Metale grele

CAPITOLUL 4.
PROCEDEE DE ELIMINARE A METALELOR
GRELE DIN MEDIU

4.1. Tehnologii in-situ de remediere a solurilor

contaminate

4.1.1. Procedee biologice - bioremedierea

Tehnologiile de tratare biologică sunt tehnologii distructive realizate

prin stimularea creşterii microorganismelor datorită folosirii contaminanţilor
ca sursă de hrană şi energie şi prin asigurarea unui mediu de creştere
favorabil microorganismelor. Uneori sunt folosite pentru intensificarea
procesului, microorganisme adaptate pentru degradarea unor anumiţi
contaminanţi.
Gradul de distrugere a contaminanţilor de către microorganisme este
influenţat de prezenţa unor anumiţi contaminanţi şi concentraţia acestora,
cantitatea de oxigen, umiditatea, temperatura, pH-ul, cantitatea de nutrienţi,
bioaugumentarea şi produşii de cometabolism. Tehnologiile de tratare
biologică in-situ sunt sensibile faţă anumiţi parametri. De exemplu, prezenţa
materialelor humice sau argilei provoacă variaţii ale performanţei procesului
de tratare biologică. Studiile de tratabilitate sunt în general realizate pentru
determinarea eficienţei bioremedierii într-o situaţie dată. Contaminanţii pot fi
distruşi şi în foarte puţine cazuri nu sunt necesare tratamente suplimentare
(Soil Bioremediation, 2002).
Principalul dezavataj al acestei metode este faptul că procesul necesită
un timp mai îndelungat şi este dificil de determinat în ce măsură
contaminanţii au fost eliminaţi.

4.1.1.1. Bioaugmentarea
Biodegradarea stimulată reprezintă o intensificare a bioremedierii
aerobe in situ cunoscută şi sub numele de bioaugumentare care implică

128
 Metale grele

stimularea microorganismelor indigene de a transforma contaminanţii din sol

sau apa subterană în compuşi mai puţin toxici cum ar fi CO2 şi H2O.
Nutrienţii şi oxigenul, sunt adăugaţi pentru a intensifica biodegradarea (fig.
4.1). Acesta este un proces de degradare in situ considerat a fi inovativ
(Nathanail şi Bardos, 2005).
În mod obişnuit, procesul implică introducerea de oxigen în acvifer şi
poate necesita adăugarea unor nutrienţi şi/sau produşi de cometabolism,care
circulă prin zona contaminată pentru a produce o amestecare şi un contact
intim între oxigen, nutrienţi, contaminant şi microorganisme. Acest contact
este necesar pentru intensificarea ratei de biodegradare aerobă a
contaminanţilor organici de către microorganismele răspândite pretutindeni în
volumul contaminat al acviferului.
Metodele aplicate pentru utilizarea oxigenului includ:
- metoda sparging cu oxigen sau aer;
- injectarea unei soluţii diluate de apă oxigenată;
- folosirea unor compuşi generatori de oxigen cum ar fi MgO.
Intensificarea bioremedierii aerobe in-situ este folosită în principal
pentru a trata compuşi organici nehalogenaţi semivolatili cum ar fi
combustibilul diesel şi păcura. Aceşti contaminanţi sunt uşor şi direct
metabolizabili şi necesită deseori adăugarea de oxigen pentru a stimula
biodegradarea. Tratamentul cometabolic este folosit în principal pentru
contaminări cu compuşi organici volatili şi semivolatili cloruraţi.
Tratarea solvenţilor cloruraţi cum sunt tricloretilena (TCE), necesită
adăugarea unui co-substrat cum ar fi metanul, propanul sau toluenul.
Tehnologia este aplicabilă siturilor unde caracteristicile acviferului sunt
corespunzătoare adăugării şi amestecării amendamentelor şi unde
constrângerile reglementative nu fac tehnologia inutilizabilă (Devlin ş.a.,
2004).
Avantajele acestei tehnologii de remediere includ:
- costuri de capital scăzute, deranjarea minimă a sitului;
- poate fi o soluţie permanentă.
În multe cazuri intensificarea tratamentului in-situ poate furniza o
alternativă mai bună din punctul de vedere al beneficiului, pentru metodele

129
 Metale grele

de remediere ce folosesc tehnologii pentru realizarea tratamentului de

suprafaţă.

Fig. 4.1. Schema de principiu a biodegradării in situ (NFESC, 1998)

Câteva dezavantaje ale aceste metode se referă la următoarele aspecte:

- mobilitatea contaminantului poate creşte în urma adăugării de
nutrienţi;
- este ineficient pe suprafeţe extrem de solide, argilă sau rocă, sau
compuşi organici cloruraţi;
- acceptul general este scăzut în timpul potenţialului de creştere al
mobilităţii contaminantului;
- remedierea poate dura câteva luni sau ani;
- nu este eficient din punct de vedere al costului pentru volume mici.
De asemenea poate fi necesară aplicarea unui sistem de tratare a
suprafeţei solului cum ar fi striparea cu aer sau adsorbţia pe cărbune activ,
pentru depoluarea apei subterane, extrase în prealabil, pentru a fi ulterior
reinjectată în sol.
130
 Metale grele

Costurile sunt dependente de cerinţele specifice ale instalaţiei, cum ar

fi adâncimea până la sursa de contaminare şi extinderea în lateral. Tehnologia
este mai competitivă din punct de vedere al costului când există surse de o
mai mare concentraţie de contaminant şi când adăugarea de amendamente nu
este împiedicată de constrângerile sitului cum ar fi consideraţiile
hidrogeologice şi/sau de interesele logistice ale suprafeţei, cum ar fi clădirile
sau alte infrastructuri.
Timpul necesar pentru tratament poate varia de la 6 luni la 5 ani şi
depinde de mulţi factori specifici sitului, incluzând: volumul sitului care
necesită a fi tratat, rata de biodegradare realizabilă, distribuţia şi concentraţia
contaminantului, caracteristicile in-situ incluzând permeabilitatea şi
anizotropia, capacitatea de distribuţie a amendamentului (Reddy ş.a., 1999).
Următorii factori pot limita aplicabilitatea şi eficacitatea intensificării
biotratamentului in-situ (ETTC, 1994):
- concentraţii foarte mari de contaminant care pot fi toxice pentru
microorganisme;
- concentraţia apei oxigenate mai mare de 100-200 ppm în apa
subterană, inhibă activitatea microorganismelor;
- tratamentul fluxului de fluid trebuie controlată pentru a evita
scurgerile de contaminant din zona de activitate a biodegradării;
- eterogenitatea subterană poate îngreuna transferul amendamentelor
din diferite zone de contaminare, ducând la o remediere rapidă a
zonelor foarte permeabile şi una mult mai lentă, în zonele mai puţin
permeabile unde pătrunderea fluxului este limitată;
- solurile cu permeabilitate redusă sunt greu de tratat;
- precipitarea fierului şi/sau alte modificări în chimia apei subterane
pot cauza reducerea permeabilităţii care se concretizează în
reducerea capacităţii de distribuţie a amendamentelor;
- oxigenul introdus se consumă foarte repede lângă pompa de injecţie
ceea ce determină apariţia a două probleme: creşterea biologică
poate fi limitată în zona de lângă pompa de injecţie, limitând
contactul contaminant/microorganism prin zona contaminată; şi
emanaţiile de la puţuri, pot întârzia admisia de nutrienţi.

131
 Metale grele

Bioaugumentarea poate fi realizată şi prin intermediul

microorganismelor anaerobe, la fel de bine ca şi prin cel al fungilor.
În absenţa oxigenului (condiţii anaerobe), contaminanţii organici vor
fi metabolizaţi în cele din urmă la metan, CO2 şi urme de hidrogen.
În condiţii sulfo-reducătoare, sulfatul este redus la sulfit sau sulf
elementar şi în condiţii nitrat-reducătoare, este produs în cele din urmă azotul
gazos.

4.1.1.2. Bioremedierea in situ cu flux de gaz îmbogăţit cu oxigen -

Bioventingul
Bioremedierea in situ cu flux de gaz îmbogăţit cu oxigen sau
bioventingul este o tehnologie de remediere care constă în injectarea de
oxigen în mediul contaminat la un nivel care să intensifice biodegradarea in-
situ şi să minimizeze sau să elimine emisiile contaminanţilor volatilizaţi în
atmosferă. Aceasta este o opţiune de depoluare pe termen lung cu o durată de
la câteva luni la cativa ani. Bioventingul este o formă de bioremediere
aplicată solurilor nesaturate contaminate cu compuşi organici volatili (COV)
nehalogenaţi, pesticide şi produşi de întreţinere a pădurilor, prin
biodegradarea aerobă a poluanţilor, în care oxigenul este introdus în sol prin
intermediul unui flux de aer, printr-un sistem de puţuri de extracţie şi injecţie
(fig. 4.2.) (Brusturean, 2004).
Spre deosebire de tehnologia de extracţie a poluanţilor volatili din sol,
în acest caz sunt utilizate cantităţi mai mici de fluxuri de aer pentru a furniza
necesarul de oxigen pentru intensificarea biodegradării, simultan cu
minimizarea volatilizării contaminanţilor în atmosferă. Bioventingul foloseşte
cantităţi mici de fluxuri de aer pentru a furniza doar necesarul de oxigen
pentru menţinerea activităţii microbiale (Leeson ş.a., 2000). Oxigenul este
furnizat în mod obişnuit prin injecţie directă în zona de sol contaminat. Ca o
completare, compuşii volatili sunt biodegradaţi în timpul mişcării lente a
vaporilor prin zona solului cu activitate biologică.

