POLITICI DE ORGANIZARE ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ

ÎN ROMÂNIA MODERNĂ ŞI CONTEMPORANĂ

1
 CUPRINS

PREFAŢĂ……………………………………………………………………………..……………2
INTRODUCERE………………………………………………………..………………………….5

I. SOLUŢII LEGISLATIVE PRIVIND ORGANIZAREA ADMINISTRATIV -

TERITORIALĂ………………………………………………………………………………….

1.1 STATELE UNITARE…………………....………………………………………………..8

1.1.1. Republica Franceză ……………………………………………………………………….8
1.1.2.Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord………………………………………...9

1.2. STATELE FEDERALE…………………....…………………………………...………11

1.2.1. Republica Federală Germania…………………………………………………………....11
1.2.2. Belgia…………………………………………………………………………………….13

1.3. STATELE CU STRUCTURI REGIONALE ŞI COMUNITARE PUTERNICE( STATELE

REGIONALE)………………………………………………………………………………......…14
1.3.1. Republica Italiană………………………………………………………………………..15
1.3.2. Spania…………………………………………………………………………………….16

1.4. STATELE INTEGRATE ÎNTR-UN ANSAMBLU CU CARACTER

CVASICONFEDERAL…………............……………………………………………...17
1.4.1 Olanda………………………………………………………………….……17
1.4.2. Domeniile Coroanei Britanice…………………………………………………....19

1.5. ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ A S.U.A……………………………………..19

1.6. ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ A JAPONIEI. SISTEMUL DE ADMINISTRAŢIE

MINIMAL ŞI EFICIENT……………………………………………………………………...22
1.6.1. Statul…………………………………………………………………….….…….22
1.6.2. Structura autorităţilor………………………………………………………..……22
1.6.3. Organizarea teritorială…………………………………………………………....23

II. POLITICI ADMINISTRATIV - TERITORIALE ÎN TERITORIILE ROMÂNEŞTI ÎN

SECOLUL AL XIX – LEA. EVOLUŢIE.
EFECTE…………………………………………….........................................................……25

2.1. EVOLUŢIA ORGANIZĂRII ADMINISTRATIVE A TERITORIILOR

ROMÂNEŞTI………………………………………………………………………………...25
2.1.1. Organizarea administrativă a principatelor Moldova şi Muntenia în cursul secolului al
XIX – lea.......................................................................................................................25
2.1.2. Organizarea administrativă a Transilvaniei în secolul al XIX – lea………….….31
2.1.3. Organizarea administrativ – teritorială a Basarabiei……………………….……..34
2.1.4. Organizarea administrativă a Bucovinei în secolul al XIX – lea……………….…...35

2
2.2. POLITICI DE DEZVOLTARE A CĂILOR DE COMUNICAŢIE ÎN TERITORIILE
ROMÂNEŞTI ÎN SECOLUL XIX …………………………………………………...……36
2.2.1. Dezvoltarea reţelelor de drumuri……………………………………………….36
2.2.2. Înfiinţarea şi dezvoltarea reţelei feroviare în teritoriile româneşti………………...38
2.2.3. Navigaţia fluvială şi maritimă în secolul al XIX – lea. Dezvoltarea porturilor
româneşti..........................................................................................................................................41

2.3. POLITICI DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ.................................................................43

III. MODELE DE ORGANIZARE ADMINISTRATIVĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA

INTERBELICĂ...........................................................................................................................46

3.1. ORGANIZAREA ADMINISTRATIV – TERITORIALĂ A ROMÂNIEI DE LA MAREA

UNIRE DIN 1918 PÂNA LA UNIFICAREA ADMINISTRATIVĂ DIN ANUL 1925...............46

3.2. MODELE DE ORGANIZARE ADMINISTRATIV – TERITORIALĂ, ELABORATE ÎN

SPIRITUL CONSTITUŢIEI DIN 1923......................................................................................53
3.2.1. Unificarea administrativă a României........................................................................53
3.2.2. Modelul de organizare administrativă bazată pe principiile autonomiei locale şi
descentralizării....................................................................................................................56
3.2.3. Revenirea la modelul de organizare administrativă centralizată a României – Legea
administrativă din 1936 ...................................................................................................60

3.3. DIVIZAREA TERITORIALĂ A ROMÂNIEI ÎN UNITĂTI DE NIVEL REGIONAL,

BAZATĂ PE PRINCIPIILE CONSTITUŢIEI DE LA 1938.................................................62
3.3.1. Condiţiile politico – istorice.....................................................................................62
3.3.2. Legea administrativă din 14 August 1938.............................................................63

3.4. PROBLEMA SISTEMATIZĂRII TERITORIULUI ÎN LEGISLAŢIA

ADMINISTRATIVĂ INTERBELICĂ A ROMÂNIEI.........................................................67

IV. ADMINISTRAREA TERITORULUI ÎN TIMPUL CELUI DE-AL II – LEA RĂZBOI

MONDIAL................................................................................................................................70

4.1. ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ A PROVINCIILOR BASARABIA ŞI

BUCOVINA……………………………………………………………………………………….74

4.2. ORGANIZAREA ADMINISTRATIV – TERITORIALĂ A

TRANSNISTRIEI.................................................................................................................76

4.3. CREAREA INSPECTORATELOR ADMINISTRATIVE ŞI NOUA ÎMPĂRŢIRE A

COMUNELOR RURALE.........................................................................................................76

V. ORGANIZAREA ADMINISTRATIV – TERITORIALĂ ÎNTRE 1950 ŞI 1968...................80

5.1. CREAREA A 28 DE REGIUNI ADMINISTRATIVE DUPĂ MODELUL SOVIETIC.......80

5.2. REDUCEREA NUMĂRULUI DE REGIUNI DE LA 28 LA 18....................................84

5.3. NOI MODIFICĂRI – REDUCEREA NUMĂRULUI DE REGIUNI DE LA 18 LA 16.......88

3
5.4. SCHIMBAREA UNOR DENUMIRI DE REGIUNI ŞI ALTE MODIFICĂRI.....................92

VI. TRANZIŢII PRECOOPERATISTE ŞI COLECTIVIZAREA AGRICULTURII.

IMPACTUL ASUPRA ORGANIZĂRII SPAŢIULUI RURAL............................................98

6.1. REFORMA AGRARĂ DIN 1945.........................................................................98

6.1.1. Creşterea rolului Statului în agricultură...........................................................102

6.2. COLECTIVIZAREA AGRICULTURII.....................................................................104

6.2.1. Înfiinţarea Gospodăriilor Agricole Colective 1949 – 1953 ..............................106
6.2.2. Scăderea ritmului campaniei de colectivizare 1953 - 1956.................................109
6.2.3. Reluarea şi finalizarea colectivizării 1957 – 1962.........................................111

VII. ORGANIZAREA ADMINISTRATIV – TERITORIALĂ A ROMÂNIEI DUPA ANUL

1968...........................................................................................................................................113

7.1. REORGANIZAREA ADMINISTRATIV – TERITORIALĂ PE JUDETE A R.S.R. –

1968.........................................................................................................................................113

7.2. MODIFICĂRI ALE ORGANIZĂRII ADMINISTRATIV – TERITORIALE DUPĂ

1990……………………………………………………………………………………..116

7.3. POLITICI DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ ÎN PERIOADA

SOCIALISTĂ........................................................118
7.3.1. Politica de electrificare. Evoluţia structurii Sistemului Energetic Naţional 1950 –
1990.......................................................................................................................................118
7.3.2. Politica de repartizare a forţelor de producţie în profil teritorial........................122
7.3.3. Impactul politicilor şi modelelor de organizare administrativă asupra teritoriului
României în perioada regimului comunist.............................................................................124

VIII. PRIMUL DECENIU POSTREVOLUŢIONAR ŞI PERCEPŢIA SPAŢIALĂ A

DEMOCRAŢIEI ÎN ROMÂNIA..........................................................................126

8.1. TRANZIŢIA SPRE DEMOCRAŢIE............................................................126

8.2. RESTRUCTURAREA ECONOMIEI ROMÂNEŞTI ŞI EFECTELE ASUPRA

ORGANIZĂRII SPAŢIULUI..................................................................128
8.2.1. Restructurarea industrială......................................................................132
8.2.2. Evoluţia sectorului terţiar................................................................141
8.2.3. Spaţiul rural şi agricultura în România postsocialistă...............................145

IX. ORGANIZĂRI SPAŢIAL – TERITORIALE ŞI INFRASTRUCTURI TEHNICE

COMPATIBILE CU MODELE SIMILARE ALE ŢĂRILOR UNIUNII EUROPENE......154

9.1. FORME NOI DE ORGANIZARE ADMINISTRATIVĂ. REGIUNI DE

DEZVOLTARE………………………………………………………………………………..155
9.1.1. Politica de dezvoltare regională...............................................................155
9.1.2. Structuri teritoriale pentru dezvoltarea regională....................................................158
9.1.3. Structuri naţionale pentru dezvoltare regională..................................................160

4
9.2. RACORDAREA ROMÂNIEI LA CORIDOARELE REGIONALE DE
TRANSPORT..........................................................................................163
9.2.1. Structura reţelei publice de infrastructuri de transport........................................164
9.2.2. Integrarea în reţelele europene de transport........................................167
9.2.3. Proiecte de reabilitare a infrastructurilor de transport în curs de derulare...........169

9.6. ZONE METROPOLITANE.................................................................................179

9.6.1. Motivaţia construirii zonei metropolitane.........................................................181
9.6.2. Definirea zonei metropolitane...........................................................................182
9.6.3. Suportul legal al construirii zonei metropolitane....................................182

9.7. NOI AMENAJĂRI INDUSTRIALE. PARCUL INDUSTRIAL.................................183

9.7.1. Parcurile industriale.......................................................................................184
9.7.2. Parcurile ştiinţifice şi tehnologice..............................................................186

X. INFLUENŢELE ORGANIZĂRII ADMINISTRATIVE ASUPRA DEZVOLTĂRII

TERITORIULUI...................................................................................................................190

10.1 EFECTELE TENDINŢEI DE DIVIZARE A UNITĂŢILOR ADMINISTRATIV –

TERITORIALE ACTUALE ASUPRA TERITORIULUI..........................................197

10.2. DISFUNCTIONALITĂŢI ALE ACTUALULUI MODEL DE ORGANIZARE

ADMINISTRATIV – TERITORIALĂ...............................................................199

10.3 CONCLUZII...................................................................................................202

PLANŞE.........................................................................................................................204

BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................205

5
 Prefaţă

Lucrarea domnului Viorel Stănică abordează o temă de mare actualitate şi pronunţat impact
asupra vieţii social-politice din ţara noastră. Divizarea teritoriului şi administrarea acestuia s-a
realizat din cele mai vechi timpuri. Relaţia divizare-administrare este peste tot şi totdeauna o relaţie
de subordonare logică. Divizările teritoriale au fost aproape pretutindeni opera unor acte volitive
izvorâte din raţiuni de putere, indiferent că acestea s-au realizat pe cale paşnică ori pe cale violentă.
Validitatea temporală a unor modele de divizare a teritoriului s-a tradus prin construcţia făptuită a
bunăstării pentru populaţiile ce le ocupă, ori prin pauperizarea acestora.
În prima parte a lucrării autorul precizează că „organizarea administrativă reprezintă sistemul
instituţional prin care statul îşi exercită puterea asupra teritoriului şi populaţiei din unităţile
administrative.
Apoi se prezintă modelele de organizare administrativ - teritorială a patru categorii de state, şi
anume: state unitare, state federale, statele cu puternice structuri regionale şi comunitare, state
integrate într-un ansamblu cu caracter cvasiconfederal.
Din prima categorie de state s-a selectat statul cel mai reprezentativ, analizându-se
organizarea administrativ - teritorială a acestuia.
Astfel, din prima categorie s-au selectat Franţa şi Regatul Unit, din a doua Austria, Germania
şi Belgia, din a treia Spania şi Italia, iar din a patra Olanda.
Ca modele aparte se prezintă sistemul administrativ-teritorial al SUA şi cel al Japoniei. Din
prezentarea succintă a tuturor modelelor, autorul reţine ideea corectă a rolului primordial al
comunităţilor locale în politica de administrare şi gestiune a teritoriului în statele mai sus menţionate.
Autorul stăruie în a demonstra din analiza modelelor prezentate că o bună ordine şi bune reguli
sociale se traduc printr-o remarcabilă ordine şi disciplină teritorială, în termeni de ocupare şi
modelare a teritoriului.
În capitolul al doilea se prezintă consecinţele politicilor administrativ-teritoriale în secolul al
XIX- lea pentru ţara noastră. Aici autorul surprinde, ca şi în celelalte cazuri diferenţierile în politica
de divizare şi administrare a teritoriului între „Vechiul Regat”, Transilvania şi Bucovina, şi
Dobrogea, în funcţie de apartenenţa temporală a acestor din urmă teritorii la alte state, până la Marea
Unire din anul 1918.
La începutul secolului al XIX-lea judeţelor din Muntenia (17 la număr) le erau sinonime în
Moldova ţinuturile (19), divizate la rândul lor în ocoale.
După unirea celor două principate la 24 ianuarie 1862, guvernul unitar condus de Barbu
Catargiu proclama Bucureştiul capitală a ţării, iar ca formă generală de administrare judeţul. Judeţul
era divizat în plase, iar plasele în comune.
La 1880, după unirea Dobrogei cu România cele două sangeacuri se transformă în judeţele
Tulcea şi Constanţa (inclusiv Delta Dunării şi Insula Şerpilor). Transilvania era divizată administrativ
în acea perioadă în comitate, 11 la număr, care aveau în apartenenţa lor comunele.
Basarabia era împărţită în 12 ţinuturi care la rîndul lor erau divizate în ocoale. Bucovina la începutul
secolului al XIX–lea era organizată în 15 scaune, provincia fiind ulterior divizată în 8 judeţe. După
1862, Bucovina devine ducat, cu administraţie proprie subordonată direct guvernului de la Viena.
Caracteristică pentru întreg ansamblul administrativ-teritorial, este păstrarea comunelor rurale
şi urbane ca forme de bază în organizarea şi administrarea teritoriului, fapt evidenţiat cu prisosinţă de
către autor.
Acesta surprinde şi politicile de dezvoltare a căilor de comunicaţie în teritoriile româneşti în
secolul XIX, cu prezentarea traseului principalelor drumuri şi începutul construcţiei de căi ferate. La
începutul secolului XX osatura principală de căi ferate şi drumuri pe teritoriul locuit de români a fost
6
realizată, în vremurile ulterioare aducându-se mai degrabă lucrări de modernizare şi ameliorare. În
paralel au loc vaste lucrări de modernizare a porturilor dunărene şi a portului maritim Constanţa.
Autorul corelează şi argumenteză în chip realist şi elegant relaţiile dintre deschiderea europeană a
României, dezvoltarea economică şi divizarea administrativ-teritorială („prin decretarea libertăţii
comerţului - Tratatul de la Adrianopol, 1829 - şi deschiderea navigaţiei pe Dunăre, apar în principate
străinii, care aduc mărfuri şi cumpără produse româneşti... Mărfurile aduse au preţuri din ce in ce mai
mici, iar ale celor autohtone sunt in creştere... Creşterea preţurilor la cereale a resoluţionat întreaga
structură economică şi chiar socială a Principatelor, cu efecte benefice în amenajarea teritoriului”
(desţeleniri în Cîmpia Română, aratul sistematic al pământului, etc.) .
Capitolul al treilea prezintă modelele de organizare administrativă a României în perioada
interbelică. Autorul evidenţiază cu claritate dilemele şi zbaterile guvernului la Marea Unire de la
1918 când a fost pus în situaţia de a prelua sub control trei situaţii administrative distincte şi de a
adopta soluţii unitare în timp scurt. Domnia sa menţionează că din punct de vedere operaţional statul
român ca şi celelate state europene, avea la îndemână două modalităţi de realizare a unificării
legislative, şi anume: extinderea legislaţiei Regatului României asupra celorlalte provincii - abordare
dură; menţinerea în vigoare a reglementărilor existente pentru o anumită perioadă de timp, urmând ca
unificarea să se realizeze de la sine printr-o osmoză originală, care să valorifice la maximum tradiţile
istorice viabile şi să degaje o sinteză nouă, adaptată noului stat (citat după A.R.Ionaşcu 1942) -
abordarea delicată.
Procesul de unificare legislativă a acoperit întrega perioadă interbelică, cu prelungire şi în cea
următoare, România adoptând modelul abordării delicate, ca şi alte state europene.
Asupra modelului optim de divizare teritorial administrativă au fost chemaţi a-şi spune
opiniile o sumă de oameni de ştiinţă, printre care şi geograful Simion Mehedinţi.
Comunităţilor din Transilvania li se opuneau căpităniile în Bucovina, guberniile în Basarabia
şi judeţele cu plăşile în Vechiul Regat.
Adoptarea noii constituţii la 1923 s-a realizat în concordaţă cu starea teritorilă de ansamblu a
României Mari. În vederea adoptării unor decupaje teritorial-administrative patrunse de rigoare
ştiinţifică, se înfiinţează un Consiliu Legislativ. S-a menţinut şi s-a generalizat ca formă de bază
administrativ-teritorială judeţul, cu specific de mărime pentru fiecare provincie istorică (Basabia,
Banat, Crişana, Dobrogea, Maramureş, Moldova, Muntenia, Oltenia, Transilvania), la o suprafaţă de
254.244 km2 .
Autorul prezintă sugestiv mărturii cartografice ale stărilor administrativ-teritoriale de la acea
vreme, ce se constituie şi ele la rândul lor ca valoroase surse informative.
În anul 1925 teritoriul de atunci al României era divizat în 71 de judeţe, destul de neuniforme
sub raportul suprafeţelor ocupate. La nivelul de bază se situa comuna; ca şi astăzi,
cu deosebirea că în Transilvania ficare sat constituia o unitate administrativă, pe când în vechiul
Regat, comuna se compunea din sate şi cătune.
Candidatul explorează şi cadrul politico-administrativ şi eficienţa actului de guvernare pe
diferite nivele administrative, ca un rezultat remarcabil al experienţei directe a Domniei sale în munca
de administraţie şi a cunoştinţelor dobândite în acest domeniu printr-un stagiu de pregătire în Franţa.
În cadrul lucrării sunt prezentate şi alte modele de divizare administrativ-teritorială, ca
rezultat al divergenţelor de opinii vizând noul ansamblu teritorial. Autorul nu omite să remarce că şi
atunci ca şi acum, intervenţionismul politic a avut un rol major în trasarea limitelor administrative.
Legea Administrativă din 14 august 1938 stipula ca forme de administrare a teritoriului
comuna, plasa, judeţul şi ţinutul, unele dintre aceste din urmă slab închegate infrastructural şi
nepotrivite nominativ (bunăoară ţinutul Prut se extindea de la Soroca şi până pe crestele Carpaţilor
Orientali, iar ţinutul Bucegi din secuime şi până la Dunăre).
Autorul prezintă situaţia administrativ-teritorială a României după al Doilea Război Mondial
când se preiau, după modelul sovietic, ca forme de divizare administrativă regiunea, oraşul, raionul

7
şi comuna. La începutul lui 1950 din de 28 de regiuni şi 177 de raioane s-a ajuns în 1956 la 16
regiuni ca urmare a decretului cu nr.12.
Ca urmare a realizării unor obiective de infrastructură, de importanţă hidroenergetică ce au
condus la stămutări de vetre, a dezvoltării unor centre rurale favorizate poziţional şi susţinute
financiar în intervalul de timp 1956-1967 sau petrecut ajustări teritorial-administrative, atât sub
aspect al denumirilor cât şi sub aspect cantitativ. Astfel, rămân în gestiune 16 regiuni cu
amendamentul că Regiunea Autonomă Maghiară se transformă în Mureş – Autonomă Maghiară, la
care se mai adaugă înfiinţarea de sate şi comune noi, în paralel cu desfiinţarea altora. Oraşul
Bucureşti a fost divizat în opt raioane cu nume majoritare de inspiraţie sovietică.
Schimbarea codurilor politice în anul 1967, pe fondul unor noutăţi economico-teritoriale
substanţiale, a impus abordarea unei noi divizări administrativ-teritoriale (legea nr.1/1968). S-a
revenit la divizarea administrativă în judeţe, oraşe şi comune cu amendamente succesive, până la
stabilizarea la un număr de 41 de judeţe, procesul de înfiinţare a noi comune şi oraşe continuând şi în
zilele noastre ca efect al modificărilor aduse legii nr.2/1968.
Autorul corelează, cum de altfel este şi de aşteptat, principalele evenimente politice,
economice şi sociale cu noile configuraţii adminstrativ-teritoriale, demonstrând caracterul dinamic al
acestora, în calea anevoioasă a instaurării utopicelor echilibre teritoriale.
Succesiunea capitolelor şi redactarea conţinutului trădează fără tăgadă un efort de informare şi
de organizare a informaţiei în forma cea mai elevată a acesteia.
Interpretarea actelor normative şi trimiterile la efectele teritoriale ale acestora se realizează de
fiecare dată în moduri juste şi justificative.
Din punct de vedere metric lucrarea se desfăşoară pe 203 pagini, stucturate în 10 capitole. La
acestea se mai adaugă 22 planşe ce întregesc în chip organic conţinutul lucrării.
Autorul citează 75 titluri bibliografice cu autori, 57 de monitoare oficiale şi legi, 30 de articole
şi studii, 12 statistici, rapoarte, anuare şi buletine informative, 14 materiale crtografice după care s-au
preluat planşele, la care se adaugă 5 preluari de informaţii de pe Internet. Materialul cartografic
preluat în programul GIS pentru a se putea bucura de lizibilitate perfectă, are importanţă informativă
de excepţie.
Rod al unei strădanii contiue pe durata a aproape 6 ani, al împletirii muncii de informare şi
cercetare cu experienţa personală a autorului în munca de administraţie la nivel înalt, lucrarea de
faţă, care a constituit şi teza sa de doctorat, se prezintă ca un model de referinţă în literatura de
specialitate din ţara noastră.

Prof. univ. dr. Surd Vasile

8
 INTRODUCERE

Organizarea administrativ–teritorială a unei ţări, înfăptuită pe cale legislativă, reprezintă un

element de suprastructură de mare importanţă, deoarece determină constituirea sistemului
administraţiei statului şi subsistemelor lui locale, încadrează teritorial viaţa politică şi organizează
viaţa economică şi socială a unei naţiuni. Modelele de organizare administrativă adoptate sunt
întotdeauna impuse de condiţiile concrete istorice, geopolitice, economice şi sociale.

România a cunoscut sub aspectul organizării administrativ–teritoriale experienţe cel puţin la

fel de zbuciumate ca propria-i istorie, căutarea modelului optim oscilând între sisteme centralizate,
descentralizate sau soluţii impuse, toate însă concepute, din momentul constituirii Statului, într-o
structură de stat unitar.

Lucrarea de faţă şi-a propus să descrie modelele de organizare administrativă, să analizeze

cauzele care l-au determinat şi să arate impactul pe care organizarea administrativ–teritorială stabilită
prin acte normative, l-a avut asupra teritoriului naţional.

Prima parte este o expunere succintă a unor modele de organizare administrativ–teritorială

pentru ţările din Uniunea Europeană, clasificate pe tipuri de structuri ale puterii de stat, precum şi o
descriere a modelului de stabilitate american şi a modelului de administraţie minimal japonez.

Evenimentele politico–istorice din sec al XIX-lea au marcat evoluţia organizării

administartiv-teritoriale a provinciilor locuite de români. Este o etapă spectaculoasă care marchează
la început o evoluţie separată a provinciilor, cu menţiunea că Moldova şi Muntenia au avut un parcurs
asemănător. Aflate succesiv în sfera de influenţă a Imperiului Otoman şi a Rusiei, aceste teritorii
adoptă Regulamentele Organice la 1830 şi 1832, veritabile constituţii care aduc o organizare
administrativă modernă. Evenimente ca Revoluţia de la 1848 şi Unirea Principatelor de la 1859 au
condus la formarea Statului Naţional. Organizările administrativ–teritoriale ale Transilvaniei,
Bucovinei şi Basarabiei relevă de asemenea condiţiile particulare în care au evoluat aceste provincii.
Politicile de dezvoltare a căilor de comunicaţie au reprezentat un element important în întărirea
coeziunii teritoriului.

În perioada interbelică, România întregită s-a confruntat cu problemele inerente ale tranziţiei
determinate de necesitatea unificării legislative, pentru a asigura controlul statului asupra întregului
teritoriu şi unificării administrative, care s-a dovedit a fi un proces dificil. Criza economică mondială
din perioada 1929-1933, instabilitatea politică a ţării, instaurarea regimului autoritar regal şi începutul

9
celui de-al doilea război mondial, au fost evenimente complexe care au făcut ca în toată această peri-
oadă, România să se afle într-o permanentă căutare a modelului potrivit de organizare administrativă.
Înfăptuirea Statului naţional unitar a facut necesară unificarea legislativă a ţării. Demersurile
legislative de integrarea a provinciilor româneşti unite s-au confruntat cu diferitele modele de organi-
zare administrativă, existente până la acea dată în fiecare dintre teritoriile româneşti. De asemenea,
mo-dul de înfăptuire a unificării administrative a întâmpinat dificultăţi, fiind necesare o serie de
modificări legislative şi ajustări necesare.

Legile de organizare administrativă din 1929 şi 1936, aflate sub influenţa Constituţiei de la
1923, au propus două modele diferite de organizare, unul bazat pe autonomie locală şi descentralizare
şi celălalt pe principii mai centraliste,.

Modelul de organizare bazat pe nivelul regional, cu particularităţile lui, determinate de

Constituţia de la 1938, care consfinţea regimul autoritar regal, impus de Carol al II-lea, aduce ca
element de noutate ţinutul ca unitate administrativ-teritorială dar se remarcă şi prin reglementările
minuţioase în materie de edilitate şi sistematizare.

În timpul celui de-al II-lea Război Mondial, România a cunoscut, sub aspectul administrării
teritoriului, modelul de criză, centralizat, instituit de guvernul Ion Antonescu.

După 1944, codurile politice comuniste au avut un impact major asupra teritoriului
reorganizat administrativ după modelul sovietic în regiuni şi raioane. Transformările din agricultură
au condus la comasarea terenurilor şi organizarea exploatării colectiviste. Începând cu anul 1968,
organizarea administrativă pe judeţe a teritoriului României şi politicile de dezvoltare economică din
perioada socialistă, au condus la noi evoluţii în dezvoltarea teritoriului.

În etapa postsocialistă România cunoaşte o transformare a sistemului politic şi mutaţii apărute

în economie, cu influenţe majore asupra organizării spaţiului. Se remarcă noi forme de amenajare şi
de infrastructuri tehnice, compatibile cu modele similare din Uniunea Europeană, de la formele noi
de organizare administrativă, la infrastructuri tehnice de transport şi industriale.

Lucrarea de faţă a constituit subiectul tezei de doctorat susţinută de autor, având tema
“Impactul codurilor administrativ-teritoriale şi politice asupra organizării spaţiului geografic şi
amenajării teritoriului naţional, în epoca modernă şi contemporană”. Realizarea ei fost posibilă cu
sprijinul şi susţinerea domnului prof. univ. dr. Vasile SURD de la Facultatea de Geografie a
Universităţii Babeş-Bolyai, coordonatorul ştiinţific, căruia îi aduc cele mai calde mulţumiri.

10
I. SOLUŢII LEGISLATIVE PRIVIND ORGANIZAREA ADMINISTRATIV-
TERITORIALĂ. ASPECTE COMPARATIVE

Modul de organizare spaţială a puterii statului este în strânsă corelaţie cu caracteristicile

teritoriului dar şi ale populaţiei aferente. În Europa de pildă, unde statele până nu demult nu
depindeau de voinţa populară, acestea erau şi au rămas foarte implicate în organizarea administrativă,
în timp ce pentru englezi şi americani, statul reprezenta doar o concesiune comună. Organizarea
administrativă reprezintă sistemul instituţional prin care statul îşi exercită puterea asupra teritoriului
şi populaţiei din unităţile administrative. Împărţirea (sau divizarea) teritoriului înseamnă realizarea
unui decupaj în unităţi administrative, la nivelul cărora, într-o logică a subsidiarităţii, sunt gestionate
problemele locale, unităţi care în acelaşi timp constituie şi puncte de difuziune a autorităţii statului.

Administraţia publică, fondată în prezent pe credinţa comună în legalitate, în reguli

normative, a cunoscut trei etape în istoria legitimităţii sale, etape care au marcat evoluţia organizării
administrative a statelor:1 etapa statului-jandarm – în care legitimitatea era fondată pe natura puterii;
această etapă care cuprinde întreg secolul al XIX-lea corespunde concepţiei liberale clasice despre
stat. Puterea publică a statului se baza pe suveranitatea transferată de naţiune prin alegeri. Statul
trebuia să-şi exercite prerogativele în domeniile poliţiei, justiţiei, diplomaţiei, fără să atingă libertăţile
publice şi particulare în materie de drepturi de proprietate care guvernau economia; etapa statului
providenţial – în care legitimitatea administraţiei se bazează pe natura finalităţilor urmărite; s-a impus
odată cu nevoia de intervenţie a statului deopotrivă în viaţa economică şi socială, întrucât legea pieţei
libere nu putea rezolva optimul social. În această etapă a fost consacrat conceptual de serviciu public
ca rezultat exclusiv al acţiunii administrative; etapa statului omniprezent – în care legitimitatea este
fondată pe metodele utilizate; după al II-lea Război Mondial, diversitatea şi amploarea intervenţiilor
statului au căpătat dimensiuni noi (planificare, evoluţia fiscalităţii, politica industrială, urbanism), iar
criteriile calitative de evaluare au început să prevaleze. Administraţia este nevoită să demonstreze pe
de o parte eficacitatea metodelor de acţiune şi pe de altă parte să ţină seama de dorinţele cetăţenilor.
În funcţie de caracteristicile sistemelor politico-administrative, de condiţiile istorice, de
specificităţile culturale sau lingvistice, statele au dezvoltat modalităţi proprii de organizare în
teritoriu. Modul de organizare a puterii de stat în raport cu teritoriul se numeşte structură de stat.
Există clasificări care împart statele în funcţie de structura de stat în 3 categorii: state unitare,
1
, R. Laufer, A. Burlaud, (1980), Management public. Gestion et légitimité, Paris, Ed. Dalloz, , p. 20-23
11
federale şi confederale. O clasificare a statelor Uniunii Europene care ţine cont de anumite
particularităţi, este cea a lui Jacques Ziller2 care a identificat 4 categorii de state:
1. State unitare: Danemarca, Grecia, Finlanda, Irlanda, Luxemburg, Suedia precum şi partea
metropolitană a Franţei, a Olandei, a Marii Britanii şi a Portugaliei;
2. State federale: Austria, Belgia, Germania;
3. State cu puternice structuri regionale şi comunitare: Spania şi Italia;
4. State integrate într-un ansamblu cu caracter cvasiconfederal: Franţa, Olanda, Marea Britanie.

1.1. STATELE UNITARE

În cazul statelor unitare, „puterea politică, în plenitudinea atribuţiilor şi funcţiilor sale,

aparţine unui titular unic care este persoana juridică a statului. Toţi indivizii plasaţi sub suveranitatea
statului sunt supuşi aceleiaşi autorităţi unice, trăiesc sub acelaşi regim constituţional şi sunt dirijaţi de
aceleaşi legi”3. Statutul unitar nu este incompatibil cu descentralizarea în favoarea colectivităţilor
locale. Autonomia colectivităţilor locale este însă limitată, întrucât competenţa autorităţilor locale
este stabilită de puterea centrală, care apoi controlează modul în care acestea o exercită.
Potrivit constituţiilor actuale, calificativul de stat unitar se aplica la 10 dintre cele 15 state ale
Uniunii Europene: Danemarca, Grecia, Finlanda, Franţa, Irlanda, Luxemburg, Marea Britanie,
Olanda, Portugalia şi Suedia.

1.1.1. Republica Franceză

Tradiţia de stat unitar a Franţei este consacrată de Constituţia Republicii Franceze din anul
1958, cunoscută sub numele de Constituţia celei de-a V-a Republici. Astfel, potrivit art.2, alin.1:
„Franţa este o republică indivizibilă”.
Sub aspectul organizării administrativ- teritoriale, Franţa are urmatoarea structură: a. nivelul
de bază: 36 621 comune, cu statut de colectivităţi locale şi peste 15 000 de organisme de cooperare
intercomunală; b. nivel departamental: 96 departamente cu statut de colectivităţi locale, din care 1
oraş-departament, Parisul; c. nivel regional : 21 regiuni cu statut de colectivităţi locale.
Constituţia franceză a definit trei tipuri de colectivităţi locale: comunele, departamentele şi
teritoriile de peste mări, această clasificare însă nefiind exclusivistă. O lege din 2 martie 1982, a

2
J.Ziller, (1993), Administration comparées, Les Systèmes politico-administratifs de l´Europe des Douses, Ed.
Montcrestien, Paris
3
G. Burdeaux, (1980), Droit Constitutionnel at institutions politiques, 19e editition , LGDJ, Paris, p 54
12
definit regiunea ca fiind o nouă colectiviate teritorială. Conform unei legi din 13 mai 1991, Corsica
nu mai este o regiune ci o colectivitate teritorială particulară stabilită prin lege.
Instituţiile regionale şi departamentele din Franţa au la bază aceleaşi principii de organizare şi
funcţionare. În cele doua circumscripţii coexistă instituţiile colectivităţilor locale şi prefectul, în
caliate de reprezentant al Statului şi coordonând majoritatea serviciilor deconcentrate.

1.1.2. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord

Marea Britanie nu dispune de o Constituţie scrisă. Constituţia este formată dintr-un ansamblu
de reguli şi principii cutumiare şi dintr-o serie de texte scrise, inaugurate de Magna Carta în 1215.
Principiul constituţional fundamental este cel al suveranităţii Parlamentului, potrivit căruia
acesta are puterea de a legifera pentru întreg teritoriul Marii Britanii (Anglia, Ţara Galilor, Irlanda de
Nord şi Scoţia) şi în orice domeniu, ceea ce demonstrează caracterul unitar al statului. Dar, în virtutea
aceleaşi suveranităţi, Parlamentul poate legifera în mod diferit pentru anumite părţi ale teritoriului şi
poate, de asemenea, să delege anumite atribuţii unor organe regionale, ceea ce conferă specificitate
modelului britanic. Astfel, unitatea statului britanic, spre deosebire de alte state unitare, este însoţită
de diversitatea dreptului, mai ales în ceea ce priveste colectivităţile teritoriale locale (de exemplu,
dreptul englez diferă în mod evident de cel scoţian).
În ciuda acestor reglementări care ar induce ideea că Marea Britanie este un stat federal, ea
rămâne totuşi un stat unitar, dar cu o configuraţie specifică, particulară, deoarece atribuţiile
autorităţilor regionale sunt delegate de Parlament, în virtutea suveranităţii sale şi pot fi retrase
oricând, cum s-a întâmplat şi cu Adunarea semiautonomă din Irlanda de Nord care a fost suspendată
în perioada februarie – iunie 2000. De asemenea, Parlamentul Marii Britanii poate legifera oricând în
domeniile delegate, legea sa avand prioritate asupra oricărei alte reglementări.
Sub aspectul organizării administrativ–teritoriale, Marea Britanie are în componenţă următoa-
rele regiuni istorice: Anglia, Scoţia, Irlanda de Nord şi Ţara Galilor.
După reforma administrativă din 1997, Anglia este organizată astfel: a. nivelul de baza: 36
districte metropolitane şi 238 districte cu statut de colectivităţi locale; la nivel inframunicipal există
peste 10 000 de comune (parishes); b. la nivel departamental: 34 comitate şi un oraş comitat
(Londra), cu statut de colectivităţi locale; c. la nivel regional : Anglia nu are statut de comunitate
regională. Au fost înfiinţate agenţii regionale de dezvoltare în ideea creării nivelului regional de
administraţie publică locală.
Înainte de această reformă, conform legii din 1972 existau două niveluri de administrţie
locală: nivelul de bază – districte, la care funcţionau consilii de district şi nivelul intermediar –
13
comitate, la care funcţionau consilii de comitat. Existau şi 6 consilii de comitate metrolpolitane:
Manchester, Merseyde, West Midlands, West Yorkshire, South Yorkshire, Tyne and Wear. Legea
guvernării locale din 1985 a desfiinţat aceste comitate metropolitane, în marile aglomeraţii urbane
creând cele 36 de districte metropolitane existente şi în prezent.
În Ţara Galilor reforma administrativă a substituit celor două niveluri, comitat (8) şi district
(37) cu unul singur care cuprinde 22 de unităţi administrativ–teritoriale - circumscripţii, unde
funcţionează consilii de autoritate unică. Ulterior, prin referendumul din septembrie 1997 s-a
înfiinţat Adunarea Naţională Galeză, ca autoritate de nivel regional.
Scoţia (partea continentală) era organizată înainte de reformă pe două niveluri, regional şi de
district. Existau 9 consilii regionale şi 53 de consilii de district ca nivel de bază. La nivelul
inframunicipal funcţionau şi s-au menţinut 1350 de consilii ale comunităţilor, fară statut de autorităţi
ale administraţiei publice, ci forme de participare cetăţenească la rezolvarea problemelor locale. După
1997 s-au instituit 32 de circumscripţii teritoriale cu consilii de autoritate unică, titulare ale
autonomiei locale la nivelul de bază. Referendumul din 11 septembrie 1997 a impus şi nivelul
regional de autoritate, Parlamentul Scoţian.
Irlanda de Nord de asemenea este organizată, în urma procesului de reformă în 2 niveluri,
district ca nivel administrativ de bază şi regional – Adunarea Semiautonomă, instituită în urma Acor-
dului din 1988 privind reglementarea conflictului dintre catolici şi protestanţi, nivelul de bază
deţinând competenţe foarte limitate.
Structura de stat a Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord poate fi definită şi de o
manieră contradictorie, prin urmatoarele idei: este un stat unitar fondat pe suveranitatea
Parlamentului, autorităţile locale nu au puteri decât de la Parlament. A doua idee este că avem un
regat compus din 4 naţiuni: Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda, ale căror particularităţi sunt, în
grade diferite, recu-noscute şi dau naştere unor instituţii particulare, specifice.

1.2. STATELE FEDERALE

Sistemul federal presupune existenţa unui stat care, cu toate că apare ca un singur
subiect de drept internaţional public, este constituit din state membre (federate) ce îşi păstrează o
parte a puterii legislative şi o serie de atribute ale suveranităţii interne. Statele federate spre deosebire
de colectivităţile locale din cadrul sistemului unitar, deţin, prin constituţia federală, competenţe
proprii în domeniile legislativ, executiv şi judecătoresc.
În prezent în Uniunea Europeană există 3 state federale: Austria, Belgia şi Republica Federală
Germania.

14
1.2.1. Republica Federală Germania
Constituţia actuală a Germaniei datează din 1949 şi s-a aplicat iniţial landurilor aflate sub
ocupaţie britanică, americană şi franceză, excepţie făcând landul Sarre care s-a aflat până în 1957 sub
suveranitatea Franţei. După 1957 legea fundamentală s-a aplicat şi acestui din urmă land, iar de la
căderea zidului Berlinului s-a aplicat şi fostei R.D.G., Berlinul reîntregit devenind capitala ţării.
Caracterul federal al statului este garantat prin Legea fundamentală. În virtutea art. 20 alin.1 al
acestei Legi, Germania este un „Stat federal, democrat şi social”, iar conform art. 30 „Exercitarea
puterilor publice şi îndeplinirea îndatoririlor statale cad în sarcina landurilor”, dar art. 31 stabileşte
preeminenţa statului federal, în cazurile competenţei concurente, adică atunci când Legea
fundamentală stabileşte o competenţă comună atât federaţiei cât şi landurilor. Germania a cunoscut o
singură experienţă ca stat unitar între 1933 şi 1945, dar această organizare a făcut excepţie de la
tradiţia germană. Conform art. 79 alin. din Legea fundamentală4, nu pot face obiectul revizuirii:
principiul împărţirii federaţiei în landuri, participarea landurilor la elaborarea legislaţiei federale,
conţinutul esenţial al drepturilor fundamentale.
În concluzie, putem afirma că federalismul german prezintă puternice garanţii juridice şi este
o structură unanim acceptată de clasa politică şi de populaţie.
Mecanismul de funcţionare a federalismului german, reglementat prin Legea fundamentală
art. 28, presupune ca în constituţiile celor 16 landuri să fie respectate principiile statului de drept
republican, democratic şi social, precum şi libera administrare a comunelor.
Landurile Germaniei în număr de 16, sunt state unitare. În timp ce competenţele legislative
ale Landurilor s-au erodat considerabil în ultimele decenii, competenţele lor administrative sunt
foarte consistente, ele având un rol capital în crearea instituţiilor.
Organizarea administrativ–teritorială este competenţa exclusivă a Landurilor şi se realizează
într-un cadru bine definit de legea fundamentală. Exista comune şi arondismente care au consilii
alese prin sufragiu direct şi se aplică principiul liberei administrări pe baza autonomiei financiare a
acestor unităţi de bază. Astfel în Germania sunt 14.865 comune cu statut de colectivităţi locale şi se
întâlnesc numeroase organisme de cooperare intercomunală, al căror statut variază de la un land la
altul şi 323 arondismente cu satut de colectivităţi locale, din care 112 „oraşe – arondisment”. La nivel
de state federate sunt 16 landuri, din care 3 „oraşe–stat”.
Referitor la nivelul regional, nici legea fundamentală nici constituţiile federale nu definesc
regiunea în sens instituiţional. Legea fundamentală face referire la noţiunea de regiune în sens

4
Constituţia Republicii Federale Germania, 1998, Ed. All, Bucureşti
15
economic -“ameliorarea structurii regionale a economiei reprezintă o misiune comună a federaţiei şi
landurilor” (art. 9, alin. 1,3).
Sub aspectul instituţional, noţiunea de regiune este folosită în Germania cu 3 sensuri diferite:
a) Landurile ca regiuni în raporturile cu Comunitatea Europeană şi Consiliul Europei. Ele
reprezintă interesele regionale la nivel european.
b) Al doilea sens este cel consacrat de legea amenajării teritoriului. Landurile, unde se
manifestă zonele de influenţă ale mai multor centre urbane superioare au rolul esenţial în realizarea
planificării regionale. Majoritatea landurilor, sunt divizate în regiuni de planificare teritorială (sunt
113 regiuni în 12 landuri). Planificarea regională este încredinţată structurilor descentralizate:
arondismentului în Basse-Saxe, în celelalte cazuri sindicatelor regionale de planificare formate de
arondismente şi oraşe cu statut de arondisment şi conduse de un consiliu ales prin sufragiu direct. În
celelalte, participarea colectivităţilor locale la planificarea regională merge până la numirea unor
sindicate de comune pentru planificare regională conduse de un consiliu ales. Acestea au la bază
identitatea istorică şi competenţe în domeniile culturii, sănătăţii şi serviciilor sociale. Un astfel de
sindicat este Sindicatul regional Palatinat din Landul Renania – Palatinat.
c) În al treilea sens, colectivităţile locale, prin asociaţiile lor reprezentative, cer landurilor
o regionalizare care sa aibă la bază comuna şi contestă atribuţia landurilor de reprezentare a
intereselor regionale la nivel european.
Interesante sunt politicile fiscale utilizate de statul German pentru a asigura unitatea pieţei şi
de a evita disparităţi ce ar ameninţa principiul constituiţional de asigurareare a unor condiţii de viaţă
similare pe întreg teritoriul Federaţiei5. Acestea justifică lipsa puterii fiscale a landurilor, a căror
fiscalitatea proprie reprezintă mai putin de 9% din totalul resurselor. Cheltuielile totale ale bugetelor
Landurilor sunt superioare celor ale Federatiei (în anul 1996 de exemplu erau de 496 mld DM pentru
Landuri faţă de 493 DM la nivelul Federaţiei). Cheltuielile de investiţii reprezintă aprox. 16, 3% din
cheltuielile Landului. Un sfert corespund investiţiilor directe, restul reprezentând transferuri către alte
administraţii sau sectoare ale adminstraţiilor. Resursele financiare ale Landurilor provin în cea mai
mare parte prin redistribuire din participarea lor la impozitul comun al Federatiei şi Landurilor, fapt
prevăzut şi de Constituţie în art. 106. Landurile la rândul lor, sunt obligate să redistribuie
colectivităţilor locale o parte din suma primită de la nivel federal, procentajul fiind variabil de la un
land la altul.

5
La régionalisation en Europe. Document de travail, (1999), Parlament Europeen, Direction Générale des Études,
Luxembourg
16
1.2.2. Belgia
Belgia este singurul stat din Uniunea Europeană care a trecut recent de la structura unitară la
cea federală. Primul pas în acest sens l-a reprezentat revizuirea Constituţiei din 1970 prin care se
renunţa la structura unitară a statului, deschizându-se procesul de federalizare. Drept urmare, în anul
1980 au fost instituite comunităţile şi regiunile, ca persoane juridice de drept public.
O altă revizuire constituţională importantă este cea din 1988, în urma căreia Statul a transferat
comunităţilor şi regiunilor atribuţii legislative semnificative.
Al treilea pas, care a încheiat practic procesul de federalizare, este revizuirea Constituţiei din
1993. Aceasta prevedea la art.1 că „Belgia este un Stat federal care se compune din comunităţi şi
regiuni”. De asemenea Senatul a fost reformat, având atribuţii de reprezentare a comunităţilor şi
regiunilor. Actuala Constituţie a Belgiei, adoptată în anul 1994 a înglobat toate aceste modificări.
În Belgia, puterea de stat este reprezentată pe de o parte de statul federal cu organele sale, iar
pe de altă parte, de comunităţi şi regiuni, fiecare având organe specifice statelor federate. Belgia este
compusă din 3 comunităţi: franceză, flamandă şi germanofonă şi din 3 regiuni: Regiunea Valonă,
Regiunea Flamandă şi Regiunea Bruxelles. Regionalizarea Belgiei are deci la bază diviziuni
lingvistice. Dacă franceza era singura limbă oficială la momentul înfiinţării statului, Constituţia din
1932 a stabilit franceza ca limbă oficilă pentru Valonia şi olandeza în Regiunea Flamandă.
Bilingvismul a fost stabilit doar la Bruxelles. Anumite drepturi lingvistice sunt recunoscute şi
populaţiei de limbă germană ce aprţine statului belgian prin Tratatul de la Versailles. Situaţia este
complicată şi de faptul că aria comunităţilor nu se suprapune perfect peste aria regiunilor. Astfel, apar
4 spaţii lingvistice: spaţiul de limbă franceză, de limbă olandeză, spaţiul bilingv Bruxelles şi cel de
limbă germană.
Există de asemenea 10 provincii, cu statut de colectivităţi locale, din care 5 în Regiunea
Valonă şi 5 în regiunea Flamandă, iar la nivelul unităţilor de bază 589 comune, cu statut de
colectivităţi locale, din care: 19 în regiunea Bruxelles, 262 în regiunea Valonă şi 308 în Regiunea
Flamandă; funcţionează şi o serie de organisme de cooperare intercomunală.
Pornind de la toate aceste caracteristici, putem concluziona că Belgia este un stat federal
atipic, întrucât nu există constituţii ale regiunilor şi comunităţilor şi nici organe jurisdicţionale ale
acestora. În ultimii ani se pune problema din ce în ce mai mult a unei reforme a Statului, reformă care
ar trebui să extindă competenţele comunităţilor şi regiunilor în cele mai sensibile domenii cum ar fi
fiscalitatea şi securitatea socială.
Resursele financiare ale comunităţilor şi regiunilor sunt reglemenate de Legea Specială din 16
ianuarie 1989, modificată şi completată în anul 1993. Constituţia defineşte principiul puterii fiscale a

17
comunităţilor şi Regiunilor, acesta reducând considerabil influenţa pe care o are legislatorul federal în
a determina excepţiile de la acest principiu şi de a interzice prin legea federală comunităţilor şi
regiunilor stabilirea unui impozit pe o activitate deja impozitată de stat, putând doar să stabilească
excepţiile de la această lege. Comunităţile nu exercită aproape nici o putere fiscală. Regiunile
exercită atribuţii fiscale într-un cadru clar definit de legislatorul federal. Ele încasează diverse
impozite transferate de Stat, cele mai importante fiind drepturile de succesiune şi un impozit funciar.

18
1.3. STATELE CU STRUCTURI REGIONALE ŞI COMUNITARE PUTERNICE (STATELE
REGIONALE)

Acest tip de organizare se regăseşte în Italia şi Spania şi este considerat o structură hibrid
între statul unitar şi statul federal. Potrivit lui Phillipe Lauvaux „Distincţia dintre statul regional şi
statul federal este în primul rând de natură juridică. În statul regional există o singură ordine
constituţională, aceea a statului central originar şi constituţia este cea care determină statutul şi
atribuţiile organelor regionale, dar, potrivit principiului federalist de repartizare a competenţelor
legislative. Dimpotrivă, statul federal posedă o dualitate de ordini constituţionale: ordinea statului
federal şi ordinile statelor federate”6.

1.3.1. Republica Italiană

Italia a fost proclamată republică în anul 1946, iar în anul următor a fost adoptată actuala
Constituţie care a intrat în vigoare la 01.01.1948. Sursa de inspiraţie pentru construcţia juridică a
statului italian regional, care are ca elemente constitutive statul central şi regiunile cu grade diferite
de autonomie, se regăseste în Constituţia spaniolă din 1931. Italia are o structură regională pe 3
nivele, reglementată de Constituţia din 27 Decembrie 1947. Conform art. 114, Republica se divizează
în regiuni - 20, provincii – 103, 3 provincii cu statut special cu regim de colectivităţi locale şi
comune 8.100, cu statut de colectivităţi locale. Art. 116 din Constituţie recunoaşte expres statutul de
autonomie pentru 5 regiuni, în timp ce pentru celelate 15 regiuni art. 131 stabileşte doar un statut de
descentralizare.
Constituţia italiană dedică un spaţiu considerabil reglementării regimului regiunilor,
provinciilor şi comunelor şi în acest cadru, acordă o deosebită atenţie problemei repartizării
atrbuţiilor între Stat şi regiuni, aceasta fiind una dintre cele mai importante şi complexe probleme ale
statului regional.
Dezvoltarea economică din Italia anilor ’60 a amplificat disparităţile şi totodată disensiunile
dintre Nordul industrializat şi Sudul patriarhal, alimentând curentul federalist.
Realizarea regiunilor a avut scopul de a reduce tendinţele separatiste din regiunile frontaliere
francofone sau germanofone. Celelalte regiuni, cele cu statut ordinar, au fost create în cadrul
regiunilor statistice de către Adunarea Constituantă, dar instituţiile lor nu au luat fiinţă decât în anul
1970. Regiunile se diferenţiază de colectiviăţile locale prin faptul ca ele exercită o putere legislativă.
Această competenţă legislativă are un statut special, fiind determinată de statutul specific, dat de

6
Ph. Lauvaux, (1990), Les grandes democraties contemporaines, PUF, Paris, p. 134 apud, J. Ziller, op.cit., p. 92
19
legea constituţională. Regiunile ordinare au statut mai limitat. Statul exercita un control de
constituţio-nalitate şi de legalitate asupra activităţii regiunilor, legile regionale fiind vizate de
comisarii guvernamentali în regiune.
Regiunile pot dezvolta acorduri pentru realizarea de programe comune cu alte colectivităţi şi
administraţii. Toate aceste acorduri de programe, fie că sunt de competenţa primarului sau de cea a
preşedintelui provinciei, trebuie să-şi producă efectul printr-un decret al preşedintelui provinciei, iar
apoi execuţia lor este încredinţată unui colegiu regional prezidat de preşedintele regiunii.
Prin referendumul din 7 octombrie 2001, Italia a făcut un pas important spre federalism.
Astfel, pe de o parte regiunile cu statut obişnuit pot dobândi forme speciale de autonomie, dându-se
astfel posibilitatea uniformizării regimului celor două tipuri de regiuni, iar pe de altă parte, regiunilor
li s-a recunoscut competenţa legislativă generală şi autonomie financiară.

1.3.2. Spania
Actuala Constituţie adoptată prin referendum în 1978 consacră monarhia constituţională ca
formă de guvernământ şi principiul autonomiei comunităţilor regionale. Spania este un stat cu o
structură regională eterogenă (datorită diverselor situaţii şi contexte istorice şi a diverselor modalităţi
de formare a comunităţilor), format din 17 comunităţi autonome, constituite în baza prevederilor
Constituţiei şi a regimurilor de „preautonomie” regională din 1977. Comunităţile autonome create, s-
au suprapus celor 50 de provincii şi 8082 comune deja existente.
Pentru aplicarea principiului autonomiei comunităţilor regionale, Constituţia spaniolă nu a
instaurat o cartă a autonomiilor, nu a stabilit comunităţile autonome şi nu a prevăzut un partaj
uniform al competenţei. Drept urmare provinciile limitrofe având caracteristici istorice, culturale şi
economice comune, se pot reuni într-o comunitate autonomă.
Instrumentul juridic fundamental al fiecărei comunităţi autonome este statutul, care cuprinde
atribuţiile ce revin acesteia, din totalul de atribuţii constituţionale ce pot fi recunoscute comunităţilor
autonome. Constituţia nu defineşte într-o manieră clară atribuţiile comunităţilor autonome, ci doar
norme care stabilesc limitele maxime ale fiecărui statut. Rezultatul aplicării acestor prevederi
constituţionale a fost crearea a 15 comunităţi autonome, care au competenţe diferite şi inegale. Cu
toate acestea, comunităţile regionale dispun de competenţă legislativă şi au instituţii deliberative şi
executive, comparabile cu cele ale unui stat federat. Comunităţile autonome care dispun de cele mai
largi prerogative sunt: Catalonia, Galiţia, Ţara Bascilor, Andaluzia, Aragon, Navara şi Castilia.
În pofida autonomiei de care se bucură comunităţile regionale, Spania s-a confruntat şi se
confruntă în continuare cu violente mişcări centrifuge, separatiste.

20
 Existenţa şi autonomia provinciilor şi comunelor este garantată de Constituţie iar legislaţia
regională nu poate modifica organizarea teritorială, decât în condiţiile în care nu aduce atingere celei
existente.
Importanţa serviciilor oferite de Stat în comunităţile autonome depinde de întinderea
competenţelor exercitate de acestea. Legea din 14 aprilie 1997 a reorganizat serviciile deconcentrate
ale statului în concordanţă cu evoluţia regimului de autonomie şi întăreşte poziţia delegatului
guvernului în comunităţile autonome, care are principala sarcină de a reprezenta Statul şi de a
coordona adminstraţia Statului pe teritoriul comunităţilor autonome. El are rangul de subsecretar de
stat, în timp ce guvernatorul civil al provinciei a fost înlocuit cu un subdelegat al Guvernului, plasat
sub autoritatea sa.
Provincia este adminstrată de o „deputation” al carei organ suprem este consiliul provincial,
ales dintre consilierii municipali. Preşedintele este organul executiv, ales de consiliul provincial.
Acesta alege ulterior vicepreşedinţii şi o comisie permanentă căreia consiliul îi deleagă o parte din
atribuţii. În cadrul comunităţilor autonome uniprovinciale, instituţiile acestora se substituie celor ale
provinciei.
Comuna este administrată de un consiliu municipal care alege un primar, adjuncţi şi o comisie
permanentă. Câteva comune mai mici, funcţionează în acelaşi timp pe baza principiului consiliului
deschis - reuniunea electorilor. Legislaţia regională poate institui şi alte colectivităţi locale.

1.4. STATELE INTEGRATE ÎNTR-UN ANSAMBLU CU CARACTER

CVASICONFEDERAL

O serie de ţări foste puteri coloniale care au şi astăzi interese importante faţă de teritoriile de
peste mări care le-au aparţinut sau le mai aparţin încă, prezintă o situaţie particulară. Este cazul
Franţei, Olandei şi Marii Britanii. Aceste state au o structură unitară. Dar între ele şi unele dintre
fostele lor colonii s-au dezvoltat relaţii diferite de cele din statele compuse şi de cele din compunerile
de state. Astfel, apare o categorie distinctă de state comunitare, care au o natură dublă: partea
metropolitană este o structură unitară, iar pentru relaţiile cu unele dintre fostele colonii structura este
cvasiconfederală. Jaques Ziller le-a denumit state integrate într-un ansamblu cvasiconfederal.

1.4.1 Olanda
De la promulgarea „Statutului Regatului Ţărilor de Jos” din 1954, Regatul Ţărilor de Jos, în
sens larg, este în ansamblu format din 3 componente cu drepturi egale: 1. Aruba, insulă de 193 km2
situată în sudul Mării Caraibilor, în dreptul coastei Venezuelei, cu o populaţie de cca 7000 locuitori;
21
2. Antilele olandeze, cu o populaţie de cca 200 000 locuitori, cea mai mare insulă fiind Curaçao (444
Km 2) ; 3. Olanda, care face parte din Comunitatea Europeană.
Olanda este un stat unitar descentralizat, cu 2 tipuri de colectivităţi locale, provincii – în
număr de 12 şi comune, cu un total de 572. O particularitate a acestui stat o reprezintă forma de
descentralizare funcţională, cuprinzând comisiile de control ale apei (waterschappen), în total 84.
Aceasta se explică prin faptul că 25% din ţară şi aproximativ 60% din populatie se găsesc sub nivelul
mării. Constituţia din 1983 garantează existenţa acestor comisii, fixându-le cadrul legal de lucru şi
stabilindu-le drept competenţe generale reglemenatrea afacerilor locale .
Problema regionalizării în Olanda s-a pus în două contexte diferite:
- raţionalizarea organizării administrative; la nivel infra-provincial pe baza legii din 1985,
au fost definite 39 regiuni de cooperare, cu atribuţii în special în amenajare şi dezvoltare.
Aceste regiuni cuprindeau comune din aceeaşi aglomeraţie, formând un consiliu de zone,
care funcţiona pe baza principiului cooperării intercomunale multifuncţionale. Dar
cooperarea putea îmbrăca şi forma cooperării între mai multe regiuni.
- întărirea organizării marilor aglomerări; Astfel, cele mai mari aglomerări olandeze au
definit un mod de organizare care să le asigure unitatea politică şi adminsitrativă, pentru a
constitui regiuni urbane puternice, capabile să coordoneze o strategie de dezvoltare într-un
cadru european. În acest sens, o lege din luna aprilie 1994, a prevăzut instituirea a 7
regiuni urbane având consilii alese prin sufragiu direct: Amsterdam, La Haye (Haga),
Utrech, Rotterdam, Eindhoven/Helmond, Arnhem/Nimègue, Enschede/Hengelo. Această
lege însă nu a fost aplicată în totalitate, întrucât locuitorii din Amsterdam şi Rotterdam s-
au opus divizării comunei lor în mai multe comune mici în cadrul noii regiuni urbane.
Consiliul comunal şi consiliul provincial sunt alese prin sufragiu direct. Consiliul provincial
alege un consiliu executiv cu 6 – 8 membri; comisarul reginei prezidează consiliul provincial şi
consiliul executiv, acesta fiind numit pe o perioadă de 6 ani de regină, după consultarea consiliului
provincial. El exercită de asemenea şi anumite funcţii ca reprezentant al statului.
La nivel infraprovincial, regiunile de cooperare pot îmbrăca forma unei autorităţi cu
personalitate juridică, formată dintr-un comitet executiv şi preşedintele său. În acest cadru sunt
definite apoi organe consultative şi de gestiune.
Cea mai mare parte a competenţelor locale revine comunelor. Comunele reprezintă 93% din
cheltuiala totală a colectivităţilor locale, faţă de 7% cât reprezintă provinciile7. Colectivităţile locale

7
La régionalisation en Europe. Document de travail, (1999), Parlament Europeen, Direction Générale des Études,
Luxembourg
22
sunt însărcinate cu exercitarea funcţiilor colective definite de lege şi cofinanţate de stat. Majoritatea
sectoarelor mari de acţiune publică, permit şi încurajează cooperarea dintre colectivităţile locale şi
ministere, formând astfel un sistem de coadministrare.
Aruba şi Antilele Olandeze au statutul de teritorii asociate de peste mări. Fiecare dintre
componente are propria sa constituţie: Legea Fundamentală a Regatului Ţărilor de Jos din 1983,
Regulamentul de Stat al Antilelor Olandeze din 1955 şi Regulamentul de Stat al Arubei din 1986. 8
Cvasiconfederaţia are atribuţii comune pentru cele 3 componente: partea esenţială a relaţiilor
externe (Olanda deţine o competenţă proprie) apărarea, cetăţenia şi parţial sistemul judiciar.
Atribuţiile comune sunt exercitate prin organele puterii de stat a Olandei, după o procedură menită să
garanteze luarea în considerare a punctelor de vedere exprimate de Aruba şi Antilele Olandeze,
reprezentate de miniştrii lor. În toate celelalte domenii, cele 3 state dispun de autonomie legislativă
comună.

1.4.2. Domeniile Coroanei Britanice

Domeniile Coroanei Britanice constau din Insula Man situată în mijlocul Mării Irlandei şi
Insulele Anglo – Normande din apropierea Peninsulei Cotentin. Acestea din urmă cuprind Insulele
Jersey Guernesey şi Sark.
Relaţiile de cvasiconfederaţie sunt relevate de pronunţata autonomie internă a acestor teritorii
şi de faptul că Guvernul Marii Britanii şi-a rezervat doar competenţe privind apărarea şi relaţiile
internaţionale. Legislaţia locală însă este supusă aprobării Guvernului Marii Britanii. În plus există şi
anumite relaţii de subordonare pe linie executivă.

1.5. ORGANIZAREA ADMINISTRATIV–TERITORIALĂ A S.U.A.

Statele Unite ale Americii au dezvoltat un model administrativ- teritorial aparte determinat de
evoluţia istorică şi politică, de desfăşurarea în timp şi spaţiu a colonizării teritoriilor de la Est la Vest
şi mai ales de valorile consfiinţite prin Constituţie.

Cele 50 de state federate (la care se adaugă districtul semiautonom Columbia) au structuri
administrativ–teritoriale diferite datorită evoluţiilor particulare şi libertăţii de a decide, conferite de
cadrul constituţional. Statele sunt împărţite în counties (comitate, judeţe) ca unităţi cu personalitate

8
L. Coman-Kund, (2003), Sisteme administrative europene, Casa de Presă şi Ed. Tribuna, Sibiu
23
juridică şi cu un statut reglementat, cu câteva excepţii: Alaska este împărţită în 16 boroughs care au
funcţiuni asemănătoare cu comitatele din celalalte state. Acesta nu acoperă însă întreg teritoriul
statului, zonele mai puţin populate fiind organizate în 11 aşa–numite unorganized borough. Unele
dinte acestea beneficiază parţial de servicii publice direct din partea statului federat. Patru dintre cele
mai importante boroughs: Anchorage, Juneau, Sitka şi Yakutat, au calitatea de city-borough
governments, care la conferă un statut mai înalt. Alte excepţii ar fi Connecticut şi Rode Island unde
comitatele au doar atribuţii juridice şi statistice9. Statul Louisiana care a păstrat în parte modelul
francez de administrare este împărţit în 64 de parishes (comune).

Următorul nivel, care de asemenea nu reprezintă un sistem unitar ca la majoritatea statelor

europene, este cel al oraşelor - towns sau municipalities - care sunt unităţi administrativ–teritoriale
de bază. Ele sunt creaţii ale statului federat şi prezintă o interesantă diversitate, dată de zona
geografică sau de reglementări specifice. Astfel există townships, structuri anacronice caracteristice
statelor Midwest, New England şi în general coastei de Est, care reflectă modul cum s-a făcut
colonizarea. Aceste mici aşezări fragmentează teritoriul, anexarea lor de către oraşe presupunând
voinţa proprie şi acordul comitatului. De asemenea, în interiorul comitatelor pot exista aşa-numite
unincorporated, jurisdicţii cu taxe foarte mici care nu intră în categoria oraşelor sau township-urilor.
Acestea nu au structuri administrative proprii alese sau numite, iar serviciile publice şi utilităţile sunt
asigurate de la nivelul comitatului şi nu doresc să renunţe la acest statut. Oraşele apropiate le pot
uneori şantaja pentru anexare, însă negocierile au succes numai dacă oraşul poate furniza utilităţi
publice în condiţii mai bune decât comitatul.

În privinţa reglementării statutului unităţilor de la nivelul de bază se deosebesc două situaţii10:

1. “home–rule states” – unde transferul prerogativelor din partea statului federat către nivelul de bază
este maxim. Acest transfer se face prin “Zonning enabeling act”, stabilit, ca model de legiferare a
statutului juridic al oraşelor de guvernul federal în 1929 (“Standard zonning enabeling act”); 2.
“small box states” – caracteristic coastei de Est unde gradul de fragmentare în mici oraşe şi
township-uri este foarte mare. În acest al doilea caz, nu se pot transfera prerogative la nivel local din
cauza taliei mici a colectivităţilor, iar reglementările privitoare la eventuale forme de agregare, de
cooperare se lovesc de autonomia locală pronunţată. Suburbiile, devenite mai bogate, nu doresc
asocierea în zone metropolitane cu centrele oraşelor, marcate de probleme generate de sărăcie, cel
puţin din două motive: transferul de autoritate politică şi modificarea sau egalizarea nivelului taxelor.

9
V. Bodocan, (1997) Geografie Politica, Editura Presa Universitara Clujeana
10
J. M. Levi, ( 2003), Contemporaty urban planning, 6th edition, Prentice Hall, New Jersey
24
 Stabilitatea delimitărilor administrative ale teritoriului American şi rigiditatea decupajelor ale
căror forme sunt preponderent rectangulare, trădează plasarea acestei probleme în afara sferei de
preocupări administrative. Istoria politică americană a fost una a supravegherii legislative şi nu a
dezvoltării administrative. Această rigiditate este compensată de multiple forme de cooperare în
cadrul comunităţilor şi între acestea, pentru rezolvarea în comun a unor probleme punctuale.
Eficienţa administrativă se bazează pe acţiuni în cooperarea dintre grupuri interesate şi mai puţin pe
reglementări şi proceduri în exces.

Astfel, peste decupajul teritorial se suprapun districte speciale (special districts) prevăzute cu
organe alese odată la 4 ani şi cu executive. De exemplu într-un oraş pot exista mai multe districte
şcolare pentru învăţământul public, cu areale clar delimitate, care pot prezenta disparităţi uriaşe
datorită finanţării acestui sector din cote din impozitul pe proprietăţi şi inexistenţei mecanismelor de
intervenţie a statului pentru egalizare (în Detroit există 4 districte şcolare, care asigură finanţări între
6 000 $/ elev în centrul oraşului şi 20 000$/ elev în suburbiile bogate).

La nivelul statului nu există un plan privitor la modul de structurare a decupajului teritorial. În

loc să impună o structură predeterminată, statele au preferat o abordare flexibilă, incrementală.
Astfel, se permite nivelului local (oraş, township, village) să decidă care este cea mai bună structură
care să răspundă problemelor şi nevoilor locale. În mare parte, sistemul este unul static sub aspectul
modificărilor unităţilor administrative clasice (comitate, oraşe). În Louisiana, au dispărut prin
reorganizare doar 5 parishes şi asta la puţin timp de la înfiinţarea lor în jurul anului 1803.
În statul Michigan doar trei tipuri de unităţi au cunoscut variaţii numerice în ultimele decenii:
districtele şcolare s-au redus în anii 60 când legea le-a impus organizarea de cursuri complete
grădiniţă –12 clase, township-urile unde s-au înregistrat modificări odată la câteva zeci de ani şi
districtele speciale organizate pentru administrarea unor servicii publice specifice care au cunoscut o
creştere numerică.
La nivel regional, în SUA se cunosc 3 modele de cooperare:
1. Agenţia de Planificare Regională (Regional Planning Agency) model dezvoltat puternic după
cel de al II-lea Război Mondial, catalizatorul fiind banii de la guvernul federal pentru proiecte
federale (în special de construcţii de autostrăzi), la care se puneau condiţii de parteneriat
regional. Cel mai important exemplu este M.A.R.T.A., agenţie care funcţionează în Atlanta.

2. Autoritatea (authotity) – de exemplu New York Port Authotity creată printr-un act legislativ
adoptat succesiv de legislativele statelor New York şi New Jersey în 1921;

25
 3. Consiliile de Guvernământ – formate din primari de oraşe, consilieri de comitate, reprezentanţi
ai serviciilor de utilităţi.

Cel mai cunoscut model de cooperare regională este “Minneapolis St. Paul” – Minnesota,
unde 2 oraşe s-au unit într-o zonă metropolitană. Este singurul model de succes şi se datorează
intervenţiei statului care a adoptat o lege specială ce prevedea fuzionarea celor două unităţi şi
egalizarea fiscală (tax sharing).

1.6. ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ A JAPONIEI. SISTEMUL DE ADMINISTRAŢIE

MINIMAL ŞI EFICIENT

Conceptul de „funcţionar” are o accepţie foarte largă în Japonia, mult mai unitară decât în
Franţa, de exermplu, pentru că merge de la Primul Ministru însuşi până la grădiniţa de copii din
micile municipalităţi rurale. Particularitatea funcţiei publice japoneze este că aleşii sunt funcţionari:
astfel, miniştrii şi parlamentarii sunt funcţionari ai statului, iar consilierii municipali sunt funcţionari
locali.

1.6.1. Statul
Japonia este un stat unitar condus în mod simbolic de un împarat şi guvernat democratic de un
sistem parlamentar, caracterizat prin separarea clară a puterilor în stat. Împaratul este şeful statului,
simbol al statului şi al unităţii poporului. Acesta nu este implicat în politică şi nu are putere faţă de
Guvern. Tronul imperial este dinastic şi are o descendenţă din tată în fiu.

1.6.2. Structura autorităţilor

a) Autoritatea juridică
În Japonia procesele se desfaşoară la 3 niveluri. Reclamanţii expun cazurile lor la Curtea
Districtului, după care pot să apeleze la Înalta Curte şi, în final, la Curtea Supremă, dacă problema nu
a fost rezolvată la nivelurile inferioare. Nu există Curte Administrativă, iar şeful Justiţiei, respectiv al
Curţii Supreme, este numit de împărat, după ce a fost desemnat de către Cabinet.
b) Autoritatea legislativă
Singurul organ legiuitor este Parlamentul sau Dieta Naţională. Dieta este cel mai înalt organ
prin care statul îşi exercită puterea. Parlamentul este compus din două camere : Camera
Reprezentantilor – 512 membri şi Camera Consilierilor – 252 membri

26
 În cazul unor diferende între cele două camere (în legătură cu desemnarea Primului Ministru,
negocierile referitoare la buget, propuneri legislative), Camera Reprezentanţilor are prioritate în faţa
Camerei Consilierilor.
c) Autoritatea executivă
Primul ministru este desemnat de Dietă dintre membrii acesteia şi este numit apoi de Împărat.
De obicei, şeful partidului politic care asigură majoritatea în Dietă devine prim–ministru şi şef al
cabinetului. Primul ministru are următoarele atribuţii: reprezintă cabinetul, exercită controlul şi
supraveghează diferitele segmente ale administraţiei.
Cabinetul constituit de primul ministru, care îl şi conduce, nu are mai mult de 20 de miniştri
de stat, care reprezintă puterea executivă, aflându-se sub autoritatea şefului cabinetului care este
responsabil şi în faţa Dietei. Există un număr de 12 ministere.
Pe lângă Biroul Primului Ministru există 3 comisii şi 9 agenţii (considerate ca organe
externe), întreprinderi guvernamentale, corporaţii publice şi diferite tipuri de organe ataşate pe lângă
ministere şi agenţii. Cele mai multe dintre acestea sunt conduse de miniştri de stat, membri ai
cabinetului. Aceştia sunt responsabili, împreună cu primul ministru pentru politica de planificare şi
coordonare care implică ministerele şi agenţiile.

1.6.3. Organizarea teritorială

Japonia este împărţită în 47 de prefecturi, care sunt gupate în 9 regiuni. Honshu, de departe
cea mai mare şi mai populată insulă este împărţită în 5 regiuni. Celelalte insule majore constituie câte
o regiune fiecare. Prefecturile sunt divizate în municipii, oraşe şi sate. Municipiile mari sunt împărţite
în cartiere (zona centrală din Tokyo este divizată în 23 de cartiere).
La începutul secolului XX, în Japonia existau 70 000 de oraşe şi sate, dar, ca urmare a
politicii Guvernului naţional de a restructura guvernele locale (1955), numărul acestora a fost redus
semnificativ. În 1990 exista un număr total de 3245 de oraşe şi sate cuprinzând: 656 Shi (mari oraşe,
municipii), 2003 Cho (oraşe) şi 586 Son (sate). Una din condiţiile pentru a încadra o localitate ca
oraş, este numărul de locuitori – minim 50 000. Municipiile au o populaţie de peste 500 000 de
locuitori11.
Guvernele la nivel prefectural
Guvernele la nivel de prefecturi se situează între Guvernul Central şi cele locale, iar divizarea
atribuţiilor între acestea este, deseori, un proces destul de dificil.

