SCOPUL ŞI FUNCŢIILE COMUNICĂRII.

TIPURILE DE COMUNICARE ÎN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ.

1. Comunicarea. Noţiuni generale.

2. Funcţiile comunicării
3. Complexitatea procesului de comunicare.
4. Tipurile de comunicare în administraţia publică.
1. Comunicarea. Noţiuni generale.

1. Comunicare – proces de transmitere a unui mesaj printr-un canal unui primitor de

informaţii. Reprezintă astfel o modalitate de transmitere a informaţiei şi singura condiţie
de dezvoltare a personalităţii umane.

Pentru managerul de succes COMUNICAREA este o stare de spirit şi un instrument;

el petrece intre 55-95% din timp vorbind, ascultând, scriind şi citind, deci comunicând.
Cu cât poziţia managerului în structura ierarhică este mai înaltă, cu atât acest timp este
mai lung. Si nu numai atât, însăşi urcarea managerului pe treptele ierarhice ale profesiei
sale, fapt care confirmă succesul, este determinată de abilitatea lui de a comunica
eficace şi eficient.
Modul în care ne interconectăm prin comunicare cu cei din jurul nostru în orice
activitate, incepând de la viaţa in familie, viaţa în societate şi până la viaţa profesională,
îşi pune amprenta asupra succesului nostru în aceste activităţi.

Comunicarea face parte din "infrastructura" organizaţiei. Orice efort de dezvoltare a

unei organizaţii trebuie să aibă în vedere cu prioritate latura umană a dezvoltării ei, iar
comunicarea eficace şi eficientă este singura cale prin care oamenii îşi pot corela în
mod sinergetic eforturile. De calitatea comunicării manageriale depinde modul în care
se foloseşte resursa umană a unei organizaţii, deci în ultimă instanţă succesul
organizaţiei.
Comunicarea devine un element critic necesar în perioadele de schimbări evoluţionare în
viata organizaţiilor, ea fiind instrumentul de implementare a schimbării, a reproiectării
proceselor interne, a noii strategii a organizaţiei.
În perioade de schimbare revoluţionară comunicarea managerială capătă valenţe noi şi,
mai mult ca oricând, îmbracă formele unei arte.
Din punct de vedere cronologic, comunicarea interumană este primul instrument
spiritual al omului în procesul socializării sale. Comunicăm pentru a ne transmite ideile,
sentimentele, emoţiile, părerile, pentru a influenta, pentru a ne corela între noi, pentru a
putea munci, pentru a ne socializa. Faptul că nu putem comunica direct gandurile,
acestea trebuind mai intai transpuse în simboluri verbale şi neverbale, face comunicarea
un proces extrem de complex cu nuanţe profunde de artă şi ştiinţă.
Inceputurile studiului procesului comunicării datează încă dinaintea erei noastre.
Condiţiile sociale din Grecia Antică, în care existau legi care prevedeau ca fiecare
cetăţean să-şi fie propriul avocat, au impulsionat acest studiu. Cel care reuşea să se
impună prin modul său de a vorbi, de a comunica in generai, devenea lider politic şi
făcea parte din conducerea societăţii. în secolul V î.e.n, cu ocazia scrierii cărţii "Arta
retoricii", Corax din Siracuza introduce şi primele elemente de teorie a comunicării. Un
alt moment important în dezvoltarea studiului comunicării se datorează lui Platon şi
studenţilor săi, printre care şi Aristotel, care introduc studiul comunicării în viaţa
academică greacă alături de filosofie.

In jurul anului 100 î.e.n. filosofi romani, printre care şi Cicero, elaborează primul model
al sistemului de comunicare.
In secolele care urmează nu mai este adus nimic fundamental nou în teoria comunicării
umane. Totuşi după 1600, pe de o parte datorită diminuării rolului bisericii ca sursă
unică de putere politică, iar pe de altă parte datorită apariţiei statelor naţionale, a
regimurilor democratice si a universităţilor, problemele comunicării reapar în centrul
vieţii sociale. Creşte libertatea de exprimare, se dezvoltă literatura, sporeşte numărul
publicaţiilor.
In prezent, procesul de comunicare este adesea asemănat cu un proces de input,
procesare şi output de informaţie. Competenţa în "lucrul" cu informaţia, de orice natură
ar fi ea, a devenit o cerinţă indiscutabilă pentru aproape orice profesie. In acest context,
complexitatea, specificul şi implicaţiile comunicării au făcut ca studiul acesteia să se
facă separat pe profesii ca, de exemplu, comunicarea în jurnalistică, în drept, în
medicină, în management, în artă etc. sau chiar pe domenii mai înguste în funcţie de
scopul comunicării, cum ar fi, de pildă, comunicarea specifică reclamei, promovării
vânzărilor, relaţiilor cu publicul sau cu mass-media etc. 4