132
 Metale grele

Fig. 4.2. Sistem tipic de bioventing (Andrea şi Hinchee, 1997)

Dezavantajele aceste metode sunt următoarele:

- metoda nu este recomandată acolo unde rezerva de apă este aproape
de suprafaţă;
- poate fi necesară monitorizarea emisiilor de gaze de la suprafaţa
solului;
- remedierea poate dura câteva luni sau ani.
Tehnica bioventing a fost folosită cu succes pentru remedierea
solurilor contaminate cu hidrocarburi petroliere, solvenţi necloruraţi, câteva
pesticide, conservanţi forestieri şi alţi compuşi chimici (Robert ş.a., 1995).
Factori care pot limita aplicabilitatea şi eficacitatea procesului includ:
- pânza de apă freatică aflată la câţiva metri adâncime de suprafaţă,
permeabilitatea redusă a solului sau zonele de sol saturate cu apă
reduc performanţa procesului;
- vaporii se pot aglomera în subteran sub acţiunea razei de acţiune a
injectorului de aer. Această problemă poate fi rezolvată prin
extracţia aerului din zona structurii de interes.

133
 Metale grele

- conţinutul de umiditate extrem de scăzut, poate limita biodegradarea

şi eficacitatea bioventingului;
- poate fi necesară monitorizarea emisiilor gazoase de la suprafaţa
solului;
- biodegradarea aerobă a mai multor compuşi cloruraţi s-ar putea să
nu fie eficientă decât dacă este prezent un cometabolit;
- temperaturile scăzute pot încetini procesul de remediere.
Observaţiile importante legate de performanţele tehnologiei
bioventing se referă la următoarele apecte (Rifai şi Newell, 1994):
- echipamentul este disponibil şi uşor de instalat;
- necesită durată de tratare mică de la 6 luni la 2 ani;
- este uşor de combinat cu alte tehnologii;
- uneori nu este necesar tratamentul emisiilor;
- concentraţiile mari de contaminant pot fi toxice pentru
microorganisme;
- nu poate fi aplicată în anumite condiţii ale sitului (permeabilitate
mică, conţinut mare în argilă);
- nu poate atinge întotdeauna nivele ridicate de depoluare;
- este eficientă doar în soluri nesaturate; pentru zonele saturate sunt
necesare alte metode.

4.1.1.3. Fitoremedierea
Fitoremedierea este o tehnologie de tratare a solului şi apei subterane
care foloseşte vegetaţia şi microbiota asociată, amendamentele şi
tehnologiile agrare pentru a îndepărta, stopa sau reduce toxicitatea
contaminanţilor. Fitoremedierea este aplicată în general ca o tehnologie in-
situ, dar poate fi folosită şi ex-situ.
Acest procedeu foloseşte capacitatea plantelor de a absorbi, acumula
şi/sau degrada constituienţii prezenţi în sol şi în mediul apos (GWRTAC,
1996). Toate plantele extrag componenţi necesari, inclusiv nutrienţi şi metale
grele din aceste medii. Unele plante sunt însă hiperacumulative deoarece sunt
capabile să stocheze cantităţi mari din aceste metale, care nu par să fie
folosite în metabolismul lor (Meagher, 2000).

134
 Metale grele

Sunt folosite câteva tipuri de fitoremediere (Yang ş.a., 2005):

- Fitoextracţia este o tehnologie relativ nouă care exploatează
proprietăţile unor plante de a absorbi cantităţi mari de metale grele pentru a le
stoca în rădăcini şi lăstari. Fitoextracţia implică selecţia şi cultivarea plantelor
care sunt adaptabile tipului de sol şi climat existent în zona contaminată.
Aceste plante pot acumula metale până la 1000 de ori mai mult decât ar
acumula speciile obişnuite. Lăstarii plantelor pot fi recoltaţi şi trataţi apoi ca
deşeuri.
- Rizofiltrarea
Sistemul radicular al plantelor este în mod obişnuit primul care ajunge
la maturitate în mediul umed din sere. Când sistemul radicular este dezvoltat,
apa contaminată este adusă şi introdusă în rezerva de apă a plantelor.
- Fitostabilizarea este un proces de stabilizare care implică utilizarea
plantelor pentru a intensifica izolarea contaminanţilor (de obicei metale) din
sol. Izolarea se produce ca o modificare a fluxului de apă şi reducerea
mobilităţii contaminanţilor. Plantele şi enzimele microbiene, fixează
contaminanţii în sol (humificare). Plantele încorporează de asemenea
contaminanţii liberi în rădăcină (lignificare) şi previn eroziunea datorită apei
şi vântului.
- Fitoacumularea/Fitoextracţia reprezintă un proces de tratare unde
anumite specii de plante sunt utilizate pentru a absorbi cantităţi neobişnuite
de metale din sol, după care sunt recoltate de pe suprafaţa pe care cresc.
Biomasa este folosită ca şi compost pentru reciclarea metalelor sau
este incinerată, iar cenuşa este trimisă la depozitul ecologic. Metoda este
folosită în mod obişnuit pentru remedierea solului, a apelor şi sedimetelor
contaminate cu metale.
- Fitodegradarea este procesul în care enzimele din plante
mineralizează total sau degradează parţial compuşii poluanţi.
- Rizodegradarea foloseşte relaţia simbolică ce apare între sistemul
radicular al plantelor şi microorganismele din zona rădăcinilor. Rădăcinile
plantelor secretă glucide, acizi şi alcooli care conţin carbon organic folosit de
microorganisme ca sursă de hrană. Aceste resurse intensifică activitatea

135
 Metale grele

microbială din zona rădăcinilor rezultând o contribuţie microbială la

degradarea solului contaminat.
- Pompe organice reprezintă folosirea plantelor pentru a controla
migrarea contaminanţilor în apa subterană exploatând proprietăţile hidraulice
ale acestora. Folosirea arborilor pentru controlul apei este estimată ca şi
cheltuieli la jumătatea costurilor sistemelor de pompare-tratare tradiţionale.
- Fitovolatilizarea implică utilizarea plantelor pentru a îndepărta
contaminanţii din sol şi pentru ai evapora sau volatiliza la suprafaţa foliară a
plantei odată ce au străbătut sistemul de metabolizare al plantei.
Fitoremedierea ca un proces de extracţie in-situ este implementat prin
stabilirea unor plante sau grupe de plante care au fost selectate pentru a
realiza mecanismul de remediere necesar. Tehnologia exploatează procesele
hidraulice şi metabolice ale plantelor (fig. 4.3).
Fitoremedierea poate fi utilizată la tratarea unor varietăţi mari de
contaminanţi organici şi anorganici. Fitoremedierea a fost folosită cu succes
pentru îndepărtarea nitraţilor şi amoniacului din apa subterană. Unii
contaminanţi conţinând amoniac pot fi utilizaţi de către plante pentru
creştere. Siturile contaminate cu metale grele pot fi remediate utilizând
tehnica fitoremedierii. Acumulările obişnuite sunt de 1% cupru şi cobalt şi
3% zinc, nichel şi mangan.
Fitoremedierea poate fi utilă în tratarea compuşilor organici volatili,
compuşilor organici volatili cloruraţi şi trinitrotoluen.
Fitoremedierea are câteva avantaje (Gerhardt ş.a., 2009).:
- costuri de capital, operare şi întreţinere, mici;
- poate trata suprafeţe mari de sol contaminat:
- remedierea este realizată cu o deranjare minimă a sitului;
- este o tehnologie ce poate fi folosită pe un număr mare de
contaminanţi;
- generarea de deşeuri secundare este minimă;
- poluanţii organici pot fi convertiţi la dioxid de carbon şi apă în loc
de a le transfera toxicitatea;
- este eficientă din punct de vedere al costului pentru situri
contaminate vaste (cu o cantitate mică de contaminanţi);

136
 Metale grele

- stratul de sol superficial este lăsat în condiţii bune pentru folosire şi

poate fi folosit pentru agricultură;
- absorbţia apei subterane contaminate poate preveni migrarea
contaminanţilor.

Fig. 4.3. Schema de principiu a fitoremedierii (GWRTAC, 1996).

