Sunteți pe pagina 1din 4

Scrisoarea I este un poem filozofic cu o structura romantica, scris de Eminescu, aparut pentru

prima data in „Convorbiri literare” la 1 februarie 1881. În totalitatea ei, ea este mai mult o meditaţie
asupra existenţei pe tema fortuna labilis din Memento mori. El abordează în cadrul mai larg al
relaţie omului de geniu cu timpul şi societatea omenească în genere, tema naşterii, evoluţiei şi a
unei previzibile stângeri a sistemului cosmic.

[modifică] Structura
Poemul se grupează pe două coordonate fundamentale, dupa cum problematica geniului este
înfăţişată în două ipostaze: Prima, aceea de cugetător, dă nastere unei meditaţii filozofice. A doua,
accea a relaţiei omului de geniu cu societatea şi posteritatea, conduce la satiră. Aceasta dublă
înfaţişare a omului de geniu e încadrata de peisajul lunar, umanizat prin motivul poetic al
contemplaţiei.

[modifică] Compoziţia
Poemul este alcătuit din cinci părţi, din care prima parte şi a cincea reia motivul contemplaţiei.
În prima parte motivul contemplaţiei ( 1-6 ) este pus sub zodia timpului, scurs ireversibil pentru
om. În opoziţie cu omul, luna devine zeitatea omniprezentă şi omnişcientă aflată sub zodia
eternităţii, adică a timpului universal, fără început şi sfârsit. Astfel în această parte, poetul introduce
două motive romantice dragi sieşi: motivul timpului bivalent. Timpul individual "Doar ceasornicul
urmează lung-a timpului cărare", şi timpul universal - reprezentat prin motivul lunii "Ea din noaptea
amintirii o vecie-ntreaga scoate".
În partea a doua - versurile 7-38 - nuanţează motivul lunii ca astru tutelar al făpturilor merchieve
sau mobile ale oamenilor. Această parte a poemului fascinează prin densitatea ideilor, sugestiilor şi
motivelor şi are ea însăşi structura de sine stătătoare. Poetul creează imaginea globală, de
dimensiuni terestre, a priveliştelor ce se oferă ochiului contemplativ al lumii, pentru a o restrânge
apoi treptat: de la pustiuri, la codri şi izvoare; de la "mişcătoarea marilor singurătate", la ţărmuri,
palate şi cetaţi şi de aici "în câte mii de case lin pâtruns-ai prin fereşti, / Câte frunţi pline de gânduri,
gânditoare le priveşti !". Se ajunge astfel la categoria omului pe care poetul îl înfăţişeaza într-o serie
de ipostaze de la rege până la sărac, de la geniu până la neghiob, de la tânărul preocupat de buclele
sale şi negustorul ce-şi numără bogăţiile, până la bătrânul dascăl care cercetează necontenit
enigmele universului, pentru a introduce aici un alt motiv de origine schopenhaueriană şi anume
identitatea în faţa morţii: "Deşi trepte deosebite le-au ieşit din urna sorţii, / Deopotrivă-i stăpâneşte
raza ta şi geniul morţii; / La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, fie
genii ori neghiobi !".
După un alt şir de ipostaze, faţă de care cititorul simte ironia poetului, acesta se opreşte îndelung la
condiţia vitreagă a omului de geniu, pe care îl pune însă în antiteză cu individualizările anterioare:
"Uscativ aşa cum este, gârbovit şi de nimic, / Universul fără margini e în degetul lui mic".
Dar înainte de a ajunge la satiră, Eminescu prezintă o cosmogonie (39-86) în partea a treia cu surse,
cum s-a dovedit, în scrierile lui Kant, dar şi în miturile din Rig-Veda. Lumea s-a născut prin
mişcarea unui punct. Există un macrocosmos şi un microcosmos. Oamenii ţin de lumea cea mică,
lumea cea mare e "vis al nefiinţei", al hoonului iniţial care se poate reinstaura. Şi aici ca şi în
Scrisoarea III apar cei doi poli ai antitezei, aici, prin capacitatea cugetătorului de a gândi
cosmogonia, în opozoţie cu mercantilismul si neschinăria omului comun.
Atât în tabloul genezei cât şi în acela al apocatastazei, imaginile poetului, onitologice, sunt
grandioase. Colonile de lumi "vin din sure vai de haos" în forma de uriaşe roiuri, scăpate din frânele
luminirii planetele se arunca rebele în spaţii, iar stelele cad asemenea frunzelor toamna. Bătrânul
dascăl întrevede sfârşitul prin răcirea soarelui şi pierderea forţei lui de atracţie până ce "Timpul
mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie". După aceste peisaje contemplative, poetul trece la
reflecţie.