2. Funcţiile comunicării
Lingvistul R. Jacobson, examinand mesajul ca verigă determinatorie a comunicării,
constată că el indeplineşte mai multe funcţii, care se pot ierarhiza in jurul unei funcţii
fundamentale. 5
Funcţia expresivă este centrată spre emiţătorul mesajului, ea exprimă atitudinea
emiţătorului faţă de conţinutul mesajului său şi faţă de situaţie. Mesajul aduce informaţia
despre emoţiile, sentimentele şi ideile emiţătorului şi poartă amprenta subiectivităţii
acestuia.
Funcţia conativă este orientată spre receptor. Mesajul vrea să exercite o acţiune asupra
acestui receptor; (cererea, ordinul, indicaţia). Un mesaj publicitar, o propagandă ţine de
funcţia conativă, mesajul fiind indeosebi centrat spre caracteristicile şi reacţia
receptorului pe care mesajul caută să-l influenţeze.
Funcţia referenţială este centrată spre referent. Mesajul reflectă obiectul la care se referă
şi ale cărui caracteristici le descrie. Discursul ştiinţific, informaţia obiectivă ce relatează
fapte concrete sint mesaje cu funcţie referenţială.
Intr-un mod general funcţia expresivă este centrată spre Eul discursului, funcţia conativă
spre Tu, funcţia referenţială spre El.
Funcţia fatică include tot ceea ce serveşte in mesaj la stabilirea şi menţinerea
contactului, adică expresii ce servesc pentru atenţionarea interlocutorului. Funcţia fatică
mai poate explica şi formele mesajului convenţionalizat şi ritualizat. Obiectul acestui
schimb este deseori nul in plan informaţional şi exprimă doar dorinţa de a menţine un
contact cu interlocutorul (formulele de politeţe), expresii din contextul ritualurilor,
ceremoniilor).
Funcţia metalingvistică este centrată spre cod şi utilizarea sa. Se referă la cuvinte şi
oricare semne, care formează suportul comunicării. Prin aceste mesaje interlocutorii
verifică dacă au recurs la acelaşi lexic, aceeaşi sintaxă. Dicţionarele indeplinesc o
funcţie metalingvistică.
Funcţia poetică pune in evidenţă "partea palpabilă a semnelor". Tot ce intr-un mesaj
aduce un supliment de sens prin jocul structurii semnelor ţine de funcţia poetică. In artă,
literatură, mesajul prin forma sa are o autonomie in afara situaţiei de comunicare, care l-
a fondat, graţie calităţii organizării cuvintelor, formelor care-l compun. Mesajul
incetează de a fi doar instrument al comunicării, intr-un moment dat, pentru a deveni
obiectul său.