Costurile de capital implică plantarea speciilor selectate. Cheltuielile

variabile implică: costuri de operare şi menţinere, apă pentru irigaţii,
supravegherea sitului, asigurarea calităţii sitului şi menţinerea sănătăţii şi
siguranţei, prelevarea probelor şi analiza lor în scopul controlului procesului.
Următorii factori pot limita aplicabilitatea şi eficacitatea procesului:
 utilizarea anumitor specii de plante pentru reţinerea anumitor
contaminanţi de pe un sit poate fi dificilă datorită problemelor de
adaptabilitate;

137
 Metale grele

 condiţiile climatice sau sezonale pot interfera sau inhiba creşterea

plantelor sau pot creşte durata perioadei de tratament;
 fitoremedierea necesită o suprafaţă mare de teren pentru remediere;
 în general fitoremedierea poate fi aplicată doar în zone cu nivel de
contaminare redus corespunzător efectelor de toxicitate ale
plantelor;
 contaminanţii pot intra în lanţul trofic prin intermediul animalelor
care se hrănesc cu plantele folosite pentru depoluare;
 este nevoie de o depozitare specială a plantelor folosite.
Utilizarea fitoremedierii este restricţionată de adâncimea de
contaminare, deşi există studii permanente în subteran, care determină
potenţialul rapid de creştere al rădăcinilor copacilor cu posibilităţi de
remediere a apei subterane contaminate.

4.1.2. Procedee fizico-chimice

Tratamentele fizico-chimice in situ utilizează proprietăţile fizice ale

contaminanţilor sau ale mediului contaminat pentru a distruge, separa sau
reţine contaminantul. Tratamentul fizico-chimic este eficient din punct de
vedere economic şi poate fi realizat într-o perioadă scurtă de timp,
comparativ cu tratamentele biologice (Anderson şi Michell, 2003).
Produsele secundare rezultate din tratament din tehnologia de
separare vor necesita tratament sau depozitare, fapt care va suplimenta
costurile totale ale procesului de depoluare (Whisenant, 2002).

4.1.2.1. Solidificarea/Stabilizarea
Solidificarea/Stabilizarea este o tehnologie de remediere care reduce
mobilitatea substanţelor periculoase din mediu în ambele sensuri chimic şi
fizic (FRTR, 1999a). În solidificare sau stabilizare, contaminanţii sunt legaţi
fizic sau prinşi într-o masă compactă (solidificare), sau sunt induse reacţii
chimice între agentul de stabilizare şi contaminant pentru a le reduce
mobilitatea (stabilizare) şi pentru a produce un solid monolit nepoluant, de o
mare integritate structurală (Anderson şi Michell, 2003; Suthersun, 1997).

138
 Metale grele

Stabilizarea şi solidificarea in-situ implică trei componente principale

(Nyer, 1996):
 un mijloc de amestecare a solului contaminat;
 un depozit de reactivi, un sistem de preparare şi nutriţie;
 un mijloc de a furniza reactivi în zona de amestecare a solului
Cei mai folosiţi agenţi de legare includ: cimentul, varul, polimerii
organici şi silicaţii. Tehnica poate fi folosită separat sau combinată cu alte
tratamente şi metode de evacuare pentru îndepărtarea unui poluant de pe un
anumit sit. Grupul de contaminanţi vizat pentru solidificare/stabilizare in-situ
este în general cel al compuşilor anorganici (inclusiv radionuclizi), de
asemenea cu mai puţină eficacitate pentru unele pesticide şi compuşi
semivolatili.
Avantajele acestui proces de remediere sunt (Lin ş.a., 1996).:
 pot fi tratate majoritatea solurilor;
 timpul de realizare al decontaminării este relativ scurt;
 costuri de menţinere şi operare reduse.
Factori care pot limita aplicabilitatea şi eficacitatea procesului de
solidificare/ stabilizare in-situ includ (Dermatas şi Meng, 2003; Lin ş.a.,
1996):
 adâncimea de contaminare poate limita unele aplicabilităţi ale
procesului;
 unele deşeuri sunt incompatibile cu variabilitatea acestui proces şi
în general sunt necesare studii de tratabilitate;
 amestecarea efectivă şi realizarea reacţiei sunt dificil de realizat;
 materialele solidificate pot stânjeni utilizarea viitoare a sitului;
 compuşii organici pot interfera cu agenţii de legare;
 nu poate fi asigurată o permanentă imobilizare a contaminanţilor
organici;
 volumul materialului contaminat poate creşte de la 50-100% în
timpul adăugării agenţilor de solidificare;
 costuri de capital ridicate.
Stabilizarea solurilor ce conţin nivele scăzute de compuşi organici
este fezabilă chiar şi pentru compuşi organici volatili. Cele mai bune

139
 Metale grele

tehnologii de stabilizare/solidificare au o eficacitate limitată asupra

compuşilor organici şi a pesticidelor, exceptând asfaltarea şi vitrificarea care
distrug majoritatea contaminanţilor organici.

4.1.2.2. Încapsularea
Este o alternativă de remediere constând în izolarea fizică şi reţinerea
materialului contaminat. Metoda foloseşte un acoperământ impermeabil
pentru a izola contaminanţii din sol şi a redirecţiona circulaţia apei de
suprafaţă departe de solul contaminat. Capsulele sunt în mod normal făcute
din membrane sintetice, amestec de sol-bentonită, asfalt, beton armat sau oţel
(fig. 4.4).
O extensie a izolării solului este alveolarea unde sunt extinse bariere
impermeabile verticale în jurul şi uneori sub solul contaminat pentru a
redirecţiona apa subterană de solul contaminat.
Sursa de contaminare este acoperită cu straturi de joasă permeabilitate
din materiale textile sintetice sau capsule argiloase proiectate pentru a limita
infiltrarea precipitaţiilor şi acest fapt previne scurgerea şi migrarea
contaminanţilor în afara sitului şi în apa subterană (Anderson şi Mitchell,
2003).
Încapsularea poate fi temporară sau permanentă. Încapsularea
temporară poate fi realizată înainte de cea finală, pentru a minimiza generarea
poluării până când este ales un remediu mai bun. Metoda poate fi aplicată
maselor mari de deşeuri care nu pot fi tratate prin alte metode. Pe situri
miniere spre exemplu capsulele pot fi folosite pentru a minimiza infiltrarea
apei în zonele contaminate şi pentru a furniza un suport potrivit pentru
amplasarea vegetaţiei. Avantajele acestei tehnologii sunt (Allen, 2001):
- echipamentele specifice sunt uşor de instalat;
- reduce expunerea/contactul publicului cu contaminanţii;
- costuri de operare şi menţinere scăzute.
Dezavantajele metodei sunt (Allen, 2001; Dutta, 1998):
 răspundere pe termen lung;
 pot fi necesare monitorizarea şi menţinerea periodică;

140
 Metale grele

 eficienţa încapsulării descreşte în timp şi nu pote fi considerată un

remediu permanent;
 poate fi necesar controlul calităţii apei subterane.

Fig. 4.4. Sistem de încapsulare (Dutta, 1998).

O singură capsulă nu poate preveni scurgerea orizontală a apei

subterane prin deşeu ci doar infiltrarea verticală a apei prin deşeu. În multe
cazuri încapsularea este folosită în combinaţie cu pereţii verticali pentru a
minimiza pătrunderea orizontală şi migrarea. Vegetaţia care tinde să îşi
extindă rădăcinile în adâncime trebuie eliminată din zona capsulei. Deci
trebuie luate măsuri de precauţie pentru a asigura integritatea capsulei şi a nu
compromite activităţile de utilizare a terenului.
Un sistem de izolare şi reţinere poate funcţiona corespunzător, dar nu
există o garanţie asupra distrugerii contaminantului încapsulat (Mitchell şi
Potter, 2003).
Costurile de implementare ale acestei tehnologii sunt funcţie de
litologia sitului şi de adîncimea la care se află contaminantul. Pe măsură ce
adâncimea contaminării creşte, cresc şi costurile.

141
 Metale grele

4.1.2.3. Oxidarea chimică

Oxidarea chimică in-situ este una din tehnologiile inovative care
permit distrugerea unei mari varietăţi de deşeuri periculoase în apa subterană,
sol şi sedimente. Oxidarea transformă chimic contaminanţii periculoşi în
compuşi mai puţin periculoşi/sau mai puţin toxici, care sunt mai stabili şi mai
puţin mobili şi/sau inerţi. Cei mai utilizaţi agenţi de oxidare sunt ozonul, apa
oxigenată, hipocloriţii şi clorul. Oxidanţii folosiţi sunt uşor de procurat şi
timpul de tratament este estimat în mod obişnuit mai degrabă în luni decât în
ani, ceea ce face procesul fezabil economic.
Oxidarea chimică poate fi aplicată în combinaţie cu alte tratamente
cum ar fi: pompare-tratare şi extracţia poluanţilor volatili din sol pentru a
elimina compuşii secundari şi pot fi aplicaţii unde eficacitatea bioremedierii
este limitată de o serie de contaminanţi şi/sau condiţii climaterice (fig. 4.5).
Oxidarea chimică in-situ este utilizată pentru remedierea apei subterane,
solului şi sedimentelor (Nathanail şi Bardos, 2005).
Metoda poate fi aplicată unei varietăţi de categorii de soluri şi
dimensiuni. Este folositoare pentru tratarea compuşilor organici volatili
incluzând dicloretanul, tricloretanul, tetracloretanul şi benzenul, toluenul,
etilbenzenul şi xilenul, precum şi compuşii organici chimici semivolatili
inclusiv pesticide, hidrocarburi aromatice policiclice şi bifenili policloruraţi.