11
Armenia Androniceanu, (1999) Management public internaţional, Ed. Economică, Bucureşti, p. 112

27
 Acestea sunt în număr de 47 şi sunt formate din: „To” pentru guvernul metropolitan din
Tokyo; „Do” pentru prefecturile din insulele Hokkaido; „Fu”(2), pentru prefecturile din Osaka şi
Kyoto; „Ken”(43) pentru prefecturile permanente, regulate.
Populaţia din aceste prefecturi variază între 11 milioane de locuitori în Tokyo la 600 000 în
Tottori. Aceste prefecturi sunt antrenate, în principal, în coordonarea serviciilor guvernelor
municipale din subordinea lor şi administrarea acelor servicii care depăşesc sfera guvernelor
municipale.
Guvernele Locale
Guvernele Locale sunt organizate potrivit Constituţiei şi Legii Autonomiei Locale, care
stipulează în mod expres principiul autoguvernării locale. Fiecare Guvern local are propriul său corp
legislativ şi executiv. Aceşti membri sunt direct aleşi de către locuitori, iar relaţiile cu şeful executiv
funcţionează pe principiul sistemului prezidenţial. Cele două ramuri, executivă şi legislativă
colaborează una cu cealaltă.
Guvernele locale au două tipuri de funcţii în Japonia, funcţii proprii şi funcţii delegate,
transmi-se de la Guvernul naţional. Sarcinile guvernelor locale se desprind din nevoile zilnice ale
populaţiei şi se referă, în principal, la sistemul de învăţământ preuniversitar, distribuţia de apă,
servicii sanitare şi salubritate, servicii de securitate locală şi servicii sociale. Pentru a-şi îmbunătăţi
sistemele de manage-ment guvernele locale beneficiază de avize, recomandări şi direcţii de acţiune
de la guvernele de la nivel de prefecturi.

28
II. CONSECINŢELE POLITICILOR ADMINISTRATIV – TERITORIALE ÎN
SECOLUL XIX

2.1. EVOLUŢIA ORGANIZĂRII ADMINISTRATIVE A TERITORIILOR ROMÂNEŞTI

2.1.1. Organizarea administrativă a principatelor Moldova şi Muntenia în cursul secolului al XIX-

lea
Debutul secolului XIX găseşte Principatele române divizate în unităţi administrative
tradiţionale şi anume judeţele în Muntenia şi ţinuturile în Moldova. Acestea din urmă erau împărţite
în ocoluri, formă de organizare de influenţă slavă ce putea fi întâlnită şi în Ungaria. Ocolul era o
circumscripţie administrativă în jurul unui târg, formată din mai multe sate.
În zonele de munte, unităţile administrative se numeau plaiuri şi erau conduse în Muntenia de
vătafi de plai, iar în Moldova de căpitani de plăieşi. În zonele de câmpie subdiviziunile teritoriale se
numeau plase şi erau conduse fiecare de un zapciu.

Ţinuturile din Moldova, după Condica liuzilor Judeţele din Muntenia la începutul sec. XIX:
din 180312:
1. Vaslui cu 5 ocoale 1. Râmnicu-Sărat cu reşedinţa la Focşani
2. Putna cu 9 ocoale 2. Buzău cu reşedinţa la Buzău
3. Suceava cu 6 ocoale 3. Săcuieni cu reşedinţa la Văleni
4. Soroca cu 7 ocoale 4. Prahova cu reşedinţa la Ploieşti
5. Cârligătura cu 2 ocoale 5. Dâmboviţa cu reşedinţa laTârgovişte
6. Dorohoi cu 4 ocoale 6. Ialomiţa cu reşedinţa la Urziceni
7. Tecuci cu 6 ocoale 7. Ilfov cu reşedinţa la Bucureşti
8. Neamţ cu 6 ocoale 8. Argeş cu reşedinţa la Piteşti
9. Covurlui cu 4 ocoale 9. Teleorman cu reşedinţa la Roşiorii de Vede
10. Botoşani cu 3 ocoale 10. Olt cu reşedinţa la Slatina
11. Fălciu cu 4 ocoale 11. Muscel cu reşedinţa la Cîmpulung
12. Greceni fără ocoale 12. Vlaşca cu reşedinţa la Găieşti
13. Hârlău cu 5 ocoale 13. Dolj cu reşedinţa la Craiova
14. Orhei – Lăpuşna cu 12 14. Gorj cu reşedinţa la Tîrgu Jiu
15. Tutova cu 4 ocoale 15. Mehedinţi cu reşedinţa la Cerneţi (Turnu Severin )
16. Codru fără ocoale 16. Romanaţi cu reşedinţa la Caracal
17. Iaşi cu 7 ocoale 17. Vâlcea cu reşedinţa la Râmnicu Vâlcea
18. Hotărniceni fără ocoale
19. Herţa fără ocoale

12
A. Macovei, (1982), Organizarea administrativ–teritorială a Moldovei între anii 1832-1862, în „Anuarul Institutului
de Istorie şi Arheologie, A.D. Xenopol Iaşi, p.361
29
 Trebuie făcută menţiunea că oraşele Brăila, Giurgiu şi Turnu Măgurele, cu o parte a
teritoriului de-a lungul Dunării, se aflau în administrarea Imperiului Otoman, organizate ca raiale.
Ţinuturile şi judeţele erau conduse de ispravnici care cumulau atribuţiile administrative,
fiscale, judecătoreşti şi de ordine publică.
Unităţile administrative din mediul rural au fost satele. Termenul de „comună rurală”, de
inspiraţie franceză, s-a folosit şi înainte de instituţionalizarea acesteia, chiar de către autorităţi, cu
toate că nu era adecvată în acea perioadă, având o accepţiune generală „ care semnifica conştiinţa
necesităţii instituirii ei”13. Satele nu aveau personalitate juridică. Existau sate libere (moşneneşti sau
răzeşeşti), asupra cărora domnitorul exercita o autoritate de drept public şi sate aservite (mănăstireşti,
boiereşti şi domneşti), administrate de respectivii stăpâni prin dregătorii numiţi de aceştia: vornici sau
vătămani în Moldova, pârcălabi în Muntenia.
Recensământul fiscal cunoscut sub numele de Condica liuzilor din 1803, relevă următoarea
situaţie pentru Moldova: total 1713 sate din care 1167 Sate aservite (25 de sate domneşti, 215 sate
mănăstireşti şi 927 sate boiereşti) şi 546 de Sate libere.
Pentru a atrage populaţia din alte regiuni în zone de interes, autorităţile principatelor au oferit
scutiri fiscale pe termen limitat (până la 10 ani), facilitând apariţia unei categorii aparte de sate,
sloboziile, care deşi erau aşezate pe pământ domnesc, boieresc sau mănăstiresc, aveau un regim
administrativ şi judecătoresc asemănător cu cel al satelor libere.
Încă de la sfârşitul secolului al XVIII – lea, influenţele ideilor Revoluţiei Franceze au afectat
viaţa politică a principatelor. Ţăranii se ridicau împotriva vechililor şi chiar împotriva autorităţilor
domneşti. Boierii de provincie se răzvrăteau împotriva ordinelor domneşti şi dădeau dovada de
„cuget al nesupunerii franţuzeşti”. Boierii munteni prezintă delegaţiilor rusă şi austriacă de la
Conferinţa de pace de la Şistov, un memoriu prin care solicită libertate politică, dar şi desfiinţarea
raialelor şi fixarea graniţelor între Turcia şi Muntenia pe Dunăre, libertatea exporturilor de vite, etc.
Toate acestea au culminat cu Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, care s-a simţit până la
Constantinopol, atrăgând atenţia Rusiei şi Turciei asupra Principatelor Române. În consecinţă, la 7
octombrie 1826 se semnează Convenţia de la Akkerman (Cetatea Albă), complementară Tratatului de
la Bucureşti din 1812, care sporeşte influenţa Rusiei asupra Principatelor Române.
Intrate în vigoare la 1/13 iulie 1830 în Muntenia şi la 1/13 ianuarie 1832 în Moldova, Regula-
mentele Organice, elaborate de o comisie de 8 boieri, sub supravegherea Rusiei, au adus transformări
profunde în administraţia locală.

13
I.S. Nistor, (2000), Comuna şi judeţul.Evoluţia istorică, Editura Dacia, Cluj – Napoca, p.31
30
 Ele conţin prevederi de organizare modernă în conducerea Principatelor, între care separaţia
puterilor în stat: executivă – exercitată de Domn; legislativă – Adunarea Obştească; judecătorească –
exercitată de instanţele judecătoreşti. Se prevedea de asemenea înfiinţarea armatei naţionale sub
denumirea de Miliţie pământeană, organizarea arhivelor, etc.
Diviziunile teritoriale au rămas cele vechi, dar judeţele, respectiv ţinuturile şi-au pierdut
personalitatea juridică. Ispravnicii s-au numit în Muntenia cârmuitori, iar în Moldova ispravnici
administratori şi erau numiţi pe 3 ani, având numai atribuţii administrative. În Muntenia, o comisie a
lucrat până la 1844 la modificarea hotarelor judeţelor, începând de la Olt spre Est şi sporindu-le
întinderea astfel încât judeţul Săcuienilor, care cuprindea câte o parte din teritoriul judeţelor Prahova
şi Buzău, a dispărut.
În Moldova s-au desfiinţat ţinuturile Hîrlău, Cârligătura şi Herţa. „ Înrotunjirea ţinuturilor”
era reclamată şi de repetatele modificări ale graniţelor Moldovei, care au condus la disproporţii
semnificative între ţinuturi.
Documentele cartografice ale Moldovei din 1833 au înregistrat 10 ţinuturi, 55 de ocoale şi
1922 de sate. Ţinuturile erau următoarele: Bacău, Botoşani,Covurlui, Dorohoi, Iaşi, Putna, Roman,
Suceava, Tutova, Vaslui.
În Muntenia numărul localităţilor variază de la o perioadă la alta:
1831 3560 de sate
1835 4094 de sate şi cătune
1838 3580 de sate
1844 3533 de sate

Aceste variaţii se datorează subordonării unui număr semnificativ de mici aşezări (cătune,
mahalale), faţă de unele mai mari – satele, dar şi sistematizării satelor - scoaterii la linie14. Epoca
Regulamentară se remarcă prin numărul mare de cătune şi mahalale în componenţa satelor, unele
dintre acestea fiind alcătuite exclusiv din câteva astfel de formaţiuni.
Anularea personalităţii juridice a judeţelor şi ţinuturilor şi măsurile de concentrare a puterii de
către domnitori, au stârnit în Principate, reacţii de contestare a Regulamentelor Organice. La 13
noiembrie 1838, Partida Naţională redactează manifestul intitulat „act de unire şi independenţă”.
Semnatarii textului contestă legalitatea Regulamentelor şi a Domniei şi se pronunţă pentru unirea
Principatelor sub forma unui regat al Daciei.
Proclamaţia de la Islaz din 1848 cerea la punctul 10 „dreptul pentru fiecare judeţ de a-şi alege
dregătorii săi”. Mihail Kogălniceanu recunoştea dreptul fiecărui ţinut, oraş, comună, de a-şi controla

14
C. Giurescu, (1957), Principatele Române la începutul secolului XIX, Bucureşti, p.p. 82-83
31
administraţia şi interesele locale prin sfaturi ţinutale, municipale şi comunale. Se punea deci
problema descentralizării administrative a ţării, ca imperativ al unei vieţi de stat moderne.
Cu ocazia Congresului de pace de la Paris din 18 martie 1856, care pune capăt Războiului
Crimeii, „problema românească”, a emancipării naţionale, devine „problemă europeană”. Congresul
dispune consultarea românilor cu privire la viitoarea lor organizare. Se hotăra convocarea unor
Adunări Ad-hoc (divanuri), care să se pronunţe asupra organizării viitoare a celor două ţări, potrivit
dorinţei românilor.
În şedinţa de la 15 noiembrie 1857 a Divanului Ad-hoc al Moldovei, Mihail Kogălniceanu
susţinea crearea unor consilii generale ţinutale şi a unor consilii de ocoale şi săteşti, care să hotărască
asupra intereselor locale. În şedinţa de la 13 decembrie s-a făcut apoi propunerea de recunoaştere a
ţinuturilor ca persoane morale (juridice) şi de înfiinţare a unui consiliu ales în fiecare ţinut, consiliu
însărcinat cu votarea bugetului, repartizarea contribuţiilor directe, stabilirea măsurilor de interes
ţinutal. Propunerea a fost votată în unanimitate.
Un an mai târziu, Conferinţa de la Paris a reprezentanţilor celor 7 mari puteri, privind
organizarea Principatelor române, a stabilit printr-o „Convenţie” statutul internaţional şi principiile de
organizare internă a acestora. Statul urma să se numească „Principatele Unite ale Moldovei şi
Valahiei”. Convenţia stipula şi o serie de principii moderne de organizare a societăţii româneşti.
Transpunerea în fapt a convenţiei s-a făcut prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca
Domn în celor două Principate, rezultatul fiind fondarea statului naţional român. La 24 ianuarie/5
februarie 1862 s-a format primul guvern unitar, condus de conservatorul Barbu Catargiu, iar
Bucureştiul a fost proclamat capitala ţării.
Legile administrative adoptate ulterior au condus la împărţirea ţării în judeţe şi comune,
acestea din urmă putând fi rurale sau urbane.
Legea pentru Consiliile Judeţene din 2 aprilie 1864, atribuie judeţului personalitate juridică.
În fiecare judeţ se instituie un consiliu care reprezintă interesele locale, colective şi economice, fiind
format din 18 membri aleşi. Consiliul judeţean alege dintre membrii săi Comitetul permanent, format
din 3 membri, 3 supleanţi şi Preşedintele. Comisar al Guvernului pe lângă consiliu era Prefectul
judeţului, care reprezenta atât interesele locale, cât şi pe cele generale.
Judeţul este împărţit în plase, conduse de câte un subprefect (numit de Prefect sau de
Ministrul de Interne) şi având atribuţii de supraveghere şi control asupra activităţii organelor
comunale rurale. Subprefecţii sunt consideraţi reprezentanţii Prefectului şi asigură aplicarea deciziilor
consiliului judeţean.

32
 Principatele Unite Române cuprindeau la 1864 următoarele judeţe:
1. Argeş 18. Mehedinţi
2. Bacău 19. Muscel
3. Bolgrad 20. Neamţ
4. Botoşani 21. Olt
5. Brăila 22. Prahova
6. Buzău 23. Putna
7. Cahul 24. Râmnicu-Sărat
8. Covurlui 25. Romanaţi
9. Dâmboviţa 26. Roman
10. Dolj 27. Suceava
11. Dorohoi 28. Tecuci
12. Fălciu 29. Teleorman
13. Gorj 30. Tutova
14. Ialomiţa 31. Vâlcea
15. Iaşi 32. Vaslui
16. Ilfov 33. Vlaşca
17. Ismail

După unirea Dobrogei cu România, organizarea administrativ – teritorială a acestei provincii

s-a făcut prin Legea pentru organizarea Dobrogei, din 21 martie 1880. Anterior compusă din două
sangeacuri împărţite la rândul lor în unităţi de habitat numite cazale, Dobrogea, de acum împreună cu
Delta Dunării şi Insula Şerpilor, este organizată în două judeţe, Constanţa şi Tulcea, care la rândul lor
se împart în 5, respectiv 4 ocoale.
Legea Comunală din 1 aprilie 1864, consacră personalitatea juridică a comunelor, investite ca
instituţii de drept public. „Toate satele, oraşele şi orăşelele (târgurile) României vor forma pe viitor
comune independente, supuse legii de faţă. Comunele se împart în comune rurale, compuse din mai
multe sate, cătune, etc., şi comune urbane, adică oraşe şi orăşele.”15 Administraţia urbană este
reglementată distinct de cea rurală.
Legea Comunală prevedea ca o condiţie pentru înfiinţarea comunei, un minim de 500 de locuitori sau
100 de familii. Unităţile administrative aflate sub aceste limite se alipeau la comuna cea mai
apropiată. Legea era totuşi permisivă cu satele care, având mai puţin de 100 de familii, declarau că
pot susţine singure sarcinile comunale. În cazul în care întinderea prea mare sau numărul prea mare
de familii ar fi produs greutăţi administraţiei, comuna se putea împărţi în mai multe secţiuni care, în
interesele majore sau în raporturi exterioare vor înfăţişa o singură comună.

15
Monitorul. Jurnal Oficial al Principatelor Unite Române, (1864), nr. 75 din 1/13 apr., p. 341
33
 Fiecare comună era reprezentată de un consiliu comunal, ales pe termen de 2 ani.
Administrarea curentă a fost încredinţată unei persoane care s-a numit primarul comunei. Acesta
cumula şi calitatea de agent al puterii centrale - şeful poliţiei, ofiţer de stare civilă, ş.a.16
Alături de pachetul de legi administrative, legile privind fondul funciar au avut o mare
importanţă, întrucât au influenţat statutul social-economic al ţăranului şi condiţia lui politică.
Reforma agrară a fost precedată de Legea secularizării averilor mănăstireşti din 17 / 29
decembrie 1863. Prin această lege erau trecute în patrimoniul naţional imensele averi mănăstireşti,
care însumau 22,3% din suprafaţa Munteniei şi 27,9% din teritoriul Moldovei.
Cunoscută sub denumirea de Reforma Agrară a lui Alexandru Ioan Cuza, Legea pentru
regularea proprietăţii rurale din 14 / 26 august 1864, a desfiinţat claca, dijma şi toate celelalte
obligaţii datorate de ţărani moşierilor, eliberând pe ţărani de toate sarcinile feudale. De asemenea
legea a împroprietărit ţărănimea cu suprafeţe de pământ, în afară de terenul deţinut în vatra satului, în
raport cu numărul de vite şi a stabilit preţul şi termenul de răscumpărare a clăcii şi a celorlalte sarcini.
Astfel au fost împărţite 2 038 640 ha de teren la 511 896 de familii. Ca urmare, suprafaţa
totală a României de cca. 11,5 milioane ha era stăpânită astfel: 10% statul; 30% ţărănimea; 60%
moşierimea.17
Reforma agrară a condus la schimbarea radicală a statutului social al ţăranului. Deveniţi
producători individuali, ţăranii produc pentru nevoile proprii dar şi pentru piaţă, intrând în raporturi
de concurenţă unii cu alţii. Drept rezultat, apare o stratificare a acestei clase, ţărănimea înstărită
devenind un factor economic şi social important, ceea ce a condus la schimbarea condiţiei ei politice,
cel puţin în cadrul comunei rurale.
Legislaţia ulterioară referitoare la organizarea administrativă a teritoriului României (legile
din 9 aprilie 1874 şi 13 iulie 1894 care vizau organizarea comunelor urbane) nu au avut influenţe
semnificative asupra administraţiei propriu-zise. Legea din 31 mai 1894 desfiinţează Comitetul
permanent, trecând atribuţiile acestuia Prefectului. Modificări semnificative ale legislaţiei privitoare
la judeţe nu au mai apărut până la sfârşitul secolului.

2.1.2. Organizarea administrativă a Transilvaniei în secolul al XIX-lea

În perioada principatului, Transilvania era împărţită administrativ în comitate, scaune,
districte, oraşe, târguri (opide) şi sate.
La începutul secolului al XIX-lea, situaţia comitatelor, create încă din secolul precedent prin
rescriptul de la 1784, erau următoarea:

16
P. Negulescu, (1903-1904), Tratat de Drept Administrativ Român, Bucureşti, p. 247
17
N. Marcu, (1979), Istoria economică, Bucureşti, p.p. 33-34
34
 Nr. Denumirea comitatului Reşedinţa
Crt.
1 Hunedoara Deva
2 Sibiu Sibiu
3 Făgăraş Cincu-Mare
4 Trei Scaune Sfântu Gheorghe
5 Odorhei Odorheiu Secuiesc
6 Turda Reghin
7 Solnocul interior Dej
8 Solnocul mijlociu Cehu Silvaniei
9 Cluj Cluj
10 Târnave Târnăveni (Tg. Mureş)
11 Alba inferior Aiud
Tabel 1. Împărţirea administrativ–teritorială a Transilvaniei la începutul sec. al XIX-lea

Comitatele aveau atribuţii restrânse datorită centralizării puterii de stat. Ele erau conduse de
un comite suprem şi de un vicecomite. Fiecare comitat era împărţit în 2-3 cercuri, conduse de un
vicecomite substituit.
În afară de aceste jurisdicţii, mai existau şi 9 cetăţi libere, ca jurisdicţii de sine stătătoare:
Alba Iulia, Bistriţa, Braşov, Cluj, Mediaş, Orăştie, Sibiu, Sighişoara şi Tg. Mureş, a căror
magistratură (consiliu), se subordona direct guvernului.
Cu toate că românii constituiau populaţia băştinaşă şi cea mai numeroasă, nu erau numiţi în
slujbele administrative şi nu aveau recunoscute teritorii naţionale, spre deosebire de naţiunile
privilegiate: maghiarii, saşii şi secuii. De aceea, în Manifestul din 1848 prin care reclamau drepturi
egale, românii mai cereau: „o nouă împărţire şi rotunjire a ţinuturilor, cari pe viitoriu se vor numi
cantoane. La împărţire se va observa poziţiunea topografică, numărul locuitorilor, câte 80 sau 100 de
mii de suflete de un canton şi naţionalităţile genetice.” Se preconiza deci o administraţie cantonală
independentă, pe criterii etnice.18
După înăbuşirea revoluţiei, guvernul Transilvaniei a introdus o organizare administrativă
provizorie, împărţind ţara în 6 districte civile şi militare: Alba, Cluj, Făgăraş, Odorhei, Reteag şi
Sibiu, organizare intrată în vigoare la 21 septembrie 1849.19
Această măsură a fost sancţionată prin Rezoluţia imperială din 12 mai 1851, într-o formă
modificată, Transilvania fiind împărţită în 5 districte, divizate în 36 de căpitănate, astfel: Alba Iulia
cu 10 căpitănate, Cluj cu 6 căpitănate, Odorhei cu 7 căpitănate, Reteag cu 7 căpitănate şi Sibiu cu 6
căpitănate.
La 1852 se efectuează o nouă împărţire provizorie în 5 districte, subîmpărţite în 28 de cercuri
şi 109 subcercuri. Aceste districte erau: Alba Iulia, Bistriţa, Cluj, Odorhei şi Sibiu. Nici această

18
Şt., Pascu, (1977), Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania. Documente. Vol. I, Bucureşti, p. 230
19
H. Klima, (1943), Guvernatorii Transilvaniei 1774-1867, Sibiu, p. 66
35
împărţire nu a fost agreată de Viena şi drept urmare, prin rezoluţia imperială din 17 februarie 1854,
Transilvania a fost împărţită în 10 prefecturi, subîmpărţite în preturi şi magistrate orăşeneşti, astfel:
Alba cu 6 preturi
Bistriţa cu 10 preturi
Braşov cu 10 preturi
Cluj cu 6 preturi
Dej cu 8 preturi
Odorhei cu 6 preturi
Orăştie cu 9 preturi
Sălaj cu 6 preturi
Sibiu cu 11 preturi
Tg. Mureş cu 6 preturi

Diploma imperială de la 20 octombrie 1860, prin care s-a redat vechea autonomie politică
ţărilor componente ale imperiului, a determinat revenirea la vechea împărţire administrativă a
Transilvaniei în comitate şi districte. Deosebirile au constat în instituirea districtului Năsăud (din
teritoriul Regimentului II de grăniceri român) şi încorporarea la Ungaria a 4 jurisdicţii ardelene:
Chioar, Crasna, Solnocul mijlociu şi Zarandul.
Începând cu anul 1863, prezenţa românilor în viaţa politică a Principatului Transilvaniei a
devenit foarte însemnată. S-a iniţiat un proiect de lege care prevedea divizarea în 9 comitate, care să
graviteze în jurul unor municipii de prestigiu, comitate împărţite în cercuri. Dezbaterile acestui
proiect au fost însă curmate la 1867 de Acordul Austro-Ungar de creare a imperiului dualist, care a
avut ca efect anularea autonomiei Transilvaniei şi încorporarea ei la Ungaria.
Ulterior, urmând o politică de deznaţionalizare, autorităţile ungare au desfiinţat o serie de
comitate, preponderent româneşti, pentru a împiedica accesul românilor la viaţa publică. Aceste
comitate, care au aparţinut din vechime Transilvaniei (Chioar, Crasna, Solnocul de mijloc şi Zarand),
purtau denumirea de Partium (partes reaplicatae).
Legea XXX: 1876, completată în 1877, desfiinţează orice urmă de autonomie pentru români
şi saşi (districte, scaune). Această reglementare a instituit următoarele 25 de comitate:
Alba inferioară Făgăraş Solnoc-Dăbâca
Arad Hunedoara Timiş
Bichiş Maramureş Târnava Mare
Bihor Mureş-Turda Tâtnava Mică
Bistriţa-Năsăud Odorhei Torontal
Braşov Sălaj Trei Scaune
Caraş-Severin Sătmar Turda-Arieş
Cenad Ciuc Sibiu Ugocea
Cojocna

36
 Comitatele erau împărţite în cercuri administrative.20
Diviziunilor teritoriale cu gradul cel mai înalt, comitatelor şi municipiilor, li s-a conferit
calitatea de „jurisdicţiuni”, prin Legea XXI:1886.
Cu toate că românii erau majoritari în 23 din cele 25 de comitate, nici un comite sau
vicecomite nu a fost român. În ceea ce priveşte viaţa comunităţilor rurale din Transilvania, se remarcă
o emancipare economică şi culturală, mai ales după 1848. Legea comunală provizorie din 1849, care
s-a aplicat şi în Transilvania, însă sporadic, statua principiul autoguvernării săteşti. În fruntea
comunităţii stătea adunarea satului. Judele era cel care media între autoritatea statului şi comună, era
ales dintre ţăranii înstăriţi şi funcţia îi conferea o oarecare demnitate. În subordinea judelui erau
notarul şi colectorul.
Legea comunală XVIII din 1871 a împărţit comunele în: comune mari (categorie ce
cuprindea şi târgurile), satele mari care nu erau dotate cu magistratură (consiliu), dar îşi puteau
îndeplini obligaţiile impuse prin lege comunei şi comunele mici, care nu-şi puteau îndeplini
obligaţiile, trebuind să se alieze cu alte comune. Comuna avea menirea de a-şi gestiona problemele
proprii şi de a executa dispoziţiile legii şi ale jurisdicţiunii (comitat, municipiu).
Completările ulterioare la această lege – Legea V: 1876, Legea XXXIV: 1881, Legea
XXXIX: 1881 – au fost continuate şi dezvoltate de Legea XXII: 1886 care a rămas în vigoare până în
1918. Conform dispoziţiilor acestei legi, comunele erau de 3 categorii: comune mici, comune mari şi
oraşe cu consiliu. Comunele mici care nu-şi puteau îndeplini obligaţiile şi nu puteau întreţine un
notar, se asociau formând aşa-zisul cerc notarial.
În concluzie, comuna organizată pe principiul autonomiei, îndeplinea totodată şi rolul de
instituţie a administraţiei de stat şi a celei comitatense.

2.1.3. Organizarea administrativ–teritorială a Basarabiei

La începutul secolului al XIX-lea Basarabia era împărţită administrativ în 12 ţinuturi: Cetatea
Albă, Chilia, Chişinău, Codru, Greceni, Hotărniceni, Hotin, Iaşi, Ismail, Lăpuşna, Orhei, Soroca –
subîmpărţite în ocoale.
După Pacea de la Bucureşti din 1812, Turcia cedează această provincie românească Rusiei.
Noua autoritate a menţinut într-o primă etapă, organizarea administrativă românească. Conducerea
provinciei (oblastie) a fost încredinţată unui guvern provizoriu cu două departamente: administrativ şi
judiciar. Guvernatorul numea ispravnicii ţinuturilor. Sfatul obştesc era compus din boieri pământeni
şi funcţiona întocmai ca Divanul domnesc de la Iaşi.

20
I. S. Nistor, (2000), Op. cit., p. 105
37
 Începând cu 1828, anul izbucnirii războiului ruso-turc, autonomia Basarabiei a fost
desfiinţată. Provincia a fost reorganizată în 8 ţinuturi: Bălţi, Cetatea Albă, Cahul, Chişinău, Hotin,
Orhei, Soroca, Tighina şi un ţinut urban–Ismail.
În perioada 1856–1878, judeţele Cetatea Albă, Cahul şi Ismail (Sudul Basarabiei) au revenit
României. În restul teritoriului, unităţile administrative erau: provincia (gubernia), judeţul (uiezdi),
plasa şi comuna (volostea). Judeţele erau conduse de un ispravnic numit de guvernator.
Prin Legea din 1 ianuarie 1864 au fost instituite zemstvele judeţene şi guberniale (consilii
alese). Menite a gestiona treburile locale, acestea au fost introduse în Basarabia în 1869-1870.
Hotărârile zemstvelor erau executate de către o direcţiune permanentă numită upravă şi condusă de
un preşedinte.
Organizarea administrativă a spaţiului rural în Basarabia poartă de asemenea amprenta
regimurilor care s-au succedat în această perioadă. Sudul Basarabiei, alcătuit din judeţele Cetatea
Albă, Cahul şi Ismail, în urma Tratatului de Pace de la Paris a revenit Moldovei până în 1878, când a
fost din nou alipit imperiului ţarist. În această perioadă comunele celor 3 judeţe au funcţionat după
legile româneşti. În restul teritoriului, comuna (volostea) era condusă de un organ reprezentativ,
consiliul şi un organ executiv, vornicul sau starostele.
Împroprietărirea ţăranilor în Basarabia s-a făcut la 1868, proprietatea funciară trecută asupra lor din
pământul particular şi cel domenial şi al mănăstirilor, a fost de 60 528 deseatine (1 deseatină
=1,07ha).

Legea de împroprietărire s-a înfăptuit pe principiul maximului, adică fiecare cap de familie a
primit maximul de întindere pe care o putea cultiva o familie cu braţele proprii. Fiecare ţăran român a
primit între 7 ¼ - 11 deseatine de pământ, pe când ţăranul rus a primit doar 1 ¼ deseatine de cap de
familie. Această politică, practicată şi în teritoriile poloneze ocupate de ruşi, avea menirea de a
propaga simpatia pentru Rusia dincolo de hotarele imperiului, printre popoarele român din Moldova
şi Bucovina şi polon din Galiţia şi Silezia.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, ţarul Alexandru al III-lea impune o accentuată centralizare
a vieţii politico-administrative. Astfel, Legea din 12 iunie 1890 a determinat o diminuare
considerabilă a competenţelor organelor administraţiilor locale.

2.1.4. Organizarea administrativă a Bucovinei în secolul al XIX-lea

Începutul de secol XIX găseşte Bucovina sub administraţie civilă galiţiană, fiind organizată în
15 scaune: Cernăuţi, Câmpulung, Coţmani, Dorna, Gura-Humorului, Putila, Rădăuţi, Sadagura, Siret,
Solca, Storojineţ, Suceava, Văşcăuţi, Vijniţa şi Zastavna.
38
 Ulterior, provincia a fost împărţită în 8 judeţe: Cernăuţi, Câmpulung, Coţmani, Rădăuţi, Siret,
Storojineţ, Suceava şi Vijniţa, conduse de prepoziţi districtuali.21 După 1862, Bucovina devine ducat,
cu o administraţie proprie subordonată direct guvernului de la Viena, beneficiind de avantajele unei
puternice autonomii locale. Importante posturi administrative au fost ocupate şi de români. Ducatul
Bucovinei a fost împărţit în căpitănii, unităţi administrative lipsite de personalitate juridică şi de
consilii alese, comparabile deci cu plasele din vechiul Regat al României.
Cele 11 căpitănii au fost: Cernăuţi, Câmpulung, Coţmani, Gura-Humorului, Rădăuţi, Siret,
Storojineţ, Suceava, Văşcăuţi, Vijniţa şi Zastavna.
Până la 1868 ele au fost conduse de prepoziţi districtuali care aveau şi atribuţii judecătoreşti.
După această dată, ei s-au numit căpitani districtuali, exercitând doar atribuţii administrative.
Comunele rurale s-au bucurat de o largă autonomie în Bucovina. Organizarea administrativă
comunală conferea comunei atribuţii de administraţie locală, dar şi de organ al statului.
Comunele urbane şi rurale se administrau prin comitete comunale formate din 8–30 de
membri aleşi de locuitori şi câte un primar (antiste, vornic).

2.2. POLITICI DE DEZVOLTARE A CĂILOR DE COMUNICAŢIE ÎN TERITORIILE

ROMÂNEŞTI ÎN SECOLUL XIX

2.2.1. Dezvoltarea reţelelor de drumuri

În perioada dinaintea Regulamentului Organic, amenajările de drumuri şi poduri aveau un

caracter provizoriu, majoritatea drumurilor urmând trasee naturale, de-a lungul văilor, cu ocoluri,
evitând lucrările de artă. Construcţia şi întreţinerea de poduri era lăsată pe seama iniţiativei
particulare, în schimbul dreptului perceperii unei taxe de trecere. Amenajările de drumuri, ce se
făceau de către Domnie, se limitau la liniile principale, populaţia fiind obligată să lucreze fără plată.
Aceste „drumuri mari” erau în Muntenia:
1. Bucureşti – Piteşti – Curtea de Argeş – Câineni – Turnu Roşu
2. Bucureşti – Giurgiu
3. Bucureşti – Urziceni – Buzău – Rîmnicu Sărat – Focşani,

iar în Moldova:

1. Iaşi – Vaslui – Bârlad – Tecuci – Galaţi

2. Focşani – Adjud – Bacău – Roman – Tg. Frumos – Botoşani – Mihăileni cu subramurile:
- Târgu Frumos – Iaşi

21
M. Ioacobescu, (1993) , Din istoria Bucovinei, vol I, (1774-1862), Bucureşti, p. 125
39
 - Adjud – Tîrgu Ocna – Oituz
- Bacău – Piatra – Prisecani
- Roman – Fălticeni – Suceava
3. Iaşi – Dorohoi – Mamorniţa – Cernăuţi
4. Iaşi – Huşi – Folteşti – Galaţi

În această epocă nu existau drumuri pietruite. Pentru amenajarea principalelor străzi din oraşe
se foloseau bârne de lemn formând un pod continuu, prevăzut dedesubt cu un şanţ pentru colectarea
apelor. Podurile se construiau din lemn, arareori din zidărie de piatră (Moldova).
Regulamentul Organic cuprinde dispoziţii relative la drumuri şi la execuţia lor. De asemenea,
stabileşte numărul zilelor de lucru ale populaţiei în interesul drumurilor şi suma de bani de prevăzut
în bugetul statului pentru repararea drumurilor mari şi a podurilor. Efectele acestor reglementări nu
au întârziat să apară.
În Moldova, la 1836 se realiza o legătură mai sigură până la hotarul Bucovinei, construindu-se
pe acest drum 36 de poduri. În 1843, sub domnia lui Mihail Sturza erau executaţi 100 000 de stânjeni
(202 km) de şosea, cu 111 poduri. Se organizase un corp permanent de cantonieri şi se luaseră
măsuri pentru crearea de rezerve de piatră de întreţinere.
În 1849 s-a înfiinţat Departamentul Lucrărilor Publice, iar în 1850, o şcoală de aplicaţie
pentru formarea de ingineri şi arhitecţi pentru „trebuinţele administraţiei”.
Noi reglementări, care adaptează şi dispoziţiile Regulamentului Organic la posibilităţile reale
de lucru, apar la 1851, când se schiţează şi un program de drumuri de executat. S-a instituit în acest
scop taxa pe vitele de tracţiune folosite la transporturi în scop comercial pe drumurile respective.
În Muntenia Regulamentul Organic a stabilit numărul zilelor de prestaţie de muncă a
populaţiei şi plata acesteia, precum şi impozitele pentru drumurile mari. Pentru drumurile mici se
prevedea prestaţia în natură şi anume 6 zile de muncă pe an. În 1851 s-au desfiinţat zilele de prestaţie
şi s-au înlocuit cu o dare bănească la care au fost impuşi proprietarii de moşii, proporţional cu
numărul de locuitori ai satelor din cuprinsul moşiei.
În 1853, la intervenţia lui Ştirbei Vodă pe lângă guvernul francez, inginerul Leon Lalanne
organizează serviciul de poduri şi şosele şi se înfiinţează prima şcoală de poduri şi şosele. Se
construieşte şoseaua naţională Comarnic-Predeal, pe traseul actual, cu poduri de piatră.
În perioada de după 1850 sunt pietruite drumurile care făceau legătura cu Transilvania,
străbătând Carpaţii prin pasurile şi trecătorile Oituz, Predeal şi Câineni.
Din bugetul pe anul 1859 reiese că erau construiţi 262 km de şosea sistematică pentru care se
prevedeau 111 cantonieri şi 2201 stânjeni cubici (17 300 mc) pietriş de întreţinere. La 1861 erau
şoseluiţi 309 km pe următoarele drumuri:
40
 1. Turnu Severin-Focşani pe 145 km
2. Predeal-Giurgiu pe 70 km
3. Bucureşti-Olteniţa pe 8 km
4. Diferite sectoare în lucru pe 86 km

După Unirea Principatelor, ministerele din cele două principate s-au contopit sub denumirea
Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Lucrărilor Publice, administraţia drumurilor
devenind unitară.
S-au constituit prin decret domnesc 12 circumscripţii pentru construcţia şi întreţinerea
podurilor şi şoselelor din ţară. În bugetul statului s-au alocat anual fonduri pentru cheltuielile de
drumuri.
Ca efect al politicilor care vizau reţeaua de drumuri şoseluite, situaţia a evoluat astfel:
Nr. Anul Lungimea drumurilor şoseluite(km)
Crt.
1 1863 775
2 1864 994
3 1865 1009
4 1866 1058
5 1867 1095
Tabel 2. Lungimea drumurilor şoseluite în perioada 1863-1867

Tot în această perioadă s-a început executarea primelor poduri metalice din ţară. Dorind să
stabilească poduri definitive pe şoseaua Bucureşti–Iaşi, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a contractat
în 1865, cu firma engleză „Barkley & Stanifforth”, construirea a 19 poduri metalice (care au fost în
serviciu până în jurul anului 1929).
În anul 1868 s-a întocmit prima lege specială pentru drumuri. În baza acestei legi drumurile
mari urmau să se construiască şi să se întreţină din bugetul statului, printr-un serviciu tehnic judeţean,
folosind şi prestaţii în natură. Drumurile comunale şi vicinale se construiau şi se întreţineau din
veniturile comunale. Zilele de prestaţii judeţene au fost înlocuite cu dări băneşti, începând cu anul
1881.
Legea drumurilor din 1868 a fost perfecţionată la 1886 prin dispoziţii de selectare a personalului
tehnic şi prin instituirea unei metodologii de control mai eficace a lucrărilor. Această lege, cu
modificările sale ulterioare, a constituit un real progres în materie de drumuri şi de la ea datează de
fapt stabilirea, în bună parte, a actualei reţele de drumuri. Acest progres se poate vedea şi din
următoarea situaţie:
Nr. Anul Lungimea reţelei de drumuri(km)
Crt.
1 1870 1800
2 1880 7844
3 1887 12931
4 1890 24823
41
 5 1895 26426
Tabel 3. Lungimea reţelei de drumuri în perioada 1870-1895

În materie de poduri, este de remarcat în această perioadă apariţia cimentului şi folosirea

betonului. În ţară se găseau toate materialele necesare, iar inginerii români au acordat toată atenţia
acestei soluţii, realizând poduri boltite din beton, cu deschideri de până la 26 m. La sfârşitul secolului
s-a început şi folosirea betonului armat.

2.2.2. Înfiinţarea şi dezvoltarea reţelei feroviare în teritoriile româneşti

Discuţii pentru construirea de căi ferate au existat înainte de Unirea Principatelor. Totuşi, abia
la 1 septembrie 1865, guvernul român a reuşit să dea în construcţie, prin concesiune, companiei
engleze „John Trevor-Barkley”, linia Bucureşti-Giurgiu, terminată la 26 august 1869 şi dată în
exploatare în luna octombrie a acelui an.
Au urmat apoi liniile Vârciorova-Bucureşti-Buzău-Brăila-Galaţi-Tecuci-Roman şi Tecuci-
Bârlad, în lungime totală de 915 km, a căror construcţie a fost concesionată prin lege la 1868, unui
consorţiu german în frunte cu doctorul Strousberg. Tot în 1868 s-a început construirea Gării de Nord
din Bucureşti şi s-a deschis parţial linia Bucureşti-Buzău-Brăila-Galaţi-Tecuci-Roman. Dar ploile din
1871 au distrus parţial această linie şi ca urmare guvernul a înlocuit compania germană cu „Noua
Societate a Acţionarilor C.F.R.”.
La 13 septembrie 1872 s-a deschis oficial linia Piteşti-Bucureşti-Buzău-Galaţi-Tecuci-Roman,
iar la 9 mai 1878 linia Piteşti – Vârciorova.
Liniile construite de companiile străine au fost costisitoare şi executate de o calitate
îndoielnică. Deoarece preţul era forfetar, pentru a lungi traseul şi pe de altă parte pentru a ocoli
lucrările de artă, liniile au fost construite cu ocoluri mari, cu rampe şi pante inutile. Nenumărate
poduri nu au rezistat, fiind luate de apele mari.
Evenimente nedorite au determinat o cotitură importantă în politica României privitoare la
reţeaua de căi ferate. În decembrie 1879-ianuarie 1880, Parlamentul, sub presiunea Germaniei, care
condiţiona de aceasta recunoaşterea independenţei ţării, votează răscumpărarea liniilor construite şi
administrate de consorţiul „Strousberg” şi apoi de „Noua Societate a Acţionarilor C.F.R.”. Astfel, ia
fiinţă la 1 aprilie 1880 prima Direcţie a C.F.R.
O experienţă similară a fost concesiunea Offenheim de la 1868 pentru liniile Roman-Iţcani,
Paşcani-Iaşi, Vereşti-Botoşani, pe care statul le răscumpără la 1889.
Între timp, în urma Războiului de Independenţă din 1877, Dobrogea redevine pământ
românesc şi statul răscumpără, în 1882, linia Cernavodă-Constanţa, construită sub turci de aceeaşi
companie „Barkley” care construise şi linia Bucureşti-Giurgiu şi pe care o exploata.

42
 Astfel, statul român devine proprietarul tuturor liniilor de cale ferată de pe teritoriul său, în
lungime de 1377 km, pe care le va exploata în regie, cu personalul şi sub controlul său. La finele
anului 1896, lungimea totală a liniilor era de 2 826 km.
Experienţa a fost cea care a condus la răscumpărarea liniilor de cale ferată şi la utilizarea
ulterioară în construcţie şi exploatare, a inginerilor români. Prima încercare a fost linia Buzău-
Mărăşeşti, proiectată şi construită în întregime între 1879 şi 1881de inginerul I.B.Cantacuzino.
La 1880 s-a constituit „ Direcţiunea Princiară a Căilor Ferate Române”, care a funcţionat până
în 19 martie 1883, dată la care Parlamentul a votat Legea de exploatare a C.F.R.. Conform acestei
reglementări, administrarea căilor ferate în numele Ministerului Lucrărilor Publice, era încredinţată
„Direcţiunii Generale C.F.R.”. Legea conferea căilor ferate o oarecare autonomie, prevăzându-i un
Consiliu de Administraţie şi un buget propriu supus aprobării Parlamentului.
În Transilvania şi Banat, prima linie construită a fost linia Oraviţa – Baziaş în 1856, în
lungime de 62,5 km şi menirea de a facilita transportul cărbunelui de la Anina la Dunăre, spre a lua
apoi drumul imperiului.
În noiembrie 1857 a fost dată în folosinţă linia Jimbolia-Timişoara, iar în anul următor linia
Timişoara – Stamora Moraviţa spre Jasenovo, deschizându-se drumul de la Baziaş până la Viena. Tot
în acel an au fost date în folosinţă liniile Borş – Oradea şi Curtici – Arad.
La sfârşitul deceniului al şaptelea au intrat în exploatare sectoarele: Vălcani – Periam (26 oct.
1870), Arad – Alba Iulia (22 dec. 1868), Simeria – Petroşani (28 aug. 1870), Oradea – Cluj (8 sept.
1870).
Trebuie relevat faptul că până la 1870 reţeaua feroviară a Imperiului Austro-Ungar a pătruns
dinspre Câmpia de Vest în Transilvania, pe Valea Mureşului şi pe Crişul Repede. Apariţia şi
dezvoltarea reţelei feroviare au fost impuse de dezvoltarea industriei extractive şi a agriculturii.
Prioritatea traseului Oradea – Cluj – Mediaş – Braşov faţă de traseul Arad – Sibiu – Turnu Roşu a
fost viu disputată de grupuri de interese din marile centre ardelene.
Între 1871 şi 1880 s-a continuat execuţia liniei Cluj–Braşov care a fost încheiată în anii 1871-
1873. În aceeaşi perioadă s-a construit şi tronsonul Alba Iulia – Teiuş, Războieni–Tg.Mureş, precum
şi liniile Satu Mare–Carei, Satu Mare–Buteasa, Buteasa–Sighetul Marmaţiei, Copşa Mică–Sibiu, ş.a.
În Banat s-a realizat legătura Timişoara–Arad, apoi Timişoara–Caransebeş şi mai departe cu
Orşova (1878).
Legăturile feroviare dintre România şi Transilvania s-au realizat ceva mai târziu. Ele au fost
rezultatul intereselor Imperiului Austro-Ungar de a-şi crea legături cu Rusia şi ale României de a
realiza legătura cu Transilvania şi cu reţelele feroviare străine. Iniţial statul Austro–Ungar a insistat

43
pe legătura pe valea Oltului, legătură care pentru România nu prezenta interes la acea dată. Astfel,
prima linie de legătură a fost Braşov – Predeal, terminată în martie 1879, realizându-se joncţiunea
necesară între economia complementară a regiunilor româneşti situate de o parte şi de alta a
Carpaţilor.22
După 1881 s-au mai construit următoarele linii mai importante: pe Valea Someşului
tronsonul Apahida–Dej, Dej–Baia Mare–Satu Mare; pe Valea Someşului Mare, Beclean–Bistriţa;
continuarea căii ferate pe Valea Mureşului, sectorul Tg. Mureş–Reghin.
Legăturile dintre depresiunile intramontane Ciuc şi Giurgeu cu reţeaua feroviară din
Transilvania s-a realizat în ultimul deceniu al secolului XIX:
Linia ferată dintre Arad şi Brad pe Crişul Alb s-a construit într-un interval de 19 ani, între
1877 şi 1896, perioadă în care s-au construit şi liniile Jibou – Sărmăşag – Şimleul Silvaniei –
Săcuieni şi Sărmăşag – Carei.
Tot la sfârşitul secolului au început să apară căi ferate înguste în Transilvania, prima fiind cea
de pe Valea Ampoiului ( Alba Iulia – Zlatna ) la 1895.
În Bucovina s-a dezvoltat de asemenea o reţea importantă de linii ferate. Acestea alimentau
linia principală Lemberg – Cernăuţi – Suceava – Galaţi – Odessa, facilitând întărirea relaţiilor
comerciale ale acestei provincii cu Moldova şi Basarabia.
Basarabia a fost marcată de lipsa unei reţele feroviare puternice. Această provincie era
străbătută de o singură linie care lega Unghenii de Odessa. Mai exista o linie ferată Bender – Reni,
dar era puţin folosită datorită lipsei materialului rulant şi a construcţiei defectuoase, fiind construită în
grabă în timpul războiului ruso–turc.

2.2.3. Navigaţia fluvială şi maritimă în secolul al XIX-lea. Dezvoltarea porturilor româneşti

La începutul secolului al XIX–lea, cu toate că aveau graniţă pe Dunăre şi ieşire la Marea

Neagră, Principatele Române nu desfăşurau practic transporturi şi comerţ pe apă. Această situaţie se
datora unor tratate internaţionale mai vechi: Pacea de la Passarowitz din 1718, care asigura dreptul
exclusiv de navigaţie Austriei pe Dunăre şi Pacea de la Cuciuc–Kainargi din 1774, care proclama pe
ruşi singura naţiune creştină cu drept de navigaţie pe Marea Neagră.
Reglementările de navigaţie fluvială stabilite la Congresul ţinut la Viena în anul 1815,
precizau libertatea de navigaţie, regimul taxelor, controlul, însă ele au rămas fără aplicare. Prin

22
Gr. Pop, (1984), România. Geografia Circulaţiei, Bucureşti, p.p. 15-16
44
tratatele încheiate mai târziu între Rusia şi Turcia, libertatea de navigaţie pe Dunăre era asigurată,
dar numai în favoarea celor două puteri.
Rusia, care devenise stăpână pe gurile Dunării, se dezinteresa complet de întreţinerea
acestora, pentru ca Odessa să se poată dezvolta în detrimentul porturilor dunărene.
În anul 1834, la insistenţele domnitorului Mihail Sturza, sultanul Mahmud II dă libertate şi
pavilionului românesc pe Dunăre şi, mai târziu, în 1837 şi pe mare. Tot în 1837, domnitorul declară
Galaţiul port liber (porto-franco). Se aduce în ţară primul vas cu aburi pentru remorcarea şlepurilor pe
Dunăre, Prut şi Siret. La Brăila, domnitorul Munteniei, Gheorghe Bibescu, lansează corabia „Mariţa”.
Începând cu această perioadă, porturile dunărene cunosc un avânt economic fără precedent.
Dezvoltarea rapidă a comerţului cu cereale atrage atenţia Austriei şi Angliei asupra chestiunii
Dunării.
Tratatul de Pace de la Paris (care a pus capăt Războiului Crimeii), prevedea la Dispoziţiunile
privitoare la România, art. 15, că aplicarea principiilor stabilite anterior de Congresul de la Viena, se
vor aplica şi Dunării, precum şi gurilor sale. Puterile contractante au declarat această dispoziţie ca
făcând parte, din acel moment, din dreptul public al Europei.23
Circulaţia pe Dunăre este degrevată de orice taxă ori impozit pe mărfurile transportate. Se
creează Comisia Riverană a Dunării (C.R.D.) şi Comisia Europeană a Dunării (C.E.D.). C.R.D. are
în componenţă şi comisarii principatelor Dunărene, a căror numire trebuia confirmată de poartă.
C.E.D. avea rolul de a propune şi de a executa lucrările necesare în vederea navigaţiei pe
Dunăre şi menţinerea navigabilităţii gurilor sale.
Iniţial o comisie de tehnicieni a optat pentru amenajarea braţului Sfîntu Gheorghe din motive
tehnice şi politice, în detrimentul braţului Chilia. Din motive de oportunitate însă, s-a continuat
ameliorarea provizorie a braţului Sulina, între 1858 şi 1861 construindu-se o serie de diguri
provizorii. Comisia Europeană a Dunării a funcţionat până la începutul secolului XX, prelungindu-i-
se mandatul în mai multe rânduri.
Organizarea porturilor în România începe în 1863, odată cu legea din 18 noiembrie, care
stabilea că oraşele „de-a lungul Dunării” puteau încasa o taxă de 0,5% asupra mărfurilor importate şi
exportate prin ele. Veniturile astfel realizate aveau o destinaţie specială – amenajarea porturilor.
Rezultatele au fost însă sub nivelul aşteptărilor deoarece comunele nu aveau personal tehnic
pregătit pentru amenajarea porturilor şi pe de altă parte, uneori banii primeau altă destinaţie. Acest
model de organizare, bazat pe principiile descentralizării şi autogestiunii economico-financiare, s-a
dovedit neadecvat într-o societate ale cărei instituţii administrative erau în curs de consolidare.

23
C. Hamangiu, Codul General al României, vol. II, Bucureşti, p. 6
45
 Legea din 27 martie 1874 impune controlul Ministerului Agriculturii, Industriei, Comerţului
şi Lucrărilor Publice asupra folosirii veniturilor porturilor. S-a instituit un comitet format din Prefect,
Primar şi Inginerul şef al circumscripţiei, care să preia conducerea, exploatarea şi executarea
lucrărilor portuare. Aceste comitete erau controlate şi conduse de un serviciu central din minister.
Fiecare port avea bugetul său propriu, format din taxa de 0,5%, la care s-a adăugat mai târziu taxa de
cheiaj. Comitetele s-au desfiinţat în 1887, atribuţiile lor trecând asupra unui consiliu de administraţie
din Ministerul Lucrărilor Publice.
Portul Constanţa se dezvoltă începând cu 1857, după terminarea războiului Crimeii, când
statul Turc a concesionat portul şi linia ferată Constanţa–Cernavodă unei companii conduse de Sir
Barkley. În acea perioadă s-au făcut lucrări de mică anvergură: 500m diguri şi cheiuri, silozuri,
magazii, etc.
În 1878, Congresul de la Berlin stabileşte autoritatea Statului Român asupra Dobrogei. Din
însărcinarea guvernului român, inginerul şef al Comisiei Europene a Dunării elaborează un studiu al
portului Constanţa, începând cu 1881. Elaborarea planurilor definitive a început în 1888 de către un
serviciu special al Ministerului Lucrărilor Publice, condus de inginerul I.B.Cantacuzino. Contribuţii
importante au adus de asemenea Gh. Duca şi Anghel Saligny.
Lucrările portului au început în 1896 prin întreprinderea Hallier, iar din1899 au fost
continuate în regie. Portul Constanţa şi-a continuat dezvoltarea şi activitatea ca direcţie separată,
depinzând ca şi comitetele locale ale porturilor dunărene, de Ministerul Lucrărilor Publice.

2.3. POLITICI DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ

Aflate sub suzeranitate otomană, Principatele Române erau principalul producător de cereale
şi animale pentru Poarta otomană. În virtutea vechilor tratate şi capitulaţii, toată producţia
românească era canalizată spre Constantinopol.
Abia în 1826, după semnarea Convenţiei de la Akkerman, Principatele Române se bucură de
libertatea comerţului, dar numai după aprovizionarea Porţii cu grâne. Această libertate era deci în
mare măsură formală. Preţurile erau fixate de turci, după bunul lor plac.
În aceste condiţii, era normal ca viaţa economică a Munteniei şi Moldovei să nu poată evolua
spre forme superioare, în acelaşi ritm cu aceea a ţărilor din apusul Europei.
Tratatul de la Adrianopol (1829) limitează amestecul Porţii în treburile interne la plata unui
tribut anual şi conferă Principatelor libertatea comerţului, deschizând economiei naţionale perspective
necunoscute până atunci. Prin decretarea libertăţii comerţului şi deschiderea navigaţiei pe Dunăre,

46
apar în Principate străinii care aduc mărfuri şi cumpără produse româneşti. Efectele concurenţei
dintre ei nu întârzie să apară. Mărfurile aduse au preţuri din ce în ce mai mici, pe când preţurile
produselor cumpărate de ei din ţară cresc.
Preţul grâului, principalul produs românesc, a crescut de 5 ori în 20 de ani, ajungând de la 27
lei/kg la 1827, la 142 lei/kg în 1847.24
Creşterea preţurilor la cereale a revoluţionat întreaga structură economică şi chiar socială a
Principatelor, cu efecte benefice în amenajarea teritoriului. Terenurile necultivate încep să fie lucrate,
se desţelenesc păşuni şi se cultivă, astfel încât producţia de grâu se dublează în Muntenia şi creşte cu
1/3 în Moldova, în ciuda secetei din 1833. Întinderea cultivată în 1840 era de 10 ori mai mare decât în
1830.
Dezvoltarea agriculturii determină măsuri care să-i asigure buna funcţionare. Se modernizează
drumurile spre Dunăre, porturile se amenajează mai temeinic, se dezvoltă învăţământul agricol. De
asemenea, dezvoltarea agriculturii a impulsionat şi alte ramuri ale economiei. S-au înmulţit fabricile.
Rachiul, postavul, sticla, farfuriile, uneltele agricole, au început să se producă în ţară.

În 1863 existau 12 867 stabilimente industriale, dintre care:

- 2986 înfiinţate în perioada 1830 – 1840
- 2032 înfiinţate în perioada 1840 – 1850
- 7849 înfiinţate în perioada 1850 – 1863
Cea mai mare parte–1038–funcţionau la sate şi numai 2 486 în oraşe. Marea majoritate a
acestor fabrici aveau capital românesc (12 171), celelalte fiind firme străine, austriece, ruseşti,
engleze, franceze, otomane, greceşti, ş.a.25
Începând cu anul 1877, datorită războiului şi ca urmare a funcţionării „Convenţiei comerciale
româno – austro-ungare”, semnată la 1875, balanţa comercială a României devine deficitară.
Convenţia prin care statele semnatare îşi acordau reciproc facilităţi vamale, punea la discreţia Austro-
Ungariei aproape întreg comerţul nostru exterior. Industria românească incipientă a fost total
dezavantajată, datorită concurenţei produselor austro–ungare.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea economia Transilvaniei este marcată încă de condiţiile

fizico-geografice ale teritoriilor de la graniţa de vest – bariera mlaştinilor Tisei. Această barieră a
împiedicat, în cursul istoriei, orice încadrare a Transilvaniei în comunitatea economică şi spirituală a
ungurilor. Cadrul geografic a determinat o orientare a drumurilor către Carpaţi, spre Moldova şi

24
D. Gusti, (1939), Enciclopedia României, Vol. IV, Bucureşti, p. 461
25
idem, p. 466
47
Muntenia. Drumurile peste Tisa, la Szolnoc şi Szeged erau, datorită frecventelor inundaţii, cu totul
impracticabile pentru un comerţ continuu.
Realităţile fizico–geografice au impus o independenţă economică a Transilvaniei, această
provincie având dreptul la administraţii vamale autonome şi la moneda proprie, care a avut un curs
egal până în 1874. Vămile transilvane au dăinuit până la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Comerţul transilvan era orientat aproape în exclusivitate spre celelalte principate române.
Acest lucru este dovedit de prosperitatea economică excepţională a unor oraşe aşezate în imediata
apropiere a graniţelor comune (Sibiu, Braşov, Bistriţa). În aceste centre s-a dezvoltat o importantă
industrie prelucrătoare. Produsele industriale ale meseriaşilor transilvăneni îşi aveau principalul
debuşeu în Principate, de unde îşi procurau materiile prime necesare: piei crude, lână, ceară, etc.
Importurile din Ungaria şi celelalte provincii austriece, erau incomparabil mai mici faţă de cele din
Principate şi Turcia.
După 1867, anul înglobării Transilvaniei la Ungaria, principatul decade din situaţia sa eco-
nomică înfloritoare. Interesul guvernanţilor se traducea doar prin renta pământurilor, industria şi
meseriile nefăcând parte din politicile pentru această provincie.
Urmând politica Ungariei de agrarizare a Transilvaniei, Viena impune prohibirea importului
de produse agricole din Principate. Războiul vamal care a urmat(1886-1891) între Principatele Unite
şi Austro-Ungaria, a desfiinţat aproape exportul Transilvaniei, ajungând să pauperizeze întreaga
economie. Situaţia catastrofală a industriei a determinat un exod al forţei de muncă spre România, dar
şi în America, unde meseriaşii îşi puteau valorifica experienţa industrială.
În Bucovina, industria a căpătat un mare avânt, mai ales spre sfârşitul secolului. Pe lângă
fabricile de spirt, fierăriile de la Iacobeni şi salinele de la Cacica, mai vechi, s-au înfiinţat berării,
puţuri de petrol, gatere cu abur la Cernăuţi, Berhomet, Siret, ferăstraie acţionate de apa râurilor, mori.
S-a construit o fabrică de chibrituri şi ciment la Straja şi alta de chimicale la Putna, fabrica de hârtie
din Rădăuţi, fabrici de mobilă, sticlării, ş.a.
În mediul rural, ţăranii continuau să-şi producă pentru uzul propriu pânză şi îmbrăcăminte,
încălţăminte, precum şi unelte de lucru.
Bucovina exporta materii prime, mai ales cereale şi lemn pentru construcţii şi importa produse
industriale din apus De remarcat legăturile comerciale foarte puternice cu Moldova şi Basarabia,
facilitate de orientarea căilor de comunicaţie. O importantă reţea de căi ferate locale, alimenta linia
principală Lemberg–Cernăuţi–Suceava–Galaţi–Odessa, determinând orientarea comerţului spre
aceste zone.

48
III. MODELE DE ORGANIZARE ADMINISTRATIVĂ A ROMÂNIEI ÎN
PERIOADA INTERBELICĂ

3.1. ORGANIZAREA ADMINISTRATIV–TERITORIALĂ A ROMÂNIEI DE LA MAREA

UNIRE DIN 1918 PÂNĂ LA UNIFICAREA ADMINISTRATIVĂ DIN ANUL 1925

La sfârşitul primului război mondial, Europa, străbătută de un nou curent politic - principiul
naţionalităţilor - a dobândit o nouă configuraţie politică: o serie de teritorii s-au unit cu alte ţări
(Franţa, Italia, Serbia, Grecia ş.a.), s-au constituit ţări noi (Cehoslovacia, Finlanda) şi altele s-au
reunit după o perioadă de divizări şi stăpâniri străine.
Acesta a fost contextul european în care, în cursul anului 1918 s-a realizat desăvârşirea
unităţii Statului naţional român. Unirea Transilvaniei, Bucovinei şi Basarabiei cu Regatul României,
provincii româneşti care au evoluat în sisteme politico-administrative diferite, a ridicat în faţa puterii
de la Bucureşti sarcina foarte dificilă şi complexă a gestionării unitare a acestora, a articulării şi
armonizării vieţii noului stat. Acest lucru reclama desigur o etapă tranzitorie, necesară unificării
legislative şi unei reforme administrative adecvate.
Ca urmare a evoluţiei politice separate, provinciile unite cu România aveau legi şi instituţii
specifice, la construcţia cărora românii nu fuseseră chemaţi să participe. În consecinţă, ele “erau
străine de spiritul, mentalitatea şi aspiraţiile româneşti” 26.

Consolidarea unităţii politice reclama unificarea legislaţiei printr-o contopire firească şi

evolutivă, nu pripită şi insuficient pregătită. Unificare legislativă şi instituţională avea menirea, pe de
o parte de a elimina particularităţile administrative instituţionale regionale şi pe de altă parte de a
crea instrumentele de reconstrucţie economică a ţării, de modernizare a structurilor economice,
politice şi culturale.

Din punct de vedere operaţional, statul român, ca şi celelalte state europene, avea la îndemână
două modalităţi de realizare a unificării legislative: extinderea legislaţiei Regatului României asupra
celorlalte provincii (abordarea dură) sau menţinerea în vigoare a reglementărilor existente pentru o
anumită perioadă de timp, urmând ca unificarea să se realizeze de la sine printr-o sinteză originală,

care să valorifice cât mai mult posibil toate tradiţiile istorice viabile şi să se degaje o sinteză nouă,
adaptată noului stat27 (abordarea delicată).

26
Gh. Iancu, (1988), Unificarea legislativă.Sistemul administrativ al României (1919-1939), în Vese V., Puşcaş V. ş.a.,
Dezvoltare şi modernizare în România interbelică, Buc, 1988
49
 Cele două modalităţi de abordare a realizării unificării legislative, au fost subiect de dezbatere
în cercurile ştiinţifice, reviste cu profil juridic, administrativ, politic şi economic, dar şi în dezbaterile
parlamentare. Chiar dacă sub aspectul pur tehnic, prima abordare ar fi fost mai uşor de realizat în
România, s-a considerat a fi mai adecvată a doua soluţie, care s-a impus dealtfel şi pe plan European
(Franţa de pildă nu a extins imediat legile franceze peste Alsacia şi Lorena. Legislaţia nouă,
comercială şi civilă a fost introdusă abia în 1924 prin 2 legi, care nu au înlocuit doar legile vechi, ci
au reţinut din codurile germane lucrurile considerate pozitive. Legile elaborate astfel, urmau a se
extinde asupra teritoriului întregii Franţe după un termen de tranziţie de 10 ani)28 .

Urmărirea în timp însă a procesului de unificare legislativă, relevă faptul că în practica vieţii
constituţionale a României “s-a produs o împletire a principiilor şi a modalităţilor de înfăptuire a
unificării”29.

Menţinerea pe anumite perioade a unor reglementări specifice doar unor provincii, s-a
interferat cu o extindere tacită şi cu cea expresă a unor legi din vechiul Regat, cu promulgarea legilor
şi codurilor de unificare, fără a se putea face o periodizare distinctă între aceste înfăptuiri30.

Procesul de unificare legislativă a acoperit întreaga perioadă interbelică, cu prelungire şi în

cea următoare. Însă exercitarea autorităţii guvernului României asupra tuturor provinciilor ţării, s-a
realizat prin încetarea activităţii organismelor provinciale provizorii, la începutul lunii aprilie 1920.
Odată cu sancţionarea actelor de Unire din 1918, de către autorităţile de la Bucureşti, asupra
întregului teritoriu se extindea în mod tacit Constituţia României din 1866.31

Prin Decretele-lege din 9 aprilie,11/24 decembrie şi 18/31 decembrie 1918 cu privire la

Organizarea Basarabiei, Transilvaniei şi Bucovinei 32, în cadrul statului român, s-au menţinut în
vigoare legile aflate în Basarabia şi Bucovina. În Transilvania, aceasta s-a realizat prin Decretul I al
Consiliului Dirigent, din 24 ianuarie 1919, singurul dintre organismele regionale care fuseseră
investite cu putere legislativă.

27
A.R.Ionaşcu, (1942), Problema unificării legislaţiei civile în cugetarea juridică românească (1919-1941), în
Pandectele române
28
Em. Dandea, (1927), Verificarea legislativă în Alsacia şi Lorena,în Administraţia română, nr.7,pag.2-3
29
Gh. Iancu, (1988) Unificarea legislativă.Sistemul administrativ al României (1919-1939), în Vese V., Puşcaş V.,ş.a.
Dezvoltare şi modernizare în România interbelică
30
C. Negrea, (1993), Evoluţia legislaţiei în Transilvania de la 1918 până astăzi, Sibiu, p.27
31
Monitorul Oficial nr.8 din 10 aprilie 1918, pentru Basarabia, Monitorul Oficial nr. 212 din 13 decembrie 1918, pentru
Transilvania, Monitorul Oficial nr,217 din decembrie 1918, pentru Bucovina
32
idem
50
 S-au menţinut astfel temporar, în Basarabia legile ruseşti, în Bucovina cele austriece şi în
Transilvania dreptul maghiar şi codul civil austriac.”Adoptarea acestor legi străine a însemnat
naturalizarea lor”33.

Prin aceleaşi acte, armata, politica externă, financiară, mijloacele de comunicaţie, vămile, au
trecut sub autoritatea nemijlocită a guvernului, marcând începutul procesului de conducere unitară a
ţării de către guvern.

În perioada 1918 – aprilie 1920, în care au funcţionat organisme regionale provizorii ale
guvernului, procesul unificării legislativ-instituţionale a înregistrat două puncte de pornire, unul de la
nivelul guvernului spre cele trecute în competenţa sa34, ceea ce a însemnat extinderea expresă a unor
reglementări din vechea Românie asupra provinciilor unite şi celălalt de la organismele provinciale.

Iniţial s-a urmărit abrogarea unor reglementări legale care contraveneau încadrării politice a
acelor provincii în statul român.

În cazul Basarabiei, care renunţase la autonomie la 27 noiembrie/10 decembrie 1918, s-au

introdus, prin extindere, codurile comercial, penal şi de procedură penală româneşti.35

În Transilvania, între 2 decembrie 1918 şi 20 aprilie 1920, a funcţionat Consiliul Dirigent,

organism provincial cu atribuţii executive şi legislative limitate, stabilite de guvern. Acţiunea de
legiferare a Consiliului Dirigent, concretizată în 24 Decrete, a încetat odată cu întrunirea
Parlamentului ţării la 20 noiembrie 1919. Decretele Consiliului Dirigent s-au adăugat celorlalte legi
menţinute în vigoare în Transilvania. Organele provizorii regionale şi-au încetat activitatea la
începutul lunii aprilie1920.36

Operaţiunile de transfer de putere către autorităţile de la Bucureşti, au fost coordonate de

Comisia centrală pentru unificare şi descărcare, constituită pe lângă Preşedinţia Consiliului de
Miniştri. La Cluj, Chişinău şi Cernăuţi au funcţionat Comisii regionale de unificare şi descărcare.
Secretariatele generale ale acestora au funcţionat până la 1 aprilie 1921, când au fost transformate în
Directorate Generale, cu servicii deconcentrate pentru fiecare minister. Aceste servicii au fost
desfiinţate prin decizii ministeriale în perioada 1922–192437.

33
G.P.Docan, Interdependenţa legilor provinciale şi de unificare în “Pandectele române”,1943,22, partea a IV-a, pag.8
34
V. Onişor, (1930), Tratat de drept administrativ român,ediţia a II-a, Bucureşti, pag.21
35
G.P. Docan, op. cit
36
Monitorul Oficial nr. 4 din 4 aprilie 1920, referitor la Consiliul Dirigent, Basarabia şi Bucovina
37
V. Onişor, op.cit. p. 87-89
51
 După actul politic al Unirii de la 1918, încheierea procesului de formare a Statului naţional
unitar român a fost marcată de promulgarea noii Constituţii, votată de Adunarea Deputaţilor la 26
martie 1923 şi de Senat la 27 martie 1923 şi promulgată prin decret regal la 28 martie 1923.38

Constituţia prevedea pe de o parte revizuirea legislaţiei din diferitele provincii pentru a se

armoniza cu Legea fundamentală (art.137) şi pe de altă parte, pentru a asigura o rigoare ştiinţifică
tehnicilor de unificare, prevedea (art.76) înfiinţarea Consiliului Legislativ.

Consiliul Legislativ, ca organism consultativ de tehnică legislativă, s-a înfiinţat prin Legea de
organizare şi funcţionare a Consiliului Legislativ din 25 februarie 1925 39 şi era menit să avizeze
proiectele de legi, exceptând pe acelea care priveau creditele bugetare, însă “ nu atingea cu nimic
prerogativele puterii legiuitoare şi nici libertatea iniţiativei legilor”40.

Opera de elaborare a legilor de unificare a început înainte de Constituţia din 1923 şi s-a
intensificat considerabil după martie 1923, când s-au elaborat un număr impresionant de legi
unificatoare, atât în domeniul dreptului public cât şi în cel privat41.

Procesul de elaborare a noilor coduri generale s-a prelungit până în anul 1943, când s-a
considerat încheiat, cu toate că, repunerea în vigoare a codurilor româneşti în Nord–Vestul
Transilvaniei, ruptă prin dictatul de la Viena, s-a făcut la 31 martie 1945.

Constituţia din 1923 (ca şi Constituţia din 1866) a pus la baza organizării statale principiul
separaţiei puterilor. Una din funcţiile cele mai importante ale puterii executive este cea
administrativă.

La 1918, în statul român întregit funcţionau legi administrative specifice diferitelor provincii.
Conform principiului general adoptat şi aceste legi au fost menţinute temporar în vigoare. 42

Astfel la 1918, situaţia organizării administrativ teritoriale a provinciilor unite era

următoarea:

- Transilvania era împărţită în 25 de comitate şi comune (mici, mari şi oraşe cu consiliu)

împărţite în cercuri administrative prin Legea XXX : 1876 completată în 1877 şi 1886, Legea
XXII : 1886, completată cu Decretele II şi III ale Consiliului Dirigent (vezi Planşa nr. 1)

38
Monitorul Oficial nr.282 din 29 martie 1923
39
Monitorul Oficial nr.45 din 26 februarie 1925
40
C. Rudesco, (1935), Bref apercu sur l’activite’ de Conseil Legislativ Roumain, în Revista de Drept Public, nr. 1-2, pag.
127-144
41
O. Sachelarie, V.Al. Georgescu, (1968), Unirea din 1918 şi problema unificării legislaţiei, în “ Studii. Revistă de
istorie” , nr. 6, p 1195
42
E.D. Tarangul, (1944), Tratat de dreptadministrativ român, Cernăuţi, pag. 146
52
 - Bucovina – devenită din 1862 Ducat, era organizată în 11 căpitănii fără personalitate juridică
(comparabile cu plasele din vechiul regat) conduse de căpitanii districtuali, comune locale,
comune asociate, teritorii domeniale şi oraşe cu statut în conformitate cu Legea din 28 august
1908 privind emiterea unui nou regulament comunal (vezi Planşa nr. 2).

- În Basarabia, diviziunile administrative erau Gubernia (provincia ), Uezdi (judeţul ) şi volostea

(comuna). Cele 8 judeţe ale Basarabiei erau divizate în ocoale (plase) care grupau mai multe
comune.

Vechiul Regat al României era divizat în 37 judeţe (33 după Legea privind înfiinţarea
Consiliilor Judeţene din 2/14 aprilie 1864, 2 judeţe după alipirea şi reorganizarea Dobrogei prin
Legea pentru organizarea Dobrogei din 21 martie 1880 şi 2 judeţe din partea de sud a Dobrogei
(Cadrilater) alipite în urma Conferinţei de Pace de la Bucureşti din 16 /29 iulie - 28iulie/10 august
1913, care punea capăt celui de-al II lea Război balcanic.

Comunele puteau fi rurale sau urbane.

