ROMANUL OBIECTIV

Ion
de Liviu Rebreanu
Realismul este un curent literar aparut in secolul al XIX-lea, caracterizat prin reprezentarea veridica a
realitatii, printr-o viziune obiectiva si impartiala asupra lumii exprimata in opere cu tematica sociala, cu situatii
si personaje tipice.
In literatura romana interbelica, sub semnul realismului, isi gaseste exprimarea plenara specia romanului
definita ca o construcite epica in proza, de mare intindere, cu actiune complexa ce antreneaza un numar mare de
personaje, supuse unor conflicte puternice. Se dezvolta in evolutia romanului doua directii: pe de o parte,
preferinta pentru romanul traditional, cu tematica sociala si de inspiratie rurala, scris in formula obiectiva,
directie reprezentata de Mihail Sadoveanu si Liviu Rebreanu; pe de alta parte, se contureaza si inclinatia catre
romanul psihologic, modern, citadin, scris in formula subiectiva, reprezentat de Mircea Eliade, Camil Petrescu
si Anton Holban.
Publicat in anul 1920, primul roman important al lui Liviu Rebreanu marcheaza trecerea dinspre formula
traditionala catre cea moderna, fiind un roman obiectiv, prin specificul relatiei dintre narator si personaj, realist
prin tematica sociala, prin respectarea principiului veridicitatii si prin tipologia personajelor. Ilustrativ pentru
conceptia autorului despre roman care trebuie sa fie “creatie de oameni si de viata” si sa redea “pulsatia vietii”,
“Ion” contine si elemente de modernitate la nivelul tehnicilor narative: tehnica planurilor paralele, a
pluriperspectivismului si a contrapunctului.
Tema romanului este de factura realista fiind reprezentata de viata satului transilvanean de la inceputul
secolului al XX-lea, autorul impunand o viziune realista asupra lumii rurale in care relatiile dintre oameni sunt
dictate de pozitia ocupata in ierarhia satului, iar taranii sunt respectati doar in functie de loturile de pamant pe
care le detin. Pe acest fundal este proiectata drama individuala a unui taran sarac care lupta pentru a obtine
pamantul ca pe o garantie a demnitatii sale.
Evidentiind tema, titlul, ca element care il orienteaza pe cititor in actul receptarii, este reprezentat de
numele protagonistului, un personaj tip, ilustrativ pentru o intreaga categorie sociala.
Relatia dintre incipitul si finalul romanului pune in evidenta atat viziunea despre lume a autorului, cat si
conceptia acestuia despre roman inteles ca un “corp sferoid”. Simetria incipitului cu finalul se realizeaza prin
descrierea drumului care intra si iese din satul Pripas, loc al actiunii romanului. Descrierea initiala contine
detalii toponimice (Jidovita, Armadia, Somes), dar si elemete cu valoare anticipativa care ilustreaza tragismul
destinului personajelor: crucea stramba de la marginea satului, cu un Hristos de tinichea ruginita pe care e
asezata o coronita “de flori vestede”. In final, descrierea drumului care paraseste satul se asociaza ideii ca viata
isi urmeaza cursul nepasatoare la dramele individuale.
Viziunea realista si obiectivitatea romanului sunt puse in evidenta si prin structura acestuia. Alcatuit din
2 parti, opuse si complementaare cu titluri metaforice “Glasul pamantului” si “Glasul iubirii” care fac trimitere
la coordonatele interioare ale protagonistului. Acestea cuprind 13 capitole intitulate simbolic: “Inceputul”,
“Rusinea”, “Sarutarea”, “Sfarsitul”. Actiunea evolueaza prin tehnica planurilor paralele, fiind prezentate aspecte
ale vietii taranimii si ale existentei intelectualitatii rurale. Desi cele doua planuri evolueaza in paralel, ele
interfereaza in sensul ca personaje din planul taranimii influenteaza destinul celor din planul intelectualitatii si
invers. De exemplu, Ion determina involuntar drama invatatorului Herdelea marturisind ca acesta i-a scris
plangerea in limba romana; in celalalt sens, Titu Herdelea ii va sugera lui Ion ideea seducerii Anei pentru a-l
obliga pe Vasil Baciu sa i-o dea de nevasta. Ca tehnica moderna, autorul foloseste si tehnica contrapunctului
prezentand acelasi aspect in planuri diferite; semnificativ este capitolul “Nunta” care prezinta atat nunta lui Ion
cu Ana in planul taranimii, cat si nunta Laurei cu Pintea, in planul intelectualitatii.