Descrierea tehnologiei
Oxidanţii utilizaţi în acest proces sunt în mod obişnuit apa oxigenată,
permanganatul de potasiu, ozonul şi oxigenul dizolvat. Oxidantul poate fi
injectat printr-un tub sau injector introdus direct în subteran, amestecat cu un
catalizator, sau combinat cu un extract de pe sit şi apoi recirculat.
Volumul şi compoziţia chimică a fiecărui tratament se bazează pe
nivelul de contaminare şi volumul acestuia, caracteristicile solului şi
rezultatele testelor de laborator efectuate în prealabil. Rata şi extinderea
degradării unei ţinte este dictată de proprietăţile contaminantului însuşi şi
susceptibilitatea sa la oxidarea degradativă, la fel ca şi condiţiile matricei,
cele mai importante de consemnat: pH-ul, temperatura, concentraţia
oxidantului şi alte substanţe consumatoare de oxidant cum ar fi matricea

142
 Metale grele

organică naturală şi mineralele reduse precum carbonaţii şi alte resturi de

radicali liberi (Sondergaard ş.a., 2002).

Fig. 4.5. Sistem de oxidare chimică (Gavrilescu, 2006)

Următorii factori pot limita aplicabilitatea şi eficacitatea oxidării

chimice (Sirguey ş.a., 2008):
 unii contaminanţi sunt rezistenţi la oxidare;
 există un potenţial de inducere a efectelor dăunătoare pentru proces.

4.1.2.4. Inundarea solului

Inundarea solului in-situ este o tehnologie de remediere inovativă prin
care are loc inundarea solului contaminat cu o soluţie care mută
contaminanţii într-o zonă de unde aceştia pot fi îndepărtaţi (Otterpohl, 2002).
Inundarea solului este realizată prin trecerea unui fluid de extracţie
prin interiorul solului folosind un proces de infiltrare sau injectare (fig. 4.6).
Apa subterană contaminată şi fluidele de extracţie sunt capturate şi pompate
la suprafaţă folosind puţuri de extracţie a apei obişnuite. Apa subterană şi
fluidele de extracţie recuperate, conţinând contaminanţi adsorbiţi pot necesita
tratament pentru a atinge standardele de descărcare potrivite înainte de a fi
reciclate sau eliberate în mediu.

143
 Metale grele

Fig. 4.6. Proces in-situ de inundare a solului (USEPA, 1996)

Inundarea solului se aplică tuturor tipurilor de contaminanţi ai solului

şi este folosită în mod obişnuit în combinaţie cu alte tehnici de remediere ca:
adsorbţia pe cărbune activ, biodegradare şi tehnici de remediere tip pompare -
tratare (Boulding, 1996). Datorită faptului că inundarea solului se desfăşoară
in-situ, acest fapt reduce nevoia de excavare, manipulare sau transportare a
substanţelor periculoase.
Grupul de contaminanţi vizat pentru această tehnologie de remediere
sunt compuşii anorganici care includ contaminanţi radioactivi. Poate fi
folosită de asemenea pentru a trata compuşii organici volatili şi semivolatili,
combustibilii şi pesticidele, dar poate fi mai puţin eficientă din punct de
vedere al costului decât tehnologiile de remediere alternative pentru acest
grup de contaminanţi. Inundarea solului, tinde să funcţioneze mai bine în
situri cu soluri ce conţin spaţii care permit mişcarea soluţiei. Solurile cu
permeabilitate mare cu o conductivitate hidraulică mai mare de 1.0 x 10-3
cm/s sunt preferate celor cu o conductivitate hidraulică mai mică de 1.0 x 10-3
cm/s (Boulding, 1996; Juhayy et al., 2003).
Dacă solurile au un procent mare de argilă sau nămol, soluţia de
inundare nu se poate mişca prin sol şi nu poate face contact uşor cu

144
 Metale grele

contaminanţii; acest lucru reduce eficacitatea procesului de inundare (Reddy

şi Saichek, 2003; USEPA, 1996).
Observaţii importante legate de performanţa tehnologiei de inundare a
solului sunt:
 sunt dificil de tratat solurile cu permeabilitate joasă sau eterogene;
 timpii de remediere sunt de obicei foarte mari datorită încetinirii
procesului de difuzie în faza lichidă;
 această tehnologie necesită control hidraulic pentru a evita
mişcarea contaminanţilor off-site;
 contaminanţii hidrofobi necesită surfactanţi sau solvenţi organici
pentru îndepărtarea lor din sol (Boulding, 1996);
 apa subterană recuperată poate necesita tratare pentru a atinge
standardele de descărcare (Otterpohl, 2002);
 dacă inundarea solului este utilizată pentru a extrage compuşii
organici volatili, ar trebui tratate de asemenea emisiile din
atmosferă.

4.1.2.5. Separarea electrocinetică

Procesul de remediere electrocinetică (ER) este o tehnologie inovativă
in-situ, care îndepărtează metalele şi contaminanţii organici din solurile cu
permeabilitate scăzută, nămol, noroi şi dragări marine. Aplicarea prin sol a
unui curent direct de joasă intensitate care mobilizează speciile în discuţie
provoacă mişcarea ionilor şi a apei către electrozi (Virkutyte ş.a., 2002).
Separarea electrocinetică utilizează procesele electrochimice şi
electrocinetice pentru desorbţia şi apoi îndepărtarea metalelor şi compuşilor
organici polari. Această tehnologie de procesare in-situ este în principal o
tehnologie de separare şi îndepărtare pentru extracţia contaminanţilor din sol.
Mai mult, procesul intensifică biodegradarea contaminanţilor (Sondergaard
ş.a., 2002).
Principiul de funcţionare al metodei de remediere electrocinetice se
bazează pe aplicarea prin sol unui curent direct de intensitate joasă între doi
electrozi ceramici, anod şi catod (Fig. 4.7).

145
 Metale grele

Fig. 4.7. Schema unui sistem de separare electrocinetică in-situ (Sondergaard ş.a.,
2002)

Acest lucru mobilizează speciile în discuţie provocând mişcarea

ionilor şi apei spre electrozi. Ionii de metal, ionii de amoniu şi compuşii
organici încărcaţi pozitiv se mişcă spre catod. Anionii cum sunt: ionii clorură,
cianură, fluorură, nitrat şi compuşii organici încărcaţi negativ se mişcă spre
anod. Curentul crează un front acid la anod şi un front bazic la catod.
Generarea acestor condiţii acide in-situ poate ajuta la mobilizarea
contaminanţilor metalici absorbiţi pentru ai transporta spre sistemul de
colectarea a catodului.
Căldura generată va influenţa pozitiv nu doar biodegradarea dar de
asemenea şi solubilitatea contaminanţilor în apă. Este de asemenea facilitată
împrăştierea nutrienţilor ceea ce va intensifica biodegradarea. În cazul
remedierii biologice in-situ, apa subterană extrasă este tratată la suprafaţă.
Contaminanţii afectaţi de procesul electrocinetic includ:
 metalele grele (mercur, cadmiu, nichel, cupru, zinc, crom, plumb);
 speciile radioactive (C137, Sr90, Co60, U);
 anionii toxici (azotaţi, sulfaţi);
 faza lichidă neapoasă densă.
146
 Metale grele

Concentraţiile care pot fi tratate variază de la câteva părţi per milion

(ppm), la zeci sau sute de ppm.
Cationii metalici ca : zinc, cupru, crom, fier, cobalt, nichel, arsen,
cadmiu, plumb, mercur şi ioni de uraniu, de asemenea şi anioni cum sunt
clor, azotat şi sulfat, au fost îndepărtaţi cu succes din sol folosind procedeul
electrocinetic. Deşi focalizarea procedeului electrocinetic s-a făcut pe
contaminanţi anorganici, pot fi îndepărtaţi de asemenea şi compuşi organici
ca hidrocarburi aromatice polinucleare.
Procedeul are aplicabilitate mai mare în solurile cu permeabilitate
scăzută. Astfel de soluri sunt de obicei soluri argiloase saturate sau parţial
saturate şi nu sunt uşor de drenat. Este posibil să se creeze structuri de
protecţie reactive care să împiedice substanţele periculoase de a migra
suplimentar şi intensifica extracţia contaminanţilor din apa subterană, fie
direct, fie prin facilitarea degradării microbiene.
Factorii care pot limita aplicabilitatea şi eficacitatea procesului includ
(Virkutyte ş.a., 2002):
 eficacitatea este drastic redusă pentru reziduuri cu o umiditate mai mică
de 10%. Eficacitatea maximă apare dacă conţinutul de umiditate este între
14-18%.
 prezenţa metalelor îngropate sau a materialelor pot induce variaţii ale
conductivităţii electrice a solului, de aceea ar trebui conturată variabilitatea
spaţială geologică naturală; depozitele adiţionale care manifestă o
conductivitate electrică foarte ridicată, cum ar fi depozitele de minereu,
provoacă ineficienţa metodei.
 electrozii inerţi ca: grafitul, carbonul sau platina, trebuie să fie folosiţi
astfel încât să nu fie introdus nici un deşeu în masa de sol tratat; electrozii
metalici se pot dizolva ca urmare a electrolizei şi pot induce produse
corozive în masa solului.
Procedeul electrocinetic este mai eficient în soluri argiloase datorită
suprafeţei particulei de argilă încărcate negativ. În orice caz, încărcarea
suprafeţei particulei de argilă este alterată de ambele schimbări de pH ale
fluidului din pori şi absorbţia contaminanţilor. pH-urile extreme ale
electrozilor şi schimbările reducere – oxidare induse de reacţiile produse la