Judeţele erau divizate în plăşi, circumscripţii administrative fără personalitate juridică, ce

grupau mai multe comune (după Legea din 31 iulie 1894, Legea pentru organizarea comunelor rurale
şi administraţiunea plăşilor din 1 mai 1904, cu completările ulterioare).

În perioada 1918 - 1925, ţara era organizată pe 76 de judeţe (vezi Planşa nr. 3). Situaţia
acestora, repartizate pe provinciile istorice, era următoarea:

Basarabia cu 9 judeţe, având o suprafaţă de 44 422 kmp

Banatul cu 2 judeţe, având o suprafaţă de 17 980 kmp
Crişana cu 3 judeţe, având o suprafaţă de 17 096 kmp
Dobrogea cu 4 judeţe, având o suprafaţă de 23 262 kmp
Maramureşul cu 2 judeţe, având o suprafaţă de 8 592 kmp
Moldova cu 13 judeţe, având o suprafaţă de 38 058 kmp
Muntenia cu 12 judeţe, având o suprafaţă de 52 505 kmp
Oltenia cu 5 judeţe, având o suprafaţă de 24 078 kmp
Transilvania cu 15 judeţe, (Planşa nr. 4) având o suprafaţă de 57 819 kmp43
Suprafaţa României era de 294 244 kmp: 137 903 km2 suprafaţa vechiului regat şi 156 341
km2 cea a provinciilor unite.

43
I.S. Nistor, (2000), Comuna şi judeţul, evoluţia istorică, ed. Dacia, p. 117
53
 Populaţia, care se ridica la 7 897 311 locuitori în vechiul regat la 1913 a crescut la 16 267
199 locuitori în 1919.

În vederea studierii unei divizări teritoriale unitare şi raţionale a ţării, în 1920 s-a instituit pe
lângă Ministerul de Interne, Comisia pentru studiul unei noi arondări a judeţelor.

Examinând situaţia la acea dată, Comisia a formulat următoarele concluzii:

- Decalaje foarte mari de suprafaţă, nejustificate din punct de vedere economic sau
administrativ. Exemple: judeţul Hotin cu suprafaţă de 8 ori mai mare decât a judeţului
Zastavna, în Transilvania–judeţele Braşov ori Târnava Mică, cu suprafeţe în jur de 2000
km2, de cca. 6 ori mai mici decât suprafaţa judeţul Hunedoara.

- Diferenţe mari în ceea ce priveşte numărul de populaţie: judeţele din Bucovina (foste
căpitănii), se situau mult sub media pe judeţ (215 000 locuitori), în timp ce judeţe ca Bihor,
Caraş - Severin, aveau o populaţie de peste 450 000 locuitori.

În general, aceste decalaje determină sarcini foarte diferite pentru autorităţile administrative.

- Mari disparităţi în domeniul dotării cu mijloace de comunicaţie: şosele, căi ferate. Slaba
reţea de căi de comunicaţie în multe judeţe influenţează negativ capacitatea de acţiune
administrativă (exemplu Basarabia unde existau judeţe mari, însă cu puţine căi ferate şi
şosele, în contrast cu Bucovina unde judeţe mici beneficiau de reţele de comunicaţie foarte
dese).

- Anomalii în privinţa formei, care pe de o parte afectează funcţionalitatea autorităţii

administrative şi pe de altă parte îngreunează accesul populaţiei din extremităţile entităţii
teritoriale, la reşedinţa unde se concentrează instituţii importante, de exemplu judeţele
Cojocna,Tecuci, Cahul ş.a., cu raportul lungime–lăţime de 4:1.

- Excentricitatea reşedinţelor face ca accesul populaţiei din partea opusă a teritoriului, la

instituţiile publice concentrate în oraşul reşedinţă de judeţ, să fie dificil.

Aceste nepotriviri şi diferenţe, cauzau disfuncţionalităţi atât în ceea ce priveşte acţiunea

administrativă cât şi în celelalte sectoare ale vieţii sociale.

Pe baza acestor concluzii şi a principiilor şi criteriilor stabilite, Comisia a sugerat

guvernanţilor soluţia judeţelor mari, care să grupeze 300 000–400 000 de locuitori, ca o soluţie ce
favorizează dezvoltarea vieţii publice, şi descentralizarea administrativă.

54
 Propunerea de a împărţi teritoriul în 48 de judeţe, urmată de o alta care presupunea 62 de
judeţe nu au fost bine primite, din motive politicianiste.

Noua Constituţie a României din 29 martie 192344, statua la Art. 4, împărţirea teritoriului ţării
în judeţe şi judeţele în comune. „Numărul, întinderea şi subdiviziunile lor teritoriale se vor stabili
după formele prevăzute în legile de organizare administrativă”.
Judeţul era un organism politico-teritorial cu atribuţiuni de putere publică, şi organ de
administraţie şi gestiune patrimonială, înzestrat cu organe reprezentative.45
Constituţia stabilea că interesele pur judeţene erau girate de Consiliile Judeţene (Art. 41), ai
căror membri erau aleşi prin vot universal, egal, direct, secret, obligatoriu, cu reprezentarea
minorităţii. La aceştia se adăugau prin legi membri de drept şi cooptaţi; între membrii cooptaţi puteau
fi şi femei majore.
Alegerea pe bază de vot universal a Consiliului Judeţean a însemnat un progres notabil spre
democratizarea vieţii publice, raportat spre exemplu Transilvania dinainte de Unirea de la 1918, unde
jumătate din membrii Congregaţiei comitatense erau membri aleşi şi jumătate recrutaţi din rândul
celor care plăteau impozite directe mari (virilism).
În vara anului 1925 s-a înfiinţat Institutul de Ştiinţe Administrative al României cu scopul de
a analiza critic reglementările Administrative şi modul lor de aplicare, de a organiza dezbateri menite
să ofere soluţii pentru modernizarea administraţiei româneşti şi de a edita cărţi cu tematică
administrativă. Institutul Român de organizare Ştiinţifică a Muncii a avut de asemenea printre
preocupări, şi probleme privind perfecţionarea serviciilor publice. Au apărut de asemenea reviste noi:
Administraţia nouă, Ardealul administrativ sau Administraţia română.
Toată această mişcare ideatică, urmărea în esenţă modernizarea activităţii administrative a
României, atât în planul doctrinei, cât şi al vieţii practice46.

44
Monitorul Oficial nr.282 din 29 Martie 1923
45
G. Ursu, (1935), Dicţionar Enciclopedic Administrativ, Cluj, p 351
46
Gh. Iancu, op. cit., p. 52
55
3.2. MODELE DE ORGANIZARE ADMINISTRATIV–TERITORIALĂ, ELABORATE ÎN
SPIRITUL CONSTITUŢIEI DIN 1923

3.2.1. Unificarea administrativă a României

Legea pentru unificarea administrativă din 14 Iunie 192547 a constituit un moment important
în viaţa administrativă din România întrucât, pe de o parte a avut la dispoziţie şi într-o oarecare
măsură a valorificat concluziile, analizele, proiectele din acea perioadă, iar pe de altă parte a avut ca
bază prevederile noii Constituţii.
Teritoriul ţării a fost împărţit (art. 480) în 71 de judeţe, 498 de plăşi 8879 de comune dintre
care 71 urbane reşedinţe de judeţ între care 17 municipii, 94 comune urbane nereşedinţe, 10 comune
suburbane şi 8704 comune rurale (Planşa nr. 5).
În intervalul 7 octombrie 1925 - 5februarie 1926 s-au publicat în Monitorul Oficial o serie de
decrete-lege şi deciziuni ministeriale ale Ministerului de Interne48 vizând unificarea administrativă.
Prin dispoziţiile noilor acte normative s-au schimbat şi denumirile unor judeţe ori reşedinţe de
judeţ. Judeţul Bistriţa – Năsăud a fost redenumit Năsăud, judeţul Alba de Jos a devenit Alba, în loc de
judeţul Solnoc – Dăbâca – judeţul Someş, în loc de Mureş – Turda – Mureş, judeţul Cojocna a
devenit judeţul Cluj, Judeţul Chişinău – judeţul Lăpuşna. Judeţul Caraş – Severin s-a divizat în
judeţele Caraş şi Severin.
Alba-Iulia a devenit reşedinţa judeţului Alba în locul Aiudului, Baia-Mare reşedinţa judeţului
Satu-Mare în locul Careiului, Blajul reşedinţa judeţului Târnava Mică în locul oraşului Târnăveni. S-
au modificat de asemenea numeroase denumiri de localităţi în mediul rural. În total s-au schimbat
denumirile la 446 de localităţi, majoritatea rurale.49
Contrar sugestiilor specialiştilor s-a optat pentru o împărţire pe judeţe mici, menţinându-se
disproporţiile dintre unităţi, lucru sesizat şi în epocă, multe voci pronunţându-se pentru desfiinţarea
judeţelor mici, cu posibilităţi financiare reduse.
Comuna, în dubla ei calitate de organ al puterii executive şi al colectivităţii locale, avea două
tipuri de atribuţii: de interes general- punerea în aplicare a reglementărilor legale ale puterii centrale
şi judeţene şi de interes local- gestionarea problemelor obşteşti ale populaţiei.

47
Monitorul Oficial nr. 128 din 14 Iunie 1925
48
Ministerul de Interne, (1926) Împărţirea administrativă a României însoţită de Legea pentru unificarea
administraţiunii comunale a oraşului Bucureşti, Bucureşti, p.3
49
V. Meruţiu, (1929), Judeţele din Ardeal şi Maramureş până în Banat. Evoluţia teritorială, Cluj
56
 Legea din 1925 a unificat tipurile de comune pe întreg teritoriul statului după modelul din
Vechiul Regat, prin stabilirea a două tipuri de comune: rurale şi urbane, cele urbane putând fi:
reşedinţe de judeţ, nereşedinţe, suburbane sau municipii.
La nivelul comunelor, urbane sau rurale, au funcţionat organe deliberative - consiliul
comunal, şi executive- primarul, ajutorul de primar şi delegaţia consiliului comunal.
Privitor la comunele rurale, textul Legii de unificare din 1925 prevedea: „Comuna rurală este
alcătuită din unul sau mai multe sate. Reşedinţa comunei va fi într-unul din sate”.
Plasa, ca unitate geografică şi administrativă de coordonare şi control (o circumscripţie de
deconcentrare administrativă), grupa mai multe comune rurale, în medie 17 comune. Menţinută sub
forma ei din legislaţia iniţială din Vechiul Regat, plasa era condusă de un pretor subordonat
prefectului de judeţ, şi era lipsită de personalitate juridică.50
Menţinerea acestei subdiviziuni administrative a stârnit vii dispute în epocă. Criticile aduse
arătau lipsa de inovaţie a legiuitorului, care în baza unei experienţe îndelungate, ar fi trebuit să
reorganizeze plasa sau să o suprime. Pretorul de plasă, ca şi administratorul de plasă din vechea
legiuire avea atribuţii proprii de minimă importanţă şi atribuţii delegate de prefect, în măsura acestei
delegări.
La aceste imperfecţiuni de ordin organic se adăugau şi cele de ordin practic: de multe ori
aceşti funcţionari erau incapabili şi numiţi pe criterii politice. Susţinătorii menţinerii plăşilor arătau că
descentralizarea administrativă impunea menţinerea lor şi repartizarea unor atribuţii administrative
supracomunale.
În fapt însă, principiul descentralizării administrative în legea de unificare din 1925, a rămas
mai mult în expunerea de motive, plasa realizând doar o apropiere a administraţiei centrale a statului
de cetăţean.
Marcând ea însăşi o veritabilă perioadă de tranziţie, Legea de unificare a provocat, pe
parcursul aplicării ei, puternice critici din partea actorilor politici şi sociali implicaţi. Provinciile unite
au intrat în concertul unificării cu tradiţiile lor administrative, cu obiceiurile şi mentalităţile lor şi era
normal ca adaptarea la noua organizare să se facă treptat. Problemele de ordin tehnic şi social
întâmpinate pe parcursul aplicării legii, rezistenţa inerentă la schimbare, au determinat la numai doi
ani şi jumătate de la publicarea ei, modificarea a 106 din cele 400 de articole ale sale.

Modelul de organizare centralist şi birocratic prevăzut de lege, în pofida declaraţiilor politice

şi expunerii de motive, a făcut ca aplicarea legii să întâmpine greutăţi în Transilvania şi Bucovina,

50
Monitorul Oficial nr. 128 din 14 Iunie 1925, Legea de unificare administrativă din 1925, art. 353 şi următoarele
57
provincii în care unităţile administrativ–teritoriale s-au bucurat în trecut de o mare autonomie locală
şi nu puteau accepta norme de drept inferioare celor precedente.
La nivelul rural, conceptul de comună era diferit în provinciile unite faţă de Vechiul Regat. În
Transilvania, Basarabia şi Bucovina, fiecare sat constituia o comună, dotată cu patrimoniu propriu,
organe deliberative şi executive, pe când în Vechiul Regat comuna era alcătuită din sate şi cătune.51
Din graficul52 de mai jos reiese situaţia diferită în care se afla satul românesc din provinciile
unite:

90
80
70
60
50 SATE SUB 600 LOC
40 SATE PESTE 600 LOC

30
20
10
0
VECHIUL REGAT TRANSILVANIA BASARABIA BUCOVINA

Fig. 1. Situaţia satelor pe provincii istorice

O situaţie diferită apare şi la nivelul comunelor, tabelul alăturat efectuându-se pe 5 trepte de

venituri ale acestora53:

COMUNE CU VECHIUL REGAT TRANSILVANIA BASARABIA BUCOVINA

VENITURI

LEI NR % NR % NR % NR %

PÂNĂ LA 50.000 682 18,5 473 11.5 22 3 22 6,5

PÂNĂ LA 200.000 2497 67,5 2089 52,5 296 41 180 55,5
PÂNĂ LA 500.000 423 11,5 931 23 266 37 87 27
PÂNĂ LA 1.000.000 63 1,7 337 8 99 14 27 8
PESTE 1.000.000 30 0,8 193 5 37 5 10 3
Tabel 4. Clasificarea comunelor după venituri, pe provincii

Nesocotind aceste decalaje, considerăm că legiuitorul nu a ales soluţia optimă. Era necesar să
se ţină seama de faptul că în Ardeal, Bucovina şi Basarabia, fiecare centru natural de populaţie

51
Legea pentru organizarea comunelor rurale şi administraţiunea plăşilor din 1 Mai 1904, art. 1
52
P. Negulescu, R. Boilă, G. Alexianu, (1930), Codul Administrativ Adnotat, Buc. 1930, p. 311
53
idem, p. 311
58
constituia o unitate administrativă. Pe de altă parte însă, la nivelul întregului teritoriu, nu se putea
transforma fiecare sat într-o comună rurală, mai ales în Vechiul Regat şi Basarabia.
La nivel de judeţ, în ciuda principiului de descentralizare administrativă prevăzut în
Constituţia din 1923, Art. 108, nu s-a realizat o reală descentralizare, prefectul având puteri sporite.
Acest lucru a însemnat un regres pentru Ardeal, Bucovina şi Basarabia, provincii în care unităţile
administrativ–teritoriale s-au bucurat de o reală autonomie locală.

3.2.2 Modelul de organizare administrativă bazată pe principiile autonomiei locale şi

descentralizării

În spiritul aceleiaşi Constituţii de la 1923, dar sub un nou regim politic, cu viziuni diferite asupra
vieţii administrative a ţării, România cunoaşte un model nou de organizare administrativă a
teritoriului, instituit prin Legea pentru organizarea administraţiunii locale din 3 august 1929.
Factorii care au condus la elaborarea unei noi legi de organizare a ţării, au fost pe de o parte
interni, impuşi de dificultăţile întâmpinate în aplicarea Legii de unificare pe tot teritoriul şi de dorinţa
de a materializa principiul descentralizării administrative. Pe de altă parte factori externi apar sub
influenţa reformelor dintr-o serie de ţări europene şi modelelor de regionalizare oferite de acestea.
Ideea de regionalizare s-a impus în România din raţiuni interne, legate de evoluţiile
administrative aparte ale diferitelor provincii şi externe, determinate de modul cum a fost privită
problema regiunii, ca unitate administrativă în alte ţări europene. În Franţa, Vidal de la Blache şi
Lucien Lefevre, în ţările germane Ratzel şi Haushoffen, în ţările anglo-saxone Bryce, au susţinut
necesitatea organizării administrative bazate pe nivelul regional54.
La momentul promulgării acestei legi, precedentele europene în materie de regionalizare erau
următoarele: Belgia era organizată în provincii, Polonia, după Constituţia din 1926 era împărţită în 16
regiuni administrative numite voievodate, Cehoslovacia, în urma legii din 14 iulie 1927 ere
organizată în 4 provincii administrative, Iugoslavia a înlocuit cele 33 de regiuni instituite în 1922 cu 9
regiuni mari, numite banovine, prin legea din 3 octombrie 192955.
Franţa era organizată de o manieră mai centralizată în 91 de departamente. Soluţia creării
regiunilor administrative care aminteau de vechile provincii, nu s-a putut materializa, dar
departamentele se puteau asocia între ele în vederea gestionării unor proiecte comune.

54
idem, p. 245
55
V. Vese, V. Puşcaş ş.a., Dezvoltare şi modernizare în România interbelică, Bucureşti, 1988, pp. 61-62
59
 Ideea creării de regiuni administrative nu era nouă în România, însă diferitele proiecte de legi
anterioare nu au putut fi promovate datorită limitelor impuse de Constituţie. Legea fundamentală
prevedea ca unităţi administrativ–teritoriale comuna şi judeţul, astfel că o organizare bazată pe
regiuni administrative ar fi fost neconstituţională.

De aceea, legiuitorul a recurs la o inovaţie prin crearea Directoratelor Ministeriale Locale, în

număr de 7, ca centre de administraţie şi de inspecţie locală56. Ele erau în fapt organe deconcentrate
ale autorităţii centrale. Directoratul Ministerial Local era compus din directorul ministerial local şi
şefii serviciilor ministeriale locale ca organe executive ale Guvernului57.
Cele 7 Directorate Ministeriale Locale s-au organizat în marile centre provinciale: Bucureşti,
Cernăuţi, Chişinău, Cluj, Craiova, Iaşi, Timişoara, de la data de 1 ianuarie 1930.
Articolul 300 din lege statuează că judeţele din resortul unui Directorat se pot asocia într-o
„asociaţiune generală” pe termen nelimitat, pentru execuţia, crearea sau întreţinerea de lucrări,
instituţii de interes economic, sanitar sau servicii publice. În baza acestui articol s-au creat 7
Asociaţii Judeţene Generale, care reprezentau şi promovau interesele provinciei (Planşa nr. 6).
Aceste Asociaţii au fost:58
1. Muntenia cu 17 judeţe
2. Transilvania cu 18 judeţe
3. Moldova cu 9 judeţe
4. Bucovina cu 7 judeţe
5. Basarabia cu 9 judeţe
6. Banat cu 5 judeţe
7. Oltenia cu 6 judeţe
-------------------------------------
total 71 judeţe

Ideea de bază în crearea acestui model de organizare pe provincii, a fost aceea că numai o
organizare adoptând particularităţile regionale poate să corespundă integral nevoilor economice şi
sociale atât de variate şi dependente de împrejurările locale şi temporale.
Criticile cu tentă naţionalistă aduse în epocă acestui model, arată confundarea ideii de unitate
naţională cu aceea de uniformitate.
În organizarea judeţeană descentralizată s-au întâlnit două tipuri de organe: deliberative şi
executive: prefectul, consiliul judeţean şi Comisiunea administrativă. Statutul prefectului a fost însă
schimbat în spiritul descentralizator al legii, acesta rămânând doar reprezentantul administraţiei
centrale în judeţ, fără a mai fi şeful administraţiei judeţene. Conducătorul administraţiei judeţene
56
Scurtu, V. şi I., Din viaţa politică a României..., p. 150-151
57
Monitorul Oficial nr. 170 din 3 august 1929, Legea pentru organizarea administraţiunii locale
58
V.Onişor, op. cit., p. 94
60
devenea preşedintele delegaţiei permanente a consiliului judeţean, ales de consiliu pe o perioadă de 5
ani.
Referitor la nivelul comunal (Titlul II din lege), Legea din 1929 păstrează clasificarea
comunelor în urbane şi rurale. Comunele urbane puteau fi oraşe şi municipii. Oraşele erau definite
drept comune urbane cu mai puţin de 50.000 de locuitori şi care nu erau declarate municipii.
Comunele declarate staţiuni balneo-climaterice prin legi speciale puteau obţine recunoaşterea de
comune urbane la iniţiativa consiliului local respectiv şi cu aprobarea Comitetului Local de Revizuire
şi confirmarea directorului ministerial.
Comunele rurale, definite ca unităţi administrativ–teritoriale având peste 10 000 de locuitori,
puteau fi formate din unul sau mai multe sate. În cazul în care nu se putea o comună cu acest număr
de locuitori, ori anumite sate dispuneau de mijloace financiare suficiente pentru a întreţine o
administraţie comunală, legea prevede că se puteau constitui comune cu un număr mai mic de
locuitori, dintr-un singur sat sau din mai multe sate.
O altă inovaţie a acestei legi este că satele au fost dotate pentru prima oară cu personalitate
juridică. La art. 6, este prevăzut că satele care fac parte dintr-o comună rurală sunt considerate din
punct de vedere administrativ, ca sectoare ale acelei comune. Satele erau împărţite în două categorii:
sate mici cu o populaţie sub 600 locuitori şi sate mari cu un număr de populaţie peste 600 locuitori.
În urma aplicării acestei legi, Situaţia unităţilor administrativ – teritoriale în mediul rural era
următoarea: Comune – 1500, Sate - 15 276, din care: sate mici: 7289
Dacă pentru satele mari alegerea unui consiliu sătesc este obligatorie, pentru satele mici
aceasta este facultativă. Primarul sătesc, ales în adunarea sătească fără prea multe formalităţi are o
funcţie mai mult onorifică.
Art. 285 din lege prevede că judeţele vor fi împărţite în mai multe circumscripţii teritoriale
numite plăşi. Legea păstrează deci plasa ca circumscripţie teritorială condusă de un prim-pretor, ca
reprezentant al prefectului, ofiţer de poliţie administrativă şi organ de supraveghere şi control în ce
priveşte administraţia rurală.
Păstrarea plăşilor, văzute ca nişte prelungiri ale puterii centrale în teritoriu, a fost criticată ca
fiind în contradicţie cu intenţiile descentralizatoare ale legii. Larga autonomie locală realizată de
legea din 1929, a necesitat desigur un mecanism de integrare care să contrabalanseze eventualele
tendinţe centrifuge, dar şi să supravegheze legalitatea hotărârilor şi deciziilor. Pentru aceasta, a fost
conceput un sistem de tutelă administrativă:
- pentru sat şi comuna rurală : în primă instanţă : Delegaţia judeţeană

61
 în a doua instanţă: Comitetul local de revizuire (ataşat
Directoratului)
- pentru comuna urbană şi judeţe: în primă instanţă :Comitetul local de revizuire
în a doua instanţă: Comitetul central de revizuire.
Se poate observa respectarea principiilor democratice prin crearea unui sistem în care filiera
tutelară nu trece pe la Ministerul de Interne.
Caracterul inovativ al acestei legi constă în realizarea unei veritabile regionalizări pe provincii
istorice, fără ca aceste unităţi teritoriale să fie prevăzute de Constituţie. Proiectul Stere din acelaşi an,
care propunea crearea regiunii administrative, fusese declarat neconstituţional prin avizul Consiliului
Legislativ59.
Cunoscută în literatura de specialitate ca „experiment” sau „experienţa” de la 1929, această
lege a creat un aparat administrativ greoi, cu interpunerea între judeţe şi nivelul central a
Directoratelor Ministeriale Locale ca organe de deconcentrare, având în compunere servicii locale:
interne, finanţe, instrucţie publică, culte, agricultură, domenii, lucrări publice şi comunicaţii, industrie
şi comerţ, muncă, sănătate şi ocrotire socială.
Această soluţie nu a confirmat speranţele puse în ea, pentru că administraţia s-a complicat,
antrenând cheltuieli crescute. De asemenea, la nivel rural această organizare greoaie şi complicată a
făcut ca în Vechiul Regat, cca 10 000 de sate mici să se grupeze în 700 – 800 de comune, ajungându-

se ca o comună să fie compusă din 30 – 40 de sate, ceea ce făcea imposibilă buna funcţionare a
administraţiei locale.60
La această organizare, ca şi la Directoratele Ministeriale Locale s-a renunţat la 15 iulie 1931,
după venirea la putere a Guvernului Iorga.
Trebuie însă să recunoaştem meritul acestei legi de a fi realizat o reală descentralizare
administrativă şi o mai mare autonomie în viaţa locală.
Din motivele prezentate mai sus, dar şi datorită condiţiilor istorice, conjuncturii politice şi
efectelor marii crize de supraproducţie din acea perioadă, acest model de organizare bazat pe
autonomie locală, nu a rezistat mult timp. Prin legi de modificare succesive – 11 legi de modificare
până în 1936 – s-a revenit la Legea din 1925. Aceste legi de modificare au fost: 1) legea din 31 Dec
1929, pentru modificarea art. 537, alin. 1 art. 367 al. II şi art. 368. 2) legea din 4 Ian. 1930 pentru
modificarea art. 294, 297, 298,299; 3) legea din 6 Iulie 1930, pt completarea art 247; 4) legea din 6
Iulie 1930, pt. modificarea art.462; 5) legea din 29 Ianuarie 1931, pt. modificarea art.44, 178, 429,
59
P. Negulescu, (1934 ) Tratat de drept Administrativ, Buc, p. 113
60
V.Vese, V. Puşcaş ş.a., (1988), Dezvoltare şi modernizare în România interbelică, Bucureşti, p. 58, G. Ursu, op. cit., p.
158
62
430, 437 453, 454; 6) legea din 15 Iulie 1931, pentru modificarea unor dispoziţiuni din legea pentru
organizarea administraţiunii locale; 7) legea din 21 sept. 1932; 8) legea din 20 aprilie 1933, pentru
modificarea legii de organizare a Comitetelor de Revizuire; 9) legea din 14 aprilie 1933, pentru
organizarea finanţelor locale; 10) legea din 3 Mai 1933, pentru abrogarea unor dispoziţiuni din legea
de organizare a administraţiunii locale; 11) legea din 18 Martie 1934 pentru modificarea unor articole
din legea de organizare a administraţiunii locale.61

3.2.3. Revenirea la modelul de organizare administrativă centralizată a României – Legea

administrativă din 1936

Experienţele prin care a trecut România în urma legilor administrative din 1925 şi 1929,
numite astfel datorită instabilităţii lor în timp şi dificultăţilor în aplicare, precum şi preocuparea de a
da administraţiei un rost activ în viaţa statului, au justificat votarea unei noi legi administrative.
Legea administrativă din 27 Martie 193662 a prevăzut o împărţire a teritoriului, potrivit Art. 4
din Constituţia de la 1923, în judeţe şi comune, investite cu personalitate juridică şi având patrimoniu
propriu şi organe de conducere proprii.
A fost menţinută de asemenea plasa, ca o simplă circumscripţie administrativă a judeţului, cu
rol de control al activităţii autorităţilor comunelor rurale.
Comunele au fost clasificate ca rurale, suburbane şi urbane (oraşe reşedinţă de judeţ şi oraşe
nereşedinţă). Oraşele reşedinţă de judeţ importante din punct de vedere economic sau cultural puteau
fi declarate prin lege municipii.
Comunele erau administrate de un consiliu comunal ca organ deliberativ şi primar şi ajutor de
primar ca organe executive. Legea stabileşte pentru consiliile comunale numărul membrilor aleşi
după cum urmează: 10 pentru comune rurale, 18 pentru oraşe nereşedinţă, 28 pentru oraşe reşedinţă,
36 pentru municipii.
O parte din membrii consiliilor comunale erau membri de drept, recrutaţi dintre cadrele
diferitelor servicii publice sau organe cu atribuţii tehnice care să completeze competenţa consilierilor
aleşi.
Primarul era ales de către consiliul comunal, dintre consilierii aleşi. Existau însă două situaţii
în care primarul putea fi numit. Conform art. 31 din lege, în comunele rurale şi oraşele nereşedinţă de

61
Enciclopedia României, (1938), vol I p. 306
62
MonitorulOficial, Partea I, nr. 73 din 27 Martie 1936
63
judeţ, primarul putea fi numit de prefect, iar în oraşele reşedinţă de judeţ şi în municipii de către
ministrul de interne, în următoarele situaţii:
1. dacă după două alegeri consecutive nici un candidat nu obţinea majoritatea absolută, prefectul
numea primarul şi ajutorul de primar dintre candidaţii cu acelaşi număr de voturi;
2. dacă în comunele urbane nici un candidat nu obţinea 2/3 din numărul de voturi exprimate,
primarul era numit (de către prefect sau ministrul de interne, după caz), dintre candidaţii la
primărie.
Consiliul judeţean era de asemenea compus din membri aleşi şi membri de drept, cei din urmă
împărţiţi în două categorii: unii cu vot deliberativ şi alţii cu vot consultativ.
Membrii consiliului judeţean se constituiau prin alegere în 5 comisii de specialitate. Raportorii celor
5 comisii formau delegaţia permanentă, care înlocuia consiliul între sesiuni. Delegaţia permanentă
avea, pe lângă atribuţiile delegate şi atribuţii proprii: era organ consultativ al prefectului şi exercita
control şi îndrumare asupra comunelor rurale şi oraşelor nereşedinţă de judeţ.
În accepţiunea acestei legi, prefectul este reprezentantul Guvernului în judeţ şi conducătorul
administraţiei judeţene. Dacă în legea din 1929 conducător al administraţiei judeţene devenea
preşedintele delegaţiei permanente a consiliului judeţean (ales), legea de faţă revine şi rezervă un rol
important prefectului.
Consiliul de prefectură, creat pentru prima oară de legea din 1925 ca un organ consultativ al
prefectului, este transformat de această dată într-un veritabil organ administrativ, cu activitate
continuă, format din şefii serviciilor publice deconcentrate.
Se poate concluziona că acest model de organizare administrativă a teritoriului este unul
centralizat. Centralizarea s-a realizat prin întărirea autorităţii prefectului în detrimentul autorităţilor
judeţene alese, posibilitatea numirii primarilor şi reintroducerea membrilor de drept în consiliile
locale.
Cu toate acestea, legiuitorul a menţinut posibilitatea asocierii judeţelor în vederea rezolvării comune
a unor lucrări publice care transcend nivelul judeţean. De asemenea, a stabilit un regim administrativ
special comunelor balneo-climaterice, art. 171 dându-le posibilitatea de a se asocia între ele sau cu
instituţii private, în scopul executării de lucrări, servicii sau întreprinderi de interes local.
În Regulamentul de aplicare a legii, apărut la 18 Februarie 1937, sunt prevăzute atribuţiile
proprii ale fiecărui serviciu şi birou din cadrul administraţiei locale. Acest mod de sistematizare a
activităţii reprezintă un real progres în eficientizarea administraţiei.

64
3.3. DIVIZAREA TERITORIALĂ A ROMÂNIEI ÎN UNITĂŢI DE NIVEL REGIONAL,
BAZATĂ PE PRINCIPIILE CONSTITUŢIEI DE LA 1938

3.3. 1. Condiţiile politico - istorice

În perioada premergătoare celui de-al doilea Război Mondial, România cunoştea viaţă politică
extrem de instabilă. La alegerile parlamentare din 20 decembrie 1937, la care au participat 13 partide
şi 53 de grupări politice, nici un partid nu a obţinut procentajul necesar formării Guvernului.
Ţinând cont de contextul politic şi istoric mondial, precum şi de destabilizarea politică internă
Regele Carol al II-lea a dizolvat Parlamentul şi a încercat, fără succes, să impună formarea unui
guvern Goga. Fără multe ezitări, la 10 februarie 1938 a decis instaurarea regimului monarhic
autoritar, formând un guvern în frunte cu Patriarhul Miron Cristea.
La 27 Februarie 1938 s-a publicat o nouă Constituţie, care va pune bazele juridice ale noului
regim instaurat.
Organizarea politică dată statului prin Constituţie impunea reorganizarea administraţiei pe
baze noi, cu totul diferite, după următoarele principii:63
1. primatul competenţei – arată preferinţa legiuitorului faţă de organele numite pe bază de
competenţă, în raport cu cele alese;
2. desfiinţarea unităţilor administrative artificiale – legea pleacă de la principiul că sunt capabile
să satisfacă interesele generale şi locale, numai acele unităţi care prin natura lor şi prin
întinderea lor reprezintă unităţi legitime, culturale, economice şi financiare. În acest context,
judeţul era considerat o diviziune parazitară, care îşi întreţinea serviciile prin contribuţia
statului;
3. ordine în administraţie şi autoritate – conducerea unităţilor se încredinţează unor persoane
numite, care eliberate de presiunea electoratului se vor putea dedica intereselor generale;

63
Enciclopedia României, (1938), vol I p. 310a
65
 4. organizarea şi sistematizarea activităţii administrative – în scopul de a asigura continuitate şi
eficienţă acţiunii administrative;
5. divizarea teritoriului statului în ţinuturi şi comune.

3.3.2. Legea administrativă din 14 August 1938 64

La Titlul I art. 1 din lege, se precizează că „administraţia locală se exercită prin următoarele
circumscripţii teritoriale: comuna, plasa, judeţul şi ţinutul”.
Comuna şi ţinutul, ca persoane juridice, exercită în acelaşi timp şi atribuţii de administraţie
generală, conferite prin lege.
Plasa şi judeţul sunt definite drept circumscripţii de control şi de deconcentrare
administrativă.
Comunele rurale, alcătuite din unul sau mai multe sate, trebuie să dispună de mijloace
financiare suficiente acoperirii cheltuielilor administraţiei comunale.
În privinţa municipiilor, legea le defineşte ca fiind „reşedinţele ţinuturilor şi oraşele care au
populaţie de peste 50.000 de locuitori” şi declarate astfel prin lege.
Primarul este un organ numit pe termen de 6 ani, pe criterii de competenţă, cerinţele de studii
pentru nivelul de municipii sau staţiuni balneo-climaterice fiind titlul academic sau ofiţer cu gradul
de cel puţin locotenent-colonel. El este şeful în acelaşi timp şeful administraţiei comunale şi
preşedinte al consiliului comunal.
Consiliul comunal era compus din membri aleşi şi membri de drept. Legea stabileşte astfel
numărul de membri aleşi: 3 în comunele rurale, 5 în comunele urbane nereşedinţă de judeţ, 7 în
comunele urbane reşedinţă, 12 în municipii.
Desemnarea membrilor de drept era făcută pe 6 ani de către prefect sau rezidentul regal, după
caz, din rândurile clerului, personalului didactic din conducerea şcolilor, medici, directori de instituţii
culturale, ş. a.
La nivel de judeţ funcţionau instituţiile deconcentrate ale statului şi un prefect devenit
funcţionar public de carieră, în structura Ministerului de interne recrutat dintre pretori, deţinând
calitatea de reprezentant al Guvernului, precum şi pe aceea de şef al administraţiei judeţene.
Atribuţiile lui sunt mai reduse, fiind mai mult un organ de îndrumare, control şi supraveghere.
Legea nu mai consemnează existenţa Consiliului Judeţean, a Delegaţiei permanente şi nici a
Consiliului de prefectură.

64
Monitorul Oficial Partea I, nr. 187 din 14 August 1938
66
 Plasa, menţinută ca subdiviziune administrativă de control, cuprinde mai multe comune şi este

2. ŢINUTUL BUCEGI
reşedinţa Bucureşti
judeţe:
1. ŢINUTUL OLT
1. Ilfov
reşedinţa Craiova
2. Teleorman
judeţe:
3. Argeş
1. Dolj
4. Muscel
2. Mehedinţi
5. Dâmboviţa
3. Gorj
6. Vlaşca
4. Vâlcea
7. Prahova
5. Romanaţi
8. Buzău
6. Olt
9. Braşov
10. Trei-Scaune

condusă de un pretor de plasă numit prin decizie ministerială, Acesta este reprezentantul Guvernului
şi şeful poliţiei în cuprinsul plăşii, şi numirea lui necesită studii juridice şi pregătire tehnică
administrativă.
Ţinutul. Conform Titlului III, Cap 1, Art. 53 din lege, redăm mai jos tabloul celor 10 ţinuturi,
cu circumscripţiile teritoriale şi reşedinţele lor (vezi şi Planşa nr. 7):

67
 4. ŢINUTUL DUNĂREA DE JOS
reşedinţa Galaţi
judeţe:
1. Covurlui
3. ŢINUTUL MĂRII
2. Brăila
reşedinţa Constanţa
3. Tulcea
judeţe:
4. Ismail
1. Constanţa
5. Cahul
2. Ialomiţa
6. Fălciu
3. Durostor
7. Tutova
4. Caliacra
8. Tecuci
9. Putna
10. Rîmnicu-Sărat

6. ŢINUTUL PRUT
reşedinţa Iaşi
judeţe:
5. ŢINUTUL NISTRU 1. Iaşi
reşedinţa Chişinău 2. Bacău
judeţe: 3. Neamţ
1. Lăpuşna 4. Baia
2. Orhei 5. Botoşani
3. Tighina 6. Bălţi
4. Cetatea-Albă 7. Soroca
8. Vaslui
9. Roman

8. ŢINUTUL MUREŞ
7. ŢINUTUL SUCEAVA reşedinţa Constanţa
reşedinţa Cernăuţi judeţe:
judeţe: 1. Alba
1. Cernăuţi 2. Turda
2. Hotin 3. Mureş
3. Storojineţ 4. Ciuc
4. Rădăuţi 5. Odorhei
5. Câmpulung 6. Făgăraş
6. Suceava 7. Târmava-Mare
7. Dorohoi 8. Târnava-Mică
9. Sibiu

9. ŢINUTUL SOMEŞ
reşedinţa Cluj 10. ŢINUTUL TIMIŞ
judeţe: reşedinţa Timişoara
1. Cluj judeţe:
2. Bihor 1. Timiş-Torontal
3. Someş 2. Arad
4. Sălaj 3. Caraş
5. Satu-Mare 4. Severin
6. Maramureş 5. Hunedoara
7. Năsăud

Tabel 5. Împărţirea administrativ–teritorială din 1938

Deconcentrarea serviciilor ministeriale s-a făcut în circumscripţii care să corespundă

ţinuturilor. Astfel, fiecare minister avea un serviciu exterior care funcţiona pe lângă rezidentul regal
(excepţie făceau: justiţia, armata, afacerile străine, instituţii de învăţământ superior, ş. a.).
Reprezentantul guvernului în ţinut era denumit Rezident regal. Acesta era investit pe o
perioadă de 6 ani prin decret regal, la propunerea Ministrului de interne şi avea rangul de secretar de
stat şi titlul de excelenţă.

68
 Rezidentul regal avea două categorii de atribuţii. Ca reprezentant al guvernului, acesta era şef
ierarhic al tuturor funcţionarilor din ţinut, convoca cel puţin lunar şefii serviciilor exterioare
deconcentrate, avea în subordine prefecţii pe linie de ordine şi siguranţă publică şi prezenta anual un
raport regelui, privitor la starea generală din ţinut. Ca administrator al ţinutului, rezidentul exercita
funcţiile de şef al administraţiei ţinutului şi preşedinte al Consiliului de ţinut şi reprezenta ţinutul şi
guvernul la ceremonii.
Consiliul ţinutului era compus din membri aleşi de consiliile comunale din ţinut, camerele de
agricultură, comerţ, industrie şi camerele de muncă din ţinut, pentru o perioadă de 6 ani şi membri de
drept dintre demnitarii ţinutului pe durata deţinerii funcţiei în baza căreia li s-a conferit calitatea de
membru de drept, propuşi de rezidentul regal şi numiţi de Ministerul de Interne.
Acest nou şi inovativ model de organizare administrativă prezintă o serie de particularităţi.
În primul rând, se constată un grad foarte redus de descentralizare, la nivel de comună şi ţinut.
Consiliile comunale şi de ţinut erau conduse de funcţionari numiţi, primarul şi rezidentul regal, iar
componenţa lor cu număr foarte redus de membri aleşi trădează limitarea drastică a autonomiei
locale. Primarul nu-şi pierdea însă cu totul calitatea de organ descentralizat, deoarece nu era inclus în
ierarhia centrală.
Puternicul aparat administrativ, bazat pe funcţionari de carieră din structura Ministerului de
Interne, recrutaţi pe bază de competenţă, relevă intenţii centraliste. Nu putem să nu observăm însă că
organizarea birocratică, (bazată pe ierarhie, diviziunea muncii şi reguli impersonale) a fost potrivit
aleasă ca un instrument de eliminare a factorului politic şi de profesionalizare a corpului de
funcţionari publici de carieră.

Relaţia politică-administraţie rezulta din însăşi existenţa statului de drept. Administraţia

publică “trebuie să includă toate activităţile cu rol în materializarea politicilor... celor aleşi”.65
Prin urmare, ne aflăm în prezenţa unui model de organizare administrativă centralizată, tipic
perioadelor de criză sau regimurilor totalitare.
Se constată o dualitate de organe administrative însărcinate cu administrarea intereselor locale
şi în acelaşi timp cu administrarea intereselor de stat deconcentrate.
În paralel cu separarea administraţiei de stat de administrarea locală (comună şi ţinut ca
unităţi descentralizate), s-a căutat realizarea centralizării prin intermediul numirii la conducerea
acestor două ramuri, a unor şefi de către administraţia centrală.
O altă inovaţie a legii administraţiei din 1938 a fost desfiinţarea personalităţii juridice a
judeţelor, considerate administraţii create artificial de lege şi inutile pentru comunitate.

65
G. Starling, (1986), Managing the Public Sector, Ed. AIII a
69
 Toate atribuţiile judeţelor au fost transferate la nivelul ţinuturilor, judeţele rămânând
circumscripţii de control.
Crearea celor 10 ţinuturi a fost rezultatul unui proces foarte elaborat, pornind de la regiunile
specializate, cum ar fi regiunile vamale, regiunile de căi ferate, inspectoratele de învăţământ,
circumscripţiile camerelor de comerţ şi circumscripţiile camerelor de agricultură şi muncă.
Se poate constata că anumite ţinuturi cum ar fi : Olt, Mării, Nistru, Mureş, Someş, chiar
Dunărea de Jos, care au fost concepute pe arii naturale, au avut o premoniţie sistemică. Nu este cazul
Ţinutului Bucegi care grupează părţi de unităţi geografice cu o diversitate care nu îi conferă
coerenţă şi unitate.
Evenimentele istorice legate de marea conflagraţie mondială au făcut ca aplicarea acestui
model să fie de asemenea de scurtă durată. În urma arbitrajului de la Viena, teritoriul României era
diminuat cu 33,8% (100 913 km 2 ) şi populaţia cu 33,3% ( 6 777 000 locuitori ). În aceste condiţii,
noul guvern instalat la 4 septembrie 1940 a suspendat Constituţia din 1938.
Acest lucru a condus la desfiinţarea ţinuturilor, reintroducându-se judeţul ca unitate
administra-tiv-teritorială cu personalitate juridică, descentralizată (Legea nr. 67 din 21
septembrie1940).66

3.4. PROBLEMA SISTEMATIZĂRII TERITORIULUI ÎN LEGISLAŢIA

ADMINISTRATIVĂ INTERBELICĂ A ROMÂNIEI

Activitatea de sistematizare a fost întotdeauna strâns legată de organizarea administrativă a

teritoriului. De aceea, legislaţia de profil din perioada interbelică a căutat să trateze şi această
importantă problemă.
Legea de unificare administrativă, afectează capitolul VIII art. 76, problemelor edilitare. Prin
dispoziţiile acestei legi, comuna era obligată ca în termen de 4 ani să întocmească un plan general de
sistematizare,” în vederea dezvoltării pe care ar putea să o ia comuna şi diferitele sale servicii în
viitor” (art. 69). La art. 73 este reglementată autorizarea construcţiilor de către delegaţia permanentă,
cu semnătura primarului, pe baza avizului serviciului tehnic.
De asemenea, legea face referire la alinierea străzilor şi pieţelor, pentru aceasta dând dreptul
Consiliilor comunale să declare utilitate publică.
Legea din 192967, vădeşte preocupări sporite în acest domeniu. Se impune din nou comunelor
(urbane, suburbane, rurale şi staţiuni balneo-climaterice) obligativitatea întocmirii planurilor “de

66
Colecţiunea de Legi şi regulamente, (1940), Tom XVIII din 5-30 sept., pag. 1286-1289
70
aliniere, nivelment şi sistematizare” (art.115). La reşedinţa fiecărui judeţ se constituia “Comisia
pentru sistematizarea comunelor “condusă de preşedintele delegaţiei judeţene, cu subcomisii la
nivelul fiecărei plăşi.
Întocmirea planurilor şi proiectelor de sistematizare sunt încredinţate” Consiliului tehnic
superior din Ministerul Lucrărilor Publice “. Sunt prevăzute amenzi pentru deschiderea fără
autorizaţie, de străzi, pasaje, înfundături şi se clarifică regimul construcţiilor neautorizate.
Prevederile care vizează satul şi comuna rurală în materie de sistematizare, sunt destul de vagi
şi permisive, legiuitorul ţinând seama de posibilităţile financiare reduse la nivelul acestor unităţi.
Legea administrativă din 1936 se ocupă mai pe larg de sistematizarea localităţilor, în
următoarele capitole: Cap. III – Planuri de situaţie şi sistematizare, Cap. IV – Edilitate.
Căutarea de soluţii pentru evitarea insucceselor anterioare privitor la întocmirea planurilor de
situaţie, au condus la obligarea comunelor lipsite de mijloace materiale, de a consemna la Casa de
Depuneri, la începutul fiecărui an bugetar, o cotă anuală fixată de organul tutelar. Planurile de
situaţie urmând a se executa de către serviciile judeţene specializate.
Sunt reglementate de asemenea amenzi pentru abaterile de la alinieri, regimul juridic al
parcelărilor de terenuri şi exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
Consiliul local va putea, în baza art. 157, să oblige proprietarii de terenuri mlăştinoase să
execute lucrări de asanare, desecare sau ridicarea nivelului apelor.
În caz de neconformare, autorităţile locale pot executa lucrările, urmând ca proprietarii să
suporte costurile. Legea impune de asemenea existenţa regulamentelor locale de întreţinere a
trotuarelor şi rigolelor.
Chiar dacă observăm o evoluţie în abordarea problemei sistematizării localităţilor de către
legile de organizare administrativă, până la 1938, reglementările nu au fost suficient de serioase şi de
complete, nu a existat o concepţie de ansamblu bine definită. Diversele legi administrative au luat
unele măsuri cu caracter izolat. De aceea ele nu au produs efecte notabile asupra vieţii urbane, care a
continuat să se dezvolte întâmplător (excepţie face Legea Casei Lucrărilor Oraşului Bucureşti)
Legea Administraţiei din 14 august 1938, stabileşte un început de reală organizare urbanistică.
Principiul de bază în elaborarea acestor reglementări a fost acela că sistematizarea şi dezvoltarea
vieţii urbane nu este numai o problemă de natură tehnică. Ea reprezintă o concepţie care cuprinde un
ansamblu de măsuri de ordin tehnic, financiar, administrativ şi juridic, referitoare la condiţiile de
organizare şi dezvoltare urbană.

67
Monitorul Oficial nr 170 din 3 august 1929, Partea a VI a , Secţia II, Edilitatea şi Poliţia Construcţiilor, art.115- art.
125
71
 În ceea ce priveşte Planurile de situaţie şi sistematizare, spre deosebire de legile precedente,
legea stabileşte care sunt planurile obligatorii ale comunelor şi ce trebuie să cuprindă acestea. Astfel
la titlul VII Lucrări obligatorii, Cap I art. 139, legea stabileşte ca obligatorii pentru toate comunele 68
un plan general de aliniere şi nivelment şi un plan de sistematizare, înfrumuseţare şi extindere.
Planul general de aliniere şi nivelment priveşte situaţia existentă a comunei, cu traseul
străzilor şi uliţelor; el cuprinde de asemenea planul de nivelment.
Planul de sistematizare, înfrumuseţare şi extindere, este planul tehnic de dezvoltare a comunei
şi programul administrativ de înfăptuire a lui, eşalonat în raport cu veniturile comunei. Acesta trebuia
să prevadă: zone de extindere împrejurul limitelor localităţii, plan tehnic de dezvoltare a comunei
(norme de sistematizare a extinderii), servituţi igienice, arheologice şi estetice, regimul de înălţime,
reţea de apă şi canalizare, evacuarea deşeurilor, regulament de administraţie locală, program de
executare a planurilor raportat la mijloacele financiare ale comunei.
Pentru supravegherea tehnico-administrativă a întocmirii acestor planuri, legea constituie
comisii formate din specialişti la nivel central şi la nivel de ţinut (art.142, art.143), stabilind pentru
acestea atribuţii foarte clare (art. 144).
Pornind de la realitatea că veniturile obişnuite ale comunelor sunt insuficiente cerinţelor de
întocmire a planurilor de situaţie şi sistematizare, legea stabileşte mijloace financiare speciale.
Programele de acţiune edilitară obligatorii prevăzute în textul legii (art 139. alin.3), trebuiau
puse de acord cu cerinţele planului şi cu posibilităţile financiare ale unităţii administrativ – teritoriale.
Consecinţele juridice produse de planurile de sistematizare, mai ales în raport cu proprietatea
particulară, sunt de două categorii: reglementează exerciţiul dreptului de proprietate ( parcelări,
autorizări de construcţii ) şi restrânge exerciţiul acestui drept ( servituţi de neconstrucţie sau de
reconstruire şi folosinţă).
Cu toate că prevederile acestei legi administrative în materie de sistematizare şi lucrări
edilitare se bazează şi valorifică experienţele precedente din România şi chiar din alte ţări europene,
într-o concepţie nouă, sistemică, nu putem analiza efectele ei şi sub aspectul practic, asupra
teritoriului, datorită perioadei scurte (2 ani) în care a acţionat această lege.

68
Monitorul Oficial 187 din 14 august 1938
72
IV. ADMINISTRAREA TERITORIULUI ÎN TIMPUL CELUI DE-AL II-lea
RĂZBOI MONDIAL

Evoluţia evenimentelor din anii 1939 – 1940 a surprins România într-o situaţie critică în
condiţiile în care Germania hitleristă se afla în plină expansiune teritorială, în detrimentul aliaţilor
noştri tradiţionali.
Tratatul asupra promovării raporturilor economice între Regatul României şi Reichul German
din 2 iunie 193969, conducea România în sfera de interese economice a Germaniei. Tratatul prevedea
între altele, orientarea producţiei agricole şi a unor ramuri industriale către necesităţile de moment ale
Germaniei, dezvoltarea unor căi de comunicaţie, exploatarea şi prelucrarea petrolului prin societăţi
mixte.
Sub aspect politic, ţara se afla sub regimul autoritar regal al lui Carol al II-lea. Exista un partid
unic, Frontul Renaşterii Naţionale, devenit ulterior Partidul Naţiunii, sub conducerea supremă a rege-
lui. Administraţia publică centrală şi locală a fost complet politizată prin Decretul-Lege pentru păstra-
rea ordinii politice unice şi totalitare a Statului Român din 22 iunie 194070.
În aceste împrejurări istorice, România a fost confruntată cu revendicări teritoriale semnifi-
cative, pe de o parte din partea URSS şi pe de altă parte din partea Ungariei şi Bulgariei, ţări aliate
Germaniei. Astfel, la 25 iunie 1940, Moscova a dat un ultimatum ţării noastre pentru cedarea Basa-
rabiei şi Bucovinei de Nord, ultimatum pe care România l-a acceptat, neavând nici un sprijin extern.
În consecinţă, la 28 iunie a început evacuarea populaţiei româneşti din provinciile cedate.
De asemenea, la 30 august 1940 prin Dictatul de la Viena, nordul Transilvaniei (43 500 Km2)
era cedat Ungariei sub presiunea Germaniei şi Italiei, iar la 7 septembrie 1940, prin Tratatul de la
Craiova, Bulgaria lua sudul Dobrogei cu 7 695 km2 şi 350 000 locuitori. În 74 de zile România a
pierdut 101 129 km2 şi 6 821 007 de locuitori.
La data de 5 septembrie generalul Ion Antonescu este numit preşedinte al Consiliului de
Miniştri şi însărcinat cu formarea unui nou guvern71. În aceeaşi zi se emite Decretul Regal nr. 3052
pentru suspendarea Constituţiei de la 1938, care dizolvă şi corpurile legiuitoare 72. Generalul Ion
Antonescu este investit cu puteri depline în conducerea Statului Român, prin Decretul Regal pentru
investirea cu depline puteri şi reducerea prerogativelor regale, nr. 3053 din 5 septembrie 194073.

69
Lege promulgată prin I.D.R. nr 2252 din 1939, publicat în Monitorul Oficial, p. I, Nr. 125 din 2 iunie 1939
70
Promulgat prin I.D.R. nr. 2057/940, publicat în Monitorul Oficial, p. I, nr. 142 din 22 iunie 1940
71
Decret Regal nr. 3 051 din 5 sept. 1940, publicat în Monitorul Oficial, p. I, nr. 205 din 5 septembrie 1940
72
Monitorul Oficial, p. I, nr. 205 din 5 septembrie 1940
73
idem
73
 Abdicarea regelui Carol al II-lea şi succesiunea la tron a lui Mihai I, mare voievod de Alba
Iulia, la 6 septembrie, au fost urmate de reinvestirea cu puteri depline în Stat a generalului. Ulterior
Ion Antonescu a dizolvat Consiliul de Coroană, a modificat Legea de organizare a Consiliului
Legislativ şi s-a autointitulat „Conducătorul Satului” desfiinţând calificativul de „excelenţă”, „pentru
toţi şi pentru totdeauna”74. În acest fel, generalul a devenit titularul puterii legislative şi al aproape
întregii puteri executive. Regele nu mai avea practic nici un control, puţinele acte pe care le putea
emite necesitând contrasemnarea de către Conducătorul Statului.
Regimul Antonescu, încadrat de istorici în categoria dictaturilor de dreapta a avut două etape:
etapa statului naţional legionar, din 14 septembrie 1940 până la 23 ianuarie 1941, în care generalul a
guvernat alături de legionari şi etapa dictaturii militare, în continuare până la 23 august 1944.
La nivel guvernamental s-au luat o serie de decizii necesare reorganizării în noi locaţii a
instituţiilor judecătoreşti evacuate din teritoriile cedate şi de strămutare a personalului judecătoresc
împreună cu arhivele. Astfel tribunalele au fost strămutate provizoriu, după cum urmează: Bihor la
Beiuş, Ciuc la Braşov, Cluj la Sibiu şi Turda, Maramureş la Caransebeş, Mureş la Târnava – Mare şi
Târnava – Mică, Năsăud la Alba, Odorhei la Făgăraş, Satu Mare la Timişoara, Sălaj la Lugoj şi
Oraviţa, Trei – Scaune la Braşov. De asemenea au fost strămutate provizoriu toate judecătoriile din
teritoriile cedate, împreună cu personalul şi arhivele aferente75.
O problemă administrativă extrem de serioasă a constituit-o rezolvarea problemelor
economice, sociale, culturale şi juridice ale populaţiei refugiate din Nordul Transilvaniei. De aceea,
prin Decretul-Lege nr. 312776 s-a înfiinţat Comisariatul General al refugiaţilor din Nordul
Transilvaniei, cu sediul la Bucureşti, în cadrul Ministerului Afacerilor Străine şi un buget de 50
milioane lei. Ulterior acesta a fost contopit cu Comisariatul refugiaţilor din Basarabia şi Nordul
Bucovinei, formând Comisariatul General al Refugiaţilor77.
În general, actele normative emise în această perioadă, fie că se referă la chestiuni economice
fie la viaţa socială, stau sub semnul unei centralizări excesive, care a determinat subordonarea întregii
economii stării de război, întărirea disciplinei în administraţia publică şi în paralel îngrădirea libertă-
ţilor publice până la dispariţia ultimelor elemente ale unei democraţii moderne. În această notă,
Decre-tul-Lege din 1940 pentru completarea dispoziţiunilor art. 135 din Legea administrativă78
prevedea că primarii şi ajutorii de primari puteau fi înlocuiţi din funcţie pentru lipsa de control asupra

74
Decizia nr. 4681 din 1940, Monitorul Oficial, p. I, nr. 210 din 10 septembrie 1940
75
Decizia nr. 124.463 şi 124.464 din 1940, publicate în Monitorul Oficial, p. I, nr. 213 din 13 septembrie 1940
76
Monitorul Oficial, p. I, nr. 215 din 16 septembrie 1940
77
Decretul-Lege nr. 680 din 18 Martie 1941publicat în Monitorul Oficial, p. I, nr. 65 din 18 martie 1941
78
Promulgat prin I.D.R. nr. 2290 publicat în Monitorul Oficial, p. I, nr. 203 din 3 septembrie 1940
74
organelor din subordine, gestiune necorespunzătoare, rea administrare, neexecutare de ordine ş.a.,
constatarea acestor fapte putându-se face prin anchete din oficiu, ordonate de organele superioare.
Modificarea frontierelor a impus o nouă delimitare a circumscripţiilor judeţene Bihor, Cluj–
Turda, Târnava – Mare, Târnava – Mică şi Braşov:
- Judeţul Bihor, cu capitala la Beiuş, avea arondate comunele rămase României din vechiul
judeţ Bihor;
- judeţul Cluj – Turda, cu capitala la Turda, avea arondate comunele rămase din vechiul judeţ
Cluj, circumscripţia teritorială a judeţului Turda şi comunele rămase de la judeţul Mureş;
Căpuşul de Câmpie, Dileul Nou, Dileul Vechiu, Grebenişul de Câmpie, Iclandul Mare,
Iclănzel, Lechinţa, Oarba de Mureş, Oroiu, Petea de Câmpie, Sânmărghita, Şăulia, Vaideiu,
Săuşa, Delureni, Pogăceaua, Sîngeorgiu de Câmpie şi Ulieş;
- judeţul Târnava – Mică cu capitala la Blaj, cu circumscripţia teritorială rămasă în urma cedării
comunelor Bălăuşeri şi Chendul – Mare, precum şi comunele Cerghid şi Cerghizel de la
judeţul Mureş;
- judeţul Târnava – Mare cu capitala la Sighişoara, avea circumscripţia rămasă după cedarea
comunei Drăuşeni, precum şi comunele Bodogaia, Eliseni, Feleag, Mureni, Dârjiu, Mujna,
Petecu şi Iacodul de la judeţul Odorhei;
- judeţul Braşov, cu capitala la Braşov, a preluat pe lângă circumscripţia arondată şi comunele
Băcel, Doboli de Jos, Lunca Călnicului, Araci, Ariuşd, Arini, Iarăşi şi Hâghig de la judeţul
Trei–Scaune.
S-au făcut de asemenea unele schimbări în circumscripţiile teritoriale ale ţinuturilor Timiş,
Marea, Dunărea de Jos, Prut şi Suceava:
- judeţul Bihor a trecut în circumscripţia teritorială a ţinutului Timiş;
- judeţul Cluj – Turda nou format, a trecut în circumscripţia teritorială a ţinutului Mureş;
- judeţul Tulcea a trecut din circumscripţia teritorială a ţinutului Dunărea de Jos în
circumscripţia teritorială a ţinutului Marea;
- judeţul Baia a trecut din circumscripţia teritorială a ţinutului Prut, în circumscripţia teritorială
a ţinutului Suceava79;
După adoptarea unui nou decupaj teritorial determinat de modificarea frontierelor de stat,
guvernul Antonescu a modificat Legea administrativă din 1938, trecând la un model administrativ de
criză, organizat după principii birocratice, cu o structură piramidală şi cu dispozitive stricte de

79
Decret-Lege nr. 2119 din 16 septembrie 1940, publicat în Monitorul Oficial, p. I, nr. 215 din 16 septembrie 1940
75
subordonare ierarhică. Ideile de autonomie locală sau de descentralizare administrativă nu şi-au găsit
desigur locul, într-un regim dictatorial şi în perioada de război.
Decretul–Lege pentru desfiinţarea Rezidenţelor Regale şi organizarea prefecturilor de judeţe,
promulgat sub nr. 3219 din 21 septembrie 194080, a desfiinţat ţinuturile care erau unităţi
administrativ–teritoriale descentralizate şi a redat judeţelor personalitate juridică, instituind o
administraţie bazată pe principiul deconcentrării. Judeţele redeveneau însă doar circumscripţii
administrative, fără organe deliberative (consilii judeţene) caracteristice descentralizării. Prefectul,
singurul organ de putere al administraţiei publice judeţene, avea deplină iniţiativă în cadrul acţiunilor
sale, conducând judeţul cu deplină libertate de organizare, pe răspundere proprie, cu respectarea
legilor în vigoare. Prefectul a primit dreptul de tutelă administrativă şi atribuţiile de control asupra
comunelor rurale şi urbane nereşedinţă de judeţ. El avea dreptul să dea ordonanţe în limitele legii,
care deveneau executorii după comunicarea la Ministerul Afacerilor Interne şi aducerea la cunoştinţă
publică şi de asemenea putea crea venituri de orice natură, dispune impozite, taxe şi cotizaţii în limite
legale. În cadrul atribuţiilor sale figurau întocmirea bugetului judeţului, ordonanţarea de credite,
administrarea patrimoniului judeţului.
Decretul–Lege de la 21 septembrie 1940 reînfiinţează funcţia de subprefect, desfiinţată
anterior prin Legea administrativă din 1938. La fiecare judeţ funcţiona un subprefect – funcţionar de
Stat – care nu avea atribuţii proprii, ci efectua doar, în numele prefectului, controlul şi supravegherea
tuturor serviciilor administrative judeţene şi alte servicii delegate de prefect. Pe lângă prefect mai
funcţiona Consiliul de Prefectură, care putea lucra obligatoriu şi gratuit ca organ consultativ, la
convocarea prefectului, în grupuri, pe specialităţi. Legea reglementa repartizarea arhivelor de la ţinut
la judeţele respective (art. 17), termenul şi modul de repartizare a funcţionarilor. Inspectoratele
ministeriale de pe lângă ţinuturi deveneau servicii ale ministerelor respective. Veniturile ţinuturilor
erau repartizate în felul următor: impozitul agricol cuvenit ţinutului se depunea la Casa de Economie
într-un cont care alimenta fondul comun, destinat contractelor şi obligaţiilor care depăşeau
posibilităţile de plată ale unui judeţ ori ajutorării judeţelor deficitare, iar celelalte venituri se încasau
la nivel de judeţ.
În expunerea de motive a legii, Ministrul Afacerilor Interne a invocat necesitatea simplificării
aparatului de Stat, calificând Rezidenţele Regale drept „instituţii parazitare” care „deveniseră centre
de concentrare administrativă şi monopolizare a unor funcţiuni ale Statului, interpunând nepotrivit
între guvern şi cetăţeni, organe de suveranitate de valoare numai formală şi foarte costisitoare”81.

80
Publicat în Monitorul Oficial, p. I, nr. 221 din 22 septembrie 1940
81
Decretul-Lege pentru desfiinţarea Rezidenţelor Regale şi organizarea prefecturilor de judeţe promulgat sub nr. 3219 din
21 septembrie 1940
76
 În ceea ce priveşte organizarea pe servicii a prefecturilor, în conformitate cu Decretul–Lege
menţionat, s-au emis două regulamente care prevedeau următoarele servicii: cabinetul prefectului,
serviciul administrativ, serviciul financiar, serviciul tehnic al drumurilor şi construcţiilor, registratura
şi arhiva generală. Organizarea acestor servicii însă, s-a reglementat diferenţiat, pe categorii de
judeţe. Pentru prefecturile judeţelor considerate mai importante (Ilfov, Prahova, Timiş – Torontal,
Arad, Braşov, Dolj, Hunedoara, Iaşi şi Cluj – Turda) serviciile erau în număr şi nivel administrativ
mai ridicate şi cu atribuţii mai complexe82.
Pentru celelalte judeţe ale ţării, Alba, Argeş, Bacău, Baia, Bihor, Botoşani, Brăila, Buzău,
Caraş, Cîmpulung, Constanţa, Covurlui, Dâmboviţa, Dorohoi, Făgăraş, Fălciu, Gorj, Ialomiţa,
Mehedinţi, Muscel, Neamţ, Olt, Putna, Rădăuţi, Rîmnicu – Sărat, Roman, Romanaţi, Severin, Sibiu,
Suceava, Târnava – Mare, Târnava – Mică, Tecuci, Teleorman, Tulcea, Tutova, Vaslui, Vâlcea şi
Vlaşca, serviciile prefecturilor aveau o organizare ceva mai simplă şi atribuţii mai reduse83.

4.1. ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ A PROVINCIILOR BASARABIA ŞI BUCOVINA

Politica de protecţie împotriva URSS, pe care România o considera agresor încă din 1940, l-a
determinat pe generalul Ion Antonescu să semneze Pactul Tripartit din 23 noiembrie 1940, în ideea că
Rusia n-ar ataca o aliată a Germaniei. Deşi respinsese propunerea Germaniei de a participa alături de
ea contra Iugoslaviei şi Greciei, la 22 iunie 1941, România intra în război alături de trupele germane
împotriva U.R.S.S. pentru refacerea integrităţii teritoriale proprii. Armatele române au eliberat
teritoriile sale până la Nistru, unde au ajuns la 26 iulie 1941 şi au continuat războiul şi dincolo de
Nistru, fapt care a ridicat obiecţii din partea unor oameni politici importanţi, a unor generali şi chiar a
regelui Mihai.
În urma recuceririi Basarabiei şi Bucovinei, Regimul Antonescu a oferit acestor teritorii o
organizare aparte, ţinând cont de împrejurările istorice, dar şi de noile tendinţe de organizare
administrativă pe care dorea să la impună în România.
Pe baza Decretului–lege nr. 790 din septembrie 194184 aceste teritorii au constituit două
provincii administrative, cu personalitate juridică şi bugete proprii. Acestea erau conduse de câte un
guvernator care avea calitatea de administrator general şi era împuternicitul Conducătorului Statului
în provincie. Celelalte organe administrative erau:

82
Regulament din 18 octombrie 1940, sancţionat sub nr. 3510 din 1940, publicat în Monitorul Oficial, p. I, nr. 244 din 18
octombrie 1940
83
Regulament din 18 octombrie 1940, sancţionat sub nr. 3511 din 1940, publicat în Monitorul Oficial, p. I, nr. 244 din 18
octombrie 1940
84
Decretat cu I.D. nr. 2506 din 3 seprembrie 1941, publicat în Monitorul Oficial, p. I, nr. 209 din 4 septembrie 1940
77
 - Directoratele (directoratul afacerilor administrative; finanţelor; agriculturii şi domeniilor;
economiei naţionale; învăţământului şi cultelor; muncii şi asigurărilor sociale; lucrărilor
publice şi al comunicaţiilor; sănătăţii; românizării; colonizării şi inventarului), cu serviciile
administrative respective. Directoratele erau conduse de către directori numiţi de
Conducătorul Statului la propunerea ministrului de resort (art. 5-10).
- Consiliul provincial de coordonare şi îndrumare generală a activităţii administrative, organ
consultativ al Guvernatorului, compus din şefii directoratelor (art. 11).
Controlul Statului asupra celor două provincii, se efectua prin Corpul de Comisari Generali
pentru Basarabia şi Bucovina, înfiinţat pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri. În fiecare lună
avea loc un Consiliu de Miniştri, care se ocupa special de Basarabia şi Bucovina, consiliu la care
Guvernatorii respectivi luau parte obligatoriu (art. 37).
Provincia Basarabia, cu capitala la Chişinău avea în componenţă 9 judeţe: Bălţi, Cetatea–
Albă, Cahul, Chilia, Ismail, Lăpuşna, Orhei, Soroca şi Tighina.
Provincia Bucovina, cu capitala la Cernăuţi, cuprindea 6 judeţe: Câmpulung, Cernăuţi, Hotin,
Rădăuţi, Storojineţ şi Suceava, la care s-a adăugat şi Dorohoi, cuprinzând şi fostele comune aparţină-
toare eliberate.
Judeţele erau conduse de câte un Prefect numit de Conducătorul Statului la propunerea Guver-
natorului şi reprezentau circumscripţii teritoriale şi organe de control şi îndrumare ale plăşilor şi
comu-nelor. Acestea nu erau dotate cu personalitate juridică precum celelalte judeţe din ţară,
considerându-se că privilegierea unor interese locale nu era potrivită contextului politico-militar.
Fiecare judeţ era împărţit în mai multe plăşi, circumscripţii fără personalitate juridică,
conduse de către un prim–pretor ajutat de unul sau mai mulţi pretori numiţi de către Guvernator la
propunerea directorului afacerilor administrative (art. 18–20).
Comunele erau persoane juridice cu bugete proprii şi aveau organizarea prevăzută în legea
administrativă din 1938, cu excepţia modificărilor privitoare la numirea primarilor. Primarii
municipiilor erau numiţi prin decret de Conducătorul Statului la propunerea Guvernatorului din
provincia respectivă. Primarii comunelor urbane reşedinţă de judeţ şi ai comunelor balneo–
climaterice, se numeau prin decizia Guvernatorului. Primarii celorlalte comune urbane şi notarii, erau
numiţi prin decizia directorului afacerilor administrative, iar primarii comunelor rurale de către
Prefect la recoman-darea prim–pretorului respectiv (art. 22).
În esenţă, modelul administrativ instituit în Basarabia şi Bucovina a consacrat drept persoane
juridice doar provincia şi comuna, judeţele şi plăşile rămânând circumscripţii de deconcentrare admi-
nistrativă şi de control.

78
4.2. ORGANIZAREA ADMINISTRATIV–TERITORIALĂ A TRANSNISTRIEI

Campania militară de la Est de Nistru, a determinat trecerea sub administraţia Statului Român
a provinciei Transnistria, situată între râurile Nistru şi Bug, Marea Neagră la sud şi linia Moghilău –
râul Bug la nord. Acest teritoriu de 44 000 km2 era locuit de 2 327 000 de locuitori85 dintre care 783
000 de români86.
Ordonanţa nr. 8 din 12 septembrie 1941 a reglementat organizarea Transnistriei ca Provincie
cu personalitate juridică, condusă de un Guvernator, care avea calitate de împuternicit al
Conducătorului Statului şi de administrator general al provinciei. Transnistria avea reşedinţa în oraşul
Odessa şi era împărţită în 13 judeţe care purtau denumirea oraşului de reşedinţă, după cum urmează:
Ananiev, Balta, Berezovca, Dubăsari, Golta, Jugastru, Moghilău, Oceacov, Odessa, Ovidiopol,
Râbniţa, Tiraspol şi Tulcin. Fiecare judeţ era divizat în raioane – între 3 şi 8 raioane – şi era condus
de un prefect secondat de doi subprefecţi dintre care unul transnistrean şi unul basarabean87.
Judeţele nu aveau personalitate juridică, acestea constituind doar circumscripţii de îndrumare
şi control pentru raioane – echivalente ale plăşilor – şi comune (vezi Planşa nr. 8)

4.3. CREAREA INSPECTORATELOR ADMINISTRATIVE ŞI NOUA ÎMPĂRŢIRE A

COMUNE-LOR RURALE

În ianuarie 1942 s-a modificat Legea pentru organizarea Ministerului Afacerilor Interne din
193688, creându-se o nouă circumscripţie de deconcentrarea administraţiei centrale, Inspectoratul
General Administrativ89. Acesta era organ de îndrumare şi control al serviciilor exterioare şi al
administraţiei locale şi efectua anchete, inspecţii şi însărcinări speciale ordonate de minister.
Numărul judeţelor arondate, organizarea şi reşedinţele precum şi atribuţiile inspectorilor
generali administrativi, urmau să se stabilească prin decizii ministeriale.
Ulterior, atribuţiile inspectorilor generali administrativi s-au completat cu dreptul de a numi
membri de drept în consiliile de prefectură, ale municipiilor şi oraşelor reşedinţe. Începând cu
februarie 1943, au putut exercita tutelă administrativă asupra anumitor acte ale organelor
administraţiei publice locale. Poziţia lor a fost întărită prin Decretul–Lege din 22 martie 1943, când li

85
I.S. Nistor, op. cit.
86
V. Ureche, (2000), Organizarea administrativ–teritorială a României 1918-2000, Ed. Augusta, Timişoara
87
I.S. Nistor, Op. cit., p.128
88
Monitorul Oficial nr. 5 din 7 ianuarie 1936
89
Legea nr. 14 din 8 ianuarie 1942, Decret-Lege nr. 36 din 1942, publicat în Monitorul Oficial nr. 6 din 8 ianuarie 1942, p
91
79
s-a acordat dreptul de a aplica pedepse disciplinare primarilor din oraşele reşedinţe de judeţ şi
ajutorilor acestora.
S-au creat 11 Inspectorate Generale Administrative cu următoarele circumscripţii având
reşedinţele în oraşele respective90:
I. Alba-Iulia cu judeţele : Alba, Bihor, Cluj – Turda şi Hunedoara ;
II. Bacău cu judeţele : Bacău, Neamţ, Putna şi Roman ;
III. Braşov cu judeţele : Braşov, Dâmboviţa, Făgăraş şi Prahova ;
IV. Bucureşti cu judeţele : Ilfov, Buzău, Rm. Sărat şi Vlaşca ;
V. Constanţa cu judeţele : Constanţa, Brăila, Ialomiţa şi Tulcea ;
VI. Craiova cu judeţele : Dolj, Mehedinţi, Gorj şi Romanaţi ;
VII. Galaţi cu judeţele : Covurlui, Fălciu, Tecuci şi Tutova ;
VIII. Iaşi cu judeţele : Iaşi, Baia, Botoşani, Vaslui ;
IX. Piteşti cu judeţele : Argeş, Muscel, Olt şi Teleorman ;
X. Sibiu cu judeţele : Sibiu, Târnava – Mare, Târnava – Mică şi Vâlcea ;
XI. Timişoara cu judeţele : Timiş – Torontal, Arad, Severin şi Caraş.