Aceste şase funcţii ale mesajului nu se exclud una pe alta, ele sint intr-o măsură mai
mare sau mai mică prezente in toate procesele comunicării. E necesar doar să fim
capabili de a recunoaşte funcţia preponderentă pentru a sesiza finalitatea comunicării.
Deseori aceste funcţii se suprapun. Funcţiile fatică şi metalingvistică sint primele in
orice stabilire a unui proces de comunicare, deoarece permit ajustarea receptorului şi
emiţătorului.
Potrivit autorilor Rodica şi Dan Cândea, scopurile concrete în care comunică managerul
rezultă din rolurile pe care acesta le are în organizaţie. În îndeplinirea acestor roluri el se
va baza pe următoarele funcţiuni ale comunicării:
De informare
Organizaţiile presupun şi au nevoie de interacţiuni cu mediul exterior în care
funcţionează şi în interior între părţile ei componente şi între oameni. Managerul este
pus în faţa monitorizării a două feluri de informaţie: informaţia externă - trimisă şi
primită prin intermediul activităţilor de marketing, reclamă, aprovizionare, relaţii cu
publicul etc. şi informaţia internă -
care circulă prin canalele formale şi neformale de comunicare.
De comandă şi instruire
Aceste funcţiuni ale comunicării se referă la modalităţile prin care managerii asigură ca
oamenii şi compartimentele să acţioneze continuu în direcţia obiectivelor organizaţiei.
Deciziile şi instrucţiunile asigură alinierea la politica organizaţiei, uniformitatea în
practici şi proceduri, corectitudinea şi completitudinea realizării sarcinilor de muncă.
Ele sunt importante şi în procesul de formare şi dezvoltare a noilor angajaţi şi în
păstrarea intercorelârii dintre activităţile individuale.
De influenţare si convingere, indrumare si sfătuire
Prin aceste funcţiuni se realizează feluri specifice de control asupra informaţiei şi asupra
comportării membrilor organizaţiei.
De integrare şi menţinere
Aceste funcţiuni ale comunicării trebuie privite sub următoarele aspecte: păstrarea
organizaţiei in stare operaţională prin cursivitatea informaţională; folosirea corectă a
canalelor de comunicare pentru a evita încărcarea cu informaţie inutilă, subminarea
autorităţii şi deci reducerea eficacităţii muncii managerului; sortarea şi verificarea
datelor; integrarea părţilor în întreg prin raportarea lor la acesta şi la contextul în care
părţile trebuie să funcţioneze.
Aşadar, prin comunicare, managerii pot menţine subordonaţii conştienţi şi interesaţi de
strategia organizaţiei, progresele şi problemele ei; pot asigura ca toţi membrii
organizaţiei să contribuie la găsirea de căi pentru atingerea de rezultate cât mai bune în
vederea realizării scopului organizaţiei, pot rezolva problemele si conflictele
organizaţiei.
Comunicarea este calea prin care subordonaţii pot fi motivaţi şi li se poate influenţa
comportamentul şi atitudinea. Tot prin comunicare managerul poate asigura curgerea
liberă a informaţiei: informaţia corectă şi utilă trebuie să ajungă la locul potrivit în
momentul potrivit astfel ca eforturile tuturor să se coordoneze între ele. Acesta este
contextul în care canalele şi activităţile de comunicare managerială sunt liantul care
menţine organizaţia ca un tot, spre avantajul tuturor şi interesul societăţii.

3. Complexitatea procesului de comunicare.

Comunicăm informaţii, atitudini, sentimente, emoţii, idei; comunicăm pentru a informa,
a convinge, a impresiona, a determina acţiunea cuiva sau doar pentru amuzament.
Comunicarea este un proces extrem de complex: ea se realizează prin intermediul mai
multor feluri de limbaje, poate fi perturbată de diferiţi factori, depinde de contextul în
care are loc, este specifică fiecărui individ, poate avea loc la diferite niveluri. Anumite
procese mentale şi atitudinile noastre fac ca atunci când comunicăm să nu avem
"minţile deschise" ci, de fapt, să ne "uităm" unii la ceilalţi prin nişte "filtre" perceptuale.

Elemente ale procesului de comunicare

Să analizăm cu atenţie desfăşurarea unui proces de comunicare in care suntem personal
implicaţi, pornind de la un model simplificat al acestuia.

Există cineva care iniţiază comunicarea, emite un mesaj - EMITENTUL (E) şi altcineva
căruia îi este destinat mesajul - DESTINATARUL/PRIMITORUL (P). Acesta din urmă
ar putea să recepţioneze mesajul, este deci PRIMITOR, sau nu, fiind astfel doar
DESTINATAR. Există numeroase diferenţe între "a spune" şi "a comunica", sau intre "a
auzi' şi "a asculta". "A spune" este un proces intr-un singur sens, iar "a comunica"
presupune transfer de informaţie în ambele sensuri.

Atunci cand vorbim despre comunicare avem in vedere trei componente ale acesteia:
comunicarea exteriorizată, care cuprinde acţiunile verbale şi neverbale observabile de
către interlocutori; metacomunicarea şi intracomunicarea, care sunt componentele neob
servabile direct ale comunicării.

Componenta observabila [CO] a procesului de comunicare se poate manifesta in

mediul de comunicare oral prin vorbire şi ascultare, iar în cel scris, prin scriere şi citire:
procesele de input de informaţie sunt ascultarea şi citirea, iar cele de output, vorbirea şi
scrierea.