147
 Metale grele

electrod inhibă eficacitatea procesului de separare electrocinetică, cu toate că

condiţiile acide pot ajuta la îndepărtarea metalelor. Reacţiile de oxido-
reducere pot da naştere la produşi nedoriţi (Virkutyte ş.a., 2002).
Costurile procesului variază cu cantitatea de sol ce trebuie tratată,
conductivitatea solului, tipul de contaminant, distanţa între electrozi şi de
tipul de contaminant, distanţa între electrozi şi de modul de proiectare folosit
(Darmawan şi Wada, 2002).
Dacă nici o altă tehnologie in-situ eficientă nu este disponibilă pentru
remedierea depozitelor subterane eterogene şi cu granulaţie fină, această
tehnică va rămâne potenţial competitivă.

4.1.3. Procedee termice - Vitrificarea

Vitrificarea este o metodă de stabilizare/solidificare care foloseşte o

sursă de energie puternică pentru a „topi” solul, la temperaturi extrem de mari
(1600-2000oC), imobilizând cei mai mulţi compuşi anorganici şi distrugând
poluanţii organici prin piroliză (EPA, 2005). În timpul acestui proces,
majoritatea poluanţilor prezenţi iniţial în sol, sunt volatilizaţi, în timp ce
restul este convertit într-un produs inert din punct de vedere chimic, cristalin
şi o sticlă rezistentă. Temperaturile ridicate distrug orice compus organic ce
poate rezulta în produşi secundari. Compuşii anorganici, cum ar fi: metalele
grele şi radionuclizii, sunt în realitate încorporaţi într-o structură de sticlă
care este în mod normal solidă, durabilă şi rezistentă la filtrare (Holoubek,
2004).
Există trei tipuri principale de procese de vitrificare (Behm, 1997):
a) Procese electrice – aplicarea energiei electrice in-situ, între doi
electrozi de grafit introduşi în sol;
b) Procese termice care necesită o sursă externă de căldură şi un
reactor special;
c) Procese plasmatice care pot atinge temperaturi de până la 5000 oC
prin descărcări electrice.

148
 Metale grele

4.2. Tehnologii de remediere ex situ a solurilor

contaminate

4.2.1. Procedee biologice

Principalul avantaj al tehnologiilor de tratare a solurilor ex-situ este

ca, în genereal, necesita o perioada de timp mai mica decat tratarea in-situ, iar
tratarea este uniforma datorita posibilităţilor de omogenizare şi amestecare a
solului. Pe de altă parte, tratamentul ex-situ necesită excavarea solului, ceea
ce duce la o creştere a costurilor.
Tehnologiile de bioremediere se bazează pe creşterea
microorganismelor, acestea folosind contaminanţii drept sursă de hrană şi
energie creând astfel un mediu favorabil pentru dezvoltarea
microorganismelor. În general aceasta înseamnă asigurarea unui echilibru
între raportul de oxigen şi nutrienţi, concomitent cu controlul temperaturii si
pH-ului. Uneori, pentru intensificarea procesului, sunt folosite
microorganisme adaptate pentru degradarea unui contaminant specific (Wali
ş.a., 2004).
Procesele biologice sunt simplu de implementat, necesitând costuri
mici. Pe de altă parte, procesul necesită mult timp şi este dificil de determinat
care din contaminaţi au fost distruşi. Tehnologiile de bioremediere au fost
aplicate cu succes la remedierea solurilor contaminate cu produse petroliere,
hidrocarburi, solvenţi, pesticide si alte substanţe organice şi anorganice.
Viteza cu care microorganismele degradează contaminanţii este
influenţată de contaminaţii specifici prezenţi în sol, cantitatea de oxigen,
adaosul de nutrienţi, pH, temperatură, concentraţia contaminaţilor
(concentraţiile mari de contaminanţi pot fi toxice pentru microorganisme). Se
pot utiliza condiţii anaerobe pentru degradarea compuşilor cloruraţi, după
care se continuă cu un proces aerob pentru biodegradarea compuşilor
declorinaţi şi a celorlalţi contaminanţi.
Apa serveşte ca mediu de transport prin care nutrienţii şi constituenţii
organici sunt transferaţi în celulele microbiale, iar produsele metabolice sunt
eliminate.

149
 Metale grele

Nutrienţii necesari creşterii microorganismelor sunt: azot, fosfor,

potasiu, sulf, magneziu, calciu, zinc şi cupru. Dacă nutrienţii nu sunt
disponibili într-o cantitate suficientă, activitatea microbiană va fi oprită.
Azotul şi fosforul se găsesc de obicei în cantităţi mici în solurile contaminate,
de aceea în sistemele de bioremediere se adaugă surse de azot şi fosfor.
pH-ul afectează solubilitatea multor constituenţi din sol, ceea ce
poate afecta activitatea biologică. Multe metale cu potenţial toxic pentru
microorganisme sunt insolubile la pH ridicat, prin urmare, creşterea pH-ului
în sistemele de tratare poate reduce riscul otrăvirii microorganismelor.
Temperatura afectează activitatea microbiană din sistemul de tratare.
Viteza de biodegradare va scădea odată cu scăderea temperaturii. De aceea în
ţările nordice bioremedierea poate fi ineficientă în anumite perioade ale
anului dacă aceasta nu se desfăşoară într-o unitate în care se poate controla şi
regla temperatura. Microorganismele rămân viabile chiar şi la temperaturi
sub 0°C şi îşi vor continua activitatea atunci când temperatura va creşte. De
asemenea, temperaturile foarte ridicate vor împiedica activitatea
microorganismelor. Temperaturile ridicate pot determina pierderi ale
contaminanţilor prin volatilizare.
De obicei solubilitatea contaminaţilor creşte odată cu creşterea
temperaturii; pe de altă parte, unele hidrocarburi sunt mult mai solubile la
temperaturi mici. Totodată solubilitatea oxigenului scade odată cu creşterea
temperaturii. Temperatura este mult mai uşor de controlat in sistemele de
remediere ex-situ (Alexander, 1994).

4.2.1.1. Bioremedierea prin depozitare controlată pe sol arabil –

Landfarming
Bioremedierea prin depozitare controlată pe sol arabil este o
tehnologie de bioremediere care constă in excavarea solului contaminat si
aplicarea acestuia la suprafaţa solului, într-un strat subţire şi stimularea
activităţii microorganismelor aerobe prin aerare şi/sau adaos de nutrienţi (fig.
4.8.). De obicei această tehnologie se foloseşte pentru îndepărtarea din sol a
produselor petroliere. Produsele petroliere conţin în general mai mult de 100
de diferiţi constituenţi cu grade diferite de volatilizare. De aceea, în timpul

150
 Metale grele

aplicării acestei tehnologii trebuie controlate emisiile de compuşi organici

volatili. Acest control implică captarea vaporilor înainte ca ei să fie eliminaţi
în atmosferă, tratarea lor şi apoi eliminarea în atmosferă.
Pentru a se realiza degradarea, condiţiile din sol trebuie controlate şi
optimizate. Condiţiile controlate de obicei sunt (Maag ş Lokke 1991):
 conţinutul de umiditate (de obicei prin irigare);
 nivelul oxigenului (prin amestecarea solului);
 cantitatea de nutrienţi, în principal azot şi fosfor (prin fertilizare);
 pH-ul.

Fig. 4.8. Schema de tratare folosind procedeul Landfarming (Maag şi Lokke 1991).

Factorii care limitează aplicabilitatea şi eficienţa procesului sunt:

- este nevoie de un spaţiu foarte mare;
- excavarea solului contaminat implica costuri suplimentare;
- condiţiile pentru degradarea biologica sunt în mare măsură
necontrolate, ceea ce duce la o creştere a timpului necesar remedierii
complete;
- reducerea concentraţiei de compuşi organici volatili poate fi datorată
mai mult procesului de volatilizare şi nu de biodegradare;
- contaminanţii volatili, precum solvenţii, trebuiesc pretrataţi deoarece se
evaporă în atmosferă cauzând poluarea aerului;

151
 Metale grele

- prezenţa ionilor metalici în concentraţii fosrte mari poate fi toxică

pentru microorganisme şi se pot scurge din solul contaminat, provocând
o poluare suplimentară.
Aceasta tehnologie a fost aplicată cu succes în principal pentru
decontaminarea nămolului rezultat de la rafinării.

