NUME: RUSĂNDESCU (ANTON) ANA-MARIA

NUME: VÎNCĂ (BUNGHEZ) RAMONA CRISTINA

NUME: NECULEANU LILIANA

SPECIALIZAREA: PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR

DISCIPLINA: EDUCAȚIE INTERCULTURALĂ

DATA: 05.12.2020

TITULAR DISCIPLINA:

Lector univ. dr. Ioana Boghian

,, Unde te situezi?”

1. Metoda de predare-învățare specifică educației interculturale

-menționați și descrieți una dintre metodele de predare-învățare cu potențial de formare a

competențelor interculturale la elevi;

-descrieți o activitate axată pe metoda aleasă și aplicată în cadrul unei lecții;

Pentru descrierea activității, urmați exemplul și structura de mai jos( elementele structurii).

Metoda folosită este exercițiul de discuție. Acesta s-a dovedit a fi doar

startul pentru o dezbatere continuă asupra unor probleme de-a lungul
întregului seminar. Acest lucru s-a întâmplat în cursul unui seminar de învăţare
interculturală cu participanţi care s-au mai confruntat cu această temă înainte de
curs. În această situaţie, majoritatea participanţilor aveau opinii puternice
despre problemă şi a fost o provocare facilitarea grupurilor mici într-un mod în care
oamenii să se asculte unii pe alţii şi să îndrăznească să-şi pună propriile idei în
Definiția întrebări.
 La un alt curs, declaraţiile au avut în centrul lor valorile în training. Mulţi
participanţi nu au discutat înainte despre această problemă în profunzime, deci
exerciţiul a început cu oamenii gândindu-se la aceaste idei. Aici provocarea a
fost mai mult realizarea consecinţelor declaraţiilor semnificative pentru
participanţi şi nu doar ideile teoretice.