Metacomunicarea [MC] (meta înseamnă în limba greacă "dincolo de", "în plus fată de")
se referă la sensul perceput al mesajului, la "mesajul despre mesaj"; este ceea ce
înţelegem noi, dincolo de cuvinte.

Intracomunicarea [IC] este procesul de comunicare la nivelul sinelui prin care

"comentăm" un mesaj primit, ne argumentăm nouă înşine, ne răspundem la întrebări, ne
admo nestăm, "vorbim" cu noi înşine.

MESAJUL este un element complex al procesului de comunicare din mai multe motive,
dintre care amintim aici doar câteva: prezenţa etapelor de codificare {C} şi decodificare
{D} parcurse la nivelul lui E şi respectiv P, de la gânduri, sentimente, emoţii, la "ceva"
constituit în formă transmisibilă; transmiterea pe diverse căi a acestui "ceva" şi
recepţionarea lui, etape în care pot interveni perturbaţii; contextul fizic şi psiho-social in
care are loc comunicarea; dependenta modului de receptionare a mesajelor de
deprinderile de comunicare şi de abilităţile mentale ale comunicatorilor; faptul că
mesajul are cel puţin două dimensiuni, conţinutul, care se referă la informaţii despre
"lumea" lui E şi a lui P, şi relaţia, care se referă la informaţii despre corelarea dintre
aceştia.
Aşadar, deoarece nu răspundem direct la stimulii pe care îi recepţionăm cu ajutorul or
ganelor de simţ (imagini, sunete sau senzaţii), ci acestora le ataşăm mai întâi sensuri şi
simboluri pe oaza cărora răspundem, pot apărea diferenţe majore între mesajul trimis şi
mesajul primit.

FEEDBACKUL este o formă specifică de mesaj cu funcţiuni aparte. Poate fi o reacţie la

mesajul iniţial, poate fi solicitat, acordat sau utilizat.

Mesajele se pot transmite prin intermediul limbajului VERBAL (cu ajutorul

cuvintelor), al limbajelor NEVERBALE (care folosesc ca mod de exprimare altceva
decat cuvintele ca, de exemplu, limbajul corpului, al spaţiului, al timpului şi al
lucrurilor) şi al limbajului PARAVERBAL, care este o formă vocală de limbaj neverbal
(de exemplu, tonalitatea şi inflexiunile vocii, ritmul de vorbire, modul de accentuare a
cuvintelor, pauzele dintre cuvinte, ticurile verbale).
Limbajele neverbale apelează la toate simţurile noastre. Astfel, mesajele neverbale pot
fi nu numai auzite ci şi văzute, mirosite, simţite sau gustate. Atenţie însă, limbajele se
bazează pe seturi de simboluri care pot să nu fie identice pentru interlocutori, chiar dacă
aceştia vorbesc aceeaşi limbă!
S-a constatat că omul se exprimă în proporţie de 7% prin limbaj verbal, de 38% prin
limbaj paraverbal şi 55% prin limbaje neverbale. Vorbindu-se despre comunicarea
interumană se obişnuieşte chiar să se spună că omul este o fiinţă multisenzorială care
comunică în permanenţă şi care, uneori, vorbeşte. Sensul acestei afirmaţii este legat
tocmai de multitudinea de posibilităţi pe care le are omul de a comunica şi de proporţia
în care foloseşte aceste posibilităţi. Este unanim recunoscut faptul că impresia pe care
ne-o facem asupra unei persoane intalnite pentru prima oară, încă din primele minute
ale unei conversaţii, se bazează pe interpretarea limbajului neverbal şi paraverbal, nu pe
cuvintele pe care le auzim. Este de asemenea o certitudine faptul că, dacă mesajul
verbal il contrazice pe cel neverbal, il vom lua in considerare, instinctiv, pe cel
neverbal.