Partea a patra (87-144) este comparată poziţiei vitrege a cugetătorului de geniu în, lumea
semenilor săi. Dar nici aici problematica socială a geniului nu e abordată direct, pentru că dascălul
continuă în mod firesc să cugete, de data aceasta nu la destinul lumilor cosmic, ci la destinele
indivizilor lumii terestre, cugetare în care apare din nou identitatea oamenilor ca ei înşişi şi cu
omenirea întrega: "Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate"(după textele indice ).
Frământarea voinţelor mărunte se loveşte de inexorabilul destin al timpului ireversibil: "Ce-o să-i
pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc ?.../ Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.".
Idei schopenhaueriene mai apar şi aici. Impesibilitatea cunoaşterii proprie vieţei - pentru că singura
clipă sigură de existenţă e cea prezentă - clară considerarea operei omului de geniu la direcţia rău
voitoare a invidioşilor: "Şi când propria ta viaţa singur n-o ştii pe de rost,/ O să-şi bată alţii capul s-
o patrunză cum a fost ? / Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, / Printre tomuri
bracuite aşezat şi el, un brac, / Aticismul limbii tale o să-l pună la cântări, / Colbul ridicat din carte-
ţi l-o sufla din ochelari / Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă, / În vro notă prizărită
sub o agină neroadă". Din sarcasmul său împotriva detestabilei mărginiri şi îngâmfări a filistinului,
izvorâşte poziţia contemporanului care va găsi prelejul să se autoglorifice până şi în discursul
funebru, iar pendantul ipocrit, cu ochii verzui, neîncrezător, va pune la "cântar" peste un veac, cel
mult "aticismul", eleganţa limbii, "în vro nota prizărită sub o pagină neroadă". În cazul acesta
dascălul - omului de geniu - nu mai poate aspira la nemurire, nu mai poate obţine recunoaşterea
meritelor sale nici măcar în posteritate pentru că incompetenţa (şi nepăsarea) comoditatea şi şeaua
credinţă vor conduce la ignorarea adevăratei opere, totul rezumându-se la "biografia subţire",
căreia-i vor găsi "pete multe, răutaţi şi mici scandele, păcatele şi vina / Oboseala, slăbiciunea, toate
relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o mână de pamânt". Pentru că "Astea toate te apropie de
dânşii... Nu lumina / Ce în lume-ai revărsat-o".
În partea a cincea (145-156) se revine la motivele iniţiale; contemplarea proprie vieţii şi a vieţii
lumii sale, zodia luminii selenare ce dezvăluie, alături de frumuseţile eterne ale naturii, crudul şi
tristul adevăr al identităţii tuturor oamenilor cu ei înşişi şi a tuturor laolalta în perspectiva morţii:
"Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii / Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul
morţii!".
Limbajul artistic: metafora, comparaţia dezvoltată, metafora interogativă.
Scrisoarea I este un poem filozofic cu o structură romantică scris de Eminescu, apărut pentru prima
dată în „Convorbiri literare” la 1 februarie 1881.
Cele cinci Scrisori ale lui Eminescu, creaţii ale maturităţii sale artistice, au ca model Epistolele
poetului latin Horaţiu pe care îl numea “seninul Horaţiu“ şi de la care învăţa lecţia Atalaxiei, a
seninătăţii reci, a retragerii “Ca să nu-ndrăgeşti nimic, tu rămâi la toate rece! –nil admirari“. De la
Horaţiu Eminescu împrumută strofa safică formată din trei versuri lungi de cinci picioare şi dintr-un
vers mai scurt numit adonic de două picioare, spiritul satiric “sarja“ contra Epigonilor, junilor
corupţi, dorinţa de-a-ncununa cu laur înaintaşii din trecut, trăirea plenară “carpe diem“, motivul
nemuririi “non omnis moriar“ şi nu în ultimul rând ideea de efemeritate a vieţii “pulvis et umbra
sumus“.
Aceste poeme sunt consacrate unui prieten, unui apropiat sau unui protector, dar nu depăşesc sfera
unei dedicaţii amicale. Pornind de la tiparul horatian, Eminescu nu-şi alege un destinatar, ci se
adresează chiar cititorului.
Toate Scrisorile eminesciene au ca temă condiţia omului superior fiind construite pe baza antitezei,
procedeu tipic romantic. Fascinat încă din timpul studenţiei de cosmogonie, Eminescu a scris
ulterior o poezie considerată a fi un fel de profesiune de credinţă, cu privire la soarta geniului în
posteritate: Scrisoarea I.
Titlul este sugestiv “o creaţie în sine“ (Paul Cornea) concentrând toate semnificaţiile simbolice şi
filosofice ale textului precum şi vocabula “Scrisoare“, operă literară scrisă sub formă de
corespondenţă.