Se pregătesc un număr de propoziţii ce ating diferite aspecte ale problemei

la care doreşti ca participanţii să se gândească. O bună propoziţie:- foloseşte cuvinte
pe care le înţeleg toţi participanţii,- este formulată în aşa fel încât să nu existe nicio
discuţie despre ceea ce înseamnă ea,- este o declaraţie clară („Nu există un lucru
precum cultura naţională” şi nu: „Ar putea fi ceva precum cultura naţională, dar
pare că nu e”),- nu este evidentă complet participanţilor („Pământul are forma
unei mingi” nu este o declaraţie bună pentru acest scop),- invită oamenii să atingă
unul (şi nu trei) din aspectele cruciale ale prob-lemei ce trebuie discutate cu care
sunt/nu acord („Nu există un lucru precum cultura naţională” şi nu „Cultura
naţională nu există, fiecare generaţie are propria ei cultură”; această utlimă
declaraţie ar fi mai bine să fie divizată în două).
O tehnică bună în proiectarea propoziţiilor este reflectarea în echipa
Descriere pregătitoare a ceea ce tu crezi sunt problemele importante din jur. Din moment ce
ați progresat cu o listă de articole ce crezi că merită discutate, analizează care
sunt (două contrare) puncte extreme ale viziunii pe care o poate lua fiecare
articol. În final, se fomulează o singură declaraţie pe articol ce aşază corect o
viziune extremă în cuvinte. Aceștia încearcă să găsească o balanţă bună în realizarea
declaraţiei să nu fie prea evident de (dez)agreat (deci ar trebuie să nu fie prea
extremă), şi să nu fie ceva atât de relativ încât fiecare poate fi de acord (deci evită
cuvintele ce fac lucrurile realtive şi difuze, de exemplu „mai degrabă”, „poate”,
etc.)Pentru fiecare mic grup pe care îl avem pregătim un set de flipchart-uri cu
propoziţiile pe ele, o declaraţie pe fiecare, astfel încât participanţii să vadă o singură
propoziţie pe rând. Pregătim câte o cameră pentru fiecare grup mic, punând
flipchart-ul în cameră şi fixând semnele pe pereţii opuşi. Avem grijă ca fiecare
grup să aibă între 5 şi 10 membri. Se prezintă exerciţiile participanţiilor. O
declaraţie le va fi prezentată. Ei sunt rugaţi să se decidă dacă sunt de acord sau
nu cu delcaraţia / propoziţia şi să se ducă în partea potrivită a camerei (dacă eşti de
acord, mergi în partea cu semnul „DA”, dacă nu eşti de acord, mergi în partea cu
semnul „NU”). Fiecare trebuie să ia o poziţie, nu poţi rămâne în mijloc. Odată ce
fiecare a trecut de o parte, participanţii sunt rugaţi să le explice celorlalţi de ce
sunt/nu de acord. Oricine este liber să schimbe părţile în timpul discuţiei, dacă a
fost convins de vreun argument.De asemenea, se evidenţiază că exerciţiul este o
unealtă pentru participanţi pentru a fi stimulaţi să se gândească la problemă, să
adune diferite argumente şi să se confrunte cu o diversitate de opinii. De altfel,
fiecare ar trebui să încerce să fie convins, nu este o ruşine să fii convins de
argumentele aduse de altcineva, sau să te răzgândeşti de mai multe ori de-a lungul
discuţiei. Se începe exerciţiul arătând prima declaraţie. Acordă timp oamenilor
să citească şi să înţeleagă declaraţia. Adesea particpanţii pun întrebări pentru
clarificare. Dacă acestea reflectă neînţelegerea esenţei problemei poţi răspunde
– dar încearcă să eviţi să răspunzi când răspunsul tău va fi deja un argument
pentru sau contra declaraţiei.Cere oamenilor să-şi ia partea, şi, odată ce fiecare
s-a decis, îi invit să-şi explice decizia. Dacă este nevoie, se poate stimula discuţia
întrebând oamenii direct despre ceea ce simt, dar de obicei discuţia porneşte singură.
Ca facilitator, încerc să mă asigurăm că este loc pentru fiecare să particpe şi încerc
să mă asigur că nu domină întreaga discuţie doar câţiva elevi. Scopul exerciţiului în
acest stadiu nu este să se ajungă la un consens. Fiecare decide când este un
moment bun să termini discuţia şi să treacă la următoarea declaraţie. Aceasta
poate fi uşor făcut atunci când toţi sunt încă activi în discuţie – jocul el însuşi
poate fi oricum startul pentru un proces de gândire îndelungat. Se trece prin toate
declaraţiile urmând această rutină. Atunci când au terminat îi întreb pe participanţi
cum s-au simţit şi le ofer spaţiu să rezolve problemele nerezolvate.

După ce am trecut prin toate declaraţiile, ne întoarecem la fiecare

rând pe rând. De data asta participanţii sunt rugaţi să reformuleze declaraţia astfel
încât toţi sunt de acord, fără a schimba problema declaraţiei adresate. Se acordă
participanţilor timp să lucreze de-a lungul tuturor declaraţiilor, asigurându-ne că ei
nu sunt doar pur şi simplu de acord sau nu.

Disciplina în cadrul căreia se aplică metoda : Educatie civică

 Clasa a IV-a
Materiale și conținuturi:
-cameră îndeajuns de mare astfel încât grupul să se scindeze în grupuri mai mici de
maxim 10 participanţi.
Aplicația - flipchart cu propoziţii scrise pe pagini, o declaraţie pe fiecare pagină -două
metodei la semne „DA” şi „NU” lipite pe pereţi opuş.
clasă și la
disciplina Timpul estimat pentu activitate: 40 de minute
predată Competențe generale:
1. Aplicarea unor norme de conduită în viaţa cotidiană;
2. Manifestarea unor deprinderi de comportament moral-civic în contexte de viaţă
din mediul cunoscut;
3. Cooperarea cu ceilalţi pentru rezolvarea unor sarcini simple de lucru, manifestând
disponibilitate;

Competențe specifice:
1.3. Explorarea unor norme morale care reglementează relaţiile cu ceilalţi oameni;
2.1. Explorarea unor valori morale care stau la baza relaţiilor cu ceilalţi oameni;
2.2. Recunoaşterea unor comportamente moral-civice din viaţa cotidiană.
2.4. Identificarea drepturilor universale ale copilului;
3.1. Relaţionarea pozitivă cu ceilalţi, în rezolvarea unor sarcini simple de lucru;
3.2. Participarea la activităţi care promovează drepturile universale ale copilului.

