prin consum de peşte.
Această formă de intoxicaţie mai este cunoscută sub denumirea de maladia Minamata
deoarece a fost recunoscută pentru prima dată în Japonia unde sute de pescari şi familiilor lor au
fost intoxicaţi sever în cursul anilor 1950 ca urmare a deversării în apa golfului Minamata a
apelor reziduale provenite de la o fabrică de acetaldehidă ce folosea drept catalizator mercur
metalic. Locuitorii zonei au prezentat afectare neurologică severă, dar manifestările cele mai
dramatice au apărut congenital la copiii născuţi de mame cu nivele crescute de mercur.
Efectul cel mai important al metil-mercurului este cel neurotoxic care, în functie de
gravitatea expunerii, poate evolua de la manifestarile nespecifice ale unui “sindrom asteno-
vegetativ” până la encefalopatie predominant cerebeloasă:
- neurastenie, o senzaţie generală de slăbiciune, oboseală, imposibilitate de concentrare,
tulburări de memorie
- parestezie, amorţeală la nivelul gurii, buzelor şi degetelor;
- tremor intenţional
- dificultate la înghiţire şi în articularea cuvintelor;
- reducerea câmpului vizual, tulburări auditive;
- ataxie, spasticitate, comă şi moarte.
În cazul expunerii in utero la concentraţii ridicate, nou-născutul poate prezenta paralizie
spastică, cu retard psihic profund. Deoarece Hg are capacitatea de a traversa bariera feto-
placentară şi de a trece în laptele matern, populaţa la risc este reprezentată de gravide şi
femeile care alăptează !

3.4.2.2. Fluorul din apă în relaţie cu sănătatea umană

Fluorul este un bioelement. Cele 2-5g sunt localizate în principal în oase şi dinţi.
În mediu se găseşte sub formă de fluoruri în:
- apă care asigură 2/3 – 3/4 din necesarul zilnic dacă este în concentraţie optimă de 0,7
– 1,2 mg / l apă
- alimente – în general sărace în fluor cu excepţia unor alimente care pot conţine
concentraţii ceva mai mari: produse marine (peşti, crustacee, scoici) şi frunzele şi mugurii
arborelui de ceai
- aer – în zone unde există emisii industriale (industria aluminiului).
CARENŢA DE FLUOR  CARIA DENTARĂ
- creşterea indicelui de frecvenţă (nr. de persoane afectate);
- creşterea indicelui de intensitate (nr. de dinţi cariaţi);
- scăderea vârstei de apariţie a cariei
Fluorul are efect carioprotector prin:
- formarea fluorapatitei la nivelul smalţului dentar →scade solubilitatea smalţului în mediul acid
din cavitatea bucală;
- favorizează remineralizarea leziunilor carioase ale smalţului;
- acţiune bactericidă asupra microorganismelor din placa dentară;
inhibarea unor enzime cu rol în demineralizarea smalţului (enolaza);
- scade vâscozitatea salivei.
Efectul carioprotector este maxim în perioada intrauterină şi preeruptivă până la erupţia
totală a dinţilor permanenţi.
Profilaxia cariei dentare secundară carenţei de fluor se justifică doar când conconcentraţia
de fluor în apă < 0,5 mg/l !
Metodele se aleg în funcţie de stadiul de dezvoltare al dinţilor :
 Posteruptiv: badijonarea cu soluţii de NaF, geluri şi pastă de dinţi fluorizate asigură
acţiunea directă asupra smalţului şi a plăcii bacteriene;
 Preeruptiv: fluorul trebuie asigurat pe cale generală: tablete de NaF, fluorizarea
diferitelor alimente (lapte, pâine, sare) sau a apei.
Fluorizarea apei (1mg/l) reprezintă una dintre metodele de profilaxie foarte controversată, chiar
interzisă în unele ţări.
Avantaje:
- ţine seama de principalul aport: apa;
- ieftină şi uşor de aplicat;
- beneficiază întreaga colectivitate, inclusiv acele categorii sociale care nu-şi pot permite alte
metode;
- control permanent al dozei
Dezavantaje:
- nu se poate aplica în rural;
- adulţii beneficiază inutil;
- pericol de supradozare
- posibil risc pentru sănătate: inhibarea altor enzime
- nu respectă libertatea de a alege a consumatorilor

Fluorizarea sării (250 mg/kg sub formă de fluorură de potasiu), utilizată în ţări ale Europei de
vest (Franţa, Elveţia), are dezavantajul că copiii sub 2 ani consumă foarte puţină sare.
Prescrierea tabletelor de NaF (când apa este foarte săracă în fluor şi sarea nu este fluorizată)
are avantajul că oferă posibilitatea adaptării posologiei la nevoile copilului, asigurând chiar şi o
acţiune topică asupra dinţilor care au erupt dacă sunt ţinute mai mult timp în gură, cu condiţia
unei bune colaborări din partea părinţilor.
Regula de aur este de a nu asocia diferitele modalităţi de aport: sare fluorizată, tablete de NaF,
pasta de dinţi fluorizată care poate fi înghiţită de copiii mai mici.
Aportul de fluor pe cale generală se justifică în perioada de formare a dinţilor, de la 6 luni
până pe la 12 ani.
 Trebuie menţionat că este iluzoriu să considerăm că prevenţia cariei se poate asigura
numai prin aport de fluor. Prevenţia cariei trebuie să se sprijine pe toate cele patru elemente:
aport de fluor, eliminarea plăcii, consiliere alimentară, control periodic.