Compoziţional, discursul liric este alcătuit din şase părţi, care se ordonează circular, până la
întoarcerea în punctul iniţial.
În prima parte (versurile 1-6), dominată de-o atmosferă romantică, se creează un cadru prielnic
meditaţiei; se întrevede motivul romantic al timpului, al ieşirii din timpul real, sugerat de bătăile
ceasornicului “Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare“. Un alt element care contribuie la
realizarea acestei atmosfere este luna, simbol al “ritmurilor biologice: Astru care creşte, descreşte şi
dispare, a cărui viaţă este supusă legii universale a devenirii, a naşterii şi a morţii (…), luna are o
istorie patetică, asemenea cu cea a omului (…)“ (ALIT, 139); “Luna varsă peste toate voluptoasa ei
văpaie/ Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate…“.
Rolul amintirii nu este numai de a apropia, ci şi de a depărta şi chiar într-o anumită măsură de a
uita. “ Amintirea ţine de categoria departelui. “ (Ion Negoiţescu), “ ne separă de cei dispăruţi, de cei
care nu mai sunt văzuţi, chiar şi de copilăria noastră. Dar tocmai această separaţie creează o
iluminare interioară. “ Pentru Sf. Augustin “amintirea este calea spiritului şi chiar o creaţie a lui. “
Partea a-II-a (versurile 7-38), se deschide cu o invocaţie asupra lunii, martorul mut care priveşte
splendorile lumii şi-n ochiul căruia se conturează imaginea terestră: de la pustiuri “Mii pustiuri
scânteiază sub lumina ta fecioară“, la codrii şi izvoare “Şi câţi codri-ascund în umbra strălucire de
izvoară! “; de la mări “Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate/Când pluteşti pe mişcătoarea
mărilor singurătate! “, la ţârmuri şi ţinuturi umane “Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi
cetăţi/Străbătute de-al tău farmec ţie singura-ţi arăţi! “ şi apoi imaginea se rezumă la fiinţa umană
“Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti! “, precum şi la diversitatea omenirii “Vezi pe-
un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac,/Când la ziua cea de mâne abia cuget-un sărac…“.
Poetul apelează din nou la negativismul schopenhaurian în ceea ce priveşte identitatea omului în
faţa morţii : “Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii/ Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul
morţii“ şi la ideea că moartea nu alege, ci o dată şi o dată îi va lua pe toţi, aruncându-i în umbra
eternităţii şi-a uitării “La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, Fie
genii ori neghiobi! “
În cadrul vastei diversităţii umane apare contrastul între omul de geniu şi omul comun. În vreme ce
omul superior, care stă sub semnul raţiunii, este mereu în căutarea adevărului şi a cunoaşterii omul
comun, stă sub semnul pragmaticului, al fenomenalului, al imediatului, având scopuri imediate, el
va fi mult mai interesat de imaginea exterioară decât de cea interioară, de bogăţia materială şi nu de
bagajul informaţional “Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr, / Altul caută în lume şi în
vreme adevăr, / (…) Iară altu-mparte lumea de pe scăndura tarăbii, / Socotind cât aur marea poartă-
n negrele corăbii. “ Dintre toţi aceşti oameni, poetul individualizează figura bătrânului dascăl , care
devine emblema omul de geniu, marcat de-o condiţie vitregă şi a cărui precaritate este în opoziţie cu
mintea sa sclipitoarea ce-a elucidat misterul genezei universului. “ Iar acolo bătrânul dascăl, cu-a lui
haina roasă-n coate, / Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate / Şi de frig la piept şi-ncheie
tremurând halatul vechi, / Îşi înfunda gâtu-n guler şi bumbacul în urechi; / Uscativ aşa cum este,
gârbovit şi de nimic, / Universul fără margini e în degetul lui mic…“
Partea a –III-a (versurile 39-86) prezintă cosmogonia (facerea) şi apocatastaza (desfacerea),
elemente de natură romantică, sugerându-se pe de altă parte şi gradul de cunoştinţe al bătrânului
dascăl. Până la geneza prorpiu –zisă sunt prezentate câteva elemente care duc la haosul precosmic
platonician, a-temporal şi a-spaţial , “La-nceput, pe când fiinţa nu era, nici nefiinţă, / Pe când totul
era lipsă de viaţă şi voinţă, / Când nu s-acundea nimic, deşi tot era ascuns… / Când pătruns de sine
însuşi odihnea cel nepătruns. “ Elementele se desprind în cele din urmă din nebuloasa primară,
atrase în viaţă de “un dor nemărginit“ , care, în termeni schopenhaurieni reprezintă “ voinţa de a trăi
“, dând naştere Universului, ce în linia cosmogoniei platoniciene este o sferă închisă, conţinând 7-
10 sfere concentrice. În centrul fiecărei sfere se află Pământul “sâmburele de foc al lumii“. Pe
fiecare orbită planetară se găseşte o sirenă, având sunetul ei, de unde rezultă muzica sferelor şi ideea
că Universul este armonios, muzical şi viu. Axa sferelor concentrice este “axis mundi“, o coloană de
lumină, “fusul necesităţii“, iar locul în care aceasta intersectează Pământul are valoare de
“omphalos“, este punctul realităţii absolute.
