POEZIA SIMBOLISTĂ

GEORGE BACOVIA (PLUMB)

Numele lui George Bacovia este legat de manifestarea simbolismului românesc, căruia poetul i-a
depăşit tiparul ideologic. Din simbolism poetul a preluat în mod creator principii şi procedee de
expresivitate. Universul poetic bacovian este structurat pe câteva teme fundamentale, cum sunt
lumea oraşului, natura, iubirea, moartea şi singurătatea, tratate într-o manieră simbolistă originală,
numită de critica literară „bacovianism”.
Poezia emblematică a liricii lui G. Bacovia este cea care deschide şi dă titlul volumului de debut
(publicat în 1916), „Plumb”, constituindu-se indirect într-o artă poetică, întregită cu elemente de
elegie şi de meditaţie.
Plumbul impune un simbol încărcat de semnificaţii, pe care se întemeiază viziunea poetică,
ilustrând astfel o caracteristică a poeziei simboliste. Metal saturnian, plumbul reprezintă regnul
mineral, al cărui atribut este încremenirea, inerţia dezolantă a materiei. Alături de folosirea
simbolurilor, sugestia, corespondenţele, spleen-ul, sinesteziile („flori de plumb”, „scârţâiau
coroanele de plumb”), repetiţiile obsedante („flori de plumb”, „dormeau”, „stam singur”),
muzicalitatea (răsturnată la Bacovia în dizarmonie) sunt specifice esteticii simboliste.
Tema poeziei nu este, în mod explicit, creaţia. Opera poate fi însă considerată o artă poetică, nu
doar pentru că deschide volumul, ci pentru că ea cuprinde temele, motivele şi modalităţile artistice
definitorii pentru întreg universul liric al poetului. Poezia exprimă viziunea lui George Bacovia
despre condiţia insului solitar, fiind centrată pe ideea izolării fiinţei umane în faţa lumii, pe care o
percepe ca fiind ostilă. Textul descrie imposibilitatea eului liric de a evada dintr-un univers lipsit de
afectivitate şi de orice formă de comunicare. Semnificaţiile pot fi lărgite, stările definind fiinţa
umană mai ales în ipostaza ei de creator.
În opera bacoviană, plumbul este elementul care exprimă cel mai plastic viziunea sa poetică.
Metafora - simbol „plumb” este, de fapt, o sinteza a mai multor sugestii. Prin greutatea sa,
plumbul sugerează apăsarea sufletească, chinul existenţial, dezolarea unei vieţi fără idealuri, care-l
cuprind pe om, pe artist. Prin culoare, el redă monotonia, cenuşiul existenţei într-o societate ostilă,
iar, prin răceala lui, metalul poate fi o sugestie a morţii. Dinu Flămând comenta prezenţa plumbului
în poezia bacoviană astfel: „Plumbul se revarsă din abundenţă şi umple toate tiparele substantivale:
sicrie, flori, vestminte, cavou, vânt, coroane se toarnă în acest metal funebru, învestit aici cu puteri
depline de a asfixia realul. (…) …el pătrunde pretutindeni şi sugerează nu doar vecinătatea morţii,
ci şi pe cea a pustiului total, a vidului mai cumplit decât moartea, care invadează copleşitor spre
cele vii şi le înfrigurează...”
Structural, imaginarul poetic se configurează în poezia „Plumb” pe două planuri – cel al
realităţii exterioare, obiective, şi cel al realităţii interioare, subiective, aflate într-o relaţie de
corespondenţă, definitorie pentru estetica simbolistă. Cele două planuri stau sub semnul aceluiaşi
simbol, plumbul, şi în spaţiul aceluiaşi câmp semantic, al morţii.
Cuvântul “plumb” dă titlul poeziei şi apare de trei ori în fiecare strofă, în rimă sau la cezură,
devenind un laitmotiv şi realizând un paralelism la nivelul structurii discursului liric.
Prima strofă schiţează reperele realităţii exterioare, un spaţiu al somnului, al morţii. Câmpul
semantic al morţii este dominant încă din incipitul poeziei: „dormeau”, „sicriele de plumb”,
„funerar”, „cavou”, “coroanele de plumb”. „Cavoul” exprimă simbolic spaţiul strâmt care poate fi
lumea, societatea, propriul suflet sau destinul. Starea eului liric, de solitudine, este redată prin
sintagma „Stam singur”, care, alături de celelalte simboluri, relevă pustietatea sufletească, nevroza,
spleen-ul, definind poetic relaţia eu-univers. „Cavoul”, „sicriul” sunt metafore explicite ale morţii,
simboluri ale vidului existenţial în care fiinţa este captivă. Poezia nu este însă o simplă abordare a
motivului morţii, ci exprimă şi obsesia bacoviană a sfârşitului.
Strofa a doua ilustrează mai ales spaţiul poetic interior, prin sugestia sentimentului de iubire,
văzut ca una dintre puţinele şanse de evadare. Dar „amorul” este și el mort („întors cu faţa spre
apus”, așa cum spune L. Blaga). Singurătatea şi spaima în faţa morţii devin atât de copleşitoare,
încât sunt exprimate prin strigăt: „Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb, şi-am
început să-l strig”. Strigătul rămâne fără răspuns, fără ecou, într-o lume în care iubirea (principiu
fundamental al vieţii) a murit. Conştiinţa acestei pierderi amplifică sentimentul singurătăţii. Zborul a
devenit prăbuşire: „Şi-i atârnau aripile de plumb”. Viziunea cavoului, interior şi exterior, este redată
prin imperfectul indicativului: „dormeau” se repetă paralel cu „stam singur” Un suflet-cavou va
transforma lumea întreagă în cavou, într-un univers al claustrării.
Expresivitatea poeziei este realizată şi la nivel fonetic şi prozodic. Închiderile consonantice
„mb” („plumb”) şi „nt” („vestmânt”, „vânt”), precedate de vocale închise, conferă o sonoritate
muzicală monotonă versurilor, adâncind impresia de suferinţă. Versificaţia este potrivită ideilor.
Alternanţa mai multor ritmuri, între care predomină cel iambic, amplifică tonul elegiac.
În opinia mea, poezia „Plumb” rămâne un text reprezentativ atât pentru lirica bacoviană, cât şi
pentru simbolismul românesc, datorită unei modalităţi noi de raportare la realitate şi a unui lexic pe
cât de simplu, pe atât de sugestiv.