4.2.1.2. Compostarea
Compostarea, reprezintă tehnica de transformare a deşeurilor organice
în îngrăşăminte, cuprinzând totalitatea transformărilor microbiene,
biochimice şi fizice pe care le suferă deşeurile vegetale sau animale de la
starea lor iniţialã şi până când ajung în diferite stadii de humificare, stare
calitativ superioară diferită stării iniţiale.
Dintre sursele de deşeuri folosite astăzi în compostare se pot aminti:
reziduuri din agriculturã, din industrie şi nu în ultimul rând din administraţiile
locale (parcuri, plaje, staţiile de epurare orăşeneşti). Cele mai mari probleme
legate de cantităţile uriaşe de deşeuri o reprezintă deşeurile menajere şi
deşeurile zootehnice (Hill, 2010).
Compostarea se poate clasifica, în funcţie de cantităţile de deşeuri ce
urmează a fi supuse transformărilor microbiene, biochimice şi fizice pe care
le suferă acestea, în (INCDPM, 2000):
 compostare de tip gospodăresc
 compostare de tip industrial.
Compostarea de tip gospodăresc a apărut odată cu dezvoltarea
creşterii animalelor şi acumulării dejecţiilor în preajma adăposturilor
animalelor şi a omului. Cunoscând valoarea pentru producţia agricolă a
gunoiului de grajd de la animale, agricultorii îl cărau, ca şi în zilele de astăzi,
şi-l răspândeau pe ogoare. Datorită însă caracterului sezonier al lucrărilor
solului şi al cantităţilor de gunoi de grajd mici care se acumulează zilnic, a
apărut nevoia de al stoca.
După felul şi durata stocării se pot deosebi două tehnologii de
biotransformare (Senesi, 1989):
 compostare extensivă
 compostare intensivă.

152
 Metale grele

Compostarea extensivă reprezintă aruncarea gunoaielor în grămezi

dezordonate în care transformarea materialelor vegetale şi a dejecţiilor
animale se produce de regulă în absenţa aerului datoritã prezenţei apei şi
tasării puternice. În aceste condiţii descompunerea se produce lent, incomplet
şi la temperaturi care nici vara nu depăşesc 40ºC, fapt care duce după un an
de zile, ca doar stratul superior al grămezii să fie fermentat, iar restul să
sufere o fermentare incompletă unde se acumulează cantităţi mari de acizi
organici, unii având acţiune toxică pentru rădăcinile plantelor.
Compostarea intensivă reuneşte toate tipurile de compostare, care
deşi se realizează în sistem gospodăresc, totuşi ele se execută după anumite
reguli tehnologice, au la bază o concepţie şi o experienţă, ducând la obţinerea
unor produse cu o anumită calitate.
În funcţie de tehnologia de constituire a grămezii de compostare, se
pot deosebi trei tipuri de compostare:
 compostarea intensiv anaerobă;
 compostarea intensiv anaerobă cu strat aerob urmată de o fază
prelungită în anaerobioză;
 compostarea intensivă aerobă.
Compostarea intensivă anaerobă se bazează în principiu pe
eliminarea aerului din interiorul grămezii de compostare. Pentru aceasta,
grămezile se construiesc cu materiale având o umiditate mai mare de 70%, în
pachete paralelipipedice (înălţime mai mare de 2m şi laturile mai mari de
4m), bine îndesate în timpul construirii lor. Se recomandă acoperirea
grămezii cu scânduri sau alte materiale împotriva uscării stratului de la
suprafaţă şi totodată contra infiltraţiei provenite din precipitaţii. Astfel, în
absenţa oxigenului atmosferic se dezvoltă o microfloră anaerobă care
descompune lent şi incomplet celuloza, hemicelulozele, pectinele şi foarte
puţin lignina, lăsând în masa compostului produşi intermediari ai
descompunerii (Vik ş.a., 2001). După acelaşi principiu se execută şi o
tehnologie de compostare anaerobă în grămezi semiîngropate sau îngropate
total.
Compostarea intensivă cu strat aerob urmată de o fază anaerobă s-a
răspândit în Germania înainte de primul război mondial, metoda fiind

153
 Metale grele

cunoscută sub numele de metoda Krantz, după numele unui căpitan bavarez
care avusese ocazia să cunoască metodele tradiţionale din India. Principiul
metodei constă în aşezarea gunoiului de grajd pe un strat de vreascuri uscat
de 30cm care să asigure drenajul mustului de grajd şi accesul aerului la baza
grămezii. Grămezile se construiesc în platforme îngropate în pământ care au
pereţii şi fundul impemeabilizaţi. Blocurile de grămezi se clădesc începând
de la un capăt al platformei, care grămezi vor forma un trunchi de piramidă
înalt de cel puţin 1m şi cu latura bazei de aproximativ 1m. Gunoiul se aşează
afânat, bloc după bloc, timp în care se verificã temperatura primului bloc şi
dacã aceasta a atins în interiorul stratului de gunoi 55ºC se trece la îndesarea
gunoiului.
La acest procedeu, în primele 3-4 zile se dezvoltă microflora aerobă,
care determină procese biochimice de energie şi temperaturi ridicate,
favorizând activitatea microflorei mezofile şi înmulţirea celei termofile.
Apoi, prin îndesare se elimină aerul din stratul de gunoi micşorându-se astfel
activitatea microflorei aerobe, fiind favorizate microorganismele anaerobe.
Prin acest procedeu se obţin mai puţini produşi intermediari. Prin autoliza
celulozelor microbiene aerobe care s-au înmulţit, se asigură o cantitate
însemnată de enzime care vor acţiona şi în condiţii de anaerobioză asupra
celulozei, hemicelulozelor, proteinelor, grăsimilor şi altor compuşi astfel
descompunerea acestora se va afla într-un stadiu mult mai avansat aşa zisa
formă de humus brut.
Trebuie menţionat faptul că humusul nutritiv nu se poate realiza în
lipsa oxigenului.
Multitudinea de tehnologii de compostare brevetate şi aplicate în
lume se poate clasifica în două categorii (Senesi, 1989):
 tehnologii care pun accentul pe instalaţii tehnice pentru o compostare
forţată;
 tehnologii care folosesc tehnica industrială, în special în faza finală a
producţiei, adică după terminarea compostării.

154
 Metale grele

4.2.2. Procedee fizico – chimice

4.2.2.1. Reducerea/oxidarea
Oxidarea ca metodă de depoluare constă în folosirea unor agenţi
oxidanţi puternici care, pe de o parte, cauzează degradarea directă a
poluantului, iar pe de altă parte, îmbogăţeşte mediul în oxigen şi determină
crearea unui mediu favorabil dezvoltării microorganismelor care vor accelera
biodegradarea poluanţilor.
Reacţiile de oxido-reducere (Redox) transformă contaminanţii
periculoşi în compuşi mai puţin toxici, care sunt mai stabili, mai puţin mobili,
şi/sau inerţi. Reacţiile redox implică transferul de electroni de la un compus
la celalalt. În acest caz, un reactant se oxidează (pierde electroni) iar celalalt
se reduce (câştigă electroni). Agenţii de oxidare cei mai folosiţi pentru
tratarea contaminanţilor periculoşi sunt: ozonul, apa oxigenată, hipocloriţii.
Cel mai folosit agent reducător este fierul, care se administrează sub formă de
pulbere. Procesul de decontaminare bazat pe reacţii redox se foloseşte pentru
dezinfecţia apei potabile şi a apelor uzate, şi se foloseşte de asemenea pentru
tratarea deşeurilor care conţin cianuri. Asemenea sisteme s-a folosesc tot mai
frecvent pentru a trata solurile contaminate (fig. 4.9).
Principalii contaminanţi eliminaţi prin oxido-reducere sunt
substanţele anorganice. Această tehnologie este mai puţin eficientă pentru
îndepărtarea COV-urilor, combustibililor şi pesticidelor.
Factorii care pot limita aplicabilitatea şi eficienţa acestui proces sunt
(Mayer ş.a., 1990):
 oxidarea incompletă poate duce la formarea de produşi intermediari,
care depind de tipul contaminanţilor şi agentul de oxidare folosit;
 procesul nu este eficient din punct de vedere al costurilor, pentru
concentraţii mari ale contaminanţilor deoarece este nevoie de o
cantitate mare de agent oxidant;
 pentru optimizarea procesului este necesară minimizarea cantităţii de
uleiuri şi grăsimi.

155
 Metale grele

Fig. 4.9. Schema bloc a oxido-reducerii (Mayer ş.a., 1990).

Pentru a determina gradul de tratabilitare trebuiesc identificaţi

parametri precum: cantitatea de apă, prezenţa metalelor alcaline, conţinutul
de humus din sol şi prezenţa substanţelor organice care pot afecta timpul de
tratare şi costurile.