Aceste circumscripţii au fost modificate prin Decizia nr. 3363 A din 27 aprilie 1945 a Departa-
mentului Afacerilor Interne, pentru a cuprinde şi judeţele din Nord – Vestul Transilvaniei, revenite de
sub ocupaţie. Noile circumscripţii au fost: Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi,
Piteşti, Sibiu, Suceava şi Timişoara91.
Organizarea administrativ–teritorială a ţării în perioada celui de-al II-lea Război Mondial a
trecut printr-o serie de schimbări, care au condus la conturarea unui model specific, adaptat stării de
război. Mai puţin orientat spre latura reformatoare, ci mai ales spre opera de organizare practică şi
simplă, acest model era, în opinia doctrinarilor regimului, menită să asigure coeziunea naţională,
producţia şi echilibrul social. Mihai Antonescu susţinea că s-a renunţat la transformarea legii într-un
scop în sine, în favoarea metodei simple a îndrumărilor directe. Totuşi lipsa Parlamentului şi abuzul
de decrete–legi ori decizii ministeriale şi modificările foarte frecvente ale legii administrative, nu au
determinat crearea unei administraţii publice funcţionale, cum sperau guvernanţii.
Principiile care au călăuzit organizarea administativ – teritorială în acestei perioade au fost :
- promovarea administraţiei ca acţiune (şi nu ca deliberare);
- principiul comandamentului unic – conducerea unitară a administraţiei publice;
- coordonare şi cooperarea între organe–crearea de consilii de colaborare pe lângă
administraţiile unipersonale locale:
- simplificarea şi raţionalizarea formalităţilor birocratice:
- deconcentrarea administrativă;
90
Decizia nr. 24.151 din 15 ianuarie 1942, Monitorul Oficial nr. 18 din 22 ianuarie 1942, Colecţia de Legi şi
Regulamente tomul XX 1-31 ianuarie, Bucureşti,1942
91
M. Guţan, (2003), Istoria Administraţiei Publice Româneşti, Ed. Univ. Lucian Blaga din Sibiu, p. 333
80
 - conformismul administrativ (corespondenţa pe verticală a serviciilor publice teritoriale la
diferitele nivele, pentru a se realiza o bună coordonare administrativă);
- descentralizarea administrativ–teritorială (principiu clamat, dar în realitate s-au eliminat unele
elemente importante ale descentralizării administrative. Un aspect pozitiv totuşi l-a constituit
depolitizarea administraţiei locale, în a doua etapă a regimului Antonescu)
În cadrul acestei paradigme au avut loc importante modificări în împărţirea administrativ–
teritorială a ţării, consacrate prin Legea nr. 62 din 23 ianuarie 1942 pentru modificarea art. 4 din
Legea administrativă din 193892. Acestea au afectat mai ales nivelul comunal şi au vizat o nouă
delimitare teritorială a comunelor rurale şi urbane. Legea prevedea o nouă împărţire administrativ–
teritorială a ţării, exceptând Basarabia şi Bucovina. Necesitatea redelimitării acestor unităţi
administrativ–teritoriale s-a bazat pe rapoartele primite de la prefecţi, care au constatat ca există
comune rurale cu venituri foarte reduse, chiar sub nivelul a 50 mii lei, care nu pot suporta minimul de
cheltuieli necesare susţinerii administraţiei proprii. Ideea era să se creeze unităţi administrative
viabile.
Astfel, art. 4 reglementează comunele rurale ca fiind alcătuite din unul sau mai multe sate şi
dispunând de venituri ordinare de minim 200 mii lei anual. Excepţie puteau face satele situate în
condiţii geografice deosebite, la distanţe mari de alte sate, sau cele care aveau un trecut istoric ori
tradiţie îndelungate, acestea putându-se constitui în comune indiferent de veniturile ordinare.
Procedurile de declarare a unor aşezări gospodăreşti ca sat, a unui sat drept comună rurală, de
contopire a două sau mai multe sate ori comune rurale, de trecere a unui sat de la o comună rurală la
alta, de alcătuire de comune rurale din sate care aparţin la comune rurale diferite, de schimbare a
reşedinţei unei comune dintr-un sat în altul erau simplificate: prefectul de judeţ emitea o decizie,
luând avizul comunelor respective. Deciziile deveneau executorii după aprobarea Ministerului
Afacerilor Interne şi se publicau în Monitorul Oficial. Dacă se ţine seama de relaţiile de subordonare
ierarhică existente între prefecţi şi primari, avem imaginea clară a unui proces de legiferare simplu şi
funcţional, care ignora însă orice regulă de democraţie.
Această modificare a legii administrative, a permis înfiinţarea comunei suburbane, care păstra
caracterul comunei rurale, dar se supunea regulilor comunei urbane de care depindea, în ceea ce
priveşte calitatea, serviciul de salubritate şi de poliţie comunală. Declararea lor se făcea prin lege,
luându-se avizul prefectului de judeţ şi al comunei respective, aceleaşi formalităţi fiind valabile şi
pentru declararea comunei suburbane drept comună rurală. Rezultatul aplicării acestui act normativ a

92
Decret–Lege nr. 228, publicat în Monitorul Oficial nr. 20 din 24 ianuarie 1942
81
fost desfiinţarea a 341 de comune rurale şi înfiinţarea, prin contopirea cu alte comune, a 55 de
comune suburbane şi 3 comune rurale. De asemenea, 16 sate s-au contopit cu alte sate.
La nivelul unor judeţe, numărul de comune desfiinţate prin contopire cu alte comune este
notabil: Alba –33 de comune, Arad – 30 de comune, Bihor – 84 de comune, Gorj – 20 de comune,
Rîmnicu Sărat – 22 de comune, Severin – 50 de comune, Vîlcea – 24 de comune93.
Legislaţia din perioada următoare privitoare la administraţia publică, pune accent pe întărirea
disciplinei administrative şi pe perfecţionare dispozitivelor de tutelă administrativă şi control.
Numirea primarilor din comunele rurale şi oraşele nereşedinţe de judeţ, era prevăzută să se
facă de către prefect, pe o perioadă de 6 ani, dintre membrii comunei. Pentru comunele urbane
reşedinţe de judeţ şi pentru staţiunile balneo–climaterice, numirea primarului se făcea prin decizia
ministrului afacerilor interne, iar pentru numirea primarilor de municipii, prin decret, la propunerea
ministrului afacerilor interne94. Din 1943 numirea primarilor în comunele urbane nereşedinţe de judeţ
a fost delegată inspectorilor generali administrativi la propunerea prefecţilor judeţelor respective95.
Din anul 1944, tutela administrativă asupra actelor juridice emise la nivel de judeţe, municipii, oraşe
reşedinţe de judeţ şi staţiuni balneo-climaterice, privind încheierea de tranzacţii şi acceptarea de
donaţii, a fost delegată inspectorilor generali administrativi, în circumscripţiile respective.
Astfel, inspectorii administrativi, prefecţii de judeţe, pretorii de plăşi şi primarii, lucrau într-
un sistem de deconcentrare administrativă, ierarhic, structurat pe verticală, menit să funcţioneze într-o
unitate de scop şi acţiune cu Ministerul Afacerilor Interne. Controlul administrativ, diferit de tutelă,
se făcea după această schemă ierarhică, limitat fiind la cercetări şi constatări, dar nu şi la anularea
actelor.
Evenimentele politice şi militare care au urmat, au condus la eliberarea Nord–Vestului
Transil-vaniei, marcată la 25 octombrie 1944, ultimele oraşe eliberate fiind Carei şi Satu-Mare.
Instaurarea administraţiei româneşti în acest teritoriu, s-a putut face însă doar cu data de 9 martie
1945. După această dată, au fost menţinute unităţile administrativ–teritoriale anterioare ocupaţiei:
judeţul, plasa, comuna şi satul. Judeţele readuse teritoriului naţional au fost: Bihor, Ciuc, Cluj,
Maramureş, Mureş, Năsăud, Odorhei, Satu Mare, Sălaj, Someş şi Trei Scaune. Unele dintre acestea
au revenit la delimitarea dinainte de 30 august 1940, întregindu-se astfel judeţele Bihor, Cluj şi Turda
(Planşa nr. 9).
Sfârşitul celui de-al II-lea Război Mondial, a însemnat totodată mari pierderi teritoriale pentru
Statul Român. Prin tratatele încheiate, erau confirmate trecerea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a

93
V. Ureche, op. cit.
94
Decretul–Lege nr. 2572 din 13 septembrie 1942
95
Lege nr. 844 din 22 decembrie 1943
82
ţinutului Herţa la URSS, pierderea însumând 50 762 km2 şi 3 915 000 de locuitori. De asemenea era
consfinţită cedarea Cadrilaterului cu două judeţe – Caliacra şi Durostor – în suprafaţă de 6921 km2 cu
370 000 de locuitori, către Bulgaria.

V. ORGANIZAREA ADMINISTRATIV–TERITORIALĂ ÎNTRE 1950 ŞI 1968

5.1. CREAREA A 28 DE REGIUNI ADMINISTRATIVE DUPĂ MODELUL SOVIETIC

După cel de-al doilea Război Mondial, România a intrat în sfera de influenţă sovietică, acest
lucru reflectându-se puternic în viaţa politică, economică, socială, culturală. Desigur că şi în ceea ce
priveşte împărţirea administrativ teritorială, ţării noastre i s-a impus un model străin de tradiţiile şi
realităţile româneşti. Prin Legea nr. 5 din 1950 pentru raionarea administrativ–economică a
teritoriului Republicii Populare Române96, teritoriul ţării a fost divizat în regiuni, oraşe, raioane şi
comune.

Bucureşti, capitala republicii, era subordonată direct organelor centrale ale Statului şi a fost
împărţită în 8 raioane de oraş: 1 Mai, 23 August, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, Lenin,
Gheorghiu–Dej, Griviţa Roşie şi Stalin, corespondente ale sectoarelor actuale, menite să înlesnească
administrarea (Planşa nr. 10). Oraşele republicane, de asemenea, puteau fi împărţite în astfel de
raioane.

Au luat fiinţă 28 de regiuni administrativ–economice, delimitate teritorial, cu subordonare

directă faţă de organele centrale, care aveau rolul de a înfăptui politica partidului unic şi a
Guvernului. Regiunile cuprindeau raioane şi oraşe de subordonare regională. Oraşul reşedinţă al
Sfatului Popular de Regiune era şi centru regional (art.4). S-au instituit 177 de raioane cu o suprafaţă
medie de 1 342,7 km2 (Planşa nr. 11). Unei regiuni administrativ–economice cu suprafaţa medie
calculată de 8 535 km2 , îi revenea un număr mediu de 6,3 raioane97.
Raionul era definit (art. 7) ca o unitate teritorială operativă din punct de vedere economic,
poli-tic şi administrativ şi era alcătuit din oraşe de subordonare raională şi comune. Centrul raionului
era localitatea de reşedinţă a Sfatului Popular Raional.
Oraşele, în număr de 145, erau împărţite în 3 categorii, în funcţie de nivelul de subordonare :

96
Buletinul Oficial nr. 77 din 8 septembrie 1950
97
V. Surd, I. Bold, V. Zotic, Carmen Chira, Amenajarea teritoriului şi infrastructuri tehnice, Ed. Presa Universitară
Clujeană, 2005
83
 - 7 oraşe de subordonare republicană, care prezentau o importanţă deosebită la nivel
republican: Cluj, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Ploieşti, Stalin (Braşov) şi Timişoara;
- 34 oraşe de subordonare regională care din punct de vedere economic şi politic prezentau
importanţă pentru întreaga regiune;
- 104 oraşe de subordonare raională a căror importanţă era relevantă până la nivel raional.
Comuna, subordonată direct raionului, era definită de lege ca unitate administrativ–economică
delimitată teritorial şi alcătuită din unul sau mai multe sate apropiate. Centrul comunal era satul în
care îşi avea reşedinţa Sfatul Popular Comunal. Este de remarcat faptul că Legea nr. 5 din 1950
stabileşte o delimitare teritorială doar pentru nivelele regional şi comunal.
Tabelul alăturat prezintă împărţirea “administrativ-economică” a ţării până la nivel de raion,
cu numărul de comune corespunzător:
Nr. crt. Regiunea Reşedinţa Oraşe regionale Oraşe raionale Raioane Nr.
comune
1 ARAD Arad 1. Arad 1. Lipova 1. Arad 32
2. Criş 22
3. Ineu 25
4. Gurahonţ 25
5. Lipova 23
2 ARGEŞ Piteşti 1. Piteşti 1. Cîmpulung 1. Costeşti 28
2.Curtea de Argeş 2. Curtea de Argeş 21
3. Găieşti 3. Găieşti 29
4. Slatina 4. Muscel 22
5. Topoloveni 20
6. Vedea 27
7. Slatina 36
8. Piteşti 30
3 BACĂU Bacău 1. Bacău 1. Băile Slănic 1. Bacău 34
2. Piatra Neamţ 2. Comăneşti 2. Moineşti 20
3. Roman 3. Moineşti 3. Tîrgu Ocna 17
4. Tîrgu Ocna 4. Roman 28
5. Tîrgu Neamţ 5. Tîrgu Neamţ 15
6. Ceahlău 6. Ceahlău 11
7. Piatra Neamţ 25
8. Buhuşi 15
4 BAIA MARE Baia Mare 1. Baia Mare 1. Baia Sprie 1.Lăpuş 16
2. Satu Mare 2. Carei 2. Sighet 15
3. Sighet 3. Satu Mare 28
4. Ţara Oaşului 13
5. Cehul Silvaniei 20
6. Carei 25
7. Baia Mare 24
5 BÎRLAD Bîrlad 1. Bîrlad 1. Huşi 1. Bîrlad 35
2. Vaslui 2. Huşi 28
3. Vaslui 34
4. Zeletin 24
5. Mutgeni 18
6 BIHOR Oradea 1. Oradea 1. Beiuş 1. Aleşd 19
2. Salonta 2.Şimleul Silvaniei 21
3.Şimleul Silvaniei 3. Salonta 17
4. Marghita 19
5. Oradea 24
6. Beiuş 33
7. Săcuieni 15

84
7 BOTOŞANI Botoşani 1. Botoşani 1. Dorohoi 1. Botoşani 20
2. Truşeşti 17
3. Dorohoi 18
4. Darabani 13
5. Săveni 13
8 BUZĂU Buzău 1. Buzău 1. Mizil 1.Buzău 33
2. Rîmnicu Sărat 2. Mizil 23
3. Cislău 28
4. Cărpiniştea 22
5. Rîmnicu Sărat 34
6. Pogoanele 15
9 CLUJ Cluj 1. Turda 1. Abrud 1.Aiud 22
2. Aiud 2. Cluj 30
3. Dej 3. Cîmpeni 20
4. Gherla 4. Dej 27
5. Zalău 5. Gherla 21
6. Huedin 25
7. Jibou 23
8. Turda 33
10 CONSTANŢA Constanţa 1. Babadag 1. Adam Clisi 20
2. Cernavodă 2. Hîrşova 14
3. Hîrşova 3. Constanţa 21
4. Mangalia 4. Istria 17
5. Medgidia 5. Medgidia 18
6. Techirghiol
7. Vasile Roaită
11 DOLJ Craiova 1. Craiova 1. Băileşti 1. Balş 22
2. Calafat 2. Băileşti 17
3. Caracal 3. Brabova 18
4. Corabia 4. Caracal 27
5. Corabia 17
6. Calafat 12
7.Sadova 18
8. Pleniţa 20
9. Craiova 38
12 GALAŢI Galaţi 1. Brăila 1. Măcin 1. Galaţi 19
2. Tulcea 2. Bujoru 19
3. Sulina 3. Brăila 23
4. Isaccea 4. Făurei 27
5. Călmăţui 17
6. Măcin 15
7. Tulcea 27
13 GORJ Tîrgu Jiu 1. Tîrgu Jiu 1. Strehaia 1. Baia de Aramă 22
2. Turnu Severin 2. Filiaşi 28
3. Gilort 27
4. Hurezani 21
5. Strehaia 27
6. Tîrgu Jiu 35
7. Turnu Severin 24
8. Vînju Mare 24
14 HUNEDOARA Deva 1. Deva 1. Brad 1. Alba 20
2. Alba Iulia 2. Haţeg 2. Brad 11
3. Hunedoara 3. Deva 21
4. Orăştie 4. Haţeg 18
5. Lupeni 5. Hunedoara 15
6. Petrila 6. Orăştie 19
7. Petroşani 7. Petroşani 4
15 IALOMIŢA Călăraşi 1. Călăraşi 1. Feteşti 1. Călăraşi 17
2. Urziceni 2. Feteşti 21
3. Slobozia 3. Lehliu 19
4. Slobozia 25
5. Urziceni 14
16 IAŞI Iaşi 1. Paşcani 1. Codăieşti 13
2. Hîrlău 11
3. Iaşi 35

85
 4. Negreşti 24
5. Paşcani 14
6. Tîrgu Frumos 15
17 MUREŞ Tîrgu Mureş 1. Tîrgu Mureş 1. Blaj 1. Gheorgheni 15
2. Gheorgheni 2. Luduş 30
3. Reghin 3. Reghin 44
4. Tîrnăveni 4. Sângeorgiul de
Pădure 25
5. Tîrnăveni 25
6. Tîrgu Mureş 50
18 PRAHOVA Ploeşti 1. Ploieşti 1. Azuga 1. Cîmpina 29
2. Târgovişte 2. Băicoi 2. Cricov 27
3.Buşteni 3. Ploieşti 44
4. Cîmpina 4. Pucioasa 17
5. Moreni 5. Sinaia 6
6. Pucioasa 6. Târgovişte 37
7. Sinaia 7. Teleajen 34
8. Slănic
9. Urlaţi
10.Vălenii de
Munte

19 PUTNA Focşani 1. Focşani 1. Adjud 1. Adjud 24

2. Mărăşeşti 2. Focşani 31
3. Odobeşti 3. Măicăneşti 18
4. Panciu 4. Panciu 14
5. Tecuci 5. Tecuci 20
6. Vrancea 17
20 RODNA Bistriţa 1. Bistriţa 1. Năsăud 1. Beclean 18
2. Bistriţa 23
3. Năsăud 19
4. Vişău 17
21 SEVERIN Caransebeş 1. Caransebeş 1. Oraviţa 1. Caransebeş 26
2. Reşiţa 2. Orşova 2. Mehadia-Almaş 23
3. Moldova Nouă 13
4. Oraviţa 21
5. Reşiţa 21
22 SIBIU Sibiu 1. Sibiu 1. Agnita 1. Agnita 21
2. Mediaş 2. Cisnădie 2. Făgăraş 22
3. Dumbrăveni 3. Mediaş 31
4. Făgăraş 4. Sebeş 26
5. Sebeş 5. Sibiu 31
6. Sighişoara 6. Sighişoara 28
23 STALIN Stalin 1. Predeal 1. Codlea 1. Ciuc 22
2. Sfîntu Gheorghe 2. Covasna 2. Odorhei 32
3. Miercurea Ciuc 3. Racoş 28
4. Odorhei 4. Sfîntu Gheorghe 21
5. Tîrgu Secuesc 5. Stalin 27
6. Zărneşti 6. Tîrgu Secuesc 23

24 SUCEAVA Cîmpulung 1. Cîmpulung 1. Fălticeni 1. Cîmpulung 11

Muldovenesc Moldovenesc 2. Gura Humorului 2. Fălticeni 25
3. Rădăuţi 3. Gura Humorului 19
4. Suceava 4. Rădăuţi 30
5. Solca 5. Suceava 28
6. Vatra Dornei 6. Vatra Dornei 10
25 TELEORMAN Roşiorii de Vede 1. Roşiorii de Vede 1. Alexandria 1. Alexandria 22
2. Turnu Măgurele 2. Drăgăneşti 22
3. Zimnicea 3. Roşiorii de Vede 19
4. Turnu Măgurele 19
5. Videle 17
6. Zimnicea 13
7. Vârtoapele 7
26 TIMIŞOARA Timişoara 1. Lugoj 1. Jimbolia 1. Deta 32
2. Lugoj 43
3.Sânnicolaul
86
 Mare 23
4. Timişoara 36
27 VÎLCEA Rîmnicu Vîlcea 1. Rîmnicu Vîlcea 1. Băile Govora 1. Bălceşti 23
2. Băile Olăneşti 2. Drăgăşani 36
3. Călimăneşti 3. Horezu 15
4. Drăgăşani 4. Lădeşti 16
5. Ocnele Mari 5. Loviştea 10
6. Rîmnicu Vîlcea 29
28 BUCUREŞTI Bucureşti 1. Giurgiu 1. Olteniţa 1. Brăneşti 16
2. Crevedia 20
3. Giurgiu 23
4. Mihăileşti 24
5. Olteniţa 18
6. Snagov 20
7. Răcari 36
8. Vidra 22
Tabel 6. Organizarea administrativă a României după Legea nr. 5 din 1950

5.2. REDUCEREA NUMĂRULUI DE REGIUNI DE LA 28 LA 18

Noile realităţi politice, economice şi sociale, au determinat conducerea superioară să adopte,

la 24 septembrie 1952, o nouă Constituţie a Republicii Populare Române98, înlocuind Constituţia din
13 aprilie 1948. Conform acestei forme a legii fundamentale, Marea Adunare Naţională a R.P.R.,
organul suprem al puterii de Stat şi unicul organ legiuitor, aleasă odată la 4 ani cu o reprezentare de
un deputat la 40 000 de locuitori, avea în competenţă directă, între alte atribuţii, modificarea
împărţirii pe regiuni, a teritoriului ţării.

Art. 18 din Capitolul II, prevedea o nouă împărţire administrativ–teritorială în 18 regiuni,

după cum urmează: Arad, Bacău, Baia Mare, Bîrlad, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi,
Hunedoa-ra, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Stalin, Suceava, Timişoara, Regiunea Autonomă
Maghiară.

Se poate constata, pe lângă reducerea drastică a numărului de unităţi de nivel regional şi

înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare, în conformitate cu principiul asigurării „autonomiei
administrativ–teritoriale acordat populaţiei maghiare din raioanele secuieşti, unde ea formează o
masă compactă”, principiu enunţat în capitolul introductiv al constituţiei. Sediul regiunii s-a stabilit în
oraşul Tîrgu Mureş, iar raioanele componente următoarele erau: Ciuc, Gheorghieni, Odorhei, Reghin,
Sân-giorgiu de Pădure, Sfîntu Gheorghe, Tîrgu Mureş, Tîrgu Secuiesc şi Topliţa. Conducerea regiunii
autonome – Sfatul Popular – urma să fie aleasă de populaţie şi la rândul ei trebuia să elaboreze
Regulamentul regiunii, pentru a fi supus spre aprobare Marii Adunări Naţionale.

98
Buletinul Oficial al Marii Adunări Naţionale nr. 1 din 27 septembrie 1952
87
 Organele puterii de Stat în regiuni, raioane, oraşe şi comune, erau Sfaturile Populare, compuse
din deputaţi aleşi pe 2 ani de populaţia din unitatea respectivă (în realitate însă, impuşi de partid).

Acestea aveau la dispoziţie un Comitet Executiv, alcătuit din preşedinte, vicepreşedinte şi

secretar, aleşi de deputaţii Sfatului Popular respectiv. Această decupare a sarcinilor, necesita un
meca-nism de integrare, pentru a asigura funcţionarea unitară a structurilor administrative pe
verticală. Astfel, organul executiv dădea socoteală de activitatea lui Sfatului Popular care l-a ales,
dar şi Comitetului Executiv al Sfatului Popular imediat superior.

Sfaturile erau organizare pe Secţiuni ale Comitetelor Executive. Secţiunile Comitetelor

Executive ale Sfaturilor Populare se subordonau atât Sfatului Popular şi Comitetului Executiv pe
lângă care funcţionau, cât şi Secţiunii corespunzătoare a Comitetului Executiv al Sfatului Popular
imediat superior şi Ministerelor respective.

Decretul nr. 331 din 1952 privind modificarea Legii nr. 5 din 1950 pentru raionarea
administrativ–economică a teritoriului R.P.R.99, a modificat legea corespunzător prevederilor noii
constituţii, stabilind numărul, denumirea şi delimitarea unităţilor administrativ–teritoriale precum şi
centrele raionale şi comunale.
Tabel 7. Organizarea administrativ–teritorială a României după modificările din anul 1952
Regiunea Reşedinţa Oraşe regionale Oraşe raionale Raioane Nr.
Nr. comune
crt.
1 ARAD Arad 1. Arad 1. Lipova 1. Arad 32
2. Sânnicolaul 2. Criş 23
Mare 3. Ineu 26
4. Lipova 23
5. Sânnicolaul Mare 22
6. Gurahonţ 25
2 BACĂU Bacău 1. Bacău 1. Buhuşi 1. Bacău 36
2. Piatra Neamţ 2. Comăneşti 2. Buhuşi 15
3. Moineşti 3. Ceahlău 11
4.Băile Slănic 4. Moineşti 21
5. Tîrgu Neamţ 5. Piatra Neamţ 26
6. Tîrgu Ocna 6. Tîrgu Neamţ 15
7. Tîrgu Ocna 17

3 BAIA MARE Baia Mare 1. Baia Mare 1. Carei 1. Carei 25

2. Satu Mare 2. Sighet 2. Cehul Silvaniei 15
3. Baia Sprie 3. Lăpuş 16
4. Oaş 13
5. Satu Mare 28
6. Sighet 15
7. Şomcuta Mare 24
8. Vişeu 18
4 BÎRLAD Bîrlad 1. Bîrlad 1. Adjud 1. Adjud 24
2. Focşani 2. Bîrlad 35
3. Panciu 3. Focşani 31
4. Mărăşeşti 4. Murgeni 18
5. Odobeşti 5. Panciu 15

99
Buletinul Oficial al R.P.R. nr. 50 din 27 septembrie 1952
88
 6. Tecuci 6. Tecuci 20
7. Vrancea 16
8. Zeletin 22
5 BUCUREŞTI Bucureşti 1. Alexandria 1. Alexandria 22
2. Călăraşi 2. Brăneşti 19
3. Giurgiu 3. Călăraşi 21
4. Olteniţa 4. Crevedia 20
5. Roşiorii de Vede 5. Drăgăneşti 22
6. Slobozia 6. Giurgiu 24
7. Turnu Măgurele 7. Lehiu 19
8. Zimnicea 8. Mihăileşti 24
9. Olteniţa 18
10. Răcani 35
11. Roşiorii de Vede 22
12. Slobozia 27
13. Snagov 18
14. Turnu Măgurele 18
15. Vârtoapele 21
16. Vida 17
17. Vidra 23
18. Zimnicea 12

6 CLUJ Cluj 1. Cluj 1. Aiud 1. Aiud 20

2. Turda 2. Abrud 2. Beclean 17
3. Bistriţa 3. Bistriţa 23
4. Câmpia Turzii 4. Cîmpeni 19
5. Dej 5. Cluj 31
6. Gherla 6. Dej 28
7. Năsăud 7. Gherla 18
8. Ocna Mureş 8. Huedin 27
9. Zalău 9. Jibou 17
10. Luduş 23
11. Năsăud 19
12. Sărmaş 28
13. Turda 33
14. Zalău 15

7 CONSTANŢA Constanţa 1. Constanţa 1. Babadag 1. Adamclisi 17

2. Cernavodă 2. Feteşti 26
3. Feteşti 3. Hîrşova 14
4. Hîrşova 4. Istria 21
5. Mangalia 5. Medgidia 22
6. Medgidia 6. Negru Vodă 21
7. Techirghiol
8. Vasile Roită

8 CRAIOVA Craiova 1. Craiova 1. Băileşti 1. Amaradia 19

2. Turnu Severin 2. Calafat 2. Baia de Aramă 22
3. Caracal 3. Balş 25
4. Corabia 4. Băileşti 12
5. Strehaia 5. Calafat 10
6. Tîrgu Jiu 6. Caracal 27
7. Corabia 18
8. Craiova 30
9. Cujmir 13
10. Filiaşi 30
11. Gilort 25
12. Gura Jiului 15
13. Novaci 12
14. Olteţu 26
15. Pleniţa 15
16. Segarcea 18
17. Strehaia 31
18. Tîrgu Jiu 31
19. Turnu Severin 27
20. Vînju Mare 25

89
9 GALAŢI Galaţi 1. Galaţi 1. Măcin 1. Brăila 25
2. Brăila 2. Isaccea 2. Bujor 19
3. Sulina 3. Călmăţui 20
4. Tulcea 4. Filimon Sârbu 27
5. Galaţi 20
6. Măcin 15
7. Măicăneşti 18
8. Tulcea 23
10 HUNEDOARA Deva 1. Deva 1. Alba Iulia 1. Alba 20
2. Hunedoara 2. Brad 2. Brad 11
3. Haţeg 3. Haţeg 18
4. Lupeni 4. Hunedoara 14
5. Petrila 5. Ilia 21
6. Petroşani 6. Orăştie 19
7. Orăştie 7. Petroşani 8
8. Simeria 8. Sebeş 25
9. Sebeş
10. Vulcan
11 IAŞI Iaşi 1. Iaşi 1. Huşi 1. Codăeşti 14
2. Paşcani 2. Hîrlău 11
3. Roman 3. Huşi 22
4. Vaslui 4. Iaşi 35
5. Negreşti 24
6. Paşcani 15
7. Roman 28
8. Tîrgu Frumos 15
9. Vaslui 34

12 ORADEA Oradea 1. Oradea 1. Beiuş 1. Aleşd 17

2. Salonta 2. Beiuş 34
3.Şimleul Silvaniei 3. Marghita 19
4. Oradea 24
5. Salonta 17
6. Săcueni 15
7. Şimleul Silvaniei 17

13 PITEŞTI Piteşti 1. Piteşti 1. Călimăneşti 1. Băbeni Bistriţa 23

2. Curtea de Argeş 2. Costeşti 28
3. Băile Govora 3. Curtea de Argeş 21
4. Băile Olăneşti 4. Drăgăşani 35
5. Cîmpulung 5. Găeşti 29
6. Drăgăşani 6. Horezu 18
7. Rîmnicu Vîlcea 7. Loviştea 10
8. Găeşti 8. Muscel 27
9. Slatina 9. Piteşti 37
10. Ocnele Mari 10. Rîmnicu Vîlcea 17
11. Slatina 36
12. Topoloveni 19
13. Vedea 23
14 PLOIEŞTI Ploieşti 1. Ploieşti 1. Băicoi 1. Beceni 22
2. Azuga 2. Buzău 34
3. Buşteni 3. Cîmpina 27
4. Cîmpina 4. Cislău 29
5. Moreni 5. Cricov 27
6. Mizil 6. Mizil 23
7. Pucioasa 7. Ploieşti 44
8. Rîmnicu Sărat 8. Pogoanele 15
9. Sinaia 9. Pucioasa 17
10. Slănic 10. Rîmnicu Sărat 34
11. Buzău 11. Sinaia 5
12. Târgovişte 12. Târgovişte 38
13. Urlaţi 13. Teleajen 36
14. Urziceni 14. Urziceni 24
15. Vălenii de
Munte
15 STALIN Stalin 1. Mediaş 1. Blaj 1. Agnita 21

90
 2. Stalin 2. Agnita 2. Făgăraş 21
3. Sibiu 3. Codlea 3. Mediaş 31
4. Cisnădie 4. Rupea 22
5.Dumbrăveni 5. Sibiu 33
6. Făgăraş 6. Stalin 37
7. Predeal 7. Tîrnăveni 28
8. Săcele 8. Sighişoara 24
9. Sighişoara
10. Tîrnăveni
11. Roznov
12. Zărneşti

16 SUCEAVA Suceava 1. Suceava 1. Botoşani 1. Botoşani 20

2. Cîmpulung 2. Cîmpulung 12
Moldovenesc 3. Darabani 13
3. Dorohoi 4. Dorohoi 18
4. Fălticeni 5. Fălticeni 25
5. Gura Humorului 6. Gura Humorului 20
6. Rădăuţi 7. Rădăuţi 30
7. Solca 8. Săveni 13
8. Vatra Dornei 9. Suceava 28
10. Truşeşti 17
11. Vatra Dornei 10
17 TIMIŞOARA Timişoara 1. Timişoara 1. Anina 1. Almaş 21
2. Lugoj 2. Băile Herculane 2. Caransebeş 24
3. Reşiţa 3. Caransebeş 3. Deta 33
4. Jimbolia 4. Făget 19
5. Orşova 5. Lugoj 31
6. Oraviţa 6. Moldova Nouă 13
7. Oraviţa 19
8. Reşiţa 21
9. Timişoara 38
18 AUTONOMĂ Tîrgu Mureş 1. Tîrgu Mureş 1. Covasna 1. Ciuc 22
MAGHIARĂ 2. Miercurea Ciuc 2. Gheorgheni 9
3. Gheorgheni 3. Odorhei 37
4. Odorhei 4. Reghin 29
5. Reghin 5.Sîngeorgiu de
6.Sfîntu Gheorghe Pădure 23
7. Tîrgu Secuesc 6. Sfîntu Gheorghe 28
8. Sovata 7. Tîrgu Mureş 37
8. Tîrgu Secuesc 22
9. Topliţa 15

5.3. NOI MODIFICĂRI – REDUCEREA NUMĂRULUI DE REGIUNI DE LA 18 LA 16

Datorită tendinţei de concentrare a puterii politice a regimului comunist, în 1956 au fost aduse
alte modificări la Legea nr. 5 din 1950. Pe baza Decretului nr. 12 din 4 ianuarie 1956 100 numărul
regiu-nilor s-a redus la 16, după cum urmează: Bacău, Baia-Mare, Bucureşti, Cluj, Constanţa,
Craiova, Galaţi, Hunedoara, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Stalin, Suceava, Timişoara, Regiunea
Autonomă Maghiară (Planşa nr. 12).

După desfiinţarea a două dintre ele, Arad şi Bîrlad, raioanele acestora au fost arondate regiu-
nilor limitrofe astfel: de la Arad au trecut la regiunile vecine Oradea (raioanele Criş, Gurahonţ şi

100
Buletinul Oficial nr. 1 din 10 ianuarie 1956
91
Ineu) şi Timişoara (raioanele Arad, Lipova şi Sînicolau Mare), iar de la Bîrlad au fost trecute la
regiunile Bacău (raioanele Adjud şi Zeletin), Galaţi (raioanele Focşani, Panciu, Tecuci şi Vrancea) şi
Iaşi (raioanele Bîrlad şi Murgeni).
Tabel 8. Organizarea administrativ–teritorială a României după modificările din anul 1956
Regiunea Reşedinţa Oraşe regionale Oraşe raionale Raioane Nr.
Nr. crt comune

1 BACĂU Bacău 1. Bacău 1. Adjud 1. Adjud 20

2. Piatra Neamţ 2. Buhuşi 2. Bacău 41
3. Roman 3. Comăneşti 3. Buhuşi 14
4. Moineşti 4. Ceahlău 8
5. Tîrgu Neamţ 5. Moineşti 22
6.Băile Slănic 6. Piatra Neamţ 26
7. Tîrgu Ocna 7. Roman 31
8. Oneşti 8. Tîrgu Neamţ 15
9. Tîrgu Ocna 18
10. Zeletin 22
2 BAIA MARE Baia Mare 1. Baia Mare 1. Carei 1. Carei 17
2. Satu Mare 2. Sighet 2. Cehul Silvaniei 16
3. Baia Sprie 3. Lăpuş 18
4. Vişeul de Sus 4. Oaş 15
5. Satu Mare 27
6. Sighet 17
7. Şomcuta Mare 23
8. Tăşnad 15
9. Vişeu 18
3 BUCUREŞTI Bucureşti 1. Giurgiu 1. Alexandria 1. Alexandria 20
2. Călăraşi 2. Brăneşti 21
3. Olteniţa 3. Călăraşi 21
4. Roşiorii de Vede 4. Domneşti 22
5. Slobozia 5. Drăgăneşti Vlaşca 18
6. Turnu Măgurele 6. Giurgiu 24
7. Urziceni 7. Lehiu 21
8. Zimnicea 8. Olteni 20
9. Olteniţa 21
10. Răcani 19
11. Roşiorii de Vede 22
12. Slobozia 30
13. Snagov 23
14. Titu 24
15. Turnu Măgurele 20
16. Videle 22
17. Vidra 25
18. Urziceni 25
19. Zimnicea 14
4 CLUJ Cluj 1. Cluj 1. Aiud 1. Aiud 21
2. Turda 2. Abrud 2. Beclean 18
3. Bistriţa 3. Bistriţa 21
4. Câmpia Turzii 4. Cîmpeni 18
5. Dej 5. Cluj 33
6. Gherla 6. Dej 27
7. Năsăud 7. Gherla 19
8. Ocna Mureş 8. Huedin 29
9. Zalău 9. Jibou 20
10. Luduş 23
11. Năsăud 22
12. Sărmaş 24
13. Turda 34
14. Zalău 17
5 CONSTANŢA Constanţa 1. Constanţa 1. Babadag 1. Adamclisi 19
2. Techirghiol 2. Cernavodă 2. Feteşti 29

92
 3. Vasile Roită 3. Feteşti 3. Hîrşova 18
4. Hîrşova 4. Istria 22
5. Mangalia 5. Medgidia 24
6. Medgidia 6. Negru Vodă 26
7. Isaccea 7. Tulcea 25
8. Sulina
9. Tulcea
6 CRAIOVA Craiova 1. Craiova 1. Baia de Aramă 1. Amaradia 19
2. Turnu Severin 2. Balş 2. Baia de Aramă 22
3. Băileşti 3. Balş 25
4. Calafat 4. Băileşti 14
5. Caracal 5. Calafat 10
6. Corabia 6. Caracal 28
7. Strehaia 7. Corabia 19
8. Tîrgu Jiu 8. Craiova 29
9. Cujmir 13
10. Filiaşi 29
11. Gilort 23
12. Gura Jiului 15
13. Novaci 16
14. Olteţu 27
15. Pleniţa 17
16. Segarcea 18
17. Strehaia 32
18. Tîrgu Jiu 36
19. Turnu Severin 28
20. Vînju Mare 25
7 GALAŢI Galaţi 1. Galaţi 1. Mărăşeşti 1. Bereşti 16
2. Brăila 2. Măcin 2. Brăila 27
3. Focşani 3. Odobeşti 3. Bujor 17
4. Panciu 4. Călmăţui 24
5. Tecuci 5. Filimon Sârbu 28
6. Focşani 34
7. Galaţi 16
8. Lieşti 18
9. Măcin 16
10. Panciu 14
11. Tecuci 27
12. Vrancea 20
8 HUNEDOARA Deva 1. Deva 1. Alba Iulia 1. Alba 23
2. Hunedoara 2. Brad 2. Brad 14
3. Haţeg 3. Haţeg 19
4. Lupeni 4. Hunedoara 15
5. Petrila 5. Ilia 24
6. Petroşani 6. Orăştie 20
7. Orăştie 7. Petroşani 9
8. Simeria 8. Sebeş 27
9. Sebeş
10. Vulcan
9 IAŞI Iaşi 1. Iaşi 1. Huşi 1. Bîrlad 27
2. Bîrlad 2. Paşcani 2. Hîrlău 12
3. Vaslui 3. Huşi 32
4. Iaşi 27
5. Murgeni 18
6. Negreşti 24
7. Paşcani 15
8. Tîrgu Frumos 18
9. Vaslui 33
10. Vlădeni 14
10 ORADEA Oradea 1. Oradea 1. Beiuş 1. Aleşd 21
2. Nucet 2. Beiuş 26
3. Stei 3. Criş 24
4. Salonta 4. Gurahonţ 23
5. Şimleul 5. Ineu 28
Silvaniei 6. Lunca Vaşcăului 14

93
 6. Vaşcău 7. Marghita 20
8. Oradea 27
9. Salonta 19
10. Săcueni 16
11. Şimleul Silvaniei 21
11 PITEŞTI Piteşti 1. Piteşti 1. Călimăneşti 1. Băbeni Bistriţa 23
2. Curtea de Argeş 2. Costeşti 31
3. Băile Govora 3. Curtea de Argeş 27
4. Băile Olăneşti 4. Drăgăneşti Olt 21
5. Cîmpulung 5. Drăgăşani 32
6. Drăgăşani 6. Găeşti 27
7. Rîmnicu Vîlcea 7. Horezu 23
8. Găieşti 8. Muscel 31
9. Slatina 9. Piteşti 28
10. Ocnele Mari 10. Potcoava 16
11. Rîmnicu Vîlcea 27
12. Slatina 25
13. Topoloveni 19
14. Vedea 26
12 PLOIEŞTI Ploieşti 1. Buzău 1. Băicoi 1. Beceni 22
2. Ploieşti 2. Azuga 2. Buzău 37
3. Târgovişte 3. Buşteni 3. Cîmpina 32
4. Breaza 4. Cislău 29
5. Cîmpina 5. Cricov 27
6. Moreni 6. Mizil 26
7. Mizil 7. Ploieşti 46
8. Pucioasa 8. Pogoanele 13
9. Rîmnicu Sărat 9. Pucioasa 20
10. Sinaia 10. Rîmnicu Sărat 36
11. Slănic 11. Târgovişte 37
12. Urlaţi 12. Teleajen 37
13. Vălenii de
Munte
14 SUCEAVA Suceava 1. Suceava 1. Cîmpulung 1. Botoşani 24
2. Botoşani Moldovenesc 2. Cîmpulung 14
2. Dorohoi 3. Darabani 14
3. Fălticeni 4. Dorohoi 17
4. Gura Humorului 5. Fălticeni 27
5. Rădăuţi 6. Gura Humorului 22
6. Siret 7. Rădăuţi 22
7. Solca 8. Săveni 13
8. Vatra Dornei 9. Siret 12
10. Suceava 27
11. Truşeşti 18
12. Vatra Dornei 13
15 TIMIŞOARA Timişoara 1. Timişoara 1. Anina 1. Arad 24
2. Lugoj 2. Băile Herculane 2. Bozovici 12
3. Reţiţa 3. Buziaş 3. Caransebeş 26
4. Arad 4. Caransebeş 4. Ciacova 24
5. Jimbolia 5. Făget 19
6. Lipova 6. Gătaia 21
7. Moldova Nouă 7. Jimbolia 14
8. Orşova 8. Lipova 28
9. Oraviţa 9. Lugoj 30
10.Sânnicolaul 10. Moldova Nouă 12
Mare 11. Oraviţa 20
12. Orşova 17
13. Pecica 10
14. Reşiţa 19
15. Sânnicolaul Mare 17
16. Timişoara 32
16 AUTONOMĂ Tîrgu Mureş 1. Tîrgu Mureş 1. Covasna 1. Ciuc 24
MAGHIARĂ 2. Cristuru Secuesc 2. Cristuru Secuesc 11
3. Borsec 3. Gheorgheni 11
4. Miercurea Ciuc 4. Odorhei 28
5. Gheorgheni 5. Reghin 34
94
 6. Odorhei 6.Sîngeorgiu de
7. Reghin Pădure 19
8. Sfîntu Gheorghe 7. Sfîntu Gheorghe 29
9. Tîrgu Secuesc 8. Tîrgu Mureş 37
10. Sovata 9. Tîrgu Secuesc 21
11. Topliţa 10. Topliţa 12

Capitala ţării, Bucureşti, era oraş de subordonare republicană şi cuprindea următoarele raioane:
- Nicolae Bălcescu cu comunele Jilava (3 sate) şi Popeşti Leordeni;
- Gheorghe Gheorghiu-Dej cu comunele Chiajna (2 sate) şi Dragomireşti (3 sate);
- Griviţa Roşie cu comunele Chitila (3 sate) şi Mogoşoaia;
- V.I.Lenin cu comunele Bragadiru (2 sate) şi Măgurele (3 sate);
- V.I.Stalin cu comuna Otopeni (3 sate);
- Tudor Vladimirescu cu comuna Căţelu (5 sate);
- 1 Mai cu comuna Cetatea Voluntărească (2 sate);
- 23 August cu comunele Fundeni Dobroeşti (2 sate) şi Pantelimon
Nici această situaţie nu a rămas definitivă, deoarece au urmat noi modificări. Decretul nr. 548
din 9 octombrie 1956 pentru modificarea Decretului nr. 12/1956 desfiinţează raionul Vlădeni din re-
giunea Iaşi, iar comunele respective au fost trecute în componenţa altor raioane: 9 comune la raionul
Iaşi, 2 comune la raionul Hîrlău şi 3 la raionul Tîrgu Frumos. Ulterior prin decretele nr. 413 din 3
octombrie 1958, nr. 431 din 24 octombrie 1958, nr. 164 din 23 mai 1959, nr. 423 din 5 noiembrie
1959, nr. 431 din 7 noiembrie 1959, nr. 447 din 26 noiembrie 1959, s-au produs succesiv modificări
care au constat în desfiinţarea unor raioane şi trecerea comunelor aferente lor la alte raioane, trecerea
unor oraşe raionale în categoria superioară de oraşe regionale (Oneşti din raionul Tîrgu Ocna, Man-
galia din raionul Negru Vodă), transferarea unor raioane de la o regiune la alta, desfiinţarea unei
comune şi trecerea ca sat la altă comună.

5.4. SCHIMBAREA UNOR DENUMIRI DE REGIUNI ŞI ALTE MODIFICĂRI – 1960

Construirea Hidrocentralei de la Bicaz, care a necesitat desfiinţarea unor sate şi înfiinţarea

altora unde au fost strămutaţi locuitorii afectaţi, au însemnat noi adaptări ale decupajului administra-
tiv–teritorial, de această dată la dezvoltarea unor amenajări hidroenergetice importante. Ca urmare,
prin Decretul nr. 229 din 27 august 1960, s-au desfiinţat 14 sate, s-au înfiinţat 5 sate noi, s-a format
prin reorganizări o nouă comună, iar oraşul Bicaz a trecut în categoria oraşelor de subordonare raio-
nală, având în componenţă 5 localităţi.

95
 Legea nr. 1 din 23 decembrie 1960101 pentru aprobarea bugetului de Stat pe anul 1961
prevedea 16 regiuni (Bacău, Baia-Mare, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Hunedoara, Iaşi,
Oradea, Piteşti, Ploieşti, Stalin, Suceava, Timişoara, Regiunea Autonomă Maghiară.)

Legea nr. 2 din 24 decembrie 1960 pentru modificarea art. 18, 19 şi 39 din Constituţia R.P.R.,
stabilea ca împărţirea administrativă a teritoriului R.P.R, să se facă prin lege, luându-se în considerare
„condiţiile economice, social–politice, geografice, istorice şi naţionale locale, în vederea asigurării
dez-voltării multilaterale a societăţii socialiste...” (art 18).

O parte dintre regiuni au primit denumiri de provincii istorice, regiunea Stalin a devenit Braşov,
regiunea Autonomă Maghiară a devenit Mureş–Autonomă Maghiară; cele 16 regiuni erau: Argeş,
Bacău, Banat, Braşov, Bucureşti, Cluj, Crişana, Dobrogea, Galaţi, Hunedoara, Iaşi, Maramureş,
Mureş–Autonomă Maghiară, Oltenia, Ploieşti, Suceava.

Legea nr. 3 din 24 decembrie 1960 pentru îmbunătăţirea împărţirii administrative a teritoriului
R.P.R., a consfinţit modificările de denumiri la unele regiuni şi a reglementat în detaliu noile reorga-
nizări, cum ar fi cele reglementate de Decretul nr. 799 din 1964, care au constat în desfiinţarea unui
număr însemnat de raioane (50), înfiinţarea a 3 noi raioane şi trecerea de la o regiune la alta a 7 raioa-
ne. Această lege a abrogat Legea nr. 5/1950 pentru raionarea administrativ–economică a teritoriului
R.P.R. După efectuarea acestor modificări, în 1967 decupajul administrativ–teritorial arăta ca în
tabelul următor:

Regiunea Reşedinţa Oraşe regionale Oraşe raionale Raioane Nr.

Nr. comune
crt.
1 ARGEŞ Piteşti 1. Piteşti 1. Băile Govora 1. Costeşti 36
2. Cîmpulung 2. Băile 2. Curtea de Argeş 28
3. Rîmnicu – Olăneşti 3. Drăgăneşti Olt 26
Vîlcea 3. Călimăneşti 4. Drăgăşani 46
4. Curtea de 5. Găeşti 39
Argeş 6. Horezu 28
5. Drăgăşani 7. Muscel 31
6. Găeşti 8. Piteşti 40
7. Ocnele Mari 9. Rîmnicu–Vîlcea 39
8. Slatina 10. Slatina 40

101
Buletinul Oficial nr. 27 din 27 decembrie 1960
96
2 BACĂU Bacău 1. Bacău 1. Adjud 1. Adjud 39
2. Gh. Gh. Dej 2. Băile Slănic 2. Bacău 42
3. Piatra Neamţ 3. Bicaz 3. Moineşti 22
4. Roman 4. Buhuşi 4. Piatra Neamţ 30
5. Comăneşti 5. Roman 35
6. Moineşti 6. Tîrgu Neamţ 33
7. Tîrgu Neamţ 7. Tîrgu Ocna 19
8. Tîrgu Ocna

3 BANAT Timişoara 1. Timişoara 1. Băile Herculane 1. Arad 31

2. Arad 2. Buziaş 2. Bozovici 12
3. Lugoj 3. Caransebeş 3. Caransebeş 26
4. Reşiţa 4. Jimbolia 4. Deta 32
5. Moldova Nouă 5. Făget 18
6. Oraviţa 6. Lipova 28
7. Orşova 7. Lugoj 35
8. Oţelul Roşu 8. Moldova Nouă 12
9. Sânnicolaul Mare 9. Oraviţa 23
10.Orşova 17
11. Sânnicolaul Mare 26
12. Timişoara 38
4 BRAŞOV Braşov 1. Braşov 1. Agnita 1. Agnita 19
2. Făgăraş 2. Blaj 2. Făgăraş 27
3. Mediaş 3.Cisnădie 3. Mediaş 28
4. Sibiu 4. Codlea 4. Rupea 23
5. Sighişoara 5. Copşa Mică 5. Sfîntu Gheorghe 38
6. Covasna 6. Sibiu 33
7. Dumbrăveni 7. Sighişoara 22
8. Predeal 8. Tîrgu Secuesc 30
9. Rîşnov
10. Rupea
11. Săcele
12.Sfîntu Gheorghe
13. Tîrgu
Secuesc
14. Victoria
15. Zărneşti

5 BUCUREŞTI Bucureşti 1. Călăraşi 1. Alexandria 1. Alexandria 26

2. Giurgiu 2. Feteşti 2. Călăraşi 17
3. Olteniţa 3. Drăgăneşti Vlaşca 25
4. Roşiorii de Vede 4. Feteşti 24
5. Slobozia 5. Giurgiu 32
6. Turnu Măgurele 6. Lehliu 28
7. Urziceni 7. Olteniţa 35
8. Zimnicea 8. Răcani 28
9. Roşiorii de Vede 26
10. Slobozia 31
11. Titu 34
12. Turnu Măgurele 20
13. Urziceni 36
14. Videle 33
15. Zimnicea 14
6 CLUJ Cluj 1. Cluj 1. Aiud 1. Aiud 21
2. Turda 2. Ocna-Mureş 2. Bistriţa 31
3. Bistriţa 3. Cîmpeni 20
4. Abrud 4. Dej 40
5. Cîmpeni 5. Gherla 33
6. Dej 6. Huedin 23
7. Gherla 7. Turda 35
8. Huedin 8. Zalău 29
9. Năsăud 9. Năsăud 23
10. Sîngeorz - Băi
11. Zalău

97
7 CRIŞANA Oradea 1. Oradea 1. Beiuş 1. Aleşd 23
2. Petru Groza 2. Beiuş 31
3. Nucet 3. Criş 24
4. Vaşcău 4. Gurahoţ 23
5. Salonta 5. Ineu 28
6. Şimleul Silvaniei 6. Marghita 31
7. Oradea 30
8. Salonta 22
9. Şimleu 21
8 DOBROGEA Tulcea 1. Tulcea 1. Hîrşova 1. Adamclisi 19
2. Babadag 2. Hîrşova 18
3. Măcin 3. Istria 22
4. Medgidia 4. Măcin 18
5. Cernavodă 5. Medgidia 22
6. Isaccea 6. Negru Vodă 23
7. Sulina 7. Tulcea 25

9 GALAŢI Galaţi 1. Galaţi 1. Odobeşti 1. Brăila 39

2. Brăila 2. Mărăşeşti 2. Bujor 30
3. Focşani 3. Panciu 3. Făurei 38
4. Tecuci 4. Focşani 47
5. Galaţi 27
6. Panciu 16
7. Tecuci 28
10 HUNEDOARA Deva 1. Deva 1. Alba 23
2. Simeria 2. Brad 14
3. Hunedoara 3. Haţeg 19
4. Ilia 23
5. Orăştie 19
6. Sebeş 27

11 IAŞI Iaşi 1. Iaşi 1. Huşi 1. Bîrlad 39

2. Bîrlad 2. Paşcani 2. Hîrlău 19
3. Vaslui 3. Huşi 35
4. Paşcani 26
5. Iaşi 33
6. Vaslui 34
7. Negreşti 24
12 MARAMUREŞ Baia Mare 1. Baia Mare 1. Baia Sprie 1. Carei 30
2. Satu Mare 2. Carei 2. Cehul Silvaniei 15
3.Sighetul 3. Negreşti 3. Oaş 14
Marmaţiei 4. Vişeul de 4. Lăpuş 18
Sus 5. Satu Mare 30
6. Şomcuta Mare 17
7. Sighet 17
8. Vişeu 18
13 MUREŞ- Tîrgu Mureş 1. Tîrgu Mureş 1. Miercurea 1. Ciuc 24
AUTONOMĂ Ciuc 2. Gheorgheni 11
MAGHIARĂ 2. Gheorgheni 3. Luduş 35
3. Luduş 4. Odorhei 39
4. Cristuru-Secuesc 5. Reghin 36
5. Odorhei 6. Tîrgu Mureş 45
6. Reghin 7. Tîrnăveni 27
7. Sovata 8. Topliţa 12
8. Tîrnăveni
9. Borsec
10.Topliţa
14 OLTENIA Craiova 1. Craiova 1. Balş 1. Balş 26
2. Tîrgu Jiu 2. Băileşti 2. Băileşti 29
3. Turnu Severin 3. Calafat 3. Calafat 27
4. Caracal 4. Caracal 33
5. Corabia 5. Corabia 25
6. Strehaia 6. Craiova 38
7. Filiaşi 33
8. Gilort 42
9. Gorj 42
98
 10. Olteţu 34
11. Strehaia 38
12. Turnu Severin 35
13. Vâju Mare 32
15 PLOIEŞTI Ploieşti 1. Ploieşti 1. Azuga 1. Buzău 49
2. Buzău 2. Băicoi 2. Cîmpina 35
3. Cîmpina 3. Breaza 3. Cislău 30
4. Târgovişte 4. Buşteni 4. Mizil 41
5. Moreni 5. Ploieşti 47
6. Sinaia 6. Rîmnicu Sărat 44
7. Mizil 7. Teleajen 43
8. Urlaţi 8. Târgovişte 48
9. Rîmnicu
Sărat
10. Vălenii de
Munte
11. Slănic
12. Pucioasa
16 SUCEAVA Suceava 1. Suceava 1. Cîmpulung- 1. Botoşani 34
2. Botoşani Moldovenesc 2. Cîmpulung 14
2. Dorohoi 3. Dorohoi 30
3. Fălticeni 4. Fălticeni 33
4. Gura 5. Gura Humorului 26
Humorului 6. Rădăuţi 30
5. Solca 7. Săveni 23
6. Rădăuţi 8. Vatra Dornei 13
7. Siret
8. Vatra Dornei

Tabel 9. Unităţile administrativ–teritoriale din R.S.R. la nivelul anului 1967

Oraşul republican Bucureşti era împărţit în 8 raioane urbane, care cuprindeau la rândul lor
comune suburbane:

-raionul Nicolae Bălcescu cu 5 comune suburbane;

- raionul Griviţa Roşie cu 2 comune suburbane;
- raionul V.I.Lenin cu 7 comune suburbane;
- raionul Tudor Vladimirescu cu o comună suburbană;
- raionul 16 Februarie cu 3 comune suburbane;
- raionul 1 Mai cu 4 comune suburbane;
- raionul 23 August cu 5 comune suburbane;
- raionul 30 Decembrie cu o comună suburbană.
Constanţa avea de asemenea statutul de oraş republican şi i se subordonau 3 oraşe (Eforie,
Mangalia şi Techirghiol) şi 5 comune (Agigea, 23 August, Năvodari, Ovidiu şi Tuzla).

Centrele de putere erau deci, centrul comunal, centrul raional şi centrul regional, sate,
respectiv oraşe în care îşi aveau reşedinţa Sfaturile Populare respective.
Cu toate că modelul sovietic nu a fost copiat întru totul, datorită mărimii teritoriului României
şi condiţiilor specifice, putem vorbi de un caz de divizare administrativă imitativă, care bineînţeles nu

99
a putut conduce la rezultate pozitive în plan economico-social. Se pot remarca disparităţi inter-
regionale, datorate specializării în regiuni preponderent industriale şi regiuni agrare şi intraregionale,
între centrele comunale şi raionale pe de o parte şi centrele regionale. Centrul de putere regional a
polarizat o suprafaţă mare, de cca 3 ori mai mare decât centrele de putere din prezent, înregistrând
creşteri economice. Cele 16 centre regionale au monopolizat într-o foarte mare măsură fondurile de
investiţii, în dezavantajul centrelor de nivel inferior. În schimb, centrele raionale au rămas cu funcţii
administrativ – judecătoreşti, centre de învăţământ, de sănătate, târguri.
În contextul geopolitic de atunci, acestui sistem administrativ–teritorial, urma să i se
suprapună o specializare economică teritorială, parte a unui plan mai amplu, cunoscut sub denumirea
de “Planul Valev”. Geograful Emil Borisevici Valev de la Universitatea Lomonosov, a conceput (sau
a validat din punct de vedere ştiinţific) aşa–numitul Complex Interstatal al Dunării de Jos, care
cuprindea Moldova împreună cu Moldova de peste Prut, Sudul Ucrainei, zona Braşov, Sud–Estul ţării
şi fostele judeţe din Cadrilater – Bulgaria. Acest teritoriu, care cuprindea peste un sfert din suprafaţa
României, urma să primească o specializare economică în cadrul C.A.E.R. şi să i se stabilească planul
de producţie şi destinaţia economică agrară a acesteia.
În cadrul acestui complex, care cuprindea regiuni cu economii preponderent agrare, era cel
puţin nepotrivită includerea zonei Braşov, centru industrial de tradiţie, cu toate că acesta trecuse la
aşa-numita industrie de pace, fabrica de avioane fiind înlocuită cu o fabrică de tractoare. Această
iniţiativă era deci departe de a se baza pe raţiuni pur economice.
Planul Valev a întâmpinat o puternică opoziţie din partea autorităţilor de la Bucureşti, pe
motivul că nu corespundea cu principiul suveranităţii statelor şi ca urmare nu a mai fost pus în
practică.
Declaraţia din aprilie 1964, prin care conducerea politică de la Bucureşti a luat atitudine
publică împotriva dominaţiei excesive a P.C.U.S., a fost, după unii autori, semnalul de emancipare
politică a comuniştilor români.

100
VI. TRANZIŢII PRECOOPERATISTE ŞI COLECTIVIZAREA AGRICULTURII.
IMPACTUL ASUPRA ORGANIZĂRII SPAŢIULUI RURAL

La încheierea celui de-al doilea Război Mondial România era un stat cu o economie
preponderent agrară, circa 80% din populaţie trăia în mediul rural unde valorile naţionale şi tradiţiile
au fost păstrate în cel mai înalt grad. Ţărănimea cunoştea modelul de colectivizare brutală a
agriculturii din U.R.S.S., bazat pe desfiinţarea proprietăţii private şi constituirea de colhozuri.
De aceea, colectivizarea agriculturii din România, componentă determinantă a comunizării
ţării, a putut avea loc doar treptat, în etape. Datorită rezistenţei opuse de ţărani, „comuniştii români au
propus o abordare moderată şi populistă a problemelor ţărăneşti”102.
La data de 6 martie 1945, în urma demisiei forţate a guvernului Gheorghe Rădescu, a fost
insta-urat cu sprijinul armatei sovietice guvernul Petru Groza, fapt care marchează începutul
transformării României în stat comunist.

6.1. REFORMA AGRARĂ DIN 1945

Odată cu căderea guvernului Rădescu, proiectul de reformă agrară conceput de P.N.Ţ. şi

publicat la 10 februarie 1945 a devenit caduc şi comuniştii au căutat să-şi impună propria viziune
asupra problemei agriculturii. Astfel, la scurt timp de la instalarea la putere a guvernului Groza s-a
trecut la punerea în practică a acestei politici, pe baza Decretului Lege nr. 187 din 23 martie 1945.
Reforma a avut ca priorităţi împroprietărirea ţăranilor fără pământ şi a celor cu suprafeţe mici în
proprietate pentru a crea o puternică susţinere a partidului în mediul sătesc în perspectiva alegerilor
care urmau şi pe termen lung.
Au fost expropriate (conform art.3 din decretul lege) următoarele tipuri de proprietăţi:
1. „prisosul” proprietăţilor cu suprafeţe mai mari de 50 ha;
2. proprietăţile agricole ale persoanelor socotite criminali de război;
3. suprafeţele de teren aparţinând persoanelor care în ultimii şapte ani nu le-au exploatat în regie
proprie;
4. pământurile şi proprietăţile agrare ale cetăţenilor care au colaborat cu Germania hitleristă;
5. pământurile persoanelor refugiate în ţările cu care România se afla în stare de război sau
refugiate în străinătate după 23 august 1944;

102
Gh. Iancu, Gh., V.Ţârău, O. Traşcă, (2000), Colectivizarea Agriculturii, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, p.
V
101
 6. bunurile agricole de orice fel ale cetăţenilor care au luptat ca voluntari împotriva Naţiunilor
Unite;
7. terenurile şi toate bunurile agricole ale absenteiştilor.
Articolul 6 prevedea că întreg inventarul de maşini agricole şi utilaje care fac obiectul
exproprierii „trec asupra Statului care va crea centre judeţene de maşini agricole la dispoziţia
agricultorilor”, celelalte unelte agricole şi animale de tracţiune urmând să treacă asupra Statului
proporţional cu suprafaţa de teren agricol expropriat şi date apoi ţăranilor împroprietăriţi.
În conformitate cu art. 8 au fost exceptate de la exproprieri: orezăriile, bunurile agricole
aparţinând instituţiilor ecleziastice, Academiei Române, eforiilor şi aşezămintelor spitaliceşti,
composesoratelor, urbariatelor, obştilor şi cooperativelor săteşti, fâneţele şi păşunile aparţinând
comunelor şi „în general toate bunurile făcând parte din patrimoniul Statului”.
Un fapt important de relevat este că art. 20 din lege restricţionează circulaţia terenurilor din
gospodăriile nou create, vânzarea, divizarea, arendarea sau ipotecarea fiind permisă doar cu avizul
Ministerului Agriculturii.
În urma înfăptuirii reformei agrare din 1945 au fost expropriate 1 468 000 ha de teren 103 .
Marea proprietate a fost desfiinţată prin limitarea proprietăţii funciare la 50 ha, rezultând o fărâmiţare
accentuată a proprietăţii şi o predominanţă în agricultura românească a micii proprietăţi ţărăneşti sub
5 ha. Legea a ignorat aproape în totalitate aspectul economic al producţiei agricole, prin confiscarea
tractoarelor şi maşinilor agricole în directă proporţionalitate cu suprafaţa expropriată, punând
proprietarii în imposibilitatea cultivării şi exploatării minimale a terenurilor rămase.
Textul legii nu face referire la transformarea comunistă a agriculturii după modelul sovietic.
Cu toate acestea, comuniştii nu au obţinut adeziunea ţărănimii, ci dimpotrivă au determinat
accentuarea sentimentului de proprietate.
O altă etapă în procesul comunizării agriculturii a fost marcată de Legea nr. 68 din 16
februarie 1946 pentru organizarea colectării de produse agricole, vegetale şi animale şi distribuirii de
produse industriale în comunele rurale104. Această lege impunea ţărănimii un sistem de cote de
produse agricole sub îndrumarea şi controlul unui Oficiu Economic Judeţean care se ocupa în acelaşi
timp de distribuirea de produse industriale şi alimentare în comunele rurale. Pentru colectare şi
distribuire au fost autorizate prin mandate speciale unităţile cooperatiste ale Institutului Naţional al
Cooperaţiei, cooperativele locale, asociaţiile de comercianţi constituite după normele prevăzute în
codul de comerţ şi centrele de exploatare teritoriale ale Armatei.

103
C. Murgescu, (1956), Reforma Agrară din 1945, Bucureşti, p.139
104
Decretul nr. 480 din 15 februarie 1946, Monitorul Oficial nr. 40 din 16 februarie 1946
102
 Produsele industriale destinate consumatorilor din mediul rural erau (conform art. 3): pielărie
şi încălţăminte, produse textile, lemn şi cherestea, materiale de construcţie, hârtie, geamuri şi
sticlărie, produse chimice, produse finite de metalurgie uşoară, produse alimentare, precum şi
produse petrolifere, chibrituri, ş.a. În virtutea art. 6 din lege, distribuirea acestor produse se putea face
raţionalizat, doar „către locuitorii din comunele rurale care au vândut şi predat produse agricole sau
alimentare unităţilor de colectare şi distribuire judeţene” care puteau face dovada pe baza
adeverinţelor de primire. Această reglementare îi obliga practic pe toţi locuitorii să predea cotele.
Această măsură a condus la agravarea situaţiei economice în mediul rural şi la sărăcirea
agricultorilor, pe fondul secetei din 1946 şi al situaţiei economice generale.
O mare parte din terenurile agricole expropriate în 1945 şi nerepartizate ţăranilor a fost trecută
în proprietatea publică a Statului. Cultivarea şi exploatarea acestor suprafeţe s-a făcut prin Regia
Exploataţiilor Agricole, Zootehnice, Industriale şi de Maşini Agricole, cu maşinile agricole
confiscate. În cadrul acestei regii, în teritoriu s-au constituit Gospodăriile Agricole de Stat (G.A.S.)
La începutul anului 1946 inventarul agricol era insuficient în toate regiunile ţării. În România
existau 9 286 de tractoare din care doar 6 618 în stare de funcţionare, 2239 neacceptabile pentru a fi
reparate, 429 scoase complet din uz. Din acestea, Statul dispunea de 3130 fuseseră confiscate de la
moşieri. Ca urmare, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor a contractat cu I.M.S. Braşov 5000 de
tractoare şi 2000 de semănători, contract eşalonat pe 5 ani. Însă datorită problemelor în asigurarea cu
materii prime, contractul a fost redus la 1600 de tractoare, primele fiind furnizate abia în 1947. De
aceea, pentru intensificarea lucrărilor agricole prin Decizia nr. 819 din 17 aprilie 1946 maşinile
agricole mari care nu fuseseră preluate conform art. 6 din Legea din 23 martie 1945 au fost lăsate
până la noi dispoziţii în custodia foştilor proprietari.105
Pe măsura consolidării noului regim politic au fost emise şi aplicate noi acte normative care
au vizat întărirea rolului Statului în industrie şi în comerţ. Legea nr. 203 din 23 iunie 1947 privind
reglementarea circulaţiei şi stabilirea regimului juridic al imobilelor agricole106 se înscrie în această
tendinţă de întărire a proprietăţii statului.
Astfel, legea aduce noi restricţii referitoare la circulaţia terenurilor agricole extravilane.
Imobilele agricole nu se puteau dobândi decât cu autorizaţie emisa de Ministerul Agriculturii şi
Domeniilor şi cu respectarea dreptului de preempţiune al Statului. Dobânditorul trebuia să fie
cetăţean român, să aibă ca singură ocupaţie agricultura, sau să fie mic funcţionar rural în localitatea
respectivă şi să nu posede împreună cu familia mai mult de 15 ha de teren, inclusiv suprafaţa care se

105
D. Şandru, (2000), Reforma Agrară din 1945 în România, Institutul Naţional Pentru Studiul Totalitarismului,
Bucureşti, p. 297
106
Decretul nr. 1255 din 21 iunie 1947, Monitorul Oficial nr. 149 din 23 iunie 1947
103
cumpără. Iată deci că legea limitează la 15 ha dimensiunea proprietăţii private dobândite prin
cumpărare şi restricţionează dreptul cetăţenilor de a dobândi terenuri agricole. Aceleaşi criterii
trebuiau să le îndeplinească şi Cooperativele Agricole de Producţie ca dobânditori, cu menţiunea că
imobilele agricole dobândite nu se puteau împărţi între membri decât în condiţiile obţinerii unei
autorizaţii din partea Ministerul Agriculturii şi Domeniilor şi numai dacă în urma divizării ar reveni
fiecărui membru cooperator o întindere de minimum 2 ha la şes şi 1 ha la munte.
Înstrăinarea de terenuri agricole prin vânzare era permisă în condiţiile acestei legi în suprafeţe
de până la 5 ha pentru dezvoltări industriale, lucrări de irigaţii drenaje, pepiniere, drumuri şi căi
ferate. Pentru suprafeţe mai mari de 5 ha înstrăinarea era supusă dreptului de preemţiune al Statului,
exercitat de către Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, la preţul şi condiţiile de înstrăinare
comunicate.
Legea nr. 251 din 1947 pentru regimul circulaţiei produselor agricole107 întăreşte sistemul de
cote impus anterior prin Legea nr. 68 din 16 februarie 1946. Această nouă reglementare a impus sub
sancţiuni dure cote de produse agricole pe care producătorii agricoli individuali sau constituiţi în
asociaţii de orice tip erau obligaţi să le vândă Statului prin mandatarii săi. De asemenea, Statul
intervine prin Ministerul Industriei şi Comerţului atât în reglementarea treierişului recoltei şi a
modului de folosire a maşinilor şi batozelor, cât şi în reglementarea activităţii morilor, râşniţelor,
preselor şi teascurilor din ţară, stabilind cantităţile de produse pe care acestea trebuiau să le predea.
Sistemul de cote obligatorii era menit să conducă la atingerea a trei obiective: politic –
înlăturarea chiaburilor consideraţi duşmani de clasă, economic – Statul obţinea cantităţi importante
de produse agricole gratuit, înlesnindu-şi investiţiile în industria grea considerată prioritară, dar şi
exportul în U.R.S.S. şi în general în C.A.E.R. şi social – asigurarea cu alimente la preţuri mici a
muncitorilor şi populaţiei de la oraşe ceea ce a permis menţinerea salariilor la niveluri scăzute.
Anul 1947 a însemnat un început de redresare a bazei tehnice a agriculturii. Statul a realizat o
serie de utilaje şi maşini agricole şi primele tractoare, prin 23 de întreprinderi industriale. Au fost
furnizate sectorului agricol 5020 de pluguri, 246 de semănătoare de porumb, 100 semănătoare pentru
păioase, 1326 de prăşitoare , 1703 batoze, 1064 tocătoare de nutreţ manuale, 8207 grape şi diferite
unelte mici. Nici una dintre categorii însă, nu a acoperit nevoile minimale ale agriculturii
româneşti.108

107
Decretul nr. 1454 di 12 iulie 1947, Monitorul Oficial nr. 159 din 15 iulie 1947
108
D. Şandru, op.cit., p.300
104
 După înlăturarea monarhiei şi naţionalizarea componentelor industrial-bancare, de asigurări şi
de transport ale economiei româneşti109, regimul comunist a decis că a sosit momentul integrării
spaţiului rural în tipul de societate care urma să se instituie.