EXCESUL DE FLUOR ÎN SURSELE DE APĂ DE BĂUT

Cauze: - naturale – zone cu exces de fluor în ţara noastră sunt la Bilbor (Harghita), Glodul
Craiovei (Caraş Severin) şi în Dobrogea
- poluare industrială – fabrici de superfosfaţi, fabrici de aluminiu

Efecte toxice: Fluoroza endemică manifestată prin:

Fluoroza dentară (boala dinţilor pătaţi) - în zona temperată apare când concentraţia fluorului
în apă depăşeşte 1,5 - 2 mg l. Evoluţia este stadială:
I. – pete mici mate, cretoase pe incisivii laterali şi molarul de 6 ani;
II. – mai mulţi dinţi afectaţi, unele pete se pigmentează căpătând aspect “tigroid”
III. – este afectată aproximativ ½ din suprafaţa dinţilor  aspect “de porţelan”
IV. – distrofie dentară  aspect de “dinţi mâncaţi de molii”
Osteofluoroza asimptomatică apare la 5-8 mgF / l apă şi se depistează întâmplător cu ocazia
unor radiografii osoase când se observă creşterea opacităţii la trecerea razelor X.
Osteofluoroza anchilozantă (8 - 20 mg F / l apă) apar osteoscleroză şi osteoporoză cu exostoze
concomitente, dureri osoase, calcefieri ligamentare, subţierea compactei cu lărgirea cavităţii
medulare, încurbarea oaselor cu redoare şi durere la nivelul articulaţiilor, imobilitate, atrofie
musculară, probleme neurologice cauzate de compresiunea măduvei spinării şi chiar fracturi
spontane. Au fost observate cazuri de osteofluoroză anchilozantă la adulţi şi copii în unele
regiuni din India, Africa şi China unde concentraţiile de fluor în sursele de apă sunt de la 3 la
peste 20 mg /l.
Profilaxia fluorozei endemice: metoda cea mai convenabilă este depistarea surselor de
apă cu exces de fluor (peste 1,2 mg /l )şi schimbarea sursei de apă sau amestecarea cu alte surse
sărace în fluor deoarece defluorizarea apei cu ajutorul schimbătorilor de ioni este scumpă (creşte
foarte mult costul apei) şi are riscul îndepărtării concomitente a altor bioelemente.

În concluzie, dozele de fluor în apa de băut sunt

• sub 0,5 mg/l : suplimentare cu fluor pentru prevenirea cariei dentare,
• între 0,7 et 1,2 mg/l : doza optimă pentru prevenirea cariei dentare
• între 1,5 şi 4 mg/l : risc de fluoroză dentară ,
• peste 5 mg/l: risc de fluoroză osoasă.
 3. 5. Profilaxia bolilor hidrice

Apa sigură pentru băut este apa lipsită de orice microorganisme, paraziţi sau substanţe
care, prin numărul sau concentraţia lor, constituie un potenţial pericol pentru sănătatea umană.
Apa potabilă trebuie nu numai să fie lipsită de risc pentru sănătate, ci să fie şi o apă “atractivă”,
care este consumată cu plăcere şi care satisface senzaţia de sete a consumatorilor.

Direcţii de acţiune:

1. Alegerea corectă a sursei şi protecţia sanitară a acesteia;

 La alegerea unei surse de apă este important să ne asigurăm că:
- sub aspect calitativ apa este satisfăcătoare sau tratabilă în vederea potabilizării,
- sub aspect cantitativ are debitul necesar asigurării unei distribuţii continue, ţinându-se seama de
variaţiile zilnice şi sezoniere ale cererilor de apă
 Protecţia sanitară a surselor şi instalaţilor de aprovizionare cu apă potabilă:
- asigurarea unor perimetre de protecţie sanitară (cu regim sever şi de restricţie) şi
controlul activităţilor poluante din teritoriul aferent.
- Colectarea şi îndepărtarea igienică a reziduurilor lichide şi solide

2. Sistem de alimentare cu apă sigur

- tratare eficientă a apei (filtrare, dezinfecţie)
- reţea de distribuţie sigură;

3. Supravegherea sanitară a sistemului de aprovizionare cu apă de băut:

- inspecţie sanitară în vederea depistării şi asanării surselor de poluare;
- recoltare de probe de apă pentru analiza de laborator;

4. Educaţia pentru sănătate a populaţiei în vederea cunoaşterii posibilităţilor de transmitere a

bolilor hidrice şi de prevenire a lor.