4.2.2.2. Spălarea solurilor

Spălarea solurilor este o tehnologie care se bazează pe extragerea
poluanţilor din soluri folosind apa (fig. 4.10). În acest proces, poluanţii din
sol sunt îndepărtaţi în două moduri:
a. prin dizolvarea lor în apa de spălare (care este apoi epurată printr-un
procedeu convenţional de epurare);
b. prin concentrare lor într-un volum mic de sol prin separarea
particulelor în funcţie de dimensiuni şi datorită gravitaţiei.
Spălarea solurilor este o tehnologie care oferă posibilitatea aplicării
pentru soluri contaminate cu diferite metale grele, radionuclizi şi compuşi
organici. Conceptul de reducere a contaminării solurilor folosind separarea
particulelor în funcţie de dimensiuni se bazează pe constatarea că majoritatea
contaminanţilor organici şi anorganici au tendinţa de a se lega, chimic sau
fizic, de particulele de argilă, sedimente şi particulele de sol organic. Argila şi
sedimentele sunt ataşate la rândul lor de particulele de nisip şi pietriş prin
procese fizice. Procesul de spălare, care separă particulele fine de argilă si sol
de cele mari de nisip şi pietriş, efectiv separă şi concentrează poluanţii într-un

156
 Metale grele

volum mult mai mic de sol care poate fi apoi tratat (Nathanail şi Bardos,
2005).

Fig. 4.10. Schema de principiu a unei instalaţii ex situ de spălare a solurilor (Navarro
şi Martinez, 2010).

Separarea gravitaţională se foloseşte pentru îndepărtarea poluanţilor

cu o greutate specifică mare, cum sunt compuşii care conţin metalele grele.
Poluanţii care pot fi îndepărtaţi prin această tehnologie sunt: SVOC,
combustibilii şi unele substanţe anorganice, unii COV şi pesticide.
Tehnologia oferă posibilitatea recuperării metalelor şi poate depolua soluri
contaminate cu o gamă largă de compuşi organici şi anorganici conţinuţi în
soluri care au o textură mare.
Factorii care limitează acest proces sunt (Navarro şi Martinez 2010):
 particulele fine de sol (argila, sedimentele) pot necesita un adaos de
polimeri pentru a fi îndepărtate din apa de spălare;
 dacă solul conţine o gamă largă de poluanţi (metale grele şi substanţe
organice), lichidul de spălare este dificil de ales;
 solurile care au un conţinut mare de acizi humici necesită sa fie
pretratate;
157
 Metale grele

 lichidul de spălare trebuie epurat.

În prezent, spălarea solurilor este frecvent utilizată în Europa, mai
puţin în Statele Unite ale Americii.
Spălarea solurilor este cel mai des folosită în combinaţie cu
următoarele tehnologii (DiPalma ş.a., 2003):
 bioremediere;
 incinerare;
 solidificare/stabilizare.
În funcţie de procesul folosit, agentul de spălare si particulele fine de
sol trebuiesc epurate. Când particulele fine de argilă şi sedimente (care conţin
poluanţii) sunt îndepărtate, restul de sol poate fi considerat nepoluat şi poate
fi pus la loc pe situl de unde a fost excavat. Timpul necesar depoluării a
20.000 tone de sol folosind spălarea este de mai puţin de 3 luni (Anderson,
1995).

4.2.2.3. Solidificarea/stabilizarea
Stabilizarea/solidificarea ex situ constă, ca şi cea in situ în legarea
fizică a poluanţilor, sau înglobarea lor într-o masă stabilizată (solidificată),
sau legarea chimică datorită reacţiei între contaminanţi şi agenţii de
stabilizare în vederea reducerii mobilităţii acestora. Această tehnologie ex
situ necesită excavarea şi transportul solului (fig. 4.11).
Poluanţii care pot fi înlăturaţi din sol folosind această tehnologie sunt
substanţele anorganice, inclusiv radionuclizi. Tehnologia are aplicaţii limitate
în ceea ce priveşte tratarea solurilor care conţin compuşi organici semivolatili
(SVOC) şi pesticide.

Factori care limitează procesul (Shih şi Lin, 2003):

 condiţiile de mediu pot influenţa imobilizarea pe termen lung a
poluanţilor;
 în urma unor procese specifice pot avea loc creşteri în volum
(uneori se poate dubla cantitatea iniţială);
 unii poluanţi nu pot fi îndepărtaţi folosind această tehnologie. În
general sunt necesare studii de tratabilitate;

158
 Metale grele

 în general COV nu sunt imobilizaţi;

 eficienţa pe termen lung nu a fost demonstrată pentru mulţi
poluanţi.
Parametrii solului care trebuiesc identificaţi pentru aplicarea acestui
procedeu sunt (Dermatas şi Meng 2003):
 dimensiunea particulelor;
 conţinutul de umiditate;
 concentraţia în metale;
 conţinutul de sulf;
 conţinutul de materie organică;
 densitatea;
 permeabilitatea;
 durabilitatea fizică şi chimică.

Fig. 4.11. Schema bloc a unui proces de solidificare/stabilizare (Lin ş.a., 1996)

În funcţie de contaminanţii prezenţi în sol şi de reacţiile chimice care

au loc în procesul de stabilizare/solidificare ex situ, masa stabilizată care
rezultă poate fi considerată deşeu periculos. Remedierea unui volum de
20.000 de tone de sol poate dura mai puţin de o lună, depinzând de mărimea
echipamentelor, tipul şi caracteristicile solului (Shih şi Lin, 2003).

159
 Metale grele

4.2.3. Procedee termice

4.2.3.1. Desorbţia termică la temperatură înaltă

Desorbţia termică la temperatură înaltă (HTTD) este o tehnologie în
care deşeurile sunt încălzite la 320 – 560ºC pentru a volatiliza apa şi
compuşii contaminanţi. Cu ajutorul unui sistem de vacuum, vaporii de apă şi
compuşii organici volatilizaţi sunt transportaţi la un sistem de tratare a
aerului. HTTD este un proces de separare fizică şi nu este conceput să
distrugă contaminanţii organici (fig. 4.12). Temperatura utilizată şi timpul
necesar procedeului face ca acei compuşi să se volatilizeze, dar să nu se
oxideze (Anderson ş.a., 1995).

Fig. 4.12. Schema procesului de desorbţie la temperaturi ridicate (Anderson ş.a.,

1995)

HTTD se poate folosi în combinaţie cu incinerarea,

solidificarea/stabilizarea, declorinarea, în funcţie de condiţiile specifice ale
siturilor. Folosind ceastă tehnologie s-a demonstrat că concentraţia unui
poluant în produsul final este de sub 5 mg/kg.
Principalii poluanţii care pot fi înlăturaţi prin HTTD sunt: SVOC,
PCB-uri şi pesticide. Totuşi, această tehnologie are diferite grade de eficienţă
în funcţie de contaminanţii organici specifici. COV şi combustibilii pot fi de
asemenea înlăturaţi, însă tratarea poate fi ineficientă din punct de vedere al

160
 Metale grele

costurilor. De asemenea, prin aceasta metodă pot fi înlăturate şi metale

volatile. Prezenţa clorului poate afecta volatilizarea unor metale, ca de
exemplu plumbul.
Procesul poate fi aplicat pentru separarea compuşilor organici din
deşeurile de la rafinării, deşeurile rezultate de la prelucrarea lemnului, din
solurile poluate cu hidrocarburi, deşeuri mixte (radioactive şi periculoase).
Factorii care pot limita aplicabilitatea acestui proces sunt (Anderson
ş.a., 1995):
 prezenţa particulelor mai mari de 5 cm pot influenţa negativ
procesul şi duce la creşterea costurilor;
 este necesară deshidratarea solului pentru a reduce cantitatea
de energie necesară încălzirii solului;
 solurile argiloase cu un conţinut ridicat de acizi humici măresc
timpul de reacţie datorită legăturilor care se formează între
contaminanţi.

În afară de determinarea contaminanţilor din sol şi a concentraţiilor

acestora, pentru a pune în aplicare o asemenea tehnologie, trebuie determinat
conţinutul de umiditate, punctul de fierbere pentru diferiţi compuşi care
urmează a fi îndepărtaţi, şi trebuiesc făcute teste de tratabilitate pentru a
determina eficienţa desorbţiei termice pentru îndepărtarea diferitor
contaminanţi la diferite temperaturi şi timpi de operare.

4.2.3.2. Decontaminarea cu gaze fierbinţi

Acest proces implică o creştere a temperaturii solului contaminat la o
temperatură de 260ºC pentru o anumită perioadă de timp. Gazul colectat este
tratat într-un incinerator pentru a distruge toţi poluanţii volatilizaţi (fig.
4.13.). Prin această metodă pot fi tratate soluri poluate care sunt depozitate ca
deşeuri cu risc. Decontaminarea cu gaze fierbinţi poate fi folosită pentru
depoluarea zidurilor clădirilor contaminate sau a structurilor metalice.
Metoda implică sigilarea şi izolarea structurilor, încălzirea cu un curent de
gaze pană la 260ºC pentru o anumită perioadă de timp, volatilizarea
contaminanţilor şi apoi incinerarea lor.