6.1.1.Creşterea rolului Statului în agricultură

Anul 1948 este unul de cotitură în ce priveşte politica Statului de intervenţie în agricultură.
După cum consideră unii autori, acesta este anul aplicării modelului sovietic în agricultura României.
Dacă în perioada anterioară Statul exercita controlul în circulaţia, desfacerea şi consumul unor
produse, de acum el adaugă o nouă dimensiune şi anume planificarea, ceea ce a condus la
centralizarea politicii agricole.
Din punct de vedere legislativ acest lucru se reflectă în actele normative emise de la nivel
central şi anume Decretul nr. 13 din 29 aprilie 1948110, Decretul nr. 112 din 29 iunie 1948111 şi
Decizia nr. 1028 din 16 iulie 1948112. Aceste acte normative stabilesc noua organizare a Ministerului
Agriculturii care avea ca atribuţii conducerea şi realizarea politicii agricole a guvernului în privinţa
producţiei agrare, întocmirea şi realizarea planurilor de producţie, îndrumarea şi controlul circulaţiei
bunurilor agricole şi folosirea raţională a braţelor de muncă şi a mijloacelor de producţie din
agricultură. Structura ministerului cuprindea organe tehnice şi administrative centrale, cuprindea
organe tehnice şi administrative exterioare, institute de cercetare specifice şi Regia Exploataţiilor
Agricole, Zootehnice, Industriale şi de Maşini Agricole. Se stabilesc de asemenea atribuţii clare
pentru inspectoratele regionale ale Ministerului Agriculturii.
Pentru întocmirea planului de colectare a cerealelor, planurilor de transport şi depozitare, de
repartizare a cerealelor provenite din cote de predare, s-a înfiinţat Comisia de Stat pentru Colectarea
Cerealelor care avea reprezentanţi în teritoriu până la nivel de plasă.
Cotele excesiv de mari impuse proprietarilor care au condus la compromiterea rentabilităţii
agricole a loturilor şi desfiinţarea arendei şi dijmei, i-au determinat pe mulţi dintre ei să se dispenseze
de pământ declarând că îl donează Statului. Această măsură nu a afectat numai proprietarii privaţi ci
şi bisericile şi Cavalerii Ordinului „Mihai Viteazu”113.

109
Monitorul Oficial nr. 133 bis/11 iunie 1948, Legea nr.119 din 11 iunie 1948 pentru naţionalizarea intreprinderilor
industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi
110
Monitorul Oficial nr. 100 din 29 aprilie 1948
111
Monitorul Oficial nr. 147 din 29 iunie 1948
112
Monitorul Oficial nr. 168 din 23 iulie 1948
113
D. Dobrincu, C. Iordachi, (2005)Ţărănimea şi puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România (1949-
1962), Polirom Iaşi, p 52
105
 Toate acestea se înscriau într-o altă componentă a politicii agrare a partidului de guvernământ
de a mări proprietatea funciară a Statului prin intermediul exproprierilor, în vederea pregătirii
procesului de colectivizare114. În acest context au trecut în proprietatea Statului prin decretul nr. 38
din 27 mai 1948115 proprietăţile regelui Mihai I şi ale familiei regale, care cuprindeau 140 518 ha
administrate astfel: 76 240 ha Domeniile Coroanei, 21 228 ha Domeniile Casei Regale, 43 050 ha
proprietăţile membrilor Casei Regale, 11 222 ha alte proprietăţi necuprinse în inventarul anterior
comunicat, în total 151 740 ha.
Au urmat alte exproprieri reglementate de Decretul nr. 176 din 3 august 1948 pentru trecerea
în proprietatea Statului a bunurilor bisericilor, congregaţiilor, comunităţilor sau particularilor care au
servit pentru funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor de învăţământ general, tehnic sau profesional.
Apoi Decretul nr. 302 din 3 noiembrie 1948 privind naţionalizarea instituţiilor sanitare
particulare, bunurilor rurale ale acestora fiind trecute în proprietatea Statului. La 2 decembrie 1948 a
fost desfiinţată Biserica Greco-Catolică, biserica Şcolii Ardelene şi a României Mari, prin Decretul
nr. 358116, toate bunurile mobile şi imobile fiind trecute în patrimoniul Ministerului Agriculturii şi
Domeniilor spre administrare. Cea mai mare parte a pământului a fost predată ministerului în cursul
lunii ianuarie, iar bisericile şi terenurile din jurul lor, parohiilor ortodoxe.
În privinţa inventarului agricol, în baza ordinului nr. 617885 emis de Direcţia Circulaţiei
Bunurilor Imobile Agricole la 24 iunie 1948, serviciile agricole judeţene erau însărcinate să preia
inventarul expropriat şi lăsat în custodie foştilor proprietari printr-o decizie anterioară117. Inventarul a
fost preluat şi a intrat în patrimoniul A.F.S.M. şi ulterior al S.M.T. înfiinţat prin decretul nr. 273 din 7
octombrie 1948118. Din datele furnizate de recensământul din 1948 reiese că dintre cei 16 000
locuitori cât număra populaţia Republicii Populare Române, circa 25% trăiau la oraşe şi 75% la sate.
90% din populaţia de la sate are ca ocupaţie agricultura.
Suprafaţa totală a terenurilor agrosilvice era de circa 22 038 000 ha repartizată astfel pe
categorii de folosinţă (date extrase din Raportul Biroului Politic al C.C. al P.M.R. prezentat în şedinţa
plenară a C.C. al P.M.R. din 3-5 martie 1949 şi provenite din datele recensământului din 1948):
Teren arabil………………9 751 000 ha
Fâneţe…………………….1 696 000 ha
Păşuni…………………….2 820 000 ha

114
Gh.Iancu, şi colab., Op. Cit. p.XVII
115
Monitorul Oficial nr. 121 din 27 mai 1948
116
Monitorul Oficial nr.281 din 2 decembrie 1948
117
Decizia nr. 819 din 17 aprilie 1946 a Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, prin care proprietarii erau îndemnaţi să-şi
completeze inventarul mort şi animalele de tracţiune necesare exploatării raţionale a cotei neexpropriabile, cu asigurarea
că uneltele şi animalele astfel procurate nu vor mai face obiectul unei noi exproprieri.
118
Monitorul Oficial nr. 233 din 7 octombrie 1948
106
Vii .…………………….…277 000 ha
Livezi …………………….221 000 ha
Păduri ………………….…6 705 000 ha
Curţi ……………………...618 000 ha
În timp ce pădurile erau repartizate în proporţie de 76.6 % instituţiilor statului sau instituţiilor
locale (composesorate, comune, sate) şi doar 23,4 % gospodăriilor individuale, terenul arabil
aparţinea în proporţie de 95,7% gospodăriilor individuale şi abia 4,3% instituţiilor. Cam aceeaşi
proporţie exista şi la celelalte categorii, cu excepţia păşunilor, unde 68,9% aparţinea instituţiilor (în
cea mai mare parte comunelor) şi 31,1 % gospodăriilor individuale119.
Tabelul de mai jos completează imaginea despre starea agriculturii120:
Gospodării care deţin Număr %
mai puţin de 0,5ha 232 000 7,6
0,5 -1 ha 295 000 9,6
1 - 3 ha 1 103 000 36,0
3 -5 ha 704 000 22,9
5-10 ha121 546 000 17,8
10-20 ha 150 000 4,9
20-30 ha 32 000 1,0
Peste 50 ha 5000 0,2
total 3 067 000 100,0

Tabel 10. Clasificarea gospodăriilor ţărăneşti după reforma agrară din 1945

Iată deci că agricultura era caracterizată de o fărâmiţare accentuată a proprietăţii, cu

predominanţa proprietăţilor mici şi foarte mici, între 0,5 şi 3 ha, care reprezentau 53,2% din totalul
gospodăriilor individuale.

6.2. COLECTIVIZAREA AGRICULTURII

Planul general economic al R.P.R. pe anul 1949 reglementat de Legea nr. 1 din 1949, prevede
la Cap. II măsuri de orientare a sectorului agricol spre socialism prin înzestrarea agriculturii cu
maşini şi tractoare, întărirea fermelor de Stat şi S.M.T şi prin „dezvoltarea diferitelor tipuri de
cooperative”122.
A urmat organizarea Ministerului Agriculturii al R.P.R. prin Decretul nr. 50 din 9 februarie
1949123 şi pe 2 martie a fost emis Decretul nr. 83 pentru completarea unor dispoziţii din Legea nr. 87

119
idem
120
după D. Dobrincu, C. Iordachi, op. cit. şi completat
121
această categorie de gospodării a fost omisă din raportul politic din care s-a inspirat sursa citată, datele fiind calculate
prin diferenţă
122
Monitorul Oficial nr. 1 din 1 ianuarie 1949
123
Monitorul Oficial nr. 33 din 9 februarie 1949
107
din 23 martie 1945124 în temeiul căruia (art.2) toate exploatările agricole moşiereşti şi fermele model
exceptate anterior, cu întreg inventarul, instalaţiile agricole, produsele ş.a. erau lichidate şi trecute în
proprietatea Statului. Legea prevedea pedepse de 3-15 ani muncă silnică pentru persoanele care
împiedicau exproprierea sau tăinuiau bunurile expropriate.
Datele prezentate la Plenara C.C. al P.M.R. din 3-5 martie 1949125 arătau o deteriorare a stării
sociale la sate faţa de cele oferite la recensământul anterior din 6 aprilie 1941. În intervalul 1941 –
1948 suprafaţa ocupată de gospodăriile foarte mici (sub 1 ha) a sporit de la 1,9% la 7,1%, iar a celor
cuprinse între 1 şi 5 ha a crescut de la 30,9% la 47,4 %. În schimb, la aproape toate celelalte categorii
de proprietăţi s-au înregistrat scăderi după cum urmează: la exploatările cuprinse între 5 şi 10 ha
diminuarea a fost de 7,1%, la cele cu 10-20 ha diminuarea a fost de 4% , iar la cele cuprinse între 20
şi 50 ha a fost de 1,2%.
Rezoluţia plenarei arată că gospodăriile cu suprafeţe mai mici de 5 ha erau nerentabile, fiind
şi fărâmiţate în parcele situate la distanţe relativ mari de locuinţa proprietarului. Proprietarii acestor
gospodării erau consideraţi „săraci”. Ţăranii cu proprietăţi cuprinse între 5 şi 10 ha erau consideraţi
„mijlocaşi”, iar exploatările lor urmau să constituie baza pentru noile gospodării colective. Ţăranii cu
proprietăţi mai mari de 10 ha erau consideraţi „chiaburi” şi împotriva lor s-a declanşat o luptă fără
cruţare: violenţe, arestări, deportarea în alte localităţi din ţară.
La Plenara C.C. al P.M.R. din 3 – 5 martie 1949 liderii comunişti şi-au pronunţat clar
opţiunea pentru transformarea socialistă a agriculturii după modelul colhozurilor sovietice, prin
unirea gospodăriilor mici şi mijlocii în mari gospodării colective. S-a stabilit ca pentru început să se
înfiinţeze un număr restrâns de gospodării colective în funcţie de condiţiile tehnice şi de voinţa de
asociere a ţăranilor. Dezvoltarea acestora urma să se facă gradual pe măsura creşterii capacităţii
industriei de a asigura înzestrarea tehnică a agriculturii, pe măsura formării de specialişti agronomi şi
pe măsura „creşterii conştiinţei maselor largi ale ţărănimii muncitoare”126.
În acelaşi timp comuniştii au stabilit că G.A.S. trebuie sa constituie ferme model şi să pună la
dispoziţia ţăranilor soiuri de seminţe de calitate, iar S.M.T. să devină mijlocul de introducere a
tehnicii avansate în agricultură.
Odată stabilită linia politică, a urmat instituirea cadrului legislativ pentru transformarea
agriculturii. Astfel s-a instituit regimul supravegherii muncii agricole în cursul anului 1949127. La 30

124
Monitorul Oficial nr. 233 din 7 octombrie 1948
125
D. Dobrincu, C. Iordachi, op. cit., p 53
126
Raportul Biroului Politic al C.C. al P.M.R. prezentat în şedinţa plenară a C.C. al P.M.R. din 3-5 martie 1949
127
Buletinul Oficial nr. 16 din 6 aprilie 1949, Decizia Ministerială nr. 547
108
aprilie a fost emis Decretul nr. 183128 privind sancţionarea infracţiunilor economice care prevedea
pedepse grele pentru nerespectarea planului de Stat sau pentru distrugerea, dosirea sau denaturarea
mărfurilor. A urmat Legea impozitului agricol nr. 18 din 14 iulie 1949129 care acorda un regim
preferenţial de impozitare pentru G.A.C. favorizându-le faţă de gospodăriile agricole individuale.
La 21 iulie s-a stabilit regimul colectării cerealelor pe baza Decretului nr. 306 din 21 iulie
130
1949 care impunea un sistem de cote în funcţie de suprafaţa de teren arabil şi de producţia medie la
ha din regiunea respectivă. Nici un producător nu putea treiera înainte de a primi procesul verbal în
care se menţionau cantităţile de cereale care trebuiau predate. Planul general de colectare stabilit de
Comisia de Stat pentru Colectare era defalcat la nivel de judeţe, plăşi şi comune unde existau
comitete provizorii.

6.2.1. Înfiinţarea Gospodăriilor Agricole Colective 1949-1953

G.A.C. au fost considerate, din punct de vedere politic, elementul esenţial în procesul de
transformare a agriculturii într-o ramură economică de tip socialist. Pe lângă principiile politice de
creare şi funcţionare (asocierea liber-consimţită, selecţia membrilor, organizarea graduală,
obligativitatea intrării cu întreg pământul şi inventarul agricol, distribuirea produselor după munca
depusă, ş.a.) Comisia agrară însărcinată cu îndrumarea activităţii de înfiinţare a G.A.C. a stabilit la
rândul ei criterii de ordin tehnic pentru uzul activiştilor care lucrau pe teren:
-comasarea terenurilor pentru a rezulta o suprafaţă compactă care să se preteze la munca mecanizată;
-constituirea unei suprafeţe de teren arabil de 100-200ha pentru a asigura eficienţa economică;
-o medie de minimum 3 ha de membru;
-completarea suprafeţelor deţinute de G.A.C. cu teren de la Stat dacă era cazul.
La 24 iulie 1949 erau înfiinţate primele G.A.C. purtând denumiri „revoluţionare”: „Tractorul
Roşu” Lunca de Jos jud. Cluj, „Victoria Socialismului” din Răşcani jud. Vaslui, „Drumul Nou” din
Zăbrani jud. Arad, „Ogorul Roşu” din Leslea jud. Târnava Mare, „Zorile” din Turnişor jud, Sibiu.
Impunerea sistemului de cote, modul de colectare a cerealelor şi zelul activiştilor de partid au
determinat o serie de revolte ale ţăranilor dintre care cele mai însemnate au fost cele din Bihor (29
iulie) şi cele din Arad (1-2 august) din cursul anului 1949. Ţăranii au recurs la diferite forme de
protest (demonstraţii anticolectivizare, atacarea activiştilor sau comitetelor provizorii) care au căpătat

128
Buletinul Oficial nr. 25 din 30 aprilie 1949
129
Buletinul Oficial nr. 45 din 14 iulie 1949
130
Buletinul Oficial nr. 47 din 21 iulie 1949
109
chiar forma resentimentelor naţionale (în comuna Moacşa jud. Trei Scaune ţăranii au adoptat o
declaraţie de „republică independentă” faţă de Stat, cu care urma sa aibă doar relaţii comerciale131.
Iniţial înfiinţarea G.A.C. necesita un proces greoi ce presupunea aprobări succesive până la
Consiliul de Miniştri fapt care relevă prudenţa cu care era abordată problema în această etapă.
Ulterior, pentru a uşura acest proces s-a creat o bază propagandistică importantă, formată din
numeroşi activişti special instruiţi, menită să iniţieze formarea de G.A.C. şi să evite astfel etapele
pregătitoare pe care le presupunea libera asociere din iniţiativa ţăranilor132.
În urma comasărilor, G.A.C. deţineau terenuri foarte bune şi în plus pe baza Legii nr. 18
asupra impozitului agricol, beneficiau de o scutire de 20% la cotele obligatorii către Stat, 10% la
tarifele S.M.T. şi scutire de impozit pe venitul agricol pe timp de 2 ani de la înfiinţare133. Cu toate
acestea, după cum reiese din documente ale C.C. din noiembrie 1949, G.A.C. nu au arătat eficienţă
economică, „nu au influenţă economică şi politică asupra gospodăriilor ţărăneşti”, datorită
dezorganizării din interior, calităţii slabe a lucrărilor efectuate de S.M.T. ş.a.134
În 1950 au fost adoptate acte normative menite să intensifice ritmul procesului de
colectivizare. Astfel prin Hotărârea nr. 42 din 13 ianuarie 1950135 se aproba trecerea unor bunuri
(terenuri, clădiri, animale) din patrimoniul Statului în folosinţa unor G.A.C.. S-a înfiinţat Direcţia
Administrativă a G.A.C. în cadrul Ministerului Agriculturii prin Decretul nr. 8 din 17 ianuarie
1950136. G.A.C. au beneficiat de noi facilităţi la plata lucrărilor agricole către S.M.T. reducerile fiind
de 20%137.
În aceste condiţii, în cursul anului 1950 s-au emis hotărâri de înfiinţare pentru încă 950 de G.A.C.
Cadrul normativ care a urmat s-a referit la regimul circulaţiei unor produse agricole138 în
sensul reglementării vânzării produselor doar după predarea cotelor obligatorii şi la regimul colectării
produselor agricole vegetale139 stabilind criteriile stabilirii cotelor, planul de colectări şi pedepsele
pentru abateri.
La sfârşitul anului 1950, erau înfiinţate 1027 de G.A.C. cumulând suprafaţa de 277 719 ha şi
un număr de 67 719 familii.

131
D. Cătănuş, O. Roske, (2000), Colectivizarea agriculturii în România. Dimensiunea politică, Vol. I (1949-1953)
Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, p.25
132
idem, p.18-19
133
Monitorul Buletinul Oficial nr. 45 din 14 iulie 1949
134
D. Cătănuş, O. Roske., Op. Cit., p.18-19
135
Buletinul Oficial nr. 5 din 19 ianuarie 1950
136
Buletinul Oficial nr. 4 din 17 ianuarie 1950
137
Buletinul Oficial nr. 6 din 23 ianuarie 1950, Hotărârea nr. 68 din 13 ianuarie 1950
138
Buletinul Oficial nr. 7 din 26 ianuarie 1950, Hotărârea nr. 71 din 25 ianuarie 1950
139
Buletinul Oficial nr. 46 din 26 mai 1950, Decretul nr. 143 din 26 mai 1950
110
 La recomandările politice de a încetini ritmul colectivizării şi de a pune accentul pe
consolidarea gospodăriilor deja înfiinţate, în anul 1951 guvernul a adus în plan legislativ norme care
să consolideze din punct de vedere organizatoric G.A.C., dar şi acte normative care impuneau
condiţii draconice de predare a cotelor la produse animale (lapte) şi vegetale, cea mai afectată
categorie fiind micii proprietari cu exploatări de 3-6 ha.
Pe parcursul acestui an numărul de hotărâri de înfiinţare a G.A.C. a scăzut la doar 54140,
înregistrându-se chiar tendinţe de destrămare a gospodăriilor existente. Cu prilejul şedinţei C.C. al
P.M.R. din 18 septembrie 1951, se recunoşteau anumite insuccese şi s-a dat împuternicire
Comitetelor Regionale ale partidului de a aproba constituirea de G.A.C. în satele unde grupurile de
ţărani vor să se asocieze de bunăvoie, precum şi recomandarea de a se constitui Întovărăşiri Agricole,
după modelul T.O.Z. din Uniunea Sovietică.
Anul următor 1952, se remarcă în planul legislaţiei privind agricultura, prin decrete şi hotărâri
care vizau impozitul agricol, acte care loveau din nou micii proprietari particulari, chiaburii şi pe cei
ieşiţi din colective şi avantajau G.A.C. şi noile întovărăşiri. Membrilor G.A.C. li s-au stabilit reduceri
de impozit pentru gospodăriile personale cu 50%, celor din întovărăşiri cu 20%, iar chiaburilor li s-a
majorat impozitul cu 50%. De asemenea s-a legiferat executarea silită pentru nepredarea cotelor.
Toate acestea au culminat cu consacrarea preeminenţei formaţiunii social-economice socialiste
(compusă din proprietatea de Stat şi proprietatea cooperatist colectivistă) în Constituţia din
septembrie 1952141. Art. 8 din Constituţie statuează că „pământul din R.P.R. este proprietatea celor
ce-l muncesc”.

Modelul întovărăşirilor agricole

Lansat la Plenara din 3-5 martie 1949, acest model de asociere a fost oarecum neglijat, fiind
reconsiderat prin Hotărârea C.C. al P.M.R. din 18 septembrie 1951 cu privire la munca pe tărâmul
construirii gospodăriilor agricole colective şi a întovărăşirilor.
Iniţial, întovărăşirea era considerată o formă incipientă de cooperativă agricolă, creată pe
principiul liberei asocieri, în care pământul, animalele şi celelalte mijloace de producţie rămâneau în
proprietatea ţăranilor. Pământurile se comasau cu desfiinţarea haturilor pentru a putea fi lucrat în
comun, fiecare membru participând cu cât teren dorea şi nu cu tot pământul deţinut. Nefiind obligaţi
să semneze un statut, ţăranii înfiinţau întovărăşiri temporare, pentru a închiria tractoarele S.M.T. în
sezonul de arat.

140
D. Cătănuş, O. Roske., Op. Cit., p.25
141
Buletinul Oficial nr. 1 din 27 septembrie 1952
111
 Ulterior însă, Gheorghiu-Dej a susţinut crearea unui tip intermediar situat între întovărăşire
(modelul sovietic purta denumirea prescurtată T.O.Z.) şi colhoz, întovărăşiri care urmau să evolueze
în cooperative permanente.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 99 din 18 ianuarie 1952142 a aprobat Statutul model al
întovărăşirilor de „ţărani muncitori” pentru cultivarea laolaltă a pământului.
Semănatul plantelor agricole pe terenul întovărăşirii trebuia să se facă ţinând seama de Planul
de Stat. Toate lucrările agricole, aratul, semănatul, strângerea recoltei, treieratul erau prevăzute să se
facă în comun. După efectuarea plăţii în natură către S.M.T. a lucrărilor executate şi după achitarea
cotelor, proporţional cu suprafaţa de teren cu care au intrat în întovărăşire, ţăranii puteau beneficia de
recolta rămasă. Pe baza planului de producţie anual, întovărăşirea putea încheia contract de lucrări cu
S.M.T. Organele de conducere alese ale întovărăşirii erau Adunarea generală, Comitetul de
conducere şi preşedintele.
Dacă la început ţăranii puteau să se retragă liber din întovărăşire, după adoptarea statutului
întovărăşirea devenea o formă de cooperaţie de producţie agricolă care nu se mai putea desfiinţa ci
doar să evolueze, să se dezvolte continuu. Ţăranii care doreau să se retragă puteau primi la marginea
perimetrului comasat o suprafaţă de teren echivalentă cu cea cu care a intrat în întovărăşire.
Sub aspect politic, la Bucureşti existau două facţiuni rivale în conducerea P.M.R. şi anume
cea a „comuniştilor naţionalişti” grupaţi în jurul lui Gheorghiu-Dej şi cea a comuniştilor care urmau
îndeaproape linia Moscovei – Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu. Divergenţele în
problema ritmului şi metodelor folosite în procesul de colectivizare a agriculturii au fost tranşate în
cursul anului 1952, grupul Anei Pauker fiind acuzat de „deviaţionism de dreapta” şi înlăturat la
Plenara din 26 – 27 mai 1952.

6.2.2. Scăderea ritmului campaniei de colectivizare1953-1956

Noi exproprieri au vizat terenurile care aparţineau muncitorilor şi funcţionarilor din mediul
urban, care nu puteau să cultive aceste terenuri şi să-şi îndeplinească obligaţiile către Stat, încurajând
forme de exploatare neacceptate ideologic (arenda, darea în parte). Exproprierea acestor terenuri s-a
făcut prin Hotărârea nr. 308 din 1 februarie 1953, pe baza dreptului de preemţiune al Statului.
În martie 1953, după moartea lui Stalin, la Moscova s-a constituit o conducere colectivă care a
adoptat o politică mai permisivă în problema ţărănimii. Efectele acestei schimbări s-au resimţit şi în

142
Buletinul Oficial nr. 6 din 25 ianuarie 1952
112
politica promovată de conducerea de la Bucureşti, ritmul campaniei de colectivizare fiind din nou
încetinit. Consacrată la Plenara lărgită a C.C. al P.M.R. din 19 – 20 august 1953, această nouă
abordare va fixa cadrul politic în care vor fi adoptate actele normative în domeniu, până în 1956.
Comuniştii recunoşteau că impozitele exagerate, cotele şi alte obligaţii au condus la scăderea
producţiei agricole şi la compromiterea colectivelor şi au indus probleme în aprovizionarea cu
alimente a muncitorilor şi a industriei alimentare.
Ca urmare actele normative care au apărut au acordat o serie de scutiri şi reduceri de impozite
şi taxe gospodăriilor agricole colective dar şi celor individuale (H.C.M. nr. 3007 din 10 septembrie
1953).143 Pentru realizarea unei mai bune coordonări a activităţilor din agricultură a fost înfiinţat
Ministerul Agriculturii şi Silviculturii, prin contopirea ministerelor Agriculturii, Silviculturii şi al
G.A.C.
În luna iunie a fost adoptat un nou statut model al G.A.C. 144 Acest model statua că gospodăria
colectivă este „o mare gospodărie agricolă socialistă” (art. 2) şi că suprafaţa comasată nu poate fi
micşorată ci doar mărită (art. 6). Cu alte cuvinte ţăranii care doreau să se retragă din gospodăria
colectivă nu puteau să o facă cu terenul cu care au intrat.
La şedinţa Consiliului de Miniştri din 17 octombrie 1953145 s-a hotărât atribuirea din rezerva
de Stat, în „folosinţă veşnică” respectiv proprietate, o suprafaţă cumulată de 488 000 ha constituită
din loturi mici şi răzleţe. Beneficiarii au fost gospodăriile colective mai slabe din punct de vedere
economic dar cu disponibilităţi de lucru, comunele pentru extinderea izlazurilor, în completare până
la 5 ha ţăranilor întovărăşiţi care aveau pământ puţin, ţăranilor cu pământ puţin şi cu braţe de muncă
disponibile de asemenea în completare până la 5 ha. Viile şi livezile din respectiva rezervă s-au dat în
folosinţă G.A.C. cu condiţia să le poată lucra.
Alte măsuri legislative adoptate în perioada 1954 – 1956 au vizat ajustarea sistemului de
impozitare însă în continuare au fost avantajate prin reduceri sau scutiri instituţiile agricole colective.
În aceeaşi notă s-a dezvoltat şi completat cadrul normativ privind achiziţiile de produse vegetale şi
animale, încurajându-se sistemul de contractări în detrimentul cotelor obligatorii.
La finele anului 1955 se constată o dinamica slabă în ce priveşte înfiinţarea de noi G.A.C.
(doar 82 mai multe faţă de anul precedent). Însă, ca urmare a reducerilor de cote şi impozite acordate
ţăranilor din întovărăşiri, numărul acestor forme de asociere a înregistrat o creştere spectaculoasă
(vezi tabelul de mai jos146).

143
Colecţia de Hotărâri şi Dispoziţii (C.H.D.) nr. 57, 10 septembrie 1953
144
C.H.D. ale C.M. al R.P.R. nr. 39 din 18 iunie 1953
145
C.H.D. ale C.M. al R.P.R. nr. 66 din 29 octombrie 1953
146
după Gh.Iancu, V. Ţârău, O. Traşcă, op.cit., şi completat
113
 anul G.A.C. Întovărăşiri (T.O.Z.) Suprafaţa Nr. familii
(Ha)
1949 56 - 14 692 4085
1950 1027 - 277 719 65 974
1951 1089 - 301 690 75 379
1952 1795 1834 924 088 171 445 plusTOZ 83
990
1953 1997 2026 1 061 807
1954 2070 2833 1 199 313
1955 2152 4471 1 324 632
1956 2564 8130 1 855 002
1958 - - 1 760 000
1959 - - 8 400 000 2 000 împreună cu cele
(împreună cu sectorul de din întovărăşiri
stat)
1962 - - 10 231 000

Tabel 11. Dinamica înfiinţării de structuri asociative în agricultură în perioada 1949-1962

Începând cu luna mai 1956, când preocuparea de căpătâi era sporirea producţiei agricole,
planificarea în domeniul agricol s-a efectuat după noi criterii.147 S-a renunţat astfel la planificarea
centralizată, de sus în jos, privilegind după principiul subsidiarităţii, planificarea pe verticală de jos în
sus. Traseul ascendent al planului pornea de la structurile productive locale (în cooperare cu
structurile administrative şi de partid) spre nivelul sfaturilor populare raionale, apoi la cele regionale
de unde erau preluate la ministerele de resort care le puneau la dispoziţia Comitetului de Stat al
Planificării. Planurile de producţie vizau desigur atât gospodăriile colective cât şi producătorii
particulari care trebuiau „să-şi armonizeze producţia cu nevoile Statului”.
Evoluţiile externe determinate de evenimentele din 1956 care au avut loc în Ungaria au impus
prudenţă autorităţilor care au amânat finalizarea colectivizării pentru a nu risca manifestări ostile
împotriva regimului comunist148.

6.2.3. Reluarea şi finalizarea colectivizării 1957-1962

Cu ocazia Plenarei C.C. al P.M.R. din 27-29 decembrie 1957 partidul a stabilit înlocuirea
sistemului de cote obligatorii cu sistemul bazat pe schimbul dintre producătorii agricoli şi Stat, prin
contracte şi achiziţii. Acest lucru a fost legiferat renunţându-se la cotele pentru cereale149 şi lapte150,

147
C.H.D. ale C.M. al R.P.R. nr. 22 din 11 mai 1956, H.C.M. nr. 663 din 11 mai 1956 privind modificarea practicii de
planificare a agriculturii
148
D. Dobrincu, C. Iordachi, op. cit., p 89
149
Buletinul Oficial nr. 3 din 21 ianuarie 1957, Decretul nr. 728 din 21 ianuarie 1957
150
Buletinul Oficial nr. 6 din 19 februarie 1957, Decretul nr. 49 din 19 februarie 1957
114
iar în locul Ministerului Colectărilor s-a înfiinţat Comitetul de Stat pentru Valorificarea Produselor
Agricole (C.S.V.P.A.)151.
La 7 iulie 1957 Comitetul Regional de Partid Dobrogea a raportat că pământul din această
regiune a trecut în totalitate în proprietate socialistă. Datele de la sfârşitul anului arată că ponderea
asocierii ţăranilor era în medie de 17,4 – 20%, proporţii mai ridicate înregistrându-se în regiunile
Galaţi – 45,6% şi Timişoara – 29,9%152.
În perioada care a urmat, centralizarea în domeniul producţiei agricole, circulaţiei mărfurilor
şi în sectorul financiar s-a accentuat. Autorităţile politice au cerut o nouă intensificare a ritmului
colectivizării. Ca urmare s-au adoptat sisteme de creditare pe termen lung pentru unităţile de
producţie agricolă, diferenţierile fiind concepute în favoarea gospodăriilor colective şi întovărăşirilor.
Pe parcursul anului 1958 un număr însemnat de întovărăşiri s-au transformat în G.A.C..
Pentru a înlesni acest proces s-a simplificat maniera de instituire a G.A.C. fără a mai fi necesar
acordul Consiliului de Miniştri. Aceste structuri urmau să fie recunoscute doar la nivel local de către
Comitetele executive ale Sfaturilor populare Regionale sau de către cele ale oraşelor de subordonare
republicană153.
Propaganda comunistă şi abuzurile au determinat transformarea întovărăşirilor agricole în
G.A.C., iar ţăranii întovărăşiţi au fost nevoiţi prin statut să predea gospodăriei inventarul agricol pe
care îl deţineau.
Comitetul Central al P.M.R. a hotărât la Plenara din 26 – 28 noiembrie 1958, realizarea unui
ritm mai rapid al transformării socialiste a agriculturii. Organul de presă al Partidului, Scânteia din 30
iulie 1959 releva că la acel moment sectorul socialist deţinea 5,87 milioane ha de teren arabil care
reprezentau 68,5% din totalul suprafeţei arabile sporul faţă de 1957 fiind de 17,5%.
Acest spor se datora Decretului nr. 115 din 30 martie 1959 care stabilea exproprierea
terenuri-lor ce nu erau cultivate direct de familia proprietarului şi transmiterea lor în folosinţă G.A.C.
sau altor organizaţii agricole socialiste fără nici un fel de obligaţii (art.3)154.
În anul 1960 sectorul socialist avea o pondere de 81,9% din suprafaţa agricolă totală a ţării
(vezi Planşa nr.13). Rămăseseră necolectivizate în special terenurile din zona de munte, însumând 1,8
milioane ha care aparţineau la 680 000 de familii (Cuvântarea lui Gheorghiu-Dej la Congresul al III-
lea al P.M.R. din 20 – 25 iunie 1960).

151
Buletinul Oficial nr. 6 din 19 februarie 1957, Decretul nr. 50 din 19 februarie 1957
152
D. Dobrincu, C. Iordachi, op. cit., Op. cit, p 57
153
Buletinul Oficial nr. 1 din 14 ianuarie 1959, Decretul nr. 3 din 14 ianuarie 1959
154
Buletinul Oficial nr. 10 din 30 martie 1959
115
 Etapa finală a colectivizării s-a caracterizat prin propaganda accentuată şi represiunea la care
au fost supuşi ţăranii care rămăseseră în afara sectorului colectivist. La 23 – 25 aprilie Plenara C.C. al
P.M.R. a anunţat oficial încheierea procesului de colectivizare a agriculturii.

116
VII. ORGANIZAREA ADMINISTRATIV–TERITORIALĂ A ROMÂNIEI DUPĂ
ANUL 1968

7.1. REORGANIZAREA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ PE JUDEŢE A R.S.R. – 1968

Una din măsurile legislative importante întreprinse în perioada care a urmat, a fost
abandonarea sistemului administrativ de inspiraţie sovietică şi revenirea la sistemul tradiţional
românesc al judeţelor. Soluţia adoptată a fost aceea a judeţelor mari, care să asigure o întindere
raţională pentru nevoile de dezvoltare a colectivităţilor locale. S-a evitat crearea de judeţe mici, cu
resurse insuficiente, care îşi îndeplinesc din această cauză în mod deficitar misiunea. Noua organizare
realiza totodată folosirea mai raţională a aparatului de stat, simplificarea acestuia şi reducerea
personalului administrativ. De asemenea, noua concepţie era menită să asigure o dezvoltare
echilibrată şi armonioasă a teritoriului printr-o mai mare dispersie a centrelor de putere.
Propunerea iniţială a fost de 35 de judeţe: Alba, Arad, Arges, Bacău, Bistriţa-Năsăud,
Botoşani, Braşov, Buzău, Caraş-Severin, Cluj, Constanţa, Crişana, Dâmboviţa, Dolj, Galaţi, Gorj,
Harghita, Hunedoara, Ialomiţa, Iaşi, Ilfov, Maramureş, Mureş, Neamţ, Olt, Prahova, Satu Mare,
Sibiu, Suceava,Teleorman,Timiş,Tulcea,Vaslui,Vîlcea şi Vrancea (vezi Planşa nr.14). S-a optat însă
pentru o formulă cu 39 de judeţe, prin constituirea a încă 4: Brăila, Covasna, Mehedinţi şi Sălaj.
Legea nr. 2 din 16 februarie 1968, instituie ca unităţi administrativ–teritoriale judeţul, oraşul
şi comuna. Stabilirea decupajului a avut în vedere condiţiile geografice, tradiţiile istorice,
înzestrările economice şi social-culturale, dar şi raţiuni politice. Noua organizare a stabilit 39 de
judeţe, 47 de municipii, 189 de oraşe şi 2706 comune. Suprafaţa unui judeţ măsoară în medie 6074
kmp, iar populaţia medie a unui judeţ era de 457 000 de locuitori. Numărul de comune s-a redus de
la 4257 în vechea organizare la 2706 comune, dintre care 145 suburbane.
Astfel, unui judeţ îi revin în medie 69 de comune, număr care oscilează între 33 de comune în
judeţul Covasna şi 125 de comune în judeţul Ilfov.
Fiecare comună cuprindea în medie 5 sate, iar media populaţiei pe o comună la 1 iulie 1968,
era de 4649 de locuitori, faţă de 3027 locuitori în organizarea administrativ–teritorială precedentă.
Această lege a fost posibil de adoptat în urma modificării unor articole din Constituţia R.S.R.
prin Legea nr. 1 din 1968, publicată în Buletinul Oficial nr. 16 din 16 februarie 1968.
După doctrina politică de atunci, judeţele au fost concepute ca unităţi administrativ–teritoriale
complexe, capabile să asigure valorificarea la nivel superior a resurselor materiale şi umane ale ţării,
ca zone viabile cu posibilităţi de progres (Planşa nr. 15).
117
 Factorii care au fost luaţi în considerare la constituirea judeţelor au fost:155
- suprafaţa – cca 74% din numărul judeţelor au o suprafaţă în jurul mediei de 5800 km2
- populaţia – cca 50% din numărul judeţelor au o populaţie în jurul mediei naţionale;
- factori economici – fiecare judeţ trebuia să dispună de condiţii de dezvoltare economică
(resurse materiale şi umane), de obiective industriale.
- terenurile agricole – 70% dispuneau de terenuri agricole în jurul mediei naţionale şi 50%
apropiate acestei medii;
- căile de comunicaţie – reţea care să permită legături directe, facile şi rapide între localităţile
componente şi reşedinţa de judeţ;
- oraşul reşedinţă – să aibă o poziţie cât mai centrală în judeţ;
- factorii sociali – să se asigure condiţii pentru dezvoltarea activităţilor sociale şi culturale.
Tabel 12. Judeţele şi oraşele de reşedinţă – 1968
Nr. crt. Judeţul Municipiul de
reşedinţă
1. ALBA Alba Iulia
2. ARAD Arad
3. ARGEŞ Piteşti
4. BACĂU Bacău
5. BIHOR Oradea
6. BISTRIŢA-NĂSĂUD Bistriţa
7. BOTOŞANI Botoşani
8. BRAŞOV Braşov
9. BRĂILA Brăila
10. BUZĂU Buzău
11. CARAŞ-SEVERIN Reşiţa
12. CLUJ Cluj
13. CONSTANŢA Constanţa
14. COVASNA Sfîntu Gheorghe
15. DÂMBOVIŢA Târgovişte
16. DOLJ Craiova
17. GALAŢI Galaţi
18. GORJ Tîrgu Jiu
19. HARGHITA Miercurea Ciuc
20. HUNEDOARA Deva
21. IALOMIŢA Slobozia
22. IAŞI Iaşi
23. ILFOV Bucureşti
24. MARAMUREŞ Baia Mare
25. MEHEDINŢI Drobeta Turnu-Severin
26. MUREŞ Tîrgu Mureş
27. NEAMŢ Piatra Neamţ
28. OLT Slatina
29. PRAHOVA Ploieşti
30. SATU MARE Satu Mare
31. SĂLAJ Zalău
32. SIBIU Sibiu
33. SUCEAVA Suceava
34. TELEORMAN Alexandria
35. TIMIŞ Timişoara
36. TULCEA Tulcea
37. VASLUI Vaslui
38. VÎLCEA Rîmnicu Vîlcea
39. VRANCEA Focşani

155
Gh. Popescu, (1994) Dezvoltarea economică în profil teritorial a României 1900-1985, Ed. Sincron
118
 Organizarea administrativ–teritorială din 1968 a cunoscut o mai mare stabilitate faţă de
situaţia precedentă. O primă modificare are loc în anul 1981, când prin Decretul Consiliului de Stat
nr. 15 din 1981 rectificat prin Legea nr. 8 din 1981156 se reorganizează judeţele Ilfov şi Ialomiţa,
rezultând judeţele Giurgiu, Ialomiţa, Călăraşi şi Sectorul Agricol Ilfov în subordinea municipiului
Bucureşti (Planşa nr. 16). Reşedinţa S.A.I. s-a stabilit să fie la Bucureşti şi ulterior s-a mutat la
Buftea. Astfel în anul respectiv existau 236 de oraşe din care 56 municipii, 2705 comune şi 13 124 de
sate.157 În anul 1985 erau 237 de oraşe, din care 56 municipii, 2705 comune, 13123 de sate.158

Nr. crt. Judeţul Municipiul de

reşedinţă
1. ALBA Alba Iulia
2. ARAD Arad
3. ARGEŞ Piteşti
4. BACĂU Bacău
5. BIHOR Oradea
6. BISTRIŢA-NĂSĂUD Bistriţa
7. BOTOŞANI Botoşani
8. BRAŞOV Braşov
9. BRĂILA Brăila
10. BUZĂU Buzău
11. CARAŞ-SEVERIN Reşiţa
12. CĂLĂRAŞI Călăraşi
13. CLUJ Cluj-Napoca
14. CONSTANŢA Constanţa
15. COVASNA Sfîntu Gheorghe
16. DÂMBOVIŢA Târgovişte
17. DOLJ Craiova
18. GALAŢI Galaţi
19. GIURGIU Giurgiu
20. GORJ Tîrgu Jiu
21. HARGHITA Miercurea Ciuc
22. HUNEDOARA Deva
23. IALOMIŢA Slobozia
24. IAŞI Iaşi
25. S.A. ILFOV Bucureşti
26. MARAMUREŞ Baia Mare
27. MEHEDINŢI Drobeta Turnu-Severin
28. MUREŞ Tîrgu Mureş
29. NEAMŢ Piatra Neamţ
30. OLT Slatina
31. PRAHOVA Ploieşti
32. SATU MARE Satu Mare
33. SĂLAJ Zalău
34. SIBIU Sibiu
35. SUCEAVA Suceava
36. TELEORMAN Alexandria
37. TIMIŞ Timişoara
38. TULCEA Tulcea
39. VASLUI Vaslui
40. VÎLCEA Rîmnicu Vîlcea
41. VRANCEA Focşani
Tabel 13. Judeţele şi oraşele de reşedinţă – 1981

Municipiul Bucureşti a fost reorganizat în 8 sectoare numerotate de la 1 la 8, ulterior numărul

sectoarelor s-a redus la 6. După republicarea legii în 1981, la cele 6 sectoare ale capitalei s-a adăugat

156
Buletinul Oficial nr. 3 din 23 iunie 1981 şi nr. 49 din 9 iulie 1981
157
Buletinul Oficial nr. 54-55 din 23 iulie 1981, p. 173
158
Anuarul Statistic al R.S.R., 1986, p. 10
119
Sectorul Agricol Ilfov compus din oraşul Buftea cu 1 sat şi 26 de comune cu satele componente. Din
1997 prin Legea nr. 50/1997 pentru modificarea art. 126 din Legea 69/1991 republicată159 Sectorul
Agricol Ilfov a primit statutul de judeţ cu denumirea Ilfov şi reşedinţa în municipiul Bucureşti.
Însă cea mai notabilă modificare a fost adusă de Legea nr. 2 din 18 aprilie 1989160 şi a constat
în reducerea numărului comunelor cu 380 şi a unui număr mare de sate, în cadrul politicii de
sistematizare rurală.
După evenimentele din decembrie 1989, Decretul-Lege nr. 38 din 22 ianuarie 1990 privind
abrogarea Legii nr. 2/1989, referitoare la organizarea administrativă a teritoriului ţării, emis de
F.S.N.161, abrogă această lege şi repune în vigoare Legea nr. 2 din 1968, cu unele excepţii. Prin
efectul acestei legi, comunele suburbane au devenit comune autonome162.

7.2. MODIFICĂRI ALE ORGANIZĂRII ADMINISTRATIV–TERITORIALE DUPĂ 1990

Modificări ale Legii nr. 2 din 1968 operate între 1992 şi 2005 arată tendinţa de înfiinţare de
noi comune, de transformare a unor centre de comune mai dezvoltate ca infrastructură în oraşe,
transferuri şi înfiinţări de localităţi, fenomen cu amploare diferită, variind de la lipsa totală a
modificărilor –judeţul Caraş-Severin, la înfiinţarea de numeroase noi comune - Jud. Dolj - 12, jud.
Ialomiţa - 12, jud. Olt -11, jud. Suceava - 15, jud. Timiş - 13, jud. Vaslui 11. În total, în această
perioadă au fost înfiinţate 161 de noi comune (2865 de comune la recensămîntul din 1992, faţă de
2846 la sfârşitul anului 2004), iar o serie de comune au devenit oraşe. Acestea din urmă însă, sunt
„departe de a atinge parametrii calitativi impuşi de rigorile urbanismului contemporan” 163 şi nu
reprezintă produsul unor abordări sistemice, criteriul politic, sau mai bine-zis politicianist, fiind cel
determinant.
În ceea ce priveşte decretarea de noi oraşe, următoarele date sunt relevante. Astfel, la
recensământul din 1992 existau 260 de oraşe. Între 1992 şi 2002 au apărut alte 5 oraşe (Făget, Teiuş,
Baia de Arieş, Geoagiu, Otopeni), rezultând 265 de oraşe. După 18 martie 2002 până în 6 decembrie
2004 inclusiv, au apărut încă 49 de oraşe, în total 314 oraşe.
Acest curent general, promovat şi încurajat la nivel naţional mai ales în perioada 2000-2004,
când s-a înregistrat înfiinţarea a numeroase noi comune, a avut la bază orgolii ori nostalgii locale sau
raţiuni politice unde miza era influenţarea formală şi mai ales informală a rezultatelor alegerilor

159
Monitorul Oficial nr. 61 din 10 aprilie 1997
160
Monitorul Oficial nr. 15 din 25 aprilie 1989
161
Monitorul Oficial nr. 14 din 23 ianuarie 1990
162
Prin abrogarea art. 6 (2) din Legea nr. 2/1968
163
V.Surd, I.Bold, V. Zotic,Carmen Chira, op.cit., p. 368
120
locale şi legislative. Fragmentarea unităţilor administrative de bază pot însă să slăbească din punct
de vedere bugetar, instituţional şi al legitimităţii, una sau ambele comune care în trecut au format un
tot. Problemele se multiplică dacă în plus se pune problema partajării unor bunuri imobiliare care s-
au încetăţenit ca patrimoniu comunal (cămine culturale, păşuni comunale).
La nivelul judeţului Cluj, spre exemplu, nu au apărut schimbări importante în structura
administrativ–teritorială statuată în 1968. Este de menţionat însă înfiinţarea comunei Negreni prin
desprinderea a trei sate din comuna Ciucea. Comuna Negreni cu satele Negreni, Bucea şi Prelucele,
cu o populaţie de 2706 locuitori a preluat pe teritoriul său principalele unităţi economice generatoare
de venit: Fabrica de scaune Bucea, Târgul tradiţional de la Negreni, terenurile situate de-a lungul
DN1 pe care sunt amplasate moteluri şi restaurante. Înfiinţarea comunei a necesitat însă eforturi
financiare substanţiale dacă ar fi să luăm în calcul numai crearea de noi instituţii specifice: post de
poliţie, dispensar uman şi veterinar, bibliotecă, ori angajarea de personal la Primărie- 13 angajaţi şi
un agent de dezvoltare locală.
Comuna Ciucea în schimb, cu două sate în componenţă – Ciucea şi Vânători – şi o populaţie
de 1751 de locuitori, a moştenit doar problemele: surse de venit foarte limitate, mulţi cetăţeni scutiţi
de impozite pe baza legislaţiei privind strămutările, dificultăţi în susţinerea financiară a aparatului
administrativ local.
O analiză a veniturilor proprii realizate în anul 2003, primul an după despărţirea celor două
unităţi, indică 301 070 lei venituri proprii pe cap de locuitor pentru comuna Ciucea şi 400 279 lei
venituri proprii pe cap de locuitor pentru comuna nou înfiinţată Negreni (după date furnizate de
Direcţia Economică a Consiliului Judeţean Cluj, în ROL).
Până în prezent la Negreni s-a construit o nouă Casă de Cultură şi se lucrează la dotarea
edilitară a comunei, pe când la Ciucea primăria aşteaptă repartizarea de sume de la Consiliul Judeţean
pe baza Ordonanţei Guvernului nr. 45 din 2001, iar angajarea unui agent agricol la primărie
reprezintă o problemă de câţiva ani.
Iată deci că intervenţiile iraţionale privind organizarea administrativă a teritoriului, pot
produce dezechilibre importante în spaţiul rural. Bazate pe privilegierea unor interese politice locale,
aceste tendinţe centrifuge contravin principiului echilibrului teritoriului şi mai mult, necesităţii de
sindicalizare, de asociere a comunelor pentru gestionarea în comun a problemelor care exced
capacitatea lor administrativă.

121
7.3. POLITICI DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ ÎN PERIOADA SOCIALISTĂ

7.3.1. Politica de electrificare. Evoluţia structurii Sistemului Energetic Naţional 1950-1990

Dezvoltarea instalaţiilor de producere, transport, distribuţie şi consum de energie electrică în
ţara noastră a urmat îndeaproape dezvoltarea aceloraşi domenii pe plan mondial. În anul 1945 puterea
totală instalată în centralele electrice din România era de 720 MW. Producţia totală de energie pe cap
de locuitor a fost de 72,4 KW în 1938 şi de 80 KW în 1945, cu mult sub media mondială şi cu mult
sub media consumatorilor din Europa, care în acea perioadă se situa la 400 KW/locuitor164.
Politicile de electrificare a ţării au fost puse în practică de regimul comunist prin intermediul
Planurilor de electrificare concepute pe perioade de 10 ani. În anul 1950 a fost adoptat Planul de
electrificare de 10 ani (1951 - 1960) care avea menirea să pună bazele unui sistem energetic capabil
să sprijine dezvoltarea economică a întregii ţări. Decretul nr. 76 din 23 martie 1950 pentru
producerea, transportul, distribuţia şi vânzarea energiei electrice165 consfinţeşte dreptul exclusiv al
Statului asupra producerii, transportului, distribuţiei şi vânzării de energie electrică (cu cazul
particular al dreptului Sovrompetrol de a produce, transporta şi distribui energie electrică, art. 34).
Statul exercita acest drept prin intermediul Ministerului Energiei Electrice, iar pentru
distribuţia şi vânzarea electricităţii produse de uzinele Sfaturilor Populare precum şi energiei
procurate de acestea pentru nevoile locale, prin intermediul sfaturilor respective. Principiile
consacrate de acest decret au fost următoarele:
- valorificarea la maximum şi în condiţii optime a energiei hidraulice şi a cărbunilor inferiori;
- restrângerea folosirii gazului natural, cărbunilor superiori şi a combustiilor lichizi sau
lemnelor de foc pentru producerea energiei electrice;
- dezvoltarea instalaţiilor electrice şi construirea de uzine cu puteri mari şi randament ridicat
pe principiul concentrării producerii de energie electrică;
- dezvoltarea instalaţiilor de transport şi distribuţie;
- coordonarea construcţiei de uzine electrice cu celelalte probleme de amenajare integrală a
cursurilor de apă;
- înlăturarea risipei de combustibili, energie electrică şi de orice fel de energie, a cheltuielilor
de exploatare.

164
după C. Diţescu, I. Ilie, Evoluţia structurii Sistemului Energetic Naţional, Conferinţa Naţională a Energiei - Neptun,
13-17 iunie 2004,
165
Buletinul Oficial nr. 31/31 martie 1950
122
 Ministerul Energiei Electrice putea solicita producătorilor şi transportatorilor să întreţină şi să
exploateze instalaţiile respective “în scopul utilizării întregului disponibil de putere şi energie
electrică, în cadrul Planului de Stat” (art. 7).
Au fost construite termocentrale care să ţină pasul cu creşterea consumului de energie
electrică. Primele centrale termoelectrice noi, cu abur, au avut parametri reduşi la abur şi puteri
unitare de 12 – 20 MW (Ovidiu – 36 MW, Doiceşti – 120 MW, Comăneşti – 24 MW, Borzeşti,
Paroşeni, Fântânele). Paralel cu ele s-au instalat şi o serie de grupuri electrogene cu motoare diesel.
Ulterior s-a acordat prioritate instalării unor grupuri mai mari (25 şi 50 MW), cu parametri mai
ridicaţi, la nivelul avansat al acelor ani (98 bar, 510 0C). În acea perioadă au intrat în funcţiune
centralele Sîngeorgiu de Pădure (150 MW) şi Paroşeni (150 MW). Totodată, a avut loc elaborarea
bazei tehnice şi economice pentru introducerea termoficării la noii consumatori industriali şi urbani şi
s-a pus în funcţiune centrala de termoficare Borzeşti.
În ceea ce priveşte amenajările hidrotehnice, conform Planului de electrificare pe perioada
1951-1960 au fost realizate următoarele centrale hidroelectrice: Văliug pe Bârzava, Moroieni pe râul
Ialomiţa, Sadu V pe Valea Sadului, Aştileu pe Crişul Repede, Gura Râului pe Valea Cibinului, ş.a.
O atenţie aparte s-a acordat amenajării hidroelectrice de pe râul Bistriţa. Acest complex de
lucrări a făcut obiectul H.C.M. nr. 1182 din 15 noiembrie 1950 care reglementa: construirea barajului
de la Bicaz, capabil să reţină o acumulare de 1,2 mld m3 de apă, construirea hidrocentralei Stejarul şi
a altor uzine hidroelectrice, amenajarea pentru irigaţii în lunca Siretului şi în nordul Bărăganului a
unei suprafeţe de 300 000 ha, realizarea unei căi navigabile pe Siret, construirea de linii de transport
energie electrică în vederea asigurării energiei electrice pentru Moldova şi interconectării acestei
zone cu Muntenia şi Transilvania.
Efectele acestui complex de amenajări au fost între altele:166
- strămutarea populaţiei din perimetrul amenajării (cca. 12 000 de locuitori care trăiau în 20
de sate şi cca 3 000 de gospodării);
- dezvoltarea unui nou oraş - Bicaz;
- construirea şoselei de contur a lacului, şosea prin care s-a realizat legătura cu Transilvania
prin Cheile Bicazului – Lacu Roşu, şi Gheorghieni şi pe Valea Bistricioarei prin Borsec-
Topliţa, cu Depresiunea Dornelor şi Valea Bistriţei, cu Depresiunea Neamţului prin Pasul
Petru Vodă şi cu Depresiunea Cracău – Bistriţa pe Valea Bistriţei;
- modificări în reţeaua de aşezări.
La finele anului 1960 puterea instalată era de 1779 MW, cu o utilizare de circa 4 250 ore pe

166
Gr. Pop, (1996), România Geografia Hidroenergetică, Ed. Presa Universitară Clujeană, pp. 50, 56,57
123
an. Ritmul mediu de creştere a puterii în perioada 1951 – 1960 a fost de 13,7%. În acel an s-a putut
considera prima etapă încheiată, respectiv crearea unui sistem energetic naţional unic, obţinut prin
dezvoltarea şi interconectarea mai multor sisteme energetice regionale. Ca urmare, în anul 1960,
România dispunea de o reţea de bază de 110 KV sub forma unei bucle cu mai multe diagonale, ce
cuprindea practic toate marile noduri consumatoare şi producătoare de energie electrică de pe
teritoriul ţării.
Dezvoltarea în ritm deosebit de intens a întregii economii naţionale a necesitat creşteri
importante a cantităţilor de energie electrică, care nu au mai putut fi vehiculate economic prin reţeaua
de 110 KV. Ca urmare în anii următori s-a adăugat tensiunea de 220 KV şi ulterior cea de 400 KV. În
anul 1961 se pune în funcţiune prima linie de 220 KV din ţară între Bicaz şi Fântânele iar în anul
1963 prima linie de 400 KV pe traseul Luduş – Mukacevo (URSS) – Lemesanz (RSC).
Perioada 1960 – 1970 este marcată prin folosirea în termocentrale a unităţilor de putere mare
(100–315 MW în centralele cu condensaţie cu supraîncălzire intermediară), în centralele
termoelectrice Luduş, Craiova, extindere Borzeşti, Deva, extindere Paroşeni, Oradea, Bucureşti-Sud.
Încă la începutul acestei perioade intră în funcţiune centralele de termoficare Brazi (200
MW), care deschid seria de unităţi cu treaptă de parametri superiori (137 bar şi 570 0C). Termoficarea
se dezvoltă în continuare prin centrale electrice de termoficare (CET) cu unităţi de 25, 50, 100 MW.
În perioada 1960 – 1966 au fost date în funcţiune 12 uzine hidroelectrice pe Valea Bistriţei,
în aval de Stejarul: Pângăraţi, Vaduri, Piatra Neamţ, Roznov I şi II, Zărneşti, Costişa, Buhuşi,
Racova, Gârleni, Bacău I şi II.
Pe parcursul acestui deceniu s-au proiectat şi executat lucrări hidroenergetice de amploare, cum ar fi:
- amenajarea de pe râul Argeş-barajul Vidraru, hidrocentrala de pe Argeş, barajul Topolog;
lacul Vidraru măsoară 15 km lungime şi are o capacitate de 465 mil. m3. Această
complexă amenajare a determinat modificate funcţiilor de transport şi turistică a întregii
zone. Reţeaua rutieră a Lacului Vidraru complementară traseului Transfăgărăşan a reuşit
să pună în valoare totodată, potenţialul turistic natural al Munţilor Făgăraş;
- cascada de 15 hidrocentrale din aval de hidrocentrala de pe Argeş: Oeşti, Albeşti,
Cerbureni, Valea Iaşilor, Curtea de Argeş, Noapteş, Zigoneni, Băiculeşti, Mâniceşti,
Vâlcelele, Merişani, Budeasa, Bascov, Piteşti, Goleşti cu o putere instalată totală de
aproape 187 MW;
- Barajul Teliuc şi lacul de acumulare Cinciş pe râul Cerna;
- Amenajările hidroenergetice Firiza şi Baia Mare.

124
 Pentru perioada 1960 – 1970, creşterea medie de producţie a fost de 16,8% pe an. Sistemul
energetic naţional era alimentat în principal de centrale termoelectrice care reprezentau la sfârşitul
anului 1969, 80% din puterea instalată şi produceau 88% din energie. În această etapă, se întăresc
legăturile sistemului energetic naţional prin introducerea tensiunii de transport de energie electrică de
400 KV, realizându-se interconexiunea cu sistemele energetice vecine.
Dezvoltarea ramurii energiei pentru deceniul 1971 – 1980 este marcată de faptul că în această
perioadă balanţa de energie devine deficitară. În plus hidrocarburile şi gazul metan îşi găsesc cu
precădere folosirea mai eficientă, ca materie primă, în industria chimică. Obiectivele termoenergetice
principale au fost formate din mari centrale electrice de condensaţie, folosind ligniţi din Oltenia
(Rovinari, Turceni). S-au construit ori au sporit capacităţile la termocentrale precum Bucureşti Vest,
Govora, Iaşi, Palas Constanţa, Galaţi, Brăila.
Perioada 1970 – 1980 reprezintă o puternică sporire a potenţialului hidroenergetic al ţării.
Încă din 1972 a intrat în funcţiune cu întreaga capacitate de 1068 MW centrala hidroelectrică de la
Porţile de Fier I (2150 MW), urmată de amenajările de pe Lotru – Vidra – Ciunget, Brădişor, Mălaia
cu o putere instalată însumată de 643 MW. În continuare au fost construite amenajări de mare
anvergură pe marile râuri interioare precum şi pe Dunăre: amenajarea Paltinu pe valea Doftanei,
Hidrocentralele de pe Olt (Rîmnicu Vîlcea, Govora, Dăeşti, Râureni, Băbeni, Ioneşti, Zăvideni,
Strejeşti, Arceşti), amenajările de la Fântânele-Mărişel şi Tarniţa pe Someşu Mic, amenajarea Stânca-
Costeşti, sistemul hidrotehnic Cerna – Motru – Tismana.
După 1980 au fost date în folosinţă alte hidrocentrale pe Olt, în amonte şi în aval, rezultând
astfel un sistem de 27 de hidrocentrale cu o putere totală de 1 103,9 MW putere instalată.
După criza petrolului din 1973, balanţa consumului de energie primară se orientează astfel
încât să acopere prin resurse interne o cotă maximă de nevoi, limitând apelul la combustibilul din
import.
Cantitatea de energie electrică produsă în hidrocentrale în perioada 1950 – 1978 a crescut de
62 de ori. În anul 1981, s-a realizat o producţie de energie electrică de peste 70 miliarde de KWh, mai
mare cu peste 2,5 miliarde KWh decât realizările din anul 1980.
Evoluţia sistemului energetic în următoarea perioadă a dus la mărirea capacităţilor de
producţie ţinându-se seama de reducerea consumurilor de combustibili naturali, punându-se accent pe
construirea de unităţi hidrotehnice şi construirea la Cernavoda a unei centrale nuclearo-electrice cu
grupuri de 700 MW. Sunt de remarcat amenajările hidroenergetice de pe râurile Sebeş (barajul Oaşa
şi amenajările din aval), Crişul Repede, Dunărea cu Porţile de Fier II, Râul Mare Retezat, Timiş –

125
Bistra, Someşu Mare, Dâmboviţa, Teleajen, Buzău şi Siret, dar şi microhidrocentralele – uzine cu
puterea instalată mai mică de 1 MW, amenajate de pe râuri mai mici.
În anul1993 puterea instalată deţinută de sistemul hidroenergetic era de cca. 5 862 MW, ceea
ce reprezintă un grad de valorificare a potenţialului hidroenergetic de 40%, în condiţiile în care
potenţialul hidroenergetic total este considerat a fi de 14 900 MW167
Astfel s-au pus bazele politicii energetice din România, ceea ce a condus la crearea unui
sistem energetic naţional unic cu folosirea raţionala a bazei de energie primară, dând prioritate
combustibilu-lui inferior (lignit) şi energiei hidraulice.

7.3.2. Politica de repartizare a forţelor de producţie în profil teritorial

În urma încheierii proceselor de naţionalizare a principalelor mijloace de producţie în 1948 şi

de cooperativizare a agriculturii în 1962, Statul socialist a devenit proprietar al aproape întregii
economii naţionale şi a practicat până în 1989 o economie planificată şi de comandă, care trebuia să
conducă la îndeplinirea dezideratelor politice ale Partidului Comunist care conduceau România spre
comunism, considerat atunci ca forma supremă de organizare politică a unui stat.
Politica de armonizare a dezvoltării teritoriale, se baza, în doctrina Partidului Comunist, pe
repartiţia echilibrată şi armonioasă a forţelor de producţie în profil teritorial. Uniformizarea
distribuirii forţelor de producţie avea menirea de a stopa migraţia populaţiei spre zonele mai dinamice
din punct de vedere economic şi de a asigura dezvoltarea armonioasă a tuturor localităţilor ţării.
În perioada 1950 – 1965 s-a realizat doar un început de repartizare mai raţională a forţelor
productive în teritoriu. Regiunile rămase în urmă din punct de vedere economic au înregistrat
dinamici superioare mediei pe ţară. S-au pus bazele industrializării unor regiuni lipsite în trecut de o
tradiţie industrială, dar cu toate acestea „decalajele s-au adâncit atât relativ cât şi absolut”168.
Regiunile care au beneficiat cu prioritate de industrializare au fost Maramureş, Oltenia
Dobrogea, Iaşi şi Regiunea Autonomă Maghiară. În aceste regiuni s-a înregistrat o creştere relativă
mare a volumului de investiţii comparativ cu regiunile mai dezvoltate, însă în mărime absolută
creşterile cele mai mari au fost înregistrate de centrele mai dezvoltate care ofereau condiţii superioare
de creştere a eficienţei.
Regiunile mai dezvoltate: Braşov, Banat, Bucureşti, au înregistrat în această perioadă o
dinamică peste medie, de unde rezultă că a continuat procesul de concentrare a producţiei în centrele

167
Gr. Pop, Grigor, op. cit., p. 219
168
Gh. Popescu, op. cit, p.127
126
puternice. Comparativ cu Oltenia, Dobrogea şi Moldova care dădeau la un loc doar 19,6% în 1955 şi
21,6% în 1965 din producţia industrială a ţării, regiunile Bucureşti, Banat, Braşov, Hunedoara şi
Prahova deţineau 62% şi respectiv 60,5% din total, ceea ce denotă că situaţia era aceeaşi cu cea din
1938.
Unele regiuni, cum ar fi Iaşi şi Suceava, nu au beneficiat de industrializare aproape deloc în
această perioadă. În regiunile Mureş, Regiunea Autonomă Maghiară, Maramureş, Oltenia şi Suceava
efortul investiţional a constat în realizarea unor obiective de comunicaţii feroviare şi rutiere practic
inexistente în trecut169.
Centrele industriale consolidate în perioada 1945 – 1965 pot fi grupate astfel170:
-Bucureşti care concentra cca. 20% din producţia ţării.
-Grupa subcarpatică cu platformele: Ploieşti – Cîmpina – Târgovişte, Comarnic – Sinaia – Buşteni –
Azuga, Piteşti – Colibaşi, Rîmnicu-Vîlcea – Govora – Ocnele Mari.
-Grupa sud – vestică cu platformele: Valea Jiului, Hunedoara, Reşiţa – Ocna de Fier – Doman – Secu
– Bocşa Română.
-Grupa din centrul ţării cu platformele: Braşov, Sibiu, Mediaş – Tîrnăveni – Copşa Mică, Cluj –
Turda – Câmpia Turzii – Ocna Mureş, Tîrgu Mureş – Topliţa – Reghin – Gălăuţaşi.
-Grupa de est cu platformele: Oneşti – Comăneşti – Moineşti, Roznov – Săvineşti – Piatra Neamţ –
Bicaz, Bacău – Buhuşi – Roman.
Totodată erau în formare la sfârşitul perioadei 1961 – 1965 următoarele platforme:
-În nord – est: Vatra Dornei – Cîmpulung; Gura Humorului – Suceava,
-În nord – vest: Baia Mare – Baia Sprie – Ferneziu – Băiuţ – Baia Borşa,
-În sud – est: Constanţa – Cernavodă – Medgidia – Năvodari,
-În Oltenia: Tîrgu Jiu – Ţicleni – Bâlteni – Craiova,
-şi platformele: Galaţi – Brăila, Timişoara – Arad.

În agricultură, în urma politicii de zonare a producţiei, s-au conturat până în 1965

următoarele zone:
1. Cultura cerealelor şi creşterea animalelor: Câmpia Română – Câmpia Tisei – Podişul Moldovei –
Podişul Dobrogei;
2. Creşterea animalelor şi cultura plantelor: Podişul Transilvaniei – Platourile Vestice – Dealurile
Getice – Carpaţii Orientali;

169
idem
170
ibidem
127
3. Viticultura: Odobeşti – Panciu – Dealu Mare – Podişul Getic – Podişul Târnavelor;
4. Creşterea animalelor şi pomicultură: Dealurile înalte ale Carpaţilor Sudici – Dealurile Lipovei –
Culoarul Caransebeş – Mehadia – Depresiunea Almajului ş.a.;
5. Creşterea animalelor: Carpaţi Orientali, Meridionali, Apuseni – Delta şi Lunca Dunării;
6. Zone complexe preorăşeneşti171.
Dezvoltarea transporturilor în perioada 1945–1965 a determinat eficientizarea legăturilor
economice în teritoriu. S-au construit linii feroviare noi, de mare importanţă, după cum urmează:
- Salva – Vişeu (45 km) construită pentru a realiza legătura Maramureşului cu
centrul ţării;
- Bumbeşt – Livezeni (31 km cu 39 tunele) care a realizat legătura directă între
bazinul carbonifer Valea Jiului (Hunedoara) şi regiunile din sudul ţării, care
anterior presupunea un ocol mare, de circa 200 km. S-a realizat astfel, pentru
prima dată, legătura dintre regiunile vecine Oltenia şi Hunedoara. Cele două
regiuni au fost legate rutier din anul 1971, când s-a finalizat şoseaua modernizată
pe defileul Jiului.
- Bucureşti – Roşiorii de Vede – Craiova (209 km) care a scurtat cu 49 km distanţa
dintre capitală şi Craiova şi a descongestionat linia Bucureşti – Piteşti – Craiova;
- Făurei – Tecuci (90 km);
- Piatra Neamţ – Pângăraţi – Bicaz;
- Constanţa – Dorobanţ.
S-au mai construit liniile ferate: Tîrgu Jiu – Rovinari (15 km); Strehaia – Ploştina; Piatra
Neamţ – Bicaz; Mintia – Crăciuneşti; Lupeni – Uricani.
În acelaşi interval au fost modernizate importante drumuri naţionale: Cernavodă – Medgidia –
Constanţa; Constanţa – Hîrşova; Constanţa – Cobadin; Bucureşti – Urziceni – Vadu Oii; Urziceni –
Buzău; Roşiorii de Vede – Caracal – Craiova – Turnu Severin; Bucureşti – Ştefăneşti – Lehliu; Tîrgu
Jiu – Tîrgu Cărbuneşti – Rîmnicu-Vîlcea ş.a.
Cu toate că s-au realizat obiective de investiţii numeroase şi infrastructuri tehnice importante
pentru industrie şi agricultură şi în pofida faptului că preocuparea pentru repartizarea mai raţională în
profil teritorial a forţelor productive a fost o coordonată importantă a politicii economice, s-au
menţinut decalaje mari între regiuni şi în cadrul acestora, între zone şi localităţi. În 1965 circa 40%
din producţia industrială a ţării se obţinea în reşedinţele de regiuni. Chiar dacă soluţiile de amplasare
a forţelor productive au fost superioare, comparativ cu cele oferite anterior şi s-au multiplicat

171
Dezvoltarea economică a României 1944 – 1964, Bucureşti Edit. Academiei R.P.R., 1964, p. 543.
128
legăturile economice raţionale în profil teritorial, procesul de omogenizare a producţiei sociale era în
stadiu incipient.
Crearea structurilor de tip industrial, a determinat deplasări masive ale populaţiei de la sate
spre centrele urbane din judeţ şi chiar între judeţe, populaţia rurală constituind principala sursă de
muncă pentru industrie şi servicii. Ulterior, pe măsura formării structurilor industriale, mişcarea forţei
de muncă s-a redus treptat, populaţia ocupată crescând şi pe seama sporului natural.
În anul 1985, 12,8% din populaţia urbană a României trăia în oraşe de până la 20 000
locuitori, 44,6% în oraşe cu 20 001 – 200 000 locuitori şi 42,6% în oraşe cu peste 200 000 locuitori
(17,4% în Bucureşti)172. Populaţia medie a unui oraş, exceptând Bucureştiul, a crescut de la 24 497
locuitori în 1968, la 39 806 în 1985.
În ideea dezvoltării armonioase a complexului economico–social naţional atât în ansamblu cât
şi în teritoriu, regimul comunist a conceput o politică de repartizare teritorială a investiţiilor. Volumul
investiţiilor în perioada 1981 – 1985 a fost de cca. 20 ori mai mare decât în intervalul 1951 – 1955. În
judeţele mai dezvoltate dinamica a fost sub media naţională (Bacău, Braşov, Hunedoara, Neamţ,
Prahova şi municipiul Bucureşti), în timp ce în judeţele rămase în urmă efortul investiţional a crescut
foarte rapid (Bistriţa-Năsăud de 51 ori, Botoşani de 58 ori, Călăraşi de 44 ori, Covasna de 106 ori,
Harghita de 92 ori, Mehedinţi de 149 ori, Olt de 135 ori, Satu Mare de 42 ori, Sălaj de 41 ori,
Teleorman de 57 ori, Vîlcea de 67 ori, Vrancea de 47 ori etc.).173
În valoare absolută însă, volumul investiţiilor a fost orientat preponderent spre centrele mai
dezvoltate. Argumentele au fost că în acele zone erau întrunite în mai mare măsură condiţii de
creştere a eficienţei noilor obiective, iar pe de altă parte investiţiile masive în zonele mai dezvoltate
erau impuse şi de necesităţile extinderii ori retehnologizării obiectivelor existente.
În perioada 1966 – 1985, ritmul mediu anual de creştere a volumului investiţiilor industriale a
fost de 8%, dinamici superioare înregistrând judeţele: Alba 11,8%, Arad 13,7%, Bihor 8,9%, Bistriţa-
Năsăud 16,1%, Botoşani 9,1%, Braşov 11,8%, Buzău 10,1%, Caraş-Severin 10,3%, Constanţa
18,6%, Covasna 16,6%, Dâmboviţa 11,3%, Gorj 12,9%, Harghita 9,2%, Iaşi 11,6%, Mehedinţi
17,3%, Satu-Mare 13,0%, Sălaj 14,3%, Suceava 9,5%, Timiş 12,9%, Tulcea 12,9%, Vaslui 17,8%,
Vîlcea 16,8% etc., centre care în marea lor majoritate erau slab industrializate în 1965174.
Producţia industrială a sporit pe ansamblul ţării, în acelaşi interval, de aproape 7 ori, într-un
ritm mediu anual de 10,2%. Dinamici superioare au înregistrat 26 de judeţe între care: Argeş 12,5%,
Bistriţa-Năsăud 14,5%, Botoşani 11,6%, Buzău 13,5%, Călăraşi 11,7%, Constanţa 10,4%, Covasna

172
Anuarul statistic al R.S.R., 1986, p.19.
173
Gh. Popescu, Op. cit, p.151
174
Anuarul statistic al R.S.R., 1969, p.468-472, 1986, p.234.
129
11,7%, Dâmboviţa 11,2%, Dolj 11,0%, Galaţi 14,5%, Gorj 11,6%, Harghita 10,1%, Ialomiţa 1,9%,
Iaşi 12,7%, Mehedinţi 10,7%, Olt 15,1%, Satu Mare 10,9%, Sălaj 16,6%, Teleorman 11,7%, Tulcea
12,8%, Vaslui 13,6%, Vîlcea 12,7%, Vrancea 11,8% etc)175 .
Proiectul de Directive al Congresului al XI-lea al P.C.R. cu privire la planul cincinal 1976 –
1980 sublinia că „în cadrul viitorului cincinal se va accentua procesul de dezvoltare echilibrată a
tuturor judeţelor şi de sistematizare a teritoriului”. Proiectul prevedea ca la nivelul anului 1980, să se
realizeze o producţie industrială de 10 miliarde de lei pe judeţ.
La sfârşitul perioadei regimului comunist, România avea o industrie supradimensionată şi
ineficientă, cu productivitate scăzută şi extrem de energofagă. Acest sector se baza pe o forţă de
muncă numeroasă, slab calificată, provenită preponderent din mediul rural. Multe ramuri ale
industriei se bazau pe resurse minerale autohtone, caracterizate de varietate mare dar conţinuturi
modeste, pe care tehnologiile rămase în urmă nu le puteau valorifica eficient. După anul 1980 în
special, această industrie de tip extensiv s-a confruntat în plus cu deficitul de energie. Politica de
mascare a şomajului prin produc-ţia pe stoc, de acceptare tacită a ineficienţei, ascunsă în spatele unor
raportări statistice false, au făcut din industrie o ramură nefuncţională şi inadaptabilă.
Eşecurile înregistrate în plan economic s-au reflectat şi în domeniile social şi politic şi au
determinat căderea regimului comunist.