Conflictele romanului evidentiaza vizunea autorului asupra lumii rurale, lipsita de idealizare. Relevanta
pentru conturarea conflictelor romanului este scena horei, cu valoare expozitiva si cu aspect monografic. Prinde
contur in aceasta scena conflictul dintre Ion si Vasile Baciu care il provoaca pe flacau numindu-l “sarantoc”,
“talhar”. Conflictul dintre Ion si George se va amplifica prin incaierarea de la carciuma lui Avram. Conflictul de
natura interioara trait de Ion este evidentiat in aceeasi scena deoarece desi priveste cu drag la Florica pe care o
iubeste, ea reprezentand “glasul iubirii”, Ion danseaza cu Ana care poate fi asociata cu “glasul pamantului”. In
planul intelectualitatii, conflictele sunt intre preotul Belciug si invatatorul Herdelea care lupta pentru
pamanturile bisericii pe care este construita casa invatatorului.
Obiectivitatea romanului reiese din specificul relatiei dintre narator si personaj. Naratorul este obiectiv,
detasat, neimplicat, relatand la persoana a III-a si oferind cititorului detalii semnificative care anticipeaza finalul
trafic. Semnificativa este in acest sens scena sarutarii pamantului. Cele doua glasuri care isi cer intaietate in
sufletul lui Ion se confunda in aceasta scena; personajul “saruta pamantul ca pe o ibovnica”, inima lui avand
nevoie de “inima mosiei”. Ca detalii care anticipeaza moartea personajului, mainile unse cu noroi “ca niste
manusi de doliu”, “fierul rece” pe care Ion il simte in sarutarea pamantului care para sa-l atraga spre el
“tintuindu-i picioarele” sunt semnificative pentru a demonstra omniscienta naratorului.
Caracterizarea personajului
Personajul, instanta a textului narativ, contribuie la constituirea si transmiterea viziunii despre lume a
autorului. Personajul principal al romanului este Ion, un personaj complex, construit in maniera realista, ca
personaj tip, reprezentativ pentru o intreaga categorie sociala. Ca statut social, Ion este un taran sarac din satul
Pripas care doreste obtinerea pamanturilor ca pe o garantie a demnitatii sale. Statutul moral si psihologic al
personajului a reprezentat subiectul unor opinii critice contradictorii. Semnificativa este in acest sens polemica
dintre Eugen Lovinescu si Geroge Calinescu. Cel dintai considera ca personajul este inzestrat cu o inteligenta
“ascutita in slujba careia pune o viclenie procedurala”. De cealalta parte George Calinescu il considera pe Ion
“o bruta careia siretenia ii tine loc de desteptaciune”.
Complexitatea personajului este surprinsa de autor prin variate procedee de caracterizare. Cea directa
este realizata prin vocea naratorului inca din primele pagini ale romanului. Impunand cititorului un portret
favorabil al protagonistului, evidentiindu-i mai ales calitatile: “iute si harnic”, “iubea pamantul ca pe ochii din
cap”, “munca ii era draga”, “istet si silitor”, Ion trecea drept cel mai iubit elev al invatatorului Herdelea.
Caracterizarea directa, realizata de alte personaje pune in evidenta tehnica moderna a pluriperspectivismului;
Vasile Baciu il considera “sarantoc” si “talhar”, preotul Belciug vede in el un “stricat si-un bataus”, iar doamna
Herdelea il considera “baiat cumsecade, muncitor, harnic, saritor, istet”.
Caracterizarea indirecta evidentiaza profilul moral al personajului, trasaturile acestuia reiesind din fapte,
vorbe, comportament si relatiile cu celelalte personaje. Orgoliul este trasatura definitorie a lui Ion care jignit de
Vasile Baciu la hora, se simte rusinat, manios si vrea sa se razbune. Posesiunea pamantului ii apare astfel ca o
conditie a demnitatii sale. Chiar daca la inceput, tot satul este de partea lui si il condamna pe Baciu, dupa bataia
cu George, preotul il va dojeni la biserica. Efectul nu este insa cel asteptat caci Ion revoltat isi propune “sa fie
cu adevarat netrebnic” si dupa o scurta ezitare alege zestrea Anei renuntand la iubirea Floricai. Viclenia o
dovedeste in modul in care isi insuseste pamanturile lui Baciu: o seduce pe Ana, o face de rusinea satului, apoi o
instraineaza, iar casatoria o stabileste cu tatal fetei. Dupa ce instinctul de posesie asupra pamantului este
satisfacut, Ion doreste sa o recastige pe Florica. Va ajunge astfel o victima a lacomiei si a orgoliului sau. Scena
mortii lui Ion evidentiaza viziunea autorului asupra destinului care se implineste tragic. Moartea personajului
poate fi interpretata ca singura solutie de a iesi dintr-o situatie limita, personajul fiind obligat sa opteze pentru
pamant, asumandu-si riscul unei casnicii lipsite de dragoste, sau pentru iubire, ramanand sarac.