161
 Metale grele

Fig. 4.13. Schema bloc a unei instalaţii de decontaminare a solurilor cu gaze

fierbinţi (FRTR, 1999b)

Metoda poate fi aplicată pentru echipamente care necesită

decontaminare înainte de refolosire. De asemenea poate fi aplicată în cazul
materialelor explozibile, provenite din mine sau în urma unor explozii, sau a
clădirilor, depozitelor de materiale explozibile, arme şi muniţii.
Factori care limitează eficienţa şi aplicabilitatea acestei metode:
 costul aceste tehnologii este mai mare decât incinerarea;
 la proiectarea echipamentului în care are loc încălzirea trebuie avut în
vedere faptul că există riscul de explozie;
 timpul necesar decontaminării este mai lung decât în cazul incinerării.
Materialele decontaminate timp de 6 ore la o temperatură de 260ºC
pot fi considerate sigure şi pot fi evacuate ca deşeuri nepericuloase.

4.2.3.3. Incinerarea
Temperaturile înalte, 870 – 1200ºC, sunt folosite pentru a volatiliza şi
a arde (în prezenţa oxigenului) compuşi halogenaţi sau alte substanţe
organice refractare din deşeurile periculoase. Eficienţa acestui procedeu, în
condiţii bune de operare, este de 99,99% în cazul deşeurilor periculoase şi
poate ajunge până la 99,9999% în cazul PCB-urilor şi dioxinelor.
Incineratoarele comerciale sunt cuptoare rotative prevăzute cu arzător,
un stingător şi un sistem de control al aerului (fig. 4.14). Un sistem
experimental de incinerare este cel în strat fluidizat. Acesta foloseşte viteze
mari de circulaţie a aerului pentru a circula şi a ţine în suspensie particulele
solide în timpul combustiei, şi operează la o temperatură de 870ºC (EPA,

162
 Metale grele

1990). Incinerarea se foloseşte pentru a remedia soluri contaminate cu

explozibili şi deşeuri periculoase, hidrocarburi, PCB-uri şi dioxine.

Fig. 4.14. Schema de principiu a unui sistem de incinerare (EPA, 1990)

Factorii care pot limita aplicabilitatea acestui proces (Huang ş.a.,

1992):
 doar un incinerator off-site permite arderea PCB-urilor şi dioxinelor;
 solul introdus în incinerator trebuie prelucrat pentru ca particulele să
aibă anumite dimensiuni;
 metalele grele pot produce cenuşă, care trebuie stabilizată;
 metalele grele volatile (plumb, cadmiu, mercur, arsen) părăsesc
incineratorul odată cu gazul de ieşire, ceea ce necesită o instalaţie de
tratare a gazelor;
 metalele pot reacţiona cu alte elemente din curentul de intrare, cum ar fi
clorul şi sulful, formând mai mulţi compuşi volatili şi toxici decât
iniţial;
În afară de identificarea contaminanţilor şi concentraţiile acestora,
informaţiile necesare pentru a aplica un sistem de incinerare specific sunt:
conţinutul de umiditate al solului, temperatura de fuziune a solului şi valoarea
de încălzire a solului. Dacă se utilizează un incinerator off-site, trebuie luat în
considerare riscul datorat transportului solului poluat.

163
 Metale grele

4.2.3.4. Vitrificarea ex situ

Vitrificarea ex situ este proiectată mai degrabă pentru a încapsula
poluanţii decât reducerea concentraţiilor acestora. Totuşi, distrugerea
poluanţilor organici poate avea loc datorită temperaturilor ridicate de lucru.
Vitrificarea ex situ este eficientă în reducerea mobilităţii poluanţilor în
mediu. Masa de sol vitrificată prezintă o mare rezistenţă la scurgeri.
Rezistenţa şi proprietăţile solurilor vitrificate depind de modul în care se
realizează răcirea (cu apă, aer sau alţi agenţi de răcire) (fig. 4.15). Deşi
vitrificarea este considerată o tehnologie de sine stătătoare, ea poate fi
aplicată în combinaţie cu alte tehnologii cum ar fi un incinerator de cenuşă
(Hamby, 1996). Vitrificarea ex situ poate fi aplicată pentru toţi poluanţii
prezenţi în soluri, dar grupul ţintă este reprezentat de substanţele anorganice.

Fig. 4.15. Schema procesului de vitrificare ex situ(Hamby, 1996)

Metalele şi radionuclizii sunt încapsulaţi în masa vitrificată, şi pot

rezista astfel perioade foarte îndelungate de timp.
Factorii care limitează procesul:
 evacuările de gaze trebuie controlate. Unele metale volatile şi
radioactive se pot volatiliza, prin urmare gazele evacuate trebuiesc
tratate;
 folosirea sau depozitarea zgurii vitrificate.

164
 Metale grele

4.3. Alte metode de remediere a solurilor

4.3.1. Excavarea şi depozitarea în afara amplasamentului

contaminat

Solul poluat este îndepărtat şi transportat în afara sitului, pe o

platformă unde se poate realiza tratarea acestuia (fig. 4.16). În general solul
suferă un pretratament pentru a întocmi condiţiile necesare de depozitare.

Fig. 4.16. Excavarea solurilor poluate (EPA, 1991)

Excavarea şi depozitarea off site se poate aplica solurilor poluate cu

oricare dintre contaminanţi, cu precizarea ca această metodă nu oferă soluţii
pentru tratarea/îndepărtarea poluanţilor din sol, ci rezolvă doar problema
amplasamentului, prin înlăturarea solului poluat (EPA, 1991).
Problemele care pot apărea în cazul aplicării acestei alternative sunt
(ETTC, 1994):
 generarea de emisii poate reprezenta o problemă în timpul
operaţiilor;
 distanţa între situl poluat şi platforma unde se depozitează
solul va afecta costurile;
 trebuie luată în considerare adâncimea şi compoziţia solului
care trebuie excavat;
 transportul solului prin zone populate (localităţi), poate afecta
acceptabilitatea comunităţii.

165
 Metale grele

4.3.2. Remedierea naturală

În cazul remedierii naturale, procesele care au loc în sol (diluţia,

volatilizarea, biodegradarea, adsorbţia), pot reduce concentraţiile de poluanţi
până la limite acceptabile.
Remedierea naturală nu este practic o tehnologie. Atunci când se ia în
considerare această opţiune este necesară modelarea şi evaluarea vitezelor de
degradare a poluanţilor pe cale naturală. Primul obiectiv în modelare este de a
demonstra că procesele naturale de degradare a poluanţilor vor reduce
concentraţiile poluanţilor sub valorile prevăzute în standarde. Prin urmare
trebuiesc luate probe pe care se fac analize pentru a vedea dacă viteza de
degradare este suficient de bună (Khan şi Husain, 2003).
Remedierea naturală nu este aceeaşi cu remedierea care are loc în
cazul în care nu se ia practic nici o măsură. In cazul de faţă se face o
caracterizare a sitului, se iau probe, se fac analize, are loc monitorizarea
solurilor si respectiv a ratei de degradare a poluanţilor (fig. 4.17).
Principalii poluanţi care se pot degrada pe această cale naturală sunt
compuşii organici volatili nehalogenaţi, compuşii organici semivolatili,
compuşi anorganici şi chiar unele pesticide (Nathanail şi Bardos, 2005).
Factori care limitează aplicabilitatea şi eficienţa procesului (Wang şi
Mulligan 2006):
 trebuiesc colectate date pentru a determina parametrii iniţiali;
 este necesar un foarte bun cunoscător în domeniul modelării;
 produşii intermediari de degradare pot fi mai mobili sau mai
toxici decât cei iniţiali;
 remedierea naturală trebuie aplicată numai acolo unde nu
există eventuali receptori;
 poluanţii pot să migreze înainte ca ei să fie degradaţi;
 situl poate fi scos din uz până când concentraţiile poluanţilor
nu ajung la un nivel acceptabil;
 unele substanţe anorganice (de exemplu, mercurul), poate fi
imobilizat, dar nu vor fi degradate.

166
 Metale grele

Fig. 4.17. Sistem tipic de monitorizare a solului (ETTC, 1994)

Mulţi potenţiali furnizori pot face modelări, teste şi analize necesare

pentru justificarea şi monitorizarea remedierii naturale. Rata de degradare a
poluanţilor depinde de tipul şi concentraţiile poluanţilor, temperatură,
umiditate şi cantitatea de nutrienţi şi oxigen (ETTC, 1994).
Informaţiile care trebuie obţinute pentru implementarea unui proces de
remediere naturală sunt (Wang şi Mulligan 2006):
 informaţii privind solul şi apele subterane:
 distribuţia poluanţilor în sol;
 forma în care aceştia se găsesc (liberi sau dizolvaţi);
 informaţii despre existenţa apelor subterane, respectiv adâncimea lor;
 caracteristicile fizico-chimice ale poluanţilor;
 potenţialul de biodegradare a poluanţilor.
 informaţii geologice şi hidrogeologice:
 stratificarea solului;
 textura solului;
 gradientul de curgere;
 căile preferenţiale de curgere;
 interacţiunile între apele subterane şi cele de suprafaţă;
 locaţiile potenţialilor receptori: ape subterane şi ape de suprafaţă.

167