7.3.3. Impactul politicilor şi modelelor de organizare administrativă asupra

teritoriului României în perioada regimului comunist
Până la sfârşitul celui de-al II-lea război mondial divizările administrative nu au avut influenţe
marcante, dezvoltarea teritoriului urmând un curs firesc, natural. Astfel, localităţile s-au dezvoltat în
cea mai mare parte bazându-se pe valorificarea de moment a potenţialului local, neluându-se în calcul
interesele regionale sau naţionale. Acest fapt a determinat, mai ales în cazul localităţilor rurale,
apariţia de structuri, texturi şi forme nedefinite, care mai târziu au generat probleme complexe de
sistematizare, în conformitate cu legislaţia nou adoptată.
Perioada următoare se caracterizează prin intervenţii determinante ale statului comunist,
organizarea administrativă fiind corelată cu politicile economice active impuse de sus în jos, cu
puternic impact asupra dezvoltării teritoriale. În această perioadă se pot distinge trei momente de
prag:
Primul prag este împărţirea administrativ-teritorială din 1950, în 28 de regiuni cuprinzând
raioane, oraşe şi comune, după un model „de import”. Această împărţire a presupus apariţia unor

175
Anuarul statistic al R.S.R., 1986, p.95
130
centre mici de regiune, cu dificultăţi în a-şi exercita funcţiile administrative şi economico-sociale.
Unele dintre aceste centre aveau dotări administrative precare şi un grad redus de industrializare (de
exemplu Bistriţa - regiunea Rodna, Bîrlad - regiunea Bîrlad, Roşiorii de Vede - regiunea Teleorman).
Al doilea prag este reducerea la 16 a numărului de regiuni. După etapa din 1952 de reducere a
numărului acestora de la 28 la 18, prin desfiinţarea regiunilor Arad şi Bîrlad s-a ajuns la o soluţie de
împărţire în regiuni mai mari, cu centre mijlocii şi mari, (peste 50 000 şi respectiv peste 100 000 de
locuitori). S-au produs importante mutaţii, în sensul consolidării economice şi sociale a reşedinţelor
de regiuni şi a unor centre raionale care şi-au dezvoltat infrastructuri tehnice şi instituţii proprii.
Unele centre urbane mari au rămas în umbra reşedinţelor de regiune. Este cazul oraşului Arad care a
decăzut faţă de Timişoara cu toate că anterior avea o industrie mai dezvoltată. Rangul de reşedinţă de
regiune a fost valorificat de Timişoara, decalajul creat, care a condus şi la anumite rivalităţi,
păstrându-se şi astăzi chiar dacă după 1968 ambele oraşe au dobândit acelaşi rang de reşedinţe de
judeţe.
Anumite reşedinţe regionale nu au fost stabilite în oraşele cele mai dezvoltate economic; spre
exemplu regiunea Hunedoara a primit reşedinţa la Deva şi nu la Hunedoara care avea o poziţie
economică superioară. Cu toate acestea Deva nu a devansat ulterior Hunedoara, în ciuda unui
oarecare efort de industrializare rămânând axat pe funcţii administrative şi de servicii, în timp ce
Hunedoara şi-a continuat şi chiar accentuat funcţia industrială. Complementaritatea funcţiilor celor
două oraşe se datorează în mare măsură faptului că după 1968 au evoluat în cadrul aceluiaşi judeţ.
Alt exemplu îl constituie situaţia oraşelor Galaţi şi Brăila, care înainte de război au îndeplinit
rolul de reşedinţe ale judeţelor Covurlui şi Brăila. Între 1950 şi 1968 Galaţiul a funcţionat ca
reşedinţă de regiune spre deosebire de Brăila care a avut doar rangul de reşedinţă raională
subordonată acestuia. Ascendentul în plan administrativ a însemnat pentru Galaţi concentrarea unui
număr mare de instituţii administrative, avantajul execuţiei planurilor economice, industrializarea mai
pronunţată şi un avantaj semnificativ sub aspectul funcţiei culturale. Aceste decalaje s-au menţinut
chiar dacă, după 1968 fiecare dintre cele două oraşe au devenit reşedinţe de judeţ.
Modificările succesive, trecerea de la 28 de regiuni la 18 şi apoi la 16 precum şi modificările
graniţelor din interiorul regiunilor şi raioanelor, relevă un model nepotrivit tradiţiilor şi realităţilor
teritoriului României. Argumentele prezentate în notele de fundamentare ale legii de organizare
administrativă din 1950, s-au bazat pe nevoia eliminării discrepanţelor existente între unităţile
administrativ-teritoriale anterioare. Aceleaşi argumente, bazate pe disparităţile inter şi intraregionale,
au fundamentat şi legea din 1968 care a desfiinţat acest model, ceea ce denotă că el nu a rezolvat
decalajele teritoriale

131
 Al treilea prag este reprezentat de împărţire administrativă a teritoriului pe unităţi mai mici,
tradiţionalele judeţe, prin legea nr. 2/1968 (iniţial 39 de judeţe, apoi, după modificările din 1981, 41
de judeţe). Această etapă a însemnat coborârea procesului de industrializare din urbanul mare la
nivelul urbanului mijlociu şi mic. O serie de noi reşedinţe de judeţ care anterior nu au avut o industrie
semnificativă, au cunoscut dezvoltări importante (Vaslui, Slobozia, Alexandria, Zalău, Bistriţa, Sf.
Gheorghe, Miercurea Ciuc, ş.a.).
Unele oraşe care înainte de război au funcţionat ca reşedinţe de judeţ şi au pierdut acest rang
administrativ în favoarea altora, au înregistrat stagnări, cu toate că la un anumit moment prezentau
situaţii comparabile (Năsăud şi Bistriţa, Rădăuţi şi Suceava) şi chiar involuţii din punct de vedere
demografic şi economic (Huşi, Oraviţa, Sighetu Marmaţiei).

1850 1857 1930 1941 1956 1992 2002

Tîrgu Mureş
7671 9418 38517 44933 65194 164445 150041
Alba Iulia
4972 5683 12282 15489 14776 71168 66406
Turda
7691 7867 18934 28717 33614 61200 55887
Reghin
4227 4721 9290 13595 18091 39240 36126
Tabel 20. Dinamica numerică a populaţiei unor localităţi urbane din Transilvania
Oraşul Tîrgu Mureş care a constituit pe o perioadă foarte îndelungată reşedinţa unităţilor
administrative de prim nivel (comitat, judeţ, ţinut, regiune) a avut o evoluţie constantă şi pozitivă.
Un salt important datorat poziţiei în ierarhia administrativă l-a cunoscut Alba Iulia, dinamica
populaţiei din tabelul alăturat şi saltul spectaculos în comparaţie cu Turda care după 1950 nu a mai
fost reşedinţă de judeţ fiind relevante. Se poate obseva că în 1956 Turda avea populaţie de peste 2 ori
mai mare, dar în 1992 Alba Iulia o devansează semnificativ.

132
 180000

160000

140000

120000

100000

80000

60000

40000

20000

0
1850

1857

1930

1941

1956

1992

2002
Târgu Mureş Alba Iulia Turda Reghin

Fig. 4. Dinamica numerică a populaţiei unor localităţi urbane din Transilvania

Dezvoltarea economică a condus la amplificarea procesului de urbanizare. În 1975 populaţia

urbană înregistra o creştere de 335% faţă de 1930, în raport cu creşterea de 51% a totalului populaţiei.
Ca urmare a industrializării, procesul de urbanizare s-a amplificat prin creşterea oraşelor
existente datorită migraţiei dinspre rural spre urban. Astfel, în perioada 1956–1975 unele centre
industriale şi-au sporit populaţia considerabil: Hunedoara de 10 ori, Baia Mare de peste 3 ori, Reşiţa
de 2,6 ori. Următoarele oraşe şi-au dublat populaţia: Bacău, Constanţa, Craiova, Galaţi, Piatra Neamţ,
Piteşti, Deva, Alba Iulia, Piteşti, Vaslui, Rm. Vîlcea, Baia Sprie, Gherla, Eforie, Haţeg176.
De asemenea, industrializarea a determinat apariţia a noi oraşe: Dr. Petru Groza, Gh.
Gheorghiu-Dej, Moldova Veche, Motru, Orşova, Victoria.
Alte oraşe au rezultat din transformarea unor localităţi rurale care s-au dezvoltat economic:
Bicaz, Călan, Cîmpeni, Comarnic, Covasna, Cugir, Luduş, Olăneşti, Tuşnad, Uricani 177. O mare parte
dintre comunele care au evoluat în urban îşi datorează evoluţia şi poziţiei lor administrative deţinute
anterior: Ianca (jud.Brăila), Tăşnad (jud. Satu Mare), Vaşcău (jud. Bihor), Luduş (jud. Mureş), sunt
doar câteva exemple de comune reşedinţe de plăşi, care ulterior au devenit oraşe. Alte comune
reşedinţe de plăşi (Borşa şi Mociu – jud.Cluj, Ighiu – jud Alba) au înregistrat stagnări în dezvoltare,
rămânând centre de comune, sau chiar involuţii (Călata – fostă reşedinţă de plasă, actualmente sat în
comuna Călăţele, jud. Cluj, Vlaha – reşedinţă de plasă, în prezent sat în comuna Săvădisla, jud Cluj).

176
C. Lăzărescu, (1977) Urbanismul în România, Ed. Tehnică, Bucureşti, p. 13.
177
G. Gusti, (1974), Forme noi de aşezare, Ed. Tehnică, Bucureşti, p. 158.
133
 Organizarea administrativ-teritorială şi-a pus amprenta asupra procesului de urbanizare.
Fiind avantajate de poziţia administrativă, oraşele reşedinţă de judeţ au cunoscut evoluţiile cele mai
importante. De exemplu, înainte de război oraşele Galaţi şi Brăila au îndeplinit rolul de reşedinţe ale
judeţelor Covurlui şi Brăila. Între 1950 şi 1968 Galaţiul a funcţionat ca reşedinţă de regiune spre
deosebire de Brăila care a avut doar rangul de reşedinţă raională subordonată acestuia. Ascendentul în
plan administrativ a însemnat pentru Galaţi concentrarea unui număr mare de instituţii administrative,
avantajul execuţiei planurilor economice, industrializarea mai pronunţată şi un avantaj semnificativ
sub aspectul funcţiei culturale. Aceste decalaje s-au menţinut chiar dacă, după 1968 cele două oraşe
au dobândit acelaşi rang administrativ.
Organizarea administrativ-teritorială marchează evoluţia pe termen lung a aşezărilor şi
determină constituirea sistemelor de aşezări. Desfiinţarea în 1950 a judeţului Turda spre exemplu,
care avea o formă alungită pe direcţia Est-Vest mulând bazinul Arieşului şi preluarea funcţiilor
administrative de către Cluj ca reşedinţă de regiune şi apoi de judeţ, au condus la mutaţii importante.
Relaţiile de sistem între localităţi s-au centrat pe municipiul Cluj spre care s-au orientat preferenţial
investiţiile. Oraşul Turda a fost relativ neglijat nemaiavând funcţia administrativă de reşedinţă,
direcţiile de aprovizionare s-au schimbat, iar localităţile de pe Valea Arieşului au cunoscut o stagnare
în dezvoltarea lor, cu toate că drumul pe această vale s-a amenajat ca drum naţional (Turda –
Cîmpeni – Ştei – pasul Vârtop).
Sistemul de aşezări reprezintă asocierea unor localităţi urbane şi rurale învecinate, cooperarea
lor multilaterală în vederea realizării unei înzestrări comune complexe, a complementarităţii şi
interdependenţei socio-economice între polul sistemului şi localităţile care converg către el. Sistemul
de aşezări mai este definit ca “o asociere liberă a unor aşezări învecinate, indiferent că aparţin
urbanului sau ruralului, între care s-au stabilit relaţii de cooperare strânse, ca urmare a plasării
teritoriale diferenţiate şi inegale dimensional şi calitativ a funcţiilor, respectiv a dotărilor cu rol
central”178.
Decretarea comunelor suburbane, modul în care acestea au fost subordonate administrativ
oraşelor, au determinat consolidarea relaţiilor dintre aceste unităţi şi localităţile urbane polarizatoare,
până la contopirea ariilor periurbane cu oraşele.
Comunele suburbane, desfiinţate ca şi categorie prin Decretul-Lege nr. 38 din 1990, au avut
evoluţii diferite. Cele situate în imediata apropiere a oraşelor au valorificat din plin avantajele
proximităţii şi s-au urbanizat sau chiar au devenit cartiere ale oraşelor. Unele comune suburbane

178
V. Surd, (2004), Geografia Aşezărilor, Ed. Presa Universitară Clujeană, p. 174.
134
situate la distanţe mai mari de oraşe au înregistrat stagnări sau involuţii în dezvoltare suferind
depopulări masive.
Conturarea sistemelor urbane Braşov – Codlea – Rîşnov – Zărneşti – Săcele, Deva –
Hunedoara, Alba Iulia – Sebeş, Constanţa – Năvodari – Eforie – Mangalia, are la bază cooperarea
oraşelor componente pe perioade de timp relative îndelungate, în cadrul aceloraşi unităţi
administrativ-teritoriale de nivel regional sau judeţean. Alte sisteme de aşezări au fost determinate de
axe de comunicaţie mai importante, care la rândul lor au luat naştere în urma unor decizii marcate de
contextul administrativ-teritorial (drumurile naţionale unesc oraşele reşedinţă de judeţ). Un exemplu
ar fi sistemul urban Sibiu-Rm. Vîlcea care mai cuprinde Ocna Sibiului şi oraşele Cisnădie, Brezoi,
Călimăneşti, Olăneşti şi Băile Govora.
Este de menţionat că stabilirea a noi reşedinţe de judeţe şi decretarea de oraşe noi sau
înfiinţarea de comune, au impus, potrivit legislaţiei în domeniu, reclasificarea drumurilor publice.
Astfel drumurile care unesc reşedinţele de judeţ trec în categoria de drumuri naţionale, legaturile între
reşedinţă şi oraşele sau comunele din judeţ se face pe drumuri judeţene, iar centrele de comună sunt
legate de satele componente prin drumuri comunale.
Singurul sistem de aşezări care ar putea evolua într-o adevărată conurbaţie, sistemul Galaţi –
Brăila, are şanse minime de reuşită datorită împărţirii administrative. Situarea în judeţe diferite şi
cultivarea unei vechi rivalităţi administrative, fac aproape imposibilă cooperarea în situaţia actuală. În
contextul actual al dezvoltării regionale acest demers este lipsit de şanse, aşa încât singura soluţie
rămâne o eventuală reorganizare care să cuprindă cele două oraşe într-un singur judeţ.
Cu toate că politicile economice şi regionale din perioada regimului comunist au cauzat multe
dezechilibre în dezvoltare, nu tot ce a rezultat din sistemul economiei planificate şi de comandă a fost
inadecvat şi ineficient. Reforma agrară din 1945 urmată de colectivizarea agriculturii, au făcut
posibilă, cu preţul multor vieţi omeneşti şi cu cel al distrugerii tradiţiilor rurale, o comasare fără
precedent a terenurilor agricole, care prin distribuţia şi mărimea exploataţiilor agricole a permis, în
principiu, o eficientizare a producţiei.
Electrificarea ţării şi realizarea sistemului energetic naţional au stat la baza dezvoltării
ulterioare a economiei. În acestă perioadă, datorită apariţiei de noi aşezări urbane s-a realizat o
relativă echilibrare a sistemului naţional de aşezări, proces care nici astăzi nu este finalizat.
Sistemele de transport public au fost eficiente şi benefice, ponderea diferitelor tipuri de
transport de mărfuri şi persoane a fost favorabilă atât din punct de vedere al eficienţei economice cât
şi al protecţiei mediului. Nu putem trece cu vederea investiţiile în infrastructura pentru educaţie şi
învăţământ, infrastructură pe care statul se bazează şi în prezent.

135
VIII. PRIMUL DECENIU POSTREVOLUŢIONAR ŞI PERCEPŢIA SPAŢIALĂ A
DEMOCRAŢIEI ÎN ROMÂNIA

8.1.TRANZIŢIA SPRE DEMOCRAŢIE

Evenimentele din decembrie 1989 au avut ca principale obiective înlăturarea dictaturii

comuniste, edificarea unui regim politic democratic şi revenirea la un sistem pluripartidist.
Pentru edificarea unui regim politic democratic, pluripartidismul şi economia de piaţă reprezintă
condiţii necesare, dar nu şi suficiente. Consolidarea democraţiei necesită timp şi instituţii specifice a
căror funcţionare să se bazeze pe valori şi principii care să le întărească legitimitatea.
O perspectivă istorică asupra condiţiilor în care a apărut democraţia în România, arată că
fazele dezvoltării istorice s-au precipitat şi redus la intervale foarte scurte. În mai puţin de un secol,
ţările române au trecut de la un capitalism primar, la unul comercial, pentru ca la sfârşitul sec. XIX,
să cu-noască unul industrial. În ţările occidentale, fenomenele istorice au avut o dezvoltare mai
îndelungată, care a permis maturizarea şi consolidarea unor relaţii economice capitaliste şi a unei
democraţii politice funcţionale. În România, ”precipitarea fazelor istorice n-a lăsat timp pentru astfel
de sedimentări”179.
Cei 45 de ani de regim politic dictatorial au însemnat o rupere a tradiţiei democratice, un
hiatus care a condamnat democraţia românească la un nou început. Democraţia a fost identificată
iniţial cu alegerile libere şi pluripartidismul. Pe de altă parte, trecerea de la socialism la capitalism,
revenirea de la proprietatea de stat la proprietatea privată, a însemnat o premieră istorică.
Revenirea la sistemul pluripartid a fost reglementată de Decretul lege nr.8/1989 privind înfiin-
ţarea partidelor politice. Datorită facilităţilor oferite de noul cadru legal, dar şi ca o reacţie la interdic-
ţiile anterioare privind asocierea politică, în scurt timp s-au înfiinţat numeroase partide politice.
Au apărut astfel mai multe categorii de partide politice şi anume:
a) partidele politice care s-au constituit în timpul evenimentelor din decembrie 1989 şi care şi-au
construit o nouă identitate doctrinară: Frontul Salvării Naţionale şi Partidul Republican. Frontul
Salvării Naţionale a fost susţinut încă de la început, de o largă bază socială întrunind trăsăturile
caracteristice ale partidelor de masă.

179
I. Bulei, (2001), Democraţia în centrul şi estul Europei, între aspiraţie şi realitate, Editura Muzeului Sătmărean, p.34
136
b) partidele istorice, revenite pe scena politică a României după jumătate de secol: Partidul Naţional
Ţărănesc Creştin şi Democrat, Partidul Naţional Liberal, Uniunea Liberală Brătianu, Partidul Liberal
Democrat şi Partidul Social Democrat, s-au conturat în jurul unor personalităţi mai mult sau mai
puţin carismatice, întrunind în mare măsură trăsăturile caracteristice ale partidelor de cadre.
c) partidele cu tentă naţionalistă, întemeiate pe criterii etnice: Partidul Unităţii Naţionale Române,
Partidul România Mare, Uniunea Democratică a Maghiarilor din România
d) partide noi de inspiraţie vest-europeană: Partidul Ecologist Român, Mişcarea Ecologistă din
România şi Federaţia Ecologică.
e) partide socialiste: Partidul Socialist al Muncii, care agreau economia de piaţă şi sistemul
pluripartid, dar optau pentru o economie mixtă, bazată pe coexistenţa proprietăţii private cu cea
publică.
Primele alegeri au avut loc în mai 1990 şi au fost câştigate de Frontul Salvării Naţionale cu un
procentaj de cca. 67%. PNL obţinuse 6,7%, UDMR – 7%, iar celelalte formaţiuni – cca. 3%. A
rezultat astfel un sistem multipartid dezechilibrat şi puternic polarizat, care a avut totuşi meritul de a
elimina de pe scena politică o parte din partidele mici şi necompetitive.
Alegerile următoare din anul 1992, au condus spre o echilibrare a scenei politice. S-a format
un guvern de coaliţie specific democraţiei consensualiste, iar sistemul multipartid pur sau integral a
luat locul sistemului multipartid dezechilibrat.
Scrutinul din 1996 a adus o stare de normalitae în viaţa politică, pe de o parte realizând
alternanţa la putere, iar pe de altă parte simplificând scena politică. Alegerile au fost adjudecate de
către Convenţia Democratică din România (C.D.R.) în alianţă cu Uniunea Social Democrată (PSD şi
PD) şi UDMR. S-a format un guvern de coaliţie care includea fostele partide de opoziţie de dreapta
sau centru dreapta.
Rezultatul alegerilor din toamna anului 2000 au schimbat din nou structura sistemului de
partide, fără să-i afecteze stabilitatea. PDSR a câştigat cu peste 46% din voturile exprimate, aşa încât
s-a ajuns la un sistem multipartid cu un partid dominant şi o repartizare mai echilibrată a voturilor în
cadrul opoziţiei.
Alegerile din 2004 au însemnat o nouă alternanţă la putere, aducând în prim-plan o coaliţie de
dreapta, formată din Alianţa Dreptate şi Adevăr (P.N.L. – P.D), U.D.M.R. şi Partidul Conservator, cu
o majoritate destul de fragilă, continuându-se tendinţele de echilibrare şi simplificare a scenei
politice.
În ceea ce priveşte rezolvarea trecerii la economia de piaţă, s-au conturat două curente: un –

137
 curent -maximalist (partidele de dreapta) care susţinea o terapie şoc bazată pe privatizare
rapidă, înlăturarea sistemului subvenţiilor de stat, liberalizarea preţurilor şi unul minimalist
(partidele de stânga), care propunea o tranziţie lentă care să ofere posibilitatea de a controla
costurile sociale ale tranziţiei..
În privinţa politicilor sociale elaborate şi aplicate de către guvernele care s-au succedat în
România după 1989, se constată că în anumite domenii, politicile partidelor de stânga s-au dovedit
mai liberale decât politicile partidelor de dreapta. De asemenea, din motive politicianiste, guvernele
au luat numeroase decizii sub presiunea străzii, sub presiunea sindicatelor sau a altor grupuri de
presiune, care aveau percepţii eronate asupra libertăţii şi democraţiei (de exemplu ameninţarea cu
blocarea drumurilor naţionale până la satisfacerea revendicărilor). Libertatea este confundată cu
liberul arbitru şi democraţia cu lipsa coordonării şi controlului. Acest lucru explică tendinţa
accentuată spre anarhie şi generalizarea fenomenului de corupţie.

8.2. RESTRUCTURAREA ECONOMIEI ROMÂNEŞTI ŞI EFECTELE ASUPRA

ORGANIZĂRII SPAŢIULUI

Restructurarea reprezintă procesul de modificare a unei structuri, în vederea obţinerii unor

performanţe superioare sau în încercarea de prevenire a riscului unei destructurări.
Procesul de trecere de la o economie de comandă, centralizată, la cea de piaţă în România,
denumit “tranziţie” este un proces complex, multidimensional, marcat de incoerenţe, fiind o trecere
de la modul de producţie socialist la cel capitalist.
Tranziţia de la economia centralizată de stat la economia de piaţă a fost caracterizată prin
numeroase căutări sau încercări de adaptare la condiţiile interne specifice, a modelelor aplicate cu
succes în ţările dezvoltate.
În complementaritate cu acordurile de împrumut stand-by semnate cu Fondul Monetar Inter-
naţional, Banca Mondială şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, au acordat
asistenţă tehnică şi financiară pentru restructurarea economiei româneşti, utilizând ca instrumente de
lucru programele ASAL şi PSAL.
 Programul ASAL – Agricultural Sector Adjustment Loan (Împrumutul destinat
Redresării Sectorului Agricol)
Aflat sub coordonarea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, proiectul a fost aprobat la 3
iulie 1997 şi s-a încheiat la 31 decembrie 2000. Costul proiectului s-a ridicat la 350 milioane dolari
SUA, care s-au acordat sub forma unui împrumut de la Banca Mondială.

138
 Principalul obiectiv al proiectului îl reprezenta susţinerea reformei în agricultură, acesta fiind
un sector foarte important al economiei româneşti. Preocuparea principală era legată de nevoia de
eficienţă în acest domeniu, precum şi îmbunătăţirea performanţelor. Reformele susţineau eforturile de
stabilizare a sectorului prin reducerea rolului economic al întreprinderilor agricole care generau
pierderi180 .
Proiectul avea în vedere:
- sprijinirea tranziţiei la economia de piaţă; privatizarea unei mari părţi a capacităţilor de
producţie în România; liberalizarea pieţei şi crearea posibilităţilor de investiţii, producţie şi
comerţ în sectorul privat, care să conducă la creşterea nivelului competitiv al ţării noastre.
- creşterea competitivităţii prin desfiinţarea şi privatizarea întreprinderilor de stat; folosirea
eficientă a resurselor; dezvoltarea comerţului cu cereale şi cu seminţe; îmbunătăţirea
serviciilor de mecanizare a agriculturii; dezvoltarea instalaţiilor de prelucrare a cerealelor.
- liberalizarea pieţei şi dezvoltarea instituţională pentru a crea o piaţă liberă, a încuraja
investiţiile şi a dezvolta comerţul.
- eliminarea subvenţiilor şi a controlului asupra preţurilor; îmbunătăţirea sistemului de credite
pentru agricultură; crearea cooperativelor prestatoare de servicii agricole.181
Programul ASAL a încercat să rezolve unele probleme precum:
- implementarea unui sistem de credite diversificat, în care să existe mai multe forme de
creditare pentru diferite tipuri de exploataţii agricole (fermieri, asociaţii familiale, asociaţii
juridice, societăţi comerciale sau fostele IAS-uri).
- formarea unui sistem de credite concurenţial în care pe pieţele financiare să nu existe
beneficiari privilegiaţi, în care expertiza bancară să fie focalizată pe evaluarea riscului
proiectelor de împrumut şi nu pe verificarea eligibilităţii clienţilor (bazata pe preferinţe).
- încurajarea un sistem în care riscul creditului să aparţină băncii comerciale sau creditorului, în
general, astfel încât statul nu trebuia să intervină prin acordarea de garanţii guvernamentale.
- faptul că micii fermieri nu beneficiaseră de credite subvenţionate în trecut; au existat multe
credite dar care nu vizau micii fermieri.
Programul ASAL elaborat de Banca Mondială avea în vedere şi subvenţionarea cheltuielilor
iniţiale de instalare a băncilor în mediul rural. De asemenea, Banca Mondială a dorit să sprijine
Guvernul în definirea unui sistem de bonuri de valoare pentru fermierii mici şi mijlocii, pentru a
stimula cererea de input-uri.

180
www.worldbank.org
181
idem
139
 Acordul ASAL, a fost confundat cu programul de lichidare "accelerată" a fermelor de porci şi
de păsări din România. El prevedea drept clauză, printre altele, privatizarea sau introducerea în
procedura de lichidare a cel puţin 35 de ferme de porci şi păsări, conform unei liste stabilite de
Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei şi acceptată de Banca Mondială. Totodată, se avea în vedere
pregătirea unei liste de 50 de foste IAS-uri care dispun de cel puţin 150 000 hectare de teren, care vor
fi introduse în procedura de lichidare, precum şi clarificarea structurii de proprietate a pământului
ocupat de fostele IAS-uri astfel încât ele să poată fi privatizate. Responsabilii forurilor monetare
internaţionale au cerut, cu insistenţă, eliminarea tuturor subvenţiilor către agricultori şi compensarea,
din bugetul de stat, a pierderilor fostului ROMCEREAL preluate de ANPA, până la maximum 200
miliarde lei.

 Programul PSAL - Private Sector Adjustement Loan

În luna iunie 1999, Guvernul României a încheiat acordul de împrumut cu Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) pentru Programul de ajustare a sectorului
privat (PSAL), dublat de un acord de finanţare, numit Program de dezvoltare instituţională a
sectorului privat (PIBL).
Principalul obiectiv al programului PSAL a fost susţinerea reformelor în privatizarea marilor
întreprinderi de stat, reforma sistemului bancar, dezvoltarea mediului de afaceri. Împrumuturile
susţineau, de asemenea, nevoile financiare ale României de la acea vreme182.
Principalele condiţii puse de către Banca Mondială pentru ca România să primească tranşele
de împrumut vizau:183
- Privatizarea întreprinderilor de stat–progres satisfăcător în procesul de privatizare a
întreprinderilor de stat, bazat pe un program prestabilit pentru privatizările de anvergură. Alte
ţinte adiţionale includeau privatizarea unui număr semnificativ de întreprinderi mici şi mijlocii
până la un anumit termen. De asemenea guvernul trebuia sa renunţe la un procent semnificativ
de întreprinderi de stat care creau pierderi bugetului de stat. PSAL a rectificat şi principalele
impedimente legale care au obstrucţionat în trecut aceste privatizări.
- Reforma bancară avea 3 condiţionalităţi. În primul rând erau necesare corecţii fiscale imediate
precum şi pe termen lung privind sănătatea fiscală a Bancorex şi a altor bănci ameninţate de
faliment. În al doilea rând un plan coerent de privatizare şi lichidare trebuia stabilit, pentru a

182
Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, Finalizarea marilor privatizări, raport 1992-
2004
183
www.worldbank.org
140
 evita eventuale deficite fiscale în sectorul financiar. În al treilea rând trebuia înregistrat în ceea
ce privea capacitatea de monitorizare şi supervizare a Băncii Naţionale.
- Dezvoltarea mediului de afaceri. Această componentă avea drept scop îmbunătăţirea mediului
în care sectorul privat putea să se dezvolte şi să prospere. Condiţionalităţile în acest domeniu
erau legate de codul fiscal, eliminarea obstacolelor întâmpinate de către sectorul privat în
dezvoltarea afacerilor, precum şi crearea unui cadru legal cu scopul de a promova investiţiile
private.
PSAL I a susţinut guvernul în realizarea contractelor de privatizare pentru 62 mari
întreprinderi de Stat şi pentru mai mult de 1 500 de întreprinderi mici şi mijlocii. Prin acest program,
Banca Mondială a sprijinit de asemenea şi procesul de reducere a pierderilor înregistrate în
întreprinderile de Stat şi asigurarea unor programe de protecţie socială mai eficiente.184 Împrumutul
PSAL în valoare totală de 300 de milioane $ a devenit efectiv pe 25 august 1999, data la care a fost
eliberată prima tranşă de 150 de milioane de dolari. A doua tranşă de 150 de milioane de dolari a fost
deblocată în luna iulie a anului 2000.
Programul PSAL II a fost continuatorul PSAL I, fiind axat pe patru domenii: reforma
sistemului financiar, inclusiv nonbancar, privatizarea întreprinderilor de Stat, continuarea reformei în
sectorul social şi continuarea reformelor pentru ameliorarea mediului de afaceri.
În septembrie 2002 s-a semnat al doilea acord de Împrumut pentru Ajustarea Structurală a
Sectorului Privat (PSAL II) şi împrumutul asociat acestuia, destinat consolidării capacităţii
instituţionale în sectoarele public şi privat (PPIBL). Programul PSAL II conţinea în proporţie de 17%
măsuri adresate privatizării sectorului bancar şi 27% măsuri adresate privatizării/restructurării/
lichidării din sectorul întreprinderilor185.
În sectorul întreprinderilor, alături de condiţionalităţile referitoare la finalizarea procesului de
privatizare/restructurare a societăţilor din PSAL I, în matricea PSAL II a fost introdus un nou lot de
20 de societăţi comerciale aflate în portofoliul Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea
Participaţiilor Statului, structurate în pachete, care să fie trecute în sector privat.

8.2.1 Restructurarea industrială

Cadrul legislativ de după anul 1990 referitor la formele de organizare juridică a

întreprinderilor a favorizat ramurile considerate strategice al industriei: industria energetică, industria

184
idem
185
Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, raport cit.
141
extractivă şi industria de armament, care au fost organizate ca regii autonome (R.A.). Acestea au
beneficiat de alocarea de subvenţii din partea statului, precum şi de garanţii guvernamentale în
contractarea de credite.

A. Evoluţia Industriei miniere

În perioada 1991 – 1997, forţa de muncă ocupată în industria minieră a înregistrat pierderi
minore. În schimb, producţia principalelor minerale solide a scăzut cu o treime la cărbune şi zinc, sau
chiar la jumătate pentru plumb şi cupru. Cele 7 regii autonome (3 pentru cărbune, 2 pentru minereuri
şi 1 pentru produse radioactive) şi 8 societăţi comerciale miniere, erau foarte vulnerabile din punct de
vedere al eficienţei economice. Pierderile acumulate în perioada 1990-1996 s-au datorat unor cauze
structurale şi nu conjuncturale. De asemenea, din punct de vedere tehnologic, tehnicile învechite de
exploatare şi prelucrare au făcut ca şansele de restructurare să fie considerate minime.

La sfârşitul anului 1997, noul guvern a promovat măsuri radicale, considerate inevitabile. Au
avut loc disponibilizări colective masive. Dar problema a fost că acest sector de activitate nu a fost
integrat într-o strategie de dezvoltare care să atenueze impactul social. Procesul de restructurare nu a
ţinut cont de anumite particularităţi locale, de anumite diferenţieri. Unele comunităţi locale (exemplu:
Petrila, Lonea, Cozla) erau dependente exclusiv de activitatea de extracţie, altele beneficiau de surse
alternative de venituri - activităţi economice agricole sau terţiare. În plus, măsurile pasive care
prevedeau alocarea de plăţi compensatorii din Fondul General pentru Şomaj pentru personalul
disponibilizat (O.G. nr. 9/1997 cu privire la unele măsuri de protecţie pentru persoanele ale căror
contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective prin aplicarea
programelor de restructurare, privatizare, lichidare186 şi O.G. nr. 22/1997 privind unele măsuri de
protecţie ce se acordă personalului din industria minieră şi din activităţile de prospecţiuni şi explorări
geologice187), au avut ca efect disponibilizări masive: 96 860 de salariaţi în perioada 1997 - 1999.
În paralel s-a înfiinţat Agenţia Naţională pentru Dezvoltarea şi Implementarea Programelor de
Reconstrucţie a Zonelor Miniere, în subordinea Ministerului Economiei şi Comerţului, cu 14 filiale
teritoriale.

Subvenţiile bugetare s-au diminuat, însă nu au fost stopate:188

anul subvenţii anuale pierderi din exploatare

186
Monitorul Oficial nr. 64 din 15 aprilie 1997, Partea I
187
Monitorul Oficial nr. 200 din 20 august 1997, Partea I
188
Claudia Popescu, coord. şi colab., Zonele miniere defavorizate din România. Abordare geografică, Editura ASE
Bucureşti, 2003, p 54
142
 (mil. $) (mil. $)
1990 528,4 263,6
1999 100,7 43,9
Tabel 14. Subvenţiile alocate industriei miniere

Compania Naţională a Lignitului Oltenia – Tîrgu Jiu a fost singura care a devenit rentabilă,
celelalte fiind subvenţionate în continuare.

Evoluţia industriei extractive a arătat că în condiţii de schimbări structurale profunde

monospecializarea minieră constituie un handicap pentru declanşarea dezvoltării endogene datorită
lipsei flexibilităţii structurilor sociale şi economice locale.

Începând cu anul 1998, un număr de 26 de zone miniere cuprinzând 137 de localităţi au fost
declarate defavorizate pe baza criteriilor prevăzute de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.
24/1998 privind regimul zonelor defavorizate189.

Cele mai multe localităţi incluse în această categorie se situau în zonele miniere Rodna, Motru
-Rovinari, Moldova Nouă – Anina, Bucovina, Brad, Apuseni ş.a. Ca număr de salariaţi primau Valea
Jiului cu 37 577 salariaţi şi Motru - Rovinari şi Baia Mare cu peste 10 000 de salariaţi. Normele
metodologice ale O.U.G. nr. 24/1998 s-au aprobat prin H.G. 525190, abia în 29 ianuarie 1999.

Cu toate că zonelor miniere defavorizate le-au fost aplicate facilităţi fiscale, au beneficiat de
programe de pietruiri de drumuri prin programul SAPARD şi anumite fonduri au lucrat în anumite
perioade exclusiv pentru ele (exemplu FRDS), zonele miniere au rămas marcate de probleme grave
precum: rata şomajului foarte ridicată, infrastructura slab dezvoltată, nivel educaţional modest datorat
caracteristicilor ofertei de muncă stabile în timp, venituri reduse ale populaţiei, lipsa capitalului local
şi inexistenţa unei culturi antreprenoriale, imagine nefavorabilă.

Industria extractivă din ţara noastră prezintă tendinţe contradictorii: în timp ce rezerve sigure
nu mai sunt interesante din punct de vedere al exploatării economice, fiind abandonate, închise,
conservate, anumite rezerve probabile suscită un enorm interes. La efortul financiar uriaş pe care îl
presupune închiderea unei exploatări se adaugă cel care vizează prospectarea, explorarea şi
deschiderea altora.

Un exemplu recent este Roşia Montană Gold Corporation–CRMGC, un investitor

controversat în industria de exploatare a aurului interesat de zona Roşia Montana, unde deschiderea
exploatării ar însemna despăduriri masive, înfiinţarea de halde, iazuri de decantare cu încărcături

189
Monitorul Oficial nr. 378 din 2 octombrie 1998, Partea I.
190
Monitorul Oficial nr. 325 din 8 iulie 1999, Partea I
143
toxice, poluarea râurilor– efecte care contravin conceptului de dezvoltare durabilă la care ne raportăm
astăzi.

B. Evoluţia industriei prelucrătoare

Dacă industriile considerate strategice au beneficiat de o atenţie specială din partea statului,
industria prelucrătoare în schimb, a fost organizată în societăţi comerciale pe acţiuni sau societăţi cu
răspundere limitată (S.A. sau S.R.L.) fiind destinate privatizării şi nu au beneficiat de asistenţa
financiară din partea statului, deci obligate să reziste prin forţe proprii.
Trecerea efectivă a capitalului social deţinut de stat în capital privat, a fost determinată de
Legea nr. 15 din 7 august 1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome
şi societăţi comerciale191, ponderea capitalului social deţinut de stat la societăţile comerciale fiind de
44,3% din întregul capital deţinut la unităţile economice, diferenţa de 55,7% reprezentând capitalul
social deţinut de stat la regiile autonome.
Procesul efectiv de privatizare şi restructurare a societăţilor comerciale a demarat în 1992 în
conformitate cu prevederile Legii nr. 58/14.08.1991 privind privatizarea societăţilor comerciale192
completată cu prevederile unor acorduri încheiate de guvernul României cu organisme internaţionale
(exemplu programele FESAL, PSAL, ASAL) sau a unor protocoale încheiate de Fondul proprietăţii
de Stat devenit ulterior APAPS, cu agenţii şi ministere coordonatoare a unor sectoare de activitate
(exem-plu pentru societăţile din cercetare, sănătate, turism).
Sistemul instituţional şi funcţional al procesului de privatizare, creat în baza prevederilor legii
nr. 58/1991, includea:
- Agenţia Naţională pentru Privatizare (ANP) – responsabilă cu vânzarea acţiunilor societăţilor
comerciale înainte de organizarea FPS şi FPP, precum şi cu controlul procesului de
privatizare;
- Fondul Proprietăţii de Stat–instituţie publică cu personalitate juridică în subordinea
Parlamentului, cu caracter comercial şi financiar, care deţinea iniţial 70% din capitalul social
al societăţilor comerciale, responsabilă cu pregătirea şi realizarea privatizării treptate a
societăţilor comerciale;
- Fondul Proprietăţii Private – constituit în 5 societăţi comerciale pe acţiuni, care deţineau
iniţial 30% din capitalul social al societăţilor comerciale, responsabile cu distribuirea cu titlu
gratuit a acţiunilor corespunzătoare, pe calea distribuirii de certificate de proprietate.

191
Monitorul Oficial nr. 98 din 8 august 1990, Partea I
192
Monitorul Oficial 169 din 16 august 1991, Partea I
144
 Veritabilul monopol asupra procesului de privatizare a durat până în anul 1999 când prin Legea
nr. 99 s-a modificat esenţial sistemul instituţional al privatizării, prin introducerea noţiunii de
“instituţie publică implicată”, aceasta însemnând vânzătorul acţiunilor statului, respectiv FPS,
ministerele economice, sau instituţiile administraţiei publice locale.
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 296/30.12.2000193, înfiinţează Autoritatea pentru
Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului (APAPS) care preia toate atribuţiile şi
competenţele FPS, suplimentate cu noi competenţe referitoare la controlul respectării clauzelor
contractuale de către cumpărători.
Evoluţia procesului de privatizare a societăţilor comerciale a fost marcată semnificativ de
influenţele unor factori externi, generaţi de conjuncturile naţionale şi internaţionale şi ale unor factori
interni, legaţi de gestionarea procesului, cum ar fi:
-modificarea pe parcurs şi la intervale scurte a cadrului legislativ specific, apariţia şi persistenţa unor
lacune sau necorelări atât în cadrul legislaţiei privatizării, cât şi în relaţia cu sistemul legislativ
nespecific;
-absenţa unor legi care să canalizeze derularea în bune condiţii a privatizării, în special cele legate de
patrimoniu, retrocedarea proprietăţilor şi de protecţia mediului.
-scăderea interesului investitorilor faţă de oferta de privatizare, în principal datorită suspendării, în
unele perioade, a facilităţilor acordate de cadrul legislativ în domeniu;
-aplicarea tardivă sau ignorarea prevederilor legale referitoare la posibilitatea acordării de înlesniri la
plata obligaţiilor bugetare către unii creditori bugetari pentru societăţile în curs de privatizare;
-gradul scăzut de atractivitate al societăţilor comerciale, generat de amploarea blocajului financiar,
precum şi de nivelul ridicat al fiscalităţii;
-întârzierea elaborării de către ministerele economice a strategiilor de dezvoltare şi restructurare
sectorială şi a strategiilor de restructurare a regiilor autonome;
-precaritatea capitalului autohton, dimensiunea şi structura incipientă a pieţei de capital;
-existenţa unor litigii privind dreptul de proprietate asupra unor imobile aparţinând societăţilor
comerciale cu capital de stat, între acestea şi persoane fizice sau administraţii locale;
-existenţa la unele societăţi comerciale în special din turism şi comerţ, a unor societăţi mixte
înfiinţate pe structura unor active din patrimoniul acestora, precum şi a unor contracte de închiriere,
locaţie de gestiune, asocieri în participaţiune, care au influenţat decizia de privatizare;
-existenţa unor disfuncţii în relaţia de parteneriat dintre societăţile comerciale şi sindicate sau dintre
sindicate şi investitorul privat.

193
Monitorul Oficial 707 din 30 decembrie 2000, Partea I
145
 În faza de început a procesului de privatizare (sfârşitul anului 1992 numărul total al
societăţilor comerciale a fost de 5 937, având un capital gestionat de FPS de 45 212 mld. lei în preţuri
curente).
La 31.12.2000 numărul societăţilor comerciale înregistrate în portofoliul FPS a fost de 8479,
şi le corespundea un capital gestionat de FPS de 51 872 mld. lei în preţuri curente.
La data de 30.04.2004, portofoliul APAPS cuprindea:
-133 societăţi comerciale privatizabile;
-358 societăţi comerciale cu pachete minoritare provenite din majorările de capital social al
societăţilor comerciale deja privatizate, datorită conversiei dotărilor în acţiuni, includerea valorilor
terenurilor pentru care s-au obţinut certificate de proprietate;
-589 societăţi comerciale neprivatizabile (în faze de lichidare, fără activitate, cu litigii patrimoniale,
propuse pentru compensare la Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în
mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989194, în curs de transferare la alte instituţii
publice.
Ca urmare a negocierilor purtate de Guvernul României cu organizaţiile financiare
internaţionale, prin aplicarea H.G. nr. 866/30.08.2001 pentru aprobarea Listei cuprinzând agenţii
economici prevăzuţi la art. 11 alin.(3) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 79/2001 privind
întărirea disciplinei economico - financiare şi alte dispoziţii cu caracter financiar195, au fost selectate
86 de regii autonome, companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, pentru
care a fost instituită o monitorizare specială, deoarece aceşti agenţi economici acumulau cele mai
mari arierate, creanţe şi pierderi.
Dintre acestea, 20 erau societăţi comerciale aflate în portofoliul APAPS şi cumulau la
31.12.2000 80,12% din pierderi şi 22,94% din totalul plăţilor restante ale societăţii comerciale cu
capital majoritar de stat din portofoliul APAPS la acea dată. În 2004 o parte dintre aceste societăţi
comerciale sunt privatizate, altele sunt în curs de privatizare (ARO Cîmpulung, BRAFOR Braşov,
CAROM Oneşti, CONTEC Tecuci, CORAPET Corabia, CMB Bocşa, CUG Cluj-Napoca, FAUR
Bucureşti, LETEA Bacău, NITRAMONIA Făgăraş, RAFO Oneşti, REPUBLICA Bucureşti, ROCAR
Bucureşti, RULMENTI Slatina, SIDERURGICA Hunedoara, TRACTORUL Braşov, ş.a.)
Pe ansamblu, în perioada decembrie 1992 – aprilie 2004 au fost încheiate 10 702 contracte de
vânzare-cumpărare de acţiuni, cu un capital social vândut de 55 578, 55 mld. lei, din care capitalul
social aferent societăţilor comerciale mari şi foarte mari este de 41 336,39 mld. lei.

194
Monitorul Oficial nr. 75 din 14 februarie 2001
195
Monitorul Oficial nr. 582 din 17 septembrie 2001
146
Sursa: raport de activitate al APAPS 2004
Dintre sectoarele de activitate cu grad ridicat de privatizare se remarcă:
- industria celulozei, hârtiei şi cartonului
- industria de prelucrare a ţiţeiului
- industria pielăriei şi încălţămintei
- edituri, poligrafie
- producţia de mobilier
- recuperarea deşeurilor şi resturilor de materiale reciclabile
- industria construcţiilor metalice şi a produselor metalice
- industria de maşini şi aparate electrice
- industria confecţiilor textile, blănuri, piele
- industria de prelucrare a cauciucului şi maselor plastice.
O îmbunătăţire calitativă şi cantitativă a procesului de privatizare se constată în perioada
1997-2004 datorită vânzării acţiunilor prin metode specifice pieţei de capital, vânzările de acţiuni
făcându-se la un procentaj mediu de 79,13% din valoarea nominală. De asemenea, măsura de
descentralizare către direcţiile teritoriale (sucursale) ale FPS, a procesului de privatizare şi
restructurare întreprinsă în 1998 a condus la accelerarea procesului.

Raportul Comisiei Europene 2004 releva următoarele aspecte ale acestui proces:

- nu s-a înregistrat nici un progres în ceea ce priveşte strategia industrială, dar pe ansamblu
toate măsurile întreprinse au contribuit la punerea în operă a planului de acţiune pentru
politica industrială;
- investiţiile străine directe au crescut puternic, totalizând 1 509 mil. Euro în anul 2003; ele au
depăşit previziunile guvernului, reprezentând o creştere de 39% în raport cu anul 2002,
tendinţa menţinându-se pozitivă şi în primul semestru al anului 2004.
- în luna aprilie 2004, APAPS s-a desfiinţat oficial, funcţiile acesteia fiind transferate Agenţiei
pentru Valorificarea Activelor Bancare (AVAB);
- s-a înfiinţat AVAS ca autoritate de recuperare a bunurilor statului;
- marile privatizări care subzistă încă sunt în responsabilitatea OPSPI (Oficiul Participaţiunilor
Statului şi Privatizării Industriale) care acţionează în cadrul Ministerului Economiei şi
Comerţului. Acest organism este însărcinat cu privatizarea următoarelor sectoare: exploatări
miniere, petrol, gaze, electricitate şi energie termică, industria de armament.
- până în prezent au fost privatizate numai 6 întreprinderi din aceste domenii de activitate.

147
 În timp ce industria extractivă s-a caracterizat prin evoluţia uşor descendentă a locurilor de
muncă în perioada 1990 – 1997, iar cea energetică printr-o evoluţie ascendentă, industria
prelucrătoare a înregistrat un declin pronunţat, cu pierderi de peste 1,3 mil. locuri de muncă196.

În timp, au început să beneficieze de subvenţii publice şi marii giganţi din industria

prelucrătoare, siderurgie, petrochimie, construcţii de maşini, din dorinţa guvernelor de a reduce
riscurile sociale.

Din aceasta cauză, ramurile protejate s-au caracterizat prin stabilitate, în timp ce industriile
“libere” au căutat modalităţi de adaptare la noile conjuncturi, cum ar fi divizarea, invocând principiul
descentralizării productive pentru a se crea unităţi de talie mică, mai uşor de gestionat.

Deschiderea spre exterior şi reconfigurarea cadrului competiţional au determinat din contră,

fuziuni de mari întreprinderi, pentru a crea trusturi sau holdinguri care să reziste pe piaţa externă.

Există cazuri de mari întreprinderi din industria prelucrătoare care au experimentat ambele
procese (exemplu CUG Cluj-Napoca), ezitările de început conducând la pierderea pieţelor externe.

Subvenţionarea ramurilor strategice a condus în timp la dezechilibre financiare cumulative,

care au determinat promulgarea Legii nr. 64/22.06.1995 privind lichidarea şi reorganizarea judiciară a
întreprinderilor şi elaborarea procedurilor de lichidare, închidere sau conservare a întreprinderilor
nerentabile197.
Dacă procesului de privatizare i s-a acordat o atenţie semnificativă din partea forurilor legiui-
toare, restructurarea industriei româneşti a fost mai mult proclamată şi nu reglementată prin lege.
Restructurarea industriei româneşti a eşuat din cauza lipsei resurselor financiare interne ale
întreprinderilor pe de o parte şi pe de altă parte din cauza „subiectivismului” care a caracterizat
procesul decizio-nal”.

S-a menţinut o confuzie cu privire la conţinutul şi desfăşurarea temporală a celor două procese,
de restructurare şi de privatizare. Restructurarea a rămas în seama noilor proprietari privaţi, fiind o
sarcină greu de suportat pentru stat.

Pierderea pieţelor externe tradiţionale şi desfiinţarea CAER au marcat profund industria

română. La aceste elemente conjuncturale s-a adăugat reducerea cererii pe piaţa internă.
Dezagregarea vechiului context economic, coroborată cu modul de organizare a industriei româneşti
a declanşat reacţii în lanţ, cel mai bun exemplu în acest sens fiind Industria constructoare de maşini.

196
Claudia Popescu, Industria României în secolul XX, 2000, p. 147
197
Monitorul Oficial nr. 130 din 29 iunie 1995, Partea I
148
 Toate acestea au condus la reducerea drastică a gradului de utilizare a capacităţilor de
producţie care în anul 1995 era pe total de 50,3%198. Ca urmare a mutaţiilor care au avut loc în
industria românească, dictate de adaptarea la noul context economic, social şi politic s-au
reconfigurat structurile spaţiale prin abandonul vechilor localizări industriale şi apariţia unor locaţii
noi, de regulă în zona periurbană, de-a lungul unor importante căi de comunicaţie. De asemenea,
vechea infrastructură industrială a fost integrată selectiv, în funcţie de noile conjuncturi economice.

Analiza la nivel naţional a ponderii salariaţilor industriali din numărul total de salariaţi, releva
faptul că pierderile sunt localizate în spaţiul rural. În anul 1998, 622 de comune nu înregistrau nici un
salariat industrial faţă de 150 de comune în anul 1990. Aceste pierderi sunt frecvente ca incidenţă dar
minime ca pierderi199 .

Un număr de 2 708 localităţi (91,92% din numărul total de localităţi), deţineau doar 8,72% din
totalul forţei de muncă industrială existente la nivelul ţării. De asemenea, în perioada 1990 – 1998 a
scăzut numărul centrelor industriale cu peste 10 000 de salariaţi (de la 81 la 48) şi al celor cu peste
50 000 de salariaţi (de la 14 la 6). În aceste cazuri pierderile acţionează în sens invers, adică au
ponderi importante dar o frecvenţă minimă. În concluzie, gradul de concentrare a industriei pare
neschimbat faţă de 1990.

Se poate sesiza însă o accentuare a decalajelor de localizare spaţială, dacă se compară

ponderea localităţilor cu şi fără pondere industrială. Astfel, ponderea comunelor cu mai puţin de 10
salariaţi industriali a crescut de la 30,52% în 1990 la 47,52% în 1998, semnificând intensificarea
concentrării spaţiale a industriei.

Marile centre de concentrare industrială sunt bine echilibrate spaţial: Braşov, Cluj–Napoca,
Galaţi, Iaşi, Timişoara şi au între 50 000 şi 100 000 de salariaţi industriali fiecare, Bucureştiul
apărând hipertrofiat cu 246 971 salariaţi industriali.

În general se remarcă generalizarea declinului industrial la toate nivelele de aşezări.

Concentrările spaţiale ale declinului industrial este mai accentuat în Nordul Moldovei, Câmpia
Română, Centrul Transilvaniei, Subcarpaţii Sudici şi Câmpia de Vest. Se poate remarca însă şi o
mare eterogenitate a dinamicii industriale care “combină în acelaşi spaţiu tendinţe de evoluţie opuse”.
De exemplu, în Subcarpaţi sau în centrul Transilvaniei se observă o mare diversitate evolutivă care
“pune în evidenţă rolul potenţialului local asupra dezvoltării generale” 200.

198
Claudia Popescu, op. cit. , p. 51
199
idem, p. 159
200
ibidem, p. 162
149
 ***

Industrializarea forţată a constituit o politică de stat cu rol primordial în construirea societăţii

socialiste şi a avut ca efect încurajarea migraţiei populaţiei din mediul rural spre marile centre
industriale, rezultând serioase dezechilibre teritoriale.
Căderea regimului comunist din decembrie 1989 a găsit România într-o situaţie economică
dificilă. În plus, înlăturarea dirijismului etatist din economie s-a făcut fără înlocuirea lui cu un
mecanism eficient de supervizare, cu un sistem planificat (nu de comandă sau centralizat) care să
preia şi să gestioneze disfuncţiile şi dezechilibrele inerente schimbării regimului politic. Acest lucru a
avut o influenţă nefastă asupra tinerelor centre industriale.
În contextul actual, când elementele economiei de piaţă sunt extrem de fragile, în condiţiile
autonomiei economico-financiare, aceste noi centre dau grave semne de declin, faţă de cele care au
avut tradiţie şi o dezvoltare naturală, firească. Ele se confruntă cu o scădere dramatică a producţiei
industriale, până la închiderea unităţilor economice şi nivelele cele mai ridicate ale ratei şomajului.
Se constată chiar o relocare a forţei de muncă în agricultură, o remigrare în mediul rural, ceea ce
denotă o restabilire a echilibrului prin involuţie. Restabilirea echilibrului prin evoluţie presupune o
infuzie de capital spre aceste zone. La capătul acestei perioade de bulversare prelungită, de căutare a
unui nou echilibru, se speră într-o restabilizare la nivel regional. Fiecare colectivitate teritorială
depinde de puterea de a găsi sprijin sau forţe proprii.

C. Impactul industriei asupra mediului

Industria este cel mai important poluator al mediului, atât prin cantitatea cât şi prin varietatea
de substanţe poluante. Nivelul poluării industriale era în anul 1990 comparabil cu media ţărilor
europene, unele areale, depăşind cu mult limitele critice.

După anul 1990 s-a realizat un progres important odată la nivel legislativ prin promulgarea
Legii Mediului nr. 137 din 29.12.1995201 şi apoi instituţional, prin înfiinţarea Ministerului Mediului
şi a Agenţiilor de Protecţie a Mediului ca unităţi deconcentrate.

Diminuarea producţiei industriale în perioada următoare, a condus la ameliorarea stării

mediului. Delimitarea zonelor critice (14 zone: Copşa Mică, Baia Mare, Zlatna, Ploieşti, Turnu
Măgurele, Govora, ş.a.) semnificând recunoaşterea fenomenului, precum şi redimensionarea

201
Monitorul Oficial nr. 304 din 30.12.1995, Partea I
150
capacităţilor de producţie impusă desigur de criterii economice, au avut efecte benefice asupra
mediului. De asemenea, s-au modernizat fluxurile tehnologice ale industriilor poluante prin alocarea
de fonduri orientate spre zonele critice.

În ultimii ani criteriul ecologic face parte din politica de restructurare a industriei, atitudine
generată de alinierea la standardele mondiale de aderarea la noul concept de dezvoltare durabilă.
Prevederile Protocolului de la Kyoto referitoare la posibilitatea „exportului de noxe” plasează
România într-o situaţie relativ favorabilă.

8.2.2. Evoluţia sectorului terţiar

Importanţa serviciilor în etapa de tranziţie a economiei româneşti spre o economie de piaţă, are
la bază capacitatea acestora de a acţiona ca un veritabil tampon, capabil să atenueze tensiunile care
apar pe piaţa muncii. Prin diversitatea lor, serviciile pot prelua segmente eterogene ale pieţei forţei de
muncă. Problema care se pune în cadrul sectorului terţiar este dacă dezvoltarea acestuia reprezintă un
motor al creşterii economice.

La începutul perioadei de tranziţie, dezvoltarea serviciilor a fost generată de nevoia

compensării unei ponderi exagerate a sectorului secundar în dezvoltarea urbană înainte de 1990.

Ulterior, tendinţa de descentralizare a activităţilor economice a indus creşterea ponderii

populaţiei ocupate în sectorul serviciilor. Au apărut modificări în structura populaţiei ocupate în
servicii. Astfel a crescut numărul de salariaţi în învăţământ, cultură şi artă, culte, sănătate şi
administraţie. Au apărut noi locuri de muncă în sectorul telecomunicaţiilor ca urmare a apariţiei
serviciilor de telefonie mobilă, reţelelor de comunicare prin cablu ş.a. S-au creat noi locuri de muncă
în cadrul serviciilor financiar bancare: la nivelul anului 2000 existau 40 de societăţi bancare
acreditate de Banca Naţională a României, cuprinzând 1580 de bănci, cele mai multe fiind localizate
în regiunile NV şi SE.

A crescut numărul populaţiei ocupate în comerţ. Activităţile comerciale s-au dezvoltat în

principal în marile centre urbane ale ţării. S-au format veritabile reţele comerciale care au susţinut
într-o oarecare măsură activitatea industriilor producătoare de bunuri (industrie uşoară, industrie
alimentară), unităţi care s-au dezvoltat atât în mediul urban cât şi în mediul rural (exemplu
EUROPEAN DRINKS, Rieni, jud. Bihor). Legătura dintre activităţile industriale şi cele comerciale a
condus la mutaţii în dimensionarea zonelor de influenţă locală şi regională a oraşelor.

Generalizarea noilor tehnologii ale informaticii a dus la crearea de servicii specifice.

151
 În domeniul învăţământului superior au avut loc evoluţii interesante. Pe de o parte rata
generală a înregistrării în învăţământul superior a crescut de la 12,5% în 1991 la 28% în anul 2000.
Pe de altă parte, numărul celor înscrişi în învăţământul preuniversitar a scăzut considerabil, pe fondul
scăderii generale a populaţiei şcolare.

Se constată însă o diversificare a sistemului educaţional datorată nevoii de a răspunde unei

economii în continuă schimbare şi unui context social dinamic. Reţeaua tradiţională de centre
universitare a fost completată cu oraşe mijlocii (Lugoj, Blaj) şi mici (Cîmpina, Vălenii de Munte) şi
chiar cu delocalizări în mediul rural (comuna Vadu Crişului, jud. Bihor).

a. Turismul în perioada de după 1989

În cadrul sectorului terţiar, turismul comportă o tratare aparte datorită locului important pe care
îl ocupă în dezvoltarea economico-socială .

Până în anul 1990 unităţile turistice aparţineau statului fiind administrate de instituţii
specializate în turism (Oficiul Naţional de Turism, Oficiile Judeţene de Turism, Birourile de Turism
pentru Tineret, ministere sau consilii populare), sindicate (UGSR) sau sistemului cooperatist
(UCECOM).

Procesul de privatizare declanşat prin instituirea FPS şi FPP a diversificat “paleta

proprietarilor… prin apariţia unora noi, care au erodat continuu structura unitară anterioară”202.

S-a introdus sistemul occidental de clasificare a unităţilor hoteliere, cu 5 stele203, aceste unităţi
fiind reclasificate după criterii noi. Modernizarea vechilor hoteluri şi construirea altora noi, trebuie să
răspundă unor exigente legate de diversificarea agrementului, de necesitatea existenţei unor spaţii
pentru simpozioane, conferinţe sau congrese, conectate la reţele de comunicare moderne.
Casele de odihnă şi tratament -vilele- reprezintă “cel mai dramatic exemplu de ieşire din
circuitul turistic, de la peste 1900 de unităţi în anul 1990 la circa 900 în prezent”204.

De asemenea, s-a constatat o diminuare a interesului pentru cabanele turistice, o gestionare

necorespunzătoare a acestora în noul context economic, cabana rămânând totuşi o unitate tradiţională
pentru zona montană înaltă.

Campingurile au suferit o scădere dramatică la nivelul numărului de unităţi, de la 191 la 82

între anii 1990 şi 1998 şi o reducere cu 43% a numărului de locuri de cazare. Se constată însă o

202
N.Cianga, (2002) România. Geografia Turismului, Partea I, Presa Universitară Clujeana, p.52
203
Monitorul Oficial nr. 220 din 25 septembrie 1995, Ordin nr. 56 din 27 iunie 1995, pentru aprobarea Normelor
metodologice şi a criteriilor privind clasificarea pe stele şi categorii a structurilor de primire turistice
204
N. Cianga, Op cit., p.54
152
tendinţă de revigorare a unor astfel de unităţi turistice şi o relocalizare de-a lungul marilor artere de
circulaţie rutieră, în apropierea unor centre urbane cu potenţial turistic ridicat sau a staţiunilor,
inclusiv în zona litorală.

Se remarcă după anul 1990 pensiunile rurale apărute ca urmare a unor iniţiative private
(stimulate legislativ şi instituţional), prin proliferare şi extensiune spaţială în cadrul localităţilor rurale
dar şi al unităţilor naturale aparţinând predominant spaţiului carpatic.

Dezvoltarea amenajărilor turistice depinde de varietatea, densitatea dar mai ales de gradul de
modernizare a căilor de comunicaţie, elemente de infrastructură care trebuie să preceadă amenajarea
turistică propriu-zisă. Potenţialul de comunicaţie a manifestat tendinţe contradictorii. În prima parte a
intervalului, 1990 – 1992 s-a constatat o degradare a infrastructurii de comunicaţie rutieră şi
feroviară. După anul 1994 apar tendinţe pozitive mai ales în transportul feroviar (producţia de
vagoane de călători moderne, introducerea trenurilor Inter city) dar şi în cel rutier, prin modernizarea
drumurilor europene şi naţionale.

Schimbările de cadru legislativ în ceea ce priveşte dreptul de proprietate, a avut ca efect

apariţia unor noi forme de turism–casele de vacanţă sau reşedinţele secundare –percepute ca un
fenomen pozi-tiv în pofida unor probleme privind nerespectarea prevederilor dispoziţiilor legale
legate de planurile de amenajare zonală sau locală.

b. Nevoia de politici urbane

Perioada de după 1990 se caracterizează printr-o dezvoltare spaţială extensivă a centrelor
urbane. Extinderea necontrolată a intravilanelor a condus la apariţia explozivă a unor cartiere de vile,
adevărate zone rezidenţiale, apărute din nevoia de locuinţe individuale cu spaţiu verde şi curte.

Creşterea gradului de confort în zona rezidenţială relevă un proces de segregare pe baza de

venituri, a populaţiei urbane. Se constată renunţarea la conceptul de cartier dormitor, ai cărui locuitori
se deplasează zilnic la locurile de muncă în altă zonă a oraşului, cele existente suferind transformări
graduale prin apariţia în interiorul lor a unor spaţii de producţie şi apariţia de locuri de muncă în
sectorul terţiar (de exemplu cartierul Mănăştur din Cluj - Napoca).

Lipsa unor politici urbane clare şi forţarea intravilanelor prin rezolvări punctuale au condus la
extinderea explozivă a acestora, cu consecinţe nefaste pe termen mediu şi lung. Lipsa de cooperare cu
unităţile administrative învecinate împiedică instituirea unor structuri urbane multipolare.

153
 În ciuda încetăţenirii termenului de dezvoltare durabilă, utilizării lui în procesele de
planificare strategică la nivel local, se constată o creştere îngrijorătoare a presiunii antropice asupra
spaţiilor verzi şi în general asupra mediului natural.
Pădurile din apropierea oraşelor, revendicate şi dobândite de persoane fizice sau juridice, sunt
privite ca oportunităţi pentru dezvoltarea construcţiilor pentru locuit şi nu sunt percepute în complexi-
tatea funcţiunilor lor (de mediu, de agrement, socială, economică).
Dificultăţile întocmirii şi punerii în operă a unor politici urbane raţionale sunt determinate de
caracterul preponderent reactiv al administraţiei locale al cărei ritm în reglementare şi în plan
operaţional, de aplicare şi control, este devansat de ritmul rapid de dezvoltare a investiţiilor
imobiliare din sectorul privat şi de anomia caracteristică societăţii în această perioadă. (Planşa nr. 17)

8.2.3 Spaţiul rural şi agricultura în România postsocialistă

În primii ani ai perioadei de tranziţie, politica de dezvoltare rurală s-a confundat practic cu
politica agrară, punându-se în mod greşit semnul de egalitate între sprijinirea agriculturii şi
dezvoltarea rurală. Multe din măsurile de politică agrară, din această perioadă s-au concentrat pe
salvarea fostei agriculturi de stat, sector total inadaptat pentru funcţionarea pe principiile pieţei. Din
păcate, aceste încercări au risipit importante resurse bugetare, au condus la deteriorarea
performanţelor macroeconomice şi au întârziat dezvoltarea rurală. Până în 1997 preocupările pentru
sprijinirea agricultorilor privaţi, cel mai important segment de dezvoltare rurală erau încă în faza de
definire.
Anul 1989 a marcat renunţarea la mecanismele centralizat-planificate în favoarea economiei
de piaţă. România intra în perioada de tranziţie către economia de piaţă, perioadă de căutări şi
încercări în plan economic, cu un puternic impact social, pe care o parcurgem şi astăzi.
În mediul rural, cea mai importantă schimbare structurală cu care a debutat tranziţia a fost
reforma funciară. În 1989 şi 1990 cooperativele agricole de producţie au fost desfiinţate în mod
spontan de către foştii proprietari. Ulterior, Decretul –Lege nr. 42 din 29 ianuarie 1990 privind unele
măsuri pentru stimularea ţărănimii, emis de CFSN, publicat în Monitorul Oficial nr. 17 din
30.01.1990, stabilea atribuirea în folosinţă îndelungată a terenurilor fostelor CAP-uri astfel:

Zona Autoritatea Suprafaţa Categoria de Beneficiari Condiţii

împuternicita să mp teren
atribuie în folosinţă

154
1. Deal-munte Adunarea Generala a Deţinută în Arabil, Membri cooperatori cu Exploatarea terenului
CAP folosinţă fâneţe,vii, domiciliul în comunele fără a angaja altă forţă
livezi respective de muncă

2. Celelalte Adunarea Generală a 5. 000 mp Arabil sau -membri cooperatori Să efectueze în

zone CAP echivalent -pensionari CAP cooperativă volumul de
arabil -mecanizatori şi alţi muncă şi respectiv
lucrători SMA lucrările mecanizate
-persoane care doresc să stabilite
se întoarcă în sat şi să
devină membri CAP
3. Toate zonele Adunarea Generală a 2.500 mp Arabil Alte categorii de Cultivarea în bune
CAP persoane care locuiesc condiţii;
în comună, satele şi Achitarea unei taxe
oraşele învecinate şi nu anuale stabilite de
sunt membri Adunarea Generală a
cooperatori CAP
4. Toate zonele Unităţile Agricole de 5. 000 mp Arabil Lucrătorii permanenţi Realizarea sarcinilor
Stat proprii de lucru stabilite
Tabel 15. Atribuirea terenurilor fostelor C.A.P. după Decretul – Lege nr. 42 din 29 ianuarie 1990

Reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi forestiere, s-a făcut însă
pe baza Legii fondului funciar nr. 18/19.02.1991205, care stabilea:
1) principiul restituţiei în natură, în limita a maxim 10 hectare de familie, în echivalent arabil;
2) posibilitatea împroprietăririi foştilor membrii cooperatori ce nu au adus pământ în cooperativă,
funcţionarilor publici din comună sau a familiilor ce doreau să se stabilească pe raza comunei ca
agricultori, în cazul în care comunele dispuneau de excedent de terenuri agricole.
Cea mai mare parte a terenurilor agricole au fost restituite foştilor proprietari, care fuseseră
obligaţi să intre în cooperativele agricole de producţie între 1948 şi 1962, sau urmaşilor acestora.
Ulterior, cadrul normativ a fost completat cu Legea nr. 169/27.10.1997206 pentru modificarea
şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/11.01.2000207 pentru reconstituirea
dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor
Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, legi care au introdus posibilitatea retro-
cedării în limita a maxim 50 ha de familie şi pe vechile amplasamente în cazul în care acestea erau
libere.
Reforma funciară a transferat două treimi din terenurile agricole agricultorilor în vârstă şi doar
o mică parte familiilor tinere din mediul rural. De asemenea, ea restabilea structura fragmentată a
proprietăţilor funciare din 1948, ba chiar mai mult, majoritatea proprietarilor funciari decedaţi au avut
mai mulţi copii, fapt care a condus la adâncirea fragmentării proprietăţii funciare, în special în cazul
proprietarilor mai tineri. La încheierea reformei, structura proprietăţii funciare era mai fărâmiţată

205
Monitorul Oficial nr. 37 din 20 februarie 1991, Partea I
206
Monitorul Oficial nr. 299 din 4 noiembrie 1997, Partea I
207
Monitorul Oficial nr. 8 din 12 ianuarie 2000, Partea I
155
decât fusese în 1948, la începutul procesului de colectivizare în România, situaţie ilustrată în
următorul tabel:208

Grupa de mărime 1948 1999 (31.12.1999)

Număr % Număr %
Sub 0,5 ha 901,016 10,4 504,353 12,2
0,5-1 ha 1,100,852 20,0 1,115,119 27,0
1-3 ha 2,311,071 42,0 1,350,775 32,7
Total 0-3 ha 4,312,939 78,4 2,970,247 71,9
3-5 ha 697,318 12,7 686,696 16,6
5-10 363,678 6,6 448,047 10,9
Peste 10 ha 126,203 2,3 14,621 0,4
Societăţi şi asociaţii private - - 9,837 0,2
TOTAL 5,500,138 100,0 4,129,448 100,0
Tabel 16. Structura proprietăţii funciare în România, la începutul procesului de colectivizare şi comparativ în 1999

În 1992, în locul celor circa 5 mii de cooperative de producţie au apărut mai bine de patru
milioane de proprietari deţinând în medie două hectare de teren agricol, împărţite la rândul lor în mai
multe parcele. Sectorul micilor agricultori privaţi, care administra 8 milioane de hectare de teren
agricol, devenise principalul sector din mediul rural din punct de vedere al proprietăţii funciare,
ocupării, contribuţiei la formarea veniturilor gospodăriilor şi la formarea produsului intern brut.
În ceea ce priveşte celelalte active ale cooperativelor agricole-animale, clădiri şi utilaje -
acestea au fost fie transferate asociaţiilor agricole succesoare cooperativelor, fie vândute la licitaţie
sau în alt mod. O parte din clădiri au fost pur şi simplu distruse, iar materialele de construcţie
împărţite membrilor. Noii proprietari au moştenit foarte puţine echipamente agricole de la
cooperativele agricole de producţie.
Înainte de 1989 majoritatea echipamentelor mecanizate, precum tractoarele şi combinele, au
aparţinut unor unităţi specializate (SMA), întâlnite acum sub denumirea de Agromec sau
Servagromec, create pentru a presta servicii cooperativelor. Noua clasă de proprietari funciari
continuă să depindă de serviciile mecanice prestate de aceste întreprinderi. În 1999, după aproape 10
ani de la reforma funciară, agricultorii privaţi continuă să aibă un nivel extrem de redus al dotării cu
utilaje agricole mecanizate.
Reforma funciară a schimbat radical modul de organizare a agriculturii. Vechile forme de
achiziţie a materiilor prime agricole, de desfacere a producţiei şi mecanismele de creditare–concepute
pentru marile întreprinderi de stat–nu mai corespundeau noii situaţii. Ele erau incapabile să servească
numărul mare de agricultori privaţi dispersaţi. Drept urmare, s-a înregistrat o reducere accentuată a
utilizării materiilor prime, serviciilor mecanizate şi creditului de către noua clasă a proprietarilor
funciari (agricultori).