Atitudini și valori:
-aplicarea nomelor morale în situații concrete de viață;
-atitudine pozitivă față de persoane și grupuri care aparțin unor culturi diferite;
- -relaționarea cu ceilalți si schimbul liber de opinii;
- exercitarea drepturilor şi asumarea responsabilităţilor.

Obiective cognitive:
La sfârșitul activității, elevii vor fi capabili:
-să descrie drepturile copilului, organizaţiile mondiale şi naţionale care garantează
 sau apără drepturile copilului;
- să explice importanța drepturilor copilului, pe baza planșelor prezentate;
-să dezbată declarațiile cu conţinut mobilizator colegilor.

Afective:
-manifestă curiozitate față de subiectul abordat;

Psihomotorii:
-să utilizeze spațiul clasei în condiții de siguranță și igienă;
-să utilizeze corect mterialele puse la dispoziție de către învățător.

Tema lecției: Drepturi și îndatoriri

Se scrie titlul lecției pe tablă.

Captarea atenției se face prin citirea fragmentului ,,Fiul fierarului’’ de

Edmondo de Amicis, apoi se definesc termenii ,, drepturi’’ și ,,îndatoriri”.
Impreună cu elevii se poartă o discuție pe această temă.
Apoi se pregătesc șase propoziții ce ating diferite aspecte ale problemei. Clasa este
împărțită în două echipe. Pentru fiecare mic grup pe care l-am format am pregătit un
Descrierea set de flipchart-uri cu propoziţiile pe ele, o declaraţie pe fiecare, astfel încât
activității particpanţii să vadă o singură propoziţie pe rând. Se pregătește câte o cameră
pentru fiecare echipă, punând flipchart-ul în cameră şi fixând semnele pe pereţii
opuşi. Se prezintă exerciţiile participanţiilor.
Flipchart-urile vor conține șase declarații:

1.Au fost situații când opinia ta nu a fost ascultată.

2.Părinții ți-au respectat întotdeauna drepturile.
3.Școala îți respectă dreptul la informare.
4. Te simți discriminat față de alți colegi.
 5.Nu există un lucru precum dreptul la educație.
6.Fiecare stat trebuie să asigure, cât de mult posibil, respectarea drepturilor
copilului.

Elevii sunt rugaţi să se decidă dacă sunt de acord sau nu cu declaraţia /

propoziţia şi să se ducă în partea potrivită a camerei (dacă eşti de acord, mergi în
partea cu semnul „DA”, dacă nu eşti de acord, mergi în partea cu semnul „NU”).
Fiecare trebuie să ia o poziţie, nu au voie să rămână în mijloc. Odată ce fiecare a
trecut de o parte, participanţii sunt rugaţi să le explice celorlaţi de ce sunt/nu de
acord. Oricine este liber să schimbe părţile în timpul discuţiei, dacă a fost convins
de vreun argument.
După ce au trecut prin toate declaraţiile, mă întorc la fiecare rând pe
rând. De data asta elevii sunt rugaţi să reformuleze declaraţia astfel încât toţi să fie
de acord, fără a schimba problema declaraţiei adresate. Acord elevilor timp să
lucreze de-a lungul tuturor declaraţiilor, asigurându-mă că ei nu sunt doar pur şi
simplu de acord sau nu.

Puncte tari:
,, Unde mă situez?
Analiza
SWOT - Dezvoltă abilități de comunicare;
- Promovează interacțiunea dintre participanți

Puncte slabe:
-poatea crea probleme în managementul clasei;
 Oportunități:
- Stimulează creatiitatea;
- Conștientizarea drepturilor pe care le au;

Amenințări:
-unii elevi pot arăta dezinteres față de activitate;
-unii elevi pot fi influențați în alegerea răspunsurilor;

-Ce părere au elevii despre acest exercițiu?