Mintea genială a bătrânului dascăl poate “privi“ şi în viitor; abilităţile sale vizionare îl conduc “cu
mii de veacuri înainte“, prevestind un posibil sfârşit al existenţei, când soarele, epuizat, va dispărea
“Soarele, ce azi e mândru ,el îl vede trist şi roş/ Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi“,
când planetele vor părăsi orbitele nemaiavând un centru de atracţie gravitaţională “Cum planeţii toţi
îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ/ Ei din frâiele luminii şi a soarelui scăpaţi. “ Cosmosul îşi pierde
ordinea şi armonia matematică şi va recădea în “noaptea nefiinţei“ , peste care se va lăsa “eterna
pace“ de dinaintea facerii. Ciclul poate fi reluat, căci după o Apocalipsă este posibil un nou început.
Partea a-IV-a (versurile 87-96) face din nou o dinstincţie între omul superior şi lumea care-l
înconjoară. În timp ce pătura comună este măcinată de interesele imediate, materiale, încercând să
iasă tot mai mult în evindeţă pe scena vieţii “Începând la talpa însăşi a mulţimii omeneşti/ Şi suind
în susul scării pân’ la frunţile crăieşti, / De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi...” fără a avea
în vedere că aceste dorinţe n-au nici un sens în faţa ireversibilităţii timpului “ Ce-o să-i pese soartei
oarbe ce vor ei şi ce gândesc? “, omul de geniu rămâne indiferent, rece, cumpătat ”Pe când alţii
stând în umbră şi cu inima smerită/ Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită ”.
Sunt evidenţiate influenţe de natură greacă, poetul filosof “kavi“, atras de stoicism, de filosofia
eleiaţilor foloseşte principiul “hen kai pan“ în versul: “Unul e în toţi, tot astfel precum una e în
toate“, pentru a evidenţia că realitatea are un caracter static, lumea rămâne aceeaşi întrucât
devenirea este aparentă.
Partea a-V-a (versurile 98-144) prezintă dorinţa iluzorie a bătrânului învăţat care ar vrea ca numele
său să dăinuiască în timp după dispariţia sa fizică, crede că opera sa de savant, prin ”recunoştinţa”
posterităţii, va ajunge să fie citată ”în vro notă prizărită sub o pagină citată”. ”De-oi muri-îşi zice-n
sine-al meu nume o să-l poarte/ Secolii din gura-n gură şi l-or duce mai departe, / Şi de-a pururi,
pretutindeni, în ungherul unor crieri/ Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele crieri! ” Textul
începe să dobândească nuanţe satirice prin intermediul cărora dascălul este mustrat pentru visele
deşarte ”O, sărmane! ţii tu minte câte-n lume-ai auzit, / Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
/ Prea puţin. De ici, de acolo de imagine-o fâşie, / Vre o umbră de gândire, ori un petic de hârtie; / Şi
când prorpia ta viaţă singur n-o ştii pe de rost, / O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost? ”
Demolarea creaţiei izvorâte dintr-o minte genială se va sfârşi prin atacul la bibliografie, acolo unde
oricine poate fi vulnerabil. ”Ba să vezi… posteritatea este încă şi mai dreaptă. / Neputând să te
ajungă, crezi c-or vrea să te admire? / Ei vor aplauda desigur bibliografia subţire”. Măreţia şi gloria
bătrânului stau nu doar sub semnul neînţelegerii din partea posterităţii, ci şi sub acela al morţii
depline. Pesimismul schopenhaurian îl influenţează pe Eminescu şi în versurile : ”Poţi zidi o lume-
ntreagă, poţi s-o sfărâmi… orice-ai spune, / Peste toate o lopată de ţărână se depune. ” ; de
asemenea este readusă în vedere ideea egalităţii în faţa morţii : ” Mâna care-au dorit sceptrul
universului şi gânduri/ Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri”. Cu ironie îşi
închipuie un scenariu al desfăşurării funerariiilor acestui om de geniu; ele vor îmbrăca o notă de
falsă solemnitate fiind în ton cu natura oameniilor care vor asista ”Iar deasupra tuturora va vorbi
vreun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el ”.
Partea a-VI-a (versurile 145-156) revine la motivele iniţiale: timpul, lumina lunii ce veghează peste
frumuseţile naturii şi peste soarta omenirii egală în faţa morţii. ”Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi
puterii sorţii/ Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!