COMUNICAREA NEVERBALĂ este complexă şi subtilă. Ea poate să "traducă" şi să

transmită chiar informaţii din domeniul meta- şi intracomunicării şi să-l determine pe
inter locutor să "simtă" sensurile nemărturisite ale mesajului.
Gradul de conştientizare a comunicării neverbale este redus. Nu ne dăm seama că
schiţăm un gest de plictiseală, un zâmbet de satisfacţie sau un semn de neplăcere, că ne
apare o contracţie a feţei sau că ni se dilată pupilele. Comunicăm astfel neintenţionat,
chiar şi prin simpla prezenţă.
Aşadar, mesajele în sine, izolate de sursa lor, nu sunt complete; semnificaţia mesajului
se află în emitentul acestuia, in tot ce putem sau nu putem observa din comunicarea lui.
"Drumurile" ipotetice, "căile" urmate de mesaje se numesc CANALE DE
COMUNICARE şi acestea pot forma la rândul lor, printr-o anumită ordonare, reţele de
comunicare de diferite tipuri şi forme. Canalele de comunicare pot fi formale, adică
prestabilite pentru a sprijini îndeplinirea anumitor obiective şi care presupun o anumită
rutină (de exemplu, sistemul canalelor de raportare dintr-o organizaţie), sau neformale,
care se stabilesc pe alte baze decat regula impusă, cum sunt prietenia, preferinţele,
interesul (de exemplu, canalele prin care se diseminează bârfa sau zvonurile).

MEDIUL COMUNICĂRII poate fi oral sau scris, în funcţie de modalitatea care pe care
o folosim: vorbim-ascultăm-observăm, deci comunicăm în medii orale, scriem-citim,
deci folosim in comunicare mediul scris.
SUPORTUL TEHNIC al canalelor comunicării cuprinde toate mijloacele ce pot veni in
sprijinul procesului de comunicare, cum sunt: telefonul, calculatorul, telexul, mijloacele
audio video.
Adeseori ni se intamplă să nu reuşim să transmitem interlocutorului ceea ce am dorit,
sau nici măcar să nu ne dăm seama de aceasta, şi să constatăm din acţiunile lui că am
fost înţeleşi greşit. De ce se întâmplă acest fenomen, în ce constau aceste perturbaţii sub
formă de ZGOMOTE, BARIERE sau FILTRE care interferează cu o comunicare exact?
Lista lor este foarte vastă şi variată. Perturbaţiile pot să fie atât de natură externă, care
apar in mediul fizic in care are loc comunicarea, ca de exemplu stimulii vizuali,
intreruperile repetate cauzate de un telefon care sună în permanenţă, cât şi de natură
internă, ca de pildă, factorii de natură fiziologică, perceptuală, semantică, interpersonală
(de relaţie cu interlocutorul) sau intrapersonală (care ţin, de exemplu, de imaginea de
sine). Ele pot să fie generate de contextul fizic, psihic, organizaţional şi socio-cultural.
Figura de mai sus redă o imagine statică a procesului de comunicare, dar trebuie să ne
imaginăm comunicarea ca pe un proces dinamic care, odată iniţiat, evoluează, se
schimbă şi schimbă persoanele implicate în proces. Se spune chiar că suntem ceea ce
suntem ca rezultat al interacţiunilor de comunicare pe care le-am avut de-a lungul vieţii,
ce este desigur adevărat în măsura în care personalitatea este rezultatul mediului,
educaţiei şi experienţei, iar comunicarea este modul prin care acestea operează.
Comunicarea este un proces ireversibil în sensul că, deşi putem reveni asupra a ceea ce
am spus, nu putem "şterge" mesajul din mintea interlocutorului, sentimentele şi trăirile
acestuia generate de mesajul nostru.
De asemenea, comunicarea nu are loc intr-un "vid" psihic, social, cultural, fizic sau
temporal, ci intr-un anumit CONTEXT situaţional. Intre context şi comunicare există o
interacţiune permanentă care îşi lasă amprenta asupra procesului de comunicare.

4. Tipurile de comunicare în administraţia publică.

Există cateva criterii de clasificare a comunicării.
In dependenţă de intenţia emiţătorului şi caracterul mesajului psihologul R.B. Zajonc a
propus să diferenţiem trei tipuri de comunicare:
Comunicarea incidentală (intimplătoare) prin care emiţătorul furnizează o informaţie
fără a avea intenţia de a o face, sau fără a-şi da seama de aceasta. Nu există o formulare
a mesajului, insă interlocutorul este capabil de a interpreta anumiţi "indici" purtători ai
unei informaţii de care emiţătorul nu este neapărat conştient.
Comunicarea consumatorie se bazează pe toate schimbările legate de expresia unei
stări emoţionale. Această comunicare pune in joc motivaţiile interlocutorilor, care
trăiesc această comunicare şi sint implicaţi in ea.
Comunicarea instrumentală răspunde la o finalitate, la un scop. Mesajul incearcă să
producă un efect, o reacţie asupra receptorului. Este o modalitate de adaptare a
mesajului in dependenţă de efectul scontat. in acest tip de comunicare căutarea stăpinirii
mesajului este fundamentală.