– De ce a fost atât de dificil să se găsească un acord la unele declaraţii? Şi de ce a
fost mai uşor la altele?
– Elevii se simt mai ataşaţi faţă de anumite probleme decât faţă de altele? De ce?
– Sunt unele probleme asupra cărora elevii doresc mai mult timp pentru a schimba
idei despre ele?
Profesorul, împreună cu elevii, vor discuta despre respectarea drepturilor
fiecărui copil.
Reflecție și
evaluare Profesorul le cere elevilor să deseneze un copac, iar pe frunzele acestuia să
noteze câte un drept.
 2. Educaţia interculturală - modalitate de prevenire sau atenuare a
conflictelor

Mediul cultural, care fiinţează la un moment dat, este fundamental şi simptomatic

pentru crearea unei identităţi. Suntem ceea ce suntem nu numai prin determinaţii fizico-
materiale, ci şi prin asumpţiile sau referinţele noastre spirituale. Înainte de a fi diferiţi din
punct de vedere psiho-somatic, ne diferenţiem şi pornind de la valorile pe care le adorăm sau
le întrupăm. Suntem limitaţi sau determinaţi de trăsăturile corpului nostru, dar suntem
încapsulaţi şi împachetaţi într-un perimetru spiritual pe care greu îl putem pune între
paranteze.

Apar situaţii când, dintr-un motiv sau altul, suntem nevoiţi să "părăsim" propriile
noastre ancadramente culturale, să experimentăm, pentru mai mult sau mai puţin timp, valori
care ne sunt oarecum nefamiliare. Fenomenul este des întâlnit şi el are cauze şi reverberaţii
dintre cele mai felurite..

Comunitatea şcolară îşi fixează finalităţi din ce în ce mai complexe. Printre altele, ea
îşi propune să stabilească un echilibru valoric optim şi echitabil între elementele de
universalitate ale comunităţii umane şi înrădăcinarea specifică a fiecăruia în valorile specifice
comunităţii din care face parte. Şcoala este locul de întâlnire a mai multor modele de
semnificare a lumii, de valorizare a comportamentelor şi de transmitere a experienţei
specifice. Din ce în ce mai mult şcoala devine o mare diversitate culturală, un loc al întâlnirii
şi schimbului de modele sau de referinţe valorice.

Diversitatea nu este prea uşor de realizat şi gestionat. Ea este o realitate dezirabilă, dar
de îndată ce prinde contur apar numeroase probleme de soluţionat. Se observă că nu suntem
îndeajuns de pregătiţi să construim şi să perpetuăm diversitatea. Ne împiedecăm adesea de
suficienţele, obişnuinţele şi incertitudinile personale. Dintr-un instinct de securitate, tindem
să perpetuăm rezistenţe şi stereotipuri. Important este să începem dialogul şi să avem o doză
minimă de motivaţie şi încredere. Desigur, ne pândesc, în această încercare, unele pericole.
Se ştie că inegalităţile şi rasismul pot alimenta sentimentele de frustrare şi de insecuritate în
plan individual. Excluziunile şi marginalizările degenerează în mari conflicte la scară socială.
Efortul de prevenire este obligatoriu să înceapă încă din şcoală.

Perspectiva interculturală de concepere a educaţiei poate să conducă la atenuarea

conflictelor şi la eradicarea violenţei în şcoală, prin formarea unor comportamente precum
(cf. Walker, 1992, p. 8):

- aptitudinea de a comunica (a asculta şi a vorbi);

- cooperarea şi instaurarea încrederii în sânul unui grup, cum ar fi grupurile de tineri, de

muncă, de joacă etc.;

- respectul de sine şi al altora, toleranţa faţă de opiniile diferite;

- luarea de decizii în chip democratic;

- acceptarea resposabilităţii altora şi a propriei persoane;

- soluţionarea problemelor interpersonale;

- stăpânirea emoţiilor primare;

- aptitudinea de a evita altercaţiile fizice etc.

Ce poate face şcoala în materie de educaţie interculturală? Apare în şcoală riscul

realizării unei "supe" culturale, dacă împrumuturile se fac la întâmplare, fără să existe o
dirijare semnificativă a acestora. Un element cultural nu are niciodată un sens unic, izolat, ci
se înscrie într-o evoluţie, o istorie, o tradiţie şi desemnează realitatea unei experienţe concrete
a vieţii. Transmiterea acestui sens elevilor este un exerciţiu dificil, interdisciplinar ce imprimă
acţiunii educative o dimensiune eminamente culturală. Acest sens conduce la sublinierea
faptului că cultura este un fapt viu, o realitate ce devine sub influenţa unor determinări
identificabile, obiective şi subiective.