208
I. Bold, Gh. Rus, (2003), Strategii pentru agricultura românească, p. 479
156
 Noua clasă de producători agricoli a trecut de la utilizarea unor tehnologii relativ moderne, la
metodele tradiţionale, reducându-şi drastic participarea pe piaţă în favoarea unui sistem autarhic de
producţie. S-a ajuns la crearea unei agriculturi duale, în care fermele de stat şi unele asociaţii
particulare produc pentru piaţă, iar micii agricultori privaţi produc pentru autoconsum. Şocul
destructurării agriculturii, împreună cu o secetă puternică, a făcut din anul 1992 un an record al
scăderii producţiei agricole vegetale.
În domeniul politicii agricole au continuat să predomine vechile mentalităţi etatiste. Scăderea
producţiei în 1992 a fost interpretată ca un semnal că mecanismele pieţei nu acţionează în agricultură.
În consecinţă, statul şi-a continuat politica de mână forte lăsând la o parte reformele, liberalizarea
pieţei produselor. Sectorul micilor fermieri privaţi a fost ignorat, în favoarea unor organizaţii
parastatale cu rol de monopol în achiziţionarea materiilor prime şi de monopson209 în colectarea
producţiei agricole. Dacă în alte sectoare ale economiei preţurile erau determinate liber, prin jocul
cererii şi al ofertei, circulaţia principalelor produse agricole – carne, lapte şi grâu – era supusă unor
reglementări prin care preţurile erau fixate la acelaşi nivel în întreaga ţară (pan-teritorial) şi
întreţinute aşa în timp (pan-sezonal)210.
Politica de fixare a preţurilor avantaja marii producători, care în cazul conformării puteau
încasa subvenţii sub forma “primelor” şi dezavantaja producătorii din afara sistemului, în special pe
cei privaţi. Chiar dacă reglementările permiteau accesul tuturor la acest sistem, integratorii, au
preferat tranzacţiile cu volum mare şi costuri mai scăzute şi au marginalizat segmentul micilor
producători. A fost creat astfel un sistem lipsit de concurenţă şi deci ineficient, dependent de
subvenţii.
Politicile agricole etatiste au reprimat nu numai pieţele produselor agricole, ci piaţa funciară,
afectând în mod special mediul rural. Între 1991 şi 1998, vânzarea terenurilor restituite a fost interzisă
“de facto”, împiedicând consolidarea exploataţiilor de teren prin vânzare-cumpărare.
Alternativa creării unei agenţii de stat care să cumpere pământul, să îl consolideze în parcele
mai mari şi să îl vândă în loturi compacte, trădează neîncrederea guvernanţilor în forţele pieţei.
Frânarea dezvoltării pieţei funciare a menţinut în mod artificial diferenţele existente între
gospodăriile vârstnice cu mai mult pământ şi cele tinere, cu mai multă forţă de muncă dar cu puţin
pământ şi a împiedicat infuzia de forţă de muncă tânără în agricultură.

209
firmă cumpărătoare unică a unor bunuri sau servicii oferite de un număr mare de producători, lipsită de concurenţă din
partea altor cumpărători străini sau naţionali
210
C.Chirca şi col, (1999), De la sărăcie la dezvoltare rurală, Banca Mondiala, Comisia Natională de Statistică,
Bucureşti
157
 Arendarea a rămas un fenomen marginal datorită reglementărilor prea complicate, o oarecare
simplificare a normelor de arendare apărând abia în 1998.

Creditul agricol sau creditul rural a făcut obiectul unor politici necorespunzătoare, concepute
în beneficiul fermelor mari, majoritatea acestora fiind întreprinderi de stat. Acestea au beneficiat de
credit preferenţial, subvenţionat prin mecanisme fiscale şi cvasi-fiscale, cu costuri foarte mari pentru
contribuabili şi consumatori. Întreprinderile neagricole din mediul rural puteau obţine credit
comercial numai cu dobânda pieţei. Această politică s-a făcut în defavoarea micilor agricultori privaţi
şi a întreprinderilor neagricole din mediul rural.

În plan macroeconomic, politicile de credit agricol preferenţial au avut consecinţe negative

majore. Creditele preferenţiale acordate agricultorilor de stat au fost susţinute subvenţii importante, al
căror cost l-au plătit milioane de contribuabili. Acordarea de credite întreprinderilor de stat,
ineficiente şi cu un management inadecvat, care în plus nu se încadrau în criteriile de bonitate ale
băncilor comerciale, nu a dat rezultatele dorite. În ciuda faptului că acest credit era extrem de ieftin,
el a fost consumat de către beneficiari fără a obţine acel plus de producţie din care să se obţină profit
şi să se ramburseze creditele. Pierderile înregistrate de marile întreprinderi agricole de stat, precum şi
cele ale băncilor de stat au trebuit să fie acoperite, în ultima instanţă de contribuabili.
Pe lângă greşelile de politică agricolă, economia rurală a avut de pierdut şi de pe urma
politicilor macroeconomice ezitante, inconsistente. De exemplu, politica menţinerii unui curs de
schimb supraapreciat (menită să stabilizeze inflaţia) a afectat ramurile producătoare de bunuri
comercializabile, deci şi agricultura, conducând la scăderea preţurilor produselor din import pe piaţa
internă, simultan cu scăderea cursului de revenire la exportul produselor agricole.
Pachetul de reforme iniţiate în agricultură în 1997 a fost sprijinit de Banca Mondială printr-un
împrumut de ajustare a sectorului agricol (ASAL).
Un prim element al pachetului de reformă era crearea unor condiţii egale pentru toţi
producătorii agricoli din România, printr-un set de măsuri transpuse în practică în prima jumătate a
anului 1997. Astfel au fost eliminate subvenţiile acordate sub forma primelor, s-au liberalizat
preţurile produselor agricole, protecţia comerţului a fost treptat redusă de la niveluri protecţioniste la
unul moderat, s-a simplificat procedura de import a seminţelor certificate, iar exporturile au fost
liberalizate.
Procedura subvenţiilor care distorsionau producţia şi preţurile, a fost înlocuită, începând din
toamna lui 1997 cu un sistem de cupoane agricole. Volumul creditelor preferenţiale a fost redus,
modificându-se mecanismul de rambursare a acestor credite, astfel încât să stimuleze plata integrală
şi la timp.
158
 Al doilea element de bază al reformei l-a constituit liberalizarea tranzacţiilor funciare. În
1998, interdicţia de vânzare a terenurilor a fost ridicată şi reglementările privind arenda au fost
simplificate.
Al treilea element esenţial al reformei l-a constituit privatizarea, restructurarea sau lichidarea
fermelor de stat şi a întreprinderilor de stat din aval (depozitarea cerealelor) sau din amonte (servicii
mecanizate, producţia de seminţe certificate) de agricultură. Prevăzută a fi realizată pâna în iunie
1999, componenta privatizării era încă rămasă în urmă la jumătatea acelui an.
Majoritatea reformelor din agricultură începute în 1997 au avut ca punct de pornire
preocuparea legată de dezechilibrele macroeconomice create de sectorul agricol de stat. Reforma a
pus accentul pe crearea unor condiţii concurenţiale egale şi pe privatizarea întreprinderilor de stat din
agricultură. Ţinând cont de efectele negative ale politicilor agrare aplicate până atunci, un astfel de
accent era perfect legitim. Măsurile de dezvoltare rurală, sau de sprijinire a micilor întreprinzători
însă, au avut un rol secundar în pachetul de reformă agricolă din 1997.
Totuşi unele din măsurile de reformă au fost concepute în folosul direct al micilor producători
agricoli. Dintre acestea, cele mai importante au fost:
a) desfiinţarea interdicţiei tranzacţiilor cu pământ;
b) redirecţionarea subvenţiilor către sectorul de stat prin intermediul cupoanelor agricole;
c) schimbarea rolului Ministerului Agriculturii faţă de sectorul privat.
Liberalizarea tranzacţiilor funciare a facilitat transferul de terenuri, deschizând calea măririi
suprafeţelor agricole pe baza principiilor pieţei.
Sistemul cupoanelor agricole a avut trei obiective:
- creşterea cererii de materii prime a micilor producători, revigorând o piaţă anemică din
mediul rural;
- o componentă de combatere a sărăciei, care a depăşit preocupările pur agricole;
- redistribuirea resurselor bugetare şi redicţionarea lor de la câteva întreprinderi de stat spre
micii producători.
Importanţa agriculturii în economia României este relevată de contribuţia de 12% din PIB, o
pondere mai ridicată comparativ cu media Uniunii Europene de 1,7%. Rata de ocupare a populaţiei în
agricultură (40,8% în 2001) face ca acest sector să deţină principalul loc în ceea ce priveşte ocuparea
populaţiei. Acest fapt indică o structurare diferită a economiei româneşti faţă de cele ale ţărilor
dezvoltate, unde ponderea populaţiei active în agricultură este de 2-5%.

159
 Creşterea ponderii agriculturii în populaţia activă ocupată, (cu 9,3%) şi în valoare adăugată brută
(cu 4,9%), conferă tranziţiei economiei româneşti trăsătura unui început de reagrarizare cu implicaţii
nefavorabile asupra trendului productivităţii sociale a muncii (PNADR 2002–2006).
Încă nu s-a ajuns la o formulă eficientă în ce priveşte exploatarea terenurilor agricole. Deşi ar fi
mai eficiente prin gradul mare de responsabilitate pe care l-ar avea proprietarii asupra terenurilor
agricole, fermele individuale se confruntă cu probleme datorate gradului scăzut de dotare cu utilaje şi
echipamente agricole, talia redusă şi îmbătrânirea populaţiei active. Insuccesul formelor asociative se
datorează fenomenului de anomie, lipsei unei culturi antreprenoriale şi proastei reputaţii a gestionării
colectiviste din anii socialismului.
Programul SAPARD (Programul Special de Preaderare pentru Agricultură şi Dezvoltare
Rurală) este instrumentul prin care Uniunea Europeană sprijină ţările candidate la aderare, în
domeniul infrastructurii şi dezvoltării rurale.
Programul SAPARD pentru România adoptat de către Comisia Europeană în 12 decembrie
2000 pe baza PNADR versiunea 22 noiembrie 2000, prevede acordarea unei asistenţe financiare
nerambursabile în valoare de 1 miliard de euro pentru o perioadă de 6 ani (2000–2006) pentru 11
categorii de măsuri.
Suma anuală alocată României este de 150 mil. euro, la care se adaugă contribuţia Guvernului
României de 50 mil. Euro şi partea de cofinanţare privată, astfel că suma anuală investită ajunge la
300 mil. Euro.
În elaborarea principiilor şi a strategiilor pentru dezvoltarea agriculturii s-a urmărit:
- corelarea între priorităţi în vederea obţinerii unor rezultate cumulate care să asigure o
dezvoltare a lanţului de producţie;
- stabilizarea pieţei agroalimentare şi implicit o dezvoltare integrată a spaţiului rural;
- promovarea prealabilă a anumitor priorităţi care să asigure dezvoltarea unor resurse în zonele
cu potenţial.
Experienţa de până acum în implementarea programului a relevat mari dificultăţi în procesul
de depunere a proiectelor şi de obţinere a finanţărilor. Pe de o parte acestea se datorează lipsei de
experienţa în domeniul întocmirii şi managementului proiectelor din partea solicitanţilor şi pe de altă
parte necesităţii cofinanţării, care favorizează pe cei care au mai investit în agricultură sau în alte
domenii economice.
În prezent, agricultura românească are de surmontat următoarele probleme:

160
 - dificultăţi financiare întâmpinate de producătorii agricoli pentru achiziţia de maşini agricole şi
îngrăşăminte chimice, ceea ce conduce la practicarea unei agriculturi arhaice, lipsite de
mijloacele agrotehnice adecvate;
- suprafeţe reduse de teren, cu grad ridicat de fragmentare;
- nivel scăzut de educaţie a celor care lucrează în agricultură;
- slaba implicare a specialiştilor:
- sectorul privat este slab mecanizat, predomină forţa fizică umană şi animală.
- forţă de muncă îmbătrânită excesiv şi feminizată, necalificată în meseria de agricultor dar mai
cu seamă ca antreprenor, ca şef de exploataţie privată;
- comportamentul şi mentalitatea populaţiei de automulţumire cu actualul nivel de trai pe fondul
gradului ridicat de îmbătrânire: peste 20% din populaţie cu peste 65 de ani;
- depopularea spaţiului rural; legaturi mai slabe cu mediul urban datorită colapsului
navetismului şi reducerii "navetismului invers" de la urban la rural (profesori, medici, ingineri,
specialişti);
- lipsa unui sistem complex de asigurare pentru producătorii agricoli, datorită: lipsei de
informare, lipsei mijloacelor financiare, mentalităţilor existente, comportamentului paternalist
al statului (acordarea de despăgubiri în caz de calamităţi);
- infrastructură subdezvoltată care determină accesul redus pe piaţa de desfacere;
- poziţia periferică a unor localităţi rurale faţă de marile centre urbane determină inexistenţa
unei pieţe care să absoarbă produsele agricole;
- lipsa unei infrastructuri moderne de preluare, depozitare şi prelucrare finită a produselor
agricole. Sistemele cooperatist şi de stat care achiziţionau produse agricole au dispărut după
1990 datorită neadaptării la noul context;
- deficienţe în privinţa serviciilor de informare şi consultanţă agricolă. Cadrul legislativ actual
nu prevede o implicare mai activă a agronomilor de la Direcţiile Agricole sau de la Camerele
Agricole de la nivelul consiliilor locale;
- gospodăria ţărănească actuală nu are o specializare strictă, orientată spre nevoile pieţei, are un
caracter universalist. Producţia este destinată în special pentru satisfacerea nevoilor familiale;
- creşterea frecvenţei unor calamităţi naturale ca urmare a defrişărilor excesive în zonele
deluroase şi montane şi a perdelelor de protecţie în zonele de câmpie211.

211
Claudia Popescu, coord., (2003), Disparităţi Regionale în Dezvoltarea Economico-Socială a României, Meteor Press,
Bucureşti
161
 Iată cum este descris tabloul involuţiei agriculturii româneşti în perioada de după 1989:
“Aproximativ 6 milioane de “proprietari” din care aproape jumătate cu domiciliul în oraşe, deţin cca
70 milioane “brazde” de pământ, mărimea medie a unei proprietăţi funciare fiind de 2,4 ha.
Revenirea la sistemele agricole tradiţionale, cu dominanţa muncii fizice, pe fondul înrăutăţirii
generale a condiţiilor de trai şi a insecurităţii alimentare la nivel naţional, constituie un serios semnal
de alarmă pentru societatea românească în general şi pentru decidenţii politici în special. O ţară
incapabilă de a-şi satisface propriile nevoi alimentare este o ţară “controlată”, o ţară care şi-a pierdut
independenţa în sensul cel mai larg al noţiunii”212.
Analiza SWOT asupra habitatului rural din România213 relevă că o bună parte a acestuia se
plasează într-un domeniu cu dezvoltare imprevizibilă. Conjugând atuurile cu oportunităţile, un număr
redus de aşezări rurale vor cunoaşte o dezvoltare susţinută, urmând a îndeplini rolul de centre de
polarizare de rang supracomunal. Un număr foarte redus de aşezări, în special cele care dispun de
resurse minerale de largă solicitare sau de un important potenţial turistic, sunt plasate fie într-un câmp
cu potenţial mare de dezvoltare într-un mediu riscant, fie într-unul cu potenţial slab de dezvoltare dar
într-un mediu favorabil.
Starea actuală a spaţiului rural din ţara noastră este departe de standardele ţărilor din Uniunea
Europeană. Pentru a ajunge la nivelul ţărilor civilizate din centrul şi apusul Europei există următoarea
alternativă :214
-a lua totul de la început, ceea ce ar însemna a “radia” aproape integral structurile rurale actuale;
-a clădi pe ceea ce există durabil, în paralel cu eliminarea structurilor discordante, cea de-a doua cale,
care presupune o tranziţie îndelungată şi are ca efect dezafectarea rapidă, pe cale naturală, a multor
sate, trebuind acceptată ca o “fatalitate”.

212
V. Surd, (2004), Anale. Universitatea Hyperion Bucuresti , Tomul I, p 26
213
idem
214
ibidem, p. 27
162
IX. ORGANIZĂRI SPAŢIAL - TERITORIALE ŞI INFRASTRUCTURI TEHNICE
COMPATIBILE CU MODELE SIMILARE ALE ŢĂRILOR UNIUNII EUROPENE

Uniunea Europeană este, cu siguranţă, cel mai ambiţios proiect demarat vreodată în această
zonă geografică. Armonizarea politicilor publice ale multor state europene în ultima jumătate a
secolului trecut, a eliminat practic riscul unui conflict armat în vestul Europei şi a crescut standardul
de viaţă a milioane de oameni.
Obiectivele Uniunii Europene prevăzute în Tratatul de la Maastricht sunt următoarele:
- Promovarea progresului economic şi social, scopul final fiind realizarea pieţei unice, a uniunii
economice şi monetare şi introducerea monedei unice;
- Afirmarea identităţii Uniunii în plan internaţional prin politicile de securitate şi externă comune;
- Apărarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor europeni, prin instituirea cetăţeniei europene;
- Dezvoltarea uniunii ca spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, prin cooperarea în domeniul
justiţiei şi afacerilor interne;
- Dezvoltarea acquis-ului comunitar.
Schimbările politice, economice, sociale şi culturale pe care le implică realizarea acestui
grandios obiectiv sunt radicale. Nu mai puţin radicale sunt însă schimbările prin care trece România
în procesul de integrare europeană.
Consiliul European de la Copenhaga din decembrie 1993 a stabilit 3 criterii de aderare,
respectiv criteriul politic, criteriul economic şi cel al adoptării acquis-ului comunitar. Acquis-ul
comunitar conţine o listă de 30 de capitole, care detaliază domeniile de legislaţie care trebuie
adaptate.
Consiliul European de la Madrid din decembrie 1995 a adăugat un alt criteriu de aderare,
acela al adaptării structurilor administrative, în vederea aplicării armonioase a politicilor comunitare
începând din momentul aderării.
Consiliul European de la Helsinki 1999 a iniţiat conferinţe bilaterale cu ţările din cel de-al
doilea val - între care şi România - în vederea deschiderii negocierilor de aderare. Lansarea oficială a
negocierilor de aderare a avut loc la Bruxelles la 28 martie 2000.
România a încheiat negocierile de aderare în cadrul summitului UE de iarnă de la Bruxelles
din 17 decembrie 2004. Tratatul de aderare a fost semnat pe 25 aprilie 2005 în Luxemburg, urmând
să adere împreună cu Bulgaria la 1 ianuarie 2007, cu excepţia cazului activării unor clauze de
salvgardare.

163
 După semnarea Tratatului de aderare la 25 aprilie 2005, România a devenit stat în curs de
aderare, dobândind statutul de observator activ la nivelul tuturor instituţiilor comunitare.215
Statutul de observator activ a permis Românei să îşi exprime punctul de vedere, fără drept de
vot, în procesul de luare a deciziilor la nivel comunitar, putând astfel influenţa aceste decizii şi
promovându-şi interesele naţionale. România a participat ca observator activ în următoarele instituţii
ale Uniunii Europene: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene,
Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi – COREPER I şi II, Grupurile de lucru ale Consiliului,
Comitetele şi grupurile de lucru ale Comisiei Europene şi Comitetului Regiunilor şi Consiliului
Economic şi Social.
Romania si Bulgaria au devenit membre ale Uniunii Europene in ianuarie 2007. După aderare
România a trecut de la statutul de observator activ la cel de membru cu drepturi depline, devenind
astfel a şaptea ţară din UE după numărul de locuitori.
Ţara desemnează 35 de deputaţi pentru Parlamentul European, dar numărul acestora va scădea
printr-o reorganizare a locurilor din Parlament stipulată în Tratatul de la Nisa. Limba română a
devenit una dintre limbile oficiale ale Uniunii ca oricare cetăţean al UE să se poată adresa instituţiilor
în această limbă.
Amplasarea geopolitică a României va influenţa politica UE cu privire la relaţiile cu Europa
de Est, Orientul Mijlociu, Turcia şi Asia. Prin Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (SECI),
România are o oportunitate de a-şi demonstra supremaţia în regiune. Oficialii consideră că ţara face
parte atât din Europa Centrală cât şi din Balcani. Acest lucru reflectă ambiţiile dualiste ale guvernului
român, care doreşte îmbunătăţirea integrării euro-atlantice a ţării, concomitent cu crearea unei zone
de stabilitate la Marea Neagră.
În condiţiile menţinerii actualelor ritmuri de creştere economică în ţările membre, lărgirea
Uniunii de la 15 la 28 de membri va determina cea mai puternică scădere a nivelului de trai din istoria
sa. Deşi suprafaţa va creşte cu 58.37% şi populaţia cu 45,06%, PIB-ul total la nivelul Uniunii va
creşte doar cu 6,66%, ceea ce va însemna o scădere a PIB/locuitor cu 26,49%216. Acceptarea acestor
prognoze demonstrează voinţa politică a responsabililor comunitari, care anticipează că totuşi,
Europa unită va reuşi să reprezinte o forţă, un model care să răspundă sfidării fenomenului
globalizării economiei mondiale.

215
Ministerul Integrării Europene: „Coordonarea activităţii “ http://www.mie.ro/
216
M.S. Bota, (2003), România în drumul spre Uniunea Europeană, Arad
164
 România este membră a numeroase grupări şi iniţiative regionale care s-au structurat în
deceniul trecut în zona geografică din care face parte, iniţiative care nu s-au manifestat constant prin
realizări concrete, benefice părţilor: Cooperarea interbalcanică, Iniţiativă de Cooperare în Europa de
Sud-Vest, Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud–Vest, Acordul Central European de Liber
Schimb, ş.a. Este deci evident că după căderea comunismului, ţările din Centrul şi Estul Europei nu
au avut alte opţiuni de politică externă mai favorabile decât cele de aderare la Uniunea Europeană şi
la structurile NATO.

Între structurile macroregionale care s-au dezvoltat până în prezent pe mapamond, Uniunea
Europeană este considerată modelul economic şi politic al lumii viitorului, unde deviza “unitate în
diversitate” este pusă cu adevărat în valoare pentru prima dată în istorie, prin amplul proces de
extindere a organizaţiei.

9.1. FORME NOI DE ORGANIZARE ADMINISTRATIVĂ. REGIUNI DE DEZVOLTARE

Transformările complexe şi profunde care au loc în România în procesul de aderare la

Uniunea Europeană, îşi pun desigur amprenta asupra organizării şi amenajării teritoriale. Capitolul de
faţă prezintă succinct câteva forme noi de amenajare din diferite segmente ale vieţii economice şi
sociale, pentru a releva impactul codurilor administrativ-teritoriale şi politice asupra teritoriului.

9.1.1. Politica de dezvoltare regională

Existenţa dezechilibrelor regionale în România reprezintă o moştenire a perioadei interbelice
când, în contextul unei dezvoltări economice generale reduse, activitatea industrială a fost
concentrată într-un număr mic de zone, dependente de accesul la resursele minerale şi energetice, cu
o localizare favorabilă din perspectiva căilor importante de transport (Bucureşti, Valea Prahovei,
Braşov, Hunedoara, Valea Jiului, Reşita, Brăila, Galaţi, Constanţa)217. Menţinute în perioada
regiunilor administrative create după model sovietic, disparităţile regionale s-au mai atenuat ca
urmare a politicilor economice de dezvoltare echilibrată a teritoriului, aplicate după 1968.
Politica regională reprezintă utilizarea de către autorităţile publice, a unei combinaţii de
instrumente de politică economică în scopul stimulării investiţiilor, creării de noi locuri de muncă şi
al îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă, într-o regiune/teritoriu anume218.

217
G. Pascariu, coord; Manuela Stănculescu, D. Jula, Mihaela Lutaş, autori; Edith Lommel, îndrumator Impactul politicii
de coeziune socială asupra dezvoltării economico-sociale la nivel regional în România, iunie 2002, p.26
218
Gabriela Drăgan , Isabela Atanasiu, Compatibilitatea cadrului românesc al politicii de dezvoltare regională cu
reglementarile UE în privinţa Ajutorului de Stat, p. 7
165
 Politica de dezvoltare regională reprezintă ansamblul politicilor elaborate de Guvern, prin
organele administraţiei publice centrale, de autorităţile administraţiei publice locale şi organismele
regionale specializate, cu consultarea partenerilor socioeconomici implicaţi, în scopul asigurării
creşterii economice şi dezvoltării sociale echilibrate şi durabile ale unor arii geografice constituite în
regiuni de dezvoltare, al îmbunătăţirii competitivităţii internaţionale a României şi al reducerii
decalajelor economice şi sociale existente între România şi statele membre ale Uniunii Europene219.
În România, politica de dezvoltare regională a început să se contureze odată cu funcţionarea
programului Phare, în 1996. Doi ani mai târziu, în 1998, a fost stabilit cadrul legal de dezvoltare a
acesteia, prin Legea 151/1998, care stabilea obiectivele politicii naţionale în domeniu, instituţiile
implicate, competenţele şi instrumentele specifice promovării politicii de dezvoltare regională.
Aceasta a fost completată ulterior de o serie de alte legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern, prin care
sunt create sau reglementate mecanismele de implementare a politicii regionale.
În 1998, pe baza Legii 151 privind politica de dezvoltare regională, au fost înfiinţate 8 regiuni.
Aceste regiuni au devenit subiectul programelor de dezvoltare regională şi a analizelor statistice din
ultimii ani. Cu toate că aceste regiuni nu se suprapun perfect regiunilor istorice, ele continuă într-o
anumită măsură modelul tradiţional al distribuţiei policentrice a centrelor provinciale (Regiunile
istorice sunt considerate: Moldova, Muntenia, Oltenia, Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureş,
Bucovina şi Dobrogea).
Legea Nr. 315 din 28 iunie 2004 privind dezvoltarea regională în România220 a abrogat legea
nr. 151/1998, stabilind noul cadru a dezvoltării regionale.
Politica regională românească îşi are începuturile în cele 2 studii (“Carta verde – politica de
dezvoltare regională în România” şi “Disparităţi regionale în România”) care stau la baza elaborării
legii 151/1998, cea care stabileşte cadrul regionalizării româneşti. Prin această lege s-au înfiinţat opt
regiuni de dezvoltare care cuprind tot teritoriul României.
Dezvoltarea regională este un concept nou ce urmăreşte impulsionarea şi diversificarea
activităţilor economice, stimularea investiţiilor în sectorul privat, contribuţia la reducerea şomajului şi
nu în cele din urmă să conducă la o îmbunatăţire a nivelului de trai221.
În România au fost create, prin asociere voluntară, opt regiuni de dezvoltare, entităţi
teritoriale specifice, fară statut administrativ şi fară personalitate juridică, regiuni care urmăresc
sistemul european privind Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale Statistice (NUTS) şi corespund

219
Monitorul Oficial Nr. 577 din 29 iunie 2004, Legea Nr. 315 din 28 iunie 2004 privind dezvoltarea regională în
România
220
idem
221
www.mie.ro
166
nivelului NUTS II. Ele reprezintă cadrul de concepere, implementare şi evaluare a politicii de
dezvoltare regională şi a programelor de coeziune economică şi socială, constituind totodată şi cadrul
de culegere a datelor statistice specifice, în conformitate cu reglementarile europene emise de
EUROSTAT222 pentru nivelul de clasificare teritorială NUTS II.
Regiunile de dezvoltare sunt zone care cuprind teritoriile judeţelor în cauză, respectiv ale
municipiului Bucureşti, constituite în baza unor convenţii încheiate între reprezentanţii consiliilor
judeţene şi, după caz, ai Consiliului General al Municipiului Bucureşti223 (Planşa nr. 18).
Actele normative cu privire la impărţirea teritorială a României, definesc structura teritorială
în vigoare, asimilabilă NUTS, după cum urmează224:
Nivelul NUTS I: România
Nivelul NUTS II: 8 regiuni de dezvoltare, cu o populaţie medie de 2,8 milioane locuitori
Nivelul NUTS III: 42 judeţe, care reflectă structura administrativ teritoriala a României
Nivelul NUTS IV: nu se foloseşte, deoarece nu s-au identificat asocieri de unităţi teritoriale
Nivelul NUTS V: 268 oraşe din care 97 municipii, 2 698 comune, cu 13 089 sate, care reflectă
structura administrativ-teritorială a României.
Regiunea de dezvoltare Judeţele componente
1. Nord–Est Botoşani, Suceava, Iaşi, Neamţ, Bacău, Vaslui
2. Sud–Est Vrancea, Galaţi, Buzău, Brăila, Tulcea, Constanţa
3. Sud – Muntenia Argeş, Prahova, Dâmboviţa, Ialomiţa, Călăraşi,
Giurgiu, Teleorman,
4. Sud-Vest Gorj, Vîlcea, Olt, Dolj, Mehedinţi
5. Vest Timiş, Arad, Caraş - Severin,Hunedoara
6. Nord–Vest Cluj, Bihor, Satu Mare, Maramureş, Bistriţa-Năsăud,
Sălaj
7. Centru Braşov, Sibiu, Covasna, Harghita, Mureş, Alba
8. Bucureşti - Ilfov Municipiul Bucureşti, Ilfov Bucureşti
Tabel 17. Regiunile de dezvoltare şi judeţele componente

Obiectivele de bază ale politicii de dezvoltare regională în România sunt următoarele225:

- diminuarea dezechilibrelor regionale existente, prin stimularea dezvoltării echilibrate, recupe-
rarea accelerată a întârzierilor în domeniul economic şi social ale zonelor mai puţin dezvoltate ca
urmare a unor condiţii istorice, geografice, economice, sociale, politice, precum şi
preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre;
- corelarea politicilor sectoriale guvernamentale la nivelul regiunilor prin stimularea
iniţiativelor şi prin valorificarea resurselor locale şi regionale, în scopul dezvoltării economico-
sociale durabile şi al dezvoltării culturale a acestora;

222
EUROSTAT – Biroul central pentru statistica al Uniunii Europene
223
Legea Nr. 315 din 28 iunie 2004 privind dezvoltarea regională în România
224
www.mie.ro, Document de Poziţie a României, Cap.21–Politică Regională şi Coordonarea Instrumentelor Structurale, 2004
225
Legea Nr. 315 din 28 iunie 2004 privind dezvoltarea regională în România
167
 - stimularea cooperării interregionale, interne şi internaţionale, transfrontaliere, inclusiv în
cadrul euroregiunilor, precum şi participarea regiunilor de dezvoltare la structurile şi organizaţiile
europene care promovează dezvoltarea economico-socială şi instituţională a acestora, în scopul
realizării unor proiecte de interes comun, în conformitate cu acordurile internaţionale la care
România este parte.

9.1.2. Structuri teritoriale pentru dezvoltarea regională

Consiliul pentru Dezvoltare Regională (CDR) este organismul regional deliberativ, fără
personalitate juridică, organism care este constituit şi funcţionează pe principii parteneriale la nivelul
fiecărei regiuni de dezvoltare, în scopul coordonării activităţilor de elaborare şi monitorizare ce
decurg din politicile de dezvoltare regională. Atribuţiile principale ale C.D.R. sunt următoarele226:
- analizează şi aprobă strategia şi programele de dezvoltare regională;
- sprijină elaborarea în parteneriat a Planului naţional de dezvoltare;
- aprobă proiectele de dezvoltare regională, selecţionate la nivel regional, împreună cu
organismele regionale;
- transmite CNDR, spre aprobarea finanţării, portofoliul de proiecte propus;
- aprobă criteriile, priorităţile, alocarea şi destinaţiile resurselor Fondului pentru dezvoltare
regională;
- propune Consiliului naţional pentru dezvoltare regională cuantumul contribuţiilor anuale,
alocate pentru Fondul pentru dezvoltare regională, pentru finanţarea obiectivelor politicilor
regionale;
- atrage alte contribuţii financiare, în vederea realizării obiectivelor regionale;
- aprobă rapoartele de activitate întocmite de agenţiile pentru dezvoltare regională;
- coordonează şi sprijină dezvoltarea parteneriatelor regionale;
- avizează contractele, convenţiile, acordurile, protocoalele, precum şi alte documente similare,
încheiate de către agenţia pentru dezvoltare regională;
- aprobă statutul de organizare şi funcţionare a agenţiei pentru dezvoltare regională, precum şi
organigrama acesteia;
- coordonează activităţile de mediatizare la nivel regional a politicilor şi obiectivelor de
dezvoltare regională, a programelor regionale finanţate de Uniunea Europeană;

226
idem
168
 În fiecare regiune de dezvoltare funcţionează câte o Agenţie pentru Dezvoltare Regională
(ADR), organism neguvernamental, nonprofit, de utilitate publică, cu personalitate juridică, organism
care funcţionează în domeniul dezvoltării regionale.
Dintre cele mai importante atribuţii amintim următoarele227:
- elaborează şi propune consiliului pentru dezvoltare regională, spre aprobare, strategia, planul
şi programele de dezvoltare regională, precum şi planurile de gestionare a fondurilor;
- asigură realizarea programelor de dezvoltare regională şi a planurilor de gestionare a
fondurilor;
- solicită instituţiei naţionale cu atribuţii în domeniul dezvoltării regionale, sume din Fondul
naţional pentru dezvoltare regională, pentru finanţarea proiectelor de dezvoltare aprobate;
- acţionează, împreună cu consiliul pentru dezvoltare regională, pentru atragerea de resurse, în
scopul îndeplinirii atribuţiilor sale;
- asigură managementul tehnic şi financiar al Fondului pentru dezvoltare regională, în scopul
realizării obiectivelor prevăzute în programele de dezvoltare regională;
- transmite, spre aprobare, consiliului pentru dezvoltare regională proiectele selectate în cadrul
programelor de dezvoltare regională în baza priorităţilor, criteriilor şi a metodologiei
elaborate de instituţia naţională responsabilă pentru dezvoltarea regională, împreună cu
organismele regionale specializate;
- asigură şi răspunde, pe baza contractelor încheiate cu instituţiile naţionale, de implementarea,
monitorizarea tehnică şi financiară şi controlul execuţiei proiectelor finanţate de Uniunea
Europeană în cadrul programelor de dezvoltare regională şi/sau, după caz, a proiectelor din
cadrul programelor naţionale;
- întocmeşte rapoarte semestriale, precum şi raportul anual de implementare referitor la
activităţile derulate conform contractelor cu instituţia naţională cu atribuţii în domeniul
dezvoltării regionale;
- evidenţiază stadiul, dificultăţile de implementare, precum şi impactul programelor/proiectelor
de dezvoltare regională şi propune măsuri de îmbunătăţire;
- realizează şi asigură, în baza contractelor, mediatizarea/publicitatea la nivel regional a
programelor şi proiectelor de dezvoltare regională;
- organizează şi dezvoltă, cu sprijinul şi sub coordonarea consiliului pentru dezvoltare
regională, parteneriatele regionale;

227
ibidem
169
 - identifică şi promovează, în parteneriat, proiecte de interes regional şi local, precum şi
proiecte de cooperare intraregională; promovează regiunea şi atragerea de investiţii străine, cu
sprijinul consiliului pentru dezvoltare regională; dezvoltă colaborări cu organisme şi instituţii
similare din Uniunea Europeană şi participă la implementarea proiectelor internaţionale de
interes regional şi local;
- încheie şi supune spre avizare consiliului pentru dezvoltare regională contracte, convenţii,
acorduri şi protocoale, precum şi alte documente similare încheiate cu terţii în domeniul
specific de activitate, inclusiv cu instituţii similare din cadrul Uniunii Europene;
- asigură, prin personal specializat, secretariatul consiliului pentru dezvoltare regională;
- participă în structurile parteneriale stabilite la nivel naţional, în comitetele şi subcomitetele
naţionale, precum şi în grupurile de lucru organizate de instituţiile naţionale responsabile
pentru managementul şi gestionarea programelor finanţate de Uniunea Europeană;
- îndeplineşte atribuţiile privind elaborarea în parteneriat a Planului naţional de dezvoltare;
- asigură, împreună cu organismele regionale specializate, colectarea şi centralizarea datelor la
nivel regional, cu privire la utilizarea fondurilor nerambursabile alocate regiunii, în scopul
implementării programelor de dezvoltare regională.

9.1.3. Structuri naţionale pentru dezvoltare regională

Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională (CNDR) este structura naţională de tip
partenerial, fără personalitate juridică, cu rol decizional în elaborarea şi implementarea obiectivelor
politicii naţionale de dezvoltare regională228.
- avizează politicile şi strategia naţională pentru dezvoltare regională, precum şi Planul naţional
de dezvoltare, care conţine priorităţile şi măsurile multianuale de finanţare a obiectivelor
naţionale ale coeziunii economice şi sociale;
- aprobă criteriile şi priorităţile privind utilizarea Fondului naţional pentru dezvoltare regională;
- prezintă Guvernului, spre aprobare, programele prioritare finanţate din Fondul naţional pentru
dezvoltare regională;
- analizează utilizarea fondurilor alocate agenţiilor pentru dezvoltare regională din Fondul
naţional pentru dezvoltare regională, pe baza rapoartelor de monitorizare elaborate şi
transmise de către consiliile pentru dezvoltare regională;

228
Monitorul Oficial Nr. 671 din 27 iulie 2005, Hotărâre Nr. 772 din 14 iulie 2005 privind aprobarea Regulamentului de
organizare şi funcţionare a Consiliului Naţional pentru Dezvoltare Regională

170
 - propune modul de utilizare a fondurilor de preaderare pentru dezvoltarea regională alocate
României de către Uniunea Europeană în perioada de preaderare;
- urmăreşte realizarea obiectivelor dezvoltării regionale, inclusiv în cadrul activităţilor de
cooperare externă a regiunilor de dezvoltare, de tip transfrontalier, interregional, la nivelul
euroregiunilor;
- avizează proiectele propuse de agenţiile pentru dezvoltare regională şi aprobate de consiliul
pentru dezvoltare regională pentru finanţarea acestora din programele de dezvoltare regională,
în cazul licitaţiilor de proiecte organizate la nivel regional;
- aprobă proiectele propuse de agenţiile pentru dezvoltare regională şi aprobate de consiliul
pentru dezvoltare regională, pentru finanţarea acestora din programele de dezvoltare regională,
în cazul licitaţiilor de proiecte organizate la nivel naţional.
Ministerul Integrării Europene, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, aflat în
subordinea Guvernului, este instituţia care exercită, la nivel naţional, atribuţiile şi responsabilitatea
elaborării, promovării, coordonării, gestionării, implementării şi monitorizării politicilor şi strategiilor
de dezvoltare regională din România, precum şi a programelor de coeziune economică şi socială.
Ministerul Integrării Europene asigură secretariatul Consiliului naţional pentru dezvoltare regională.

Planul Naţional de Dezvoltare

Documentele de programare ale politicii regionale naţionale în perspectiva aderării la UE au
ca document principal Planul Naţional de Dezvoltare (PND), ce conţine priorităţile strategice de
dezvoltare, regionale şi sectoriale, pentru o perioadă dată229.
Până în prezent, România a elaborat trei planuri naţionale de dezvoltare (PND 2000–2002;
PND 2002–2005 şi PND 2004–2006).
PND este atât un document programare care permite accesul României la asistenţă financiară
oferită de UE, cât şi un instrument prin intermediul căruia resurse de la bugetul de stat sunt orientate
spre finanţarea dezvoltării regionale.
PND a căutat să fie rezultatul unui parteneriat stabilit la nivel naţional şi regional; el a
reprezentat şi primul exerciţiu de programare de acest gen realizat în ţară, care a îmbinat abordarea de
sus în jos, pornind de la strategiile şi planurile naţionale sectoriale, cu abordarea de jos în sus, prin
folosirea informaţiilor care proveneau din Planurile de dezvoltare regională, redactate de Agenţiile de
Dezvoltare Regională. În consecinţă, cele mai multe din propunerile incluse în acest document s-au

229
V. Cojanu, Alina Dima, R. Muşetescu, D. Pâslaru, Manuela Stănculescu, (2004), Studiul nr. 6 - Cerinţe specifice ale
gestionării instrumentelor structurale şi implicaţiile pentru România, Institutul European din România, p. 58
171
născut din acest dialog politic între instituţii plasate la nivel local, regional şi central, pe tema
realizării coeziunii economice şi sociale230.
Instrumentele finanţării dezvoltării regionale
În România finanţarea politicii de dezvoltare regională se face la nivel naţional prin Fondul
Naţional pentru Dezvoltare Regională (FNDR). La nivel local finanţarea se face prin intermediul
Fondurilor de Dezvoltare Regională (FDR) care se află la dispoziţia Consiliilor de Dezvoltare
Regională.
Dezvoltarea regională - ca politică publică - a apărut în perioada tranziţiei în România, cel
puţin formal, în întâmpinarea asistenţei financiare europene, cadrul legal, arhitectura instituţională ca
şi abilităţile tehnice ale funcţionarilor publici fiind în mod esenţial construite cu sprijin comunitar.
Există mai mulţi factori care pot concura la explicarea acestei lipse: faptul că subdezvoltarea era şi
încă mai este „egal distribuită” pe teritoriul României, de unde şi lipsa nevoii de transferuri
geografice, dar şi tradiţia centristă a statului naţional român are un cuvânt de spus. Nu în ultimul
rând, lipsa resurselor bugetare în condiţiile unei tranziţii anevoioase nu a permis „luxul” unei politici
regionale, singurele măsuri – evident modeste – de politică publică cu iz regional fiind cea a
promovării unor facilităţi fiscale şi de altă natură orientate zonal (zone libere, porturi libere, zone
defavorizate, etc.)231
Desigur, stabilirea celor 8 regiuni de dezvoltare nu a pus capăt dezbaterilor care opun două
puncte de vedere opuse: unul pragmatic care prezintă regiunea de dezvoltare ca fiind orice grupare
mai mult sau mai puţin convenţională de localităţi sau judeţe, care serveşte ideea de înfăptuire a unor
obiective de dezvoltare. Punctul de vedere opus susţine că regiunile de dezvoltare trebuie să fie
grupări “naturale” constituite istoric. Dialogul se desfăşoară fără a se prezenta argumente, ci doar
opinii, problema fiind intens politizată şi neavând la bază un temei ştiinţific, bazat pe o analiză
regională.

9.2. RACORDAREA ROMÂNIEI LA CORIDOARELE REGIONALE DE TRANSPORT

Prin poziţia sa geografică, România este situată pe coridorul de tranzit dintre Europa de Vest
şi Orientul Mijlociu. Potenţialul oferit de avantajele naturale – ţară riverană la Marea Neagră şi ţară
dunăreană străbătută pe o lungime de 1 075 km de cea mai importantă cale navigabilă din Europa,

230
Gabriela Drăgan , Isabela Atanasiu, (2003), Compatibilitatea cadrului românesc al politicii de dezvoltare regională cu
reglementările UE în privinţa Ajutorului de Stat, Institutul European din România, p.32
231
V. Cojanu, Alina Dima, R. Muşetescu, D. Pâslaru, Manuela Stănculescu, studiul cit. p. 56 disponibil la adresa: www.infoeuropa.ro

172
fluviul Dunărea – a conferit României o poziţie strategică favorabilă, în zona de confluenţă a polilor
generatori de transporturi din Europa, Balcani şi Orientul Mijlociu.
Port la Marea Neagră şi punct terminus al legăturii cu Marea Nordului, Constanţa reprezintă
principala placă turnantă a fluxurilor de trafic din bazinul Mării Negre. Prin utilizarea Portului
Constanţa, rutele navigabile dintre Canalul Suez, zona de est a Mării Mediterane şi Europa Centrală
se scurtează cu cca. 300 km.
Totodată, prin sistemele RO–RO şi ferry–boat dezvoltate în Portul Constanţa, se realizează
conectarea dintre spaţiul european şi cel din Orientul Mijlociu, zona caucaziană şi zona caspică, pe
trasee cu mare potenţial de resurse energetice şi de trafic de mărfuri.
Prin dezvoltarea infrastructurilor terestre de transport, România a devenit o punte de legătură
între spaţiul geografic al ţărilor baltice şi nordice şi spaţiul geografic al ţărilor riverane Mării Negre.
Modificările produse în spaţiul fostei Iugoslavii şi al fostei URSS, au generat o restructurare
totală a schemei tradiţionale de transport din zonă şi au condus la punerea în valoare a
infrastructurilor de transport şi a poziţiei geografice favorabile pe care România o deţine.
Totodată, în vederea măririi gradului de atractivitate în porturile maritime şi fluviale şi în
apropierea punctelor de trecere a frontierei au fost înfiinţate zone libere (în prezent funcţionează
zonele libere Constanţa Sud şi Basarabi, Sulina, Galaţi, Brăila, Giurgiu, Curtici – Arad) care pun la
dispoziţia investitorilor străini toate facilităţile specifice acestora.
Deşi este recunoscut că, din motive obiective, starea tehnică a infrastructurii româneşti nu
corespunde în totalitate standardelor europene, trebuie meţionată o realitate de cea mai mare
importanţă: România are o reţea de infrastructuri (drumuri, căi ferate, căi navigabile, canale
navigabile, porturi maritime şi fluviale, aeroporturi, căi aeriene) care asigură realizarea conectării
tuturor localităţilor la reţeaua naţională de transport şi la sistemele internaţionale de transport.
Prin poziţia geografică şi prin reţeaua de infrastructuri, România îndeplineşte indiscutabil
rolul de placă turnantă a transporturilor continentale şi intercontinentale pe principalele traiecte
geografice Vest-Est şi Nord-Sud.

9.2.1. Structura reţelei publice de infrastructuri de transport

Reţeaua feroviară publică acoperă, aproape întreg teritoriul ţării, cu o densitate a liniilor de
exploatare de 46,1 km/1 000 kmp, asigurând legătura cu toate reţelele feroviare ale ţărilor vecine;
lungimea reţelei este de 10 981 km din care 2 965 km (27,0%) linie dublă, 3 942 km (35,9%) linie
electrificată; reţeaua este deservită în teritoriu de 1 051 staţii şi halte feroviare, 50 depouri şi remize
173
de locomotive, 120 revizii de vagoane şi ateliere de zonă şi 106 secţii de întreţinere a liniilor,
lucrărilor de artă şi instalaţiilor de centralizare şi telecomunicaţii.
În prezent, întreaga reţea feroviară este în curs de reabilitare şi modernizare pentru a permite
trenurilor de călători să circule cu viteza de 160 km/h. Pe termen lung, se vor realiza viteze maxime
de 200 km/h pentru trenurile de călători şi 120 km/h pentru trenurile de marfă.
Reţeaua rutieră publică asigură accesul motorizat în majoritatea localităţilor ţării, densitatea
reţelei fiind de 0,64 km/km2; lungimea reţelei este de 73 435 km (exclusiv stradală) din care 14 685
km (20%) drumuri naţionale (4 672 km drumuri europene din care 113 km autostrăzi) şi 58 750 km
drumuri judeţene şi comunale. Din punct de vedere al gradului de modernizare reţeaua rutieră publică
deţine 24,6% (18 084 km) drumuri modernizate, 28,4% (20 836 km) drumuri cu îmbrăcăminţi uşoare
rutiere şi 47% (34 515 km) drumuri pietruite şi de pământ.
Drumurile naţionale constituie reţeaua majoritară a ţării, pe ele desfăşurandu-se cca. 70% din
traficul rutier. Din reţeaua de drumuri naţionale 91% au îmbrăcăminţi moderne, 8% îmbrăcăminţi
asfaltice uşoare şi 1% sunt pietruite.

Specificaţie 2002 2003

Lungimea drumurilor publice (km) din care: 78896 79001
-autostrăzi 113 113
-drumuri europene 5568 5827
-lungimea drumurilor modernizate (km) 19958 20368
-lungimea drumurilor cu îmbrăcăminţi rutiere uşoare(km) 19993 19748
-lungimea drumurilor pietruite (km) 26593 26582
-lungimea drumurilor de pământ (km) 12352 12303
Tabel 18. Lungimea drumurilor publice pe caregorii, Sursa: date MTCT

În anul 1991 a fost lansat un program de reabilitare şi modernizare a drumurilor naţionale în

15 etape. Programul vizează aducerea drumurilor naţionale la parametrii prevăzuţi în AGR – Acordul
european privind principalele artere internaţionale de trafic rutier.
Pentru a face faţă traficului în general şi pentru a preveni accesul traficului greu în localităţi,
Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei a prevăzut un program de construcţie a
unor variante de ocolire a oraşelor Craiova, Timişoara, Piteşti şi Sibiu.
Ca urmare a finalizării unor proiecte de reabilitare şi efectuării lucrărilor de reparaţii capitale
la drumurile naţionale s-au îmbunătăţit parametrii tehnici ai drumurilor respective, reducându-se
lungimea drumurilor cu durata de exploatare expirată şi obţinându-se o creştere a capacităţii de
circulaţie şi a siguranţei traversării liniilor de cale ferată prin construirea de pasaje denivelate.

174
Drumurile judeţene au o lungime de 28 128 km, din care 3 770 km modernizate, 15 276 km cu
îmbrăcăminţi asfaltice uşoare, 7 585 km pietruite şi 1 497 km de pământ. Drumurile comunale au o
lungime de 30 622 km, din care 938 km modernizate, 4 440 km cu îmbrăcăminţi rutiere uşoare, 18
022 km pietruite şi 7 222 km de pământ. În cadrul programului de pietruire a drumurilor comunale, în
ultima perioadă s-au pietruit cca. 1 480 km.
Reţeaua de căi navigabile se situează în întregime în partea de sud şi sud-est a României cu o
densitate de 6,5 km/1 000 km2; lungimea reţelei este de 1 779 km din care 1 075 km Dunărea
navigabilă internaţională, 524 km braţele navigabile ale Dunării şi 91 km căi navigabile artificiale
(canalele Dunăre – Marea Neagră şi Poarta Albă – Năvodari); în reţeaua de căi navigabile interioare
şi Marea Neagră sunt integrate 35 porturi din care 3 porturi maritime, 6 porturi fluvio - maritime şi 26
porturi fluviale.
Porturile româneşti dispun de cca. 49 000 m construcţii hidrotehnice pentru acostarea navelor,
din care 18,1% cu o vechime mai mare de 50 ani, care necesită urgente lucrări de reconstrucţie.
Reţeaua aeriană este constituită din spaţiul aerian al României în care se definesc rute aeriene
funcţie de fluxurile de trafic coordonate la nivel european de către EUROCONTROL. Spaţiul aerian
al României, respectiv căile aeriene, sunt folosite atât pentru survol în condiţiile asigurării serviciului
de control şi dirijare a traficului aerian cât şi pentru decolarea şi aterizarea pe aeroporturile româneşti,
acestea fiind astfel conectate cu aeroporturile din întreaga lume.
Sistemul de aeroporturi din România este format din 17 aeroporturi, din care 4 sunt deschise
traficului intern şi internaţional de călători şi mărfuri şi 13 sunt cu specific deosebit, de interes local.
Aeroportul Internaţional Bucureşti-Otopeni este aeroportul principal al României prin care se
desfăşoară 75% din traficul internaţional de călători şi marfă al ţării noastre.
Aeroporturile au fost construite în perioada 1921 – 1972 şi reamenajate/reechipate gradual în
perioada 1962 – 1980, fiind în mare măsură necorespunzătoare cerinţelor impuse de zborul anumitor
tipuri de aeronave.
În ultima perioadă, atât în sectorul aeroportuar cât şi în cel de dirijare a traficului aerian
(inclusiv de informare aeronautică şi meteorologică) s-a realizat un număr important de lucrări de
reparaţii capitale (piste şi echipamente de balizaj), modernizări servicii trafic (centre de control aerian
în Arad, Bucureşti, Constanţa) şi s-a achiziţionat o serie de mijloace şi echipamente pentru
întreţinerea pistei şi servicii conexe.
Sectorul aeroportuar
Pentru a face faţă exigenţelor impuse de adoptarea normelor europene şi fenomenului de
globalizare, aeroporturile româneşti trec printr-o perioadă de transformări radicale, favorizate de noul

175
cadrul instituţional impus de descentralizarea administrativă (aeroporturile au trecut sub autoritatea
Consiliilor Judeţene). Dincolo de numeroasele diferenţe existente, aeroporturile româneşti trebuie să
facă faţă unor provocări datorate:
- diversificării tipurilor de aeronave utilizate cu implicaţiile aferente legate de operare,
intreţinere, asistenţă tehnică;
- lărgirii gamei, a volumului, a complexităţii activităţilor şi serviciilor aeroportuare;
- introducerii de noi tehnologii, sisteme, instalaţii, cu implicaţii de ordin tehnic, economic şi de
resurse umane;
- privatizării unor activităţi şi servicii;
- amplificării regimului concurenţial;
- armonizării prevederilor reglementărilor aeronautice şi ale legislaţiilor naţionale, în scopul
optimizării traficului aerian;
- uniformizării şi integrării practicilor specifice.
Conceptul de aeroport – o componentă vitală a transporturilor aeriene – nu se poate sustrage
acestui proces dinamic şi complex. Acesta a evoluat de la aerodrom la aeroport, de la o utilitate
publică la o entitate comercială, de la administrarea unei funcţii simple la managementul unei
întreprinderi complexe, de la o facilitate primară la un centru de transport intermodal orientat spre
dezvoltare, o platformă pentru numeroase activităţi comerciale şi un important actor local şi regional
în dezvoltarea economică.
S-au extins suprafeţele aerogărilor concomitent cu reorganizarea lor în vederea realizării
separării fluxurilor de pasageri intrare/ieşire, noi săli de plecare şi de sosire pentru traficul intern şi
internaţional şi asigurarea unor servicii cum ar fi: control vamal,control al poliţiei de frontieră,
control sanitar de frontieră, control pentru securitate aeroportuară, birou de informaţii, duty free shop,
schimb valutar şi restaurant.
Creşterea traficului aerian, probleme legate de noile aeronave de dimensiuni foarte mari care
vor fi introduse, induc noi cerinţe privind siguranţa şi securitatea operaţiunilor aeroportuare şi
asigurarea de noi facilităţi. Astfel aeroporturile din România au acţionat pentru prelungirea pistelor,
înfiinţarea platformelor multimodale cargo, modernizarea balizajelor (iluminarea zonei de impact,
iluminarea axului pistei, flash pentru apropiere), amenajarea de hangare pentru marfă cu platforme de
staţionare şi căi de rulare complementare, asigurarea de drumuri de acces şi servicii complete de
deservire pentru traficul de marfă intern şi internaţional, achiziţionarea de mijloace suplimentare de
deservire a aeronavelor la sol, mijloace pentru întreţinerea pistei pe timp de iarnă.

176
 Cu toate că aeroporturile din ţara noastră se confruntă în acelaşi timp cu aceeaşi problematică,
trebuie să se conformeze unui set identic de cerinţe, fiecare caută să selecteze şi să dezvolte trafic şi
activităţi care se pot realiza în condiţiile specifice impuse de poziţionarea aeroportului. Am prezentat
ca exemplu în planşa alăturată, o schemă a dezvoltării Aeroportului Internaţional Băneasa în
perioada 2001 – 2010, care ilustrează cele 9 direcţii de dezvoltare urmărite (Planşa nr. 19).

9.2.2. Integrarea în reţelele europene de transport

Integrarea infrastructurii româneşti în reţelele europene de transport are în vedere promovarea

interconectării şi interoperativităţii reţelelor existente prin concentrarea atenţiei asupra unor "artere de
infrastructuri specifice" localizate pe traseul celor 10 coridoare paneuropene de transport care străbat
zone geografice ale mai multor ţări şi leagă principalele centre economice şi sociale ale acestora.
Construcţia şi modernizarea reţelelor de infrastructură situate pe coridoarele paneuropene de
transport contribuie la integrarea graduală a ţării noastre în familia ţărilor continentului european şi
punerea în valoare a resurselor economice şi turistice de care dispunem, reţelele de infrastructuri
devenind astfel adevărate artere hrănitoare ale pieţei europene.
Totodată, prin dezvoltarea reţelei paneuropene de infrastructuri de transport se crează
premisele unor noi oportunităţi pentru populaţie, agenţii economici şi colectivităţile regionale şi
locale şi se realizează legături eficiente între centre şi regiunile periferice.
Instrumentele care au stat la baza definirii coridoarelor paneuropene de transport care includ
şi România sunt acordurile europene dezvoltate în cadrul CEE-ONU, rezultate din cele trei conferinţe
Paneuropene ale Transporturilor de la Praga (1991), Creta (1994) şi Helsinki (1997) şi Decizia
Parlamentului European şi a Consiliului nr. 1 692/96/EC din 23 iulie 1996 privind liniile directoare
pentru dezvoltarea reţelei transeuropene de transport, amendată prin Decizia Parlamentului European
şi a Consiliului nr. 1 346/2001/EC din 22 mai 2001.
România este traversată de coridoarele IV (Berlin – Nurenberg – Praga – Budapesta – Arad –
Bucureşti – Constanţa – Istanbul – Salonic), VII (Dunărea, cu braţul Sulina şi Canalul Dunăre -
Marea Neagră) şi IX (Helsinki - St. Petersburg – Moscova – Pskov – Kiev – Ljubasevka – Chişinău –
Bucureşti – Dimitrovgrad - Alexandroupolis).
Plecând de la definirea coridoarelor paneuropene de transport a fost definită reţeaua
paneuropeană de transport de pe teritoriul ţărilor asociate în cadrul proiectului TINA (Evaluarea
Necesităţilor de Infrastructură de Transport). Prin această reţea se va asigura interconectarea şi
interoperabilitatea între reţeaua de transport (rutieră, feroviară, căi navigabile interioare) la nivel
naţional şi cea europeană.
177
 Prin intermediul Planului de amenajare a teritoriului naţional aprobat prin Legea nr.
71/1996232 au fost definite direcţiile de dezvoltare ale reţelelor naţionale de infrastructuri, traseele şi
etapele de construcţie a infrastructurilor de transport urmând să se stabilească pe baza studiilor de
fezabilitate şi a priorităţilor definite în strategiile sectoriale.
În prezent este în curs de promovare un proiect de lege care preia integral prevederile Deciziei
Parlamentului European şi a Consiliului nr. 1 692/1996/EC din 23 iulie 1996 privind liniile directoare
comunitare pentru dezvoltarea reţelei transeuropene de transport. Prin această lege se defineşte
reţeaua paneuropeană de transport pe teritoriul României şi dezvoltarea acesteia până în anul 2015.

Fig. 2. Coridoarele paneuropene de transport (sursa: www.mt.ro)

232
Monitorul Oficial nr. 166 din 29.06.1996, Partea I
178
9.2.3. Proiecte de reabilitare a infrastructurilor de transport în curs de derulare

Programele de modernizare în curs de derulare constau în proiecte care vizează cu prioritate

reabilitarea/modernizarea secţiunilor de infrastructuri situate pe coridoarele paneuropene de transport
IV, VII şi IX.
Guvernul României a asigurat componenta bugetară iar principalii finanţatori externi ai
proiectelor au fost: Banca Internaţionala pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), Banca
Europeană de Investiţii (BEI), Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) şi Banca
Japoneză pentru Cooperare Internaţională (JBIC), Comisia Europeană prin Programul PHARE şi
Facilitatea ISPA.
Pe sectoare, principalele Proiecte de reabilitare/modernizare a infrastructurilor aflate în curs
de derulare sunt (sursa: date MTCT):
Sectorul rutier
- Proiectul de reabilitare a drumurilor naţionale etapa a II-a, început în anul 1996 şi aflat în curs de
finalizare, vizează reabilitarea unor tronsoane de drumuri naţionale de interes european şi anume: DN
6 Bucureşti – Alexandria; DN 2 Urziceni – Buzău - Rîmnicu Sărat; DN 65 Craiova – Slatina – Piteşti;
DN 1 Cîmpina – Comarnic; DN 13 Braşov – Sighişoara – Tîrgu Mureş; DN 15 Turda – Cuci – Tîrgu
Mureş; DN1F Cluj – Zalău; DN 19 A Zalău – Satu Mare. Acest proiect este finanţat din împrumuturi
de la BIRD, BERD, BEI şi Guvernul României.
- Proiectul de reabilitare a drumurilor naţionale etapa a III-a, demarat în anul 1998 şi aflat în curs de
derulare, vizează reabilitarea următoarelor secţiuni de drumuri: DN 1 Cluj – Huedin; DN 2 Rm. Sărat
- Mărăşeşti – Săbăoani; DN 24 Tişita –Galaţi; Iaşi – Sculeni; DN 28 Săbăoani – Tg. Frumos – Podul
Iloaiei – Iaşi; DN1 Veştem – Miercurea Sibiului. Acest proiect este finanţat din împrumut de la BEI,
Comisia Europeană prin Programul PHARE şi Guvernul României.
- Proiectul de reabilitare a drumurilor naţionale etapa a IV-a, aflat în derulare, vizează reabilitarea
următoarelor secţiuni de drumuri: E 576 Cluj-Napoca – Dej – Bistriţa – Suceava; E 79 Petroşani –
Simeria; E 70 Lugoj – Caransebeş – Turnu Severin – Craiova. Acest proiect este finanţat de către
BEI, Facilitatea ISPA şi Guvernul României.
- Proiectul de reabilitare a drumurilor naţionale DN6 Lugoj – Timişoara şi construcţie by-pass-uri
Timişoara şi Craiova, constă în construcţia rutei ocolitoare a oraşului Timişoara, îmbunătăţirea DN 6
Timişoara-Lugoj, construcţia rutei ocolitoare a oraşului Craiova şi servicii de consultanţă. Proiectul
este finanţat de către JBIC şi Guvernul României.

179
- Proiectul de lărgire la 4 benzi a drumului naţional DN5 Bucureşti – Giurgiu, aflat în curs de
derulare, este finanţat prin Facilitatea ISPA şi Guvernul României.
- Proiectul de construcţie a autostrăzii Bucureşti – Constanţa (tronsonul Bucureşti–Cernavodă), aflat
în curs de derulare, cuprinde: finalizarea/construirea secţiunilor Bucureşti-Fundulea, Fundulea-
Lehliu, Lehliu–Drajna, Drajna–Feteşti şi reabilitarea secţiunii existente Feteşti–Cernavodă. Proiectul
este finanţat de către BEI, Facilitatea ISPA şi Guvernul României.
- Proiectul Autostrada Transilvania, Borş – Cluj-Napoca – Braşov – Bucureşti, finanţat de Guvernul
României şi din credite externe şi executat de firma americană Bechtel.

Sectorul feroviar
- Proiectul de reabilitare şi restructurare a CFR, lansat în anul 1997 şi aflat în curs de derulare,
vizează achiziţia de maşini şi instalaţii de intreţinere cale, achiziţia de material de cale (şină, prinderi,
etc.), reabilitarea vagoanelor călători şi marfă, reabilitarea materialului de tracţiune, modernizarea
sistemului de telecomunicaţii şi dezvoltarea sistemului informatic IRIS, modernizarea tipografiei
Filaret, asistenţa tehnică pentru restructurare.
Proiectul este cofinanţat de către BIRD, BERD, Guvernul României şi Comisia Europeană
prin Programul PHARE.
- Proiectul de reabilitare a liniei de cale ferată Bucureşti – Braşov, lansat în 1999 şi aflat în curs de
derulare, vizează lucrări de terasamente (lărgirea platformelor, corectarea pungilor de balast,
rectificarea nivelelor şi corectarea curbelor), lucrări de protecţie a râurilor (ziduri de întărire,
gabioane, pereţi de piatră şi lucrări de drenaj), reabilitarea şi înlocuirea a 11 poduri, reabilitarea şi
înlocuirea a 21
de podeţe tubulare, etc.
Proiectul este cofinanţat de către BEI şi Guvernul României.
- Proiectul de reabilitare Bucureşti-Constanţa: secţiunile de cale ferată Bucureşti-Băneasa şi Feteşti-
Constanţa. Proiectul este cofinanţat de către JBIC, Facilitatea ISPA şi Guvernul României.
Sectorul naval
- Proiectul de dezvoltare a Portului Constanţa Sud, terminal de containere pe molul II S, aflat în
derulare este cofinanţat de JBIC şi Guvernul României.
- Proiectul de reabilitare a digurilor de larg în Portul Constanţa, aflat în derulare, vizează repararea şi
completarea digurilor de adăpostire a Portului Constanţa Sud, şi a celorlalte tronsoane de dig (de nord
şi sud) ale Portului Constanţa. Proiectul este finanţat de către BEI, Comisia Europeană prin
Programul PHARE şi Guvernul României.

180
- Proiect privind mediul şi infrastructura în Portul Constanţa, aflat în derulare, constă în întocmirea
studiilor pregătitoare, construcţia, achiziţia de bunuri şi servicii pentru punerea în funcţiune şi
operarea facilităţilor de management al deşeurilor în Portul Constanţa, împreună cu modernizarea
furnizării energiei electrice pentru port. Proiectul include toate lucrările de construcţii necesare,
sistemele auxiliare, sistemele de siguranţă, protecţia împotriva incendiului, electrice, control şi
monitorizare. Toate facilităţile vor fi proiectate în concordanţă cu directivele respective ale Uniunii
Europene. Proiectul este finanţat de către BEI şi Guvernul României.

Sectorul aerian
- Proiectul de dezvoltare şi modernizare a Aeroportului Internaţional Bucureşti – Otopeni, faza
a II-a, lansat în anul 1998, vizează lucrări de reabilitare a terminalului de pasageri – plecare,
construirea unei noi platforme de parcare, construirea unui terminal cargo, reabilitarea şi
modernizarea drumurilor interne, extinderea şi modernizarea parcului de vehicule, dotarea cu
echipamente şi instalaţii moderne pentru operarea pe aeroport, modificări ale terminalelor de
pasageri pentru cursele interne. Proiectul este cofinanţat de către Midland Bank Londra şi
Guvernul României.
- Proiectul de modernizare a serviciilor de trafic aerian, lansat în anul 1993, vizează proiectarea,
achiziţionarea, implementarea şi operarea instalaţiilor şi echipamentului în scopul de a creşte
eficienţa, capacitatea şi siguranţa traficului aerian. Proiectul este cofinanţat de BEI şi fonduri
proprii ale ROMATSA.
Situaţia reţelei de transport rutier pe coridoarele paneuropene de transport în 2004 era
următoarea:233

Creşterea capacităţii
Legătura Situaţia Finanţare
traficului
CORIDOR IV: Nădlac-Bucureşti-Constanţa
Nădlac-Arad-Deva-Sibiu- Piteşti Reabilitarea drumului naţional Program de reabilitare drumuri limitată
existent (PRD) (fără lărgire)
(etapele 1 şi 2)
Piteşti-Bucureşti Reabilitarea şi modernizarea Program de reabilitare şi dezvoltare limitată
autostrăzii existente autostrada Bucureşti-Piteşti (fără lărgire)
(PDRABP)
Bucureşti-Constanţa Reabilitarea drumului naţional PRD (etapa 1): Bucureşti-Urziceni- carosabilul a fost lărgit la
existent (prin Urziceni şi Slobozia) Slobozia-Giurgeni (pod peste 10 m doar ptr Bucureşti-
Autostradă în construcţie Dunăre) Urziceni
Program autostrăzi
PA
Ramura sudică: Arad-Timişoara-Caransebeş-Craiova-Calafat
Arad-Timişoara Reabilitarea drumului naţional PRD limitată
existent (etapa 1) (fără lărgire)

233
http.www.mt.ro
181
 Timişoara-Lugoj Reabilitarea drumului naţional PRD (FCEI) limitată
existent şi construirea de drum (etapele 3 şi 4) (fără lărgire)
ocolitor la Timişoara construc. noua (2x1 benzi)
Lugoj-Caransebeş-Craiova-Calafat Reabilitarea drumului naţional PRD (FCEI) Carosabil lărgit la 4 benzi
existent (etapele 3 şi 4) pe secţiunea Craiova-
Construirea de drum ocolitor la Filiaşi
Craiova construcţie nouă (2x1
benzi)
CORIDOR IX: Albiţa-Mărăşeşti-Bucureşti-Giurgiu limita judeţului Galaţi-Mărăşeşti-Urziceni-Bucureşti

Reabilitarea drumului national PRD carosabilul a fost largit la 10 m

existent (etapele 1,2 şi 3)
Bucureşti-Giurgiu Reabilitarea drumului naţional PRD Carosabil lărgit la 4 benzi
existent (etapele 2 şi 3) 2x2
Construirea de drum ocolitor la construc. nouă (2x1 benzi)
Adunaţii Copăceni
LEGATURI ADITIONALE
Timişoara-Moraviţa Reabilitarea drumului naţional PRD limitată
existent (etapa 1) (fără lărgire)
Craiova-Bucureşti Reabilitarea drumului naţional PRD limitată
existent Craiova-Piteşti (etapa 2) (fără lărgire))
Reabilitarea şi dezvoltarea PDRABP
autostrazii existente Bucureşti-
Piteşti
Borş-Oradea-Cluj-Turda-Sebeş Reabilitarea drumului naţional PRD limitată
existent (etapele 1 şi 3) (fără lărgire)
Siret-Suceava-Săbăoani-Bacău- Reabilitarea drumului naţional RPR (etapa 3) Lărgirea drumului la 10 m
Mărăşeşti existent Săbăoani-Mărăşeşti
Halmeu-Zalău Reabilitarea drumului naţional RPR (etapa 2) limitată
existent (fără lărgire)
Tabel 19. Situaţia reţelei de transport rutier pe coridoarele paneuropene de transport în 2004

Opţiuni strategice
Opţiunile strategice în domeniul infrastructurilor de transport au în vedere dezvoltarea unor
reţele de infrastructuri fizice specializate şi eficiente, compatibile cu infrastructurile europene şi
internaţionale care să susţină dezvoltarea durabilă a teritoriului naţional şi care să asigure:
- afirmarea poziţiei României ca principală placă turnantă a transporturilor continentale şi
intercontinentale pe principalele rute geografice Vest – Est şi Nord – Sud;
- organizarea reţelelor naţionale pentru toate modurile de transport, astfel încât să se asigure o
mai bună acoperire a teritoriului;
- eliminarea zonelor deficitare din punct de vedere al volumului şi al calităţii transportului şi
satisfacerea mai bună a nevoilor de deplasare a cetăţenilor;
- dezvoltarea transportului intermodal atât în trafic cât şi în zonele de impact cu principalele
coridoare europene;
- asigurarea unei cât mai mari securităţi în transport şi a protecţiei mediului înconjurător.