In dependenţă de mijlocul utilizat in comunicare este acceptată o altă clasificare.

Prezenţa mesajului intruchipat in cuvinte permite să evidenţiem comunicarea verbală,
pe cind informaţia percepută de receptor prin alte semne (mimică, gest, tonalitatea
vocii, amplasarea emiţătorului in spaţiu) este numită comunicare neverbală. Alegerea
fiecărei forme de comunicare trebuie să fie corelată cu diminuarea barierelor
comunicaţionale.
Simbolurile verbale (cuvintele) sunt principalul nostru mijloc de codificare a ideilor, dar
pentru transmiterea mesajelor se folosesc şi simboluri nonverbale.
In comunicarea nonverbală se folosesc orice fel de simboluri, în afară de cuvinte.
Expresia feţei este un exemplu de comunicare nonverbală. Deseori transmiterea
nonverbală are loc în paralel cu cea verbală şi poate fortifica sau modifica sensul
cuvintelor. O altă varietate a comunicării nonverbale depinde de faptul cum rostim
cuvintele. Se are în vedere intonaţia, modularea glasului, etc. O mare parte din
informaţie este căpătată prin limbajul gestual şi sunetul glasului.
\
In cartea “Comunicarea nonverbală” A. Mehrabian subliniază că 55% din mesaje
sunt percepute prin mimica feţei sau gesturi, iar 38% - prin intonaţie şi modulări ale
glasului. De aici rezultă că doar 7% le rămâne cuvintelor (comunicării verbale).
Unitatea de timp şi spaţiu a emiţătorului şi receptorului caracterizează comunicarea
directă, lipsa acestei unităţi contribuie la apariţia comunicării indirecte.
Este cunoscută tendinţa de a specifica comunicarea in neformală şi formalizată.
Comunicarea neformală presupune includerea partenerilor in acest proces cu realizarea
unui comportament adecvat caracteristicilor individuale şi stabilirea unui statut egal de
parteneriat. Acest tip de comunicare este subordonat tradiţiilor etno-psihologice ale
indivizilor parteneri şi dependent de raporturile interlocutorilor.
Comunicarea formalizată este determinată de statutul social al partenerilor şi reiese din
convenţionalitatea situaţiei (şedinţă, audienţă etc); corelarea rolurilor partenerilor (şef -
subaltern, invăţător - elev etc). In procesul comunicării formalizate persistă un şir de
reguli, norme de conduită, reglementări de acţiune, ce nu permit partenerilor să
realizeze un comportament autentic, conjugat plenar cu intenţiile personale, stările
emoţionale de moment şi caracteristicile individuale, ci ii obligă să indeplinească
acţiunile dictate de situaţia in cauză. Evident, cultura comunicativă a factorului de
decizie include cunoaşterea subtilităţilor organizării comunicării formalizate
reglementate de protocol, estetica conduitei, etichetă şi alte formule de reglementare a
comportamentului.
Totodată, este oportună şi necesitatea clasificării comunicării in dependenţă de
variabilele emiţătorului şi ale receptorului, sau mai exact, ale subiecţilor implicaţi in
acest proces. Evidenţiem comunicarea interpersonală, la care participă doi sau cîţiva
subiecţi, şi comunicarea intergrupală, care prezintă un fenomen calitativ diferit de
primul atit prin legităţile psihologo-sociale, care ordonează procesul, cit şi prin formele
de realizare. Evoluările in cadrul reuniunilor, discursurile in faţa auditoriului necesită
cunoaşterea unor legităţi de ordin psihologo-social şi deprinderi perfect stabilite, care
diferă de cele aplicate in comunicarea interpersonală.9
Alte criterii:
∙ după sens, comunicare verticală ascendentă (de la nivelurile ierarhice inferioare spre
cele superioare), verticală descendentă (invers), orizontală (intre persoanele aflate la
acelaşi nivel ierarhic), oblică (comunicarea intre diferite niveluri ierarhice, intre care nu
există relaţii de autoritate).
∙ după conţinut, în dependenţă de felul informaţiei – operaţională., opţională,
motivaţională, etc.