Şcoala trebuie să-şi propună să realizeze un proces de integrare prin preluarea

preachiziţiilor culturale pe care le posedă elevii. Integrarea presupune nu numai o aducere a
elevilor la cultura clasei, şcolii, comunităţii, cât şi o integrare a experienţei culturale a celui ce
vine în experienţa comună a clasei în care elevul respectiv se va insera. Se pare că este nevoie
ca clasa să se remodeleze în consens cu noul venit, simultan cu adaptarea acestuia la
specificul grupului şcolar. Atunci când se cunoaşte că va veni cineva nou în clasă, profesorul
ar putea pregăti elevii în legătură cu ambientul cultural al acestuia (din ce regiune vine, care
sunt trăsăturile limbii, religiei, culturii lui etc.). Iată câteva atitudini care pot facilita o bună
primire:

- noul venit trebuie să resimtă sentimentul că a fost aşteptat;

- e necesară o atitudine de curtoazie, prin vorbe şi fapte, a "gazdelor", în vederea unei

integrări optime în noul colectiv;

- profesorul va crea momente de comuniune între elevi, astfel încât aceştia să împărtăşească
sentimente şi experienţe; munca în echipe este o strategie demnă de a fi reţinută;
- elevul nou venit are nevoie să fie recunoscut; ca atare, el va primi sarcini didactice ca şi
ceilalţi elevi;

- noul elev va fi introdus progresiv în normele regulamentului de funcţionare internă a şcolii

sau a clasei.

Problema comunicării interculturale în învăţământ conduce în mod firesc la

soluţionarea unor probleme cum ar fi: cum percepe profesorul diferenţa culturală, cum îşi
adaptează stilul comunicativ la profilul cultural al elevului, care sunt pericolele folosirii unor
stereotipuri de categorisire a alterităţii în educaţie, ce posibilităţi are profesorul de a înţelege
şi a valorifica potenţialurile culturale diferite ale elevilor, care este aportul profesorului,
elevilor, părinţilor la dezamorsarea unor neînţelegeri interculturale etc.

Educaţia este purtătoare prin ea însăşi a unui etos eminamente spiritual. Ea nu numai
că facilitează individului accesul la zestrea culturală, dar se converteşte în instanţă culturală
sui-generis. "Educaţia este producătoare de cultură (şi nu numai reproductivă). Acest lucru îi
conferă o responsabilitate: îi revine acesteia (alegere eminamente etică) sarcina de a selecta
între o perspectivă segregaţionistă sau asimilaţionistă, care construiesc închiderile şi
imperialismele culturale de mâine, sau o perspectivă a partajului şi schimbului, care
stimulează diversificarea intereselor culturale, curiozitatea, creativitatea, deschiderea şi
împărtăşirea" (Rey, 1996, p. 22). Şcoala este un loc al omogenizării sociale, unificând
conştiinţele şi raliindu-le la valori generale. Când intră în ea purtători ai diversităţii, aceştia
sunt îndemnaţi prin toate mijloacele să se racordeze la standardele statornicite, dar să şi
difuzeze sau să propună valori proprii

Abordarea interculturală în educaţie constituie o nouă manieră de concepere şi

implementare a curriculumurilor şcolare şi o nouă atitudine relaţională între profesori, elevi,
părinţi. Perspectiva interculturală deschide noi piste de manifestare a diversităţii şi
deferenţelor. Poziţionarea interculturală nu se reduce la o prezentare cumulativă a unor
cunoştinţe despre valorile altora, ci înseamnă cultivarea unor atitudini de respect şi de
deschidere faţă de diversitate. Această atitudine se naşte printr-o permanentă comunicare cu
alţii şi printr-o decentrare atentă şi optimă faţă de propriile norme culturale. Nu trebuie
idealizată această întâlnire. Sunt multe situaţii în care aceste contacte pot genera tensiuni,
situaţii problematice. Dacă şcoala nu-şi va adapta opţiunile integrative, exploatând numai
valorile macro-colectivităţii şi ocultând valorile individului care se inserează în clasă (avem
în vedere pe un nou venit, de pildă2., atunci ea practică un asimilaţionism mascat, păgubitor
pentru ambele instanţe.