182
9.6. ZONE METROPOLITANE

În perioada actuală se constată apariţia unor activităţi economice moderne, care se dezvoltă pe
scena internaţională. Informatica, aviaţia civilă, biotehnologia şi telecomunicaţiile, în felul în care
arată în zilele noastre, nu mai sunt legate de o anumită localizare geografică234.
Liniile de producţie, descompuse din ce în ce mai mult în subactivităţi separate, caută rutele
cele mai eficiente în ceea ce privesc costurile, atât din punct de vedere funcţional cât şi geografic235.
Segmentarea producţiei conduce la o creştere fără precedent a fluxurilor de transport,
implicând operaţii logistice complexe. Ca rezultat al globalizării economiei, interdependenţa între
locuri creşte.
În contextul internaţional, se pare că oraşele nu mai pot fi privite fără zona lor înconjurătoare.
Globalizarea şi regionalizarea se completează reciproc. Oraşele, fără sprijinul zonei de care sunt
legate funcţional, spaţial şi economic, în care să îşi propage influenţa, nu mai pot face faţă competiţiei
în mediul economic actual.
Scopul competiţiei este acela de a fi recunoscute ca locuri-cheie pentru amplasarea
activităţilor economice de vârf şi ca noduri logistice pentru reţelele internaţionale de transport, de a fi
atractive pentru populaţie ca spaţiu de reşedinţă şi pentru vizitatori, de a obţine şi menţine un avantaj
competitiv faţă de altă zonă urbană. Iar cele aflate în competiţie acum sunt regiunile, dezvoltate în
jurul zonelor metropolitane.
Tipul de dezvoltare urbană sub forma extinderii oraşului în spaţiul înconjurător şi al evoluţiei
sale integrate cu aşezările din aria sa de influenţă (zona metropolitană), valorifică în modul cel mai
profitabil potenţialul material şi uman din zonă. El duce la diminuarea actualelor dezechilibre dintre
centru şi aria limitrofă, provocate de dispersarea resurselor, finanţarea necorespunzătoare a
infrastructurii şi investiţiilor. Această nouă structură administrativă răspunde şi actualelor tendinţe ce
se manifestă pe plan mondial în gestionarea unor zone economice complexe236.
Dezvoltarea urbană şi rurală sub forma zonelor metropolitane este cunoscută mai ales în ţările
dezvoltate. Ea este caracteristică unei noi faze a dezvoltării urbane, ulterioară etapelor de concentrare
a populaţiei în oraşul actual şi de formare a suburbiilor.
234
L. Thurrow, Head to Head, (1992), The comming economic battle among Japan, Europe and America, William
Morrow, New York, p. 45
235
J. E. Andriessen., R. F. van Esch, (1993), Globalization discussion note 9301, Ministerie van Economische Zaken den
Haag,
236
I. Pop, (2005), Zona metropolitană Bucureşti – un proiect prea ademenitor, Adevărul economic nr. 36 (699) 14 - 20
septembrie 2005 – articol secţiunea Afaceri
183
 În Europa, problematica amenajării şi dezvoltării integrate, la nivel metropolitan, a devenit o
preocupare sistematică doar din anii ’90, cu mult în urma Statelor Unite, care, la acea vreme,
dispunea de 250 asemenea structuri administrative237. Abia la începutul anilor ’90, europenii şi-au
pus explicit problema adoptării unei strategii integrate de dezvoltare a zonelor metropolitane pentru
ca „marea Europă“ să poată face faţă concurenţei economice mondiale.
La nivel european există astăzi 119 regiuni sau zone metropolitane recunoscute. Dintre
acestea, 33 sunt membre ale Reţelei Regiunilor şi Zonelor Metropolitane din Europa (METREX).
Analiştii susţin că extinderea UE la 28 de state membre va mări populaţia comunitară la 480 milioane
de locuitori, din care 50 – 60% vor trăi în regiuni sau zone metropolitane238.
În Marea Britanie, abordarea dezvoltării spaţiale a zonelor metropolitane are ca punct central
noţiunea de „metropolitan counties", care se traduce prin Comitat metropolitan. Zona metropolitană
este astfel definită ca un teritoriu administrativ comparabil ca suprafaţă cu un judeţ, dar care este
polarizată şi a cărei dezvoltare este influenţată de existenţa unui puternic centru urban (în Marea
Britanie există 7 astfel de „judeţe metropolitane”).
Modelul britanic acceptă existenţa în paralel a două tipuri de unităţi administrativ-teritoriale
din clasa judeţelor, unele aşa-zis „normale" şi cele metropolitane, cu caracteristici influenţate net de
existenţa metropolei, cu o populaţie în general de peste un milion de locuitori.
În România există trei zone metropolitane constituite în jurul oraşelor Iaşi, Arad şi Oradea,
precum şi alte şase proiecte ale unor viitoare zone (date la nivelul anului 2006).
În cazul municipiului Oradea, s-a pornit de la studii urbanistice care au stat la baza unui
protocol de colaborare între municipiu şi comunele limitrofe. Constituirea zonei metropolitane a avut
ca obiective îmbunătăţirea condiţiilor de viaţa ale locuitorilor, ridicarea nivelului de dezvoltare a
regiunii, creşterea atractivităţii şi accesibilităţii zonei.
Aflată încă în stadiu incipient, zona metropolitană Arad se extinde şi ea, pentru a atrage
fonduri europene.
Realizarea zonei metropolitane Iaşi a pornit tot de la realizarea unor studii. Zona Iaşi are un
organism executiv permanent - Biroul de Dezvoltare - care se ocupă de redactarea de proiecte,
căutarea de finanţări, colaborarea cu sectorul privat, de serviciile publice etc. Fiecare localitate
participă, prin specialiştii proprii, la detalierea strategiilor şi proiectelor.
Bucureştiul propune un proiect de anvergură. Modelul de dezvoltare a zonei metropolitane a
Capitalei a fost aprobat în luna august 2005 de Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi are la

237
Peste 93% din populaţia SUA trăieşte în interiorul unor zone metropolitane
238
www.eurometrex.org
184
bază un studiu coordonat de Centrul de Planificare Urbană şi Metropolitană Bucureşti. Studiul se
bazează pe date statistice şi cercetări de lungă durată. Zona metropolitană ar urma să fie constituită
din 94 de unităţi administrativ-teritoriale din Bucureşti şi din judeţele Călăraşi, Dâmboviţa, Ialomiţa
şi Ilfov. Studiul propune dezvoltarea echilibrată a zonei metropolitane prin stoparea urbanizării
necontrolate239.

9.6.1. Motivaţia constituirii zonei metropolitane

Gruparea localităţilor împreună cu oraşul polarizator în jurul căruia s-au dezvoltat,

constituindu-se într-o zonă metropolitană, urmăreşte creşterea atractivităţii locului prin furnizarea de
factori locaţionali relevanţi. Zonele se află în competiţie pentru atragerea unor funcţiuni, de exemplu
funcţiunea de centru financiar. Fiecare funcţiune necesită existenţa unor factori locaţionali relevanţi
cum ar fi: forţa de muncă specializată, spaţii pentru birouri, infrastructură. Competitivitatea unei zone
în atragerea unei anumite funcţiuni depinde de existenţa şi gradul de acces la factorii locaţionali
relevanţi pentru acea funcţiune. Între factorii locaţionali relevanţi subliniem creşterea ofertei de
bunuri/servicii publice (din punct de vedere calitativ şi cantitativ) bazată pe240: competiţia regională;
coordonarea investiţiilor de capital având la bază planificarea fizică şi economică a teritoriului;
producerea de bunuri şi servicii publice; distribuţia spaţială a funcţiunilor şi a grupurilor de locuitori;
externalităţile unor servicii dincolo de limita unei unităţi administrative locale.
Pe de altă parte, administrarea separată a localităţilor care compun o posibilă zonă
metropolitană cu structură urban-rurală, conduce la dezechilibre cum ar fi: poluarea, consumul de
spaţiu şi de resurse naturale în defavoarea comunelor şi ineficienţa (în termeni de costuri) în
furnizarea de bunuri şi servicii publice (infrastructură, desecări şi asanări de zone situate parţial pe
teritoriul administrativ al oraşului şi parţial pe teritoriul administrativ al comunei).
Asocierea localităţilor într-o zonă metropolitană face posibilă colaborarea în proiecte care
implică, pe termen lung, mai multe unităţi administrativ-teritoriale, atragerea de finanţări pentru
proiectele ample, care rezolvă şi problemele locale. De asemenea, asocierea localităţilor asigură
dezvoltarea în ansamblu şi, corelată la întregul teritoriu, măreşte accesibilitatea zonei, crescând
şansele obţinerii unor avantaje comparative în competiţia regională.

239
Rodica Daniciuc, Camelia Popa, Cristina Boiangiu, (2006) Dezvoltarea zonelor metropolitane - cheia atragerii
fondurilor europene, Romania Liberă, 23.05.2006, articol
240
Arh. Daniela Plăcintescu, Arh. Ş. Nădejde, A. Bădilă, (2005), Zona Metropolitană Bucureşti - Ghid de informare
pentru autorităţile publice locale, Bucureşti
185
9.6.2. Definirea zonei metropolitane

O zonă metropolitană se referă la un teritoriu care conţine un număr de unităţi administrativ-

teritoriale autonome, punându-se accent deopotrivă pe independenţa metropolitană şi pe coordonarea
afacerilor metropolitane241.
În legislaţia românească apar mai multe definiri ale conceptului, numit „teritoriu
metropolitan” în Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul şi „zonă
metropolitană” în Legea nr. 351/2001 privind Planul de Amenajare a Teritoriului Naţional -
Secţiunea IV. Reţeaua de localităţi.
Definiţia oferită de Legea nr. 350/2001 teritoriului metropolitan este următoarea: „suprafaţa
situată în jurul marilor aglomerări urbane, delimitată prin studii de specialitate, în cadrul căreia se
crează relaţii reciproce de influenţă în domeniul căilor de comunicaţie, economic, social, cultural şi al
infrastructurii edilitare. De regulă, limita teritoriului metropolitan depăşeşte limita administrativă a
localităţii şi poate depăşi limita judeţului din care face parte."
Ca urmare, zona/teritoriul metropolitan se referă la suprafaţa definită prin planurile de
amenajare a teritoriului ca fiind urbană sau rurală, formată din unităţi administrativ-teritoriale legal
constituite, cu planuri urbanistice generale proprii, aprobate, şi în interiorul căreia există sau se
stabilesc, în anumite împrejurări, relaţii vizând atingerea unor obiective comune de interes public, în
domenii ca infrastructura, serviciile publice şi protecţia mediului242.
În Legea nr. 351/2001, zona metropolitană este definită ca „zona constituită prin asociere, pe
bază de parteneriat voluntar, între marile centre urbane şi localităţile urbane şi rurale aflate în zona
imediată, la distanţă de până la 30 km, între care s-au dezvoltat relaţii de cooperare pe multiple
planuri."

9.6.3. Suportul legal al constituirii zonei metropolitane

Suportul legal al organizării şi administrării zonelor metropolitane, prin forme de organizare

asociativă sau prin agenţii economice create în acest scop, este constituit de următoarele acte
normative:

241
1993, The World Conference, Tokyo
242
Arh. Daniela Plăcintescu, Arh. Ş. Nădejde, A. Bădilă, op. cit.

186
1. Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România,
modificată prin Decretul nr.281/1979 pentru organizarea ca municipii a oraşelor reşedinţă de judeţ;
2. Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia
3. Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale;
4. Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul;
5. Legea nr. 351/2001 privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional - Secţiunea a
IV-a Reţeaua de localităţi;
6. OG nr. 16/2002 privind contractele de parteneriat public-privat;
7. OG nr. 53/2002 privind statutul-cadru al unităţii administrativ-teritoriale;
8. OG nr. 71/2002 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de administrare a
domeniului public şi privat de interes local;
9. OUG nr. 45/2003 privind finanţele publice locale;
10. Legea nr. 3/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 71/2002 privind organizarea şi funcţionarea
serviciilor publice de administrare a domeniului public şi privat de interes local;
11. Legea nr. 326/2001 a serviciilor publice de gospodărie comunală;
12. Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în România.

9.7. NOI AMENAJĂRI INDUSTRIALE. PARCUL INDUSTRIAL

Perioada de tranziţie la economia de piaţă, marcată de căutări, ezitări în ceea ce priveşte

transferul proprietăţii, abordarea superficială a procesului de restructurare, dar şi necesitatea de
renunţare la conceptual de “industrie a coşului de fum”, excesiv de energofagă şi poluantă şi uneori
neeficientă, datorită tehnologiilor depăşite, au determinat închiderea parţială sau totală numeroase
întreprinderi industriale. O parte din vechea infrastructură industrială a fost integrată selectiv, în
funcţie de noile conjuncturi economice.
Ca urmare a mutaţiilor care au avut loc în industria românească, dictate de adaptarea la
actualul context economic, social şi politic s-au reconfigurat structurile spaţiale prin abandonul
vechilor localizări industriale şi apariţia unor locaţii noi. Acestea sunt situate de regulă în zone
periurbane, anterior lipsite de activităţi industriale.
Expresie a procesului de dezintegrare industrială, aceste întreprinderi nepoluante au fluxuri
tehnologice moderne (cu o adâncă divizare a procesului tehnologic), iar accentul cade asupra calităţii

187
producţiei şi a previzibilităţii în ceea ce priveşte locul şi termenul de livrare, ceea ce obligă la
localizarea în imediata vecinătate a unor importante căi de comunicaţie.
Mutaţiile apărute în industria românească au condus la modificarea relaţiilor interindustriale.
Noile hale industriale de dimensiuni mai reduse, viu colorate, construite după soluţii tehnice
moderne, în contrast cu vechile uzine combinate, arată schimbarea modului în care societatea înţelege
să producă bunuri industriale.
Noua industrie este fundamentată, pe lângă criteriile economice, pe cele sociale şi ecologice.
Decizia de implantare a unor unităţi industriale se bazează deci, pe lângă criteriul eficienţei
economice, pe acelea de rezolvare a unor probleme sociale (valorificarea potenţialului de resurse
umane şi materiale, scăderea ratei şomajului, dezvoltarea locală) şi de dezvoltare durabilă.
Parcurile industriale reprezintă materializarea acestui mod de gândire. Ele sunt perimetre deli-
mitate în care se desfăşoară activităţi economice, de cercetare ştiinţifică şi de dezvoltare tehnologică
în vederea valorificării potenţialului uman şi material al unei zone.
Administrat de o societate comercială care deţine titlul de parc industrial, funcţionarea acestuia are la
bază asocierea şi/sau colaborarea dintre autorităţile publice de la nivel central şi local, agenţi econo-
mici, institute de cercetare, unităţi de învăţământ superior şi beneficiază de anumite facilităţi fiscale.

9.7.1. Parcurile industriale

Parcul Industrial reprezintă o parcelă de teren dezvoltată special în loturi pentru activităţi
industriale243, o arie zonată şi planificată în scopul dezvoltării industriale, de obicei localizată în afara
zonei rezidenţiale a unei localităţi şi care, în mod normal oferă facilităţi de transport rutier şi pe cale
ferată244.
Ideea dezvoltării unui parc industrial se bazează pe următoarele concepte245:
- concentrarea infrastructurii specifice într-o arie delimitată pentru a putea reduce costurile
acesteia ;
- atragerea de noi companii prin oferirea unei infrastructuri integrate într-o anumită locaţie;
- reducerea impactului social al activităţii industriale precum şi reducerea impactului asupra
mediului.
Potrivit legislaţiei în vigoare, parcul industrial reprezintă o zonă delimitată în care se
desfaşoară activităţi economice, de cercetare stiinţifică, de producţie industrială şi servicii, de
243
www.pensacola-beach.net/dictionary/I.html
244
www.yourwebassistant.net/glossary/i3.htm
245
M. Forman , J. Mooney, (1999), Learning to lead - A Primer on Economic Development Strategies, Washington State
Community, Trade and Economic Development, Dubuque, Iowa : Kendall/Hunt
188
valorificare a cercetării stiinţifice şi/sau de dezvoltare tehnologică, într-un regim de facilităţi
specifice, în vederea valorificării potenţialului uman şi material al zonei.
Parcul industrial se bazează pe asocierea în participaţiune dintre autorităţile administraţiei
publice centrale şi locale, agenţii economici, institutele de cercetare – dezvoltare şi/sau parteneri
interesaţi.
Ministerul Administraţiei şi Internelor este organul de specialitate al administraţiei publice centrale,
care acordă titlul de parc industrial la cererea solicitantului, pe o perioadă de mimimum 15 ani.
Titlul de parc industrial poate fi obţinut de asociere, persoana juridică română şi administrat
de o societate comercială denumită societate administrator.
Legea nr. 490/2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.65/2001 privind constituirea
şi funcţionarea parcurilor industriale prevede facilităţi importante pentru anumite tipuri de investiţii.

Fig. 3. Parc Industrial, sursa: http://www.stulzphoto.com

Condiţii de îndeplinit
Terenul aferent parcului industrial împreună cu clădirile şi infrastructura privind utilităţile
existente la momentul constituirii, trebuie să îndeplinească condiţii246:
- terenul să aibă acces la un drum naţional sau european şi să fie racordat la infrastructura
utilităţilor publice;
- terenul să aibă o suprafaţă de cel puţin 10 ha;

246
Monitorul Oficial nr. 533 din 22 iulie 2002, Legea nr.490/2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.65/2001
privind constituirea şi funcţionarea parcurilor industriale
189
 - terenul să fie în proprietatea sau folosinţa, pe cel puţin 30 ani, a asocierii care solicită titlul de
parc industrial;
- să fie liber de orice sarcină
- să nu facă obiectul unor litigii în curs de soluţionare la instanţele judecătoreşti cu privire la
situaţia juridică;
- să îndeplinească condiţiile tehnice privind protecţia mediului.

Facilităţi
Pentru constituirea şi dezvoltarea unui parc industrial se acordă urmatoarele facilităţi 247:
- scutirea de la plata taxelor percepute pentru modificarea destinaţiei sau scoaterea din circuitul
agricol a terenului aferent parcului industrial, pentru asocierea care deţine titlul de parc
industrial;
- deducerea din profitul impozabil a unei cote de 20% din valoarea investiţiilor realizate în
parcul industrial, până la 31 decembrie 2006, pentru investiţii în construcţii sau reabilitări de
construcţii şi în infrastructura internă şi de conexiune la reţeaua publică privind utilităţile;
- exceptarea de la plata taxelor pentru terenurile şi clădirile din parcurile industriale;
- reducerea de impozite acordate de administraţia publică locală pe baza de hotărâri ale
consiliilor locale sau judeţene în a căror rază administrativ teritorială se află parcul industrial
respectiv, pentru bunurile imobile şi terenurile transmise în folosinţa parcului industrial;
- alte facilităţi ce pot fi acordate, potrivit legii, de administraţia publică locală.

9.7.2. Parcurile ştiinţifice şi tehnologice

Parcul tehnologic reprezintă un parc industrial care se axează pe sectorul înaltei tehnologii şi
care presupune un înalt nivel de conectivitate electronică, cercetare, tehnologii avansate, etc. În plus,
scopul unui parc tehnologic este de a facilita transferul cercetărilor şi a invenţiilor în produse şi
servicii de piaţă. În multe cazuri, scopul parcului tehnologic este de a facilita comunicaţiile decât a
oferi spaţiu248.
Scopul comunităţii locale în promovarea unui parc tehnologic ar fi: diversificarea şi
dezvoltarea bazei sale economice, scăderea şomajului în zonă, creşterea nivelului salariilor,
stimularea serviciilor, stimulare parteneriatelor între autorităţi şi universităţi care vor aduce beneficii
viitoare, crearea unei legături între mediul de afaceri şi mediul universitar.
Ordonanţa nr.14/2002 privind constituirea şi funcţionarea parcurilor ştiinţifice şi tehnologice
prevede facilităţi importante pentru investiţii, din care marea majoritate sunt oferite de autorităţile
locale.

247
idem
248
T. S. Lyons and R.E. Hamlin, (1991), Creating an Economic Development Action Plan – A Guide for Development
Professionals – Praeger – Westport, Connecticut London
190
 Conform legislaţiei în vigoare parcul stiinţific şi tehnologic reprezintă o zonă în cadrul căreia
se desfăşoară activităţi de învăţământ, de cercetare, de transfer tehnologic al rezultatelor cercetării şi
valorificarea acestora prin activităţi economice.
Parcul ştiinţific şi tehnologic se constituie printr-un contract de asociere în participaţiune
încheiat între o instituţie de învăţământ superior acreditată şi/sau o unitate de cercetare-dezvoltare, pe
de o parte şi regii autonome, companii naţionale, societăţi comerciale, administraţia publică locală,
asociaţii patronale sau profesionale, persoane fizice, investitori români şi străini, pe de altă parte,
asociere denumită consorţiu.
Toate aceste forme de cooperare, ca parte a economiei bazate pe cunoaştere, se încadrează
într-o politică a „noului regionalism” în care actorii îşi datorează avântul economic, creşterii
importanţei formelor cooperative de inovaţie şi învăţare. Acest tip de politică regională se axează pe
inovaţie şi pe standarde ridicate ale resursei umane249. Teritoriul nu mai este perceput ca un cadru
natural, cu o anumită moştenire istorică şi cu un anumit nivel de dotare edilitară şi de infrastructuri
tehnice, ci ca o construcţie a actorilor.
Parcul este administrat de o societate comercială denumită administrator, desemnată de către
consorţiu şi a cărei activitate exclusivă este administrarea parcului ştiinţific şi tehnologic.
I. Pentru constituire şi dezvoltare parcul ştiinţific şi tehnologic poate beneficia deurmătoarele
facilităţi250:
- reduceri de impozite acordate de administraţia publică locală pentru bunurile imobile şi
terenurile transmise în folosinţa parcului, precum şi alte facilităţi ce pot fi acordate, potrivit
legii, de către administraţia publică locală;
- scutirea de la plata taxelor percepute pentru modificarea destinaţiei, sau pentru scoaterea din
circuitul agricol a terenului aferent parcului;
- amânarea pe perioada de realizare a investiţiei respective, până la punerea în funcţiune a
parcului ştiinţific şi tehnologic, a taxei pe valoarea adăugată pentru materiale, echipamente şi
conexiuni la reţelele de utilităţi;
- programe de dezvoltare pentru realizarea infrastructurii, investiţii şi dotări cu echipamente, din
partea administraţiei publice centrale şi locale, a societăţilor private şi din asistenţă financiară
externă;
- donaţii, concesionări şi fonduri structurale pentru dezvoltare.

249
I., Benedek, (2004), Amenajarea teritoriului şi dezvoltarea regională, Ed. Presa Universitară Clujeană, p.17
250
Monitorul Oficial Nr. 82 din1 februarie 2002, Ordonanţa nr.14/2002 privind constituirea şi funcţionarea parcurilor
ştiintifice şi tehnologice
191
Agenţii economici care îşi desfăşoară activitatea în parcul ştiinţific şi tehnologic beneficiază de
condiţii avantajoase de locaţie şi folosire a infrastructurii şi a comunicaţiilor, cu eşalonarea plăţilor,
asigurate sau facilitate de administrator pe o perioadă determinată de funcţionare precum şi de
reduceri de tarife sau gratuităţi pentru unele servicii oferite de administrator.
Până la 31 martie 2006 erau acordate titluri de parc industrial după cum urmează251:
- Parcul Industrial Bolintin, jud. Giurgiu (143 ha - în curs de amenajare);
- Parcul Industrial Moreni, jud. Dâmboviţa (14 ha - operaţional);
- Parcul Industrial Mija, jud. Dâmboviţa (82,62 ha - operaţional);
- Parcul Industrial Tetarom 1 Cluj-Napoca, jud. Cluj (26 ha - operaţional);
- Parcul Industrial Jibou, jud. Sălaj (22 ha - operaţional);
- Parcul Industrial Vălenii de Munte, jud. Prahova (23,47 ha - operaţional);
- Parcul Industrial Şura Mică, jud. Sibiu (98,045 ha - din care 8,6% arie în curs de amenajare);
- Parcul Industrial Feteşti, jud. Ialomiţa (20 ha - în curs de amenajare);
- Parcul Industrial Metav Bucureşti, loc. Bucureşti (16,58 ha - operaţional);
- Parcul Industrial Şelimbăr, jud. Sibiu (95,4 ha - operaţional);
- Parcul Industrial Hunedoara, jud. Hunedoara (19,32 ha - operaţional);
- Parcul Industrial Botoşani, jud. Botoşani (12,95 ha - operaţional);
- Parcul Industrial Crângul lui Bot, Ploieşti, jud. Prahova (146,27 ha - operaţional);
- Parcul Industrial Corabia, jud. Olt (10,46 ha - green field);
- Parcul Industrial Piteşti, jud. Argeş (14,08 ha - în curs de amenajare);
- Parcul Industrial Giurgiu, jud. Giurgiu (13,4 ha - operaţional);
- Parcul Industrial Sebeş, jud. Alba (Notificat în vederea anulării titlului de parc industrial cu adresa
nr.1578/MNT/14.02.2006, conform art.10 din O.G. nr. 65/2001);
- Parcul Industrial Vidrasău, jud. Mureş (40,9 ha - din care 8 ha arie în curs de amenajare);
- Parcul Industrial Ceahlău Piatra Neamţ, jud. Neamţ (10,43 ha - operaţional);
- Parcul Industrial Sema Bucureşti, loc. Bucureşti (16,52 ha - operaţional);
- Parcul Industrial Zărneşti, jud. Braşov (46,156 ha - operaţional);
- Parcul Industrial Pro-Roman, jud. Braşov (TITLU ANULAT);
- Parcul Industrial Zona Liberă Galaţi, jud. Galaţi (21,8 ha - green field);
- Parcul Industrial Cugir, jud. Alba (11,17 ha - operaţional);
- Parcul Industrial Euro Land Vlădeni, jud. Braşov (47,19 ha - green field);
- Parcul Industrial Rompetrol Năvodari, jud. Constanţa (50 ha - operaţional);

251
www.mai.gov.ro
192
- Parcul Industrial Dej, jud. Cluj (40,185 ha - în curs de amenajare);
- Parcul Industrial Mangalia, jud. Constanţa (13,1 ha - în curs de amenajare);
- Parcul Industrial Tetarom 2 Cluj-Napoca , jud. Cluj (12 ha - green field);
- Parcul Industrial Sadu Bumbeşti - Jiu, jud. Gorj (13,91 ha - operaţional);
- Parcul Industrial Craiova, jud. Dolj (10,03 ha - operaţional);
- Parcul Industrial Prejmer, jud. Braşov (50,38 ha - green field).

B. Sunt declarate parcuri industriale prin Hotărâri ale Guvernului:

- Parcul Industrial Plopeni, jud. Prahova (36,47 ha - operaţional);
- Parcul Industrial Metrom Braşov, jud. Braşov (6,37 ha - operaţional);
- Parcul Industrial Carfil Braşov, jud. Braşov (1,87 ha - operaţional);
- Parcul Industrial Făgăraş, jud. Braşov (10,017 ha - operaţional);
- Parcul Turistic şi de Agrement Snagov, jud. Ilfov (Notificat în vederea anulării titlului de parc
industrial cu adresa nr.2120/MNT/27.03.2006, conform art.10 din O.G. nr. 65/2001);
- Parcul Industrial Victoria, jud. Braşov (5,50 ha - green field).

C. Se află în analiză cererea de acordare a titlului de parc industrial, pentru:

- Parcul Industrial Brazi, judeţul Prahova.

193
X. INFLUENŢELE ORGANIZĂRII ADMINISTRATIVE ASUPRA
DEZVOLTĂRII TERITORIULUI

10.1. EFECTELE TENDINŢEI DE DIVIZARE A UNITĂŢILOR ADMINISTRATIV-

TERITORIALE ACTUALE ASUPRA TERITORIULUI

După 1990 se constată o creştere a numărului cazuri de decretare de noi comune. Înfiinţarea
de noi comune prin divizarea comunelor existente are la bază aproape în toate cazurile raţiuni
politice. Faptul că persoane provenind din satele care doresc desprinderea de vechea comună au
acaparat puterea politică locală, produce frustrări în rândurile celor din comuna de bază şi asigură
astfel succesul procedurii legale de referendum. Noua comună ce se desprinde poate avea populaţie,
dotări edilitare şi potenţial economic superioare, spre deosebire de comuna mamă care moşteneşte
“problemele”. Astfel, dintr-o unitate administrativ-teritorială viabilă rezultă prin divizare două unităţi
dintre care, în cel mai bun caz una are un oarecare potenţial economic care să-i asigure subzistenţa.
Comunele rămase, uneori subdimensionate şi cu venituri reduse la buget, necesită asistenţă din
fondurile de echilibrare ale consiliile judeţene respective.
Divizarea unităţilor administrative de bază pe motivul distanţelor relativ mari şi accesului
dificil la centrul de comună reprezintă în multe cazuri o falsă problemă. Rezolvarea accesului se face
prin modernizarea drumului comunal sau judeţean respectiv, lucru care devine mult mai dificil în
contextul fragmentării comunelor, datorită slăbirii capacităţii tehnice şi economice a acestora de a
accesa fonduri.
Comuna Dersca situată în Nord –Vestul judeţului Botoşani, comună mică, avea în
componenţă 3 sate: Dersca, Lozna şi Străteni. În 17 iulie 2003 s-a reorganizat în 2 comune foarte
mici, Lozna cu satele Lozna şi Străteni, satul Dersca constituind singur o comună. Cele două comune
au cca. 2400 ha fiecare şi în jur de 2180 de locuitori Lozna, respectiv 3 800 locuitori Dersca.
Rezolvarea problemei clădirilor administrative în noua comună Lozna s-a făcut prin transfor-marea
unui cămin cultural în sediu de poliţie şi a unui spaţiu comercial (cârciuma) în sediu de primărie.
Zăcământul de turbă şi lacul rezultat din exploatarea parţială a acestuia au fost împărţite între
cele 2 comune. Suprafaţa agricolă a noii comune Lozna este de 1797,7 ha, din care 1491,97 teren
arabil. Drumurile din comună sunt nemodernizate (29,6 km din care pietruite 14,6 iar restul de
pământ), iar cale ferată nu există. Nu există nici reţea de alimentare cu apă şi de canalizare. Din cei 7
agenţi economici 5 sunt agenţi comerciali şi 2 asociaţii agricole.

194
 Comuna rămasă, Dersca subzistă de pe urma faptului că în prezent majoritatea forţei de
muncă tinere lucrează în Italia, investind în comună o parte din capitalul acumulat.
Această tendinţă de divizare administrativă a ruralului se manifestă pe fondul unui declin al
populaţiei rurale care în 1998 faţă de 1966 a atins cote alarmante: scăderi cu 30 – 50% în 26,2% din
numărul total de comune şi scăderi de peste 50% în 5% din numărul total de comune252.
Abuzul promovării de noi oraşe este rezultanta compunerii ambiţiilor politice locale cu
dorinţa nivelului central de a îmbunătăţi statistica actuală, ponderea mare a populaţiei care trăieşte în
mediul rural situând România alături de Albania, pe ultimele locuri din Europa. Între 2002 şi 2004 o
serie de comune cu un oarecare nivel de dezvoltare economică şi de dotări edilitare au fost
transformate în oraşe. Majoritatea acestora însă sunt departe de standardele impuse de lege pentru
mediul urban.
Au devenit astfel oraşe unele localităţi precum: Pecica şi Sântana – jud. Arad, Ştefăneşti,
Bucecea, Flămînzi – jud Botoşani, Bechet şi Dăbuleni – jud. Dolj, Popeşti-Leordeni, Voluntari – jud.
Ilfov, Şomcuta Mare, Tăuţii Măgheruş, Ulmeni – jud. Maramureş, Sărmaşu, Ungheni şi Sîngeorgiu
de Pădure – jud. Mureş, Ardud – jud. Satu Mare, Broşteni şi Frasin – jud. Suceava, Gătaia şi Recaş –
jud. Timiş, Bălceşti, Berbeşti şi Băbeni – jud. Vîlcea, dacă ar fi să dăm numai câteva exemple.
Există de asemenea solicitări de reînfiinţare a unor judeţe desfiinţate de regimul comunist
(Bîrlad, Tutova, Muscel, Turda, Someş, Tecuci). O structură asociativă, Liga judeţelor abuziv
desfiinţate, revendică reînfiinţarea unora dintre cele 19 foste judeţe. Considerăm că acestă problemă
trebuie privită cu multă rezervă cel puţin din trei puncte de vedere:
Întâi din punct de vedere bugetar, fragmentarea unora dintre judeţele actuale ar reprezenta un
demers costisitor. Reorganizările teritoriale se fac de obicei în perioade de avânt economic pentru ca
problemele complexe care apar să poată fi susţinute financiar.
În al doilea rând se pune problema cât de funcţionale ar fi unităţile nou create. Anumite
orgolii locale sunt mascate de argumente care nu mai sunt actuale, deoarece relativa stabilitate a
actualei împărţiri administrative, a condus la modificarea în timp a relaţiilor dintre unităţile
administrative, aşa încât este discutabil dacă revenirea la divizări teritoriale mai vechi ar oferi soluţii
mai raţionale de organizare administrativă.
În al treilea rând, contextul actual privilegiază dezbaterile lagate de nivelul superior de
împărţire teritorială (NUTS II), acela al regiunilor, fragmentarea actualelor judeţe, fiind un subiect
discordant.

252
conform Legii nr. 351/2001 privind aprobarea P.A.T.N.
195
 Pe de altă parte, abordările punctuale situate în afara unui plan strategic pe termen lung, riscă
să genereze unităţi administrativ-teritoriale efemere şi neviabile.

10.2. DISFUNCŢIONALITĂŢI ALE ACTUALULUI MODEL DE ORGANIZARE

ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ
Legat de configuraţia judeţelor, o serie de disfuncţionalităţi apărute în timp, relevă faptul că
actualul decupaj administrativ este departe de perfecţiune. Aceste disfuncţionalităţi sugerează
necesitatea studierii avantajelor unei divizări în cazul unor judeţe sau a unor contopiri în cazul altora,
ţinându-se seama de ariile de polarizare ale unor centre locale.
În prima categorie intră judeţele Maramureş şi Alba. În judeţul Maramureş zona montană
reprezintă 43% din teritoriul judeţului. Între munţii Rodnei, munţii Maramureşului pe de o parte şi
munţii Gutâi şi Ţibleş pe de alta, se găseşte Depresiunea Maramureşului, una dintre cele mai mari din
România (75 km lungime şi 20 km lăţime). Accesul populaţiei din localităţile situate în această
depresiune la reşedinţa de judeţ – Baia Mare, care necesită un ocol uneori de peste 150 de km datorită
barierei orografice, pune în discuţie preluarea funcţiilor administrative pentru această zonă de către
municipiul Sighetul Marmaţiei.
O situaţie asemănătoare există în judeţul Alba, unde localităţile din partea muntoasă de NV
(constituită din Munţii Trascău, Bihorului cu masivul Găina, Muntele Mare versantul sudic şi o parte
din munţii Metaliferi), au un acces greoi spre Alba Iulia, reşedinţă de judeţ calată mai mult pe
celelalte unităţi: podişul Târnavelor şi culoarul depresionar al Mureşului. Această zonă cu probleme
specifice civilizaţiei montane, sugerează o abordare separată, eventual în contextul unui judeţ care să
cuprindă bazinul Arieşului.
În cea de-a doua categorie s-ar situa judeţele Botoşani, Tulcea, Galaţi, Brăila. Judeţul
Botoşani, marcat de o subdezvoltare accentuată, se dovedeşte neviabil din punct de vedere economic,
o eventuală împărţire a acestuia între judeţele limitrofe Suceava şi Iaşi constituind un subiect de
studiu. De asemenea, judeţul Tulcea ar putea constitui împreună cu judeţul Constanţa o unitate
funcţională, în care cel dintâi ar putea beneficia mai mult de proximitatea litoralului, eliminându-se
decalajul dintre cele două judeţe. Contopirea judeţelor Galaţi şi Brăila ar oferi şansa punerii în
funcţiune a conurbaţiei Brăila-Galaţi în beneficiul ambelor judeţe.
Având în vedere faptul că actuala organizare administrativă a României este una perfectibilă,
aducerea în discuţie a acestei probleme şi aplicarea eventualelor măsuri, după părerea noastră nu
trebuie să urmărească strict criteriul politic. În acest sens s-ar impune definirea unui model
chorematic optim de judeţ, configurat pe baza realităţii geografice, politice şi economice ale ţării,

196
care să servească mai departe ca model privind acţiunile de „corecţie” a organizării administrativ-
teritoriale (Planşa 22).
Astfel modelul chorematic al judeţului optim ar avea următoarele caracteristici:
- Suprafaţa – 5 700 km2
- Populaţia: – 500 000 locuitori
- Reţea de localităţi (respectând principiul corelaţiei dintre populaţie şi rangul oraşelor): Municipii
– 3 (150 000, 75 000 respectiv 50 000 locuitori), Oraşe – 5 (25 000, 13 000, 10 000, 7 000 şi 5 000
locuitori), Comune – 69 (cu o medie de 2 390 locuitori), Sate – 330
- Repartiţie unităţi majore de relief: 1/3 munte, 1/3 podiş, 1/3 câmpie, sau 1/3 munte şi 2/3 podiş sau
câmpie.
- Să fi racordat la un culoar major de transport care se suprapune peste un culoar hidrografic major
- Prezenţa echilibrată a resurselor majore de dezvoltare
- Forma spaţială geometrizată, fără apendice
- Distribuţia spaţială echilibrată a oraşelor, cu amplasarea centrală a reşedinţei de judeţ
- Istoric, tradiţie, legitimitate
- Forţă de muncă cu o calificare superioară
- Dotări la nivelul reşedinţei de judeţ, municipiilor şi oraşelor:
-servicii deconcentrate ale ministerelor
-curte de apel, tribunal, judecătorii, parchete
-sedii ale instituţiilor politice, sindicale, O.N.G.
-universităţi, centre de cercetare
-muzee, teatru, sală polivalentă
-clinici universitare, spitale
-centre de afaceri, cameră de comerţ, industrie şi agricultură
-edituri, agenţii de presă, televiziuni
-centre ale cultelor religioase recunoscute
-aeroport internaţional, gări, servicii de poştă cu acoperire internaţională
-stadioane, complexe sportive, patinoar
-bază turistică şi de agrement
-sedii de bănci, sedii de firme străine

197
198
 Faţă de acest model, sub aspectul suprafeţei se remarcă o serie de judeţe comparabile:
Bistriţa-Năsăud, Braşov, Giurgiu, Iaşi, Neamţ, Olt, Teleorman, Vîlcea. Altele au suprafeţe mult mai
mari (cu cca 50%) Timiş, Tulcea, Suceava, Caraş - Severin sau mai mici Covasna, Sălaj, Ilfov.
În ce priveşte distribuţia unităţilor majore de relief pe teritoriul judeţelor, se constată o
diversitate mare faţă de modelul chorematic. Judeţele cele mai apropiate sunt cele situate la contactul
dintre munţi sau dealuri cu câmpii sau dintre munte şi Subcarpaţii Getici (Arad, Bihor, Gorj, Vîlcea,
Argeş, Dâmboviţa, Prahova, Buzău, Vrancea, Bacău, Neamţ).
Numeroase judeţe sunt caracterizate de preponderenţa unei singure unităţi de relief, câmpie (Dolj,
Teleorman, Giurgiu, Ilfov, Călăraşi, Ialomiţa, Brăila, Botoşani) sau munte (Covasna, Harghita,
Braşov, Bistriţa - Năsăud, Hunedoara).
Câteva judeţe (Bacău, Caraş - Severin, Maramureş, Suceava) au o reţea de aşezări relativ
apropiată de modelul imaginat, dar există judeţe cu un număr mult mai mare (Prahova, Hunedoara,
Vîlcea) sau mai mic (Ilfov, Giurgiu, Bistriţa - Năsăud) de oraşe şi municipii.
Faţă de numarul de 69 de comune imaginat, unele judeţe se remarcă printr-un număr de comune mult
mai mare: Olt (104), Dolj (104), Suceava (97), sau mult mai mic: Brăila (40), Covasna (39), Ilfov
(36), Tulcea (45), judeţe comparabile fiind Caraş - Severin şi Botoşani.
Sub aspectul formei spaţiale judeţele Sibiu, Teleorman, Prahova, Botoşani, Gorj prezintă cu o
formă regulată, fără protuberanţe sau apendice care să pună probleme de funcţionalitate, spre
deosebire de judeţele Maramureş, Mehedinţi, Alba sau Mureş care au o formă mai neregulată.
În funcţie de populaţie, judeţele Hunedoara, Maramureş, Olt se situează foarte aproape de
modelul chorematic (500 000 locuitori), în timp ce unele prezintă valori mult mai mari Prahova (cu
66%), Iaşi, Timiş, Suceava, sau mult mai mici: Ialomiţa, Ilfov, Mehedinţi, Sălaj, Tulcea.

10.3. CONCLUZII
Spectaculos din punct de vedere al evoluţiei istorice a provinciilor româneşti, secolul al XIX-
lea a marcat formarea Statului naţional român, ca nucleu de bază al Statului naţional unitar de mai
târziu. În această etapă s-a instituit pe baze moderne o administraţie a Statului Român, valorificând
organizarea tradiţională. Evoluţii importante au cunoscut şi provinciile încă nealipite.
Influenţate de existenţa marilor imperii şi situate în zone de confluenţă a intereselor acestora,
România şi provinciile româneşti ocupate, nu au avut o dezvoltare economică comparabilă cu cea a
ţărilor din apus. Cu toate acestea, progresele făcute în plan social, reformele agrare, dezvoltarea
învăţământului românesc, au condus la afirmarea în plan politic a naţiunii române.

199
 Apariţia şi dezvoltarea industriei, modernizarea căilor de comunicaţie, amenajarea porturilor
dunărene şi la Marea Neagră, au conferit o mai mare coeziune teritoriilor româneşti şi totodată o mai
mare legitimitate teritorială.
Analiza soluţiilor, propuse sau aplicate în practică de către diferitele regimuri politice din
România anilor 1919 - 1939, cu privire la o mai bună organizare administrativă a teritoriului, ne
conduce spre următoarele concluzii:
- nici un model de organizare adminstrativă din perioada interbelică nu a fost rupt de contextul
european;
- toate proiectele propuse au fost puternic influenţate de evoluţia politicii interne, multe schimbări
survenind din dorinţa unor partide de a demonstra că au soluţii politice;
- toate legiuirile au recunoscut satul ca celulă de bază în organizarea teritorială, singura
reglementare care a “atentat” la legitimitatea acestei unităţi naturale de concentrare a populaţiei
fiind legea din 1929, care le denumea sectoare ale comunei;
- comuna a fost menţinută în toate modelele, modul de formare (compunere) arătând permanente
căutări de soluţii care să concilieze diferitele particularităţi provinciale;
- judeţul, o unitate administrativă de tradiţie în vechiul Regat, s-a extins ca nomenclatură asupra
unităţilor de nivel similar din provinciile unite ( comitatele din Transilvania, uezdi din Basarabia,
capităniile din Bucovina). Nivelul judeţului şi-a consolidat importanţa în cadrul organizării
administrative a ţării singura perioadă în care a funcţionat fară personalitate juridică fiind 1938-
1940, când atribuţiile i-au fost transferate la nivel de ţinut.
- nivelul regional a suscitat căutări permanente, în perioada interbelică, politicienii recunoşteau că
o reformă administrativă cu excluderea nivelului regional în organizarea descentralizării, este o
reformă moartă. Odată implinit idealul unirii, discuţiile despre regionalizare au constituit
totdeauna un subiect delicat.
- constatăm legiferarea şi transpunerea în practică a două modele total diferite de regionalizare:
1. Modelul 1929 bazat pe o reală descentralizare şi pe o largă autonomie locală care
propunea provincii cu o legitimitate istorică;
2. Modelul 1938 bazat pe o puternică centralizare, pe restrângerea considerabilă a
autonomiei locale şi cu accent pe profesionalizarea funcţionarilor publici apolitici.
Cu toate că primul model a fost bine elaborat şi a oferit soluţii de gestionare a teritoriului
acceptabile de către toate provinciile ţării (a valorificat experienţa aplicării Legii de unificare
administrativă din 1925), acesta nu a rezistat în timp datorită contextului economic, perioadele de
criză necesitând sisteme administrative centralizate, ierarhizate piramidal, birocratic.

200
 Modelul de organizare administrativă din 1938, solid, bazat pe constituţie, cu adecvare la
contextul istoric, s-a remarcat prin măsurile de profesionalizare şi depolitizare a aparatului
funcţionarilor publici, dar mai ales a creat pentru prima oară, într-o abordare sistemică, unităţi de
ordin regional cu personalitate juridică, ţinuturile.
Legile de organizare administrativă sunt legi cu caracter fundamental de organizare a unui
stat. Efectele lor se observă după perioade mai lungi de timp şi de aceea ele nu trebuie modificate cu
usurinţa cu care se modifica alte legi.
În perioada interbelică încercările de desăvârşire a unificării administrative în România nu au reuşit
pe deplin din doua motive: instabilitatea legislativă datorată ingerinţelor continue ale politicului în
detrimentul şi uneori cu sacrificarea vieţii administrative şi diversitatea organizărilor administrative
preexistente în diferitele regiuni ale ţării, greu de integrat într-o lege unitară, care să promoveze şi
alte organisme şi reguli inexistente anterior în aceste regiuni.
Legile administrative din perioada interbelică conţin dispoziţii privitoare la sistematizarea
localităţilor şi edilitate. Studiind aceste reglementări se poate constata o evoluţie în timp a acestora,
atât sub aspectul tehnic, juridic, cât şi în privinţa măsurilor administrative de ordin operaţional. Dacă
legile administrative din 1925, 1929 şi 1936, vădesc o abordare simplistă, propunând măsuri cu
caracter izolat, transpuse în mică măsură în viaţa localităţilor, Legea din 1938 a abordat această
problemă într-o concepţie sistemică, dar a rămas la stadiul de experiment, pentru că nu a avut timp să
îşi arate efectele, fiind înlocuită de regimul Antonescu.
În timpul celui de-al II-lea război mondial, România a cunoscut un model de organizare
administrativ-teritorială în condiţii de regim dictatorial, organizare influenţată pe de o parte de starea
de război, de pierderea şi aportul de teritorii şi pe de altă parte de nevoia unei conduceri unitare
bazate pe o centralizare excesivă, care a avut drept consecinţă înlăturarea oricăror elemente ale
democraţiei. Pe de altă parte, organizările operaţionale conjuncturale ale administraţiei, de tipul
Inspectoratelor generale administrative, care grupau mai multe judeţe, nu pot inspira astăzi abordări
de nivel regional. Unele inspectorate cuprindeau judeţe cu caracteristici teritoriale diferite (de
exemplu Inspectoratul Sibiu cu judeţele: Sibiu, Târnava–Mare, Târnava–Mică şi Vîlcea) sau grupau
judeţe nelimitrofe (Inspectoratul Bucureşti cu judeţele : Ilfov, Buzău, Rm. Sărat şi Vlaşca) ceea ce
sugerează un model unicriterial bazat doar pe raţiuni militare.
În perioada 1950-1968 s-au experimentat fară prea mare success modele de regionalizare a
ţării, importate din Uniunea Sovietică. Acestea nu şi-au dovedit viabilitatea în timp, dovadă frecven-
tele modificări şi nu şi-au îndeplinit menirea de a reduce decalajele dintre diferitele zone ale ţării.

201
 O mai mare stabilitate a cunoscut organizarea administrativă pe judeţe din 1968, care cu
cateva modificări este in vigoare şi în prezent.
Aşadar, în epoca modernă şi contemporană România nu a beneficiat de o împărţire
administra-tiv-teritorială stabilă, care să-şi dovedească în timp viabilitatea şi funcţionalitatea.
Permanenta căutare a modelului administrativ-teritorial care să servească interesele de moment ale
puterii politice interne sau din exterior, precum şi condiţiile istorice, nu au facilitat asumarea unui
decupaj stabil şi durabil necesar pentru a se constitui un sistem propriu de administraţie publică
locală, care să se potrivească întru totul specificului social şi cultural, tradiţiilor administrative şi
politice specifice.
Într-o logică a privilegierii stabilităţii, necesare planificării strategice pe termen lung, este
necesar să se valorifice experienţa divizării administrative actuale pe judeţe, care durează deja de
peste 40 de ani, schimbând doar ceea ce nu s-a dovedit eficient.
Fragmentarea excesivă a decupajului teritoriului care are ca rezultat unităţi administrativ-
teritoriale nefuncţionale, conduce la eforturi bugetare nejustificate şi care nu conduc neapărat la
bunăstarea locuitorilor.
Necesitatea înfiinţării regiunilor de dezvoltare în vederea compatibilizării decupajului
teritorial al ţării cu cel al întregului spaţiu european, a condus la conturarea artificială a celor 8
regiuni statistice, ca unităţi optimale pentru implementarea politicilor de dezvoltare regională şi a
finanţărilor acestora pe programe şi proiecte. Acestea grupează judeţe aflate în relaţii de
complementaritate funcţională, însă nu prezintă omogenitate şi nici legitimitate bazată pe o
experienţă istorică asociativă comună (cu 2 excepţii, Regiunile Vest şi Sud – Vest). Validarea acestor
unităţi ca persoane juridice de drept public în configuraţia actuală, ar fi cu siguranţă o eroare datorită
disfuncţionalităţilor care se prefigurează: graniţele dintre regiunile de dezvoltare separă bazine
hidrografice care necesită o abordare unitară (exemplu bazinul Arieşului) sau judeţe între care s-au
dezvoltat în timp puternice relaţii economice.
Pe de altă parte, discuţiile asupra înfiinţării nivelului regional, în termeni de decupaj teritorial
a cărui legitimare ar putea induce forţe centrifuge şi astfel ar atenta la prevederile constituţionale,
completează imaginea unui cadru de dezbatere axat pe “marcarea teritoriului”.
Considerăm că problema divizării administrativ-teritoriale trebuie să depăşească acest registru
şi să aibă în vedere crearea de unităţi administrative funcţionale de reunire a resurselor strategice, în
contextul unui sistem normativ bazat pe o descentralizare reală, pe întărirea capacităţii administrative
la nivelul instituţiilor administraţiei unităţilor de bază. Bazat pe un Cod Administrativ coerent, acest
sistem trebuie să permită multiple forme de cooperare între colectivităţile teritoriale şi între diferite

202
grupuri umane din cadrul acestora. Graniţele interne nu trebuie să mai constituie bariere în
dezvoltarea teritoriului României.

203
Planşe şi hărţi în lucrare:

1. Organizarea administrativă a Transilvaniei în comitate, între 1872 şi 1918

2. Harta administrativă a Bucovinei, Andreas Miculicz, 1873
3. Harta politică a României între 1921 şi 1925, împărţirea administrativă în 76 de judeţe, editura
Institutului Cartografic aunirea Braşov
4. Harta administrativă a Transilvaniei şi Banatului, 1921, Martinovici, C.
5. Harta politică şi administrativă a României, 1925, împărţirea administrativă în 71 de judeţe,
Institutul Cartografic aunirea Braşov
6. Harta administrativă a României în 1930, organizarea directoratelor ministeriale locale, Stotz
Alfred
7. Harta administrativă a României în 1939, organizarea administrativă pe ţinuturi, Moldoveanu,
M.D.
8. Harta cu organizarea administrativă a Transnistriei în 1941, Popescu, D.
9. Harta administrativă a R.P.R., 1948, Ministerul Informaţiilor, O.N.T.
10. Harta municipiului Bucureşti, organizarea administrativă în 1950, după Legea nr. 5 din 1950
11. Harta R.P.R., Organizarea administrativă în 28 regiuni şi în raioane, Ministerul Agriculturii, 1950
12. Harta R.P.R., Organizarea administrativă în 16 regiuni şi în raioane, după Decretul nr. 12 din
1956
13. Harta politico-economică a României, stadiul colectivizării agriculturii, Ministerul Agriculturii,
1960
14. Harta administarativă a R.S.R., propunere 1968, Comisia Centralăde Partid şi de Stat cu Privire la
Organizarea Judeţelor şi Municipiilor
15. Harta administarativă a R.S.R., 1968, Institutul de Geografie, Atlas, 1974
16. Harta administrativă a R.S.R., 1981
17. Etapele evoluţiei intravilanului Clujului după cel de-al II-lea război mondial după Zănoagă
Lenuţa, Evoluţia teritorială şi demografică a oraşului Cluj - Napoca după al II-lea război mondial
18. Harta regiunilor de dezvoltare din România
19. Schema dezvoltării Aeroportului International Băneasa în perioada 2001-2010, sursa A.A.R.,
Buletin Informativ nr. 5
20. Stadionul Municipal “Dealul Florilor” din Baia Mare, vedere 1964 şi plan de perspectivă, după
proiectant Aquaprociv Cluj - Napoca, 2004
21. Plan de situaţie Staţie de benzină OMV

204
22. Modelul chorematic al judeţului idealizat

205
Bibliografie:
1. Asheim, B. T. (2000), Industrial Districts: The Contributions of Marshall and Beyond în
Gordon L. Klark, Maryann P. Feldmann, Meric S. Gertler (ed.): The Oxford Handbook of
Economic Geography. Oxford University Press
2. Beaujeu-Garnier, Jaqueline, Chabot, G., (1971), Geografia urbană, Editura Ştiiţifică,
Bucureşti
3. Benedek, J. (2001): Introducere în planning teritorial, Cluj-Napoca, Editura Risoprint
4. Benedek, J., (2004), Amenajarea teritoriului şi dezvoltarea rurală, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca
5. Bodocan, V. (1997) Geografie Politica, Editura Presa Universitara Clujeana
6. Bold, I., Drăghici, M., (2004) Două secole de economie rurală şi agrară. Portrete şi
semnificaţii, Editura Mirton, Timişoara.
7. Bold, I., Matei, Mioara, Săbădeanu, P., (1974), Sistemetizarea Rurală, Editura Tehnică,
Bucureşti
8. Bold, I., Predilă, Gh., (2003), Organizarea teritoriului agricol, Editura Profitul Agricol,
Bucureşti
9. Bold, I., Rus, Gh., (2003), Strategii pentru agricultura românească, Editura Profitul Agricol,
Bucureşti
10. Bota, M.S., (2003), România, în drumul spre Uniunea Europeană: politica în domeniul
transporturilor , Arad ,"Vasile Goldiş" University Press
11. Bulei, I., (2001), Democraţia în centrul şi estul Europei, între aspiraţie şi realitate, Editura
Muzeului Sătmărean
12. Cătănuş, D., Roske, O., (2000), Colectivizarea agriculturii în România. Dimensiunea politică,
Vol. I (1949-1953) Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului
13. Cătănuş, D., Roske, O., (2004), Colectivizarea agriculturii în România. Represiunea, Vol. I
(1949-1953) Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului
14. Chirca, C., ş.a., (1999), De la sărăcie la dezvoltare rurală Banca Mondiala, Comisia
Naţională de Statistică, Bucureşti
15. Ciangă N., (2002), România. Geografia Turismului, Partea I, Editura Presa Universitară
Clujeană
16. Cocean, P. (2002), Geografie regională, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
17. Daianu, D. Vrânceanu, R., (2000), România şi Uniunea Europeană, Editura Polirom,
Bucureşti

206
18. Defour, D., Baucher, I., (1977), Sistematizarea localităţilor rurale, Editura Ceres, Bucureşti
19. Diaconovici C., (1898), Enciclopedia Română, Tom. I, Sibiu
20. Docan G.P., (1943), Interdependenţa legilor provinciale şi de unificare în Pandectele
române, partea a IV-a
21. Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, (2003), Editura Polirom, Bucureşti
22. Enciclopedia României, (1938), vol I, I, III, IV, Editura Imprimeriile Statului, Bucureşti

23. Forman, M., Mooney J., (1999) Learning to lead - A Primer on Economic Development
Strategies, Washington State Community, Trade and Economic Development Dubuque,
Kendall/Hunt
24. Giurescu, C., (1957), Principatele Române la începutul secolului XIX, Bucureşti
25. Glavanu, V., (2000), Turismul în România, Editura Economică Bucureşti
26. Grover S., (1986), Managing the Public Sector, Fort Worth, Texas, Harcourt Brace
27. Gusti D., (1939), Enciclopedia României, Bucureşti
28. Guţan, M. (2003), Istoria Administraţiei Publice Româneşti, Editura Universităţii „Lucian
Blaga” Sibiu
29. Iacobescu M., (1993), Din istoria Bucovinei, vol I, (1774-1862), Bucureşti
30. Iancu, Gh., (1988), Unificarea legislativă. Sistemul administrativ al României (1919-1939), în
Vese, V., Puşcaş, V. ş.a., Dezvoltare şi modernizare în România interbelică, Bucureşti
31. Iancu, A., (2003), Reprezentare şi reprezentativitate în spaţiul urban comunitar, Editura U.T.
Pres
32. Ianoş, I., (1987), Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, Bucureşti, Editura Academiei
33. Ianoş, I., (2000), Sisteme Teritoriale, Bucureşti, Editura Tehnică
34. Ianoş, I., Humeanu, J. B. (2002), Teoria sistemelor de aşezări umane, Bucureşti, Ed. Tehnică
35. Ionaşcu, A.R., (1942), Problema unificării legislaţiei civile în cugetarea juridică românească
(1919-1941), în Pandectele române
36. Klima, H., (1943), Guvernatorii Transilvaniei 1774-1867, Sibiu
37. Laufer, R., Burlaud, A. Management public. Gestion et légitimité - Paris, Ed. Dalloz, 1980
38. Lazăr, D.T., Inceu A.M.(2003), Finanţe şi bugete publice, Editura Accent, Cluj-Napoca
39. Lăzărescu, C., (1977), Urbanismul în România, Editura Tehnică, Bucureşti
40. Lyons, T. S., Hamlin R. E., (1991) Creating an Economic Development Action Plan – A
Guide for Development Professionals, Praeger Publishers

207
41. Macovei, A. (1982), Organizarea administrativ-teritorială a Moldovei între anii 1832-1862,
în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, A.D. Xenopol Iaşi”
42. Meruţiu, V.,(1929), Judeţele din Ardeal şi Maramureş până în Banat. Evoluţia teritorială,
Cluj
43. Mihuţ, L., (1995), Dilemele ştiinţei politice, Ed. Enciclopedică, Bucureşti
44. Negrea, C., (1943), Evoluţia legislaţiei în Transilvania de la 1918 până astăzi, Sibiu
45. Negulescu, P., (1903-1904), Tratat de Drept Administrativ Român, Bucureşti
46. Negulescu, P., Boilă R., Alexianu G., (1930), Codul Administrativ Adnotat, Bucureşti
47. Nistor, I. S., (2000), Comuna şi judeţul.Evoluţia istorică, Editura Dacia, Cluj - Napoca
48. Novac, Claudia, Balogh, M., coord. (2006), Agent de Dezvoltare Locală, Editura Artpress,
Timişoara
49. Oancea, D.I., (1973), Gruparea urbană Galaţi-Brăila, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti
50. Onişor, V., (1925), Istoria dreptului român, Cluj
51. Onişor, Victor, (1930), Tratat de drept administrativ român, ediţia a II-a, Bucureşti
52. Pascu, Şt., (1977).Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania. Documente. Vol. I, Bucureşti
53. Pop, Grigor, (1984), România. Geografia Circulaţiei, Bucureşti
54. Pop, L. (1980), Regimul juridic al terenurilor destinate localităţilor, editura Dacia, Cluj -
Napoca
55. Popescu, C., coord. şi colab., (2003), Disparităţi regionale în dezvoltarea economico-socială
a României, Meteor Press, Bucureşti
56. Popescu, Claudia, coord. şi colab., (2003), Zonele miniere defavorizate din România.
Abordare geografică, Editura ASE Bucureşti
57. Popescu, Claudia, (2000), Industria României în secolul XX, Editura Oscar Print
58. Popescu, Gh., (1994), Dezvoltarea economică în profil teritorial a României 1900-1985,
Editura Sincron, Cluj-Napoca
59. Profiroiu, M., (1988), Managementul strategic al comunităţilor locale, Editura Economică,
Bucureşti
60. Starling, G., (1986), Managing the Public Sector, Ed. AIII a
61. Surd, V. (1997), Geografia dezvoltării şi a decalajelor economice contemporane, Editura
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
62. Surd, V. (2001), Geodemografie, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj - Napoca
63. Surd, V. (2002), Introducere în geografia spaţiului rural, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj - Napoca

208
64. Surd, V. (2003), Geografia aşezărilor, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj - Napoca
65. Surd, V. Coord., Bold, I., Zotic, V., Chira, Carmen (2005), Amenajarea teritoriului şi
dezvoltare rurală, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj - Napoca
66. Surd, V., Puiu, V., Zotic, V., (2004), Conceptul de reţea integrală în organizarea teritoriului,
Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj - Napoca
67. Tarangul, E.D., (1944), Tratat de drept administrativ român, Cernăuţi
68. Thurrow, I., (1992), Head to Head; The comming economic battle among Japan, Europe and
America, William Morrow, New York
69. Timariu, Gh., (1993), Organizarea teritoriului, şi introducerea asolamentelor în exploataţiile
agricole, Editura Tehnică Agricolă, Bucureşti
70. Ureche, V., (2000), Organizarea administrativ-teritorială a României 1918-2000, Editura
Augusta, Timişoara
71. Ursu, G., (1935), Dicţionar Enciclopedic Administrativ, Cluj
72. Vântu, I.G., (1939), Începuturi de legislaţie urbanistică în România, Institutul de Arte Grafice
„Marvan” SAR, Bucureşti
73. Vădan, I., (1998), Energetica generală şi conversia energiei, Editura Mediamira, Cluj -
Napoca
74. Vese, V., Puşcaş, V. ş.a., (1988), Dezvoltare şi modernizare în România interbelică,
Bucureşti
75. Vincze, Maria (2000), Dezvoltarea regională şi rurală. Idei şi Practici, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj - Napoca

Monitoare oficiale, legi

1. Colecţiunea de Legi şi regulamente, Tom XVIII din 5-30 sept.1940
2. Constituţiunea României, Bucureşti, 1866
3. Decretul –Lege nr. 42 din 29 ian. 1990 privind unele măsuri pentru stimularea ţărănimii,
emis de CFSN, publicat în Monitorul Oficial nr. 17 din 30.01.1990
4. Hamangiu, C., Codul General al României, Bucureşti
5. HOTĂRÂRE Nr. 772 din 14 iulie 2005 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi
funcţionare a Consiliului Naţional pentru Dezvoltare Regională, Monitorul Oficial Nr. 671
din 27 iulie 2005
6. Legea Nr. 315 din 28 iunie 2004 privind dezvoltarea regională în România, Monitorul Oficial
Nr. 577 din 29 iunie 2004

209
7. Legea nr. 351 din 14 mai 2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului
naţional – Secţiunea a IV-a – Reţeaua de localităţi, Monitorul Oficial nr. 408 din 24 iulie,
Bucureşti
8. Legea nr. 575 din 22 octombrie 2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului
naţional – Secţiunea a V-a –Zone de risc natural, Monitorul Oficial nr. 726 din 14 noiembrie,
Bucureşti
9. Ministerul de Interne, Împărţirea administrativă a României însoţită de Legea pentru
unificarea administraţiunii comunale a oraşului Bucureşti, Bucureşti, 1926
10. Monitorul Oficial nr. 128 din 14 Iunie 1925
11. Monitorul Oficial nr. 128 din 14 Iunie 1925
12. Monitorul Oficial nr. 130 din 29 iunie 1995, Partea I
13. Monitorul Oficial nr. 166 din 29 iunie 1996, Partea I
14. Monitorul Oficial nr. 169 din 16 august 1991, Partea I
15. Monitorul Oficial nr. 170 din 3 august 1929
16. Monitorul Oficial nr. 18 din 22 ianuarie 1942, Colecţia de Legi şi Regulamente tomul XX, 1-
31 ianuarie, Bucureşti, 1942
17. Monitorul Oficial nr. 20 din 24 ianuarie 1942
18. Monitorul Oficial nr. 200 din 20 august 1997, Partea I
19. Monitorul Oficial nr. 212 din 13 decembrie 1918
20. Monitorul Oficial nr. 217 din 19 decembrie 1918
21. Monitorul Oficial nr. 220 din 25 septembrie 1995
22. Monitorul Oficial nr. 265 din 16 iulie 1998, Partea I
23. Monitorul Oficial nr. 282 din 29 martie 1923
24. Monitorul Oficial nr. 299 din 4 noiembrie 1997, Partea I
25. Monitorul Oficial nr. 304 din 30. 12. 1995, Partea I
26. Monitorul Oficial nr. 325 din 8 iulie 1999, Partea I.
27. Monitorul Oficial nr. 37 din 20 februarie 1991, Partea I
28. Monitorul Oficial nr. 378 din 2 octombrie 1998, Partea I
29. Monitorul Oficial nr. 4 din 4 aprilie 1920
30. Monitorul Oficial nr. 45 din 26 februarie 1925
31. Monitorul Oficial nr. 5 din 7 ianuarie 1936
32. Monitorul Oficial nr. 528 din 31 decembrie 1998, Partea I
33. Monitorul Oficial nr. 533 / 22 iulie 2002

210
34. Monitorul Oficial nr. 582 din 17 septembrie 2001, Partea I
35. Monitorul Oficial nr. 6 din 8 ianuarie 1942
36. Monitorul Oficial nr. 64 din 15 aprilie 1997, Partea I
37. Monitorul Oficial nr. 657 / 04.11.2002, Partea I
38. Monitorul Oficial nr. 707 din 30 decembrie 2000, Partea I
39. Monitorul Oficial nr. 8 din 10 aprilie 1918
40. Monitorul Oficial nr. 8 din 12 ianuarie 2000, Partea I
41. Monitorul Oficial nr. 82 din 1 februarie 2002
42. Monitorul Oficial nr. 94 din 02.02.2002, Partea I
43. Monitorul Oficial nr. 98 din 8 august 1990, Partea I
44. Monitorul Oficial Partea I, nr. 187 din 14 August 1938
45. Monitorul Oficial, p. I, nr. 142 din 22 iunie 1940
46. Monitorul Oficial, p. I, nr. 203 din 3 septembrie 1940
47. Monitorul Oficial, p. I, nr. 205 din 5 septembrie 1940
48. Monitorul Oficial, p. I, nr. 209 din 4 septembrie 1940
49. Monitorul Oficial, p. I, nr. 210 din 10 septembrie 1940
50. Monitorul Oficial, p. I, nr. 213 din 13 septembrie 1940
51. Monitorul Oficial, p. I, nr. 215 din 16 septembrie 1940
52. Monitorul Oficial, p. I, nr. 221 din 22 septembrie 1940
53. Monitorul Oficial, p. I, nr. 244 din 18 octombrie 1940
54. Monitorul Oficial, p. I, nr. 65 din 18 martie 1941
55. Monitorul Oficial, Partea I, nr. 73 din 27 Martie 1936
56. Monitorul. Jurnal Oficial al Principatelor Unite Române, 1864, nr. 75 din 1/13 aprilie
57. Monitorul Oficial nr. 133 bis din11 iunie 1948

Articole, studii
1. Andriessen, J. E., van Esch, R. F., (1993), Globalization discussion note 9301, Ministerie van
Economische Zaken den Haag
2. Baskin, D., (1971), American Pluralist Democracy: A Critique, Van Nostrand Reinhold Co.,
New York
3. Benedek, J., (1995), Teorii de localizare şi dinamizarea lor, în Studia UBB, Geographia,1-2

211
4. Cojanu, V., coord., Dima, Alina, Muşetescu, R.., Pîslaru, D., Stănculescu, Manuela, (2004),
Studiul nr. 6 - Cerinţe specifice ale gestionării instrumentelor structurale şi implicaţiile
pentru România, Institutul European din România
5. Dandea, Em., (1927), Verificarea legislativă în Alsacia şi Lorena, în Administraţia română,
nr.7
6. Daniciuc, Rodica, Popa, Camelia, Boiangiu, Cristina, (2006), articol - Dezvoltarea zonelor
metropolitane - cheia atragerii fondurilor europene - Romania Liberă, 23 mai
7. Darcy, G., (1982), Le systeme administratif francais, Centre de formation des personnels
comunaux, Paris
8. Drăgan, Gabriela, Atanasiu, Isabela (2003), Studiul 9 - Compatibilitatea cadrului românesc
al politicii de dezvoltare regională cu reglementările UE în privinţa Ajutorului de Stat ,
Institutul European din România
9. Gavrilescu, D., (1996), Restructurarea agriculturii şi tranziţia rurală în România, SC Agris-
Redacţia Revistelor Agricole SA, Bucureşti
10. Gilles P., (1994), New Patterns of Governance, Kenneth Press, Ottawa
11. Goodnow F., (1905), The Principles of the Administrative Law of the United States, G. P.
Putnam’s Sons, New York
12. Gulick L., (1987), Papers on the Science of Administration, Institute of Public
Administration, New York
13. Irving J., (1987), Decision Making: Psychological Analysis of Conflict, Choice and
Commitment, Fre Press, New York
14. Jay M. Shafritz, (1988), The Dorsey Dictionary of American Government and Politics, The
Dorssey Press
15. Johnonson, A., (1993), What is Public Management? An Autobiographical View, Broadview
Press, Toronto
16. Klima, H., (1943), Guvernatorii Transilvaniei 1774 – 1867, Anuarul Institutului de Istorie
Naţională din Cluj
17. Mosher, F., (1984), American Public Administration: Past, Present and future, Alabama
University Press
18. Negulescu, P. (1943), Studiu juridico-politic asupra Regulamentelor Organice, în Revista de
drept public, nr.3-4

212
19. Pascariu, G. coord; Stănculescu, Manuela, Jula, D., Luţas, Mihaela, autori; Lommel, Edith
îndrum., (2002), Impactul politicii de coeziune socială asupra dezvoltării economico-sociale
la nivel regional în România, iunie
20. Plăcintescu, Daniela, Nădejde, Şerban, Bădilă Adrian, (2005), Zona Metropolitană Bucureşti
- Ghid de informare pentru autorităţile publice locale, Asociaţia Alma-Ro
21. Pop, I., (2005), Zona metropolitană Bucureşti – un proiect prea ademenitor, Adevårul
economic nr. 36 (699), 14 - 20 septembrie – secţiunea Afaceri
22. Popescu, Claudia, Contribuţii teoretice privind relaţia dintre industrie şi organizarea
spaţiului Studia Universitatis Babeş - Bolyai, Geographia, 1-2
23. Rudesco, Cornelius (1935), Bref apercu sur l’activite’ de Conseil Legislativ Roumain, în
Revista de Drept Public, nr. 1-2
24. Sachelarie, O., Georgescu, V. Al. (1968), Unirea din 1918 şi problema unificării legislaţiei,
în “Studii. Revistă de istorie”, nr. 6
25. Săgeată, R. (2004), Soluţii de optimizare a organizării administrative-teritoriale a României
în perspectiva aderării la Uniunea Europeană. Raport de cercetare, Academia Română,
Institutul de Geografie, Bucureşti
26. Simon, H.A. (1976), Administrative Behavior, 3rd Free Press, New York
27. Strihan P., (1942) Concepţia administrativă a Domnului Mareşal Antonescu, Monitorul
Oficial şi Imprimeriile statului, Imprimeria centrală, Bucureşti
28. Settle, K.,(1985), American public Administration, Concepts and Cases, Prentice Hall,
Enflewood, New Jersey
29. Veress, Eniko, (1999), De/re-ţărănizare în România după 1989, Sociologie Românească, nr.
3, Bucureşti
30. Zănoagă Lenuţa, (2000) Evoluţia teritorială şi demografică a oraşului Cluj - Napoca după al
II- lea război mondial, lucrare metodico-ştiinţifică pentru obţinerea gradului didactic I

Statistici, rapoarte, anuare, buletine informative

1. Asociaţia Aeroporturilor din România, Buletin Informativ, nr. 4, 5
2. Anuarul Statistic al României, (2000), Bucureşti
3. Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului – Finalizarea marilor
privatizări – Raport 1992-2004
4. Carta Verde, (1997), Politica de Dezvoltare Regională în România, Bucureşti

213
5. Comisia Europeană - Rapport régulier 2004 sur les progrès réalisés par la Roumanie sur la
voie de l’adhésion
6. Consiliul Naţional pentru Statistică – Statistica teritorială 2000
7. Dezvoltarea economică a României 1944 – 1964, Bucureşti Edit. Academiei R.P.R., 1964
8. Document de Poziţie al României Capitolul 21 – Politică Regională şi Coordonarea
Instrumentelor Structurale
9. F.I.F.A. în colaborare cu U.E.F.A., Recomandările şi exigenţele tehnice pentru construcţia
sau modernizarea stadioanelor de fotbal
10. Institutul Naţional de Statistică, Anuarul Statistic al României 2000, Bucureşti
11. Ministerul Dezvoltării şi Prognozei, (2002), Planul Naţional de Dezvoltare, 2002-2005,
Bucureşti
12. Ministerul de Interne, (1926) Împărţirea administrativă a României însoţită de Legea pentru
unificarea administraţiunii comunale a oraşului Bucureşti, Bucureşti

Planşe după care au fost realizate hărţile

1. Decretul nr. 12 din 1956, Harta administrativă a R.P.R
2. Institutului Cartografic Unirea Braşov, (1924), România Mare, harta fisică şi politică, scara
1:900 000
3. Institutul Cartografic Unirea Braşov, (1926) România pe judeţe după noua împărţire
administrativă din 1925, scara 1:900 000
4. Institutul de Geografie, Atlas, (1974) Harta administrativă, scara 1:1000 000
5. Legea nr. 5 din 1950, anexa Harta municipiului Bucureşti, scara 1:50 000
6. Martinovici, C.,(1921) Harta administrativă a Transilvaniei, Banatului şi celorlalte ţinuturi
alipite, scara 1:750 000
7. Miculicz, Andreas, (1873), Harta administrativă a Bucovinei scara 1:296 000
8. Ministerul Agriculturii, (1950), Republica Populară Română, Harta administrativă
9. Ministerul Informaţiilor, O.N.T., (1948), Republica Populară Română, Harta 1:1 000 000
10. Moldoveanu, M.D., (1939) România cu noua organizare administrativă, scara 1:1500 000
11. Popescu, C.Dem., (1942), Transnistria cu drumurile pentru automobilişti şi turişti după
campania bravelor armate româno-germane din vara anului 1941, scara1:750 000
12. R.P.R., Ministerul Agriculturii, (1960), Harta politico-administrativă
13. R.S.R, Propunerile Comisiei Centrale de Partid şi de Stat cu Privire la Organizarea Judeţelor
şi Municipiilor, (1968), Harta administarativă

214
14. Stotz Alfred, (1930), Harta României. Noua împărţire administrativă. Noile delimitări ale
directoratelor, scara 1: 900 000

Surse internet
1. http://www.mt.ro
2. www.eurometrex.org
3. http://www.mai.gov.ro
4. http://www.mie.ro
5. http://www.worldbank.org

215