Asadar, Ion este un personaj memorabil, simbolic, supus unui destin tragic caci lupta cu forte aflate mai
presus de el. Este un personaj monumental avand dublu statut, de vinovat fata de Ana, dar si de victima a
mentalitatii rurale a epocii in care pamantul confera demnitate individului.
Relatia dintre doua personaje
Fiind un roman realist, protagonistul se defineste cel mai bine in relatie cu lumea in care traieste si in
relatie cu ceilalti. Semnificativa pentru constructia personajului Ion si pentru modul in care se constituie
viziunea despre lume este relatia dintre Ion si Ana.
 Cele doua personaje sunt tipice pentru lumea satului transilvanean de la inceputul secolului XX, o lume
in care taranul sarac se confrunta cu dispretul celui bogat, iar femeia este o modalitate de a obtine pamanturile si
de a dobandi un loc mai inalt in ierarhia sociala.
Ana este personajul secundar, feminin, al romanului, reprezentand tipul victimei orgoliului celor doi
barbati, al tatalui ei, Vasile Baciu si al lui Ion. Crescuta intr-un mediu familial lipsita de dragostea materna,
indragostita de Ion si traumatizata de un tata prea dur, Ana ajunge sa vada in relatia cu protagonistul o cale de a
gasi afectiunea de care a fost lipsita. Naiva si supusa autoritatilor masculine, ea nu poate fi decat o victima intr-
o lume stratificata social si condusa de mentalitatile patriarhale.
Ca statut social cele doua personaje sunt construite antitetic, avand in vedere ca Ana este fata bogata iar
Ion taranul sarac care aspira la averea ei. Statutul psihologic este de asemenea opus deoarece Ion o manipuleaza
speculand naivitatea ei. In timp ce Ion este consecvent in urmarirea planlui sau, Ana este consecventa in
speranta ei ca va fi iubita de acesta. Paralel cu evolutia conflictului dintre Ion si Baciu, Ana devine din ce in ce
mai fascinata de moarte, ajungand sa se spanzure cand Savista ii spune despre legatura dintre Ion si Florica.
Abia in acest moment ea realizeaza ca toate sacrificiile au fost inutile si ca nici macar copilul nu il poate face pe
Ion sa o iubeasca.
Relatiile dintre cei doua se contureaza inca din prima scena a romanului, cea a horei. Desi priveste cu
drag catre Florica pe care o iubeste, Ion danseaza cu Ana care “nu-i fusese draga si nici acuma nu-si dadea bine
seama daca i-e draga”. Ana reprezinta inca din incipit “glasul pamantului” caruia Ion ii va da ascultare, fapt care
va determina conflictul cu Vasile Baciu. In momentul incare acesta apare la hora il provoaca pe Ion numindu-l
“sarantoc” si “talhar” si spunandu-i ca are “planuri mult mai bune” pentru fata sa.
O alta scena semnificativa pentru relatiile dintre cei doi este cea in care, dupa ce tatal Anei afla ca Ion
este tatal copilului fetei, o trimite acasa la Glanetasu. Fara sa stie cum, Ana ajunge la casa lui Ion a carui
indiferenta o uimeste. Barbatul continua sa manance ca si cum ea ar fi absenta iar mai apoi ii arunca o privire
triumfatoare si ii spune sa isi trimita tatal pentru ca situatia nu poate fi rezolvata de ea. Ana, alungata de la o
casa la alta este astfel folosita intr-un joc al orgoliilor in timp ce Ion ramane arogant si sigur pe el.
Asadar, relatia dintre Ion si Ana este cea de tipul vinovat-victima, chiar daca niciunul nu reuseste sa
obtina ceea ce isi doreste. Cei doi esueaza in aspiratiile lor, Ion fiind invins in ambitia de a dobandi pamantul iar
Ana in speranta ei de a fi iubita. Au in comun si statutul de victime ale unui destin ce nu poate fi schimbat si ale
unei societati in care pamantul si averea confera demnitate omului.