,,De ce am ales ca tatăl meu să fie tăticul meu”

Textul are în prim plan povestea unei fete care își petrece copilăria alături de cei cinci
frați ai săi ,la ferma părinților săi din statul Iowa.
Părinții sunt percepuți ca ,,sarea pământului și stâlpi ai societății”, oameni care își
iubesc necondiționat copiii și își doresc ca aceștia să ajungă oameni realizați ,onorabili, cu
principii înalte.Imaginea tatălui îi este icoană , fiind considerat un ,,profesor model”,
răbdător, înțelegător ,blând, gata întotdeauna să repovestească experiențele din război, să
istorisească despre oamenii pe care i-a cunoscut , despre călătoriile întreprinse. Pentru el
educația este primordială , își dorește cu ardoare să își vadă fata ,,mai mult decât o absolventă
de liceu”, insuflându-i la orice pas dragostea față de învătătură .
După ani de zile , cinci dintre copii locuiesc aproape de părinții lor, alegându-și
același stil de viață și ca profesiune exact ceea ce făceau părinții lor: creșterea vitelor și lucrul
pământului.Fata, Betty ,ajunge educator, consilier și profesor universitar, pentru ca în final să
ajungă să scrie cărți pentru părinți și copii, cărți în care să le împărtășească și cititorilor
respectul față de sine în anii copilăriei.

Concluzii:
-copiii au mai multe șanse să devină descurcăreți, atenți și puternici, atunci când sunt
susținuți de părinți. Nu e nevoie ca părinții să fie perfecți, dar felul în care le sunt alături
determină evoluția copiilor .

-copiii care cresc cu un atașament sigur și sănătos față de părinți, au șanse mai mari de
a dezvolta relații fericite și mulțumite cu alții în viața lor.

-un copil care are o relație sigură cu părintele, învață să reglementeze emoțiile sub
stres și în situații dificile.

-părintele promovează dezvoltarea mentală, lingvistică și emoțională a copilului și

ajută copilul să manifeste comportamente sociale optimiste și încrezătoare.

-implicarea sănătoasă a părinților și intervenția în viața cotidiană a copilului constituie

baza pentru o mai bună aptitudine socială și academică.

-un atașament sigur duce la o dezvoltare socială, emoțională, cognitivă și

motivațională sănătoasă.

-de asemenea, copiii dobândesc abilități puternice de rezolvare a problemelor atunci

când au o relație pozitivă cu părinții lor.
 BIBLIOGRAFIE

Boghian, I. (2019). Educație interculturală. Note de curs. Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău.

Canfield, J., Hansen, M. V. (1998). Supă de pui pentru suflet. 101 povestiri pentru mângâierea inimii
şi înviorarea sufletului. Bucureşti: Almatea.

Cucoş, C. (2000). Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale. Polirom: Iaşi.

Cucos Constantin - “Pedagogie”,Editura Polirom 2001

Gavreliuc, A. (2011). Psihologie interculturală. Polirom : Iaşi.

Nedelcu, A. (2008). Fundamentele educației interculturale. Diversitate, minorități, echitate. Iaşi:

Polirom.

Nicola Ioan – “Tratat de pedagogie scolara”, Editura ARAMIS, 2003

Pintilii, R. E. (2014). „Formarea competențelor interculturale”. ECOSTUDENT - Revistă de cercetare

ştiinţifică a studenţilor economişti, Nr. 3/2014. Târgu Jiu: Editura ACADEMICA BRÂNCUŞI.

*** Consiliul Europei & Comisia Europeană (2003). Învățarea interculturală. T-kit. Traducere în limba
româna autorizată de Programul Parteneriatului European pentru Educarea Tinerilor, proiect al
Consiliului Europei şi Comisiei Europene, responsabilitatea pentru traducere revenind Asociatiei
AtelieR.
*** MECTS (2010). Programa şcolară pentru disciplina opțională Educație interculturală. [curriculum
la decizia şcolii pentru liceu]. [în vigoare]. Bucureşti. Disponibilă la http://www.socio-
umane.ro/page.php?6, ultima accesare 20.02.2020.

(sursă bibliografică: cartea PSIHOLOGIE INTERCULTURALĂ. REPERE TEORETICE, DIAGNOZE

ROMÂNEȘTI)